Liliana GURAN-NICA Marilena DRAGOMIR GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GURAN-NICA, LILIANA Geografia umană generală / Liliana Guran-Nica, Marilena Dragomir – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 320p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN (10)973-725-728-6 (13)978-973-725-728-4 I. Dragomir, Marilena 911.3(100)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Antonela CARPEN Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 22.12.2006; Coli tipar: 20 Format: 16/61×86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevarul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Liliana GURAN-NICA

Marilena DRAGOMIR

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

CUPRINS

1. Cadrul general al dezvoltării activităţilor umane pe Glob …………. 1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1.1.1. Definirea geografiei ……………………………………... 1.1.2. Evoluţia geografiei ……………………………………… 1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor …………………………………………………. 1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu …………… 1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică …… 1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial …………. 1.2.1. Concepte ………………………………………………… 1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic ………………………………… 1.3. Teorii şi factori de localizare ………………………………….. 1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică ... 1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială …………………………………………….. 1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale …………………………………………………... 1.3.4. Factori de localizare a activităţilor economice ………….. 1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii …………………………………………………………. 1.4.1. Concepte şi terminologie ………………………………... 1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor ……………….. 1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor ……………… 1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii …………………………... 1.4.5. Criterii de clasificare a statelor ………………………….. 1.4.6. Organizaţii internaţionale ……………………………….. 1.5. Mediul geografic şi resursele sale ……………………………... 1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale ……… 1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor …………… 1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale ………………..

9 9 9 10 13 17 19 25 25 31 34 34 35 44 48 64 65 68 70 72 78 84 87 87 89 90 5

2. Populaţia şi aşezările Terrei ………………………………………... 2.1. Populaţia ………………………………………………………. 2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial ………………………………………………… 2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei ………………………….. 2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei …………………………... 2.1.4. Mobilitatea populaţiei …………………………………... 2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob ………………… 2.1.6. Structurile populaţiei ……………………………………. 2.2. Aşezările umane ……………………………………………….. 2.2.1. Elemente teoretice ………………………………………. 2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane ….. 2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane …………. 2.2.4. Tipuri de aşezări umane ………………………………… 2.2.5. Sisteme de aşezǎri ………………………………………. 3. Elemente de geografie socială şi culturală …………………………. 3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic ………………………………………………………. 3.2. Structuri de bază ale sistemului social ………………………… 3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale …………………… 3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale ………………………... 3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii …………… 3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia ………………………………… 3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural …………………………... 3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic ……………… 3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social …………... 3.4.1. Mobilitatea intra-urbană ………………………………… 3.4.2. Mişcările migratorii ……………………………………... 3.5. Elemente de geografie culturală ………………………………. 3.5.1. Forme de comunicare …………………………………… 3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase ……….. 3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică 3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică ….. 3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic ……………... 3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale ….. 4. Elemente de geografie economică …………………………………. 4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob …………………….. 4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii ……………………….. 4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob …………………………… 6

94 94 94 97 98 104 109 112 117 117 122 125 127 132 136 136 137 138 141 142 143 143 149 156 157 159 159 162 167 171 178 181 189 193 193 193 198

Schimburile economice ………………………… 4. Transporturile feroviare ………………………… 4. Investiţiile străine ……………………………….……………………. Transporturile speciale ………………………….3.4. Turismul ………………………………………….3.3..1. 4.1.1.2..3.3.2.2.3.2. 4.. 4. Transporturile şi căile de comunicaţie ………………….2. Industria energetică ……………….3. Transporturile aeriene ………………………….1.4..3..2.3. Mari regiuni industriale pe Glob ……………………….3.2. 4.3. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob ………………… 4..2.3.1. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 4. 4.1. 4. Transporturile rutiere …………………………… 4. 4. Transporturile navale …………………………… 4. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ……………….5.1.2.1.3...2.1..4.2.3. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 4. Caracteristici ale activităţilor de servicii ……………………… 4.……… 212 212 219 248 253 255 255 257 263 267 274 277 280 280 291 297 Bibliografie …………………………………………………………… 316 7 .

8 .

atât din punctul de vedere static (al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în timp)” (***. Cu ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti.1. uscat. care combină gândirea ştiinţifică a precursorului său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui Paul Vidal del la Blache. Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii geografi români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi.1. Astfel. 9 . format la rândul său la şcoala lui Mehedinţi. în lucrarea sa publicată în 1945 şi intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă el conchide că „geografia studiază complexul planetar sau regional. 1981). care au încercat să delimiteze clar domeniul de studiu al acesteia din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea ei şi de a o impune ca una dintre importantele direcţii de cercetare a realităţilor cu care se confruntă omenirea în prezent. 36). Este de remarcat acurateţea cu care marele Simion Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă. Definirea geografiei Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre preocupările de bază ale marilor personalităţi ale geografiei. Berlin şi Leipzig. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB 1. p. apă. complexă se regăseşte şi la discipolii lui Mehedinţi. al cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris.1.1. 1983. 1983. în anul 1900. dar nepierzând nimic din complexitatea concepţiei celor doi mari geografi. pe scurt. considerat ca întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer. vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exterioare învelişului geosferic”(***. Reducând la esenţial. între aceştia distingându-se în mod deosebit Vintilă Mihăilescu. descrierea Pământului” (în Cucu. preciza în cadrul unei conferinţe ţinute la Vălenii de Munte în luna iulie a anului 1932 că „geografia e. Vintilă Mihăilescu şi George Vâlsan. Aceeaşi concepţie sistemică. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1. 33). George Vâlsan. el caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri. p.

cât şi „ca un cadru teoretic. Astfel. 21). se remarcă o creştere a complexităţii procesului de definire a acestei ştiinţe în contextul aprofundării cercetărilor în toate domeniile de activitate. 2000. deci. secolul al XIX-lea. 10 . dar şi cea care are în atenţie locul celor care «fac lumea» în care noi locuim“. 2000.1. p. cum angrenajele. 2000. 12). Ca şi în cazul altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu privire la mediului în care trăim. Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport necesar existenţei umane”. constituit din elemente şi relaţii. Iată. 21). în lucrările de specialitate din ţară şi străinătate s-a lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei. Se accentuează în acest fel nevoia analizei modului „în care oamenii percep lumea şi schimbările sale. subiectul de studiu al geografiei este sistemul teritorial conceput ca „ansamblu funcţional. 1). că această percepţie asupra geografiei creşte în complexitate dar păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu timpul. izolat. Pornindu-se de la ideea că această ştiinţă este preocupată în mod evident de studiul tuturor elementelor şi relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la concluzia că. preocupări din domeniul geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp în urmă. de o mare complexitate structurală şi conceptuală (fig. care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş. este un întreg alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele. Nimic din ceea ce există în spaţiul terestru nu poate fi separat. în care se desfăşoară procese biofizice şi antropice deosebite” născut din interpretarea diferenţierilor teritoriale prin prisma calităţii locuirii (Ianoş. mecanismele şi deciziile care le generează modelează sistemele teritoriale” (Ianoş.2. iar existenţa acestor relaţii determină prezenţa întregului.Odată cu trecerea timpului. Evoluţia geografiei Deşi percepută ca o ştiinţă a zilelor noastre. Din această perspectivă. apărută şi dezvoltată într-un secol de puternic avânt ideatic. concepţie care implică puternice corelaţii între toate elementele lumii înconjurătoare. Pământul. geografia este privită „nu numai ca ştiinţa care se ocupă cu studiul construcţiei spaţiului şi modului în care sunt organizate teritoriile. p. O radiografie corectă a procesului de evoluţie a acestei ştiinţe reliefează vechimea sa şi etapele parcurse până la momentul actual. p. caz în care este vorba despre funcţiile sale complexe. în esenţă. 1. la care se referea Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol.

11 .

la rândul ei. cele două se aflau în strânsă corelaţie. şi prin analiza integrativă a tuturor componentelor la nivelul acelor entităţi teritoriale” (Ianoş.Din această perspectivă. noilor direcţii de cercetare. Cu alte cuvinte. preocupată de cunoaşterea componentelor antropice. Geografia s-a raliat. Odată cu creşterea cantităţii de informaţii şi a complexităţii cunoaşterii în toate domeniile de activitate. p. la cunoaşterea întregului spaţiu terestru. Geografia fizică. Geografia regională. axată pe studiul componentelor naturale ale spaţiului şi Geografia umană. Deşi separate. care nu mai este. se poate vorbi despre originile antice ale geografiei. având ca rezultat lucrări ce şi-au adus contribuţia la cunoaşterea unor noi teritorii cu caracteristicile lor fizico-geografice. Secolul al XIX-lea reprezintă un moment de cotitură în evoluţia tuturor ştiinţelor şi implicit a geografiei. interesul lumii ştiinţifice s-a îndreptat şi spre acest domeniu în vederea găsirii de soluţii reale pentru rezolvarea problemelor existente. şi cu reale probleme privind poluarea şi intensa exploatare a mediului natural. din acest moment. Creşterea interesului pentru astfel de studii a dus la integrarea Geografiei regionale în domeniul Dezvoltării regionale. De aceea. în final. urbanismul şi amenajarea teritoriului în vederea găsirii celor mai bune căi de dezvoltare la nivel regional. Secolul al XX-lea s-a confruntat. Pe fondul interesului crescând 12 . 15). 2000. studiile rezultate abordând elementele de interes propriu prin prisma influenţelor rezultate din comportamentul elementelor celeilalte ramuri. despre calitatea sa descriptivă la început şi care s-a menţinut de-a lungul a multe secole. analizele cu privire la mediul natural luau în considerare şi impactul factorilor antropici. o analiză pe spaţii bine individualizate precum ţările şi continentele. sociologia. însă. care. domeniu de o deosebită importanţă în prezent. astfel încât acesta se află într-o stare deplorabilă pe mari areale ale Globului. şi. la jumătatea secolului al XX-lea are loc şi în cadrul geografiei desprinderea unei noi ramuri. rezultatul fiind apariţia Geografiei mediului sau Geografiei environmentaliste din punctul de vedere al unor specialişti. ca în prima parte a secolului. Această nouă direcţie de studiu „se caracterizează prin individualizarea unor unităţi geografice relativ omogene din punct de vedere fizionomic şi funcţional. cu atât mai mult cu cât susţine colaborarea diverselor discipline precum economia. antropice şi economice. se divide în cele două ramuri de bază. iar cele cu privire la populaţie şi activităţile sale explicau caracteristicile acestora şi din perspectiva influenţelor elementelor fizico-geografice. numită într-o primă fază Antropogeografie.

geografia comportamentală a apărut la contactul cu psihologia (fig. care studiază structura şi dimensiunea spaţială a activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu şi societatea omenească. fie asupra celor ce vizau activităţile economice. Într-o primă fază.pentru problemele mediului natural. s-a vorbit foarte mult despre ecodezvoltare. geografia aşezărilor umane s-a dezvoltat din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul. „o dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi” (Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare. cu timpul s-au conturat ramuri distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi fenomenelor demografice şi sociale. de caracterul integrator atât pe verticală cât şi pe orizontală al componentelor naturale şi antropice (Ianoş. Problematica de bază a acesteia constă în interesul crescând faţă de procesele de globalizare şi fragmentare în plan spaţial şi temporal. 2000). faţă de corelaţia indestructibilă.3. 13 . geografia umană şi-a orientat preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru. 1987). astfel. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor Ramură de bază a geografiei. fără însă a o separa strict de cea naturală. conturată cu personalitatea sa distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea. în deceniul IX începe să se utilizeze din ce în ce mai frecvent conceptul dezvoltare durabilă. 1. numeroase direcţii importante de studiu. 2). ca urmare a creşterii complexităţii problemelor cu care se confrunta omenirea în secolul al XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în toate domeniile de cercetare. drumul pe care geografia păşeşte în prezent o conduce spre o formă de exprimare mult mai complexă şi care se materializează din ce în ce mai vizibil în aşa numita Geografie globală. Acestora li s-a adăugat o nouă direcţie. Deşi la început interesul său faţă de om ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale în cadrul acestuia a fost unul general. care scot în evidenţă dorinţa lumii ştiinţifice de a redirecţiona procesul de dezvoltare. şi anume geografia economică. Din punctul de vedere al multor specialişti. considerată o dezvoltare care pe termen mediu şi lung să ţină cont de caracterul limitat al resurselor exploatate.1. S-au desprins. Geografia populaţiei şi geografia socială s-au născut la contactul geografiei cu demografia şi sociologia. Mai târziu. cu ocazia unor importante manifestări internaţionale s-au lansat noi concepte.

14 .

organizarea spaţială a tuturor activităţilor economice. având menirea de a înregistra şi explica modificările intervenite în structura şi funcţionalitatea comportamentelor spaţiului geografic. 8). precum şi acelea ale circulaţiei şi consumului (căile de comunicaţie şi transporturile. Geografia aşezărilor umane se dezvoltă în strânsă corelaţie cu cea a populaţiei. în esenţă. Ea participă la cunoaşterea şi soluţionarea unor probleme de importanţă majoră ale omenirii precum inventarierea şi valorificarea resurselor naturale. legăturile economice externe şi turismul). analiza diverselor tipuri de structuri demografice şi a raporturilor cu celelalte elemente ale sistemului teritorial sunt componente esenţiale ale acestei ramuri a geografiei şi formează la rândul lor un adevărat sistem de cunoaştere. reflectând şi mai bine distribuţia spaţială a acesteia. Recunoscând. Este. concentrarea ei teritorială în raport de relaţiile pe care le dezvoltă cu mediul natural. 13). care relevă în ultimă instanţă funcţia şi funcţionalitatea fiecărui component al mediului geografic. Ungureanu. legăturile strânse în domeniul diviziunii teritoriale a muncii” (Leţea. Ungureanu. geografia aşezărilor analizează caracteristicile acestora atât din perspectiva configuraţiei lor spaţiale ca entităţi în sine şi ca sisteme teritoriale. subiecte precum evoluţia temporală a populaţiei. în calitatea mediului geografic” (Velcea. în mod firesc. ştiinţa care „aduce în atenţie aspectele economicogeografice ale marilor domenii ale producţiei materiale (industria şi agricultura).Geografia populaţiei este ramura născută din percepţia omului ca element component al sistemului teritorial. p. dinamică. distribuţia şi mobilitatea sa teritorială. Geografia economică este „o ştiinţă activă. p. felul în care acesta îşi organizează teritoriul pe care desfăşoară activitatea şi care se conturează sub forma aşezărilor urbane şi rurale. p. 15 . factorul uman drept variabilă centrală. 1993. De aceea. este de la sine înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale dezvoltării se raportează la populaţie” (Cucu. „Relaţia dintre om şi natură devine o relaţie activă. evoluţia demografică şi realizarea siguranţei alimentare a populaţiei în creştere permanentă. 10-11). 1979. Studiază modul de viaţă a omului. a cărui prezenţă în centrul acestuia rezultă din capacitatea sa crescândă de a determina profund evoluţia sistemului. optimizarea teritorială a circuitului producţietransportconsum etc. 1981. La rândul său un subsistem al geografiei umane. al mediului înconjurător în general. cât şi din cea a funcţionalităţii lor economice şi a impactului asupra comportamentului uman.

3. perceperea corectă a caracteristicilor diverselor ramuri industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a caracteristicilor resurselor energetice. relaţiile ce se stabilesc între ele. Tot astfel. minerale. care le determină să funcţioneze ca un întreg în cadrul sistemului planetar. Geografia resurselor Geografia industriei Geografia agriculturii GEOGRAFIE ECONOMICĂ Geografia transporturilor Geografia turismului Geografia schimburilor economice Fig. a diversităţii acestora şi disparităţilor în repartiţia lor spaţială. care le determină direct sau indirect.Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice sunt oglindite în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele relaţii dintre acestea (fig. fără de care nu se poate înţelege localizarea spaţială a diverselor activităţi economice. 3). Astfel. mai ales. Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le studiază geografia transporturilor şi care oferă importante informaţii celorlalte ramuri. umane. trăsăturile specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în adevărata lor complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi pe cei socio-economici (demografici şi tehnologici). fiecare subramură studiază elemente distincte ale sistemului economico-teritorial în marea lor diversitate. Ramurile geografiei economice 16 . În acest sens. dimensiunea spaţială a acestora şi.

aşa cum era numită la început geografia umană şi economică. Mihăilescu realizează în 1927 prima tipologie a satelor din România după fizionomie. un altul asupra rolului României în tranzitul sud-est european. 1905) etc. V. o bună înţelegere şi cunoaştere a problemelor pe care le studiază necesită un intens proces de informare şi corelare a informaţiilor din diverse domenii de studiu. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu Interesul geografilor români faţă de antropogeografie. Urechia. în 1912. A. Mulţi dintre elevii săi au preluat şi continuat drumul deschis de Mehedinţi în acest domeniu.1. Multe alte lucrări ale sale dovedesc interesul pe care marele geograf l-a avut faţă de antropogeografie (***. Al. Şt. Popescu. economice şi demografice alături de cele referitoare la condiţiile fizico-geografice ale ţării. formă. a geografiei aşezărilor omeneşti (V. Multe alte lucrări s-au orientat spre probleme din domeniul geografiei sociale (Un proiect de geografie socială a României. când tânăra Societate Geografică Română sprijinea apariţia studiilor cu privire la resursele naturale. sistemice.4. Fundamentele teoretice şi metodologice ale acestei ramuri au fost puse. însă. Dimitrescu-Aldem a publicat. (***. stepa românească din punct de vedere antropogeografic (1904). textură şi structură) a geografiei industriei (Localizarea industriilor în România – Studiu de geografiei economică. 1983). D. Peschel (1901). Ritter şi O. dar şi dintre acestea şi alte ştiinţe cognitive. iar pe de altă parte prin orientarea pe care o dă Seminarului de geografie. De aceea. 1. de Simion Mehedinţi. 1983). pe de o parte în lucrările sale privind geografia comparată după K. în 1909. Rezultatele constau în imagini complexe. s-a remarcat încă din primii ani ai secolului al XX-lea. obiectul şi sarcinile antropogeografiei (1904). care oferă datele necesare înţelegerii lumii contemporane. 1902). George Vâlsan a realizat în aceeaşi perioadă studiul asupra unei etape din popularea Ţării Româneşti. iar Vintilă Mihăilescu a aprofundat cercetările în domeniul geografiei urbane cu privire la oraşul Bucureşti. 17 . un studiu cu privire la răspândirea populaţiei în Moldova şi mai târziu.Toate acestea reliefează faptul că geografia umană este o ştiinţă ce s-a dezvoltat ca un sistem în sine la contactul dintre numeroasele ramuri ale geografiei.

totodată. Problemele geografice ale industriei au o largă reflectare în numeroase studii regionale. dezvoltarea industrială a satelor […]. Pe fondul numeroaselor studii consacrate mai tuturor oraşelor se evidenţiază primele clasificări funcţionale ale acestora […]. Se realizează prima sinteză asupra oraşelor României […]. […] În cadrul geografiei umane o dezvoltare importantă o are geografia urbană. moşia. în care vatra. urbanizare şi mediu înconjurător […] sau ale diferitelor ramuri […] ş. […]. După 1960 se remarcă o diversificare şi accentuare a preocupărilor în toate ramurile geografiei umane şi economice. ale raportului dintre industrializare. principalele probleme abordate referindu-se la utilizarea terenurilor […]. zona funcţională industrial-urbană. ca şi în hărţile din Atlasul R. Atenţia se îndreaptă prioritar spre problemele de tipologie şi regionare a industriei în ansamblu sau pe ramuri. aspecte ale structurii regionale a industriei […]. În cadrul geografiei economice s-a realizat trecerea de la faza descriptiv cantitativă de început la analiza complexă a factorilor care determină dezvoltarea şi structura teritorială a ramurilor economiei naţionale. România (1977–1978). atât la scară naţională. Au fost abordate. sub influenţa cerinţelor practicii sociale. România (1978). precizându-se. la forţa de muncă în 18 . cît mai ales în cadrul diferitelor unităţi teritoriale. populaţia şi activităţile acesteia trebuie analizate în strânsă corelaţie.a. În geografia rurală a fost elaborat conceptul de „complex rural“. În geografia populaţiei precumpănesc problemele privind evoluţia repartiţiei teritoriale şi structura acesteia […]. conţinutul unor categorii taxonomice: regiunea. Geografia agriculturii şi utilizării terenurilor a cunoscut de asemenea o amplă dezvoltare în ultimele decenii. precum şi a implicaţiilor în modificarea peisajului geografic. Prima clasificare funcţională a aşezărilor rurale […] a fost urmată de aplicări la nivel regional […]. centrul industrial. S. în concordanţă cu mutaţiile profunde intervenite în structura şi repartiţia teritorială a acestei activităţi cu efecte directe în dezvoltarea altor ramuri ale economiei. privit ca o realitate social-teritorială. la care se adaugă şi hărţi de profil. S. cu acest prilej. hărţi de profil […]. ca de exemplu cea a mobilităţii populaţiei şi a forţei de muncă din Atlasul R. unele aspecte de geografie aplicată […]. aşezările de altitudine […]. specificul mişcării migratorii interne […]. ale amenajării şi sistematizării teritoriale.Alte studii au abordat aspecte privind gruparea şi dispersia aşezărilor rurale […]. metodologia stabilirii potenţialului economic al aşezărilor rurale […]. urmată de lucrări de geografie urbană cu profil regional […]. nodul sau gruparea. platforma industrială etc. distribuţia pe altitudine a acestora […]. Geografia industriei a devenit o direcţie reprezentativă în cercetarea geografică. sinteze asupra unor grupări urbane […].

dinamica şi structura traficului de mărfuri şi călători. S-au abordat problemele tipologiei agricole […]. ariile şi centrele de convergenţă a transporturilor. elaborându-se şi un studiu de sinteză asupra geografiei agriculturii din România. legăturile economice. pe baza şi în jurul 19 . începând din 1968. precum cel economic. celor feroviare […] etc. De asemenea.agricultură […]. deşi mai reduse numeric. tipurile de localităţi turistice […]. o contribuţie importantă revenind colocviilor naţionale organizate periodic de Institutul de geografie şi Institutul de economia comerţului interior şi a turismului. dezvoltarea turismului în profil regional […] (Geografia României I. la noile caracteristici ale acesteia. care oferă studenţilor geografi. Printre problemele abordate sînt de menţionat cele privind regionarea turistică […]. Geografia fizică. la dezvoltarea diferitelor ramuri agricole […].1. un loc principal deţinând studiile consacrate transporturilor maritim şi fluvial […]. la potenţialul de dezvoltare al diverselor regiuni ale Globului. literatura geografică românească s-a îmbogăţit cu studii privind evoluţia economiei româneşti în perioada de tranziţie. Importante lucrări au apărut în ultimele două decenii ale secolului trecut dar şi în primii ani ai acestui secol. cuprind aspecte privind evoluţia. la formarea şi funcţionalitatea zonelor periurbane […]. la modernizarea agriculturii şi îmbunătăţirile funciare […]. Numeroase sunt cele referitoare la geografia populaţiei şi aşezărilor lumii şi la geografia economică mondială. […] Studiile de geografie a căilor de comunicaţii şi transporturilor. reprezentând elementele teoretice fundamentale. 1983. geografia şi-a dezvoltat o metodologie de lucru bazată pe principii şi metode comune tuturor ştiinţelor sau specifice acestui domeniu de studiu. lucrări esenţiale pentru înţelegerea problemelor cu care se confruntă societatea românească în ultimii ani şi care sunt deosebit de utile în vederea realizării de programe de dezvoltare viabile în viitor. 44-45). Geografia turismului s-a dezvoltat ca ramură interdisciplinară în raport direct cu intensificarea valorificării potenţialului turistic natural şi social-cultural al României. turismul internaţional […]. de-a lungul evoluţiei sale complexe. Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii. p. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică Ca toate celelalte ştiinţe moderne ale zilelor noastre. 1. informaţii bogate cu privire la tendinţele actuale de evoluţie a societăţii la nivel mondial. în urma cărora au fost publicate trei volume de lucrări.5. dar şi celor ce îmbrăţişează alte domenii de studiu.

exprimă esenţa sa. prin ea însăşi. Nedelcu. a fost creat şi utilizat pentru prima dată în studiile din acest domeniu. Acesta este. 12). chiar dacă în prezent este utilizată de numeroase alte ştiinţe. venind astfel în ajutorul cunoaşterii şi completând studiile realizate în domeniul sociologiei. geografia economică şi economia spaţială. la rândul său o metodă specifică geografiei. turismului. 4). p. economiei etc. Aceasta din urmă. cele mai multe dintre ele. agricole. punctul de întâlnire a geografiei cu economia. generalizată şi micşorată a suprafeţei terestre este un instrument esenţial al geografiei cu ajutorul căruia studiile oferă informaţii complexe şi concrete cu privire la fenomenele analizate. Ca metode importante de lucru în geografie menţionăm: metoda inductiv-deductivă. pe un suport specific geografiei umane şi anume harta administrativ-teritorială la nivel naţional şi harta politică a lumii. metoda statisticomatematică şi metoda modelelor. în esenţă. Numeroase sunt exemplele de hărţi ale populaţiei. Pe baza acestui principiu. proceselor şi fenomenelor de diverse categorii având ca rezultat hărţile. cel care a dat naştere la două ştiinţe înrudite. al suprafeţei sau al arealului. numit în literatura geografică şi al extensiunii. metoda analizei şi sintezei. reprezentare în plan orizontal. În strânsă relaţie cu acest principiu se află metoda cartografică. ale transporturilor. Constă în cartarea elementelor. cea a distribuţiei teritoriale a tuturor elementelor şi fenomenelor globale. metoda cartografică. „se urmăreşte în primul rând stabilirea masei elementelor componente sau a celor dominante. cel al integrării geografice şi principiul cauzalităţii. construite. precum şi zonalitatea şi intra sau azonalitatea geografică” (Coteţ. demografiei. este un bun exemplu de materializare a principiului repartiţiei spaţiale prezentând distribuţia şi extensiunea areală a ţărilor lumii (fig. În cadrul geografiei umane se regăseşte frecvent principiul repartiţiei spaţiale în analizele efectuate cu privire la distribuţia pe suprafaţa Globului a diverselor elemente şi fenomene socio-economice. este specific geografiei. 20 . Harta. 1976. utilizate inevitabil în activităţile de cercetare ale specialiştilor din domeniu sunt: principiul repartiţiei spaţiale. aşezărilor umane. Principiul repartiţiei spaţiale. ale activităţilor industriale. Geografia umană utilizează permanent această metodă.cărora se dezvoltă o serie de metode de lucru. ce oferă posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii modului în care funcţionează sistemul teritorial în marea sa complexitate. Cele mai importante principii ce stau la baza cunoaşterii geografice. la nivel mondial. metoda istorică.

21 .

Este de la sine înţeles faptul că aceste conexiuni se referă în esenţă la o relaţie pe verticală între elementele sistemului geografic. care oferă însăşi imaginea dezvoltării în spaţiu a acestora. 5. adică de la regional la general. Corelaţia dintre nivelurile microşi macroteritorial ale sistemului geografic 22 . prima furnizând datele concrete necesare generalizării. Astfel. aduce geografiei un plus de profunzime în procesul său de cunoaştere. Principiul integrării geografice. le completează pe acestea. de locul pe care îl ocupă spaţiul. Aşa cum Vintilă Mihăilescu preciza în 1968. în speţă a celui economico-mondial (fig. cât şi în sens invers. introdus de Karl Ritter. deoarece studiul legităţilor generale ale dezvoltării şi repartiţiei geografice a fenomenelor se referă tot timpul la unităţile teritoriale în cadrul cărora se conturează aceste fenomene” ( p.Toate lucrările de geografie umană cuprind numeroase reprezentări cartografice care sunt pe de o parte un important suport vizual al informaţiilor cuprinse în studiile respective dar. studiile geografice nu pot face abstracţie de corelaţiile sau conexiunile dintre elementele complexului în aria sau ariile teritoriale respective. nu se poate lipsi de hartă. având la bază ideea de spaţialitate a fenomenelor şi proceselor. de rolul pe care îl joacă fiecare element în complex. 5). cercetarea economico-geografică. MACROTERITORIAL (GENERAL) MICROTERITORIAL (PARTICULAR) Fig. în acelaşi timp. „integrarea geografică se realizează atât de la parte la întreg. 143). deţinând la rândul lor un bogat conţinut ideatic. Pe de altă parte.

ce îmbină analiza. compusă din metoda inductivă care implică cunoaşterea realităţii prin studiul singularului. a centrelor industriale şi implicit a zonelor funcţionale. astfel. Astfel.Toate analizele realizate la nivel macroteritorial. faptul că orice disfuncţionalitate în procesele socio-economice ale statelor determină reacţii în economia mondială şi. În primul caz. este vorba despre una dintre cele mai vechi metode utilizate încă din antichitate. Ambele rezultă. se bazează pe studii efectuate la nivel microteritorial. a economiei mondiale. cel al economiilor naţionale şi invers. recompunând sistemele iniţial descompuse. care reintegrează părţile. crizele sau creşterile economice globale influenţează benefic sau negativ diverse regiuni sau state ale lumii. prin inducţie se realizează sinteza. În al doilea caz este vorba despre una dintre cele mai utilizate metode în geografie. Erdeli şi colaboratori în lucrarea Geografie economică mondială: „… zona funcţională se integrează într-un centru industrial. 10). Se remarcă. ci şi de direcţiile de evoluţie ale proceselor socioeconomice la nivel mondial. cu sinteza. constând în descompunerea elementelor. O interesantă imagine a rolului pe care îl joacă principiul integrării în cunoaşterea economico-geografică este cea redată de G. Localizarea geografică a caracteristicilor demografice şi a activităţilor economice devine în acest fel dependentă nu doar de potenţialul local. din îmbinarea a câte două metode distincte dar strâns corelate. şi anume nivelul economiei mondiale. mai ales în contextul tendinţelor de globalizare actuale. acesta se integrează într-o unitate taxonomică superioară a regionării industriei – grupare sau regiune industrială – regiunea fiind integrată la rândul ei în complexul economiei naţionale care la rându-i poate fi integrat şi să facă parte din sistemul economic mondial” (p. pentru înţelegerea caracteristicilor sistemului economic mondial este necesară cunoaşterea şi clasificarea în amănunţime a tuturor subsistemelor integrate lui şi anume a regiunilor sau grupărilor industriale. de asemenea. ce poate oferi prin 23 . în esenţă. inducând „recompunerea pe baza deducţiilor logice ale generalului” şi cea deductivă ce porneşte prin deducţie logică de la aspectele generale spre cele singulare. După o astfel de analiză. Metode specifice principiului integrării geografice sunt metoda inductiv-deductivă şi cea a analizei şi sintezei. proceselor şi fenomenelor în vederea cunoaşterii lor în profunzime. imaginea mai clară a întregului.

von Humboldt a reprezentat un pas înainte în procesul de evoluţie a geografiei ca ştiinţă. 6. Astfel.deducţie informaţii utile cunoaşterii elementelor sale componente şi anume ramurile industriale. 6). dezvoltarea lor corelativă în cadrul sistemului terestru. CAUZĂ EFECT Fig. orice proces sau fenomen se poate constitui în cauză sau efect al altui proces sau fenomen. sistemul de transport şi telecomunicaţii. Procesul actual de reorientare spaţială a unor activităţi are drept cauze fenomene şi procese naturale. Principiul cauzalităţii. utilizat pentru prima dată în studiile sale de către Al. procese şi fenomene se conturează ca o „materializare” a strânsei interdependenţe dintre cele două noţiuni fundamentale: cauza şi efectul (fig. politice. Corelaţia cauză – efect Studiilor de geografie umană le este indispensabil un astfel de principiu ce oferă posibilitatea înţelegerii aprofundate şi corecte a evoluţiei tuturor elementelor componente ale sistemului socio-economic. acest principiu oferă cercetării geografice o bază solidă în încercarea sa de a explica dimensiunea spaţială a proceselor şi fenomenelor naturale şi socio-economice. Una dintre metodele utilizate permanent în cercetarea geografică şi care se corelează perfect cu principiul cauzalităţii este metoda 24 . Relaţiile dintre elemente. activităţile agricole de la nivelul global până la cel local. rezultatul fiind o continuă înlănţuire a acestora. sociale şi economice ce compun întreaga evoluţie istorică a Terrei şi va determina la rândul său o nouă configuraţie spaţială. Preluat din domeniul filozofiei.

). pornind în analizele realizate cu privire la activităţile economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial – sistem socio-economic.1. studiile se ancorează profund în realitate.istorică ce oferă studiilor geografice dimensiunea temporală. grafice. infrastructură de transporturi etc. în prezent nu poate fi făcută fără analiza mai întâi a factorilor care au determinat apariţia şi dezvoltarea în acea regiune a unui nucleu industrial (resursele de materii prime şi energetice. pe baza datelor înregistrate să se poată elabora modele de dezvoltare în viitor a acestei regiuni” (Erdeli şi colab. Concepte Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă societatea mondială în prezent. prin care procesele şi fenomenele reale sunt reproduse într-un spaţiu artificial în vederea studierii lor în condiţii alternative. Abordarea 25 . matematice. resursele de forţă de muncă. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial 1. Evoluţia istorică a componentelor sistemului economico-geografic se constituie într-o corelaţie continuă cauză – efect.. 2000. Indispensabilă geografiei umane este şi metoda statisticomatematică care îi oferă acesteia o bază ştiinţifică reală. p. care lărgesc drumul înţelegerii realităţii. fără înregistrarea fiecărui moment al dezvoltării acestuia până la forma actuală.2. O altă metodă modernă. Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci reprezintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. pentru cunoaşterea în profunzime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordează subiectul din perspectivă sistemică. Pentru ca mai apoi. de exemplu. „prin construirea specială de analogii cu care sunt reproduse principiile organizării şi funcţionării acestuia” (Erdeli şi colab. 12). Implică realizarea de modele fizice. 1. dimensiunea lor cantitativă susţinând-o pe cea pur teoretică. 2000.2. 12).. p. Geografia nu face excepţie de la această regulă. O variantă şi în acelaşi timp suportul material al metodei modelelor este metoda experimentală. Astfel. cea a modelelor vine să completeze bogatul sistem teoretico-metodologic al geografiei prin „imitarea materială sau mentală a unui sistem ce există în realitate”. analiza economico-geografică a unei mari zone de concentrare industrială. „Aşa.

9). odată cu relevarea relaţiilor de interdependenţă existente între toate elementele studiate până la un moment dat ca entităţi independente. Se sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor din teritoriu şi. de o complexitate medie în raport cu nivelul superior şi care se integrează organic în acesta. Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse niveluri de analiză: macroscară.sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu care se confruntau toate domeniile ştiinţifice. o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora. 21) şi reprezintă. a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul. p. să accentueze această idee. Din această perspectivă putem vorbi despre un sistem teritorial global. Primul este nivelul de referinţă maxim. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existenţei. în esenţă. cel mai complex. pe de altă parte. 1981. Astfel de sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. obiectul de studiu al geografiei. mezoscară. 2000. ale sferei economice şi demografice […] într-un tot unitar. 21). Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. se integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare (fig. p. „sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială. evoluţia lor temporală şi spaţială. astfel. conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor elementelor sistemului natural. mondial. astfel. teritorial. 26 . Este un pas esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul terestru. 2000. Conceptul de sistem teritorial vine. ca urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu. p. care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin socialeconomic şi cultural” (Ianoş. cu precădere. un cadru teoretic pentru desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş. 7). La nivel de microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale. În geografie apare. riguros delimitat teritorial” (Cucu. Cel de al doilea nivel vizează spaţiile intermediare. microscară. Este considerat un „ansamblu funcţional. care. În concluzie. care însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care se caracterizează printr-un grad mare de heterogenitate. al evoluţiei şi. constituit din elemente şi relaţii. cu mult mai simple.

7. macrosistemul teritorial pur natural este format din 6 subsisteme majore între care relaţiile de interdependenţă au o specificitate anume (fig. Orice areal de pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-un relief cu anumite caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna determinat de amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. Nivelurile de abordare analitică a sistemului teritorial „Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succesivă. după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivă” (Ianoş. 37). Astfel. p. 8). cât şi cele social-economice ce formează subsistemul teritorial antropic. Ambele. relieful determinând clima locală prin altitudine şi expoziţia versanţilor.macroteritorial macro mezo mezoteritorial microteritorial micro Fig. sistemul teritorial este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele. aflate într-o permanentă interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin intermediul propriilor elemente componente. Elementele componente sunt atât cele naturale. Relaţiile care se stabilesc între relief şi climat sunt reciproce. iar clima favorizând modificările geomorfologice ale suprafeţei terestre în 27 . Aşa cum reiese din definiţie. Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din subsisteme specifice aflate într-o strânsă corelaţie. reprezintă nivelul macrostructural. 2000. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice ale realităţii. care constituie în esenţă mediul natural sau subsistemul teritorial pur natural. care nu se regăsesc la nivelele inferioare. încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi.

activităţi economice. Structura macro-sistemului teritorial pur natural (după Ianoş. comportamentul comunitar. aşezări umane. Relaţiile dintre ele sunt mult mai dinamice şi se dezvoltă activ în jurul macro-sistemului natural de care sunt dependente şi pe 28 . 8. irepetabil spaţial şi temporal. Astfel de relaţii de reciprocitate se stabilesc între toate subsistemele componente. fiecare conturându-şi un mediu specific. Fig.primul rând prin eroziune pluvială. rezultatul fiind un sistem teritorial unic. 2000) Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din subsisteme socio-economice: populaţie.

Populaţia este elementul primordial. Îi oferă acesteia hrana. Fig.care îl influenţează intens (fig. 2000) 29 . într-o permanentă interdependenţă. cea care determină şi configurează toate celelalte subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără acestea. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat (după Ianoş. esenţial al sistemului antropic. serviciile şi veniturile necesare existenţei şi se aprovizionează cu forţa de muncă de care este direct dependent. modificându-i puternic caracteristicile printr-un proces intens de antropizare.9). preluând de la acesta resursele ce îi asigură existenţa. 9. Mediul economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se află. astfel. O strânsă corelaţie se realizează între economie şi mediul natural în care se dezvoltă.

Fig. De exemplu. în marea lor majoritate fiind susţinute de infrastructura de transport şi telecomunicaţii. 10. a fi o componentă importantă a sistemului teritorial. se aprovizionează din industrie cu produsele chimice şi utilajele necesare lucrărilor agricole. Multe astfel de corelaţii se stabilesc între toate activităţile economice. cultura plantelor reprezintă o importantă sursă de materie primă pentru industria alimentară şi. alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. un subsistem antropic al acestuia.Sistemul economic se dovedeşte. astfel. Activităţile agricole sau cele industriale se constituie în elemente componente ale acestor ramuri economice. subsisteme interdependente (fig. la rândul său. De asemenea. fiecare tip de activitate. Sistemul economic – subsisteme şi relaţii 30 . esenţiale sunt conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte ramuri ale sistemului economic. În acest sens. există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi ci mai ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. baza materială a sistemului de conexiuni. fiecare ramură economică sunt. la rândul lor. 10).

produse şi niveluri trofice şi se află în relaţii permanente de interconexiune.2. ca element component al sistemului teritorial. „Similar altor entităţi spaţiale. transformându-le în produse (industriale. utilizând simultan şi succesiv procesele compatibile existente. reprezentând în esenţă procesele imanente sistemului. În acest context. informaţie etc. sistemul teritorial reprezintă un spaţiu limitat. Acestea reciclează resursele. 11). procese. energie electrică etc. agenţi. introduc în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile” (p. Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului economic. agenţii. 1.). sunt întreprinderile din toate domeniile (agricol.La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca urmare a faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră. care reprezintă în esenţă ansambluri de procese. este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse. Numărul şi diversitatea 31 . ceea ce ar reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create (fig. petrol. gaze naturale. I. mijlocii. unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe nivele trofice. care acţionează la toate nivelurile. Aşa se poate explica consumul permanent în interiorul sistemului economic de resurse precum cele energetice (cărbuni. Elementele active în cadrul sistemului. de la cel local până la cel global. la rândul lor. prezintă limite teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele socioeconomice. agricole) care. Întreprinderile. Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a economiei mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni menţionate anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic. În lucrarea sa Sisteme teritoriale. agricole (vegetale şi animale). extrem de diversificată din toate punctele de vedere. mari. Există prin reciclarea propriilor resurse prin intermediul nivelurilor trofice. devin resurse pentru alţi agenţi. 35). Astfel. dificultatea cunoaşterii şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale este accentuată şi nu poate fi depăşită decât printr-o abordare sistemică. Ianoş reliefează una dintre caracteristicile conceptului respectiv. minerale (feroase şi neferoase). agenţi ai sistemului economic desfăşoară diverse activităţi. multinaţionale). Aceştia. prin intermediul a numeroşi agenţi. de servicii) şi de toate categoriile (mici. industrial.2.

canalizarea. finanţarea şi dezvoltarea. planificarea. construcţia. de servicii Produse şi servicii industriale. Sistem teritorial Sistem economic Resurse Resurse energetice. Toate se află într-o permanentă relaţionare dând naştere nivelurilor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei.acestora este deosebit de mare. cele industriale. agrilocle. informaţie Întreprinderi industriale. dezvoltarea Fig. 32 . fără de care economia nu poate exista. de servicii Activităţi industriale. de transport Tehnotrofia stocarea. 11. minerale. finanţarea. În cea de a doua categorie intră procese precum amenajarea. agricole. calificarea forţei de muncă. planificarea. agricole. ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de exploatare a resurselor. agricole. de prelucrare. cele agricole şi cele de servicii. urbanizarea Agenţi Procese Produse Niveluri trofice Nootrofia amenajarea.

creativ (informaţie) fără de care economia ar fi o noţiune lipsită de substanţă. omul. Analiza lor va scoate în evidenţă asemănarea rezultată din tiparul sistemic (elementele şi relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile la nivelul fiecărui element şi proces (în regiunile agricole funcţionează preponderent întreprinderi agricole. minerale. societatea. Complexitatea ei este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. dar complexitatea sa este mai redusă şi reflectă specificul locului. se au în vedere marile componente: natura. Omul este elementul activ (forţă de muncă). care exploatează şi prelucrează resursele vegetale şi animale ale mediului. reţelele. De aceea. Toate acestea se materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe suprafaţa Terrei deşi componentele de bază rămân aceleaşi. Fiecare dintre acestea sunt rezultatele ofertei mediului şi funcţionează cu elemente şi procese specifice. La nivel microteritorial. Mediul natural este suport al economiei mondiale. Societatea reprezintă cadrul în care economia îşi desfăşoară activitatea. În raport de poziţia lor pe Glob şi de modul şi intensitatea exploatării se conturează localizarea agenţilor economici. produselor. organizatoric (planificare. care desfăşoară activităţi specifice şi creează produsele necesare continuării procesului productiv. Pe plan mondial vom regăsi toată gama de resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-geografice dar şi de cele socio-economice. Aşa apar regiuni caracterizate prin economii preponderent agricole iar altele cu profil industrial. şi diversitatea lor. un suport fizic ce oferă resursele necesare existenţei sale. Numărul elementelor componente ale sistemului economic global este mult mai mare ca. de altfel. adăpost. agricole – şi al căror out-put este foarte diversificat). construcţiile şi recipienţii. prin intermediul căreia se dezvoltă. administrare). 33 . loc de muncă. iar reţelele sunt structurile şi tehnicile de transfer a resurselor. în regiunile industriale predomină întreprinderile industriale a căror producţie se bazează pe resurse variate – energetice. informaţiilor etc. Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic. sistemul se reproduce întocmai. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură spaţii de stocare.O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel.

ci şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei” (Blaug. spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor. Drept rezultat. Din acest punct de vedere. Dimensiunea spaţială inclusă în analizele economice determină un element esenţial al acestora. N.1. teoria echilibrului general (definiţia condiţiilor de echilibru a unui sistem interdependent de localizări). Predöhl (1955). Moses (1958). La baza sa stau teoriile economice cu finalitate spaţială.3. de către A. s-a remarcat pe parcurs o dezvoltare a demersului economiei spaţiale prin prisma unor noi teorii având la bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria microeconomică a localizării producătorului şi mai târziu a consumatorului. rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului economic mondial. al societăţii în vederea obţinerii de avantaje în relaţie cu mediul şi cu ea însăşi. economia spaţială este o ştiinţă aflată în zona de interferenţă a economiei şi geografiei. 650). Fără o astfel de analiză imaginea creată poate fi considerată imaterială. p. Având în vedere toate acestea. ce au adus ca element esenţial în analiză. 1. teoria echilibrului spaţial (structurarea ariilor de piaţă pentru acelaşi produs într-un spaţiu global dat). 1992. Teorii şi factori de localizare Orice studiu cu privire la sistemul socio–economic trebuie să abordeze şi dimensiunea spaţială a acestuia.1. necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce mai dificile. ireală. Prin prisma acestei ştiinţe relativ noi. şi anume cele ale lui Von Thünen şi Weber. s-a urmărit generalizarea şi permanentizarea relaţiei. spaţiul. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente noi. şi anume nivelul preţurilor care este direct influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile de pe piaţă. apoi de către W. activităţile umane reprezintă acţiuni rezultate din efortul indivizilor. studiile realizate pe teme socio–economice trebuie să aibă la bază o temeinică teoretizare şi metode de analiză bine conturate. Odată realizată această fuziune.3. acţiuni care se desfăşoară într-un spaţiu delimitat şi într-un anumit interval de timp. Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei. 34 . Isard (1956) şi L. atâta timp cât materialitatea lumii în care trăim implică spaţialitate şi temporalitate.

permit aproximarea realităţii. care este economia mondială. acestea pornesc de la necesitatea de a descoperi. Dar nucleul iniţial de abstractizare este atât de redus. varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând personalitate structurilor economice. De asemenea. deşi teoriile îşi propun să creeze imagini plauzibile. el nu este un simplu suport pentru activităţi. Acest spaţiu dat se caracterizează printr-un număr de proprietăţi (omogenitate. peisajele rezultate nu sunt reale. De aceea. care deformând modelele teoretice.Toate aceste teorii specifice economiei spaţiale se confruntă. transformându-se la rândul său într-un sistem. principiile ordinii. 35 . geografia economică consideră spaţiul ca element central. care permit utilizarea unor structuri matematice simple. Metoda constă în adoptarea unui spaţiu geografic abstract. cu unele limite în ceea ce priveşte raportul ce se stabileşte între spaţiul economic şi cel geografic. În contrast cu economia spaţială. 1. iar spaţiul real atât de variat încât nu se poate introduce în mod repetat realul în teorie. El implică conexiuni. Acesta nu poate fi eliminat din analizele economice. care permit reconstituirea inteligibilului. însă. s-a simţit nevoia unei reintroduceri de elemente variabile. dar la rândul său le determină prin personalitatea sa. Aceste conexiuni trebuie determinate pentru a înţelege evoluţia economică. Pentru geografi spaţiul nu este un simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. izotropie. fundamental al sistemului complex. În acest scop. ele elimină mare parte din caracteristicile geografice ale spaţiului. dar şi scopul său. continuitate).3. Geografii îl consideră un element activ ce suferă influenţe din partea altor elemente.2. fără să se afecteze nu numai coerenţa modelului. Astfel de încercări au făcut economiştii începând cu Weber până la Lösch şi Von Böventer. în cadrul căruia o logică ipotetică va trasa o reţea de sub-structuri. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea spaţială se disting trei etape importante: a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor XVI-XVIII. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor. Astfel. În demersul lor. cu scopul de a le reintroduce ca obiecte economice. sub aparenţa unei fragmentări a spaţiului geografic.

printr-un efort deosebit de abstractizare. singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). maximizarea rentei funciare. implicit. unele principii generale.În acest sens. Altfel spus. spaţiul în teoria lui Thünen este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect omogen. element cu un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. Astfel. a profitului. Cantillon lansa încă din acea perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi. în centrul său aflându-se un oraş care reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. necesare pentru a putea realiza o schemă teoretică. mărimea şi zonele lor de atracţie. „scopul nume-roaselor sale idei abstracte era să izoleze cheltuielile de transport. ce explică localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor agricole. considerat precursorul analizei de localizare a activităţilor economice. în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre oraşe şi sate. continuă şi izolată. situarea lor. Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea unor postulate. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de transporturi. el a stabilit. o câmpie uniformă. studiind astfel ariile de populare. b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. în 1755 economistul Richard Cantillon. astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau repartiţia culturilor în jurul oraşelor. a schiţat în lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie pornind de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei. Este perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică. de toţi 36 . Într-un astfel de spaţiu izolat şi uniform autorul încearcă să reliefeze principiile care determină reducerea la minimum a costului transportului şi. ca funcţie liniară a distanţei. dotată cu facilităţi de comunicare echivalente în toate direcţiile. În lucrarea Statul izolat apărută la Hamburg în 1826. Scopul analizei era acela de a face economii la transport.

Aceasta a fost prima aplicare a metodei izoliniilor. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen Mai târziu. a luat în considerare o cale navigabilă. calitatea solului. prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure.d. cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte cu atât preţul terenurilor şi intensitatea culturilor scad. Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de cultură sub forma unor areale concentrice (fig. cererea locuitorilor de la oraş. Rezultă de aici ideea că pe terenurile scumpe din apropierea pieţei de desfacere trebuie amplasate culturi intensive. 651)”. tehnologia pregătirii hranei. a introdus noi elemente spaţiale. c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar într-un mod care îl particularizează. simţind nevoia apropierii de realitate a teoriei sale. La începutul secolului al XX-lea. (Blaug. calitatea managementului fermelor. crescându-i inevitabil valoarea. de variaţia fertilităţii solului. mijloacele de transport din dotare etc. Excepţie de la această regulă fac doar culturile voluminoase sau cele perisabile al căror transport pune probleme.ceilalţi factori care influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de utilizare a terenului.a. care determinau distorsiuni importante. 12. economistul german. cum ar fi: clima. Regula generală este aceea că. Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial al teoriei. 1992.m. topografia. metodă ce ulterior va fi dezvoltată şi intens utilizată. Localitatea centrală Agricultură intensivă/creşterea intensivă a animalelor Silvicultură Cultura extensivă a cerealelor Creşterea extensivă a animalelor Fig. 12). 37 . Aşadar. ş. a ţinut cont de ponderea inegală a fiscalităţii. p.

Aceasta este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“ şi propune. Weber şi-a propus să analizeze distorsiunile create în modelul respectiv de atracţia exercitată de către centrele cu forţă de muncă avantajoasă. un demers deductiv bazat pe un anumit număr de postulate: spaţiul omogen (câmpie uniformă). ca şi teoria lui Thünen. forţa de muncă în cantităţi nelimitate şi cu salariu constant. 38 . în care elementele centrale sunt la origine aspaţiale. cost al transportului proporţional cu distanţa (funcţie liniară a greutăţii şi distanţei). Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred Weber (1868-1958). ramuri ale economiei politice specializate în studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice. resurse şi pieţe cu localizare cunoscută. care determină repartiţia industriei. sursa conceptelor moderne economii externe şi dezeconomii externe. În a doua etapă. în acest spaţiu economico-geografic.între anii 1920-1940. În ultima fază Weber conchide că. uzinele industriale produc un singur produs. veritabilă teorie a localizării industriei. Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care costul transportului este optim. concluzia la care autorul ajunge este aceea că întreprinderea se instalează în spaţiile favorabile din acest punct de vedere. de aglomerare şi de dezaglomerare. Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în trei etape. utilizând metoda triunghiurilor de localizare. Scopul teoriei fiind minimizarea costurilor totale de transport ale intrărilor şi ieşirilor şi maximizarea profiturilor. există două tipuri de forţe. în care îşi plasează demersul. utilizând ca instrument de lucru un indice al costului muncii. Aceste forţe se materializează prin economii de aglomerare şi economii de dezaglomerare.

dacă procesul productiv conduce la pierderea greutăţii. „materii brute” (a căror greutate se pierde integral sau parţial în procesul de prelucrare). plus indicatorul materialului). De asemenea. şi. indicatorul de material este mai mare decât unitatea. 14). 13). Cazul creşterii în greutate „Pe de altă parte. greutatea locaţională este mai mare decât doi şi uzina este orientată către locaţiile unde sunt depozitate materiile prime” (fig. Cazul scăderii în greutate 39 . „Dacă procesul productiv determină un câştig în greutate. indicatorul de material este mai mic decât unu. Fig. prin urmare. a utilizat doi coeficienţi tehnici: „indicatorul material” (raportul dintre greutatea materialelor localizate şi greutatea produsului finit) şi „greutatea locaţională” (greutatea totală care trebuie transportată între toate punctele locaţionale date. „materiale localizate” (obţinute dintr-un singur loc). locaţia uzinei este îndreptată spre punctele de consum” (fig. iar greutatea locaţională este mai mare decât unitatea. având valoarea unu. 13. 14. exprimată per tonă de produs finit. Fig.În construcţia teoriei sale Weber a luat în considerare patru categorii de materii prime: „omniprezente” (materii prime întâlnite pretutindeni). „materiale pure” (a căror greutate intră în totalitate în cea a produsului finit).

a contribuit împreună cu alte teorii mai vechi la fondarea economiei urbane ca ramură particulară. A. perfecţionată de Lösch. taxele. Această şcoală de economie spaţială. a impulsionat dezvoltarea unor studii de economie regională şi a unei problematici teoretice diverse. „În maniera reală a lui Thünen şi Launhardt. la cheltuielile de transport şi cu forţa de muncă se adaugă economiile acumulate sub formula economiilor interne. Tendinţa de centralizare este totuşi compensată de lipsa de aglomerare a efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate”. independentă de factorii instituţionali specifici.„Când cheltuielile cu forţa de muncă variază. ratele de asigurări. cea care dă importanţa necesară schemelor spaţiale 40 . Dunn şi Isard a fost continuată după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial urban. F. calitatea managementului etc. Alonso şi R. Lösch (1940). adică. care creează tendinţa de grupare a uzinelor în centrele urbane. dezvoltată de L. W. Muth. ale apropierii de industriile auxiliare şi forţei de muncă mai ieftine. Teoria localizării agricole a lui Von Thünen. 1992. cum ar fi: diferenţele între ratele dobânzii. p. În plus. Isard (1956). dintre care se distinge contribuţia lui F. Von Böventer (1966). s-a construit ulterior o teorie spaţială a echilibrului general walrasian dezvoltată în timp de către A. se distruge acea egalitate transparentă a raporturilor internaţionale postulate de teoria comerţului internaţional. impunând revenirea teoriei dinamice a inegalităţii. Weber prezintă analiza sa ca o teorie «pură» a locaţiei. după al doilea război mondial.. amplasarea uzinei deviază de la direcţia de transport şi devine o pierdere de bază în raport cu mărimea «coeficienţilor forţei de muncă» – alt termen tehnic weberian – raportul dintre cheltuielile cu forţa de muncă per tonă de produs şi greutatea totală atât a intrărilor cât şi a ieşirilor transportate. Wingo. Perroux la conceptualizarea spaţiului. Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909). odată cu independenţa teritoriilor coloniale şi renaşterea lor naţională. W. precum şi factorii generali ca: clima şi topografia. cheltuielile de marketing. În acest sens. În sfârşit. E. Lefeber (1959). Recunoaşterea existenţei dezechilibrelor regionale. 661). el arată că ea este aplicabilă la orice tip de economie atâta timp cât concurenţa perfectă şi comportamentul de maximalizare a profitului domină” (Blaug. în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi distanţă de parcurs.

este evident că teoria clasică a locaţiei a căpătat «sa raison d’être» nu numai pe seama presupunerii funcţiilor liniare de producţie. Astfel. Numai primul dintre aceşti trei factori reflectă regularitatea repartizării spaţiale a activităţilor economice şi. care separă deciziile de producţie de cele ale amplasării în spaţiu. clima. Odată ce acestea sînt cunoscute. Teoria a fost construită pe baza unor postulate simple. se elimină presupunerea că ratele de transport sînt strict proporţionale cu greutatea şi distanţa în toate direcţiile de-a lungul rutelor aeriene funcţiilor liniare de transport şi micşorarea ponderii costurilor cheltuielilor de transport în cheltuielile totale dorite ale produsului. Toţi factorii locaţionali pot fi grupaţi în trei categorii: (1) costuri de transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai mult sau mai puţin regulat în raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă. care servesc la egalarea distanţei fizice cu distanţa în sensul economic al cuvântului. şi (3) economiile generale aglomerate şi lipsite de aglomeraţie. 41 . 661). apa. nu variază sistematic în raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă. dobânda. a căror acţiune este independentă de locaţie. energia. preţurile sunt aceleaşi în cazul tuturor agenţilor economici. asigurările. au contribuit mai mult decât orice la decesul efectiv al teoriei clasice a locaţiei” (Blaug. taxele.(centru/periferie). O a doua teorie deosebit de importantă este cea a locului central dezvoltată de geograful german Walter Christaller în deceniul patru al secolului trecut (1933) şi aprofundată de economistul Auguste Lösch în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial. p. în timp ce toţi aceştia sînt pretabili la analiza formală. 1992. consumatorul frecventând punctul de vânzare cel mai apropiat. s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice de analiză economică. renunţându-se la elemente ce ar fi putut complica prea mult demersul ştiinţific: spaţiul geografic este perfect omogen. În retrospectivă. care. ci şi pe seama noţiunii de funcţii liniare de transport. numai primul ne permite generalizări semnificative şi puternice. implicând scăderea costului mediu al unui produs odată cu creşterea producţiei. mai ales privind alegerea locului optim de amplasare a producţiei şi organizarea fluxurilor de transport. (2) costuri asociate cu forţa de muncă. deşi stabile din punct de vedere geografic. costul transportului creşte proporţional cu distanţa. topografia şi mediul politic. […]. există economii la scară. dorinţa de mărire a profitului este generală.

a) b) c) Fig. c) aşezări mari. datorită unei acoperiri incomplete a spaţiului prin cercuri. variaţie care în realitate este continuă. Christaller a reuşit să dezvolte concepţia 42 . dar. 15. 1985. 48). p. Dezvoltarea teoriei locului central. centre urbane (după Gilg. cea mai importantă variabilă nu este mărimea demografică ci poziţia sa centrală. 1985) Acest model consideră că funcţia majoră a aşezării este aceea de piaţă sau centru de servicii. b) aşezări medii. Cele două concepte variază în funcţie de bunurile sau serviciile existente. caracterizată printr-o densitate a populaţiei de 60 loc/kmp. Pe baza observaţiilor empirice efectuate în sudul Germaniei. Apariţia ierarhiei în reţeaua de locuri centrale: a) aşezări mici. modelul a devenit unul hexagonal (fig. 15). sate. De aici rezultă că fiecare loc central va deservi o suprafaţă circulară. care poate fi măsurată prin două concepte: „pragul demografic” sau minimum de populaţie necesar pentru ca un produs sau serviciu sǎ poatǎ fi vândut profitabil şi „rangul produsului” sau distanţa maximǎ la care populaţia se deplaseazǎ pentru achiziţionarea unui produs sau a unui serviciu (Gilg. De aceea.

locul central care exercită funcţii elementare şi a cărui arie de influenţă este cea mai mică. în care acestea şi arealul lor de piaţă hexagonal se vor reuni la intervale regulate.teoretică a unei ierarhii pe şapte niveluri a aşezărilor umane. Confruntarea „teoriei locului central” cu realitatea este totuşi dificilă. în Iowa. ce se grupau în jurul unor oraşe mari. ceea ce a determinat creşterea dimensiunilor reţelelor hexagonale şi organizarea lor în „sisteme de reţele”. care perturbă schema ideală. care. un peisaj economic destul de îndepărtat de modelul abstract. de asemenea. Modelul acesta alveolar a putut fi completat ulterior prin trasarea în jurul punctului central a altor hexagoane. cu adăugările făcute ulterior. Nivelurile erau delimitate prin praguri. măreşte puterea lor de influenţă. La baza ierarhiei a aşezat satul. fizico-geografică (diferenţe de fertilitate a solului. Aceşti factori sunt de natură economică (diferenţe spaţiale de preţ. de produse. Daniel Noin. unul dintre statele americane cel mai apropiat de omogenitatea spaţială postulată de teorie. combinate cu cel al aprovizionării. La rândul său Lösch şi-a propus să reconstituie spaţiul concret prin introducerea în raţionament a unor factori reali. Hexagonul a fost considerat şi de către Lösch aria elementară şi forma economică optimală. iar funcţia de centru administrativ. S-a obţinut. Astfel. facilităţi de acces variate). creează o imagine complexă a reţelei reale de aşezări umane. Deşi acestei teorii i s-au 43 . Acestei ierarhii a ariilor de piaţă îi corespunde şi o ierarhie a centrelor urbane. determinând o diviziune a aşezărilor după mărime şi capacitatea lor de a oferi bunuri şi servicii. care păstrau forma hexagonală. În Franţa. aceasta a putut fi aplicată şi verificată cu succes chiar de către Lösch. Pentru ca modelul să se apropie de realitate s-a apelat la noi elemente ale spaţiului concret. pe care o au unele oraşe. O concepţie asemănătoare despre organizarea spaţiului o are şi August Lösch. Totuşi. a observat. de natură umană şi politică (existenţa frontierelor ca obstacol în calea mobilităţii factorilor de producţie şi a produselor). deoarece nu se pot găsi oriunde condiţii corespunzând pe deplin postulatelor enunţate. astfel. o bună corespondenţă între teorie şi realitate. de tarife de transport). Christaller a stabilit astfel încă două principii. modelul său urmărind o aranjare în spaţiu a ariilor de piaţă. Mai multe sisteme formau „regiuni economice” şi apoi „reţele de sisteme”. căile de comunicaţie determină o distribuire de tip liniar a aglomeraţiilor şi a zonelor lor de deservire. cel al rolului transporturilor şi cel al organizării administrative.

bazate pe teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber. mărind. Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (întreprinderea). poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea. ea stă la baza a numeroase modele actuale de localizare.3. în acelaşi timp. şi importanţa înţelegerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor sociale în general” (Scott. se pot rezolva problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile economice din diferitele puncte ale economiei globale. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale. În acelaşi timp. Storper. doar prin înţelegerea sistemelor culturale.3. ca element de bază în organizarea producţiei capitaliste.adus multe critici în timp. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de al optulea au reprezentat în geografia economică momentul unei importante schimbări. şi anume a „actorilor” sociali din grupuri de reţele asemănătoare. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat geografia economică. 1. De asemenea. şi are marele avantaj de a fi o teorie globală. p. denumite în cadrul geografiei economice „sisteme tehnologico-instituţionale”. 6). ele urmăresc să redea imaginea istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din structuri sociale şi sisteme economice diferite. la cercetări privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa de muncă. deoarece modificările respective produc profunde 44 . 1994). ca de exemplu modelele de interacţiune spaţială. pe analiza modificărilor structurale din economia capitalistă mondială şi a condiţiilor ce conduc la schimbările episodice din aceste structuri. ce încearcă să explice echilibrul general (Guran. 1992. Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu: • Teoria post-fordistă a specializării flexibile • Teoria reglării • Analiza reţelei Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul societăţilor capitaliste. în esenţă. Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează.

Scott. tipuri de relaţii şi necesităţi de forţă de muncă şi datorită „continuei erodări a capacităţii productive a organizării teritoriale din anumite zone cu posibilă refacere în altele” (Swyngedouwn. 1989. în perioada imediat următoare. 24). J. Noile forme teritoriale pot fi exprimate în termeni precum complexe industriale. La jumătatea anilor '80 „au apărut o serie de noi spaţii industriale şi se conturau importante centre alternative de acumulare capitalistă. p. proliferarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi o accentuată reaglomerare a producţiei” (Scott. 1988. Scott defineşte districtul industrial ca pe „o reţea localizată de producători integraţi într-o diviziune socială a muncii şi într-o relaţie indispensabilă cu piaţa locală a forţei de muncă” (Scott. A. Pe baza acestei teorii se dezvoltă o nouă geografie a complexelor de producţie flexibilă. 1992. 266). 45 . Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui reprezintă „forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capacitate de înlocuire a unui proces sau unui produs cu altele şi de a creşte sau a reduce rapid producţia fără a afecta puternic nivelurile de eficienţă” (Storper. prin care relaţiile de muncă şi cele sociale se reorganizează în favoarea noilor formaţiuni teritoriale. bazate pe o puternică diviziune socială a muncii. 423). socială. a producţiei de masă materializate prin întreprinderi mari şi foarte mari. p. Procesul iniţial de formare a acestor complexe este cunoscut sub denumirea de „comutativitate spaţială”. economică şi teritorială a producţiei.transformări în organizarea tehnologică. 1992. p. Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi începutul celui de al optulea şi a reprezentat momentul naşterii economiei de larg consum. 4). Impactul acestor procese complementare de „comutativitate socio-spaţială” se manifestă prin apariţia noilor spaţii industriale şi complexe teritoriale de producţie. Procesul de comutativitate spaţială este însoţit de „comutativitatea socială”. lanţuri industriale (industrie orizontală) şi districte industriale. care creează imaginea unor noi posibilităţi de localizare datorită apariţiei noilor tehnologii. regimul de acumulare de tip fordist a început să fie înlocuit cu noul tip de acumulare flexibilă ca mod dominant de activitate în economia capitalistă. p. Tendinţele teritoriale ale acestor noi spaţii industriale sunt deosebit de interesante pentru geografii economişti şi pentru specialiştii în planificarea urbană. Teoria post-fordistă a specializării flexibile postulează că.

instituţii. Din punctul de vedere al teoriei reglării capitalismul este un mod de producţie distinct. o perioadă de inovaţie tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi prelungită doar dacă regimul de acumulare se află într-o strânsă colaborare cu modul de reglare socială adecvat. Fiecare criză rezolvată cu succes conduce la o anumită fază de dezvoltare. Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază şi anume: capitalismul ca structură a societăţii. dominant a fost regimul de acumulare extensiv. Acesta se defineşte ca fiind „un organism de reguli interne. p. 1992. Cele două categorii abstracte sunt dependente una de alta şi se susţin reciproc. De asemenea. Ea reprezintă „o riguroasă dar nedeterminantă enumerare de faze ale dezvoltării capitalismului. Este necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă anumite 46 . reţele şi procese sociale. Aceste crize trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. p. Pe toată durata secolului al XX-lea. În urma lor şi a acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi de către instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme socio-economice. 84). modul de reglare socială (MRS). 1992. p. 468). în perioada fordistă şi într-o oarecare măsură în cea post-fordistă. Orice tip de acumulare necesită o schemă coerentă de reproducţie socială şi instituţională. Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că. ceea ce reprezintă un anumit mod de reglare socială (MRS). Aceste trei concepte sunt complementare. Zeitlin.Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale structurilor economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare istorică şi economică este cunoscută drept teoria franceză a reglării. În cadrul său există tendinţe de evoluţie spre crize. 1994. care materializează şi susţin regimul de acumulare” (Yeung. datorită permanentei contradicţii dintre forţele componente. 2). regimul de acumulare. modul de reglare socială „conţine toate mecanismele care adaptează comportamentul contradictoriu şi conflictual al indivizilor la principiile colective ale regimului de acumulare” (Lipietz. În această fază regimul de acumulare se află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu consumul. care lasă câmp liber diversităţii istorice şi naţionale” (Hirst. Capitalismul ar suferi crize structurale importante dacă una dintre cele două ar fi distrusă. împreună dând o explicaţie clară a schimbărilor istorice din capitalism. firme. Teoria reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul intensiv şi altul extensiv.

Principalul punct slab al acestora constă în tendiţa de concentrare asupra unei singure faţete a relaţiilor complexe dintre firme (ex. structura organizatorică diferă. pe de altă parte. bazat în demersul său pe analiza întreprinderii ca unitate etalon. cu care firma trebuie să intre în interacţiune pentru a putea supravieţui. De asemenea. între departamente şi subunităţi. Altfel spus. dând naştere unor reţele de dependenţă între membrii centrali şi cei periferici. numărul angajaţilor) şi. „puterea interorganizatorică” variază în funcţie de controlul şi accesul firmei la resurse. Primele lucrări geografice care vizau analize ale reţelelor au reprezentat studii privind industria orizontală şi sistemele industriale. în abordarea separată a întreprinderilor industriale mari faţă de cele mici. Astfel. Pentru înlăturarea acestor lipsuri la începutul deceniului nouă a fost lansat modelul segmentării activităţilor. domeniul sau contextul în care funcţionează o afacere se compune din agregate sociale precum guvernele. se construiesc relaţii inegale la nivelul puterii (conducerii) între diferite segmente. Modelul segmentării activităţilor stipulează că. Segmentul organizaţiilor mari cuprinde 47 . • mediul instituţional şi reţeaua de relaţii la nivelul „puterii interorganizatorice”: mediul instituţional este reprezentat de instituţii concurenţionale. se creează posibilitatea deosebirii marilor corporaţii de firmele mici. în timp ce marile firme ocupă un segment al sistemului industrial. „puterea intraorganizatorică” se traduce prin termeni precum autoritatea şi poziţia în cadrul firmei. din punct de vedere funcţional. modelul segmentării se concentrează asupra legăturilor asimetrice dintre diferitele segmente ale reţelei de afaceri. Această situaţie se modifică în timp datorită tendinţei de transferare a firmelor dintr-un segment în altul. consumatorii şi diferite grupări specifice mediului. • centralitatea domeniului şi a mediului de afaceri. S-au determinat atunci trei posibile direcţii de analiză a modului de organizare a industriei şi a reţelelor de afaceri: • analiza „structurii organizatorice” şi a „puterii intraorganizatorice”. inegalitate determinată de accesul diferit la resursele limitate. pentru a reface echilibrul modului de producţie capitalist. firmele mai mici ocupă alt segment. cooperatoare şi regulatorii.modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică.

O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se dovedeşte a fi corectă. Factorii majori. şi anume organizarea industrială în spaţiu. Factori de localizare ai activităţilor economice Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între areale: unele sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare de atracţie faţă de altele. 1. reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă. în timp ce segmentul firmelor mici este format din întreprinderi mari de importanţă naţională. accesibilitate. Se pune de data aceasta accentul pe forma de tip reţea din cadrul organizării industriale.4. La sfârşitul anilor ’80 s-a constatat o creştere a interesului în cadrul geografiei economice pentru reţelele de „relaţii interorganizatorice” (între firme). ceea ce a permis descoperirea unor relaţii mai puţin vizibile. ceea ce înseamnă amplasarea într-un domeniu de activitate. Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict geografici şi care determină o localizare avantajoasă. Termenul acesta generic poate fi abordat din două perspective. Aceste avantaje se datorează unor factori geografici. politici şi culturali. Studiile privind analiza reţelelor în cadrul geografiei economice au drept scop revitalizarea unui aspect neglijat până acum. ce sunt consideraţi factori indirect geografici datorită imposibilităţii abordării lor în afara spaţiului. cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de amplasare a acestora apar ca fundamentale.corporaţii şi firme multinaţionale. Pe de o parte se poate vorbi despre o localizare în cadrul sistemului economic. Atenţia s-a concentrat asupra fenomenului ca un întreg. respectiv pot fi favorabile unor activităţi economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comerţ şi comunicaţii. mărime). fie de trăsături complexe ale suprafeţei terestre. ceea ce implică o abordare pur geografică. într-o ramură anume sau într-o reţea de activităţi economice iar pe de altă parte este vorba şi despre o localizare spaţială. sunt mărimea şi accesul la resurse.3. intermediari şi firme fără o activitate importantă. Aceştia includ determinanţi economici. 48 . De aceea. care determină o astfel de segmentare a sectorului industrial şi a reţelelor de afaceri.

Două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei mondiale. Dar toate acestea se petrec în cadrul unei economii mondiale complexe. Totuşi. ce determină amplasarea şi evoluţia activităţilor la nivel local. înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este ceva definitiv. studiaţi în special de geografi. ce afectează localizarea la nivel internaţional şi regional şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către economişti şi geografi. Un exemplu este creşterea înzestrării cu capital uman 49 . toate economiile între ele sunt relaţiile comerciale reciproce. în prezent. Factori generali Contextul economic mondial. servicii. În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare geografici sau indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a activităţilor umane s-a recurs la următoarea clasificare: • factori generali. iar altele dispun de zăcăminte importante de materii prime. integrarea crescândă a economiei mondiale.Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre factorii de localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage elementului spaţiu. concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora. Este important de precizat faptul că ceea ce leagă. Unele dintre acestea dispun de capital fizic şi uman. concepţie globală. interdependenţă economică şi internaţională crescândă. • factori speciali. De asemenea. create din numeroase economii naţionale. altele au o ofertă foarte elastică de forţă de muncă slab calificată. Unul este de natură tehnologică şi constă în progresul exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi transporturilor internaţionale. geografia cercetează elementele în interdependenţă unele cu altele. tehnologie şi capital. mobilitatea internaţională a factorilor de producţie şi cursurile de schimb. Economia mondială a ultimelor decenii cunoaşte un proces profund de transformare în cadrul căruia modificările sunt calitative şi sunt definite prin expresii precum economie şi integrare globală. căutând răspunsuri cu privire la cauzele ce determină evoluţia lor. ce se deosebesc între ele în primul rând prin „înzestrarea diferită cu factori de producţie”. ci poate fi transformabilă. Celălalt este de natură economică şi este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naturale în faţa fluxurilor internaţionale de bunuri. globalizarea pieţelor.

De asemenea. ţări nou industrializate. au la rândul lor un rol important. diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia factorilor. este riscul general de ţară. care alcătuiesc conjunctura economică şi politică internaţională. între care se disting în mod deosebit frământările politice. inovaţiile tehnice. Factori politici şi economici. ce determină procesul decizional în tranzacţiile financiare la nivel macroeconomic şi politic. Vâlsan. Dintre factorii ce se manifestă la nivel internaţional trebuie amintit în primul rând rolul diferitelor politici economice (factori macroeconomici). pe care statele lumii le urmează. a cărei cheie este politica fiscală. Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice şi politice dintr-o ţară“ (Munteanu. Cu toate acestea factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân aceiaşi în toate situaţiile. ţări puternic îndatorate. Existenţa şi nivelul riscului de ţară nu sunt determinate doar de posibile evenimente interne. cel ce iniţiază o nouă activitate economică. Astfel. ce operează simultan şi intercorelat la nivel internaţional. Investitorul. Literatura de specialitate îi grupează în două categorii şi anume factori macroeconomici şi factori politici. 1995. 84). în care fluxurile de investiţii ce stau la baza apariţiei de noi firme au cuprins întregul spaţiu mondial. din factori de producţie relativ imobili. Evenimentele externe. ţări ex-comuniste. ţări exportatoare de produse primare.16). În cadrul acestora importante sunt: • politica macroeconomică. regional şi naţional (fig. p. Unul dintre cei mai importanţi factori generali de localizare a activităţilor economice în contextul actual al economiei globalizate. Şi. trebuie să ia în considerare atât evoluţiile interne caracteristice fiecărei ţări cât şi efectele mutaţiilor mondiale asupra acestora. 50 . Caracteristicile riscului de ţară variază în funcţie de cele cinci tipuri de state existente în momentul actual pe plan mondial: ţări industriale dezvoltate. în sfârşit. evoluţia cursurilor reale de schimb are o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte ajustările în structura producţiei sau înzestrarea cu factori. pot deveni foarte mobili.prin eforturi mărite pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă sau mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin intensificarea procesului de economisire de către populaţie.

51 .

Dar natura şi modul de organizare a activităţilor economice implică nu numai posibilităţile tehnologice ci şi calitatea şi 52 . ele putând fi privite ca „autostrăzi electronice ale erei informaţionale. Privatizarea implică. reglementări financiare şi stabilirea unităţii monetare. erau până acum rezervate. ce s-a afirmat cu precădere de-a lungul anilor ’90. În această perioadă ponderea sectorului particular a crescut puternic în multe dintre industriile de servicii. imperios necesară oricărei ţări pentru integrarea acesteia în economia mondială. care.• strategia comercială. Existenţa lor devine. În condiţiile actuale producţia însăşi a devenit mai puţin intensivă în resurse materiale şi mult mai intensivă în competenţa profesională. a modului de organizare a sistemului de producţie în interiorul ţărilor şi a relaţiilor dintre ele. ce poate fi acoperitoare pentru necesarul de mijloace financiare. cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite sectoare. mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi în cele aflate în tranziţie către economia de piaţă. bănci cu capital de stat. noile tehnologii comunicaţionale reduc rapid distanţele dintre ţări. • strategiile de preţuri stabilite de către guvern. Un rol semnificativ are procesul de privatizare. 1995). dezvoltarea infrastructurii de bază. • nivelul şi modul de implicare a statului prin: sisteme de legi. astfel. sectorului de stat (telecomunicaţii. Henderson. întreprinderi de stat în industrie şi agricultură. Aceasta contribuie nemijlocit la redefinirea modalităţilor în care ţările lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică. impozite. Noile tehnologii şi în special tehnologiile informaţionale determină modificarea fundamentală a modului în care bunurile se produc şi serviciile se prestează. proiecte de anvergură pentru dezvoltare. care este mai intens în unele ţări ale Globului. aceasta fiind de succes atunci când nivelurile exporturilor şi importurilor permit o rată satisfăcătoare de creştere economică şi o mărime. unităţi publice. transporturi). 1987). în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Importanţa crescândă a sectorului particular reprezintă una dintre trăsăturile cele mai însemnate ale noii configuraţii a economiei mondiale. • priorităţile de investiţii (Munteanu. o retehnologizare. cunoaştere şi tehnologie. Vâlsan. echivalente cu rolul jucat de către sistemele de căi ferate în procesul de industrializare” (Castells. Pe de altă parte. în mod tradiţional.

ce formează aglomeraţii şi sunt dominate de fluxurile investiţionale provenite din polul Triadei aflat în regiunea respectivă. reprezintă un factor determinant în atragerea şi localizarea activităţilor economice şi. Este de menţionat faptul că în anii ’90 o bună parte din statele în curs de dezvoltare şi-au confirmat legăturile economice vitale cu ţara-pol a Triadei din regiunea căreia aparţin. atragerea de investiţii străine şi flexibilizarea regimului de control valutar. capital şi fluxuri de comerţ pentru economiile ţărilor în curs de dezvoltare din jurul fiecăreia dintre ele. astfel. cu posibilităţi de adaptare la noile condiţii. Al doilea tip de factori deosebit de importanţi pentru analiza riscului de ţară sunt factorii politici (stabilitatea politică). Politicile economice orientate spre exterior implică integrarea statelor respective în relaţii economice internaţionale. Existenţa unei forţe de muncă cu o pregătire superioară în diferite domenii de activitate. care interacţionează în interiorul statului sau în relaţiile acestuia cu lumea exterioară. America de Nord şi Europa. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Riscul politic poate avea „o influenţă sistematică sau aleatoare” asupra activităţilor şi relaţiilor economice între state dar şi în interiorul 53 . iar perspectivele lor de creştere să fie astfel puternic restricţionate. În aceste condiţii a fost nevoie ca ţări. „economii centrale din fiecare regiune menţionată” reprezintă principalele surse de tehnologie. care până acum au adoptat strategii de dezvoltare economică orientate spre interior. Globalizarea nu a generat şi nu va genera o lume în care naţiunile interacţionează în mod egal unele cu altele indiferent de localizarea lor geografică.valoarea forţei de muncă. să-şi construiască politici orientate spre exterior prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea. Cele care nu şi-au întărit aceste legături prin intermediul fluxurilor financiare ar putea deveni marginalizate într-o măsură tot mai mare. Aceste ţări. relaţiile economice sunt la rândul lor regionale. ci concentrează activităţi economice în trei regiuni: Asia. în stabilirea unor relaţii solide în economia mondială. Acesta nu poate fi cuantificat şi rezultă din multitudinea de variabile politice. ceea ce înseamnă acordarea unei mai mari importanţe participării intense la sistemul economic global. care se traduc în termenii riscului de ţară în risc politic. Acestea sunt centrate la rândul lor în jurul a trei poli de putere economică. denumiţi şi membrii Triadei: Japonia. ce trebuie să evolueze odată cu tehnologia. Deoarece actuala globalizare a economiei mondiale se materializează prin regionalizare.

acest lucru fiind determinat şi de nivelul cultural al celor două tipuri de populaţie. a întregii societăţi. diferenţele culturale. Un rol esenţial în evoluţia populaţiei şi a structurării ei în clase sociale îl are dezvoltarea economică. apariţia şi localizarea activităţilor economice (Munteanu. Există anumite evenimente ce afectează în mai mare măsură ţările mai puţin dezvoltate şi anume războaie civile. Pe de altă parte. etc. mecanisme de control. Structura pe clase cunoaşte diverse variante de la o ţară la alta datorită numeroaselor diferenţe în structurile instituţionale. Creşterea sectorului urban. Este bine cunoscut faptul că. în ţările cu regim democratic există riscul apariţiei unor acţiuni de tip naţionalizare masivă (Canada. Muncitorii urbani. în acelaşi timp. Dacă evoluţiile respective sunt pozitive rezultatele lor sunt benefice. 1981). destabilizări politice şi sociale. Astfel de evenimente inhibă în cel mai înalt grad fluxurile internaţionale dar şi pe cele interne de capital şi. Instituţiile statului cu rol determinant în evoluţia acestuia şi care prin propriile acţiuni pot influenţa nivelul riscului de ţară sunt: 54 . manifestă o deschidere mai mare faţă de transformările ce se petrec în cadrul societăţii la nivel politic şi economic. manifestări de stradă. Toate acestea se întrepătrund. oamenii de afaceri. În cadrul structurilor politice este necesar să se ia în considerare: structura pe clase (grupuri sociale). În acest proces. are loc o sedimentare a clasei mijlocii urbane cu rol pozitiv în dezvoltarea economică a unei ţări. datorită educaţiei.lor. greve generale. Evoluţia politică favorabilă sau nefavorabilă depinde de structurile politice interne şi de factorii politici externi. implicit geografia economică şi. din punct de vedere politic sectorul urban are o influenţă mult mai mare decât cel rural. procesul de urbanizare. deci. În acelaşi timp. etc. 1995). se determină reciproc. clasa mijlocie urbană. în acelaşi timp. Vâlsan. odată cu dezvoltarea sectorului industrial are loc creşterea ponderii clasei muncitoare urbane în detrimentul populaţiei rurale. determină în mod direct evoluţia claselor sociale. 1980. instituţiile statului. personalităţi. datorită unei mai bune informări cu privire la procesele şi fenomenele în desfăşurare şi. Franţa. caracteristică tuturor statelor în prezent. coaliţiile sociale pentru susţinerea guvernelor. geografia economică. studenţii.

şi distanţa. eficienţa lor în susţinerea unei politici economice lansate de guvern. corupţia. influenţa opoziţiei. Bineînţeles că influenţa lor asupra statului diferă de la un caz la altul în funcţie de puterea pe care o au. armata. biserica. izolând inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare. Spaţiul este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui sistem. ca barieră spaţială ce trebuie depăşită. el devine factor restrictiv. şi de susţinerea socială de care dispun. determinând în felul acesta riscul politic luat în calcul în cazul localizării unei activităţi economice. dar toate au în componenţa lor sprijinul popular sau represiunea. foarte puţine areale fiind în prezent încă neintegrate în sfera de influenţă a omului. fiind substratul necesar oricărei activităţi. Spaţiul. Acestea diferă de la un regim la altul. economic sau social. Factori geografici. implicit tuturor elementelor componente şi relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. serviciile guvernamentale. Factorii politici externi. fie el teritorial. Mecanismele de control se evidenţiază prin capacitatea.instituţia constituţională. Abordat ca suprafaţă. apartenenţa la grupări politice. Personalităţile conducătoare pot juca în anumite ţări un rol important în ritmul şi modelul dezvoltării economice prin ideologia şi concepţia lor politică. se remarcă prin prezenţa sa în cadrul sistemelor amintite la nivel global. sunt factori geografici fundamentali ce influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor (fig. la care se adaugă cei economici şi tehnologici. sunt: instabilitatea politică şi importanţa strategică (geopolitică) din zonă. 55 . Ca distanţă sau separare spaţială. este o resursă importantă pentru dezvoltarea socio-economică a umanităţii. sindicatele şi banca centrală. Factori speciali Alături de factorii generali ce determină localizarea activităţilor economice şi care sunt abordaţi în studii ale economiştilor dar şi ale geografilor. instabilitatea economică provocată din exterior. Aceştia din urmă sunt factori de natură pur geografică. 17). care prin prisma geografiei capătă noi valenţe în procesul de determinare a localizării. ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient. ce pot afecta evoluţia economică a unei ţări şi integrarea sa în sistemul economic internaţional. De asemenea. există şi factori speciali utilizaţi în mod prioritar în analizele geografice. Caracteristici spaţiale ale localizării.

56 .

57 . Aglomerarea populaţiei într-un areal sporeşte interacţiunea socială şi facilitează schimbul de informaţii. mărind astfel cifra de afaceri şi consumul regional. cum ar fi aglomerarea micilor subcontractori în jurul unor largi complexe industriale. al efortului şi costului necesar depăşirii ei. poate fi considerată un mod de rezolvare a problemelor pe care le ridică distanţa.Distanţa este dimensiunea spaţială a separării. element deosebit de important. ca o barieră în calea comunicării. distanţa reprezintă din totdeauna un element de control asupra concentrării puterii economice sau a producţiei. De-a lungul istoriei. ceea ce impune reducerea la minimum a distanţelor care le separă. determinând apariţia unor noi structuri ale spaţiului compuse din noi areale. gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul avantajului reciproc. Această relaţie influenţează potenţialul viitor al fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi caracteristicile moştenite. geografice şi psihologice. Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu întregul. Învecinarea respectivă stimulează firmele datorită posibilităţii unor schimburi intense de informaţii cu clienţii şi a aprovizionării la timp a acestora. Deoarece avantajele aglomerării activităţilor sunt totodată economice. temporal. În aceste condiţii. ele reprezintă factori de localizare extrem de importanţi. Apoi. De aceea. determinându-se accesibilitatea lor. eficienţa distribuţiei creşte prin gruparea cumpărătorilor şi vânzătorilor de bunuri şi servicii. puncte şi linii de interconexiune. iar în alta. deplasării şi schimburilor comerciale şi a fost deseori măsurată prin cost. Din punct de vedere economic eficienţa producţiei este crescută prin asocierea industriilor înrudite. distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o putea utiliza. astfel încât într-o direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând deplasarea. Aglomerarea. în primul rând. Aceasta se traduce în limbajul investitorilor prin apropierea geografică faţă de piaţa de desfacere. De aceea. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă fizică variază însă în raport de anumite coordonate. poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni intense. ea are un rol important în conturarea modelului de localizare ideală a activităţilor umane. măsurată din punct de vedere fizic. luat în considerare în cazul localizării unei noi întreprinderi. Incapacitatea de a depăşi această barieră l-a determinat să utilizeze intensiv şi în mod specializat teritoriul familiar lui. distanţa a fost întotdeauna privită.

Accesibilitatea. în prezent. de cele mai multe ori. multe dintre activităţile sale urmăresc apropierea în vederea exercitării controlului şi efectuării schimburilor de bunuri şi servicii. în reducerea timpului de deplasare. 18. Totuşi. 18). satisfăcându-se astfel un scop geografic. Centralitatea poate fi dată de poziţia sa în cadrul unui bazin natural. prezintă avantaje importante. În cea mai mare parte istoria economică a urmărit. 58 . în mod gradat. nu mai este o barieră deoarece se investeşte foarte mult pentru reducerea efectelor sale. în felul acesta reducându-se costul interacţiunilor spaţiale. suprimarea distanţei prin îmbunătăţirea condiţiilor de transport (fig. ci le creează acestora şi posibilitatea de a-şi atinge scopurile cu efort minim (fig. Aglomerarea: economisirea distanţei. se realizează în raport cu distribuţia populaţiei sau a activităţilor cu care se află în relaţie. Deplasările se reduc prin concentrarea în spaţiu a activităţilor (după R. Fig.L. Morrill) O alternativă a modului în care aglomerarea rezolvă problemele create de „bariera distanţă” constă. 19). În mod frecvent. Deoarece omul este un individ social.Aglomerarea nu numai că reduce distanţa totală pe care oamenii trebuie să o parcurgă. un areal accesibil (central) consumatorilor şi locuitorilor. dar. În acest context. Această schimbare este relativă – distanţa continuă să coste. timpul necesar acoperirii distanţei este cel mai expresiv mod de a măsura separarea spaţială.

Apar deci dificultăţi în ritmul de dezvoltare şi în comportamentul lor ca unităţi teritoriale. Valoarea temporală a deplasărilor (după R. reduce caracterul unitar şi descurajează interacţiunile. reduce costurile pe unitate şi creează un potenţial economic mai mare pe suprafeţe mai largi pentru acelaşi efort relativ.L. 59 . costurile resurselor naturale pot influenţa decizia investiţională în industria prelucrătoare orientată spre export. Cu toate acestea. mai ales în cazul industriilor puternic dependente de acestea. cu număr mare de locuitori îşi găseşte astfel explicaţia. De asemenea. În acest context. investitorii nu pot face abstracţie de faptul că marile areale conţin deseori o mare varietate de populaţii şi interese. 19. pot fi lipsite de unitate şi cu disensiuni interne. În acelaşi timp. prezenţa unor pieţe şi a unor rezervoare de forţă de muncă importante determină o lărgire a scării producţiei. Preferinţa investitorilor pentru ţări mari. Arealele de mari dimensiuni prezintă numeroase avantaje precum existenţa diferitelor tipuri şi cantităţi de resurse şi complementaritatea lor. precum industria petrolului. Morrill) În studiile referitoare la centralitatea activităţilor economice se face inevitabil referire şi la conceptele opuse acesteia: izolare şi localizare periferică. accesibilitatea resurselor naturale apare ca un element important în determinarea localizării activităţilor. Arealele „provinciale” sunt amplasate la distanţe mari unele de altele şi dezavantajate din punct de vedere material şi cultural. Localizarea la periferie stânjeneşte dezvoltarea. Dimensiunile mari ale arealelor fac posibilă o specializare mai eficientă şi crearea modelelor ideale de localizare. Extinderea.Fig.

reţeaua hidrografică. dar mai ales în raport cu centre de dezvoltare economico-socială. Nu trebuie uitat faptul că tehnologia a creat posibilitatea dezvoltării activităţilor umane într-un mediu neospitalier. solurile. constând în amplasarea activităţilor economice de-a lungul căilor de comunicaţie naturale. care sunt subdezvoltate economic şi invers. În acest sens. pe care societatea umană îl cunoaşte în prezent. intervenţia în cadrul procesului de dezvoltare economică fiind indirectă. formele de relief. Efectele factorilor săi pot fi calculate în funcţie de costurile de transport caracteristice diferitelor activităţi (agricultură. clima. guvernează costurile de exploatare sau de transformare a condiţiilor naturale şi facilitează sau îngreunează interacţiunile din anumite areale. rolul mediului în ceea ce priveşte contribuţia sa la avantajele şi dezavantajele unei localizări este de o importanţă mai scăzută. Intensitatea procesului de dezvoltare tehnologică. Factori economici şi tehnologici O rezolvare a problemelor ridicate de factorii anterior menţionaţi o reprezintă factorii tehnologici şi economici precum tehnologiile avansate. comerţ. în puncte de trecere peste bariere naturale. avantajul comparativ şi economiile la scară. a determinat creşterea capacităţii 60 . Caracteristicile spaţiale descrise sunt doar o parte din factorii care influenţează localizarea şi interacţiunea oricărei activităţi economice.Localizarea relativă. în timp ce tipuri de climă favorabilă s-au dovedit a nu fi o garanţie pentru dezvoltare. deoarece există multe zone cu condiţii naturale de foarte bună calitate. industrie). forţa de muncă numeroasă sau cu pregătire superioară. Mediul creează limite sau controlează posibilităţile de dezvoltare economică. Un alt factor important este mediul. vegetaţia şi. prezintă avantaje deosebite pentru dezvoltare. în special. pe malurile unor bazine lacustre sau marine. resursele naturale au fost vitale pentru existenţa omului de-a lungul istoriei. Peisajul natural este atât de vizibil încât numai elementele sale ar putea fi considerate ca responsabile de dezvoltarea economică. factorii de mediu nu sunt singurii care determină diferenţieri între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. nu trebuie supraestimată importanţa naturii. Într-adevăr. Totuşi. infrastructura bine dezvoltată. Impactul mediului asupra localizării activităţilor este evaluat în funcţie de costul impus activităţilor economice. Totuşi.

Nivelul de pregătire nu rămâne însă singurul element determinant. de costul şi calitatea lor. deci. calitatea şi preţul forţei de muncă şi disponibilitatea şi valoarea capitalului. multe regiuni cu un potenţial productiv ridicat. de dezvoltarea tehnologică dar şi de sursa. Natura şi modul de organizare a activităţilor sunt influenţate. Factorii spaţiali şi cei de mediu. productivitatea netă sau beneficiul unei anumite activităţi este mai mare 61 . în felul acesta. deşi este esenţial la ora actuală pentru a face faţă ritmului rapid de dezvoltare tehnologică. În această situaţie se află firme. Avantajul comparativ. este nevoie de mai puţin capital. Dacă sursa de forţă de muncă este abundentă sau ieftină. Există cazuri în care se preferă localizarea la depărtare de zone industriale. faţă de relaţiile internaţionale. neadaptate la relaţiile industriale tradiţionale deşi cheltuielile pentru pregătirea acesteia sau pentru dotarea cu echipament mecanizat sunt mai mari. are loc şi o intensificare a proceselor de producţie şi o reducere a costurilor. Acestea reprezintă elemente importante de dezvoltare cu atracţie deosebită faţă de noile investiţii. ca în cazul ţărilor în curs de dezvoltare.de depăşire a limitelor impuse de mediul natural şi de spaţiu prin elementele sale. Pe de altă parte. dar cu o reţea de transport redusă rămân la un nivel de dezvoltare scăzut în aşteptarea îmbunătăţirii accesului lor spre o economie dezvoltată. deci o creştere a productivităţii. faţă de schimbarea ocupaţiei şi de migraţii. Deoarece pentru stabilirea amplasării unor activităţi specializate este necesară existenţa unei reţele de transport bine dezvoltate. fac unele localizări mai avantajoase decât altele pentru anumite activităţi. ceea ce implică atitudinea faţă de muncă. care şi-au ales amplasamentul în funcţie de existenţa în zonă a unei forţe de muncă specializate. Posibilitatea de a înlocui forţa de muncă cu capitalul şi invers depinde de disponibilitatea lor relativă. implicit cunoaşterea limbii şi culturii diferitelor popoare. Noile tehnologii permit industriei din arealele populate să producă bunurile necesare fără să se deplaseze în areale nepopulate dar superioare din punct de vedere natural. Şi calitatea activităţii de transport determină în mod deosebit luarea deciziilor de localizare. reprezentând. principala alternativă pentru dezvoltarea determinată de mediu. În cazul localizărilor favorabile. cei tehnologici şi economici. În alegerea unei localizări firmele investitoare iau în calcul şi atitudinea forţei de muncă faţă de introducerea noului. dorindu-se angajarea unei forţe de muncă proaspete.

în mod special al celor maritime şi fluviale. Avantajul poate rezulta şi din deciziile antreprenorilor de a grupa activităţi în sisteme de beneficiu mutual. Atunci când economiile rezultă din producţii la scară mai mare. anumite localizări au un „avantaj comparativ” faţă de altele. astfel. în timp ce altele sunt slab productive în cazul celor mai multe sau al tuturor activităţilor. Considerând că se pot calcula costurile şi beneficiile. a cărui construcţie ar costa foarte mult. În cazul în care se va pune problema dezvoltării arealelor nefavorabile. De exemplu. Pe de altă parte. 62 . în relaţii avantajoase prin comerţ) şi înzestrare neuniformă cu avantaje.decât în alte locuri. dau unui oraş (piaţă) avantajul comparativ asupra arealelor periferice. o analiză a activităţilor economice într-un eşantion de areale ar scoate în evidenţă două caracteristici importante: complementaritatea localizării sau arealelor rezultată din marea variaţie a activităţilor în spaţiu (areale cu avantaje deosebite pentru anumite activităţi sunt nefavorabile pentru altele. Şi factorii de mediu pot crea avantaj comparativ: un port natural are un avantaj comparativ faţă de unul artificial potenţial. întreprinderea poate să-şi permită procese de producţie mult mai eficiente sau o forţă de muncă mai specializată şi o scădere a fluctuaţiei producţiei. ele trebuie dotate cu activităţi care să supravieţuiască deşi pot fi mai profitabile în alte părţi. cum sunt buna accesibilitate şi centralitatea. Economiile la scară. nerămânând. Această situaţie determină o competiţie deosebită pentru arealele preferate şi o utilizare deosebit de intensă a terenurilor din cadrul lor. sunt mai scăzute. deoarece costul total se raportează la un număr mai mare de unităţi. astfel. Eficienţa producţiei (costul unei unităţi) depinde şi de volumul bunurilor produse într-o întreprindere anume. care s-ar putea desfăşura mai bine în aceste spaţii decât în altele. care îşi găsesc localizări ideale în alte locuri intrând. O producţie mai mare duce. loc pentru activităţi mai puţin profitabile. chiar dacă luate individual nu par să fie profitabile. unele areale având avantaje comparative mai mari pentru un număr mare de activităţi. în general. la un cost mai scăzut pe unitate de produs. cât şi cel al transporturilor în cantităţi mai mari. calităţi spaţiale. costul unui volum ridicat de materii prime. cu alte cuvinte. Avantajul comparativ al unei regiuni este determinat şi de existenţa pe teritoriul acesteia a economiilor la scară.

primele obstacole ale creşterii „scării“. Utilizarea resurselor în relaţie cu costurile de transport şi producţie. sunt un exemplu elocvent. Există posibilitatea apariţiei dezeconomiilor (costul intern se măreşte). unul dintre avantajele principale ale îmbunătăţirii transportului este posibilitatea de a realiza economii la scară mai mare. Sursa C. a problemelor orizontale interne. Totuşi. costul mai scăzut pe unitate de producţie trebuie să echilibreze probabila creştere a ariei de distribuţie şi a costurilor totale. aflată la mare distanţă. Dar. din punct de vedere istoric. Sursa B. pe de altă parte. 20. Economiile realizate prin producţii la scară mare încurajează puternic specializarea regională. sau din apariţia limitelor în aprovizionare. aflată în apropiere. 63 . datorită costurilor mici de producţie. intermediară cu costuri prea ridicate nu poate concura profitabil (după R. dar posibilităţile sunt limitate datorită costurilor rezultate din separarea spaţială.L. Acestea pot rezulta din creşterea congestiei. Morrill) Costul şi timpul de transport au fost. totuşi nu sunt într-o continuă creştere. iar marile firme multinaţionale. 20).Astfel de avantaje. poate concura în mod egal pe piaţă cu sursa A. societatea s-a dezvoltat în direcţia realizării unor astfel de economii. cele mai active în domeniul fluxurilor internaţionale de capital. De aceea. Fig. deoarece materiile prime trebuie aduse de la surse din ce în ce mai îndepărtate şi produsele trebuie vândute pe pieţe aflate la distanţe mai mari (fig.

pentru înţelegerea modificărilor ce au avut sau au loc în cadrul populaţiei sau economiei mondiale. precum şi analiza statelor sub diverse aspecte. de relaţiile dintre state. a relaţiilor dintre acestea. pornind de la poziţia geografică.4. a modului lor de organizare internă. de apartenenţa la marile organizaţii economice şi politice etc. numărul de locuitori. modificându-se permanent în funcţie de evenimentele istorice ale intervalului de timp pentru care este realizată. se constituie în probleme de mare interes pentru geografia umană. aparţinând S. Australia şi Oceania – 14). Cunoaşterea modificărilor survenite în diverse perioade istorice.A. făcând parte integrantă din sistemul teritorial. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii Harta politică a lumii include. în etapa actuală.a. Aşadar. prosperitatea unei ţări depinde de o multitudine de factori. harta politică are rolul de a prezenta statutul politic al lumii la un moment dat. 64 .). Astfel. Asia – 47. Pe lângă ţările suverane. Franţei. Astfel. În afara reprezentării cartografice a entităţilor teritoriale. nu trebuie neglijate într-o analiză socio-economică. organizarea politico-administrativă a unui spaţiu şi relaţiile sale politice de ansamblu. Regatului Unit al Marii Britanii ş. America – 35. acestea reprezentând elemente esenţiale în desluşirea unor aspecte cantitative şi calitative a fenomenelor geografice.. în scopul surprinderii relaţiilor şi proceselor socio-economice care au determinat disparităţi spaţiale la nivelul diverselor regiuni ale globului. repartizate diferit la nivelul continentelor (Europa – 44. de factură socio-economică. analiza la nivel micro-teritorial poate fi foarte sugestivă în explicarea unor aspecte socio-economice. fie sub tutela altor state (cele mai multe plasate în Oceanul Pacific. de apropierea faţă de marile puteri ale vremii. dotările tehnico-economice şi continuând cu o serie de elemente legate de modul de organizare politică şi socială. fie cu administraţie separată. Africa – 53. a marilor organizaţii politice şi economice. potenţialul resurselor. De asemenea. 193 state independente. trebuie realizată o analiză a contextului global şi istoric a sistemului mondial. condiţiile naturale. există circa 70 teritorii dependente. cu grade diferite de dezvoltare social-economică.U.1.

Acestea se pot clasifica în mai multe categorii. 2000). pentru cele nenavigabile (dar se poate ţine cont şi de alte particularităţi). care urmează linia celor mai mari înălţimi.1. respectând normele internaţionale. geografilor. deşi nu trebuie să îndeplinească condiţii stricte din punct de vedere numeric. marea teritorială. Frontierele. spaţiul aerian cuprins între graniţele sale) şi are trăsături care variază de la o ţară la alta. 65 . Concepte şi terminologie Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul timpului. sistemul politic (Erdeli. Populaţia. Este alcătuit din mai multe părţi distincte (teritoriul terestru. Braghină. rezidentă şi organizată. şi linia mediană. pentru căile navigabile. cu graniţe bine stabilite. Un exemplu clasic de o astfel de frontieră naturală este aceea din zonele montane. condusă de o instituţie politică care are control absolut asupra afacerilor sale interne şi a celor externe.4. Teritoriul unui stat este delimitat prin frontieră considerată „limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă iar naţiunea dreptul ei la autodeterminare” (Erdeli. pag. capabilă să subziste prin forţe şi resurse proprii. Frăsineanu. 18).1. fiind permanent în atenţia politologilor. istoricilor şi filozofilor. Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de uscat sau uscat şi zonă maritimă). recunoscute internaţional. În prezent. reprezentând totalitatea locuitorilor statului. sunt: populaţia. constituită ca entitate administrativpolitică. Frontierele fluviale sunt cele axate pe fluvii şi urmează în general linia talvegului. Frontierele terestre despart uscatul dintre două state şi pot fi naturale şi artificiale. Teritoriul statului desemnează acel spaţiu (terestru. aerian) în care acesta îşi exercită puterea exclusivă (suveranitatea). condiţii necesare pentru ca o entitate politică să aibă personalitate juridică de tip statal. Braghină. teritoriul. de la apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea statelor moderne actuale. reprezentând spaţiul de separaţie între două state. Frăsineanu. maritim. se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale iar în cazul celor maritime prin legislaţie proprie internă. principalele elemente fundamentale ale statului. este necesar să reprezinte o colectivitate permanentă. 2000.

Costa Rica. Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare. Atena. conform Conferinţei de la Geneva.a. Braghină. Peru. Ecuador. executivă. * o milă marină (Mm) = 1852 m. Relaţiile stabilite între elementele care alcătuiesc sistemul politic naţional sunt răspunzătoare de existenţa diferitelor forme de guvernământ şi regimuri politice. 19). în literatura de specialitate existând numeroase clasificări ale acestora. E. Paris. Londra). SUA şi Canada 410 lat. 66 . se disting două tipuri specifice de frontiere: cele geometrice şi astronomice. sindicatele. 2000.22. care sunt delimitate de acelaşi stat (Marea Albă. să modifice politicile publice“ (Erdeli. Sistemul politic. Salvador. pag. Argentina. constă în „totalitatea instituţiilor şi proceselor ce permit cetăţenilor unui stat să elaboreze.. aparţinând statului riveran (cuprinsă între 3 şi 12 mile marine * . Marea Azov ş. N. Principalele elemente ale sale sunt reprezentate de instituţiile guvernării (legislativă. Din perspectivă sistemică. Frontierele aeriene sunt planuri perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau maritime în sus până la limita superioară a spaţiului cosmic. să aplice. Egipt şi Sudan 220 lat. Aceasta desemnează fâşia de mare situată de-a lungul coastei. Mali) iar cele astronomice corespund paralelor sau meridianelor (între Egipt şi Libia 250 long. Algeria.a. De asemenea. subnaţional. 1958). Islanda ş. se poate realiza o analiză pe subsistemele componente dar şi pe nivelele ierarhice: supranaţional. Capitala desemnează oraşul în care sunt localizate puterile statului. naţional. mass-media etc. ele se pot clasifica în: naturale (cele care au evoluat până au dobândit acest statut – Bucureşti) şi artificiale (construite pentru a servi acestui scop – Brasilia). În prezent câteva state şi-au extins apele teritoriale până la 200 mile marine: Brazilia. judecătorească) şi relaţiile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partidele politice. grupurile de interes.2 km. introduse (fie prin consens general – Madrid. O altă clasificare aduce în atenţie următoarele categorii de capitale: permanente sau istorice (Roma.Frontierele maritime constau în limita exterioară a apelor teritoriale. Frăsineanu. Astfel. N). Niger. un alt element fundamental al statului. Ciad.). în acest sens impunându-se atenţiei înţelesul noţiunii de mare teritorială.). de la linia de bază. Frontierele geometrice sunt alcătuite din linii drepte care despart teritoriile dintre state (Libia.

termenul de colonie. alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe state. Acesta a fost practicat de o serie de state europene. Acest termen este folosit pentru a înlocui. administrativă. Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. aflat la oarecare distanţă de acesta. Le Sucré. economică şi culturală asupra unui teritoriu sau a unui grup de oameni. fie prin compromis între mai multe state federale – Washington D. Naţiunea poate fi organizată din punct de vedere politic într-un stat dar nu se poate pune semnul egal între cei doi termeni (naţiune şi stat). legislativă. legaţi unii de alţii prin limbă. divizate (în Olanda – Haga. statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale (dominate de existenţa unei naţiuni. cu un nivel de dezvoltare mai scăzut decât al său poartă numele de colonialism. Canberra. în Africa de Sud – Pretoria. statul Texas din SUA). valori şi aspiraţii comune şi care se simt ataşaţi de un teritoriu specific.C. Uneori un stat poate cuprinde mai multe grupuri naţionale. În statele în care apar mai multe naţiuni.Brasilia. independent şi suveran în teritoriu. fiecare cu originea sa etnică specifică. legislativă). Teritoriul dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus de către un stat. Cape Town. Statele binaţionale (unde două grupuri etnice formează peste 65% din total) şi multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare etnică) se încadrează în cea de-a doua categorie (Taylor. palatul regal. judiciară. în Bolivia – La Paz. care îi controlează politica militară sau pe cea externă. Ottawa). care reprezintă peste 60% din total) şi nenaţionale (unde nici un grup etnic nu depăşeşte 60%). Încercarea unui stat de a stabili aşezări şi de a-şi impune puterea politică. fără a avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Din acest punct de vedere. Zürich şi Laussane în Elveţia etc. fără ca acesta să facă parte din entitatea respectivă. în unele cazuri. relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale. Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern federal (ex. în special înainte de primul 67 . Islamabad.. Pe lângă capitalele oficiale există şi cele neoficiale: Aden în Yemen. Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un stat suveran. Bloemfountein. sediul parlamentului şi Amsterdam. religie. 1993). capitala administrativă. Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă naţională proprie.

dar sunt localizate parţial sau total pe teritoriul altui stat. pentru menţinerea influenţei. cu o populaţie puţin numeroasă. • enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni. social.război mondial.) şi au evoluat pe parcursul timpului. început odată cu primele organizări umane în plan teritorial. Antarctica). neaparţinând nici unui stat. colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor Formarea statelor a constituit un proces îndelungat. îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi al particularităţilor teritoriale locale. Statele moderne au apărut în Europa. • zone tampon – teritoriile dintre două puteri. militar. Acest termen desemnează politica promovată de foste puteri coloniale pe plan economic. după declararea independenţei (Sahara Occidentală – obiect de conflict între Mauritania. au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-state greceşti sau al marilor imperii roman. În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional. • teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat conflicte interne între statele pretendente vecine. ce aparţin unui stat.. Maroc.N. printre care se pot aminti următoarele: • state (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care în urma unor conflicte armate sau a unor probleme interne. la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. dorinţa de a-şi dovedi puterea economică şi politică. religioase sunt ocupate de trupele altor state sau de forţe militare internaţionale. în evoluţia lor distingându-se trei 68 . promovarea creştinismului.2. etnice. 1.U. căpătând forme şi funcţii diferite. • zone neutre – teritorii. politic. apărute acolo unde existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor – (Gibraltarul – o zonă cu o lungime de 18 km şi o lăţime de 1 km). principalele motivaţii ale colonialismului european fiind legate valorificarea resurselor acelor spaţii. aztec etc. care au rolul de a dezamorsa tensiunile dintre acestea. Algeria. În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat independenţa. Primele formaţiuni de acest gen. • teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub administraţia O.4.

U. 69 . cea mai recentă anexare este cea a Kuweitului de către Irak în 1990). uneori realizată în urma plăţii unor sume de bani.etape principale: formarea statelor-naţiuni ca o reacţie la structurile medievale. în scopul permiterii altor state de a folosi teritoriul respectiv (pentru navigaţie. Frăsineanu. În prezent. sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea suveranităţii statelor asupra teritoriului lor. acestea nu mai sunt acceptate de comunitatea internaţională. amenajări hidrotehnice. în acest fel S. • concesiune. • creşteri (descreşteri) teritoriale.) sau artificiale (crearea unor insule artificiale – Japonia.). 21). ca şi în trecut. formarea naţiunilor. reglementată prin legi internaţionale. modificarea cumpenelor de ape dintr-o zonă montană de graniţă etc. adică transfer de suveranitate pe un timp limitat (Hong-Kong a fost concesionat de Marea Britanie în 1898 pe o perioadă de 99 ani. • transfer de suveranitate sau cedare voluntară. ca rezultat al decolonizării (Erdeli. dezvoltarea drumurilor comerciale. Braghină. Florida (de la spanioli). baze militare precum Guantanamo din Cuba). Louisiana (de la francezi) (fig. În formarea lor un rol important l-au avut condiţiile fizicogeografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai ales cele socio-economice (condiţiile istorice. însă în continuare. interesele economice. a achiziţionat Alaska (de la Rusia). apar posibilităţi de modificare a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea. • servitute. politice etc. adică restrângerea suveranităţii unui stat asupra unei părţi din propriul teritoriu. înaintarea deltelor în mare. drumuri sau căi ferate etc. naturale (modificarea talvegului unui râu care reprezintă graniţă internaţională.A. printr-o serie de acţiuni precum (Bodocan. • cucerire şi anexare (frecvente în trecut. apariţia după primul război mondial unor state rezultate din dezintegrarea marilor imperii şi crearea după cel de-al doilea război mondial a unui număr însemnat de entităţi statale. specifică perioadei marilor descoperiri geografice şi colonizării). 2000). în prezent aparţinând din nou Chinei. formarea insulelor în zona litorală. recuperarea unor terenuri de sub apele mării – polderele olandeze). 1997): • ocupare (adică stabilirea controlului asupra unui teritoriu încă neadministrat.).

(după Bodocan.Fig. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor au fost concepute o serie de teorii. 1997) 1. Evoluţia teritorială a S.U. tinereţe.A. Având la bază teoria lui Charles Darwin. 1923) care consideră statul ca un organism asemănător celor biologice. maturitate. a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie.4. care au fost clasificate în general. ale cărui caracteristici sunt determinate de însuşirile populaţiei şi ale teritoriului. 21. care presupune în evoluţia statului existenţa a patru cicluri de dezvoltare (copilărie. expusă în anul 1859 în lucrarea Asupra originii speciilor. • teoria ciclurilor evoluţiei statului. bătrâneţe) cu caracteristici distincte. pe două mari categorii: deterministe şi funcţionaliste. 1939. a lui William Morris Davis. 70 . principalele teorii deterministe sunt: • teoria organică a statului.3.

• teoria teritoriului unificat.• teoria ariilor centrale. în 1953. apariţia ariilor centrale. tradiţionale ale populaţiei statului – factorul de stabilitate) şi mişcarea (deplasarea oamenilor. simultan şi independent. pe de altă parte: idee politică — decizia — acţiunea — terenul — arealul politic • teoria integrării şi dezintegrării naţiunii. ce caracterizează formarea unei naţiuni: trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o economie de schimb. dezvoltarea reţelei de transport. naţionale. care expune 8 etape generale. 71 . în interiorul şi exteriorul statului – factorul de instabilitate). de Richard Hartshorne. creşterea intereselor personale şi de grup. care identifică doi factori principali în integrarea sau dezintegrarea hărţii politice a lumii: iconografia (sistemul de valori simbolice. combinarea sentimentelor etnice cu constrângerile politice şi câteodată cu stratificarea socială. Ball în 1964. a lui Stephen B. enunţată de Karl Deutsch. ideilor. cei doi au analizat şi definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa. Dintre teoriile funcţionaliste se impun: • teoria integrării teritoriale. pe de o parte şi arealul politic. la capetele căruia se află ideea politică. care vede statul ca un spaţiu organizat din punct de vedere politic. deşteptarea sentimentelor etnice. expusă în 1952. ilustrează formarea statelor în jurul ariilor centrale (nuclee ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de locuitori determină formarea statelor). două tipuri de forţe (centrifuge şi centripete) ce determină coeziunea sau funcţionarea sa. din 1950. creşterea oraşelor. Johnes (1954). care explică formarea statelor prin prisma unui „lanţ”.S. asupra căruia acţionează. concentrarea de capital. • teoria lui Gottman. bunurilor. enunţată în 1963 de Norman Pounds în lucrarea Geografie Politică (pe baza unei idei a lui Ratzel) şi extinsă apoi împreună cu S.

politic. în spaţiul chinez (pe cursul mijlociu al fluviului Huanghe. În Asia Mică se găsea regatul hittit iar în Podişul Iran. acesta a atins maxima expansiune teritorială în timpul împăratului Traian. Imperiul Persan. Lagaş ş. statul Harappon iar pe cursurile inferioare ale Gangelui şi Brahmaputrei.Hr. După anul 395. Europa şi Nordul Africii. ce formează în prezent lumea romanică europeană.) sau cele plasate pe litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu. ulterior adăugându-se activităţile comerciale. incaşă. a fost urmat de cetăţile greceşti. Uruk. de la Valea Indusului în Vest până la Dunăre şi Marea Egee în Est. încă din mileniile VI – V. Ninive. Expansiunea elenistică a contribuit la progresul umanităţii. Fenicia). dezvoltându-se în principal pe baza agriculturii (cultura plantelor şi creşterea animalelor). cunoscute printr-un nivel cultural. Milet.4. În Asia de Sud şi Est erau cristalizate state puternice. statul Magadha). pe harta politică a lumii se găseau o serie de state. la conturarea bazinului mediteraneean. î. stimularea comerţului.1. Pentru perioada de dinainte de Hristos. în jurul oraşelor Harappa şi Mohenjo-Daro. Atena.. în această zonă s-au afirmat două mari imperii: cel al lui Alexandru Macedon (extins în linii mari pe graniţele imperiului lui Darius I) şi Imperiul Roman. extins în timpul lui Darius I. economic. primul regat antic. în jurul oraşului Loyang.Hr. Apărut în secolul al VIII-lea î. egiptene – Theba. precum cele autoritare (sumeriene – Ur. micenian.4. babiloniene – Babilon. ridicat. asiriene – Assur. din Asia. mayaşă). Evoluţia hărţii politice a lumii Perioadele antică şi medievală Prima hartă politică a lumii se conturează. perioada antică a fost caracterizată de civilizaţiile precolumbiene (aztecă..a. unde era aria centrală a statului chinez) şi în spaţiul indian (pe valea şi afluenţii Indusului. odată cu apariţia primelor state. Imperiul Roman s-a divizat în două părţi: Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu 72 . (înglobând şi o parte a Daciei) şi a contribuit la geneza a numeroase popoare. Acestea au fost localizate pe văile marilor fluvii. Pe continentul american. Memphis etc. 98-117 d. a constituit spaţiul în care au evoluat generaţii de state.HR. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi văile Tigrului şi Eufratului. În pragul erei noastre. denumit „Semiluna fertilă”. În Europa Sudică. Sparta. grupate în câteva regiuni ale planetei. ca matrice pentru civilizaţia romană şi pentru alte civilizaţii.

a unor state de dimensiuni mai mici (care deseori luptau pentru supravieţuire – cazul Ţărilor Române) şi a oraşelor-state (Germania. Japonia. avarii. Spania. pecenegii. care a determinat modificări semnificative pe plan cultural. VI-VIII) şi apariţia a unor mici state. În Asia s-au conturat formaţiuni feudale puternice în China. 73 . pentru aproape 5 secole. Începând cu secolul al XIII-lea o importanţă mare a avut-o expansiunea turcilor. Franţa) care practic şiau împărţit lumea Nouă. normanzii. S Europei care a adus modificări pe harta politică a vremii (formarea statelor arabe din Asia de SV. Marile puteri coloniale (mai întâi Spania şi Portugalia. de dezvoltarea unor regate (Franţa. N Africii. care ulterior au evoluat spre state feudale. Ungaria. În acelaşi timp. apoi Anglia. Europa a fost caracterizată în această perioadă. Între secolele III-VI au avut loc migraţii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii.) care au determinat formarea unor popoare slave. fino-ugrice.capitala la Constantinopole). tătarii etc. care au intrat în contact cu Europa Centrală şi Estică (la 1453 – turcii au cucerit Bizanţul.a. hunii. arabii. Iran. Olanda. însă secolele VI-X reprezintă perioada marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii. Rusia. celtice până în Europa de Vest şi Peninsula Scandinavică. saxonii. decăderea imperiului Otoman având practic loc abia în secolul al XIX-lea). Italia).). Turcia. religios. În America se remarcă dezvoltarea Imperiului Aztec (în Mexic) şi cel Incaş (în America de Sud). ungurii. slavii. Marele Zimbabwe (cucerite ulterior de europeni). bulgarii. pentru Europa. Danemarca). cumanii. India de Nord ş. vandalii. Ghana. s-au impus totodată ca mari puteri comerciale şi maritime mondiale. Odată cu perioada marilor descoperiri geografice (având ca moment important descoperirea Americii de către Cristofor Columb – 1492) s-au format marile imperii coloniale care au dominat harta politică a lumii. Mali. Africa de Nord). Portugalia. După secolul al VIII-lea trebuie menţionată expansiunea arabă către SV Asiei. cucerite de spanioli în secolul al XVI-lea. goţii etc. precum Etiopia. consecinţele Renaşterii (secolele XIV-XVII) s-au regăsit în apariţia şi dezvoltarea industriei. Mongolia. Continentul african era caracterizat de ascensiunea unor state. În această perioadă se remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. apogeul fiind atins în secolele XVIII-XIX şi în prima parte a secolului al XX-lea. social.

Imperiul Otoman. a izbucnit în Europa primul război mondial (1914-1917). Peru etc. Datorită permanentelor conflicte dintre imperii au apărut numeroase modificări la graniţe. care au cunoscut o dezvoltare industrială intensă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aspirau la o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă. În afara acestora.. marile puteri europene au luat în stăpânire şi teritoriile neocupate până atunci. a început ascensiunea naţiunilor. După secolul al XVIII-lea. Începutul secolului al XIX-lea în Europa a fost dominat de personalitatea lui Napoleon şi de extensiunea Franţei în acea perioadă. (1776). Regatul Spaniei. Mexic.Perioada modernă (1648-1917) Concludentă este harta politică a Europei. se mai găseau o serie de state mici şi mijlocii. Imperiul Rusiei. Serbia.U. dar s-au produs şi alte schimbări (împărţirea sau conturarea unor ţări). datorită conflictelor dintre marile puteri. La sfârşitul secolului al XIX-lea. Venezuela. care au determinat în America de Nord formarea S. Rusia şi-a extins hegemonia spre estul Asiei. Regatul Franţei. care a modificat radical harta politică a lumii. după revoluţiile burghezo-democratice de la 1848. S-au format două mari blocuri militare şi economice 74 . remarcabilă este expansiunea mai multor state. Totodată s-au accentuat tendinţele de dezintegrare a imperiilor Austro-Ungar şi Otoman.) şi portugheze (Brazilia) au devenit independente după 1810. iar Imperiul Otoman controla sudul şi estul Europei. Lituania. În America Latină coloniile spaniole (Argentina. după Pacea de la Westfalia (1648) care ilustrează marile puteri care dominau Europa: Imperiul Romano-German. State precum Italia.U. Regatul Angliei. Ucraina. România.A. S. Ţările Române erau sub suzeranitate otomană iar Transilvania era dependentă de Imperiul Habsburgic. devenind o mare putere a timpului. a Germaniei iar unele ţări şi-au obţinut independenţa (Grecia. Japonia. Bulgaria). spre Marea Neagră şi Europa Centrală. extinzându-şi coloniile pe continentul african.A. În nordul continentului se conturează regatul Danemarcei şi al Norvegiei iar în Europa centrală se formase regatul Prusiei. în Asia de Sud-Est sau în Oceania. s-a produs unificarea Italiei. au apărut puternice mişcări de independenţă ale coloniilor. Astfel. Chile. În pragul revoluţiei burghezo-democratice de la 1789. În Europa. aflate în sfera de influenţă a acestor puteri. Germania.

Polonia. astfel că pe harta politică a lumii figurau 71 de state. harta Europei s-a modificat semnificativ. Cehia şi a invadat Polonia au determinat izbucnirea celui de-al doilea război mondial.A. ţinutul Herţa. care a început să se afirme ca o mare putere a lumii. ţinutul Herţei. Otoman. Apariţia fascismului în Germania şi Italia. Perioada 1944-1989 După cel de-al doilea război mondial. nordul Bucovinei. Dobrogea de Sus). în a cărei componenţă au intrat statele baltice dar şi teritorii din Polonia. In această perioadă şi România a suferit pierderi teritoriale (Basarabia. România). Germania a fost împărţită între puterile câştigătoare.U. care ulterior a părăsit alianţa) şi Antanta (Tripla Înţelegere: Franţa. Estonia. Totuşi. Iugoslavia. Austria.). Bucovina de Nord. Letonia.U. opunând marile puteri ale vremii. N-E Ardealului. precum şi tendinţele hegemoniste ale Germaniei. Cele mai mari câştiguri le-a cunoscut U. Azerbaidjan. Churchil): Europa de Vest aflată 75 .opuse: Puterile Centrale (Tripla Alianţă – Germania. cel sovietic.R. Europa a fost divizată în două părţi. Între ţările care au avut de suferit a făcut parte şi România. Germania şi R. Bielorusiei) cât şi în Asia (Armenia. Germania (separate din 1961 de Zidul Berlinului). Asia – 12. datorită dezintegrării unor mari imperii (Austro-Ungar. În perioada interbelică şi-au cucerit independenţa o serie de ţări. Se remarcă de asemenea creşterea influenţei S. Rusia. Multe state europene şi-au modificat contururile. sprijinită ulterior de S. care a anexat Austria. Lituania.. Georgia. Austro-Ungaria şi Italia. Ţarist) şi apariţia sau desăvârşirea mai multor state independente (Cehoslovacia.A. Perioada interbelică (1917-1940) După prima conflagraţie mondială. ulterior formându-se două state distincte: R. care a implicat întreaga planetă. Revoluţia bolşevică din 1917 a marcat apariţia comunismului în Rusia şi a condus la formarea unui nou imperiu.F. statele Asiei Centrale). repartizate diferit la nivelul continentelor: în Europa – 31.D.S. Africa – 4. România etc. extins după 1920 atât în Europa (prin anexarea Ucrainei.S. Oceania – 2. Finlanda. Ungaria. Cadrilaterul. care a pierdut Basarabia. harta politică a lumii s-a modificat semnificativ. Marea Britanie. despărţite de cortina de fier (după expresia folosită în 1940 de W. pierzând sau câştigând teritorii. 2/3 din populaţia Globului trăiau încă în colonii şi semicolonii. America – 22.

aflate în sfera de influenţă a U. „deceniul decolonizării Africii“. Blocului comunist euro-asiatic. în Asia de Est iar U. asumându-şi rolul de arbitru în rezolvarea unor conflicte ale lumii. din punct de vedere al doctrinei politice abordate.S.A.S.R. Perioada în care şi-au obţinut independenţa cele mai multe ţări a fost deceniul al şaselea.. În această perioadă s-au confruntat două sisteme politice şi două ideologii opuse. De asemenea. în perioada ce a urmat anului 1989. precum şi de delimitarea unor sfere de influenţă precise. Cuba. cu consecinţe ulterioare.A. în unele ţări din Asia de Est şi Sud-Est. Afganistan. care s-a afirmat ca principala putere mondială. Uniunea Sovietică s-a dezintegrat (şi transformat în Comunitatea Statelor Independente) iar pe teritoriul ei au luat naştere 16 state naţionale. Astfel. au determinat modificări importante pe harta politică a lumii. statele din centrul şi estul Europei.R.S.U. Concomitent cu această schimbare Federaţia Rusă a pierdut teren în faţa S. supranumit din acest motiv. (beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est. au apărut conflicte de interese concretizate în unele războaie locale şi în alte spaţii geografice (în Peninsula Indochina – Vietnam. în America Centrală şi de Sud. care a generat numeroase conflicte (războaie între Israel şi ţările arabe). Perioada de după 1989 Evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi din U. şi capitalismul. şi-a consolidat influenţa în Europa Estică.S.sub influenţa S. America Centrală. aflată sub aripa ocrotitoare a U.R. economia liberă de piaţă. Caracterul dual al acestei perioade a fost ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER).U.A.S. Un eveniment deosebit al acestei perioade. a fost crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei. alcătuit din 13 state.. corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul. Oceania. pe de altă parte.S. i s-a adăugat. şi-au schimbat regimul 76 .R. S. Statele învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania şi Japonia) s-au remarcat printr-o creştere economică susţinută. Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării imperiilor coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr mare de state din Africa.R. corespunzător S. Peninsula Coreea. Asia de Est şi de Sud-Vest.U. De asemenea. şi-au întărit influenţa în Europa Vestică. dar şi în alte zone).U. adoptat de U.S.S. pe de o parte.S.A.S. în Africa.

În Africa. Cehoslovacia ş. De asemenea. Macedonia.TO. În Asia.politic (înlăturarea comunismului) şi au revenit la denumirea iniţială a ţării (Ungaria. Aceste modificări au generat şi desfiinţarea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (C. se constată o extindere a N. Ţara Bascilor. Osetia etc).U.. Georgia (din Gruzia). conflicte mai mult sau mai puţin deschise pe probleme etnice se resimt în ţări precum Turcia.D. care şi-au manifestat dorinţa de a deveni membre în consiliul de securitate O. Congo etc. ca regiuni autonome cu statut special timp de 50 de ani. republicile separatiste din Federaţia Rusă (Cecenia.E. economici). Timorul de Est (2002). Sudan. India (populaţia sikh).A. se produc numeroase conflicte de natură etnică. Congo (din R. După 1990. care a mai adăugat 13 noi membri. Germania s-a reunificat în mod paşnic iar începând cu 1991.a.U. Iran (populaţia kurdă). Pe parcursul secolului al XX-lea. Ţara Găgăuzilor. Irlanda de Nord etc. statului Panama în 1999.N. Palau (1994).A. Irak. Croaţia. Transnistria. Muntenegru (2005). Catalonia. Belarus (din Bielorusia). Colonia britanică Hong-Kong (1997) şi cea portugheză Macao (1999) au revenit oficial părţi ale Chinei. La graniţa dintre mileniile II şi III au apărut numeroase situaţii conflictuale. Iugoslavia s-a dezintegrat în Slovenia.D. din spaţiul ex-iugoslav.A. R. Daghestan. Burkina Faso (din Volta Superioară). Rwanda. din Spania. religioşi. în ţări precum: Burundi. R. Sri Lanka (din Ceylon). din Republica Moldova. iar zona canalului Panama a fost retrocedată de S. Zair).) – în 1990 şi a Pactului de la Varşovia – în 1991. Nigeria. 77 . A crescut importanţa economică şi politică a Germaniei şi Japoniei. În 1990. care reuneau ţările socialiste.). În 1993. harta politică a lumii s-a mai îmbogăţit cu patru state independente: Eritreea (1993). Bosnia şi Herţegovina şi Iugoslavia (recent divizată în Serbia şi Muntenegru). România.F. Cehoslovacia s-a separat în 2 state independente (Cehia şi Slovacia). R. Polonia. În 1991 s-a constituit Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare care finanţează diferite proiecte economice în fostele ţări socialiste. o serie de state şi-au schimbat denumirea: Bangladesh (din Pakistanul de Est).R. cauzate de factori diverşi (etnici. survenită şi pe fondul intensificării acţiunilor teroriste arabe (organizaţia militară îmbogăţindu-se cu 10 state) dar şi a Uniunii Europene. În Europa se remarcă ca zone marcate de conflicte: provincia Kosovo. Myanmar (din Birmania).

Pakistan. cât şi cea relativă. peninsulare sau faţade maritime – Japonia. Grecia ş. marcată de conflictele ce durează de decenii între arabi şi Israel şi de implicarea S.4.. Din punct de vedere al localizării absolute. Dintre acestea se pot aminti escaladarea integrismului islamic. Criterii de clasificare a statelor Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită asupra tipului de economie dar şi asupra atitudinii populaţiei şi a guvernanţilor în luarea unor decizii la nivelul politicii externe.U. 78 . la Paris. statutul Antarcticii (acest spaţiu „împărţit“ iniţial de Marea Britanie. Myanmar (populaţiile karen şi kachin).5. Noua Zeelendă la care s-au adăugat ulterior state ca Argentina. politice.a. Mongolia etc. tipuri de climate. după atentatele de la 11 septembrie 2002. Mexic. sociale.). Ungaria. formând premisele dezvoltării economice. Brazilia beneficiază din 1989 de un tratat semnat. etc.Sri Lanka (populaţia tamil).U. 1.. Norvegia. determinată de poziţia pe Glob şi în raport de condiţiile naturale majore (unităţi fizico-geografice. proliferarea nucleară în unele ţări (India. mări.A. Există o multitudine de probleme cu care se confruntă omenirea în perioada actuală şi care pot influenţa harta politică a lumii. oceane etc. Australia. dată poziţia faţă de statele vecine sau de puterile vremii. fluvii. China (problema Tibetului) etc. Însă zona cea mai afectată rămâne cea din Orientul Apropiat şi Mijlociu.).A. S. Cehia. aparţinând marilor puteri. Canada. care prevede că Antarctica reprezintă patrimoniul comun al umanităţii. accesul la resursele oceanului planetar. Extensiunea spaţială constituie un element important. Coreea de Nord). trebuind a fi folosit doar în scopuri ştiinţifice. Se poate analiza atât localizarea absolută.) şi maritime (insulare. varietatea factorilor de mediu. Interesul geostrategic al unor teritorii se reflectă în amplasarea unor baze militare străine. potenţialul uman pe care un stat le poate deţine. Elveţia. decalajul NORD-SUD (de natură economică dintre ţările dezvoltate – Nord şi cele mai puţin dezvoltate – Sud). Chile. deseori se recurge la împărţirea statelor pe două mari categorii: continentale (fără ieşire la mare (Austria. Franţa. de un număr de 33 de ţări. influenţând complexitatea resurselor naturale. în Afganistan (înlăturarea regimului taliban) şi Irak (înlocuirea regimului dictatorial a lui Saddam Hussein).

Nepal etc. etc.44 km2. Suedia.59 mil.0 km2.). Andora – 453.000 km2).A. considerate a influenţa atât funcţionarea internă cât şi comportamentul internaţional al statelor.000 km2). Indonezia. Sanguin (1992) realizează o ierarhizare pe 9 categorii. Liechtenstein – 160.54 mil. Se disting două extreme: macrostatele. Algeria. Chile etc. este una dintre caracteristicile morfologice. km2.2 km2. Croaţia. Franţa.Bulgaria. Sanguin deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri: state mici (între 100. restrânse la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican – 0.000 km2). R. • state foarte mari – între 1. Spania. Canada – 9. ministate (între 5.000 km2 – Germania. S. San Marino – 60. Mexic. Italia.În literatura de specialitate. km2. • state mari – între 650. Cuba. km2). km2 ) şi microstatele.000 km2). km2. Honduras. Congo. Thailanda.62mil. după acest criteriu.000 km2 . China – 9. km2. Forma.D. microstate (sub 5.000 şi 25.).07 mil. Nauru – 21. 79 .7 mil.5 şi 6 milioane km2 (India – 3. Australia – 7. Marea Britanie. Austria. dată de conturul spaţial. la cele nedefinite.25 milioane km2 (Bolivia. Polonia. Turcia. Myanmar.000 şi 100. Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii (între 250.5 milioane km2 (ţări răspândite în Asia. Cu dimensiuni remarcabile se înscriu şi următoarele trei categorii: • state imense cuprinse între 2. America Latină: Mongolia. Africa. având o suprafaţă de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă – 17.000 şi 650. km2.57 km2. Noua Zeelandă. Irlanda. de la cele geometrice.3 mil. Kazahstan – 2.97 mil.000 şi 1.km2. Arabia Saudită. rezultate a unor îndelungate procese istorice. Pe harta politică a lumii contemporane se regăseşte o mare varietate de forme. Columbia. Japonia. există o diversitate a clasificărilor. state foarte mici (între 25. Brazilia – 8. km2. Mozambic.25 şi 2. Ucraina. – 9.7 mil. km2. Pakistan.5 mil. România. Maroc. Tuvalu – 24.0 km2.95 km2. Norvegia. Finlanda.).U. Argentina – 2.74 mil.) şi mici (sub 250. Africa de Sud. Ecuador etc.000 şi 250.3 km2). Monaco – 1. Sudan – 2.

alte categorii: S. apendiculare (cu protuberanţe) – o variantă a statului compact. Norvegia. considerată a fi cea mai eficientă (România. Belgia.După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de state: compacte – cele mai apropiate de forma de cerc. perforate – state care cuprind pe teritoriul lor alte state (Africa de Sud cu Lesotho şi parţial Swaziland. Italia. alungite – în care lungimea este de cel puţin şase ori mai mare decât lăţimea medie (Chile. Brunei). strangulate (Mali. Polonia. Grecia. Zambia). Indonezia. încorsetate – prinse ca într-un cleşte de un altul. Filipine. Ungaria. statele care deţin insule: Marea Britanie. Italia cu San Marino şi Vatican).U. Nigeria).A). Malawi). blocându-i ieşirea la litoral (Monaco. fragmentate (arhipelagurile: Japonia. Gambia. 80 . Danemarca. Uruguay. desprins din teritoriul de bază (exemple tipice sunt Thailanda şi Myanmar care împart Peninsula Malacca). Vietnam. cu excepţia prezenţei unui apendice.

Vatican. Maroc. Peru. R. Africa de Sud. Din totalul populaţiei de 6. O analiză a repartiţiei populaţiei pe tipuri de ţări. în ordine descrescătoare este S. între 50 şi 100.D. Numărul statelor mari. scoate în evidenţă o realitate tulburătoare.3%). se mai încadrează 7 ţări.4%).5 milioane persoane: Luxemburg. Liechtenstein. Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane locuitori. Între acestea se individualizează cele mijlocii. Ucraina. Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R.P. în funcţie de dezvoltarea lor. Columbia. cu 298. legată de consecinţele demografice. Vietnam. Arabia Saudită. Polonia. Nepal. Turcia. repartizaţi astfel: 1. Afganistan. Coreeană. Următoarea ţară. este foarte sugestivă. Islanda. restul de 5. Chineză (1. Marea Britanie.0 miliarde locuitori. Barbados. Etiopia.Clasificarea statelor după numărul de locuitori. Spania.Congo. Malaysia.000 milioane. Uganda. Coreea de Sud. Venezuela. Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe două tipuri: republicile şi monarhiile.U. Bangladesh.2 milioane locuitori (4. existând mari disparităţi între ţările lumii.6%).8 miliarde în cele mai puţin dezvoltate. Japonia. Pentru anul 2050. Nigeria). însumând circa 17% din totalul populaţiei (Indonezia. Canada. În categoria statelor foarte mari.000 milioane locuitori. cele sub 0. Tanzania. statisticile estimează o populaţie totală de 9. Federaţia Rusă. Guadelupa. Australia) şi cele mici au între 5 şi 20 milioane locuitori. Ungaria. Ghana. Sudan. Germania. din această categorie făcând parte ţări de pe toate continentele: Mexic. cu o populaţie sub 5 milioane de locuitori. Pakistan. se individualizează statele liliputane. Filipine.46 miliarde locuitori (2005). Iran. Brazilia. Uzbekistan.A.21 miliarde aparţin ţărilor dezvoltate (cu o rată de creştere medie anuală de 0. Kenya. P. R.10 miliarde locuitori). Thailanda.25 miliarde persoane trăind în ţări aflate în dezvoltare (cu o rată de creştere medie anuală de 1. Irak.3% din populaţia Globului. se ridică la 13. Italia. între 100 şi 250. În categoria statele foarte mici. doar 1. care însumează 37. sociale. Argentina. cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar. mai ales în zonele mai sărace ale planetei. D. San Marino. politice ale creşterii populaţiei. România. Egipt.2 miliarde în regiunile dezvoltate şi 7. Algeria. Franţa.31 miliarde locuitori) şi India (1. 81 .

S. care grupează circa 40 de state de limbă engleză. şeicatele – Bahrein. egale în cadrul federaţiei. cu largi competenţe. Liechtenstein. Olanda. Thailanda. duce (Luxemburg). în care guvernul central deţine toate atributele puterii) şi federale (constituite din asocierea a două sau mai multe unităţi teritorial-administrative. Coreeană şi Cuba). Oman). fiind şeful statului. sultanatele – Brunei ş. o relicvă a fostului imperiu colonial britanic. având ca şef de stat un preşedinte. existând o singură constituţie şi un organism federal. Arabia Saudită.) şi cele parlamentare (România. Se mai disting republicile comuniste (în prezent această formă de guvernământ mai apare doar în R.P. având încă şef de stat pe regina Marii Britanii. În cea de a doua categorie intră state precum: S. principe (Andorra. cu forme diverse ca: regatele – Maroc. în funcţie de modul distribuirii puterilor în stat. Malaysia.) şi simbolice (monarhul este şeful statului. Albania. Iordania. Germania.A. separându-se republicile prezidenţiale (Rusia. Lesotho).S. India. legislativă. R. Danemarca. emir (Kuweit) etc. importante fiind celelalte puteri. Celelalte state sunt organizate ca monarhii (în circa 30 de ţări).). care se exercită asupra tuturor cetăţenilor). Suedia. Federaţia Rusă. Egipt etc. Norvegia.U.. Japonia. monarhiile pot avea ca suveran un împărat (Japonia). R.U. Aşadar. Interesantă este situaţia Commonweath-ului. Bhutan. emiratele – Oman.. rege (Marea Britanie. Emiratele Arabe Unite. Arabia Saudită. Lesotho. Argentina. având prerogative limitate prin Constituţie. Cambodgia. Germania etc. Unităţile componente poartă adesea denumirea 82 . Iordania. executivă şi judecătorească – actualele monarhii europene. Spania. Forma de organizare politică internă impune împărţirea pe: state unitare (circa 90%. caracterizate de existenţa unei autorităţi unice. D. Qatar.A. Franţa. acestea fiind în prezent de două feluri: autentice (în care monarhul deţine în mod real puterea. Mexic. Nigeria etc.Majoritatea statelor lumii sunt republici. Finlanda. Monaco). Vietnam. Brazilia.a. Austria. Malaysia etc. Nepal. sultan (Brunei. Belgia. reprezentată prin guvernatori.). Chineză. Danemarca.

P. landuri (Germania). Burundi (102). Danemarca (30.. Produsul intern brut – Paritatea puterii de cumpărare evaluează producţia diferitelor ţări. pe primele locuri se plasează: Luxemburg (61.U.I. Elveţia (36.B. printre indicatorii sintetici folosiţi regăsindu-se: valoarea produsului intern brut (P. India). au în general un P. care semnifică puterea industrială a unui stat. regiuni. – după rata curentă de schimb – calculat după o metodă a Băncii Mondiale. provincii autonome. Ambii indicatori ilustrează mari disparităţi la nivelul statelor lumii.I.000 $ (S. Irlanda (30..A. Japonia (31. ţinuturi (Federaţia Rusă).600 $).C. gradul de competitivitate a produselor şi a potenţialului uman etc. de peste 15. Congo (111 $). – exprimat prin paritatea puterii de cumpărare).) calculat la nivelul întregii ţări sau raportat la locuitor. Canada. Irlanda (36. Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază al ierarhizării statelor lumii. Danemarca (32. P. Japonia. consumul de energie. R.-P.I.360 $).U. 83 .354 $). republici. S. gradul de civilizaţie şi de progres. Astfel. pe primele locuri se situau: Luxemburg (47. în 2002.A. Malawi (580 $).C.407 $). capacitate organizatorică ridicată şi poziţii cheie în circuitul economic mondial. O variantă a statului federal este confederaţia. Produsul intern brut se calculează în moduri diferite (P.B.B.220 $). în care statele sau regiunile confederate îşi păstrează deplina suveranitate şi au drept de succesiune. Confederaţia Germanică şi cea Elveţiană s-au transformat în state federale.I.I. S.U.P. Timor (478 $).D./loc. cu o economie de piaţă – cu forţă tehnologică. După P.I.974 $). Cele mai importante S. valorile sunt convertite în $. Tanzania (580 $). permiţând o comparaţie mai riguroasă pentru statele lumii.U..B. Norvegia (36.B. Sierra Leone (520 $). cantoane (Elveţia).U.940 $) iar pe ultimele locuri Burundi (630 $).A. pe baza mediei ratei de schimb în ultimii trei ani.A. Etiopia (90 $). Norvegia (41. în funcţie de aceste criterii statele au fost grupate în: • state dezvoltate.-P. (35. în finalul clasamentului găsindu-se Sierra Leone (150 $).A.684 $).de state (S.750 $). producţia unei ţări este evaluată.. După metoda Băncii Mondiale. (36.005 $). utilizând pentru toate un ansamblu de preţuri mondiale. Guineea Bissau (141 $). Ulterior. Caracterizate de un nivel de trai ridicat.982 $)./loc. valoarea exportului.179 $). utilizându-se preţurile interne.B. După P.

I. O. economice. în contextul general al evoluţiei relaţiilor politice. în general cu venituri până la 1000 $. • state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. Consiliul de Securitate.A. organele principale şi funcţiile acestora. B. Ciad. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură). Bangladesh. Bulgaria. social. apărute ca urmare a intensificării diverselor forme de cooperare între statele lumii. care în general au beneficiat de puternice infuzii de capital străin (Thailanda. În această categorie intră: ţările industrializate recent. Secretariatul General.6.U.U. militare. deschisă tuturor ţărilor lumii este Organizaţia Naţiunilor Unite.U. Danemarca.). (Organizaţia Mondială a Sănătăţii). Quatar.S. etc. Spania. Afganistan etc. cu sediul la New York. semnată în 1945. Banca Mondială.N.Germania. Italia. sociale etc. Kuwait. Sunt plasate în principal în Africa. aflate în tranziţie către o economie de piaţă – România. Cea mai importantă organizaţie internaţională. (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare). Australia etc). Asia. Turcia. Brazilia. 1. cultural. Sub egida O. Carta O. structura. Singapore. cu caracter mondial. Laos. defineşte scopurile şi principiile organizaţiei. state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America Latină. Croaţia.U.) • state puţin dezvoltate. Etiopia. statele exportatoare de petrol (Arabia Saudită.M.N. aceasta are ca principale scopuri menţinerea păcii şi securităţii mondiale. Mexic.. cu sediul la Geneva. promovarea cooperării internaţionale în domeniile economic.N. Coreea de Sud. dar apar şi în alte părţi ale lumii (Mozambic. Constituită în anul 1945.N.M. În prezent sunt membre O.). Europa. sunt: Adunarea Generală. de reprezentanţii a 50 de state. Marea Britanie. majoritatea ţărilor independente ale lumii (excepţii: Elveţia. Elveţia. la nivel mondial activează un număr însemnat de organizaţii internaţionale. Tanzania. cu sediul la Roma. Grecia. Malaysia. (Fondul Monetar 84 . Organizaţii internaţionale În prezent. Portugalia etc.4.O.R. Vatican). îşi desfăşoară activitatea o serie de instituţii specializate. Suedia. Norvegia. Vietnam. Emiratele Arabe Unite. Consiliul de tutelă. Consiliul Economic şi Social.I. Bahrein etc).D. ale căror activităţi nu au limite geografice: F. F. Principalele organe ale O. Curtea Internaţională de Justiţie.

22). Cooperarea Economică a Mării Negre (C.F. Germania.N. Acordul de liber schimb nord american (N. în prezent un proces în plină desfăşurare.U. fără a se desfiinţa în Comunitatea Europeană care s-a îmbogăţit treptat cu noi membri: Danemarca. după 1950. Finlanda. Spania.E. O.N.L. Cipru.E. R. (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică).O. se remarcă activitatea a numeroase organisme interstatale. Istoricul apariţiei acestei regiuni de integrare economică începe după cel de-al doilea război mondial odată cu apariţia primelor organisme economice interstatale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951). adăugându-li-se: Austria. Suedia (1995). Grupul Andin 85 .N. În prezent aceasta este alcătuită din 27 membri. Marea Britanie. Integrarea economică. Cehia. Slovacia.M. În afara Uniunii Europene. Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (C.E.F. Franţa. Uniunea Europeană reprezintă în prezent cel mai puternic ansamblu economic al lumii. Cultură).I. Luxemburg. Slovenia. serviciilor. Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR).E. numele acestei organizaţii devine Uniunea Europeană şi se stabilesc obiectivele acesteia.N. Ungaria (2004). Ştiinţe.).).T. numită şi Piaţa Comună (1957) din care făceau parte Belgia. Estonia. principalele organisme de integrare economică la nivel continental sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A. sau A. Italia. Grecia (1981).C. alcătuit din 27 membri. inclusiv în structurile O. cele trei comunităţi europene s-au asociat.A. La nivel regional. Bulgaria (2007) (fig.D.) – din Europa.F. Portugalia (1986). Comunitatea Economică Europeană.A. Irlanda (1975). Din anul 1967.S.N.I. România este membră O. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială).T.Internaţional) cu sediul la Washington. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957).E. capitalurilor.A. mărfurilor. agriculturii.A. din anul 1955 şi participă la activităţile organismelor specializate. caracterizat prin libera circulaţie a persoanelor.L. A. În anul 1992.U.E.A. Malta.S). între ţările membre ale respectivei organizaţii.N. Olanda. de menţinere a păcii. Polonia. adoptarea unor politici comune în domeniul industriei. cu caracter de integrare economică. cu sediul la Viena. serviciilor şi în domeniul social. s-a născut în Europa. Letonia. U. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ. constând în crearea unui spaţiu economic comun. prin semnarea Tratatului de la Maastricht. România. celor 12 state din 1992.U. care au intrat treptat în organizaţie. Lituania.

Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale. Uniunea Europeană 86 . Cooperarea Economică a Asiei de Est.N.C. La aceste organizaţii economice continentale se mai adaugă cele extinse pe mai multe continente: Cooperarea Economică Asia-Pacific. Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională.P.S.A. Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest. Fig. 22. Pactul Andin) – de pe continentul american.). Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf – din Asia. Comunitatea Economică a Africii de Sud. Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est.E. etc.). (A. Acordul de Comerţ şi Relaţii Economice – din Australia etc. Uniunea Maghreb-ului Arab – din Africa.(Piaţa Andină. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O.E.

reuneşte în prezent următoarele ţări: Belgia. activitate umană). Mediul geografic deţine. Danemarca. Bulgaria. la Bruxelles. Polonia. Slovenia. în domenii foarte diverse. militare. etc. Estonia. Mediul geografic şi resursele sale 1. Letonia. În cadrul acestora o importanţă deosebită o au „mijloacele naturale de care dispune o colectivitate” (dicţionarul Robert). Din 1999.5. sol. o gamă foarte variată de resurse. climă. Turcia. Luxemburg. Lituania. au devenit membre N. Italia. substanţe minerale din 87 . desemnând. radiaţie solară. p. culturale. cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat sub semnul cooperării interstatale. principalele lor obiective fiind legate de apărarea statelor membre.A. Spania. cu specific politico-militar. România.A. Caracteristici generale.Pe lângă aceste organizaţii economice există numeroase alte organisme bazate pe alte tipuri de relaţii: politice. Slovacia. Islanda. adică resursele naturale. Înfiinţată în anul 1949.O. Termenul de resursă este unul foarte complex. ape. soluri. 1999. Cehia iar din 2004.T. vegetaţie.. Marea Britanie. sociale. faună. Ungaria. Olanda.A. reflectându-se în peisaje specifice. Aşadar.T. reprezentate de: aer. Portugalia.O. după 1990. Grecia. Canada. roci naturale. După cel de-al doilea război mondial. conform literaturii de specialitate „un element material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesităţi umane” (Erdeli coord. apă (sub toate formele). datorită complexităţii sale. Tipuri de resurse naturale Mediul geografic este alcătuit dintr-o serie de subsisteme corespunzătoare tuturor componentelor naturale şi antropice (relief. concretizate în formarea unor organizaţii solide la nivel mondial şi regional. influenţând contextul general al evoluţiei statelor lumii actuale. Franţa. 274). până la nivel local (microscară). biomasă vegetală şi animală. S. singura mare organizaţie politico-militară în activitate rămâne N. au apărut câteva organizaţii internaţionale. Acesta se poate analiza de la nivel planetar (macroscară). (Organizaţia Tratatul Atlanticului de Nord). a căror activitate se va continua cu siguranţă şi pe parcursul secolului al XXI-lea.U.1. 1. Norvegia. de diverse tipuri. În condiţiile dizolvării unora.5. Germania. între care se stabilesc relaţii multiple.

(…) odată cu intrarea într-un flux tehnologic. Ramade (1984) completează această definiţie arătând că termenul de resursă desemnează „entitatea pe planul energiei şi al materiilor necesare omului pentru asigurarea funcţiilor sale psihologice şi pentru a alimenta ansamblul activităţilor sale productive”(…) O resursă naturală exprimă un anumit potenţial.. azot. 88 . După durata utilizării. Vlăsceanu. minereuri feroase.în care se regăsesc energia solară. utilaje. Pe lângă aceste elemente ale mediului natural se mai adaugă resursele antropice (reprezentate de populaţie.). p. iar exploatarea sa implică evacuarea acestui potenţial şi aplicarea unei tehnologii corespunzătoare. minereuri. animală). exprimate prin instrumente.sol şi subsol. acestea se pot grupa în: • resurse extraterestre şi ale atmosferei (energia solară. peisajele (modificabile prin intervenţia omului). materii prime minerale din acestea). culturale. eoliană. heliu).. analizând relaţia dintre cerinţa socială şi prelevarea de resurse din mediul natural. se disting câteva categorii de bază: • resursele permanente (sau inepuizabile) . combustibili. • resursele litosferei (combustibili fosili. • resurse ale biosferei (biomasa vegetală. evaluarea cantitativă şi calitativă a acestor prelevări. cu caracteristicile acesteia: număr. materiale de construcţie etc. • resursele pedosferei (solurile). Giraud (1979) şi F. economice. a planetei în general. • resurse ale hidrosferei (apa mărilor şi oceanelor. şi în cele din urmă stabilirea normelor pentru gestionarea lor. consecinţele acestora. posibilităţi mentale. După criteriul repartiţiei spaţiale. reprezentând capitalul existenţial) (Erdeli coord. Resursele naturale se pot clasifica după criterii multiple. 15). Geografia resurselor naturale ia în considerare tocmai relaţiile de cauzalitate. tehnologii etc. resursele naturale devin bogăţii naturale” (Negoescu. fizice etc. apele continentale.) şi resursele capitale (constituite din elementele construite de om în scopul desfăşurării activităţilor sociale. 2004. gaze atmosferice – oxigen. în literatura de specialitate existând o multitudine de grupări ale acestora. sare. Adesea criteriile alese nu se referă la toate categoriile de resurse naturale. apa din mări şi oceane (considerate nemodificabile prin intervenţia omului) şi apa dulce. neferoase etc. 1999).

Australia. 2004. S. necuantificate. există două categorii: • resurse transportabile.A.. se disting: • resurse comerciale (care sunt obiectul schimburilor economice. biomasa vegetală.U.A. determinate calitativ şi cantitativ şi a căror durată de exploatare este determinată. Indonezia) deţineau în anul 2000. • resurse necomerciale (abundente. Vlăsceanu. După criteriul gradului de cunoaştere. Polonia. Factorii de ordin geologic. care pot fi utilizate doar pe loc. urmând a intra în circuitul productiv. După crieteriul locului de folosinţă. t). materiale de carieră).• resurse nepermanente. gratuite). sunt redate următoarele categorii: • resurse sigure – numite şi rezerve naturale.5. p. 35).. generând o supraconcentrare în anumite zone. minereuri. acolo unde este nevoie. naturale (între care se impun cele de ordin geologic şi climatic) şi antropice. După nivelul de utilizare. (…) numai Congo şi Cuba dispun de 67% din rezerva de cobalt a lumii (4. numai statului Chile revenindu-i 26%. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor Din punct de vedere al repartiţiei spaţiale a resurselor se observă o neuniformitate. (…) primii cinci mari producători de fier ai lumii (Ucraina. „Exemplele pot continua: cinci state ale lumii (Chile. sărăcie în altele. • resurse netransportabile. Rusia. 1. 89 . atât la nivelul distribuţiei diverselor categorii de resurse.t). animală) şi epuizabile (combustibili fosili. S. ocupă un loc principal în categoria celor naturali. cât şi la cel al utilizării lor. care pot fi introduse în procesul de producţie. care deţine circa 50-55% din totalul mondial. Africa de Sud. • resurse identificate – cunoscute.U. au un preţ şi se negociază ca preţ). China) concentrau 67% din rezerva mondială (160 mil. fără a fi precis cuantificate.5 mil. • resurse probabile – semnalate prin cercetările de înaltă tehnologie.2. t)” (Negoescu. Un exemplu clasic de concentrare este acela al resurselor de petrol în Orientul Mijlociu. cu două subcategorii: resurse regenerabile (soluri. generată de cauze multiple. 57% din rezervele naturale de cupru (340 mil. în literatura de specialitate. fiind responsabili de repartiţia resurselor de substanţe minerale utile.

d. etc. Resursele naturale ale atmosferei derivă din calitatea conţinutului şi a însuşirilor sale. Marea Nordului. gaze. energia valurilor.5. cea mai mare parte a unor categorii de rezerve se află în emisfera nordică (92% din rezervele certe de cărbune. energie eoliană. aceasta pe lângă faptul că reglează echilibrul dintre geosferele terestre. energia hidraulică. 90% din cele de petrol şi gaze. a progresului tehnico-ştiinţific. de cunoaştere şi cercetare a resurselor. în mod direct sau indirect de repartiţia unor resurse precum: apa dulce. În emisfera nordică uscatul reprezintă 39% iar în cea sudică doar 17%. În funcţie de diversele categorii de factori se formează zone bogate într-una sau mai multe resurse (Munţii Ural – minereuri fier. resursele de soluri etc. sare. se transformă printr-o complexitate de procese chimice şi fizice în numeroase alte forme utilizabile în economie: energie hidraulică. energie geotermică. Prin compoziţia şi structura sa întreţine viaţa pe Terra. Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv. Astfel. 1. În funcţie de repartiţia uscatului sunt distribuite şi principalele categorii de resurse: combustibili. precum şi a diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale globului. Principalele categorii de resurse naturale Energia primită de la Soare are o importanţă deosebită la nivel planetar. apoi a azotului. materii prime minerale. constituind totodată şi un important rezervor de materii prime. la nivel global şi în cadrul celor două emisfere.3. petrol.).m. eoliană. Australia – minereuri. minereuri neferoase.De asemenea. biomasa. Orientul Mijlociu – resurse de petrol etc.) dar şi zone mai puţin privilegiate din acest punct de vedere. petrol. La scară umană Soarele reprezintă o resursă inepuizabilă. 75 % din minereurile de fier etc. energia stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili. existenţa unor conflicte politice. hidrogenului (1888) 90 . ce pot fi utilizate industrial. resurse de apă dulce etc. Factorii climatici sunt responsabili.).a. militare ş. această categorie de factori explică şi repartiţia diferenţiată a uscatului şi a apei. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială. Prin lichefiere s-a obţinut distilarea fracţionată a oxigenului (1880).

10 mil. după particularităţile şi importanţa lor energetică.) De asemenea. pantă. electrotehnică etc. şisturi bituminoase) şi substanţe radioactive (uraniu. Energia eoliană reprezintă o altă resursă a atmosferei. apatitele (superfosfaţi). Oceanul Planetar dispune de variate resurse de materii prime minerale – metalifere şi nemetalifere. fosforitele.7% iar în sud 83%). fragmentare. influenţându-le atât prin caracteristicile sale efective (altitudine. de magneziu ş. Litosfera se distinge în mod deosebit. expoziţie etc. sărurile de sodiu (pentru produse clorosodice). Desalinizarea apei oceanice poate constitui o soluţie pentru obţinerea unei cantităţi însemnate de apă dulce. thoriu). granit.) cât şi prin consecinţele pe care le are asupra altor elemente ale sistemului teritorial. datorată diferenţei de potenţial termic şi baric din troposferă.8%. ca suport de desfăşurare a activităţilor umane. constituind o necesitate pentru ţările cu mari suprafeţe deşertice.) • materiale de construcţie (marmură. trebuie menţionată importanţa pe care o deţine relieful.şi a heliului (1908). cu diferenţieri la nivelul celor două emisfere (în nord – 60. aeronautică. Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei este concentrată în Oceanul Planetar (circa 97%). ca urmare a încălzirii neuniforme a acesteia. gaze naturale. substanţele minerale utile pe care le posedă. bauxită.8% 91 . Substanţele dizolvate au o deosebită importanţă economică. bazalt.a. Hidrosfera dispune de resurse importante. gresii. atât din punct de vedere cantitativ. fiind grupate pe câteva categorii: • resurse energetice – reprezentate de combustibilii fosili (cărbune. siderurgică. care stau la baza obţinerii energiei atomice. piritele (la producerea acidului sulfuric). petrol. Din întreaga suprafaţă a planetei (510. sulfaţii – 10. argile etc.).km2) apele mărilor şi oceanelor reprezintă 70. faţă de celelalte geosfere. • resurse metalurgice – alcătuite din minereuri feroase şi neferoase (cupru. plumb. cositor etc. Acestea sunt distribuite inegal pe suprafaţa terestră dar şi pe categorii (ape sărate şi dulci). dar şi a varietăţii acestora.7% (de sodiu. zinc. • resurse chimice – care cuprind sărurile de potasiu (utilizate în producţia de îngrăşăminte). dintre acestea remarcându-se în principal clorurile – 88. prin varietatea resurselor. Aceste gaze se folosesc în industria chimică.

mangan. Apele continentale (curgătoare. Se remarcă astfel. fier. cupru.A. cositor.. plumb. În apa mărilor şi oceanelor se găsesc o serie de substanţele minerale precipitate. Apele oceanului planetar deţin un potenţial energetic însemnat. estimările fiind foarte încurajatoare (numai în Oceanul Pacific ar fi peste 1. Se remarcă. principalele surse de energie fiind: mareele. Canada. plumb etc. Volumul total de apă dulce reprezintă aproximativ 3% din resursele de apă de la nivel global. Germania. la peste 2000 m adâncime (fier. Resursele biosferei provin din două mari domenii geostructurale: oceanele şi continentele. Federaţia Rusă participând la operaţiuni de prospectare a acestora. cea mai mare parte fiind stocată în gheţari. O mare cantitate şi varietate de resurse minerale se găsesc în aşa-numitele soluţii fierbinţi. fosforite etc. valurile. fosforului. formaţi. petrolul şi gazele naturale (exploatate din platforma continentală). compuşii azotului. aur. sărurile de potasiu. platină. prezenţa unor resurse ca: titan. de asemenea. aur. Cele mai importante substanţe utilizate din apa mărilor şi oceanelor sunt: clorura de sodiu. uraniu. Acestea deţin doar o mică parte din volumul de apă dulce a Terrei. nichel. în anumite condiţii a substanţelor minerale. siliciului sau elemente ca aluminiu. fiind necesare vieţii omului pe Terra (ca apă potabilă dar şi pentru consumul menajer) şi foarte utile în industrie şi agricultură. diferenţele de temperatură dintre straturile de apă marină. Se constată disproporţii evidente la nivelul continentelor legate de repartiţia resurselor de apă. al condiţiilor de dezvoltare şi al posibilităţilor de 92 .(de potasiu.U. Zonele abisale ale oceanelor concentrează cantităţi importante de resurse de materii prime industriale. aflate în suspensie în apa mării. de calciu etc. cupru. ţări precum S. atât datorită funcţiei economice (exploatare forestieră). casiterit. magneziul. prin precipitarea.) iar într-o proporţie mai redusă carbonaţii. diamante. cât şi celei ecologice. Japonia. precum nodulii polimetaliferi. subterane şi cele acumulate în lacuri) au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană. iar gheţarii concentrează 2/3 din acestea.500 miliarde tone noduli). curenţii marini. argint. importanţa apelor curgătoare ca sursă de energie. zinc. în a căror compoziţie au fost identificate elemente ca: mangan. aduse de acestea. conform majorităţii specialiştilor.). hidrogenul. argint etc. Există o mare varietate a pădurilor. La nivelul uscatului importanţa cea mai mare o au pădurile. fier. provenite din apele continentale. sub formă de aluviuni. Aceştia prezintă un mare interes economic. din Marea Roşie. bromul. Franţa. cobalt. sub aspectul compoziţiei specifice. aur.

cât şi plantele de cultură. în compuşi organici. în funcţie de care agricultura capătă caracteristici distincte. la nivel planetar există o gamă foarte variată de elemente.valorificare economică (de la taiga până la pădurile ecuatoriale). dependente de caracteristicile reliefului şi de zonalitatea bioclimatică. pomicultura. ce se constituie în resurse naturale de mare importanţă. moluşte. 93 .). Agricultura nu poate fi concepută în lipsa resurselor de sol. este puţin valorificată. are valoare economică prin produsele pe care le furnizează vânatul: blănuri. Resursele faunistice sunt şi mai bogate. Irlanda. China. la care se mai adaugă crustacei (creveţi. Acestea sunt folosite ca furaje pentru animale. homari. echinoderme. În funcţie de caracteristicile solurilor se dezvoltă atât vegetaţia naturală. China etc. piei. Fauna uscatului de asemenea foarte variată. datorită diversităţii condiţiilor fito-climatice. Pe Glob există o mare varietate de soluri. Vegetaţia acvatică deşi deosebit de bogată. cu ajutorul energiei solare. crabi). Franţa) dar constituie şi o rezervă importantă de materie organică pentru alimentaţia umană (Japonia. cele mai importante plante acvatice fiind algele. Solul sau „învelişul de viaţă al scoarţei terestre”. viticultura etc. carne etc. bureţi. materie primă industrială (Japonia. Aşadar. mediul în care materia anorganică se transformă. reprezentând suportul vieţii şi al activităţii umane pe Terra. corali etc. absolut necesari lanţurilor trofice şi în final omului. languste. unii specialişti apreciind că în mediul marin există circa 18 miliarde tone peşte. se constituie într-o resursă naturală fundamentală.

că prezenţa sa nu este una simplă. Studiile geografice referitoare la cele două subiecte oferă informaţii numeroase şi amănunţite atât din perspectivă istorică cât şi spaţială.2. este cel care.1. a căror verbe definitorii sunt „a fi prezent”. prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din perspectivă sistemică. făcând parte din sistemul terestru. analizele vizează evoluţia numerică a omului pe Glob şi caracteristicile indicatorilor demografici ce definesc creşterea naturală a populaţiei. Omul este un element deosebit de important. De aceea. cel mai dinamic din cadrul geogsistemului. Se poate considera. conştientizând oricare dintre acţiunile sale. Omul nu este un element a cărui personalitate se reduce la a suporta influenţele celorlalte componente ale mediului şi de a reacţiona la acestea în raport de „legile firii“. care reliefează implicarea sa directă în subsistemul socio-economic. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI 2. studiile geografice realizate pe această temă trebuie să pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei omului în sistem. Populaţia 2. component al mediului natural şi care poate fi definită prin verbe precum „a fi”. „a se afla”. reprezentând caracterul de element biologic. unidimensională. „a exista”. astfel. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial Orice studiu cu privire la om. la societatea umană a trecutului. • dimensiunea spaţială. În 94 . dându-le o valoare personală.1. • dimensiunea activă. Din perspectivă existenţială. impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element component. 23): • dimensiunea existenţială. În relaţiile sale cu sistemul din care face parte el intervine voit.1. îl modifică profund. subliniind poziţia şi deplasările omului în sistemul teritorial. verbul prin intermediul căruia această dimensiune poate fi definită fiind „a acţiona”. Cele trei dimensiuni prin prisma cărora considerăm că pot fi abordate studiile cu privire la populaţia umană a Terrei sunt (fig.

23. care influenţează în mod direct creşterea numerică a populaţiei şi care exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului în sistem: rata natalităţii. subiecte deseori abordate în studiile de specialitate. cu scopul de a oferi informaţii cu privire la caracteristicile demografice actuale ale sistemului teritorial global. mobilitatea populaţiei reflectă capacitatea acesteia de a-şi alege şi schimba spaţiul de locuire. a exista OM a fi prezent a acţiona Fig. are un impact 95 . suprapuse pe suprafaţa terestră. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în geosistem Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la distribuţia geografică a populaţiei. De asemenea. permanente modificări în distribuţia sa teritorială şi în structurile ce o caracterizează. durata medie a vieţii şi soldul natural ca rezultat al îmbinării celorlalţi indicatori. Dependentă de acesta. rata mortalităţii generale şi a celei infantile. Procesul de apariţie a omului şi conturarea ariei în care acesta s-a manifestat. astfel. Analizele cu privire la aceştia reliefează impactul pe care îl au asupra tuturor celorlalte caracteristici ale sistemului populaţie. de asemenea. evoluţia istorică a populaţiei pe ansamblul ei dar şi la nivel continental şi regional sunt. inducând. a nupţialităţii. fapt ce creează imaginea spaţială a acestui fenomen.cazul evoluţiei numerice a populaţiei sunt întotdeauna luate în considerare informaţiile din domeniul antropologiei şi istoriei. caracterizată prin mari disparităţi şi elocvent reliefată prin indicatorul densitate. Migraţia este un fenomen în relaţie directă cu spaţiul. a fertilităţii. Foarte numeroase sunt şi studiile cu privire la indicatorii demografici.

analizele vizează diversele structuri demografice (structura pe sexe. se studiază şi relaţia populaţiei cu resursele naturale. influenţându-le. Poziţia omului în sistemul teritorial pe scară verticală 96 . impactul activităţilor sale asupra mediului. aparţinând la rândul său sistemului economic. Ca element activ al sistemului economic. psihologică şi spirituală. omul este forţă de muncă şi sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia. Este un microsistem. componentă a subsistemului populaţie. a celei ocupate). astfel. De aceea. MACROCOSMOS sistem teritorial sistem economic populaţie om MICROCOSMOS Fig. 24. o entitate biologică. pornind de la micro-cosmos spre macro-cosmos (fig. cea a populaţiei active şi. structurile etnică şi lingvistică.puternic asupra caracteristicilor lui demografice. implicit. astfel. economice). Analizele respective scot. din aceste caracteristici. pe grupe de vârstă. În acelaşi timp. pe toate celelalte (naturale. Privit din perspectiva integrării verticale a componentelor sistemului teritorial. Corelaţiile dintre toate aceste structuri oferă informaţii importante cu privire la capacitatea factorului uman de a susţine sistemul economic şi de a-l orienta pe diverse direcţii de evoluţie. în raport cu diversele momente în timp. în evidenţă stricta dependenţă dintre cele două subsisteme. având. populaţie şi economie. o funcţie de respingere sau de atracţie. Această structurare pe verticală a sistemului teritorial se integrează modului de organizare a Universului. Factorii care determină mişcarea populaţiei se nasc. omul se află la baza piramidei. care au un rol esenţial în buna desfăşurare a activităţilor economice. la rândul lor. 24).

populaţia totală a Globului se ridică.000 de ani. În aceste condiţii. pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală de 9. Ca specie. inovaţii. fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei.46 miliarde locuitori. Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii. revoluţia sanitară (creşterea performanţelor sanitare. umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut.83% în 1950 şi 1. ameliorarea raselor de animale).). La începuturile istoriei.2%. deşi urmele strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii antropologi plasând aceste urme cu 2-3 milioane de ani în urmă).2. * Datele din acest capitol referitoare la prezent sunt din anul 2005. Astfel.56% în 1900 la 0. ce a determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografică. Astfel. Homo Sapiens s-a impus în urmă cu numai 50. în funcţie de specificul diverselor zone geografice. în 1987 al cincilea miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea miliard de persoane. Evoluţia numerică a populaţiei Populaţia mondială. în 1974 al patrulea miliard. Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei îndelungate evoluţii.07 miliarde persoane. la 6. primul miliard de persoane a fost atins în anul 1830. ritmul de creştere a populaţiei a atins valori deosebite în secolul al XX-lea. pentru ca un secol mai târziu (1930) să fie depăşit cel de-al doilea miliard. în 1960 s-a înregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori. reprezentând totalitatea locuitorilor planetei.2. care au generat dezvoltarea. conform statisticilor actuale. 97 . pentru ca în anul 2005 să aibă o valoare de 1. Istoricii menţionează pentru paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane. începute de la apariţia omului.6% în 1999. în general).1. În prezent * . revoluţia agricolă (creşterea randamentului exploatării terenurilor. introducerea vaccinelor etc. iar pentru începuturile erei creştine 250 milioane locuitori. abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se sporiri însemnate de populaţie. variind de la 0. este caracterizată de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implică. Trei aspecte importante au determinat această dinamică a populaţiei: revoluţia industrială (progrese tehnologice. fiind în continuă ascensiune numerică.

alte mentalităţi şi priorităţi. America Latină. Natalitatea ilustrează frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei populaţii. 1000 – constantă ce indică proporţia naşterilor la 1000 de persoane. progresul economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei.Creşterea spectaculoasă a populaţiei. Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (17502000) ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare economică (Cucu. în perioadele de trecere de la stadii de subdezvoltare la dezvoltare populaţia creşte. creşterea demografică a fost mai puţin spectaculoasă (datorită războaielor. condiţionată de o natalitate mare şi o mortalitate staţionară sau în scădere. P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat.). pe fondul unei dezvoltări generale care determină creşterea nivelului de trai. Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate.2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere foarte scăzut de doar 0. 2.3%). În prezent. exprimat la 1000 locuitori. 5.3. ţările dezvoltate deţinând 1. modificării mentalităţii şi a noilor priorităţi apărute în cadrul familiei etc. sold natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate).1. care determină o scădere a natalităţii şi respectiv a ritmului de creştere a populaţiei. Asia.4%. Indicele folosit este rata natalităţii. a caracterizat în principal ţările slab dezvoltate. scăderii fertilităţii. Mişcarea naturală a populaţiei Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice legate de natalitate. constituind factorul cel mai dinamic care intervine în mod direct în modificarea numărului populaţiei. n – numărul născuţilor vii. cunoscută sub numele de explozie demografică (baby-boom). din Africa. care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al născuţilor vii şi numărul mediu al populaţiei totale. 98 n *1000 P . caracterizate de un ritm de creştere de 1. Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării naturale şi a celei migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu). În Europa. la nivelul unui an. N= în care: N – rata natalităţii.2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dezvoltare economică. Astfel. mortalitate. 1997).

99

În prezent rata natalităţii, la nivel mondial, se ridică la 21‰, la nivelul continentelor apărând anumite diferenţieri: Africa – 38‰, Asia – 20‰, America Latină – 22‰, Australia şi Oceania – 17‰, America de Nord – 14‰, Europa – 10‰. În cadrul statelor lumii cele mai mari valori ale ratei natalităţii sunt înregistrate în ţările africane (Liberia, Mali, Malawi – 50‰) iar cele mai mici în cele europene (Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria ş.a. – 9‰). Deşi din punct de vedere al valorilor ratei natalităţii nu ocupă primele locuri, statele care în prezent sunt recunoscute pentru cele mai mari aporturi de populaţie sunt: India (27,5 milioane născuţi/an), China (15,6 milioane născuţi/an – în scădere datorită reducerii ratei natalităţii la 12‰), Nigeria (5,6 milioane născuţi /an), Pakistan (5,5 milioane născuţi /an). Mortalitatea reflectă frecvenţa sau intensitatea deceselor în cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata mortalităţii, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al deceselor şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la nivelul unui an. m M = *1000 P în care: M – rata mortalităţii, m – numărul deceselor; P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia deceselor la 1000 de persoane. În prezent, rata mortalităţii este de 9‰, la nivelul continentelor înregistrându-se următoarele valori: Africa – 15‰, Europa – 11‰, America de Nord – 8‰, Asia – 7‰, America Latină – 6‰, Australia şi Oceania – 7‰. Diferenţele înregistrate la nivelul acestui indicator nu reflectă întotdeauna decalajele existente în gradul de dezvoltare economică, ţările dezvoltate, cu o populaţie vârstnică mai numeroasă, având deseori valori mai mari ale mortalităţii decât unele ţări mai puţin dezvoltate. Ţările care se înscriu cu cele mai mari valori ale ratei mortalităţii sunt Botswana (28‰), Lesotho (28‰), Swaziland (26‰), Sierra Leone (24‰), Angola (24‰), Liberia (22‰) şi cu cele mai mici Emiratele Arabe Unite(1‰), Kuweit (2‰), Bahrain (3‰), Qatar (3‰), Algeria (4‰), Arabia Saudită (3‰), Brunei (3‰), Andorra (3‰).
100

101

Mortalitatea infantilă reflectă intensitatea deceselor copiilor sub vârsta de 1 an din cadrul unei populaţii. Rata mortalităţii infantile se calculează raportând numărul deceselor copiilor sub un an la numărul total de naşteri, exprimându-se în promile (‰). mi Mi = *1000 n în care, Mi = rata mortalităţii infantile, mi = numărul deceselor copiilor sub 1 an; n = numărul total de născuţi vii. Rata mortalităţii infantile se ridică la 54‰ la nivel mondial. Analiza valorilor acestui indicator ilustrează diferenţieri evidente între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Cele mai mari rate ale mortalităţii infantile se găsesc în Africa (88‰) – cu maxime în ţări precum: Sierra Leone (165‰), Liberia (142‰), Angola (139‰), Somalia (120‰) – şi Asia 51‰ – Afganistan (172‰), Irak (94‰), Cambogia (95‰) ş.a. La nivelul celorlalte continente se înregistrează următoarele valori: America Latină – 27‰, America de Nord – 7‰, Europa – 7‰, Australia – 4,5‰. Durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere) reprezintă numărul mediu de ani pe care o persoană îl are de trăit, în mod obişnuit, exprimat la naştere în situaţia în care condiţiile ar rămâne aceleaşi ca în momentul de referinţă; altfel spus, se calculează ca medie a duratelor de viaţă a unei generaţii imaginare, care ar fi supusă întreaga sa viaţă ratelor de mortalitate pe grupe de vârstă ale anului de observare. Speranţa de viaţă la naştere la nivel mondial este în prezent de 67 ani, diferenţiată pe cele două sexe (65 ani pentru bărbaţi, 69 pentru femei). La nivelul continentelor situaţia se prezintă astfel: America de Nord – 78 ani, Europa – 75 ani, Australia şi Oceania – 75 ani, America Latină – 72 ani, Asia – 68 ani, Africa – 52 ani. Speranţa de viaţă este mai mare de 80 de ani în Japonia (82 ani), Suedia (81 ani), Islanda (81ani) San Marino (81 ani), Israel, Norvegia, Franţa, Luxemburg, Italia, Australia (80 ani), cele mai mici valori înregistrându-se în ţări africane precum Botswana, Lesotho (35 ani), Zambia (37 ani). Soldul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate şi poate fi pozitiv sau negativ. În prezent, cele mai mari valori ale soldului natural se înregistrează în ţări precum Mali (32‰), Ciad (28%), Arabia Saudită (27%) iar cele mai mici în ţările Europei Centrale şi Estice, unde se constată valori negative (Germania, România, Ungaria, Rusia, Ucraina ş.a.).
102

103

La nivel mondial acesta este de 12 ‰ iar pe continente situaţia se prezintă astfel: Africa – 23‰, America Latină – 16‰, Asia – 13‰, Australia şi Oceania – 10‰, America de Nord – 6‰, Europa –-1‰. 2.1.4. Mobilitatea populaţiei Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările spaţiale ale indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distanţe mai mari sau mai mici, acestea determinând modificări de ordin social, profesional, economic etc. În această categorie intră ca forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii, invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord., 1999). În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988 citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasări pe două mari tipuri: • deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată a domiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate; acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre între zona de origine şi cea de destinaţie); • mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durată sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a activităţii persoanelor angrenate, implicând modificări majore în viaţa acestora). În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările ritmice şi zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul că mulţi autori, şi din literatura de specialitate românească, includ aceste forme în categoria mişcărilor migratorii. Migraţiile se pot clasifica pe mai multe criterii, existând o mare diversitate a acestora. Astfel, în raport de teritoriul naţional (graniţe) se deosebesc: migraţia internă (desemnând deplasările care au loc în cadrul unei ţări, temenii folosiţi pentru cei angrenaţi în astfel de mişcări fiind de: persoane plecate şi persoane sosite) şi cea externă – internaţională (cuprinzând deplasările, însoţite de schimbarea domiciliului, între două ţări, pentru cei care pleacă folosindu-se termenii de emigranţi, iar pentru cei care sosesc termenul de imigranţi).
104

în care predomină deplasările în două direcţii şi mai ales cele inter-urbane. După tipul de societate în care se produc. decăderea activităţilor economice. în care predomină factorii de atracţie şi mişcări migratorii în societăţile post-industriale. Cauzele migraţiilor sunt multiple şi diversificate şi au un caracter dual: de respingere (în zonele de plecare . pentru o perioadă mai lungă de 1 an). migraţii în societăţile moderne. urban-urban. cele sezoniere etc). colonizări. dintr-o ţară) şi inter-regionale (între două regiuni.destinaţie). adesea se recurge la împărţirea pe: migraţii intra-regionale (în cadrul unei regiuni. urban-rural. se individualizează: migraţiile individuale şi cele pe grupuri organizate (cele istorice – invazii. industriale. cu referire directă la migraţiile rural–urban există migraţii în societăţi tradiţionale. posibil la nivelul unui continent).În funcţie de delimitările regionale. 2006). Cele două medii. scăderea ofertei locurilor de muncă. cele temporare (pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. inclusă de unii autori în cadrul migraţiilor. rural-rural. şomajul. etc. veniturile scăzute. După gradul de implicare a propriei voinţe a emigranţilor există două categorii de migraţii: voluntare şi forţate. Din punctul de vedere al zonei din care pornesc fluxurile migratorii. în general pentru desfăşurarea unei activităţi economice) şi sezoniere (legate în general de activităţile agricole şi de etapele care intervin în circuitul agricol). se deosebesc mai multe categorii de factori de respingere: • economici (declinul resurselor – suprapopularea. sărăcia. ci întoarcerea zilnică sau săptămânală a individului la domiciliu. O categorie aparte. cele economice – crescătorii de animale.). impun clasificarea în: migraţii rural-urban (sau exodul rural). sunt deplasările de tipul navetismului. În raport de elementul timp. care nu presupun schimbarea rezidenţei. numite mişcări pendulatorii (Iordan. În raport de factorul social. apariţia în familie a unor noi membrii – copiii. în care predomină factorii de respingere. • sociali (lipsa oportunităţilor de a întemeia o familie. se deosebesc migraţiile de lungă durată sau permanente (implică schimbarea domiciliului. pierderea identităţii în grupul 105 .origine) şi de atracţie (în zonele de sosire .

În cadrul său apar şi obstacole şi oportunităţi ale procesului. educaţionale. erupţii vulcanice. politici economice greşite etc. pentru a depăşi forţa de inerţie care se manifestă în spaţiile de respingere şi eventualele obstacole de pe traseu: • ofertǎ superioară de locuri de muncă. • nivel de trai mai ridicat. creând goluri care sunt imediat umplute de migranţi din spaţiile mai îndepărtate (numărul migranţilor din spaţii mai îndepărtate este mai mic). Acesta reprezintă. ca de exemplu Zidul Berlinului care împiedica migrarea populaţiei din cele două părţi ale oraşului (est şi vest). apariţia unor evenimente destabilizatoare – războaie. • deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea căsătoriei. În urma acestui studiu s-a ajuns la următoarele concluzii (postulate): • majoritatea migranţilor se deplasează doar pe distanţe mici. existenţa unor regimuri totalitare. tornade etc. de aici rezultând „curente de migraţie“ pe direcţia centrelor mari. elemente culturale precum limba. unele elemente politice. absenţa bazei materiale specifice unor activităţi culturale. fenomene climatice dezastruoase – uragane. care a realizat un studiu asupra migraţiilor interne în Anglia şi Ţara Galilor (1880). Un model celebru de migraţie este cel al lui Ravenstein. • naturali (catastrofe: cutremure. • oportunitatea obţinerii unor venituri mai mari. în esenţă.. ştiinţifice). inundaţii. în general condiţiile naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în migraţia populaţiei). Factorii de atracţie sunt în opoziţie cu cei de respingere şi sunt mai puternici în general. 106 . atacuri teroriste. În categoria obstacole intră distanţa. sociale. discriminări etnice.). • procesul de absorbţie apare prin mişcarea populaţiei din spaţiul imediat învecinat oraşului. religia. obiceiurile. cel de respingere–atracţie. Factori de ordin social sunt între alţii: • oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare în diferite domenii de activitate. • dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate. • politici (discriminări politice. rasiale. un modelul clasic de migraţie. Oportunităţile sunt foarte variate şi numeroase. revoluţii.de origine.

acestea sunt legate de forţa de muncă constituită de indivizii care migrează. E – numărul persoanelor plecate (emigrate). ale indicatorilor demografici. se produc modificări semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de locuitori. culturale. Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia netă). Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică. • femeile migrează mai mult decât bărbaţii. în care: *p . E – numărul persoanelor plecate (emigrate). modificări ale structurilor de populaţie. pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte pozitive cât şi negative. ce determină redimensionarea relaţiilor între grupuri.variaţia numărului populaţiei între două momente de timp analizate. valorile brute sunt ascunse de cele nete.• • dispersia are aceleaşi caracteristici şi este inversul absorbţiei. I – numărul persoanelor sosite (imigrate). în general. sociale. I – numărul persoanelor sosite (imigrate). în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1. la un moment posterior recensământului. evoluţia numerică a populaţiei. socială. alături de soldul natural. ∆M = I – E în care: ∆M – soldul migratoriu. • migraţia pe distanţe lungi se orientează mai ales spre oraşe mari (irlandezii din Marea Britanie). N – natalitatea. * p = (N-M) + (I-E). fiecare curent important de migraţie produce un contra-curent. după formula: Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E). • locuitorii oraşelor mici migrează mai puţin decât cei din spaţiul rural. 107 . determinând. M – mortalitatea. Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul populaţiei. Pt = numărul populaţiei la momentul t – la recensământ. ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare cât şi pe cele de origine. economică. În plan socio-cultural se observă în zonele receptoare apariţia unei diversităţi etnice. Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei. Din punct de vedere demografic. rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor persoanelor dintr-un anumit spaţiu. În ceea ce priveşte consecinţele economice.

108 .

colonizările. Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor concentrări de populaţie.2%) şi Australia şi Oceania (33. spaţiile caracterizate de mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate. generând adesea fluxuri migratorii.8%). La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală. Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de bază în evoluţia numerică a populaţiei. în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de muncă. economici. istorici. văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de condiţiile climatice (îndeosebi clima temperată şi subtropicală) au reprezentat elementele propice ale dezvoltării primelor civilizaţii umane. pe baza cărora s-a înregistrat un progres economic. demografici. La aceştia se mai adaugă alţi factori naturali precum: fertilitatea solului.1 mil. au constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei. cucerirea de noi teritorii. totalul de 6. ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate. zonele litorale. Formele de relief (câmpiile. Urmează apoi: Africa (905.9 mil. reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale desfăşurării activităţilor umane. spaţiile dezvoltate economic.1 mil. loc.46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. războaiele etc. constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării activităţilor omeneşti. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi. Asia este continentul care totalizează cel mai mare număr de locuitori.90 miliarde persoane.1. Europa (728. Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia generală a populaţiei. loc – circa 1%).4 mil. pers. Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a populaţiei se impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au contribuit la formarea popoarelor actuale. vegetaţia. platourile joase. – 13. reprezentând circa 60% din populaţia planetei. America (891. minereuri etc. 3. cu resurse minerale bogate (cărbuni. prezenţa resurselor de apă (curgătoare. În general. petrol. 109 .5. soldul natural şi cel migratoriu. fauna etc. oraşele în special. – 11. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în zone cu potenţial agricol ridicat. Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici. subterane). loc. – 14%). cu mari concentrări de populaţie.2. doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit.).

se concentrează tot mai multă populaţie (India. inclusiv cel al Federaţiei Ruse). astfel că densitatea medie generală. Germania. Bangladesh. Bogota – 2860 m. în care cea mai mare parte a populaţiei este concentrată în platourile înalte andine. Belgia. Namibia – 2 loc/km2. alternând zonele intens populate. O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă faptul că 2/3 din locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de 500 km faţă de ţărmul mării (cele mai mari concentrări fiind în arhipelaguri. Coreea de Sud.sunt foarte importanţi în distribuţia populaţiei. Israel – 200-500 loc/km2. Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa aşezărilor permanente. exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit în exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia populaţiei. se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari (Japonia. În prezent. continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia – (cu circa 88 loc/km2. Quito – 2850 m. insule. ţări ale Africii sub-sahariene etc. incluzând tot teritoriul acesteia. emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu are condiţii favorabile locuirii). Pakistan. axate pe lanţul muntos al Anzilor. Există însă şi excepţii. peninsule. iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi Oceania (3. Australia. variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice. aici se află capitalele situate la mari înălţimi: La Paz – circa 4000 m. faţade maritime. Mauritania – 3 loc/km2 etc. Astfel. densitatea medie a planetei este în jur de 48 loc/km2. spre deosebire de centrul continentelor în general mai puţin populat) iar 4/5 din populaţie trăieşte la altitudini mai mici de 500 m. Olanda. Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor.800 loc/km2 – peste 1000 loc/km2). Bangladesh. pentru spaţii întinse. cu cele în care concentrările sunt foarte reduse.7 loc/km2). Astfel. Libia. între statele lumii se disting: cele cu densităţi foarte mici (Mongolia. Singapore – cu valoarea maximă. în ţările cu sold natural ridicat şi sold migratoriu redus. În funcţie de acest criteriu. precum ţările din America de Sud. Mauritius – 500-1000 loc/km2. între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine sudică. mai mult de jumătate din populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică.). Marea Britanie. 110 . Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori la suprafaţă. 6.

111 .

Arhipelagul Indonezian). ochi mari. Huang He. La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar nepopulate. insulele arctice). sudul extrem (Antarctica). forma ochilor. talie înaltă ş. Eufrat). Africa (nordul şi sudul continentului). astfel că în prezent nu mai putem vorbi de prezenţa unei rase pure din punct de vedere genetic.A. – este răspândită pe întreg continentul european. pe parcursul evoluţiei sale. Honshu din Arhipelagul Japonez. precum şi în America. S-E Braziliei) etc.). N-E S. blond sau negru. ce constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane. Gange. Siberia Occidentală. N-E Franţei. păr moale. Câmpia Indo-Gangetică. densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km2) se înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii. Rasele umane constituie grupări de oameni. individualizaţi de un ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a părului. Chang Jiang. Câmpia Padului). zonele forestiere ecuatoriale africane sau sud-americane etc.U. supuse la rândul lor unui intens proces de metisare. măsurarea şi cuantificarea lor determinând structurile de populaţie (rasială.. Deşi actuala populaţie aparţine aceluiaşi tip biologic (Homo Sapiens). pe medii. profesională). Australia. Structurile de populaţie Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale. Rasa europeană (europoidă) – care se caracterizează prin culoarea deschisă a pielii. Ruhr în Germania. Mekong. în insule (Java. Asia centrală. ecuatorială – neagră. Groenlanda. după etnie.a. Brahmaputra. forma capului. Asia de S-V. limba vorbită. buzelor. constituţia trupului etc.1. în regiuni puternic urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands în Marea Britanie. diverşi coloraţi. s-au diferenţiat trei mari rase umane (europeană – albă. ce au adăpostit din vechime mari civilizaţii (Nil. reprezentate de regiunile nordice (Alaska. mongoloidă – galbenă). în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est. Adesea la nivelul acestei rase se realizează o împărţire a acesteia pe 112 . pe grupe de vârstă şi sexe. drept sau ondulat. trăsăturile feţei. Zona Marilor Lacuri. unele areale din Asia de Sud. Tigru. Peninsula Scandinavică. după religie. 2. datorită unei multitudini de factori. California. nasului. partea aridă a Africii (de la Sahara Atlantică la Marea Roşie).Pe regiuni naturale. Silezia.6.

greci. Rasa mongoloidă – având piele de culoare mai închisă. vestul Peninsulei Alaska). aspiraţiile etc. există o mare varietate a etniilor. neagră. unele regiuni ale Oceaniei. La nivel mondial. rasa australiană (în Australia şi Tasmania). Rasa ecuatorială – caracterizată prin piele de culoare închisă. Orientul Apropiat). Arhipelagul Indonezian. tadjici. armeni. insulele Aleutine. rasa asiatică (în centrul. rasa europeană (în Europa. spanioli. englezi etc. structura psihică unitară. indieni) şi nord-europoidă sau baltică (ruşi. pe 9 rase umane: rasa africană (în Africa de Sud-Sahariană). buze groase. la sud de Sahara. Australia. însă apar situaţii. Acestei grupe îi aparţin şi eschimoşii (din Groenlanda. membre inferioare lungi în raport cu trunchiul – este răspândită în Africa. păr creţ. Dumitrache.). grupa africană centrală (pigmeidă). estul şi sud-estul Asiei. rasa indiană (în Peninsula India). sudmongoloidă (sau asiatico-oceanică). Evreii au fondat statul Israel. acestea coexistând în cadrul statelor lumii. nas turtit. Africa de Nord. cu maxilare proeminente – este răspândită în Asia Centrală şi de Est. după cel de-al doilea război mondial (1948). craniu alungit. Asia de Sud. germani. religia. Structura etnică a populaţiei se referă la clasificarea grupărilor umane în funcţie de poporul (naţiunea) căruia aparţin. aduşi din continentul african). când acest lucru nu se întâmplă (populaţiile nomade. grupa negrilor din Sudan – şi cea răsăriteană sau rasa secundară australoidă. Se deosebesc astfel două ramuri ale acestei rase: cea vestică sau africană – alcătuită din grupa sud-africană (boşimană). americană (indiană). norvegieni. Polinezia (melanezienii. polonezi. În unele lucrări (Erdeli. rasa polineziană. maxilar superior proeminent. rasa melaneziană (în arhipelagurile corespondente). pe vechiul teritoriu de formare a etniei.două subrase: sud-europoidă sau indo-mediteraneană (italieni. unul sau mai multe. rasa microneziană. papuaşii). rasa indo-americană sau amerindiană (în America de Nord şi de Sud). bieloruşi. ochi oblici. America (urmare a colonizării cu sclavi negri. 2001) este redată o altă clasificare a populaţiei. Fiecare popor are în general teritoriul său etnic. care se caracterizează prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun). ţiganii). arabi. legătura dintre acestea realizându-se prin grupe antropologice de tranziţie. păr negru şi drept. 113 . tradiţiile culturale. Canada) şi populaţia băştinaşă a Americii. faţa uşor turtită. Se deosebesc trei rase secundare: nord-mongoloidă sau asiatico-continentală. grupa est-africană (etiopiană).

cu o uşoare predominare a populaţiei de sex masculin (101.). La nivel mondial se constată un echilibru al grupelor de vârstă.d. dar că datorită mortalităţii masculine. ocupată în activităţi productive. segmentul tânăr constituie potenţialul resurselor de muncă. deseori se ajunge la predominarea sexului feminin. cea mai mobilă. 0–18 ani. de nivelul şcolarizării. însă apar deosebiri majore între ţările puternic dezvoltate (caracterizate de îmbătrânirea populaţiei) şi cele puţin dezvoltate (cu un grad însemnat al populaţiei tinere). Este cunoscut faptul că se nasc mai mulţi băieţi decât fete.Structura pe sexe (pe genuri) ilustrează proporţia bărbaţilor/ femeilor în totalul populaţiei. 114 . Structura pe grupe de vârstă constituie expresia repartiţiei populaţiei totale pe grupe de un an.3 bărbaţi la 100 femei). migraţii şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional. 5–10 ani. Statisticile ilustrează în general un echilibru între cele două sexe la nivelul populaţiei mondiale. 10–15 ş. Repartiţia pe aceste grupe este importantă din perspectivă economică. modificându-se în funcţie de ţară. Vârstele între care variază cele trei mari categorii sunt destul de relative.m.U.a. mortalitate. ilustrând gradul de îmbătrânire a unei populaţii. cea adultă. În acelaşi timp. tinerii reprezentând circa 32% iar vârstnicii 6%. grupele tânără. Se consideră că populaţia tânără este predominantă când persoanele sub 20 ani reprezintă mai mult de 35% din total iar fenomenul de îmbătrânire a populaţiei apare când vârstnicii constituie peste 12% din total.) sau cel mai adesea pe trei mari categorii. constituind populaţia aptă de muncă. evidenţiază trei mari grupe de vârstă: grupa tânără (cuprinzând populaţia de la 0 la 15 ani. de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc. şi vârstnică reprezentând în cea mai mare parte populaţia neproductivă. grupa adultă (considerată între 15 şi 60. În general. 15–65 ani. Statisticile O. 10–20. Din punct de vedere demografic este importantă analiza populaţiei tinere comparativ cu cea vârstnică şi ponderile pe care le au aceste grupe în cadrul populaţiei totale. de cinci ani (0–5 ani. sau 0–20 ani).N. 20–65 ani) şi cea vârstnică (reprezentând populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani). 20–30 etc. Structura pe grupe de vârstă este influenţată de natalitate. în special în cadrul grupelor vârstnice. în zonele dezvoltate economic predomină populaţia de sex feminin datorită supramortalităţii masculine iar în cele mai puţin dezvoltate se constată o predominare a populaţiei masculine. adulte şi vârstnice. corespunzătoare populaţiei tinere. de 10 ani (0–10.

Mali. Acest tip de piramidă este caracteristic statelor din Africa. transporturi. Asia. coloană ş. Astfel piramida va avea o bază extinsă. 115 . indiferent de vârstă. în timp ce preponderenţa serviciilor este specifică ţărilor dezvoltate. servicii).). 83). reprezentată. pensionarii. 2006.). construcţii).). persoanele cu handicap). în timp ce Afganistan. secundar (industrie. în care sunt incluşi în principal copiii până la vârsta de 15 ani. piscicultură. au valori de peste 75%. sănătate. Ţările Europei de Vest se remarcă prin valori foarte reduse ale populaţiei ocupate în agricultură (Belgia – 5%. cultură. caracterizate de natalitate ridicată. Reprezentarea grafică cea mai sugestivă pentru structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe. Marea Britanie – 4% ş. Africa Centrală. America Latină. mortalitate semnificativă. amforă.Europa este continentul cel mai „îmbătrânit” (cu circa 14 % populaţie de peste 65 ani) iar Africa continentul cel mai cel mai „tânăr” (cu doar 3%). formele rezultate fiind foarte sugestive (triunghi. Configuraţia structurii demografice determină împărţirea populaţiei din perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie activă (populaţia aptă de a desfăşura activităţi economice. în general. S. care desfăşoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii. ilustrând gradul de dezvoltare economică. terţiar (comerţ. Adesea se recurge la repartizarea populaţiei ocupate pe următoarele sectoarele de activitate: primar (agricultură. flancuri concave şi vârful ascuţit. Populaţia ocupată desemnează „partea din populaţie. Piramidele în formă de clopot şi de amforă sunt specifice ţărilor dezvoltate economic. Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor în curs de dezvoltare.. plată în natură sau alte beneficii”s (Iordan. Forma de clopot sugerează populaţie tânără mai puţin numeroasă şi o pondere mare a adulţilor şi a vârstnicilor (ţările Europei de vest.a.A. Japonia etc. în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii. 5 ani etc. Ţările subdezvoltate sunt caracterizate de dominanţa activităţilor agricole. brad.a. silvicultură). Mulţi autori identifică şi sectorul cuaternar (cu activităţi în următoarele domenii: învăţământ. p. cercetare) etc.). Forma de amforă a piramidei ilustrează valori aproximativ asemănătoare ale populaţiei tinere şi vârstnice şi predominarea populaţiei adulte. care foloseşte date statistice pe grupe de cât mai mici (1an. care determină o populaţie tânără numeroasă şi una vârstnică mai redusă. Ponderea populaţiei pe aceste sectoare este sugestivă. este piramida structurală.U. de persoanele cuprinse între 15 ani şi vârsta pensionării) şi inactivă (care nu poate să desfăşoare astfel de activităţi. clopot.

116 .

apariţia/declararea a noi oraşe. la începutul secolului al XX-lea. structuri etc. caracterizat prin creşterea continuă a numărului de oraşe şi a populaţiei urbane. gradul cel mai mare de urbanizare se înregistrează în America de Nord şi de Sud (75%). fiind susţinut de dezvoltarea industriei. Creşterea populaţiei urbane are loc atât prin sporul natural al acesteia dar este determinată şi de alte aspecte: fluxuri migratorii din spaţiile rurale.). Ea este compusă la rândul 117 . a serviciilor în general etc. derivate din varietatea criteriilor de delimitare a celor două medii la nivelul statelor lumii.Structura pe medii a populaţiei redă concentrarea populaţiei pe cele două tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). la nivel mondial se constata încă predominarea populaţiei rurale comparativ cu cea urbană (48.1. La nivelul continentelor. Fenomenul de urbanizare. 2.3% (1900). Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei urbane apar în Monaco. Europa (74%) şi cel mai mic în Africa (34%). Aşezările umane 2. Olanda. Singapore (100%). extinderea teritorială a limitelor administrative a centrelor urbane. dezvoltarea transporturilor. acestea diferind de la o ţară la alta. în corelaţie cu multitudinea de factori naturali şi socio-economici specifici diverselor spaţii geografice studiate.2%). Australia iar cele mai reduse în statele africane Burundi. populaţia mondială se caracterizează printr-o mare diversitate a trăsăturilor sale (repartiţie spaţială. a luat amploare în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.2.2. Pot apărea dificultăţi în determinarea celor două categorii. Elemente teoretice Privită din perspectiva teoriei sistemice. În anul 2000. fiind preconizată pentru perioada actuală o schimbare a raportului dintre cele două medii. Aşadar. statisticile arătând o pondere a populaţiei urbane de doar 13. dinamică. aşezarea nu este un simplu element component al sistemului teritorial. ci se constituie într-o replică a acestuia la nivel micro-teritorial. Belgia. Rwanda (6-7%). Se constată aşadar o creştere însemnată a populaţiei urbane. creşterea productivităţii în agricultură.

aşezările. Studiile respective reprezintă o sursă importantă de informaţii ce pot servi programelor şi planurilor de dezvoltare economică şi teritorială. astfel de preocupări nu aparţin unei 118 . în condiţiile în care atât spaţiul global actual cât şi ştiinţele care îl abordează se află într-o permanentă transformare. vizând determinarea căilor celor mai adecvate de evoluţie. mărime şi structură demografică. În contextul procesului de globalizare. Alte preocupări sunt cele cu privire la originea şi vechimea aşezărilor. în special cele rurale. formând astfel o reţea complexă şi bine determinată. după funcţionalitate etc. numeroase lucrări ce vizează elementele componente ale aşezărilor şi anume populaţia. ale structurii şi profilului economic al aşezărilor. Studiile de specialitate din ultimele decenii vizează în mod special modificările care se produc pe toate planurile şi care afectează negativ sau pozitiv evoluţia aşezărilor.său din elemente fizico-geografice. Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional cât şi naţional. interesul specialiştilor este în creştere. sociale şi economice aflate într-o strânsă corelaţie atât unele cu altele cât şi cu elementele componente ale altor subsisteme. Analizele efectuate vizează deseori conţinutul şi evoluţia noţiunii în vederea delimitării exacte a subiectului studiat. în care procesul de urbanizare este în continuă ascensiune. în care schimbările economice şi sociale din marile centre de putere ale lumii au o viteză de propagare mai rapidă şi o forţă de penetrare mai mare. componenta teritorială şi pe cea economică. Există. evoluează într-o direcţie total nouă. direcţii şi ritmuri de evoluţie. În acest context. după structura şi textura spaţiului construit.). a celor mai puţin „vătămătoare”. De asemenea. De aceea. Rezultatele acestor studii sunt imagini trecute sau actuale ale caracteristicilor demografice. Definirea conceptului Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii. spre o pierdere a identităţii seculare. Foarte des întâlnite sunt clasificările efectuate pe baza acestor caracteristici (după poziţie geografică. multe dintre studiile de geografie umană conţin în mod inevitabil informaţii esenţiale despre aşezări. de asemenea.

dotarea cu transporturi. Imediat acesta a fost preluat de geografia românească. aşezările umane. 240).singure comunităţi ştiinţifice (geografice. cultură. În consecinţă se poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic proces de umanizare a spaţiului geografic. 119 . p. p. într-un sens mai larg habitatul. 1994. salubritate. ce domină teritoriul. p. 120). serviciile necesare pentru învăţământ. muncă şi echipare tehnică pentru alimentarea cu energie. 2000). Ulterior au fost făcute clarificări cu privire la cele două noţiuni. în care se precizează că „în accepţiunea şi experienţa practică geografică românească.22). serviciile sociale în general. realizat de comunităţile sociale. 2000. Între aceasta şi noţiunea de aşezare există o relaţie strânsă. astfel că cea de habitat a fost definită ca „ansamblul condiţiilor oferite vieţii de o aşezare. practic varietatea tipurilor de localităţi rurale ori urbane” (Cucu. Geografia umană şi economică. conceptul de habitat a fost adoptat şi de către geografi în anul 1924 la Congresul UIG de la Cairo. 17). În geografia românească cele două nu se suprapun perfect. un rezultat istoric al acestuia (Ianoş. cuprind astfel totalitatea comunităţilor umane (…) precum şi complexitatea condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţă. 241). deşi «sfera» acestuia este mai întinsă decât habitatul şi mai puţin precisă” (Isbăşoiu. prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au suprapus într-o anumită regiune geografică” (Cucu. Vintilă Mihăilescu „interpretându-l prin aşezare. economice. Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană considerată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită. 1984. sau „formele de localizare a comunităţilor umane. sociologice) ci reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale şi naţionale. condiţii care pot fi naturale şi antropice” (Isbăşoiu. fapt ce a dat naştere la numeroase polemici. Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în literatură este aceea de habitat. p. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui. apă. Iniţial introdus în vocabularul ştiinţific de către botanistul Linné în 1756. 1994. Cea mai clară imagine a relaţiei ce se stabileşte între cele două noţiuni este dată de specialiştii de la Institutul de Geografie în lucrarea Geografia României II. comunicaţii. odihnă şi recreere” (p.

Această definiţie a ridicat multe întrebări referitoare la noţiunea de continuitate a spaţiului construit şi la extinderea acestuia. în 1959. 120 . p. pe de o parte.În lucrarea Teoria sistemelor de aşezări umane I. la Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni aşezarea umană. Humeau. fără de care nu ar putea supravieţui mult timp. Mai târziu. cel puţin 50 de locuitori” (p. fapt ce a fost luat în considerare de numeroase organizaţii internaţionale. 14). în care fiecare casă să se afle la o distanţă de maximum 200 m şi care să cuprindă. Cele mai noi şi complexe abordări ale subiectului sunt însă din perspectivă sistemică. ca „repartiţia populaţiei şi a formelor organizării sale într-un anumit teritoriu“ şi. 14). O altă perspectivă asupra noţiunii o are V. caracterizat printr-o continuitate a spaţiului construit fără o ruptură mai mare de 200 m” (p. 14) (fig. ca „procesul succesiv de ocupare a unui anumit teritoriu şi de «sedentarizare» a populaţiei” (p. Ianoş şi J. energie şi informaţie. pe de altă parte. Humeau evidenţiază faptul că noţiunea în discuţie prezintă o complexitate aparte. documentele ONU şi cele ale Oficiului European pentru Statistică au definit localitatea sau aglomerarea umană ca o entitate „corespunzând unui nucleu de populare. cu precizarea unui număr minim de 9 locuitori şi de 3 gospodării. care au încercat să soluţioneze problema. 22). comparându-se astfel cu „un sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” (Ianoş. luând în considerare faptul că cele două numere minimale sunt deja utilizate şi clar motivate (p. 31). aşezate nelinear” ar fi cea mai corectă. per total. Autorii definiţiei menţionate ajung la această concluzie considerând că aşezarea umană se supune legilor termodinamicii prin transferul permanent de masă. Pornind de pe această poziţie aşezarea umană este privită ca un organism amplasat într-un spaţiu bine definit şi care se află în relaţii strânse cu acesta şi cu celelalte componente ale lui. Cucu în lucrarea Geografia aşezărilor rurale care consideră aşezarea.P. Astfel. 2000. rezultând un grup. Definiţia nu a fost unanim acceptată mai ales datorită lipsei motivaţiilor privind modul în care s-au stabilit pragul spaţial şi cel demografic. 14). Autorii lucrării mai sus menţionate ajung astfel la concluzia că „definiţia din anul 1959. privită ca proces de aglomerare a fost definită ca un „spaţiu în care populaţia trăieşte în gospodării învecinate.

121 .

vechile noţiuni de vatră şi moşie sunt înlocuite cu intravilan şi extravilan. rezultatele fiind o vatră şi o moşie cu personalitate proprie (fig. Aşezarea rurală – realitatea socio-teritorială Mai nou. 32. Humeau. moşia. elementul activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l locuieşte şi pe care îl transformă continuu. la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu. 2.2. realitate economică şi populaţia. Aceştia oferă răspunsuri cu privire la primele forme de locuire. la relaţiile ce se stabilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică formarea de aşezări. Se poate spune deci. 17). Relaţiile dintre componentele respective sunt însă unanim recunoscute.2. Deşi nu sunt în totalitate negaţi. o realitate edilitară. Din această perspectivă factorii ce determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. Factori generatori şi de localizare a aşezărilor umane Problema apariţiei şi localizării aşezărilor umane este unul dintre subiectele studiilor de geografie rurală şi urbană des întâlnite atât în literatura internaţională cât şi în cea românească. În marea sa complexitate aşezarea este. 122 . Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea este un sistem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în care ea există nu poate fi neglijat. însă. 2000. şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. realitatea socială.Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii puternice: vatra. că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. p. Populaţia. populaţia + teritoriul activitate vatra + locul de muncǎ Fig. primii doi termeni sunt consideraţi de unii dintre actualii specialişti „inadecvaţi unei extrapolări la nivelul aşezării umane în general” şi având o conotaţie mai degrabă istorică (Ianoş. 32).

Tigrul şi Eufratul. ci şi importante căi de comunicaţie. „întinsurile de apă devenind comune organizărilor gospodăreşti” (p. 1981. Aceste mari fluvii au reprezentat nu doar resurse de hrană şi activitate în gospodărie. care au susţinut nu doar în trecut ci şi în prezent existenţa a numeroase aşezări şi a unui număr însemnat de locuitori. 47). „formaţiunile teritoriale rurale îşi au originea în diferite perioade ale preistoriei. Indusul şi Gangele. Cucu remarcă relaţia strânsă ce se realizează între reţelele de aşezări vechi şi reţeaua hidrografică. în zonele cu proeminenţe naturale vizibile şi îndeosebi în adăposturile naturale oferite de munte. deltele şi punctele de confluenţă a apelor. Fluviul Galben. o sursă înfloritoare de comerţ. au reprezentat de-a lungul istoriei spaţii de reală înflorire a marilor civilizaţii. apa este considerată şi cea mai utilizată cale de legătură între comunităţi. Renumite sunt aşezările lacustre din Noua Guinee sau alte insule ale Polineziei. Rinul şi Tamisa. Autorul remarcă concentrarea unui număr mare de aşezări în vecinătatea ţărmurilor marine sau lacustre. Nici una dintre formele majore de relief 123 . Lucrările de specialitate îi grupează în: • factori fizico-geografici (reţea hidrografică. Între factorii fizico-geografici apa a avut cea mai mare importanţă în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor în general. Văile marilor râuri. deal şi câmpie” (Cucu. infrastructură). 180). Amazonul şi Mississippi au generat condiţiile necesare apariţiei unor „adevărate furnicare umane”. câmpie). Zairul. Există mărturii arheologice concludente care atestă vetre de aşezări. Această intensă şi veche populare a spaţiului geografic ascunde o mare complexitate şi varietate a factorilor generatori de aşezări. Element esenţial al vieţii. p. • factori istorici (procese de colonizare şi de migraţie). forme de relief. deal.Cercetările efectuate în diferite spaţii ale lumii au condus la concluzia că. Dunărea. structuri vegetale). fapt ce îi conferă valoare strategică. Zambezi şi Nigerul. Sunt remarcate. localizările determinate de linii de izvoare. în arii destul de întinse. care au permis comunităţilor respective deplasarea la distanţe din ce în ce mai mari şi stabilirea unor relaţii cu comunităţi învecinate sau mai îndepărtate. • factori economici (resurse naturale. În lucrarea Geografia aşezărilor rurale. Nilul. V. apărute la contactul dintre diferite forme de relief (munte. Formele de relief sunt la rândul lor determinante în apariţia şi dezvoltarea reţelei de aşezări. de asemenea. considerate „zone de răspântie”.

condiţiile climatice cele mai favorabile dezvoltării comunităţilor umane au fost cele din zonele calde şi umede şi din zonele temperate. importante componente ale activităţii umane. Între factorii economici cu rol determinant în apariţia aşezărilor. Şi în prezent peste 50% din populaţia Terrei se află în această zonă climatică. scoţieni şi irlandezi spre America de Nord. politice sau economice ale diferitelor spaţii geografice. Mult mai propice în privinţa dezvoltării sunt câmpiile. cât şi cu lemnul necesar activităţilor din gospodărie. dealurile şi podişurile joase. dar există diferite grade de favorabilitate în condiţiile pe care acestea le oferă locuirii. În secolul al XVI-lea şi în cele următoare importante sunt migraţiile europenilor. ce reprezintă un real suport al vieţii.nu este restrictivă în totalitate. de importanţă majoră sunt resursele naturale. Din punct de vedere istoric importante sunt evenimentele deosebite ce au determinat modificări în condiţiile de mediu. Este bine cunoscut faptul că marile civilizaţii ale lumii au apărut în spaţii cu climă caldă şi umedă sau în apropierea unor mari resurse de apă (Egipt. sau ca resursă economică. 124 . media anuală a numărului de migranţi atingând valoarea de 3 milioane de persoane (Cucu. la o creştere rapidă a lor. mai întâi spanoli şi portughezi spre America Centrală şi de Sud şi apoi francezi. Aşa se explică apariţia de noi popoare în Europa sau amestecul acestora cu populaţiile autohtone (prima jumătate a mileniului întâi). India). fapt ce a dus la apariţia unei largi reţele de aşezări rurale ce s-au transformat cu timpul în aşezări urbane importante. numeroase aşezări preferând vecinătatea pădurii în care populaţia se putea refugia în caz de pericol. care au permis dezvoltarea unei agriculturi înfloritoare. olandezi. englezi. formele înalte oferind spaţii mai restrânse precum depresiunile şi culoarele de vale. capabilă să susţină o populaţie în creştere. de unde se aproviziona atât cu hrană. Mesopotamia. Clima şi-a pus întotdeauna amprenta asupra apariţiei şi repartiţiei spaţiale a aşezărilor. ulterior. Migraţiile sunt prezente în comportamentul populaţiei din cele mai vechi timpuri. Procesul respectiv a dus într-o primă fază la apariţia unui număr din ce în ce mai mare de aşezări şi. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea sunt alte momente importante ale migraţiei europenilor peste oceanul Atlantic. O importanţă reală o are şi vegetaţia naturală ca adăpost. 1981). sursă de hrană. În relaţie cu formele de relief şi cu resursele de apă.

Rezultatele sunt acţiunile sale de adaptare permanentă la condiţiile de mediu. a sării şi a materialelor de construcţie. 2. comunităţilor umane în 125 . „Favorabilităţile naturale au oferit omului.Alături de apă şi vegetaţie. cea a revoluţiei industriale. determinând apariţia aşezărilor rurale în care principala activitate era agricultura. astfel. Într-o altă etapă istorică. Nu mai puţin important este rolul căilor de transport în determinarea apariţiei localităţilor în spaţii fără o ofertă naturală sau economică reală. comunităţile rurale au fost atrase de resursele subsolului care devin în aceste condiţii foarte preţioase noilor activităţi economice. atestată fiind de denumiri ale unor localităţi precum Baia. Baia Mare. Căile de comunicaţie sunt cele care creează legături între importante centre economice. permanent reîmprospătate cu aluviuni bogate în substanţe nutritive aduse de fluviile respective. Lancashire şi Midlands. între care adăpostirea de „ameninţările inerente” şi aşezarea în arealele cele mai favorabile existenţei sale sunt esenţiale. Astfel. Ocniţa. a minereurilor feroase sau neferoase. regiunile cu soluri fertile au atras întotdeauna populaţia. menţionate anterior. omul se află într-o relaţie permanentă cu acesta.3. primul în estul Munţilor Penini iar ultimele două în vestul şi sudul acestora. dar şi un factor de presiune asupra existenţei sale. aşezări care odată cu înflorirea industriei se transformă treptat în oraşe.2. Indo-Gangetică. Marile câmpii fluviale şi deltaice (a Mesopotamiei. bogăţiile solului şi subsolului au generat de-a lungul timpului aşezări cu anumite caracteristici funcţionale. Sărari. aşezările miniere în bazinele de exploatarea cărbunilor. omul a fost nevoit să reacţioneze pentru a-şi păstra echilibrul. De aceea. Aceste noi localităţi îşi trag „seva” din fluxul de materii prime şi energie care se vehiculează de-a lungul căilor respective. Apar. Un exemplu elocvent este apariţia unor aşezări în bazinele carbonifere ale Angliei în secolul al XVIII-lea: Yorkshire-Nottingham-Derby. Situaţia se regăseşte şi în România. Huang He şi Chang Jiang). oferind un potenţial însemnat aşezărilor care apar şi se dezvoltă de-a lungul lor. Păcureţ etc. luncile largi ale unor fluvii (Nil) au oferit condiţii optime pentru desfăşurarea activităţilor agricole datorită solurilor fertile. Mediul reprezintă suportul său vital de care nu se poate desprinde. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane Element component al mediului geografic.

odăi. Unul dintre aceştia. Materializarea acestui tip de relaţie s-a realizat sub forma unor aşezări primitive: grote. spre comunităţile învecinate. l-a hrănit. astfel încât evoluţia lor a fost mai rapidă. 1977. fiind astfel sisteme închise. construcţii megalitice. evoluate ulterior spre colibe.)” (Cucu. În timp. În România. silvice. 43). i-a direcţionat gândurile” (Eyles. În acel moment se distingea clar vatra cu funcţionalitatea sa rezidenţială şi moşia. printr-o evoluţie economică mai rapidă şi prin dezvoltarea legăturilor cu un număr mai mare de aşezări învecinate s-au îndepărtate. 43). posibilitatea practicării unei îndeletniciri permanente şi respectiv adaptarea activă la un anumit mod de viaţă corespunzător îndeletnicirilor practicate (agricole. E. Unele dintre localităţile „centrale” au avut avantaje comparative mai mari. p. piscicole. i-a determinat acţiunile. el intervine prin modificarea acestuia în raport cu propriile nevoi.formare. Poziţia lor în noua ierarhie ce se contura le-a consacrat ca leaderi. 26). deşi existenţa sa mai depinde de mediul în care trăieşte. Relaţia dintre cele două elemente era unidirecţională. împreună cu satele pe care le „coordonau” au format unitatea administrativă de bază – comuna. p. 2000. 2000. Este momentul în care apar primele forme de aşezări umane închegate şi bine conturate – satele. Acestea sunt adevărate sisteme funcţionale în cadrul cărora elementele se aflau într-o stare de permanentă interdependenţă dar nu aveau legături cu alte sisteme teritoriale (aşezări). ridicându-le la 126 . astfel încât în momentul apariţiei unor forme de organizare administrativă ele au căpătat şi funcţia de loc central. Semple consideră că „omul este un produs al suprafeţei terestre […] pământul l-a crescut. În acest context se poate spune că. relaţia om-mediu a evoluat spre o interdependenţă în creştere. chilii în stâncă. de reşedinţă. adăposturi în copaci. bordeie. p. Această concepţie deterministă a fost lansată la sfârşitul secolului al XIX-lea de Friederich Ratzel şi continuată de discipolii săi. Următoarea etapă a evoluţiei aşezărilor este cea a deschiderii acestora spre spaţiul înconjurător. Omul devine element activ şi. spaţiul productiv ce satisfăcea nevoile comunităţii respective. pastorale etc. sălaşe şi crânguri (Cucu. Unele sate s-au detaşat prin funcţionalităţi mai complexe. într-o primă etapă a locuirii spaţiului său vital omul a fost un element pasiv aflat permanent sub presiunea condiţiilor de mediu. Dezvoltarea relaţiilor cu vecinii a favorizat şi o diversificare a activităţilor şi implicit o diferenţiere pe niveluri de dezvoltare.

elemente de legătură între acestea şi aşezările urbane. care dă naştere unor concentrări demografice de dimensiuni variate. au reprezentat forme superioare de aşezare rurală. • nivelul diferit al dezvoltării serviciilor.2. Humeau. Începând cu „teoria apărării” a economistului german Carol Bücher şi a istoricului de aceeaşi origine Georg Maurer şi continuând cu cele vizând factorii favorabili de mediu. căci despre ele este vorba.rangul de loc central pentru un număr mai mare de sate. Rezultă o mare varietate a tipurilor de clasificări. p. în care indivizii au relaţii interumane mai strânse (comunităţile rurale) sau mai slabe (localităţile urbane). 2001). Există numeroase criterii care stau la baza clasificării localităţilor între care cele mai uzitate sunt: mărimea demografică. aparţinând altor specialişti de renume. teoriile respective au făcut abstracţie de factorul predominant în procesul de naştere a oraşelor şi anume gradul de dezvoltare economică. 2. Clasificarea aşezărilor după mărime demografică Aceasta este una dintre problemele dificile pe care specialiştii trebuie să le rezolve. fizionomia şi morfostructura. poziţia geografică. din „explozia demografică şi cea tehnologică […] care dinamizează şi determină translaţia unei aşezări pe «continuum-ul» rural-urban”. Dificultatea rezultă din marea varietate a condiţiilor de mediu la nivel global. dar este unanim recunoscut faptul că pentru o diferenţiere mai realǎ a ruralului de urban sunt recunoscute trei caracteristici principale: • densitatea diferită a populaţiei (scăzută în rural şi crescută în urban). Aceste aşezări aflate în poziţii avantajoase. (Ianoş. la intersecţia mai multor căi de comunicaţie şi-au dezvoltat o funcţie economică nespecifică ruralului. necesitatea organizării politico– juridice sau evoluţia numărului şi a densităţii populaţiei. permanenţa lor. a forţelor de producţie (Cucu. • funcţionalitatea specifică fiecărui mediu (agricolă în rural şi industrială în urban). funcţia comercială. Târgurile. 127 . 2000. 18).4. Tipuri de aşezări umane Tipologia aşezărilor este unul dintre cele mai complexe subiecte abordate de literatura de specialitate. Teoriile cu privire la apariţia oraşelor sunt foarte numeroase şi ele reliefează rolul diverşilor factori în conturarea unor aşezări de rang superior. funcţionalitatea.

Criteriul demografic rămâne însă cel mai folosit. avantajate de această poziţie prin oferta complexă a mediului foarte variat specific diferitelor forme de relief.000 şi respectiv 2. numeroasele ţări ale organizaţiei îşi au propriile clasificări şi praguri în raport de condiţiile interne ale fiecăreia (de la 200 la 50. în raport cu microformele de relief. Clasificarea aşezărilor după poziţia geografică Acest tip de clasificare se poate realiza după mai multe criterii: pe mari unităţi de relief. în care satele şi oraşele s-au dezvoltat de-a lungul timpului. a condiţiilor economice şi a celor sociale. Pe plan intern însă. în cadrul câmpiilor sunt evidenţiate aşezările din câmpiile de acumulare (Câmpia Indo-Gangetică. formă) Marea varietate a mediului geografic.000 de locuitori. Pentru formele de relief înalte clasificările sunt mai complexe.000 de locuitori). Clasificarea aşezărilor după criteriul morfo-structural (structurǎ. Marea Câmpie Chineză) sau cele din câmpiile de eroziune. pe forme minore de relief. Astfel.500 de locuitori (Gilg. În cadrul fiecărei unităţi majore de relief aşezările sunt localizate diferit. 2000. Sunt de asemenea recunoscute aşezările din câmpiile litorale (câmpii de eroziune). literatura de specialitate realizează noi clasificări ce evidenţiază specificul acestora. de interfluviu montan). etc. Ca exemple pot fi date situaţiile din Marea Britanie şi SUA unde specialiştii consideră ca limită între rural şi urban valorile de 2. a determinat existenţa unei mari diversităţi morfostructurale a acestora. aşezări din regiuni deluroase şi de podiş. podişuri şi munţi). recomandările ONU în această privinţă precizează ca prag superior pentru aşezările rurale 2. etc. 128 . care prin condiţiile pe care le oferă activităţilor agricole dar şi celor industriale şi de transport atrag un număr însemnat de populaţie. dealuri. textură. La nivel internaţional. după altitudine. aşezări din depresiuni intramontane. p. 1985). Clasificarea pe mari unităţi de relief cuprinde trei mari categorii: aşezări din spaţiul câmpiilor. O altă categorie este cea a aşezărilor din zonele de contact (câmpie. Există aşezările de mare altitudine (de platformă. de versant. 73). care sunt cunoscute ca „grânarii ale lumii şi bineînţeles zonele de atracţie ale populaţiei” (Cucu. aşezări din spaţii montane. De aceea.

Din punctul de vedere al formei se remarcă satele geometrice (poligonale. Moşia se află în totalitate în afara arealului construit cu excepţia unor mici suprafeţe destinate grădinăritului sau culturii altor plante strict necesare în gospodărie. care au mai multe nuclee bine individualizate. clasificările din literatura de specialitate reliefează existenţa pe de o parte a satelor cu texturi regulate şi pe de altă parte a celor cu texturi neregulate 1 . specific zonelor deluroase şi de podiş care are o formă mai bine conturată. care este specific ariilor cu relief slab fragmentat. • oraşe polinucleare (sau pluricelulare). cu gradul de înclinare a pantelor foarte redus. gospodăriile aflându-se la distanţe ceva mai mici datorită reliefului mai puţin fragmentat. sunt oraşe mari. liniare etc. mai exact câmpiilor. Şi în cazul aşezărilor urbane există numeroase studii privind caracteristicile morfo–structurale în cadrul cărora sunt descrise următoarele categorii: • oraşe de tip radiar–concentric.000 m. aşezate mai ales în câmpie (Bucureşti. între 100 şi 2. în acest caz vatra este bine conturată. rotunde) şi satele mononucleare. O altă clasificare distinge sate cu texturi rectangulare şi sate cu texturi circulare. Moscova). dreptunghiulare. pătrate. conturându-se deja un centru compact. Marea varietate a mediului a determinat şi o diversitate a texturii şi formelor aşezărilor rurale. • satul răsfirat. • satul adunat (sau compact). nepermiţând comasarea construcţiilor într-un perimetru restrâns. specifice zonelor de contact sau a punctelor de convergenţă a unor importante drumuri comerciale. densitatea locuinţelor în vatră este ceva mai mare. 1 Textura se referă la ordinea interioară a străzilor şi locuinţelor. dezvoltate în jurul unui nucleu primar. 129 . (***. care se caracterizează printr-o mare dispersie a gospodăriilor pe aproape întreaga suprafaţă a aşezării. polinucleare. 1984). distanţele dintre locuinţe fiind foarte mari. Astfel. podişurilor tabulare şi depresiunilor largi intramontane. toate locuinţele fiind cuprinse în ea. unele apărute odată cu oraşul.Studiile efectuate cu privire la caracteristicile aşezărilor rurale definesc următoarele categorii: • satul risipit (împrăştiat). în jurul caselor se află doar o parte din moşia satului. altele ulterior. acest tip de sat este caracteristic zonelor montane în cadrul cărora relieful este foarte fragmentat.

Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesară stabilirea criteriilor de bază. comerciale etc. sunt în general oraşe noi. oraşe rectangulare în cadrul cărora reţeaua stradală are o formă geometrică ordonată (străzile se întretaie în unghi drept).• • • prin specializarea anumitor părţi ale localităţilor respective (Timişoara. dezvoltată în relaţie cu permanenta lor transformare şi cu tendinţa de a-şi schimba structura funcţională. În cazul celui de al doilea criteriu este foarte dificil de a se stabili exact valoarea producţiei unor activităţi de servicii precum cele culturale.. 2001). în majoritatea cazurilor se apelează la utilizarea combinată a criteriilor. în cazul unor situaţii speciale. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii profesionale a populaţiei ocupate şi cel valoric al producţiei. moderne. Stockholm). formă condiţionată de caracteristicile reliefului în care s-au dezvoltat sau de poziţia lor în zona preorăşenească a unor mari metropole. existenţa unei stări de inflaţie permanentă duce la deformarea imaginii valorilor de producţie şi implicit la cea a caracterului funcţional al localităţilor. dezvoltate începând cu secolul trecut în SUA. oraşe de tip mixt în cadrul cărora se regăsesc structuri vechi alături de cele noi. Pe de altă parte. însă. De aceea. Clasificarea aşezărilor pe criteriul funcţional O foarte bogată literatură există în legătură cu clasificarea aşezărilor după funcţionalitatea acestora. formă ce avantajează deplasarea şi împărţirea în parcele a spaţiului urban. deformând astfel imaginea reală a volumului de populaţie angajată în activităţile respectivei aşezări. 130 . Los Angeles. sunt localităţi urbane vechi. care au suferit în ultimul secol importante modificări. San Francisco. cele mai cunoscute exemple sunt oraşele New Delhi şi Beijing (Cucu. există inconveniente. fiecare cu însuşirile lor. care joacă în unele cazuri un rol deosebit în funcţionalitatea aşezării. de-a lungul unor importante artere de circulaţie. Marea Britanie (unele oraşe satelit) dar şi în India (Chandigarh) şi Pakistan (Islamabad). În ambele cazuri. Utilizarea primului criteriu este insuficientă datorită instabilităţii forţei de muncă. ce se poate deplasa în alte localităţi decât cea de reşedinţă. cum este cea a tranziţiei economice prin care trece România. oraşele–stradă apărute prin dispoziţia liniară a elementelor componente de-a lungul arterei principale.

• aşezări rurale cu funcţii mixte între care se disting cele cu funcţii agro–industriale. • oraşe agricole. • oraşe industriale specializate. viticole.). cele apărute în ultimele decenii în peisajul urban al multor ţări şi care mai păstrează alături de funcţionalitate şi alte caracteristici specific rurale precum dimensiunea demografică redusă şi o infrastructură mai slab dezvoltată. spaţiul orăşenesc destinat cu precădere locuinţelor. Studiile cu privire la funcţionalitatea oraşelor scot în evidenţă predominarea activităţilor secundare şi a celor terţiare: • oraşe cu funcţii complexe. cu industrie de prelucrare a materiilor prime agricole şi aşezări cu industrie prelucrătoare a materiilor prime minerale. 131 . cerealiere. pomicole. • aşezări rurale cu funcţii speciale precum cele turistice sau balneoclimaterice şi cele cu funcţii piscicole şi turistice. Se remarcă astfel că în interiorul localităţilor urbane se conturează mai multe spaţii cu funcţionalităţi specifice. aşezări rurale cu funcţii agricole şi servicii exterioare (în apropierea unor puternice centre polarizatoare.În urma numeroaselor studii efectuate cu privire la funcţionalitatea aşezărilor rurale s-a ajuns la următoarea clasificare: • aşezări rurale cu funcţii predominant agricole în cadrul cărora se disting aşezări legumicole. aşezări cu creşterea animalelor. de cele mai multe ori acestea sunt capitale ale statelor sau ale unor regiuni administrative. • aşezări rurale cu funcţii predominant industriale ce cuprind aşezări cu industrie extractivă. sunt localităţi urbane mari şi foarte mari în cadrul cărora există o largă varietate de activităţi. cele a căror populaţie activă este ocupată în proporţie de 75% în activităţi ale unor ramuri industriale. administrative etc. • oraşe cu funcţii industriale şi de servicii. Caracteristicile funcţionale ale oraşelor îşi pun amprenta asupra structurii interne a acestora. agricole cu activităţi în transporturi şi agro–piscicole. pe mari artere de circulaţie care permit pendularea forţei de muncă) şi aşezări rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale. de transport. pe primele locuri fiind însă cele industriale şi de servicii. cerealiere şi de creşterea animalelor. comerciale. în cadrul cărora predomină un anumit tip de activitate: • zone rezidenţiale. cu funcţii agro–forestiere. • oraşe cu funcţii predominant de servicii (turistice.

literatura de specialitate abundă de studii referitoare la raporturile existente între aşezări. acestea au un rol important în echilibrarea fizică şi psihică a populaţiei urbane. comerciale. Manhattan. în atenuarea efectelor negative precum poluarea. care contracarează tendinţa de puternică artificializare a mediului. 132 .2. Sisteme de aşezǎri Pornind de la definirea aşezării ca „sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” şi de la realitatea existenţei unei mari diversităţi de astfel de sisteme în cadrul complexului sistem geografic sau teritorial. toate marile oraşe ale lumii au conturată în partea centrală o astfel de zonă.• • • zone industriale. alte zone. SUA 2.). de transport. în cazul oraşelor mari. New York. recreative etc. cu funcţii complexe există mai multe zone industriale specializate. Manhattan. New York). care concentrează cele mai importante activităţi de servicii (ex. specializate pe anumite tipuri de activităţi de servicii (socio-culturale. zone verzi. acestea pot fi amplasate în diverse părţi ale localităţii. financiare.5. pe suprafaţa cărora se concentrează activităţile industriale dar şi cele de servicii orientate spre acest domeniu.

urmate fiind de relaţiile economice şi demografice. p. Sistemele de aşezǎri sunt considerate a fi „ansambluri constituite prin seturi de relaţii de interdependenţǎ între mai multe aşezǎri (urbane şi rurale). ce stabilesc ierarhia în sistem. în aşa fel încât orice modificare importantǎ la nivelul unei unitǎţi elementare semnificative poate genera modificǎri asupra caracteristicilor similare ale altor aşezǎri” (Ianoş. 35) 133 . Sistemul de aşezări (cadrul conceptual) (după Ianoş şi Humeau. Humeau. creând o structură de piramidă în vârful căreia se află cea mai dezvoltată aşezare (fig. în prezent se utilizează cel de sistem de aşezări având o conotaţie mult mai complexă (Ianoş. Cele mai importante sunt relaţiile de subordonare. Cele mai importante sunt relaţiile de servicii şi cele politico-administrative. p.Dacă într-o primă fază s-a vehiculat mai ales conceptul de reţea. 2000). 33. Humeau. care dau naştere reţelei. 33) reliefează faptul că elementele acestui sistem sunt aşezările de diferite tipuri aflate în relaţii de interdependenţă şi constituind subansambluri. care conectează sistemul la complexul de sisteme din care face parte. 34). şi externe. Aşezări SISTEM DE AŞEZĂRI de servicii politicoadministrative ELEMENTE RELAŢII INTERNE Ansambluri de aşezări STRUCTURA economice demografice Fig. 2000. Relaţiile sunt clasificate în două categorii. interne. 2000. Schema prezentată (fig. 34).

34. p.Metropole Centre regionale Orase Asezari rurale Fig. în Ianoş. Humeau. Podu Turcului. Trei niveluri ierarhice (după L. există două categorii de sisteme şi anume urbane şi rurale. Este unanim acceptat faptul că în realitate. S. 33) Întreaga varietate de elemente şi de relaţii determină existenţa unei varietăţi de sisteme. ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare şi clasificare a acestora. cu funcţii intercomunale. raportat la tipurile de aşezări. în România fiind date ca exemple sistemele axate pe satele Bozovici. Astfel de sisteme pot fi găsite doar în spaţii profund rurale. în opinia autorilor lucrării Teoria sistemelor de aşezări umane termenul de sistem de aşezări rurale poate fi folosit doar în cazul în care în vârful piramiei se află satul cel mai dezvoltat. Bălăceşti. 2000. Dacă în cazul sistemelor urbane situaţia este clară. Bourne. Gurahonţ. Pleniţa etc. 134 .

Humeau. concept acceptabil dacă se analizează activităţile pe care oraşul le prestează spaţiului rural şi ponderea mai ridicată a localităţilor rurale în sistem. ca serviciile religioase (aproape în fiecare sat există un aşezământ bisericesc. 135 . asistenţă medicală. p. unităţi comerciale).a. dar şi altele de natură spirituală. pe nivelele următoare situându-se satul. de învăţământ liceal ş. inacceptabil în condiţiile în care se ţine cont de populaţia urbană mai numeroasă. prestări servicii. Sistemele de aşezări rurale sunt prin dimensiunea lor spaţială şi prin nivelul de complexitate sisteme locale. considerate a fi pur rurale. Astfel.Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la bază cătunul. În acest caz avem de a face cu un sistem rural discutabil. pe care nu îl regăsim în cătune). (Ianoş. juridice. satul reşedinţă de comună şi satul cu funcţii intercomunale. autorii propun acceptarea unei situaţii deosebite în care în vârful piramidei se află un oraş situat la baza piramidei urbane şi căruia îi sunt subordonate centrele rurale cu funcţii intercomunale. Pe lângă sistemele menţionate. Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună se bazează atât pe furnizarea unor servicii complexe. precum cele comerciale. 100). Raporturile dintre acestea se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. aflate la nivelele inferioare ale ierarhiei aşezărilor. de obicei. Centrul rural cu funcţii intercomunale oferă în plus unele servicii comerciale şi medicale specializate. învăţământ. cât şi a celor de administraţie. 2000. între cătun şi sat relaţiile se bazează pe furnizarea de către acesta din urmă a unor servicii comerciale de bază (cătunul nu are.

să se adapteze mediului geografic. economia. relaţiile politice. şi din diversitatea extremă de relaţii existente între acestea. în acelaşi timp. 136 . între care se stabilesc relaţii sociale de diverse tipuri. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ 3. Componentele antropice. îl condiţionează transformându-l mai mult sau mai puţin în raport de propriile necesităţi. este o entitate socială. naturale şi antropice. astfel. care formează un ansamblu funcţional bine definit şi cu o evoluţie coordonată. La toate acestea se adaugă sistemul social şi cel cultural rezultate din formele de manifestare a vieţii sociale şi culturale şi care reprezintă comportamentul uman. Sistemul antropic este rezultatul acestor relaţii de intercondiţionare între mediul natural şi om. Această adaptare reprezintă relaţia pe care o are cu mediul. sunt numeroase şi variate. Este alcătuit din subsisteme cu rol determinant precum populaţia. Se poate spune. aşezările. care se manifestă în planul real prin comportament. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic Marea complexitate a geosistemului rezultă din numărul însemnat de elemente componente. unitatea de bază a sistemului antropic.1. că cele două sisteme formează un întreg bazat pe caracteristicile specific umane.3. rezultatul fiind un comportament specific cu manifestări variate atât în timp cât şi în spaţiu. deci. Sistemul cultural are la bază relaţiile interumane care dau naştere unor grupuri specifice. Sistemul socio-cultural. este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre acestea. constituite la rândul lor într-un sistem aparte. dar şi relaţiile omului cu mediul pe care îl locuieşte. cea socială şi cea culturală. ca oricare altul. trăieşte si se organizează în grupuri mai mari sau mai mici reuşind. relaţie de interdependenţă prin care omul şi societatea creată de el răspund influenţelor mediului dar. Omul. Elementele sunt grupurile sociale formate dintr-un număr variat de indivizi.

). cea socială şi cea culturală se orientează spre studiul comportamentului uman în spaţiu şi a structurilor socio-culturale rezultate. dintre acestea şi mediul natural. elemente ale culturii sociale şi elemente ale culturii spirituale.Marea diversitate şi complexitate a comportamentului uman se remarcă şi în dificultăţile pe care specialiştii le au în definirea unor concepte precum cultura şi civilizaţia. demografia. 3. care analizează dimensiunea spaţială a acestor fenomene demografice. Civilizaţia. spunem. cu excepţia câtorva elemente de comportament instinctiv. gândim. care reflectă relaţia dintre elementele componente. este condiţionat cultural. a diverselor procese care se produc în societatea umană (migraţii. se regăsesc analizele din domeniul geografiei sociale. clasificate în trei categorii: elemente de cultură materială. care se ocupă cu descoperirea caracteristicilor unor ansambluri mari de populaţie şi geografia populaţiei. a cauzelor apariţiei acestora. conflicte etc. se ocupă. cu studiul proceselor culturale (descoperiri.2. determinând modificări importante în sistem. În esenţă. invenţii. cultura reprezintă un ansamblu structurat de valori creat de societatea umană în procesul său evolutiv. Cea de a doua studiază repartiţia spaţială în relaţie cu evoluţia istorică a elementelor componente ale culturii şi civilizaţiei. care abordează comportamentul uman individual. cel detaliat şi cel generalizat. Cele două ramuri ale geografiei. psihologia şi geografia culturală. noţiune strâns înrudită cu conceptul cultură. este considerată ca o etapă superioară în procesul de evoluţie a culturii caracterizată printr-un mare grad de complexitate. de asemenea. Structuri de bază ale sistemului social Studiile efectuate asupra omului ca entitate componentă a geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiză. 137 . Prima îşi concentrează atenţia asupra formelor de organizare spaţială a indivizilor şi a relaţiilor dintre ei. Din această perspectivă ea se înrudeşte cu sociologia. exprimă nivelul de dezvoltare a unei societăţi determinate istoric. Astfel s-au născut ştiinţe precum psihologia. care vizează structura de grup a societăţii. difuzie). Tot ceea ce facem. Între cele două niveluri de studiu. Numeroasele definiţii date acestor noţiuni subliniază marea varietate de opinii şi de forme de raportare a omului la propriul comportament.

Forma de bază existentă în toate tipurile de societate de-a lungul istoriei este familia nucleară (soţ. chiar intime. Studiile de geografie socială cu privire la elementele de bază ale sistemului. formate pe baza relaţiilor de vecinătate şi anume comunitatea. se manifestă relaţii afective etc. pe un set de reguli. clasificarea lor în raport de caracteristicile şi relaţiile pe care le dezvoltă între ele şi poziţia acestora în cadrul societăţii. cel mai important fiind „familia”. Structura internă a grupurilor sociale Luând în considerare structura internă (elemente componente şi relaţii) sociologii au clasificat grupurile în două categorii majore: • grupuri primare la baza cărora stau relaţiile de înrudire. acesta bazându-se. De asemenea. 3.Pentru a înţelege modul de formare a grupurilor sociale. conţine un număr mai mic sau mai mare de membri între care relaţiile sunt strânse. grupurile. şi de durată. suferă modificări. rezultată din relaţiile cu întregul sistem. soţie. cu referire frecventă la arealul pe care se extinde. legăturile de bază (cele din interiorul său). adaptându-se permanent la schimbările sociale. se orientează pe trei niveluri de analiză: structura internă a grupurilor. caracteristicile şi comportamentul lor. copii) care. interacţiunile sociale (relaţiile sale cu restul societăţii). geografia socială se concentrează asupra relaţiilor şi interacţiunilor acestor microsisteme.1. relaţiile de bază care determină formarea grupurilor sociale şi comportamentul lor în societate sunt de două tipuri: economice şi culturale. grup de bază al oricărei societăţi. În acest cadru apar primele forme de socializare a individului. De mai mare interes pentru geografia socială sunt grupurile secundare. Din studiile efectuate de-a lungul timpului s-a remarcat faptul că. în esenţă. aflându-se în relaţie cu mediul. cei care împărtăşesc aceleaşi idei despre lumea în care trăiesc şi au acelaşi comportament socio-cultural formează grupuri distincte. Familia. ale 138 . un mic sistem social.2. Din perspectiva teoriei acţiunii sociale procesul de interacţiune dintre două persoane se constituie într-un microcosmos al sistemului social. un astfel de exemplu fiind „comunitatea”. Există numeroase definiţii ale acestui grup. Este bine cunoscut faptul că indivizi cu poziţii socio-economice similare au tendinţa să se grupeze. S-a sugerat de către unii autori că o comunitate este un grup. • grupuri secundare realizate pe baza relaţiilor de asociere.

bine închegat. Ca urmare a creşterii complexităţii sistemului socio-economic. sau ca set de grupuri primare strâns relaţionate. astfel. S-a remarcat şi faptul că aceste relaţii sunt în general orientate local.cărui relaţii se orientează spre nivelul naţional sau spre cel local. Familia nucleară devine cel mai 139 . Alte caracteristici ale comunităţii sunt următoarele: • membrii îşi cunosc bine locul în societate. Exemplu de comunitate (Oneida. ducând astfel la restrângerea spaţiului de manifestare a comunităţilor originare. cu precădere în cele rurale. Tradiţia este. • membrii sunt relativ imobili fizic şi social. care se mai regăsesc în prezent doar în zonele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic. • familiile reprezintă celulele comunităţii. Comportamentul este în general reglat de obiceiurile locale. De aceea. societatea este grupată astăzi pe alte criterii. cu rol de susţinere a regulilor sociale (codul moral) pe baza cărora supravieţuieşte comunitatea. termenul „comunitate“ este definit ca grup social la scară redusă. factorii de control fiind familia şi biserica. Evoluţia societăţii umane din ultimele secole a determinat importante modificări la nivelul relaţiilor interumane. • cultura este omogenă. cu o clară delimitare spaţială. elementul esenţial. SUA) Relaţiile sociale sunt bine definite. Grupurile primare nu dispar ci îşi schimbă funcţionalitatea. iar interacţiunile dintre indivizi se manifestă pe o mare varietate de planuri.

Cel de al doilea tip de grupuri. Un alt criteriu de grupare în prezent este interesul comun. dar pe alte criterii precum interesul individual. Cincinnatti. partide politice). apar cu scopul de a obţine acele avantaje pe care membrii lor nu le pot obţine individual. dispersia şi regruparea spaţială a acestora. SUA. societăţi). Relaţiile care duc la conturarea acestor grupuri sunt de natură culturală. Astfel de motivaţii duc la naşterea a două tipuri de grupuri: • cele cu scopuri expresive (asociaţii voluntare) caracterizate prin relaţii şi activităţi care implică satisfacţia membrilor componenţi şi • cele cu scopuri materiale (sindicate. 2004 Din acest punct de vedere geografia socială are ca principală sarcină examinarea distribuţiei grupurilor. asociaţii de afaceri etc. etnice. bande. 140 . pe care le consideră ca determinante în alcătuirea şi funcţionarea grupurilor respective (cluburi.. economică sau politică şi sunt determinate de factori independenţi de voinţa membrilor lor. ca în cazul grupurilor rasiale. relaţiile care se dezvoltă între ele.important grup primar fiind puţin afectat structural de schimbările sociale şi economice ale lumii moderne. Asociaţiile voluntare sunt compuse din indivizi care se grupează pe baza unor interese comune. Grup de voluntari în campania electorală. grupuri de presiune. Indivizii continuă să se grupeze. stabilirea proceselor care au determinat gruparea. religioase. asociaţii de afaceri. sindicate.

cele bazate pe relaţii de inegalitate socială (feudale. de piaţă). o poziţie în plan orizontal.2. Nu întotdeauna. exprimată prin distribuţia resurselor ca urmare a puterii pe care o deţin acestea. • puterea deţinută. Această putere rezultă din poziţia pe care ele o au pe piaţă. În societăţile preistorice ale vânătorilor şi culegătorilor a existat un oarecare echilibru între resurse şi populaţie. rezultate din competiţia permanentă faţă de resursele limitate ale societăţii actuale. dominate de economia de piaţă. adică din capacitatea lor de a acapara resursele existente. capitaliste.3. exprimând poziţia grupurilor aflate în această competiţie. care determină un anumit nivel de trai (nivel al veniturilor) şi care influenţează ulterior localizarea spaţială şi accesul la resursele amplasate diferit. Relaţiile dintre grupurile sociale Marea diversitatea a grupurilor sociale existentă în prezent a determinat nevoia cunoaşterii nu doar a configuraţiei lor interne ci şi a celor rezultate din relaţiile ce se nasc între grupurile componente ale societăţii. Din acest punct de vedere. De aici rezultă inegalitatea acestor grupuri atât în cadrul societăţii cât şi a distribuţiei lor teritoriale. În cele bazate pe principii egalitariste se presupune că resursele sunt împărţite în mod echitabil. În cadrul tuturor tipurilor de societăţi existente de-a lungul istoriei resursele au fost limitate. în cazul aşa numitelor societăţi competitive. sau poziţia relativă a grupurilor în raport cu piaţa resurselor. ce naşte o ierarhie pe verticală. • inegalitatea dintre grupuri. acesta a fost un factor determinant în conturarea relaţiilor sociale. 141 . grupurile de bază ale societăţii sunt clasele sociale.2. Poziţia pe care o ocupă diversele grupuri în competiţia pentru resurse este determinată de puterea deţinută în cadrul societăţii. • situaţia pieţei. însă. în care apar conflicte cu privire la ceea ce revine fiecărui individ. Nu acelaşi lucru se întâmplă. însă. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului socio-economic: • conflictele între grupuri. În raport cu poziţia lor în sistemul socio-economic acestea au o anumită putere de acumulare a resurselor. strict economic. astfel încât conflictele sunt anulate.

Numărul membrilor săi este în scădere. În cadrul societăţii agrare predomină grupurile primare aflate în relaţie directă cu pământul. clase sociale ale epocii. contractual. care reprezenta atât un important potenţial de forţă de muncă cât şi o valoroasă piaţă de desfacere pentru industrie. Procesul de industrializare s-a manifestat în primul rând în spaţiul urban. având un impact din ce în ce mai slab în societate. astfel. ca şi rolul pe care îl joacă fiecare în 142 . distrugerea regulilor anterior stabilite. De-a lungul evoluţiei istorice a umanităţii s-au produs importante modificări în cadrul relaţiilor sociale şi ale structurii societăţii. Oraşele existente în momentul apariţiei primelor elemente industriale (întreprinderi) au manifestat o puternică forţă de atracţie asupra acestora prin concentrarea teritorială a unei numeroase populaţii. care a dus la apariţia societăţii moderne industrializate şi a celei de piaţă. ale cărei relaţii de producţie erau bazate pe proprietatea asupra pământului iar principala activitate economică era agricultura. o regrupare a indivizilor pe baza unor noi tipuri de relaţii. dar se modifică atât structural cât şi funcţional. Familia rămâne grupul de bază. Procesul de industrializare. importante schimbări sociale. Procesele cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi urbanizarea. Ele determină. clerul şi oamenii simpli (ţărani liberi. însă. caracteristicile societăţii şi sunt determinate. pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii şi a integrat-o ca forţă de muncă proprie. Cele două procese au indus.3. În perioada Evului Mediu. coloni.3. înlocuirea lor cu altele de tip financiar. familia era unitatea de producţie de bază iar comunitatea avea un important rol de control asupra membrilor săi. a determinat ruperea acestor relaţii. Odată localizată în spaţiul urban. s-a ajuns la creşterea foarte rapidă şi însemnată a populaţiei urbane. Cele două se află într-o strânsă corelaţie. grupurile se află în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi în relaţii cu societatea ca întreg. aceasta a devenit un element atractiv pentru populaţia rurală. de aceasta şi de modificările pe care ea le suferă în timp şi spaţiu. fiindu-i astfel condiţionată localizarea şi repartiţia spaţială. servi) având fiecare o poziţie bine definită în societate. erau nobilimea. ai căror membrii îşi cunosc foarte bine poziţia şi rolul în societate. societatea feudală. Principalele grupuri secundare.2. relaţiile dintre aceştia se schimbă. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii Ca elemente componente ale sistemului social. controlată printr-un sistem de reguli cuprinzând drepturile şi obligaţiile fiecăruia. Astfel. adică la urbanizarea intensă a mari suprafeţe de pe Glob. la rândul lor.

partidele politice. etnică. Niciuna dintre analizele realizate de către numeroasele ştiinţe moderne nu elimină spaţiul ca element component al sistemului studiat. însă. Spaţiu social şi spaţiu cultural Spaţiul este elementul esenţial al sistemului geografic. Conturarea lor depinde de calităţile elementelor respective iar clasificarea ştiinţifică se bazează pe criterii diverse.). alese în funcţie de nevoile studiilor ce urmează a fi realizate. determină modificări în structurile acesteia (pe grupe de vârstă şi sexe. a priorităţilor. În aceste condiţii noi. Poziţia în spaţiu a acestora determină fragmentarea lui în areale (arii). ocupaţională. care introduce organizarea de tip managerial şi planificarea afacerilor. le modifică în funcţie de necesităţile proprii. Creşterea urbană s-a bazat pe atracţia populaţiei din diverse regiuni cu caracteristici socio-culturale diferite rezultatul fiind o eterogenitate socială a spaţiului urban. geografia priveşte elementele sistemelor din perspectivă spaţială. Procesul de urbanizare. grupurile de presiune. ale mediului natural şi ale celui antropic. în repartiţia sa spaţială şi în relaţiile sociale. bandele. spaţiul poate fi abordat sub două aspecte de bază: ca recipient de elemente şi ca atribut al elementelor. O abordare a problemelor cu care se confruntă mediul natural şi societatea umană nu poate fi corectă fără o interpretare spaţială. Spaţiul geografic şi civilizaţia 3. noile relaţii sociale ducând la apariţia altor grupuri. comunitatea ca grup secundar este pe cale de dispariţie. sindicatele.luarea deciziilor şi susţinerea sa economică. Între toate. Al doilea aspect rezultă din modul de gândire sau percepţie umană şi de folosire de către societate a spaţiului.3. Astfel apar asociaţiile voluntare.3. Omul percepe în mod diferit diversele suprafeţe terestre şi.1. culturală etc. Din acest punct de vedere. 3. 143 . religioasă. asociaţiile de afaceri. Se produce o din ce în ce mai mare specializare a forţei de muncă care implică o creştere a eficienţei şi a productivităţii. cu alte cuvinte o adâncire a diviziunii sociale a muncii. Primul aspect vizează calitatea spaţiului de a încorpora elementele tuturor sistemelor existente. controlul asupra abuzurilor. Creşterea complexităţii societăţii şi a relaţiilor sale interne determină nevoia mai mare de organizare. în acelaşi timp. atât în sfera economică cât mai ales în cea politică. care implică importante mişcări de populaţie. aşa încât spaţiile cu adevărat importante sunt cele create de el prin activităţile pe care le desfăşoară.

intim. În exteriorul acestuia. Pentru a înţelege care sunt caracteristicile sociale ale unor teritorii largi este necesară înţelegerea fenomenelor care se petrec pe suprafeţe restrânse şi invers. până la nivelul macroteritorial. în care se dezvoltă cu prioritate relaţiile casnice dar care include şi legături sociale în afara casei. La nivel superior se plasează spaţiul familial. În funcţie de scara de analiză a spaţiului social s-a realizat o ierarhie pornind de la nivelul microteritorial. dacă este invadat. precum cele cu vecinii şi prietenii. Fiecare individ transportă cu el un astfel de spaţiu. determină disconfort. utilizat de un individ sau grup pentru satisfacerea nevoilor sale. înconjurându-l. Spaţiu public (transport în comun) 144 . areale de dimensiuni foarte mici. individual. care sunt compuse din arealele mai reduse. Este un spaţiu mai extins. care. sau teritoriul interactiv.Spaţiul social este un complex. cel care se află în imediata apropiere a corpului uman şi care este un „spaţiu portabil”. spaţii comerciale. suprafeţe extinse. cuprinzând areale locuibile. spaţii de recreere (parcuri). Cuvântul „acasă” defineşte foarte bine spaţiul familial. în care se desfăşoară deplasările zilnice şi în care se dezvoltă relaţii secundare. Un astfel de areal sau teritoriu este un spaţiu continuu sau discontinuu. Astfel se explică relaţiile încordate care apar între indivizi în situaţii de aglomerare. un mozaic de areale caracterizate prin diverse relaţii interumane. Cel mari redus ca dimensiune este spaţiul personal. fiecare fiind omogen din punctul de vedere al locuitorilor săi. care este un cadru personal de existenţă zilnică a indivizilor. se află spaţiul învecinat.

parcurile. Prin percepţie spaţiul social devine o componentă a spaţiului psihologic. mişcarea (deplasarea) populaţiei şi comunicarea. Spaţiu public (strada) Spaţiul social nu se defineşte.La cel mai înalt nivel se plasează spaţiul urban sau spaţiul regional. Este un spaţiu relativ deschis ce poate fi convertit de către unele grupuri în spaţiu familial. prin cea comportamentală. Percepţia este noţiunea care reprezintă capacitatea indivizilor de a cunoaşte mediul înconjurător prin intermediul propriilor simţuri. În această categorie sunt incluse străzile. prin intermediul informaţiilor pe care le primesc din realitatea înconjurătoare. fiind o componentă a acestuia. cel în care individul are libertate de acces dar nu neapărat şi de acţiune. grupurile sociale. deci. pentru a-l înţelege trebuie studiate câteva caracteristici ale comportamentului uman în spaţiu şi anume percepţia. Indivizii. percepţia se mai defineşte şi prin sentimentele pe care grupurile 145 . magazinele. care le înglobează pe toate celelalte şi în care se dezvoltă toate tipurile de relaţii sociale. El se suprapune pe spaţiu geografic. a indivizilor care îl populează. Este un spaţiu de interacţiune a unui număr mai mare de indivizi. mai redusă. De asemenea. doar prin dimensiunea sa fizică ci. frecvenţa conexiunilor fiind. îşi construiesc hărţi mintale şi imagini pe care le utilizează în orientarea în spaţiu. Acesta poartă şi denumirea de spaţiu public. drumurile. De aceea. însă. în primul rând. instituţiile publice etc.

Indonezia). s-a dezvoltat ca urmare a exploatării agricole a luncii Nilului. în spaţiul cultural vestic. cea egipteană. dans. însă. se poate vorbi şi în acest caz despre diverse niveluri de analiză regională. 35). tradiţiile şi obiceiurile care se manifestă prin muzică. mediul având astfel o conotaţie simbolică şi culturală. Acestea sunt: domeniul est-asiatic (Extremul Orient). Statele Unite ale Americii şi Franţa pot fi considerate regiuni culturale distincte datorită diferenţelor lingvistice şi istorice. La nivel global sunt delimitate câteva regiuni culturale. Există doi termeni utilizaţi în acest caz şi anume cel de regiune culturală sau arie culturală. Această personalitate rezultată din comportamentul spaţial al grupurilor culturale se manifestă vizual prin peisajul cultural definit de stilul arhitectural al clădirilor. Ca în orice sistem teritorial. denumite şi domenii culturale (fig. producerea inundaţiilor este percepută ca un fenomen grav pentru societate atunci când ele afectează spaţiul locuit şi produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. De asemenea.sociale le au faţă de spaţiul pe care îl locuiesc. Totuşi. De aceea. SUA este subdivizată în regiuni 146 . Australia şi Noua Zeelandă). de modul de utilizare a terenurilor şi de alte forme materiale. În cadrul fiecăruia se regăsesc. domeniul african (Africa centrală şi cea sudică) şi domeniul vestic (Europa împreună cu întregul teritoriu rusesc. spaţiu favorabil datorită inundaţiilor care se produceau periodic şi care aveau rolul de a îmbogăţii solul cu substanţele necesare plantelor de cultură. în cadrul fiecăreia se disting unele trăsături dominante care îi stabilesc personalitatea. Un astfel de areal nu se caracterizează printr-o reală omogenitate. Una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale lumii. credinţele religioase. îmbrăcăminte specifică. domeniul indic (Asia de Sud şi Sud-est). numeroase alte regiuni mai mici care prezintă caracteristici proprii. De exemplu. În funcţie de acestea se conturează comportamentul uman. domeniul islamic (nordul Africii. De exemplu. care dau naştere unei mari varietăţi de stiluri de viaţă ale indivizilor şi grupurilor sociale. Orientul Mijlociu şi Apropiat. Spaţiul cultural nu se deosebeşte în mod esenţial de cel social. de tipul căilor de comunicaţie. Nu aceeaşi conotaţie o dau oamenii acestui fenomen în cazul în care el se produce într-un spaţiu predestinat (luncile râurilor) şi când rezultatele sunt benefice. şi în regiunea culturală există o mare diversitate de elemente culturale şi de relaţii între acestea. fiind la rândul său alcătuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai mici cu caracteristici culturale distincte. continentul american. Alte elemente culturale care definesc regiunile sunt formele de comunicare. între care limba este cea mai importantă.

SUA 147 . extinsă pe suprafaţa câtorva state sudice (Texas. New Mexico. locuită predominant de o populaţie de origine hispano-indiană şi mexicană.culturale mai mici cum ar fi cea hispanică. a cărei limbă maternă este spaniola iar religia este romanocatolică. Arizona. Ohio şi Indiana. Franţa) Peisaj rural din spaţiu comunităţii Amish. La nivel local pot fi deli-mitate arii culturale cu caracteristici distincte precum cea a populaţiei Amish din spaţiul rural al statelor americane Pennsylvania. Peisaj cultural – piaţă în spaţiul urban (Toulouse. Colorado şi California).

148 .

Multe dintre ele se nasc pe baza apartenenţei etnice. se remarcă pe suprafaţa Globului o multitudine de arii cu caracteristici sociale şi culturale distincte. fiind doar suprafeţe restrânse în interiorul spaţiului urban. Aceste arii au dimensiuni diferite. cea care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă. Unele sunt foarte extinse. care au aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea. Ca urmare.2. Un prim element determinant este cel economic. a relaţiilor care se stabilesc între ele. Din această perspectivă.3. Din această perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict economic. Din perspectiva prezentului acest model este învechit. conturându-se sub formă de regiuni iar altele reduse. Deşi mici. În societatea occidentală actuală se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume elementul cultural. reprezentând felul în care acestea se raportează la societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine. Segmentarea socială a spaţiului geografic Societatea actuală dezvoltată în spaţiul geografic determină prin complexitatea sa o segmentare a acestuia. Pentru perioada în care s-a emis teoria. Segmentarea socio-economică În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii. Astfel apar grupuri alcătuite pe baza vârstei membrilor dar şi în raport de caracteristicile rasiale. concepţie apărută în secolul al XIX-lea. 149 .3. au aceeaşi funcţie în organizarea producţiei. clasa este un grup de indivizi. au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. lingvistice sau religioase. care rezultă din marea varietate a indivizilor şi grupurilor sociale. studiile cu privire la modul în care se grupează indivizii în spaţiu iau în considerare câteva motivaţii majore. două erau clasele de bază ale societăţii: burghezia. care duce la apariţia claselor sociale. proprietara sau cea care deţinea controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare. Nici factorul cultural nu este mai puţin important în delimitarea spaţială a grupurilor. Un al doilea tip de grupare se naşte în raport de caracteristicile biologice ale indivizilor. ele nu sunt mai puţin importante deoarece scot în evidenţă marea complexitate a societăţii moderne din marile oraşe ale lumii şi dificultăţile cu care se confruntă populaţia lor.

când structura societăţii era simplă. aşezări agricole care le susţineau economic pe acestea. Deşi poziţia lor în societate este determinată în primul rând de relaţia cu mijloacele de producţie şi piaţa (elemente economice). oamenii simplii şi robii). specific oraşelor vestice în perioada preindustrială dar şi celor din spaţiul asiatic şi sud-american în prezent. în general cele mai vechi şi neîntreţinute. Rezultau oraşe foarte mari ca suprafaţă. clasei muncitoare. De asemenea. În raport de poziţia economică în cadrul societăţii. Limita între urban şi rural era imperceptibilă. manifestată prin modelul elită/clasă muncitoare. O altă caracteristică a 150 . ale conducătorilor şi clădirile publice se aflau în centru. săracii locuiau în apropierea localităţilor urbane. forma de organizare spaţială rămâne una simplă. a grupurilor sociale. Există numeroase astfel de exemple. Cartierele de locuinţe apar şi evoluează în raport de elementele sociale menţionate. există tendinţa ca indivizii să ocupe spaţii locative şi în raport de prestigiul personal. din perioada dinastiei Han.Astfel se impune o nouă clasificare. În oraşele Chinei antice. Astfel ia naştere un anumit tip de organizare spaţială a oraşelor. elitele deţin locuinţele de calitate superioară (de lux) în timp ce grupurile cu venituri reduse ocupă clădirile de slabă calitate. care se reflectă în nivelul veniturilor. Aceeaşi situaţie se regăsea în oraşele maiaşe din peninsula Yucatan. Cel mai bun exemplu este cel al accesului pe care grupurile îl au la fondul locativ. onoare şi care pot susţine sau pot diferenţia interesele determinate strict economic. Totuşi. În Evul Mediu s-a produs aşa numita „stratificare feudală” odată cu apariţia mai multor categorii (preoţimea. de a obţine venituri. ceea ce oferă putere. la periferie. mai complexă. capacitatea de a dispune de bunuri materiale. control. în care caz marea majoritate a populaţiei locuia în afara zidurilor dar deservea centrul. de diverse alte interese decât cele economice. În antichitate. Modelul acesta se remarcă prin relaţia ce se realizează între elemente: centrul aparţine elitelor iar periferia. comunităţile urbane se grupau pe două areale distincte: cel al elitei şi cel al majorităţii (agricultori). iar densitatea locuitorilor era mare. burghezia. în timp ce locuinţele persoanelor oficiale. la acestea se adaugă şi elemente culturale şi politice care creează prestigiu. care a determinat creşterea complexităţii modelului spaţial urban. Exista o asociere între centrele impunătoare şi satele limitrofe.

36). Palatul Imperial (Viena) Un bun exemplu pentru tipul de societate modernă. Graficul alăturat prezintă proporţia diferitelor clase în societatea britanică şi posibilităţile acestora de acces la locurile de muncă specializate sau nu. diplomaţii în al treilea district. Acesta era centrul. al monarhiei supranaţionale. înconjurat de teritoriul rezidenţial al elitei separat de spaţiul periferic al agricultorilor.oraşelor respective rezulta din arealul intermediar existent. industriaşii şi negustorii în vecinătatea Ringstrasse. Palatele nobilimii austriece. înalte oficialităţi. nu doar din punct de vedere spaţial dar şi cultural. industriaşi şi vechi familii. Stefan Zweig a realizat o descriere a Vienei la începutul secolului al XX-lea. Fiecare dintre aceste straturi sociale locuia în propriul cerc şi chiar în propriul district. apoi mica burghezie şi proletariatul. 151 . poloneze. formată din nobili de a doua speţă. centrul era un spaţiu ceremonial.era un oraş foarte clar ordonat şi minunat orchestrat. nobilii şi palatele în inima oraşului. cehe şi maghiare formau prin poziţie un al doilea spaţiu în jurul Palatului Imperial. cu o structură socio-economică complexă este cea britanică actuală în cadrul căreia structura pe clase are o formă poligonală. la venituri mai mici sau mai mari (fig. mica burghezie în districtul intern şi proletariatul în cercul extern”. „Viena…. Apoi urma „lumea bună”. care demonstrează păstrarea modelului de-a lungul timpului. Palatul Imperial încă dădea tonul.

când tot pământul era. de mijloc caracteristicile pieţei forţei de muncă clase Fig. specializată 60 50 40 30 f. 152 . muncitoare cl. Eyles. Relaţiile sociale. în parte. m.% f. m. accesul la slujbe. 147) Sistemul claselor joacă un rol important în societatea britanică. de mijloc (inferioară) cl. p. rezultatul trecutului ei feudal. 36. de mijloc (superioară) 90 80 70 f. Chiar accentele diferite ale limbii britanice reflectă poziţia de clasă Puterea sistemului de clasă în Marea Britanie este. 1977. semispecializată şi fără specializare 20 10 cl. practic. m. intrarea în universităţi sunt deseori influenţate de apartenenţa la o clasă a unei persoane. ne-manuală (intelectuală) elită cl. Relaţia dintre structura pe clase a societăţii şi piaţa forţei de muncă în societatea britanică (după Jones.

Rezultatul este o conturare a spaţiului urban pe baza caracteristicilor societăţii. Toate acestea se relaţionează cu problema spaţializării prin accesul la fondul de locuinţe. în care densitatea populării este 153 . Statornicia tradiţiei britanice ajută la menţinerea acestor deosebiri de clasă. în care statutul se baza pe proprietatea pământului. destinat serviciilor şi afacerilor. în care cei angajaţi în comerţ au strâns mari bogăţii şi putere. într-o societate industrializată. Brisbane. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a profesiunilor a dus la separarea clasei nobiliare bogate de ţărani şi de masa crescândă a muncitorilor din fabrici şi din mine. oraşul vestic este rezultatul evoluţiei societăţii industriale. urmează cartierele vechi aflate pe teritoriul vechiului centru urban. oricât de subtile ar putea fi uneori (Goodman. 1992. Aceştia au constituit clasa mijlocie. reprezentând o răsturnare a ordinii anterioare.stăpânit de nobilime (care constituia clasa superioară) şi era lucrat de ţărani. Australia – tip de oraş vestic În prezent. 166). Revoluţia industrială a schimbat Marea Britanie dintr-o societate agrară. p. acces determinat de nivelul veniturilor dar şi de siguranţa lor. Centrul este liber.

154 . asimilarea şi acomodarea. ghetoul a devenit un cartier regăsit frecvent în oraşul medieval şi care adăpostea comunitatea evreiască. Segregarea este un proces complex definit ca „relaţie între distanţa socială şi spaţiul geografic”. în paralel cu poziţia superioară pe scara socială a indivizilor. locuitorii acestor spaţii aflându-se la baza ierarhiei sociale. izolare spaţială atât a evreilor cât şi a societăţilor gazdă. ca urmare a diferenţierilor existente în plan cultural-religios. În funcţie de relaţiile existente între cele două categorii sociale în plan spaţial se manifestă trei procese: segregarea. Segmentarea etnică şi rasială Spaţiul social este fragmentat şi ca urmare a tendinţei indivizilor de a se grupa în raport de apartenenţa rasială şi de cea etnică. deci. Acestea sunt obligate la o convieţuire spaţială cu majorităţile în mijlocul cărora s-au format. Sentimentul apartenenţei la un astfel de grup este cu atât mai puternic cu cât indivizii sunt obligaţi să trăiască în condiţii aparte. relaţii de convieţuire paşnică sau relaţii conflictuale. un cartier în interiorul oraşului. Era. Această formă de segregare a dispărut de-a lungul ultimelor secole. care se deosebeşte de restul spaţiului prin faptul că adăposteşte o populaţie cu caracteristici distincte faţă de majoritatea urbană şi care este strict delimitat. Procesul de segregare se manifestă în plan spaţial prin apariţia ghetoului. Este vorba despre cartierele de lux. adică tipul relaţiilor care se stabilesc între grupuri. pentru a reduce impactul influenţelor religioase ale societăţilor gazdă cât şi a feri comunităţile evreieşti de eventualele lor reacţii violente. Din această perspectivă. El s-a născut din dorinţa de separare. Este vorba despre cazul minorităţilor rasiale şi etnice. ceea ce se traduce prin segmentare (separare) spaţială. Spre periferie şi în spaţiul imediat învecinat oraşului se produce o descreştere în densitate şi o creştere în calitate a spaţiului locuit.ridicată iar condiţiile de locuit sunt precare. gradul de interacţiune dintre grupurile minoritare şi majoritatea populaţiei se reflectă în gradul de segregare. înconjurată de ziduri şi porţi. dar comunitatea evreiască a continuat să se dezvolte relativ grupat. izolată total noaptea şi în timpul sărbătorilor creştine. Apărut prima oară în secolul al XIII-lea în oraşele musulmane. determină o separare spaţială rigidă sau flexibilă. o comunitate închisă.

Noţiunea exprimă totuşi o segregare extremă. economică) deşi delimitarea nu mai este decât rareori strictă. Asimilarea reprezintă pierderea identităţii grupurilor minoritare atât din punct de vedere social cât şi spaţial. cu relaţii conflictuale. interacţiunile dintre minorităţi şi grupurile majoritare variind foarte mult în timp şi spaţiu.): Little Sicily.Cartierul evreiesc din Ierusalim. Aceasta se realizează prin educaţie implicând însă şi 155 . integrarea lor completă în noua societate. Los Angeles. Procesul de segregare nu este însă ireversibil. termenul se utilizează prin extindere în cazul tuturor situaţiilor de separare spaţială (etnică. Aceste cartiere sunt izolate atât prin ziduri şi porţi în cazul celor nou construite la periferia spaţiului urban dar şi prin metode moderne de supraveghere (camere video) în interiorul oraşelor. care îşi permit să creeze spaţii edilitare de calitate superioară şi să se separe de restul populaţiei. Londra etc. În ultimele decenii. Între cele mai importante procese de interacţiune se numără asimilarea şi acomodarea. Ele aparţin elitelor cu venituri importante. rasială. Chinatown. Model de segregare extremă ca urmare a relaţiilor încordate între evrei şi palestinieni În prezent. Recunoscute în toată lumea sunt cartierele marilor oraşe vestice (Chicago. culturală. oraşul modern s-a îmbogăţit cu noi tipuri de cartiere închise (gated communities) dar care reflectă segregarea economică. German Town.

Acomodarea este procesul în cadrul căruia minorităţilor li se permite să fie diferite de grupurile gazdă. a grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele.4. să aibă un stil de viaţă diferit. Se încheie ca proces după două generaţii din momentul imigrării indivizilor. relaţiile sociale pe care le dezvoltă. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul populaţiei de culoare din SUA şi Marea Britanie. Aceasta este o bună metodă de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea nu doreşte să le asimileze. a indienilor din Marea Britanie şi a evreilor din lumea musulmană. 156 . îşi bazează întreaga existenţă pe interacţiunile sale cu celelalte elemente componente ale geosistemului. în contextul unor strânse legături cu majoritatea. 3. variatele influenţe pozitive şi negative pe care le suferă din partea mediului geografic. element activ al mediului geografic şi. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social Omul. Deşi mişcările populaţiei au fost în general analizate din perspectivă demografică şi economică ele au şi o dimensiune socială importantă prin modificările pe care le aduc structurii societăţii. care se produce în general pe distanţe mult mai lungi. să se exprime printr-o „sub-cultură” (devenită ramură a culturii gazdă). îşi pierd identitatea. educaţi la şcoala „noii patrii”. Este un fenomen care apare ca urmare a mişcărilor migratorii produse la nivel internaţional şi care au ca rezultat apariţia grupurilor minoritare. fiinţă socială. Există numeroase motivaţii pentru deplasările efectuate de indivizi şi grupuri: activităţile economice pe care trebuie să le desfăşoare. în acelaşi timp. în special mobilitatea intra-urbană şi în aria de influenţă a oraşelor şi migraţia populaţiei. însă. fiii. Pentru ca aceste interacţiuni să se manifeste direct a fost nevoie de o permanentă deplasare în spaţiu. Părinţii îşi păstrează limba maternă şi obiceiurile din spaţiul de provenienţă.voinţa minoritarilor. Din perspectiva dimensiunii spaţiale a mişcărilor pe care indivizii le realizează se poate vorbi despre mobilitatea pe distanţe reduse. nevoile materiale şi culturale.

se conturează în aceste condiţii teritoriul familial şi sentimentul de „acasă”). Mobilitatea în cadrul fondului locativ reprezintă tendinţa indivizilor de a-şi modifica poziţia spaţială în oraşe în raport de accesul la fondul locativ. statutul social). Multe studii de geografie socială analizează aşa numita mobilitate în raport de „etapele ciclului vital”. de asemenea.4. care 157 . mult mai complicat ca urmare a faptului că indivizii se confruntă cu acest mediu complex. Se consideră că pe parcursul vieţii omului există cinci etape distincte. rasiale) marginalizate. Interacţiunile sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale. Aşa cum s-a precizat anterior.3. un amestec de constrângeri şi nevoi specifice fiecărui grup. • factorul psihologic (satisfacţia atinsă în general atunci când necesităţile sociale se cuplează cu oferta favorabilă a mediului. deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări (mobilitate socială). Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul fondului locativ. apartenenţa la o clasă socială influenţează foarte mult gruparea indivizilor în spaţiul urban. în interiorul căruia se concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente. care se manifestă printr-o mare varietate de procese. ducând la apariţia de cartiere cu caracteristici foarte diferite. Comportamentul uman în cadrul oraşului este. Cele două extreme sunt cartierele închise (izolate) ale elitelor şi ghetourile specifice grupurilor sociale cu venituri reduse. Alţi determinanţi sunt: necesităţile sociale (nevoia unor potenţiale interacţiuni dar şi a controlului asupra propriei intimităţi). Această mobilitate este determinată de câţiva factori sociali importanţi şi care induc formarea de grupuri specifice: • stratificarea socială (clasa.1. Mobilitatea intra-urbană Spaţiul urban este un mediu foarte complex. • vârsta. determinat de nivelurile de independenţă. nivelul de interacţiune socială. de intimitate şi control şi „satisfacţia rezidenţială”. Mobilitatea spaţială determinată de vârsta indivizilor se referă la tendinţa diferitelor grupe de vârstă de a se localiza în areale specifice. care de multe ori aparţin unor categorii sociale (etnice. care se definesc în cazul indivizilor ce urmează în general calea familială de integrare în societate. fenomen complex.

În funcţie de rezultatele acestor studii se dezvoltă reţeaua urbană şi suburbană de transport şi se delimitează noi cartiere de locuinţe. Impactul lor asupra societăţii nu este doar de natură economică ci şi socială prin rolul pe care îl au în organizarea timpului indivizilor şi care reprezintă un anumit tip de comportament. Deplasările pentru muncă sunt la rândul lor mişcări importante în cadrul oraşului şi în spaţiul său de influenţă. El poate duce la dezvoltarea unor relaţii interumane specifice şi la diverse forme de organizare spaţială. de multe ori având un singur membru. vecini. Acestea sunt mişcările pendulatorii. zilnic sau săptămânal.îi influenţează comportamentul: etapa familiei simple fără copii. etapa familiei în aşteptare de copii. cu precădere a sistemului de transport. etapa familiei cu copii în creştere şi educare. ritmicitatea acestora şi dimensiunile lor spaţiale şi temporale. ceea ce determină importante mişcări intraurbane şi modificări ale modelelor de spaţialitate urbană. cu atât mai mult cu cât ele se manifestă în mod frecvent. Fiecare dintre aceste areale au caracteristici proprii şi nevoi diferite. De asemenea. Apar. astfel. ce poartă şi denumirea de navetism. se pot lua măsuri cu privire la protecţia mediului înconjurător. sau cartiere cu locuinţe mai modeste pentru familii vârstnice. care îşi doresc să locuiască în clădiri spaţioase şi să dispună de spaţiu verde suficient pentru creşterea şi educarea copiilor în condiţii optime. fără copii. Studiile cu astfel de subiecte scot în evidenţă principalele direcţiile de deplasare zilnică pentru muncă a majorităţii populaţiei urbane. Fiecărei etape îi este specific un anumit comportament uman şi un anumit spaţiu vital. etapa văduviei (familie cu un singur membru). Alte tipuri de deplasări cu impact puternic asupra mediului urban sunt cele cu scop comercial (pentru cumpărături). De aceea. de reducere a nivelului de poluare pe diverse căi. Mobilitatea socială este cea care include deplasările rezultate din relaţiile sociale şi anume vizitele la prieteni. Cunoaşterea unor astfel de modele de deplasare în spaţiu a indivizilor este utilă în planificarea urbană. 158 . etapa familiei simple fără copii prin desprinderea acestora. rude. procesul de organizare spaţială a oraşelor respective trebuie să ţină cont de aceste specificităţi şi de problemele cu care se confruntă. cartiere în care se concentrează populaţia aparţinând uneia dintre etapele enumerate: cartiere ale familiilor tinere cu copii.

elemente ale culturii spirituale şi elemente ale culturii sociale. Toate acestea reprezintă rezultatul unor importante procese care s-au manifestat în cadrul vieţii sociale de-a lungul istoriei. este parte integrantă a acestuia. ale căror motivaţii erau generale.2. procese indispensabile acumulării de noi informaţii şi elemente culturale şi răspândirii acestora pe mari suprafeţe ale Globului. determinând importante schimbări. 159 . mişcarea migratorie are puternice implicaţii în domeniul social şi cultural. 3.3. Astfel se nasc ariile culturale. nu individuale sau de grup. inclusiv sociale şi culturale. El a însoţit întreaga istorie a omenirii şi este încă prezent în societatea actuală. Cultura a apărut odată cu omul. naturale şi antropice. Mişcările migratorii Migraţia este un proces caracteristic omului de-a lungul întregii sale istorii şi care a implicat comunităţi întregi sau grupuri largi din cadrul societăţii. Deşi considerată în general un fenomen legat strict de caracteristicile demografice şi economice ale geosistemului. deci. specifici locului şi momentului istoric. reprezentând modul de cunoaştere a mediului de către oameni. Ea se naşte din relaţia pe care omul o are cu mediul în care trăieşte. Un prim proces important este cel al descoperirilor. Elemente de geografie culturală Cultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale societăţii. acest proces are un puternic impact asupra tuturor elementelor de mediu.4. La rândul său. Mase mari de populaţie care emigrează spre teritorii cu caracteristici socio-culturale total diferite de cele ale spaţiilor din care provin determină reale schimbări pe toate planurile. Prin invenţii însă. care s-a realizat în trei categorii: elemente ale culturii materiale. personalitatea prin amprenta pe care o lasă. Au urmat evoluţia şi difuzia. îi evidenţiază. care defineşte nu doar comportamentul uman ci şi peisajul geografic. Cunoaşterea şi înţelegerea marii varietăţi a elementelor culturale a necesitat clasificarea acestora. Migraţia reprezintă în esenţă schimbarea reşedinţei dincolo de o limită administrativă sub impulsul unor factori determinanţi. oamenii au creat elemente noi care le-au completat pe cele descoperite în mediu. care definesc spaţii mai largi sau mai reduse ocupate şi impregnate cu personalitatea diverselor popoare şi grupuri sociale.5.

În acelaşi timp. cele ale sistemului educaţional. Şi astăzi. o implantare culturală în peisaj. care oferă numeroase informaţii despre viaţa socială şi culturală a acestora. cu peste 10 membrii. Delimitarea categoriilor respective este artificială. „rotunde precum cuiburile păsărilor” deoarece „Puterea Lumii se manifestă în cercuri”. exprimă calitatea lor de elemente ale culturii spirituale. religios etc. casa este mai mult decât un adăpost. literatură. Faptul că civilizaţia „albilor” le-a impus traiul în locuinţe poligonale (pătrate. Este însă şi un element al culturii sociale prin formă şi dimensiuni. Elementele culturii sociale sunt instituţiile din domeniile politic şi legislativ. modul în care sunt aranjate acestea. dreptunghiulare) îi nemulţumeşte profund. religie. cele mai multe dintre elemente putând fi incluse în oricare dintre ele. Indienii Sioux din Statele Unite ale Americii. o exprimă. Indiferent de contextul cultural. Elementele culturii spirituale reprezintă partea nevăzută a culturii exprimată prin limbaj. se adăpostesc în locuinţe cu forme circulare.Elementele culturii materiale reprezintă expresia fizică a relaţiei omului cu mediul în care trăieşte. stilul construcţiilor. este un „testament personal şi social”. credinţe. una dintre metodele de cunoaştere a vechilor civilizaţii istorice este cea a descoperirii vestigiilor materiale. o casă este element al culturii materiale deoarece este o formă fizică utilizată ca adăpost. Casele destinate familiilor nucleare sunt specifice societăţii moderne. Ele coordonează comportamentul indivizilor. 160 . valori spirituale.. care au rolul de a consolida societatea. regăsite în artă. Ele se regăsesc în orice societate sub forma uneltelor. De exemplu. Totul depinde de punctul de vedere din care acestea sunt analizate. al grupurilor sociale şi al întregii societăţi prin regulile (legile) impuse. în care predomină acest tip de grupuri primare. În secolul al XIX-lea dar şi în zonele mai slab dezvoltate din prezent. predominante sunt casele destinate unor familii foarte numeroase. care depind de structura sistemului familial. a formelor de locuire şi a modului de organizare a activităţilor productive. Ele fac parte din peisajul cultural al diferitelor spaţii ale Globului. Această clasificare nu este însă strictă. exprimă dimensiunea spirituală a indivizilor care le construiesc şi le locuiesc.

Casă de pământ din Ruanda (Lehm) Casă medievală (Franţa) 161 .

Categoria respectivă cuprinde formele de comunicare corporală. Există numeroase tipuri de comunicare. Utilizând toate aceste categorii. Alături de aceasta.5. Comunicarea lingvistică se realizează cu ajutorul limbilor şi dialectelor. Cea mai importantă este comunicarea lingvistică. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul vorbirii. de conturare a grupurilor sociale. specific mass-mediei. Forme de comunicare Un element esenţial al sistemului socio-cultural este comunicarea. faţa) cu ajutorul cărora se transmit informaţii. Toate populaţiile Globului au o limbă proprie sau un dialect utilizat în comunicarea zilnică. are ca scop convingerea membrilor societăţii cu privire la diversele probleme ale mediului înconjurător. capul. prin intermediul limbilor şi dialectelor. există şi alte forme cuprinse în aşa numitul limbaj al semnelor. formă de interacţiune a indivizilor. Există apoi comunicarea prin imagini. mişcările anumitor elemente componente ale corpului uman (membrele. limbajul publicitar.1. reprezentând semnele. o colecţie de sunete având un înţeles comun pentru un grup 162 .Casă din secolul al XIX-lea (Londra) 3. care cuprinde diverse semne cu conotaţie specifică fiecărei culturi sau cu semnificaţie generală. Un exemplu de imagini cu semnificaţie generală este cel al semnelor de circulaţie folosite la nivel mondial.

prezenţa variaţiilor în modul de exprimare până la nivelul unor grupuri mici a determinat specialiştii să ia în considerare existenţa unor ramuri ale limbilor respective.de indivizi. astfel că la ora actuală nu se cunoaşte numărul exact de limbi existente pe Glob. hindi. portugheza sunt limbi internaţionale. care. India. Engleza. este foarte greu să se delimiteze spaţial răspândirea lor. Delimitarea între limbi şi dialecte nu este încă bine definită. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în toate domeniile la nivel global. în principal datorită evoluţiei istorice a acestora. provenite fiind în cea mai mare parte din SUA. Comunicarea prin intermediul limbajului este deosebit de complexă ca urmare a faptului că există o mare variaţie în exprimare la nivelul diverselor grupuri mai mari sau mai mici. utilizează limba engleză ca formă de comunicare. 163 . bengali se folosesc aproape exclusiv pe teritoriul statelor respective (China. datorită numărului mare de locuitori ai acelui spaţiu reuşesc să ocupe locuri fruntaşe în ierarhie. Unele dintre acestea sunt vorbite regional dar. Utilizarea mai frecventă în prezent a limbii engleze este determinată pe de o parte de recunoaşterea ei pe plan internaţional ca limbă oficială în întâlnirile la nivel înalt între oficialităţile diverselor state sau în cadrul organizaţiilor mondiale. ţări cu o populaţie foarte numeroasă. Un bun exemplu este cel al utilizării pe scară foarte largă a noilor tehnologii. Chineza. Bangladesh).. De asemenea. pe care le-au numit dialecte. Se remarcă astăzi o utilizarea pe scară largă a anumitor limbi (tabelul 1). a formelor de comunicare prin internet etc. economic. lexicale. etc. utilizatorul limbajului de bază. Unele limbi sunt utilizate de către mai multe naţiuni iar pe teritoriul unor state se folosesc limbi diferite. care nu împiedică total comunicarea cu grupul majoritar. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o naţiune sau un stat. cultural) a civilizaţiei americane. iar pe de altă parte datorită influenţelor extinse în toate domeniile (politic.. În acelaşi timp. vorbite pe teritoriile mai multor state. a existenţei imperiilor coloniale într-o anumită etapă istorică. social. Aceste diferenţe au dus la conturarea unui număr foarte mare de limbi pe Glob. spaniola. a sistemelor computerizate. Acestea se caracterizează prin anumite particularităţi fonetice.

care au dispărut demult şi din Anglia. răspândită pe toate continentele. ca urmare a folosirii lor de către grupuri mai mici de populaţie şi. balto–slavică şi indo–iraniană. Cea mai cuprinzătoare este familia indo-europeană. Acestea se adaptează pentru a înlesni contactele dar diferenţele nu dispar definitiv. armeană. alcătuită din patru ramuri importante: germanică. care au o origine comună dar care au evoluat ca limbi individuale. ale căror dialecte nu se adaptează aproape deloc la modificările survenite de-a lungul timpului în limbile ţărilor pe teritoriul cărora se află amplasate.) 938 393 366 365 222 179 172 134 107 83 83 Repartiţia spaţială a dialectelor este mult mai complexă. Dialectele sunt cu atât mai diferite cu cât relaţiile între comunităţile respective sunt mai slabe. care este compusă din mai multe ramuri lingvistice reprezentând colecţii de limbi. 37). celtă şi greacă (fig. datorită permanentei lor modificări. Comunităţi izolate din Munţii Appalachi. romanică. Ele evoluează rapid în timp datorită comunicării frecvente între diverse comunităţi cu limbajele lor specifice. situaţie vizibilă în cazul grupurilor izolate. SUA utilizează şi astăzi forme lingvistice elisabetane ale secolului al XVI-lea. lingviştii consideră că marea majoritate au rădăcini comune. Cele mai utilizate limbi pe Glob (2006) Limba Chineză Hindi Engleză Spaniolă Bengali Rusă Portugheză Japoneză Germană Coreeană Franceză Vorbitori (mil. Alături de acestea sunt incluse ramuri mai mici. Miile de limbi utilizate în lume pot fi grupate într-un număr relativ mic de familii lingvistice. Deşi în prezent există un număr foarte mare de limbi şi dialecte folosite la nivel global.Tabelul 1. Familia lingvistică este o colecţie de limbi relaţionate printr-un strămoş comun. 164 . astfel că le-au grupat în familii lingvistice şi ramuri lingvistice. în acelaşi timp. cu extindere redusă: albaneză.

165 .

Grupul indian cuprinde limbile urdu (Pakistan) şi hindi (partea centralnordică a Indiei). ceha. vestul Iranului şi estul Turciei). ucrainiana. kurdă (nordul Irakului. Andora. Ultimul vorbitor a dispărut în secolul al XVI-lea în Crimeea. sârbo–croata. bielorusa). Vechile limbi slave sunt la rândul lor grupate în slave de est (rusa. pashto (estul Afganistanului şi vestul Pakistanului). grupul nord–germanic (limbile germanice de est şi de vest) în Europa nordică şi grupul est–germanic format din mii de limbi dispărute în prezent. extinsă spaţial în state din centrul. Limbile acestei ramuri folosesc alfabetul chirilic. urdu utilizând alfabetul arab iar hindi alfabetul devanagari. Din acelaşi grup face parte şi limba bengali predominantă în Bangladesh. Primele trei sunt utilizate nu doar pe teritoriile statelor naţionale din care provin ci şi pe spaţiile care aparţineau în trecut imperiilor lor coloniale (America de Sud şi Centrală. are cea mai largă răspândire. vestul şi nordul Europei (fig. Engleza. limba sardiniană (Sardinia) etc. este alcătuită din limbile teritoriilor dominate în antichitate de Imperiul Roman: spaniolă. şi dispărută datorită convertirii vorbitorilor la alte limbi prin dominaţie politică sau religioasă. Această ramură lingvistică cuprinde şi numeroase dialecte între care se disting cele reto-romane utilizate în Elveţia. estul munţilor Pirinei). Australia şi Noua Zeelandă. Limbile baltice sunt lituaniana şi letona. care împreună formează limba hindustani. Ramura romanică. Grupul iranian este alcătuit din limbile persană (Iran). slave de vest (poloneza. Cea mai importantă a fost limba gotică utilizată în centrul şi estul Europei. 36). dialectul provensal utilizat în estul Franţei. Toate limbile aparţinând ramurilor germanică şi romanică utilizează în scriere alfabetul latin. franceză. italiană şi română. slovaca) şi slave de sud (slovena. Aceste limbi utilizează alfabetul arab. Rusia. dialectul catalan în nord-estul Spaniei (Barcelona. de exemplu convertirea la Creştinism şi înlocuirea limbii gotice cu cea latină. 166 . Ramura balto–slavică este alcătuită din două grupe lingvistice: limbile slave vechi şi limbile baltice. portugheză. este împărţită la rândul său în grupuri: grupul vest–germanic (limbile germanice de sus şi cele de jos) în Europa centrală şi vestică. având la bază limba latină. în Africa de Sud. macedoneana şi bulgara). Africa). Ramura indo-iraniană este alcătuită din două grupuri lingvistice. Este utilizată oficial nu doar în Marea Britanie ci şi în America de Nord. limbă aparţinând grupului vest–germanic.Ramura germanică. diverse regiuni din America de Nord.

altaică (turcă. care determină formarea unei comunităţi morale alcătuită din indivizii ce aderă liber.). Vietnam) şi burmană (Myanmar) formează ramura tibeto-burmană. kazahă. uzbekă. azerbaidjană. este şi sursă de conturare a unor grupuri sociale şi. considerate a fi pe cale de dispariţie. cu cea mai vorbită limbă. Fiind o formă de bază a exprimării personalităţii umane. S-a ajuns însă la concluzia că religia este un sistem unitar de credinţe şi practici cu privire la fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu. 3.Ramura celtă (irlandeza. galica. duhuri. Franţa. nordul Italiei. de segregare şi conflicte. Definirea noţiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcină grea pentru diverşii specialişti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. Vastul continent asiatic cuprinde numeroase alte limbi grupate în câteva familii lingvistice importante: japoneză. sudasiatică (vietnameza). implicit. determinantă în comportamentul indivizilor. sunt grupate în trei familii: niger–congo a cărei ramură principală este benue-congo. utilizată de trei sferturi din populaţia Chinei. dar în prezent mai supravieţuiesc pe spaţii restrânse în Irlanda. îngeri. zei. uralică (ramura finică – limba finlandeză. welsha. Pe continentul american dar şi în multe alte colţuri ale lumii există în prezent numeroase alte limbi obscure. Scoţia. Vechimea acestui tip de comportament uman este foarte mare. Tailanda. Ţara Galilor şi Cornwall. aparţinând populaţiilor indigene.5. austroneziană (malayo-polineziană). de formare a conştiinţei sale în relaţie cu 167 . În Africa limbile.). Se presupune că apariţia credinţei în elemente supranaturale a însoţit procesul de apariţie a omului. thai (Laos. foarte numeroase. bretona) au fost răspândite în insulele britanice. Caracteristici generale ale credinţelor religioase Religia este un element esenţial al culturii. tătară. swahili (utilizată din Africa Centrală şi de Vest până în Africa de Sud). mongolă etc. Germania. Există numeroase alte familii lingvistice între care se distinge cea sino-tibetană cuprinzând cea mai vorbită limbă din lume mandarina (chineză).2. Alte două limbi importante. ramura ungrică – limba maghiară) şi afro–asiatică (arabă şi hebrew). nilo–sahariană (nordul şi estul Africii) şi khoisan (sud-vestul Africii). demoni etc. coreeană. deci o permanentă prezenţă în viaţa socială.

în islamism este necesară recitarea doctrinelor iar în budism aderarea la practici specifice. islamismul şi budismul. apar asemănări dar şi deosebiri în ceea ce priveşte evoluţia lor în timp şi spaţiu. În creştinism aceasta se manifestă prin botez şi comuniune. În cazul tuturor religiilor se poate vorbi despre un sistem de organizare mai mult sau mai puţin complex. Aceste diferenţieri s-au transformat în principalele criterii pe baza cărora s-a născut o clasificare unanim recunoscută. Astfel. Multe dintre elementele şi procesele cadrului natural. multe dintre caracteristicile lor fiind asemănătoare. Integrarea lor în această categorie a fost determinată de modul în care au evoluat şi s-au răspândit în spaţiu. includerea în comunităţile respective este în general un proces simplu. existenţa unor scrieri sfinte. Religiile universale sunt cele care au deschidere către întreaga populaţie a Globului. Studiile realizate de-a lungul timpului cu privire la credinţele religioase au scos în evidenţă faptul că toate religiile lumii au origini comune. Există un interes permanent în cadrul celor trei religii faţă de atragerea de noi adepţi. concluzie la care s-a ajuns ca urmare a numeroaselor asemănări dintre ele. despre practici fundamentale. în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai fiecărei religii şi repartiţia lor spaţială. se consideră că pe plan mondial există trei categorii principale de religii: universale. însă. Astfel. a unor întemeietori. având şi cei mai numeroşi adepţi. Ca urmare. în prezent ele sunt cel mai mult răspândite pe Glob. formele de organizare şi de manifestare. care are ca rezultat răspândirea rapidă şi pe spaţii largi a convingerilor respective. despre obiceiuri şi tradiţii. îi erau acestuia necunoscute. se presupune că toate religiile au o sursă comună de informaţie. Cele trei religii universale unanim acceptate sunt creştinismul. Dorinţa de a le înţelege a dus la apariţia în timp a unui sistem de gândire menit să explice realitatea înconjurătoare. în care omul îşi desfăşura activităţile.mediul pe care îl locuia. De asemenea. În consecinţă. Diferenţe importante apar. indiferent de momentul apariţiei lor în timp. socială sau geografică. etnice şi tribale. De asemenea. Specifice multor religii sunt credinţa într-unul sau mai mulţi zei. cele trei religii s-au caracterizat şi încă se mai caracterizează printr-un misionarism activ. a universului şi a legilor sale. despre spaţii sacre şi peisaje specifice. personalităţi marcante care au iniţiat aceste sisteme de gândire. iar scopul unul şi acelaşi – cunoaşterea lumii înconjurătoare. indiferent de provenienţa etnică. 168 .

considerat a fi una dintre religiile actuale ale lumii. În multe cazuri şi căsătoria cu membri din alte comunităţi religioase este interzisă. Mult mai puţin numeroşi. depăşind totuşi un miliard. ajutorarea celor cu probleme de sănătate fizică şi psihică. Ele se caracterizează prin credinţa şi închinarea la spirite ale naturii materializate în elemente precum stânci. Transformarea în adepţi ai unora dintre aceste religii este deseori dificilă. formează aşa numitul „complex religios chinez“. caracterizat prin lipsa credinţei în zeităţi. Pe locul al treilea se află ateismul. Ultimele două. animale. Cei mai numeroşi adepţi. Cele mai noi statistici cu privire la numărul adepţilor reliefează faptul că rămân predominante pe Glob religiile clasice. fapt ce demonstrează caracteristicile ideologice ale lumii contemporane. 169 . Alături de religiile clasice amintite. Religiile tribale sunt puternic legate de mediul natural în care au apărut şi se manifestă. îi are creştinismul. alături de budism. înlocuirea acestora cu explicaţii oferite de ştiinţele moderne contemporane. orientarea din ce în ce mai pregnantă spre interpretarea strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare. Principalele religii considerate a fi etnice sunt hinduismul. Importanţa şi impactul pe care toate aceste religii le au în societate sunt strâns legate de dimensiunile lor numerice şi spaţiale. Un bun exemplu în acest sens este ateismul. Cu excepţia celor născuţi în respectivele comunităţi. sunt adepţii islamismului. fiind astfel puternic dependente de spaţii specifice. un sistem de credinţe şi practici apărut în 1952 în SUA.Religiile etnice se caracterizează printr-o restrictivitate accentuată la nivelul unor grupuri etnice sau a unor state. iudaismul. Acestor religii li se atribuie termenul comun de animism. rezultatul fiind un mozaic religios la nivel global. despre care se presupune că posedă puteri supranaturale ce trebuie respectate. nu sunt acceptaţi decât cei care le adoptă întregul sistem de valori. confucianismul şi taoismul. şi care are ca scop declarat reabilitarea spiritului uman. cu trăsături fizice şi culturale care le influenţează direct. Un alt exemplu este cel al scientologiei. în mod special cele universale. peste două miliarde. a celor cu probleme de integrare în societate. în ultimul timp au apărut noi credinţe. şintoismul. copaci. distribuţia lor spaţială este redusă. ale căror ideologii se bazează pe noile informaţii ştiinţifice cu privire la mediul natural dar şi la caracteristicile psihicului uman. care au determinat formarea unor comunităţi distincte. Ca urmare. care rămâne astfel prima religie a lumii.

Numărul adepţilor diverselor religii pe Glob (2005) Religie Creştinism Islamism Ateism (fără religie) Hinduism Religiile tradiţionale ale Chinei Budism 170 Număr adepţi (mil. Cel mai însemnat ritm de creştere l-au înregistrat adepţii credinţelor religioase din China.Deşi o religie etnică. dezvoltat într-un areal puternic populat se plasează pe al patrulea loc în ierarhie cu 900 de milioane de adepţi. Evoluţia numerică a adepţilor diferitelor culte religioase pe Glob (milioane persoane) În ultimii 10 ani s-a înregistrat o creştere constantă a membrilor tuturor comunităţilor religioase.) 2100 1300 1100 900 394 376 . 2500 2000 1500 1994 1000 2005 500 0 creştini musulmani budişti hinduşi adepţii atei şi fara religiilor din credinţă China Fig. creştere care se poate explica prin evoluţia numerică accentuată a populaţiei Globului. urmaţi fiind de musulmani. limitată teritorial la un spaţiu restrâns din sudul Asiei. 38. hinduismul. Mult mai puţin numeroşi sunt adepţii celorlalte religii datorită răspândirii lor pe suprafeţe destul de reduse ale Globului. Tabelul 2.

De asemenea. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică Cele trei religii universale. îşi au originea în sud-vestul continentului. 171 .3.2 3. nu departe de ţărmul Mării Roşii. în oraşul Mecca.2 4 2.6 4. denominaţii şi secte. O ramură este o diviziune importantă şi fundamentală în cadrul religiei respective. islamismul şi budismul.) 300 100 23 14 7 4. creştinismul. practicile fundamentale şi peisajul religios sunt foarte diferite. Aceste noi învăţături au fost adunate în aşa numitele cărţi sfinte. Fiecare a fost întemeiată de câte o personalitate marcantă. din regiuni diferite. Ceea ce poate fi considerat comun din perspectiva originii spaţiale la cele trei religii este continentul Asia. prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri. al relaţiei acestuia cu divinitatea şi în ceea ce priveşte originea şi teritoriul pe care îl ocupă în prezent. religii înrudite şi cu foarte multe asemănări. fiind organizate în ramuri. prima în spaţiul vechiului Canaan. Diferenţierile existente între cele trei religii se manifestă în planul percepţiei cu privire la originea universului şi al omului. Creştinismul şi Islamismul. Ele provin. al căror număr a fost în continuă creştere. actualul stat Israel iar cea de a doua în Peninsula Arabia. denominaţia este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins dintr-o denominaţie şi care nu mai are relaţii cu religia de origine. care a adus importante modificări în sistemul religios în cadrul căruia s-a manifestat. Toate trei au structuri complexe. care se păstrează până în prezent ca dovadă şi susţinere a ideologiilor respective.Religie Animism Religii tradiţionale africane Sikhism Iudaism Baha’i Jainism Şintoism Zoroastrism Altele Număr adepţi (mil. astfel încât în prezent aceste religii sunt cele mai răspândite pe Glob. însă. Forţa cu care s-au manifestat de la început a determinat atragerea a numeroşi adepţi.5.

Aceste spaţii au fost primele care au luat contact şi au îmbrăţişat noile ideologii. Din această perspectivă. Sistemul de gândire budist este cu totul diferit. care înseamnă suferinţă. Spre deosebire de oameni. care influenţează viaţa omului. şi intrarea în starea de Nirvāna. reprezentând ciclul reîntrupărilor. considerată divinitatea supremă. heruvimi. credinţa se îndreaptă spre zeităţi şi diverse spirite supranaturale. 172 .Budismul a apărut într-un ţinut mult mai îndepărtat. scop care poate fi atins în timpul vieţii. îngerii sunt fiinţe imortale. în regiunea Lumbini situată astăzi în Nepal. implicit cu întreaga societate. Aceste ideologii creează anumite tipuri de comportament uman. în nordul Indiei. ce reprezintă condiţia inefabilă a Spiritului Treaz. omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. Îngerii sunt prezenţe permanente în viata oamenilor. Stăpânul. abolirea a tot ce are legătură cu lumea reală. este populat în cazul ambelor credinţe de multe alte spirite superioare precum îngerii. În cazul creştinismului apar diverse alte forme. În anumite situaţii ei au luat chip de om şi au vorbit profeţilor. Creştinismul are la bază credinţa în Sfânta Treime. o stare de iluminare. sfinţi etc. Rolul lor este de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. La polul opus acestora apar demonii. care nu păcătuiesc. Scopul budismului este eliberarea din acest ciclu. serafimi. În ceea ce priveşte sistemele de gândire. unică. Spaţiul sacru. se remarcă importante diferenţe. cel ceresc. Opusul Nirvānei este Samsāra. singurul scop al acestei religii ca doctrină fiind atingerea stării de Nirvāna. numit Allah Creatorul. alcătuită din Dumnezeu Tatăl. manifestată prin trinitate. care determină adepţii respectivi să se grupeze în comunităţi religioase şi să dezvolte relaţii specifice. Susţinătorul a tot ceea ce este în Univers. fiind şi astăzi considerate locuri sacre ale fiecărei religii. se supun întotdeauna lui Dumnezeu şi nu fac decât ceea ce el hotărăşte. Islamismul este religia unicului Dumnezeu. care pot fi în concordanţă sau în contradicţie cu alte grupuri. Scopul creştinismului şi al islamismului este acela de a permite prin intermediul unei relaţii bune cu divinitatea trecerea în lumea de dincolo prin depăşirea momentului morţii şi obţinerea vieţii veşnice. care joacă la rândul lor un rol determinant în viaţa spirituală a adepţilor. creaţi de Dumnezeu din lumină. În cadrul creştinismului şi al islamismului.

După câţiva ani şi-a propovăduit mesajul monoteist. unde îşi găseşte sfârşitul prin execuţie în jurul anului 60. evreu de origine. care propagă creştinismul în afara spaţiului iudeu. Fost fariseu ce persecuta secolul al XII-lea) cu ardoare pe creştini. conform legendei.Fiecare dintre cele trei religii a fost întemeiată de câte o personalitate căreia îi poartă numele şi la care se raportează permanent. s-a născut în Bethleem (Iudeea) şi a copilărit în Nazaret (Galileea). în urma unei viziuni cristice. Mesia (unsul) reprezintă pentru creştini Logosul. cel mai important misionar. unul dintre fiii patriarhului Abraham (Avraam). al Creştinismului. Creştinismul a fost întemeiat de Iisus Cristos în urmă cu mai bine de 2000 de ani. ceea ce explică originea comună a Islamismului şi Iudaismului. iar în perioada de maturitate a propovăduit noua credinţă. A trăit 33 de ani. născut la Mecca în jurul anului 570 într-o familie de negustori. verbul veşnic. în timpul împăratului Nero. acesta devine prin convertire. începând cu anul 615. Religia pe care o creează s-a născut din revelaţiile sale auditive. cu numele său de origine Saul. din Tars este considerat geniul ideologic Constantinopol. Islamismul a fost întemeiat de marele profet Mahomed (Muhammad). Iisus. Este unica religie care a îmbrăţişat ideea coborârii lui Dumnezeu pe Pământ sub formă materială. care încep să se manifeste. pe care adepţii l-au considerat de la început Fiul lui Dumnezeu. între păgâni. a pregătit 12 apostoli. care aducea importante Profetul Mahomed mutaţii în sistemul de gândire al epocii 173 . Cea mai intensă activitate a sa s-a desfăşurat la Roma. care au lăsat în urma lor Iisus Cristos numeroşi adepţi. Este considerat urmaşul direct al lui Ismael. Pavel (Biserica Sfânta Sofia. Unul dintre aceştia.

Buddha. au fost obişnuite pentru cineva născut într-o familie nobilă a acelor vremuri: viaţă lipsită de griji şi îndestulată. petrecute în Kapilavastu. gândire dreaptă. pentru impunerea noii religii s-au produs conflicte armate între cele două localităţi. După această perioadă de severă mortificare a trupului (înfometare până aproape de moarte). cuvânt drept. nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei şi Calea-cu-opt-Ramuri sau Calea-deMijloc (înţelegere dreaptă. concentrare dreaptă). s-a născut în jurul anului 563 înainte de Cristos şi se pare că a manifestat calităţi deosebite. oraş aflat la 300 km nord de primul. Mahomed a murit în anul 632 la Medina. s-a născut în nordul Indiei în localitatea Lumbini aflată astăzi pe teritoriul statului Nepal. în final Mecca fiind învinsă. descoperă prin intermediul a patru întâlniri. În jurul vârstei de 29 de ani face 3 scurte Buddha (Sarnath incursiuni în afara palatului şi are Archaelogical Museum) 3 revelaţii cu privire la viaţa reală. Copilăria şi tinereţea sa. cea a echilibrului. mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni. devenind Buddha sau Iluminatul. Suferinţa se naşte din Dorinţă. Timp de 45 ani. a călătorit prin 174 . faptă dreaptă. Dezgustat de viaţa sa îndestulată părăseşte definitiv palatul şi se dedică ascezei timp de 6 ani. la mică distanţă de graniţa cu India. ameninţându-l cu moartea. aparţinând unei familii nobile şi bogate. unde se găseşte şi în prezent mormântul său. fondatorul religiei cu acelaşi nume. În următorii ani. mijloace de existenţă drepte. care trăieşte în sihăstrie. împotriva sa s-au ridicat numeroşi duşmani. apoi o cale spre speranţa unei eliberări. astfel. astfel că a primit numele de Siddhartha („cel care şi-a atins ţelurile“). Copilul. efort drept.respective. l-au determinat să părăsească Mecca şi să se stabilească în Medina. pe care o descoperă. Ca urmare. boala. meditând în căutarea Trezirii. având ca profesori doi călugări brahmani. prin imaginea senină a unui călugăr. bătrâneţea. moartea. Este. posesorul celor Patru Adevăruri: totul este Suferinţă pentru fiinţele vii. cea care duce la extincţia suferinţei. care. descoperă Calea de Mijloc. clanul Gautama. Se aşează sub un smochin.

având funcţia de logos (verb veşnic). adunând în jurul său călugări şi adepţi laici. acceptând chiar. Prima schismă (Marea schismă) s-a produs în anul 1054 datorită luptelor pentru supremaţie şi a divergenţelor teologice. 175 . şi Noul Testament care conţine numeroase informaţii despre viaţa şi învăţăturile sfinte ale Mântuitorului Iisus Cristos şi sfaturi pentru buna organizare a bisericii şi a vieţii creştine. propovăduindu-şi doctrina. Acestea au apărut în urma intervenţiei a două crize importante în sânul Bisericii Creştine. profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg. Ajuns la o vârstă avansată (80 de ani) şi considerându-şi misiunea împlinită. ca urmare a evoluţiei lor după dispariţia celor trei fondatori. cea Luterană. Biblia (Canonul) este cartea de căpătâi a Creştinismului. Sütra (viaţa şi predicile lui Buddha) şi Abhidharmma (doctrina). Toate noile învăţături ale fondatorilor lor au fost transformate în cărţi sfinte. care nu este altceva decât cartea sfântă iudaică Tanakh. Astfel a apărut prima Biserică Protestantă. În timp. Iniţiatorul celei de a doua schisme a fost călugărul augustinian Martin Luther. la insistenţele discipolului său Ananda. Coranul (Qur’ān) reprezintă cuvântul lui Dumnezeu transmis de îngerul Gabriel profetului Mohamed. Creştinismul are trei ramuri majore: Confesiunea Romano–Catolică. cel mai important fiind Tripitaka („întreitul coş”) sau Canonul budist. Este considerat a fi o scriere nouă. spre sfârşitul vieţii. apelând din când in când la amintirile din vieţile sale anterioare. astfel încât în prezent există numeroase alte Biserici autonome şi secte. înălţându-se în Parinirvāna (Nirvāna completă). numite schisme. cu ajutorul cărora aceste religii s-au propagat şi au rezistat de-a lungul miilor de ani. Apariţia acestei cărţi a realizat intenţia iniţială a Islamului de a deschide arabilor accesul la comunitatea numită a “popoarelor cărţii”. care nu contrazice ci întăreşte învăţăturile evreilor şi pe cele ale creştinilor. s-au produs rupturi numeroase şi în Protestantism. În ceea ce priveşte organizarea internă. Astfel au apărut Catolicismul şi Ortodoxia. el dispare pentru totdeauna. cele trei religii sunt divizate în ramuri. Confesiunea Protestantă şi cea Ortodoxă. în secolul al XVI-lea. călugăriţe în comunitate. alcătuit din Vinaya (codul etic). natura şi soarta oamenilor în raportul cu divinitatea.Valea Gangelui. s-a produs a doua schismă în sânul Bisericii Catolice din care s-a desprins Biserica Protestantă. Budismul are numeroase texte sfinte. Mai târziu. Cele două teme de bază ale Coranului sunt: monoteismul şi puterea lui Dumnezeu asupra lumii. denominaţii şi secte. Este alcătuită din Vechiul Testament.

Ucraina. în centrul şi vestul Canadei. comunităţile shiite fiind dominante doar în Iran. Spania. Cei aproximativ 1 miliard de adepţi ai Catolicismului sunt locuitori ai ţărilor din centrul şi sudul Europei (Lituania. Slovenia. Slovacia. 38). sudul Kazakhstanului şi vestul Chinei. Kuweit. în Africa de Sud şi parţial în alte state din centrul şi sudul Africii. Irlanda şi teritoriile sudice ale Elveţiei şi Germaniei). din America Centrală şi America de Sud. Rusia) şi mari părţi din Asia (Siberia ca teritoriu aparţinând Rusiei dar şi alte state foste sovietice precum Georgia. Uzbekistan. Islamismul ocupă teritorii importante şi în sud-estul Asiei în Indonezia şi Malaysia. ocupă partea de răsărit a Europei (Grecia. Croaţia. Cei peste 500 milioane de adepţi ai Protestantismului. Islamismul ocupă întinse suprafeţe din centrul şi sud-vestul Asiei. 176 . România. Finlanda. Turkmenistan. Polonia. Se remarcă în general o convieţuire paşnică a credincioşilor indiferent de predominarea uneia sau alteia dintre ramuri. De asemenea. Danemarca şi Marea Britanie). Republica Moldova. Letonia.Islamul are trei ramuri principale de credinţă. Budism tibetan). în marea majoritate a statelor din SUA. Bahrain şi vestul Yemenului. Adepţii Ortodoxiei. Belgia. aparţinând diverselor Biserici aparţinând acestei categorii sunt predominanţi în ţările din nordul şi vestul Europei (Norvegia. Marile şcoli sau tradiţii budiste care reprezintă ramuri ale acestei religii sunt Theravada (învăţătura bătrânilor sau a înţelepţilor). Acestea sunt cunoscute ca Islamism Sunnit. Segmentarea Bisericii Creştine a dus la conturarea unor spaţii bine determinate în cadrul cărora predomină cele trei ramuri. Azerbaijan. bazate în special pe dezacordul istoric privind succesiunea autorităţii după moartea lui Mahomed. în Australia şi Noua Zeelandă. Ungaria. Olanda. inclusiv Etiopia şi Somalia localizate în Africa de Est. state musulmane sunt şi cele din spaţiul saharian al Africii. Cei mai numeroşi şi mai răspândiţi adepţi sunt cei ai Islamismului Sunnit (83%). Bulgaria. Suedia. Şiit şi Kharijit. nu există o separare spaţială extremă a adepţilor. Belarus. Turcia şi statele din Peninsula Arabă. Mahayana (marele vehicul) şi Vajrayana (Calea de Diamant. Serbia. Liban şi Emiratele Arabe Unite. minorităţi importante fiind şi în Afganistan. Macedonia. în număr de peste 200 milioane. fiind religia de bază a unor state precum Pakistan. din sudul SUA şi estul Canadei şi chiar în Insulele Filipine (fig. sudul Irakului. Italia. nordul Germaniei şi al Elveţiei. Iran. Siria. 38). Iordania. Franţa. Deşi aceste arii de influenţă sunt bine conturate. Austria. Armenia şi nordul Kazakhstanului) (fig. Estonia. Irak. Cehia. Afganistan.

177 .

sunt hinduismul. China. iudaismul este însă mult mai răspândit. apărut în antica „ţară sfântă“ Canaan. aproape jumătate dintre adepţii săi (peste 5 milioane) locuind încă în SUA şi în multe alte state ale lumii. Laos. statul Israel a renăscut pe vechiul amplasament Confucius creând. Thailanda. Toate acestea provin şi sunt localizate în Asia. ca urmare a vicisitudinilor istoriei a migrat odată cu adepţii săi în Europa. confucianismul. astfel. iudaismul. 178 . posibilitatea reinstalării iudaismului în aria sa de provenienţă. Iudaismul. După al doilea război mondial. Cu excepţia iudaismului care a avut o evoluţie spaţială sinuoasă. America de Nord şi în diverse alte spaţii asiatice. şintoismul în Japonia.4. Cele mai importante. în forma sa Vajrayana este religia care predomină în centrul şi în nordul Chinei. Mongolia. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică În această categorie intră un număr important de credinţe religioase. 3. Spre deosebire de celelalte religii menţionate. Cambodgia). în Mongolia şi Buthan şi se regăseşte sub forma unor minorităţi importante în nordul Nepalului şi al Indiei. Japonia şi Vietnam. confucianismul şi daoismul în China.Budismul. dispărând aproape în totalitate din teritoriul de origine. daoismul şi şintoismul.5. Mici comunităţi ale religiilor etnice pot fi întâlnite în multe alte ţări de pe Glob. în mod special în spaţiul urban al statelor cu un potenţial economic mai ridicat şi cu un comportament permisiv faţă de grupurile venite din alte arii culturale. Theravada este religia predominantă în ţări din sud-estul Asiei (Myanmar. dându-le o personalitate specifică. cu impact puternic asupra spaţiilor în care se manifestă. datorită unor înţelegeri internaţionale. cu precădere în cele europene. celelalte au rămas în arealele lor de origine: hinduismul în India şi Nepal. Adepţi ai Mahayana se regăsesc în Tibet. la fel de variate în ceea ce priveşte caracteristicile specifice pe cât sunt de dispersate pe suprafaţa Globului.

Hr În timp ce hinduismul nu are o origine bine definită. hinduismul.î. Confucius (Kong Fu-zi) şi respectiv Lao Zi. confucianismul şi daoismul manifestânduse ceva mai recent. cele trei faţete. ceea ce i-a îndemnat pe evrei să se delimiteze strict de-a lungul istoriei atât din punct de vedere socio-cultural cât şi spaţial de celelalte popoare. În timp ce iudaismul este religia Unicului Dumnezeu. iudaismul. trei funcţii cosmice ale divi- Vishnu 179 . Credinţa hindusă se îndreaptă spre Trinitatea hindusă. Hinduismul se presupune a fi apărut cu peste 8500 de ani în urmă. funcţionari ai Imperiului. daoismul şi şintoismul sunt religii politeiste.Considerate fiind cele mai vechi credinţe ale lumii. iar confucianismul şi daoismul sunt filozofii aparţinând unor importante personalităţi chineze ale vremii. cel care controlează întregul Univers şi al cărui popor ales este cel iudeu. religiile etnice au apărut cu mii de ani înaintea creştinismului. în secolele VI – V. la realitatea înconjurătoare este foarte diferită la aceste religii. Moise (Michelangelo Buonarroti) Brahma Shiva Percepţia cu privire la apariţia şi evoluţia lumii. Moise şi alţi numeroşi profeţi. este acceptat faptul că iudaismul a fost iniţiat de vechii patriarhi.

Vishnu (nemurirea) şi Shiva (moartea). divinităţi tutelare ale oricărui lucru. întrucât amândouă au idei asemănătoare despre om. Confucianismul este adeseori confundat cu Taoismul. sinceritate si politeţe. Principiile fundamentale ale acestei gândiri sunt: supunere si respect faţă de superiori si părinţi. care a influenţat foarte mult gândirea şi modul de viaţă al chinezilor. Peisajul cultural al spaţiilor menţionate este îmbogăţit de literatura religioasă născută din învăţăturile acestor religii. Upanişadele şi textele epice Rāmāyana şi Mahābhārata. mai degrabă decât de probleme de teologie. Confucianismul este o filozofie care se preocupă de fiinţele umane. cer şi univers. zeităţile fiind organizate după structura societăţii chineze. umilinţă. începutul şi esenţa cosmosului. obiceiuri şi practici care au primit destul de târziu numele de şinto pentru a le deosebi de religiile venite din China (budismul şi confucianismul). Şintoismul. conducători. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc. drum) care reprezintă izvorul. El nu este atât o religie. Elementul central al doctrinei taoiste este Tao (Cale. Şinto reprezintă Calea kamilor. este un vast complex de credinţe. de interesele si realizările lor. minunate povestiri ale unor întâmplări Torah (manuscris pe sul petrecute în vremuri imemode hârtie tradiţional) riale. diferenţele dintre acestea fiind foarte greu de distins.nităţii fiind zeii Brahma (creaţia). bine-cunoscute şi pe plan mondial fiind Rgveda (colecţie de imnuri). datorie faţă de familie. Taoismul religios deţine şi o mitologie bogată. Urmează apoi zeităţile naturii şi cele siderale cu sarcina de a răsplăti sau pedepsi oamenii pentru faptele lor. Iudaismul este renumit 180 . societate. Dincolo de acestea există numeroase alte zeităţi cărora adepţii se închină şi le-au dedicat numeroase temple. Textele sfinte ale hinduismului sunt foarte numeroase. loialitate faţă de prieteni. La conducerea acestei societăţi sacre se află zeităţile creatoare Cerul-Tată (Supremul şi Augustul Împărat de Jad) şi soţia sa Regina Mamă Wang. cât un cod moral. religia naţională a Japoniei. pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric si ceresc.

Cartea odelor (Shi jing). Toate religiile au o cosmogonie proprie pe baza căreia se organizează. iar daoismul prin Dao-zang (canonul daoist) şi numeroase alte scrieri ezoterice. sau renumitele Manuscrisele de la Qumran. fenomenul religios se află într-o strânsă corelaţie cu toate celelalte elemente ale acestuia. Toate religiile lumii sunt direct influenţate de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat şi. islamismul) consideră că Dumnezeu a creat întregul univers şi l-a oferit omului pentru a definitiva această creaţie. Primăvara-Toamna ţării Lu (Lu guo Chun-Qiu). Religiile apărute în sud-vestul Asiei (iudaismul. creştinismul. Şintoismul este prezent în cultura regională dar şi mondială prin texte clasice precum Kojiki (povestea despre cele vechi. 3.prin lucrarea sa de căpătâi Torah nebi’im we ketuvim (Tanakh). Încorporarea fenomenelor naturale se manifestă prin apariţia aşa numitei cosmogonii. se poate vorbi despre relaţia care se naşte între religie şi mediul geografic şi care se materializează prin organizarea spaţiului. slujindu-l astfel pe Dumnezeu. însă. Cartea edictelor (Shu jing). set de credinţe religioase cu privire la originea universului. diferenţe între ele. Memorial de rituri (Li ji). medicale. Confucianismul se distinge prin cele 6 texte clasice: Cartea schimbărilor (Yi jing). Există. • desemnarea unor trăsături fizice ca fiind sfinte.5. o istorie a Japoniei de la facerea lumii până în 628) şi Nihongi (Cronicile Japoniei). Religiile şi organizarea spaţiului geografic Ca element component al sistemului geografic. natura şi omul 181 . care constituie Vechiul Testament în creştinism şi prin lucrări precum Mişna (tratate de jurisprudenţă). au un impact puternic asupra lui. de alchimie şi cărţi ale ritualurilor. să îl transforme. la rândul lor. Impactul mediului natural asupra organizării religioase Influenţa mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare şi organizare a sistemelor religioase se manifestă prin: • încorporarea sau integrarea fenomenelor naturale în structurile religioase.5. Cartea muzicii (Yueh jing). Omul are. deci datoria să utilizeze mediul natural. Talmudul care conţine texte sacre cu comentarii. De aceea. Alte religii (taoismul) consideră că cele două creaţii ale divinităţii. filozofice. • organizarea spaţiului în structuri teritorial–administrative pentru difuzarea mesajelor religioase.

Calendarul. Diferenţe apar şi în cazul tipurilor de calendare existente. sărbătoarea Paştelui la creştini este legată de un anumit moment în ciclul agricol. multe dintre religii sărbătoresc momentele importante ale ciclului natural. astfel încât omului nu îi este permis decât să supravieţuiască în mijlocul naturii (să vâneze şi să culeagă ceea ce i se oferă). un element de bază în determinarea credinţelor religioase. Există numeroase ritualuri prin intermediul cărora credincioşii se roagă pentru obţinerea unor recolte bune. care se află într-o comuniune perfectă. În cazul religiilor universale însă. în raport de poziţia pe Glob a comunităţilor respective. Iudaismul şi Islamismul folosesc. Deşi la început nu au existat diferenţe. acest calendar nu se mai suprapune în mod real ritmurilor naturii. este. s-a ajuns la situaţia ca în aceste noi spaţii sărbătorile să nu coincidă cu momentele cheie din calendarul naturii. ele s-au extins spaţial foarte mult. în teritorii cu climat mult diferit de cel din arealul de origine. Religiile animiste consideră omul supus în totalitate divinităţii şi naturii. Dacă în cazul celor care trăiesc în spaţiul mediteranean sărbătoarea coincide cu culegerea primelor roade ale pământului. De aceea. Principalele sărbători din calendarele budist şi creştin sunt în relaţie directă cu evenimentele pe care le-au trăit fondatorii lor. moment care diferă. Israel strânsă cu mediul natural în care 182 . esenţiale vieţii populaţiilor în cadrul cărora au apărut şi care erau legate strict prin activităţile agricole de mediul natural. în Europa nordică ea se suprapune momentului începerii lucrărilor agricole. Cele mai multe religii utilizează calendare solare. ciclul anual de variaţie a condiţiilor climatice. ceea ce înseamnă că omul trebuie să exploateze mediul natural astfel încât să nu îl deregleze. Toate religiile ţin cont de ritmurile naturii. pentru alungarea calamităţilor sau sărbătoresc încheierea cu bine a muncilor agricole şi se bucură de recoltele strânse. Calendar iudaic – mozaic din Aflându-se în relaţie atât de sinagoga Beith Alpha. la rândul său. însă. calendarul lunar.sunt egale şi trebuie să trăiască în armonie. însă. De exemplu.

râuri. care păstrează o structură cubică – Ka’ba. în care activitatea lor se intensifică. Bodh Gaya – locul unde a atins înţelepciunea absolută. Islamul consideră ca elemente esenţiale ale spaţiului său sacru câteva oraşe. religiile şi-au dezvoltat fiecare un spaţiu sacru. care este locul de naştere a lui Mohamed. Kusinagara – unde a murit la 80 de ani şi a trecut în Nirvana. Există două tipuri de spaţii sacre: elemente fizico-geografice distincte (munţi. Alături de acestea. Cel mai important este Mecca din Arabia Saudită. numeroase alte locuri sfinte ale miracolelor sale sunt considerate importante. În hinduism malurile râurilor şi ţărmurile mărilor sunt locuri sacre de îmbăiere sau purificare a adepţilor. stânci) şi diverse elemente ale peisajului în relaţie cu care au apărut şi s-au răspândit religiile respective. alături de care există şi multe alte puncte de importanţă locală. Gangele este considerat râul cel mai sfânt al Indiei deoarece se crede că izvorăşte din părul zeului Shiva. Deer Park din Sarnath – locul unde a organizat prima ceremonie religioasă. Haridwar este cel mai cunoscut loc de îmbăiere în acest fluviu. Haridwar Spaţiul sacru budist este alcătuit din cele patru locuri importante în viaţa lui Buddha concentrate în nord-estul Indiei: Lumbini – locul de naştere. În centrul acestuia se află Moscheia al-Haram al-Sharif.s-au format. 183 .

Roma 184 . Mecca Vatican. Moscheia al–Haram al–Sharif. acestea sunt principalele locuri de pelerinaj. Tot aici se găsesc şi mormintele lui Ismael şi Hagar. în care se află mormântul lui Mahomed.în interiorul căreia se află o bucată de rocă considerată a fi adusă de Adam din Grădina Edenului. Al doilea oraş sacru este Medina. strămoşii lui Mahomed şi fântâna Zamzam cu aceeaşi sursă de apă din care au băut cei doi în drumul lor prin deşert.

care dă naştere unor structuri teritoriale specifice. În aceeaşi categorie intră şi unele Biserici Protestante. în spaţii restrânse. astfel încât informaţia din centrele spirituale să poată ajunge la toţi credincioşii indiferent unde se găsesc. comunităţile religioase se pot organiza singure. structurile teritoriale religioase se clasifică în două categorii: sisteme locale autonome şi sisteme ierarhice. conducătorul suprem al Bisericii Catolice. luând propriile decizii cu privire la buna desfăşurare a vieţii lor spirituale. Creştinismul ortodox consideră Muntele Athos din Grecia ca fiind cel mai sacru spaţiu al său. Suprafaţa extrem de extinsă pe care prima o domină a necesitat din cele mai vechi timpuri o bună organizare spaţială care să 185 .Creştinismul are la rândul său spaţii sacre care diferă de la o ramură la alta. temple şi care atrag milioane de credincioşi anual. este reşedinţa Papei. Vaticanul. Cel mai bun exemplu. Structurile respective sunt constituite din unităţi teritoriale controlate de instituţii specializate în organizarea spaţiului. Nivelul de dispersie teritorială a aderenţilor impune nevoia de organizare a religiilor. islamismul sunnit şi hinduism. areal în care multe dintre Bisericile ortodoxe şi-au construit mănăstiri. Aceste mişcări migratorii cu scop religios numite pelerinaje reprezintă evenimente importante în viaţa comunităţilor respective. Alături de aceste areale de înaltă sacralitate se găsesc numeroase altele în care se află mănăstiri. Acest tip de organizare poate induce uneori o slăbire a legăturilor între congregaţii. biserici. O altă caracteristică care stă la baza bunei desfăşurări a activităţii spirituale şi diferenţiază religiile între ele este dimensiunea spaţială a acestora. independent de centrele religioase. Din acest punct de vedere. care se dezvoltă la nivelul unor grupuri singulare. Catolicismul se concentrează puternic în spaţiul Vaticanului aflat în centrul oraşului Roma. Cele mai renumite sisteme ierarhice sunt Biserica Romano– Catolică şi Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din urmă (Biserica Mormonă). precum cea Baptistă. În primul caz este vorba despre iudaism. însă. totuşi credinţa puternică în propria religie şi întreţinerea contactelor indiferent de distanţa care separă comunităţile (ca de exemplu cele evreieşti) păstrează tradiţiile aproape intacte. cel mai mic stat al lumii. cu caracteristici specifice. Aceasta înseamnă nevoia de administrare a spaţiului. de sisteme locale autonome sunt religiile tribale. în cadrul cărora unităţile de bază.

Biserica Mormonă este organizată în subunităţi controlate de autoritatea centrală (un preşedinte şi un consiliu de conducere). aşezările religioase şi toponimia (denumirile elementelor geografice). 186 . Diocezele sunt grupate în provincii controlate de arhiepiscopi. ceea ce subliniază calitatea lor de elemente culturale. Impactul religiei în peisaj Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic. localizată în capitala statului american Utah. astfel. folclorice.permită accesul tuturor adepţilor la informaţiile venite din centrul religios Vatican. religiile au un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. Salt Lake City şi care stabileşte politicile şi doctrinele religioase. Bisericile şi mănăstirile împodobesc peisajul creştin fiind o Domul din Köln expresie a principiilor sale religioase. Amprentele pe care religiile le lasă în peisaj se manifestă sub două forme de bază: structurile sacre sau clădirile specifice fiecărui cult şi elementele de organizare a spaţiului materializate în spaţiile cu încărcătură religioasă (locurile de înmormântare). Structurile sacre sunt foarte variate pe plan mondial. purtătorul informaţiei cu privire la manifestările religioase specifice diverselor areale de pe Glob. care devine. şi care sunt divizate în mai multe parohii conduse de preoţi. Ele exprimă nu doar valorile religioase ci şi pe cele tradiţionale. De aceea. spaţii în care credincioşii şi membrii angajaţi în structurile religioase desfăşoară activităţile specifice fiecărui tip de religie. Impactul pe care îl au determină modificări ale peisajului. care este şi episcop al Diocezei de Roma. conduse de episcopi. toate acestea la rândul lor fiind subordonate Papei. Aceste clădiri sunt locuri de rugăciune necesare tuturor religiilor lumii. această Biserică este organizată în câteva mii de unităţi de bază numite dioceze.

Spaţiul ortodox a dezvoltat o arhitectură proprie. În cadrul lor se desfăşoară slujbele religioase. renumite pentru dimensiunile lor impunătoare. aparţinând vechiului Imperiu Bizantin şi care se caracterizează printr-o intensă ornamentare şi o iconografie originală.spaţii încărcate de sacralitate. În secolele XII-XIV alături Sf. aşa numitul stil bizantin. simple locuri de întâlnire şi rugăciune pentru membrii comunităţilor. Petru şi Pavel. clădiri fără o conotaţie sacră. Imaginea bisericilor variază foarte mult în spaţiu. Ea depinde atât de caracteristicile arhitecturale ale epo-cilor în care au fost construite. Numărul lor este foarte mare deoarece viaţa creştină se desfăşoară în relaţie directă cu aceste structuri. domurile gotice. Aceleaşi caracteristici se regăsesc şi în structurile sacre orientale. Iran şintoiste au rolul de a adăposti 187 . numite bazilici. spaţiul protestant dezvoltă o arhitectură simplă. Peterhoff de acestea au apărut bisericile în stil gotic. Personalitatea fiecărei clădiri rezultă mai ales din materialele de construcţie utilizate. au fost construite în stilul arhitectural al clădirilor publice romane şi sunt specifice spaţiului Catedrala ortodoxă catolic. În contrast cu aceasta. Peisajului islamic îi sunt caracteristici moscheile. cu o lipsă totală de ornamente. Primele biserici. În cadrul celorlalte religii apar forme arhitecturale diverse. activităţi permanente în cadrul comunităţilor creştine. cât şi de specificul cultural şi religios al locului. Templele hinduse şi pagodele budiste şi Moscheia Masoumeh.

India şi de credinţele religioase. activităţile religioase de bază desfăşurându-se în cea mai mare parte acasă. De exemplu. care depind foarte Templu hindus mult de caracteristicile mediului în Colombo. Organizarea spaţiului se manifestă prin modalităţile în care activităţile umane sunt aranjate în spaţiu şi prin nivelul de dezvoltare al acestora. Utah alte practici. cimitirele rămân printre puţinele spaţii verzi ale acestora. Cele mai multe 188 . procesul de organizare a spaţiului se manifestă prin apariţia şi dezvoltarea unor aşezări cu funcţionalitate religioasă. pe care o consideră un act de purificare. Ele sunt considerate de cele mai multe ori spaţii sacre şi care devin chiar centre de pelerinaj. care ulterior au căpătat şi funcţionalitate economică. În multe dintre oraşele mari ale lumii. care obişnuiesc să îşi îngroape morţii în spaţii special amenajate în apro-pierea localităţilor. Aceeaşi metodă este utilizată şi de către preoţii budişti din Tibet. Cimitirele sunt specifice multora dintre religiile lumii. Acestea reflectă diferenţele existente în ceea ce priveşte practicile de înmormântare. La nivel superior. La nivel micro-teritorial (local) un foarte bun exemplu de organizare a spaţiului şi cu un puternic impact în peisaj sunt locurile de înmormântare. în cadrul cărora arealul construit este foarte aglomerat. hinduismul utilizează incinerarea.altarele închinate diverselor zeităţi. în sânul familiei. Templul mormon Unele religii au îmbrăţişat din Salt Lake City.

de asemenea.6. obiceiuri care se formează în cadrul unor grupuri sociale (popoare. Omul a căutat întotdeauna să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă. procesul de mondializare sau globalizare. Bethleem. Prima. S-a născut. economic. clase) şi sunt transmise din generaţie în generaţie. a cărei construcţie a început în 1848. Cuprinde atât elemente 189 . fapt ce a impulsionat dezvoltarea comerţului. Se poate defini ca o luptă între vechea tradiţie şi modernitate. prin toponimie. Cel mai renumit exemplu rămâne însă Salt Lake City din statul Utah. 3. Acest pas important a permis omului să obţină din ce în ce mai multe produse. construcţii planificate şi care s-au dovedit utopice. Îmbunătăţirea continuă a uneltelor. demografic. procesul acesta se manifestă pe toate planurile. un principiu de unitate şi continuitate în planul existenţei şi al conştiinţei de sine. credinţe. concepţii. social şi cultural. aşezare religioasă a mormonilor. Impactul religiei în peisaj se manifestă. Există o mare densitate de astfel de aşezări în statul Ontario din Canada. Deşi iniţializat de puternica dezvoltare industrială din ultimul secol (secolul al XX–lea). Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale Societatea umană a cunoscut de-a lungul timpului importante transformări pe toate planurile pornind de la modificările survenite în domeniul economic. Este considerată ca o verigǎ de legǎturǎ între trecut şi prezent.astfel de aşezări. dorinţă care s-a materializat printr-un proces continuu de dezvoltare economică. peste nevoile proprii. Mondializarea este un fenomen foarte complex care afectează întreaga societate umană.5. comerţul internaţional. a sistemelor de producţie a ajutat societatea umană să treacă de la stadiul de societate agrară la cea industrială. Un număr foarte mare de aşezări create de emigranţii europeni romano catolici în Lumea Nouă poartă nume religioase. Odată cu apariţia acestuia s-a făcut simţită manifestarea unui proces foarte mediatizat în ultimele decenii. naţiuni. de către un grup de imigranţi moravieni proveniţi din Europa Centrală (Cehia de astăzi). se află în Statele Unite ale Americii. a fost fondată în 1741 în Pennsylvania. în care cea de a doua câştigă din ce în ce mai mult teren. Schimburile economice s-au conturat mai întâi la nivel regional ca apoi să se extindă pe întreaga suprafaţă a Globului. Tradiţia este un ansamblu de valori. astfel.

extinzându-se pe mari suprafeţe ale Globului. telefonia mobilă s-au extins pe întreaga suprafaţă terestră. numit occidentalizare. La ora actuală televiziunea. internetul. în locul lor apărând diverse alte grupuri sociale aspaţiale (fără o poziţie bine delimitată în spaţiu). Această tendinţă de evoluţie a pornit din arealele puternic dezvoltate şi urbanizate spre teritoriile cu economii slab dezvoltate sau în dezvoltare şi care se confruntă în prezent cu un intens proces de urbanizare. Cu toate acestea. pornite din arealele centrale (urbane) care şi-au schimbat deja structura socială sub impactul globalizării. de influenţe venite din spaţiul nord-american dar şi din cel vest-european. progresiste. etc. fapt ce a dus la dispariţia în multe areale ale Globului a grupurilor secundare clasice. Unele comunităţi încă mai păstrează acest tip de relaţii. 190 . muzică. Un bun exemplu este cel al comunităţilor arabe din ţările asiatice în care relaţia dintre femei şi bărbaţi era definită prin superioritatea bărbatului şi marginalizarea rolului femeii în societate. care la rândul său se confruntă cu o infuzie culturală de peste ocean. Marea diversitate a obiceiurilor tradiţionale (folclorice) este ameninţată de procesul de uniformizare prin adoptarea de obiceiuri moderne provenite din spaţiul occidental. transfomându-se sub influenţa sistemului social occidental. afectează toate elementele societăţii şi este din ce în ce mai agresiv. Cel mai vizibil este impactul mondializării în plan cultural.înaintate. comunităţile. în care familia şi membrii marcanţi ai comunităţii au un rol determinant în întreaga viaţă socială. În plan social. Influenţele culturale se manifestă la nivelul tuturor elementelor componente: îmbrăcăminte. modificările s-au manifestat în cadrul relaţiilor interumane. de fapt. comunităţile s-au dizolvat. Acest proces. dans. Odată cu transformarea multor aşezărilor rurale în localităţi urbane. există pericolul ca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat şi aceste spaţii să sufere importante transformări. care pledează pentru egalitatea dintre sexe. obiceiurile culinare. Pe continentul african şi pe cel asiatic se cunosc largi teritorii în care societatea este încă în stadiul relaţiilor de tip comunitar. Întregul proces se desfăşoară prin intermediul tehnologiilor avansate din domeniul transmiterii de informaţii. Este vorba. perimate sau conservatoare (obiceiuri vechi. multe dintre ele. ceea ce facilitează schimbările din plan cultural. însă. tradiţionale). permiţând transmiterea unui volum foarte mare de informaţii într-un timp foarte scurt. cu valabilitate generalǎ (obiceiuri moderne) cât şi elemente depǎşite de dezvoltarea istoricǎ.

Un foarte cunoscut exemplu este cel al restaurantelor de tip McDonald’s. care este utilizat în prezent şi în state ce au suferit mai slabe influenţe de acest fel. Cea mai mare răspândire a cunoscut-o costumul bărbătesc clasic. de influenţă occidentală. este obiceiul de a purta pantalonii Jeans a căror arie de provenienţă este cea nord-americană.Vechile tradiţii culinare sunt înlocuite în din ce în ce mai multe regiuni cu obiceiul modern de a consuma hrană semipreparată în aşa numitele restaurante „fast-food“. cu precădere în spaţiul urban. aceştia au căpătat în a doua jumătate a secolului 191 . băuturilor răcoritoare. De asemenea. implicit de a consuma hrană preparată în casă. Îmbrăcămintea tradiţională este şi ea din ce în ce mai mult înlocuită cu cea modernă. Coreea de Sud Firma Coca-Cola şi-a deschis filiale în aproape toate statele lumii şi îşi comercializează intens produsele. În aceeaşi categorie intră şi industria Restaurant McDonald’s Seoul. Pe mari suprafeţe ale Globului populaţia utilizează zilnic îmbrăcămintea modernă. care au apărut în întreaga lume. mai ales printre tineri. Deşi la origine erau un obiect de îmbrăcăminte a clasei muncitoare. ceea ce a dus la pierderea obiceiului de a lua masa în familie. care au apărut în spaţiul nord-american ca urmare a noului comportament economic al indivizilor – petrecerea unui timp înObiceiuri culinare tradiţionale şi moderne delungat la locul de în Israel. costumele tradiţionale îmbrăcându-le doar în unele zile de sărbătoare. Falafel alături de Coca-Cola muncă. foarte răspândit.

Reprezentanţii acestora consideră că uniformizarea culturală şi spirituală nu este altceva decât o formă de dominare a statelor dezvoltate. De asemenea. Muzica şi dansurile moderne sunt prezente în spaţiul urban din întreaga lume. care îşi văd ameninţat patrimoniul cultural. de asemenea. în multe colţuri ale lumii se organizează festivaluri de muzică pop.trecut o semnificaţie revoluţionară. Această tendinţă generală este considerată benefică de unii. în oraşe mai mici şi chiar în unele areale rurale există cluburi amenajate pentru manifestări de acest gen (discoteci). Occidentalizarea se face simţită şi în planul arhitectural al multor aşezări de pe Glob. Un bun exemplu este activitatea internaţională a postului de televiziune MTV. Din ce în ce mai multe civilizaţii ale lumii adoptă metode moderne de construcţie şi se adaptează formelor noi arhitecturale. din care celelalte nu au decât de pierdut. Există. dar este respinsă de cele Tradiţie şi modernitate mai multe state slab dezvoltate în vestimentaţie (India şi Pakistan) sau în dezvoltare. de luptă pentru independenţă a tinerilor americani într-o societate considerată mult prea conservatoare. 192 . rock etc. Peste tot în marile centre urbane. teama de impactul negativ al influenţelor respective asupra mediului înconjurător. care are filiale în multe ţări şi organizează manifestări muzicale în fiecare an.

193 .1.Ch. relaţia ce s-a dezvoltat între om şi natura din care făcea parte a fost univalentă. începând cu 10.000 – 8. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ 4. Civilizaţiile greacă şi cea romană au reprezentat la rândul lor momente esenţiale în evoluţia agriculturii din spaţiul european. etapă în care omul devine activ. întreaga sa viaţă fiind determinată de condiţiile de mediu. În această etapă omul nu este decât culegător şi vânător.000 de ani î. pe suprafeţe din ce în ce mai întinse.1. pe întinsele spaţii asiatice se dezvoltă civilizaţii precum cea chineză şi cea indiană. ea reprezentând o activitate de bază pentru o perioadă foarte îndelungată din istoria omenirii. el preia din spaţiul pe care îl locuieşte ceea ce îi oferă din belşug. Apariţia agriculturii ca activitate bine organizată coincide cu naşterea primelor mari civilizaţii antice. legat intrinsec de activitatea de creştere a animalelor. Astfel. Foarte mult timp dezvoltarea sa a avut la bază simplul proces de extindere spaţială. Premisele dezvoltării agriculturii Agricultura este prima activitate economică organizată de om. cea care pune în strânsă corelaţie individul cu mediul în care trăieşte. Este etapa activităţilor agricole şi. Cu o mare vechime şi complexitate se detaşează spaţiul Mesopotamiei. Această fază foarte îndelungată în timp este considerată cea a agriculturii extensive.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob 4. legată direct de exploatarea condiţiilor naturale. Toate acestea demonstrează importanţa pe care agricultura a avut-o încă de la început în dezvoltarea societăţii umane. mult mai aproape de prezent. prin defrişări şi luări în cultură a suprafeţe din ce în ce mai extinse dar şi prin procesul de nomadism.. care a influenţat definitiv atât mediul oriental cât şi pe cel european. Următoarea fază în evoluţia relaţiei omnatură este cea bivalentă. toate fiind exclusiv agricole.4. îşi impune prezenţa în mediul natural prin modificări din ce în ce mai intense. care şi-au pus puternic amprenta asupra evoluţiei populaţiilor din zonă şi a modificării peisajului natural originar. Într-o primă fază. de caracteristicile lui. În nordul Africii se distinge în mod deosebit civilizaţia egipteană cu modelul său agricol de succes. a celor industriale.

care a făcut. climă sol apă relief Fig. agricultura pe terase etc. Aşa cum s-a menţionat anterior. sedentarizarea. Deoarece se dezvoltă la contactul dintre mediul natural şi societatea umană. astfel. însă. ca factori determinanţi ai agriculturii. 39). 40. totuşi. Impactul poate fi. Astfel de momente cruciale sunt: domesticirea şi folosirea forţei de muncă a animalelor. industria. dar cele cu un puternic impact sunt clima. relieful şi resursele de apă. Toate elementele mediului concură la dezvoltarea sau stoparea activităţilor agricole. agricultura se află în strânsă corelaţie cu toate celelalte subsisteme. Aceste momente au determinat creşterea complexităţii activităţilor agricole prin apariţia primelor diviziuni ale muncii. Începând cu secolul al XIX-lea. locul de frunte fiind ocupat de noua „regină“ a economiei. descoperirea irigaţiilor. Relaţiile de intercondiţionare dintre elementele mediului natural ce determină dezvoltare agriculturii 194 . importanţa agriculturii scade treptat. ea născându-se din nevoia de securitate alimentară a oricărei naţiuni. paşi esenţiali în procesul său de dezvoltare. Elementele lor componente se conturează. favorabil sau restrictiv dezvoltării în raport de spaţiul sau de timpul în care aceştia se manifestă. Factori restrictivi şi favorabili dezvoltării agriculturii Ca oricare alt subsistem component al sistemului economic şi implicit al celui teritorial. Specialiştii din întreaga lume rămân însă la părerea că importanţa crucială a agriculturii se face încă simţită pe întreaga suprafaţă a Globului. această activitate este direct influenţată de cele două. componentele sistemului teritorial natural se află într-o continuă interdependenţă. împreună determinând caracteristicile agriculturii din diverse părţi ale Terrei (fig. perfecţionarea uneltelor. solurile. inventarea roţii.

Solurile sunt un rezultat al îmbinării condiţiilor climatice. de relief şi vegetaţie şi. Astfel. Factorii politici sunt esenţiali în evoluţia sistemului economic la toate nivelurile. 41). mări. prin temperatură şi umiditate determină răspândirea spaţială a diferitelor culturi agricole. Varietatea mare teritorială a acestora rezultă din combinarea repartiţiei spaţiale latitudinale şi a celei altitudinale a temperaturilor. Intervenţia lor într-un sistem este permanentă şi definitorie. repartiţia spaţială a solurilor este dependentă de toate celelalte caracteristici fizico-geografice ale mediului. alpage) şi stabilirea perioadelor de vânătoare. în ultimul timp.şi macroorganisme) determină marea diversitate de soluri. Pe baza acestora s-au realizat numeroase clasificări utile în orientarea culturii plantelor. cu alte cuvinte. Principalul instrument al factorului politic este legislaţia. Relieful este. expunerea versanţilor. etajele climatice şi a marilor disparităţi spaţiale a unidităţii pe Glob. ritmurile sezoniere ale migraţiei pastorale (transhumanţă. albedou. nomadism. prin intermediul căreia se pot alege căile şi direcţia de evoluţie economică şi socială. micro. profil. ale căror caracteristici (textură. Toate acestea influenţează ciclurile de vegetaţie a plantelor. implicit. De asemenea. din care se nasc zonele şi. gradul de înclinarea a pantei. o nouă presiune asupra conturării peisajului agricol. Aceasta determină 195 . în acelaşi timp. pH.Condiţiile climatice. la rândul său. a intenselor procese de drenare a arealelor cu umiditate în exces şi a irigării celor cu umiditate redusă. care duc la apariţia de noi soiuri hibride. densitatea şi adâncimea fragmentării. capacitatea de reţinere a apei. Compoziţia lor complexă (roci. Totuşi. determinant în localizarea activităţilor agricole în raport de trăsături precum altitudinea. substanţe organice. sunt aplicate politicile economice ale diverselor state. cu rezistenţă mai mare. În raport cu forţele politice şi cu acţiunile acestora sistemul urmează o cale sau alta. fluvii). în raport de distribuţia surselor majore de apă (oceane. respectiv. stadiu evolutiv) variază foarte mult. Ca rezultat apare o nouă configuraţie spaţială a modului de utilizare a terenurilor şi. politicul poate fi atât generator cât şi restrictiv în planul dezvoltării (fig. suport al dezvoltării activităţilor agricole. apă. impactul condiţiilor de climă asupra activităţilor agricole se reduce din ce în ce mai mult datorită noilor descoperiri ştiinţifice. O altă categorie de factori determinanţi ai localizării şi dezvoltării activităţilor agricole sunt cei socio-economici şi politici. inducând mari disparităţi în extinderea diverselor culturi agricole.

Fig. impunând controlul acesteia asupra producţiei. care pot fi cele de piaţă. Modul de utilizare a terenurilor Acesta reprezintă unul dintre subiectele de mare importanţă în analiza caracteristicilor şi a procesului de dezvoltare a agriculturii 196 . a bolilor şi dăunătorilor). densitatea agricolă). densitatea fiziologică.modul de proprietate asupra pământului şi a mijloacelor de producţie. caz în care politicul are principalul cuvânt de spus. care induce gradul de intensivizare a agriculturii. care reprezintă contextul favorabil sau restrictiv dezvoltării agriculturii ca ramură a economiei respective. nivelul consumului de îngrăşăminte chimice. Factorii sociali cu rol esenţial în dezvoltarea agriculturii sunt: gradul de încărcare umană a spaţiului analizat (număr de locuitori. nivelul de dotare tehnică şi anume gradul de mecanizare a activităţilor agricole. relaţiile de producţie. toate acestea din perspectiva forţei de muncă ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul agriculturii şi care reprezintă un element esenţial al acestui subsistem economic. localizarea activităţilor productive în raport cu consumul sau piaţa de desfacere şi măsurile de îmbunătăţiri funciare (combaterea secetei. densitatea populaţiei. sau centralizate. structura pe sexe şi pe grupe de vârstă şi structura populaţiei active şi ocupate. care este predominant privat în economiile de piaţă şi colectivist în cele centralizate. 41 Dintre factorii economici trebuie menţionaţi: nivelul de dezvoltare economică (naţional sau regional).

rezultate în urma activităţilor de defrişare sau cele naturale. rezervele pentru extinderea suprafeţei cultivate sunt încă mari. aflate în spaţiul montan şi deluros. În jurul acestei medii variaţiile sunt mari: cel mai însemnate resurse de teren arabil se găsesc în America de Nord (circa 1 ha/locuitor). În această situaţie. Ţările dezvoltate. iar agricultura utilizează în cultură mai puţin de 15 milioane. din care 0. Situaţia fondului funciar agricol arată că din cele 510 milioane km2 ai planetei. în condiţiile rezolvării problemei care vizează desalinizarea apei de mare şi a utilizării terenurilor tropicale (tabelul 3). care deţin şi jumătate din populaţia lumii. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F. ha (31%) din suprafaţa uscatului Terrei. Din punctul de vedere teoretic al autorilor celui de-al doilea Raport al Clubului de la Roma. Cele mai importante resurse de terenuri agricole sunt amplasate în ţările în curs de dezvoltare (aproape jumătate din cele mondiale).3 ha teren arabil. În prezent. cu potenţial agricol.1 ha/locuitor. 197 . problema identificării şi evaluării posibilităţilor de extindere a suprafeţei cultivate reprezintă o preocupare importantă. De aceea.O. Evaluările curente sunt cuprinse între 1 miliard de hectare (pe baza tehnologiei existente) şi 5 miliarde. populate mult mai puţin (1/5 din total mondial) concentrează un sfert din resursele de teren.5 mld. Tendinţa de scădere permanentă a suprafeţei agricole şi arabile devine tot mai îngrijorătoare pe măsură ce numărul populaţiei creşte. cu culturi permanente (1.mondiale. Raportul pământ/om prezintă o semnificaţie deosebită pentru creşterea economică a agriculturii.) a realizat o clasificare cuprinzând cinci categorii de utilizare a terenurilor: • terenuri cultivate sau terenuri arabile. • terenuri construite şi terenuri care nu pot fi cuprinse în circuitul agricol (areale arctice sau deşertice). • păşuni şi fâneţe. pentru fiecare locuitor există circa 1 ha de teren agricol. ha). în timp ce în Asia resursele s-au redus la mai puţin de 0.A. care ocupă în prezent doar 4 mld. indiferent de nivelul de dezvoltare al societăţii. • terenuri forestiere. uscatul ocupă mai puţin de 131 milioane. Pământul a fost şi a rămas principalul mijloc de producţie al agriculturii. • terenuri nefolosite.

Rusu. pedo-climatice) dar şi a celor socio-economice (caracteristici ale populaţiei. Tipuri de agricultură pe Glob Ca urmare a marii diversificări spaţiale. viteză redusă de rotaţie a capitalului etc. pentru introducerea în circuitul agricol a noilor terenuri. înzestrare fitotehnică şi fitochimică.). 2004 Suprafaţa maximă de teren arabil 392000 155000 8000 150000 382000 429000 86000 423000 278000 122000 2425000 Terenuri în cultură 2200000 127000 6000 58000 280000 128000 53000 167000 268000 118000 1425000 Rezervă de teren 172000 28000 2000 92000 102000 301000 33000 256000 10000 4000 1000000 Fără a subestima importanţa sa. cheltuielile cresc constant pe măsură ce sunt deja utilizate cele mai bune suprafeţe. se află în cultură. agricultura se dezvoltă pe Glob sub numeroase forme. determinate de varietatea condiţiile naturale (geomorfologice.1. O altă cale de valorificare a suprafeţelor agricole existente este intensificarea producţiei. extinderea suprafeţelor cultivate nu reprezintă calea principală de sporire a producţiei agricole. Ca resursă de producţie. deprinderi tradiţionale. interdependenţă a proceselor biologice cu cele de producţie. atât sub aspect calitativ cât şi sub aspectul situării faţă de căile de comunicaţie. Nu trebuie uitat faptul că în prezent cele mai bune terenuri agricole. noi tehnologii. Practica mondială arată că. modele culturale etc. Marea varietate a tipurilor de agricultură rezultă din caracteristici precum: 198 . Rezervele de terenuri arabile pe regiuni ale lumii (smii ha) în 2003 Regiunea Africa de Nord Europa Occidentală Japonia Australia Europa de Est (inclusiv Rusia) America Latină Africa de Nord şi Orientul Mijlociu Africa Tropicală Africa de Sud China Total mondial Sursa: Guran. ea fiind menită doar să completeze rezervele existente.2. importante diferenţe calitative.Tabelul 3. hidrologice. pământul prezintă următoarele caracteristici principale: limitare spaţială. 4.

în (Surinam. Datorită varietăţii condiţiilor naturale şi antropice se constată o diversitate a caracteristicilor agriculturii. care reprezintă. Cele trei componente reprezintă expresia spaţială a unei concepţii de organizare a teritoriului agricol. se deplasează şi habitatele rurale (sate mobile). Dispunerea terenurilor cultivate Agricultură itinerantă este. tip de culturi) şi al infrastructurii (căi de transport. cuprinsă între Ecuator şi 35 grade latitudine nordică şi sudică. Se deosebesc astfel mai multe subtipuri: agricultura itinerantă. în literatura de specialitate apar două direcţii de abordare a clasificării tipurilor de agricultură pe Glob. concentrică. mărime. moşie). determinat de modul de asociere a plantelor. asolamentele utilizate. Prima dintre acestea este realizată pe baza caracteristicilor fizice şi economice ale mediului. fertilitatea solului. zona din 199 . incendiate. • habitatul rural (peisajul rural) sau modul de organizare a întregii activităţi umane în spaţiul rural (vatră. agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate. Agricultura itinerantă se caracterizează prin abandonarea terenurilor de cultură (după 2-3 ani de producţie) şi mutarea acestora pe alte amplasamente. în general.).• morfologia agrară (peisajul agrar). de fapt. agricultura de plantaţie. aspectul parcelelor cultivate (număr. nivelul înzestrării tehnice. Agricultura zonelor tropicale caracterizează zona caldă. etc. Din această perspectivă se disting următoarele tipuri de agricultură. reţea de irigaţii. mai rar. particularităţile elementelor climatice. Ca urmare. însuşirile sistemului de cultură. etc. O dată cu acestea. formă. America de Sud) jurul habitatului rural. agricultura bazată pe irigaţii. • sistemul de cultură (peisajul agricol). anterior defrişate sau. în cadrul cărora sunt incluse mai multe subtipuri. care capătă aspecte diferite în funcţie de condiţiile de relief. populaţie.

zona sudaneză etc. sudul Munţilor Atlas. Turkmenistan. din punct de vedere cantitativ şi calitativ. 42). Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate este specifică zonelor montane din Africa. în principal Asiei Musonice dar este prezentă şi în spaţii foarte secetoase (în Asia Centrală – Kazahstan. Tadjikistan. Practicată pe spaţii relativ mici. în ţări precum Togo. Deşi are efecte negative asupra mediului. orezăriile fiind elementul de bază al spaţiului rural (fig. America Centrală (fig. fiind dedicată legumelor şi arborilor fructiferi (bananieri). America de Sud (Amazonia şi unele spaţii andine). Uzbekistan. În Asia Musonică specificul agriculturii este dat de rizicultură (cultura orezului). încă. 200 . Africa) Agricultura bazată pe irigaţii este caracteristică. se practică.imediata apropiere a acestuia. valorifică în totalitate terenurile iar cu ajutorul îngrăşămintelor naturale şi a tehnicilor ingenioase se pot obţine recolte însemnate. în Africa – Sahara. Nigeria şi se caracterizează prin îmbinarea culturii plantelor (pe terenuri fixe) cu creşterea animalelor. Camerun. Senegal. următoarea zonă fiind cultivată cu cereale. 43). în nordul Indiei. pe scară largă în zone din Africa Centrală. în Arabia şi ţările din Orientul Apropiat. Indonezia. Peninsula Indochina.). Rwanda. Pakistan. Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate (Senegal.

201

Fig. 43. Repartiţia agriculturii bazate pe irigaţii (după Hartshorn, Alexander, 1988) Adoptarea sistemului de cultură bazat pe cultura orezului în Asia musonică a condus la modificări importante ale peisajelor rurale, nici o plantă de cultură neputându-le imprima acestora o asemenea originalitate (habitate grupate pe mici promontorii situate în vecinătatea culturilor). Ocuparea solului este discontinuă, cu spaţii goale în zonele montane, unde orezăriile se înfiripează cu greutate, prin terasare, şi suprapopulată în zonele de câmpie sau deltaice (92% din terenurile cultivate în zona Tonkin, în Delta Fluviului Roşu, sunt ocupate de orezării). Singurul element al peisajului rural îl constituie orezăriile, unde activitatea este exclusiv manuală, şi implicit, presiunea demografică este extraordinară (pe unele insule din Jawa – Indonezia se înregistrează circa 1.700 loc./km2 (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 288).

În celelalte zone, irigaţiile sunt folosite pentru cultivarea cerealelor, a bumbacului, a legumelor, a pomilor fructiferi (piersici, bananieri).
202

Se întâlnesc două situaţii diferite: pe de o parte, agricultura practicată, în câmpiile irigate din Egipt, Câmpia Mesopotamiei, a Indusului, câmpiile Asiei centrale, iar pe de altă parte domeniile tropicale de cultură de tip oasis (enclave în interiorul stepelor şi a deşerturilor – în Asia Centrală şi Sahara).

Agricultura bazată pe irigaţii (Bangladesh, Asia)

Agricultura de plantaţie este specifică zonelor tropicale şi subtropicale şi se caracterizează prin prezenţa unor întinse terenuri agricole, cultivate cu plante ce au finalitate comercială (cafea, trestie de zahăr, cauciuc, banane, nuci de cocos, arahide, bumbac, tutun, fibre textile de iută, cânepă etc.), în această activitate fiind implicată o numeroasă forţă de muncă salariată. Acest tip de agricultură s-a dovedit a fi rentabil, produsele fiind în mare parte exportate, însă totodată necesită investiţii deosebite. Dezavantajele acesteia, sunt legate de faptul că este influenţată de piaţa de desfacere şi pune probleme legate de stabilitatea ecologică.

Agricultură de plantaţie (plantaţie de ceai în India, Asia) 203

204

Se constată specializarea unor spaţii pe anumite produse: Brazilia – cafea, cacao, trestie de zahăr, Ghana şi Coasta de Fildeş – cafea, cacao, banane, Sri Lanka – ceai, Malaysia – palmieri de ulei şi cauciuc; Ecuador, Guatemala – banane etc. Agricultura mediteraneană specifică sudului continentului european se materializează în spaţiu, prin prezenţa a două sisteme de producţie: extensiv şi productivist. În general, acest tip de agricultură a fost caracterizat de o productivitate relativ scăzută, dar a înregistrat progrese semnificative datorită implementării unor programe de bonitare a terenurilor, aplicării unor reforme agrare (de reducere a marii proprietăţi agricole), a modernizării tehnologice etc. Sistemul de producţie extensiv, cu productivitate redusă, este caracteristic unor regiuni din: Italia (Toscana, Umbria, Liguria, Sicilia, Sardinia), Franţa (Provence), Spania (Andaluzia, Catalonia, levantul spaniol), Grecia (Peloponez) etc. Principalele plante de cultură sunt cerealele, la care se asociază Agricultură mediteraneană – sistem extensiv (creşterea ovinelor în Grecia, Europa) creşterea animalelor (în regim sedentar sau transhumant). Apar diferenţieri, evidenţiindu-se mai multe subtipuri: sisteme policulturale, la care se adaugă creşterea animalelor; sisteme policulturale, de tip mediteraneean (cultura promiscua sau mista), caracterizate de prezenţa mai Agricultură mediteraneană – sistem intensiv multor plante, pe aceeaşi (plantaţie de măslini în Italia, Europa) parcelă (arbori fructiferi, viă de vie, legume, plante furajere), sisteme horticole (în câmpiile litorale).
205

206

Ucraina. Australia. o importanţă deosebită o au cele bazate pe plantele specifice spaţiului mediteranean (citrice. Modificările care au survenit după căderea regimurilor comuniste centralizate şi-au pus amprenta şi asupra terenurilor agricole şi a productivităţii acestei ramuri economice. ocupă suprafeţe întinse în: Andaluzia. Câmpia Siberiei de Vest. în centrul şi estul acestuia. Rusia. În unele situaţii se practică creşterea extensivă a animalelor: ovine – în Australia. Principalele regiuni agricole ale zonei temperate se suprapun unor spaţii geografice.U. Agricultura extensivă se practică pe scară largă în S. Catalonia. fiind totuşi dominată de cultura cerealelor. precum: Câmpia Est-Europeană. şi îmbracă forme diferite. datorită complexităţii de factori care o influenţează. Astfel. Viţa de vie. Ungaria. Câmpia Tisei. bovine – în Argentina. dar cu productivitate ridicată. Pouille (Italia). în spaţiul nord-american apare aşa numita agricultură fară ţărani. Agricultura extensivă a zonelor temperate (creşterea ovinelor în Australia) Acest tip de agricultură este prezent şi în spaţiul european..U. 46). pampasul argentinian.Sistemul productivist este unul intensiv. viţă de vie). Languedoc-Roussilion (Franţa). Pe lângă sistemele cerealiere sau cele de creştere a animalelor. România. Marea Câmpie Chineză etc. 207 . etc. pe suprafeţe foarte mari. la care se asociază creşterea animalelor.A. în funcţie de particularităţile regionale şi locale. de exemplu. China. Câmpia Română. Samos (Grecia). măslin. preeriile canadiene şi cele din S. Texas (fig. Argentina. ocupând suprafeţe mai puţin întinse. datorită investiţiilor realizate pe aceste spaţii. Canada. Aragon (Spania). în care modernizarea şi tehnologizarea acestei ramuri economice a determinat extinderea terenurilor agricole.A. Agricultura zonelor temperate este foarte variată.

208 .

Agricultura specializată presupune prezenţa şi consacrarea unui anumit domeniu în cadrul agriculturii de tip intensiv. Florida).U. Europa) (Italia). relativ restrânse. sud-estul şi sud-vestul Australiei). porcine.U. secondată de creşterea bovinelor. în creşterea animalelor (centrul S.Agricultura intensivă bine reprezentată în ţările Europei de Vest. cultura intensivă a plantelor (policultura) se asociază cu creşterea animalelor (bovine.Agricultura specializată a zonelor temperate cultură şi floricultură) şi (fermă de bovine. tutun. se observă specializarea foarte strictă a unor spaţii: în cultura grâului. Agricultura periurbană constituie un tip al acestei ramuri economice.A. din America de Sud) etc.A. Olanda. respectiv ovinelor (sudul Canadei. în anumite condiţii naturale de favorabilitate. ţiona: Câmpia Padului Germania. în plante industriale – bumbac. datorită tehnologiei moderne şi a lucrărilor de îmbunăţăţiri funciare.. valorifică la maximum suprafeţele agricole.. trestie de zahăr (Canada. o productivitate mare. zona La Plata. De asemenea.U. apărută din nevoia aprovizionării aşezărilor urbane cu produse agricole. nord-vestul S. Un exemplu foarte sugestiv este Olanda specializată pe horticultură (legumi. Între zonele cu o astfel de agricultură Agricultura intensivă a zonelor temperate performantă se pot men(cultura florii-soarelui. Australia). păsări). dezvoltat în general. în producţia de fructe şi legume (California. Aquitaine (Franţa). În general. care au însă.A. S. necesare 209 . specific zonelor din jurul marilor oraşe. Europa) pe creşterea animalelor (bovine).

în care. ce constă în constituirea unei pieţe urbane specifice. 192). a îngrăşămintelor.U.A. Apariţia centurilor agricole specializate în cultura zarzavaturilor este veche în Europa. la care se adaugă agricultura de tranziţie. proverbialele centures maraîcheres. profilată pe avicultură şi pe creşterea bovinelor pentru lapte. Agricultura suburbană speculativă este o formă specifică a celei periurbane.) evoluţiei temporale şi cuprinde două mari categorii: agricultura tradiţională (de subzistenţă) şi agricultura modernă (de piaţă).consumului zilnic (în general fructe şi legume). importanţă deosebită având şi cultura pomilor fructiferi şi a viţei de vie. Legumicultura constituie ramura de bază a a agriculturii periurbane. asigurând doar necesităţile familiale sau ale comunităţii săteşti şi este dependentă de condiţiile naturale. a vitelor). s-a format o a doua centură. amenajate pe malul drept al Senei. ceea ce determină renunţarea la anumite culturi tradiţionale. p. avicultura. pe lângă aceasta. Agricultura tradiţională (de subzistenţă) este slab productivă. consemnând apariţia primelor grădini veritabile de legume (Negoescu. bazându-se pe metode de lucru 210 . Populaţia a renunţat astfel la creşterea tradiţională a culturii orezului. Este cazul zonei metropolitane Tokyo. succesiunea a trei-patru producţii pe an. pe lângă centura de zarzavaturi. Caracteristicile principale ale legumiculturii practicate în zonele din jurul oraşelor sunt: adaptabilitatea la cerinţele pieţei urbane. prezenţa unităţilor mici de producţie (de tipul grădinilor de zarzavat). S. utilizarea unei tehnologii moderne. A doua clasificare a tipurilor de Agricultură periurbană agricultură se realizează pe criteriul (New Jersey. 2004. Vlăsceanu. ea fiind legată de zona Parisului (secolele XII-XIV. pentru o profilare pe alte ramuri (creşterea păsărilor. unde au fost puse bazele tehnologice ale unei agriculturi intensive. creşterea vacilor pentru lapte.

N-E S. practicată în Europa de Vest. Spania. Sicilia. Africa de Nord. În funcţie de caracteristicile particulare ale fiecărui spaţiu. specifică proprietăţilor mari (America de Nord. specifică Orientului Mijlociu. două subtipuri: agricultura primitivă şi cea preindustrială (tradiţională propriu-zisă). în care plantele specifice sunt cerealele şi plantele tehnice. fără unelte) şi păstoritul nomad (prezent în zonele de stepă şi semideşerturi. în cadrul acesteia se disting: • agricultura extensivă – în care cultura plantelor se asociază cu creşterea animalelor iar proprietăţile sunt fie mici. Agricultura primitivă presupune deplasarea colectivităţilor umane în spaţiu. Australia. • cultura plantelor prin irigaţii – caracteristică culturii orezului (dar nu numai). Agricultura preindustrială sau tradiţională propriu-zisă este mai bine dezvoltată decât precedenta. • agricultura latifundiară. implicând forţă de muncă numeroasă. mecanizării chimizării. Noua Zeelandă. cu loturi mici sau foarte mici ( terenurile accidentate din sud-estul Asiei). 211 .rudimentare. Africii de Nord. având două modalităţi specifice: cultura itinerantă a plantelor (caracterizată de mutarea culturilor pe măsură ce solul se epuizează. fără a beneficia însă. Orientul Apropiat şi Mijlociu. neutilizându-se nici un fel de îmbunătăţiri agricole. parţial Americii. Produsele obţinute nu au. din zona tropicală sau în tundră). Grecia. Se deosebesc mai multe subtipuri: • agricultura mixtă intensivă. neavând o susţinere tehnică adecvată. Agricultura modernă sau de piaţă este cea caracterizată de o productivitate mare. Noua Zeelandă. Africa de Sud). fie mari (lucrate în arendă). Se disting. la care se asociază creşterea animalelor. practicată de proprietăţi întinse. cu productivitate scăzută. desemnând o agricultură de tip grădinăresc. are o largă extindere în America Latină.A. datorită susţinerii tehnice deosebite. având caracter sedentar. America de Sud. în ordine evolutivă. o calitate superioară. • cultura plantelor fără irigaţii. în unele ţări ale Americii Latine şi parţial în Europa. în Asia. Se practică pe continentul african. fiind bine delimitată teritorial. de progresele determinate de dezvoltarea industrială. cu o productivitate mai ridicată şi mai bine organizată. fără o forţă de muncă numeroasă implicată. Orientul Apropiat şi Mijlociu. • agricultura specializată – caracterizată de un număr mic de produse agricole.U. în general. fiind practicată pe scară largă în Asia de Est şi de Sud-Est dar apare şi în Africa de Nord. Sud-Estul Australiei.

cauciuc (India. materiale). ceai. utilaje.• agricultura cu plantaţii – specializată în obţinerea unor produse comerciale precum.2. un subsistem al sistemului economic (fig. bumbac (Brazilia). care caracterizează diversele zone geografice. randamentul este mediu. banane. Sri Lanka). Ca oricare alt sistem terestru prezintă din punct de vedere spaţial şi structural forme şi intensităţi diferite determinate de diversele niveluri de dezvoltare a societăţii umane. în strânsă corelaţie cu celelalte subsisteme. trestie de zahăr (Africa de Est). un bun exemplu fiind cel al schimburilor ce se produc între aceasta şi populaţie. Malaysia). arahide (Africa de Vest). cacao.1. mai exact. şi a agriculturii. banane. indirect. în sens contrar fluxul fiind constituit din forţă de muncă. aceste state beneficiind de o mecanizare şi o chimizare a agriculturii relativ modeste dar de o forţă de muncă agricolă numeroasă. Structura şi repartiţia tipurilor de agricultură sunt în strânsă legătură cu condiţiile naturale. în special. 212 . de aceea. Se află. trestie de zahăr. ogranizarea activităţilor etc. 47). cauciuc.2. tehnologie. Agricultura de tranziţie se suprapune spaţiului fostelor ţări comuniste. acestea aflându-se într-o permanentă modificare în raport de progresul tehnico-ştiinţific. bumbac (Sudan). trestie de zahăr. terenurile trecând din posesia statului în proprietate particulară. Privită din perspectiva sistemului teritorial. informaţie. industria este o componentă a acestuia. ananas (Indonezia. de specificul orânduirii sociale şi de forţa economiilor naţionale (Popescu. care sunt supuse unui proces complex de restructurare a economiei în general. 4. în particular. sau. ulei de palmier. Industria oferă populaţiei locuri de muncă. venituri şi. cafea. şi de modernizarea agriculturii. Deşi potenţialul agricol este mare. îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin intermediul altor activităţi (locuinţe. cafea. în general. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob 4. 2000). Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale Industria se află în prezent pe primul loc între ramurile economiei mondiale.

spre Europa. industrializarea ca proces a influenţat decisiv sistemul economic mondial. acesta a cunoscut o expansiune spaţială lentă în următoarele secole dinspre locul său de origine. De asemenea. 47. îndreptându-se ulterior. prin apariţia de noi tehnologii şi noi produse. pe care a cuprins-o treptat. odată cu masivele mişcări de migraţie a populaţiei.populaţie agricultură industrie transporturi comerţ turism Fig. determinând detronarea agriculturii de pe primul loc al ierarhiei ramurilor economice. se are permanent în vedere integrarea diverselor niveluri de analiză. conducând la conturarea noii civilizaţii industriale şi dezvoltarea unui nou tip de organizare a spaţiului. Astfel. loc pe care aceasta l-a ocupat timp de mii de ani. la începutul secolului al XX-lea. Astfel. 213 . Dimensiunea temporală a industriei Procesul evolutiv al apariţiei şi dezvoltării acestei ramuri se regăseşte în întreaga literatură de specialitate sub denumirea de industrializare. Anglia. prin schimbarea comportamentului uman. Început la sfârşitul secolului al XVII-lea. astfel încât toate informaţiile deţinute să conlucreze la formarea unei imagini reale şi complexe a sistemului în sine. studiile cu privire la evoluţia spaţială şi caracteristicile industriei au în vedere complexitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu toate celelalte ramuri ale sistemului economic şi. Subsistemul activităţilor economice Din această perspectivă. implicit. ale sistemului teritorial. spre America de Nord. Revoluţia industrială a devenit procesul de bază al unei mari părţi din economia mondială şi care s-a manifestat prin modificarea caracteristicilor producţiei.

214 .

Dimensiunea spaţială a industriei Industria. ca unitate de bază a industriei. ce s-au produs în intervale de aproximativ 50 de ani. prin intermediul relaţiilor sale de producţie. Într-o primă fază. este o entitate materială. au creat progrese reale în industrie.Procesul de industrializare s-a caracterizat. prin „mari valuri economice”. aceasta intrând în etapa sa fordistă (a producţiei de serie). Întreprinderea. determinând concentrarea activităţilor respective în unităţi specializate (fabrici) şi. La rândul lor. întreprinderea a 215 . odată cu saltul spre microelectronică şi tehnologiile informatizate să se ajungă la robotizarea şi segmentarea sa spaţială. aşa cum menţiona în anii ’20 renumitul economist rus Nicolai Dimitrievici Kondratiev. se grupează pe două direcţii de percepţie teoretică a localizării. care. 2000). mecanica etc. la începutul secolului al XIX-lea apariţia maşinii cu aburi a impulsionat dezvoltarea unei puternici industrii manufacturiere bazată pe fabricarea artizanală a maşinilor. Mai târziu. odată cu revoluţia ce s-a produs în domeniul transporturilor prin apariţia căii ferate şi cu dezvoltarea deosebită a tehnologiei de fabricare a maşinilor. în centre industriale. printr-o flexibilitate accentuată s-au transformat în actualele spaţii industriale moderne: parcuri de activităţi. Marile descoperiri ştiinţifice din prima jumătate a secolului al XX-lea în domenii precum fizica. cu personalitate proprie. cu poziţionare bine definită în teritoriu şi care. chimia. dă naştere unui spaţiu bine definit. ca subsistem al sistemului teritorial prezintă două caracteristici esenţial spaţiale. Astfel. 48) (Popescu. generate fiind de diverse inovaţii tehnologice. Pe de o parte. este vorba despre dimensiunea sa spaţială statică. Numeroasele studii de specialitate privind relaţia sa cu mediul. ulterior. acestea au iniţiat mutaţii structurale şi noi tipuri specifice de organizare spaţială (fig. ulterior. Au apărut importante concentrări şi regiuni industriale majore. ca mai târziu. districte şi reţele. la jumătatea aceluiaşi secol. tehnopoli. s-a trecut la producerea industrială a acestora.

însă. Segregarea calitativă a spaţiului se datorează externalităţilor pozitive sau negative generate de întreprinderile industriale.. Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de consum. degradarea mediului în general. uzarea apelor. la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială. materii prime. Abordarea „umanistă” apărută ulterior a definit întreprinderea industrială ca pe un nucleu decizional. acestea putând fi ofensive (inovează tehnologii şi introduc noi produse). În al doilea rând. 2000. influenţată în mod determinant de acesta fără. speculativ-agresive (exploatează oportunităţile oferite de piaţă). 30). tradiţionale (prin utilizarea aceloraşi tehnologii şi debuşarea pe aceeaşi piaţă) (Freeman. [. Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizarea celor negative (Popescu.] Întreprinderea industrială structurează spaţiul. Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică. Prin relaţiile pe care le stabileşte în sistem. tehnologie) şi cele de ieşire (produse intermediare sau finite) (Popescu. jucând în esenţă rolul de agent de valorizare a spaţiului. defensive (se adaptează schimbărilor tehnologice impuse de competitori). Personalitatea umană fiind promotoarea deciziilor. să reacţioneze în raport cu input-urile recepţionate.fost considerată o entitate aparţinând mediului. 1974). ceea ce reprezenta reacţia sa la influenţele venite din mediul înconjurător (Popescu. forţă de muncă. s-a realizat un transfer care a „personalizat” întreprinderile. concentrând sau dispersând.. p. 2000. integrând sau disociind pe baza avantajelor comparative. cu un comportament propriu spaţial. dependente (sateliţi ai marilor firme care respectă iniţiativele acestora). 2000). Era definită ca o „cutie neagră”. procesele sale interne fiind fără relevanţă în localizare. ea determină segregarea calitativă a spaţiului prin output-urile sale pozitive şi negative. 32). 30. rezultatul fiind o alternanţă teritorială a ariilor puternic dezvoltate şi organizate 216 . „Ceea ce explica inserţia întreprinderii în spaţiu erau fluxurile de intrare (capital. se poate vorbi despre capacitatea industriei de a structura spaţiul fiind un „agent de valorizare“ a acestuia. la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social al forţei de muncă. toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderii respective. p.

Industrializarea ca proces istoric are şi o dimensiune spaţială. Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizării celor negative (Popescu. toate traducându-se prin minimizarea distanţelor. de cele mai multe ori agricolă. uzarea apelor. Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică. la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială. apariţia serviciilor specializate. Ca orice fenomen. induce modificări structurale şi funcţionale. degradarea mediului în general. din această perspectivă. care prin implantarea de întreprinderi aparţinând unor ramuri total diferite îşi pot schimba funcţionalitatea şi tipul de organizare (fig. spaţiul agricol devenind cu timpul unul industrial. cu o altă funcţionalitate. aceeaşi situaţie se regăseşte în areale anterior industriale. în esenţă. toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderilor respective. scop esenţial în întregul proces de teoretizare a localizării activităţilor economice şi de aplicare a acesteia în practică. la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social al forţei de muncă. calificarea forţei de muncă. 30. Anglia secolului al XVII-lea. patru fiind definitorii: a) localizarea se traduce. în Popescu. se spune că „industria generează industrie” (Manzagol. prin apariţia industriei în spaţiu. p. b) concentrarea care se regăseşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de aglomerare. originea sa fiind. se naşte din puterea de atracţie pe care industria o are asupra sa însăşi. 32. care induce o dezorganizare a spaţiului şi reorganizarea sa pe baza noilor reguli economice. Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de consum.). rezultatul concentrării sunt centrele industriale polarizatoare. cauzele acestui fenomen rezultând din avantajele pe care aglomerarea le oferă: concentrarea pe areale restrânse a unor activităţi asemănătoare.economic şi a celor caracterizate printr-o slabă dezvoltare şi numeroase disfuncţionalităţi. 1992. 2000). 217 . 2000. 49). apariţia unei pieţe de desfacere. Evoluţia spaţială a industriei Un alt mod de abordare din perspectivă spaţială este şi cel referitor la procesul evolutiv al industriei. dezvoltarea infrastructurii. apariţia unei întreprinderi industriale într-un spaţiu structurat diferit. industrializarea se produce în diverse etape.

218 .

care se manifestă prin intensa poluare a tuturor învelişurilor Terrei şi apariţia binecunoscutului „efect de seră”. Este cunoscută repulsia germanilor pentru extinderea programului nuclear din anii ’80. 33). cărbunii. noi filiale care impulsionează dezvoltarea centrelor respective şi intensifică relaţiile de tip centru-periferie. Vlăsceanu. gazele naturale. p. ce oferă forţă de muncă. 2001. apar. de rolul competiţiei spaţiale în dezvoltarea industrială. este reprezentat de opţiunile diferitelor naţiuni în domeniul consumului. 2001. „translaţia caracterelor industriale este determinată de succesiunea proceselor de dezindustrializare – reindustrializare.2. de ciclicitatea fazelor de creştere şi declin. care au devenit în prezent factori restrictivi ai dezvoltării în condiţiile în care nevoile (consumul) sunt în continuă creştere. iar decizia Indiei de a dezvolta construcţia de hidrocentrale pe cursul superior al Gangelui a întâmpinat opoziţia publică.2.c) dispersia sau răspândirea industriei se naşte din procesul de externalizare a funcţiilor industriale de către centrele polarizatoare supradimensionate. SUA a trecut la reducerea numărului de termocentrale pe cărbune în zonele suprapopulate (coasta Atlanticului. care dezvoltă relaţii „interindustriale” cu centre mai mici. de ordin social şi politic. în condiţii mai avantajoase (preţuri mai reduse). sudul Marilor Lacuri. 103). 103). p. astfel. combustibilii nucleari. California ş.). de volatilitatea «mediului» industrial” (Popescu. ce pune în pericol întreaga planetă. p. fiind un subiect controversat. Permanentele conflicte ce se nasc la nivel global şi regional decurg din caracterul limitat şi neregenerabil al unor resurse esenţiale precum petrolul. 219 . piaţă de desfacere etc. d) mobilitatea sau translaţia funcţiilor industriale între centre şi regiuni este etapa care implică decăderea unor centre şi apariţia altora. Vlăsceanu.a. Texas. 4. resurse naturale. Politicile tehnocratice energetice sunt tot mai mult modelate de opinia publică îngrijorată din ce în ce mai mult pentru propriul său mediu de viaţă (Negoescu. Un alt element restrictiv. O altă problemă esenţială legată de resursele energetice şi valorificarea lor este cea ecologică. Industria energetică Resursele energetice – caracteristici Energia este considerată astăzi un „barometru al stării economiei mondiale” (Negoescu. 2000. care s-a prelungit în timp până astăzi în întregul spaţiu planetar.

modificările presiunii litostatice. din care extracţia nu este dificilă iar cheltuielile sunt reduse. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început exploatarea sa industrială şi ca urmare a dezvoltării tehnologiei de 220 . neregenerabili. energie eoliană. au determinat deplasarea petrolului în scoarţa terestră. apoi. fiind menţionat în lucrările unor personalităţi ale epocii precum Herodot. în condiţii anaerobe. toriu).000 şi 11. Clasificarea acestora este variată. nisipuri asfaltice. iar în România. face parte din categoria combustibililor minerali. la călăfătuirea corăbiilor şi chiar ca medicament. Era utilizat în urmă cu 6000-5000 de ani î. dând naştere aşa numitelor „magazine de petrol“. solară şi geotermică. cea mai importantă resursă energetică în prezent ca urmare a intensei sale utilizări. • combustibili nucleari (uraniu. pe care ţăranii îl foloseau la ungerea roţilor. şi a lipsei reziduurilor în urma arderilor. în lucrarea Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir se aminteşte despre exploatarea la Tazlăul Sărat a catranului. Modificarea acestui material într-un mediu bacterian a dus la apariţia în primă fază a nămolurilor sapropelice şi. datorită puterii sale calorice importante. Procesul său de formare constă în descompunerea lentă. toate aceste tipuri fiind rezultate din utilizarea forţei de mişcare a apei.Hr. Utilizarea sa a fost menţionată şi în Europa de către Pliniu cel Bătrân. Importantele mişcări tectonice produse de-a lungul timpului. a petrolului. lagunele şi golfurile. în Orientul Mijlociu ca liant şi izolant în construcţii. Strabon. gaze naturale. Plutarh. din rocile de origine în roci poroase. a materialului organic şi a planctonului pe fundul unor bazine lacustre sau marine cu apă puţin sărată şi adâncimi mici precum mările interioare. plutoniu. cărbuni. ca lubrifiant pentru diverse maşini şi utilaje şi ca materie primă în industria chimică. • surse de energie regenerabilă clasificate la rândul lor în hidroenergie. În prezent. deşeuri). O astfel de grupare a fost realizată de Negoescu şi Vlăsceanu (2001): • lemn şi combustibili fosili (petrol. petrolul este mult utilizat în domenii precum obţinerea energiei electrice. din care se obţine energia electrică prin intermediul procesului de fisiune nucleară. energie a valurilor şi energie mareomotrice.000 kcal/kg.Există o mare varietate de resurse energetice de care societatea umană beneficiază în prezent. Petrolul. ulterior. şisturi bituminoase. prin intermediul energiei mecanice în energie calorică. Petrolul este cunoscut încă din antichitate. care variază între 9. care prin ardere transformă energia chimică în energie calorică şi. fosili.

2001. Canada dar şi România la Râforv lângă Ploieşti) (Negoescu. Vlăsceanu. Ca urmare a acestei evoluţii rapide şi-au făcut apariţia primele societăţi petroliere. Vlăsceanu. au dat naştere primei crize energetice. În acelaşi timp. războaiele mondiale.3% anual comparativ cu cea a petrolului (1. etc. Rusia. 112). în perioada 1970-1974. în acelaşi timp. p. care au impulsionat şi mai mult dezvoltarea industriei petrolului. Vlăsceanu. America Centrală şi de Sud (Mexic şi Venezuela). Asia de Sud-Est (Indonezia) şi Orientul Mijlociu (Iran şi Irak). Ca urmare a acestui rol important pe care îl ocupă în economia mondială. Gazele naturale reprezintă în prezent sursa de energie primară cu cea mai rapidă creştere prin prisma consumului la nivel global.9%) şi a cărbunilor (2%). stabili-rea preţurilor de cost. Caucaz (fosta URSS).exploatare (sonde mecanice). Polonia. petrolul a devenit rapid materia primă strâns legată de progresul tehnic al lumii contemporane. în platformele continentale (off-shore)” (Negoescu. La acest început de secol. 221 . dependentă direct de creşterea rapidă a transporturilor auto. raporturi care s-au manifestat prin apariţia aşa numitelor „politici petroliere” (naţionalizarea parţială sau totală a industriei. Al treilea şoc energetic determinat de petrol s-a manifestat în 1990 odată cu izbucnirea Războiului din Golf când preţul a crescut cu 170% în trei luni (Negoescu. primele conducte apărând în 1862 în SUA iar primele nave cisternă în 1886 în Germania.) şi. sursă esenţială şi. Din acest punct de vedere se consideră că până în 2025 rata de creştere a consumului va fi de 2. principalele regiuni producătoare sunt cele din SUA. implicând reevaluarea întregii activităţi de prospectare a unor noi regiuni cu zăcăminte terestre şi extinzându-se. la 20% în 1938 şi la 45% în 1980 depăşind-o pe cea a cărbunelui. 2001). 2001). a descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant şi a construirii primelor rafinării (SUA. Ulterior evoluţia a fost oscilantă. petrolul a conturat noi relaţii între principalele state producătoare şi cele consumatoare. limitarea câştigurilor companiilor străine. „Datorită importanţei sale. a utilizării motorului cu combustie internă inclusiv în domeniul naval şi al aeronauticii. astfel că ponderea sa în consumul energetic s-a mărit de la 10% în 1910. importante realizări s-au obţinut în domeniul transportului. ulterior. Ritmul ulterior de creştere a consumului şi implicit al producţiei de petrol a fost mult accentuat de evoluţia rapidă a tehnologiei în toate domeniile şi de cele două importante evenimente ale secolului al XX-lea.

în balanţa energetică a României. dintre care 13 050 în America de Nord (Negoescu. gazele naturale deţineau 20. Acestea sunt cantonate în roci poroase. alte surse – 7. parte din categoria combustibililor minerali. când s-au produs primele crize energetice şi s-a simţit nevoia găsirii de alternative la economia bazată pe consumul intens al petrolului. hidro – 3. iar în Canada – de la 15% în 1975 la 32% în 1996. fosili. permeabile (calcare. Cărbunii fac. iar pe de altă parte. sunt cele asociate cu petrolul care conţin gazele de sondă sau umede.7%. Vlăsceanu. gazele naturale deţineau 36. p. În 1930 ele erau folosite în SUA ca sursă de ridicare a presiunii în zăcămintele de petrol în care erau reinjectate (Negoescu. numite metaniere. Pentru viitor se preconizează o creştere a consumului mondial de gaze naturale în majoritatea ţărilor lumii. Există două tipuri de zăcăminte de gaze naturale. 35. fosili.2% în 1969. 2001.3% în anul 1950. în urma depunerilor de materiale organice pe fundul unor bazine lacus-tre şi marine cu adâncimi reduse (lacuri. ele constituindu-se în materie primă pentru industria chimică şi în combustibil pentru cea energetică.4%.200 m. Pe de o parte. fără reziduuri importante. golfuri. 32. ceea ce permite o mai slabă poluare a mediului. lagune) şi au suferit într-o perioadă foarte îndelungată de timp importante transformări chimice. sub forma gazelor naturale lichefiate. neregenerabili. Utilizarea gazelor naturale este variată. în balanţa energetică mondială a SUA. cu nave maritime.3% în 1975 şi 38% în 1996. gresii) aflate la adâncimi ce variază între 300 şi 1.8%). Transportul se realizează prin conducte sau. S-au format. gazele naturale aparţin categoriei combustibi-lilor minerali. prezintă reale avantaje datorită arderii complete. la rândul lor. Numai în anul 1999 în lume au fost efectuate circa 14 000 foraje pentru prospecţiuni şi extracţii. Vlăsceanu. cărbune – 20. Din acest punct de vedere. Dar exploatarea lor cu adevărat intensă s-a produs în a doua jumătate a secolului. ca de exemplu gazul metan. neregenerabili şi sunt roci sedimentare de natură 222 . În anul 2001. la rândul lor.8%. dar utilizarea sa la nivel industrial a început doar în primii ani ai secolului al XX-lea. 144). sunt cele de gaz natural pur sau uscat.Ca şi petrolul. Aşa de exemplu. 2001). Acest combustibil a fost cunoscut la rândul său încă din Antichitate în spaţii geografice precum China şi Persia.1% (petrol – 28.

mai ales în condiţiile în care economia mondială este în pericol de a rămâne în curând fără aceste rezerve.organogenă. tip.200–9. în Carbonifer prin incarbonizarea unor mari cantităţi de materie vegetală într-un mediu anaerob. şi anume cele în mine şi galerii pentru zăcămintele aflate la peste 1.500 sub 3. sulf etc. momentul primei crize energetice. sursele regenera-bile au început să fie utilizate pe scară mai largă doar după 1973.500–7. Vlăsceanu. Există documente din Antichitate care menţionează prezenţa minelor în diverse spaţii. oxigen (2. clasificaţi după diverse criterii (geneză.500–8.200 7. numit şi secolul cărbunelui.5–40%). forma zăcământului). Poziţia lor în subsolul terestru determină tipurile de exploatare. azot (sub 2%). Tipuri de cărbuni Categorie Cărbuni superiori Cărbuni inferiori Tip Antracit Huilă Cărbune brun Lignit Turbă Conţinut de carbon (%) peste 95 75–93 50–75 30–50 în formare Putere calorică kcal/kg 8. în conţinutul lor aflându-se carbon (55–96. Tabelul 4. 2001).600–3. S-au format începând cu sfârşitul Paleozoicului şi.200 1. Sursele regenerabile de energie reprezintă o alternativă la consumul actual de resurse neregenerabile. Deşi cunoscute cu secole în urmă.000 m adâncime şi cele în carieră pentru zăcămintele de suprafaţă (10 – 400 m) prin decopertarea stratului de sol. Deocamdată. însă există perspective reale de 223 . dar exploatarea lor la nivel industrial s-a produs doar începând cu secolul al XVIII-lea şi mai ales în cel al XIX-lea. în mod deosebit. aportul acestora la producţia mondială de energie electrică este redus.5%). intercalate cu straturi de steril. hidrogen (1–6%). Cea mai utilizată clasificare este cea care se bazează pe gradul de carbonificare şi care implică factorul timp (tabelul 4). când Revoluţia Industrială a transformat în mod profund economia mondială. Există mai multe tipuri de cărbuni. fosfor. Zăcămintele de cărbuni se compun în general din mai multe straturi cu grosimi variabile.000 Istoricul utilizării cărbunilor reliefează vechimea cunoaşterii lor. (Negoescu.600 3.

Braghină. pierderile minime în cazul transportului la distanţe mari. Studiile care au vizat problema acestor surse de energie au realizat numeroase clasificări. societatea umană se bazează în prezent pe această resursă energetică. • energia nucleară. Frăsineanu. are o importanţă vitală pentru economia mondială. în special a celor cu amplitudine între 5 şi 12 m. • energia mareomotrică. obţinută prin fisiune nucleară (fragmentarea atomilor grei de uraniu. = tonă echivalent petrol. • sisteme complexe (Italia şi Franţa). 2001): • sisteme preponderent carbonifere (Polonia).p. potenţialul tehnic-amenajabil fiind de doar 2. 224 . obţinută din mişcările de tip maree ale apelor oceanice. • sisteme echilibrate între cele două componente (Marea Britanie). * ). chimică). t. MW producţie energie electrică). luminoasă. caracterul nepoluant subliniază importanţa deosebită pe care energia electrică o are în prezent. rezultată din energia calorică a Pământului. • alte tipuri de energie precum: cea obţinută din utilizarea curenţilor oceanici. • sisteme majoritar petroliere (Venezuela).creştere a importanţei lor în economia lumii şi datorită potenţialului însemnat care există în prezent (peste 3 mld. cea obţinută din biomasă (materie vegetală şi animală). • energia solară.e. plutoniu şi toriu). • energia eoliană. cea mai elocventă fiind cea bazată pe tipurile de energie rezultată din diversele rezerve existente: • hidroenergia. termică. În raport de sursele primare de energie utilizate. a diferenţelor de temperatură dintre apele oceanice de suprafaţă şi cele de adâncime. rezultată din toate sursele menţionate. obţinută din energia hidraulică (energia de potenţial a cursurilor de apă). în literatura de specialitate se menţionează existenţa pe Glob a patru tipuri de sisteme energetice (Negoescu.p.e.3 mil. Caracteristicile sale precum convertibilitatea în forme de energie primară (mecanică. • energia geotermică. are în prezent un potenţial teoretic deosebit de bogat (peste 6 mil. rezultată din diferenţele de potenţial termic şi baric din atmosfera terestră şi care se manifestă prin mişcările aerului (vânturi). tehnologiile moderne fiind toate dependente direct de ea. Întregul sistem economic. MW (Erdeli. Energia electrică. Vlăsceanu. * t. 2000).

eoliene şi solare. 50. combustibili nucleari. cărbuni. mareomotrice. 5. 2. petrol. 4. forţa apelor curgătoare şi altele. 3. centralele nucleare. gaze naturale. cele geotermice.Fiecare tip de sursă energetică este prelucrată şi transformată în electricitate în centrale specifice precum termocentralele. 51. Structura producţiei de energie electrică după resursele utilizate la nivel global (2005) Fig. Structura producţiei de energie electrică după resursele utilizate la nivelul principalelor regiuni producătoare (2005). hidrocentralele. 225 . 1. Hidroenergie 19% Cărbune 40% Combustibili nucleari 16% Gaze naturale 15% Petrol 10% Fig.

petrol.9%. Danemarca. economia mondială se bazează în continuare pe energia electrică obţinută astfel şi care reprezintă peste 60% din total (fig. distribuţia pieţelor de consum şi configuraţia spaţială a căilor de transport. uzine ce transformă energia hidraulică a apelor curgătoare în energie electrică. a unor întinse suprafeţe cu vegetaţie naturală. gaze naturale) şi prezintă câteva avantaje rezultate din preţurile de construcţie mai reduse comparativ cu alte tipuri de centrale şi. Indonezia. Grecia. Olanda – 90–94.9%). Marea Britanie – 80–89. Localizarea termocentralelor pe Glob este determinată de câţiva factori esenţiali precum: repartiţia resurselor de combustibili fosili. Mongolia. De asemenea. porţi de intrare a resurselor energetice în spaţii sărace din acest punct de vedere. Deşi predominantă. de asemenea. Libia. Se conturează. etc. mai ales din perspectiva nivelului scăzut de poluare a mediului înconjurător. 48).) sau domină net în domeniu (Algeria. se remarcă. şi spaţii în care aportul termocentralelor la producţia de energie electrică este depăşit de alte tipuri de centrale (Franţa. 226 . petrol şi gaze naturale. comparativ cu cea produsă în termocentrale. Cuba. Suedia). Liban. costurile mai ridicate ale construcţiei marilor lucrări de artă inginerească (baraje. Hidrocentralele. Australia. Chiad. Luxemburg. Egipt. Polonia – 95–99. România.9%. Belgia. importante consumatoare de energie electrică şi nu în ultimul rând în mari porturi ale lumii. aducţiuni) sunt compensate de preţul de 3–5 ori mai redus al energiei electrice obţinute astfel. Cursurile de apă sunt intens modificate. Irlanda. în urma unor astfel de construcţii născându-se mari lacuri artificiale care înghit suprafeţe extinse de teren ducând la dispariţia de aşezări umane. o importantă variaţie la nivel mondial. Cipru. în apropierea marilor centre urbane. reprezintă o alternativă viabilă în domeniul producerii acesteia. Este bine cunoscut faptul că cele mai importante unităţi se află amplasate în regiunile producătoare de cărbuni. Chiar dacă nivelul de poluare a mediului înconjurător este ridicat în cazul termocentralelor. hidrocentralele se remarcă printr-un impact puternic asupra mediului prin modificările pe care le aduc peisajului geografic. Benin. Totuşi. constanţa mai mare în funcţionare. totuşi. Există areale în care termocentralele sunt singurele producătoare de energie electrică (Bahrein. Hong-Kong. Maroc.Termocentralele utilizează combustibilii fosili (cărbuni. la modificarea reţelei de comunicaţii etc. însă. Israel.

Columbia. Indus. Africa şi America de Nord deţin fiecare câte 16% din potenţialul hidroenergetic al lumii. este inegal repartizat pe cele şase continente. Brahmaputra. Cele mai importante producţii le dau ţările mari. Parana. respectiv. Uruguay şi Rio Grande. Tennessee. Nil. potenţialul său hidroenergetic fiind dat de fluvii precum Enisei. 227 . America Latină ocupă al doilea loc (20%). pe teritoriul cărora se găsesc fluviile menţionate anterior. Yangtze. O importantă variaţie spaţială la nivelul statelor lumii se remarcă şi în ceea ce priveşte producţia de energie electrică provenită din hidrocentrale. Huang He. Mississippi. Zambezi şi. pe teritoriile lor aflându-se fluvii importante precum Zair.com) Potenţialul hidroenergetic actual al Terrei. pe care sunt amplasate hidrocentrale puternice sau sisteme hidroenergetice de mari dimensiuni (tabelele 5 şi 6). caracteristicile mediului natural fiind determinante şi în acest caz. Asia se află pe primul loc în ierarhie (28%). Gange etc. estimat la 6. Paraguay.6X1012 kWh.Lacul Nasser. fluviul Niger (sursa: http://Corbis. Colorado. Obi. datorită existenţei pe suprafaţa sa a unor fluvii importante ca Amazonul cu numeroşii săi afluenţi.

Tabelul 5.000 67. microhidrocentrale care asigură nevoile locale.000 64.000 82. Producţia de energie electrică Ţara Producţia (GWh) Capacitatea (MW) Canada 353. cele mai multe.000 Brazil 300. însă. Aqua-Media International.740.000 Sursa: International Journal on Hydropower and Dams. unele de mari dimensiuni. UK.gov/sites/sites_ie2.tva.000 729.000 76. Fig.000 China 258. oferind autonomie energetică în cazul unor localităţi izolate.100 United States 300. SUA (sursa: www. Pe multe dintre fluvii s-au construit sisteme de hidrocentrale.700 Norway 121.000 27.700 Russia 174. Avantajele oferite de acest tip de centrală electrică determină numeroase state ale lumii să se orienteze spre obţinerea unei mai mari cantităţi de energie pe această cale. 52.htm) 228 .600 World Total 2. 2003.000 44. Sistemul hidroenergetic al fluviului Tennessee. statul Tennessee.

225 Sursa: U. 7. 4. aug. 1991. Laurenţiu Anul intrării în funcţiune 1994 1983 1942 1968 1984 1980 1990 1968 1979 1971 Putere instalată (MW) 20. Mari hidrocentrale ale lumii Nr. 13. 8. Laurenţiu Sf.org. Hidrocentrala Turukhansk Itaipu Grand Coulee Guri Tucurui SayanoShushensk Corpus Posadas Krasnoyarsk La Grand 2 Churchill Falls Ţara Rusia Brazilia/ Paraguay SUA Venezuela Brazilia Rusia Argentina Rusia Canada Canada Râul Tunguska Parana Columbia Leoni Paraguay Enisei Paraguay Enisei Sf.000 5.600 10.960 6. 5.328 5. 2. autor imagine Kevin Rein) 229 .000 6.300 7. crt. 9. 10. Quid.830 10. Hidrocentrala de la Itaipu.000 12.Tabelul 6.S. Commission on Large Dams. 2001. Commitee on large Dams of the Intl. 6. Brazilia/Paraguay.320 MW (sursa: http://Wikipedia. 3. 1.400 6.

Deşi se dovedeşte a fi una dintre posibilele ieşiri din criza energetică la care sistemul economic mondial se aşteaptă în următoarele decenii. în state precum Franţa. a determinat numeroase ţări să construiască astfel de unităţi. Rusia (31). 162). decât cea obţinută în centralele clasice. Ceea ce rezultă este o cantitate foarte mare de energie electrică. au fost construite staţii hidroelectrice mici. Cele mai multe reactoare se află localizate în SUA (103). domeniul energiei nucleare ridică mari probleme în ceea ce priveşte securitatea mediului şi a comunităţilor umane. În 2009 se vor pune în funcţiune toate cele 26 de turbine ale hidrocentralei Three Gorges. Riscul 230 . De asemenea. cu capacităţi sub 12 MW. va crea un lac de acumulare care se va întinde pe 600 km în lungul fluviului şi va avea o adâncime de 175 m (The world’s largest hydroelectric power plant. mai ieftină. www. Slovacia mai mult de 50% din energia electrică produsă provine din centrale nucleare. nu departe de oraşul Yichang. în consecinţă. lung de 2. Acestea furnizează energia necesară irigaţiilor. Barajul. ceea ce corespunde energiei produse de 16 centrale nucleare şi care va reduce consumul anual de cărbune cu 40-50 milioane de tone. În prezent există 441 de centrale nucleare operaţionale cu o putere instalată totală de 368.Un foarte bun exemplu este cel al Chinei care „a ridicat un mare număr de centrale de dimensiuni mai reduse pe râurile mici şi mijlocii. Lituania. a căror capacitate instalată totală reprezintă o a treia parte din cea naţională. fapt ce subliniază polarizarea puternică în domeniul industriei energetice nucleare. industriei mici şi iluminatului aşezărilor rurale” (Negoescu. 2001. Acest avantaj economic. 53) dau peste 70% din producţia mondială de energie electrică de acest tip. Vlăsceanu. China va deveni ţara pe teritoriul căreia se va afla cea mai mare unitate hidroenergetică din lume. Centralele atomoelectrice produc energie electrică prin procesul de fisiune nucleară.300 m. În peste 1 500 de districte dintre cele 2 000 ale ţării.com/holcom/modules/editorial/). aflată in prezent în construcţie pe fluviul Yantze.hilti.386 MW şi alte 24 în construcţie. Primele state mari producătoare (fig. plutoniu. toriu. p. În acelaşi timp. Japonia (55). hidrocentrală care va produce în final peste 84 TW/h pe an. reprezentând fragmentarea atomilor grei de uraniu. Belgia. Franţa (59). Marea Britanie (23) Coreea de Sud (20). în condiţiile în care în ultimul secol au existat mai multe crize energetice la care omenirea se aşteaptă şi în viitor.

Cedarche – 1994. astfel de spaţii se regăsesc şi în bazine sedimentare cu straturi continue. Cottenon – 1998. nord-vestul şi estul Africii.producerii de accidente este mult mai mare decât în cazul altor tipuri de centrale. 6/05) Centralele geotermice reprezintă o formă modernă de obţinere a energiei electrice dintr-o sursă neconvenţională. Cernobîl – 1986 în Ucraina. 231 mill. Vlăsceanu. 2001.a. energia calorică emanată de Pământ în regiunile caracterizate prin vulcanism intens şi seismicitate ridicată precum insulele amplasate în „Cercul de foc al Pacificului”. (Negoescu. De la debutul său. mediana Atlanticului. 165). în zone de soclu cristalin sau cele cutate şi cu falii (Negoescu. De asemenea. Woods River – 1964. Webber Falls – 1986 în SUA. Kola – 1994. în Rusia. p. Tokaimura – 1997 în Japonia. MWh . 800 700 600 500 400 300 200 100 0 Ja po Ge nia rm an ia Co Ru re ea sia de Su Ca d na d Uc a ra in a M ar Chi ea n Br a it a ni e SU A Fig. ca urmare a impactului pe care acestea îl au asupra unor suprafeţe foarte întinse pe Glob şi pe perioade îndelungate de timp. Tricastin – 1999. Racht – 1996 în Iran ş. Există numeroase exemple de acest gen. 53. 2001). Dampièrre – 2000 în Franţa. în anul 1951. folosirea de energie electrică a fost marcată de numeroase incidnte şi accidente cu consecinţe grave (Celeabinsk – 1957. Ţările cu cea mai mare producţie de energie electică provenită din centrale nucleare (2004) (sursa: WNA Updated. Bazinul Mediteranei. Vlăsceanu.

Mexic (755 MWe).dk). Mexic (1959). la Larderello. cele mai multe dintre ele şi în alte scopuri precum încălzirea locuinţelor. Indonezia (589. Acest mod de utilizare a căldurii interne a Pământului s-a aplicat pentru prima oară în 1904 în Italia. a serelor.5 MWe) şi Japonia (546. SUA (1960).dk). nu în ultimul rând. Drum încălzit cu energie geotermică în Japonia Primele ţări producătoare de energie electrică din resurse geotermice sunt SUA (2.228 MWe).inforse. Un număr de 58 de ţări utilizează energia geotermică. Mult mai târziu s-au construit şi alte centrale geotermice în Noua Zeelandă (1958).Principiul funcţionării centralelor geotermice este cel al extragerii agentului termic prin foraje şi transportului controlat al acestuia spre suprafaţă cu ajutorul unui fluid purtător de căldură. Filipine (1. În a doua jumătate a secolului al XX-lea multe alte ţări au materializat această formă de obţinere a energiei electrice astfel că. Italia (785 MWe). în anul 2000 puterea instalată totală la nivel mondial era de 7974 MWe (http://www.inforse. Centralele eoliene utilizează la rândul lor o formă de energie neconvenţională şi anume energia rezultată din diferenţele de potenţial 232 . Toscana. a apei pentru băi terapeutice calde şi pentru acvacultură şi.9 MWe) (http://www.909 MWe). în industrie.

tradiţie care plasează Europa în prezent pe primul loc din punctul de vedere al puterii instalate în astfel de unităţi (fig. Alte ţări europene cu producţii importante sunt Danemarca. în spaţiile în care acestea ating amplitudini medii ridicate (5–12 m).termic şi baric din atmosfera terestră. Liderii mondiali sunt Germania şi Spania.Ch.0% Africa 0.org/default.9% America 17. viteză.htm) Energia eoliană a fost utilizată de om din timpuri străvechi. Avantajele oferite de această formă neconvenţională de energie rezultă din caracterul său inepuizabil şi din 233 . zonele montane. cel nord-african dar şi din Golful Guineei. Centralele mareomotrice reprezintă o tehnologie modernă de exploatarea a energiei mareelor. Italia. direcţie.wwindea. Asia 11. Olanda etc. Puterea instalată în centralele electrice eoliene la nivel continental (sursa: http://www. pe Glob se remarcă anumite regiuni cu potenţial ridicat al energiei eoliene şi anume insulele. determinând randamentul centralelor respective. Marea Britanie. Mari disponibilităţi în acest sens au ţărmul atlantic ale Europei de Vest. 54). Caracteristicile vântului.4% Oceania 1. ţărmurile atlantice şi pacifice ale celor două Americi etc. în primul rând pentru transportul pe apă dar şi pentru măcinarea boabelor de cereale sau pentru pomparea apei în diverse regiuni ale lumii (Persia. urmaţi de SUA şi India. ţărmurile mărilor şi oceanelor. 54. care se materializează prin mişcările aerului. sunt cele care influenţează producţia de energie electrică. În raport de aceste caracteristici.4% Fig. 500-900 ani î.). durată. Primele centrale eoliene au apărut în ţări europene precum fosta URSS (Crimeea) şi Danemarca.3% Europe 69.

(tabel. deşi extinderea este discontinuă. ţărmul atlantic francez. Centrala dispune de 24 de turbine şi produce anual 544 GWh. Vlăsceanu. India. Golful California. litoralul sudic al Peninsulei Alaska. Franţa rămâne pe locul 13 în ierarhia mondială a marilor producători de energie electrică eoliană. 2001). fiind devansată de ţări precum Germania. cea mai renumită centrală mareomotrice din lume. Franţa.prezenţa sa pe mari suprafeţe ale Globului. cel al Mării Galbene şi al Mării Ohotsk. litoralul estic al Americii de Sud. În urma studiilor efectuate s-au stabilit pe plan mondial 40 de locaţii în care mareele au amplitudini corespunzătoare. ţărmul estic al Mării Arabiei şi cel nord-estic al Australiei (Negoescu. S-a născut astfel un lac de 22 km2. 234 . 240 MW La Rance. Deşi renumită în acest domeniu. SUA. Spania. potenţiale spaţii de construcţie a centralelor de acest tip: ţărmul atlantic al Americii de Nord. Danermarca etc. prima construită (1966). a închis estuarul fluviului cu acelaşi nume printr-un baraj de 750 m lungime (vezi imaginea). Uzina mareomotrice de la Rance. cel din sud-vestul Irlandei şi cel al Mării Albe în Europa. anexe).

235 .

236 .

237 .

238 .

239 .

240 .

241 .

242 .

243 .

244 .

245 .

246 .

Franţa şi chiar Germania. expunerea versanţilor. în acelaşi timp.000 TWh/an. Odată cu intensificarea procesului de industrializare. determinată de caracteristicile mediului în care acestea se regăsesc. Este vorba despre Israel. De asemenea. Ca urmare a acestor caracteristici fizico-geografice. Cunoaşterea repartiţiei lor spaţiale devine.100 kWh/m2 anual). implicit. Repartiţia spaţială este însă inegală ca urmare a variaţiei unghiului de incidenţă a razelor solare pe suprafaţa terestră. care oferă importante informaţii cu 247 . Ţările care s-au angajat în utilizarea pe scară largă a acestui tip de energie sunt cele care dispun de cele mai favorabile condiţii naturale şi. Repartiţia geografică a resurselor energetice şi a producţiei mondiale de energie electrică Trăsătura de bază a repartiţiei spaţiale a resurselor energetice pe Glob este concentrarea geografică. De aceea. astfel. Se estimează că energia primită de Terra de la Soare echivalează cu 700. refrigerarea diverselor produse. resursele energetice joacă un rol important în procesul de integrare economică şi reglare a relaţiilor politice interstatale. SUA dar şi despre ţări europene precum Italia. Chiar dacă un interes deosebit se acordă utilizării acestui tip de energie în centrale specializate în obţinerea electricităţii. în prezent energia solară mai este utilizată pentru încălzirea locuinţelor. Impact asupra acesteia are şi nebulozitatea. cantitatea de energie recepţionată.Centralele electrice solare valorifică o resursă inepuizabilă şi care poate fi un răspuns pentru problemele născute din limitarea resurselor energetice clasice. Japonia. Valoarea acestuia scade de la Ecuator spre poli şi. au şi capacitatea economică şi tehnică de a dezvolta acest domeniu.800 – 2. zone foarte bogate în resurse energetice de diverse tipuri dar şi largi areale în care lipsa acestora pune mari probleme economice la ora actuală. prezenţa suprafeţelor acvatice etc. un subiect de studiu deosebit de însemnat. în agricultură pentru funcţionarea sistemelor de irigaţii şi chiar pentru reciclarea deşeurilor.200 kWh/m2 anual). secolul al XIX-lea poartă numele de „secol al cărbunelui” iar următorul de „secol al petrolului”. Se întâlnesc. În acelaşi timp. resursele energetice au căpătat o importanţă deosebită. cea mai mare cantitate de energie solară se regăseşte în zona tropicală (1. gradul de înclinare a pantelor. Australia. reducându-se treptat spre poli (750 – 1. această resursă este curată şi prezentă pe mari suprafeţe ale Globului. astfel. rolul lor în determinarea ritmului de dezvoltare economică a multor ţări fiind major.

areale cu mari concentrări alternând cu cele de slabă sau foarte slabă dezvoltare. (Popescu. cu o maximă utilizare a suprafeţei.localizare dependentă de resurse. Germania Marile Lacuri.adaptări lente şi dificile la schimbările pieţei. SUA Midlands. neferoasă. ca urmare a intensificării procesului de industrializare pe suprafeţe din ce în ce mai întinse ale Globului şi păstrează şi în prezent particularităţile specifice modului de producţie fordist: prezenţa industriei de bază. etc. despre existenţa a două tipuri de regiuni industriale: clasice şi inovatoare. . .tradiţie. . Regiunile industriale clasice se regăsesc deseori în literatura de specialitate alături de alte noţiuni precum complexe teritoriale de producţie. . construcţii de maşini) Industria textilă Nordul Franţei. chimie. Franţa Lancashire.privire la poziţia statelor pe harta economică a lumii şi a tendinţelor de evoluţie a acestora în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. metalurgie. China Damodar. . Italia 248 . de exploatare a fierului. India Industrii „grele“ (siderurgie. în esenţă. energie. concentrări industriale. 4. . Tabelul 7. 2001). 2001. tendinţe în diversificarea acesteia. forţă de muncă. . care au suferit modificări importante în a doua jumătate a secolului trecut. o organizare densă şi modernă a infrastructurii (tabelul 7).rigiditate funcţională. concentrare spaţială foarte puternică. 130) Industrie Industria extractivă (carboniferă.producţie de serie. SUA China de Nord-Est.forţa de muncă puţin sau deloc calificată. SUA Nord-estul Atlantic. . Este vorba.intensiv consumatoare de materii prime. „manufacturing belt“. Marea Britanie Milano. p.3. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale Distribuţia industriei pe Glob este neuniformă. noduri sau nuclee industriale. Exemple Appalachia.) Caracteristici .dependenţă geografică de pieţele de consum. despre conturarea în timp a unor areale industriale. Sunt spaţii care s-au conturat în secolul al XIX-lea şi s-au dezvoltat exploziv în cel de al XX-lea.structuri sociale şi economice superspecializate. Franţa Ruhr. Industriile caracteristice regiunilor industriale clasice (Popescu. Marea Britanie Nord – Pas de Calais.2.

249 . Regiunile industriale inovatoare s-au născut în ultimele două decenii ale secolului trecut. biotehnologie). a universităţilor şi firmelor de producţie specializate pe aplicarea în practică a inovaţiilor ştiinţifice şi au reprezentat răspunsul economiilor dezvoltate la procesul de dezindustrializare cu care se confruntau (tabelul 8). dezechilibre care au dus la apariţia procesului de dezindustrializare. 2001).. În literatura de specialitate el este definit ca un „context socio-tehnologic în care activitatea inovativă apare şi se dezvoltă. Intensa forţă de atracţie pe care ramurile respective au avut-o s-a datorat ofertei materiale care a dus la diferenţieri în domeniul nivelului de trai între forţa de muncă ocupată aici şi în alte domenii. a cunoaşterii. 2001. forţa de muncă ocupată aici dublându-se până în anii ’70. Aceste uriaşe concentrări industriale s-au caracterizat însă prin importante dezechilibre rezultate din unele caracteristici precum diversificarea redusă a sistemelor de producţie. sociale. Esenţială pentru regiunile respective este dezvoltarea pe baza învăţării.Studiile efectuate de-a lungul timpului de către diverşi specialişti au scos în evidenţă faptul că factorii determinanţi în localizarea acestui tip de regiuni industriale sunt: resursele energetice şi materiile prime minerale. ca apoi să se cvadrupleze până în anii ’90. creatoare de noi tehnologii (microelectronică. concentrându-se în jurul centrelor de cercetare. fiind un ansamblu de instituţii economice. a descoperirii de noi tehnologii care sunt prezente şi creează. politice. Aceste regiuni reprezintă. pe baza ramurilor moderne. 133). Astfel au apărut clasicele regiuni industriale carbonifere. noua cale pe care o urmează în prezent toate ţările care au avut şi au încă industrii puternic dezvoltate. la rândul lor mediul inovativ. rata de creştere lentă. antagonismul între marile şi micile întreprinderi aflate într-o concurenţă neloială etc. Un bun exemplu este SUA a cărei industrie a cunoscut o intensă reorientare spre domenii moderne precum cel al producţiei de computere şi. siderurgice şi cele urbane. în special. (Popescu. al soft-urilor pentru acestea. manifestat prin translaţia activităţilor din domeniul industrial în cel al serviciilor dar şi prin transferul unora dintre acestea spre ţări în dezvoltare. care au cunoscut o dezvoltare accentuată în prima jumătate a secolului trecut (Popescu. p. cunoştinţe şi experienţă acumulate în timp şi convenţii sociale şi proceduri care reglează relaţiile dintre diferiţi parteneri implicaţi în procesul inovaţional” (Popescu. 2001). de fapt. reţeaua naturală de comunicaţii şi elementele sociale şi politice favorabile în diverse momente istorice.

250 .localizare preferenţială în marile aglomeraţii urbane. Franţa Servicii de afaceri . 134) Sector industrial Caracteristici tipice Industrii cu tradiţie . Marea Britanie Grenoble.utilizarea unei forţe de meşteşugărească muncă puţin sau deloc . Marea Britanie Cambridge. Industrii de înaltă . Acestea sunt. Ile de France–Sud. diviziune sumatoare de design socială a muncii foarte (bijuterii) intensă. Industriile cheie şi noile spaţii industriale (Popescu. în special sumatoare de forţă de imigrantă. SUA Tokyo. reprezentată în special de specialişti de clasă şi muncitori necalificaţi. SUA Los Angeles. 2001. Franţa Sophia Antipolis. Coreea de Sud Taipei–Hsinchu. Franţa Cité Scientifique. SUA Silicon Valley. Autostrada 128 Boston. Japonia De aceea. mosubcontractare intensă. mediul inovativ este specific ariilor ce conţin centre de cercetare.industrii intensiv-concalificată. SUA Orange County.produse de înaltă .dihotomie a pieţei locale de forţă de muncă. p. . muncă (confecţii.Tabelul 8.diversificare tipologică. SUA Paris. Franţa Seul–Inchon.industrii intensiv-concalitate.piaţă de muncă foarte tehnologie segmentată. bilă) . universităţi. Taiwan Singapore Londra. de fapt. noile spaţii industriale inovatoare. Marea Britanie New York. . Exemple New York. SUA Coridorul M4. mici firme de producţie care pun în practică noutăţile în domeniu şi care le transferă apoi către marile întreprinderi ce le produc pe scară largă pentru piaţa de desfacere.

cu accesibilitate ridicată conferită de apropierea aeroporturilor (de exemplu. • parcurile complexe cuprind o varietate de activităţi de producţie de înaltă tehnologie. care antrenează noi implantări de întreprinderi industriale de înaltă tehnologie. de servicii specializate cu un nivel ridicat de integrare funcţională. cei mai renumiţi sunt. dar şi spaţii rezidenţiale de calitate şi infrastructură de comunicaţii rapide şi accesibile (de exemplu. Universitatea Compiegne. Cambridge Research Park.134-135). tip de activitate. a căror activitate principală este reprezentată de producţia industrială de înaltă tehnologie şi furnizarea de servicii specializate pentru întreprinderi. la periferia marilor marilor oraşe. în relaţie directă cu firme industriale care se dezvoltă activităţi de cercetare recunoscute şi în asociere cu laboratoare universitare de prestigiu (de exemplu. nivel de integrare şi importanţă pentru procesul de dezvoltare. p. mediul de localizare este de calitate. la cea de comercializare (Popescu.În funcţie de dimensiune. fiind efecte ale aplicării unor noi modele de urbanizare (de exemplu. • parcurile tehnologice sunt dominate de unităţile de cercetare aplicată în cooperare cu universităţi. parcurile japoneze) (Popescu. însă. Franţa). noile spaţii industriale pot fi clasificate în mai multe categorii (Grasaland. comercializare şi servicii specializate. • parcurile ştiinţifice sunt amenajate la iniţiativa universităţilor. Franţa). de comercializare. grupând nu numai activităţi industriale inovative. p. Între toate aceste tipuri. 2001). existenţa unui capital disponibil. a serviciilor de 251 . parcurile situate în regiunea pariziană). 2001. în final. 1988. 121): • centrele de inovaţie sunt grupări de mici unităţi de cercetare şi experimentare pentru întreprinderi industriale. de asemenea. tehnopolii. • parcurile de afaceri şi comerciale asigură activităţi de microproducţie de înaltă tehnologie. Tipul cel mai frecvent de localizare este în spaţii special amenajate. Sunt. definiţi ca grupări de instituţii de cercetare şi de afaceri. care realizează un proces complet de dezvoltare ştiinţifică de la etapa de laborator la cea de producţie şi. Localizarea lor este determinată de factori precum forţa de muncă cu înaltă calificare. în apropierea campusurilor universitare. cu densitate rezidenţială redusă. oraşe dezvoltate pe baza valorificării potenţialului universitar şi de cercetare. Marea Britanie). localizare spaţială. localizate în interiorul campusurilor universitare (de exemplu. Sophia Antipolis.

Evoluţia regiunii este demonstrată de creşterea extrem de puternică a forţei de muncă (cu 1178%) şi a 252 . (Fig. primul. pentru a se dezvolta acestea au nevoie de un mediu antreprenorial dinamic şi de o conjunctură economică favorabilă.afaceri. susţinute de firme industriale puternice capabile să dezvolte o producţie de serie. a unor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare renumite. centru specializat iniţial pe industrie alimentară. regiune geografică aflată in sudul metropolei San Francisco. oraş universitar. Regiunea Silicon Valley Evoluţia regiunii a fost deosebit de rapidă după cel de al doilea război mondial ca urmare a politicii de încurajare a tinerilor absolvenţi ai Universităţii Stanford (Palo Alto) de a-şi deschide propriile firme în apropierea campusului. prezenţa unei dense şi moderne infrastructuri de transport. extinsă pe o suprafaţă de 15km/50km şi cuprinzând între numeorase aşezări în dezvoltare două centre urbane mai importante. Aşa s-a născut în anii ’50 un parc industrial ce găzduia câteva întreprinderi specializate pe înalta tehnologie şi care sa dezvoltat ulterior ca urmare a interesului pe care unităţi militare şi aerospaţiale din împrejurimile Golfului San Francisco l-au arătat constant firmelor respective. Palo Alto şi San Jose. 55) Fig. De asemenea. Unul dintre cei mai cunoscuţi tehnopoli este Silicon Valley. iar cel de al doilea. 55.

etc. NVIDIA Corporation. în special ca urmare a intensei imigrări din diverse colţuri ale Statelor Unite. San Jose „capitala regiunii Sillicon Valley“ Cele mai renumite întreprinderi care au apărut în regiune şi care au cunoscut o puternică dezvoltare. Ocupă 5% din suprafaţa totală a SUA.500 de întreprinderi implicate în producerea de înaltă tehnologie. Se întinde dea lungul litoralului atlantic. Apple Computer. Symantec.2. cuprinzând şi partea de sud a regiunii Marilor Lacuri. Implicit. patru dintre acestea reprezentând poli de creştere în domeniu: nord-estul SUA. Japonia (care formează triada economică a lumii) şi partea europeană a Rusiei. deţine 1/3 din populaţia naţională şi 2/3 din întreaga industrie. în prezent preponderente ca număr şi ca volum de producţie rămân cele clasice a căror dezvoltare spaţială este dominantă. Google. Nord-estul SUA. există peste 2. Europa de Vest.numărului de firme (de la 7 la 136) în perioada 1964–1985. Logitech. populaţia a crescut cu peste 1 milion de locuitori în 40 de ani. Hewlett-Packard. este nucleul industrial al acestui sat.4. Mari regiuni industriale pe Glob Deşi viitorul este destinat regiunilor industriale inovatoare. Yahoo!. În prezent. plasându-se astăzi pe primele locuri în „top 500“ al renumitei reviste Forbes Magazine sunt: Adobe Systems. Pe plan global există câteva mari concentrări industriale distincte. 253 . numit în literatura de specialitate şi Manufacturing Belt. 4.

Regiunea se compune din importante subregiuni amplasate pe teritoriul diverselor ţări şi din centre reprezentative. • apariţia în secolul al XIX-lea a unei dense reţele de căi ferate. Europa de Vest este cea mai veche regiune industrializată a lumii şi se extinde din nord-vestul Angliei până în nordul Italiei. între care fierul şi cărbunele au fost abundente într-o primă etapă de dezvoltare. Este alcătuită din zece nuclee de concentrare a activităţilor şi numeroase centre reprezentative. care îi oferă un nivel de accesibilitate foarte ridicat. Champagne-Ardennes. regiunea metropolitană New York. Cea de a doua subunitate este formată din: concentrarea Pittsburgh-Cleveland (statele Pennsylvania şi Ohio) şi concentrarea vestică Detroit-Chicago-Toledo-Milwaukee. permiţând dezvoltarea relaţiilor comerciale avantajoase cu Europa. • calitatea de primă regiune colonizată de europeni (secolele. • existenţa unor importante pieţe de consum. Londra cu aria sa metropolitană. care se grupează în două subunităţi spaţiale majore: litoralul nord-atlantic şi regiunea Marilor Lacuri. 254 . regiunea de nord-est a Franţei (Picardie.Între factorii favorabili apariţiei şi dezvoltării acestei regiuni se disting: • poziţia în vecinătatea Oceanului Atlantic şi a Marilor Lacuri. regiunea Ruhrgebiet din Germania. valea DelawarePhiladelphia. În prima subunitate se conturează cinci nuclee industriale: Noua Anglie-Boston. • poziţia strategică din punct de vedere geopolitic. Alsace) şi nordul industrial („triunghiul industrial“) al Italiei (Torino-Milano-Genova). • existenţa unor importante şi variate resurse de materii prime minerale şi energetice.C. • marea densitate a populaţiei. XVII-XVIII). În Japonia. regiunea metropolitană Baltimore (golful Chesapeake) şi Washington D. Factorii favorabili dezvoltării sale sunt: • marea bogăţie de resurse naturale. apărută în peisajul economic mondial doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. dar care în prezent se constituie într-o puternică regiune economică a lumii. cea mai importantă concentrare industrială se conturează în partea de sud a insulei Honshu – regiunea Tokyo-Yokohama-Kawasaki (Golful Tokyo). Lorraine. Cele mai importante sunt: regiunea Manchester-Birmingham (Midlands).

în general. 255 . la dezvoltarea aşezărilor. ele pot contribui la scoaterea din izolare a unor comunităţi umane. Transporturile şi căile de comunicaţie Transporturile constituie o ramură de bază a economiei mondiale. naţionale. şi integrarea acestora în sistemele socio-economice naţionale.1. aşezărilor umane şi a celorlalte ramuri economice. Caracteristici ale activităţilor de servicii 4. în cadrul lor existând activităţi industriale şi de servicii foarte variate.3. în general.3. a persoanelor şi a informaţiei şi prin implicaţiile pe care acestea le au asupra populaţiei.Partea europeană a Rusiei. fluvii). pe de altă parte. pe de o parte. De asemenea. Samara. poziţia la contactul dintre două continente (Europa şi Asia). Toate aceste regiuni au o structură complexă. regionale. suprafaţa foarte extinsă. având ca factori de favorabilitate marea bogăţie în rezerve naturale (energetice şi minerale). Prin intermediul acestora s-au dezvoltat relaţii comerciale între spaţii situate la distanţe mai mici sau mai mari sau de pe continente diferite. Ufa. esenţială pentru dezvoltare. Perm. Regiunea se compune din două subunităţi importante: regiunea centrală a Moscovei şi regiunea Volga-Ural. a cunoscut o puternică industrializare de-a lungul secolului al XX-lea sub impactul politicii centraliste de tip comunist. dar mai puţin accesibile. Transporturile şi căile de comunicaţie participă efectiv la desfăşurarea legăturilor economice dintre regiuni-le cu materii prime şi cele în care acestea se prelucrează. Celyabinsk. ce aparţin tuturor ramurilor industriale. mondiale. Importanţa transporturilor şi a căilor de comunicaţie este evidentă prin rolul acestora de a asigura buna desfăşurare a circulaţiei bunurilor materiale. Trebuie remarcat faptul că toate au pornit iniţial de la exploatarea unor resurse bogate şi variabile (cu precădere a celor de minereuri metalifere şi a depozitelor carbonifere) şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu importante căi natruale de transport (oceane. Prin intermediul lor se asigură deplasarea indivizilor între locuinţă şi locul de muncă şi în alte spaţii în afara celor de reşedinţă. regionale. mări. Dezvoltarea transporturilor a determinat integra-rea în circuitul turistic a unor zone cu un potenţial deosebit. 4. locale. cu mari centre industriale precum Kazan. Ekaterinburg. dar şi dintre unităţile productive şi pieţele de desfacere.

zone turistice etc. şosele. 256 . Pentru evidenţierea gradului de înzestrare a unui spaţiu cu căi de comunicaţie. De asemenea. Utilizatorii sunt cele două elemente care conferă caracterul dual al transporturilor. aşezări umane. controlori şi amenajatori) aflate în interacţiune şi integrat spaţiului geografic prin multiple şi complexe relaţii reciproce” (Tălângă. cu rol de control şi amenajare a întregului sistem. canale. transportul de călători (pers/km). notabile sunt extinderea transportului urban de subteran (metrourile). capacitate. aeroporturi. dotări şi puncte de convergenţă). consumul energetic) şi de reţeaua de transport (alcătuită din infrastructură. invenţii precum locomotiva cu aburi. telegraful. avionul. prin apariţia şi dezvoltarea de noi industrii. transporturile ocupă un loc bine definit în cadrul geografiei. Prin rolul său de a facilita legăturile şi relaţiile dintre toate componentele spaţiului geografic.Extensiunea şi modernizarea căilor de comunicaţie au fost influenţate de progresele şi inovaţiile pe care ştiinţa şi tehnica le-a cunoscut pe parcursul timpului. economie – adică costurile funcţionării. a intensităţii acestora se folosesc o serie de indici economici precum: densitatea reţelei de căi de comunicaţii (km/100 kmp sau km/1000 kmp). Controlorii şi amenajatorii constituie forţa de muncă. apoi automobilul. p. fluvii navigabile) şi a unor centre de transport (porturi. 2000. confort. Se integrează în latura antropică a sistemului teritorial. călătorii şi mărfurile. formându-şi în cadrul acesteia propriul sistem. radioul au marcat evoluţia acestei ramuri economice. întărirea rolului unor rute (căi ferate. telefonul. infrastructurii. implicată în acest domeniu. Printre progresele cele mai însemnate. utilizatori. „Sistemul de transport se defineşte ca un ansamblu complex de elemente (transportori. realizarea de avioane foarte performante. noduri feroviare şi auto) au avut implicaţii deosebite în modificarea spaţiului geografic. a fluxurilor de transport. Însă. 23). transportul de mărfuri (t/km). Transportorii sunt reprezentaţi de modul sau mijlocul de transport (caracterizat de viteză. cea mai mare amploare se înregistrează în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea când se diversifică şi se perfecţionează toate mijloacele de transport. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. dotate cu aparate perfecţionate şi cu un înalt grad de automatizare-computerizare etc.

apoi în Asia. mai întâi în Europa şi America de Nord. pe ruta Liverpool – Manchester.600. îşi păstrează întâietatea faţă de celelalte categorii. în multe ţări ale lumii. aeriene (aeronautice.). transportul pe şine (într-o formă rudimentară. îndeosebi în ceea ce priveşte circulaţia mărfurilor.1. Transporturile feroviare Transporturile feroviare. Ulterior s-a constatat apariţia rapidă a căilor de comunicaţie feroviară şi în alte ţări europene: Franţa (1833).) dar şi în cadrul marilor aglomeraţii urbane şi în apropierea acestora. relief accidentat etc. Se remarcă în mod deosebit importanţa acestora în regiunile caracterizate de condiţii mai puţin favorabile (grad mare de izolare. orice dereglare în cadrul acestuia determinând crize majore la nivelul aşezărilor umane şi blocaje ale tuturor ramurilor economice. condiţii climatice dificile. speciale (conducte. cu cale de rulare construită din lemn). încă din secolul al XVII-lea.1. Germania (1835). 257 . Primul tren tractat de o astfel de locomotivă a circulat în 1930. Franţa.. sistemul de transport a fost comparat cu sistemul circulator într-un organism.3. S-a trecut treptat la construirea reţelelor feroviare de bază. viteză. aerospaţiale). datorită avantajelor pe care le oferă (capacitate. fiind responsabil de buna desfăşurare a tuturor activităţilor economice. 4. După domeniile în care se desfăşoară. cu cca 25 km/oră. telefon. Australia. principalul moment în dezvoltarea acestei categorii de transport este reprezentat de inventarea locomotivei cu aburi. unde prezenţa trenurilor de suprafaţă sau de subteran uşurează transportul călătorilor şi scurtează simţitor timpul parcurs între extremităţile oraşelor. siguranţă în exploatare). telecomunicaţii – telegraf. iar în minele de cărbune din Anglia. căile de comunicaţie se clasifică pe patru mari categorii: terestre (feroviare şi rutiere). Austria (1838).Printr-o analogie cu corpul uman. de către George Stephenson şi experimentarea acesteia în anul 1825 la New Castle. linii de înaltă tensiune. s-a ajuns în perioada actuală la aproape 1. internet etc.000 km. Deşi primele încercări de construire a căilor ferate datează încă din secolul al XV-lea. navale (interioare – fluviale şi canale – şi maritime). Belgia (1835). Germania se foloseau. pe o lungime de circa 60 km. radio. America Latină.000 km. Dacă în anul 1900 reţeaua feroviară avea o lungime de circa 800. Africa.

în concordanţă cu particularităţile fizico-geografice dar şi cu nivelul de dezvoltare socioeconomică care caracterizează diversele regiuni ale Globului. în transportul 258 . căi ferate cu ecartament foarte mare (1. La nivelul statelor lumii. San Francisco. căi ferate suspendate (pe piloni metalici sau din beton – în regiunile industriale sau în marile aglomeraţii urbane). Moscova.435 mm (caracteristic majorităţii ţărilor din Europa. Rusia. Mumbay (în Asia).). în exploatările forestiere. Johannesburg. importanţa traficului. Beijing.. inclusiv ţările C. căi ferate cu ecartament mare (1. Căi ferate au fost clasificate. căi ferate cu ecartament îngust (700–1. China. în lucrările de specialitate.I.2 km/100 kmp. Paris. urmată de America de Nord (S. Capetown.repartizaţi însă neuniform la suprafaţa uscatului. după criterii diverse.. pe primele locuri se plasează ţările care dispun de suprafeţe mari: S. căi ferate construite în subteran – parţial sau total (liniile de metrou din marile oraşe. Salt Lake City. reţeaua feroviară din bazinele de exploatare minieră. Varşovia. Canada 1 km/100 kmp). America de Sud. urmate de Asia. Africa. de mare importanţă pentru desfăşurarea traficului de călători şi mărfuri. Australia şi Oceania. La nivelul continentelor. se remarcă existenţa unor puncte de convergenţă a căilor ferate. China etc. În celelalte continente densităţile sunt sub 1 km/100 kmp. Canada. St. precum: particularităţile mediului geografic. Luxemburg – 11 km/100 kmp). San Antonio. Belgia – 11 km/100 kmp. sectoarele de tuneluri feroviare). tipic pentru C.S. Cele mai mari densităţi ale reţelei feroviare se înregistrează în Europa (Germania – 12 km/100 kmp.S. America de Nord.I. Cairo. prezente în Spania. De asemenea. Bruxelles.000 km) şi Europa (396. structura generală a reţelei. Dimensiunea ecartamentului impune următoarea clasificare: căi ferate normale. dimensiunea ecartamentului. Africa). cea mai mare lungime a căilor ferate se înregistrează în America de Nord şi Centrală (487. Cele mai importante noduri feroviare sunt: Chicago.A – 2. India. New York. Washington. Harbin.676 mm). Los Angeles. Cehia – 12 km/100 kmp.200 mm).524 mm). Mongolia. utilizate cu precădere. Viena.000 km. cu un ecartament de 1. Port Elisabeth (Africa).U. agricole. Bucureşti (în Europa). Munchen. Asia.U.A. India. Louis (în America de Nord). După particularităţile mediului geografic se disting: căi ferate construite la suprafaţa solului (prezente în majoritatea ţărilor lumii).

cu o densitate mai mare în zonele montane din Europa. asigurând adesea legăturile dintre mai multe ţări şi între continente. Narvik – Atena. Transaustralianul (Perth – Brisbane). Bordeaux – Odessa etc. Ferry-boat-urile sunt nave speciale care permit trecerea vagoanelor de cale ferate de pe uscat pe liniile din interiorul acestora. între centrele economice. New York – Orleans – Port Arthur etc. creşterea traficului. vitezei. metroul) şi s-au executat o serie de lucrări de artă inginerească (tunelurile feroviare. S.U.334 km.). între Beira şi Lobito). cu traseul: Moscova – Omsk – Irkutsk – Vladivostok + Baikal – Amur). Magistralele feroviare. Pentru modernizarea traficului feroviar. Asia. din America de Nord (New York – Chicago – San Francisco. lacuri. având o importanţă deosebită la nivel naţional. America de Sud etc. Philadelphia – San Louis – Los Angeles. Edinburg – Brindisi. au o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi internaţională.). pentru deplasarea unor mari cantităţi de mărfuri şi călători. volumului de mărfuri transportate s-au dezvoltat forme speciale de transport (fery-boat-ul. Transporturile de acest tip se folosesc pentru a asigura continuitatea peste strâmtori mări. Sud-Africanul (din Mozambic în Angola. asigură legăturile între marile regiuni industriale. Franţa – regiunea pariziană. Căile ferate principale.A. În această categorie sunt incluse: Transsiberianul (9. – regiunea de N-E etc.). cele din zonele de exploatare minieră sau din cele agro-industriale. menite să eficientizeze circulaţia feroviară. La acestea se mai adaugă magistralele feroviare din Europa (remarcându-se cele care unesc punctele extreme ale continentului: Arhanghelsk – Moscova – Odessa.. Zone cu mari densităţi ale căilor ferate principale se găsesc în Germania – Ruhr. Transandinul (Buenos-Aires – Mendoza – Valparaiso). trenurile de mare viteză. Halifax – Vancouver. căile ferate de importanţă naţională şi cele secundare). remarcabile prin trafic şi eficienţă economică. Căile ferate secundare au importanţă mai redusă. scăderea costului de transport. Astfel de linii de ferry-boat apar în 259 . magistrala transafricană din zona ecuatorială (Lagos – Mombasa). podurile de cale ferată). Belgia – Brabant. În funcţie de intensitatea traficului de mărfuri şi călători se deosebesc trei categorii de căi ferate (magistralele. Lisabona – Moscova. în această categorie fiind incluse liniile ferate existente în centura marilor oraşe.materialelor de construcţie. fluvii.

parcurgând distanţa de 409 km în 2 ore şi 20 minute. Ulterior au apărut şi alte rute: Paris – Lille. siguranţă) care pe viitor le vor impune în faţa transportului feroviar clasic. Paris – Londra etc. Belgia. Lyon – Marseille.– Sud-Est a circulat pe magistrala Paris – Lyon.G. în Japonia circulă trenuri cu viteze superioare (270 km/oră. Transportul de tip ferry-boat în Finlanda Trenurile de mare viteză oferă o serie de avantaje (viteză. între Omya şi Marioka). Olanda.V. unde căile ferate de mare viteză (T. Astfel de trenuri sunt renumite şi în Franţa. între România şi Turcia. În prezent. între Noua Zeelandă şi Australia etc. cu 515 km). din 1975). Japonia este o ţară cu vechi tradiţii în acest domeniu.G. inaugurat în 1973). în Europa Nordică (între ţările din Scandinavia şi Danemarca sau Germania). Trenuri de mare viteză funcţionează şi în Spania (Madrid – Sevilla).Europa de Vest (legând Marea Britanie de continent). princi-pala cale ferată de mare viteză având trei tronsoane: Tokyo – Nagoya – Osaka (funcţional din 1964. calitate a serviciilor.V. Osaka – Okayama (160 km. Okayama – insulele Kyushu (392 km. când trenul cunoscut sub numele de T. în Asia (între principalele insule ale Japoniei).) au fost inaugurate în anul 1981. Marea Britanie (Londra – Bristol). denumit Tokkaido. în Europa Sudică (între sudul Peninsulei Italia şi Sicilia). Germania (Hanovra – 260 .

Chicago. Boston. în majoritatea cazurilor.Wurzburg. urmând apoi Budapesta. (Dalas – San Antonio). Buenos Aires. Australia (Canberra – Sydney). Philadelphia. permiţând transportul unui număr foarte mare de pasageri. Tokyo. urmărind marile artere de circulaţie. în flux continuu. Staţia de metrou Piccadilly Circus. Primul oraş care a beneficiat de un astfel de mijloc de transport a fost Londra (inaugurat în 1863). S. oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe relativ mari. Paris. numărul oraşelor care au o astfel de reţea feroviară se ridică la peste 120. În prezent. Londra 261 . TGV – Franţa Metroul are o poziţie aparte în cadrul transportului pe şine.U. New York. Moscova etc. China (Beijing – Shanghai – 1350 km) etc. fiind specific marilor aglomeraţii urbane. Mannheim – Stuttgart). sub reţeaua stradală a oraşului.A. Construit.

în America de Nord (peste Mississippi – la St. îndeosebi în Japonia. care facilitează legăturile în Munţii Stâncoşi.825 18. prima construcţie de acest gen. Koln. peste Volga – la Kazan. Munţii Vosgi. Saratov. 4. între Franţa şi Marea Britanie (respectiv între Coquelles. Podurile de cale ferată asigură continuitatea transportului feroviar peste cursuri de apă. Memphis. Munţii Anzi etc. Cernavodă-Feteşti. Budapesta. de lângă Folkestone). Se adaugă o serie de alte tuneluri. 2. Louis.5 km. 8. (M. Volvograd).536 14. peste Dunăre – la Belgrad. Austria.U. legând Italia.506 14. 6. Giurgiu-Ruse.820 Sursa: Erdeli coord. Europa (peste Rhin – la Strasbourg..500 11. Enisei. lacuri.200 10. 1. de lângă Calais şi Cheriton.).412 12. Cascadelor) Franţa (Vosges) Austria (Alpi) Mexic (Sierra Madre) Lungimea (m) 19. 7. mări). Tabelul 9.. Tuneluri feroviare submarine au fost construite sub fluvii şi în zonele marine.A. 10. S. construit peste Marea Mânecii. fiind tunelul Mont-Cenis.223 11.Tunelurile feroviare facilitează legăturile din zonele cu relief accidentat dar şi între două puncte aflate pe malurile opuse ale unei ape (fluvii. Franţa. 262 . 3. o viteză a trenului de 160 km/oră permiţând parcurgerea distanţei de 51. Principalele tuneluri feroviare montane Nr. Tunelul Simplon Apenini St. Cele mai multe tuneluri feroviare se găsesc în Munţii Alpi. Gothard Lotschberg Mount Royal Mont-Cenis New Cascade Vosges Arlberg Tequixquiac Ţara (munţii) Elveţia-Italia (Alpi) Italia (Apenini) Elveţia (Alpi) Elveţia (Alpi) Canada (Stâncoşi) Franţa-Italia (Alpi) S. a fost inaugurat în anul 1994. Europa (tabelul 10).U. Astfel de construcţii de mare amploare se găsesc în Asia (peste fluviile Chang Jiang. Huang He etc. (tabelul 9).990 14. alte excavaţiuni ale scoarţei terestre. în 20 de minute. Eurotunelul.250 9. dat în folosinţă în 1971. 9. 2000. Elveţia.A. 5. Baton Rouge) etc. crt. Munţii Apenini.

Astfel. Lungimea 53. 3. în mod deosebit. la nivel mondial. t/km). S.1 mld. liniile de cale ferată se desfăşoară între 600 latitudine nordică (Norlisk. Japonia (242 mld. Cele mai înalte linii ferate. 4. iar pentru traficul de călători se remarcă. India (379 mld.226.Tabelul 10. celebrele drumuri romane „viae militaris”) însă.800 50. 5. adevărata modernizare a acestora s-a produs în secolul al VIII-lea. t/km) şi China (1.A. 2.A (2. 7. altitudinea maximă la care a ajuns transportul feroviar fiind de 4. depăşind de circa zece ori reţeaua feroviară.A.500 2. 4.3.. în prezent.U. 1. Principalele tuneluri feroviare submarine Nr. pers. 6. Din punct de vedere al traficului de mărfuri pe primele locuri se situează S. reţeaua rutieră constituie cea mai veche şi cea mai extinsă cale de legătură.U. viaducte.450 Sursa: Sursa: Erdeli coord.U. crt.2.000 7. 2000. se găsesc în Munţii Anzi. când în Franţa * parţial submarin 263 . Transporturile rutiere Transporturile rutiere oferă o serie de avantaje (comoditate. pers. Drumurile sunt cunoscute încă din antichitate (fiind renumite pentru importanţa lor în asigurarea legăturilor dintre Roma şi provinciile marginale./km). posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile) care le justifică locul fruntaş în cadrul tuturor formelor de transport. centru minier din N Siberiei) şi 460 latitudine sudică în Noua Zeelandă.829 m în Peru (pe traseul Lima-Oroya). Tunelul Seikan * Eurotunel Kammon Moji-Simonosechi Severn East River Hudson River Ţara Japonia Franţa-Marea Britanie Japonia Japonia Marea Britanie S./km). pers. tuneluri) sunt prezente în zonele montane. Latitudinal. care au necesitat lucrări dificile şi costisitoare. viteză sporită.1.000 2.600 8.010 mld. China (369 mld. Numeroase construcţii de artă inginerească (poduri.500 18./km).

297 Autostrăzi (km) 84. podurile peste strâmtori. America de Sud.267 1. tunelurile pe uscat şi în zonele submarine.A. în Anglia a fost introdus. km.904 4.000 621.872 831..361 160 5.226.100 837. Danemarca. Reţeaua rutieră a înregistrat. cu valoarea maximă – 1997 km/1000 km –.A – 660 km/1000km) şi parţial în Asia. drumurile de altitudine.112.844 884. cele mai mari densităţi înregistrându-se în Europa (Luxemburg.U.850 1. a pădurilor tropicale) explică densitatea mai redusă a reţelei rutiere în Australia. America de Nord (S.590 2. Germania.661.819 787 6.au apărut cele dintâi şcoli de poduri şi şosele (1747) şi s-a trecut la pietruirea căilor rutiere (1775).U. a unităţilor montane.000 1.482 Sursa: Quid. Marea Britanie. Italia). în S.453 1. Reţeaua rutieră în unele state ale lumii (2000) Nr.523 3.a.272 879. 2001. India Brazilia.. La începutul secolului al XIX-lea.680 5. Africa. Franţa). modernizate şi nemodernizate este mult mai echilibrată decât cea feroviară.U. India Brazilia China Argentina Japonia Canada Rusia Australia Franţa Germania Lungimea drumurilor (km) 6.A. în Negoescu. s-au construit primele autostrăzi (în perioada interbelică. Condiţiile naturale mai defavorabile (marea exten-siune a deşerturilor.U. Japonia ş. Vlăsceanu. 2004.893 1. crt. Repartiţia geografică a reţelei rutiere.152.182. Germania. Tabelul 11. (tabelul 11).900 7. de către inginerul Mac Adam. Asia Centrală şi de Sud-Est.365.A. sistemul de îmbrăcăminte asfaltică a şoselelor. ţările fruntaşe din acest punct de vedere fiind: S. 264 . În secolul al XX-lea s-a extins asfaltarea şoselelor. Fédération routière internationale. fluvii etc. 2001. concomitent cu modernizarea şi o puternică extindere ajungând în prezent la o lungime de circa 16 mil. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Ţara S. au apărut magistralele rutiere continentale.

între El Golea – Algeria şi Gao – Mali). care străbate faţada pacifică a continentului american. 4. Interstate Highway System a asigurat construirea din fonduri federale a unei reţele de autostrăzi. America Centrală şi de Sud.770 m în Alpi. Din această şosea derivă numeroase ramificaţii mai ales în SU. Brazilia. numită „Panamericana”. drumuri regionale şi drumuri de interes local. trece prin Vancouver şi ajunge la Seattle). După destinaţia traficului.Se remarcă prezenţa a numeroase trasee rutiere în zonele înalte. În S. În Africa se remarcă: Transsaharianul (cu o lungime de 3. 265 . căile rutiere au fost clasificate în: şosele continentale şi transcontinentale.000 km. din Alaska (în nord) până în Chile (în sud). la Miami). autostrăzi. de circa 15. între Marrakech şi Cairo.800 m în Munţii Anzi.A. Carretera Panamericana (străbate Mexicul.A. importanţă deosebită au magistralele Est-Vest (Sydney – Perth) şi trei şosele N-S (Cairns – Melbourne. drumuri naţiona-le.000 km.. Tot pe continentul american se mai remarcă: Transcanadianul (între Sydney şi Vancouver). Autostrada Pacifică (în totalitate în S. Cea mai importantă reţea de autostrăzi se găseşte în America de Nord (în S.A.330 în Tibet (Xinning – Lhasa). care asigură legătura între 24 mari aglomerări urbane. cu traseul Seattle – San Francisco – Los Angeles – Tucson). Transamazoniana (între Joao-Pesoa şi Cruzeiro do Sul şi continuă peste Anzi până la Lima). Transbra-ziliana (între Belem şi Rio de Janeiro). magistrala Transafricană de Nord. Între căile rutiere transcontinentale se impune cea mai lungă şosea din lume.U. Alte magistrale se mai găsesc în Federaţia Rusă şi China de Est. având traseul Nogales – Ciudad de Mexico – Guatemala – Managua – San José – Panama – Quito – Lima – Santiago – Puerto-Mont). pe traseul: Instanbul – Teheran – Kabul – Rawalpindi – Lahore – Delphi – Asansol – Calcutta.U.între Lagos (Nigeria) – Mombassa (Kenya) etc. În Asia cea mai importantă şosea magistrală străbate Asia de Sud-Vest şi Sud. Se remarcă autostrăzile: New York – San Louis – Las Vegas – Los Angeles. Argentina. Windham – Perth). ce porneşte din Fairbanks.. Magistrala Ecuatorială .A şi Canada). Este alcătuită din trei sectoare: Alaska Highway (construită în 1942. 2. şoselele moderne atingând altitudinea de 5. Chile. Portland – Boston – New York – Washington – Jacksonville (cu legătură spre New Orleans – Houston şi spre Florida.. Darwin – Port Augusta.U. În Australia.

A. în China. BuenosAires (în America de Sud) etc. Belgia. Viena. Oceanul Indian sau Marea Mediterană. În prezent. o serie de autostrăzi care converg către Golful Persic). Marsilia – Paris – Amsterdam.) remarcabile fiind însă şi 266 . cel mai mare trafic fiind pe autostrada „Tomei” pe traseul Tokyo-Osaka-Kobe). Viena – Paris. la Oceanul Atlantic. şi lega oraşele Berlin şi Munchen. Marea Britanie. Între cele mai importante noduri rutiere se regăsesc oraşe precum: Washington. Italia). San Francisco (în S. Olanda. Saint Louis. cele mai multe autostrăzi se găsesc în Japonia (cu precădere în insula Honshu.U. Marsillia – Milano (Autostrada da Fiori).Pe locul al doilea. principalele artere de acest tip sunt autostrăzile Perth – Melbourne. în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor este Europa (remarcându-se în principal cele din Germania. şosele modernizate se găsesc în zonele marginale. Paris. Hamburg. Basel – Rotterdam (autostrada Rhinului). Dallas. Anzi etc. New York. principalele artere rutiere de acest tip sunt: Hamburg – Verona. Cairns – Brisbane – Sydney. în Coreea de Sud dar şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu (în Arabia Saudită autostrada Jiddah – Mecca. În Australia. Darwin–Adelaide. Milano – Palermo (Autostrada del Sole) şi multe aletele. Pentru desfăşurarea fluentă a circulaţiei s-au construit tuneluri şi poduri rutiere. Berlin (în Europa).). Marea Britanie În Asia. În Africa. Autostrada Londra – Bristol. Sao Paolo. Cele mai cunoscute tuneluri rutiere sunt plasate în zonele montane (în munţii Alpi. Philadelphia. Prima autostradă europeană a aparţinut Germaniei. Franţa.

267 .3. Cel mai mare dintre acestea este cel care leagă oraşul Liverpool cu suburbia acestuia Birkenh. 5. unele dintre acestea construite pentru a facilita legaturile în cadrul unor porturi. New York tere rutiere. crt. 6. după cele rutiere. 4. pe sub estuarul fluviului Mersey. cu o lungime de 3. Acest aspect este caracteristic în principal continentului european.895 11. Golden Gate (San Francisco– Oakland).000 Sursa: Negoescu. renumitele civilizaţii antice. 3. 4.500 m. 1.800 14. Marile descoperiri geografice au impulsionat dezvoltarea acestei categorii de transport. utilizând intens această formă de comunicaţie. dezvoltate de-a lungul marilor fluvii şi în zonele litorale. circa 70% din traficul rutier desfăşurându-se pe arPodul Verrazano.1. Bosfor–Instanbul (între Europa şi Asia). Tuneluri rutiere de mari dimensiuni Nr.000 12.000 6.tunelurile submarine. 2004 Dintre podurile rutiere de mari dimenisuni se pot aminti: Verrazano–Narrows (New York). preluând o parte din mărfurile transportate pe calea ferată. Oresund (între Suedia şi Danemarca). Tunelul Saint Gothard Tirol Frejus Mont Blanc Transandin Grand Saint-Bernard Ţara Elveţia Austria-Elveţia Franţa-Italia Franţa-Italia Chile Italia-Elveţia Lungimea (m) 16. Traficul rutier a căpătat în ultimul timp o amploare deosebită. Tabelul 12.3. Transporturile navale Transporturile pe apă constituie una dintre cele mai vechi forme de transport folosite de om. Vlăsceanu.600 8. 2.

China etc. până la 25. Prima navă cu motor. între Sena şi Loara. poziţia faţă de zonele cu resurse. numită Curaçao a traversat Oceanul Atlantic. în special pentru transportul de mărfuri grele (minereuri. navigaţia Transport pe fluviul Dunărea (Budapesta) 268 . lemn. Secolele următoare au adus noi progrese în construcţia de nave. adâncimea canalului navigabil. apoi a celei Diesel s-au produs adevărate revoluţii în tehnica de navigaţie. pe Marile Lacuri. Belgia. La nivelul continentelor apar diferenţieri majore.. cereale etc. canale) şi transporturile maritime.iar odată cu introducerea tracţiunii cu abur.) prezintă avantajul unui cost mai redus. pe Dunăre. În funcţie de adâncimea şenalului navigabil se folosesc vase de tonaje diferite (pe Rhin – până la maximum 5. se remarcă importanţa mare a canalelor navigabile într-o serie de ţări europene (Franţa. Italia (Sistemul Padului). Germania – cu peste 6. în secolul al XVII-lea (canalul Briare.000 tdw.A.. râuri. cele mai multe astfel de construcţii realizându-se în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ea este înlesnită de ample lucrări de regularizare a râurilor (diguri. s-au dezvoltat o serie de porturi şi rute fluvio-maritime.000 km canale) dar şi în Federaţia Rusă. baraje etc. în lungime de 59 km).500 tdw. între 500 şi 1. S. lacuri. importantă astăzi. faţă de marile centre urbane etc. Olanda. materiale de construcţie. apoi în Olanda şi Belgia (în secolul al XVIII-lea). ecluze.U. de construcţia unor canale şi totodată poate fi limitată de o serie de factori precum regimul hidrologic (oscilaţii de nivel şi debit. Polonia. Navigaţia fluvială. În cadrul transporturilor navale se remarcă două componente majore: transporturile pe apele interioare (fluvii. Primele canale fluviale au fost construite în Franţa. îngheţul râurilor).000 tdw). pe Volga până la 10.).. În prezent. în anul 1827. din Olanda în Antile. decât al altor forme de transport (de trei ori mai mic decât cel pe calea ferată).000 tdw.

(în Asia). asigură două treimi din transporturile Federaţiei Ruse. Sistemul Mississippi. Chang Jiang. Volga. Vistula etc. cu lungime de 2. în special cele din vestul şi centrul continentului (Sena. Tennesse) şi o reţea de canale.U.). Laurenţiu. Weser.fluvială fiind mai bine dezvoltată în Europa şi America de Nord. În celelalte continente.U. este navigabilă de la Ulm (pentru nave mici) şi de la Regensburg (pentru nave de 600 tdw. pe Dunăre – Reni. din S. Rinul şi Volga. navigaţia fluvială este mai puţin dezvoltată.985 km. Mackenzie. Elba. Waser. iar la nivel naţional se impun fluviile Volga (Federaţia Rusă) şi Mississippi (S. Tennesse. alcătuit din fluviul cu acelaşi nume (cu o lungime de 5.a. 269 . se remarcă prin traficul intens de mărfuri.320 km.). Dintre cele mai importante porturi fluviale se pot aminti: pe Rin – complexul portuar Duisburg-Ruhrdort (cel mai important. el străbătând zone puternic industrializate. Laurenţiu.300 km2. În Europa principalele artere navigabile sunt Dunărea. cu un trafic anual de peste 80 mil. fiind legată de mările limitrofe prin numeroase sisteme de canale. Colorado etc. care îl leagă de sistemul Marile Lacuri-Sf.A. Dunărea. Koln. Strasburg. În concluzie. Sena. Mekong. Niger (în Africa). Construirea canalului navigabil Rin-Main-Dunăre. cu o lungime de 3. Congo. Le Hấvre) şi Marea Neagră (prin intermediul canalului Dunăre-Marea Neagră. cu o lungime de 1. Oder.). Parana. Yukon. Este legat printr-un întreg complex de canale de Ron. Gange ş. constituie o importantă axă de legătură în America de Nord. afluenţii săi (Ohio. asigură din anul 1993. Oder-Elba) şi în America de Nord (Marile Lacuri – Sf. Basel. remarcându-se însă artere importante precum: Amazonul şi afluenţii. în lungime de 530 km. Zambezi. la acestea mai adăugându-se şi alte fluvii. În America de Nord se impun Mississipi şi sistemul fluvial Marile Lacuri–Sf. Laurenţiu). Dunăre. Main. navigabil de la Basel. navigabil de la Saint Paul).857 km şi un bazin hidrografic de 805. Murray-Darling (în Australia). Arkansas.531 km. cele mai importante sisteme de navigaţie internaţională se găsesc în Europa (pe Rin. Meuse. Missouri. Orinoco (în America de Sud). Traficul fluvial este însemnat şi pe: Columbia. Nilul. legătura dintre Marea Nordului (cu porturile Rotterdam. Rinul.A. intrat în folosinţă din 1984). Dunăre etc.t). Amsterdam. Elba.

Brăila.589 768 821 Total mondial 31. Detroit. a minereurilor de fier. S-a creat treptat o puternică flotă alcătuită din nave comerciale (orientată pe transportul combustibililor fosili – petrol.U. detaşându-se o serie de ţări cu mari capacităţi de transport (Grecia. Galaţi. nave tehnice – destinate lucrărilor de construcţie şi întreţinere a porturilor. a siguranţei în exploatare etc. Germania. impulsionată atât de progresele tehnicii cât şi de dezvoltarea economică de ansamblu. 1. Spania. Duluth. Norvegia. Memphis.615 349 2. Pittsburg. în 2005. Se remarcă atât existenţa unor state industriale cât şi a unor ţări specializate în cărăuşia pe mare (Grecia.984 739 2. Cele mai mari flote ale lumii după numărul de vase (ianuarie 2005) Total.. 1 2 3 4 5 6 7 270 .251 15. necesitatea transportului unor cantităţi mari de materii prime şi produse finite determinând obţinerea de noi performanţe tehnice (sporirea capacităţii de transport a navelor. crt.000 tdw. Marea Britanie etc.695 917 Federaţia Rusă 2. Coreea de Sud.). a diferitelor produse industriale şi agro-alimentare etc.266 China 2. Federaţia Rusă. 2005 Nr.945 717 2. Japonia.00 tdw. Călăraşi.Ismail. pe Volga – Moscova.A. la Marile Lacuri – Chicago. Toledo. Hamburg (pe Elba). pescadoare şi submarine.846 Sursa: Review of maritime transport. 839. Bratislava. şi 500.228 Germania 2.A..612 1. Suedia. a vitezei. Astrahan.U. astăzi fiind frecvente cele cu capacităţi de 200.009 Norvegia 1. Flota comercială mondială totaliza. Tabelul 13. Belgrad.000 tdw.). vase Ţara total Pavilion naţional Pavilion străin Grecia 2. îndeosebi după anul 1956.721 362 S. nave militare. pe Mississippi – St. Budapesta. Suedia. Construcţia de nave s-a extins.097 15. Danemarca). China.. Apar şi complexe portuare fluvio-maritime. când Japonia a lansat primul tanc petrolier de 84. Cleveland.6 mil tdw. S. Norvegia. cărbuni.245 Japonia 2. Volgograd. au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă.) (tabelele 13 şi 14). Olanda. Louis. Transporturile maritime utilizate în prezent în special pentru traficul intercontinental de mărfuri.083 1. cele mai importante fiind: Rotterdam (pe Rin). Baton Rouge şi New Orleans (pe Mississippi).633 624 1.

911 56.0 3.5 0. 2005 Porturi de mari dimensiuni şi cu trafic însemnat de mărfuri se găsesc.1 54.9 66. Malta) dispun de capacităţi mari care aparţin unor armatori străini.4 0. Panama.5 Ţara Panama Liberia Bahamas Malta Cipru 45 6. în principal.3 1.6 1.812 46. Norvegia Hong Kong (China) Coreea Total mondial Total (mii tdw) 155. Asia (tabelul 16) . Cele mai mari flote ale lumii după capacitate (2005) Nr.8 5.1 5. Cipru.Tabelul 14.08 100 Sursa: Review of maritime transport.77 5.633 % din totalul mondial 18. Bahamas. 1 2 3 4 5 6 7 8 Ţara Grecia Japonia Germania China S. înregistrarea navelor sub pavilion străin fiind o practică determinată de diferenţele de impozit percepute în diferitele zone ale lumii (tabelul 15).181 Norvegia 0.9 18.1 Sursa: Review of maritime transport.1 1.592 48.0 11.48 14. crt.7 3.989 40.8 22.9 0.A..993 25. în America de Nord.5 13. Costa Rica.A 1. Europa.U. Tabelul 15.6 0.338 43.1 271 Japonia Grecia S.39 3.8 1.843 839.6 2. Adevărata naţionalitate a flotei unor ţări (%) (ianuarie 2005) Germania Flota mii tdw 195.7 15.286 83.3 18.2 21.U.90 6.1 4. 2005 De asemenea.52 67.3 0.3 0.25 3.144 117.1 China 5.101 34. o serie de state mici (Liberia.662 57.01 6.037 36.

Hampton Roads. Guangzhou China 215. Rotterdam Olanda 352. Singapore. Brest • porturi de deltă: New Orleans. 225. Anvers. Bari. Hong Kong China 222. Tampico.U. • porturi de estuar: Hamburg.A.U. • porturi de cap şi peninsule: Recife. În literatura de specialitate există o mare varietate a criteriilor de clasificare a porturilor.000 4. 2004 Cele mai mari porturi după traficul de mărfuri din Europa sunt Rotterdam. • porturi de canale: Port-Said (Suez).850. New Orleans.A.000 7. Gibraltar. Corpus Christi. Durban.190. Shanghai China 378.) se impune Japonia (în principal complexul portuar Keihin. cu porturi specializate pe anumite mărfuri (petrol.368. Ningbo China 225.580. fructe tropicale etc. Los Angeles iar din Asia pe lângă China (cu porturi foarte mari precum Shanghai.a. Tianjin China 206. Nagoya).). Singapore Singapore 362.962. Marsilia.000 9. Portul Ţara 2004 1. • porturi de fiorduri: Oslo.U. Alger. După poziţia geografică: • porturi de front de mare (situate la marea liberă): Constanţa. • porturi de golf: Marsilia.A. South Louisiana S.661. New York.000 8. Guangzhou. de pe continentul nord-american se detaşează S. Aden.900.000 2. Havana. crt.360.161.Tabelul 16. Hong Kong ş. Tokyo. • porturi de insule: Colombo. Osaka. alcătuit din toate porturile de la Golful Tokyo (Kobe. 172.000 5. Anvers. Houston S.461 10. Busan Coreea de Sud 205. minereuri. Brindisi.000 3. 272 . • porturi de strâmtori: Istambul. Colon (Panama).000 Sursa: Geohive. Tianjin. Bordeaux. printre cele cu trafic foarte mare găsindu-se South Louisiana. Trondheim. Mari porturi maritime ale lumii Trafic (tone) Nr. La Valetta. Barcelona. Bergen. New-York.803. Londra.718 6.

După funcţionalitate: • porturi cu trafic mixt de mărfuri: Lisabona, Barcelona, Rotterdam, Constanţa, New York, Tokyo, Calcutta; • porturi specializate: petroliere (La Salina, Port Arthur), carbonifere (Norfolk, Newcastle, Newport), mineraliere (Narvik, Lulea, Kerci), cerealiere (Rosario, Adelaide, Vancouver), pentru transportul lemnului (Arhanghels); • alte categorii: porturi de ferry-boats (Dover, Calais), porturi de tranzit (Gibraltar), porturi turistice (Cannes, Acapulco, Nice), porturi pescăreşti, porturi militare (Sevastopol). După gradul de dependenţă şi integrare: • porturi simple, cu bazine şi chei (Barcelona, Liverpool; • avanporturi (pentru preluarea traficului greu – Europort – pentru Rotterdam); • complexe portuare (Keihin Port). După mărimea traficului portuar: • porturi foarte mari (peste 50 mil.t/an): Rotterdam, New York; • porturi mari (20-50 mil.t./an) – Rio de Janeiro, Vancouver, Constanţa; • porturi mijlocii (10-20 mil.t./an): Buenos Aires, Sydney; • porturi mici (sub 10 mil.t./an: Alger, Mangalia" (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000).

Europoort, Olanda 273

Pentru buna desfăşurarea a transporturilor maritime s-au realizat pe parcursul timpului o serie de canale: Canalul Kiel – 99 km lungime, asigură legătura dintre Marea Baltică şi Marea Nordului; Canalul Panama – 81,6 km lungime, funcţionabil din 1914, realizează legătura dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific; canalul Suez, construit în 1860, între Marea Mediterană şi Marea Roşie, cu o lungime de 161 km; canalul Korinthos, 6,3 km, leagă Marea Egee de Marea Ionică; canalul Volga-Don, între Marea Caspică şi Marea Neagră etc. Rute maritime importante pornesc din porturile europene (de la Marea Mediterană şi Marea Nordului) către porturile americane de pe litoralul Atlantic, către Africa de Sud, sau prin canalul Suez spre Asia de Sud şi Sud-Est şi către Oceania. Cu o însemnătate mare, se mai adaugă rutele maritime ce pornesc din America de Nord către America de Sud, către Europa şi Africa, iar prin canalul Panama către Asia şi Oceania. Cele mai mari cantităţi de mărfuri încărcate/descărcate în porturile maritime se înregistrează, în perioada actuală, în Japonia (circa 800 mil. t/an), S.U.A. (650 mil. t/an), Marea Britanie, Franţa, Germania etc. 4.3.1.4. Transporturile aeriene Transporturile aeriene oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe mari, făcând posibilă apropierea între locuri aflate în continente îndepărtate, într-un timp relativ scurt. Au un rol însemnat în special în transportul de călători şi pentru mărfurile uşoare (presă, poştă, coletărie, medicamente, alimente, piese şi utilaje uşoare, metale preţioase, produse horticole etc.). Această categorie de transport s-a dezvoltat începând cu secolul al XX-lea, când au apărut primele aparate de zbor (S.U.A. – 1903, aparatul fraţilor Wright, România – 1903, Traian Vuia), întâia linie aeriană regulată fiind deschisă în anul 1919 între Paris şi Nisa. În prezent s-au înregistrat progrese deosebite în acest domeniu, constând în perfecţionarea aparaturii de navigaţie, a aparatelor radar de urmărire şi control, în apariţia a numeroase aeroporturi, în dezvoltarea companiilor aeriene şi a noi rute de zbor, interne şi internaţionale. Printre cele mai cunoscute companii aeriene se remarcă: United Airlines, American Airlines, Delta Airlines (S.U.A.), Aeroflot (Federaţia Rusă), Lufthansa (Germania), British Airways (Marea Britanie), Air France (Franţa), K.L.M. (Olanda) etc.
274

Punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene sunt reprezentate de aeroporturi, de obicei amplasate la o oarecare distanţă de oraşele pe care le deservesc, pentru a le feri de poluarea fonică. Aeroporturile se pot grupa în diverse categorii, în funcţie de criterii variate: • după tipul de rute pe care le deservesc se clasifică în: internaţionale (Heathrow – Londra, Orly – Paris, Otopeni – Bucureşti), naţionale (Gatwick – Londra), locale (ce nu deservesc curse regulate); • după tipul operaţiunilor – de pasageri, de escală, de escală tehnică, turistice, militare etc. • după volumul traficului anual de pasageri – foarte mari (cu peste 10 mil. pasageri/an: Harstfield – Atlanta, O'Hara – Chicago, Heathrow – Londra, Frankfurt an Main, Orly – Paris, Leonardo da Vinci – Roma), mari (între 5 şi 10 mil. pasageri/an: Charles de Gaule – Paris, Gatwick – Londra, Philadelphia), mijlocii (între 1 şi 5 milioane pasageri/an: Otopeni, Marsilia, Djakarta), mici (sub 1 mil. pasageri/an: Sofia, Salzburg). Rutele internaţionale cele mai importante leagă continentele Europa de America de Nord, Europa şi America de Nord de Asia şi Africa iar în interiorul continentelor se constată densitatea mare a rutelor aeriene în Europa vestică, N-E S.U.A., în partea europeană a Federaţiei Ruse.
Tabelul 17. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de pasageri Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. Oraşul Atlanta Chicago Londra Tokyo Los Angeles Dallas Paris Frankfurt Denver Amsterdam Ţara S.U.A. S.U.A. Marea Britanie Japonia S.U.A. S.U.A. Franţa Germania S.U.A. Olanda Nr. pasageri 2004 2005 83.606.5838 85.907.423 75.533.822 76.510.003 67.344.054 67.915.389 62.291.405 63.282.219 60.688.609 61.485.269 59.412.217 59.064.360 51.098.271 53.756.200 51.260.363 52.219.412 41.441.531 44.280.190 42.541.180 44.163.098 275

Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International)

Activităţile aerospaţiale ocupă un loc aparte în cadrul transporturilor, fiind reprezentate de programe de cercetare ce constau în lansarea unor sateliţi pentru cercetarea anumitor caracteristici terestre şi ale spaţiului cosmic, în realizarea unor zboruri cu nave specifice, toate solicitând mari investiţii şi o tehnologie performantă. Se remarcă în principal S.U.A. şi Federaţia Rusă, alături de care se mai adaugă Franţa, Marea Britanie, China, Japonia, Brazilia etc.

Aeroportul internaţional din Nagoya, Japonia Tabelul 18. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de mărfuri Trafic mărfuri (tone) 2002 2004 1. Memphis S.U.A. 3.554.575 3,598,500 2. Hong Kong China 3.119.008 3,437,050 3. Anchorage S.U.A. 2.252.911 2,609,498 4. Tokyo Japonia 2.373.133 2,290,346 5. Seul Coreea de Sud 2.133.444 2,149,937 6. Frankfurt Germania 1.838.894 1,963,141 7. Los Angeles S.U.A. 1.913.676 1,928,894 8. Shanghai China 1.642.176 1,856,328 9. Singapore Singapore 1.795.646 1,854,610 10. Louisville S.U.A. 1.739.492 1.814.730 Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International) Nr.crt. Aeroportul Ţara 276

4.3.1.5. Transporturile speciale În categoria transporturilor speciale sunt incluse în principal cele efectuate prin conducte şi cabluri (petroleoducte, gazoducte, apeducte, saleoducte, chimioducte, linii de înaltă tensiune pentru transportul energiei electrice) dar şi telcomunicaţiile (telefon, telegraf, sistemele de radio şi televiziune, internet etc.). Petroleoductele (pipe-line) sunt folosite pentru transportul petrolului brut (din 1865) şi a produselor petroliere finite (din 1930), reţeaua mondială, care în prezent se ridică la circa 350.000 km, fiind dezvoltată în special după 1950. Unele conducte sunt utilizate pentru importul şi exportul de petrol. La nivelul continentelor, America de Nord deţine cea mai lungă reţea, traseele principale pornind din regiunile producătoare, Golful Mexic, Middlecontinent către marile centre îndustriale din nord-estul S. U.A. În Canada, im-portante sunt magistralele petroliere Edmonton – Seattle, Edmonton – Vancouver. În acest continent se găseşte cea mai lungă conductă petrolieră: Alberta – Buffalo (2.850 km). Se remarcă reţeaua de conducte a Federaţiei Ruse, Pipeline, Alaska cele mai multe plecând din zona Volga-Ural către Moscova, Sankt Petersburg, Europa Centrală şi de Vest (Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Ungaria), Siberia. În Europa Centală şi de Vest apare o reţea de conducte, orientată dinspre marile porturi spre zonele continentale (Rotterdam – Köln, Le Hâvre – Paris, Trieste – Innsbruck – Ingolstadt etc.). Astfel de conducte se găsesc şi în alte zone ale Globului, pornind din principalele zone producătoare către cele consumatoare (din Orientul Mijlociu către Liban, Siria, Turcia ş.a., din Venezuela către Bolivia, Chile ş.a., în Africa de Nord). Gazoductele au o reţea mai bine dezvoltată decât a petrolului (circa 1,4 mil. km) şi datorită faptului că aceasta este principala modalitate de transport din zonele producătoare către cele consumatoare. Mari reţele de gazoducte se întâlnesc în S.U.A., Canada, Federaţia Rusă, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Europa.
277

Unele magistrale au dimensiuni impresionante: Transsiberia (9.344 km), Transcanada (9.100 km), Texas – New York (3.444 km). Au fost realizate conducte şi în mediul subacvatic, între care se pot menţiona cele dintre Algeria şi Italia prin Marea Mediterană, din Marea Nordului sau din Golful Mexic. Transportul energiei electrice se realizează prin linii aeriene de înaltă tensiune (400-1.000 KV) iar în mediul urban prin linii subterene de joasă tensiune (sub 25 KV). S-a impus formarea unui sistem unitar de transport a energiei electrice, care să asigure legăturile dintre zonele producătoare şi de energie electrică şi cele consumatoare.

Transport pe cablu, Grenoble, Franţa

Transportul pe cablu se foloseşte în scopuri industriale (funiculare – în zonele forestiere, miniere) şi turistice (telescaun, teleferic, telecabină, teleski), remarcându-se, în acest sens, o serie de ţări precum: Elveţia, Franţa, Austria, Franţa, Italia, S.U.A., Japonia. În prezent, un loc aparte în cadrul transporturilor speciale îl ocupă telecomunicaţiile (prin telefon, telegraf, poştă, sisteme de radio şi televiziune, internet). Reţeaua telefonică mondială este bine dezvoltată, remarcându-se în principal America de Nord, Europa şi Japonia. Mari densităţi a liniilor telefonice pe cap de locuitor se înregistrează în Suedia, Elveţia, Canada, Danemarca, S.U.A. Istoria telefoniei a început odată cu construirea primului aparat telefonic în anul 1876 (A.G. Bell, în S.U.A.) şi a fost marcată de momente importante precum: punerea în funcţiune a primei linii
278

telefonice (1883 – între Paris şi Bruxelles), construirea liniilor transcontinentale (1929, în America de Nord, 1938, în Europa) şi a cablurilor transoceanice (primul construit între Japonia şi S.U.A., intrat în funcţiune în 1956). Din 1960, o parte a convorbirilor intercontinentale au fost preluate de sateliţi artificiali, au apărut cablurile prin fibre optice, iar în ultimii ani a avut loc o dezvoltare a telefoniei mobile, între principalele firme producătoare remarcându-se: Nokia, Ericson, Motorola, Siemens, Alcatel etc. Telegrafia, este o formă de comunicaţie apărută în 1794 în Franţa şi dezvoltată cu precădere în secolul al XIX-lea datorită inventării telegrafului electric.

Sediul Radio France, Paris

Sistemele de radio şi televiziune se dezvoltă cu precădere în cea de-a două jumătate a secolul al XX-lea. Emisiunile de radiodifuziune au început în anul 1920 la Pittsburg şi s-au dezvoltat continuu, în prezent existând peste 1 mld. de abonaţi, cu precădere în America de Nord şi Europa. Televiziunea, apărută în perioada interbelică (primele emisiuni, în 1936, în S.U.A.), a fost generalizată după 1945 în S.U.A. şi Europa de Vest, în prezent funcţionând staţii T.V. în peste 130 state. Internetul constituie fără îndoială cea mai spectaculoasă formă a telecomunicaţiilor, în continuă dezvoltare. A apărut în anul 1983 şi a fost utilizată la început doar în mediul academic, pentru ca în prezent să constituie un mijloc comun de comunicare. Pe lângă poşta electronică (e-mail), care permite transferul de date, informaţii, imagini de la un
279

computer la altul, forma de World Wide Web, ce datează de la începutul anilor `90, permite navigarea prin diverse programe active în reţea. La baza dezvoltării deosebite a acestei forme de comunicaţie a stat creşterea însemnată a numărului de calculatoare, atât la nivel mondial cât şi la nivelul diferitelor state ale lumii.
Tabelul 19. Principale ţări deţinătoare de computere şi utilizatori internet, 2004 Nr. Computere Utilizatori internet Ţara crt. Nr. %. Nr. % 1. S.U.A. 223.810.000 76,22 185.000.000 63,00 2. Japonia 69.200.000 54,15 64.160.000 50,20 3. China 52.990.000 4,08 94.000.000 7,23 4. Germania 40.000.000 48,47 35.200.000 42,67 5. Marea Britanie 35.890.000 60,02 37.600.000 62,88 Total mondial 772.357.000 12,89 862.809.900 13,62 Sursa: Geohive, 2005 (I.T.U.)

Fără îndoială, perioada actuală se caracterizează prin dezvoltarea şi modernizarea fără precedent a tuturor categoriilor de transport, acestea constituind premise favorabile pentru amplificarea tuturor activităţilor economice. 4.3.2. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 4.3.2.1. Schimburile economice Schimburile comerciale au apărut ca urmare a existenţei unui excedent de produse, rezultat datorită dezvoltării agriculturii, şi au avut timp îndelungat un caracter local (doar bunurile de lux – metalele preţioase, mirodeniile, porţelanurile, sarea etc. – erau integrate în schimburi interregionale). Ele au evoluat treptat pe parcursul timpului, îmbrăcând caracteristici distincte şi căpătând o mare amploare în diferite perioade istorice. Marile descoperiri geografice (începute încă din secolul al XV-lea), urmate de dezvoltarea marilor imperii coloniale au favorizat legăturile comerciale, având un rol însemnat în aprovizionarea cu materii prime. Revoluţia industrială şi implicaţiile directe asupra modernizării mijloacelor de transport şi de prelucrare a
280

materiilor prime au determinat internaţionalizarea accentuată a schimburilor de mărfuri. Între principalele organisme internaţionale care acţionează în acest domeniu, se numără: Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.
„După cel de-al doilea război mondial se realizează paşi importanţi pentru asigurarea stabilităţii relaţiilor economice internaţionale. La Bretton Woods, în S.U.A., s-au înfiinţat în 1944, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, organisme care au importanţă majoră pentru dezvoltarea economiei mondiale. În 1947, a fost creat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), cu scopul de a coordona şi asigura o flexibilitate mai mare relaţiilor economice internaţionale. Au fost iniţiate opt runde de negocieri comerciale multilaterale care au condus la scăderea progresivă a barierelor tarifare de la aproape 40% în anul 1947 la mai puţin 4%, după Runda Uruguay, ultima din seria celor opt. Cel mai important rezultat al Rundei Uruguay, care a durat şapte ani (1986-1993) a fost apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.). Încheierea negocierilor, la care au participat 124 state, a fost încheiată prin Declaraţia de la Marrakech (Maroc), din aprilie 1994” (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, p. 248).

Organizaţia Mondială a Comerţului şi-a început activitatea în ianuarie 2005, domeniul său de cuprindere vizând atât comerţul cu mărfuri cât şi cel cu servicii, scopul său fiind legat de creşterea schimburilor economice şi a veniturilor pentru toate ţările lumii. În prezent, se poate vorbi de o piaţă mondială unitară, caracterizată de un sistem comercial multilateral. Termenul de piaţă mondială se foloseşte pentru a desemna „totalitatea pieţelor economice în care producţia este destinată schimbului şi nu consumului producătorilor, încercându-se să se obţină un preţ cât mai avantajos” (Erdeli, 1999, p. 238) . La nivelul acesteia s-au separat, pe parcursul timpului, două sectoare: unul industrial, transformator (specific statelor dezvoltate, numit generic Nord) şi unul furnizor de materii prime (alcătuit din ţări în dezvoltare, numit generic Sud). Astfel, la nivel general se poate vorbi de o specializare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare în exportul de materii prime minerale sau produse agricole-forestiere iar pentru ţările dezvoltate de o axare a exporturilor pe produse finite (fig. 56). Comerţul cu mărfuri este însă mult mai complex, ţinând cont de faptul unele ţări dezvoltate sunt şi mari
281

cerând la rândul lor o soluţie globală” (Erdeli. SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL State puternic dezvoltate materii prime produse finite Fig. Principale fluxuri comerciale State slab dezvoltate Evoluţia schimburilor economice între state trebuie analizată şi din perspectiva diviziunii teritoriale a producţiei şi implicaţiilor acesteia în peisaj. monetare.F. N. culturale având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale. 282 . p. 1999.P. sociale. produse în contextul general al globalizării economiei mondiale (fenomen la care o contribuţie importantă au avut-o companiile transnaţionale – care realizează circa o treime din schimburile economice internaţionale). fără a întâmpina restricţii de nici o natură şi sub nici un pretext. etc. comerciale.C.). Se evidenţiază astfel formarea şi dezvoltarea de uniuni economice. globalizarea ar trebui să fie un proces de mare amploare. de liberalizare în toate sensurile a fluxurilor de persoane şi populaţii. materii prime şi materiale.producătoare de resurse sau că în ultimii ani datorită masivelor investiţii străine au apărut modificări pe piaţa mondială.T. 143). 56. A. care determină conturarea unor areale diferenţiate ca potenţial şi dezvoltare economică. în cadrul unor pieţe specializate unice de mari dimensiuni. de integrare la nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de resurse energetice. vamale la nivel regional (Uniunea Europeană. în sfere tot mai largi şi variate ale vieţii economice. financiare.E.A. ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale. Sub aspect teoretic. cât şi cele de produse finite).. în special din Asia şi America Latină.A. în sensul creşterii exporturilor de produse industriale pentru unele ţări aflate în dezvoltare. Globalizarea este definită ca „un proces deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor între state. politice.

În acest context al mondializării economiei au apărut zonele libere. peste 500 de zone libere. p. orientate spre export sau import. în prezent existând. 45). La nivelul statelor lumii schimburile economice au două faţete: una legată de cele efectuate în cadrul acestora (comerţ interior) şi cealaltă reprezentată de schimburile dintre state (comerţ exterior). având ca principal scop atragerea investiţiilor străine directe. Se pot clasifica după localizarea geografică (zone portuare.democratizarea fluxurilor de informaţii. în paralel cu procesul de integrare politică în structuri flexibile. constituie spaţii bine delimitate din teritoriul naţional al unei ţări. inclusiv. care să nu aducă atingere caracterului specific naţional şi în climatul mondial de securitate garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul său de Securitate. prin prezenţa de trupe ONU de asigurare a păcii şi comandă internaţională (Zainea. ele beneficiind de scutirea de taxe vamale şi de restricţii cantitative. 2000. raportul dintre cele două înclinând balanţa comercială în sens pozitiv sau negativ. În cadrul comerţului exterior din cadrul unui stat se deosebesc: exportul şi importul. ca la un patrimoniu comun al umanităţii. SCHIMBURI ECONOMICE Importuri input balanţa comercială Exporturi output + negativă - . zone industriale). Structura comerţului exterior 283 .pozitivă + Fig. regiuni interioare) sau după operaţiunile desfăşurate (zone comerciale. în lume. regiuni litorale. la care să se asigure un acces mai uşor şi mai puţin costisitor tuturor ţărilor lumii. atunci când se dovedeşte necesar. inclusiv de informaţii ştiinţifice şi tehnologice. Acestea. în care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor. 57.

aflat de asemenea în ascensiune. ele crescând între anii 2000-2004. petrol în Nigeria etc.1 2. Schimburile internaţionale de mărfuri au însumat 9. 2004 Valoarea exportului mil. reprezentând pentru anul 2004 o creştere cu circa 21% faţă de anul anterior la ambele categorii. Exportul mondial de mărfuri şi servicii.000 Creşterea medie anuală 2000-2004 % 9 9 10 9 9 10 7 11 .Caracteristicile actuale ale comerţului internaţional Comerţul internaţional (mondial) cuprinde totalitatea tranzacţiilor de bunuri materiale şi servicii desfăşurate la nivelul tuturor ţărilor lumii. extractive Produse manufacturate Servicii Transporturi Turism (travel) Alte servicii Sursa: Word Trade Organisation 284 100 9. $ pentru exporturi şi 9. care au luat o amploare deosebită la nivelul economiei mondiale. un uşor recul pentru ţările dezvoltate (datorită efortului depus de valorificare a propriilor resurse şi de reducere a dependenţei faţă de importuri) şi o creştere însemnată pentru ţările în curs de dezvoltare (printr-un interes deosebit acordat exploatărilor unor resurse sau extinderii unor culturi agricole cu importanţă deosebită în balanţa comercială – minereu de fier în Mauritania.8 76. în totalul exporturilor. în general. Structura comerţului cu mărfuri.). indiferent de forma în care acestea s-ar realiza.153 mld. este dominat de cel realizat de transporturi şi turism (cu peste 50%).1 14.495 mld. $ Mărfuri Produse agricole Produse ale ind. produse manufacturate) ilustrează o predominare. $ pentru importuri. Comerţul cu servicii. Tabelul 19. Produsele de bază (cele agricole şi cele ale industriei extractive) au înregistrat. a celor manufacturate (73. cu circa 9%. pe principalele categorii (produse agricole. În ultimii ani se constată o expansiune deosebită atât a mărfurilor cât mai ales a serviciilor.8% din totalul mărfurilor). cupru – Chile. produse ale industriei extractive.125 500 625 1. cauciuc natural în Malaysia şi Thailanda.

Germania China Franţa Marea Britanie Japonia Italia Olanda Belgia Canada Total Mondial mld.1 7. 8.2 4.4 3 2. fiind plasate pe 285 .8 3.8 448. 3.2 346.5 9.9 100 Creştere 2003-2004 17 19 36 17 18 19 18 21 22 14 21 Sursa: Word Trade Organisation La nivelul continentelor se detaşează Europa atât la mărfurile exportate cât şi la cele importate (cu 45. 10. 1.Tabelul 20.3 818. 2. 6. Franţa. 4.8 593.5 6.5 3.6 5.7 3. 4. 7. Principale ţări importatoare de mărfuri.3 100 Creştere 2003-2004 21 13 35 20 14 21 17 13 16 20 21 Sursa: Word Trade Organisation Tabelul 21.9 316.495 % 16.9 3. 2. Germania. 6.9 3.8 593. 1.3 565.2% şi respectiv 47%). 10.9 4.U. Belgia.7 358.9 6.2 349. 9.5 306. crt. Ţara Germania S.A. 5. $ 912.9 316.153 % 10 8.8 3. 2004 Nr.A. crt. 5.5 9.3 565. Olanda.8 448. Marea Britanie.8 3. 8.U. China Japonia Franţa Olanda Italia Marea Britanie Canada Belgia Total mondial mld.9 4. Ţara S.9 4. 2004 Nr.2 349.5 306. $ 912.2 346.7 358. 9. ţările cu cele mai intense schimburi fiind cele integrate în Uniunea Europeană. 3. 7. Principale ţări exportatoare de mărfuri.3 818.

Taiwan. Coreea de Sud. păstrându-se. Porumbul participă mai puţin la comerţul internaţional (60-70 milioane tone/an). Sri Lanka – ceai. fiind consumat în mare parte pe piaţa internă.A. principalele ţări exportatoare fiind în general state dezvoltate.A.U. Indonezia.U. America de Nord se plasează pe cel de-al treilea loc. Argentina. Franţa. Angola. Africa de Sud iar importuri de către Japonia.. între principalii importatori remarcându-se Rusia.. Canada. Thailanda. Malaysia. Etiopia.A. China. Cele mai mari exporturi sunt realizate de S. Principale produse şi fluxuri comerciale Produsele agricole constituie principalele mărfuri exportate ale ţărilor în dezvoltare din Africa. China. Australia. în general. Uganda. remarcându-se în principal China.A. Columbia – cafea şi fructe tropicale.U. Japonia şi statele Europei (Germania. Între produsele agricole intens tranzacţionate pe piaţa mondială. Ecuador – banane. Italia. Pakistan. relativ redus (circa 10 milioane tone an/an) este susţinut de exportatori precum S. Spania etc. Piaţa mondială de grâu (peste 100 milioane tone) este dominată de exporturile realizate de S. (fig. Tailanda la exporturi. Italia şi Olanda. la acestea adăugându-se Turcia. cu 14. Argentina – carne de vită etc. Myanmar. 286 .U. care însumează 26.U. America Latină.8% din importurile mondiale şi 24% din exporturi.125 milioane dolari la export şi 2. aceeaşi ierarhie ca şi la mărfuri. Argentina. Thailanda – ananas. Comerţul cu cereale totalizează în jur de 180 milioane tone. Italia. Franţa. Canada. un loc aparte îl ocupă cafeaua. Pe poziţia a doua se află Asia. Singapore. mari ţări importatoare fiind Rusia. India la importuri. cu o agricultură performantă. Columbia. China. Mexic. cele mai însemnate ţări exportatoare fiind Brazilia. Brazilia etc. Marea Britanie. Pe categorii de plante cerealiere se observă următoarele aspecte. Japonia. Asia. Mexic. Schimburile comerciale cu servicii au totalizat la nivelul anului 2004 2.). Germania. Franţa. 58)..A. existând o specializare a unor state pe anumite produse: Côte d`Ivoire – cacao.8% respectiv 22%. Salvador. Brazilia – cafea. Polonia etc. Guatemala iar principalii importatori S. o poziţie special în cadrul continentului având-o S. Germania. Japonia. Coasta de Fildeş.primele locuri.095 la import. Comerţul mondial de orez. India. Federaţia Rusă.

287 .

894 milioane tone (pentru export). Norvegia şi capătă o importanţă deosebită în ţările din Golful Guineii (Nigeria. remarcându-se la nivel mondial.U. Sri Lanka. Printre principalii exportatori se află S.6 Nigeria 103. Gabon.1 Norvegia 143.t mil. Federaţia Rusă etc. Principalele zone consumatoare către care se îndreaptă fluxurile comerciale cu petrol sunt S. o serie de pieţe în: S.1 Arabia Saudită 319. Spania 57.6 5.9 2. (New York. Brazilia (São Paolo).4 Venezuela 107.8 9. Japonia 210. mil.4 Marea Britanie 86.U.4 3. nordul Africii (Libia. Noua Zeelandă (la carne de vită şi lână).A. Spania. 484. New York. Argentina. iar importatori importanţi sunt Germania. Kuweit. Italia 83. Marea Britanie. Canada.A.6 Emiratele Arabe 84. Tabelul 20. Marea Britanie (Liverpool). Franţa 85.4 Sursa: Energy Statistics Yearbook.A. New Orleans. Azerbaidjan. Coreea de Sud 122. Filipine. Egipt (Alexandria). Memphis). Turcia. Congo). China (Hong Kong). Israel (la citrice).8 Kuweit 61. Între produsele industriei extractive o importanţă deosebită pe piaţa mondială o resursele de combustibili fosili şi minereurile de fier. Germania (Bremen).2 10. Thailanda.A.. Grecia. Japonia. de asemenea printre principalele produse tranzacţionate. Turcia. Italia. 59). Pakistan.8 6.2 Mexic 91. Malaysia. Polonia. Egipt.t 1. Japonia. Ecuador (la banane şi ananas). Venezuela. 2002 288 .U. Comerţul mondial de petrol se ridica în anul 2000 la 1.7 4. China (la ceai). India. Principalele ţări exportatoare şi importatoare de petrol (2000) Ţări importatoare Ţări exportatoare Nr. China 70. Brunei) dar şi ţări precum Kazahstan. Marea Britanie 48. Emiratele Arabe Unite). Uzbekistan. Columbia. Produsele petroliere deţin mari ponderi în cadrul exportului total pe ţară în statele din Golful Persic (Arabia Saudită. Algeria). S. Olanda 54.Bumbacul se găseşte. Europa (fig.6 8. Germania 103.6 Iran 115. Asia de Sud-Est (Indonezia.5 7.2 Federaţia Rusă 144..U. În cadrul comerţului internaţional cu produse agricole se mai evidenţiază ca importante ţări exportatoare: Australia. Import Export Ţara Ţara crt.

289 .

Canada exportă întreaga cantitate vecinului său dinspre sud. S. Canada.A. Cei mai mari exportatori de energie electrică sunt Franţa. Indonezia iar cele mai importante importuri pentru aceste produse sunt realizate de Germania. Germania. India.. Columbia.Comerţul mondial de gaze naturale era de circa 395 mld.U. Vietnam dar şi către Europa sau America Latină. Africa de Sud. Indonezia. Cea mai mare parte a comerţului cu gaze (77%) s-a realizat prin conducte. Rusia iar între importatori se remarcă Japonia. S. Polonia. Ucraina. m3 cele mai însemnate ţări exportatoare fiind: Federaţia Rusă. S. China. din Canada către Japonia. au fost exportate circa 410 milioane tone principalele ţări furnizoare fiind Brazilia. Se impune în mod deosebit pe piaţa mondială comerţul cu autovehicule cele mai intense schimburi realizându-se între ţările 290 .. Olanda distribuie gaze către Germania şi Franţa iar ţările din Asia de Sud Est către Japonia. către Europa. La categoria echipamente industriale (de diverse categorii) se remarcă între ţările exportatoare Japonia. Uniunea Europeană. Coreea de Sud. Ucraina. consumul acestui metal fiind şi un indicator folosit pentru determinarea dezvoltării generale şi a gradului de civilizaţie a unui stat. Coreea de Sud. Franţa. Polonia. Marea Britanie.A. Coreea de Sud. Australia. Marea Britanie. Franţa etc. Canada iar între statele beneficiare numărându-se Japonia. din Polonia către Europa Centrală şi Vestică.. Canada.. Comerţul cu cărbuni este mult mai redus faţă cel cu hidrocarburi. volumul acestora crescând în ultimii ani.U. Japonia. Germania. La nivelul anului 1999.U. din Africa de Sud către Europa şi Asia. Norvegia.U. Rusia. Olanda. dinspre S. Principalele fluxuri exportatoare pornesc din Australia către Japonia. Cele mai însemnate ţări exportatoare sunt: Australia. În categoria minereurilor se constată în principal importanţa fierului.A. Franţa. Coreea de Sud. Germania. Germania. Algeria. Coreea de Sud.A.U. Venezuela. Canada. Africa de Sud. În categoria produselor tradiţionale se impun produsele siderurgice. Federaţia Rusă aprovizionează în principal ţările din Europa. Italia. Federaţia Rusă iar cei mai mari importatori Italia. Brazilia. Marea Britanie. America Latină şi Africa. Olanda. China. S. Comerţul cu produse manufacturate reprezintă cea mai mare parte din comerţul mondial.A. principalele state furnizoare fiind: Japonia.

U.) sau financiare (în titluri 291 . produsele turistice. regional. La acest capitol ţările dezvoltate se numără atât printre primii exportatori cât şi printre importatori (S. I. În acelaşi timp. Astfel. Comerţul mondial cu servicii (activităţi în transporturi. Belgia. cărţile. naţional şi internaţional). mărfurile cele mai vândute sub această formă fiind produsele informatice. Italia. dinspre Uniunea Europeană spre Asia. China – cu Hong-Kong şi Taiwan –. Franţa. din Asia spre America de Nord şi Europa Vestică. discurile etc. Thailanda. cu puternic impact asupra tuturor celorlalte elemente ale sistemului. Aceste caracteristici ale termenului investiţie sunt variat redate în numeroasele definiţii apărute în bogata literatura economică. instrumente”. Investiţiile străine Investiţia – concept economic şi geografic Studiile de specialitate abordează investiţiile străine ca pe o componentă importantă şi deosebit de dinamică a procesului de dezvoltare economică..Europei Centrale şi Vestice.3.A. Cert este faptul că acestea scot în evidenţă calitatea sa de factor de revitalizare în formă reală sau financiară a diferitelor sectoare economice şi sociale. De asemenea. Politici. în comparaţie cu cel de mărfuri. în lucrarea sa „Tranzacţii internaţionale. majoritatea acestor state regăsindu-se şi pe lista marilor importatori (cu excepţia Japoniei şi Coreei de Sud).U. Italia. importanţa conceptului este accentuată de caracterul său de element de legătură structurală şi spaţială între diferitele niveluri şi subsisteme ale sistemului economic mondial (şi anume local. se constată o nouă tendinţă a schimburilor economice: dezvoltarea comerţului electronic (cibercomerţul). sectorul bancar) a crescut foarte mult în ultimii ani. turism. S. 4. Austria). în interiorul Asiei. Indonezia). deci pentru obţinerea unui profit. Cum activele sunt reale sau financiare. Principalele ţări exportatoare sunt Japonia. Coreea de Sud. bunuri de echipament etc. fapt ce determină creşterea economică în ansamblu.2. Germania. Marea Britanie. Olanda. Spania. Spania. Germania. Popa defineşte investiţia ca reprezentând „orice utilizare a unui activ în calitate de capital. investiţiile la rândul lor pot fi reale (în proprietăţi.A. tehnici.2. Japonia. un statut special pe piaţa mondială avându-l ţări din Asia de Est şi Sud-Est (Japonia. Franţa. Coreea de Sud. În ultimul timp a câştigat teren exportul de electronică şi microelectronică.

elemente necesare existenţei şi dezvoltării sistemului. 2002. intervenţia investiţiei asupra unui element din sistem are impact direct asupra acestuia şi se difuzează apoi asupra celorlalte elemente. Investiţia are. 2002. În acest context. Astfel. 60. 13). 14). tehnologie şi informaţie. fapt ce determină schimbări ale raporturilor şi relaţiilor dintre componentele sale geografice. obligaţiunilor ori în plasa-mente bancare)” (Guran. Intervenţia investiţiei într-un sistem geografic Deşi în esenţă investiţia reprezintă o infuzie de capital. Din perspectivă geografică. materie primă.de valoare de tipul acţiunilor. materie şi informaţie necesare supravieţuirii şi funcţionării sale (Guran. Caracterului său de revitalizare economică şi socială i se adaugă acela de modelator structural şi spaţial al sistemelor teritoriale. mai ales în cazul investiţiilor directe. investiţia poate fi definită ca o intervenţie externă într-un sistem teritorial. p. modificând definitiv sistemul iniţial (fig. investiţii (interne şi internaţionale) impactul direct asupra unor elemente impact indirect asupra altor elemente Fig. conceptul capătă noi valenţe. de asemenea. aceasta se materializează în general. în energie. un input financiar purtător de energie. 60). şi o dimensiune spaţială pe care definiţiile enunţate în studiile economice o omit. Această dimensiune o transformă într-un element pur geografic atunci când este analizată 292 . p.

iar altele implicarea în tranzacţii şi a unor bunuri materiale. cele realizate prin cofinanţare de obiective de către investitori autohtoni şi străini. mijloacele de transport etc. Tipologia investiţiilor Există o mare varietate de tipuri de investiţii şi în acest context clasificarea lor se poate realiza din perspective variate (economică. Vâlsan. • investiţii private. Acestea sunt de obicei clasificate în mişcări 293 . modificările survenite prin prezenţa sa în sistem nu se manifestă doar în structura acestuia ci şi în configuraţia sa spaţială. Se disting. Cu toate că în practică delimitarea între cele două tipuri nu este strictă. care îmbracă forme diferite în raport cu regiunea sau ţara în care acestea se localizează. hoteluri sau magazine.prin prisma acţiunii şi localizării sale în spaţiu. De asemenea. care demonstrează existenţa unui potenţial intern capabil să susţină un proces investiţional şi • investiţii exogene sau investiţii străine (internaţionale). Din punct de vedere economic se precizează faptul că unele investiţii presupun tranzacţii financiare între agenţi economici. astfel: • investiţii endogene. După provenienţa socială. din perspectivă teoretică acest lucru este posibil. Din punct de vedere geografic interesează în mod deosebit localizarea surselor de investiţii în raport cu regiunea (ţara) studiată. Investiţiile internaţionale pot fi considerate. ale administraţiei locale. cum ar fi clădirile. ale statului. a impactului pe care aceasta îl are asupra elementelor sistemului teritorial. investiţiile variază şi în funcţie de provenienţă atât din punct de vedere social cât şi geografic. (Munteanu. acestea sunt: • investiţii publice. obligaţiuni. De aceea. echipamentele industriale. în studiul investiţiei nu trebuie omisă analiza amplasării şi dezvoltării sale spaţiale. 1995). certificate de depozit sau bonuri de tezaur. În acelaşi timp. geografică sau ca provenienţă socială). etc. de cu totul altă natură: fabrici. caz în care investitorul intră în posesia unor active specifice şi anume acţiuni. de fapt. • investiţii mixte. companii de transport. sau ale unor colectivităţi intermediare. • investiţii reale. mişcări internaţionale de capital. astfel încât ele sunt clasificate în: • investiţii financiare.

şi sunt întreprinderi naţionale. care reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă ţară (investiţia directă)” (Bonciu. preluarea unora deja existente sau extinderea lor. a unui nou birou sau întreprinderi. cu o localizare precisă. circumscrise spaţiului economic naţional. având ca obiectiv participarea la conducerea firmei respective sau preluarea unei firme existente.pe termen scurt şi mişcări pe termen lung. Foarte important pentru procesul de dezvoltare economică este transferul de capital pe termen lung. 2). • întreprinderile. Evaluarea impactului ţine cont de modul în care acestea se materializează într-una dintre formele ce implică obţinerea de acţiuni de la o firmă străină deja existentă. care presupun transferarea către agentul emitent de flux investiţional a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii receptorului. crearea unei noi ramuri. spaţiale. Din această categorie fac parte: • persoanele fizice care se încadrează de cele mai multe ori în rândul investitorilor mici. p. 294 . • asocierile de întreprinderi sau corporaţii – cele două tipuri sunt menţionate în literatura de specialitate prin sintagma „operatori economici internaţionali”. crearea unei noi filiale (în cazul unui control 100%) sau a unei societăţi mixte într-o ţară străină (control limitat). Definiţia subliniază relaţiile ce se stabilesc între cei doi actori importanţi. fără de care investiţia nu se poate realiza. Investiţiile directe au cel mai important impact geografic. şi anume. Această lucrare prezintă investiţia străină directă ca „o categorie a investiţiilor internaţionale. cu rol restrâns în cadrul procesului economic. o investiţie pur financiară. Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic emitent şi cel receptor. Tipuri de operatori cu investiţii internaţionale Una dintre cele mai pertinente definiţii ale investiţiei străine directe este cea dată de a cincea ediţie a Manualului de Balanţă de Plăţi al Fondului Monetar Internaţional. aici fiind vorba de efecte concrete. 2001. În termeni de specialitate ei sunt denumiţi şi operatori cu investiţii. • investiţii directe. care desfăşoară în mod sistematic activităţi de import-export. deţinerea de bunuri fizice în scopul desfăşurării afacerilor. care reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar. acesta este la rândul său clasificat în: • investiţii indirecte sau investiţii de portofoliu.

spre deosebire de operatorii economici internaţionali corporaţia transnaţională evadează din spaţiul ţării de origine. rezultat prin internalizarea treptată a diferitelor fluxuri economice internaţionale” (Munteanu. îşi extinde la un moment dat activitatea în spaţiul internaţional prin emiterea de fluxuri de capital. Amploarea fenomenului reiese din datele semnificative date publicităţii de diferite organisme internaţionale de specialitate. între filialele acestora din diferite ţări. Vâlsan. în SUA valoarea totală 295 . p. Vâlsan. 18). sunt angajate în producţia internaţională finanţată prin investiţii străine directe. 20). La originea companiilor transnaţionale se află importante întreprinderi naţionale din ţări puternic dezvoltate.000 în anul 2000. Dimensiunea spaţială a acestui element economic este foarte bine reliefată prin definiţia sa. 1995. El este principalul operator cu investiţii străine la nivel mondial. p. controlează şi conduc active ce generează venituri şi care sunt amplasate în diferite ţări. Rolul lor în exportul ţărilor respective este însemnat. din exportul total al cărora aproximativ 75% se realizează de către companiile transnaţionale. În acelaşi timp. Astfel. În prezent se apreciază că 1/3 din comerţul internaţional reprezintă schimburi în interiorul societăţilor transnaţionale. întreprindere naţională la origine.• corporaţiile transnaţionale (CTN) – sunt principalii operatori cu investiţii internaţionale. În fapt. acestea posedând peste 820. ele deţin. în proporţie de peste 90% Triadei Comunitatea Europeană – Statele Unite ale Americii – Japonia (tabelul 21). Promoting Linkages a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comenrţ şi dezvoltare (UNCTAD) se arăta că numărul societăţilor transnaţionale a crescut simţitor de la 7. Corporaţia transnaţională reprezintă „un mănunchi de corporaţii controlate de la un sediu central şi care îşi desfăşoară activitatea în mai multe ţări” (Munteanu. 1995. corporaţiile transnaţionale trebuie privite ca sisteme integrate ce derulează afaceri la nivel internaţional. Se remarcă astfel că. Acţionând în acest fel. Acest agent economic. în lucrarea World Investment Report 2001. Un bun exemplu este cel al Statelor Unite.000 în 1970 la mai mult de 60. Pentru înţelegerea corectă a naturii lor specifice şi a caracteristicilor comportamentale. după cum era de aşteptat. „un sector al spaţiului economic mondial. Primele 100 mari companii transnaţionale aparţineau.000 de filiale străine răspândite în aproape toate ţările lumii şi derulând activităţi din toate domeniile. pierzându-şi specificitatea naţională.

cuprinzând un număr tot mai mare de ţări. Este momentul în care. Din punctul de vedere al zonelor de prim interes. World Investment Report. au fost în ultimii ani în creştere. influenţate de programele guvernamentale de privatizare. în ultimul deceniu al secolului trecut. în topul atenţiei companiilor transnaţionale din întreaga lume rămâne China.a investiţiilor străine de capital erau de 1. fluxurile de investiţii au devenit o componentă majoră a circuitului economic mondial. 2005. $)2 . În consecinţă. interesându-se tot mai mult de zona asiatică. exporturile 1 2 UNCTAD. UNCTAD. atât în ipostaze de ţări donatoare cât şi în cea de ţări receptoare de investiţii. Deşi liderul mondial din punct de vedere al ierarhiei companiilor transnaţionale rămâne SUA. astfel încât în anul 2004 intrările s-au ridicat la 68 miliarde dolari cu 44% mai mari decât în anul anterior. Locul investiţiilor străine în cadrul economiei mondiale Reflectând internaţionalizarea şi globalizarea crescândă a strategiilor de afaceri. Malaysia.437 miliarde $ (2004) 1 . Africa a rămas şi rămâne în continuare o zonă de interes redus. odată cu destrămarea imperiilor coloniale s-a impus reorganizarea sistemului financiar mondial. Pe primul loc din perspectiva influxurilor de capital străin în acest continent se afla Brazilia (18 mld. regiunea Asia– Oceania revine în aria de interes a companiilor transnaţionale printr-o creştere a investiţiilor străine directe cu 23% în 2004 faţă de anul precedent. fapt ce a consolidat poziţia acestui stat în economia mondială. ale Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi s-a adoptat dolarul ca echivalent universal. iar cele vest-europene prioritar în Uniunea Europeană şi în plan secund în America de Nord. s-a înregistrat o creştere a fluxului de investiţii străine directe mai mare decât a altor indicatori macroeconomici cum ar fi produsul intern brut. Filipine. s-au pus bazele Băncii Mondiale pentru Dezvoltare şi Reconstrucţie (BIRD). acesteia urmându-i Indonezia. Tailanda şi India. World Investment Report. 2005. $) şi Chile (8 mld. Sistemul investiţiilor străine de capital a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică. 296 . firmele similare japoneze se află pe primul loc pe teritoriul Asiei. $) urmată de Mexic (17 mld. În America Latină fluxurile de capital străine. Deşi puternic atinsă de criza din perioada 2001-2002. Astfel.

precum şi cooperarea mai multor discipline (economie. datorită multitudinii de faţete pe care acesta le îmbracă. Turismul Turismul reprezintă un fenomen contemporan complex. atitudinea faţă de investiţia străină este nuanţată. ocuparea forţei de muncă. Latura teoretică a turismului integrează o varietate de surse informative. La nivel naţional s-au înregistrat ritmuri medii anuale de creştere a fluxurilor ISD de peste 30% în 65 de ţări ale lumii şi de 20-29% în 29 de ţări. agrement. Deşi nevoia de capital.sau investiţiile interne. tehnologie.a.3. transferul de tehnologie şi ajustările structurale. sociologie. Literatura de specialitate subliniază fenomenul ca reprezentând principala formă de manifestare a globalizării. În timp ce în trecut multe ţări detestau investitorii străini. odihnă. Noţiunea de turism implică în general două aspecte: unul legat de petrecerea într-un mod plăcut şi confortabil a timpului liber (care presupune realizarea de călătorii în scop de recreere. 4. geografie. care necesită o abordare pluridisciplinară. În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii care au fost atribuite pe parcursul timpului turismului. modele şi metode de cercetare. turismul constituind o ramură de bază a economiei. 297 . istorie ş.3. probleme de analiză. experienţă managerială este prezentă în orice economie naţională. toate contribuind la dezvoltarea domeniului ca întreg. Această nouă atitudine se reflectă în tratamentul mai liber şi mai deschis al investiţiilor de către ţările gazdă. un domeniu multilateral.) şi al doilea derivat din valenţele economice ale acestuia. Această situaţie este dovada faptului că multe state s-au reorientat spre dezvoltarea bazată pe liberalizarea economică. indiferent de gradul de dezvoltare şi complexitate. luând în considerare faptul că cel mai important deziderat este integrarea lor în economia mondială. deoarece capitalul adus reprezintă o contribuţie semnificativă la creşterea economică. cunoaştere ş.a. psihologie. astfel. S-a renunţat. iar receptarea acestor surse din străinătate este un fenomen pregnant al ultimelor decenii.). infiltrat în toate sferele vieţii economico-sociale. factor esenţial în balanţa de venituri a multor state. combinând măsurile de stimulare cu cele de descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin. aceştia sunt primiţi în prezent cu braţele deschise. la atitudinea ostilă faţă de capitalul străin şi de corporaţiile transnaţionale.

este privit ca o ramură a economiei naţionale şi în strânsă legătură cu celelalte sectoare ale vieţii publice (economice. În viziunea O. industriei şi al perfecţionării mijloacelor de transport (Gyer Freuler). (Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici în Turism) au acceptat următoarele elemente caracteristice fenomenului turistic (Snak.) şi au îmbrăcat pe parcursul timpului caracteristici diferite în funcţie de procesul general de dezvoltare a societăţii. fenomen al timpurilor noastre. 1989).M. p 21-22). activitatea din timpul liber care constă în a voiaja sau a locui departe de locul de reşedinţă.. iar turismul. fluxurile.S. în cele mai multe ţări. recompoziţia locală a patru elemente care trebue analizate în inter-relaţie: turiştii. financiare. sejurul (destinaţia) într-o localitate în afara domiciliului (elementul static). 2005.] De-a lungul timpului noţiunea de turism s-a modificat şi s-a îmbogăţit continuu.. sociale. 2001): călătoria persoanelor (elementul dinamic). deoarece şi activitatea de turism a evoluat în raport cu dezvoltarea economico-socială a societăţii. […] ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor (E. specialiştii din A. cultivare a sentimentului pentru frumuseţile naturii ca rezultat al dezvoltării comerţului. odihnă.T. caracterul nelucrativ al activităţii vizitatorului şi locul sejurului să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă (Glăvan. Peyromarre Debord). culturale etc.E. colab. implicaţiile acestora asupra dezvoltării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie au contribuit la amplificarea 298 . în scop de odihnă şi pentru îngrijirea sănătăţii etc. indigenii. pentru distracţie. […] Pentru a se ajunge la o definiţie cât mai corespunzătoare şi acceptabilă. Negoescu. activitatea turistică este concepută ca o formă a manifestărilor cultural-educative şi de recreere a societăţii moderne (Vlăsceanu. p 311-312).T.…turismul a fost definit în variante din cele mai felurite: arta de a călători pentru propria plăcere (M. teritoriile (Marié. deplasările romanilor în staţiunile cu ape termale. sejurul are durată limitată (elementul efemer). bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi de schimbare a mediului înconjurător. Hunziker). […. ca o activitate de mare complexitate. îmbogăţirea experienţei şi culturii.I. datorită cunoaşterii unor noi aspecte umane şi a unor peisaje necunoscute (Jan Medicin). Revoluţia industrială şi progresul tehnic impus de aceasta (din secolele XVIII-XIX).). 2001. Primele forme de turism au apărut încă din antichitate (călătoriile vechilor greci cu ocazia Jocurilor Olimpice.

pentru a contribui la creşterea economică. fiind practicat de populaţia cu venituri ridicate. 299 . transporturi. din care fac parte 121 state. industrie.activităţilor turistice în general (creşterea traficului de călători. la analiza distribuţiei spaţiale a ofertei şi cererii turistice.) cu implicaţii multiple asupra mediului natural şi antropic. constituind premise pentru dezvoltarea activităţii de turism (conform O. surprinzându-se toate interferenţele spaţiale care derivă. Abordarea geografică se axează pe mai multe direcţii.T. intensităţii. varietatea pe care o îmbracă formele de turism etc. cu sediul la Madrid. având strânse legături cu toate celelalte componente ale sistemului ştiinţelor geografice dar şi cu celelalte ştiinţe de studiu ale domeniului. În prezent. precum şi circulaţia turistică. direcţiei fluxurilor turistice. dau o anumită funcţionalitate teritoriului. În acest context se constată extinderea şi modernizarea bazei tehnico-materiale.). la stabilirea strategiilor de localizare şi de dezvoltare a sa. localităţilor turistice.M. a modului în care acesta este valorificat. cercetată prin prisma formării. Contribuţiile geografiei în studiul turismului au devenit importante după 1960. turismul avea un caracter elitist. constituie importante direcţii de studiu ale geografiei.). Organizaţia Mondială a Turismului (O. S-a individualizat geografia turismului. în ultimele decenii ale aceluiaşi secol se observă caracterul de masă pe care îl îmbracă această activitate. la pace şi prosperitate. prin prisma relaţiilor de integrare şi interdependenţă existente între activitatea turistică şi spaţiul în care aceasta se manifestă. Dacă până la începutul secolul al XX-lea. Analiza morfologiei regiunilor.T. care are ca scop promovarea şi dezvoltarea acestei activităţi. Dezvoltarea turistică generează noi activităţi economice (legate de comerţ. ea contribuind la identificarea şi analizarea potenţialului turistic. În perspectivă geografică turismul nu poate fi studiat decât în manieră sistemică. acest domeniu dispune de un organism interguvernamental. când impactul acestei activităţi asupra mediului înconjurător a devenit evident. construcţii etc.M. la înţelegerea internaţională. o ramură importantă a geografiei economice. dezvoltarea infrastructurii specifice etc. a modului de practicare a acestei activităţi. introducerea în circuitul turistic a noi spaţii geografice. Concepte de bază Potenţialul turistic al unei regiuni este dat de ansamblul elementelor naturale şi antropice care prezintă anumite posibilităţi de valorificare turistică. zonelor.).

tarife. cu un anumit potenţial turistic. în paralel cu termenul de „potenţial turistic”. preţ. localitatea turistică. rezervaţii naturale. elemente de etnografie şi folclor. În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii în ceea ce priveşte definirea noţiunii de potenţial turistic. Potenţialul turistic antropic cuprinde totalitatea resurselor de factură cultural-istorică şi tehnico-economică. structurile de primire şi serviciile complementare. 300 . Circulaţia turistică constituie un element definitoriu în aprecierea acestei activităţi. de agrement şi dotări sportive). ritm de desfăşurare. infrastructura generală (căi de comunicaţie. monumente de artă plastică. instalaţii pentru alimentarea cu apă. de tratament balnear. alături de care se mai adaugă: structurile de primire turistică (unităţi de cazare. facilităţi) . vegetaţie. de alimentaţie pentru turism. direcţie. regiunea turistică. condiţiile de comercializare (publicitate. centrul turistic. Astfel. forţa de muncă specializată în activităţile specifice turismului. atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ (intensitate. condiţii climatice.Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor turistice oferite de cadrul natural prin componentele sale: relief şi structură geologică. Pentru aprecierea circulaţiei turistice este necesară o analiză amănunţită a fluxurilor turistice. în scopul valorificării lor superioare şi al integrării în sistemul turistic spaţial şi funcţional al teritoriului (după Glăvan. punând semnul de egalitate între patrimoniul turistic şi potenţialul turistic. canalizare) şi cea turistică (amenajată special pentru aceste activităţi). bunurile materiale (industriale. alimentare – destinate consumului turistic). Potenţialul turistic constituie elementul fundamental al ofertei turistice. complexul turistic. Din acest punct de vedere se disting mai multe unităţi taxonomice: obiectivul turistic. reflectând cel mai fidel modul şi nivelul de valorificare a potenţialului dintr-un anumit teritoriu. zona turistică. faună. volum. 2005).a. Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică. monumente şi ansambluri de arhitectură. reprezentate de vestigii istorice şi arheologice. 2005. modificări survenite în timp şi spaţiu).după Glăvan. Regionarea turistică constituie un proces complex de delimitare ştiinţifică a unor unităţi teritoriale. sub aspecte cât mai diverse. transporturi speciale. construcţii hidrotehnice ş. circulă şi termenii de „fond turistic” şi „ofertă turistică primară”. muzee. energie electrică şi termică. ape.

La nivelul său se desfăşoară mai multe forme de turism şi se regăsesc numeroase localităţi. Centrul turistic reprezintă un oraş. Localitatea turistică desemnează o aşezare. urbană sau rurală. După distanţă se individualizează: turism de distanţă mică (în zona periurbană). cu o importantă bază tehnico-materială. Poate beneficia de o arie limitrofă (metropolitană). economice) un număr însemnat de vizitatori.Obiectivul turistic constituie categoria taxonomică cea mai mică. centre turistice sau obiective turistice izolate. Se clasifică în două mari categorii: naturale şi antropice. După durată. înzestrată cu o anumită valoare. fiind reprezentat de o singură unitate cu caracter turistic. 301 . către care se îndreaptă fluxuri turistice importante. cu funcţie turistică. care să-i sporească valenţele turistice. caracterizată de un potenţial turistic variat şi complex şi de o structură organizatorică bine consolidată. cu obiective turistice importante şi o bază tehnico-materială însemnată. Amenajarea turistică a teritoriului este un proces complex şi multidisciplinar. Regiunea turistică reprezintă o unitate teritorială de mari dimensiuni. care urmăreşte valorificarea optimă a resurselor turistice dintr-un anumit teritoriu. turism de distanţă medie (în interiorul ţării). de lungă durată (peste 30 zile). neavând pretenţia de a le epuiza şi de a acoperi toate formele de turism prezente în lucrările ştiinţifice. Dintre acestea se pot aminti câteva clasificări. considerate cele mai semnificative. Astfel. obiective turistice. în care se grupează câteva localităţi. istorice. cu condiţii naturale uniforme. turism de distanţă mare (în afara ţării). de o activitate turistică specializată. care dispune de obiective turistice dar şi de dotări tehnico-edilitare specifice şi unităţi comerciale şi prestatoare de servicii. fiind caracterizată. Complexul turistic constă într-un spaţiu relativ restrâns ca suprafaţă. după locul de provenienţă a turiştilor se delimitează: turismul naţional sau intern şi turismul internaţional sau extern. în scopul dezvoltării durabile şi eficiente a turismului. cu un bogat potenţial turistic (natural şi antropic). centre. în general. care atrage prin caracteristicile sale (naturale. de durată medie (concedii). turismul poate fi: de scurtă durată (până la trei zile). arhitectonice. Zona turistică desemnează un anumit areal. În literatura de specialitate există o multitudine de criterii de clasificare a formelor de turism. etnografice.

turism montan. turism cultural. După scopul principal al călătoriei se deosebesc: turism de odihnă şi recreere. din sudul Europei. mediu şi scurt). turism urban. turism de tratament balnear. turism balnear ş. de mare capacitate: Costa Brava (situată în Catalonia. turism rural. nordul Africii şi din Orientul Apropiat. turismul individual sau neorganizat. Sezonalitatea impune în principal două mari categorii: turismul de iarnă (pentru sporturile albe) şi turismul de vară (pentru cură heliomarină). turism de tranzit. turism profesional (ştiinţific şi tehnic). la acestea mai adăugându-se turismul de circumstanţă (ocazional). cu staţiuni reputate. turism complex. ţărmuri cu plaje întinse sau muntoase) şi însemnatele dotări tehnico-materiale specifice turismului. datorită asocierii fericite dintre factorii naturali (elemente climatice favorabile. După gradul de mobilitate se clasifică în: turism de sejur (lung.a. turism de circulaţie (itinerant). În Spania se impun atenţiei celebrele „coste”. Costa Dorada (extinsă la Cadiz. După caracteristicile prestaţiei turistice principale se separă: turism de litoral. care atrage anual zeci de milioane de turişti. turism religios etc. Palamos).După modul de angajare a prestaţiilor turistice se disting: turismul organizat (contractual). Lloret de Mar. la nord de Barcelona. turism de croazieră. cu staţiuni precum Tossa de Mar. După periodicitate se disting: turismul continuu (desfăşurat pe parcursul întregului an) şi turismul sezonier. Spania 302 . turismul semiorganizat. Mari regiuni şi zone turistice Bazinul Mării Mediterane se constituie într-o regiune turistică foarte importantă.

remarcabil fiind şi oraşul Malaga). Costa del Azahar (de-a lungul Golfului Valencia). Franţa În Franţa este binecunoscută Coasta de Azur (Côte d`Azur). Se remarcă şi Coasta joasă a Languedoc-ului (Côte d`Améthyste). cu staţiuni de renume ca Bordighera. Portofino. în jurul Golfului Gaeta (Formia. dar şi în sudul extrem. cu staţiuni destinate turismului de masă (Sète. Antibes (la care se adaugă Monte Carlo . Nisa. coastele sudice ale Italiei. mai către nord.sud de Barcelona. în Calabria. insula Ibiza etc).). Minturno). Italia dispune de numeroase dotări specifice turismului de litoral.Monaco). cu numeroase atracţii culturalistorice. Se remarcă potenţialul cultural de excepţie prezent în staţiunile acestei zone. San Remo. Almeria. faimoasele insule Capri şi Ischia). în care se evidenţiază prezenţa oraşului Genova. în cea de a doua zonă). Viareggio. Cannes. polarizate de oraşele Alicante şi Cartagena). cu centre importante precum: Nisa. 303 . cu staţiuni ca: Mataro. La acestea se mai adaugă arhipelagul Balearelor (cu Palma de Mallorca. Imperia – în prima zonă. între Saint Tropez şi Menton. Cap d`Agde etc. Costa del Sol (continuată spre vest până la capul Gibraltar. Costa Blanca şi Costa Calida (extinse pe circa 300 km. se impun atenţiei. De asemenea. Saint Raphael. Salon). în Liguria şi Toscana. în spaţiul renumitelor „riviere“: Riviera di Ponente şi Riviera di Levante (extinse la est de Coasta de Azur. cu staţiuni precum Marbella. cu dotări importante în special în jurul Golfului Napoli (Sorrento. de la Capul Nao până la Capul Gata. Torremolinos. Sicilia.

considerentele fiind legate de politică în cazul primei ţări. Santorin ş.Sardinia. Liban.). În Africa. la vest de Alger). Coasta Adriatică a Italiei beneficiază de plaje întinse. şi de dorinţa de privilegia turismul arheologic. toate dispunând de amenajări turistice balneare dar şi de un potenţial cultural istoric original. Cipru şi Turcia.a. Croaţia.. Chioggia). extins pe 304 . Aici se impun oraşe ce dispun de numeroase atracţii cultural-istorice: Ravenna. Matala. insula Creta) dar şi riviera Olimpului (Paralia Katerini. la sud de Delta Padului (Rimini. Platamonas. care este supusă embargo-ului. Zakynthos. În Europa se mai adaugă coasta dalmato-muntenegreană (în Slovenia. Riccione. Leptokaria etc. cu mare importanţă turistică (insulele Ionice – Corfu. ţările care beneficiază de o valorificare turistică a litoralului sunt: Maroc (plajele de la Agadir). Leucada. Creta În Grecia se remarcă insulele şi arhipelagurile sale. de cele mai multe ori în situri de tip lido: în zona Veneţiei (Bibbione. Tunisia (Coasta de Cristal. Veneţia. Urbino. Din Asia se impun atenţiei următoarele state: Israel. insulele Ciclade – Paros. Libia şi Egipt au un litoral aproape nevalorificat. în cazul celei de-a doua. Pesaro). având în centul său capitala şi Golful Hammamet). Algeria (Coasta de Turcoaz. dar şi în alte spaţii. Se remarcă în mod deosebit litoralul turcesc. Sira. la care se adaugă San Marino. Muntenegru).

distingându-se patru mari zone: litoralul normand (cu celebra staţiune Deauville. Germania. foarte atractive şi importante centre urbane cu muzee.A. între Crozon. o valorificare intensă existând în zona Golfului Antalya şi pe ţărmul nordic al Mării Marmara. Olanda. ţinând cont de faptul că funcţia balnear–maritimă este dublată de cea culturală. se află staţiunea Brighton. litoralul Golfului Biscaya (cu staţiuni întegrate în circuitul turistic internaţional: Arcachon. La Baulle – în Franţa. Această regiune turistică a bazinului Mării Mediterane dispune de un potenţial turistic foarte valoros.239 km. în tot acest spaţiu existând numeroase vestigii istorice. pe Coasta de Argint. Biarritz. în Belgia. Se mai pot adăuga o serie de staţiuni situate pe ţărmul Mării Nordului şi a Mării Baltice. San Sebastian – în Spania). cea mai apropiată de Londra. Yellowstone. polarizate de oraşul Porto). Coasta de est a Americii de Nord poate fi împărţită pe două sectoare distincte: litoralul nord-estic şi Florida. În Marea Britanie. Costa Verde (din nordul Portugaliei.5. în apropierea estuarului Senei). peste Pas de Calais. Prima zonă se întinde 305 . monumente istorice şi de arhitectură. în sud). Polonia.U. litoralul breton (la Marea Mânecii. Litoralul european al Oceanului Atlantic are o importanţă mult mai redusă decât cel mediteranean. de o valoare excepţională precum şi o bază tehnico-materială deosebită. Santander. Munţii Stâncoşi. în nord şi Pornichet. S.

Jupiter. La Paz Loreto. Saturn (în România). se remarcă. Mazatlan. Imperial Beach (în S.San Diego. cu staţiuni precum Mamaia.A. Laguna Beach. precum cel situat în aglomeraţia urbană Los Angeles . Ocean City. Puerto Vallerta. între Jacksonville şi Miami (West Palm Beach. Soci. cu importanţă şi pentru ţara noastră. Ialta. fiecare mare metropolă dispunând de centre turistice în imediata vecinătate. Costineşti.între Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia). valorificat în special pe coasta estică a peninsulei. Se pot aminti staţiuni precum Santa Monica. relieful vulcanic. Neptun. Suhumi. zona litoralului Mării Negre. Venus. Poti (în Georgia). Tuapse (în Federaţia Rusă). Tijuana. Batumi. Florida se distinge printr-un potenţial turistic deosebit. remarcabile sunt amenajările din jurul Golfului Tampa. pădurea tropicală. între Santa Barbara şi Tijuana. Nisipurile de Aur (în Bulgaria). Odessa (în Ucraina). În Oceanul Pacific se mai adaugă Insulele Hawaii. Mexic Coasta de vest a Americii de Nord este intens utilizată în unele sectoare. Feodosia. De asemenea. Balcic. Acapulco. Bethany Beach etc. 306 . renumite fiind: Atlantic City.U. Albena. recunoscute pentru exotismul populaţiei locale. Manzanillo. Cap Aurora.) sau Ensenanda. frumuseţea plajelor. Miami Beach) iar în vest. Acapulco (în Mexic). Malibu. Eforie.

307 . râuri cu cascade. Austria.. St. Elveţia Alte spaţii. s-au dezvoltat. Elveţia. Germania. după cel de-al doilea război mondial staţiuni montane. Garmich Partenkirken. sunt situate în Munţii Stâncoşi (cu renumite parcuri naturale: Yellowstone – în S. Morits. Calgary). domenii schiabile extinse. Italia. Davos. Klagenfurt (în Austria).). cunoscute pentru organizarea la nivel internaţional a turismului montan. renumite astăzi prin excelentele dotări şi servicii turistice: Chamonix. sate cu ferme bine organizate.U. beneficiind de o serie de condiţii favorabile (prezenţa gheţarilor. cu staţiuni precum Salt Lake City. o poziţie excepţională în raport cu marile fluxuri turistice etc. Crans Montana (în Alpii elveţieni). climat favorabil desfăşurării turismului. Munţii Carpaţi (cu staţiuni montane în munţii Tatra – Smokoveè. marea extindere a reliefului glaciar şi a celui carstic. în Beschizi – Zakopane sau în Carpaţii Româneşti – Poiana Braşov). Jesenice. care polarizează Tirolul dar şi oraşe celebre precum Salzburg.A. extins în Franţa. Davos. Annecy (în Franţa). Alpii Scandinaviei (în special în Norvegia) etc. staţiunea Innsbruch. văi spectaculoase. Jasper. Slovenia. Albertville. Munţii Pirinei (cu staţiuni în special pe versantul nordic francez – Aix-les Thermes). În aceste condiţii. iar în Slovenia se impune atenţiei staţiuni precum Kranj. Banff – în Canada. Obersdorf (în Germania).Munţii Alpi reprezintă cel mai important spaţiu turistic montan din lume. lacuri glaciare.

308 .

309 .

9%).2 3. (în Glăvan. 2003. 2005) Tabelul 23. Africa (4. Tabelul 22.0 2.3 473.7%).2 2.9 1980 287. 2005) Nr.0 Sursa: O.6 11 Grecia 16.3 2. crt.9%).) Încasări (mld. 310 .3 6. Astfel.6 milioane.1%) şi Orientul Mijlociu (3.9 6.6 10 Germania 18.A.1 459.3 2000 687.8 102.9 1970 165. principalii indicatori care ilustrează acest lucru fiind numărul de sosiri de turişti străini şi încasările valutare corespunzătoare acestora.0 2 Spania 51. urmată de Asia şi Pacific (18.1 1960 69..9 8 Mexic 19.4 7 Canada 20.8 17.5 2.5 2002 702. USD) 1950 25.3 393.0 4 Italia 39.6 474.M.7 2. 41.7 5 China 36. fluxurile turiştilor străini fiind îndreptate în special către Europa (59.8 9 Austria 18.T.M.0 1990 455.Fluxuri turistice În ultimele decenii turismul internaţional a cunoscut o creştere semnificativă.2 Sursa: Statistici O.4 3 S.1 2. Evoluţia sosirilor şi încasărilor în turismul internaţional (1950-1999) Anul Sosiri (mil.7 7.3 12 Hong Kong 14. America (16%).8 5.4 2001 684.T.U. Tourism Highlights.6 2. numărul total al sosirilor internaţionale a fost de 702. în anul 2002. Sosiri internaţionale Ţara Sosiri internaţionale milioane turişti % Total 703 100 1 Franţa 77.0 11.8 5. (după Glăvan.2 6 Marea Britanie 24.

atât sub aspect cantitativ cât mai ales calitativ. graţie dezvoltării economice şi urbanizării intense.a. sociale. gradul de cultură al acesteia. 156). de la 95% în anul 1950. catastrofe naturale.) sau negativi (prezenţa conflictelor.. p. „Fluxurile turistice internaţionale sunt acele mişcări de persoane. Europei. economice dintre state. dezvoltarea socio-economică redusă reflectată în infrastructura generală şi turistică. la 75% în 1970 şi în jur de 65% în anul 2000. În ultimele decenii. promovarea turistică ş. … grosul mişcărilor generate de turism sunt concentrate în Europa Occidentală (aproape 3/5 din turismul internaţional şi 3/4 din cel intern). Italia – 41.).2 mil. unde predomină turismul intern şi fluxurile nipone” (Muntele. în dotările medicale. cel mai mare număr de turişti străini este înregistrat în spaţiul european în afara acestuia poziţii fruntaşe ocupând: S. prelungindu-se spre regiunile apropiate – Africa de Nord. culturale etc. Japonia) de periferia turistică (restul lumii). ponderea centrului în totalul mişcărilor turistice a scăzut constant.U. Canada. 311 . (…) Aceste fluxuri se disting printr-o concentrare spaţială foarte puternică. care dispune de un bogat potenţial turistic (natural şi antropic) atrăgând în anul 2000 circa 185 milioane de turişti internaţionali. nivelul de trai al populaţiei. determinate de o motivaţie turistică efectuate în afara graniţelor ţării de reşedinţă. pornesc dinspre şi către state dezvoltate din punct de vedere economic.. Iaţu 2003. Europa de Est. dar şi tradiţiilor culturale. legăturile etnice. Unii autori separă astfel. Repartiţia spaţială a fluxurilor turistice şi valoarea cantitativă şi calitativă a acestora depind de o multitudine de factori pozitivi (calitatea ofertei turistice. Tendinţa fluxurilor majore europene este de expansiune în afara cadrului vest european. centrul (ţările Americii de Nord. China.. din punct de vedere cantitativ. Se adaugă acestei categorii. Nivelul dezvoltării socio-economice a statelor se impune ca un aspect definitoriu în circulaţia turistică. unde se impun tot mai mult. culturale. Mexic.La nivelul statelor lumii. cu populaţie care beneficiază de venituri însemnate pentru a efectua călătorii în străinătate şi care dispun totodată şi de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de calitate (care valorifică potenţialul existent al statelor respective).5 mil. fluxurile turistice nord-americane.A. Principalele fluxuri turistice se îndreaptă către sudul Europei. în principal în sezonul estival (Spania – 48. cele mai însemnate fluxuri turistice.

Amsterdam. 7 mil.5 mil) conform Atlante anuario de Agostini. vestigii istorice etc). 2003. una foarte atractivă pentru turişti. 312 3 . circa 100 milioane de turişti petrecându-şi vacanţele în localităţile de pe litoral sau în oraşele din interior. Valea Loirei (cu celebrele castele) etc. care dispun de un imens potenţial antropic. în acelaşi timp. Muntele I. într-un spaţiu. staţiunile montane primesc circa 40-50 milioane persoane. tradiţie a fluxurilor turistice. Principalele spaţii dinspre care pornesc fluxurile turistice sunt reprezentate de regiunile mai răcoroase ale Europei de Nord-Vest. dublat de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de înaltă clasă sunt elementele de bază care fac din această regiune montană. monumente de arhitectură.. În Europa central-estică. Estul Asiei. citat de Muntele. în acest spaţiu o are nordvestul Franţei (Parisul. de America de Nord. Valea Loirei. Potenţialul natural. marile metropole (Paris. deşi fluxurile turistice au alte caracteristici decât cele din vestul continentului. Se disting mai multe spaţii de atracţie a fluxurilor turistice: coastele Atlanticului.. Croaţia –1. care pe lângă practicarea sporturilor de iarnă. În sezonul de iarnă. găsesc o multitudine de motive pentru petrecerea vacanţei de vară în acest spaţiu. Iaţu. Londra. dar se mai adaugă şi fluxuri turistice importante din America de Nord. Orientul Mijlociu. O mare atracţie turistică o exercită Europa Atlantică.).. Iaţu C. Munţii Alpi se constituie. Bruxelles. Malta – 5 mil. în principal).Grecia – 15. de asemenea. la care se adaugă însă bogatul patrimoniu cultural-istoric (oraşe muzeu. Atracţia majoră este reprezentată de coastele însorite. estul Asiei. 2001. se pot separa câteva direcţii importante din acest Blois. Cei mai mulţi dintre aceia care ajung în Alpi sunt europeni. Franţa Datele referitoare la fluxurile turistice pe regiuni au ca sursă lucrarea Geografia turismului. 2003 3 . Cea mai mare atracţie turistică. Copenhaga etc. cu mare atractivitate şi.

Los Angeles). Tucson). în ultimul timp. un flux turistic sud-estic. Barbados. Praga.punct de vedere: litoralul Mării Negre (sectorul româno-bulgăresc.Sun Belt . Mexicul constituie o altă importantă destinaţie turistică. Tunisia. se mai disting numeroase alte zone care determină fluxuri turistice. Bermude. Jamaica. Cuba. În cadrul continentului America de Nord se deosebesc mai multe direcţii principale. Republica Dominicană) şi unul sud-vestic. cu circa 20 milioane turişti. Iaţu. Puerto-Rico. peninsula Crimeea. Se deosebesc. Arizona (Phoenix. Varşovia. capitalele şi oraşele care se remarcă printr-un potenţial cultural-istoric important (Budapesta. dar care se impun tot mai mult. estul Europei fiind după 1945 marcat de o puternică migraţie a populaţiei spre Occident (de multe ori forţată). orientat către Florida şi către arhipelagul Antilelor (Bahamas. dirijat către California. Chicago ş.A. Polonia şi Bulgaria – câte 10 milioane. care atrag un număr însemnat de vizitatori.U. Maroc.. Printre acestea se încadrează: • ţările din nordul Africii. dispersaţi în state precum Egipt.). Zona marilor Lacuri şi litoralul estic S. staţiunile din zonele montane. deşi potenţial există. Texas.a. Washington. iar infrastructura nu este totdeauna precară (Muntele.U. Numărul total al turiştilor din acest spaţiu este de circa 75 milioane (în Ungaria – 15 milioane. Din California pleacă transportul aerian către insulele Hawaii. principalele atracţii fiind: staţiunile balnear-maritime (Acapulco.A. „Trebuie de asemenea remarcat că o parte din aceste fluxuri sunt constituite din cetăţeni care revin temporar în ţările de origine. riverane Mării Mediterane – cu circa 23 milioane turişti anual. În afara acestor spaţii. Cancun) dar şi marile oraşe (Ciudad de Mexico). de asemenea. Moscova. România – circa 6 milioane etc. considerate minore. 2003. Aceasta constituie punctul final al centurii soarelui . Cehia circa 7 milioane. Dorinţa statelor din zonă de a miza pe cartea turismului nu se materializează întotdeauna prin generarea unor fluxuri turistice. Petersburg etc.). (având ca importante atracţii oraşe precum New York.care are direcţia Louisiana (New Orleans). St. 313 . cascada Niagara dar şi staţiuni de litoral) constituie principala destinaţie. 172). California (cu oraşele San Francisco. litoralul caucazian). p. majoritatea din S. Nevada (Las Vegas).

314 .

Sud-Est. Quatar. deservind milioane de oameni. Maldive etc. printre care foarte importanţi sunt nivelul de trai al populaţiei.• Orientul Apropiat şi Mijlociu. Comore). Australia şi Noua Zeelandă (cu circa 6 milioane turişti). în unele situaţii fiind foarte dificil de făcut distincţia între turişti şi persoanele venite cu alte scopuri. • Asia de Sud. Indonezia (5 milioane).5 milioane turişti). Reunion. care nu corespund întotdeauna realităţii.. în ultimele decenii dezvoltându-se rapid în numeroase ţări. promovarea turistică etc. Nepal. Seychelles. Malaysia (10 milioane). dezvoltarea socio-economică.5 milioane turişti) iar mai nou Emiratele Arabe Unite. centrul şi sudul Africii (Kenya. Turismul constituie însă un domeniu economic foarte prosper. dimensiunile cantitative şi calitative ale acestora sunt redate prin datele statistice. Sao Paolo etc. care a cunoscut în perioada actuală o amploare deosebită. Mauritius. cumulând sute de mii de angajaţi. Filipine (2 milioane). Japonia. cu predilecţie către zonele litorale. • insulele intertopicale (intre care se impun Hawaii. Amploarea şi repartiţia geografică a fluxurilor turistice depind de o gamă foarte variată de factori. India. având un rol important în aportul valutar. Botswana. Israelul (3 milioane turişti). 315 . De asemenea. la care se adaugă principalele oraşe Buenos Aires. Est în care se impun Thailanda (9 milioane). Obiectiv turistic din Thailanda • America de Sud (care atrage în total aproximativ 14 milioane turişti.). Cipru (2. Rio de Janeiro.). Coreea de Sud. contextul geopolitic. Siria (2. Bahrein. Arabia Saudită (4 milioane turişti). în care se impun ca destinaţii principale Turcia (12 milioane turişti). Iordania (4 milioane turişti). la care se adaugă China. Africa de Sud etc.

în J.. Editura Didactică şi Pedagogică. California.. sociopolitical processes and spatial transformation: a global perspective. Tamara (2001). M. Sage Publishers. (1987).. Liliana. Techno-economic restructuring. D. (2005). (1999). (2001).A. Ungureanu. Foreign Direct Investment and Social Risk in Romania: Progress in Less-Favoured Areas. Geografia resurselor naturale. Cluj-Napoca. Principii. 17-27. 305-348. p. Cândea. R. Maria. Investiţiile străine directe în economia mondială. N. Beverly Hills. Platon. (2002). Editura Fundaţiei România de Mâine. I. Geografie economică mondială. 316 . V. UK. Gherasim. în Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine. Castells (coordonatori).. Editura Universităţii din Bucureşti. Henderson. N. Bucureşti. Erdeli. Guran-Nica. 2003. Mădălina. Bucureşti. Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice. Castells. Bucureşti. J. Bucureşti. P. Melinda.. Cucu. Bucureşti. E. Bucureşti. p. Creţan. M. Coteţ. VII. Nedelcu. (1976). Edited by David Turnock. Editura Didactică şi Pedagogică. F. C.BIBLIOGRAFIE Aur. M. R. Henderson. C. Aşezările umane – categorii geografice fundamentale. (1981). Turnock. Bucureşti.. Geografia populaţiei şi aşezărilor umane. Bucureşti. Gherasim. în „Foreign Direct Investment and Regional Development in East Central Europe and the Former Soviet Union“. (1997). Isbăşoiu C. Bodocan. Potenţial turistic şi turism. D. (1983). Geografie economică şi politică universală. Editura didactică şi pedagogică. Editura Didactică şi Pedagogică.. Chiţu.. moderne de lucru în geografie. Global Restructuring and Territorial Development. Blaug. Bucureşti. Editura Universităţii din Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine.. Mac. Melinda. Geografia Agriculturii. G. România. SSGR. University of Leicester. (1992). Teoria economică în retrospectivă. Cucu. (1984). V. Simon. Geografie politică. Bonciu. Cândea. metode şi tehnici. A. Andrei. V. Editura Presa Universitară Clujeană. Aur..

Editura Corint. D. Bucureşti. (1985). Glăvan. Dicţionar de geografie umană. p. Frăsineanu. Bucureşti. Editura Corint. Deplasări. Editura Economică. Cucu. (1999). E. Suditu. Eduard Arnold. V. Bucureşti. Jones. (1992). Editura Fundaţiei România de Mâine. D. J.Erdeli. p. of Geography. (2005). Dumitrache. Guran. Teorii de localizare a activităţilor economice şi actualitatea lor. 1977. Spatial variations in foreign direct investmen. Liliana (2002). The papers of the IVth edition. volume one. Liliana (2001). Bucureşti. V. Bucureşti. Guran-Nica. Dumitrache. Editura Domino. Liliana (1999). Geografia populaţiei.. Editura Economică. An introduction to rural geography. Third Edition. Editura Tehnică. Cucu. Târgovişte. A. Braghină. (2005). J. Dep. Liliana. 1993. mobilitate. Frăsineanu. T. V. (2001). Bucureşti. Bucureşti.. Bucureşti. (2000). (2000). Economic Geography. Eyles. Oxford University Press. J. Geografie umană generală. Alexander. Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”. Editura Fundaţiei România de Mâine. W. Bucureşti.. coord. Geografia turismului. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Oxford. Geopolitica. (1977). Erdeli. Liliana (1994). migraţii – o abordare teoretică. C. în Geographical Essays on the Romanian Banat. 317 . Guran-Nica. Rusu. G. N. (2000). V. Investiţii străine directe şi dezvoltarea sistemului de aşezări din România. Editura Lider. An Introduction to Social Geography. (1999). Dicţionar de geografie umană. Eyles. Gilg. Bucureşti. B. Probleme de geografie şi economie rurală. Glăvan.. Timişoara – Tübingen – Angers. Development. Guran-Nica. G. Casa de editură „Viaţa Românească“. G. Introducere în sociologie. V. Hartshorn. Bucureşti. Liliana. Marioara (2004). (2000). Space. Geografia oraşului. 193-199.. 244-248. Glăvan. V. Goodman. Geografia populaţiei. Oxford University Press. Erdeli.Cucu. (2000). New Jersey. Edited by David Turnock. Editura Universităţii. Erdeli. (1988). Geografia aşezărilor rurale. An Introduction to Social Geography. Geografie Economică Mondială. (1997). Bucureşti. Prentice Hall. Lucrările Sesiunii Ştiinţifice anuale a Institutului de Geografie. Resursele turistice pe Terra. Editura Fundaţiei România de Mâine. Turismul în România. în Regional Conference of Geography – Regionalism and Integration: Culture.. Englewood Cliffs.. A. G.

Claudia Rodica (2001). Matei. Editura Tehnicǎ. I. Industria României în secolul XX. J.-B. Bucureşti. Geografie economică mondială. ecology and democracy.G. Isbǎşoiu. Ianoş. Leţea. p 70-115. Bucureşti. 33. Studii.. Bucureşti. Flexible specialization versus post-Fordism: theory. I.. Muntele. Editura Academiei..) (2003). Duxbury Press. Geografie Economică Mondială.. Bucureşti. Editura Meteora Press. Mehedinţi. A. Investiţii internaţionale. Claudia Rodica (2000). Bucureşti.J. Terra. evidence and policy implications. (1979). Satul şi dispersia satelor.. (1994). V. M. 48. Editura Oscar Print. (1992). Iaşi. I-II. 167-235. Geografie teoretică. Belmont. H. (1995). Geografie economică. I. Soc. The Laws of Migration. Iordan. Ianoş.. Teoria sistemelor de aşezǎri umane. Ungureanu. Institutul de Geografie al Academiei Române. S. p. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. California. Mihăilescu. Universitatea Bucureşti. sat şi vatrǎ. I. Klaus (1997). 1974. Popescu. The Spatial Organization of Society. Negoescu. I. Industria mondială în era globalizării. Morrill. Journal Royal Stat. (coord. (1968). Editura Tehnică. Editura Oscar Print. Sisteme teritoriale.Hirst.. Vâlsan. Vlăsceanu. (1975). Bucureşti. (2000). Bucureşti. Bucureşti. (2006). Geneva. 240-243. (1931). Neguţ. (2001). Editura Meronia. Munteanu.. R. Nicolae. Puncte de vedere privind conţinutul noţiunilor de: habitat. Editura Meteora Press. referate şi dezbateri. (2003). (2000). 2. L. Lucrǎrile sesiunii ştiinţifice anuale 1993. Introducere în geografie ca ştiinţă. Resursele Terrei. Bucureşti. I. Humeau. S. E. C. Localizing global production. Pathways to industrialization and regional development. ⎩n Storper. C. editors. Gh. Bucureşti. Al. (1992). Cambridge: Polity Press.. I. Bucureşti. (1889).. Zeitlin. Ravenstein. J. Bucureşti. Iordan. C. p. (2003). România. Geografia turismului. Management Development Series no. Geografie umană şi economică. Popescu. Editura Oscar Print. B. International Labour Office. London: Routledge. Editura Didacticăşi Pedagogică. Know-how transfer in international manufacturing. A. Towards a new economic order: postfordism. Editura Sedcom Libris. Statele Lumii. Lipietz. şi Scott. P. C. North. Iaţu. S. 318 . Neguţ.

E. Paris.. Scott.S.. A. p. ≡i Dear. Mădălina Teodora (2004). organization and regional development in North America and western Europe. (1992). p.R. MA: Unwin Hyman. Facultatea de Geografia Turismului. Industrialization and regional development. Critical reviews of geographical perspectives on business organizations and the organization of production: towards a network approach.A. Alexandrescu. friches. Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. Zainea. T. The power of geography. (2000). A. Şansă sau blestem.. Storper. Condiţionările creşterii economice.. Glencoe. V. Political geography. 319 . (2000). The Pre-Industrial City. (1992). 265-75. Transactions. Editura Fundaţiei România de Mâine. Bucureşti. Bucureşti. p.. Geografia Resurselor. Taylor. Editura Academiei R. Swyngedouw. Tamara. M.J. practiques. Velcea. I. Yeung. Storper. Scott. nation-state and locality. M. în Storper. Scott. (1960). p. The role of large producers in industrial districts: a case study of high technology systems houses in southern California. I. 417-33. Editura Roza vânturilor. Bucureşti.Sanguin. E. London. Geografia economică a lumii contemporane. Geopolitica.J. J. M. In Welch. Bucureşti. (1989). Tălângă. Regional Studies 26. (1993). Al. *** (1983).. Casa de Editură şi Presă „Şansa“ S.H. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Geografia României I. (2000). Editura Tehnică. Transporturile şi sistemele de aşezări din România. p.. Valeria (2001). Chapter V. géostratégie: domaines. Bucureşti. Territorial organization and the space/technology nexus. The geographical foundations and social regulation of flexible production complexes. C. Geografia umană şi economică. Geografia României II. (1998). Bucureşti. London: Pion. M. 3. L. Routledge. A. A. (1992). Bucureşti. Boston. 21-40. Bucureşti. Editura Valand Print. London. editors. Geografia economică a Terrei. vol. Geografia fizică. Editura Fundaţiei România de Mâine. World-economy.L. editors. Stratégique.. J. Pathways to industrialization and regional development. Geografie rurală.J.. şi Scott. I. Teodorescu. Terra. New industrial spaces: flexible production. Progress in Human Geography 18.J. (1993). Scott. Velcea. Vol. Institute of British Geographers NS 17. A. nr. Simon. Géographie politique. (1988). (1994).C.4. 3-17. Simion. Longman Scientific & Technical. 55. Sibiu. în pragul mileniului III. Sjoberg. W. G. *** (1984). Ungureanu. A. géopolitique. P. Globalizarea.R. Andrei.J. 491-500. (1992).

*** (2003).hilti. A copublication of the World Bank and Oxford University Press.html http://www. New York and Geneva. and Quality of Life.inforse.com http://www.geohive.php http://www.htm http://commons. Knaufers Grosser Welt Atlas. P. The World Bank. *** (2004).wwindea. World Development Report 2003.org http://www. Atlasul Geografic al Lumii.com http://www.com/index.nei.com/wind/early. Growth. Washington. München. Transforming Institutions. *** (2004). *** (2005).org http://telosnet.org/wiki/Main_Page 320 . World Development Indicators.dk/europe/dieret/Geothermal/geotermal. http://www.U. FDI Policies for Development: National.wikimedia. Vienna. Sustainable Development in a Dynamic World. World Investment Report 2003. International Yearbook of Industrial Statistics.N. UN Industrial Development Organization.industcard.org/default. *** (2003). and International Perspectives.*** (1992).html http://www. *** (2004). Editura Knaur. UN.D. Human Development Report.. Editura Didactică şi Pedagogică. Agentur ZERO.iea. New York.