G.

Călinescu, prozatorul
Marian Victor BUCIU

de ani îi apare primul roman, al doilea la 39, al treilea la 54 şi al patrulea la 61. Lipsea nuvelistul. E prezent în volum la 50 de ani. Dramaturgul îşi publică o piesă la 44 de ani, iar poetul un volum la 64. Scriitorul a fost reeditat parţial, întotdeauna cu o draconică (auto)cenzură. Viaţa, pe care i-am marcat-o aici insistent prin calendarul vârstelor, îl va fi învăţat necontenit că este, în esenţă, un spectacol retoric cu urmări imprevizibile, în care învingătorul ştie să manipuleze comicul ca să şteargă tragicul. Să „exorcizeze”, să alunge, să ascundă răul. Ca într-un basm. Nu întâmplător a scris Estetica basmului. Credea că inteligenţa estetică şi amorală îmblânzeşte toţi demonii din orice infern social.
G. Călinescu

În concepţia despre roman, G. Călinescu este mefient, ori cel mult moderat, cu modernitatea. El nu admite sincronizarea romanului cu ştiinţa şi filozofia. Totuşi, supune romanul examenului ştiinţific, mai exact sociologic. Înţelege înnoirea într-un fel organicist, prin reflectarea în roman a sufletului etern şi nu a psihologiei. Aceasta se impusese, de curând, printr-o continuă schimbare. Apoi, se impusese, mai întâi, metodologic. El suspectează metoda epică de efemeritate şi superficialitate. Ia analiza în proiectul şi practica ei de aprofundare tradiţională. Romancierul realizează atât personaje clasice, tipologice, balzaciene (avari, arivişti, în circumstanţe sociale şi istorice noi, complexe), descrieri de medii, interioare, arhitecturale, cât şi introspecţii profunde şi subtile. Atitudinea sa estetică îşi programează să redescopere clasicismul prin experienţele moderne. Alături de elementele realismului critic, include procedee moderne, caracteristice literaturii secolului XX: discursul eseistic pe diverse teme, ori chiar discursul poetic, în relaţie cu eroticul, în Cartea nunţii, rapsodie, fără instinct parodic, a iubirii conjugale, în Enigma Otiliei, dar şi în Bietul Ioanide, unde personajul central este un sensibil la feminitate, sau Scrinul negru, prin memorabila aristocrată, dacă facem abstracţie de o anumită „reflectare” sociologist-vulgară, Caty Zănoagă. Primul gând despre roman, în apropierea debutului său în specia majoră a prozei, era să întărească referenţialitatea, în convenţia estetică a mimesisului, şi să slăbească până la îndepărtare convenţionalitatea. Ai spune că avea în vedere noua convenţie realist-autenticistă. Când a publicat Enigma Otiliei, 1938, s-a vorbit de balzacianism, pentru că acest model este discutat mereu, în chip de bovarism retro, de Călinescu. Dar, înainte de realism critic, reperul potrivit ar fi naturalismul. Întâi pentru că cele mai multe dintre personaje, cariatide în poetica romanului său, sunt tarate. Metoda epică realist-critică este aplicată la o umanitate zolistă de un spirit creator, foarte bun cunoscător al poeticilor romanului şi disponibil a le pastişa şi parodia, alternativ ori simultan. Avem aici un caz aparte de sincretism al poeticii prozei. Unul „complet” şi complex, emulativ, „inter-variantistic”, călcând apăsat pe(ste) clasicism, romantism, realism (pre)modern. Obiectivitatea apare jucată de o pronunţată, altfel spus personală, subiectivitate. Nu doar Balzac, deşi el în primul rând, este acum „deconstruit”. Balzac rămâne pentru G. Călinescu paradigma viabilităţii realismului în proză, în roman, construit de el dinspre tipologic spre problematic, tematic, moduri discursive, limbaj. Creativitatea derivă şi aici, ca întotdeauna în cazurile de performanţă literară, nu din disociativitatea de toate modelele, pentru a propune unul propriu, ci din asociativitatea insolită, nouă, chiar forţată, dar până la urmă convingătoare şi nu fortuită, a unor modele autarhice, despre care toţi cred că impun numai clivaje. Balzacianism nu înseamnă apoi nici asocierea la modelul ortodox, într-un mod decreativ ori epigonic. Romanul Enigma Otiliei este exemplar pentru naturaleţea şi adâncimea cu care izbuteşte să permită fuzionarea unor elemente estetice considerate incompatibile: clasice, romantice, realiste, naturaliste şi moderne. Prin personaje – Felix, Otilia, Pascalopol, Costache Giurgiuveanu, Stănică Raţiu, Aglae Tulea, Simion, Titi, Aurica –, Enigma Otiliei este un roman burghez, deopotrivă premodern, de caractere, şi modern, de psihologii. Cu detaşare, dar mai ales cu patimă, personajele se reunesc prin şi mai ales pentru transferul de avere din testamentul celui mai bogat membru al neamului, moş Costache. Prilejul le trezeşte frustrări şi dorinţe elementare, mai cu seamă la taraţii clanului Tulea, cu care sunt în contrast tinerii orfani Felix şi Otilia ori maturul bogat şi rafinat Pascalopol. Disputa materială contrastează şi ea cu cea sentimentală, a ultimelor trei personaje. Taraţii sunt egoişti şi cinici în mod rudimentar ori natural. „Eteraţii” civilizaţi, instruiţi, au egotismul şi cinismul complex, misterios, artificializat de cultură. Morala viciată a chiverniselii anulează orice criteriu etic din comportamentul acestor energii arghirotropice, trăind în clanuri şi

Şi tot mimând. pe de altă parte. Se cunoaşte faptul că G. pentru că se vor întemeiate pecuniar. ucisă lent ori violent de o istorie tragică. Structural. pentru că nu mai are ce să (com)promită. Noi vrem pământ). Grotescul de partid nu mai este acum cel artistic. subiecte şi teme diferite sau complementare. dar şi pe cea a literaturii. şi cu sociologicul. este scrisă în manieră reconstitutivă. precum aşa numita „felie de viaţă” sau adâncirea factorilor de ereditate. El este romantic. de umorul semnificaţiilor. Proza cu referenţialitate istorică. se pierde şi pe ea însăşi. E salvat numai aparent de bufonadă. în contextul începutului realismului socialist. mai cu seamă. Să reamintesc că. Îşi „face”. în sensul conceptului de roman. întâlnim episodul dramatic. secvenţa teatrală. De la artificiul estetic cade în artificiul ideologic. Sentimentele autentice ajung maculate. privegheată de maliţia lui Ioanide. Călinescu Scrinul negru dar încerca să mimeze supunerea faţă de cea proletară. pe care o poate asuma critic şi estetic. O burghezo-moşierime e decimată social. cu accent în conturarea psihologiei personajelor. prin comparaţie cu un Camil Petrescu. Călinescu reformează realitatea. pentru ca în rest să deraieze stupefiant. al secolului XIX. dialogică. scena. sentimentală. Arta nu mai deformează liber realitatea. Enigma Otilieieste un roman dialogic. afectivă. Ele dezvăluie procedee specifice esteticii romanului zolist-naturalist. Labilitatea etică l-a determinat să fie inconsecvent în susţinerea esteticului. Alături de secvenţele de analiza sufletească. Evenimentele decurg din conştiinţă şi. Citim romanul unui exersat tipologist. Or. a luptei de clasă. nimic. printr-o răsturnare produsă de o aventură absurdă şi anomică. Geniul ajunge umilit de impostură. marcate. Falsifică adevărul trecut şi prezent despre moşierime şi burghezie. Poate că determinismul totalitar a fost primit de el tot prin determinismul sociologic? De la conformism burghez la conformism proletar nu i s-a mai părut o distanţă de neparcurs pentru parcursul. ci unui maestru al ideologiei proletare absolute ca Dragavei. El este un idealist absolutist. moralistă şi lirică. din (dis)cursul acesteia. violentă. 1949 („Iubita” lui Bălcescu. la el. cea mai bună din lumile (realităţile) posibile. din perspectivă auctorială. ci meta-esteticul. fie şi printr-o anumită decenţă literară. falsă. Romancierul adoptă viziunea ideologică. al vieţii. umilită în aspiraţia sa pentru civilizaţie umană. Călinescu ştia că artisticul nu e condiţionat nici de istorie. iar. Ioanide mai are aici doar o conştiinţă a geniului care se supune nu ucenicilor în profesie. din Trei nuvele. G. nici aceasta liberă. esteticul mai fusese amestecat. O face la comandă. Nu metaromanescul este intens sesizabil aici. integrează grotescul în sublim. pentru a se elibera de orgoliu. .cupluri nerealizate ori eşuate sentimental. Iubirea ingenuă dintre Felix şi Otilia este supusă disoluţiei. G. pe de o parte. Ea pare remarcabilă. Ioanide înţelege că nu are decât „să se supună cu modestie directivelor lui Dragavei”. nuvelistul. primejdios pentru artă. Romanul reinterpretează realitatea istorică. Catinŕ damnatul. într-un fel de tulbure şi suspect antistil portretistic şi discursiv. dar ca adevăr istoric. Pierzând realitatea. în lumea ficţiunii. care îl umilesc şi pe el şi-l supun aceleiaşi probe dure. oricum ameninţat. El devine geniul sclav al acestei istorii şi al oamenilor ei. acceptate: cine nu ignoră tragicul şi nu-l depăşeşte prin comedia umană izbăvitoare nu merită să supravieţuiască. care îşi dă aici măsura în biografia feminină a Caty-ei Zănoagă. El este centrat pe reflexivitatea vie a unor conştiinţe umorale abil individualizate. pedagogică. Minciuna nu mai funcţionează ca minciună. a început să emuleze cu falsul. în antiteza sublim-grotesc.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful