I.

ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN

TOPOGRAFIA, MORFOLOGIA, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE COMPONENTELOR
CORPULUI UMAN
REPERE TOPOGRAFICE ŞI NOŢIUNI ANATOMICE UTILIZATE

25

SENSURI:

1. sens
ventral
2. sens dorsal
3. sens lateral
4. sens medial
5. sens cranial
6. sens caudal

MIŞCĂRI:

7. flexie
8. extensie
9. adducţie
10. abducţie

1
 REGIUNI:

11. regiunea toracică

12. regiunea axilară
13. regiunea umărului
14. regiunea brahială
15. regiunea cotului
16. regiunea antebrahială
17. regiunea mâinii
18. regiunea inghinală
19. regiunea fesieră
20. regiunea coapsei
21. regiunea genunchiului
22. regiunea gambei
23. regiunea piciorului
24. regiunea epigastrică
25. regiunea ombilicală
26. regiunea hipogastrică
27. regiunea iliacă
28. regiunea abdominală
laterală
29. regiunea hipocondriacă

2
 1. CELULA

Celula este unitatea fundamentală morfofuncţională şi genetică a organismelor vii. Ea este capabilă de
metabolism, excitabilitate, creştere, diferenţiere, autoreproducere şi autoreglare.
Toate celulele organismului provin din celula-ou (zigot). În urma diferenţierii, care se desfăşoară pe
parcursul dezvoltării ontogenetice*, forma celulelor se diversifică în concordanţă cu funcţiile îndeplinite.

Fig. 1.1. Constituenţii celulari: 1. membrană; 2. hialoplasmă; 3. reticul endoplasmatic neted; 4.

aparat Golgi; 5. nucleu; 6. nucleoli; 7. membrană nucleară; 8. carioplasmă; 9. reticul endoplasmatic
rugos; 10. mitocondrie; 11. ribozom; 12. centrozom; 13. centrioli; 14. microvili; 15. microtubuli; 16.
vacuolă; 17. microfilamente; 18. lizozomi; 19. vezicule de pinocitoză.

Fig. 1.2. Ultrastructura membranei: 1. dublu strat fosfolipidic; 2. proteine globulare; 3. colesterol;
4. polizaharide.
Forma celulelor. Celulele pot avea formă sferică, ovoidală, discoidală, turtită, cubică, cilindrică,
fusiformă, stelată, amiboidală etc.
Dimensiunea celulelor. Majoritatea celulelor organismului au dimensiuni între 20—30μ*. Există şi
excepţii: celule de 2—7μ (hematiile), de 200 μ (ovulul) sau lungi de 1,5 m (unii neuroni cu prelungirile lor).
 1.1. STRUCTURA CELULEI

Componentele fundamentale ale celulei sunt citoplasmă, nucleul şi membrana celulară (fig. 1.1.).
1. Citoplasma este mediul în care se desfişoară principalele procese metabolice celulare. Citoplasma
este compartimentată în hialoplasmă* şi organite celulare intracitoplasmatice.
a)Hialoplasma. Constituie mediul intern al celulei în care se desfăşoară principalele procese metabolice
celulare. Ea se prezintă ca un sistem coloidal * eterogen în care faza de dispersie este apa cu substanţe
dizolvate, iar faza dispersată o constituie macromoleculele proteice fibrilare.
b)Organitele celulare.
Mitocondriile conţin enzimele oxido-reducătoare necesare respiraţiei celulare. Respiraţia produce ener-
gia necesară organismelor, înmagazinată în ATP*. Mitocondriile au material genetic propriu —ADN
mitocondrial — care conţine informaţia genetică pentru sinteza enzimelor respiratorii.
Reticulul endoplasmatic — RE — este o reţea de tubuli şi vezicule. Poate fi neted sau rugos (când are
ataşaţi ribozomi). În neuroni, RE rugos dens formează corpusculii Nissl (corpii tigroizi).
Ribozomii (granulele lui Palade) sunt constituiţi din ARN. Ei se găsesc liberi în citoplasmă sau ataşaţi
RE. Ribozomii sunt sediul biosintezei proteinelor specifice.
Aparatul Golgi este situat în apropierea nucleului şi areffuncţîiiegate de oroceseie de secreţie celulară,
de transport al secreţiiloTşi în producerea de membrane. Este maidezvoltat în celulele secretoare.
Lizozomii, organite de formă sferică sau ovoidală, conţin enzime hidrolitice* cu rol în digestia
intracelu-lară (fagocitoză*). Lizozomii sunt mai numeroşi în celulele secretoare şi în leucocite.
Centrozomul (centrul celular) formează fusul de diviziune. Nu se găseşte în celula nervoasă.
Neurofibrilele şi miofibrilele sunt organite specifice celulei nervoase şi respectiv fibrei musculare.
Incluziunile celulare sunt reprezentate de substanţe aflate temporar în citoplasmă: picături lipidice,
glico-gen, granule de melanină*, vitamine etc.
2. Nucleul este component celular fundamental, învelit într-o membrană dublă, derivată din RE şi
prevăzută cu pori, prin care se desfăşoară schimburile dintre nucleu şi citoplasmă. În carioplasmă se
evidenţiază cromatina, constituită din ADN, ARN şi proteine. În ADN este stocată informaţia genetică.
Aceasta poate fi transmisă celulelor rezultate prin diviziune sau poate fi utilizată în coordonarea activităţii
celulare, prin tipurile de proteine (enzime) sintetizate intracelular, specific.
De regulă, celula are un singur nucleu. Există şi celule anucleate (hematiile adulte), binucleate (hepa-
tocitele*) şi polinucleate (fibra musculară striată şi osteoclastele*). Nucleul conţine unul sau mai mulţi
nucleoli bogaţi în ARN.
3. Membrana celulară, plasmalema, are structură trilaminată (fig. 1.2.), simetrică sau asimetrică. Grosi-
mea medie a membranei celulare şi a sistemului de endomembrane (unitatea de membrană) este 75 Å*. La
unele celule din plasmalemă se diferenţiază microvili* sau cili*.
Membrana celulară are permeabilitate selectivă, asigură schimburile dintre celule şi mediul extern, este
polarizată electric şi este excitabilă.

1.2. ÎNSUŞIRI ALE MEMBRANEI CELULARE

Pe lângă funcţiile organitelor celulare studiate anterior, celula — prin funcţiile specifice ale membranei
—asigură desfăşurarea unor procese de importanţă vitală: schimbul de substanţe cu mediul şi transportul
acestora, excitabilitatea, generarea şi conducerea influxului nervos.
Permeabilitatea selectivă asigură homeostazia* celulară prin limitarea sau favorizarea tranzitului unor
substanţe prin membrană, în funcţie de necesităţile celulei, transportul membranar se realizează prin procese
fizice de difuziune (fără consum de energie), transport activ* (cu consum de energie furnizată de ATP) şi prin
vezicule de fagocitoză şi pinocitoză*.
 Polarizarea electrică a membranei (potenţialul de membrană). De o parte şi de alta a membranei
se găsesc cationi difuzibili (Na+, K+), anioni difuzibili (Cl-) şi nedifuzibili (organici).
Anionii organici, macromoleculele ofoteice, se află în citoplasmă. În repaus, anionii de Cl- predomină la
exterior, respinşi de cei proteici (tab.l). Repartiţia predominant la exterior a cationilor de Na+ şi predominant la
interior a celor de K+ se datorează pompei ionice (fig. 1.3. A). Acest sistem de transport activ expulzează
permanent şi rapid Na+ din celulă şi introduce lent K+. Na+ acumulat la exterior încarcă pozitiv suprafaţa
externă a membranei. Partea internă rămâne încărcată negativ datorită anionilor proteici, care predomină, chiar
dacă există şi ioni de K+. Potenţialul de membrană se datorează semipermeabilităţii* acesteia şi transportului
activ al ionilor. Efectul acestor procese este repartiţia inegală a ionilor pe cele două feţe ale membranei.
Potenţialul de membrană poate fi: potenţial de repaus sau potenţial de acţiune.

Tab. 1. Raportul ionilor dispuşi de o parte şi de alta a membranei celulei musculare în repaus.

INTERIOR EXTERIOR (LICHID INTERSTIŢIAL)

(CITOPLASMĂ)
Na+ 12 145
K+ 145 4
Cl- 4 120
Anioni organici 155 7

Fig. 1.3. A. Rolul pompei ionice în polarizarea membranei celulare; B. Potenţialul de repaus.

Potenţialul de repaus. Starea membranei caracterizată prin dispunerea sarcinilor pozitive la exterior şi a
celor negative la interior constituie potenţialul de repaus (fig. 1.3. B).

Tab. 2. Comparaţie între potenţialele de membrană ale diferitelor tipuri de celule.

CELULA POTENŢIAL DE REPAUS POTENŢIAL DE ACŢIUNE

Fibramusculară striată -70—90 mV 30—40 mV

scheletică
Fibra miocardică -90 mV 30 mV
ventriculară
Fibra musculară netedă -50—60 mV 35 mV

Neuronul -90—100 mV 30—40 mV

Fig. 1.4. Potenţialul de acţiune şi conducerea excitaţiei: A. potenţial de repaus; B, C, D. conducere

din aproape în aproape.

Pentru contribuţiile sale la studiul structurii şi ultrastructurii celulei în general, al ultrastructurii

ribozomilor şi al rolului acestora în biosinteza proteică în special, savantul american de origine română
George Emil Palade a fost distins cu premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie în anul 1974.
 Potenţialul de acţiune. Orice variaţie energetică din mediul înconjurător ( electrică, termică, chimică
etc.) poate constitui un stimul sau un excitant. Acţiunea stimulilor externi asupra membranei celulare
determină modificări fizico - chimice, care generează excitaţia.
Excitabilitatea este proprietatea fundamentală a unor celule vi (celule nervoase, musculare, glandulare
etc.) de a reacţiora specific la acţiunea unor stimuli şi se manifestă prin depolarizarea membranei (tab. 2.).
Depolarizarea, adică inversarea stării de polarizare electrică se datoreşte creşterii permeabilităţii mem-
branei pentru Na+ la locul acţiuni stimulului. Pătrunderea Na+ modifică dispunerea sarcinilor electrice şi ge-
nerează potenţialul de acţiune (fig 1.4. A, B). Inversarea sarcinilor electrice durează un timp extrem de scurt,
deoarece permeabilitatea membranei pentru Na+ scade rapid, pompa ionică reintră în funcţiune şi se
restabileşte potenţialul de repaus. Fenomenul poartă numele ce repolarizare.
Dacă intensitatea stimului atinge o valoare prag sau o depăşeşte, excitaţia se propagă pe toată suprafaţa
membranei sub forma unei unde de depolarizare. Propagarea undei de-a lungul membranei constituie
conductibilitatea celulară. Sarcinile electrice negative se comportă ca un catod şi atrag sarcinile pozitive,
creând curenţi locali care determină deplasarea undei de depolarizare din aproape în aproape ( fig.1.4. B, C,
D).
În cazul fibrelor nervoase mielinice, teaca de mielină se comportă ca un izolator, care determină polari-
zarea şi depolarizarea numai la nivelul strangulaţiilor Ranvier*, unde aceasta este întreruptă. Acest tip de
deplasare a undei de depolarizare se numeşte conducere saltatorie.
Intensitatea minimă a unui excitant necesară pentru a produce un răspuns poartă numele de prag. Dacă
experimental se utilizează ca excitant curentul electric, valoarea prag se numeşte reobază. Excitanţii sub
valoarea prag nu produc răspunsuri prin depolarizare. Pentru orice stimul care are sau depăşeşte valoarea prag,
depolarizarea şi conducerea excitaţiei se desfăşoară cu aceeaşi intensitate. Acest mod unic de apariţie şi con-
ducere a excitaţiei constituie legea „tot sau nimic".
Stimularea repetată cu excitanţi subliminali poate produce totuşi excitaţie, datorită procesului de
sumaţie (însumare a modificărilor repetate de depolarizare).
Excitabilitatea depinde şi de timpul necesar unui stimul pentru a produce un răspuns (timp util), dar şi de
bruscheţea cu care stimulul acţionează asupra membranei. La creşterea lentă a intensităţii stimulului,
membrana se adaptează şi celula nu mai răspunde printr-o nouă depolarizare.

EVALUARE

Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:

1. Celula hepatică este:
a. uninucleată;
b. anucleată;
c. binucleată;
d. polinucleată;
e. nici un răspuns nu este corect.
2. Membrana celulară:
a. se formează prin diferenţierea citoplasmei;
b. în condiţii de repaus este polarizată electric pozitiv pe faţa internă, negativ pe faţa externă.
c. are permeabilitate selectivă;
d. este învelişul protector şi impermeabil al celulei;
e. este exclusiv proteică.

3. Celulele nervoase prezintă:

a. miofibrile;
 b. neurofibrile;
c. centrozom;
d. corpusculi Nissl;
e. ribozomi.
4. Menţionaţi care din afirmaţiile de mai jos sunt false:
a. citoplasmă este un sistem coloidal;
b. hematia adultă este nucleată;
c. forma iniţială a celulelor este poliedrică;
d. lizozomii au rol în sinteza proteinelor;
e. mitocondriile au rol în procesele de respiraţie celulară.

B. Notaţi, în faţa organitelor celulare, literele corespunzătoare funcţiilor

îndeplinite:
———1. Mitocondriile a. transmiterea caracterelor ereditare
———2.Reticulul endoplasmatic b. formarea fusului de diviziune
———3. Ribozomii c. sinteza proteinelor specifice
———4. Aparatul Golgi d. digestia intracelulară
———5. Lizozomii e. transportul intracelular
———6. Centrozomul f. producerea secreţiilor celulare
———7. Nucleul g. schimbul de substanţe cu mediul
8. Membrana celulară h. producerea de energie
C. Scrieţi numele componentelor celulare corespunzătoare cifrelor
din figură:
1.

2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.

D. Executaţi corect un preparat microscopic cu celule din

mucoasa bucală.
Recoltaţi, cu un ac spatulat, un fragment de mucoasă bucală prin răzuirea pereţilor laterali ai cavităţii
bucale.Aşezaţi-l pe o lamă într-o picătură de carmin acetic sau albastru de metilen. Acoperiţi-l cu o lamelă,
apoi observaţi preparatul la microscop.
Apreciaţi în câteva cuvinte calitatea preparatului obţinut, prin comparaţie cu imaginea alăturată.
Desenaţi imaginea din câmpul microscopic şi identificaţi componentele celulare vizibile.
 2. ŢESUTURILE

Pe parcursul dezvoltării ontogenetice se desfăşoară o evoluţie cantitativă, materializată prin creşterea

numărului de celule, şi o evoluţie calitativă — histogeneza.
Histogeneza este procesul de diferenţiere şi specializare a celulelor, urmat de aparipa celor patru tipuri
fundamentale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos. Forma de existenţă a celulelor în corpul
uman este ţesutul.
Ţesutul este o grupare de celule diferenţiate, care au aceeaşi structură şi îndeplinesc aceeaşi funcţie.
Histogeneza este urmată de asamblarea ţesuturilor în organe, organogeneza.
În alcătuirea organelor participăunul sau mai multe tipuri de ţesuturi. Ele constituie atât parenchimul*,
partea funcţională, cât şi stroma*, care asigură funcţionarea parenchimului prin vasculaţie, inervaţie şi sprijin.
REŢINEŢI: Numai celulele nematurizate, embrionare, sunt capabile de difererţiere. Celulele mature
diferenţiate îşi pierd această capacitate. Uneori în ţesuturile epiteliale sau conjunctive rămân celule
nematurizate de tip embrionar, care se divid haotic şi generează celule care nu se mai diferenţiază. În acest
mod pot rezulta tumori maligne*.

2.1. ŢESUTUL EPITELIAL

Ţesutul epitelial este constituit din unul sau mai multe straturi de celule legate între ele.
Epiteliile formează epiderma la contactul cu mediul extern, căptuşesc cavităţile care comunică cu
exteriorul (tub digestiv, căi aeriene, genitale şi urinare), căptuşesc cavităţile închise (inimă, vase sangvine şi
limfatice, pericard, pleură, peritoneu), formează parenchimul glandelor şi receptorii analizatorilor.
Epiteliile nu sunt vascularizate. Nutriţia lor se face din ţesutul conjunctiv, care le însoţeşte întotdeauna,
prin intermediul membranei bazale care le desparte.
Din punct de vedere funcţional, epiteliile se clasifică în: epitelii de acoperire, glandulare şi senzoriale.
2.1.1. Epiteliile de acoperire sunt principalele forme de ţesut epitelial. Ele acoperă organismul la
exterior şi căptuşesc, la interior, principalele organe cavitare. Se clasifică în epitelii: unistratificate, pseu-
dostratificate şi pluristratificate.

Fig. 2.1. Epitelii unistratificate: A. epiteliu pavimentos unistratificat (simplu); B. epiteliu cilindric
simplu.

Fig. 2.2. Epiteliu pseudostratificat (epiteliu traheal).

 a) Epiteliile unistratificate ( fig. 2.1) se clasifică după forma celulelor dispuse într-un singur strat pe
membrana bazală:
— epiteliile pavimentoase simple formează tunica internă a vaselor sangvine, limfatice, peretele
capilarelor, al alveolelor pulmonare şt tapetează pleura, pericardul şi peritoneul;
— epiteliile cubice simple intră în constituţia mucoaselor* bronhiolelor, a peretelui unor canale mici
de secreţie ale glandelor salivare etc.;
— epiteliile cilindrice simple intră în constituţia mucoasei tubului digestiv de la stomac la rect, a
mucoasei trompelor uterine şi a uterului. Unete au celule cu microvili, care formează un platou striat (epiteliul
intestinal absorbant), altele au cili, care formează o bordură în perie (epiteliul mucoaselor trompelor uterine).
b) Epiteliile pseudostratificate au pe membrana bazală un singur strat de celule, dar nucleii acestora
sunt situaţi la nivele diferite. Intră în constituţia mucoasei traheale şi a bronhiilor mari (fig. 2.2.).
c) Epiteliile pluristratificate se clasifică după forma celulelor superficiale:
— epiteliile pavimentoase stratificate (fig. 2.3.) au celulele superficiale cheratinizate* (epiderma)
sau necheratinizate (epiteliul mucoasei bucale, esofagiene, a uretrei şi a vaginului);
— epiteliile cilindrice stratificate se întâlnesc în mucoasa vălului palatin şi în canalele mari de
secreţie ale glandelor salivare;

Fig. 2.3. Epiteliu pavimentos pluristratificat Fig. 2.4 Epitelii glandulare: A. glandă endocrină;
B. glandă exocrină; 1. vase sangvine; 2. epiteliu
secretor; 3. canal de excreţie.

— epiteliile cubice stratificate se găsesc în pereţii unor canale mici de secreţie ale glandelor
salivare;
— epiteliile de tranziţie sunt epiteliile la care numărul straturilor de celule variază în funcţie de gradul
de distensie* a organului. Intră în constituţia mucoasei ureterelor şi a vezicii urinare.
2.1.2. Epiteliile glandulare (fig. 2.4). Acestea sunt constituite din celule epiteliale care au proprietatea
de a elabora produşi de secreţie specifici şi care formează parenchimul glandular. Împreună cu ţesutul
conjunctiv (stroma), vase de sânge şi fibre nervoase, aceste epitelii formează glandele.
Se descriu următoarele tipuri de glande:
— glande exocrine, care deversează produşii de secreţie prin canale la exteriorul organismului
(glandele sudoripare, sebacee) sau în tubul digestiv (glandele salivare, gastrice, intestinale);
— glande endocrine, ale căror produşi de secreţie, numiţi hormoni, se varsă direct în sânge, iar
celulele secretoare sunt în contact direct cu capilarele sangvine (hipofiza, epifiza, tiroida, timusul etc);
— glande mixte, cu funcţie exocrină şi endocrină (pancreasul, testiculele, ovarele).
Evidenţiaţi, cu ajutorul imaginilor din fig. 2.4., deosebirile structurale şi funcţionale dintre tipurile de
glande.
 2.1.3. Epiteliile senzoriale sunt constituite din celule receptoare (celule
epiteliale senzoriale sau
neuroni senzitivi) şi celule de susţinere. Epiteliile senzoriale intră în structura
segmentelor periferice ale anali
zatorilor olfactiv, vizual, gustativ, auditiv şi vestibular.

SINTEZĂ: ŢESUTURI EPITELIALE

EPITELII TIPURI FUNCŢII

pavimentoase de acoperire

cubice
cilindrice:
unistratificate — simple
— cu platou striat de acoperire şi de absorbţie
— cu bordură în perie de acoperire şi de transport
pseudostratificate de acoperire şi de transport
pluristratificate pavimentoase: de acoperire şi de apărare
DE ACOPERIRE — cheratinizate
— necheratinizate de acoperire şi de apărare
cubice
cilindrice de acoperire
de tranziţie
GLANDULARE formează glande exocrine formează parenchimul glandelor
endocrine
mixte
SENZORIALE celule epiteliale senzitive formează receptorii analizatorilor
neuroni senzitivi
 2.2. ŢESUTUL CONJUNCTIV

Ţesutul conjunctiv este alcătuit din celule conjunctive, fibre conjunctive de cotagen*, reticulină*,
elastină* şi substanţă fundamentală. După consistenţa substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de
ţesuturi conjunctive: moi, semidure şi dure.

Fig. 2.5 Ţesuturi conjunctive moi: A. ţesut conjunctiv lax; B. ţesut reticulat; C. ţesut fibros; D.
ţesut adipos.

Fig. 2.6 Tipuri de ţesuturi cartilaginos: A. ţesut cartilaginos hialin; B. ţesut cartilaginos elastic; C.
ţesut cartilaginos fibros.
 2.2.1. Ţesuturile conjunctive moi ( fig.2.5.)
a) Ţesutul conjunct lax (fig. 2.5 A) formează hipodermul şi însoţeşte alte ţesuturi. Este cel mai
răspândit dintre ţesuturile conjunctive. Are rol trofic, de susţinere şi de apărare. Componentele sale sunt
uniform răspândite şi în proporţii egale.
b) Ţesutul reticulat (fig. 2.5 B) se găseşte în ganglionii limfatici, splină, măduva hematogenă. Fibrele
de reticulină şi celulele conjunctive (reticulocite) sunt organizate în reţea. Celulele conjunctive predomină.
c) Ţesutul fibros (fig. 2.5 C) formează tendoanele, aponevrozele, ligamentele, capsulele şi fasciile
musculare. Are rol mecanic. Predomină fibrele de colagen.
d) Ţesutul adipos (fig . 2.5 D) se găseşte în hipoderm, mezenter* şi în jurul unor organe: rinichi, globi
oculari etc. Predomină celulele care depozitează grăsimi (celule adipoase sau adipocite *). Acest ţesut
formează depozitul de grăsimi al organismului. Constituie izolantul termic al corpului.
e) Ţesutul elastic formează tunica medie a arterelor mari şi a venelor. Predomină fibrele elastice.

2.2.2. Ţesutul conjunctiv semidur (cartilaginos) (fig. 2.6.). Substanţa fundamentală, care predomină,
conţine condrină* impregnată cu săruri de calciu şi sodiu. Nu este vascularizat. Nutriţia lui se realizează din
ţesutul conjunctiv care îl înconjoară (pericondru).
Celulele tinere, condroblastele, secretă substanţa fundamentală. Celulele mature, condrocitele, sunt
dispuse în cavităţi ale substanţei fundamentale numite condroplaste. Acest ţesut formează cartilajele ce
asigură rezistenţă mecanică şi elasticitate.
Există trei tipuri de ţesut cartilaginos ; hialin, elastic şi fibros.
a) Ţesutul cartilaginos hialin (fig. 2.6 A) cu fibre fine, formează scheletul embrionului, cartilajele
costale, laringeale şi traheale.
 b) Ţesutul cartilaginos elast (fig. 2.5 B) formează epiglota şi pavilionul urechii.

Fig. 2.7. Ţesutul osos: A. Ţesut osos spongios: 1. areole cu măduvă hematogenă; 2. trabecule; 3.
osteocite; B. Ţesut osos compact: 1. canal Havers cu vase sanvine; 2.sistem Havers; 3. osteocite; 4.
lamele osoase; 5. sistem interhaversian.

c) Ţesutul cartilaginos fibros (fig. 2.6. C) formează discurile intervertebrale şi meniscurile* articulare.
2.2.3. Ţesutul conjunctiv dur (osos) are în substanţa fundamentală, care predomină, oseină impregnată
cu săruri de calciu şi fosfor. Fibrele sunt de colagen. Celulele osoase tinere, osteoblastele, secretă substanţa
fundamentală. Celulele osoase mature, osteocitele, sunt situate în cavităţi ale substanţei fundamentale numite
osteoplaste.
Un tip deosebit de celule osoase îl constituie osteoclastele, celule gigantice multinucleate, cu rol în
remanierea* osoasă.
Există două tipuri de ţesut osos (fig. 2.7.): spongios şi compact.
a) Ţesutul osos spongios (fig. 2.7. A) este format din lamele osoase, trabecule, care delimitează cavităţi
de diferite mărimi, areole, în care se află măduva hematogenă*. Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor
oaselor lungi, în oasele scurte şi late. Dispoziţia specifică a trabeculelor asigură o mare rezistenţă capetelor
oaselor lungi.
b) Ţesutul osos compact (fig. 2.7. B) formează peretele diafizei oaselor lungi şi lamele superficiale
ale oaselor scurte şi late. Unitatea morfologică şi funcţională a osului compact este osteonul (sistemul haver-
sian), alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun 5—30 de lamele osoase concentrice între care se
găsesc osteoplastele cu osteocite.

SINTEZĂ: ŢESUTURI CONJUNCTIVE

CLASIFICARE COMPONENTA
DUPĂ SUBSTANŢA CARE
FUNDAMENTALĂ DENUMIRE FIBRE CELULE PREDOMINĂ ROL

lax colagen celule conjunctive uniform trofic

reticulină susţinere
elastină reticulocite apărare
reticulat reticulină adipocite celulele hematopoieză
adipos reticulină celulele rezervor de
MOI elastină grăsimi,izolant
termic
fibros colagen, elastină fibrocite fibrele mecanic
elastic elastină celule conjunctive fibrele
SEMIDURE hialin colagen condroblaste substanţa mecanic
elastic condrocite fundamentală
DURE fibros colagen osteoblaste substanţa mecanic
compact osteocite fundamentală
spongios
 2.3. ŢESUTUL MUSCULAR
Ţesutul muscular este constituit din celule musculare alungite, numite fibre musculare. Unele
componente ale acestor celule au denumiri specifice: sarcolemă*, sarcoplasmă, reticul sarcoplasmic. Fibrele
musculare au proprietatea de a răspunde la excitaţii prin contracţii. Ţesutul muscular este bogat vascularizat
şi inervat.
După particularităţile organitelor contractile specifice, miofibrilele, prezente în celulele musculare,
deosebim: ţesut muscular striat şi ţesut muscular neted (fig. 2.8.).

Fig. 2.8. Tipuri de ţesut muscular: A. striat scheletic; B. striat de tip cardiac; C. neted visceral.

Fig. 2.9. Structura unei miofibrile; A. Schemă; B. Dispunerea reticulului sarcoplasmic şi a

sistemului tubular în fibra musculară; 1. disc clar; 2. disc întunecat; 3. bandă H; 4. membrană Z; 5.
fibre de miozină; 6. fibre de actină; 7. sarcomer; 8. reticul sarcoplasmic; 9. sistem tubular; 10.
sarcolemă; 11. sarcoplasmă; 12. mitocondrii; 13. miofibrile.
 2.3.1. Ţesutul muscular striat este alcătuit din fibre musculare striate, cu contracţie voluntară rapidă.
Acesta formează muşchii scheletici, musculatura limbii, a faringelui, a treimii superioare a esofagului şi a unor
sfinctere*. Fibrele musculare striate sunt celule alungite, de 1 mm-12 cm lungime şi 20-100 μ diametru. Ele
sunt alcătuite din sarcolemă, sarcoplasmă şi numeroşi nuclei situaţi periferic.
Sarcolema conţine organite comune (mitocondrii, RE dezvoltat etc.) şi un sistem tubular specific, derivat
din sarcolemă, cu rol important în contracţie. RE şi acest sistem tubular realizează cuplarea excitaţiei cu
contracţia musculară.
Organitele specifice fibrelor musculare sunt miofibrilele, elemente contractile aşezate în sarcoplasmă.
Văzute la microscopul optic au aspect eterogen, o alternanţă de discuri (benzi) clare şi întunecate situate la
acelaşi nivel în toate miofibrilele, dând aspectul dungat (striat) specific fibrei musculare striate. Discurile clare
sunt străbătute de membrana Z, iar discurile întunecate de o zonă clară, zona H. Segmentul cuprins între două
membrane Z constituie sarcomerul (fig. 2.9.), unitatea morfofuncţională a miofibrilei.
La microscopul electronic, miofibrilele apar alcătuite din două tipuri de miofilamente: groase (cu
diametrul de 100Å) formate din miozină, cuprinse în discurile întunecate, şi miofilamente subţiri (cu diametrul
de 50Å) formate din actină, solidarizate de membrana Z şi intercalate între miofilamentele groase.

REŢINEŢI! Muşchii reprezintă 30— 40% din greutatea corporală, adică aproximativ 30 kg pentru un
om de 70 kg.

2.3.2. Ţesutul muscular striat de tip cardiac formează miocardul. Este un ţesut muscular cu contracţie
involuntară. Miocardul este alcătuit din fibre musculare cardiace, alungite şi ramificate, cu lungime şi diametru
mai mici decât ale fibrelor striate şi cu structură asemănătoare acestora, dar cu nucleu unic şi aşezat central.
Celulele musculare cardiace vin în contact unele cu altele la nivelul unor discuri intercalare ce reprezintă
joncţiuni* intercelulare specializate, vizibile la microscopul electronic.
2.3.3. Ţesutul muscular neted visceral este constituit din fibre musculare/netede, omogene, cu
contracţie involuntară, lentă şi prelungită.
Formează musculatura tubului digestiv (începând cu a doua treime a esofagului), a căilor aeriene respi-
ratorii, a tractului genital, muşchii erectori* ai firelor de păr, muşchii corpului ciliar, stratul muscular din pereţii
vaselor sangvine. Fibrele sale sunt aşezate în straturi şi benzi sau sunt răspândite în ţesuţ conjunctiv. Fibrele
musculare netede au aspect fusiform 10—100 μ lungime şi sunt formate din sarcolemă, sarcoplasmă omogenă
şi un nucleu situat centrat. În sarcoplasmă sunt organite comune şi organite specifice— miofibrile fără striaţii
transversal, neorganizate în sarcomere. Această structură apare omogenă („netedă”) la micro-scopul electronic.
2.3.4. Ţesutul muscular neted multiunitar este format din fibre musculare separate şi se găseşte în
irisul globului ocular. Are contracţii fine şi limitate.

CARACTERISTICI MUŞCHI STRIAT MUŞCHI STRIAT MUŞCHI NETED MUŞCHI NETED

SCHELETIC CARDIAC VISCERAL MULTIUNITAR
Localizare ataşaţi oaselor inimă (miocard) în pereţii viscerelor, muşchii irisului
vaselor de sânge;
erectorii firelor de păr
Structura fibrelor striate,multinu- striate,uninucleate, netede, uninucleate, netede, uninucleate,
cleate, ramificate, cu fusiforme fusiforme
neramificate discuri intercalare
Control nervos voluntar involuntar involuntar involuntar
Sarcomere prezente prezente absente absente
Sistem tubular prezent prezent absent absent
transversal
 Joncţiuni între fibre prezente prezente prezente absente

Dimensiunea fibrelor mare mare mică mică

Sursa de calciu reticulul sarcoplas- reticulul sarcoplas- reticulul sarcoplasmic;reticulul sarcoplasmic;
necesar contracţiei mic mic; lichidul lichidul extracelular lichidul extracelular
extracelular
Viteza de contracţie rapidă medie lentă lentă, progresivă

2.4. ŢESUTUL NERVOS

Ţesutul nervos este format din celule specializate (neuroni) şi din celule gliale (nevroglii).

2.4.1. Neuronul
Neuronul este unitatea structurală şi funcţională a sistemului şi ţesutului nervos, capabilă de
excitabilitate, conductibilitate şi integrare.
Ca oricare celulă, neuronul este constituit din membrană, citoplasmă şi nucleu, primele două având
denumiri specifice (fig. 2.10.).
O caracteristică structurală a neuronului o constituie prezenţa prelungirilor dendrite (în număr variabil)
şi axon (unic).
Clasificare:
După numărul prelungirilor există neuroni: unipolari, pseudounipolari, bipolari şi multipolari.
După forma corpului celular sunt neuroni: sferici, ovoidali, fusiformi, piramidali etc.
După funcţie neuronii se grupează în: senzitivi, motori şi de asociaţie.
a) Neuronii senzitivi sau receptori sunt neuronii pseudounipolari din ganglionii spinali, cu dendrita
lungă, care deservesc sensibilitatea exteroceptivă* şi proprioceptivă* (neuroni somatosenzitivi) şi sensibili-
tatea visceroceptivă* (neuroni viscerosenzitivi).
b) Neuronii motori sunt neuroni multipolari de dimensiuni mari, cu axon lung (neuronii motori din
scoarţa cerebrală sau din substanţa cenuşie medulară). Ei determină contracţia musculaturii scheletice
(neuronii somatomotori) şi a celei netede (neuronii visceromotori).
c) Neuronii de asociaţie sau intercalări sunt neuroni de dimensiuni mici, care realizează legătura dintre
neuronii senzitivi şi neuronii motori.
Dendritele şi axonii neuronilor constituie fibrele nervoase. Influxul nervos circulă centripet prin
dendrite şi centrifug prin axon. Fibrele nervoase pot fi amielinice, cu conducere din aproape în aproape, şi
mielinice, cu conducere saltatorie, rapidă.
Fibrele mielinice prezintă trei teci: teaca de mielină, teaca Schwann şi teaca Henle.
Teaca Schwann este formată din celule gliale răsucite în jurul fibrei. Între celulele Schwann se află
strangulaţiile Ranvier*. Datorită răsucirii celulelor gliale în jurul fibrelor şi expulzării citoplasmei acestora
spre exterior, rezultă o suprapunere de membrane lipoproteice, care formează teaca de mielină. Aceasta are
rol trofic, de protecţie şi izolator.
Teaca Henle, care acoperă la exterior fibra nervoasă în întregime, este de natură conjunctivă şi are rol
de apărare.
Organele nervoase sunt formate din ţesut nervos (neuroni şi celule gliale), ţesut conjunctiv şi vase
sangvine. Ţesutul nervos formează atât sistemul nervos, cât şi cel periferic.
 Fig. 2.10. Neuronul: 1. neurilemă; 2. neuroplasmă; 3. nucleu; 4. nucleol; 5. corpusculi Nissl; 6.
neurofibrile; 7. dendrite; 8. axolemă; 9. axoplasmă; 10. celule Schwann; 11. teacă de mielină; 12.
strangulaţie Ranvier; 13. teacă Henle; 14. arborizaţie terminală; 15. butoni terminali; 16. axon; 17.
nucleul celulei Schwann; 18. membrana celulei Schwann.

Sinapsele reprezintă legăturile morfofuncţionale de contiguitate* dintre neuroni. O sinapsă cuprinde trei
componente:
— componenta presinaptică, reprezentată de butonul terminal al axonului, în care se găsesc mito-
condrii şi vezicule cu mediator chimic (acetilcolină, adrenalină sau noradrenalină);
— fanta sinaptică, spaţiu sinaptic de 200-300 Å, cuprins între membrana presinaptică (a butonului
terminal) şi cea postsinaptică:
— componenta postsinaptică poate fi membrana diferenţiată a unei dendrite (sinapsă
axodendritică), a unui corp neuronal (sinapsa axosomatică) sau a unei fibre musculare (sinapsa
neuromusculară sau placă motorie).
 Prin intermediul sinapselor neuroneuronale se realizează o reţea de recepţie, conducere, stocare şi inte-
grare a informaţiilor, în vederea elaborării unor răspunsuri reflexe sau voluntare.
Aceste răspunsuri sunt transmise prin intermediul sinapselor neuroefectoare la muşchi şi glande, deter-
minând reacţii de apărare şi adaptare a organismului la condiţiile variabile ale mediului.
Etapele transmiterii sinaptice sunt:
— sinteza mediatorului chimic;
— stocarea mediatorului în vezicule sinaptice;
— eliberarea mediatorului în fanta sinaptică, în cantitate proporţională cu frecvenţa impulsurilor;
— acţiunea mediatorului asupra membranei postsinaptice (creşterea permeabilităţii )
— apariţia potenţialului postsinaptic excitator ( dacă în celulă pătrunde Na+) sau a potenţialului
postsinaptic inhibitor (când pătrunde Cl- ce determină hiperpolarizarea membranei);
— inactivarea enzimatică a mediatorului.
Datorită succesiuni acestor procese apare întârzierea sinaptică de 0,5—1 ms.
Circulaţia unidirecţională a impulsului nervos de-a lungul unui şir de neuroni este determinată de
dispunerea veziculelorsinaptice numai în butonii terminali ai axonilor.
2.4.2. Celulele gliale predomină numeric în ţesutul nervos. Celulele gliale au funcţii trofice (de nutriţie
a neuronilor), metabolice ( de fagocitare a neuronilor distruşi), de susţinere şi reparatorie (cicatrizare) Ele se
interpun între neuroni şi vasele sanguine. Îşi păstrează capacitatea de diviziune.

EVALUARE
A. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:
1. Cartilajele costale sunt alcătuite din:
a. ţesut cartilaginos hialin;
b. ţesut conjunctiv elastic;
c. ţesut cartilaginos fibros;
d. ţesut conjunctiv semidur;
e. ţesut conjunctiv reticulat.
2. Epiteliul cilindric simplu intră în alcătuirea: .
a. mucoasei vezicii urinare;
b. peritoneului;
c. mucoasei uterine;
d. mucoasei intestinului subţire;
e. mucoasei intestinului gros.
3. Teaca Schwann este alcătuită din:
a. ţesut conjunctiv;
b. mielină;
c. celule gliale;
d. neurofibrile;
e. acetilcolină.
4. Epiteliul traheal este de tip:
a. unistratificat pavimentos;
b.unistratificat cubic;
c. unistratificat cilindric;
d. glandular;
e. pseudostratificat.
5. Unitatea morfofuncţională a miofibrilei este:
a. sarcoplasma;
 b. zona H;
c. discul clar;
d. sarcomerul;
e. discul întunecat.
6. Din ţesutul conjunctiv semidur lipsesc:
a. condroplastele;
b. fibrele de reticulină;
c. vasele de sânge;
d. condroblastele;
e. condrocitele.
7. Principalele tipuri de ţesuturi sunt:
a. epitelial:
b. cartilaginos:
c. osos;
d. muscular;
e. nervos.
8. După funcţie, epiteliile sunt:
a. semidure;
b. senzoriale;
c. glandulare;
d. conjunctive moi;
e. de acoperire.
B. Notaţi, în spaţiile din faţa structurilor enumerate în coloana I, literele din coloana II,
corespunzătoare tipurilor de ţesuturi care intră în alcătuirea acestora:
I II
_1. Peretele capilarelor sangvine a. ţesut conjunctiv fibros
_2. Tendoane b. ţesut muscular striat de tip cardiac
_3. Epiderma c. ţesut cartilaginos elastic
_4. Miocard d. epiteliu pavimentos simplu
_5. Pavilionul urechii e. ţesut nervos
_6. Măduva spinării f. epiteliu pavimentos stratificat cheratinizat

C. Efectuaţi observaţii microscopice pe preparate fixe, cu secţiuni prin ţesuturi, existente în

laboratorul de biologie.
Utilizaţi informaţiile astfel obţinute pentru recunoaşterea ţesuturilor din imaginile alăturate.
 1.———————
2.———————
3.———————
4.———————
Nominalizaţi criteriile care au stat la baza deciziei. Identificaţi componentele ţesuturilor recunoscute.

3. ORGANELE ŞI SISTEMELE CORPULUI

Organele sunt grupări de ţesuturi, identice sau diferite, care acţionează împreună pentru îndeplinirea
unei anumite funcţii. Organele care îndeplinesc funcţii similare sunt grupate în sisteme de organe.
Un sistem reprezintă un ansamblu de elemente în interdependenţă, care funcţionează ca un întreg. Un
sistem de organe reprezintă ansamblul de organe care contribuie la realizarea uneia din funcţiile esenţiale
care asigură viaţa organismului uman.
Funcţiile organismului uman se pot grupa în:
— funcţii „pentru sine", care asigură supravieţuirea individului în mediul de viaţă, adică
autoconservarea (funcţii de relaţie şi funcţii de nutriţie);
— funcţii „pentru specie", care asigură perpetuarea speciei (funcţia de reproducere).

3.1. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIILE DE RELAŢIE

3.1.1. Sistemul nervos. Sistemul nervos este un sistem unitar de organe care realizează şi reglează
funcţiile senzitive, motorii şi psihice ale organismului în raport cu condiţiile variabile ale mediului. Din punct
de vedere funcţional, deosebim: sistemul nervos al vieţii de relaţie (SN somatic) şi sistemul nervos vegetativ
(SNV).
A. Sistemul nervos al vieţii de relaţie asigură legătura organismului cu mediul. Cuprinde sistemul
nervos central şi sistemul nervos periferic (fig. 3.1.).

Fig. 3.1. Sistemul nervos: 1. encefalul; 2. măduva spinării; 3. ganglioni nervoşi; 4.

nervi.
 1. Sistemul nervos central — SNC — cuprinde encefalul şi măduva spinării.
a.Encefalul: — emisferele cerebrale;
— diencefalul (talamus, epitalamus, metatalamus, hipotalamus);
— cerebelul;
— trunchiul cerebral (bulb, punte, mezencefal).
b.Măduva spinării.
Encefalul şi măduva spinării formează axul cerebrospinal sau nevraxul.
2. Sistemul nervos periferic, format din: ganglioni nervoşi şi nervi.
B. Sistemul nervos vegetativ — SNV — asigură reglarea activităţii organelor interne. Acesta
cuprinde:
— centri nervoşi situaţi în SNC;
— ganglioni nervoşi şi nervi.

Analizatorii.
Legătura sistemului nervos cu mediul extern şi intern se realizează prin intermediul analizatorilor.
Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente: receptorul, calea nervoasă de conducere şi aria corticală de
analiză.
În funcţie de natura stimulilor, se deosebesc următorii analizatori: vizual, auditiv, vestibular, gustativ,
olfactiv, cutanat şi kinestezic.
3.1.2. Sistemul endocrin. Sistemul endocrin este format din totalitatea glandelor cu secreţie internă
(fig. 3.2.) care realizează, în strânsă corelaţie cu sistemul nervos, reglarea majorităţii funcţiilor organismului.
Produşii de secreţie ai glandelor endocrine sunt hormonii.
Sistemul endocrin cuprinde:
— glande endocrine propriu-zise: hipofiza, epifiza, tiroida, paratiroidele, timusul, glandele
suprarenale;
— glande mixte: pancreasul, gonadele;
— glande endocrine temporare: placenta.
3.1.3. Sistemul locomotor. Sistemul locomotor asigură menţinerea poziţiei verticale a corpului,
deplasarea întregului corp şi efectuarea unor mişcări parţiale ale diferitelor segmente ale acestuia. Este format
din sistemul osos şi sistemul muscular.
A. Sistemul osos asigură susţinerea corpului şi constituie partea pasivă în mişcare. Formează scheletul.
Scheletul cuprinde:
— totalitatea oaselor;
— totalitatea articulaţiilor;
— cartilajele asociate.
B. Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor, elementele active ale diferitelor
categorii de mişcări. Muşchii se clasifică în:
— muşchi striaţi scheletici, care formează musculatura somatică;
— muşchi striaţi de tip cardiac, care constituie miocardul;
— muşchi netezi, care intră în alcătuirea organelor interne (muşchi viscerali).
Muşchii striaţi scheletici împreună cu sistemul osos, pe care aceştia se fixează, formează sistemul locomotor
 Fig. 3.2. Glandele endocrine: 1. epifiza; 2. hipofiza; 3. tiroida; 4. paratiroidele; 5. timusul; 6.
glandele suprarenale; 7. pancreasul: 8 gonadele (ovarele).

3.2. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE

3.2.1.Sistemul digestiv. Sistemul digestiv asigură digestia şi absorbţia, adică prelucrarea

substanţelor alimentare, încorporarea în organism a nutrimentelor rezultate din acestea şi eliminarea resturilor
nedigerate sau nedigerabile. Este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe (fig. 3.3.).
a) Tubul digestiv cuprinde: cavitatea bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire, intestinul
gros, anusul.
b)Glandele anexe ale tubului digestiv sunt: glandele salivare, ficatul şi pancreasul exocrin.

3.2.2. Sistemul respirator. Sistemul respirator este format din totalitatea organelor care asigură
schimburile gazoase respiratorii între organism şi mediu. Acesta cuprinde:
a) Căile aeriene (de transport al aerului): cavităţile nazale, faringele, laringele, traheea, bronhiile
extrapulmonare şi intrapulmonare.
b) Plămânii, la nivelul cărora se realizează schimbul de gaze dintre alveolele pulmonare şi capilarele
sangvine (fig. 3.4.).

3.2.3. Sistemul circulator. Sistemul circulator (cardiovascular) asigură transportul substanţelor

nutritive şi al gazelor respiratorii la celule, transportul substanţelor nocive la organele de excreţie,
menţinerea homeostaziei şi apărarea organismului (fig. 3.4.).
 Fig. 3.3. Sistemul digestiv: 1. cavitatea bucală; 2. dinţii; 3. glandele salivare; 4. limba; 5. faringele;
6. esofagul; 7. stomacul; 8. pancreasul; 9. ficatul; 10. vezica biliară; 11, 12, 13. intestinul subţire
(duoden, jejun, ileon); 14. cecum; 15. apendice; 16, 17, 18, 19, 20. intestinul gros; 21. anusul.

Fig. 3.4. Viscerele toracice, organe ale sistemelor circulator şi respirator: 1. inima; 2. plămân; 3.
arteră pulmonară; 4. arteră aortă; 5. vena cavă superioară; 6. venă subclaviculară; 7. vena jugulară; 8.
trahee; 9. tiroidă; 10. laringe; 11. diafragma.

Cuprinde două sisteme legate structural şi funcţional între ele: sistemul circulator sangvin şi sistemul
limfatic.
a) Sistemul circulator sangvin este alcătuit din:
— inimă, organul propulsor a sângelui;
— arborele circulator format din vasele sangvine: artere, capilare, vene.
b) Sistemul limfatic este partea componentă a sistemului circulator care asigură drenarea limfei şi a
lichidului interstiţial. Este alcătuit din vase limfatice şi ganglioni limfatici.

3.2.4. Sistemul excretor. Sistemul excretor produce, colectează şi elimină urina, asigurând eliminarea
din organism a produşilor finali ai metabolismului şi a substanţelor nocive. Contribuie la realizarea
homeostaziei mediului intern, a echilibrului hidro-electrolitic şi acido-bazic.
Cuprinde rinichii şi căile urinare:
a) Rinichii — organele producătoare de urină;
b) Căile urinare: ureterele, vezica urinară, uretra.
 3.3. SISTEME CARE DESERVESC FUNCŢIA DE REPRODUCERE

Aceste sisteme asigură perpetuarea speciei umane prin reproducere sexuată.

3.3.1.Sistemul genital masculin.

Cuprinde organele genitale interne şi externe şi glandele anexe (fig. 3.5.).
a) Organele genitale interne:
— gonadele masculine, testiculele, care sunt glande mixte producătoare de gameţi masculini
(spermatozoizi) şi de hormoni masculini (androgeni);
— conductele genitale, spermiductele.
b) Glandele anexe: veziculele seminale, prostata, glandele bulbouretrale;
c) Organul genital extern: penisul, organul copulator masculin.

Fig. 3.5 Sistemul genital masculin.

3.3.2. Sistemul genital feminin.

Cuprinde organele genitale interne şi externe şi glandele anexe (fig. 3.6.).
a) Organele genitale interne:
— gonadele feminine, ovarele, care sunt glande mixte producătoare de gameţi (ovule) şi de
hormoni feminini;
— conductele genitale: trompele ulerine, uterul şi vaginul.
b) Organele genitale externe: vulva.
c) Organe anexe: glandete mamare.

Fig. 3.6 Sistemul genital feminin.

 II. FUNCŢIILE FUNDAMENTALE ALE ORGANISMULUI UMAN

A. FUNCŢIILE DE RELAŢIE

4. SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos îndeplineşte două funcţii esenţiale: integrarea organismului în mediul înconjurător şi
coordonarea activităţii tuturor ţesuturilor, organelor şi sistemelor care constituie organismul. Sistemul nervos,
din punct de vedere morfologic şi funcţional, are două componente:
— Sistemul nervos al vieţii de relaţie — SN somatic* — care asigură legătura dintre organism şi
mediul extern, transformând excitaţiile, în funcţie de natura şi intensitatea stimulilor, în reacţii de apărare sau
de adaptare.
— Sistemul nervos al vieţii vegetative — SNV— care reglează şi coordonează activitatea organelor
interne: nutriţia, respiraţia, circulaţia etc. În componenţa lui intră SNV simpatic şi SNV parasimpatic. Ambele
au o porţiune centrală constituită din centri vegetativi şi una periferică, cuprinzând ganglioni şi nervi
vegetativi.
Cele două componente ale sistemului nervos, în permanentă conexiune morfo-funcţională, realizează
unitatea organismului şi legătura sa cu mediul ambiant.
Meningele. Encefalul şi măduva spinării sunt învelite cu membrane conjunctive numite meninge:
duramater, arahnoida şi piamater (fig. 4.1.).

Fig. 4.1. Măduva spinării şi menigele spinale: 1. duramater; 2. arahnoidă; 3. piamater; 4. corn
posterior; 5. corn anterior ; 6. canal ependimar; 7. fisură mediană anterioară; 8. cordon anterior; 9.
cordon lateral; 10. cordon posterior; 11. şanţ median posterior.

Duramater este constituită din ţesut conjunctiv dens, slab vascularizat. Aderă la formaţiunile osoase ce
protejează organele nervoase.
Arahnoida este un ţesut conjunctiv, avascular, aderent la duramater. Între ea şi piamater există lichid
cefalorahidian (LCR).
Piamater este un ţesut conjunctiv care aderă la organele nervoase. Are vascularizaţie nutritivă.
Lichidul cefalorahidian îndeplineşte rol de protecţie a ţesutului nervos împotriva traumatismelor şi de
transport al unor hormoni. El constituie o barieră în :alea pătrunderii în ţesutul nervos a unor substanţe
dăunătoare din sângele circulant.

4.1. MĂDUVA SPINĂRII

Măduva spinării este aşezată în canalul vertebral (fig. 4.2.) şi se întinde de la vertebra C1 la vertebra L2,
de unde se continuă cu filum terminale până la baza coccisului. Are forma de cilindru uşor turtit dorso-ven-
tral. Prezintă două umflături, cervicală şi lombară, care corespund regiunilor măduvei din care se desprind
nervii membrelor.
 Fig. 4.2. Dispunerea măduvei în canalul vertebral: 1. ramură dorsală a nervului spinal; 2. ramură
ventrală; 3. corp vertebral; 4. duramater; 5. ganglion simpatic; 6. ramuri comunicante; 7. rădăcină
anterioară; 8. ganglion spinal; 9. rădăcină posterioară; 10. măduva spinării.

Faţa anterioară prezintă fisura mediană anterioară. Lateral, se află şanţurile antero-laterale pe unde ies
rădăcinile anterioare ale nervilor spinali. Faţa posterioară prezintă şanţul median posterior, şanţurile inter-
mediare, care delimitează fasciculele Goll şi Burdach, şi şanţurile postero-laterale pe unde pătrund rădăcinile
posterioare ale nervilor spinali.

4.1.1. Structura internă a măduvei spinării. În secţiune transversală, măduva este constituită din
substanţă cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie (fig. 4.3. A), situată la interior, este formată din celule şi fibre nervoase. În secţiune
are forma literei H, este mai pronunţată la umflături şi prezintă trei perechi de coarne: anterioare, posterioare şi
laterale.

Fig. 4.3. Secţiune în măduvă. A. Substanţă cenuşie: 1. neuroni somatosenzitivi; 2. neuroni

somatomotori; 3. neuroni viscerosenzitivi; 4. neuroni visceromotori; 5. canal ependimar. B. Substanţă
albă: 6. cordon anterior; 7. cordon lateral; 8. cordon posterior; 9. fisură mediană anterioară; 10. şanţ
median posterior.

Coarnele anterioare, mai voluminoase, conţin neuroni somatomotori. Coarnele posterioare, mai alungite,
conţin neuroni somatosenzitivi. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi: viscerosenzitivi, spre partea

posterioară, şi visceromotori, spre partea anterioară, între neuronii senzitivi şi cei motori pot exista neuroni de
asociaţie (intercalări).
În substanţa albă dintre coamele laterale şi coarnele posterioare se află substanţa reticulată medulară.
Porţiunea centrală, numită comisura cenuşie, are la interior canalul ependimar, care conţine lichid
cefalorahidian. Acest canal se continuă în partea lui superioară cu ventriculii cerebrali care, la rândul lor, conţin
lichid cefalorahidian cu rol în nutriţia şi protecţia nevraxului.
Neuronii motori medulari îndeplinesc funcţii de centri nervoşi.
Substanţa albă (fig. 4.3. B), aflată la exterior, este formată din fibre nervoase mielinice. Coarnele sub-
stanţei cenuşii delimitează în substanţa albă trei perechi de cordoane: anterioare, posterioare şi laterale.În
interiorul cordoanelor se delimitează fascicule (tracturi) ascendente şi descendente (vezi tabelul de mai jos).
Fasciculele ascendente (fig. 4.4. A) sunt senzitive, iar cele descendente (fig. 4.4. B) sunt motorii.
În afara acestor fibre lungi, în substanţa albă medulară există şi fibre scurte, de asociaţie, care fac legătura
între diferitele segmente ale măduvei (fascicule intersegmentare).

Fig. 4.4. Tracturile substanţei albe medulare: A. Ascendente: 1. spinotalamic anterior; 2.

spinotalamic lateral; 3. spinobulbare; 4. spinocerebelos direct; 5. spinocerebelos încrucişat. B.
Descendente: 6. piramidal încrucişat; 7. piramidal direct; 8. rubrospinal; 9. tectospinal; 10. olivospinal;
11. vestibulospinal; 12. reticulospinal.

SINTEZĂ: CĂILE MEDULARE

CĂI ASCENDENTE
LOCALIZARE TRACTURI
Cordoane posterioare fascicule spinobulbare( Goll
şi Burdach)
spinotalamice laterale
spinocerebeloase
Cordoane laterale — directe (Flechsig)
— încricişate (Gowers)

Cordoane anterioare spinotalamice anterioare

CĂIDESCENDENTE
LOCALIZARE TRACTURI
Cordoane posterioare
piramidale încrucişate
Cordoane laterale rubrospinale,
vestibulo- spinale laterale,
 reticulo - spinale
Cordoane anterioare piramidale directe,tecto
-spinale, vestibulo-spinale
mediale, olivospinale;
reticulo- spinale.

4.1.2. Nervii spinali se desprind din măduva spinării. Sunt constituiţi din fibre nervoase, vase sangvine şi
ţesut conjunctiv (fig. 4.5.). Nervii spinali prezintă rădăcini, trunchi şi ramuri (fig. 4.6.).

Fig. 4.5. Secţiune în nerv: 1. epinerv; 2. perinerv; 3. endonerv; 4. fibră nervoasă; 5. vase sangvine.

Fig. 4.6. Rădăcinile şi ramurile nervului spinal: 1. rădăcină senzitivă; 2. ganglion spinal; 3. rădăcină
motorie; 4. trunchi; 5. ramură meningeală; 6. ramură dorsală; 7. ramură ventrală; 8. ramură
comunicantă cenuşie; 9. ramură comunicantă albă; 10. ganglion simpatic paravertebral; 11. ganglion
visceral; 12. organ visceral.
— fibre somatosenzitive — fibre viscerosenzitive
— fibre somatomotorii — fibre visceromotorii

Rădăcina posterioară este senzitivă. Ea este formată din dendritele şi axonii neuronilor din ganglionul
spinal aflat pe traiectul ei. Dendritele sunt conectate cu receptorii tegumentari din muşchi, tendoane şi articulaţii
şi cu visceroceptorii. Axonii fac sinapsă cu neuronii senzitivi din substanţa cenuşie medulară.
Rădăcina anterioară, motorie, este constituită din axonii neuronilor motori medulari. Fibrele
somatomotorii transmit impulsuri musculaturii scheletice, iar cele visceromotorii, musculaturii viscerale.
Trunchiul nervului spinal este mixt.
Ramurile sunt: dorsală, ventrală, meningeală, comunicantă albă şi comunicantă cenuşie.
 Există 31 de perechi de nervi spinali micşti: 8 perechi cervicali, 12 perechi toracali (dorsali), 5 perechi
lombari, 5 perechi sacrali şi o pereche coccigieni. Cu excepţia nervilor toracali, care se distribuie metameric*
intercostal, ceilalţi nervi spinali formează plexuri*: cervical, brahial, lombar, sacrat şi coccigian. Zonele tegu-
mentului inervate de perechile de nervi spinali poartă numele de dermatoame.
În funcţie de tipul de fibre, viteza de conducere a influxului nervos diferă. În tabelul 3 sunt redate vitezele
de conducere a influxului nervos prin diferite tipuri de fibre nervoase.

Tab. 3. Viteza de conducere a influxului nervos.

TIPUL DE FIBRE DIAMETRUL VITEZA

mielinice somatice 10—20μ 60—120 m/s
mielinice somatice 4—8μ 30—45 m/s
mielinice vegetative 1—3μ 3—5 m/s
amielinice vegetative 0,3—1,5μ 0,5—2 m/s

SINTEZA: RAMURILE NERVULUI SPINAL

RAMURI FIBRE ROL

Dorsală — senzitive — sensibilitatea spatelui
— motorii — contracţia musculaturii spatelui
— vegetative — contracţia musculaturii netede din tegument
Ventrală — senzitive — sensibilitatea regiunii anterioare a corpului
— motorii —
— vegetative contracţia musculaturii anterioare
Meningeală — vegetative — inervaţia
—

Comunicantă cenuşie — vegetative —

legătura cu ganglionii paravertebrali
Comunicantă albă — vegetative —
—
legătura cu ganglionii paravertebrali
—

4.1.3. Funcţiile măduvei spinării.

Măduva spinării îndeplineşte două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia de centru reflex.

A. FUNCŢIA DE CONDUCERE A MĂDUVEI SPINĂRII. Are ca substrat anatomic substanţa albă

constituită în fascicule ascendente şi descendente.
1. Căile ascendente (fig. 4.7.) sunt căile sensibilităţii.
a) Căile sensibilităţii exteroceptive (fig. 4.7. A) sunt căi specifice, lungi, cu proiecţie corticală. Ele
deservesc:
— sensibilitatea tactilă grosieră — protopatică* — difuză, condusă prin fasciculul spinotalamic anterior;
— sensibilitatea tactilă fină — epicritică* — condusă la cortex prin fasciculele spinobulbare Goll şi
Burdach;
— sensibilitatea termică şi dureroasă condusă prin fasciculul spinotalamic lateral.
 b) Căile sensibilităţii proprioceptive (fig. 4.7. B) sunt căi specifice care deservesc:
— sensibilitatea proprioceptivă inconştientă condusă prin fasciculul spinocerebelos direct (Flechsig),
pentru partea inferioară a corpului, şi prin fasciculul spinocerebelos încrucişat (Gowers) pentru partea superioară
a trunchiului şi pentru membrele superioare;
— sensibilitatea proprioceptivă conştientă condusă prin fasciculele spinobulbare, cu proiecţie
corticală.
c) Căile sensibilităţii interoceptive sunt căi nespecifice. Sensibilitatea interoceptivă este condusă prin fas-
ciculele spinotalamice, alături de sensibilitatea tactilă, termică şi dureroasă, precum şi prin substanţa reticulată
medulară.

Fig. 4.7. Căi ascendente: A. Căile sensibilităţii exteroceptive: 1. fasciculul spinotalamic anterior; 2.
fasciculul spinotalamic lateral; 3. fascicule spinobulbare; B. Căile sensibilităţii proprioceptive —
fasciculele spinocerebeloase: 4. direct; 5. încrucişat; 6. fascicule spinobulbare.

Stabiliţi pe fig. 4.7.numărul neuronilor care intră în constituţia acestor căi şi dispunerea lor. Localizaţi
sinapsele şi descrieţi fiecare cale.

2. Căile descendente, ale motilităţii, deservesc motilitatea voluntară şi involuntară.

a) Căile motilităţii voluntare. Motilitatea voluntară este condusă prin fasciculele piramidale
(corticospinale): direct şi încrucişat (fig. 4.8.).
Ambele căi pornesc din cortex şi ajung la motoneuronii somatici medulari. Prin axonii acestora, influxul
nervos se distribuie la musculatura scheletică, determinând contracţii musculare conştiente.
b) Căile motilităţii involuntare. Motilitatea involuntară, automată, este condusă prin căile extrapira -
midale (fig. 4.9.), cu origine în trunchiul cerebral.
În substanţa albă medulară se formează fasciculele:
— rubrospinale, cu originea în nucleii roşii din mezencefal;
— vestibulospinale, din nucleii vestibulari bulbari;
— tectospinale, din coliculii cvadrigemeni din mezencefal;
— olivospinale, din nucleii olivari bulbari;
— reticulospinale, din substanţa reticulată a trunchiului cerebral.

Fig. 4.8. Căile piramidale: 1. fasciculul piramidal direct; 2. fasciculul piramidal încricişat.
Fig.4.9. Căile extrapiramidale: 1. fasciculul tectospinal; 2. fasciculul rubrospinal; 3. fasciculul
olivospinal; 4. fasciculul vestibulospinal.

Stabiliţi pe fig. 4.8 şi 4.9 numărul neuronilor care constituie aceste căi. Comparaţi dispunerea fibrelor şi
traseul acestora.

Nucleii de origine ai acestor fascicule sunt subordonaţi cortexului. Controlul cortexului asupra nucleilor de
origine ai căilor extrapiramidale se realizează prin intermediul corpilor striaţi (ganglionii bazali).
Motilitatea automată are rol în menţinerea tonusului muscular şi a echilibrului, în activitatea reflexă
medulară, în coordonarea mişcărilor şi în realizarea unor activităţi umane complexe (mersul, scrisul, condusul
maşinii, cântatul la instrumente, înotul etc).
Atât căile ascendente, cât şi căile descendente piramidale trimit colaterale la nucleii trunchiului cerebral şi
la substanţa reticulată a acestuia.

B. FUNCŢIA REFLEXĂ A MĂDUVEI SPINĂRII

 Sistemul nervos îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe.
Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui excitant din mediul extern sau intern
asupra unui receptor. Suportul anatomic al actului reflex este arcul reflex. Arcul reflex medular are
următoarele componente:
— receptorul (proprioceptor, exteroceptor sau visceroceptor), care poate fi o formaţiune specializată,
corpuscul sau o dendrită a unui neuron senzitiv;
— calea aferentă, reprezentată de prelungirile neuronilor senzitivi din ganglionii spinali;
— centrul reflex, neuronii motori medulari şi neuronii de asociaţie, care generează impulsuri;
— calea eferentă, axonii neuronilor motori medulari;
— efectorul, muşchi scheletic (la reflexele somatice) şi muşchi visceral sau glandă (la cele
vegetative).
Conducerea influxului nervos prin arcul reflex se face în sens unic.
Deosebim acte reflexe medulare somatice şi acte reflexe medulare vegetative.
1. Reflexele medulare somatice.
a) Reflexele monosinaptice. Se mai numesc reflexe miotatice sau osteotendinoase (de extensie). Arcul lor
reflex este constituit din doi neuroni (reflexul rotulian, ahilean etc).
b) Reflexele polisinaptice. Se mai numesc reflexe de flexie sau reflexe nociceptive*, de răspuns la
acţiunea unui stimul nociv (exemplu: o înţepătură, lovitură etc). Arcul reflex are cel puţin un neuron intercalar.
2. Reflexele medulare vegetative. Se închid în coarnele laterale ale substanţei cenuşii medulare.
Receptorii sunt interoceptori, iar efectorii sunt glande sau muşchi viscerali. Exemple de reflexe medulare
vegetative sunt: pupilodilatator, cardioaccelerator, vasomotor, de sudoraţie, pilomotor, de micţiune, de defecaţie
şi sexuale.

EVALUARE

A. Pe baza figurii de mai jos, determinaţi componentele unui arc reflex somatic medular. Stabiliţi
receptorul şi efectorul.

Arcul reflex medular 1. măduva spinării; 2. rădăcină

posterioară; 3. ganglion spinal; 4. tegument; 5. muşchi
striat; 6. trunchi mixt; 7, rădăcină anterioară; 8. neuron de
asociaţie.
B. Un om desculţ loveşte cu piciorul o piatră. Piciorul
lovit este flectat reflex, concomitent cu extensia celuilalt
picior.

Determinaţi formaţiunile anatomice

C. Verificarea experimentală a legilor reflexelor.

Verificarea reflexă medulară se desfăşoară conform următoarelor legi:

1. Legile lui Pflüger:
— legea localizării;
— legea unilaterităţii;
— legea simetriei;
— legea iradierii;
 — legea generalizării.
2. Legea coordonării (Ch. Richet).
Verificarea experimentală a acestor legi se realizează pe broască decerebrată. După trecerea şocului
operator (5—10 min) şi restabilirea tonusului muscular, se atârnă broasca într-un stativ vertical. Se introduce
degetul piciorului posterior stâng în soluţii de concentraţii diferite, crescânde, de acid, spălându-se piciorul cu
apă între încercări şi lăsând intervale de 10 minute între acestea.
Pe măsura desfăşurării experimentului, completaţi tabelul următor:

Concentraţii de acid Manifestările musculare observate în Legile reflexelor corespunz

CH3COOH HCI funcţie de concentraţia acidului manifestărilor
1% 5%
2,5% 10%
5% 15%
15% 20%
glacial 30%

Utilizând imaginile de mai jos, identificaţi figurile corespunzătoare legilor enumerate şi stabiliţi arcurile
reflexe implicate: 1. unilateral; 2. contralateral; 3, 4. intersegmentar.
 4.2. TRUNCHIUL CEREBRAL

Trunchiul cerebral este constituit din bulb, puntea lui Varolio şi mezencefal. Prezintă o faţă
anterolaterală (fig. 4.10. A) şi o faţă posterioară (fig. 4.10. B).
A. B.

Fig. 4.10. Trunchiul cerebral:

A. Faţa anterioară: II—XII. nervii cranieni.
1. chiasmă optică; 2. hipofiză; 3. hipotalamus; 4.
peduncul cerebral; 5. puntea lui Varolio; 6. bulb
rahidian; 7. olive bulbare; 8. decusaţia piramidală; 9. măduva spinării; 10. nerv spinal.
B. Faţa posterioară: IV—VIII. nervi cranieni: 6. bulb rahidian;11. epifiză; 12. coliculii
cvadrigemeni; 13. ventricul IV; 14. pedunculul cerebelos superior; 15. pedunculul cerebelos mijlociu;
16. pedunculul cerebelos inferior.

4.2.1. Alcătuirea externă a trunchiului cerebral

A. Faţa anterolaterală prezintă trei segmente anatomice: bulbul, puntea şi mezencefalul.
— Bulbul rahidian este cuprins între un plan imaginar care trece pe sub decusaţia* piramidală şi şanţul
bulbopontin. El prezintă: fisura mediană anterioară, piramidele bulbare, olivele bulbare, şanţurile preolivare
şi şanţurile retroolivare. Unele elemente sunt continuarea celor medulare.
Dorsal, la nivelul bulbului se remarcă şanţul median, şanţurile intermediare şi şanţurile laterale, care
delimitează fasciculele Goll şi Burdach.
— Puntea lui Varolio are forma unei benzi transversale de substanţă nervoasă, care leagă între ele
emisferele cerebeloase. Ea este delimitată inferior de către şanţul bulbopontin şi superior de către şanţul pon-
topeduncular. Central, se evidenţiază şanţul median şi, lateral de acesta, piramidele pontine. Părţile laterale ale
punţii se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii.
— Mezencefalul este reprezentat de pedunculii cerebrali, care se continuă până la diencefal şi prin
care trec căile piramidale.
B. Faţa posterioară a trunchiului cerebral prezintă: pedunculii cerebeloşi inferiori la nivelul bulbului,
pedunculii cerebeloşi mijlocii la nivelul punţii, pedunculii cerebeloşi superiori, coliculii cvadrigemeni
inferiori şi superiori la nivelul mezencefalului.

4.2.2. Structura internă a trunchiului cerebral. Trunchiul cerebral are la exterior substanţă albă şi la
interior substanţă cenuşie.
Substanţa albă este constituită din fibrele ascendente şi descendente descrise la măduvă, fibrele
transversale din punte şi fibrele proprii care leagă între ei diferiţi nuclei de substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie. Dacă în jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia substanţei cenuşii este asemănă-
toare celei din măduvă, în jumătatea lui superioară şi în celelalte segmente ale trunchiului cerebral, substanţa
cenuşie este dispersată sub formă de nuclei. Nucleii trunchiului cerebral se împart în: senzitivi, motori,
vegetativi şi proprii (tab. 4.).
— Nucleii senzitivi sunt formaţi din deutoneuronii* căilor sensibilităţii generale din zona capului şi
sunt echivalenţi coarnelor posterioare medulare.
— Nucleii motori reprezintă originea reală a fibrelor motorii ale unor nervi cranieni şi sunt
echivalenţi coarnelor anterioare medulare.
— Nucleii vegetativi reprezintă originea reală a fibrelor vegetative parasimpatice ale unor nervi
cranieni
şi sunt centri ai unor reflexe vegetative. Ei sunt echivalenţi coarnelor laterale medulare.
— Nucleii proprii fiecărui segment nu au echivalenţi la nivel medular.
În structura trunchiului cerebral intră şi substanţa reticulată, cu funcţii somatice şi vegetative.

Tab. 4. Nucleii trunchiului cerebral.

SEGMENTUL NUCLEII SENZITIVINUCLEII MOTORI NUCLEII VEGETATIVI NUCLEII PROPRII

TRUNCHIULUI AI NERVILOR AI NERVILOR AI NERVILOR
CEREBRAL CRANIENI CRANIENI CRANIENI

BULB —senzitiv al trige- — ambiguu (IX, X, —salivator inferior (IX) — nucleii olivari
menului (V) XI) — dorsal al vagului (X) — nucleul Goll
—solitar — nucleul hipoglo- — nucleul Burdach
(VII, IX,X) sului (XII) — nucleii substanţei
reticulate: respira-
— vestibular (VIII) tori şi cardiaci.
— cohlear (VIII)
PUNTE principal al — salivator superior
— nucleii motori —nucleii respiratori
trigemenului (V) (V,VI, VII)
(VII) şi cardiaci.
— lacrimal (VII)
MEZENCEFAL mezencefalic al — nucleul oculomo- — accesor al oculomoto- — substanţa neagră
trigemenului (V) torului (III) rului (III) — nucleul roşu
—trohlearului (IV) — coliculii cvadri-
gemeni
 4.2.3. Funcţiile trunchiului cerebral.
Componentele trunchiului cerebral au două funcţii: funcţia de conducere şi funcţia reflexă.
A. Funcţia de conducere. Aceasta aparţine substanţei albe, constituită din fibre ascendente, descen
dente şi de asociaţie. Ele conduc impulsurile de la măduvă la cortex şi invers, între nucleii trunchiului sau
între nuclei şi măduvă sau cortex.
B. Funcţia reflexă. În nucleii trunchiului cerebral se închid arcurile reflexe ale unor acte reflexe
somatice şi vegetative:
Reflexe somatice:
— reflexe de tuse, strănut, deglutiţie şi vomă (în bulb);
— reflexe de supt, clipire şi masticaţie (în punte);
— reflexe de reglare a mişcărilor şi a alternanţei somn-veghe (în substanţa neagră);
— reflexe de diminuare a tonusului muscular (în nucleul roşu);
— reflexe de orientare a capului în funcţie de sursa de lumină (în coliculii cvadrigemeni superiori)
sau în funcţie de sursa de zgomot (în coliculii cvadrigemeni inferiori din mezencefal).
Reflexe vegetative: reflexe de salivaţie pentru glandele parotide, reflexe respiratorii şi cardiovasculare
(în bulb); reflexe lacrimale şi de salivaţie pentru glandele sublinguale şi submandibulare (în punte); reflexe
pupi-lare fotomotorii şi de acomodare la distanţă (în mezencefal).

4.2.4. Nervii cranieni. Nervii cranieni sunt analogi nervilor spinali, împreună cu care formează
sistemul nervos periferic. Ei sunt în număr de 12 perechi (tab. 5. şi fig. 4.11.). Nervii cranieni se pot grupa
după funcţii în: senzitivi, motori şi micşti.
Nervii cranieni senzitivi (I, II, VIII) sunt constituiţi numai din fibre senzitive, aferente, care conduc
excitaţiile de la telereceptori* — mucoasa olfactivă (I), retină (II), organul Corti şi receptorii statici din
urechea internă (VIII) — la centrii nervoşi corespunzători din scoarţa cerebrală.
Alte amănunte despre nervii cranieni senzitivi veţi afla la studiul analizatorilor ale căror segmente inter-
mediare le constituie aceştia.
Nervii cranieni motori (III, IV, VI, XI, XII) sunt constituiţi numai din fibre motorii, axoni ai neuronilor
din nucleii motori ai trunchiului cerebral. Ei determină motilitatea voluntară la nivelul musculaturii somatice a
capului sau motilitatea involuntară la nivelul musculaturii netede, prin fibre vegetative motorii (III).
Nervii cranieni micşti (V, VII, IX, X) sunt constituiţi atât din fibre somatosenzitive şi viscerosenzitive,
cât şi din fibre somatomotorii şi visceromotorii.

Tab.5. Nervii cranieni, tipurile acestora şi teritoriile inervate.

PERECHEA TIPUL ORGANELE INERVATE

I olfactivi senzitivi — epiteliul olfactiv din cavitatea nazală
II optici senzitivi — retina globului ocular
III oculomo- motori —muşchii extrinseci ai globului ocular: drept inferior, drept superior, drept intern,
tori oblic inferior, prin fibrele motorii somatice;
— muşchii intrinseci ai globului ocular: muşchii circulari ai irisului şi ai corpului
ciliar, prin fibrele vegetative motorii
IV trohleari motori — muşchiul oblic superior
V trigemeni micşti — tegumentul feţei şi dinţii prin ramurile senzitive oftalmică, maxilară şi prin
fibrele senzitive ale ramurii mandibulare;
— muşchii masticatori prin fibrele motorii ale ramurii mandibulare
VI abducens motori — muşchiul drept extern al globului ocular
VII faciali micşti — papilele gustative din cele două treimi anterioare ale mucoasei linguale, prin
 fibrele senzitive;
— muşchii mimicii prin fibrele motorii;
— glandele salivare (sublinguale şi submandibulare) şi glandele lacrimale prin
fibrele vegetative motorii
VIIIvestibulo- senzitivi — organul Corti din urechea internă prin ramura acustică;
cohleari — receptorii statici din urechea internă prin ramura vestibulară
IX glosofarin- micşti — papilele gustative din treimea de la baza limbii prin fibrele senzitive;
gieni — unii muşchi ai faringelui prin fibrele motorii;
— glandele salivare parotide prin fibrele vegetative motorii;
— mucoasa faringeană şi cea de la baza limbii prin fibrele senzitive

X vagi micşti — unii muşchi ai laringelui prin fibrele motorii somatice;

— majoritatea viscerelor toracice şi abdominale prin fibrele vegetative senzitive
şi motorii
XI accesori motori — muşchii sternocleidomastoidian şi trapez

XII hipogloşi motori — muşchii limbii

EVALUARE

Fig. 4.11. Nervii cranieni: I. olfactivi; II. optici; III. oculomotori; IV. trohleari; V. trigemeni, a.
ramură oftalmică, b. ramură maxilară, c. o ramură mandibulară; VI. abducens; VII. faciali; VIII.
vestibulocohleari, a. ramură vestibulară, b. ramură cohleară (acustică); IX. glosofaringieni; X. vagi; XI.
accesori; XII. hipogloşi.
— fibre senzitive
— fibre motorii
— flbre vegetative
1. Stabiliţi nervii cranieni care inervează globul ocular.
2. Enumeraţi nervii cranieni care inervează limba.
3. Stabiliţi care sunt nervii cranieni care inervează organele din regiunea gâtului.
4. Stabiliţi care sunt nervii cranieni care inervează organele din cavitatea bucală.
5. Determinaţi provenienţa fibrelor nervoase care inervează organele din madiastin*.
6. Stabiliţi provenienţa fibrelor nervoase care inervează organele cavităţii abdominale.
 4.3. CEREBELUL

Cerebelul este aşezat în partea posterioară a cutiei craniene, sub lobii occipitali ai emisferelor
cerebrale (fig. 4.12.). Este constituit din două emisfere cerebeloase, legate prin vermis (fig. 4.13.). El
reprezintă 1/10 din volumul encefalului. Este conectat cu trunchiul cerebral prin trei perechi de pedunculi
cerebeloşi: inferiori, mijlocii şi superiori.

Fig. 4.12. Localizarea cerebelului şi a diencefalului: 1. emisferă cerebrală; 2. epifiză; 3. talamus; 4.

hipotalamus; 5. hipofiză; 6. mezencefal; 7. punte; 8. bulb; 9. măduva spinării; 10. cerebel.

Fig. 4.13. Cerebelul: 1. emisfere cerebeloase; 2. vermis.

Pedunculii cerebeloşi inferiori leagă cerebelul de bulb, pedunculii cerebeloşi mijlocii leagă cerebelul de
punte, iar pedunculii cerebeloşi superiori leagă cerebelul de mezencefal. Ei sunt constituiţi din fibre aferente şi
eferente (tab. 6.).

Tab. 6. Alcătuirea pedunculilor cerebeloşi.

 PEDUNCULII FASCICULE NERVOASE
superiori spinocerebelos Gowers; cerebelocerebral şi dentorubric

mijlocii pontocerebelos; reticulocerebelos şi cerebeloreticular

inferiori spinocerebelos Flechsig; olivocerebelos; vestibulocerebelos;

cerebelovestibular; cerebeloolivar

4.3.1.Structura internă a cerebelului.

Substanţa albă, dispusă la interior, este formată din fibre de asociaţie, comisurale şi de proiecţie (aferente şi
eferente).
Substanţa cenuşie formează la exterior cortexul cerebelos şi pătrunde în interior formând nucleii cerebeloşi.
4.3.2. Funcţiile cerebelului. Din punct de vedere funcţional, cerebelul prezintă trei componente cu
vechime filogenetică diferită: arhicerebelul, paleocerebelul şi neocerebelul.
a) Arhicerebelul sau lobul floculonodular, formaţiunea cea mai veche, îndeplineşte funcţia de reglare a
echilibrului. Primeşte aferente vestibulare şi proprioceptive inconştiente.
Lezarea arhicerebelului determină pierderea echilibrului, dar nu afectează precizia mişcărilor comandate
de scoarţă.
b) Paleocerebelul, format din nucleii cerebeloşi, are rol în menţinerea tonusului muscular (alături de
nucleul roşu, substanţa reticulată şi scoarţa cerebrală). El acţionează prin intermediul fasciculelor vestibu-
lospinale şi rubrospinale.
Extirparea paleocerebelului determină creşterea tonusului muscular, iar excitarea lui determină
scăderea acestuia.
c) Neocerebelul, formaţiune nouă filogenetic, este constituit din emisferele cerebeloase şi nucleul dinţat.
Este caracterizat prin prezenţa cortexului cerebelos format din trei straturi celulare: stratul molecular, stratul
ganglionar şi stratul granular (fig. 4.14.). Cel mai important este stratul mijlociu, ganglionar, format din
celule piriforme* Purkinje.
Neocerebelul asigură coordonarea mişcărilor fine comandate de scoarţa cerebrală, diminuând sau întărind
aceste comenzi şi determinând astfel armonizarea activităţii diferitelor grupe musculare.

Fig. 4.14. Secţiune în cortexul cerebelos: 1. strat molecular; 2. stratul celulelor Purkinje; 3. celulă
nevroglică (glială); 4. celulă stelată: 5, strat granular; 6. substanţă albă; 7. fibre de proiecţie.

Extirparea neocerebelului este urmată de pierderea capacităţii de execuţie a mişcărilor fine, tulburări în
mers şi atonie.
Extirparea totală, experimentată la animale, determină lipsa tonusului muscular (atonie), incapacitatea
de a păstra poziţia verticală (astazie) şi diminuarea capacităţii de efort fizic (astenie).
Fibrele aferente şi eferente realizează multiple conexiuni cu talamusul, cu cortexul, cu nuclei ai trun-
chului cerebral şi cu măduva spinării (fig. 4.15.).
Fibrele eferente nu ajung direct în coarnele anterioare medulare, ci în nucleii vestibulari, în substanţa
reticulată a trunchiului cerebral sau în cortexul motor.
Extirparea totală a cerebelului este compatibilă cu viaţa, funcţiile sale fiind preluate progresiv de către
cortex.

Fig. 4.15. Conexiunile cerebelului: 1. cortex; 2. corpi striaţi; 3. cerebel; 4. ramură vestibulară a
nervului VIII; 5. fascicul spino-cerebelos; 6. talamus; 7. fascicul vestibulo-cerebelos; 8. fascicul cerebelo-
vestibular; 9. fascicul ponto-cerebelos; 10. nucleu dinţat; 11. fascicul dento-rubric; t. fascicul tecto-
spinal; r1 rubrospinal; p. nucleu pontin; v. fascicul vestibulospinal; o. fascicul olivospinal; r2. fascicul
reticulospinal.
 4.4. DIENCEFALUL

Diencefalul este situat în prelungirea trunchiului cerebral, între mezencefal şi emisferele cerebrale. În
alcătuirea diencefalului intră talamusul, metatalamusul, epitalamusul şi hipotalamusul (fig. 4.12. şi 4.17.).
a) Talamusul, prin nucleii care intră în structura sa, constituie o staţie de releu pentru fibrele ascendente
provenite de la măduvă, bulb şi cerebel în drumul lor spre cortex. Fac excepţie fibrele olfactive, vizuale şi
auditive, care nu au releu talamic.
Nucleii talamici prezintă conexiuni talamo-corticale, talamo-striate (cu corpii striaţi), talamo-
cerebeloase, talamo-bulbare şi talamo-hipotalamice.
Datorită multiplelor conexiuni, talamusul reprezintă un centru de integrare a impulsurilor nervoase
ascendente în drumul lor spre cortex.
b) Metatalamusul, format din corpii geniculaţi, reprezintă staţie de releu pe calea fibrelor optice (care
fac staţie în corpii geniculaţi laterali) şi pe calea fibrelor auditive (care fac staţie în corpii geniculaţi mediali).
Din corpii geniculaţi, fibrele nervoase se despart spre cortex şi spre coliculii cvadrigemeni.
c) Epitalamusul este constituit din glanda epifiză şi nucleul habenular, legat de centrii olfactivi de la
baza emisferelor cerebrale.
Nucleul habenular intervine în orientarea capului în funcţie de sursa odorantă*.
d) Hipotalamusul cuprinde trei grupe de nuclei: anteriori, mijlocii şi posteriori.
1.

Fig. 4.16. Relaţiile hipotalamo - hipofizare: 1. nuclei anteriori; 2. tract hipotalamo-hipofizar; 3.

ventriculul III; 4. nuclei mijlocii; 5. tijă hipofizară; 6. sistem porthipofizar; 7. neurohipofiză; 8. lob
intermediar; 9. adenohipofiză.
 Fig. 4.17. Secţiune sagitală prin encefal: 1. emisferă cerebrală; 2. talamus; 3. cortex; 4. substanţă
albă; 5. capsulă internă; 6. tract optic; 7. tijă pituitară; 8. hipofiză; 9. hipotalamus; 10. ventriculul III;
11. corpi striaţi; 12. ventricul lateral; 13. corpul calos.

Spre deosebire de fibrele căilor sensibilităţilor exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă, căile sen-
sibilităţii viscerale, înainte de a ajunge în talamus, fac sinapsă în nucleii hipotalamici.
Nucleii anteriori, de integrare parasimpatică, produc hormoni: vasopresina şi ocitocina, care se depozi-
tează în hipofiză posterioară.
Nucleii mijlocii, de integrare parasimpatică, secretă hormoni numiţi factori de eliberare, care reglează
secreţia lobului anterior hipofizar.
Nucleii posteriori, de integrare simpatică, determină reacţii adaptative de termoreglare.
Hipotalamusul, centru de integrare vegetativă, îndeplineşte următoarele funcţii:
— menţinerea constantă a temperaturii corpului prin termogeneză* şi termoliză*;
— reglarea metabolismului intermediar şi hidric;
— reglarea secreţiei adenohipofizare şi, prin aceasta, a sistemului endocrin (fig. 4.16.);
— reglarea aportului alimentar şi hidric (a senzaţiilor de foame, sete, saţietate);
— reglarea funcţiilor respiratorii şi cardiovasculare;
— reglarea funcţiilor sexuale;
— intervine în stările emoţionale, de comportament şi de stres;
— coordonarea alternanţei stărilor de veghe şi somn.
Hipotalamusul este conectat cu trunchiul cerebral, talamusul, paleocortexul şi neocortexul.
Hipotalamusul, cea mai importantă regiune a diencefalului, constituie împreună cu sistemul limbic o
unitate funcţională. Rolul său esenţial de control şi integrare a funcţiilor vegetative îndreptăţeşte numele de
„creier vegetativ" care i-a fost dat.

4.4.1. Nucleii bazali (corpii striaţi).

Nucleii bazali (fig. 4.17.) sunt mase de substanţă cenuşie situate deasupra şi lateral de talamus.
Sunt situaţi pe traseul căilor extrapiramidale şi conectaţi atât între ei, cât şi cu nucleii mezencefalici, cu
nucleii diencefalici şi cu cortexul.
Nucleii bazali au rol în reglarea motilităţii automate comandată de scoarţa cerebrală, în controlul
mişcărilor inconştiente şi al mişcărilor complexe semivoluntare (în mers, fugă, schimbarea direcţiei etc). O
tulburare a funcţiilor acestora este boala Parkinson.
 SINTEZĂ: FUNCŢIILE HIPOTALAMUSULUI

NUCLEI ANTERIORI NUCLEI MIJLOCII NUCLEI POSTERIORI

integrare parasimpatică integrare parasimpatică integrare simpatică

neurosecreţie neurosecreţie reacţii adaptative

hormoni factori de eliberare
neurohipofizari
efect anabolizant menţinerea homeostaziei efect catabolizant ergotrop*
trofotrop*

4.5. EMISFERELE CEREBRALE

Emisferele cerebrale reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului. Cele două emisfere sunt
despărţite prin fisura interemisferică şi legate între ele prin corpul calos, trigonul cerebral şi comisuri.
Emisferele cerebrale prezintă o faţă dorso-laterală, jna medială şi una bazală. Feţele sunt străbătute de
şanţuri adânci (scizuri), care delimitează lobii, şi şanţuri mai puţin adânci, care delimitează girusurile
(circumvoluţiunile).
Şanţurile cele mai importante sunt: şanţul lateral Sylvius, şanţul central Rolando, şanţul parieto-occipital
şi şanţul calcarin.
Lobii delimitaţi de aceste şanţuri pe fiecare emisferă sunt: frontal, parietal, temporal şi occipital (fig.
4.18.). Pe faţa bazală este situat girusul hipocampului. Pe faţa mediană se observă girusul corpului calos şi
şanţul calcarin (fig. 4.19.).
Substanţa albă (60% din masa emisferelor) se află la interior şi este constituită din fibre de asociaţie,
fibre comisurale şi fibre de proiecţie ascendente (senzitive) ş descendente (motorii).
Substanţa cenuşie (40% din masa emisferelor) este dispusă la exteriorul emisferelor cerebrale (33%),
unde formează scoarţa cerebrală (cortexul), şi la baza emisferelor (7%), formând nucleii bazali (corpii striaţi).
În fiecare emisferă se găseşte câte un ventricul lateral (I şi II), cu lichid cefalorahidian, care comunică cu
ventriculii III şi IV din trunchiul cerebral şi cu canalul ependimar medular.

4.5.1. Scoarţa cerebrală. Este segmentul cel mai evoluat al nevraxului, centrul integrator al senzaţiilor,
motricităţii, conştiinţei, voinţei, învăţării, memoriei, stărilor emoţionale şi comportamentale. Structural şi
funcţional, scoarţa cuprinde două formaţiuni distincte:
a) Sistemul limbic, formaţiune veche filogenetic, este constituit din două straturi de celule nervoase:
stratul granular — senzitiv şi stratul piramidal — motor. Funcţional, deosebim:
— paleocortexul, creierul olfactiv, constituit din bulbii, tracturile şi trigonul olfactiv, care are funcţii
legate de simţul primar al mirosului (zona olfactivă primară);
— arhicortexul, creierul de comportament, care este constituit mai ales din formaţiunile
hipocampice.
Arhicortexul este centrul de reglare a unor reacţii vegetative. În corelaţie cu hipotalamusul, determină
comportamentul emoţional şi instinctual, reglarea aportului alimentar şi a unor mişcări legate de actul ali-
mentaţiei (supt, deglutiţie, masticaţie), reglarea activităţii sexuale şi menţinerea atenţiei.
 Fig. 4.18. Emisfere cerebrale — faţă laterală: 1. şanţ lateral Sylvius; 2. arie auditivă; 3. arie de
asociaţie auditivă; 4. arie vizuală; 5. arie de asociaţie vizuală; 6. arie somestezică primară; 7. arie de
asociaţie somestezică; 8. şanţul central Rolando; 9. arie motorie; 10. arie premotorie; F1, F2, F3, FA.
girusuri ale lobului frontal; PA, P1, P2. girusuri ale lobului parietal; O1, 02, O3. girusuri ale lobului
occipital; T1, T2, T3. girusuri ale lobului temporal.

Fig. 4.19. Emisfere cerebrale — faţa mediană: 1. corpul calos; 2. bulb olfactiv; 3. arii olfactive; 4.
conturul paleocortexului; 5. conturul sistemului limbic; 6. trigonul cerebral; 7. girusul corpului calos; 8.
şanţul calcarin.
 Fig. 4.20. A. Homunculus senzitiv; B. Homunculus motor.

Fig. 4.21. Legăturile corticale: 1. fibre comisurale; 2. fibre de asociaţie; 3. fibre de proiecţie.

Zonele de asociaţie ale neocortexului mai constituie încă un subiect de cercetare pentru fiziologi şi
psihologi, prezentând multe necunoscute care îşi aşteaptă rezolvarea în viitor.
 b) Neocortexul, formaţiune nouă filogenetic, este constituit din şase straturi de celule: molecular,
granular extern, piramidal extern, granular intern, piramidal intern şi fusiform.
Din punct de vedere fiziologic, neocortexul cuprinde zone senzitive (neocortexul receptor), motorii
(neocortexul efector) şi de asociaţie.
Zonele senzitive sunt arii senzitive* şi senzoriale* în care predomină celulele granulare.
— Ariile senzitive sau somestezice, situate în girusul postcentral din lobul parietal, sunt zonele unde se
proiectează fibrele sensibilităţilor cutanate şi proprioceptive. Fibrele sensibilităţii tactile, termice, dureroase şi
proprioceptive proiectează amestecat.
Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei anumitor regiuni ale corpului în aria somestezică primară,
în funcţie de densitatea fibrelor senzitive, se numeşte homunculus senzitiv (fig. 4.20. A).
— Ariile senzoriale sunt arii speciale unde se proiectează fibrele vizuale (aria vizuală), auditive (aria
auditivă), gustative (aria gustativă) şi olfactive (aria olfactivă) (fig. 4.18. şi 4.19.).
Zonele motorii cuprind arii ale motricitatii (fig. 4.18.).
— Aria motricităţii voluntare este localizată în girusul precentral al lobului frontal. De aici iau
naştere căile descendente piramidale.
— Aria premotorie reprezintă originea fibrelor nervoase care, după sinapsa din corpii striaţi, ajung la
nucleii din trunchiul cerebral de unde pornesc căile extrapiramidale.
Reprezentarea grafică schematică a proiecţiei diferitelor regiuni ale corpului pe suprafaţa ariei motorii
principale, în funcţie de densitatea fibrelor motorii şi de mărimea suprafeţei de proiecţie, poartă numele de
homunculus motor (fig. 4.20. B).
Zonele de asociaţie sunt situate în lobul frontal (pentru funcţii psihice şi de comportament), în lobul
temporal (pentru reacţii emoţionale, memorie auditivă, activitate sexuală) şi în zona parieto-occipitală (de
integrare superioară a activităţii somatice). Funcţiile acestora fac parte din activitatea nervoasă superioară a
neocortexului.
Aferenţele şi eferenţele vegetative proiectează, de asemenea, în ariile somestezice şi în aria premotorie.
Între zonele corticale există numeroase fibre de legătură care asigură unitatea funcţională a cortexului
(fig. 4.21.). Datorită acestora, stimularea zonelor senzitive determină răspunsuri motorii sau vegetative
adecvate, realizând o unitate senzitivo-motorie.

4.5.2. Fiziologia scoarţei cerebrale

La baza activităţii sistemului nervos stau actele reflexe. Se descriu două categorii de reflexe: reflexe
necondiţionate şi reflexe condiţionate.
Reflexele necondiţionate, înnăscute şi comune tuturor indivizilor, sunt constante şi invariabile. Arcurile
lor reflexe există de la naştere şi se închid la nivele inferioare ale nevraxului. Unele reflexe necondiţionate
sunt simple (clipit, tuse, strănut, secreţie salivară etc), altele sunt complexe (lanţuri de reflexe) şi stau la baza
formării instinctelor (alimentar, de reproducere, de apărare, matern etc).
Reflexele condiţionate, dobândite în cursul vieţii, sunt temporare şi individuale. Arcurile lor reflexe se
închid la nivelul cortexului. Reflexele condiţionate se fonnează pe baza celor necondiţionate, prin coincidenţa
repetată în timp a doi excitanţi, unul necondiţionat (EN) şi unul condiţionat (EC) (fig. 4.22.).
Mecanismul formării unui reflex condiţionat constă în stabilirea unei legături funcţionale temporare
între focarele de excitaţie corticală ale celor doi excitanţi care coincid, EN şi EC.
Excitaţia este procesul cortical activ, care provoacă, menţine sau intensifică activitatea nervoasă. Are
un efect pozitiv asupra organismului.
Inhibiţia este, de asemenea, un proces activ care se manifestă prin diminuarea sau încetarea unor acti-
vităţi corticale:
— inhibiţia externă, necondiţionată sau înnăscută, este caracteristică reflexelor necondiţionate şi
apare
sub acţiunea unui excitant extern, fără o pregătire prealabilă a scoarţei;
— inhibiţia internă, condiţionată sau dobândită, este caracteristică scoarţei cerebrale şi apare numai
după o pregătire a acesteia. Excitantul care o provoacă este cel care a produs anterior reflexul condiţionat.
Formele inhibiţiei interne sunt: de stingere, de întârziere şi de diferenţiere. Inhibiţia de stingere se
produce aunci când EC nu mai este asociat cu EN. Inhibiţia de întârziere se produce atunci când intervalul de
timp dintre aplicarea EC şi aplicarea EN se măreşte, deci reflexul condiţionat apare după o perioadă de latenţă.
Inhibiţia de diferenţiere se produce la asocierea mai multor excitanţi condiţionaţi de aceeaşi natură, dar de
intensităţi diferite.
Excitaţia se poate transforma în inhibiţie şi invers, proces de mobilitate denumit dinamică corticală. În
cadrul dinamicii corticale deosebim: iradierea, concentrarea şi inducţia reciprocă.
Iradierea constă în extinderea excitaţiei sau a inhibiţiei dintr-o zonă corticală în zone vecine legate
funcţional de prima. Mărimea procesului de iradiere depinde de intensitatea stimulului.
Concentrarea este un proces activ, opus fenomenului de iradiere. El constă în revenirea excitaţiei sau
inhibiţiei la zona iniţială.
Inducţia reciprocă constă în faptul că un focar de excitaţie provoacă inhibiţie în jurul lui, în timp ce un
focar de inhibiţie provoacă în jurul lui o zonă de excitaţie. Ea tinde să limiteze extinderea excitaţiei sau a
inhibiţiei, iar din această interdependenţă rezultă un echilibru funcţional între cele două procese.

Fig. 4.22. Arcuri reflexe necondiţionate şi condiţionate de salivaţie.

Veghea şi somnul. În reglarea alternanţei dintre veghe şi somn, un rol esenţial îl deţine sistemul
reticulat activator ascendent (SAA), constituit din formaţiunile reticulate ale trunchiului cerebral. Acestea
primesc aferenţe prin colaterale ale căilor ascendente specifice ale sensibilităţii şi trimit eferenţe ascendente şi
descendente. Eferenţele ascendente proiectează difuz şi nespecific în cortex, determinând, prin impulsurile
declanşate permanent, creşterea tonusului funcţional şi pregătirea lui pentru recepţionarea informaţiilor. Se
realizează astfel „reacţia de trezire" caracteristică stării de veghe, stării de conştientă şi procesului de învăţare.
Între cortex şi formaţiunea reticulată există un permanent circuit cortico-reticulo-cortical, de tip feed-back,
de autoreglare a activităţii corticale.
Veghea reprezintă starea funcţională cerebrală determinată de creşterea tonusului SAA, concomitent cu
orientarea conştienţei spre o anumită activitate. Veghea începe o dată cu stabiiirea contactului conştient cu
mediul înconjurător sau cu gândurile proprii şi se termină când acest contact încetează.
 Somnul se defineşte ca o pierdere naturală, periodică şi reversibilă a relaţiilor senzitivo-motorii cu me-
diul exterior. Alternanţa somn-veghe coincide la om cu ciclul noapte-zi, constituind ritmul nictemeral. În
somn se produc modificări vegetative (scăderea frecvenţei respiratorii, a debitului ventilator, a debitului
cardiac,a tensiunii arteriale, a activităţilor digestive şi excretorii), modificări somatice (scăderea tonusului
muscular şi încetarea activităţii locomotorii) şi modificări bioelectrice (ale EEG*).
Somnul se datorează oboselii neuronilor care menţin starea de veghe, prin inhibarea SAA. Somnul este
influenţat de existenţa unor condiţii propice de ambianţă (linişte, întuneric, poziţia culcat, închiderea ochilor).
În timpul somnului se produc faze ciclice de activitate neuronală — somnul paradoxal sau profund, ca-
racterizat prin mişcări rapide ale globilor oculari şi apariţia viselor, şi somnul lent, caracterizat prin mişcări
oculare lente şi sforăit. Visele atestă faptul că somnul nu este o stare total lipsită de conştientă, precum nar-
coza* sau coma*. Visele reprezintă o trezire corticală spre lumea interioară, a experienţei proprii, ele putând fi
influenţate de evenimentele anterioare, precum şi de unii stimuli externi sau interni.
Somnul este necesar pentru refacerea unor structuri nervoase care întreţin starea de veghe. Privarea de
somn, la om şi la animalele de experienţă, provoacă modificări metabolice şi tulburări funcţionale la nivelul
SNC. Durata somnului variază în funcţie de vârstă şi de starea fiziologică a organismului.
Durata medie a somnului este de 20 de ore la sugar, 10 ore la copii şi adolescenţi, 8 ore la adulţi şi de
6-7 ore la persoanele vârstnice.

4.5.3. Activitatea nervoasă superioară

Activităţile cerebrale se grupează în: activităţi de cunoaştere (cognitive) (fig. 4.23.), afective şi volitive.

Fig. 4.23. Evidenţierea ariilor corticale prin tomografie, pe baza consumului de glucoză marcată: 1.
aria auditivă; 2. aria vizuală; 3. aria cuvintelor vorbite; 4. arii implicate în gândire.

A. Activităţile cognitive.
Învăţarea. Reprezintă procesul de acumulare conştientă de informaţii şi dobândire de experienţă.
Acumulările de noi cunoştinţe nu sunt ereditare. Ele se dobândesc în timpul vieţii prin interacţiunea perma-
nentă cu factorii de mediu natural şi social. Învăţarea se desfăşoară în timpul stării de veghe şi necesită
activitatea SAA, a diencefalului, a sistemului limbic şi a neocortexului. Cortexul prelucrează datele furnizate
de receptori şi le fixează în memorie.
 Formarea de reflexe condiţionate reprezintă un mecanism elementar al învăţării numit condiţionare
clasică (pavlovistă). El are la bază asocierea cunoştinţelor şi deprinderilor ce urmează a fi însuşite, cu
stimularea unor centri din sistemul limbic şi diencefal. Stimularea centrului recompensei, când animalul de
experiment execută corect actul învăţat, şi a centrului pedepsei, când animalul greşeşte sau refuză să înveţe,
grăbeşte procesul de însuşire de noi cunoştinţe. Acest mod de învăţare, bazat pe recompensă şi pedeapsă,
poartă numele de condiţionare operantă. Este valabil şi în cazul învăţării umane.
Substratul elementar al învăţării este reprezentat de conexiunile sinaptice al căror număr creşte odată cu
vârsta şi cu acumularea de noţiuni noi.
Învăţarea este influenţată de factorii ambianţi, de prezenţa unor stimuli suplimentari şi de o motivaţie
corespunzătoare. În cazul neîntăririi apare inhibiţia de stingere. De aici reiese rolul important al repetiţiei.
Memoria. Reprezintă capacitatea sistemului nervos de a reţine activ, de a recunoaşte şi evoca selectiv
informaţii şi experienţe anterioare. Memoria instantanee este capacitatea sistemului nervos de a înregistra şi
reproduce imediat evenimente, impresii sau imagini care au avut loc cu câteva secunde sau minute înainte.
Memoria de scurtă durată asigură conservarea informaţiei pe durată de ore sau zile. Memoria de lungă durată
(permanentă) asigură depozitarea informaţiei pe durată îndelungată (fig. 4.24.).
În memorare sunt implicate ariile de asociaţie prefrontale şi parieto-occipitale, sistemul limbic şi structuri
din diencefal şi mezencefal. Cercetările au demonstrat că în timpul proceselor de memorare se intensifică
sinteza de proteine şi ARN în neuroni.

Fig. 4.24. Tomografii: 1. a unui creier sănătos; 2. a unui bolnav de maladia Alzheimer.

Inteligenţa. Capacitatea de învăţare depinde de nivelul de inteligenţă. Ea este definită drept capacitatea
intelectuală înnăscută de înţelegere, rezolvare şi adaptare la noi probleme şi condiţii de viaţă şi implică şi
factori de mediu socio-cultural. Stabilirea nivelului de inteligenţă are deosebită importanţă socială şi se
determină prin teste specifice (IQ).
Gândirea umană. Reprezintă forma cea mai înaltă a cunoaşterii, care oferă posibilitatea reflectării
realităţii şi proiectării acţiunilor viitoare. Pe baza informaţiilor acumulate, gândirea realizează reflectarea lumii
materiale sub formă de idei, noţiuni, asocieri logice, judecăţi etc. Gândirea implică, pe lângă integritatea
morfofuncţională a SNC, numeroase procese nervoase, ca: excitaţia şi inhibiţia, iradierea şi concentrarea,
inducţia reciprocă, memorizarea, analiza şi sinteza, generalizarea şi abstractizarea, formarea legătu-rilor
temporare etc. Trăsăturile gândirii sunt corelarea, integrarea şi prelucrarea informaţiilor. Substratul material al
gândirii este reprezentat de ariile de asociaţie frontale, parietale şi temporale.
 B. Activităţile afective.
Emoţiile. Sunt procese afective de durată scurtă, precum bucuria, mânia, frica, plăcerea şi neplăcerea. Se
exprimă somatic şi vegetativ. Modificările somatice se exprimă prin: mimică, plâns, râs, gesturi, voce, tonus
muscular, urmate uneori de atac sau fugă.
Emoţiile se exprimă şi prin activităţi viscerale: tahicardie* sau bradicardie*, modificări de tensiune arteri-
ală, secreţie sudorală şi endocrină, modificări în motilitatea tubului digestiv. Expresiile emoţionale au la om o
semnificaţie socială, ele reflectând starea afectivă a persoanei, prin gesturi, mimică şi tonul vorbirii.
Substratul fiziologic al emoţiilor cuprinde lobul frontal, sistemul limbic şi hipotalamusul.
Motivaţia. Reprezintă un proces nervos complex care stă la baza tuturor actelor de comportament.
Motivaţia activează şi direcţionează un anumit tip de comportament. Motivaţiile de ordin biologic determină
comportamentul alimentar, conservarea individului, comportamentul sexual şi de îngrijire a urmaşilor.
La om există şi motivaţii de ordin psihic şi social. Motivarea idealului de comportament în dezvoltarea
copilului este de ordin afectiv, proiectată asupra tatălui, mamei, educatorului sau asupra unor membri din grupul
social în care copilul se dezvoltă.

C. Activităţile volitive.
Voinţa. Reprezintă o formă de activitate nervoasă conştientă. La originea oricărui act voluntar se află un
impuls, o motivaţie, mai veche sau mai recentă. În elaborarea unor activităţi voluntare un rol deosebit îl are
lobul prefrontal, ca sediu de integrare superioară a personalităţii şi comportamentului social ale individului.
Voinţa reprezintă pentru individ puterea de a lua decizii, dar şi perseverenţa de a le duce la îndeplinire.

4.5.4. Funcţiile de analiză şi sinteză ale scoarţei cerebrale.

Aceste funcţii constau în capacitatea scoarţei de a supune unei analize fine şi de a diferenţia excitanţii din
aceeaşi categorie, care provin de la receptori.
Datorită funcţiei de analiză, reflexele condiţionate apar ca răspuns numai la excitanţii condiţionaţi faţă de
care s-au format şi nu faţă de excitanţi asemănători. Prin aceasta, scoarţa este capabilă să separe numai acei
excitanţi care sunt importanţi pentru viaţă, realizând o adaptare fină a organismului la variaţiile mediului.
Funcţia de sinteză constă în capacitatea scoarţei cerebrale de a grupa şi de a sistematiza excitanţii care
acţionează simultan sau succesiv asupra sa. Zonele de asociaţie permit scoarţei gruparea şi sinteza excitanţilor
într-un singur complex. Cele două funcţii ale scoarţei se condiţionează reciproc şi asigură scoarţei o funcţionare
unitară, prin care se realizează integrarea organismului în mediu.

4.6. SISTEMUL NERVOS VEGETATIV

Sistemul nervos vegetativ — SNV— coordonează şi reglează funcţiile organelor interne. Sistemul vege-
tativ este constituit din două componente: SNV simpatic şi SNV parasimpatic (fig. 4.26.). Ambele inervează ace-
leaşi organe, având de cele mai multe ori efecte antagonice. Din această dublă acţiune rezultă tonusul neuro-
vegetativ, care asigură echilibrul dinamic al funcţiilor vitale.

4.6.1.Sistemul nervos simpatic.

Componenta centrală a sistemului nervos simpatic este reprezentată de centrii nervoşi aflaţi în coarnele
laterale medulare, unde ajung axonii neuronilor aferenţi din viscere: centrii pupilodilatatori din măduva cervico-
dorsală, vasomotori, pilomotori şi sudorali din măduva dorsală.
Componenta periferică este reprezentată de lanţurile ganglionare para-vertebrale (22—25 de perechi de
ganglioni uniţi prin ramuri interganglionare), plexurile viscerale (celiac, mezenteric superior, mezenteric infe
rior şi hipogastric) şi plexurile intramurale*. Căile eferente sunt constituite din doi neuroni. Sinapsa dintre
neuronii preganglionari şi neuronii postganglionari se face într-una din aceste formaţiuni nervoase, de
regulă cât mai aproape de măduvă (fig. 4.25.).
 Fig 4.25. Tipuri de căi motorii simpatice. 1. coarne laterale; 2. rădăcină motorie; 3. ramură
comunicantă albă; 4. ramură comunicantă cenuşie; 5. ganglion din lanţul simpatic paravertebral; 6.
ganglion previsceral; 7. glandă medulosuprarenală; 8. organe viscerale.
—— neuroni preganglionari (fibre mielinice)
------ neuroni postganglionari (fibre amielinice)

Centrii vegetativi se pot grupa în: centri de comandă (cei din măduvă, bulb şi mezencefal)şi centri de
integrare(cei din formaţiunea reticulată, hipotalamus şi cortex).
Sistemul nervos simpatic se distribuie difuz în pereţii organelor, spre deosebire de sistemul nervos
parasimpatic care se distribuie în teritorii limitate.
Plexurile intramurale conţin atât fibre simpatice, cât şi fibre parasimpatice.
Unele formaţiuni ganglionare au atât funcţii de staţii de releu, cât şi funcţii de centri reflecşi.

4.6.2. Sistemul nervos parasimpatic.

Sistemul nervos parasimpatic are două componente centrale, care sunt localizate în trunchiul cerebral şi în
măduva sacrată.
a) Parasimpaticul cranian. În trunchiul cerebral se află: nucleul accesor al oculomotorului (III), de unde

provin fibrele parasimpatice ale oculomotorului, nucleii salivator superior şi lacrimal, de unde iau naştere
fibrele parasimpatice ale facialului (VII), nucleul salivator inferior, de unde pornesc fibrele parasimpatice ale
glosofaringianului (IX) şi nucleul dorsal al vagului (X), care reprezintă originea fibrelor parasimpatice vagale
(tab. 4).
b) Parasimpaticul sacrat. Acesta îşi are originea în segmentele medulare sacrate S2 — S4.
Componenta periferică a SNV parasimpatic este constituită, de asemenea, din doi neuroni, dar, spre
deosebire de SNV simpatic, neuronul preganglionar face sinapsă cu neuronul postganglionar în pereţii organelor
inervate sau în aproprierea acestora.

Fig. 4.26. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

----------- sistemul nervos vegetativ simpatic
——— sistemul nervos vegetativ parasimpatic
 4.6.3. Fiziologia sistemului nervos vegetativ.
Sistemul nervos vegetativ, la fel ca sistemul nervos somatic, îşi desfăşoară activitatea prin acte reflexe,
având ca substrat anatomic arcuri reflexe vegetative. Sistemul nervos vegetativ are şi un important rol inte-
grator, prin armonizarea funcţiilor vitale şi prin asigurarea mecanismelor homeostatice.
Centrii nervoşi vegetativi realizează trei modalităţi de integrare:
— integrarea vegetativă propriu-zisă (simpatico-parasimpatică) prin acţiunea antagonistă a celor două
sisteme (exemplu: reflexele pupilare);
— integrarea somato-vegetativă, prin întrepătrunderea unor funcţii vegetative cu manifestări ale vieţii de
relaţie (exemplu: contracţia musculaturii striate, manifestare somatică, este însoţită de vasodilataţie, manifestare
vegetativă);
— integrarea neuro-endocrină (exemplu: stimularea secreţiei hipofizare de către centrii vegetativi
hipotalamici).
În tabelul 7 sunt redate asemănările şi deosebirile funcţionale dintre componentele sistemului
nervos vegetativ.

Tab. 7. Acţiunea SNV simpatic şi parasimpatic asupra organelor efectoare.

EFECTORI EFECTELE SNV SIMPATIC EFECTELE SNV PARASIMPATIC

Muşchi radiari ai irisului
Muşchi circulari ai irisului
Muşchi ciliari radiari
Muşchi ciliari circulari
Bronhii
Inima
Vase coronare
Vase din tegument
Vase din muşchi
Vase din creier
Stomac şi intestin
Vezica urinară
Glande lacrimale
Glande salivare
Glande gastrice şi intestinale
— contracţie — dilatarea pupilei —
— contracţie — micşorarea pupilei
— relaxare — vedere la distanţă —
— contracţie — vedere de aproape
— bronhodilatator bronhoconstrictor
— cardioaccelerator cardiomoderator
— coronaroconstricţie coronarodilatator
— vasoconstricţie vasodilataţie
— vasoconstricţie vasodilataţie
— vasoconstricţie vasodilataţie
—diminuarea tonusului şi — creşterea tonusului şi motilităţii
motilităţii
— constricţia sfincterelor — relaxarea sfincterelor
— relaxarea muşchiului vezical — contracţia muşchiului vezical
— contracţia sfincterului vezical — relaxarea sfincterului vezical intern
intern
— — vasodilataţie, secreţie glandulară
abundentă
— secreţie redusă de salivă — secreţie abundentă de salivă apoasă
vâscoasă — stimularea secreţiei
— inhibarea secreţiei
 APLICAŢII PRACTICE RECOMANDATE:

1. Observaţii microscopice asupra fibrelor nervoase.

Se spinalizează o broască şi se izolează nervii sciatici. Se secţionează segmente de 2 cm lungime care se
aşază pe lame de sticlă în câte o picătură de ser fiziologic.
Un capăt al segmentului de nerv se ţine fix, în timp ce învelişul conjunctiv al acestuia se disociază
longitudinal cu ajutorul unui ac de disecţie. Fibrele nervoase din constituţia nervului se îndepărtează unele de
altele în lateral, cu ace, pentru a le izola.
Preparatul astfel obţinut se etalează, se colorează cu soluţie de albastru de metilen, apoi se acoperă cu
lamela. Excesul de colorant se îndepărtează cu hârtie de filtru. La microscopul optic se pot observa numeroase
fibre nervoase, teaca Schwann, mielina şi strangulaţiile Ranvier.
2. Demonstrarea efectului sistemului nervos vegetativ asupra muşchilor intrinseci ai globului
ocular.
Se pregătesc patru sticle de ceas cu ser fiziologic. Se spinalizează doua broaşte. De la fiecare, cu atenţie,
se extirpă ambii ochi şi se pun în ser, câte unul în fiecare sticlă de ceas Câte un ochi din fiecare pereche
serveşte ca martor, iar ceilalţi doi pentru experiment.
În serul fiziologic al primului ochi de experiment se adaugă adrenalină sau atropină, iar în serul celui
de-al doilea se adaugă acetilcolină sau pilocarpină.
Se compară ochii pereche şi se constată că:
— ochiul tratat cu adrenalină sau atropină are pupila mărită — midriază* (datorită contracţiei
muşchilor radiari ai irisului);
— ochiul tratat cu pilocarpină sau acetilcolină are pupila micşorată — mioză* (datorită contracţiei
muşchilor circulari ai irisului).
Adrenalina şi acetilcolină, substanţe farmaceutice şi în acelaşi timp mediatori chimici, au acţiune
simpaticomimetică, prima, şi parasimpaticomimetică, a doua. Celelalte două substanţe au efecte similare.

EVALUARE

A. Încercuiţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:

Dendritele conduc influxul nervos:
a. centrifug;
b. centripet;
c. eferent;
d. aferent.
2. Emisferele cerebrale:
a. sunt formate numai din substanţă cenuşie;
b. sunt formate numai din substanţă albă;
c. sunt legate între ele prin substanţă albă;
d. prezintă în interior nuclei de substanţă cenuşie.
3. Nucleii bazali:
a. sunt situaţi pe traseul căilor ascendente proprioceptive;
b. participă la reglarea motilităţii automate comandate de scoarţă;
c. se găsesc pe traseul căilor piramidale directe;
d. au în constituţie neuroni motori.
 4. Hipotalamusul:
a. este situat deasupra talamusului;
b. intervine în reglarea stărilor emoţionale;
c. reglează metabolismul hidric;
d. are legături nervoase cu hipofiza.
5. Arhicerebelul:
a. participă la reglarea mişcărilor fine;
b. are rol important în reglarea tonusului muscular;
c. prin extirparea sa determină pierderea echilibrului;
d. primeşte informaţii prin căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente.
6. Sistemul nervos simpatic:
a. contractă muşchii circulari ai irisului;
b. contractă muşchii radiari ai irisului;
c. relaxează sfincterele digestive;
d. inhibă secreţia glandelor digestive gastrice şi intestinale.
B.Notaţi în spaţiile libere din faţa căilor nervoase din coloana A, literele din dreptul fasciculelor
nervoase corespunzătoare din coloana B:

Coloana A Coloana B
—— 1. Căile sensibilităţii exteroceptive a. fasciculele spinocerebeloase
—— 2. Căile sensibilităţii proprioceptive conştiente
b. fasciculele spinobulbare
—— 3. Căile motilităţii voluntare c. fasciculele olivospinale
—— 4. Căile motilităţii involuntare d. fasciculele rubrospinale
e. fasciculele spinotalamice
f. fasciculele piramidale
C Scrieţi în coloana din dreapta numele formaţiunilor nervoase corespunzătoare cifrelor din
imagine:

1.epifiza ———————————————
2.——————————————————— 3.
———————————————————
4.———————————————————
5.———————————————————
6.———————————————————
7. talamus————————————————
8.——————————————————— 9.
——————————————————— 10
———————————————————
12 .——————————————————

D.Analizaţi figura 4.26. şi stabiliţi provenienţa fibrelor

simpatice şi parasimpatice care inervează fiecare dintre organele prezentate. Descrieţi traseul acestora.
Comparaţi fibrele preganglionare şi postganglionare simpatice, care inervează glandele suprarenale, cu
fibrele simpatice care inervează celelalte organe.
 5. ANALIZATORII

Sistemul nervos îşi îndeplineşte rolul de integrare a organismului în mediul înconjurător şi de

coordonare a funcţiilor organelor interne pe baza informaţiilor recepţionate din mediul extern şi din mediul
intern. Structurile anatomice care realizează aceste funcţii se numesc analizatori. Analizatorii sunt sisteme
complexe care recepţionează, conduc şi transformă excitaţiile în senzaţii adecvate.
Analizatorii sunt constituiţi din trei segmente: periferic, intermediar şi central.
a) Segmentul periferic, receptorul, este o celulă sau un grup de celule specializate pentru recepţionarea
variaţiei unei anumite forme de energie care reprezintă excitantul specific.
După teritoriul de recepţie a excitanţilor, receptorii se clasifică în: exteroceptori, proprioceptori şi
interoceptori. După distanţa de la care acţionează excitantul, receptorii pot fi: de contact (tactili, gustativi etc.)
şi de distanţă (auditivi, olfactivi etc). Receptorii pot fi liberi (terminaţii nervoase libere şi corpusculi), sau pot
fi incluşi în organele de simţ. Ei diferă structural de la un analizator la altul, dar întotdeauna transformă
acţiunea stimulului în potenţial de receptor specific, apoi în potenţial de acţiune, influx nervos nespecific.
Valoarea potenţialului de receptor variază în funcţie de intensitatea excitantului. Spre deosebire de
acesta, la nivelul fibrei nervoase se manifestă numai modularea frecvenţei potenţialului de acţiune.
b) Segmentul intermediar (calea aferentă) este constituit din neuronii pseudounipolari, din ganglionii
spinali şi tracturile ascendente medulare sau din fibrele senzitive ale unor nervi cranieni. Căile aferente trimit
colaterale la nuclei ai trunchiului cerebral.
c) Segmentul central este reprezentat de ariile corticale, unde informaţiile sunt transformate, după pro-
cese de analiză şi sinteză, în senzaţii specifice.

5.1. ANALIZATORUL CUTANAT

Analizatorul cutanat are rol în integrarea organismului în mediu şi în apărarea activă, prin reacţiile
adaptative generate pe baza excitaţiilor prelucrate de SNC şi transformate în senzaţii tactile, termice şi
dureroase.
a) Segmentul periferic este reprezentat de receptorii tactili, termici şi dureroşi situaţi în piele.
Pielea este organul conjunctivo-epitelial, care acoperă integral suprafaţa organismului şi se continuă cu
mucoase la nivelul orificiilor. Pielea este constituită din trei straturi: epiderm, derm şi hipoderm (fig. 5.1.).
— Epidermul este un ţesut epitelial pluristratificat cheratinizat. În stratul bazal se află melanocite,
care secretă melanină, cu rol fotoprotector.
— Dermul este un ţesut conjunctiv dens. La contactul cu membrana bazală prezintă papile dermice.
Stratul profund este cel mai rezistent datorită fibrelor de colagen, reticulină şi elastice prezente aici.
Amprentele digitale, utilizate în criminalistică, reprezintă imaginea dispunerii papilelor dermice
digitale, caracteristice fiecărui individ.
— Hipodermul este un ţesut conjunctiv lax, cu grupuri de adipocite. Depozitează trigliceride, rezerva
de grăsime subcutană a organismului.
Vascularizaţia este mai densă în stratul papilar al dermului şi în porţiunea subdermică.
În piele se află producţiile acesteia: părul cu muşchii erectori, glandele sebacee şi sudoripare, precum şi
receptorii sensibilităţilor cutanate specifice.
Funcţiile pielii sunt: funcţia de protecţie împotriva agenţilor externi, de excreţie (prin glandele
sudoripare), de termoreglare (prin vasodilataţie, vasoconstricţie periferică şi secreţie sudorală), de depozitare a
lipidelor şi funcţia de organ de simţ, prin receptorii pe care îi conţine.
Sensibilitatea tactilă fină, epicritică sau de atingere, este determinată de excitanţi care produc deformări
uşoare ale tegumentului. Sensibilitate tactilă mai pronunţată prezintă zonele păroase, pulpa degetelor şi buzele.

Sensibilitatea tactilă presională este determinată de apăsare, iar receptorii specifici sunt situaţi în pro-
funzimea tegumentului.
Două sau mai multe excitaţii tactile aplicate simultan sunt recepţionate numai dacă distanţa dintre
punctele excitate este suficient de mare. Fenomenul poartă numele de discriminare tactilă.
Sensibilitatea termică este neuniformă pe suprafaţa tegumentului. Receptorii pentru rece sunt mai
numeroşi decât cei pentru cald. Intensitatea senzaţiei depinde de mărimea suprafeţei excitate şi de diferenţa de
temperatură dintre tegument şi excitant.

Fig. 5.1. Structura pielii: 1. 2. straturi cornoase; 3. strat granulos; 4. strat poliedric; 5. strat bazal;
6. derm; 7. zonă papilară; 8. zonă reticulară; 9. hipoderm; 10. arteră; 11. nerv vegetativ; 12. venă; 13.
adipocite; 14. glomerulul glandei sudoripare; 15. corpusculul Pacini; 16. nerv senzitiv; 17. canal
excretor; 18. folicul pilos; 19. rădăcina firului de păr; 20. glandă sebacee; 21. muşchi erector; 22.
terminaţii nervoase libere; 23. corpuscul Meissner; 24. papilă dermică; 25. por; 26. fir de păr.

Sensibilitatea dureroasă, determinată de excitanţi care produc leziuni celulare, se manifestă mai intens
la nivelul degetelor, buzelor şi vârfului limbii. La durerea tegumentară se manifestă o mare capacitate de
discriminare, deoarece aceeaşi zonă a pielii poate fi inervată de mai mulţi neuroni. Durerea viscerală poate fi
determinată şi de distensia unui organ. Algoreceptorii sunt mai rari în viscere, motiv pentru care durerea
viscerală nu se poate localiza precis.
Datorită conducerii pe aceleaşi căi medulare a sensibilităţilor dureroase somatice şi viscerale, durerea
somatică este însoţită de reacţii vegetative (accelerare a ritmului cardiac, secreţie sudorală), iar durerea
viscerală este însoţită de reflexe somatice (contracţia musculaturii abdominale).
În tabelul 8 este redată distribuţia receptorilor, rolul lor şi stimulii la care reacţionează.
b) Segmentul de conducere. Căile aferente au fost descrise la funcţia de conducere a măduvei şi la

nervii cranieni. În cazul fasciculelor spinobulbare, axonilor deutoneuronilor din bulb li se alătură şi fibrele
senzitive ale trigemenului (V).
c) Segmentul central al analizatorului cutanat este localizat în girusul postcentral din lobul parietal
(ariile somestezice). Proiecţiile tactilă, termică şi dureroasă dintr-o anumită regiune a corpului se amestecă în
aceeaşi zonă a scoarţei de pe emisfera opusă.
Pe baza informaţiilor din mediul extern, se creează senzaţii care permit recunoaşterea dimensiunilor,
formei, greutăţii şi consistenţei unui corp, a vibraţiilor, a diferenţelor de temperatură şi a unor agenţi nocivi.
Pe această bază se pot elabora comenzi adecvate, care au ca rezultat reacţia de adaptare a organismului.
Analizatorul cutanat, împreună cu analizatorul kinestezic, asigură determinarea poziţiei şi deplasării unor
segmente corporale în raport cu altele.

Tab.8. Principalele tipuri de receptori cutanaţi.

SENSIBILI – TIP DE RECEP – RECEPTORI LOCALIZARE STIMULI

TATE TORI
— tactilă fină — mecanoreceptori —corpusculi: — papile dermice — deformări uşoare ale
— Meissner — foliculii piloşi tegumentului (atingere)
— Merkel
tactilă proto- — mecanoreceptori —corpusculi: — hipoderm — presiune, deformare
patică — Golgi şi întindere a tegume-
— Ruffini nului
— Pacini

— termică — termoreceptori —corpusculi: — derm — rece

— Krause — hipoderm — cald
— Ruffini — corneea globului (diferenţe de
—terminaţii ner- ocular temperatură)
voase libere
— dureroasă — algoreceptori terminaţii ner- —epiderm, foliculi —nespecifici care deter-
voase libere piloşi, cornee mină leziuni celulare

5.2. ANALIZATORUL KINESTEZIC

Analizatorul kinestezic* informează SNC despre poziţia şi mişcarea în spaţiu ale corpului şi ale
segmentelor sale, precum şi despre gradul de contracţie a muşchilor. Pe baza acestor informaţii, prelucrate
de centrii nervoşi superiori, apar senzaţiile posturale şi de mişcare şi se elaborează comenzi care determină
tonusul muscular şi contracţiile musculare adecvate diferitelor mişcări.
a) Segmentul periferic al analizatorului kinestezic este constituit din proprioceptori situaţi în muşchi,
tendoane, aponevroze, capsule articulare, periost şi pericondru. Numele şi repartiţia proprioceptorilor este
redată în tabelul 9.
Organele tendinoase Golgi (fig. 5.2. A) sunt stimulate de creşterea tensiunii în tendoane, determinată de
contracţia musculară.
Corpusculii Pacini au ca stimul presiunea exercitată asupra formaţiunilor structurale în care se găsesc. Ei
sunt sensibili la mişcări rapide şi la vibraţii.

Terminaţiile nervoase libere din articulaţii şi muşchi sunt numai receptori ai durerii şi nu proprio-
ceptori.
Tab. 9. Distribuţia proprioceptorilor.

PROPRIOCEPTORI LOCALIZARE
Organe tendinoase Golgi în tendoane şi ligamente

Corpusculi Pacini în tendoane, capsule articulare, fascii musculare,

ligamente, periost, pericondru
Fusuri neuromusculare printre fibrele musculare

Fig. 5.2. A. Organe tendinoase Golgi: 1. fibră senzitivă; 2. capsulă conjunctivă; 3. fibre de colagen.
B. Fus neuromuscular: 1. fibre musculare extrafusale; 2. capsulă conjunctivă a fusului; 3. fibră
intrafusală; 4. terminaţii nervoase spiralate; 5. fibre în buchet; 6, 7. fibre senzitive; 8. fibre eferente
gama; 9. fibre eferente alfa.

Cei mai importanţi proprioceptori sunt fusurile neuromusculare (fig. 5.2. B). Acestea sunt constituite din
grupe de 2—10 fibre intrafusale, cu rol senzitivo-motor, situate între fibrele musculare obişnuite (extrafusale)
şi paralel cu acestea. Extremităţile fibrelor intrafusale pot fi prinse pe tendoane şi fibre extrafusale sau numai
pe fibre extrafusale. O fibră intrafusală are extremităţi striate contractile şi o porţiune centrală necontractilă,
mai voluminoasă, cu mai mulţi nuclei şi fără miofibrile.
Inervaţia senzitivă a fusului este formată din terminaţii primare spiralate, situate în zona centrală, şi ter-
minaţii secundare, fibre „în buchet", situate la extremităţile zonei centrale. Terminaţiile primare, cu con-
ducere rapidă, sunt stimulate de gradul de întindere al muşchiului.
Inervaţia motorie, proprie capetelor contractile ale fibrelor intrafusale, este

reprezentată de fibre nervoase cu originea în neuronii motori gama medulari, spre deosebire de fibrele
extrafusale care sunt inervate de neuronii motori alfa medulari.
b) Segmentul de conducere este reprezentat de:
— căile nervoase ale sensibilităţii proprioceptive inconştiente, care deservesc activitatea reflexă de
contracţie tonică a muşchilor (au fost studiate la funcţiile măduvei);
— căile sensibilităţii proprioceptive conştiente, reprezentate de fasciculele spinobulbare, la care se
adaugă aferente cerebelo-corticale.
c) Segmentul central îl reprezintă ariile senzitivomotorii corticale, care mărginesc şanţul central, unde
are loc analiza informaţiilor aduse pe căile sensibilităţii proprioceptive conştiente şi transformarea lor în
senzaţii şi acţiuni motorii tonice corective.

5.3 ANALIZATORUL OLFACTIV

Analizatorul olfactiv recepţionează şi prelucrează informaţiile referitoaare la proprietăţile chimece ale

unor substanţe odorante, aflate la o anumită distanţă faţă de organism.
a) Segmentul receptor este format din epiteliul olfactiv constituit din celule receptoare (chemorecep-
tori de distanţă) şi din celule de susţinere incluse în mucoasa olfactivă.
Mucoasa olfactivă are o suprafaţă de 2—3 cm2 şi este dispusă în regiunea superioară a foselor nazale
(fig. 5.3.). Celulele receptoare sunt neuroni bipolari senzitivi. Dendritele acestora prezintă butoni olfactivi de
la care pleacă 6—8 cili olfactivi receptori, care depăşesc celulele de susţinere şi pătrund în mucusul secretat
de celulele glandulare ale mucoasei olfactive (fig 5.4.).
Fig. 5.3 Localizarea mucoasei olfactive: 1. fosă nazală; 2. cornet nazal superior; 3. mucoasă
olfactivă; 4. bulb olfactiv; 5. os etmoid; 6. coane; 7. boltă palatină.

Fig. 5.4. Structura mucoasei olfactive şi căile olfactive: 1. epiteliu olfactiv; 2. substanţă odorantă; 3.
mucus; 4. cili olfactivi; 5. buton olfactiv; 6. neuron bipolar olfactiv; 7. celulă de susţinere; 8. celulă
bazală; 9. ţesut conjunctiv; 10. glandă mucoasă; 11. nerv olfactiv; 12. lamă ciuruită a etmoidului; 13.
celule mitrale; 14. bulb olfactiv.
 Calea olfactivă este formată numai din doi neuroni, protoneuronul fiind celula receptoare.
Inflamarea mucoasei nazale în afecţiuni respiratorii scade sensibilitatea olfactivă.
b) Segmentul de conducere. Axonii neuronilor olfactivi, care constituie protoneuronul căii, străbat în
mănunchiuri lama ciuruită a etmoidului şi pătrund în cutia craniană, formând nervii olfactivi cu traseu
până la bulbii olfactivi. Aici fac sinapsa cu celulele mitrale, care reprezintă deutoneuronii căii olfactive.
Axonii acestora se despart: o parte trec în bulbul contralat, iar cealaltă parte formează tracturile* olfactive,
care se proiectează în cortex.
c) Segmentul central este reprezentat de paleocortexul olfactiv, aria de proiecţie primară a aferenţelor
olfactive.
Fiziologia analizatorului olfactiv. Analizatorul olfactiv are rol în aprecierea calităţii aerului, prevenind
pătrunderea în organism a unor substanţe nocive. Împreună cu analizatorul gustativ, analizatorul olfactiv
intervine în aprecierea calităţii alimentelor şi în declanşarea secreţiei salivare.
Stimulii specifici sunt reprezentaţi de substanţele volatile, care ajung la receptori odată cu aerul inspirat.
Substanţele volatile sunt recepţionate numai după dizilvarea lor în pelicula de mucus. Pentru a putea fi
recepţionate, aceste substanţe trebuie să aibă o concentraţie egală sau superioară pragului de excitabilitate.
Pragul de excitabilitate reprezintă cantitatea minimă de substanţă odorantă capabilă să provoace senzaţia
de miros. Acesta variază în funcţie de natura substanţelor. Intensitatea senzaţiei olfactive este proporţională cu
concentraţia substanţei odorante în aer şi depinde de următorii factori: gradul de solubilitate a particulelor în
lichidul care acoperă mucoasa, umiditatea mucoasei, vârsta şi starea fiziologică a organismului.
Dacă substanţele odorante persistă un timp mai îndelungat, apare fenomenul de adaptare.

5.4. ANALIZATORUL GUSTATIV

Analizatorul gustativ recepţionează şi prelucrează excitaţiile determinate de proprietăţile chimice ale

substanţelor sapide * solubile care intră în contact cu mucoasa bucală.
a) Segmentul receptor este reprezentat de mugurii gustativi, răspândiţi în întreaga mucoasă buco-
faringiană şi în mucoasa linguală.
Mugurii gustativi (fig. 5.5. A) au formă ovoidă, cu polul bazal aşezat pe membrana bazală a epiteliului
lingual. La polul apical prezintă un por gustativ. Într-un mugure gustativ există 5—20 celule senzoriale cu cili,
care reprezintă formaţiunile receptoare.
În mucoasa linguală, mugurii gustativi pot fi grupaţi în papile gustative (fig. 5.5. B). Papilele
circumvalate* formează la baza limbii V-ul lingual, cele fungiforme* sunt răspândite pe vârful şi marginile
anterioare ale limbii, iar cele foliate* pe marginile posterioare ale limbii (fig. 5.6. A).
b) Segmentul de conducere. De la polul bazal al celulelor receptoare pornesc fibrele senzitive ale
nervilor cranieni VII, IX şi X. Nervul facial inervează primele 2/3 ale limbii, glosofaringianul treimea
posterioară, iar vagul, restul mugurilor gustativi până la epiglotă.
Protoneuronii* căilor sunt situaţi în ganglionii nervilor cranieni VII, IX şi X. Dendritele acestora sunt
conectate cu celulele receptoare. Deutoneuronii se află în nucleul solitar din bulb, unde converg fibrele
senzitive ale celor trei nervi cranieni. Axonii acestora, după încrucişare, fac sinapsă cu cel de-al treilea neuron
în talamus.
c) Segmentul central este reprezentat de aria gustativă, situată la baza girusului parietal ascendent,
unde se integrează sensibilitatea gustativă cu cea tactilă, termică şi dureroasă a limbii, transmisă prin fibrele
trigemenului (V).
 Fig. 5.5. A. Mugure gustativ: 1. por gustativ; 2. cili gustativi; 3. celule senzoriale; 4. celule de
susţinere; 5. fibre nervoase. B. Papilă gustativă: 6. suprafaţa limbii; 7. muguri gustativi; 8. fibre
nervoase; 9. glande secretoare.

Fig. 5.6. A. Distribuţia pe limbă a tipurilor de papile: 1. papile circumvalate; 2. papile filiforme; 3.
papile fungi-forme; 4. rădăcina limbii; 5. epiglotă; 6. amigdală palatină; 7. amigdală linguală; 8. corpul
limbii. B. Localizarea gusturilor: 9. amar; 10. acru; 11. sărat; 12. dulce.

Determinaţi localizarea pe limbă a receptorilor gustativi specializaţi, utilizând diferite substanţe sapide.

Fiziologia analizatorului gustativ. Gustul contribuie la aprecierea calităţii alimentelor, prevenind

pătrunderea în organism a alimentelor alterate, şi la declanşarea secreţiilor digestive.
Deosebim patru tipuri de senzaţii gustative: acru, sărat, dulce şi amar. Ariile linguale ale diferitelor gus-
turi au localizare specifică, deci mugurii gustativi dobândesc o anumită specializare (fig. 5.6. B).
Pragul de excitabilitate gustativă este diferit pentru fiecare substanţă. Cea mai mare sensibilitate se
manifestă pentru substanţele amare. Intensitatea senzaţiei depinde de concentraţia substanţei dizolvate, de

numărul receptorilor excitaţi şi de temperatura soluţiei. Analizatorul gustativ, la fel ca şi cel olfactiv, se
adaptează la acţiunea îndelungată a unui excitant.
 5.5. ANALIZATORUL VIZUAL

Cea mai mare parte a informaţiilor din mediul exterior este recepţionată prin văz. Vederea are un rol
esenţial în adaptarea la mediu, în orientarea spaţială, în menţinerea echilibrului şi în activităţile specific
umane.
a) Segmentul receptor este inclus în globul ocular. Globul ocular este constituit din: învelişuri, aparatul
optic şi receptorul (fig. 5.7.).

Fig. 5.7. Secţiune sagitală prin globul ocular: 1. sclerotica; 2. muşchi drept superior; 3. coroidă; 4.
corp ciliar; 5. pata galbenă; 6. nerv optic; 7. pata oarbă; 8. retină; 9. cristalin; 10. iris; 11. umoare
apoasă; 12. cornee.

Învelişurile globului ocular:

— Tunica fibroasă, sclerotica, este o formaţiune conjunctivă, albă la exterior, cu rol protector. Pe ea se
inseră musculatura extrinsecă a globului ocular (tab. 10.). Prezintă anterior corneea transparentă, iar posterior
este străbătută de nervul optic.

Tab. 10. Musculatura extrinsecă a globului ocular.

MUŞCHI EXTRINSECI INERVAŢIE

— drepţi: superior, inferior şi medial (intern) — fibrele somatice ale oculomotorului (III)
— oblic inferior
— drept lateral (extern) — nervul abducens (VI)
— oblic superior — nervul trohlear (IV)

— Tunica vasculară, coroida, este pigmentată şi vascularizată. Are funcţii trofice şi conferă
interiorului globului ocular calitatea de cameră obscură. Din ea se constituie în partea anterioară irisul şi
corpul ciliar (musculatura intrinsecă* netedă a globului ocular) cu fibre circulare şi radiare.
— Tunica nervoasă, retina, cuprinde celulele fotoreceptoare.
Aparatul optic cuprinde medii transparente:
— Corneea transparentă este nevascularizată, bogat inervată prin terminaţii nervoase libere.
— Umoarea apoasă din camera anterioară este un lichid transparent, secretat permanent de procesele
ciliare şi drenat prin sistemul venos.
— Cristalinul este o lentilă biconvexă, transparentă, învelită într-o capsulă — cristaloida. Este situat
în spatele irisului şi legat de corpul ciliar prin ligamentul suspensor. Nu este vascularizat şi nici inervat.
— Corpul vitros este un gel transparent. El umple cavitatea posterioară a globului ocular între
cristalin şi retină.
Receptorul este retina, constituită din zece straturi celulare (fig. 5.8.). Stratul profund, format din
celule pigmentare, are funcţii de protecţie şi metabolice, asigurând sinteza pigmenţilor fotosensibili. Al doilea
strat cuprinde celulele fotosensibile cu conuri şi bastonaşe.

Fig. 5.8. Straturile retinei: 1. pigmentar; 2. conuri şi bastonaşe; 3. limitantă externă; 4. granular
extern; 5. plexiform extern; 6. neuroni bipolari; 7. plexiform intern; 8. neuroni multipolari; 9. fibre
optice; 10. limitantă internă.

Celulele cu conuri, aproximativ 7 milioane / retină, predomină în pata galbenă (maculata lutea) şi
constituie în exclusivitate fovea centralis, zona cu acuitate* vizuală maximă. Pigmentul fotosensibil este
iodospina. Celulele cu conuri au rol important în vederea diurnă, în perceptarea culorilor şi a formelor.
Celulele cu bastonaşe, aproximativ 130 milioane / retină, sunt mai numeroase la periferie, mai puţine în
pata galbenă şi lipsesc din fovea centralis. Pigmentul fotosensibil al acestora este rodopsina. Celulele cu
bastonaşe asigură vederea la lumină slabă, vederea nocturnă.

La nivelul stratului neuronilor bipolari şi al stratului neuronilor multipolari din retină se manifestă
procesul de convergenţă.
 Un neuron multipolar, împreună cu neuronii bipolari care converg la acesta şi cu celulele fotoreceptoare
care converg la neuronul bipolar, formează o unitate funcţională (fig.5.9).

Fig. 5.9. Procesul de convergenţă: A. în retina periferică; B. în macula lutea; C. în fovea centralis.

Acuitatea vizuală depinde de structura unităţilor funcţionale asupra cărora acţionează lumina.
b) Segmentul de conducere. Primul neuron al căii optice este reprezentat de celulele bipolare din
retină. Dendritele acestora sunt conectate cu celulele fotoreceptoare. Al doilea neuron al căii îl constituie
celulele multipolare retiniene. Axonii lor formează nervii optici. Fibrele acestora se încrucişează parţial în
chiasma optică, apoi continuă sub numele de tracturi optice până la corpii geniculaţi laterali metatalamici
unde fac sinapsă cu al treilea neuron. Axonii neuronilor metatalamici de releu au proiecţie corticală (fig. 5.10).
Din corpii geniculaţi se desprind colaterale spre nucleii nervilor cranieni III, IV, VI, spre măduva
cervico-dorsală, spre coliculii cvadrigemeni superiori şi spre SAA. Acestea constituie căile reflexelor optice
de orientare, adaptare şi acomodare.
c) Segmentul central este localizat în lobii occipitali ai emisferelor cerebrale, de o parte şi de alta a
scizurii calcarine, unde se află aria optică primară. În jurul acesteia există zona de asociaţie vizuală, care
determină realizarea noţiunii de spaţiu, necesară în orientare şi recunoaştere, şi asigură memoria vizuală.
Fiziologia analizatorului vizual. Analizatorul vizual permite recunoaşterea formei, culorii,
luminozităţii, mişcării obiectelor şi aprecierea distanţelor. În corelaţie cu analizatorii acustic, vestibular şi
kinestezic, realizează orientarea în spaţiu şi menţinerea echilibrului.
Proiectarea imaginii pe retină se datorează aparatului optic care, prin procese de refracţie, adaptare la
intensitatea luminii şi acomodare la distanţă, asigură focalizarea razelor de lumină la 24 mm înapoia crista-
linului, pe direcţia axului optic, pe pata galbenă. Imaginea formată este reală, mai mică şi răsturnată (fig.
5.11.).
Reamintiţi-vă de la fizică în ce condiţii apare refracţia luminii şi precizaţi fenomenul în cazul mediilor
transparente ale ochiului.
Procesul vederii este descris în mai multe faze, care, în realitate, se desfăşoară concomitent.
1. Reflexul de convergenţă constă în mişcarea concomitentă a celor doi ochi, având ca urmare modifi-
carea poziţiei axelor optice şi reperarea corectă a obiectelor în spaţiu, indiferent de distanţa până la obiect şi de
poziţia acestuia.
Precizaţi muşchii extrinseci ai fiecărui glob ocular, care realizează orientarea ochilor în jos, în sus, la
stânga şi la dreapta.
 Fig. 5.10. Căile de conducere ale analizatorului vizual: 1. câmp vizual; 2. glob ocular; 3. nerv optic;
4. chiasmă optică; 5. tract optic; 6. corpi geniculaţi laterali; 7. bandeletă optică; 8. arie vizuală; 9.
punte; 10. coliculi cvadrigemeni; 11. nuclei ai nervilor cranieni III, IV, VI; 12. fibră vegetativă
preganglionară (III); 13. fibră vegetativă postganglionară (III); 14. ganglion ciliar.

Câmpurile vizuale ale celor doi ochi se suprapun parţial. Zona de suprapunere formează câmpul de
vedere binoculară.
Prin analiza corticală şi diferenţierea impulsurilor din câmpurile de vedere monoculară şi binoculară, la
care se adaugă impulsurile proprioceptive de la muşchii extrinseci în timpul reflexelor de convergenţă, se
asigură aprecierea distanţelor faţă de obiecte.
Fiecare ochi vede obiectul sub un unghi diferit, generând vederea stereoscopică, în relief.
2. Adaptarea la intensitatea luminii se realizează prin două categorii de procese: reacţia pupilară şi
adaptarea fotochimică.
a)Reacţia pupilară. Irisul reglează reflex (prin variaţia diametrului pupilar) cantitatea de lumină
proiectată pe retină. Stimulul este lumina, receptorul este retina, căile aferente sunt somatice, iar căile eferente
sunt vegetative, simpatice şi parasimpatice.
b)Adaptarea fotochimică. La proiectarea luminii pe retină, pigmenţii fotosensibili scad cantitativ, fiind
descompuşi în cantitate direct proporţională cu intensitatea acesteia. La trecerea de la lumină la întuneric,
adaptarea durează 30—40 de minute, timp în care se resintetizează pigmenţii şi scade pragul de excitabilitate a
celulelor fotoreceptoare.
 La întuneric creşte cantitatea de pigmenţi depozitată, ceea ce are ca urmare scăderea pragului de
excitabilitate a celulelor receptoare. Deci, adaptarea la trecerea de la întuneric la lumină se petrece mai rapid
(maxim 3—4 min.).
3. Acomodarea la distanţă (fig. 5.12.) este realizată reflex prin acţiunea muşchilor circulari şi radiari ai
corpului ciliar, care măresc sau micşorează convexitatea feţei anterioare a cristalinului. Aceste procese duc la
modificarea unghiurilor de refracţie a razelor luminoase. Atunci când muşchiul ciliar circular este relaxat,
ligamentul suspensor, tensionat de muşchii radiari, menţine cristalinul aplatizat, realizându-se adaptarea
pentru vederea la distanţă. La contracţia muşchilor circulari, determinată de parasimpatic, ligamentul sus-
pensor se relaxează, cristalinul se bombează, favorizând vederea obiectelor apropiate.

Fig. 5.11. Formarea imaginii pe retină.

Fig. 5.12. Limitele acomodării: A. ochi emetrop; B. ochi miop; C. ochi hipermetrop; a. distanţă
minimă a vederii clare; b. distanţă maximă a vederii clare; 1. vedere clară fără acomodare; 2. distanţa
vederii clare cu acomodare; 3. distanţa vederii neclare.

4. Stimularea retinei constă în excitarea receptorilor retinieni de către radiaţiile luminoase.

a) Lumina străbate celulele retiniene până la stratul pigmentar şi este absorbită de pigmenţii fotosensibili
din celulele cu bastonaşe şi conuri. Celulele receptoare sunt stimulate de radiaţii cuprinse între 390 şi 760
nm*.
b) Scindarea pigmenţilor fotosensibili sub influenţa luminii, în retinol şi opsină (derivat al vitaminei A),
cu eliberare de energie.
Aceste procese determină creşterea permeabilităţii membranei celulelor receptoare pentru sodiu şi
apariţia potenţialului de receptor.
c) Transformarea potenţialului de receptor în potenţial de acţiune, care este condus sub formă de influx
nervos modulat de către celulele bipolare.
d) Refacerea pigmenţilor, proces de sinteză în care un rol important îl deţine vitamina A.
Pentru a provoca excitaţia, razele luminoase trebuie să posede o energie suficientă şi să acţioneze un
timp suficient de îndelungat.

A.
ochi miop corectarea miopiei
cu lentile divergente

B.
ochi hipermetrop corectarea hipermetropiei
cu lentile convergente
 C.
astigmatism datorat astigmatism datorat
neregularităţii corneei deformării cristalinului

Fig. 5.13. Defectele vederii şi corectarea lor: 1. ochiul normal; 2. defect de sfericitate.

Exerciţiu
Cunoscând faptul că daltonismul este o maladie ereditară determinată de o genă recesivă
heterozomală, argumentaţi de ce boala se transmite cu preponderenţă la un anumit sex şi care este acesta.

Celulele cu bastonaşe au pragul de excitabilitate şi puterea de rezoluţie scăzute. Celulele cu conuri

recepţionează stimul luminoşi cu intensitate mare (au prag de excitabilitate ridicat), dar înregistrează culoarea,
detaliile şi contururile.
Teoria tricromatică Young – Helmholz consideră că celulele cu conuri, pentru vedere cromatică,
trebuie să aibă cel puţin trei tipuri de pigmenţi pentru culorile fundamentale: roşu, verde, albastru. Dacă cele
trei substanţe fotosensibile sunt descompuse uniform, se percepe culoarea albă. Prin descompunerea lor
inegală se percep celelalte culori.
Vederea este un proces proces îndeplinit proporţional de cele două tipuri de celule fotoreceptoare în
funcţie de condiţiile de luminozitate. Sensibilitatea retinei depinde de natura luminii, intensitatea şi durata
iluminării, dimensiunea sursei de lumină, zona retiniană luminată şi suprafaţa acesteia.
Defectele vederii. Spre deosebire de ochiul normal (emetrop), la ochii cu deficienţe (ametropi) formarea
imaginii nu se poate realiza pe pata galbenă. Ametropia se datorează mai multor factori (fig.5.13.):
a) Modificarea lungimii axei ochiului sau variaţia indicelui de refracţie:
— ax mai lung sau refracţie excesivă, cu formarea imaginii clare înaintea retinei, în cazul miopiei;
— ax mai scurt sau refracţie slabă, cu formarea imaginii clare înapoia retinei, în cazul
hipermetropiei.
b) Scăderea elasticităţii cristalinului şi a contractilităţii muşchilor ciliari, care reduc limitele de
acomodare. Afecţiunea se numeşte presbitism şi este caracteristică persoanelor vârstnice.
c) Deformări ale corneei şi / sau ale cristalinului. Afecţiunea poartă numele de astigmatism şi se
corectează cu lentile cilindrice.
d) Absenţa parţială sau totală a pigmenţilor fotosensibili din celulele cu conuri determină perturbări în
perceperea culorilor (daltonismul).
REŢINEŢI:
1. Lipsa vitaminei A din alimentaţie determină tulburări ale vederii prin diminuarea sintezei de
pigmenţi fotosensibili. (hemeralopia* sau orbul găinilor).
2. Dacă frecvenţa stimulilor depăşeşte 40/ s, are loc fuziunea imaginilor, fără a percepe
discontinuitatea, datorită persistenţei imaginilor pe retină. Pe acest principiu se bazează cinematografia.
 5.6. ANALIZATORUL AUDITIV ŞI ANALIZATORUL VESTIBULAR

Din punct de vedere funcţional, cei doi analizatori sunt independenţi, dar anatomic, receptorii ambilor
analizatori se află în urechea internă, iar căile de conducere sunt ramuri ale aceluiaşi nerv cranian (VIII).
Urechea este constituită din trei componente: urechea externă, medie şi internă (fig. 5.14.).
a) Urechea externă este formată din pavilion şi conductul auditiv extern. Tegumentul conductului este
prevăzut cu peri şi glande sebacee modificate care secretă cerumen, substanţă cu rol protector.
b)Urechea medie este situată într-o cavitate a osului temporal. Spre exterior prezintă membrana
timpanică, iar spre interior fereastra ovală şi fereastra rotundă. Între membrana timpanică şi membrana
ferestrei ovale se află lanţul de oscioare: ciocanul, nicovala şi scăriţa. Urechea medie comunică cu faringele
prin trompa lui Eustachio.
c)Urechea internă este formată din labirintul osos, săpat în osul temporal, în interiorul căruia se află
labirintul membranos.
Labirintul osos cuprinde vestibulul, canale semicirculare şi melcul osos (cohleea). Labirintul
membranos este constituit din utriculă şi saculă (în vestibulul osos), canalele semicirculare membranoase (în
canalele semicirculare osoase) şi melcul membranos sau canalul cohlear (în cohlee).
În labirintul membranos se află endolimfa. Între labirintul osos şi cel membranos se află perilimfa. La
baza canalelor semicirculare, în utriculă şi saculă se află receptorii analizatorului vestibular. În canalul cohlear
se află receptorul analizatorului acustic.

Fig. 5.14. Structura urechii: A. ureche externă: 1. pavilion; 2. conduct auditiv. B. ureche medie: 3.
timpan; 4. ciocan; 5. nicovală; 6. scăriţă; 7. fereastră ovală; 8. os temporal; 9. fereastră rotundă; 10.
cameră timpanică; 11. trompa lui Eustachio. C. ureche internă: 12. canale semicirculare osoase; 13.
utriculă; 14. saculă; 15. rampă vestibulară; 16. rampă timpanică; 17. cohlee; 18. nerv vestibulo-cohlear.

5.6.1. Analizatorul auditiv

a) Segmentul receptor. Cohleea este un canal răsucit în jurul unui ax, columela. Din columelă se
desprinde lama spirală osoasă, pe toată lungimea canalului. Aceasta şi membrana bazilară care o continuă
împart canalul spiral în două rampe: vestibulară (care comunică cu vestibulul) şi timpanică (care comunică cu
fereastra rotundă). Rampele comunică prin helicotremă, orificiu situat în vârful melcului.
Canalul cohlear are peretele inferior constituit din lama spirală şi membrana bazilară, iar peretele
superior de membrana Reissner (fig. 5.15. A). În canalul cohlear, pe membrana bazilară, se află organul
Corti, receptorul auditiv (fig. 5.15. B). Celulele senzoriale ciliate din structura sa sunt dispuse de o parte şi de
alta a tunelului Corti, medial pe un rând, lateral pe 2—4 rânduri. Ele sunt însoţite de celule de susţinere. Cilii
celulelor senzoriale, după ce străbat membrana reticulată, sunt în contact cu membrana tectoria. Baza celulelor
senzoriale este conectată cu dendrite ale neuronilor din ganglionul spiral Corti din columelă.
b) Segmentul de coducere are primul neuron în ganglionul Corti. Axonii acestuia formează ramura
cohleară a nervului cranian VIII. Deutoneuronii căii se află în nucleii cohleari din bulb. Axonii acestora se
încrucişează parţial, formând două fascicule ascendente şi fac sinapsă cu cel de al treilea neuron în corpii
geniculaţi mediali din metatalamus. Colaterale se desprind spre coliculii cvadrigemeni inferiori, spre nucleul
facialului, spre nucleul oculomotorului, spre substanţa reticulată şi spre cerebel (fig. 5.16.).
c) Segmentul central se află în girusul temporal superior. Fiecare organ Corti proiectează bilateral.
Fiziologia analizatorului acustic. Analizatorul acustic captează, recepţionează undele sonore şi creează
senzaţia auditivă. Urechea umană percepe sunete între 16—20 000 de vibraţii/secundă (Hz*). Undele sonore
sunt captate de pavilion, concentrate în conduct şi conduse spre membrana timpanică, a cărei vibraţie o
determină.
Sistemul de oscioare din urechea medie preia vibraţiile, le amplifică sau le atenuează, şi le transmite
membranei ferestrei ovale. Mişcările acesteia determină deplasarea oscilatorie a perilimfei prin rampa
vestibulară, helicotremă, apoi prin rampa timpanică până la fereastra rotundă care asigură menţinerea
constantă a presiunii perilimfei.

Fig. 5.15. A. Secţiune transversală prin cohlee: 1. rampă vestibulară; 2. membrană Reissner; 3.
canal cohlear; 4. membrană tectoria; 5. cilii celulelor senzoriale; 6. organ Corti; 7. membrană bazilară;
8. rampă timpanică; 9. ganglion spiral Corti; 10. ramură cohleară a nervului VIII. B. Organul Corti: 1.
membrană tectoria; 2. cili; 3. celule senzoriale; 4. celule de susţinere; 5. dendrite ale neuronilor din gan-
glionul spiral; 6. membrană bazilară.
 Fig. 5.16. Căile de conducere ale analizatorului auditiv: 1. ganglion Corti; 2. nuclei cohleari
bulbari; 3. lemniscuri laterale; 4. coliculi cvadrigemeni inferiori; 5. corpi geniculaţi mediali
metatalamici; 6. SAA; 7. talamus.

REŢINEŢI:
1. În mediile intens poluate sonor este indicată folosirea unor mijloace de protecţie acustică.
2. Funcţia auditivă prezintă o deosebită importanţă socială în comunicarea interumană.

Oscilaţiile perilimfei determină oscilaţi ale membranei bazilare pe care se află organul Corti şi ale
endolimfei, mărind sau micşorând distanţa dintre celulele receptoare şi membrana tectoria (variaţii de
contact). În urma presiunii exercitate de membrana tectoria asupra cililor şi a deplasării organului Corti faţă de
aceasta, se realizează stimularea celulelor receptoare, în urma stimulării, apar potenţialele microfonice de
receptor, care sunt preluate şi transmise prin fibrele căii de conducere.
La frecvenţe înalte, vibrează membrana bazilară de la baza melcului, iar la frecvente joase virează mem-
brana bazilară de la vârf. Amplitudinea vibraţiei este direct proporţională cu intensitatea stimulului.
Acuitatea auditivă maximă este între 1000—4000 Hz*. Pragul auditiv măsurat în decibeli* este zero.
Urechea umană percepe sunete între 0—140 dB. Peste această valoare este afectat organul Corti.
Localizarea sursei sonore se realizeaz; datorită diferenţei de timp în perceperea biauriculară a
sunetelor. Intervalul minim necesar sunetelor este 0,1—0,6 ms. Aprecierea direcţiei sursei sonore se face prin
mişcări ale capului şi prin analiza spaţială vizuală.

5.6.2 Analizatorul vestibular

a) Segmentul receptor. Canalele semicirculare membranoase sunt dispuse în trei planuri, la 45o unul
faţă de celelalte, şi se deschid în utriculă. Deschiderile sunt în număr de cinci, deoarece două dintre canalele
semicirculare se unesc. Fiecare canal are la un capăt o dilatare, numită ampulă (fig. 5.17). În cele trei ampule
se află crestele ampulare.
Crestele ampulare sunt constituite din celule receptoare ciliate şi celule de susţinere. Cilii celulelor
receptoare sunt înglobaţi într-o masă gelatinoasă, numită cupulă (fig 5.18. B).
Maculele din utriculă şi sacută au acelaşi tip de epiteliu senzorial. În masa gelatinoasă care acoperă cilii
se află granule calcaroase otolitele. Maculele constituie aparatul otolitic (fig. 5.18. A).
Crestele ampulare şi maculete sunt receptorii analizatorului vestibular. Crestele ampulare deservesc
echilibrul dinamic, iar maculele deservesc echilibrul static şi acceleraţia liniară. Celulele receptoare ale
ambelor formaţiuni sunt conectate cu dendrite ale neuronilor din ganglionii Scarpa.
 Fig. 5.17. Dispunerea receptorilor vestibulari: 1. canale semicirculare membranoase; 2. ampule; 3.
utriculă; 4. saculă; 5. ganglion Scarpa; 6. ramură vestibulară; 7. ramură cohleară; 8. ganglion Corti.

Fig. 5.18. A. Maculă: 1. cili; 2. otolite; 3. substanţă gelatinoasă; 4. celule de susţinere; 5. celule
receptoare; 6. fibre nervoase. B. Creastă ampulară: 1. creastă; 2. cupula; 3. cili; 4. celule receptoare; 5.
celule de susţinere; 6. fibre nervoase. C. Căi de conducere ale analizatorului vestibular: 1. ganglion
Scarpa; 2. nucleu vestibular; 3. spre cerebel; 4. fascicul vestibulo-spinal; 5. nucleii nervilor cranieni III,
IV, VI; 6. spre cortex.
 b) Segmentul de conducere al analizatorului are protoneuronii în ganglionii Scarpa. Axonii acestora
formează ramura vestibulară a nervului VIII şi fac sinapsă cu deutoneuronii în nucleii vestibulari din bulb. De
aici fibrele se despart în căi directe şi colaterale. Calea directă are al treilea neuron în talamus, iar axonii
acestuia proiectează în cortex. Căile colaterale sunt: fasciculul vestibulo-spinal (cale motorie extrapiramidală),
fasciculul vestibulo-cerebelos, prin arhicerebel spre nucleul roşu şi formaţiunea reticulată, fasciculul
vestibulo-nuclear, spre nucleii nervilor cranieni III, IV, VI (fig. 5.18. C).
c) Segmentul central nu este bine precizat. Diferiţi autori îl plasează în girusul temporal superior sau în
girusul parietal ascendent.
Fiziologia analizatorului vestibular.
Menţinerea poziţiei este asigurată prin modificări ale tonusului muscular, care determină păstrarea
proiecţiei centrului de greutate al corpului în poligonul de sprijin.
Crestele ampulare sunt stimulate de accelerarea sau încetinirea mişcărilor de rotaţie a capului şi a cor-
pului. Rotirea capului determină deplasarea endolimfei din canalul semicircular aflat în planul mişcării.
Endolimfa, în deplasare contrară direcţiei de mişcare, antrenează cupula. Aceasta stimulează cilii celulelor
receptoare care descarcă permanent impulsuri. La începutul mişcărilor orizontale, verticale sau de rotaţie,
frecvenţa acestora creşte. Pe baza lor se desfăşoară reflexele labirintice de acceleraţie, care determină con-
tracţii ale muşchilor cefei, corpului şi membrelor (reflexe de echilibru sau statokinetice).
În cazul maculelor, gravitaţia face ca otoliţii să exercite permanent presiune asupra cililor. În funcţie de
poziţia capului se modifică şi modul de acţiune a otoliţilor asupra cililor, generând presiune sau tensiune. De
aici pornesc reflexele de poziţie sau statice, în funcţie de poziţia capului sau de acceleraţia mişcării liniare.
Modificările poziţiei capului influenţează poziţia corpului (postura). Reflexele care determină postura se
numesc reflexe statice sau posturale.
Împreună cu analizatorul vestibular, în reacţiile de redresare posturală mai sunt implicaţi analizatorii
cutanat, kinestezic şi vizual, cerebelul şi nuclei ai nervilor cranieni III, IV şi VI.
Distrugerea labirintului determină iniţial tulburări grave ale echilibrului static şi dinamic. După o
perioadă de timp intervin mecanisme compensatorii proprioceptive, vizuale şi cutanate care preiau unele
funcţii ale labirintului şi determină corectarea poziţiei corpului.

EVALUARE

A. Rezolvaţi:
1. Argumentaţi folosirea anumitor tipuri de lentile pentru corectarea defectelor oculare, utilizând
cunoştinţele de optică.
2. Ce efecte are pierderea elasticităţii cristalinului la bătrâni asupra procesului de acomodare?
Determinaţi tipurile de lentile necesare pentru corecţie.
3. De ce la pacienţii cărora li se înlocuieşte cristalinul cu o lentilă artificială, procesul de acomodare
nu se realizează?
4. Comparaţi structura globului ocular cu structura unui aparat fotografic.
5. Enumeraţi structurile globului ocular prin care trec razele de lumină până la retină.

B. Rezolvaţi:
1. Identificaţi principalele surse de poluare sonoră din localitatea dumneavoastră.
2. Argumentaţi influenţa poluării sonore asupra desfăşurării activităţilor zilnice.
3. Determinaţi rolul fiziologic al trompei lui Eustachio.
4. Stabiliţi efectele distrugerii accidentale unilaterale a labirintului.
5. Cunoaşteţi reflexele de redresare a organismului la oprirea bruscă a unui vehicul. Explicaţi
mecanismele fiziologice care se desfăşoară şi rolul analizatorului vestibular în iniţierea acestora.
 6. Indicaţi calea vibraţiilor sonore din mediul extern până la receptorul specializat.

C. Copiaţi în caiete şi completaţi tabelul de mai jos:

Analizatorul Receptorul Localizarea neuronilor căii de conducere Localizarea ariei corticale

I II III
Cutanat talamus
Kinestezic
Olfactiv celule mitrale
Gustativ baza ariei somestezice
Vizual retina
Auditiv ganglion
Corti
Vestibular

D. Apreciaţi-vă echilibrul static şi dinamic, utilizând următoarele probe elementare. După

efectuarea experimentelor, întocmiţi un scurt eseu explicativ.
— Proba Romberg. Staţi drept, cu braţele alipite de corp, cu tălpile aşezate una înaintea celeilate.
Având călcâiul unui picior alipit de vârful celuilalt picior şi închideţi ochii. În cazul unei deficienţe vestibulare
se produce balansarea corpului spre partea respectivă.
— Proba de echilibru dinamic, mersul orb sau mersul în stea. Legaţi-vă la ochi şi efectuaţi şase paşi
înainte şi şase paşi înapoi, pornind de la unul din pereţi. Întoarcerea se face cu spatele. Se constată că deviaţi
spre dreapta sau spre stânga, descriind o stea. Deviaţia sub 45° în cinci deplasări succesive este considerată
normală. Valori mai mari indică o leziune a labirintului de pe aceeaşi parte cu sensul devierii.
E. Explicaţi formarea iluziilor optice create de imaginile de mai jos:

6. SISTEMUL ENDOCRIN

Unitatea funcţională a organismului se realizează prin acţiunea conjugată a sistemului nervos şi a

sistemului endocrin.
Sistemul endocrin cuprinde totalitatea glandelor cu secreţie internă din organism (fig. 3.2.). Glandele
endocrine au în structura lor epitelii secretorii ale căror celule îşi varsă produşii, numiţi hormoni, direct în
sânge.
Hormonii sunt substanţe active cu acţiune specifică reglatoare a metabolismului celular. Prin acţiunea
lor, la distanţă de locul sintezei, hormonii contribuie la dezvoltarea şi funcţionarea normală a organismului.
Sistemul endocrin poate fi considerat ca un sistem morfo-funcţional complex, coordonat de sistemul nervos,
având rolul de a armoniza, pe cale umorală, activitatea organelor interne. Astfel, se realizează integrarea
activităţii organelor interne în ansamblul funcţiilor organismului.
Toate organele interne au o dublă reglare: nervoasă şi umorală.

6.1. HIPOFIZA
 Hipofiza (glanda pituitară) are dimensiunile unui bob de fasole şi 0,5 g greutate. Este localizată la baza
encefalului, în şaua turcească a osului sfenoid. Ea este formată din trei lobi: lobul anterior (75% din masa
glandei), lobul mijlociu (2%), ambele de origine epitelială, constituind adenohipofiza, şi lobul posterior
(23%), de origine ectodermică, neurohipofiza.
Hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară, care cuprinde sistemul circulator port
hipotalamo-hipofizar Popa-Fielding şi tractul hipotalamo-hipofizar. Prin sistemul port, factorii de eliberare
şi inhibare din nucleii hipotalamici mijlocii ajung în adenohipofiza. Prin tractul hipotalamo-hipofizar,
produşii de neurosecreţie* ai nucleilor hipotalamici anteriori ajung la neurohipofiza (fig.6.1).

Fig. 6.1. Hipofiza: 1. lob anterior; 2. lob mijlociu; 3. lob posterior; 4. tijă hipofizară; 5. neuroni
hipotalamici; 6. sistem porthipofizar.

A. Lobul anterior este constituit din cordoane celulare, care formează epiteliul secretor al glandei.
Acesta cuprinde celule specifice pentru fiecare dintre hormonii secretaţi. Adenohipofiza secretă hormonul
somatotrop şi hormonii glandulari tropi*.
1. Hormonul somatotrop (STH), hormonul de creştere, are ca acţiune principală stimularea creşterii
armonioase a întregului organism. De asemenea, intervine în dezvoltarea celulelor, activează transportul
aminoacizilor în celule şi stimulează sinteza tisulară a proteinelor, cu efect asupra creşterii oaselor, muşchilor
şi viscerelor*. Intensifică oxidarea lipidelor, asigurând energia necesară sintezei proteice. Are efect de cruţare
a glucidelor şi, deci, rol hiperglicemiant. Stimulează secreţia glandelor mamare.
Hipersecreţia de STH înainte de pubertate determină gigantismul (creştere exagerată în înălţime, talie
peste 2 m), iar după pubertate produce acromegalia (creştere exagerată a extremităţilor membrelor, oaselor
feţei, buzelor, limbii şi a unor viscere). Hiposecreţia de STH determină la copii nanismul hipofizar (piticism
cu dezvoltare fizică proporţională şi intelect normal).
Secreţia de STH este stimulată de hipoglicemie şi de diverse solicitări ale organismului.
2. Hormonii glandulari tropi.
a) Hormonul adenocorticotrop sau corticotropina (ACTH) stimulează creşterea, dezvoltarea şi activi-
tatea secretorie a glandelor corticosuprarenale. Hipersecreţia de ACTH determină hipertrofierea* corti-
cosuprarenalei şi hipersecreţie de hormoni ai acesteia, având ca urmare tulburări metabolice.
b) Hormonul tireotrop sau tireotropina (TSH) stimulează creşterea, dezvoltarea şi secreţia de hormoni
ai glandei tiroide.
c) Hormonii gonadotropi controlează funcţiile gonadelor* feminine şi masculine. De asemenea, con-
trolează secreţia glandelor mamare la femeie. Ei sunt:
— hormonul foliculostimulant (FSH) care determină la femei creşterea şi maturarea foliculilor
ovarieni şi secreţia hormonilor estrogeni*, iar la bărbaţi stimulează dezvoltarea tubilor seminiferi ai
testiculelor şi spermatogeneza;
— hormonul luteinizant (LH) care determină la femei ovulaţia şi apariţia corpului galben de
sarcină, iar la bărbaţi stimulează secreţia hormonilor androgeni*.
d) Hormonul luteotrop (LTH) sau prolactina stimulează la femei secreţia corpului galben şi secreţia
lactată. Nu se cunoaşte acţiunea lui la bărbaţi.

B. Lobul mijlociu (intermediar) al hipofizei secretă hormonul melanocitostimulant (MSH). Acesta

stimulează sinteza de melanină în melanocite*, cu rol în procesele de pigmentare a pielii.

C. Lobul posterior este constituit din axoni ai neuronilor din nucleii hipotalamici anteriori şi celule
gliale. Neurohipofiza constituie un depozit de hormoni produşi de hipotalamusul anterior.
Hormonii neurohipofizari sunt vasopresina şi ocitocina.
a) Hormonul antidiuretic (ADH) sau vasopresina contribuie la menţinerea volumului normal al
lichidelor extracelulare în organism, prin stimularea absorbţiei de apă la nivel renal. Deci, are efect
antidiuretic, prin reducerea cantităţii de urină eliminată. Secretat în doze mari determină vasoconstricţie
(acţiune vasopresoare generală) şi hipertensiune arterială, dar are şi efecte metabolice (hiperglicemie*). De
asemenea, stimulează şi peristaltismul* intestinal.
b) Ocitocina favorizează naşterea, prin stimularea contracţiilor musculaturii netede a uterului gravid, şi
alăptarea, prin stimularea contracţiei celulelor mioepiteliale* ale canalelor gatactofore din glandele mamare.

REŢINEŢI:
Legăturile structurale şi funcţionale dintre hipotalamus şi hipofiză demonstrează unitatea funcţională
neuro-endocrină.

6.2. TIROIDA

Tiroida este cea mai mare glandă cu secreţie internă din organism, având o greutate de circa 30 g. Ea
este situată în partea anterioară a gâtului, în dreptul cartilajului laringian al cărui nume îl poartă.
Tiroida este formată din doi lobi laterali uniţi între ei prin istmul tiroidian (fig. 6.3.). Structural,
prezintă un parenchim glandular format din celule epiteliale grupate în foliculi*. Aceşti foliculi conţin la
interior un coloid, tireoglobulina, care este forma de depozitare a hormonilor tiroidieni (fig. 6.2.). Tiroida
este bogat vascularizată şi inervată. Inervaţia vegetativă are numai funcţii vasomotorii.

Fig. 6.2. Folicul tiroidian — secţiune: 1. epiteliu folicular; 2. celulă parafoliculară; 3. capilar
sangvin; 4. membrană bazală; 5. tireoglobulină.

Hormonii tiroidieni, derivaţi iodaţi ai tirozinei aflată în structura tireoglobulinei, sunt tiroxina şi
triiodotironina. Aceşti hormoni au efecte identice, dar mai rapide şi mai puternice în cazul triiodotironinei.
Acţiunea lor în organism este complexă:
— au efect calorigen, manifestat prin creşterea metabolismului bazal (MB*), a consumului de oxigen
şi a oxidărilor celulare;
 Fig. 6.3 Glandă tiroidă— localizare: 1. nerv; 2. cartilaj tiroid; 3. venă jugulară; 4. arteră carotidă;
5. tiroidă; 6. trahee; 7. timus; 8. inimă.

— controlează, împreună cu hormonul somatotrop, creşterea şi diferenţierea celulară;

— intensifică eliminările de azot din organism şi catabolismul proteic;
— reduc depozitele lipidice prin activarea lipolizei;
— intensifică absorbţia intestinală de glucoză şi catabolismul glucidic, determinând hiperglicemie;
— stimulează activitatea gonadelor;
— menţin, împreună cu prolactina, secreţia lactată.
Hipofuncţia tiroidiană determină efecte variate în funcţie de vârstă. La copii determină nanismul tiroidi-
an, cu dezvoltare fizică şi psihică redusă până la cretinism. La adulţi determină scăderea capacităţii de
învăţare şi de memorare. Indiferent de vârstă, are loc reducerea metabolismului bazal, determinând mixedemul
(edem* mucos, cu piele uscată, îngroşată şi căderea părului).
La populaţiile din zonele montane, cu ape sărace în iod, apare guşa endemică, manifestată prin creşterea
în volum a glandei, însoţită de hipofuncţia acesteia. Combaterea se face prin administrarea de tablete de iod şi
sare iodată.
Hiperfuncţia tiroidiană determină boala lui Basedow, frecventă mai ales la femei şi caracterizată prin:
creşterea metabolismului bazal, exoftalmie (bulbucarea ochilor), tulburări circulatorii (tahicardie,
hipertensiune), iritabilitate crescută, hiperfagie (consum crescut de alimente) cu scădere în greutate, creşterea
în dimensiuni a glandei (guşă).

REŢINEŢI:
În afecţiunile tiroidiene în care apare guşa, alături de tratamentul medicamentos, se practică şi extir-
parea chirurgicală parţială a glandei.

6.3. PARATIROIDELE

Paratiroidele sunt patru glande mici situate în partea posterioară a tiroidei (fig.6.4). Hormonii
secretaţi au rol în menţinerea echilibrului fosfocalcic al organismului. Ei sunt: parathormonul (PTH) şi
calcitonina.
a) Parathormonul are ca acţiune principală creşterea calcemiei*, prin eliminarea calciului în lichidul
 extracelular, şi scăderea fosfatemiei*, prin eliminarea pe cale renală a fosforului. Astfel, se produce
demineralizarea osoasă, prin stimularea activităţii osteoclastelor.
b) Calcitonina, secretată şi de către tiroidă, are acţiune antagonică parathormonului, prin scăderea
calcemiei şi creşterea fosfatemiei, determinând mineralizarea normală a oaselor.
Extirparea paratiroidelor duce la grave tulburări metabolice, datorate lipsei calciului din organism,
cunoscute sub numele de tetanie. Principalele manifestări ale tetaniei sunt:
— tulburări motorii — contracţii convulsive necontrolate ale musculaturii scheletice;
— tulburări senzitive — sensibilitate sporită la frig;
— tulburări nervoase — irascibilitate, confuzii mintale, halucinaţii;
— tulburări trofice — căderea părului şi a dinţilor, unghii friabile;
— tulburări viscerale — spasme ale musculaturii digestive şi ale laringelui.

Fig. 6.4. Glandele paratiroide: 1. glotă; 2. os hioid; 3. glandă tiroidă; 4. glande paratiroide.

REŢINEŢI:
Paratiroidele sunt indispensabile vieţii, chiar dacă greutatea lor totală este de aproximativ 80 mg.
Extirparea lor accidentală în operaţii pe tiroidă poate duce la moartea individului.

6.4. GLANDELE SUPRARENALE

Suprarenalele sunt o pereche de glande situate la polii superiori ai rinichilor. Fiecare glandă are o
zonă corticală, corticosuprarenala, dispusă la periferie (80% din masa glandei), care înconjoară complet
zona medulară, medulosuprarenala (20%). Cele două zone diferă din punct de vedere embriologic, anatomic
şi funcţional (fig. 6.5.).
1.Corticosuprarenala (CSR), de origine mezodermică, la fel cu gonadele, secretă trei categorii de hor
moni steroizi, pe bază de cotesterol: mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi sexosteroizi.
a) Mineralocorticoizii au ca reprezentant principal aldosteronul, cu rol în reglarea metabolismului
mineral. El determină reabsorbţia Na+ (şi retenţie de apă) şi eliminarea K+ la nivelul tubilor distali şi colectori
ai nefronilor. Astfel, se menţine echilibrul acido-bazic şi presiunea osmotică* normală a mediului intern.
Hipersecreţia hormonilor mineralocorticoizi determină absorbţie suplimentară de Cl- şi HCO-3 , iar
hiposecreţia determină acidoză*.
 Fig. 6.5 Glandele suprarenale: A. Aspectul general al unei glande: 1.capsulă ; 2.
corticosuprarenală; 3. zona fasciculată; 4. medulosuprarenală; 5. vas sangvin;

b) Glucocorticoizii, reprezentaţi de cortizol, intervin în metabolismul intermediar al glucidelor. Ei

stimulează gluconeogeneza (sinteza glucidelor din aminoacizi sau lipide la nivel hepatic). Activează
catabolismul proteic, cu excepţia celui din celulele hepatice. Intervin şi în metabolismul lipidic, prin
mobilizarea acizilor graşi din ţesutul adipos. Cresc eliminările de azot. Glucocorticoizii sunt utilizaţi în
tratarea unor afecţiuni, având un rol antiinflamator.
c) Hormonii sexoizi (sexosteroizi) sunt asemănători celor secretaţi de gonade, a căror acţiune o com-
pletează, contribuind şi ei la apariţia şi dezvoltarea caracterelor sexuale secundare. Acestea diferenţiază cele
două sexe (dezvoltarea specifică a musculaturii, depunerile lipidice, pilozitatea caracteristică, timbrul vocal
 etc).
2. Medulosuprarenala (MSR) are origine ectodermică, la fel cu ganglionii simpatici. Ea secretă
hormoni cu acţiune identică celei a SNV simpatic. Aceştia sunt: adrenalina (circa 80%) şi noradrenalina
(circa 20%). Ei reprezintă şi mediatorii chimici ai SNV simpatic.
Acţiunile lor principale se manifestă la nivelul metabolismului, determinând:
— glicogenoliză* şi hiperglicemie;
— mobilizarea grăsimilor din depozite şi catabolizarea acizilor graşi;
— la nivelul sistemului circulator, tahicardie, vasoconstricţie şi hipertensiune;
— relaxarea musculaturii netede a pereţilor tubului digestiv, contracţia sfincterelor şi inhibarea
majorităţii secreţiilor digestive;
— la nivelul sistemului nervos, stimularea activităţii SAA, producând alertă corticală, anxietate* şi
frică.

6.5. PANCREASUL ENDOCRIN

Pancreasul endocrin este reprezentat de insulele lui Langerhans, aşezate între acinii glandulari ai
pancreasului exocrin (fig. 6.6.). Aceste insule sunt formate din două tipuri de celule: celule α (20%), care
secretă glucagonul, şi celule β (75 %), care secretă insulina.

Fig. 6.6. Localizarea pancreasului: 1, aortă abdominală; 2. trunchi celiac; 3. arteră pancreatică; 4.
arteră splenică; 5. splină; 6. coada pancreasului; 7. corpul pancreasului; 8. arteră mezenterică
superioară; 9. stomac; 10. arteră gastro-duodenală; 11. capul pancreasului; 12. duoden.

a) Insulina este principalul hormon hipoglicemiant al organismului. Insulina acţionează în direcţia

creşterii gradului de utilizare a glucozei în celule, al depunerii glucozei sub formă de glicogen şi al
transformării glucidelor în lipide. Stimulează sinteza de proteine.
Hiposecreţia de insulina produce diabetul zaharat, afecţiune caracterizată prin:
— hiperglicemie, glicozurie* (eliminare de glucoza prin urină);
— poliurie* (eliminare de urină în cantităţi mari);
— polidipsie* (consum compensator al unei mari cantităţi de apă);
 — polifagie* (consum exagerat de hrană) cu scădere în greutate.
În stadiile avansate ale bolii, acumularea de corpi cetonici în organism, ca urmare a tulburărilor metabo-
lice, duce la comă diabetică şi chiar la moarte, în lipsa unui tratament adecvat. Tratamentul constă în principal
în administrarea de insulină.
Hipersecreţia de insulina produce hipoglicemie însoţită de slăbirea forţei fizice, de tulburări ale
activităţii nervoase şi chiar de comă.
b) Glugaconul, secretat şi de duoden, are efecte opuse insulinei, determinând hiperglicemie prin
glicogenoliză hepatică (nu şi musculară), intensificarea gluconeogenezei* din aminoacizi şi scăderea utilizării
celulare a glucozei, cu accentuarea lipolizei. Împreună cu hormonii medulosuprarenalieni, glucagonul este
unul
din principalii hormoni hiperglicemianţi ai organismului.

REŢINEŢI:
Şcoala românească de endocrinologie este recunoscută pe plan mondial datorită contribuţiei unor
savanţi de renume, ca: N. Paulescu, CI. Parhon, St. Milcu, Gr.T. Popa, Ana Aslan.
Primul extract de insulina a fost realizat de către savantul român N. Paulescu (1921).
Pancreasul endocrin reprezintă doar 1—2% din masa întregului pancreas.

6.6. EPIFIZA

Epifiza, numită şi glanda pineală datorită formei sale asemănătoare cu un con de pin, este un organ al
diencefalului cu funcţie endocrină. Epifiza este localizată în partea posterioară a diencefalului (epitalamus)
(fig. 4.12.).
Funcţia epifizei este incomplet cunoscută. Hormonul său principal, melatonina, are acţiune inhibitoare
asupra glandelor sexuale (funcţia antigonadotropă) ce explică involuţia epifizei după pubertate. De asemenea,
acţionează şi asupra axului hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Melatonina are şi efect hipoglicemiant.
Epifiza are legături funcţionale cu retina globului ocular, stimulii luminoşi determinând, prin intermediul
nervilor simpatici, scăderea sintezei de melatonină

6.7. TIMUSUL

Timusul este în principal un organ limfoid, situat înapoia sternului (fig. 6.7.).

Fig. 6.7. Timus la nou-născut: 1. tiroidă; 2. arteră carotidă; 3. plămâni; 4. pericard; 5. timus; 6.
venă jugulară; 7. trahee.
 El involuează după pubertate. Extrasul de timus, aşa-zisul hormon timic, are efecte antigonadotrope (ca
şi hormonii epifizari), dar şi de stimulare a mineralizării osoase, deci are rol în creştere.
Celulele timice, numite timocite provin din măduva osoasă, de unde migrează apoi pe cale sangvină în
organele limfoide (ganglioni limfatici, splină, timus).
Limfocitele T, originare din măduva hematogenă şi diferenţiate în timus, participă în procesele de
imunitate celulară, fiind specializate în păstrarea memoriei imunitare.

6.8. HORMONII LOCALI

Sistemul endocrin, pe lângă glandele endocrine descrise, mai cuprinde şi celule producătoare de hormoni
locali, răspândite în organism. Acestea constituie sistemul endocrin difuz sau paracrin. În tabelul 11 sunt
prezentaţi câţiva dintre hormonii locali şi funcţiile lor principale.

Tab. 11. Principalii hormoni locali.

HORMONI LOCALI FUNCŢII PRINCIPALE

Histamina, serotonina
Renina, angiotensina
Gastrina,enterogastronul,secretina,
colecistochinina, pancreozimina
Prostaglandinele
— stimulează musculatura viscerală, participă în reacţiile imunitare
— determină contracţia arteriolelor şi creşterea presiuni arteriale
— intervin în reglarea şi coordonarea activităţilor motorii şi seretorii
digestive
— modulează activităţile celulare

EVALUARE

1. Determinaţi afecţiunile endocrine ale persoanelor din imaginile de mai jos. Funcţiile căror
glande sunt afectate şi în ce mod?
 2. Un pacient se prezintă la medic acuzând oboseală permanentă şi scădere în greutate. Analizele
medicale relevă concentraţie scăzută de Na şi Cl în sânge şi concentraţie crescută de K. Poate fi o
afecţiune endocrină? Argumentaţi răspunsul.

7. SISTEMUL OSOS

Ţesuturile conjunctive dure formează oasele. Oasele sunt organe rezistente şi elastice, cu forme şi
structuri variabile, în funcţie de dispunerea lor şi de rolul îndeplinit. Totalitatea oaselor formează
sistemul osos. Osul este unitatea morfo-funcţională a sistemului osos. Oasele, împreună cu articulaţiile,
formează scheletul.
 Fig. 7.1. Scheletul: 1. frontal; 2. zigomatic; 3. mandibulă; 4. coloană vertebrală; 5. coxale; 6.
claviculă; 7. omoplat; 8. stern; 9. coaste; 10. humerus; 11. ulnă; 12. radius; 13. carpiene; 14.
metacarpiene; 15. falange; 16. femur; 17. patelă; 18. tibie; 19. fibulă; 20. tarsiene; 21. metatarsiene;
22. falange.
 7.1. SCHELETUL

Scheletul (fig.7.1.) reprezintă suportul morfologic şi funcţional al muşchilor striaţi scheletici,

împreună cu care constituie sistemul locomotor. Scheletul cuprinde peste 200 de oase, grupate după
regiunile corporale.
a) Scheletul capului cuprinde două regiuni: neurocraniul şi viscerocraniul.
— Neurocraniul (cutia craniană) este constituit din oase perechi (temporale şi parietale) şi oase
neperechi (frontal, etmoid, sfenoid şi occipital).
— Viscerocraniul (oasele feţei) cuprinde: maxilarul, mandibula, oasele zigomatice, nazale şi
lacrimale.
b) Scheletul trunchiului cuprinde: coloana vertebrală, coastele şi sternul.
— Coloana vertebrală este constituită din vertebre care diferă ca formă, mărime şi număr, pe
regiuni: regiunea cervicală din 7 vertebre (primele două se numesc atlas şi axis), regiunea toracică din 12
vertebre, regiunea lombară din 5 vertebre, regiunea sacrală din 5 vertebre sudate (sacrum) şi regiunea
coccigiană din 4—5 vertebre reduse (coccis).
— Coastele, în număr de 12 perechi, prezintă trei grupe: adevărate (perechile de la I la VII), false
(perechile VIII, IX şi X) şi flotante (perechile XI şi XII).
— Sternul este osul pieptului, la care se articulează coastele I —X prin intermediul cartilajelor
costale.
Regiunea toracică a coloanei vertebrale împreună cu coastele şi sternul formează cutia toracică.
c) Scheletul membrelor superioare cuprinde:
— centura scapulară, formată din omoplat şi claviculă;
— membrul liber, format din humerus, radius şi ulna, carpiene, metacarpiene şi falange.
d) Scheletul membrelor inferioare cuprinde:
— centura pelviană, formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacrum şi coccisul
alcătuiesc bazinul;
— membrul liber, format din: femur, patela (rotula), tibia şi fibula, tarsiene, metatarsiene şi falange.

Forma oaselor. Oasele se împart după formă în: oase lungi, oase late şi oase scurte (fig. 7.2.).
Structura oaselor. Oasele sunt constituite din ţesut osos compact şi spongios, cărora li se alătură
diferite alte tipuri de ţesut conjunctiv (fibros, reticulat), vase sangvine şi fibre nervoase.

7.2. ARTICULAŢIILE

Articulaţiile sunt formaţiuni structurale de legătură dintre oase. În funcţie de mobilitatea pe care o
permit, ele se clasifică în: fixe, mobile şi semimobile.
a) Articulaţiile fixe nu permit mişcarea sau permit mişcări reduse (exemple: articulaţiile oaselor
cutiei craniene, articulaţiile osului coxal etc).
b) Articulaţiile mobile permit mişcări de flexie, extensie, abducţie, rotaţie sau mişcări combinate.
Capetele oaselor au cartilaje articulare hialine. Între ele există o cavitate articulară cu lichid sinovial. La
unele articulaţii, în cavitatea articulară există discuri sau meniscuri articulare din cartilaj fibros (fig. 7.3.).
c) Articulaţiile semimobile permit mobilitate redusă, suprafeţele articulare fiind aproape plane
(exemplu: articulaţiile dintre corpurile vertebrelor).
 Fig. 7.2. Forma şi structura oaselor: A. os lung; B. os lat; C. os scurt: 1. periost; 2. os compact;
3. măduvă galbenă; 4. os spongios; 5. cartilaj articular; 6. epifiză; 7. diafiză; 8. cavitate medulară; 9.
corp vertebral; 10. orificiu vertebral; 11. arc vertebral; 12. aprofize.

Fig. 7.3. Structura articulaţiei mobile de tip sinovial: 1. periost; 2. cartilaj articular; 3. os; 4.
membrană sinovială; 5. capsula fibroasă; 6. cavitate sinovială.
 7.3. CREŞTEREA OASELOR

În primele faze ale dezvoltării embrionare, scheletul este constituit din membrane conjunctive şi
cartilaj hialin. Din cea de a patra săptămână, încep procesele de osificare, iar oasele cresc în lungime,
lăţime şi grosime până în jurul vârstei de 25 de ani. Procesul de osificare a membranelor conjunctive şi a
cartilajelor se numeşte osteogeneză.
a) Creşterea în lungime se realizează în cartilajele de creştere dintre epifizele* şi diafiza* oaselor
lungi prin procese de condrogeneză* şi de osteogeneză. Rezultă os spongios şi os compact.
b) Creşterea în grosime se desfăşoară simultan cu creşterea în lungime, prin activitatea
periostului*. Este un proces de osificare de membrană.

7.4. FUNCŢIILE SISTEMULUI OSOS

Sistemul osos îndeplineşte trei funcţii principale:

a) funcţia mecanică: de susţinere a ţesuturilor moi ale organismului; de locomoţie, constituind
componentele pasive ale sistemului locomotor şi sistemul de pârghii pe care acţionează muşchii; de
protecţie a unor organe vitale (creier, inimă, plămâni etc).
b) funcţia metabolică: depozit de săruri minerale; la nivelul oaselor se desfăşoară continuu procese
de fixare sau mobilizare a substanţelor minerale.
c) funcţia hematopoietică: formarea elementelor figurate ale sângelui în măduva osului spongios.

8. SISTEMUL MUSCULAR

Totalitatea muşchilor din organism formează sistemul muscular. Muşchii reprezintă aproximativ
40% din greutatea corpului. După locul pe care îl ocupă în organism şi funcţia îndeplinită, muşchii se
clasifică în: muşchi scheletici (somatici) şi muşchi viscerali.

8.1. MUŞCHII SCHELETICI

Muşchii scheletici constituie componentele active ale sistemului locomotor. Sunt muşchi striaţi
voluntari. Contracţia acestora se efectuează la comanda directă a sistemului nervos central. Muşchii
scheletici menţin poziţia corpului prin contracţii tonice (tonus muscular*) şi asigură deplasarea prin
contracţii rapide determinate de impulsurile provenite de la sistemul nervos.
După forma şi dimensiunea care predomină, muşchii somatici se împart în: lungi, laţi, scurţi şi circu-
lari (orbiculari şi sfinctere).
Structura muşchilor striaţi scheletici. Un muşchi striat este alcătuit din corp şi tendoane. Corpul
muscular este constituit din ţesut muscular striat, ţesut conjunctiv, vase sangvine şi nervi.
Fibrele musculare sunt grupate în fascicule învelite şi separate prin trei teci conjunctive
vascularizate: epimisium, perimisium şi endomisium (fig. 8.1.). La capete, prin unirea tecilor conjunctive
se formează tendoanele cu care muşchii se inseră pe oase. La unii muşchi laţi inserţia se realizează prin
aponevroze*.
Întregul muşchi este învelit în fascia musculară conjunctivă care îl apără şi permite alunecarea.
Vascularizaţia muşchilor striaţi scheletici. Contracţia musculară este mare consumatoare de
energie. Aprovizionarea cu oxigen este realizată printr-o vascularizaţie abundentă. În repaus sunt
funcţionale numai o parte dintre capilare. Celelalte devin funcţionale o dată cu creşterea debitului sangvin
în timpul contracţiilor. Venele au acelaşi traseu ca şi arterele. Vasele limfatice nu se extind în afara tecilor
conjunctive.
Inervaţia motorie. O fibră nervoasă inervează un număr variabil de fibre musculare răspândite în tot
 muşchiul. O fibră nervoasă motorie şi fibrele musculare inervate de aceasta constituie o unitate
motorie

(fig. 8.2.). În muşchii extrinseci* ai globului ocular, muşchi cu contracţii fine, o unitate motorie
cuprinde numai o fibră nervoasă şi o fibră musculară.
Inervaţia senzitivă este asigurată de neuroni din ganglionii spinali sau neuroni ai unor nervi cranieni.
Inervaţia vegetativă este prezentă la nivelul pereţilor vaselor sangvine din muşchi, unde prin
vasoconstricţie şi vasodilataţie asigură debitul ideal de sânge în raport cu efortul muscular depus.

Fig. 8.1. Secţiune în muşchi striat: 1, epimisium; 2. perimisium; 3. endomisium; 4. vase

sangvine; 5. fibre musculare; 6. sarcolemă; 7. axoni ai neuronilor motori; 8. fascicul.

Fig. 8.2. Unităţi motorii.

 Compoziţia chimică a muşchiului. Este prezentată în tabelul 12.

Tab. 12. Compoziţia chimică a muşchiului.

SUBSTANŢE ANORGANICE

— apă — 75%
— săruri şi ioni minerali — 1%
SUBSTANŢE ORGANICE
— proteine — 20%
— contractile: actina şi miozina — 50%
— necontractile: mioglobina — 30%
— alte proteine structurale — 20%
— glucide — glucoza, glicogen — 0,6%
— lipide — 3%
— ATP şi CP — 0,4%

8.2. PRINCIPALELE GRUPE DE MUŞCHI SOMATICI

După poziţia în organism, muşchii somatici se împart în: muşchii capului, gâtului, trunchiului şi
membrelor (fig. 8.3.).
Muşchii capului sunt: muşchii mimicii, muşchi cutanaţi grupaţi în jurul orificiilor orbitale, nazale şi
orificiului bucal (orbicularul buzelor), muşchii masticatori (maseteri şi temporali), muşchii limbii şi
muşchii extrinseci ai globului ocular.
Muşchii gâtului sunt: pielosul gâtului, sternocleidomastoidieni şi hioidieni.
Muşchii trunchiului sunt muşchii spatelui şi ai cefei (trapez, marele dorsal), muşchii toracelui
(pectorali, dinţaţi, intercostali, diafragma) şi muşchii abdomenului (drept abdominal, oblici).
Muşchii membrului superior sunt muşchii umărului (deltoid), muşchii braţului (biceps şi triceps
brahial), muşchii antebraţului (pronatori şi supinatori ai antebraţului, flexori şi extensori ai degetelor) şi
muşchii mâinii.
Muşchii membrului inferior sunt: muşchii fesieri, muşchii coapsei (croitor, cvadriceps femural,
biceps femural, adductori ai coapsei), muşchii gambei (gastro-cnemian, pronatori şi supinatori ai
piciorului, flexori şi extensori) şi muşchii piciorului (extensori ai degetelor şi plantari*).
După acţiunea lor principală, muşchii pot fi clasificaţi în: flexori şi extensor, abductori şi adductori;
supinatori şi pronatori; circulari {sfinctere) etc. Acelaşi muşchi poate determina una sau mai multe
mişcări ale unor segmente corporale (exemplu: tricepsul brahial poate determina adducţia, rotaţia şi
extensia braţului).

8.3. MUŞCHII VISCERALI

Muşchii viscerali intră în structura miocardului, a pereţilor tubului digestiv, a vaselor sangvine, a
căilor urinare şi a uterului. Toţi muşchii viscerali posedă automatism propriu, datorat unor formaţiuni
care se depolarizează spontan şi generează unde lente de depolarizare, care determină contracţii,
independent de inervaţie.

Muşchii viscerali se comportă ca un sinciţiu* în care excitaţia se propagă în toată masa muşchiului.
Inervaţia asigurată de sistemul nervos vegetativ are numai rolul de a diminua sau intensifica
activitatea acestor muşchi. Muşchii viscerali sunt constituiţi din două tipuri de ţesut muscular: striat de
tip cardiac, în miocard, şi ţesut muscular neted, în celelalte organe viscerale. Miocardul se va studia la
capitolul „Sistemul circulator".
Pe lângă muşchii netezi viscerali, în organismul uman mai există şi alţi muşchi netezi: muşchii
erectori ai firelor de păr, muşchii ciliari şi muşchii netezi ai irisului, de tip multiunitar*.

Fig. 8.3. Muşchi scheletici: A. Vedere anterioară: 1. frontal; 2. orbicularul ochilor; 3.

orbicularul buzelor; 4. sternocleidomastoidian; 5. deltoid; 6. marele pectoral; 7. biceps brahial; 8.
dinţat anterior; 9. oblic extern; 10. drept abdominal; 11. croitor; 12. cvadriceps femural; 13.
adductor lung; 14. muşchii anteriori ai gambei; 27. vast medial.
B. Vedere dorsală: 15. trapez; 16. marele dorsal; 17. triceps brahial; 18. muşchii antebraţului;
19. fesier; 20. biceps femural; 21. semitendinos; 22. semimembranos; 23. adductorii coapsei; 24.
gastrocnemieni; 25. soleari; 26. tendonul lui Achile.

8.4. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR

Proprietăţile fundamentale ale muşchilor sunt: elasticitatea, plasticitatea, excitabilitatea şi

contractilitatea.
a) Elasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului striat scheletic de a reveni la forma iniţială după
încetarea acţiunii forţei care a determinat extensia sa
b) Plasticitatea. Reprezintă proprietatea muşchilor netezi viscerali de a-şi menţine constantă
tensiunea la diferite grade de distensie.
c) Excitabilitatea. În repaus, sarcolema fibrei musculare este polarizată. Potenţialul de membrană al
fibrei striate este de -80 la -100 mV. Acţiunea unui stimul fizic, chimic, electric sau „in situ”* numai a
influxului nervos produce depolarizarea sarcolemei.
Între stimularea fibrei musculare sau a muşchiului în totalitate şi apariţia contracţiei există un
interval de timp de 1 ms, numit perioadă de latenţă. Influxul nervos, venit prin fibrele motorii, este
transmis fiecărei celule musculare din cadrul unităţilor motorii prin intermediul plăcii motorii.
Placa motorie sau sinapsa neuromusculară are ca mediator chimic acetilcolina. Mediatorul determină
depolarizarea sarcolemei şi producerea potenţialului de placă, ce se răspândeşte prin sistemul tubular de
membrane şi apoi prin reticulul sarcoplasmic al celulei musculare.
Durata de propagare a undei de depolarizare de-a lungul fibrei este de 2—5 ms la viteza de 12 m/s.
În acest interval de timp, fibra se află în perioada refractară, ceea ce înseamnă că, dacă frecvenţa stimulilor
este ridicată, fibra nu va putea răspunde la fiecare dintre aceşti stimuli.
În cazul muşchilor viscerali, excitantul nu mai este influxul nervos, ci depolarizarea spontană a
unora dintre fibre. Plăcile motorii lipsesc. Transmiterea influxului de la o celulă la alta se face prin punţile
existente între celule.
d) Contractilitatea. Reprezintă proprietatea muşchiului de a răspunde prin contracţie la acţiunea
unui stimul. Contracţia se desfăşoară în mai multe faze:
— eliberarea Ca2+ din reticulul sarcoplasmic datorită depolarizării membranei acestuia şi
creşterii permeabilităţii ei. Această fază reprezintă cuplarea excitaţiei cu contracţia;
— cuplarea actinei cu miozina şi formarea actomiozinei, proces de activare favorizat de Ca2+;
— scindarea ATP-ului produs prin oxidare aerobă în ciclul Krebs*, datorită acţiunii enzimatice a
complexului actomiozinic (fig. 8.4.);
ATP = ADP + P + energie de contracţie

Fig. 8.4 Schema proceselor energetice din muşchi.

— faza de contracţie constă în scurtarea formaţiunilor contractile ale sarcomerelor, prin

alunecarea filamentelor de actină printre cele de miozină, mecanism glisant* de apropiere a discurilor
întunecate, cu consum energetic (fig. 8.5.). Durează între 10 şi 40 ms;
— faza de relaxare constă în repolarizarea membranelor şi reintroducerea, cu consum energetic,
a Ca2+ în RE, deci reinstalarea stării de repaus.
La o excitaţie, muşchiul răspunde printr-o contracţie simplă, secusa musculară. Aceasta se întâlneşte
rar în organism. Durata acesteia diferă în funcţie de tipul de muşchi (tab. 13. şi fig. 8.6. A).

Contracţiile unice sau repetate de scurtă durată utilizează energia produsă în repaus prin oxidarea
celulară a substanţelor energetice şi acumulată sub formă de ATP şi CP (creatinfosfat). Creatinfosfatul
asigură, pe termen scurt, refacerea ATP.
C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2 O + 38 ATP
CP+ADP = ATP + creatină

Stimularea repetată a muşchiului în faza de relaxare determină apariţia contracţiilor tetanice:

tetanos* incomplet sau complet, în funcţie de frecvenţa stimulilor (fig. 8.6. B, C). Acestea predomină în
activitatea motorie a organismului. Efortul muscular de lungă durată (peste un minut) epuizează rezervele
de ATP şi CP, după care se intensifică respiraţia celulară mitocondrială, care asigură energia necesară. În
acest caz, oxigenul este insuficient, motiv pentru care oxidarea glucozei se realizează în cea mai mare
parte anaerob (tab. 14.); se creează o „datorie de oxigen" şi o acumulare de acid lactic, toxic pentru muşchi
(tab. 15.).
C6H12O6 + 2 ATP = 2 C3H6 O3 (acid lactic) + 4 ATP

Perioada de refacere. După efort, procesele oxidative se mai păstrează intense o perioadă necesară
refacerii rezervelor de ATP şi CP şi metabolizării acidului lactic. Acum plămânii pot asigura necesarul de
O2, deci respiraţia celulelor musculare este integral aerobă. Spunem că în această perioadă se achită
„datoria de oxigen".
C6H12O6 + 6 O2 = 6 CO2 + 6 H2O + 38 ATP
ACID LACTIC + O2 = CO2 + H2O + ENERGIE

Fig. 8.5. Etapele contracţiei unei miofibrile: A. miofibrilă relaxată; B. contracţie; C. contracţie
maximă: 1. disc clar; 2. disc întunecat; 3. zona H; 4. membrana Z; 5. actină; 6. miozină; 7.
sarcomere.

Fig. 8.6. A. Secusă musculară; B. Tetanos incomplet; C. Tetanos complet.

 Tab. 13. Raportul dintre durata contracţiei şi durata relaxării.

MUŞCHI CONTRACŢIE RELAXARE

striat scheletic 30—40 ms 150 ms
striat cardiac 0,3 s 0,5 s
neted visceral 4s 15s

Tab. 14. Raportul dintre ATP-ul produs prin oxidare anaerobă şi cel produs prin oxidare
aerobă.

OXIDAREA % ATP produs / mol glucoză

anaerobă 5% 2 moli ATP
aerobă 95% 34 moli ATP

Tab. 15. Variaţia unor parametri în repaus şi în contracţie.

PARAMETRI ÎN REPAUS ÎN ACTIVITATE

Consum oxigen/min. 250 ml 3750 ml

Debit circulator/min. 51 25 l

Debit respirator/min. 81 120—160 l

Datoria de oxigen 0 12—151

8.5. MANIFESTĂRILE CONTRACŢIEI MUSCULARE

Forţa contracţiei. Fibra musculară se supune legii „tot sau nimic", dar muşchiul „in situ" are
contracţie gradată. Gradarea se realizează prin creşterea numărului unităţilor motorii activate, în funcţie
de intensitatea şi frecvenţa stimulilor. Forţa de contracţie este maximă când intră în activitate toate
fibrele muşchiului respectiv şi variază între 3,6—10 kg/cm2.
Muşchii netezi se contractă mai lent, deoarece lipseşte sistemul transversal de tuburi, iar reticulul
sar-coplasmic este slab dezvoltat. Ionii de Ca, necesari cuplării proteinelor contractile, pătrund din mediul
extracelular prin sarcolemă în urma depolarizării şi sunt expulzaţi după refacerea potenţialului de repaus.
Aceşti muşchi sunt mai săraci în rezerve de substanţe energetice, deci prezintă o dependenţă mai mare faţă
de degradările aerobe.
Muşchii netezi, neavând inserţie pe oase, au o libertate de contracţie şi extensie mai mare, putând fi
supuşi unor deformări mult mai importante (fig. 8.7.).
Contracţia musculară.
a) Contracţia izometrică modifică tensiunea muşchiului, dar lungimea rămâne constantă. Caracte-
rizează musculatura posturală. Nu produce lucru mecanic, ci căldură.
 b) Contracţia izotonică este aceea în care tensiunea rămâne constantă, dar variază lungimea. Este
caracteristică majorităţii muşchilor scheletici. Realizează lucru mecanic şi produce mişcare.
În activitatea obişnuită, muşchiul trece prin faze de contracţie izometrică şi izotonică, iniţierea
oricărei contracţii fiind, de obicei, izometrică.
Oboseala musculară. Se manifestă prin diminuarea capacităţii de travaliu* muscular. Se datorează
scăderii randamentului energetic, acumulării de acid lactic, lipsei de O2, epuizării substanţelor macroergice
şi a mediatorilor chimici la nivelul plăcilor motorii.
Manifestările termice ale contracţiei. Energia chimică eliberată în timpul contracţiei este
convertită circa 30% în lucru mecanic şi circa 70% în energie calorică. Muşchii sunt principalii generatori
de căldură, atât prin tonusul muscular, cât şi prin contracţii mici şi frecvente numite frisoane, declanşate în
mod reflex la expunerea la frig.
Deosebim o căldură de repaus, componentă a termogenezei, degajată tot timpul de muşchi, şi o
căldură de activitate, eliberată în timpul contracţiei.
Tonusul muscular este starea de contracţie permanentă, dar parţială, a musculaturii. În fiecare
moment, un mic număr de fibre musculare din totalul fibrelor unui muşchi se află în contracţie şi
determină o stare de uşoară tensiune a musculaturii, caracteristică pentru starea de veghe.
Prin contracţia succesivă a unor grupe de fibre se asigură permanenţa tonusului muscular, cu rol
esenţial în menţinerea posturii normale, în mimică, în termoreglare etc.
Tonusul muscular, fenomen de natură reflexă, este menţinut de impulsuri provenite de la SNC prin
nervii motori, pe baza informaţiilor primite de la proprioceptori.
Asigurarea poziţiei normale a corpului se realizează prin contracţii tonice posturale. Tonusul
postural este un proces reflex complex, controlat de SNC şi realizat prin acţiunea unor grupe musculare
tensoare şi extensoare, agoniste şi antagoniste, cu participarea unor pârghii osteoarticulare.
Locomoţia şi ortostatismul sunt rezultatul activităţii fiziologice conjugate a componentelor
biomecanice pasive (sistemul osteoarticular) şi active (sistemul muscular), a receptorilor, nervilor şi
centrilor nervoşi. Realizarea actului locomotor presupune succesiunea unor evenimente informaţionale şi
efectoare: mesaj senzitiv, mesaj motor reflex sau voluntar, contracţie musculară şi mobilizarea
componentelor osteoarticulare. Grupele de muşchi agonişti şi antagonişti acţionează într-o anumită
succesiune şi sincronizare, realizată reflex sau voluntar, cu menţinerea proiecţiei centrului de greutate în
poligonul de sprijin al corpului, în cazul eforturilor de mare intensitate se instalează hipoxia*.

Fig. 8.7. Contracţia muşchilor netezi viscerali: 1. nucleu; 2. fibre musculare netede.
 EVALUARE

A. Determinaţi, pe baza cunoştinţelor acumulate anterior, cauzele modificărilor structurale şi

funcţionale la efort, evidenţiate în tabelul de mai jos:

Volum Greutatea inimii (g) Volum sangvin (cm3) Volum diastolic (cm3)
cardiac
3
Normal (cm ) 755 300 455 127
Efort (la atleţi) 1071 400 671 190

B. În timpul contracţiei musculare, o parte din energia rezultată prin oxidare se transformă în
căldură — căldură de contracţie. Cum vă explicaţi producerea de căldură şi după încetarea
efortului muscular?
C. Unul dintre fenomenele secundare ale oboselii musculare este cunoscut sub denumirea de
febră musculară. Explicaţi cauzele apariţiei acesteia şi stabiliţi cel mai eficient mod de înlăturare

D. Imaginea alăturată reprezintă înregistrările grafice ale contracţiilor unui muşchi striat
scheletic în condiţii normale (ergograme). Motivat scăderea în timp a amplitudinii contracţiilor
înregistrate.
E. Notaţi, în faţa segmentelor corporale din tabelul de mai jos, literele corespuzătoare oaselor
şi muşchilor care fac parte din segmentele respective:

Segment corporal Oase Muşchi

1. braţ a. tibia e. humerus i. pectorali m. gastrocnemieni
2. coapsă b. stern f. femur j. intercostali n. croitor
3. gambă c. radius g. fibula k. cvadricecs o. biceps brahial
femural
4. torace d. coaste h. ulna l. triceps brahial p. biceps femural

F. Pe baza cunoştinţelor de fizică, stabiliţi gradul pârghiilor osteoarticulare care acţionează în

timpul mişcării segmentelor corporale prezentate în imaginile de mai jos:
 F. punct de sprijin; R. rezistenţă; E. forţă.

B. FUNCŢIILE DE NUTRIŢIE

Prin funcţiile de nutriţie se realizează schimburile de substanţe şi energie dintre organism şi mediu,
precum şi transformările din interiorul organismului.

9. DIGESTIA ŞI ABSORBŢIA SISTEMUL DIGESTIV

9.1. ANATOMIA SISTEMULUI DIGESTIV

Sistemul digestiv cuprinde totalitatea organelor în care se realizează digestia alimentelor şi

absorbţia nutrimentelor, în tubul digestiv au loc prelucrarea mecanică, fizică şi chimică a alimentelor,
absorbţia lor şi eliminarea resturilor nedigerate. Glandele anexe contribuie prin secreţiile lor la
procesele de digestie.

9.1.1. Tubul digestiv

Structura tubului digestiv este unitară, prezentând în toată lungimea sa patru tunici (tab. 16.).

Tab. 16. Tunicile tubului digestiv.

TUNICI TIP DE ŢESUT LOCALIZARE

mucoasă — epiteliu pavimentos pluristra- — cavitatea bucală, faringe esofag
tificat necheratinizat — în restul tubului digestiv
— epiteliu cilindric unistratificat
submucoasă — ţesut conjunctiv lax — în tot tubul digestiv
musculară — ţesut muscular striat —cavitatea bucală, faringe şi 1/3 superioară a esofagului
— ţesut muscular neted, cu două —în restul tubului digestiv, cu următoarele particularităţi:
straturi: intern (cu fibre circulare) ş a)la stomac 3 straturi: în plus unul cu fibre oblice;
extern (cu fibre longitudinale) b)la colon, stratul extern formează 2-3 benzi (tenii);
— ţesut conjunctiv lax c)între segmentele tubului digestiv există sfinctere.
externă — ţesut
— conjunctiv dens — faringe, esofag şi porţiunea terminală a rectului
adventicea — în restul tubului digestiv, acoperit de peritoneu

Cavitatea bucală prezintă: anterior orificiul bucal mărginit de cele două buze, lateral, obrajii,
superior, bolta palatină, iar la interior, arcadele dentare şi limba. Între obraji şi arcadele dentare există
vestibulul bucal. Pe arcade sunt aşezaţi în alveole dinţii. La om se disting două tipuri de dentiţie: dentiţia
de lapte, între 6 luni şi 7 ani, formată din 20 de dinţi, şi dentiţia definitivă, ce apare între 7 şi 20 de ani,
formată din 32 de dinţi (incisivi, canini, premolari şi molari). Formula dentară la adult este:

I 2 ; C 1 ; PM 2 ; M 3 ;
2 1 2 3
Inervaţia dinţilor este asigurată de trigemen (V).
Limba este un organ musculos cu rol în sensibilitatea gustativă, masticaţie, deglutiţie şi vorbire, iner-
vată motor de nervul hipoglos (XII).
Faringele este un organ musculo-membranos în care are loc încrucişarea căii digestive cu calea
respiratorie. Comunică superior cu cavitatea bucală, cu fosele nazale şi cu trompa lui Eustachio, iar
inferior, cu laringele şi cu esofagul. Calea alimentelor spre laringe în timpul deglutiţiei este blocată de
epiglotă.
Esofagul, de circa 25 cm lungime la adult, asigură trecerea bolului alimentar din faringe în stomac.
Stomacul, porţiunea dilatată a tubului digestiv, are forma literei „J". Prezintă trei porţiuni: fundul,
corpul şi porţiunea orizontală, formată din antrul şi canalul piloric. Comunică prin sfincterul cardia cu
esofagul şi prin sfincterul pilor cu duodenul (fig. 9.1.). În mucoasă se află glande gastrice a căror secreţie
este sucul gastric. Inervaţia este asigurată de fibre simpatice din plexul celiac, fibre parasimpatice
provenite din nervii vagi, precum şi de cele două plexuri vegetative aflate în pereţii stomacului.

Fig. 9.1. Structura stomacului: 1. esofag; 2. cardia; 3. corpul stomacului; 4. curbura mică; 5.
duoden; 6. fundul stomacului; 7. tunică seroasă; 8. musculatură longitudinală; 9. musculatură
circulară; 10. musculatură oblică; 11. curbura mare; 12. pliuri ale mucoasei; 13. antrul piloric; 14.
pilor.

Intestinul subţire este segmentul cel mai important al tubului digestiv. Are o lungime de circa 6 m
la adult şi prezintă două porţiuni:
a) duodenul, porţiune fixă de circa 25 cm lungime, în care se deschid canalele pancreatice şi canalul
coledoc;
b) intestinul liber, porţiune mobilă, care formează anse* împărţite într-un grup superior situat
orizontal (jejunul) şi un grup inferior situat vertical (ileonul).
Mucoasa prezintă cute (valvule conivente), care măresc suprafaţa de absorbţie, şi vilozităţi
intestinale microscopice în formă de deget de mănuşă (fig. 9.2.).
Inervaţia intestinului subţire se realizează prin fibre vegetative din plexurile celiac şi mezenteric
superior, precum şi din plexurile intrinseci.
 Fig. 9.2. Secţiune în mucoasa intestinală: 1. vilozităţi intestinale; 2. epiteliu cilindric
unistratificat; 3. capilare sangvine; 4. capilar limfatic (chilifer); 5. ţesut conjunctiv; 6. glande
intestinale; 7. venulă; 8. arteriolă; 9. vas limfatic; 10. tunică mucoasă; 11. tunică submucoasă; 12.
tunică musculară; 13. tunică seroasă.
Intestinul gros, lung de circa 1,70 m, are o importantă funcţie motorie şi o funcţie digestivă
secundară. Formează în cavitatea abdominală cadrul colic divizat în: cecum cu apendicele; colonul şi
rectul (fig. 9.3.). Trecerea conţinutului intestinului subţire în intestinul gros se face prin valvula ileocecală.
Orificiul anal este prevăzut cu două sfinctere: intern neted, involuntar şi extern striat, voluntar.

Fig. 9.3. Cadrul colic: 1. ileon; 2. sfincter ileocecal; 3. cecum; 4. apendice; 5. colon ascendent; 6.
colon transvers; 7. colon descendent; 8. tenie; 9. dilataţii; 10. colon sigmoid; 11. rect; 12. canal anal;
13. anus; 14. mezenter.

9.1.2. Glandele anexe

A. Glandele salivare în cavitatea bucală se deschid canalele a trei perechi de glande salivare
acinoase*: sublinguale, submandibulare şi parotide, care produc saliva. Inervaţia motorie a acestora este
realizată de nervii cranieni VII şi IX.
B. Ficatul, organ cu multiple funcţii metabolice (tab. 17.), fără de care viaţa este imposibilă, are şi
rol
de glandă anexă a tubului digestiv. Este cea mai mare glandă exocrină, circa 1500 g, aşezată sub
diafragmă,
în unghiul superior drept al cavităţii abdominale (loja hepatică). Ficatul prezintă o faţă superioară, pe care
se disting 2 lobi (stâng şi drept), şi o faţă inferioară cu 4 lobi (stâng, drept, pătrat, caudal) şi hilul* hepatic.

Tab. 17. Funcţiile principale ale ficatului.

A. Funcţia exocrină: secreţia bilei

B. Funcţiile metabolice:
— sinteza de aminoacizi şi proteine plasmatice;
— menţinerea constantă a glicemiei;
— sinteza fosfolipidelor şi a colesterolului; cetogeneză* ; catabolismul acizilor graşi
C. Alte funcţii:
— depozitare de glicogen, lipide, fier, sânge
— funcţie antitoxică
— funcţie termoreglatoare
— funcţie hematopoietică în perioada fetală
— reglarea volumului de sânge circulant
— inactivarea excesului de hormoni
— în coagulare şi hemostază

Structura ficatului. Ficatul este format dintr-o stromă* conjunctivă şi un parenchim hepatic.
Stroma cuprinde un înveliş extern de unde pornesc septuri conjunctive care delimitează în parenchim
lobuli hepatici, formaţiuni piramidale cu 5—6 laturi.
Lobulul hepatic reprezintă unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Este alcătuit din cordoane
radiate de celule hepatice (hepatocite), capilare sangvine şi canalicule biliare dispuse în jurul unei vene
cen-trolobulare (fig. 9.4.),
Bila este produsul de secreţie continuă a hepatocitelor. Ea se varsă în canaliculele biliare, care
formează în final două canale hepatice, drept şi stâng. Ele se unesc în canalul hepatic comun. În perioadele
interdigestive, bila ajunge prin canalul cistic la vezica biliară, unde se concentrează şi se îmbogăţeşte cu
mucus. Evacuarea ei se face intermitent, în timpul meselor, prin canalul cistic şi apoi prin canalul coledoc,
care se deschide în duoden împreună cu canalul principal pancreatic la nivelul sfincterului Oddi (fig. 9.5.).
 Fig. 9.4. Segment în lobul hepatic: 1. cordoane de celule hepatice; 2. capilare sinusoide; 3.
canalicule biliare; 4. canal biliar interlobular; 5. ramură a venei porte; 6. ramură a arterei hepatice;
7. venă centrolobulară.

Fig. 9.5. Căi biliare extrahepatice: 1. canal hepatic drept; 2. canal cistic; 3. vezică biliară; 4.
duoden; 5. ampulă hepatopancreatică; 6. sfincter Oddi; 7. capul pancreasului; 8. canal pancreatic
(Wirsung); 9. corpul pancreasului; 10. coada pancreasului; 11. pancreas; 12. canal secundar
(Santorini); 13. canal coledoc; 14. canal hepatic comun; 15. canal hepatic stâng; 16. ligament.

Ficatul are o vascularizaţie dublă.

Vascularizaţia nutritivă este reprezentată de artera hepatică şi ramurile ei, până la nivelul lobulilor
hepatici.
Vascularizaţia funcţională este realizată de către sistemul port hepatic (fig. 10.13.), format din
vena portă, care începe prin capilare la nivelul tubului digestiv şi se termină prin capilare la nivelul
lobulilor hepatici. Acest sistem aduce sânge încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei
intestinale.
Inervaţia ficatului se realizează prin plexul hepatic, desprins din plexul celiac (simpatic) şi pe cale
vagală (parasimpatic).
C. Pancreasul (fig. 9.5.), de formă alungită, aşezat înapoia stomacului, este o glandă mixtă de tip
acinos, denumită şi „glanda salivară abdominală". Acinii săi secretă sucul pancreatic, care se varsă în
duoden prin canalul principal Wirsung şi prin canalul secundar Santorini. Între acinii glandulari se află
insulele Langerhans care secretă insulina şi glucagon. Inervaţia este vegetativă, simpatică şi parasimpatică.

9.2. FIZIOLOGIA SISTEMULUI DIGESTIV

Alimentele sunt un amestec eterogen de substanţe organice şi anorganice, care asigură în organism
creşterea, reînnoirea şi repararea ţesuturilor.
După origine, alimentele sunt de natură animală (carnea, laptele, ouăle etc), vegetală (cerealele,
legumele, fructele) şi minerală (săruri, apă).
După compoziţia lor chimică, alimentele se clasifică în: alimente de natură proteică, glucidică,
lipidică, vitamine, săruri minerale, apă.
Majoritatea substanţelor alimentare au o structură chimică complexă, diferită de cea a
constituenţilor organismului. Ele suferă în organism o serie de transformări mecanice, fizice şi chimice.
Totalitatea acestor transformări constituie digestia. Transformările substanţelor organice conţinute în
alimente sunt redate sintetic în tabelul 18.
Tab. 18. Procesele de digestie.

Substanţele organice cu molecule … se transformă prin hidroliză, … rezultând substanţe organice sim-
complexe, specifice, insolubile, cu ajutorul enzimelor specifice ple, nespecifice, solubile, uşor
neabsorbabile… … absorbabile (principii alimentare
sau nutrimente)
— proteine — proteolitice — aminoacizi
— glucide complexe— polizaharide — glicolitice — glucide simple, monozaharide
— lipide — lipolitice — acizi graşi şi glicerol

Odată absorbite, substanţele organice cu molecule simple îndeplinesc în organism rol plastic (în
special proteinele), energetic (mai ales glucidele şi lipidele) şi funcţional (enzime, pigmenţi, hormoni).
Sediul digestiei este tubul digestiv. Digestia alimentelor este un proces unitar, care începe în cavitatea
bucală şi se termină în intestin. Pentru a putea fi absorbite prin mucoasa intestinală, alimentele suferă în
tubul digestiv două categorii de transformări: mecanice şi chimice.

9.2.1. Digestia mecanică cuprinde trei categorii de fenomene (tab. 19.):

— transformarea alimentelor ingerate în fragmente relativ mari şi solide, în particule mici şi moi,
uşurând digestia chimică;
— amestecarea conţinutului tubului digestiv cu sucurile digestive, proces care favorizează
transformările chimice şi absorbţia;

— progresia (transportul) alimentelor de-a lungul tubului digestiv şi eliminarea resturilor

nedigerate.

Tab. 19. Fenomenele mecanice ale digestiei.

ORGAN FENOMENE MECANICE ACŢIUNI

Cavitate Masticaţie
bucală — reducerea dimensiunii particulelor — amestecul cu
(dinţi, limbă) saliva
— formarea bolului alimentar
Deglutiţie — timp bucal — împingerea bolului alimentar în faringe, voluntar
 Faringe Deglutiţie — timp faringian — împingerea bolului alimentar în esofag, voluntar
Esofag Deglutiţie —timp esofagian
— deplasarea bolului alimentar, prin unde involuntare de
— ——prin mişcări peristaltice contracţie musculară, spre cardia
Stomac Depozitare temporară
Mişcări tonice de umplere — umplerea stomacului
Mişcări peristaltice: de — realizarea senzaţiei de foame
foame, de amestec, de — amestecul alimentelor cu sucul gastric şi formarea
evacuare chimului gastric; evacuarea lentă şi fracţionată a
chimului gastric
Intestin subţire Mişcări de segmentare — amestecul chimului gastric cu sucurile intestinale,
Mişcări peristaltice lente şi uşurarea contactului cu mucoasa intestinală şi
rapide transportul conţinutului intestinal spre colon
Mişcări pendulare
Intestin gros Mişcări segmentare şi peris- — favorizarea absorbţiei apei, împingerea conţinutului
— colon taltice colic spre rect şi formarea materiilor fecale
— rect Defecaţie — eliminarea materiilor fecale

9.2.2. Digestia chimică cuprinde transformările chimice pe care le suferă substanţele alimentare în
timpul tranzitului lor prin tubul digestiv. Aceste transformări de tip hidrolitic se datoresc acţiunii
substanţelor prezente în sucurile digestive (tab. 20.).

Tab. 20. Sucurile digestive.

DENUMIREA COMPOZIŢIA CHIMICĂ LOCUL ACŢIUNILE PRINCIPALE

Şl GLANDA ŞI ALTE PROPRIETĂŢI ACŢIUNII
SALIVA — apă 99,5% Cavitatea — pregătirea alimentelor pentru digestie
Glandele salivare — substanţe minerale (KCI, bucală, — formarea bolului alimentar
NaCI, bicarbonaţi) (faringe, — excreţia unor substanţe toxice (uree)
—substanţe organice: esofag, şi virusuri
amilaza salivară, mucină, stomac) — favorizarea vorbirii
lizozim — digestia chimică a amidonului preparat
— pH = 6—7 — acţiune antiseptică (prin lizozim)
—cantitate:1,5 l /24 ore — favorizarea acţiunii receptorilor gustativi
— menţinerea echilibrului hidric
SUCUL GASTRIC — apă 99% stomac HCI: activarea enzimelor proteolitice;
Glandele gastrice — substanţe minerale (duoden) pregătirea proteinelor pentru digestie;
(HCI, cloruri, fosfaţi) acţiune antiseptică.
— substanţe organice: Enzimele:
enzime proteolitice, enzime — digestia chimică a proteinelor
lipolitice şi mucină — digestia chimică slabă a lipidelor emulsio-
— pH = 1,5 nate
—cantitate:1,5 l /24 ore Mucina: protecţia mecanică şi chimică a
mucoasei gastrice faţă de acţiunea autodiges
tivă a HCI şi pepsinei
SUCUL — apă 99 % intestin Bicarbonatul de sodiu:
PANCREATIC — substanţe minerale subţire neutralizarea chimului gastric
Pancreasul exocrin (bicarbonat de sodiu) Enzimele:
— substanţe organice: — digestia chimică a proteinelor, glucidelor
enzime proteolitice, şi lipidelor
glicolitice şi lipolitice
— pH = 8,5
— cantitate: 1,5 l /24 ore

BILA — apă 97% intestin Sărurile biliare:

Ficatul — substanţe minerale
— substanţe organice:
săruri biliare, mucină,
fosfolipide, colesterol,
pigmenţi biliari
— pH = 7—8
— cantitate: 0,8 l /24 ore
subţire — emulsionarea lipidelor
— favorizarea absorbţiei lipidelor şi vita-
minelor liposolubile prin formarea de micelii
hidrosolubile cu acizii graşi
—stimularea peristaltismului intestinal
Pigmenţii biliari:
— dau coloraţia materiilor fecale

SUCUL — apă intestin Bicarbonatul de sodiu:

INTESTINAL — săruri minerale: NaHC03 subţire — neutralizarea chimului gastric
Glandele intestinale— substanţe organice: Enzimele:
mucină, enzime proteolitice, — desăvârşirea digestiei chimice a protei-
glicolitice şi lipolitice nelor, a glucidelor şi a lipidelor
— pH = 7,5—8,5
— cantitate: 2—3 l /24 ore

Enzimele sucurilor digestive scindează substanţele alimentare complexe până la compuşi simpli uşor
absorbabili, numiţi şi principii alimentare sau nutrimente (tab. 21.).

Tab. 21. Acţiunea enzimelor din sucurile digestive.

SUCURI DIGESTIVE SUBSTANŢE ALIMENTARE PRODUŞI REZULTAŢI

SALIVA DIGERATE
—Amilază salivară — amidon preparat — maltoză
(ptialina)

SUC GASTRIC
— Pepsină — proteine — peptide
— Labferment (la sugari) — lapte — lapte coagulat
— Gelatinază — gelatină — gelatină hidrolizată
— Lipază gastrică — şi acizi graşi
—lipide emulsionate (din lapte, frişcă etc.)— glicerol
BILĂ (nu conţine enzime) — lipidele neemulsionate — lipide emulsionate
SUC PANCREATIC
— Tripsină, chemotripsină proteine nedigerate în stomac şi — tripeptide şi dipeptide
peptide
— Carbopeptidaze — peptide — aminoacizi
— Elastază — proteine fibroase — proteine fibroase hidrolizate
— Amilază pancreatică — amidon — maltoză
— Lipază pancreatică — lipide emulsionate — glicerol şi acizi graşi
SUC INTESTINAL
— Peptidaze — tripeptide şi dipeptide — aminoacizi
— Dizaharidaze: — dizaharide: — monozaharide:
— maltază — maltoza — glucoză (2 molecule)
— lactază — lactoza — glucoza + galactoză
— zaharază — zaharoza — glucoză + fructoză
— Lipază intestinală — lipide — glicerol şi acizi graşi

9.2.3. Absorbţia intestinală

Absorbţia este un proces fiziologic complex prin care produşii de digestie, apa, sărurile minerale şi
vitaminele trec prin mucoasa intestinală şi ajung în mediul intern. 90% din procesele de absorbţie se
desfăşoară la nivelul mucoasei intestinului subţire, care are adaptări structurale şi funcţionale importante:
epiteliu unistratificat, valvule conivente, vilozităţi intestinale cu irigaţie sangvină şi limfatică bogată,
microvili la polul apical al celulelor (fig. 9.2. şi 9.6.).

Fig. 9.6. Aspectul microscopic al epiteliului absorbant din intestinul subţire.

Suprafaţa activă reală de absorbţie intestinală este de peste 250 m2. Procese de absorbţie reduse au
loc şi la nivelul cavităţii bucale, stomacului (pentru alcool şi unele medicamente) şi intestinului gros
(pentru apă, săruri minerale şi unele vitamine).
Mecanismele prin care se realizează absorbţia sunt active şi pasive.
a) Mecanismele active sunt mecanisme de transport activ, cu consum de energie, selective, care se
desfăşoară împotriva gradientului* de concentraţie (un fel de pompe chimice).
b) Mecanismele pasive sunt:
— difuziunea substanţelor de la o concentraţie mare la concentraţie mai mică;
— osmoza, adică trecerea soluţiilor de la presiune osmotică mică la presiune osmotică mai mare,
prin membrana semipermeabilă pe care o constituie mucoasa intestinală;
— pinocitoza, adică înglobarea unor picături de lichid şi transportul lor prin mucoasa intestinală, sub
forma veziculelor de pinocitoză, spre mediul intern.
Mecanismele pasive sunt favorizate de creşterea presiunii din interorul anselor intestinale şi de
mişcările vilozităţilor intestinale.
Absorbţia proteinelor se face sub formă de aminoacizi, în prima parte a intestinului subţire, prin
mecanisme active şi selective la polul intern al celulelor mucoasei şi prin mecanisme pasive de difuziune,
de la polul extern (bazal) al acestora în sânge.
După absorbţie, aminoacizii trec în vena portă. La sugari, proteinele şi anticorpii din laptele matern
(colostru) pot fi absorbite nedigerate, prin pinocitoză.
Prin absorbţia proteinelor şi a anticorpilor din lapte matern se asigură sugarilor imunitate la anu-
mite boli, până la formarea anticorpilor proprii.
Absorbţia glucidelor se face sub formă de monozaharide la nivelul jejunului, prin mecanisme
pasive (pentru pentoze: riboză etc.) şi active (pentru hexoze: glucoza, fructoză etc.). Absorbţia glucozei
necesită consum de energie provenită din degradarea celulară a ATP-ului.
Transportul activ al glucozei se poate face şi cu ajutorul unui „transportor", sistem enzimatic ce
asigură transportul comun al glucozei şi Na+ din intestin în sânge. În final, glucoza este transportată prin
vena portă la ficat.
Absorbţia lipidelor se face în prima parte a intestinului subţire, sub trei forme:
— prin pinocitoză pentru mici picături de grăsimi nedigerate;
— prin difuziune, pasiv, pentru glicerol, care este hidrosolubil.
— prin complexe de micelii hidrosolubile, formate de acizii graşi insolubili şi colesterol cu sărurile
biliare. Aceste complexe, numite chilomicroni, se desfac la nivelul celulelor epiteliului intestinal în acizi
graşi, care refac trigliceridele, iar sărurile biliare se reîntorc la ficat prin sistemul port (circuitul hepato-
entero-hepatic de economisire a sărurilor biliare).
Glicerolul urmează calea sistemului port-hepatic, iar trigliceridele sunt preluate de către sistemul
limfatic.
Absorbţia apei şi a sărurilor minerale se face la nivelul intestinului subţire şi a intestinului gros.
Apa se absoarbe pasiv, maximul de absorbţie fiind în colon. Na+ se absoarbe activ, antrenând absorbţia
pasivă a Cl- Ca2+ şi P3+ se absorb activ, sub influenţa vitaminei D şi a parathormonului. Fe2+ se absoarbe
activ.
Absorbţia vitaminelor se face în funcţie de solubilitatea lor: vitaminele hidrosolubile (complexul B,
vitamina C) se absorb pasiv, iar vitaminele liposolubile (A, D, K) se absorb similar lipidelor prin formarea
de complexe cu sărurile biliare şi ajung apoi pe cale portală la ficat. În urma proceselor de absorbţie din
intestinul subţire rezultă chilul intestinal, de consistenţă lichidă, care trece prin valvula ileocecală spre
cecul intestinal.

9.2.4. Fiziologia intestinului gros

La nivelul intestinului gros se desfăşoară activităţi secretorii, motorii şi de absorbţie. În urma

acestora, chilul intestinal lichid este transformat în materii fecale solide, de consistenţă moale
(excremente). Aici au loc şi procese de fermentaţie şi putrefacţie datorate florei bacteriene intestinale,
nepatogene, dar nu se desfăşoară procese de digestie chimică.

Activitatea secretorie. Se rezumă la producerea de mucus, cu rol în formarea şi progresia materiilor

fecale de-a lungul colonului.
Absorbţia. La nivelul intestinului gros se absorb apă şi săruri minerale. Se mai pot absorbi unele
vitamine (grupul B, vitamina K) şi unele medicamente.
Procesul de fermentaţie. Are loc în prima parte a intestinului gros, datorită florei bacteriene aerobe,
formată în principal din bacili coli şi lactici, care acţionează asupra glucidelor nedigerabile (celuloza),
scindându-le până la monozaharide şi apoi până la acid lactic. Această floră de fermentaţie sintetizează şi
unele vitamine indispensabile din complexul B şi vitamina K.
Procesul de putrefacţie. Se desfăşoară în partea a doua a colonului transvers şi în colonul sigmoid,
prin acţiunea florei bacteriene anaerobe asupra compuşilor proteici nedigeraţi, sub control cortical,
determinând decarboxilarea şi dezaminarea acestora. Rezultă amoniac, care se absoarbe în sânge şi este
dus la ficat, unde este neutralizat sub formă de uree. Mai rezultă amine (putresceina, cadaverina) şi
substanţe toxice (indol, scatol, crezoli, hidrogen sulfurat etc), care dau mirosul caracteristic materiilor
fecale.
Materiile fecale rezultate în urma acestor procese conţin circa 90% resturi alimentare şi 10% mucus,
epitelii descuamate, leucocite, corpuri ale bacteriilor de fermentaţie şi putrefacţie. Din 1000 ml de chil
intestinal se formează zilnic circa 150 g de materii fecale.
Defecaţia. Eliminarea materiilor fecale se numeşte defecaţie. Defecaţia este un act reflex controlat
voluntar. La defecaţie participă musculatura tubului digestiv şi alte grupe de muşchi striaţi aflaţi sub
control cortical.

EVALUARE

A. Selectaţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:

1. Epiteliu cilindric unistratificat cu platou striat se găseşte în:
a.mucoasa bucală;
b.submucoasa faringelui;
c.mucoasa intestinului subţire;
d.mucoasa rectului.
2. Alegeţi răspunsurile corecte referitoare la dentiţia definitivă:
a.apare la 6 luni;
b.apare între 7 şi 20 de ani;
c.cuprinde 32 de dinţi;
d.cuprinde 36 de dinţi.
3.Care sunt segmentele tubului digestiv în care se desfăşoară digestia chimică:
a.stomac;
b.colon;
c.esofag;
d.duoden.
4.Acidul clorhidric din sucul gastric:
a.favorizează digestia glucidelor;
b.are acţiune antiseptică;
c.activează enzimele proteolitice;
d.neutralizează chimul gastric;
e.pregăteşte proteinele pentru digestie.
5. Absorbţia lipidelor se face prin:
a.mecanisme pasive;
b.pinocitoză;

c. difuziune;
d.micelii hidrosolubile;
e.micelii liposolubile.
6. Digestia chimică a lipidelor se desfăşoară în:
a.cavitatea bucală;
b.faringe;
c.stomac:
d.intestinul subţire;
e.intestinul gros.
 B. Aşezaţi în ordinea corectă următoarele structuri anatomice:
a. canalul coledoc 1.——————————
b. canalul hepatic drept 2.——————————
c. canalul hepatic comun 3.——————————
d. sfincterul Oddi 4.——————————
e. duodenul 5.——————————
f. canalul cistic 6. ——————————
C. Aşezaţi în ordinea corectă următoarele procese fiziologice digestive:
a. absorbţia 1.——————————
b. formarea bolului alimentar 2.——————————
c. formarea chimului gastric 3.——————————
d. defecaţia 4. ——————————
e. deglutiţia 5. ——————————
f. masticaţia 6. ——————————
D. Aşezaţi în tabel următoarele enzime, în funcţie de rolul lor fiziologic: elastaza, maltaza, lipaza
gastrică, lactaza, labfermentul, lipaza pancreatică, chemotripsina, ptialina, pepsina, lipaza intestinală,
amilaza pancreatică, tripsina, peptidazele.

ENZIME PROTEOLITICE ENZIME GLICOLITICE ENZIME LIPOLITICE

E. Una dintre dereglările majore ale funcţiei digestive este diareea. Care sunt efectele acesteia
asupra stării generale a organismului?
F. Întocmiţi un scurt eseu urmărind transformările mecanice, fizice şi chimice pe care le suferă un
aliment de bază, pâinea, de-a lungul tubului digestiv.
G. Efectuaţi următoarele teme:
1. Stabiliţi substanţele cu rol antiseptic prezente în sucurile digestive.
2. Determinaţi efectele stimulării parasimpaticului asupra sfincterelor digestive.
3. Determinaţi efectele hiposecreţiei pancreasului exocrin.
4. Stabiliţi cauzele formării calculilor* biliari.
 10. CIRCULAŢIA. SISTEMUL CIRCULATOR

Totalitatea organelor prin care circulă sângele formează sistemul circulator. Sistemul circulator
sangvin este format din: inimă, organul central, care propulsează sângele datorită activităţii sale permanente
de pompă aspiro-respingătoare, şi „arborele vascular" format din vasele sangvine (artere, capilare şi vene).
Sistemului circulator sangvin i se adaugă sistemul limfatic, derivat al acestuia, prin care circulă limfa.
Totalitatea fenomenelor de transport (sangvin şi limfatic), care se petrec la nivelul sistemului
circulator, constituie circulaţia.

10.1. MEDIUL INTERN

Mediul intern este constituit din totalitatea lichidelor existente în organism, în afara celulelor.
Principalele sectoare ale mediului intern sunt: lichidul interstiţial, limfa şi sângele.
Între mediul intern şi celule există un permanent schimb de substanţe şi energie. Deşi condiţiile mediu-
lui extern sunt în continuă schimbare, mediul intern îşi păstrează constante, în limite fiziologice, compoziţia şi
proprietăţile fizico-chimice. Această constanţă a parametrilor mediului intern constituie homeostazia.

10.1.1. Sângele

Principalul lichid circulant este sângele, considerat de către unii ca o varietate de ţesut conjunctiv cu
substanţă fundamentală lichidă. Sângele reprezintă 8% din greutatea corpului, ceea ce înseamnă circa 5 l de
sânge pentru un individ de 70 kg greutate. Se deosebeşte un volum de sânge stagnant (în ficat, splină, ţesutul
subcutanat), de circa 2 l şi un volum de sânge circulant de circa 3 l.
Creşterea numerică temporară a hematiilor, în eforturi musculare prelungite, se face prin mobilizarea lor
din rezervele de sânge stagnant din ficat şi splină. Creşterea stabilă a numărului hematiilor, poliglobulia, este
caracteristică populaţiilor umane care trăiesc la mari altitudini şi unor boli pulmonare. Scăderea lor numerică
determină anemii.
Hemoglobina, pigmentul respirator localizat în hematii, este o substanţă proteică complexă formată
dintr-o proteină, globina, şi o grupare neproteică, hemul, care conţine fier bivalent. Rolul esenţial al
eritrocitelor este transportul gazelor respiratorii şi menţinerea echilibrului acido – bazic.
Proprietăţile sângelui. Culoarea este roşie datorită hemoglobinei din eritrocite, roşu deschis pentru
sângele oxigenat şi roşu închis pentru cel neoxigenat. Densitatea sângelui este de 1055 faţă de cea a apei
(1000). Reacţia este slab alcalină (pH = 7,35), iar temperatura variază între 36°C (în plămâni) şi 40°C (în
ficat).

Compoziţia sângelui. Sângele este alcătuit din plasmă şi elementele figurate (fig. 10.1.).
a) Plasma. Este un lichid gălbui, vâscos, compus din apă şi reziduu uscat.
b) Elementele figurate reprezintă 45% din volumul sangvin (hematocritul). Ele sunt: globulele roşii
(eritrocitele sau hematiile), globulele albe (leucocitele) şi plachetele sangvine (trombocitele).
— Eritrocitele sunt celule anucleate de formă discoidală, biconcavă, ce conţin hemoglobina (fig. 10.2.
A). Sediul producerii lor (eritropoieza) este măduva osoasă roşie, iar sediul distrugerii lor (hemoliza) este
splina, dar şi ficatul, ganglionii limfatici etc. Numărul lor rămâne constant în sânge datorită echilibrului
existent între eritropoieză* şi hemoliză*.
— Leucocitele (fig. 10.2. B) sunt celule nucleate, de forme şi dimensiuni diferite, grupate, după
alcătuirea nucleului, în două tipuri principale: polinuclearele, cu nucleu polilobat şi fragmentat, şi
mononuclearele, cu nucleu compact. Întrucât conţin în citoplasmă granulaţii, polinuclearele se mai numesc şi
granulocite.
 Granulaţiile conţin îndeosebi lizozomi ce participă la fagocitoză. În funcţie de afinitatea acestor
granulaţii faţă de anumiţi coloranţi folosiţi în laboratoarele medicale, granulocitele se clasifică în: neutrofile,
acidofile şi bazofile. Leucocitele nu conţin pigmenţi. Exprimarea procentuală a tipurilor de leucocite
constituie formula leucocitară (tab. 22.).

Fig. 10.1. Compoziţia sângelui.

Leucocitele sunt celule mobile capabile să emită pseudopode cu ajutorul cărora se deplasează. Ele pot
ieşi din vasele capilare (diapedeză*) şi îngloba agenţi patogeni şi resturi celulare (fagocitoză).
Producerea lor, leucopoieza, are loc în măduva osoasă roşie (pentru granulocite şi monocite) şi în splină,
timus şi ganglioni limfatici (pentru limfocite). Creşterea normală a numărului leucocitelor are loc în eforturi
fizice deosebite. Creşterea patologică, în boli infecţioase, poate depăşi 15—30 000/mm 3 de sânge, iar în cazul
leucemiilor, chiar 100.000/mm3 de sânge.
Rolul principal al leucocitelor constă în participarea lor la funcţia de apărare a organismului.
— Trombocitele (fig, 10.2. C), plachetele sangvine, sunt fragmente celulare anucleate de formă
variabilă, originare din megacariocitele* măduvei osoase hematogene. Intervin activ în hemostază*.

10.1.2. Lichidul interstiţial

Lichid apos aflat în spaţiile microscopice intercelulare, are compoziţie similară sângelui, dar nu conţine
elemente figurate şi are puţine proteine. Compoziţia sa chimică diferă de la ţesut la ţesut. Lichidul interstiţial
formează „mediul de viaţă" al celulelor. Între lichidul interstiţial şi celule se realizează schimbul de substanţe
care asigură metabolismul celular (fig. 10.3.).
 Fig. 10.2. Elemente figurate ale sângelui: A. hematie. B. leucocite: 1. polinucleare neutrofile; 2.
polinucleare eozinofile; 3. polinucleare bazofile; 4. limfocite; 5. monocite. C. plachete sangvine.

Fig. 10.3. Relaţia dintre sectoarele mediului intern: 1. capilar sangvin; 2. celule conjunctive; 3. lichid
interstiţial; 4. limfă; 5. leucocit; 6. hematii; 7. capilar limfatic.
 10.1.3. Limfa

Limfa reprezintă lichidul interstiţial pătruns într-un sistem de vase capilare limfatice. Se deosebeşte de
lichidul interstiţial prin prezenţa limfocitelor şi conţinutul crescut de lipide.
Volumul lichidelor extracelulare ale corpului uman (plasma sangvină, limfa şi lichidul interstiţial)
reprezintă 17—30% din greutatea corporală.

Tab. 22. Caracteristicile de bază ale elementelor figurate sangvine.

ELEMENTE FIGURATE Diametrul Durată medie de Număr mediu / Formulă

SANGVINE mediu viaţă mm3 de sânge leucocitară
ERITROCITE 7,5 μ 120 zile 4,5—5 milioane
LEUCOCITE 6—20 μDe la câteva ore 4—8 mii
la câţiva ani
A.Polinucleare (granulocite) 68% din care:
a. neurofile, PMN 65%
b. eozinofile (acidofile) 2—4 %
c. bazofile 1%
B. Mononucleare 32 % din care:
a. limfocite 6—8 μ 25%
b. monocite 20 μ 7%
TROMBOCITE 2—4 μ 7 zile 150—300 mii

10.1.4. Funcţiile sângelui

1. Transportul apei şi substanţelor nutritive. Se realizează de la nivelul intestinului subţire, unde aces-
tea sunt absorbite, la ţesuturi, prin intermediul plasmei sangvine.
2.Transportul substanţelor de excreţie. Substanţele rezultate în urma catabolismului (uree, acid uric,
amoniac etc.) sunt transportate de către plasmă de la ţesuturi la organele de excreţie.
3.Transportul gazelor respiratorii. Se realizează atât la nivelul plasmei sangvine, sub formă dizolvată
(1—3% din O2 şi 7% din CO2) şi sub formă de bicarbonaţi (70% din CO2), cât şi la nivelul hematiilor, prin
combinaţiile labile ale hemoglobinei cu aceste gaze.
Combinaţia labilă a hemoglobinei cu oxigenul, oxihemoglobina (HbO2), reprezintă principala formă de
transport a oxigenului prin sânge (97%).Combinaţia labilă a hemoglobinei cu CO2, carbohemoglobina
(HbCO2) este una dintre formele de transport ale CO2 de la ţesuturi la plămâni. Ambele combinaţii se datorează
legării reversibile a O2, respectiv a CO2, la Fe2+ al hemului.
4. Menţinerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. Se face prin legătura nemijlocită pe care
o realizează sângele atât cu lichidul interstiţial la nivelul capilarelor, cât şi cu mediul.
5. Funcţia de apărare a sângelui. Funcţionarea normală a organismului este în permanenţă ameninţată
de pătrunderea din exterior a unor „agresori biologici" (agenţi patogeni, celule străine în cazul grefelor şi al
transplantelor, proteine străine etc), numiţi generic şi factori antigenici. Împotriva acestora, organismul se
opune prin mijloacele sale de apărare specifice şi nespecifice.
6. Reglarea funcţiilor şi asigurarea unităţii organismului. Alături de sistemul nervos, sângele
reprezintă o cale de legătură directă între structurile organismului, asigurând nu numai transportul unor
substanţe reglatoare (hormoni, enzime etc), dar şi funcţionarea coordonată a acestora. Astfel, se asigură
unitatea organismului şi adaptarea sa permanentă la condiţiile schimbătoare ale mediului.
 7. Termoreglarea. Circulaţia sângelui contribuie la uniformizarea temperaturii corporale şi la
eliminarea, prin iradiere, a surplusului de căldură la exterior, asigurând menţinerea temperaturii constante a
organismului, homeotermia.
8. Funcţia hemostatică. În cazul unor hemoragii, se declanşează un complex de mecanisme de oprire a
sângerării, care constituie hemostaza. Ea se desfăşoară în trei timpi:
a) Timpul vasculoplachetar (2—4 minute), sau hemostaza temporară, se declanşează la lezarea unui vas
de sânge şi constă în: vasoconstricţia peretelui vascular, aderarea trombocitelor la plagă, aglutinarea lor şi
formarea unui dop (trombus) plachetar, care determină oprirea sângerării.
b) Timpul plasmatic (de 4—8 minute), sau coagularea (închegarea) sângelui, se produce sub acţiunea
unor factori ai coagulării de natură plasmatică, trombocitară şi tisulară. Ei determină coagularea sângelui în
trei faze: formarea tromboplastinei, formarea trombinei şi formarea fibrinei.
În ochiurile reţelei insolubile de fibrină se dispun elementele figurate, formând cheagul şi oprind astfel
hemoragia.
Vitamina K stimulează coagularea sângelui.

Esenţa procesului este schematizată astfel:

TROMBOPLASTINĂ + Ca 2+

activare
PROTROMBINĂ
sintetizată în ficat în Ca 2+ TROMBINĂ
prezenţa vitaminei K activare

FIBRINOGEN FIBRINĂ
sintetizat în ficat reţea insolubilă

c) Timpul trombodinamic (2—24 ore) constă în:

— retracţia cheagului prin expulzarea serului (plasmă fără fibrinogen şi protrombină);
— descompunerea cheagului (fibrinoliza) sub acţiunea unor enzime proteolitice;
— îndepărtarea cheagului şi reluarea circulaţiei.
Transfuzia este o metodă frecventă de tratament, care constă în administrarea de sânge proaspăt sau
conservat provenit de la un donator. În practica transfuziei trebuie să se ţină seama de prezenţa în membrana
hematiilor a unor substanţe cu acţiune antigenică, numite aglutinogene (A şi B), iar în plasma sangvină a unor
anticorpi specifici, aglutinine (alfa şi beta). În funcţie de prezenţa sau absenţa acestor factori, sistemul AOB
clasifică sângele în patru grupe principale (tab. 23. şi fig. 10.5.).
Înlănţuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzătoare (A cu alfa sau B cu beta) este incompatibilă,
deoarece determină fenomene de tip imunitar: aglutinarea* hematiilor şi distrugerea (liza) lor, cu consecinţe
grave.
 Tab. 23. Grupele sangvine.

GRUPĂ AGLUTI- AGLUTININĂ PROPORŢIE LA RASA ALBĂ

DE NOGEN (în plasmă)
SÂNGE (în hematii)
I — alfa, beta 47%
II A beta 41%
III B alfa 9%
IV AB — 3%

Importanţa practică a acestor grupe este foarte mare în cazul unor situaţii neprevăzute (accidente etc).
De aceea, este utilă înscrierea lor în buletinul de identitate.

Schema transfuziilor (fig. 10.4.) este valabilă doar pentru transfuziile mici. La transfuziile mari (peste
500 ml de sânge) sângele se administrează numai de la aceeaşi grupă (izogrup).

Fig. 10.4. Schema compatibilităţii la transfuzie.

Fig. 10.5. Determinarea în laborator a grupelor sangvine.

Sistemul Rh, de clasificare a sângelui uman, porneşte de la existenţa în sângele maimuţei Rhesus şi a
85% din oameni a unui antigen, numit Rh (Rh pozitiv), moştenit exclusiv de la tată. Anticorpii anti-Rh apar în
cursul vieţii la indivizi ce nu îl au (Rh negativ, 15% din populaţie) în urma unor transfuzii repetate cu sânge
Rh+ şi pot da accidente după transfuzii.
La mamele Rh-, sarcina cu făt Rh+ (tată Rh+) determină producerea de anticorpi anti-Rh. Prima sarcină
decurge normal, datorită ritmului lent de producere a acestor anticorpi. Sarcinile următoare pot însă produce
accidente de incompatibilitate (avort* precoce, icter hemolitic etc), de aceea situaţia trebuie cunoscută şi
combătută medical.

10.2. SISTEMUL CIRCULATOR

10.2.1. Inima

Alcătuirea inimii (fig. 10.6. şi tab. 24.).

Inima este un organ musculos cavitar, de forma şi dimensiunile unui pumn închis. Are greutatea între
250—300 g şi este situată în mediastin* (fig. 3.4). Este divizată în patru camere: două atrii şi două ventricule.
Acestea comunică între ele, pe fiecare parte, prin orificiile atrioventriculare prevăzute cu valvule unidirec-
ţionale. Cele două jumătăţi ale inimii sunt separate prin septul atrioventricular.
Învelişul inimii este constituit din pericard, cu rol de protecţie mecanică a inimii.
Peretele cardiac este alcătuit din trei straturi:
— stratul extern, epicardul;
— stratul mijlociu, miocardul, alcătuit din ţesut muscular striat de tip cardiac;
— stratul intern, endocardul, membrană epitelială care tapetează la interior camerele inimii şi se
continuă cu endoteliul vaselor mari.
 Fig. 10.6. Alcătuirea inimii: 1. apex; 2. perete interventricular; 3. miocard; 4. cordaje: 5. ventricul
stâng; 6. valvulă bicuspidă; 7. atriu stâng; 8. vene pulmonare; 9. arteră pulmonară stângă; 10. crosă
aortică; 11. artere carotide; 12. arteră pulmonară dreaptă; 13. venă cavă superioară; 14. orificiile
arterelor coronare; 15. valvule sigmoide; 16. orificiul venei coronare; 17. atriu drept:; 18. valvulă
tricuspidă; 19. ventricul drept; 20. venă cavă inferioară; 21. aortă.

Fig. 10.7. Ţesutul nodal: 1. nodul sinoatrial; 2. nodul atrioventricular; 3. fascicul Hiss; 4. reţea
Purkinje; 5. ventricul stâng; 6. venă cavă inferioară; 7. ventricul drept; 8. atriu drept; 9. vena cavă
superioară; 10. crosă aortică; 11. vene pulmonare; 12. atriu stâng.

Miocardul, muşchiul cardiac, este format dintr-o reţea de fibre musculare inserate pe un schelet fibros.
Musculatura atriilor este mai subţire şi independentă structural de musculatura ventriculară.
Fibrele musculare, cu diametrul de 10—20 μ şi lungimea de 30—60 μ , bogate în mitocondrii şi
miofibrile cu striaţii, au nucleu unic, situat central şi funcţionează ca un sinciţiu. Ele constituie miocardul
adult, în grosimea acestuia se află miocardul embrionar, singura legătură musculară între atrii şi ventricule şi,
în acelaşi timp, sistemul excitoconductor cardiac sau ţesutul nodal.
Ţesutul nodal (fig. 10.7.), alcătuit din nodulii sinoatrial şi atrioventricular, fasciculul Hiss şi reţeaua
Purkinje, constituie „sistemul de comandă al inimii".
Vascularizaţia miocardului. Vascularizaţia arterială se realizează prin două artere coronare cu
ramificaţii neanastomozate*. În cazul blocării circulaţiei pe una din ramuri (datorită unui cheag de sânge sau a
unui spasm* arterial), teritoriul nevascularizat se necrozează* şi se produce infarctul miocardic. Vascularizaţia
venoasă de revenire se realizează prin venele coronare, care confluează în sinusul coronar ce se deschide în
atriul drept.
Inervaţia inimii este intrinsecă, asigurată prin activitatea sistemului excitoconductor propriu, şi
extrinsecă, asigurată de SNV prin nervii cardiaci, simpatici şi prin nervii vagi, parasimpatici.

Tab. 24. Schema structurii inimii.

CAVITĂŢI VASE AFERENTE Şl EFERENTE COMUNICARE SÂNGE

CARDIACE
Atriul drept —2 vene cave: superioară şi inferioară —orificiul atrio-ventricular —neoxigenat
—sinusul coronar drept cu valvula tricuspidă din corp
Ventriculul drept — artera pulmonară cu 3 valvule
Atriul stâng — 4 vene pulmonare —orificiul atrio-ventricular —oxigenat de la
Ventriculul stâng — artera aortă cu valvule stâng cu valvula bicuspidă plămâni

Proprietăţile miocardului. Proprietăţile miocardului sunt comune cu ale muşchilor striaţi scheletici
(excitabilitatea, conductibilitatea, contractilitatea) şi proprii (automatismul).
a) Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde maximal la stimuli care egalează sau
depăşesc valoarea prag. Aceasta reprezintă legea „tot sau nimic". Inima este excitabilă numai în faza de
relaxare (diastolă), iar în sistolă se află în stare refractară absolută şi nu răspunde la stimuli. Aceasta reprezintă
„legea neexcitabilităţii periodice a inimii".
b) Automatismul reprezintă proprietatea ţesutului nodal de a se autoexcita ritmic. Mecanismul se
bazează pe modificări ciclice de depolarizare şi repolarizare ale membranelor celulelor acestuia. Ritmul
cardiac, 70—80 bătăi/minut, este determinat de nodulul sinoatrial şi poate fi modificat de factori externi.
Căldura, influenţele simpatice, adrenalina, noradrenalina determină tahicardie*. Frigul, influenţele parasim-
patice şi acetilcolina determină bradicardie*.
c) Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a propaga excitaţia în toate fibrele sale.
Impulsurile generate automat şi ritmic de nodului sinoatrial se propagă în pereţii atriilor, ajung la nodulul
atrioventricular şi, prin fasciculul Hiss şi reţeaua Purkinje, la ţesutul miocardic ventricular. Ţesutul nodal
generează şi conduce impulsurile, iar ţesutul miocardic adult răspunde prin contracţii.

Fig. 10.8. Ciclul cardiac: 1. contracţii atriale; 2. contracţii ventriculare; 3. contracţia inimii; 4.
repausul inimii; 5. zgomote (I. sistolic, II. diastolic); 6. deschiderea valvulei atrioventriculare; 7.
deschiderea valvulei sigmoide; 8. E.K.G.
 d) Contractilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde la acţiunea unui stimul prin modificări
ale dimensiunilor şi tensiunii. Astfel, în camerele inimii se produce o presiune asupra conţinutului sangvin şi
are loc expulzarea acestuia. Forţa de contracţie este mai mare în ventricule decât în atrii, iar cea mai mare este
în ventriculul stâng. Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările, diastole.
Contracţia miocardului este similară, în esenţă, cu cea a musculaturii scheletice. Miocardul necesită un
aport mare de oxigen, deoarece, spre deosebire de musculatura scheletică, nu face „datorie de oxigen".
Ciclul cardiac este format dintr-o sistolă şi o diastolă. La un ritm de 75 bătăi/min, ciclul cardiac
durează 0,8 s. Între sistola atrială şi cea ventriculară este o diferenţă de 0,1 s datorită întârzierii propagării
impulsului de la nodulul sinoatrial la cel atrioventricular (fig. 10.8. şi 10.9.).
Ciclul atrial: 0.1 s (sistolă) + 0,7 s (diastolă)
Ciclul ventricular: 0,3 s (sistolă) + 0,5 s (diastolă)
Contracţia inimii: atrii + ventricule 0,4 s
Relaxare: atrii + ventricule = diastolă generală 0,4 s

Valori măsurabile în ciclul cardiac:

Debitul sistolic = volumul de sânge expulzat de inimă într-o sistolă, aproximativ 75 ml.
Debitul cardiac = volumul de sânge trimis în organism/minut = debitul sistolic x frecvenţa cardiacă 75 x
75 ≈ 5,5 l/min,
Travaliul cardiac = lucrul mecanic al inimii în sistolă = volumul sistolic x presiunea arterială medie =
75 ml x 100 mmHg,
Ciclul cardiac este însoţit de manifestări acustice, mecanice şi electrice a căror cunoaştere permite apre-
cierea stării de sănătate a organismului, în general, şi a funcţionării normale a inimii, în special.
a) Manifestările acustice sunt reprezentate de cele două zgomote cardiace (fig. 10.9.):
— zgomotul sistolic (I), produs de închiderea valvulelor atrioventriculare şi de sistolă ventriculară;
este mai lung şi de tonalitate joasă;
— zgomotul diastolic (II), produs de închiderea valvulelor semilunare ale arterei aorte şi ale arterei
pulmonare; este scurt şi ascuţit.
b) Manifestările mecanice sunt:
— şocul apexian, care se percepe ca o „lovitură" a vârfului inimii în spaţiul V intercostal stâng, în
sistolă;
— pulsul arterial, unda de distensie a peretelui arterial, provocată de variaţiile ritmice ale presiunii
sangvine, determinate de contracţiile cardiace; este măsurabil în orice punct unde o arteră (de obicei, artera
radială) poate fi compresată pe un plan osos.
c) Manifestările electrice, variaţiile biocurenţilor de depolarizare şi repolarizare a miocardului, se înre-
gistrează sub forma electrocardiogramei (EKG), folosită frecvent în explorările medicale (fig. 10.8.).
 10.2.2. Arborele vascular

Arborele vascular este format din:

— artere, vase prin care sângele circulă de la inimă la ţesuturi şi organe;
— vene, vase prin care sângele vine la inimă;
— capilare, vase de calibru foarte mic, aşezate între artere şi vene, la nivelul cărora se realizează
schimburile gazoase şi nutritive dintre sânge şi ţesuturi.
Structura pereţilor vaselor mari cuprinde trei tunici: externă, mijlocie şi internă (fig. 10.10.).
Structura arterelor. Tunica externă este formată din ţesut conjunctiv cu fibre de colagen şi elastină,
fibre nervoase vegetative şi vase de sânge proprii, care hrănesc peretele vascular (vasa vasorum).
Tunica mijlocie la arterele mari (de tip elastic) este formată preponderent din lame elastice concentrice şi
puţine fibre musculare netede, iar la arterele mijlocii şi mici (de tip muscular) predomină fibrele musculare
netede şi sunt puţine fibre elastice.

Fig. 10.9. Fenomene din timpul ciclului cardiac.

 Fig. 10.10. A. Structura unei artere. B. Structura unei vene: 1. tunică externă; 2. tunică medie; 3.
tunică internă; 4. valvule venoase; 5. lumen.

Tunica internă este un endoteliu unistratificat pe o membrană bazală, care continuă endocardul ventricu-
lar în interiorul arterelor.
Structura venelor. Tunicile nu sunt bine delimitate. Tunica externă este mai groasă, cea medie mai
subţire, cu ţesut muscular neted redus, iar cea internă continuă endocardul atrial în venele cave şi pulmonare,
în venele de sub nivelul inimii sunt prezente valvule venoase.
Structura capilarelor este perfect adaptată funcţiei lor: calibrul mic (5—15 μ); la exterior prezintă un
periteliu din ţesut conjunctiv, iar la interior, un endoteliu dintr-un singur strat de celule turtite, aşezat pe o
membrană bazală.
În arborele vascular sângele circulă prin două sectoare distincte, unite doar la nivelul inimii. Acestea
constituie circulaţia sistemică (circulaţia mare) şi circulaţia pulmonară (circulaţia mică).

Circulaţia sistemică (circulaţia mare):

O2 , substanţe nutritive CO2

ventricul stâng ţesuturi atriu drept
arteră aortă vene cave

Circulaţia pulmonară (circulaţia mică):

CO2 O2
ventriculul drept plămâni atriu stâng
arteră pulmonară 4 vene pulmonare
 Circulaţia sistemică cuprinde: sistemul aortic, ce asigură transportul O2 şi al substanţelor nutritive la
ţesuturi, sistemul capilar, ce asigură schimburile nutritive şi gazoase la nivel tisular, şi sistemul venos, prin
care sângele cu CO2 se întoarce la inimă.
a) Sistemul aortic este alcătuit din artera aortă şi ramurile ei, care irigă toate organele corpului. Artera
aortă prezintă următoarele porţiuni: aorta ascendentă, crosa aortică şi aorta descendentă toracică şi abdomi-
nală. De la nivelul ei se desprind principalele artere ale corpului (fig. 10.11. A).
b) Sistemul capilar face legătura între sistemele arterial şi venos.
c) Sistemul venos este reprezentat de cele două vene mari: vena cavă superioară şi vena cavă inferioară,
care aduc la inimă sângele neoxigenat din corp (fig. 10.11. B şi fig. 10.12).
La nivelul membrelor există un sistem venos profund, cu vase situate în muşchi, şi un sistem venos
superficial subcutanat. La nivelul membrelor inferioare există valvule venoase, care direcţionează circulaţia
sângelui spre inimă.
Circulaţia pulmonară. Circulaţia pulmonară asigură transportul sângelui încărcat cu CO2 de la inimă la
plămâni, prin artera pulmonară, cu ramurile ei, dreaptă şi stângă, şi reîntoarcerea sângelui oxigenat de la
plămâni (în urma schimbului de gaze respiratorii) la inimă, prin cele patru vene pulmonare.

Fig. 10.12. Sistem port hepatic: 1. venă cavă inferioară; 2. ficat; 3. venă portă; 4. vezică biliară;
5. duoden; 6. colon transvers; 7. venă mezenterică superioară; 8. colon ascendent; 9. cecum; 10.
apendice; 11. ileon; 12. rect; 13. colon sigmoid; 14. vene sigmoide; 15. colon descendent; 16. venă
mezenterică inferioară; 17. pancreas; 18. splină; 19. venă pancreatică; 20. venă splenică; 21, 22. vene
gastroepiploice; 23, 24. vene gastrice; 25. stomac; 26. diafragmă.
 Fig. 10.11. A. Sistemul arterial: 1. arteră occipitală; 2. carotidă internă; 3. carotidă externă; 4.
carotidă comună dreaptă; 5. vertebrală dreaptă; 6. subclaviculară dreaptă; 7. trunchi brahiocefalic; 8,
crosă aortică; 9. coronară; 10. aortă; 11. iliacă comună; 12. iliacă internă; 13. iliacă externă; 14.
femurală; 15. poplitee; 16. tibială anterioară; 17. fibulară; 18. tibială posterioară; 19. carotidă comună
stângă; 20. subclaviculară stângă; 21. axilară; 22. pulmonară; 23. brahială; 24. radială; 25. ulnară; 26.
trunchi celiac; 27. mezenterice; 28. renale.
B. Sistemul venos: 1,2. sinusuri venoase; 3. jugulară externă; 4. jugulară internă; 5. subclaviculară
dreaptă; 6.trunchi brahiocefalic drept; 7. cavă superioară; 8. bronşice; 9. coronare; 10. cavă inferioară;
11. venă portă; 12. mezenterică superioară; 13. iliacă comună; 14. iliacă internă; 15. iliacă externă;

16. femurală; 17. safenă mare; 18. poplitee; 19. tibială anterioară; 20. fibulară; 21. tibială
posterioară; 22. jugulară internă stângă; 23. subclaviculară stângă; 24. trunchi brahiocefalic stâng; 25.
cefalică; 26. axilară; 27. bazilică; 28.brahială; 29. splenică; 30. mezenterică inferioară; 31.
suprahepatică; 32. renale.

10.2.3. Fiziologia circulaţiei

Sângele se deplasează într-un circuit închis, într-un singur sens, prin circulaţia sistemică şi pulmonară,
dispuse în serie (fig. 10.13.) şi legate prin inimă.

Fig. 10.13. Schema circulaţiei sangvine şi limfatice: 1. arteră pulmonară; 2. plămân; 3. vene
pulmonare; 4. aortă; 5. arteră hepatică; 6. arteră mezenterică; 7. intestin; 8. arteră renală; 9. rinichi;
10. organe; 11. venă cavă inferioară; 12. venă limfatică; 13. venă renală; 14. venă portă; 15. ficat; 16.
cisternă Pecquet; 17. venă suprahepatică; 18. canal toracic; 19. venă cavă superioară.

a) Circulaţia prin artere. Arterele sunt vasele prin care sângele pleacă de la inimă cu O 2 (în circulaţia
sistemică) sau cu CO2 (în circulaţia pulmonară). Proprietăţile lor sunt elasticitatea şi contractilitatea.
Elasticitatea se manifestă la nivelul arterelor mari, care amortizează „unda de şoc" provocată de sistola
ventriculară şi înmagazinează o parte a energiei sub formă de tensiune elastică a pereţilor. Arterele mari,
considerate „cisterne de presiune", transformă curgerea sacadată a sângelui, determinată de ritmicitatea
sistolelor, în curgere continuă.
Contractilitatea este caracteristică arterelor mici şi arteriolelor, care îşi modifică activ calibrul, prin
activitatea fibrelor musculare netede din tunica lor medie. Sunt considerate „ecluze de irigaţie".
Factorul principal al curgerii sângelui prin artere este activitatea mecanică a inimii. Ea determină la
nivelul sistemului arterial parametri măsurabili, indici importanţi ai stării de sănătate (tab. 25.).
 Tab. 25. Valori ale circulaţiei arteriale.

Presiunea arterială
— maximă, sistolică 120—140 mmHg
— minimă, diastolică 70—80 mmHg
Viteza circulaţiei
— în aortă 500 mm/s
— în capilare 0,5 mm/s
Pulsul arterial 70—80/min
Volumul de sânge circa 20% din volumul sângelui circulant

Presiunea arterială variază în funcţie de: debitul cardiac, rezistenţa periferică dată de vâscozitatea sân-
gelui şi de frecare, volumul sângelui circulant şi elasticitatea pereţilor arteriali, care scade cu vârsta.
b) Circulaţia capilară (tab. 26.). Circulaţia capilară se adaptează continuu la nevoile metabolice. În re-
paus, multe capilare sunt închise. Ele se deschid când activitatea se intensifică şi creşte nevoia de sânge în
organul respectiv. Principalele proprietăţi ale capilarelor sunt permeabilitatea şi motricitatea.
Permeabilitatea este proprietatea capilarelor de a permite schimbul de apă şi substanţe dizolvate între
sânge şi ţesuturi prin filtrare, difuziune şi osmoză. Peretele capilar este permeabil şi pentru leucocite în drumul
lor spre focarele de infecţie. Proprietatea capilarelor de a-şi modifica lumenul, motricitatea capilară, se
datorează acţiunii musculaturii netede din pereţii arteriolelor şi sfincterelor precapilare aflate sub controlul
SNV simpatic.

Tab. 26. Proprietăţile capilarelor.

Lungime 0,5—1 mm
Diametru 5—15 μ
Număr 500/mm3/ţesut; 3000/mm3 miocard
Suprafaţă 6000 m2
Viteză redusă; circulaţie continuă
Presiune 10—30 mmHg
Volum 5% din sângele circulant

c) Circulaţia prin vene (tab. 27.). Venele sunt vasele prin care sângele vine la inimă cu CO 2 (din
circulaţia sistemică) şi cu O2 (din circulaţia pulmonară). Capacitatea lor este de circa trei ori mai mare decât a
arterelor. Proprietăţile principale ale venelor sunt distensibilitatea şi contractilitatea.
Distensibilitatea este proprietatea venelor de a-şi mări pasiv calibrul sub acţiunea presiunii sangvine,
unele vene jucând rolul de „rezervoare" de sânge (vena hepatică, splenică). Contractilitatea venelor se
datorează tunicii musculare netede din pereţii lor şi asigură mobilizarea sângelui din rezerve.
Factorii care determină întoarcerea sângelui la inimă prin sistemul venos sunt: activitatea de pompă
aspiro-respingătoare a inimii, prin aspiraţie atrială în timpul sistolei ventriculare, aspiraţia toracică în timpul
inspiraţiei, „presa" abdominală din timpul inspiraţiei, contracţiile musculaturii scheletice, prezenţa valvulelor
venoase în venele situate sub nivelul inimii, gravitaţia pentru venele situate deasupra inimii şi pulsaţia
arterelor aflate în acelaşi „pachet vascular" cu venele.
Tab. 27. Valori ale circulaţiei venoase.
 Presiunea venoasă —10 mmHg în venule
— 0 la vărsarea venei cave în atriu
Viteza circulaţiei — 0,5 mm/s în venule
— 100 mm/ s în venele cave
Volumul de sânge — 75 % din volumul sângelui circulant

10.2.4. Sistemul limfatic

Sistemul limfatic reprezintă o parte a sistemului circulator. Este constituit din vase limfatice, care
aduc în sânge limfa şi lichidul interstiţial. Sistemul limfatic este format din capilare limfatice, care se unesc
formând vene limfatice tot mai mari. Acestea converg în două trunchiuri limfatice: ductul limfatic drept şi
canalul toracic, care drenează limfa din tot corpul în venele subclaviculare (fig. 10.14.).
Structura vaselor limfatice este asemănătoare cu cea a venelor, având însă pereţii mai subţiri, mai
multe valvule şi ganglioni* limfatici pe traiect. Capilarele limfatice se deosebesc de cele sangvine prin
structura lor în formă de deget de mănuşă.
Principala funcţie a vaselor limfatice este de a asigura întoarcerea apei şi a proteinelor din lichidul
interstiţial în sângele din care provin. Circulaţia limfei în vase, în mare parte contra gravitaţiei, este lentă şi
se desfăşoară datorită aspiraţiei toracice şi contracţiei musculaturii scheletice.
În organism există numeroase organe limfoide*: timusul, ganglionii limfatici, splina, amigdalele etc.
Ganglionii limfatici (fig. 10.15.) sunt formaţiuni ovale sau reniforme, aflate pe traseul vaselor
limfatice. Sunt localizaţi în anumite zone corporale: grupul cervical superficial, grupul axilar, grupul
inghinal, grupul
mediastinal* etc. Ganglionii au două funcţii principale de apărare (prin fagocitoză) şi de producere a
unor elemente figurate (limfocite şi monocite).
Splina (fig. 6.6.), de formă ovoidă, este localizată în hipocondrul stâng, sub diafragmă. Are mărime
variabilă şi se măreşte în boli infecţioase. Conţine parenchim limfatic şi sinusuri venoase (microscopic se
aseamănă cu un ganglion limfatic uriaş).
Funcţiile principale ale splinei sunt:
— funcţia de apărare, prin fagocitarea microorganismelor de către macrofagele din ţesutul limfatic;
— hematopoieza, producerea de monocite şi limfocite, iar înainte de naştere şi de hematii;
— hemoliza hematiilor şi trombocitelor (prin fagocitarea lor de către macrofage), scindarea
hemoglobinei din hematii în Fe2+ şi globină şi transportul acestora, de către sânge, la ficat şi măduva
osoasă;
— rezervă permanentă de sânge (350 ml), mobilizată prin contracţii, uneori dureroase, la eliminarea
rapidă.
Nu este organ de importanţă vitală (dovadă, supravieţuirea după extirparea ei operatorie).
 Fig. 10.14. Sistemul limfatic: 1. amigdală; 2. ganglioni submandibulari: 3. ganglioni cervicali: 4.
duct limfatic drept; 5. venă subclaviculară dreaptă; 6. timus; 7. vase limfatice; 8. canal toracic; 9.
ganglioni intestinali; 10. intestin gros; 11. apendice; 12. măduvă galbenă; 13. venă jugulară internă
stângă; 14. venă subclaviculară stângă; 15. ganglioni axilari; 16. splină; 17. cisterna Pecquet;18.
intestin subţire; 19. vase chilifere; 20. ganglioni iliaci; 21. ganglioni inghinali.

Fig. 10.15. Secţiune prin ganglion limfatic: 1. vas limfatic aferent; 2. valvule; 3. structuri
corticale germinative; 4. cordon medular; 5. sinus medular; 6. fibre reticulare; 7. trabecule; 8. vase
limfatice eferente; 9. hil; 10. capsulă.
11. RESPIRAŢIA. SISTEMUL RESPIRATOR
 Activităţile fiziologice ale organismului uman necesită un consum permanent de energie. Energia
utilizată provine din substanţele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de oxido-
reducere în urma cărora rezultă şi CO2, care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au rolul de a
prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese şi de a elimina CO2 din organism, alcătuiesc
sistemul respirator.

11.1. STRUCTURA SISTEMULUI RESPIRATOR

Fig. 11.1. Căi aeriene superioare — secţiune sagitală: 1. sinus; 2. etmoid; 3. os nazal; 4. nerv
olfactiv; 5. cornet nazal; 6. palatul dur; 7. maxilar; 8. palatul moale; 9. limbă; 10. mandibulă; 11. hioid;
12. epiglotă; 13. laringe; 14. coloană vertebrală; 15. esofag; 16. tiroidă; 17. trahee; 18. nasofaringe; 19.
hipofiză.

Fig. 11.2. Secţiune transversală prin laringe: 1. epiglotă; 2. corzi vocale superioare; 3. glotă; 4. corzi
vocale inferioare; 5. cartilaj laringian.
 Sistemul respirator se compune din: căile aeriene şi plămâni.
11.1.1. Căile aeriene sunt: fosele nazale, faringele, laringele, traheea şi bronhiile (fig. 11.1.).
a) Fosele nazale sunt două conducte situate înapoia piramidei nazale, de la orificiile nazale până la
coane. La interior sunt acoperite de mucoasa nazală, care are în partea superioară mucoasa olfactivă. Regiunea
respiratorie a mucoasei este mult mai extinsă, datorită celor trei cornete nazale.
Mucoasa respiratorie, cu vascularizaţie bogată, asigură preîncălzirea aerului inspirat. Firele de păr nazale
constituie un dispozitiv de filtrare.
b) Faringele. La nivelul faringelui are loc încrucişarea căii aeriene cu cea digestivă. În faringe se
deschid orificiile trompelor lui Eustachio şi esofagul.
REŢINEŢI:
Faringele are şi rol de barieră în calea unor infecţii. Mulţi agenţi patogeni se opresc aici, determinând
inflamaţii ale mucoasei numite faringite.
c) Laringele. Aerul intră şi iese din laringe prin orificiul său superior, glota. Glota este acoperită în
timpul deglutiţiei cu un căpăcel cartilaginos, epiglotă.
Laringele este organul fonaţiei. Mucoasa care îl căptuşeşte formează două perechi de plici*, una supe-
rioară şi una inferioară, numite corzile vocale. Plăcile inferioare au rol în vorbire (fig 11.2.).
Producerea sunetelor articulate este realizată de vibraţia corzilor vocale în timpul expiraţiei. La pro-
ducerea sunetelor participă limba, buzele şi organe rezonatoare: cavitatea nazală, cavitatea bucală şi
sinusurile osoase.
d) Traheea este un organ în formă de tub, cu o lungime de 10—12 cm.
Peretele traheei posedă un schelet format din 15—20 inele cartilaginoase în formă de potcoavă. Partea
posterioară a inelelor, dinspre esofag, este completată cu ţesut conjunctiv. Traheea este căptuşită cu un epiteliu
respirator pseudostraficat, format din celule ciliate şi mucoase. Cilii vibratili, cu mişcare ondulatorie
permanentă, împing spre faringe surplusul de mucus* şi eventualele impurităţi ajunse până aici.
e) Bronhiile. Traheea se împarte în două bronhii principale care pătrund în plămâni prin hiluri şi se
ramifică intrapulmonar, formând arborele bronşic (fig. 11.3.). Structura lor este asemănătoare traheei.

Fig. 11.3. Secţiune prin cavitatea toracică: 1. bronhie primară; 2. bronhie lobară; 3. bronhie
segmentară; 4. bronhiole lobulare; 5. bronhiole terminale; 6. diafragmă; 7. inimă; 8. ramificaţia
traheei; 9. trahee; 10. laringe.

11.1.2. Plămânii. Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise, în care au loc schimburile de
gaze dintre organism şi aerul atmosferic. Ei sunt aşezaţi în cavitatea toracică.
Fiecare plămân este învelit de pleură. Pleura prezintă o foiţă parietală, care aderă la pereţii toracelui, şi
o foiţă viscerală, care aderă la plămân. Ele delimitează o cavitate pleurală, în care se găseşte lichid pleural
secretat de celulele epiteliului pleural. Acest lichid are rol în mecanica inspiraţiei.

Consistenţa plămânilor este elastică, spongioasă. Pe faţa externă se găsesc scizuri care împart plămânii
în lobi: plămânul drept în trei lobi, iar plămânul stâng în doi lobi. Pe faţa internă se află hilul plămânului, pe
unde ies şi intră bronhia principală, vasele sangvine, limfatice şi fibrele nervoase (plexul pulmonar). Acestea
constituie pediculul pulmonar. Baza plămânului vine în raport cu diafragma.
Plămânul este alcătuit din două formaţiuni anatomice distincte: arborele bronşic şi alveolele pulmonare.
a) Arborele bronşic reprezintă totalitatea bronhiilor intrapulmonare, care rezultă din ramificarea
bronhiilor principale. Bronhiile principale se ramifică în: bronhiile lobare, care se distribuie la lobii
pulmonari; bronhiile segmentare, ce se distribuie la segmentele pulmonare (unităţi anatomice ale
plămânului); bronhiolele lobulare, care deservesc lobulii pulmonari; bronhiolele terminale; bronhiolele
respiratorii; ductele alveolare terminate cu alveole. Bronhiolele respiratorii, împreună cu formaţiunile derivate
din ele, formează acinii pulmonari. Acinul pulmonar este unitatea morfofuncţională a plămânului.
Canalele aeriene lipsite de inele cartilaginoase (bronhiolele terminale şi respiratorii) posedă motricitate
datorată musculaturii netede din pereţii lor. Simpaticul este bronhodilatator, iar parasimpaticul este
bronhoconstrictor.
b) Alveolele pulmonare (fig. 11.4.) au forma unor săculeţi cu pereţi subţiri, adaptaţi schimburilor
gazoase. Epiteliul alveolar are dublă funcţie, fagocitară şi respiratorie. Suprafaţa totală a acestuia este de 80—
120 m2. În jurul alveolelor se găseşte o bogată reţea de capilare.

Fig. 11.4. Structura alveolei: 1. fibre de reticulină; 2. endoteliu capilar; 3. membrană alveolo-
capilară; 4. epiteliu alveolar; 5. monocit; 6. macrofag; 7. eritrocit; 8. fibre elastice; 9. celulă conjunctivă;
10. alveolă.
 Pereţii capilarelor împreună cu pereţii alveolelor formează membrana alveolo-capilară. La acest nivel
au loc schimburile de gaze (fig. 11.5.).

Fig. 11.5. Membrana alveolo-capilară şi schimburile gazoase respiratorii: 1. peliculă acelulară; 2.

epiteliu alveolar; 3. membrană bazală; 4. spaţiu interstiţial; 5. membrană bazală capilară; 6. endoteliu
capilar; 7. eritrocit.

Vascularizaţia plămânilor este dublă:

a) Vascularizaţia nutritivă este asigurată de arterele bronşice, ramuri ale aortei toracice, care aduc la
plămâni sânge oxigenat, pentru arborele bronşic şi parenchimul pulmonar.
Arterele bronşice însoţesc arborele bronşic numai până la nivelul bronhiolelor respiratorii. De aici se
continuă cu reţeaua capilară din care iau naştere venele bronşice, care duc sângele cu CO2 spre vena cavă
superioară.
b) Vascularizaţia funcţională aparţine micii circulaţii. În plămân, ramurile arterei pulmonare însoţesc
ramificaţiile arborelui bronşic până la alveole. Aici formează reţeaua capilară funcţională, la nivelul căreia
sângele cedează CO2 şi primeşte O2. În reţeaua capilară îşi au originea venele pulmonare, câte două din
fiecare plămân.

11.2. FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI

A. Mecanica respiraţiei. Procesele mecanice respiratorii sunt procesele prin care cavitatea toracică îşi
modifică volumul, în sensul creşterii sau micşorării sale, ceea ce permite inspiraţia şi expiraţia pulmonară.
Inspiraţia este un act motor activ, realizat cu ajutorul muşchilor respiratori. Prin contracţia acestora se
modifică volumul cutiei toracice: longitudinal, transversal şi anteroposterior. Ca urmare, plămânii se dilată
pasiv, datorită forţei de adeziune a pleurelor, astfel că presiunea aerului pulmonar devine mai mică decât pre-
siunea atmosferică. Diferenţa de presiune face ca aerul atmosferic să pătrundă în plămâni pasiv, realizându-se
inspiraţia. Inspiraţia este determinată de contracţia muşchilor intercostali externi, supracostali şi a diafragmei,
în inspiraţia forţată mai intervin şi alţi muşchi: micii pectorali, sternocleidomastoidieni, dinţaţi etc.
Expiraţia este un proces pasiv. În condiţii obişnuite, toracele revine la dimensiunile sale de repaus, ca
urmare a relaxării musculaturii respiratorii. Presiunea din interiorul plămânilor creşte, iar o parte din aerul
introdus în plămâni este expulzat.
 În expiraţia forţată intervin şi muşchii intercostali interni, drepţii abdominali etc,
Înscrierea mişcărilor respiratorii se face cu ajutorul pneumografului, înregistrarea grafică a mişcărilor
purtând numele de pneumogramă.
Frecvenţa mişcărilor respiratorii, în stare de repaus, este de 16 respiraţii/minut la bărbat şi 18 respi-
raţii/minut la femeie.
Frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii variază în funcţie de necesităţile de O2 şi mai ales de
cantitatea de CO2 produsă.
Mişcările respiratorii permit pătrunderea şi ieşirea succesivă a aerului din plămâni, contribuind la
realizarea ventilaţiei pulmonare (tab. 28.).

Tab. 28. Ventilaţia pulmonară.

CAPACITATE CAPACITATE Volum curent Inspiraţie normală

PULMONARĂ TOTALĂ VITALĂ (CV) (VC) 500 cm 3
(CPT) 5 000 cm 3 3 500 cm 3 Volum inspirator de rezervă Inspiraţie forţată
Volum rezidual (VIR) 1 500 cm 3
Volum expirator de rezervă
(VER) 1 500 cm 3 Expiraţie forţată
3
(VR) 1 500 cm

Aer care rămâne în plă-

mâni

Măsurarea volumelor respiratorii, care variază în funcţie de sex, vârstă, dezvoltare fizică etc. se
realizează cu ajutorul aparatului numit spirometru şi poate constitui un criteriu de apreciere a stării de
sănătate a organismului.

B. Schimburile gazoase respiratorii. Schimburile gazoase respiratorii se desfăşoară în organism în trei

etape: pulmonară, sangvină şi celulară.
a) Respiraţia pulmonară. La nivelul alveolelor pulmonare are loc schimbul de gaze între aerul alveolar şi
sângele venos din capilarele alveolare. Acest schimb se realizează pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme
fiziologice şi a unor structuri şi proprietăţi specifice ale membranelor alveolo-capilare. Legile schimbului de
gaze sunt legi fizice ale solubilităţii şi presiunilor parţiale (legea lui Dalton). Fiecare gaz difuzează pasiv de la
presiune parţială mare la presiune parţială mică. Dinamica schimburilor de gaze, în funcţie de presiunile
parţiale, la nivelul alveolelor pulmonare şi a ţesuturilor, este prezentată în tabelul 29.

Tab. 29. Presiunile parţiale ale gazelor respiratorii.

Gaz Aer Aer alveolar Sânge Intracelular Sânge Aer Aer expirat
inspirat (mm Hg) Oxigenat (mm Hg) neoxigenat Alveolar (mm Hg)
(mm Hg) (mm Hg) (mm Hg) (mm Hg)
O2 160 105 105 40 40 105 120
CO2 0,3 40 40 45 45 40 32

Interpretaţi datele din tabelul de mai sus. Explicaţi sensul difuziei gazelor între diferite structuri.
 Oxigenarea sângelui la nivelul capilarelor alveolare se numeşte hematoză pulmonară. Structura prin
care se face acest schimb este membrana alveolo-capilară. Suprafaţa totală a acestor membrane, de
aproximativ 80—120 m2 pentru ambii plămâni, face posibilă trecerea unor volume importante de gaze în
ambele sensuri, într-un timp relativ scurt (fig. 11.6.).

Fig. 11.6. Sensul şi dinamica schimburilor de gaze resporatorii.

b) Transportul oxigenului şi dioxidului de carbon prin sânge. Atât sângele arterial, cât şi cel venos
transportă cantităţi de O2 şi CO2 aproximativ constante. Gazele respiratorii sunt transportate sub două forme:
o formă liberă, dizolvată fizic în plasmă, şi o formă legată, combinată chimic în compuşi labili.
— O2 este transportat dizolvat în plasmă şi combinat cu hemoglobina (oxihemoglobină) în cantitate
mult mai mare decât forma dizolvată (fig. 11.7.).
— CO2 este transportat sub formă dizolvată, de bicarbonaţi de Na şi K, de carbonaţi şi sub formă de
carbamaţi (carbohemoglobină).
Oxihemoglobina formată la nivel pulmonar se disociază în ţesuturi unde concentraţia şi presiunea par-
ţială a O2 sunt mai scăzute decât în sângele arterial. Formarea şi disocierea hemoglobinei depind de o serie de
factori: temperatura, pH-ul mediului intern, prezenţa sau absenţa unor electroliţi. Forma liberă a O2 din sânge
are o importanţă deosebită, reprezentând stadiul iniţial şi obligatoriu pentru întreaga cantitate de O2, care întâi
se dizolvă în plasmă, şi apoi se combină labil cu hemoglobina, rezultând HbO2. Această formă liberă a O2
menţine gradientul presional plasmă -ţesuturi, în vederea schimburilor permanente dintre acestea.
Combinarea O2 cu hemoglobina, uşurată de prezenţa Fe 2+, nu este o oxidare propriu-zisă, ci o oxigenare,
deoarece fierul rămâne tot în stare de Fe2+. Atât în plasmă, cât şi în eritrocite, sub influenţa anhidrazei
carbonice, CO2 se hidratează, rezultând H2CO3. Acesta se disociază, eliberând HCO3- care se combină cu K+
în eritrocite şi cu Na+ în plasmă.

Fig. 11.7. Presiunile parţiale ale gazelor respiratorii.

alveole pulmonare

c) Respiraţia celulară (tisulară). Actul complex al respiraţiei tisulare se realizează cu participarea a

două mari categorii de procese:
— procese fizice de difuziune a celor două gaze, determinate de gradientele diferite de presiune
parţială din sectoarele capilar, interstiţial şi celular;
— reacţii chimice oxidoreducătoare, eliberatoare de energie.

Respiraţia celulară se desfăşoară în etape.

1. Degradarea anaerobă a glucozei în citoplasmă şi oxidarea acizilor graşi în mitocondrii.
2. Decarboxilarea şi oxidarea produşilor intermediari rezultaţi în ciclul Krebs din mitocondrii, cu
eliberare de CO2, H2O, electroni şi H+.
3. Transferul H+ şi a electronilor în lanţul transportor de electroni până la O2 molecular, urmat de
eliberarea unor importante cantităţi de energie.
4. Stocarea unei părţi din energia produsă în legăturile macroergice ale ATP, ca urmare a fosforilării
ADP, cuplate cu transportul de electroni.
Ultimele trei etape ale respiraţiei celulare au loc în mitocondrii, în prezenţa unor enzime specifice,
dehidrogenaze şi oxidaze, şi a unei cantităţi adecvate de oxigen.
Aceste procese au o deosebită importanţă în metabolismul energetic, prin punerea în libertate a energiei
chimice potenţiale (ATP), care va fi utilizată în activităţi metabolice. Rezervele de oxigen din sânge şi de
mio-globină sunt limitate. În caz de apnee*, aceste rezerve asigură necesităţile funcţionale numai pentru 2—4
min. La începutul efortului muscular, debitul cardiac şi consumul de O2 creşte mai repede decât capacitatea
de ventilaţie, instalându-se datoria de oxigen.

SINTEZĂ: SISTEMUL RESPIRATOR

Procesele esenţiale ale respiraţiei sunt, în esenţă, următoarele:

1. Ventilaţia pulmonară realizată prin mişcările respiratorii.
2. Schimburile gazoase între aerul atmosferic şi sânge, prin membrana alveolo-capilară.
3. Transportul sangvin al gazelor respiratorii.
4. Schimbul de gaze între sânge şi ţesuturi.
5. Producerea de energie prin respiraţia (oxidarea) celulară.
6.Mecanismele nervoase şi umorale de reglare şi adaptare a respiraţiei la condiţiile de mediu.
 EVALUARE
A. Selectaţi literele corespunzătoare răspunsurilor corecte:
1. Leucocitele participă la:
a fagocitoză;
b.transportul gazelor respiratorii;
c.procesul de imunitate;
d.menţinerea echilibrului acido-bazic;
e.diapedeză.
2.In atriul drept al inimii se deschid următoarele
: vase:
a. artera aortă;
b.venele cave;
c. venele pulmonare;
d.arterele pulmonare.
3.Factorii circulaţiei sângelui prin vene sunt:
a.aspiraţia toracică;
b.activitatea cardiacă;
c.„presa abdominală";
d.valvulele venoase pentru vasele de deasupra inimii
e.gravitaţia pentru vasele situate sub inimă.
4.Vascularizaţia functionala a plamanilor este asigurata de:
a.arterele bronşice;
b.arterele pulmonare;
c.mica circulaţie;
d.marea circulaţie.
5.Oxigenul este transportat de sange in urmatoarele
forme:
a.bicarbonat de sodiu;
b.dizolvat în plasmă;
c.oxihemoglobină;
d.formă liberă.
6.Undese incruciseaza calea aerului cu calea ali-
mentelor
a. cavitatea bucală;
b. faringe;
c. laringe;
d. trahee;
e. esofag.
B.Un corp ascuţit pătrunde în toracele unui individ, fără să-i afecteze grav plămânul. Totuşi, el
Acuza mari dificultati in respiratie.Stabiliţi cauza posibilă.

C. Cronometraţi numărul de respiraţii pe minut şi stabiliţi pulsul în trei situaţii diferite: în repaus,
Dupa efort si in apnee voluntara.Notati ceea ce constatati si stabiliti substratul anatomo-fiziologic al
fenomenului.

D.In cele două eprubete din imaginea de mai jos se află sânge tratat-cu citrat de sodiu care împiedică
coagularea. Culoarea sângelui diferă. Stabiliţi prin ce diferă sângele din cele două eprubete şi modul în care se poate
trece în laborator de la starea caracteristică sângelui din eprubeta A, la starea caracteristică din eprubeta B şi invers.
 E. La un proces de paternitate ,judecatorul este pus in fata urmatoarei situatii :mama are grupa de sange A
II,copilul are grupa OI, iar tatal prezumtiv are grupa AB IV.
Care va fi verdictul judecătorului în acest caz?
F.Schema de mai jos reprezinta sintetic circulatia sistemetica si circulatia pulmonara.
Pe această schemă, copiată în caiete, coloraţi cu culorile convenţionale cunoscute liniile punctate care
reprezintă vasele care transportă sânge oxigenat şi respectiv sânge neoxigenat. Indicaţi prin săgeţi sensul circulaţiei
sângelui prin inimă şi prin vase.

PLĂMÂNI -

AD AS

VDTESUTURI VS
 12. EXCREŢIA. SISTEMUL EXCRETOR
Procesele catabolice desfăşurate la nivel celular dau naştere, pe lingă energie, la produşi reziduali: C02, uree,
acid uric, H20, amoniac etc. Aceştia se elimină parţial prin plămâni (C02 şi o cantitate de apă) şi prin piele (apă şi
substanţe minerale).
Cea mai mare parte a produşilor reziduali se elimină sub formă de urină, prin rinichi, ceea ce constituie pro-
cesul de excreţie renală. Formaţiunile anatomice care contribuie la producerea şi eliminarea urinei formează sistemul
excretor.
Sistemul excretor este constituit din rinichi şi căile urinare (fig. 12.1.).

12.1. RINICHII
Rinichii sunt situaţi retroperitoneal, în lojele renale. Pe marginea medială a rinichilor se află sinusul şi hilul renal,
care adăpostesc pediculul renal. Pediculul renal este format din căile excretoare, vase sangvine şi fibre nervoase. La
exterior rinichiul este învelit în capsula renală fibroasă.
Parenchimul renal este constituit din două zone: medulară şi corticală, care se întrepătrund (fig. 12.2.).
Zona medulară este formată din 7-14 piramide renale Malpighi, ale căror vârfuri, papilele renale, sunt îndreptate
spre sinusul renal. Piramidele renale cuprind tuburile urinifere ale nefronilor şi tuburile colectoare. Medulara
piramidelor se prelungeşte în corticală sub forma piramidelor Ferrein, care constituie lobulii renali.
Zona corticală cuprinde glomeruli şi tuburi urinifere ale nefronilor. O piramidă renală împreună" cu lobulii renali
şi corticală corespunzătoare acesteia formează un lob renal (fig. 12.3.).

Nefronul. Unitatea morfofuncţională a rinichiului este

nefronul.
Cei doi rinichi cuprind aproximativ 2.600.000 de nefroni. Un
nefron (fig. 12.4.) este constituit din cor-pusculul Malpighi şi
tubul urinifer.
a) Corpusculul renal Malpighi cuprinde capsula Bowmann şi
glomerulul renal.
Capsula Bowmann are formă de cupă, cu peretele din două
foiţe: viscerală, care aderă la glomerul, şi parietală, care se
continuă cu tubul urinifer.
Glomerulul renal este format dintr-un ghem de 25-50 de vase
capilare pe traiect arterial.
In corpusculul renal are loc filtrarea plasmei sangvine,
proces favorizat atât de structura perforată
a endoteliului capilar si a foitei viscerale a capsulei , cat si de
calitatile filtrante ale membranei bazale endoteliului.
Endoteliul capilar, membrana bazala si epiteliul
capsular formeaza membrana filtranta.

Fig. 12.1. Sistemul excretor — structură: 1. venă

1.renală; 2.rinichi; 3. ureter; 4. vezică urinară;
5. uretră; 6. rect; 7. aortă abdominală;
8. venă cavă inferioară; 9. arteră renală;
10. diafragmă.
b) Tubul urinifer cuprinde trei segmente:
-tubul contort proximal este alcătuit dintr-un -epiteliu
cilindric cu bordură în perie;
-ansa Henle, de forma literei „U", este formată din din
epiteliu turtit; ansele nefronilor juxtamedulariari* pătrund în
piramide până aproape de vârful papile
spre deosebire de cei cu glomeruli in corticala ar externa
ale caror anse patrund numai in medulara
externa.
-tubul contort distal, la contactul cu arteriola
aferentă formează aparatul juxtaglomerular*, cu rol în
reglarea presiunii arteriale. Se deschide în
canalul colector care se termină în papila renală.
Vascularizaţia rinichiului. Artera renală,
după ce pătrunde în rinichi, se ramifică în
arterele interlobare, între piramidele renale, din
care iau naştere arterele arcuate, situate
între medulară şi corticala. Din acestea se
desprind radiar spre corticala arterele
interlobulare, care dau naştere arteriolelor
aferente. Acestea se capilarizează,
formând glomerulul renal.Din capilarele
glomerulului ia naştere arteriola eferentă, care se
recapilarizează printre tuburile urinifere. Din Fig. 12.3. Rinichiul — secţiune longitudinală
această reţea capilară clasică se formează venele schematică:
care converg în vena renală (fig. 12.3.). 1. zonă corticala; 2. piramidă Malpighi; 3. arteră
Inervaţia rinichiului este constituită din renală; 4. venă renală; 5. pelvis renal; 6. calice mici; 7.
fibre vagale şi simpatice din plexul renal. calice mari; 8. ureten 9. arteră interlobară; 10. arteră
Ambele inervează numai pereţii vaselor sangvine. arcuată; 11. arteră interiobulară; 12. venă interlobară, 13.
venă arcuată;
14. venă interiobulară

12.2. CĂILE URINARE locul de origine a uretrei se află sfincterele vezicale:

Urina formată este eliminată prin căile sfincterul vezical intern (neted) şi sfincterul vezical extern
urinare: calice, pelvis renal, uretere, vezica urinară şi (striat).
uretră. Inervaţia vegetativă a vezicii urinare este realizată
a) Calicele mici sunt formaţiuni de fibrele simpatice din plexul hipogastric şi fibrele
membranoase, situate în jurul uneia sau mai parasimpatice aparţinând parasimpaticului sacrat.
multor papile renale. f) Uretra este, la bărbat, organul comun
b) Calicele mari (2-3) rezultă prin unirea sistemelor excretor şi genital.
celor 6-12 calice mici.
c) Pelvisul renal, în formă de pâlnie,
este căptuşit cu epiteliu de tranziţie.
d) Ureterele sunt conducte musculo-
membranoase captusite la interior de uroteliu.Ele
iau naştere din pelvisurile renale şi se deschid în vezica
urinară.
e) Vezica urinară este un organ cavitar
cu o capacitate fiziologică de 300-350 ml.
Este situată în loja vezi-cală din pelvis.
Peretele vezical prezintă trei pături musculare
netede şi este căptuşit la interior de uroteliu. La
 Fig. 12.4. Structura nefronului: 1. capsulă
Bowmann; 2. glomerul renal; 3. arteriola aferentă; 4.
arteriola eferentă; 5. capilare; 6. tub contort proximal; 7.
ansă Henle; 8. tub distal; 9. tub colector; 10. venulă.
 12.3. FIZIOLOGIA EXCREŢIEI
Funcţia esenţială a sistemului excretor este menţinerea constantă a proprietăţilor fizice şi a compoziţiei chimice a
mediului intern.
Menţinerea home-ostaziei presupune realizarea următoarelor procese: eliminarea substanţelor toxice şi a celor
inutile, sub formă de urină, menţinerea constantă a pH-ului sangvin şi a presiunii osmotice*, secreţia de renină.

12.3.1. Formarea urinei.

Procesul de formare a urinei se desfăşoară în mai multe etape.
a) Ultrafiltrarea glomerulară. Este procesul de trecere a plasmei sangvine (cu excepţia proteinelor) prin
membrana filtrantă, în tubul urinifer, unde constituie urina primară. Procesul este determinat de presiunea manifestată
la nivelul membranei filtrante.

Fig. 12.5. Procese de reabsorbţie şi

secreţie la nivelul nefronului.

Tab. 30. Reabsorbţia tubulară.

SUBSTANŢA TUB TUB DISTAL

PROXIMAL
Apă 85% 14%
Na+ 85% 14%
CI- 99% . —
IC 100% —
Glucoza 100% —
Uree 60% —
Aminoacizi 98% —
 în 24 de ore, prin rinichi trec 1000-15001 de sânge. Cantitatea de urină primară formată în 24 de ore este de
170-180 I. Rezultă că lichidul extracelular este în totalitate filtrat de 12-16 ori zilnic. Ultrafiltratul are constituţia plasmei
deproteinizate.
Urina primară de la nivelul capsulei Bowmann trece în sistemul tubular al nefronului unde suferă procese de
reabsorbţie şi secreţie tubulară.
b) Reabsorbţia tubulară. Este procesul de trecere a unor constituenţi ai urinei primare din tubul urinifer în
capilarele sangvine, prin transport activ sau pasiv. Se desfăşoară la nivelul segmentelor proximal şi distal şi determină
economisirea unor substanţe utile (tab. 30.).
c) Secreţia tubulară. Constă în trecerea din capilarele sangvine peritubulare în lumenul tubular a K+, a H+, a
amoniacului, a ureei şi a altor produşi toxici din plasmă. Se desfăşoară la nivelul tubilor contorţi distali.
Transportul prin peretele tubular este realizat prin mecanisme enzimatice, datorită gradientului de concentraţie,
şi prin difuziune. In urma proceselor de reabsorbţie şi secreţie tubulară, cantitatea de urină scade la 1,5 I/24 h, iar
concentraţia creşte, rezultând urina finală (fig. 12.5.).

12.3.2. Funcţia endocrină. Se realizează prin secreţia de renină la nivelul aparatului juxta-glomerular. Renină
este inactivă, dar activează angiotensina II, cu efect puternic vasoconstrictor, eliberator de aldosteron şi stimulator al
sistemului adrenosimpatic, asigurând homeostazia circulatorie şi menţinerea echilibrului hidrosalin.

12.4. MICŢIUNEA
Micţiunea este procesul de eliminare a urinei. Din canalele colectoare, urina trece în calice, apoi în bazinet şi
uretere. Transportul urinei prin uretere se desfăşoară prin mişcări peristaltice. Peristaltismul este influenţat de SNV.
Simpaticul inhibă motilitatea ureterelor, iar parasimpaticul o accentuează. La locul de vărsare în vezica urinară se află
câte o valvă.
Până la un conţinut de 400 cm3 de urină, presiunea exercitată de peretele vezical asupra conţinutului rămâne
constantă. Când cantitatea de lichid depăşeşte 400 cm3 presiunea intravezicală creşte. Creşterea presiunii,
determinată de distensie, stimulează receptorii din peretele vezical şi impulsurile sunt conduse prin fibrele senzitive
parasimpatice ia centrii nervoşi medulari ai micţiunii (S1-S3), declanşând reflex, pe cale eferentă parasimpatică
(nervii pelvici), relaxarea sfincterului vezical intern si contracţia muşchiului, deci micţiunea reflexă

.
 EVALUARE
A.Selectaţi literele corespunzatoare raspunsurilor corecte:

1.Rinichii asigura: 3.Nefronul are in competenta:

a. mentinerea echilibrului acido-bazic; a. ansa Henle;

b. eliminarea din organism a substantelor toxice; b.capsula Bowmann
c. producerea de energie necesara vietii; c.tubul contort proximal;
d. producerea de renina; d. corpusculul Meissner;
e. eliminarea proteinelor plasmatice; e.corpusculul Malpighi

2.Caile urinare aflate in afara rinichilor sunt: 4.Fomarea urinei cuprinde urmatorele etepe:
a. ureterele; a.reabsorbtia glomerulara;
b. bazinetul b. secretia tunulara;
c. tuburile urinifere; c. reabsorbtia tubulara;
d. vezica urinara; d.ultrafiltrarea glomerulara
e. uretra; e.secretia de renina;

B.In urma analizelor efectuate,unui bolnav i se descopera glucoza in urina.De ce afectiune este posibil sa
sufere?Explicati.
C.Cunoasteti afectiunea numita popular pietre la rinichi (calculi renali).Enumerati cateva din cauzele formarii
acestora.
D.Urmariti cu atenţie schema de mai jos si rezolvati cerintele:

1.Scrieti numele structurilor anatomice 2.Scrieti in casetele corespunzatoare din

reprezentate in schema alaturata prin litere: schema numarul din fata functiei
caracteristice;
a. 1.expiratie
b. 2.secretie biliara
c. 3.defecatie
d. 4.circulatie sangvina
e. 5.transpiratie
f. 6.hematoza pulmonara
g. 7.excretie
h. 8.oxidare celulara
i. 9.absorbtie intestinala
j. 10.inspiratie
k. 11.digestie
l. 12.indigestie