„Literatura comparată este arta metodică de a apropia, prin căutarea legăturilor de analogie, înrudire şi influenţă, literatura de alte domenii

ale expresiei sau ale cunoaşterii, sau fapte şi texte literare între ele, distante sau nu în timp sau în spaţiu, cu condiţia ca ele să aparţină mai multor culturi din cadrul unei aceleiaşi tradiţii, în scopul de a le descrie, cunoaşte şi gusta mai bine.”1

1.

Evoluţia comparatismului românesc de la începuturi până în 1950 (schiţă)

Comparatismul românesc se dezvoltă în paralel cu cel european, la sfârşitul secolului al XIX-lea, chiar dacă studiul comparatist al literaturii a apărut în realitate în epoca luminilor. În prima jumătate a secolului al XIX-lea se pun bazele prin nume ca Lanson, Baldensperger, Carré, Hazard, Van Tieghem, dar şi prin apariţia unor publicaţii, dintre care „Revue de littérature comparée” (1921), este considerată organul principal al comparatismului occidental. „Literatura comparată s-a închegat ca o reacţie împotriva naţionalismului îngust al unei mari părţi a cercetării literare din secolul al XIX-lea, ca un protest împotriva izolaţionismului multor istorici ai literaturii franceze, germane, italiene, engleze etc. Ea a fost adesea cultivată de oameni care ei înşişi s-au aflat la intersecţia unor naţiuni sau, cel puţin, la frontiera naţiunii proprii.”2 În România termenul de „literatură comparată” este creat prin analogie cu literatura franceză, engleză, germană şi denumea la început disciplina ce studia legăturile şi influenţele reciproce dintre literaturi. Comparatismul pătrunde în cultura română mai ales pe căi universitare datorită tezelor de doctorat pregătite în Franţa la Sorbona, la Şcoala normală superioară, la École Pratique des Hautes – Etudes şi la Colège de France. Literatura comparată poate sta alături de istorie, critică, teorie literară şi literatură universală, pentru că este un domeniu al ştiinţei literaturii şi pentru că în cercetarea literară domeniile enumerate mai sus colaborează la caracterizarea, interpretarea şi evaluarea unei opere literare sau a unui grup de opere literare, scopul principal al cercetării literare. Literatura comparată se mărginea, la început, la studiul
Cl. Pichois, A. M. Rouseau, La littérature comparée, Paris, Armand Colin, 1967, p. 174. René Wellek, Criza literaturii comparate, în vol. Conceptele criticii. În româneşte de Rodica Tiniş. Studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Univers, 1970. p. 295
1 2

1

relaţiilor internaţionale, mai ales al influenţelor şi al izvoarelor, la relaţiile internaţionale dintre teme, motive, idei şi sentimente, cauze şi efecte, fiindu-i imposibil să investigheze o singură operă literară în totalitatea ei, deoarece nicio operă nu poate fi redusă doar la influenţele străine pe care le suferă sau la influenţele pe care le emană. „Operele literare nu sunt însă pur şi simplu suma unor izvoare şi influenţe: ele sunt întreguri în care materia primă luată din altă parte încetează de a fi materie inertă deoarece este asimilată într-o nouă structură.”1 Aşadar, la început comparatismul evidenţia mai mult influenţele suferite de o scriere şi mai puţin specificul ei. Cea mai simplă clasificare a influenţelor stabileşte două tipuri: a) modelatoare şi pur imitative; b) stimulatoare de originalitate. Aceste influenţe sunt considerate de L. Blaga „catalitice”. În lucrarea Principii de literatură comparată, apărută la Editura Pentru Literatură în 1969, Al. Dima consideră că literatura comparată include studiul a trei compartimente: relaţiile literare internaţionale, paralelismele şi caracterele diferenţiale ale fiecărei literaturi în parte, iar „…procesul ei de cunoaştere ordonată şi sistematică are ca obiect un aspect particular al fenomenelor literare, şi anume nu cercetarea lor izolată sau în grupe distincte în cadrul istoriei respective, ci raportarea lor la fenomene analoage dintr-o altă sferă naţională”2. În cadrul literaturii comparate, comparaţiile joacă un rol major, tocmai de aceea au existat de-a lungul timpului foarte multe încercări de stabilire a categoriilor lor, încercări dintre care amintim doar pe cea a lui M. Novicov, care în articolul Comparaţia în cercetarea literară stabileşte trei categorii majore: „a) comparaţiile a căror funcţie este (sau care au drept obiectiv) a reliefa specificitatea, individualitatea fenomenului cercetat; b) comparaţiile prin care se urmăreşte descoperirea şi definirea unor trăsături generale, comune unui şir de fenomene literare; c) comparaţiile care se constituie în sine ca obiect de studiu.”3

Ibidem, p. 293 Al. Dima, Principii de literatură comparată, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969, p. 16 3 M. Novicov, Comparaţia în cercetarea literară, în vol. Studii de literatură comparată, Bucureşti, Editura Academiei Republici Socialiste România, 1968, p. 20
1 2

2

Prima lucrare din domeniul comparatismului românesc este cea a lui P. Eliade1, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote, urmată de studiile lui N. I. Apostolescu, dintre care amintim L’Influence des romantiques français sur la poésie roumaine – teză de doctorat (1909) şi studiile lui Ch. Drouhet pe care le vom dezbate într-un alt capitol. Lucrările în care apar primele referiri comparatiste româneşti, chiar dacă reduse, sunt manualele, tratatele sau sintezele de istorie a literaturii româneşti: cele ale lui Aron Densuşianu (Istoria limbei şi literaturei române - 1885), V. A. Urechia (Schiţe de istoria literaturii româneşti - 1885), Ion Nădejde (Istoria limbei şi literaturei române cu probe de limbă, de ortografie şi grafie din toate veacurile... - 1886), Al. Philippide (Introducere în istoria limbii şi literaturii româneşti - 1888), Moses Gaster (Geschichte der rumänischen Literatur - 1896). Referirile se diversifică în lucrările lui N. Iorga, D. Popovici, Sextil Puşcariu, N. Cartojan, N. Drăganu, G. Bogdan – Duică, Basil Munteanu (Panorama de la littérature roumaine contemporaine), D. Murăşanu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Al. Piru. Reprezentanţii comparatismului românesc s-au ocupat nu numai de literatura cultă, ci şi de folclor, de cărţile populare, remarcându-se în acest domeniu: B. P. Haşdeu (Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI în legătură cu literatura poporană cea nescrisă <volumul II al Cuventelor din bătrâni> - 1880), Lazăr Şăineanu, N. Cartojan şi Ovid. Densusianu care este preocupat de urmările fenomenului de transhumanţă asupra formării spiritualităţii româneşti. Studii speciale de literatură comparată apar la început, cel mai adesea în cadru universitar: 1) în domeniul folcloristicii (cărţile populare), amintim studiile lui N. Cartojan pe urmele lui B. P. Haşdeu (Alexandria în literatura română – 1910, Fiore di virtù in
Pompiliu Eliade (1869–1914) s-a născut la Bucuresti. În 1891 a absolvit Facultatea de litere şi filosofie cu teza Silogismul si adversarul său Herbert Spencer. În perioada 1892–1895 s-a aflat în capitala Franţei, la École Normale Superieure, ca bursier Hillel. În 1898 şi-a susţinut doctoratul la Sorbona cu lucrarea De l'influence francaise sur l'esprit public en Roumanie: Les Origines (Ernest Leroux Editeur, 1898; Influenţa franceză asupra spiritului public în România: Originile, Editura Univers, 1982). Tot pe linia istoriei mentalităţilor a scris studiul Histoire de l'esprit public en Roumanie au dix-neuvieme siecle, apărut în două volume la Paris (1905 şi 1914). Ca profesor suplinitor (1900), ulterior titularizat (1904), de limba şi literatura franceză la Facultatea de litere din Bucureşti şi-a publicat prelegerile în cartea Ce este literatura? Condiţiunile şi limitele acestei arte (1903; Editura Dacia, 1978) şi cele trei studii comparatiste: Filosofia lui La Fontaine (1901), Gregoire Alexandresco et ses maîtres français (1904) şi Cu privire la Maurice Maeterlinck (1912). A făcut cronică literara şi dramatică în revista bucureşteană „L'independence roumaine”; articolele au fost adunate în Causeries littéraires (3 vol., 1903). A fost directorul Teatrului Naţional (1908– 1911). Ca deputat din partea PNL (din 1907), a rostit in Camera câteva discursuri memorabile, ulterior publicate. A făcut parte din Consiliul permanent al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. A fost membru al Ateneului Român şi membru corespondent al Academiei Romane (din 1912).
1

3

literatura română – 1928, Legenda Troadei în literatura veche – 1925, Cărţile populare în literatura română - 1929), teza de doctorat a profesorului N. N. Condeescu, Legenda Genovevei de Brabant şi versiunile sale româneşti – 1938, lucrare concepută şi realizată în spiritul şcolii istoriste, aşezată în cadrul studiilor privind legendele, dintre care mai amintim şi Concepţii apusene despre omul ideal, de la Renaştere până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Lucrări referitoare la legende şi motive au scris şi Ramiro Ortiz (Fortuna labilis - 1927), Anita Belciugăteanu (Carpe rosam - 1931), D. Găzdaru (Originea şi răspândirea motivului „amărâtă turturea” în literaturile romanice - 1934) şi, cu orizont mai larg, cuprinzând şi literatură cultă, D. Caracostea (Lenore - 1929). 2) Studiul influenţelor suferite de limba română: a) influenţa culturii şi literaturii slave, cercetată de P. P. Panaitescu, La littérature slavo – roumanine et son importance pour l’histoire des littératures slaves – 1929 şi I. C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare – 1932. Raporturile noaste cu Rusia au fost analizate de Ştefan Ciobanu în două lucrări: Dimitrie Cantemir în Rusia (1926) şi Din legăturile culturale româno – ucrainene (1938); b) influenţa bulgară, cercetată de Emil Turdeanu, Literatura bulgară în secolul al XIV-lea şi difuzarea ei în Ţările Române – 1947; c) influenţa polonă, analizată de P. P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron Costin – 1925; d) influenţa elină, analizată de Demetrios Russo, Elenismul în România – 1912; e) influenţa franceză; ciclul lucrărilor este deschis de P. Eliade cu Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote. Obiectul acestei lucrări îl constituie vechiul regim, prin care se înţelege, după cum arată şi subtitlul, secolul al XVIII-lea, şi îmbrăţişează pe larg starea societăţii, situaţia premergătoare influenţei franceze şi rezultatele influenţei franceze. Influenţa se exercită supra spiritului public, iar prin acesta se înţelege totalitatea opiniilor şi sentimentelor comune unui popor. Cercetarea depăşeşte domeniul literar, căruia îi dedică o treime, a „rezultatelor”, ocupându-se de renaşterea română şi influenţa franceză în ce priveşte lecturile boierilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, traducerile lor, succesul micilor poeţi francezi în Principate, cum ar fi Dorat, Piron sau Collardeau. Exagerările sunt de la sine înţelese, căci P. Eliade consideră că influenţa franceză a contribuit la „naşterea” poporului român, al cărei civilizaţie nu ar fi avut istorie înainte de influenţa franceză. Lucrarea este urmată în 1914 de La Roumanie au XIX e siècle apărută la Paris, în editura Hachette. „Influenţa franceză, în aceste lucrări, este privită drept pârghia hotărâtoare, prin care vocaţia europeană a poporului nostru s-a putut regăsi pe sine în condiţiile istorice şi morale din prima jumătate a secolului trecut. Procesul e înfăţişat cu valenţele lui multiple: politică, legislaţie, învăţământ, viaţă socială, literatură. Cercetarea nu se opreşte doar la ecourile produse asupra păturilor instruite ale societăţii noastre, ci încearcă să desluşească urmările procesului şi asupra ţărănimii,
4

ca stare spirituală şi materială.”1 Nu trebuie uitate nici studiile: Les premiers Bonjouristes, publicat în „Buletinul Congresului pentru extensiunea limbii franceze” de la Bruxelles, în 1905 şi Grégoire Alexandresco et ses maîtres français publicat la Paris în „Revue des Deux - Mondes” în 1904. Studiul lui V. Haneş, elev al lui P. Eliade, Formarea opiniei franceze asupra României (1929) se ocupă de cercetarea primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, urmărind, cu ajutorul unei bibliografii minuţioase, cuprinzând şi periodicele timpului, părerile francezilor despre un popor ca cel român în plină prefacere în acea epocă. Influenţa franceză în România a fost studiată şi în cadru literar propriu-zis şi vom nominaliza aici două lucrări tipice în acest domeniu, a lui N. I Apostolescu, L’influence des romantiques français sur la poésie roumaine (1909) şi cea a lui Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi (1924). Prima lucrare încearcă să cuprindă tot materialul secolului al XVIII-lea, din perioada preromantică, de la Iancu Văcărescu şi Grigore Alexandrescu la traducători, Constantin Stamati şi Costache Negruzzi, trecând apoi la N. Bălcescu, la D. Bolintineanu, N. N. Nicoleanu, Al. Depărăţeanu, Mihail Zamfirescu N. Scurtescu, la V. Alecsandri şi la Familia Haşdeu. N. I. Apostolescu, un riguros istorist descoperă numeroase izvoare şi realizează o privire generală asupra literaturii române în funcţie de cea franceză. „Apropieri de texte, de idei, de sentimente, de îndrumări se produc aici pentru prima oară, dar nu e mai puţin adevărat că uneori tendinţa cercetătorului se îndreaptă în sensul acoperirii originalităţii operelor ca, de pildă, atunci când caracterizează Cântarea României ca încărcată de influenţe din Chateaubriand, Byron, Lamennais, Michelet, Biblie, şi se prezintă ca aspect nou doar limba << cu sonoritatea ei muzicală>>”2 Despre a doua lucrare vom vorbi pe larg într-un capitol următor, deocamdată ne mulţumit a nota doar că amănunţita bibliografie franco-română a lui Georges Bengesco, Bibliographie franco-roumaine du XIX e siècle (1895) l-a ajutat pe Ch. Drouhet la realizarea lucrării. În cadrul analizei influenţei franceze nu trebuie omisă nici lucrarea cu care îşi începea cariera de comparatist N. N. Condeescu: Istoria lui Alţidas şi a Zelidei; unul din primele romane franceze în limba noastră (1931), dar şi lucrarea lui D. Popovici La Littérature roumaine à l’ époque des Lumières (1945). f) Influenţa italiană este analizată în primul rând de Ramiro Ortiz (studiul Per la storia della cultura italiana in Romania - 1916), iar în perioada 1934-1943 în revista „Studii italiene” îşi vor aduce contribuţia: Al. Ciorănescu (Teatrul lui Metastasio în România), Mariana Rarincescu (Duiliu Zamfirescu şi Italia), Dan Simonescu (Vico în cultura românească; Cezar Bolliac traducător din Ariosto), Al. Marcu (Torquato Tasso în romantica românească; De la Torquato Tasso la Eminescu: coincidenţe tematice; Alfieri şi revoluţionarii noştri de la 1848; Noi indicaţii despre Felice Orsini la Sibiu şi opinia publică), Alexandrina Mititelu
Ion Zamfirescu, Comparatismul în România. Schiţă istorică şi sistematică, în vol. Studii de literatură comparată, Bucureşti, Editura Academiei Republici Socialiste România, 1968, p. 52.
1 2

Al. Dima, op. cit., p. 72

5

(Influenţa lui Leopardi şi Carducci în poezia lui Duiliu Zamfirescu; Leopardi în critica şi literatura română), M. Georgescu – Tistu (Poetul Giuseppe Regaldi în legătură cu românii), Corina Ionescu (Iulia Hasdeu şi câţiva poeţi italieni), N. Façon (Benedetto Croce în cultura românească), Ioan Georgescu (Un izvor literar a lui Petru Maior: Paolo Segneri, „Qaresimale”), Ecaterina Carp (Italia în opera lui Al. Odobescu), C. H. Niculescu (Giovanni Papini în România; O dramă românească reprezentată la Napoli în 1879) şi C. Stănescu (Alexandru Vlahuţă şi Italia). g) Relaţiile româno-spaniole sunt analizate mai întâi de N. Iorga în Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi raporturile lor (1920). h) Comparatismul româno-german este ilustrat de cercetările dinaintea secolului al XIX-lea ale lui Sextil Puşcariu şi Traian Bratu. În atenţia cercetătorilor este mai ales M. Eminescu, ale cărui izvoare germane sunt urmărite de T. Maiorescu, G. Bogdan – Duică, T. Vianu (Poezia lui Eminescu – 1930, Influenţa lui Hegel în cultura română - 1933), Ion Sin-Giorgiu (Neue deutsche Quellen bei Mihail Eminescu – 1941, Mihail Eminescu şi Goethe - 1942) şi G. Călinescu. i) Influenţa engleză este analizată de Marcu Beza şi I. Botez, Scriitori englezi despre români – 1920, P. Grimm, Traduceri şi imitaţiuni româneşti după literatura engleză – 1924. La Paris în perioada 1910-1939 vor apărea câteva lucrări, semnate de autori români, care analizează diverşi scriitori, curente şi procese din literaturile străine, lucrări dintre care amintim: Leopardi et la France (1910), Alfred de Vigny et Fréderic II. Etude d’influence littéraire (1920) semnate de N. Şerban, Victor Cherbuliez et le cosmopolitisme de Marie – Anne Istrati, L’Influence de Hegel sur Taine, théoricien de la connaissance et de l’art – teza de doctorat a lui D. D. Roşca şi Arioste en France. Dès origines à la fin du XVIII e siècle de Al. Ciorănescu. Iar la Bucureşti vor apărea lucrările lui N. N. Condeescu: Sistemul lui Galilei şi opinia publică franceză (1942), Contributions à l’étude de la fortune littéraire du Cavalier Marin en France (1943), Le paradoxe bernesquq dans la littérature française de la Renaissance (1944), Concepţii apusene despre omul ideal, de la Renaştere la sfârşitul secolului al XIX-lea (1946). Au fost fost cercetate şi modurile în care apar domnitorii români ai Evului Mediu în literaturile străine, de exemplu lucrarea lui I. Bogad, Vlad – Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui – 1896, sau cercetările lui O. Tafrali şi D. Russo, Studii istorice greco – române.

2. Viaţa şi opera lui Ch. Drouhet
Personalitate erudită ce va marca prin activitatea sa didactică evoluţia învăţământului superior românesc din perioada interbelică, Charles Drouhet pe urmele lui Pompiliu Eliade şi N. I. Apostolescu va contribui la constituirea şi
6

consolidarea literaturii comparate în România prin studii în care va stabili legături între cultura română şi cea franceză, devenind unul dintre primii comparatişi ai şcolii naţionale. Ch. Drouhet se naşte la Bârlad, într-o familie de profesori: tatăl, Pierre Drouhet născut în Franţa predă Limba şi literatura franceză la Liceul din Bârlad începând din 1869, mama, Nathalie Olivari profesoară, fiica directoarei pensionului de fete din Bârlad se căsătoreşte cu Pierre în 1867. Aşadar, Charles Drouhet provine dintr-o familie de intelectuali francezi, originară din Blaye, regiunea Bordeaux, dar se va forma în mediul românesc sub îndrumarea tatălui care cunoştea filosofie, istorie, muzică şi limbile clasice. Ch. Drouhet se defineşte încă de la început ca având o dublă apartenenţă, la cele două culturi, română şi franceză şi o dublă vocaţie, de lingvist şi de critic literar. Urmează cursurile Liceului ,,Codreanu” din localitate, dar le termină în 1896 la Liceul ,,Sfântu Sava” din Bucureşti unde şi obţine diploma de bacalaureat. În perioada 1896-1900 urmează cursurile de Filologie modernă de la Facultatea de litere din Bucureşti, obţinând diploma de licenţă în 1900. Suplineşte o perioadă Limba română la Liceul din Bârlad, iar din 1904 este numit profesor titular la Gimnaziu ,,Cantemir” din capitală. În acelaşi an primeşte o bursă de studii în Franţa, unde în 1909 va obţine titlul de doctor în litere la Universitatea Sorbona din Paris. Publică sistematic începând din 1906, în reviste franceze şi române: „Revue d’histoire littéraire de la France”, „Le Correspondant”, „La Minerve française”, „Mercure de France”, „Viaţa românească”, „Viaţa nouă”, „Convorbiri literare”. În Franţa îi va apărea primul studiu filologic: Franç –épaule în 1906 şi tot în acelaşi an îi apare în România primul studiu de literatură franceză în ,,Convorbiri literare”: Leconte de Lisle. Încă din primele studii se remarcă interesul faţă de literatura franceză şi de literatura română, interes ce-l va ghida în elaborarea amplelor lucrări comparatiste de mai târziu. Întors în ţară va fi numit suplinitor la catedra de Limba şi literatura franceză de la Universitatea din Iaşi, unde va aduce un omagiu fostului titular Anton Naum în lecţia de deschidere: Începuturile literaturii franceze. Teza de doctorat Le poète François Mainard va fi publicată în 1910. Cu articolul O nouă colecţie de scrieri inedite ale lui Vasile Alecsandri publicat în 1911 în ,,Convorbiri literare” va inaugura seria de studii de literatură comparată: Modele franceze ale teatrului lui Alecsandri (Cucoana Chiriţa) -1911, Victor Hugo şi Vasile Alecsandri poet epic -1912, Modele franceze ale teatrului lui Vasile Alecsandri (Boieri şi Ciocoi) -1913, Localizările, Lipitorile satelor -1914, Scenarii, situaţii şi personagii imitate în comediile în proză -1914, Izvoarele de inspiraţie din poezia ,,O fată tânâră pe patul morţii” a lui Bolintineanu -1914, Alecsandri poet liric şi romanticii francezi (Alecsandri şi Lamartine) – 1915, Alecsandri, V. Hugo şi Th. Gautier -1915. Tot în 1915 publică în ,,Viaţa Românescă” articolul Activitatea literară a lui Pompiliu Eliade căruia îi succede la catedra de Limba şi literatura franceză de la Universitatea din Bucureşti din data de 3 februarie a aceluiaşi an până în anul 1940. Pompiliu Eliade a fost primul cărturar ce a încercat să stabilească legătura culturii române cu cea franceză, fiind influenţat de gândirea lui Ferdinand Brunetière, unul dintre primii
7

comparatişti francezi. Deşi i-a urmat la catedră, Ch. Drouhet îşi va însuşi tehnica celuilalt întemeietor al comparatismului francez, Gustave Lanson. Tehnica lansoniană impunea o cercetare istorico-literară amplă, precizie şi exactitate în judecata critică şi considera că opera literară este un fenomen determinat de realitatea epocii în care a fost creată, necesitând cunoaşterea unor informaţii biografice şi istorice înainte de analiza personalităţii scriitorului. Charles Drouhet va critica concluziile lui P. Eliade din studiul mai sus amintit, potrivit cărora literatura secolului al XIX-lea românesc e în totalitate influenţată de literatura franceză. Criticile aduse sunt întru totul întemeiate, deoarece P. Eliade, chiar dacă atenţionează scriitorii că influenţa nu trebuie să ucidă specificitatea unei naţiuni, exagerează rolul jucat de Franţa în dezvoltarea civilizaţiei româneşti; iată ce scria în studiul mai sus amintit: „Franţei i-a fost hărăzit dreptul ca, prin razele civilizaţiei sale, să lumineze, să încălzească, să readucă la viaţă, fără să-şi dea seama, un popor de acelaşi neam cu ea care pierea în barbarie şi suferinţă tocmai în răsăritul Europei. […] principatele române nu existau ca viaţă istorică nici ca viaţă intelectuală, înainte de providenţiala influenţă franceză.”1 Ch. Drouhet se deosebeşte de Pompiliu Eliade nu doar prin metodă, ci şi prin viziunea de ansamblu. ,,Faţă de entuziasmul generalizant şi constructor de edificii intelectuale seducătoare al lui Eliade, Charles Drouhet aducea în studiul istoriei literare, ca şi în câmpul mai nou al investigaţiei comparatiste, o pondere nouă în demersul cercetător, un spirit tăios analitic şi disociativ. Începuse aşa cum se începea, obligatoriu, într-o formaţie clasică de cercetător: scotocire de arhive, identificare de documente, familiarizarea îndeaproape cu tot ceea ce constituia contextul istoric şi biografic al unei opere, ca după aceea să treacă la opera însăşi, să se cufunde în specificitatea ei până la prinderea timbrului particular, aşa încât să ajungă la atribuiri pe care istoricii literari francezi nu le realizaseră încă.”2 Ch. Drouhet cercetează atent şi minuţios textele supuse analizei, după ce în prealabil definise momentul istoric al apariţiei autorului, astfel încât opera devenea expresia unei epoci. Ca şi Lanson, ,, se va strădui să descopere izvoarele şi variantele creaţiilor analizate, pentru a urmări destinul acestora în istoria literaturii.”3 Din 1915 până în 1939 îi vor fi litografiate toate cursurile universitare care îi demonstrează erudiţia remarcabilă şi cunoşterea profundă a literaturii franceze: Istoria poeziei franceze în secolul al XIX-lea (1915), Istoria teatrului clasic francez (1916), Secolul XVIII (1919), Comentarii din clasicii francezi din secolul XVII (1920), Teatrul fancez în secolul XVII (1923-1924), Literatura franceză în secolul al XVIII-lea (1933-1934), Umanism. Renaşterea şi Rabelais (1936-1937), La chanson
Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote. În româneşte de Aurelia Creţia. Prefaţă şi note de Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1982, pp.4-6 2 Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cuvânt înainte, în Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată. Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Ediţie îngrijită, note, tabel biobibliografic şi postfaţă de Silvia Burdea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, pp. 5-6 3 Silvia Burdea, Postfaţă, în Ch. Drouhet, op. cit., p. 461
1

8

de Roland. Poezia lirică medievală. Trubadurii. François Villon (1937-1938), Teatrul romantic. Romanul romantic, ivirea spiritului realist în epoca romantică (19371938), Poezia franceză în secolul al XVI-lea (1938-1939), Realismul. Literatura franceză (1938-1939). Contribuţia fostului profesor al lui Iorgu Iordan şi Şerban Cioculescu la dezvoltarea învătământului românesc nu se rezumă doar la cursurile pe care le ţine la Universitatea din Iaşi şi la cea din Bucureşti, ci se face remarcată şi prin publicarea unor manuale de franceză pentru toate clasele de liceu şi nu numai. În 1929, în colaborare cu Al. Beliş publică cinci manuale, de exemplu: La première année de français pour: Lycée, gymnases, écoles professionnelles et normales etc, iar în anul 1936 în colaborare cu Fr. Lebrun publică: La France, Leçon à l’usage des élèves de IV-e classe des lycées. Nu vom aminti aici toate titlurile materialelor didactice realizate, ci doar numele colaboratorilor atât români, cât şi francezi: Al. Beliş, Paul Henry, Dra. V. Ghiacioiu, Dna. Pierret – Antoniu, dar şi câteva articole importante din punct de vedere didactic: Programele analitice de limba franceză din 1932 şi Centenarul învăţământului limbii franceze în şcoalele noastre, în care relevă utilitatea studierii francezei în şcoală. Nu trebuie uitată nici apariţia în 1939 a Dicţionarului român – francez. Pe tot parcursul vieţii va analiza scriitori francezi din aproape toate secolele consacrându-le studii, dar şi conferinţe. Astfel, în 17 ianuarie 1925 ţine la Casa Şcoalelor coferinţa Ronsard, iar în 31 ianuarie acelaşi an, conferinţa Anatole France, evidenţiind în prima, pe baza sonetelor din culegerile: Amorurile pentru Casandra, Amorurile pentru Maria şi Amorurile pentru Elena, formula originală a lui Ronsard: un amestec de epicureism şi senzualism delicat1, iar în cea de-a doua conferinţă realizând apologia unui scriitor pe care l-a iubit nu doar pentru metoda sa critică, specifică criticii impresioniste, sau pentru ansamblul operei, ci şi datorită trăsăturilor morale pe care Ch. Drouhet le evidenţiază, etalându-şi talentul de portretist.2 În 1924 publică Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, primul studiu comparativ consacrat în România unui singur autor şi singurul publicat în România de Ch. Drouhet în volum, în care fiecare secţiune a operei lui V. Alecsandri este urmărită în raport cu sursele franceze. În afară de cercetările întreprinse asupra operelor lui D. Bolintineanu şi V. Alecsandri, istoricul este interesat şi de operele lui Grigore Alexandrescu, publicând în 1927 studiul Gr. Alexandrescu şi Voltaire, de operele lui C. Conachi, publicând în 1930 în ,,Viaţa Românească” articolul Logofătul Conachi şi poezia franceză a epocii, iar lui C. Stamati îi dedică în 1921 articolul Cavalerul Stamati cu prilejul unor scrieri recente. Studiul din 1930, Un izvor de inspiraţie clasică la Eminescu va stabili aceeaşi sursă de inspiraţie antică pentru Ronsard şi Eminescu, iar articolul Influenţa franceză în poezia lui Macedonski, publicat în ultimul an de viaţă,
1 2

Cf. Charles Drouhet, Ronsard, în vol. cit. Cf. Ch. Drouhet, Anatole France, în vol. cit. 9

va dezvolta ideea caracterului sincronic pe care l-au avut curentele literare europene la noi, începând cu parnasianismul. În 1911 şi în 1922 i se acordă Ordinul Coroana României, iar în 1932 primeşte distincţia Răsplata Muncii pentru 25 de ani în serviciul Statului. Moare la Bucureşti în 1940 cu câteva luni înainte de a împlini 35 de ani de activitate în învăţământ. În tot ceea ce întreprinde, în orice lucrare ştiinţifică, didactică, ori de popularizare se observă spiritul său cărturăresc, iar studiile sale comparatiste, indiferent dacă stabilesc izvoare sau urmăresc motive, sunt alcătuite ,,cu seriozitate şi profundă onestitate profesională”1, astfel încât rămân un model viabil de cercetare comparatistă. Atent la toate detaliile, chiar şi în ceea ce-l priveşte îşi va stabili în corespondenţa cu Basil Munteanu, discipol şi colaborator, etapele creaţiei, diferenţiind trei perioade: 1. perioada studiilor şi lucrărilor consacrate literaturii franceze; 2. perioada studiilor de literatură comparată; 3. perioada activităţii didactice.2 Tot în număr de trei vor fi şi problemele pe care în lucrările sale, Ch. Drouhet urmăreşte să le clarifice clarifice: 1. influenţele franceze în literatura română, evidenţiind în acelaşi timp şi specificitatea creaţiei româneşti; 2. contactele dintre cultura română şi cea franceză; 3. reprezentarea vieţii poporului român în operele franceze şi ecoul pe care l-a avut civilizaţia franceză în România.3 Charles Drouhet îmbină legile istoriei literare cu ale esteticii, deoarece opera literară scoasă în afara mediului social în care s-a produs nu are viaţă, iar opera în concepţia lui trebuie să exprime în primul rând viaţa. „Numai contopindu-se într-o unitate: scriitorul, rasa, mediul şi opera, se poate valorifica specificul respectiv.”4 Nu l-a plăcut pe Proust pentru că în creaţiile sale nu exprimă viaţa şi trăsăturile particulare ele unei epoci, axându-se doar pe sentimente. Ca principal fondator al comparatismului românesc va fi preocupat mai întâi de perioada constituirii literaturii române moderne, deoarece consideră că de la 1848 literatura franceză va influenţa evoluţia scriitorilor noştri. ,,Tot în aceeaşi perioadă, apar şi lucrările lui N. I. Apostolescu, L’influence des romantiques français sur la poésie roumaine, analiză a liricii din secolul XIX şi Gr. Alexandrescu et ses maîtres français de Pompiliu Eliade.”5 Spre deosebire de N. I. Apostolescu şi de P. Eliade, ,,care văd literatura română mai curând un reflex al literaturii franceze decât latura ei originală, Ch. Drouhet stăruie asupra valenţelor specifice ale literaturii noastre. Fără a nega importanţa motivelor de inspiraţie franceză, el scoate cu prioritate în evidenţă
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cuvânt înainte, în Ch. Drouhet, op. cit., p. 12 Cf. Silvia Burdea, Postfaţă, în Ch. Drouhet, op. cit., p. 46 3 Ibidem 4 I. Valerian, Chipuri din Viaţa literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 188 5 Silvia Burdea, Postfaţă, în Ch. Drouhet, op. cit., p. 466
1 2

10

similitudinile dar şi diferenţierile ce apar în cadrul celor două literaturi.”1 Chiar dacă descoperă multe asemănări între literatură franceză şi cea română, nu va considera niciodată că literatura noastră este o anexă a literaturii franceze, ci o va încadra în circuitul literaturii universale. Literaturile străine doar îl ajută pe scriitor să-şi conştientizeze personalitatea şi să şi-o delimiteze de altele similare.

3. Ch. Drouhet, Studii de literatură română şi comparată
Volumul Studii de literatură română şi comparată ilustrează cel mai bine metodele practicate, ideile şi obiectivele urmărite de Ch. Drouhet în sfera comparatismului, dar şi o parte însemnată a operei, reunind pentru prima oară studiile şi articolele lui Ch. Drouhet. Criteriul de alcătuire este acela al contribuţiei istoricului literar la dezvoltarea literaturii comparate şi la reliefarea influenţelor franceze din cultura română. Volumul are două secţiuni şi o Addenda. Prima secţiune poartă chiar numele volumului, Studii de literatură română şi comparată, a doua secţiune este reprezentată de cercetări în domeniul literaturii franceze, adunate sub titlul Scriitori francezi. Cercetările literare sunt incluse în întregime, dar au fost selectate şi o serie de fragmente (din cursuri universitare, studii, articole), în vederea conturării unei imagini relevante asupra activităţii scriitoriceşti. Scriitorii secolului al XIX-lea care îi vor atrage atenţia, în special, sunt V. Alecsandri, D. Bolintineanu şi Gr. Alexandrescu, astfel încât prima secţiune a volumului se va deschide cu articolul O nouă colecţie de scrieri inedite ale lui Alecsandri, comentariu la broşura apărută la Paris în care era publicată corespondenţa lui V. Alecsandri cu poetul Edouard Grenier, fostul secretar al lui Ghica-Vodă în perioada 1855-1856, autorul volumului Souvenirs littéraires în care apar referiri la poporul român şi autorul broşurii En Moldavie; menţionăm şi poezia Les Elkovans care e dedicată lui V. Alecsandri. În articol, Ch. Drouhet reliefează: cum se conturează din corespondenţă patriotismul lui Alecsandri conform ciclului Ostaşii noştri, cum ia naştere piesa Cinel-Cinel, care este motivul alcătuirii poemului Înşirăte Mărgărite2 şi nu în ultimul rând stima de care se bucură poporul francez printre contemporanii săi. În studiul Activitatea literară a lui Pompiliu Eliade istoricul francez porneşte de la perioada studiilor lui P. Eliade pentru a înţelege atracţia pe care o simte predecesorul său faţă de logică, dar şi metoda de lucru moştenită de la Brunetière şi Hippolyte Taine. Observă că în tot ce întreprinde P. Eliade se manifestă capacităţile logicianului, abuzul de raţionamente, de presupuneri, care îl vor conduce la alcătuirea unor modele, de exemplu al ,,bonjuristului”, îndepărtate de realitate. Ch. Drouhet pare că vrea să-i scuze prin iubirea faţă de logică şi marea stimă purtată lui Taine, erorile.
Ibidem Poemul este dedicat doamnei Zoe Cantacuzino la moartea copilului, în speranţa că îi va mai alina durerea sufletească.
1 2

11

În primul rând nu este de acord cu exagerarea rolului culturii franceze, considerate de P. Eliade drept ,,motorul unic al prefacerii României vechi în România nouă”1, de exemplu Charles Drouhet nu crede că revoluţionarul T. Vladimirescu era mânat de idealuri iacobine, iar literatura secolului al XIX-lea nu este ,,o creare pe de-a întregul a literaturii franceze”. În al doilea rând, vorbind despre volumul De l’influence française sur l’esprit public en Roumanie şi de cele două volume: România în secolul al XIX-lea, Ch. Drouhet este deranjat de ,,diviziile tripartite ale oricărui suflet” 2. În al treilea rând, Eliade în studiul de istorie literară Grégoire Alexandresco et ses maîtres français afirmă că scriitorul român este influenţat de Lamartine, de subiectivismul lui La Fontaine şi de Boileau, concluzii de care Ch. Drouhet nu se arată mulţumit şi ţine să precizeze că elegiile lui Gr. Alexandrescu sunt într-adevăr lamartiniene, dar fabulele sunt obiective. În ultimul rând Eliade este condamnat pentru că sacrifică fondul în favoarea desăvârşirii formei. Totuşi, în ciuda erorilor explicabile, apreciază la P. Eliade originalitatea spiritului, claritatea, talentul oratoric în care intră: uşurinţa mânuirii lexicului şi a sintaxei, ,,căldura comunicativă”, dar şi faptul că: ,,Eliade face din istorie arta învierii epocilor dispărute, pune preţ pe acea faimoasă culoare locală, pe acea dramatizare a întâmplărilor.”3 În capitolul al doilea, Viaţa şi opera lui Ch. Drouhet atrăgeam atenţia asupra activităţii de popularizare pe care scriitorul o va desfăşura. În Franţa acesta popularizează figuri de scriitori români prin intermediul unor medalioane literare, iar în România conturează activitatea unor scriitori francezi. Astfel, aflat în Franţa, în timpul primului război mondial, în momentul morţii poetului transilvănean G. Coşbuc, va scrie articolul Un poet român din Transilvania: G. Coşbuc, în care va reliefa în primul rând rolul jucat de Transilvania în dezvoltarea civilizaţiei româneşti încă din secolul al XVI-lea, când sunt atestate cele dintâi texte tipărite, până la apariţia lui G. Coşbuc, Ştefan Iosif, O. Goga. În al doilea rând este preocupat de opera lui G. Coşbuc încercând să facă accesibile şi cunoscute publicului francez, acele aspecte vizibile prin traducere4, care îi conturează originalitatea, îl individualizează şi care apar ca o reacţie potrivnică epigonilor eminescieni, contribuind în acelaşi timp la dezvoltarea culturii româneşti: ,,accentul bărbătesc şi curajos al poeziei lui G. Coşbuc răsună chiar prin analize şi traduceri; [...] seninătatea poetului, încrederea sa voioasă în viaţă, exaltarea entuziastă în faţa a tot ce înseamnă frumuseţe şi farmec, slăvirea acestora cu o energie neobosită, dragostea sa de libertate.”5 Opera scriitorului transilvănean este mai puţin lirică, deoarece Coşbuc este mai mult un povestitor, ,,dublat de un neîntrecut regizor”6. În afară de traduceri acesta n-a scris decât balade şi
Ch. Drouhet, Activitatea literară a lui Pompiliu Eliade, în vol. cit., p. 29 Ibidem, p. 37 3 Ibidem, p. 29 4 Drouhet consideră că rima, ritmurile şi însuşirile limbii lui Coşbuc nu pot fi admirate prin intermediul traducerilor. 5 Ch. Drouhet, Un poet roman din Transilvania: G. Coşbuc, în vol. cit., p. 48 6 Ibidem, p. 49
1 2

12

idile, specii pe care Ch. Drouhet le va analiza în parte. Idilele sunt monologuri sau dialoguri, tema dominantă fiind dragostea, iar atmosfera ce transpare este ,,de cinste şi sănătate morală”1. G. Coşbuc reproduce aidoma vorbirea deschisă a personajelor, personifică natura şi-şi impregnează idilele cu realism. Luând ca exemplu Moartea lui Fulger şi Nunta Zamfirei istoricul consideră baladele drept: ,,poezii narative”, adevărate ,,basme epice”, dar nu le uită nici pe acelea în care G. Coşbuc la fel ca V. Hugo în La Légende de Siècle recreează istoria alcătuind nişte portrete vii şi verosimile de eroi care apreciază ,,vigoarea fizică şi vitejia în faţa primejdiei”2, dispreţuiesc moartea şi dau dovadă de stăpânire de sine. Studiul Cultura franceză în România face parte din sfera comparatismului, în care Ch. Drouhet scoate în evidenţă rolul jucat de cultura franceză în dezvoltarea civilizaţiei româneşti. Stabileşte mai întâi trei perioade ale dezvoltării culturii franceze în România, apoi le analizează pe fiecare în parte neuitând să nominalizeze şi personalităţile ce şi-au adus aportul la expansiunea culturii franceze la noi în ţară. Prima perioadă: pătrunderea culturii franceze în România (1750-1830) este văzută şi ca un efect al domniilor fanariote. Remarcă contribuţia lui Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Caragea, dar atenţionează că au fost exagerate meritele emigranţilor Revoluţiei Franceze dându-l exemplu pe contele Gaspard de Belleval. Sunt agreate romanele minore ce vin din Franţa, dar şi pastoralele lui Florian şi câteva lucrări ale lui Voltaire şi Montesquieu. A doua perioadă: înflorirea culturii franceze datorită traducerilor, imitaţiilor, dar şi apariţia unor lucrări originale româneşti ce concurau modelele franceze admirate. ,,Aceasta este de asemenea perioada când sunt copiate cu entuziasm moravurile şi manierele, când sunt transplantate formele vieţii sociale franceze în ţinuturi, ce nu ofereau întotdeauna condiţii satisfăcătoare de aclimatizare. Ca urmare a acestei universale galomanii, limba se transformă, îmbogăţindu-se cu cuvinte şi expresii franceze, pentru adoptarea cărora, abandonează adesea bogăţia propriului său patrimoniu, dar în acelaşi timp ea se rafinează, devine mai mlădioasă, mai suplă, mai uşoară.”3 Scriitori ca: Eliade Rădulescu, C.Negruzzi, V. Cârlova, D. Bolintineanu, V. Alecsandri, Alecu Russo sunt influenţaţi de Meditaţiile lui Lamartine, de Odele şi Baladele şi de Orientalele lui V. Hugo. ,,Două nume, Lamartine şi Victor Hugo, prezidează avântul strălucit al poeziei româneşti până în preajma anilor 1860. Nu pentru că Châteaubriand de exemplu, sau Gautier, sau Mérimée nu şi-au exercitat, şi ei, influenţa asupra dezvoltării literaturii române din această epocă. Dar autorii Meditaţiilor, Odelor şi Baladelor şi Orientalelor, Lamartine şi Hugo sunt cei care au cucerit imaginaţiile, au încântat inimile şi au dat generaţiei române de atunci starea sufletească propice creării unor opere, acea formă a spiritului capabilă să realizeze anumite caractere ale romantismului francez. Lamartine îi mulţumeşte pe poeţi precum V. Cârlova, C. Stamati, P. Eliade, D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu, V. Alecsandri, prin sensibilitate vagă, aspiraţiile spre
Ibidem Ibidem, p. 58 3 Ch. Drouhet, Cultura franceză în România, în vol. cit., p. 62
1 2

13

zonele imateriale şi sublime, sentimentul de istovire pentru <<pământeasca şedere>>, cultul pentru iubirea eterată şi suavă, gustul pentru furtuni ce zdrobesc delicios inima, înclinarea spre visare în mijlocul unei naturi iubitoare şi consolatoare. […] Baladele lui V. Hugo le oferă o sursă fecundă de poezie, cea a creaţiilor gingaşe sau teribile, duioase sau groteşti, pe care le constituie basmele populare, cu zâne şi monştri, joimăriţe şi vârcolaci, […] precum şi vechile legende ce sunt o istorie a timpurilor când nu se scria.”1 A treia perioadă: din 1870, lupta dintre cultura franceză şi cea germană reprezentată de M. Eminescu, format la şcoala romantismului german. ,,În a treia perioadă, începând de prin 1870 şi ajungând până în zilele noastre, se angajează lupta între cultura franceză şi cultura germană, a cărei expansiune în România e favorizată în special de cauze politice, luptă ce pare să se sfârşească prin victoria marii civilizaţii latine.”2 Influenţei franceze i se datorează în acestă perioadă apariţia simbolismului şi dezvoltarea picturii. Dintre marii scriitori francezi sunt preţuiţi: Leconte de Lisle, Verlaine, Baudelaire, Rollinat, dar şi o serie de scriitori simbolişti necunoscuţi până atunci: Henri de Regnier, Verhaeren şi Viellé-Griffin. Pictura este reprezentată de Teodor Aman, care a lucrat la Paris în atelierele lui Martin Drolling şi François Picot şi Nicolae Grigorescu, care se află sun influenţa lui Monet. Cel mai amplu şi reprezentativ studiu în domeniul comparatismului îl va constitui analiza operei lui V. Alecsandri în raport cu literatura franceză, studiu alcătuit din mai multe articole publicate în perioada 1911-1915 şi strânse în volumul Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi în anul 1924. Capitolul Influenţa franceză în poeziile lui Alecsandri din volumul pe care îl analizăm, cuprinde: Prefaţa volumului Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi şi articolele Alecsandri poet liric şi romanticii francezi şi V. Alecsandri poet epic şi Victor Hugo. În Prefaţă Drouhet mărturiseşte dificultatea resimţită pe parcursul analizei, datorită inexistenţei în momentul respectiv a unei biografii complete asupra lui Alecsandri şi necesitatea stabilirii ,,istoricului compunerii şi redactării unor poeme”3, demers nelipsit de erori. În articolul Alecsandri poet liric şi romanticii francezi, Drouhet stabileşte modelele şi magiştri francezi pe care i-a avut scriitorul român. Primele versuri ale ,,regelui poeziei” româneşti au fost scrise în franceză şi transpare din ele atmosfera lamartiniană a Meditaţiilor. Alecsandri preia din opera scriitorului francez: unele teme, de exemplu ,,cultul femeii iubite”4, ritmurile, imaginile, ,,frazeologia învechită” specifică retoricii ,,pseudo-clasice”, comparaţiile surprinzătoare între un termen material şi unul spiritual. Folosind multe exemple, Drouhet descoperă similitudini între poezia Steluţa, închinată iubitei lui Alecsandri, Elena Negri şi poezia Souvenir a lui Lamartine, între Imn către soare a poetului român şi Hymne au soleil de Lamartine. Istoricul nu uită să menţioneze că Alecsandri l-a cunoscut personal pe Lamartine şi i-a dedicat o odă. Dar
Ibidem, p. 69 Ibidem, p. 62 3 Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Prefaţă în vol. cit., p. 76 4 Ch. Drouhet, Alecsandri poet liric şi romanticii francezi, în vol. cit., p. 80
1 2

14

cel care îi va oferi un izvor mai bogat de inspiraţie şi-l va influenţa mai mult, este V. Hugo. Orientalele lui Hugo vor servi ca model la alcătuirea câtorva poezii din: Lăcrimioare, Suvenire şi Mărgăritărele. Astfel, călătorul neobosit Alecsandri va privi Bosforul cu ,,ochii unui admirator al creaţiei lui V. Hugo”1, iar poezia Bosforul va împrumuta temele şi motivele poetice ale Orientalelor. De asemenea, o altă poezie Pescarul Bosforului va avea ca punct de plecare o strofă din Voeu a lui Hugo. Tot de la Hugo împrumută Alecsandri ritmul, retorica, abundenţa enumeraţiilor, antitezele ,,artificiale” (alb-negru). Drouhet este uimit că din Les Contemplations, Alecsandri nu preia decât viziunea senină şi maiestoasă a naturii pe care o elogiază în Pasteluri, folosind ca exemplu poezia L’Eglise de la care ,,derivă înfăţişarea specială cu care natura se arată în Concertul în luncă”2. Al treilea model pe care îl descoperă Drouhet este Théophile Gautier, deoarece poeziile: Mandarinul şi Pastel chinezesc prezintă similitudini cu Le pavillon sur l’eau a poetului francez. De altfel, chiar şi termenul de ,,pastel” întrebuinţat pentru poeziile descriptive i-ar fi fost sugerat de Gautier. În încheierea articolului istoricul subliniază că Alecsandri s-a folosit de aceste modele în perioada începuturilor şi a preluat doar ceea ce corespundea sensibilităţii sale, afirmându-se mai apoi ca poet clasic şi original. Impresionant prin metoda de lucru şi bogăţia informaţiilor oferite este articolul Vasile Alecsandri poet epic şi Victor Hugo, în care Drouhet situează la originea volumelor: Legende şi Ostaşii noştri ale lui Alecsandri celebra culegere a lui Hugo La Légende des siècles, dar şi câteva drame. Temele, situaţiile, concepţia supra vieţii, personajele şi procedeele de compoziţie ale lui Hugo l-au ajutat pe Alecsandri să-şi construiască subiectele şi personajele. Istoricul descoperă astfel similitudini nu doar de fond, cât şi de formă, pe care le analizează şi evidenţiază cu parcimonie. În Legende, Alecsandri la fel ca Hugo redă ,,fizionomia vremilor de altădată prin trăsături sintetice şi expresive”3, folosind subiecte preluate din folclorul naţional. Concepţiile filosofice, ideile morale ale celor doi sunt asemănătoare, Druohet exemplificându-le pe fiecare: triumful binelui asupra răului, dragostea faţă de copii, onoarea şi generozitatea vitejilor. Ambii scriitori creează pentru a concretiza concepţiile lor de viaţă, utilizează imprecaţii, antagonisme, de exemplu: prezentarea civilizaţiei creştine în opoziţie cu cea musulmană în poezia Le Danube en colère a lui Hugo şi în poezia lui Alecsandri Balcanul şi Carpatul; utilizează metoda enumerării personajelor, Hugo în Aymerillot, iar Alecsandri în Dumbrava Roşie. Similare, conform demonstraţiei lui Drouhet sunt şi următoarele aspecte: lupta unui singur erou cu o ceată de duşmani, idee exemplificată cu Durand travaille a lui Hugo şi Dan Căpitan de plai a lui Alecsandri; descrierea sărbătorii victoriei, descrierea meselor, cuvântările conducătorilor din Dumbrava Roşie îşi au corespondentul în drama Les Burgraves. Tot pe urmele lui Hugo, poetul român creează şi el tipologii (tiranul, craiul orgolios, apărătorul ţării), dar eroii săi sunt mai şterşi în opinia lui Drouhet, nu
Ibidem, p. 93 Ibidem, p. 101 3 Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri poet epic şi Victor Hugo, în vol. cit., pp. 106-107
1 2

15

au o viaţă intensă ca modelele franceze. Istoricul se opreşte asupra lui Dan din Dan Căpitan de plai şi asupra lui Grui-Sânger, din poemul cu acelaşi nume. În construirea primului şi a prietenului său Ursan, Alecsandri pleacă de la portretul bătrânului cavaler Eviradnus, din poemul francez cu acelaşi nume şi de la portretul marchizului Fabrice din poemul La confiance du marquis Fabrice, de care se deosebesc doar prin lipsa preocupărilor cavalereşti. Grui-Sânger este asemănat cu Triboulet din drama Le roi s’amuse, cu Lucrèce Borgia din Angelo, tyran de Padoue şi cu Pancho din Le jour des rois. Pentru a înţelege mai bine şi a ne face părtaşi la crearea unui poem, Drouhet analizează în detaliu legenda Murad Gazi Sultanul şi Becri Mustafa, căreia îi descoperă nu mai puţin de nouă creaţii aparţinând lui Hugo ce au servit ca modele: drama Le Roi s’amuse, legendele Zim-Zizimi, Sultanul Mourad, poemele Le Derviche, l’Expiation, Les Trois Cents, Navarin, Les têtes du sérail şi Clair de lune. Similitudini descoperă şi între Dumbrava Roşie şi l’Expiation din culegerea Les Châtiments, între Vlad Ţepeş şi Stejarul şi Eviradnus al lui Hugo din punctul de vedere al utilizării personificării şi a descrierii. Totuşi imaginaţia lui Alecsandri este mai ,,potolită, echilibrată, stăpânită de raţiune”1, faţă de ,,prodigioasa şi neînfrânata imaginaţie a lui Hugo”2. La ambii scriitori natura este părtaşă la acţiunile eroilor, îi simpatizează pe cei buni, îi urăşte pe cei răi şi se împotriveşte josniciilor umane, alcătuind miraculosul utilizat de Hugo şi pe urmele lui de Alecsandri. Sub aspect compoziţional lucrurile stau la fel. Drouhet găseşte în creaţiile lui Alecsandri tehnicile scriitorului francez: utilizarea simetriei antitetice, de exemplu Balcanul şi Carpatul este construită ca Tout le passé et tout l’avenir, ,,dezvoltarea in crescendo (subl. aut. – n. n.) a peripeţiilor”3, de exemplu Peneş Curcanul este construit ca La Chanson des aventuriers de la mer, ,,repetiţia dezvoltării aceleiaşi teme”4, exemplu Răpirea Bucovinei are ca model Le régiment du barone Madruce. Stilul celor doi este şi el asemănător, uneori Alecsandri inserând în creaţiile sale metaforele şi comparaţiile scriitorului francez aproape nemodificate. Şi la unul şi la celălalt antiteza se combină similar cu enumeraţia şi cu repetiţia, Druohet descoperind chiar repetiţia verbului ,,se duc” în Dan Căpitan de plai la fel ca în poemul Mazeppa al lui Hugo. Istoricul extrage din creaţiile lui Alecsandri asociaţiile de cuvinte reproduse întocmai din opera lui Hugo: ,,a) Asociaţii de cuvinte care indică între lumea sufletească şi lumea materială o srânsă legătură. [...] b) Aplicarea calificativelor concrete la nume abstracte şi a epitetelor morale la nume concrete. [...] c) Alipirea pe lângă verb a unui adjectiv cu înţeles moral, raportându-se la subiect şi îndeplinind funcţia unui adverb. [...] d) Alianţa de cuvinte din care unele evocă viziuni fantastice, iar altele dau icoana exactă a realităţii.”5 În încheierea articolului Drouhet concluzionează: ,, ...că de la concepţia şi motivele poemelor epice ale lui Alecsandri, până la modalitatea artistică a
Ch. Drouhet, Vasile Alecsandri poet epic şi Victor Hugo, în vol. cit., p.144 Ibidem 3 Ibidem, p. 151 4 Ibidem, p. 148 5 Ibidem, pp. 164-166
1 2

16

exprimării lor, în particularităţile sale cele mai mărunte, pretutindeni se simte influenţa covârşitoare a lui V. Hugo.”1 Nota de originalitate a lui Alecsandri fiind dată de patriotismul scriitorului şi de ,,naţionalizarea” elementelor lui Hugo. Al doilea capitol: Modelele franceze ale teatrului lui Alecsandri va trata contribuţia dramatică a scriitorului român aflată şi aceasta pe urmele modelelor franceze, analizând mai întâi ciclul Chiriţelor. Drouhet consideră că protagonista ciclului este a adaptare reuşită, ,,un tip împrumutat” din literatura franceză. Tema ciclului, ridiculizarea provincialului ce vine în capitală, este şi ea de inspiraţie franceză. Cadrul general al acţiunii piesei Chiriţa în Iaşi este oferit de Les Provinciaux à Paris, piesă scrisă de Louis Picard, iar Chiriţa în provincie are ca model La comtesse d’Escarbagnas a lui Molière. În ambele cazuri istoricul ne oferă similitudini evidente între subiecte, personaje şi chiar dialoguri. Deghizările lui Leonaş ne duc cu gândul la piesa lui Beaumarchais, le Barbier de Seville, iar nebunia Luluţei din Chiriţa în provincie îşi are corespondentul în purtarea Agathei din Les folies amoureuses de Regnard. De Regnard şi de piesa sa Les folies amoureuses este preocupat şi discipolul lui Drouhet, Basil Munteanu care consideră că scriitorul francez este influenţat de nuveliştii italieni, de Bonaventure des Périers şi de Molière: ,,Les Folies amoureuses (1704), trei acte în versuri, sunt un foc de artificii, cu o intrigă convenţională făcută să ne arate cum Agathe, ingenua savantă, evadează din claustraţia la care o constrânge tutorele bătrân şi gelos”2, iar temele din lucrare ,,se nasc dintr-o mai veche farsă italiană (Fanta Paza) şi poate din teme similare tratate cu un veac înainte de nuvelişti, Italianul Bandello, Francezul Bonaventure des Périers.”3 Regnard l-a citit şi l-a iubit mult pe Plaut, dar cel care îşi va pune amprenta asupra creaţiei sale este Molière, „vecinul” şi înaintaşul său: „Regnard (1655-1709), un copil al Parisului, un răsfăţat al norocului, un om al vremii sale, […] un epicurian cu spirit practic. […] Se născuse sub galeria halelor pariziene, la doi paşi de leagănul lui Molière, care pe atunci (1655) cutreiera provincia şi reprezenta prima lui piesă scrisă, l’Etourdi. Ca şi înaintaşul şi vecinul său aceeaşi experienţă i se oferă: tipuri umane variate, pitoresc abundent şi truculent, toată larma Parisului în funcţia lui cea mai umilă, dar şi cea mai umană: aceea de a târgui şi de a se nutri. Se întâlnesc în acest punct ideal toate egoismele, toate stările sufleteşti, toate lumile. Provincia şi capitala se înfruntă şi se confundă. Molière ca şi Regnard, amândoi fii de negustori ai halelor, privesc acest spectacol în copilăria şi adolescenţa lor, la treizeci de ani interval. Spectacolul e cam acelaşi. Dar ochiul e altul, mai distrat şi mai frivol la Regnard. Sufletul e şi el altul, cu mai puţină memorie şi adâncime la cel tânăr. În acelaşi mediu şi cam în aceeaşi vreme, doi oameni dezvoltă temperamente diferite.”4 De altfel, remarcă Basil Munteanu că şi temele sunt diferite: ,,…temele lui Regnard se reduc la
Ibidem, p. 169 Basil Munteanu, Regnard sau Râsul clar, în Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux, Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, 1946, p. 264 3 Ibidem, p. 265 4 Ibidem, pp. 258-259
1 2

17

amăgiri şi înşelări, întemeiate pe ingeniozitatea unora şi pe credulitatea celorlalţi şi dând naştere unor isprăvi pe care legea morală şi uneori codul penal le condamnă fără ezitare. Iubirea totdeauna prezentă serveşte acestor viclenii un pretext sentimental voit de tradiţia italiană a genului şi chemat de necesităţile intrigii.”1 Revenind la ciclul Chiriţelor, Drouhet observă că personajul Chiriţa îşi are corespondentul în comediile lui Maillot şi Aude a căror protagonistă este Madame Angot, văzând în vodevilul lui Aude, Madame Angot dans son ballon tiparul comediei lui Alecsandri Cucoana Chiriţa în balon, pentru ca mai apoi să stabilească toate asemănările şi deosebirile dintre cele două protagoniste. Şi în alcătuirea personajelor secundare, influenţa comediilor franceze este covârşitoare, de exemplu în alcătuirea caracterului lui Bârzoi, soţul Chiriţei, Alecsandri are ca modele pe Gorgibus din Les Précieuses ridicules, pe Chrysale din Les femmes savante şi pe Madame Jourdain din Le Bourgeois gentilhomme, comediile lui Molière. Guliţă joacă rolul ,,prostului” asemănător cu cel din piesele lui Désaugiers: Les trois étages, Dumollet dans sa famille, sau cu Gilles din repertoriul popular francez. Comicul lui Alecsandri este influenţat de comicul vodeviliştilor: Désaugier, Bayard, Scribe, Théaulon, Molière, iar utilizarea cupletelor îl trimit pe Drouhet la cupletele lui Charles Favart. Nu trebuie uitată nici piesa Piatra din casă care are ca surse de inspiraţie două comedii: La Petite Ville de Picard şi La Demoiselle à Marier de Scribe şi Mélesville. Articolul Localizările. - ,,Lipitorile satelor”. Scenarii, situaţii şi personagii imitate în comediile în proză ne va clarifica asupra pieselor franceze, subiectelor şi personajelor ,,localizate”2, adaptate adesea eronat de Alecsandri, în alcătuirea repertoriului său dramatic, unele fiind indicate de scriitorul român, altele nu. Iată ce stabileşte Drouhet: Doi morţi vii este adaptată după L’homme blasé al lui Duvert şi Lauzanne, Kir Zuliaridis după Un tigre du Bengale de Brisebarre şi Michel, Sfredelul dracului după Un oiseau de passage de Bayard, Ginerile lui Hagi Petcu după comedia de moravuri Le gendre de Mr. Poirier de Augier. Agachi Flutur reproduce textul vodevilului l’Avare en gants jaunes de Labiche. Tipul pedantului din Rusaliile în satul lui Cremine este adaptat după pedanţii lui Molière. În urma unei foarte amănunţite analize, Drouhet notează că piesa lui Charles Bataille şi Amédée Rolland, Un usurier du village îi oferă lui Alecsandri elementele din care va alcătui Lipitorile Satelor, neuitând să reliefeze şi notele de originalitate, de exemplu alcătuirea personajului Vântură-Ţară. Piesa Florin şi Florica uzează de tehnica lui Picard din Les Marionnettes, dar are şi câteva elemente preluate de la Molière, cum ar fi asemănarea ţăranilor cu Pierrot. Goana contemporanilor lui Alecsandri după funcţii este ridiculizată în Paraponisitul şi Mania posturilor, pe urmele lui Scribe (La manie des places) şi Bayard (La foire aux places). Ţăranii lui Alecsandri din Nunta Ţărănească se aseamănă cu cei ai lui Favart din Les Moissonneures. Sandu Napoilă, ,,ultra-retrogradul” şi Clevetici demagogul sunt creaţi în conformitate cu
1 2

Ibidem, p. 264 Drouhet prin ,,localizare” se referă la faptul că textul francez este reprodus aproape în întregime. 18

,,fiziologiile” franceze din 1830-1840. În încheierea articolului Drouhet aduce în atenţia noastră piesele originale ale scriitorului român, Iorgu de la Sadagura, Iaşii în Carnaval, Sânziana şi Pepelea.

19

Considerând Boieri şi Ciocoi ,,singurul specimen de comedie înaltă a lui Alecsandri”1, Drouhet descoperă că are la bază două comedii sociale semnate de Augier: Les Effrontés şi Le Fils de Giboyer, structura este îndatorată pieselor lui
1

Ch. Drouhet, Boieri şi Ciocoi, în vol. cit., p. 231 20

Hugo: Ruy Blas, Marie Tudor şi Cromwell, iar caracterele sunt asemănătoare cu cele ale lui Al. Dumas fiul din comedia Le Demi-Monde. Ajungând în articolul Dramele în versuri Despot-Vodă. Fântâna Blanduziei. Ovidiu la concluzia că Alecsandri nu era suficient de talentat pentru a scrie drame, evidenţiază încă o dată influenţa franceză. Drama Despot-Vodă are la bază piesele lui Hugo: Ruy Blas, Marie Tudor, Marion Delorme, Lucrèce Borgia şi Le Roi s’amuse. Personajele feminine din această dramă, Ana şi Carmina sunt construite după acelaşi calapod ca Tisbe şi Catarina din Angelo, tyrane de Padoue, iar caracterul subiectiv al piesei este datorat amintirilor din Ruy Blas şi Hernani. Ovidiu, personajul din piesa cu acelaşi nume se comportă precum René a lui Chateaubriand sau Hernani a lui Hugo, iar piesa, în sine, este construită după modelul pieselor: Athalie de Racine, le Misanthrope de Molière, Le Roi s’amuse şi Marie Tudor de Hugo. În concluzia amplului studiu despre Alecsandri, Drouhet împarte totalitatea producţiilor literare ale scriitorului român în ,,două loturi”: ,,Unul din ele ar conţine, cu excepţia comediei Boieri şi Ciocoi, tot repertoriul său dramatic în proză, sau în proză amestecată cu cuplete, adică toate comediile, farsele, vodevilurile, monoloagele, dramele, tablourile şi operetele sale, socotite de însuşi creatorul lor ca nişte creaţiuni efemere, destinate să umple cu spectatori în mare parte pe jumătate cultivaţi sala Teatrului Naţional de curând înfiinţat la Iaşi şi mai apoi pe cea a Teatrului din Bucureşti. [...] Nu însă pe acest grup de lucrări dramatice se bizuia Alecsandri pentru stabilirea reputaţiei sale de scriitor, dar pe culegerile sale de versuri, începând cu Doinele şi sfârşind cu Ostaşii noştri, pe comedia Boieri şi Ciocoi prin care se încercase să pătrundă în regiunile comediei înalte şi pe dramele sale în versuri, Despot-Vodă, Ovidiu, Fântâna Blanduziei, care încheie lunga şi fecunda sa carieră.”1 Preocupat să stabilească legăturile existente între cultura română şi cea franceză, Drouhet, în articolul Românul în literatura franceză va alcătui portretul românului aşa cum apare în scrierile franceze din secolele XIX şi XX, analizând operele şi scriitorii care şi-au ales ca personaje români. Prima lucrare franceză în care personajele sunt români este melodrama l’Armure ou le Soldat moldave, rezultatul colaborării lui Cuvelier şi Léopold, urmată de Chant funèbre d’un Moldave de Senancour. Portretul ,,moldo-valahului” este conturat de Stanislas Bellanger şi publicat în colecţia de studii fiziologice Les étrangers à Paris. Patriotismul moldovenilor este dezvăluit de contesa Dash în Michaël le Moldave. În perioada domniei lui Napoleon al III-lea problema Principatelor Române este în atenţia întregii Franţe şi a istoricilor francezi, dintre care se remarcă Jules Michelet. Scriitorii francezi ai secolului al XIX-lea, mai mici sau mai mari vor contura în operele lor portretul românilor pe care Drouhet îl sintetizează: ,,Ni-i arată având cultul înflăcărat al ţării lor, ştiind să-i sacrifice totul, viteji, resemnaţi în faţa greutăţilor, legaţi de trecutul lor naţional, de credinţa şi mai ales de superstiţiile lor, foarte cheltuitori,
1

Ch. Drouhet, Concluzie, în vol. cit., pp. 272-273 21

foarte risipitori, căutând plăcerile, în special plăcerile dragostei, având moravuri blânde, o bunătate reală a inimii, ce se ascunde sub purtări puţin fruste, foarte ospitalieri...”1 Istoricul enumeră, apoi toate operele din secolul al XIX-lea în care apar români: Nababul de A. Daudet, Voyage aux Pyrénées de H. Taine, Un idylle dans les Carpates de Leo Claretie, Le Capitaine Vampire de Marie Nizet, La Famille Valaque lucrare anonimă, Yanko le Bandit de T. Gautier, Pour la Couronne de F. Coppée, Broscovano de Scribe, Marioula de Leo Joubert, Mitsa şi Moeurs Valaques de Louis Chardonne. În secolul XX românul nu se mai bucură de foarte multă simpatie, în lucrări ca Les Demi-Vierges de Marcel Prévost, Scandale de Henry Bataille, Pimprenette de Willy, este văzut ca un aventurier, un parvaenit sau un chefliu. Alte opere din sexolul XX în care apar români: Dernières lettres de femmes de Prévost, Jeux de Prince şi Un petit vieux bien propre de Willy, Phalène de Bataille, Nocturnele de Iman, La Créature şi L’enfant qui meurt de Binet-Valmer. Deoarece şi în secolul XIX şi în secolul XX imaginea românului în creaţiile franceze nu este veridică, Drouhet pledează pentru o cunoaştere mai bună între cele două popoare. În articolul Ronsard şi România Ch. Drouhet pune problema originii lui Ronsard pornind de la fabula profesorului Vaillant din lucrarea La Roumanie, conform căreia strămoşul lui Ronsard este din Muntenia. Din această lucrare se inspiră Alecsandri în balada Banul Mărăcine, inclusă în ciclul Mărgăritărele, considerâdu-l pe Ronsard descendentul unui ban al Craiovei. Această idee este preluată mai apoi de Ubicini care în 1855, la Paris în prefaţa volumului lui V. Alecsandri Balade si cânturi populare ale românilor, a acreditat ideea că legenda "Banului Mărăcine" ar fi chiar adevărată. Astfel că ideea a fost acceptată după Ubicini, şi de Prosper Blanchemain, în ediţia critica din 1857 a poeziilor lui Ronsard. Dezbaterile legate de originea lui Pierre Ronsard, poet renascentist, au plecat de fapt de la versurile sale, din Elegia a XVI-a (Elegié à Remi Belleau) în care îşi plasează originea familiei în apropiere de Dunăre: „Or quant à mon asncetre, il a tiré sa trace D’ou la glace Danube est voisin de la Trace Plus bas que la Hongrie, en une froide part Est un seigneur nommé le marquis de Ronsard Riche d’or et de gens, de villes et de terre.”2 Cercetători francezi, dar şi români susţin originea românească a poetului renascentist considerând că ar fi avut un strămoş în România numit Mărăcine, ban al Craiovei, sau al Severinului. În tradiţia locala doljeana, consemnata spre sfârşitul veacului al XIXCh. Drouhet, Românul în literatura franceză, în vol. cit., pp. 291-292 „Străbunul coboară spiţa din vremuri de ceaţă Acolo unde Dunărea prin Tracia îngheaţă De unguri mai la vale, sta în ţări vecine Boierul numit Banul Mărăcine Stăpân peste aur, holde şi oraşe.” Elegia a fost tradusă de către Barbu Brezeanu în articolul Ronsard sau Mărăcine, apărut în Revista Fundaţiilor Regale, în 1936.
1

2

22

lea, se vorbeşte de Banul Mărăcine, care şi-ar fi avut curtea în Cosovenii de Jos, lângă Craiova, în pădurea Lumasu, la răsărit de izvoarele Bănese, pădure ce ar fi aparţinut Banului Mărăcine, apoi mănăstirii Sadova. În satul vecin Ghindeni, o tradiţie din aceeaşi vreme afirma că lângă cişmeaua de la Silişte se aflau casele în care locuise iubita Banului Mărăcine, fiica vornicului Drăghici din Ghindeni. O altă tradiţie şi mai veche, culeasă în 1830, menţionează şi ea zidurile ruinate din pădurea Lumasu, despre care se spunea încă de atunci din bătrâni "ca a fost palatul Banului Barbu Maracine, Domnul ţării, care a trecut în Craiova, stabilindu-se în mahalaua bisericii cu patronajul Sf. Dumitru, sau în curtea bisericii", care, de altfel, era ctitorie Craiovească. Constantin Rezachevici, unul dintre cei mai vechi colaboratori ai revistei ,,Magazin istoric” atestă existenţa unui „ban Mărăcine”, Barbu III Craiovescu ce a domnit cu adevărat în Ţara Românească, dar acesta nu putea fi strămoşul lui P. Ronsard, căci aşa cum ne atrage atenţia şi Ch. Drouhet continuitatea neamului Ronsard este atestată în Franţa până în secolul al XI-lea, iar „atribuirea originii sale orientale era mai degrabă o extravaganţă, un fel de licenţă poetică menită a-l apropia de ţara lui Orfeu, celebrul poet al antichităţii traco-greceşti, ca astfel să poată revendica pentru sine titulatura de <<Orfeu galic>>”1. În acelaşi timp este greu de crezut că Pierre Ronsard a ştiut de existenta lui Barbu III Craiovescu şi despre porecla sa românească, Mărăcine, deşi între 1536 şi 1565 P. Ronsard putea să fi călătorit prin Europa. Ch. Drouhet observă că interesul lui Alecsandri de a promova legenda nu era doar literar, ci şi unul conjunctural politic. Alecsandri dorea să atragă atenţia Împăratului Napoleon III, al cărui sprijin îl aşteptau Principatele Române, evidenţiind că încă din trecut românii au acordat ajutor Franţei, exemplificând cu Banul Mărăcine ce şi-a părăsit moşia pentru a-i apăra pe francezi, ajutor pe care îl aşteptau şi românii. Exegeţii dinaintea lui Drouhet au stabilit că opera lui Grigore Alexandrescu a fost influenţată de: Volney, Chateaubriand, Lamartine, Béranger, Boileau, La Fontaine şi Florian. Fiind preocupat de perioada de la 1848, Drouhet în articolul Grigore Alexandrescu şi Voltaire afirmă că în ciuda criticilor aduse de Alexandrescu lui Voltaire, scriitorul român face parte ,,din aceeaşi familie de spirite”2. Drouhet îşi argumentează afirmaţia comentând poemul Epistola către Voltaire al cărui plan este descoperit în Epître à Horace şi Epître à Boileau de Voltaire. De asemenea şi fabula Lupul moralist suferă influenţele ,,afabulaţiunii” Le loup moraliste a scriitorului francez menţionat. Logofătul Conachi şi poezia franceză a epocii reprezintă un articol în care Drouhet pornind de la modelele franceze ale lui Conachi stabilite de Pompiliu Eliade: Dorat, Calardeau, Piron şi Gilbert, face o scurtă incursiune în preromantismul francez. Elimină sursele neverificate: Gilbert şi Piron şi-l nominalizează ca model şi pe Léonard, a cărui poezie Le Souvénir este redată în română de Conachi: Cu prietena1 2

Mircea Popa, Sub semnul Franţei, Cluj-Napoca, Editura Eurograph, 2006, p. 77 Ch. Drouhet, Grigore Alexandrescu şi Voltaire, în vol. cit., p. 312 23

mpreună. Demonstrează că două heroide1 semnate de Dorat: Lettre V Héro à Leandre şi Lettre III Julie à Ovide sunt transformate de Conachi în : Către Leandru ce nu venea şi Iulia către Ovidie. ,,Bucata” Cruzii Elinii cu jertfă, din Tălmăcirile scriitorului preromantic român este construită după ce acesta a citit traducerea şi prelucrarea Metamorfozelor lui Ovidiu de către Saint-Ange. Odată cu apariţia romanticului M. Eminescu, Drouhet consideră că literatura română trece de la imitaţie la originalitate şi dezaprobă în articolul Un izvor de inspiraţie clasică la Eminescu, ideea lui N. I. Apostolescu potrivit căreia elegia Mai am un singur dor are drept model Ode de l’élection de son sépulcre a lui Ronsard, stabilind adevăratul model: Elegia poetului antic Properţius. De exemplu Eminescu asemenea lui Properţiu înlătură din elegia sa elementele unei înmormântări fastuoase, dar se deosebeşte de acesta şi de Ronsard prin hotărârea de a nu avea altceva alături de dânsul, decât amintirile. Un studiu amplu, asemănător cu cel dedicat lui Alecsandri plănuia Drouhet să realizeze în legătură cu modelele franceze ce l-au influenţat pe Macedonski. Din păcate nu l-a terminat datorită morţii, rămânându-ne doar articolul Influenţa franceză în poezia lui Macedonski în care încearcă să clarifice legăturile dintre poezia romantică franceză şi Macedonski. Dintre preromanticii francezi ce au influenţat creaţia poetului român este nominalizat Malherbe, din care Macedonski traduce Inscripţiune pentru o fântână şi Lamartine a cărui meditaţie Le vallon va fi tradusă de poetul român, Vâlceaua, şi-i va influenţa scrierea poeziei Mângâierea Desmoştenitului, care de altfel îi este datoare şi poeziei Milly a lui Lamartine. Dintre romantici, Drouhet îl semnalează mai întâi pe V. Hugo a cărui tehnică a ,,rimei în ecou” din balada La chasse du burgrave va fi regăsită în Ecourile nopţii. Dacă versificaţia Nopţii veneţiene macedonskiene îi este datoare lui Hugo, model oferit în Le pas d’armes du roi Jean, viziunea, ,,priveliştea” oferită de scriitorul român este îndatorată romanticului francez a cărui influenţă este covârşitoare: A. de Musset (Porţia şi Venise). Nopţile macedonskiene au la bază modelul Nopţilor şi a altor creaţii semnate de Musset. De exemplu cadrul din Noaptea de februarie este cel din Rolla, iar ,,invocarea către armonie”2 provine din Le Saule. Drouhet nu pierde din vedere nici dandismul celor doi scriitori, astfel în Italo, Macedonski imită tendinţa de a zeflemi, specifică dandismului din poemul Mardoche al lui Musset, iar în Răspuns la câţiva critici pe cel din Namouna de Musset. Alături de influenţele mussetiene stau cele ale lui Théodore de Banville în Noaptea de mai, T. Gautier în Noaptea de noiembrie, A. de Vigny în Noaptea de decembrie, scriitor în ale cărui poeme viziunea naturii este mai mult epică decât lirică, creator de subiecte şi de personaje simbolice 3, iar Rollinat va fi imitat în culegerea Excelsior.
Heroidă = scrisoare fictivă în versuri, adresată de un personaj istoric unei femei celebre din istorie sau mitologie. 2 Ch. Drouhet, Influenţa franceză în poezia lui Macedonski, în vol. cit., p. 336 3 Cf. Basil Munteanu, Permanenţe Franceze. De la Descartes la Giraudoux, Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, 1946, p. 354
1

24

A doua secţiune a volumului Studii de literatură română şi comparată, intitulată Scriitori francezi ilustrează opera de popularizare a unor personalităţi franceze, realizată de Drouhet prin intermediul conferinţelor, articolelor publicate şi a cursurilor universitare. În studiul Originalele lui ,,Barbon” de J. L. Guez de Balzac, demonstrează că pamfletul Barbon al lui Guez de Balzac satirizează în prima parte pe arhiepiscopul Fr. de Harlay, iar în a doua pe filologul Fr. de Guyet şi nu pe Montmaur cum se credea. Manuscrisele lui Mainard reprezintă un preludiu la teza de doctorat a lui Drouhet în care acesta prezintă manuscrisele aflate la biblioteca din Toulouse şi stabileşte pe baza unor texte relaţiile dintre poetul francez şi cardinalul Richelieu. Din teza de doctorat, în volumul de faţă este inserat doar un fragment ce scoate în evidenţă originalitatea poetului francez, Drouhet fiind impresionat de frumuseţea pasajelor descriptive, de gândurile, sentimentele şi bonomia poetului, afirmând că: ,, epistolele lui Mainard ne cuceresc prin acest amestec de familiaritate fără vulgaritate, de veselie şi maliţiozitate naivă şi deloc răutăcoiasă.”1 Observă în acelaşi timp că epigramele sunt lipsite de acea ,,concizie elegantă”, prolixe şi ,,dezlânate”. Primul studiu de literatură franceză Leconte de Lisle este impresionant prin profunzimea de care dă dovadă istoricul, atunci când îşi propune să stabilească: importanţa conducătorului şcolii parnasiene, talentul şi ideile fundamentale ce-i asigură operei lui Lisle continuitate. ,,Impersonalitate, mai multă ştiinţă şi mai multă cugetare, cultul limbii şi al ritmului.”2 În Poemele antice, Poemele barbare şi Poemele tragice Drouhet remarcă în primul rând ,,mirajele civilizaţiilor dispărute”3, trezirea la viaţă a religiilor de altădată, admiraţia poetului faţă de civilizaţia indică, apoi ,,suflul eroic al unor fragmente de epopee”4, ,,cultul elenismului şi cultul Frumosului”5, ,,începuturile depărtate şi uimitoare ale vieţii noastre sufleteşti”6, deznădejdea amară în faţa ,,nemerniciei idealurilor religioase, cu care omenirea şi-a înşelet mereu setea de dreptate şi nevoia de fericire”7, nu în ultimul rând talentul, opiniile politice şi sociale pesimiste ale scriitorului francez ce reuşeşte să realizeze o ,,istorie poetică a omenirii”8, chiar dacă nu întru totul obiectivă cum şi-ar fi dorit-o parnasienii. De asemenea, istoricul literar nu uită să nominalizeze şi un scriitor român, domnul Nanu ce a imitat în poezia După luptă poemul lui Lisle Le Coeur de Hialmar şi în Zăvodul Spătarului poemul La Romance de don Fadrique. În articolele sale, Drouhet conturează şi activitatea literară a unor politicieni francezi, cum este Louis Barthou, căruia în articolul Louis Barthou literat îi
Ch. Drouhet, Poetul François Mainard. Originalitatea poetului, în vol. cit., p. 375 Ch. Drouhet, Leconte de Lisle, în vol. cit., p. 384 3 Ibidem, p. 385 4 Ibidem, p. 386 5 Ibidem, p. 392 6 Ibidem, p. 396 7 Ibidem, p. 397 8 Ibidem, p. 386
1 2

25

recunoaşte calităţile de critic literar folosindu-se de studiul Lamartine orateur în care Barthou elogiază geniul oratoric al lui Lamartine. Sub titlul Cursuri universitare, Silvia Burdea, cea care a adunat în volumul de faţă articolele şi studiile lui Drouhet, ne supune atenţiei câteva fragmente din cursurile universitare ale istoricului francez din care putem nota: influenţa anticilor Properţius şi Horaţiu asupra creaţiei lui Ronsard1, tehnica versificaţiei lui Rapin pe urmele Antichităţii şi superioritatea limbii române din punctul de vedere al ritmului2, influenţa manifestată de scriitorul elveţian Gessner asupra lui Florian, poet francez ce se bucură de preţuirea lui Kogălniceanu3 şi activitatea istoricului francez Jules Michelet care în lucrarea Légendes democratiques du Nord înfăţişează ,,străduinţele luptătorilor pentru cauza României, fraţii Brătianu, D-na Rosetti (soţia lui Costache Rosetti), exilaţi la Paris”4, iar în Istoria Franţei notează ca trăsătură distinctivă a poporului român: răbdarea.5 Volumul se încheie cu o Addenda în care sunt reproduse fragmente din articolul Programele analitice de limbă franceză şi articolul Centenarul învătământului limbii franceze în şcoalele noastre din care transpare grija istoricului pentru evidenţierea şi transmiterea rolului îndeplinit de limba franceză ca propagatoare de cultură şi demonstrării binefacerilor şi necesităţii studierii acestei limbi universale în şcoală. Personalitate remarcabilă prin formaţie umanistă, bogăţia ideilor dezbătute, analizele minuţioase, diversitatea preocupărilor, activitatea didactică neobosită, Ch. Drouhet ne apare ca un erudit istoric literar, reprezentant de marcă al învăţământului românesc interbelic şi unul dintre primii comparatişti români, al cărui scop a fost plasarea literaturii române în contextul universal. A murit aşa cum a şi trăit ,,...cu condeiul în mână, în dimineaţa zilei de 6 ianuarie 1940, încheind redactarea prelegerii despre La Fontaine.”6 Portretul istoricului, omului şi a dascălului Ch. Drouhet a fost conturat de principalul său discipol şi exeget, Basil Munteanu, ,,în scrisoarea din 10 ianuarie 1940 adresată Juliettei Drouhet, după moartea profesorului: <<... Cine a fost profesorul Charles Drouhet, oamenii privitori de departe n-au putut şti. Fiindcă profesorul Drouhet a fost un om sobru în exteriorizări, discret în manifestările sale, un om cu judecata prea sigură pentru a fi fost indulgent şi dulce. În eleganţa lui, în modestia lui, profesorul Drouhet a fost un om precis şi aspru. Avea asprimea dreptăţii. Tehnician al lucrurilor literare, şi mare tehnician, profesorul Drouhet învăţase acum 30-40 de ani de la maeştrii săi francezi, ştiinţa şi arta judecăţilor de valoare. În chip cu totul spontan, aprecierile sale se grupau în ierarhii. Cu ochiul său pătrunzător, acest adânc judecător de oameni n-a fost niciodată înşelat de nimeni...>>”7
Cf. Ch. Drouhet, Poezia lui Ronsard, în vol. cit. Cf. Ch. Drouhet, Malherbre şi Regnier, în vol. cit. 3 Cf. Ch. Drouhet, Gessner şi influenţa sa în Franţa. Romanele lui Florian, în vol. cit. 4 Ch. Drouhet, Jules Michelet, în vol. cit., p. 438 5 Cf. Ch. Drouhet, Jules Michelet, în vol. cit., p. 442 6 Silvia Burdea, Postfaţă, în Ch. Drouhet, op. cit., p. 478 7 Ibidem, pp. 478-479
1 2

26

4. Influenţele străine din opera lui D. Bolintineanu analizate de Ch. Drouhet şi D. Păcurariu

D. Bolintineanu

Poetul Dimitrie Bolintineanu se naşte în 1819 în satul Bolintinul din Vale, aproape de Bucur, unde de altfel îşi va face studiile. Este un reprezentant al Revoluţiei de la 1848, considerat de presa timpului drept unul din conducătorii mişcării. Figurează pe lista celor 34 de proscrişi cărora domnitorul Ştirbei le interzice intrarea în ţară. O parte din exil şi-o va petrece la Paris unde în 1854 tipăreşte o carte de propagandă în favoarea ideilor revoluţiei: Les Principautes Roumaines. ,,Cartea cuprinde o sumară prezentare istorico-geografică, urmată de o analiză a situaţiei social-politice şi culturale din ţările române, menită să atragă atenţia străinătăţii, subliniindu-se necesitatea unui regim de libertate pentru popor, a autonomiei şi independenţei administraţiei interne şi, în fine, a unirii cu păstrarea însă a suzeranităţii turceşti. Poziţia filoturcă, precum şi unele accente xenofobe, nu prejudiciază, în esenţă, valoarea cărţii, care întreprinde o analiză temeinică, de pe poziţii înaintate, a stării social-politice şi culturale de la noi la acea dată.”1 În 1855 i se propune să fie profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, dar
1

D. Păcurariu, Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1962, p.16. 27

Poarta Otomană îi refuză intrarea în Moldova. Omul politic, D. Bolintineanu considera că organizarea ţărilor române trebuie să aibă la bază următoarele deziderate: unirea Moldovei şi Munteniei, sub un prinţ ereditar român, păstrându-se suzeranitatea Turciei; egalitatea drepturilor politice pentru toţi cetăţenii; libertatea presei; cameră (adunare obştească) alcătuită din reprezentanţi ai tuturor claselor sociale; îmbunătăţirea soartei ţăranilor, libertatea învăţământului public şi gratuitatea lui pe scară largă, înfiinţarea unei armate române puternice, în stare să se apere; independenţa puterii judecătoreşti.1 Apogeul carierei politice îl va atinge în timpul domniei lui Cuza, când va fi pentru două luni Ministru de externe şi Ministru al Instrucţiunii Publice şi al Cultelor (12 octombrie 1863 – 19 iulie 1864). ,,Ca demnitar de stat, Bolintineanu a dat dovadă nu numai de iscusinţă şi putere de muncă, ci mai ales de patriotism, spirit democratic, o mare modestie, onestitate şi fermitate de caracter. De numele lui, ca ministru al instrucţiunii Publice, sunt legate câteva însemnate înfăptuiri: înfiinţarea unui mare număr de şcoli primare şi gimnazii, a Facultăţii de litere şi filozofie din Bucureşti, reglementarea salariilor profesorilor şi învăţătorilor. Secularizarea averilor mănăstireşti, efectuată sub ministeriatul său, a fost urmărită de Bolintineanu cu o energie şi perseverenţă exemplare, respingând încercările unor influente feţe bisericeşti de a-l mitui.”2 Cartea semnificativă pentru înţelegerea ideilor politice ale scriitorului român este Cartea poporului român în care se observă influenţa lucrării lui Lamennais, Le livre du peuple. Din cartea scriitorului român sunt valabile şi astăzi câteva idei, printre care amintim: dreptul unei naţiuni de ase guverna cum vrea ea, apărarea graniţelor naţionale şi dezvoltarea liberă a unui popor, critica corupţiei. Debutul literar are loc în 1842, în „Curierul de ambe sexe” cu poezia O fată tânără pe patul morţii, elegie inspirată de dragostea faţă de o rudă stinsă în plină tinereţe. Poezia este considerată de contemporanii săi ca o revelaţie, datorită versurilor muzicale şi romantismului patetic. ,,Tonul melancolic şi elegiac care străbate primele sale poezii lirice publicate îşi află explicaţia în biografie poetului. Copilăria şi adolescenţa lui Bolintineanu au fost întunecate de mari nenorociri familiare, al căror ecou, cum însuşi o mărturiseşte în poezia Elegie, nu s-au stins multă vreme din conştiinţa sa. În asemenea împrejurări de căutare a unui echilibru moral şi, ca poet începător, a unei formule artistice proprii, el e atras, ca şi alţi poeţi ai timpului, de poezia lui Lamartine, ale cărei grave melancolii convin într-un anume fel dispoziţiilor sale sufleteşti şi-l influenţează.”3 Opera este mare şi variată, dar inegală ca valoare. A publicat în 30 de ani de activitate peste 50 de volume din scrierile sale. Poezia romantică de debut, O fată tânără pe patul morţii este datoare unor modele străine pe care comparatişti ca I. Apostolescu, Ch. Drouhet şi alţii au încercat să le stabilească.
Cf. D. Păcurariu, op. cit., pp. 19-20. Ibidem, p. 27 3 Ibidem, p.37.
1 2

28

Studiul lui Ch. Drouhet Izvoarele de inspiraţie din poezia ,,O fată tânără pe patul morţii” a lui Bolintineanu se numără printre primele cercetări întreprinse în care istoricul stabileşte izvoarele de inspiraţie ale poetului român, contestând afirmaţia lui Apostolescu din articolul Influenţa romanticilor francezi asupra poeziei române, potrivit căreia subiectul este preluat din La jeune captive de Andre Chénier şi tratat în modul lui Lamartine. Ch. Drouhet, folosind foarte multe exemple în paralel, demonstrează că personajul şi comparaţiile utilizate de D. Bolintineanu provin din elegiile: La chute des feuilles şi Le poète mourant a lui Millevoye, precursor al lui Lamartine. Din La jeune captive a lui Chénier este preluată doar ideea morţii ce ar trebui să fie îngăduitoare cu tânăra fată şi să ia ,,bătrânul gârbovit”, idee ce va fi reluată de D. Bolintineanu şi cu ocazia refacerii elegiei sale Un tânăr român murind în streinătate. Imaginea tânârului trist ce-şi ia rămas bun de la viaţă apare în elegia L’automne inclusă în Meditaţiile lui Lamartine. Studiul dedicat poeziei lui D. Bolintineanu poate fi completat cu un fragment din cursul universitar Începuturile romantismului francez ce aduce noi argumente pentru apropierile dintre D. Bolintineanu şi Millevoye: tânăra fată a poetului român se stinge cu tristeţe, resemnată, la fel ca tânăra lui Millevoye, nu revoltată precum captiva lui Chénier. D. Păcurariu este de părere că D. Bolintineanu în construcţia poeziei pleacă de la un motiv real, moartea fetei iubite, dar nefiind suficient de maturizat din punct de vedere artistic recurge la clişee străine pentru a-şi exprima sentimentele. ,,În tânguirea fetei el împrumută unele idei din poezia lui Chénier, poate şi din a lui Millevoye, întreaga claviatură sentimentală fiind însă colorată romantic. Tonul este retoric, cu gesturi mari, căutat şi exagerat patetice.”1 Elegiile patriotice scrise la Paris (Proscrisul, Un tânăr român murind în străinătate, Cântece din exil) vor face trecerea de la tristeţea romantică la avântul patriotic uşor de descoperit şi în legende. ,,Nostalgia după ţara rămasă departe, durerea de a o şti supusă unei stăpâniri despotice, dorul de libertate capătă accente tânguitoare, grave şi solemne, exprimate în versuri desfăşurate amplu, în cadenţă de orgă, proprii meditaţiei lamartiniene. Acest ton, permanent suspinător, dă poeziei un caracter uşor melodramatic şi efeminat.”2 Volumul Florile Bosforului ne dezvăluie influenţa Orientalelor lui V. Hugo. Multe din poeme (Blestemul dervişului, Hial, Se scaldă, Dorinţa) par a fi inspirate direct din ciclul poetului francez (a se vedea pentru exemplificare poemele La malédiction şi Le derviche, Fantomes, Sara la baigneuse), ,,şi faptul că unele din ele (Blestemul dervişului, de pildă) sunt omise de autor în culegerea Brises d’Orient, apărută la Paris în anul 1866, nu pare a fi întâmplătoare.” 3 Dar D. Bolintineanu nu este influenţat doar de scriitori francezi, ci şi de scriitorul german Goethe (în poemul Sorin există mai multe asemănări cu Faust), de scriitorul englez Byron (a se vedea pentru exemplificare poemul Conrad ce prezintă similitudini cu Childe Harold).
Ibidem, p. 39 Ibidem, p.43 3 Ibidem, p.58
1 2

29

Analizând basmele, D. Păcurariu observă unele reflexe din Faust al lui Goethe sau din poemul Albertus ou l’âme et le péché al lui Th. Gautier, dar şi din creaţiile lui Gérard de Nerval. Prin Manoil şi Elena, D. Bolintineanu este unul dintre pionierii romanului românesc. ,,Aşadar, după încercarea lui Ion Ghica (Istoria lui Alecu), scrisă înainte de 1848, dar rămasă în manuscris şi care e doar o schiţă de roman, după Tainele inimii a lui Kogălniceanu, din care autorul n-a scris decât o introducere publicată în ,,Gazeta de Moldavia” din 1850, Manoil este prima încercare de roman terminat a literaturii noastre.”1 Şi în acest caz se pot stabili influenţele străine: ,,Ca roman epistolar sentimental, el se înscrie în tradiţia Noii Eloise a lui Jean Jacques Rousseau, a Suferinţelor tânărului Werther de Goethe, a lui René de Chateaubriand, a romanelor Doamnei de Staël. Forma lirică-epistolară, preferată de romancieri în epoca preromantismului şi a primei perioade a curentului romantic, este prielnică prezentării eroului nou: sentimental, melancolic, adesea pesimist, predispus spre lungi divagaţii lirice.”2 Personajul Manoil se înrudeşte cu Werther, cu René prin sufletul pur, firea sensibilă, înclinarea spre melancolie, dar se şi deosebeşte prin patriotismul neţărmurit şi sentimentele demofilice. Este prezentă şi influenţa romanului de mistere, gen Misterele Parisului de Eugène Sue, sau Misterele Londrei de Paul Féval. Intriga celui de-al doilea roman, Elena este asemănătoare cu cea din Le lys dans la vallée de Balzac, iar destinul Elenei se aseamănă până la un punct cu al Henriettei. Nu trebuie uitate nici asemănările dintre proza de călătorie a scriitorului român şi cea a scriitorului francez Volney. Impresiile de călătorie ale lui D. Bolintineanu care se referă la Egipt, Palestina sau Asia Mică prezintă trăsături comune cu Voyage en Syrie de Volney, Itinéraire de Paris à Jérusalem de Chateaubriand, Souvenirs, impressions, pensées et paysages, pendant un voyage en Orient – 1832-1833 de Lamartine sau Voyage en Orient de Gérard de Nerval.

5. Basil Munteanu, discipolul şi colaboratorul lui Ch. Drouhet
Comparatistul, criticul şi istoricul literar Basil Munteanu, personalitate de seamă a exilului românesc s-a născut în 9 noiembrie 1897 la Brăila. Este fiul unui agricultor, Ion S. Munteanu şi al Ştefaniei Radu Stoianovici. După absolvirea Liceului „N. Bălcescu” din Brăila în 1916, urmează Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Iaşi, fiind
1 2

Ibidem, p.81 Ibidem, p. 82 30

coleg cu T. Vianu. Va lupta pe front într-un regiment de artilerie ca sublocotenent de artilerie. Demobilizat se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, unde îşi ia în 1920 licenţa „magna cum laude” în filologie modernă (franceză). A fost elevul favorit al lui Charles Drouhet care, de altfel va încerca mai târziu să-i creeze o conferinţă de literatură comparată la Bucureşti. Între 1920-1922 este secretar de redacţie la „Cugetul românesc” şi colaborator al revistei „Flacăra”. Lucrează o perioadă ca bibliotecar la Biblioteca Academiei Române până în 1922 când, împreună cu Constantin C. Giurescu, Grigore Nadriş, P. P. Panaitescu, Al. Rosetti, Scarlat Lambrino, va pleca la Paris, bursier al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses condusă de N. Iorga. Şi în Franţa va fi simpatizat de profesori renumiţi, de comparatişti, dintre care amintim pe: Abel Lefranc, Fortunat Strowski, Paul Hazard, Fernand Baldensperger şi Albert Thibaudet1. Capitala Franţei îi va oferi şansa specializării în literatură comparată. După terminarea studiilor va rămâne în Franţa, devenind secretarul particular al scriitoarei Elena Văcărescu, va colabora la reviste ştiinţifice şi îşi va pregăti teza de doctorat. Doctoratul îl obţine în 1939 la Bucureşti cu o teză despre Ovid Densusianu intitulată mai întâi: La Critique littéraire en France sous le Consulat et l’Empire, apoi a fost numită La Pensée française sous le Directoire, le Consulat el l’Empire. Tot în 1939 devine şi membru corespondent al Academiei Române la recomandarea lui Lucian Blaga care îl preţuia foarte mult. Ch. Drouhet nu reuşeşte să-i creeze o conferinţă de literatură comparată la Bucureşti, dar obţine scoaterea la concurs a Catedrei de literatură franceză de la Universitatea din Bucureşti, unde B. Munteanu va fi numit în 1940 profesor titular2 după moartea lui Ch. Drouhet. Regimul politic legionar îl destituie, pentru ca în acelaşi să-l repună în drepturi, funcţionând până în anul 1946 când obţine postul de director adjunct la Şcoala Română din Franţa unde se şi stabileşte fără a se mai întoarce vreodată în România. În 1948 devine cercetător la Centre National de la Rechérche Scintifique, în 1952 este numit secretar general al revistei „Revue de littérature comparée”, organul principal al comparatismului occidental, iar în 1957 este preşedinte al secţiei de istorie literară, literatură şi artă a Societăţii Academice Române din Roma. Moare la Paris în 1 iulie 1972. Va debuta în literatură cu o serie de poezii pe care le publică în revista „Letopiseţi”, ce a apărut în perioada 1918-1919 sub conducerea unui comitet din care făceau parte Perpessicius, Dragoş Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Tudor Vianu, Ion Minulescu etc., publică şi în „Vieaţa nouă” a lui Ov. Densusianu, dar şi în „Flacăra” şi „Cuget Românesc”. În primul număr al revistei „Cuget Românesc” a publicat poemul Străbunul, poem în care îşi afirmă originile. Poeziile sunt considerate drept un exerciţiu literar în care încearcă să recupereze teme şi motive din repertoriul liric român (mai ales din Eminescu) şi din cel universal. Poeziile au fost adunate
În 1979 soţia lui Basil Munteanu îi publică scrisorile, din care aflăm mentorii din ţară şi străinătate, în volumul Corespondenţe. 2 Cursul la Universitatea din Bucureşti l-a deschis cu lecţia De la metodă la cunoaşterea literară.
1

31

postum de nepoata sa Ruxandra D. Shelden şi Eugen Lozovan în volumul Ante saeculum publicat în 1993. În acelaşi timp el îşi începe exerciţiul critic în revistele vremii, exerciţiu căruia i se va dedica în totalitate odată cu specializarea în cercetarea comparată, afirmându-se încă de la început ca unul dintre cei mai buni comparatişti români. Menţionăm câteva articole: în revista „Kalende” publică Comedie şi altruismul tragic şi Alfred de Vigny sau triumful personalităţii autonome; în „Revista Fundaţiilor Regale” publică Un mare neliniştit: Don Juan şi un studiu despre I. Minulescu (Despre muzica minulesciană); în „Saeculum” (revista lui L. Blaga) publică Forme de sociabilitate în literatura franceză, de asemenea, îi apar articole şi în „Dacia” (revista lui Dan Botta), în „Cele Trei Crişuri” şi în „Gândirea”. Autor bilingv, B. Munteanu şi-a scris cu uşurinţă lucrările, studiile şi articolele în limba română şi în limba franceză şi le-a semnat în trei feluri: Vasile Munteanu – pentru scrierile din tinereţe, Bazil Munteanu – lucrările scrise în română, în Franţa, Basil Munteano – pentru textele publicate în străinătate. Nefiind satisfăcut de metodele tradiţionale ale istoriei literare este în permanentă căutare a unei metode proprii de lucru, dovadă stând lucrările: Metoda şi personalitatea în studiul literar (1940), Sensul şi interesul cunoaşterii literare (1940), De la metodă la cunoaştere literară (1941). Alte cercetări vor avea în vedere cultura şi literatura franceză, ciclul fiind deschis de teza de doctorat urmată de cursurile universitare de la Bucureşti: Clasicismul francez (1941-1942), Dix-huitième siècle (1943-1944), Le drame et le roman au XVIII-e siècle (1944-1945). Iar în Franţa în revistele „Mélanges de l’École Roumaine en France”, „L’Europe Centrale”, „Revue de littérature comparée” va publica diverse studii şi articole dintre care amintim: Le Problème du retour à la nature dans les premiers ouvrages de Senancour (1924), L’Âme sensible; le „Génie français” et les débuts de Kotzebue en France (1929). Nu trebuie uitat nici studiul Les idées politiques de Madame de Staël et la constitution de l'an III, apărut la Paris, la Editura Les Belles Lettres, în 1931. La fel ca şi mentorul său din ţară, Ch. Drouhet, B. Munteanu va încerca să facă cunoscută în străinătate literatura română şi să o introducă în circuitul literaturii europene prin lucrări ca: La littérature roumaine el l’Europe (1943) şi Panorama de la littérature roumaine contemporaine (1938) care îi va aduce faima de comparatist. În prima lucrare va analiza creaţiile lui V. Alecsandri, Elena Văcărescu, Ilarie Voronca, L. Blaga, N. Crainic, M. Sadoveanu, Vasile Pârvan, Cezar Petrescu, L. Rebreanu etc. dorind să stabilească specificul românesc aşa cum se oglindeşte acesta în literatură. În a doua lucrare, Panorama literaturii române contemporane, evidenţiază inovaţiile ideatice ale scrisului românesc contemporan lui, raportate la fenomenul european, grupând scriitorii pe direcţii şi afinităţi ideologice, eliminând exagerările la adresa lor şi încercând să realizeze o scară de valori cât mai exactă. Compară scriitorii români cu cei europeni, astfel „I. Minulescu şi Adrian Maniu scriu poveşti fantastice în maniera lui Villiers de l’Ilse Adam, D. Iacobescu scrie în tonul lui Samain, N. Crainic se întâlneşte cu filosofii ruşi ai ortodoxiei, Soloviev şi
32

Bulgakov.”1 Epocile, momentele şi temele literaturii române ni se dezvăluie sistematic creând un tablou ce clarifică evoluţia literaturii româneşti, datorită justeţei şi obiectivităţii autorului. Observaţiile de amănunt pot oricând să devină rampe de lansare pentru exegeze vaste. Încă din Introducere autorul îşi dovedeşte calităţile de istoric expunând toate coordonatele spirituale ale poporului român şi condiţiile istorico-geografice precare în care a trebuit să trăiască poporul nostru. Paginile în care se ocupă de trăsăturile generale ale literaturii române sunt impresionante şi dezvăluie o înclinaţie spre filosofie. Un singur exemplu este suficient, modul în care literatura română îl prezintă pe „omul românesc” ca o parte integrantă a Creaţiei şi nu ca pe un individ social; omul din literatura noastră se simte bine singur în natură, este omul care încearcă să-şi explice misterele omeneşti, sau metafizice ce-l înconjoară şi care încearcă să se integreze în natură. B. Munteanu dă măsura talentului său în capitolul Efortul creator de după război, unde literatura contemporană este analizată din punctul de vedere al martorului obiectiv, lipsit de prejudecăţi. Nimic nu este trecut cu vederea din tabloul unei perioade de o efervescenţă rar întâlnită în istoria noastră, fapt ce va duce la recunoaşterea lucrării, atât de cei ce susţineau „dreapta”, cât şi de cei ce susţineau „stânga” românească; N. Crainic va semna în „Gândirea” articolul Certitudini, în care laudă obiectivitatea autorului Panoramei… şi actul reparator ce l-a săvârşit faţă de mişcarea gândiristă, iar în „Revista Fundaţiilor Regale”, Mihail Sebastian laudă scrisul lui B. Munteanu. Panorama literaturii române contemporane a fost scrisă iniţial în limba franceză şi ulterior tradusă în română de Vlad Alexandrescu şi în mai multe limbi europene, de exemplu, versiunea traducerii în limba italiană poartă titlul Storia delle letteratura romena moderna, şi a fost tradusă din limba franceză de Agnese Silvestri Giorgi, volumul apărând în colecţia Biblioteca di cultura moderna în anul 1947, versiunea în limba engleză poartă titlul Modern Romanian literature şi a apărut iniţial la Editura Curentul din Bucureşti în 1939, iar versiunea în limba germană, Geschichte der neueren rumänischen Literatur a apărut la Viena în 1943. Este cea mai cunoscută istorie literară a literaturii române în străinătate, din care majoritatea cercetătorilor străini îşi extrag cunoştinţele despre literatura română. În studiul Universalism şi autohtonie (1962), B. Munteanu reia încercarea de analiză a specificului românesc scoţând în evidenţă „valoarea existenţială a experienţei sale culturale”, iar în L’art roumain à la recherche de l’absolu evidenţiază „faptul că <<la baza aspiraţiei spre universalitae a românilor se constată existenţa unui sentiment profund şi viguros al autohtoniei naţionale>>.”2 Activitatea de popularizare este ilustrată şi de mulţimea articolelor şi recenziilor pe care le publică în presa franceză şi în paginile săptămânalului internaţional „L’Europe Centrale” ce apărea la Praga între cele două Războaie Mondiale. De asemenea, este importantă contribuţia sa în popularizarea operei lui Lucian Blaga, fiind considerat de unii
Dicţionarului scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Albatros, 2002, p. 322 2 Ibidem, p. 321
1

33

cercetători primul traducător al poeziei poetului din Lancrăm în franceză, în revista „Ydragsil”. În Melanges offerts à Mario Roques (1951), Basil Munteanu publică un studiu despre Poezia lui Lucian Blaga precedat de o Introducere în studiul lirismului românesc. În 1945 publică în „Analele Academiei Române Memoriile Secţiei Literare” un studiu despre savantul Ovid Desusianu: Un Vizionar al latinităţii: Latinitatea, Franţa şi sufletul autohton în concepţia lui Ovid Densusianu. În 1961 la Congresul Internaţional de Literatură Comparată de la Veneţia, B. Munteanu prezintă Momente veneţiene în literatura română. În acelaşi an, în „Revue des Etudes Roumaines” publică La Roumanie creatrice de valeurs humaines, comunicarea sa făcută cu ocazia centenarului Unirii Principatelor, comemorat la Fundţiile Regale din Paris înainte cu doi ani. Tot în 1961 în Actele Congresului Internaţional de Literatură Comparată de la Haga apare comunicarea sa, La Vocation européenne et humaniste de la littérature roumaine. Mihai Niculescu va alcătui o antologie de texte româneşti în exil, Omul şi Pământul Românesc la îndemnul lui B. Munteanu, care o şi prefaţează evidenţiind problemele şi neliniştile îndurate de intelectuali în exil. Constantes dialectiques en littérature et en histoire. Problèmes. Recherches. Perspectives (1967) este lucrarea care îl individualizează şi în care „teoreticianul obsedat de metodă” şi „analistul subtil al operei văzută ca entitate estetică”1 se completează reciproc. Încearcă să surprindă „constantele” fenomenului literar studiind retorica şi efectele stilisticii asupra ideologiilor literare. Opera literară este considerată „ca o relaţie dinamică, vie, ce îşi schimbă configuraţia în raport cu timpul graţie unei bivalenţe spectaculoase, menirea ei fiind aceea de a favoriza necontenit meditaţia, contemplarea, spiritul de cunoaştere, competiţia.”2, iar istoria literară „este o disciplină care fixează destinul unor opere literare pe aliniamentul unor <<constante dialectice>>, iar acestea se vădesc (şi pot fi depistate) de-a lungul unui parcurs de timp, derivând din chiar confruntările de idei, viziunile de tip ideologic, aspiraţiile mentale şi estetice sub care se configurează epoca. […] În cadrul acestor constante dialectice funcţionează cu rezultate dintre cele mai benefice antinomiile de tipul sociabilitate – solitudine, sentiment – senzualitate, individual – universal, autohtonism – europeism etc. Jocul dialectic al constantelor are ca rezultat depistarea unor forme noi de polarizare şi configurare a organismului operei, aluviuni şi straturi de sensibilitate neglijate, un flux interior care animă dezbaterea de idei şi care permite înţelegerea şi potenţarea imagismului creator.”3 Deoarece îşi dorea introducerea literaturii române în circuitul universal şi definirea trăsăturilor specifice, va fi preocupat mai ales de corelaţia „naţional - universal”. În lucrările: La solitude de J.-J. Rousseau (1950), Solitude et contradictions de Jean – Jaques Rousseau (1957), Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux (1946) a urmărit modalităţi similare şi diferite de receptare a unui scriitor, analizânduDicţionarul general al literaturii române, vol. C/D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 468 2 Ibidem 3 Ibidem, pp. 468-469
1

34

l pe Rousseau din perspectiva antinomiilor notate mai sus, sentiment – senzualitate, individual – universal, sociabilitate – solitudine. Ultima lucrare amintită, Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux, în care autorul pune în relaţie clasicismul cu spiritul cartezian, demonstrează talentul de eseist pe urmele lui M. de Montaigne. Alte lucrări: la editura Ruxandrei D. Shelden din Cleveland au apărut Fantezii panteiste în 1993 şi Permanenţe româneşti: Discursuri şi portrete în 1994. Profesorul Basil Munteanu nu a fost doar unul dintre comparatişti recunoscuţi ai României, ci şi una dintre personalităţile de seamă ale exilului nostru care nu şi-a uitat niciodată originile şi a contribuit la promovarea valorilor spirituale şi culturale româneşti în afara graniţelor ţării, aşa după cum bine sublinia şi Virgil Ierunca în articolul Despre Basil Munteanu apărut în revista canadiană „Atheneum”: „Întradevăr, pentru puţini exilul a însemnat – ca pentru Basil Munteanu – un tărâm de suferinţă în demnitate, un cadru de reconstruire ideală a României pierdute în noaptea totalitară. Omul acesta care şi-a francizat numele – poate şi pentru faptul de a fi trăit cea mai mare parte de viaţă în Franţa – rămăsese, de fapt, un Român integral, unul dinte acei intelectuali autentici care nu s-au lepădat de România, ruşinându-se de ea, ca de o rudă săracă, de îndată ce nu le-a mai putut oferi o situaţie sau un confort sentimental. Ceea ce explică de ce, paralel cu studiile sale despre literatura franceză, care l-au pasionat de totdeauna, Basil Munteanu n-a încetat să fie obsedat de valorile spirituale româneşti. Este în acest itinerariu intelectual o destoinicie etică ce trebuie subliniată pentru că ea situează o vocaţie şi defineşte un caracter.”1

6. Concluzii
În finalul studiului nostru nu vom evidenţia încă o dată rolul, valoarea şi contribuţiile incontestabile, pe care le-am ilustrat în capitolele anterioare, ale lui Ch. Drouhet, ci ne vom mărgini să precizăm că spiritul cărturăresc, precizia şi exactitatea în judecata critică, seriozitatea profesională, bogăţia informaţiilor oferite de articolele lui ne impresionează, dar nu ne împiedică să fim obiectivi şi să remarcăm că istoricul este excesiv în metoda sa. Fragmentează adesea prea mult opera, pierzând uneori din
Virgil Ierunca, Despre Basil Munteanu, în Articole Atheneum <Suflet românesc – selecţii de Gheorghe Bogdan>, publicat în 22 ianuarie 2006 pe site-ul revistei ,,Atheneum” din Canada, www.atheneum.ca
1

35

vedere perspectiva totalităţii şi caracterul original al lucrărilor analizate, afirmaţie ce poate fi exemplificată cu articolul Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, căruia nu intenţionăm să-i negăm valoarea pe care a avut-o pentru începuturile comparatismului în România. Dar nu putem fi de acord cu ideile potrivit cărora V. Alecsandri este influenţat aproape în totalitate de scriitorii francezi. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că în sfera literaturii universale există o multitudine de similitudini, ceea ce nu înseamnă că opera sau viziunea unui scriitor este influenţată neapărat de concepţiile şi operele altui scriitor, iar dacă ne gândim la circulaţia miturilor, acele surse inepuizabile de inspiraţie, lucrurile sunt şi mai evidente. Trebuie să avem, de asemenea, în vedere că o operă literară veritabilă nu va fi niciodată produsul unei influenţe, ci rezultatul mai multor elemente de materie diversă şi pondere inegală, deoarece opera literară nu este pură decât rareori şi nu se rezumă la un singur izvor. De altfel, o operă literară va fi şi rezultatul unui climat general al unei epoci, iar scriitorii vor recepta o influenţă sau alta în funcţie de personalitatea lor. Erorile lui Ch. Drouhet sunt, de altfel, erorile tuturor pionierilor comparatismului evidenţiate în primul capitol al studiului nostru, Evoluţia comparatismului românesc de la începuturi până în 1950 , erori ce vor fi corectate de-a lungul timpului, odată cu încercările de sistematizare a acestei ramuri a cercetării literare (literatura comparată) şi de stabilire a obiectivelor ei. Capitolul 5, Basil Munteanu, discipolul şi colaboratorul lui Ch. Drouhet ne-a ilustrat progresele înregistrate în evoluţia comparatismului românesc, prezentând în acelaşi timp un alt comparatist român recunoscut.

Bibliografie:
1. Al. Dima, Principii de literatură comparată, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1969. 2. Basil Munteanu, Permanenţe franceze. De la Descartes la Giraudoux, Bucureşti, Fundaţia Regală Pentru Literatură şi Artă, 1946. 3. Cristian Florin Popescu, Basil Munteanu, contemporanul nostru : Studiu monografic, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2003.
36

4. Charles Drouhet, Studii de literatură română şi comparată. Cuvânt înainte de Zoe Dumitrescu – Buşulenga. Ediţie îngrijită, note, tabel bio – bibliografic şi postfaţă de Silvia Burdea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983. 5. Cl. Pichois, A. M. Rouseau, La littérature comparée, Paris, Armand Colin, 1967 6. D. Păcurariu, Dimitrie Bolintineanu, Bucureşti, Editura Pentru Literatură, 1962. 7. I. Valerian, Chipuri din Viaţa literară, Bucureşti, Editura Minerva, 1970. 8. Mircea Popa, Sub semnul Franţei, Cluj-Napoca, Editura Eurograph, 2006. 9. Pompiliu Eliade, Influenţa franceză asupra spiritului public în România. Originile. Studiu asupra stării societăţii româneşti în vremea domniilor fanariote. În româneşte de Aurelia Creţia. Prefaţă şi note Alexandru Duţu, Bucureşti, Editura Univers, 1982. 10. René Wellek, Conceptele criticii. În româneşte de Rodica Tiniş. Studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Bucureşti, Editura Univers, 1970. 11. Virgil Ierunca, Despre Basil Munteanu, în Articole Atheneum <Suflet românesc – selecţii de Gheorghe Bogdan>, publicat în 22 ianuarie 2006 pe site-ul revistei ,,Atheneum” din Canada, www.atheneum.ca 12. *** Dicţionarul general al literaturii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004. 13. *** Dicţionarul scriitorilor români, coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Bucureşti, Editura Albatros, 2002. 14. *** Studii de literatură comparată, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968.

Nadia Vesa

37

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful