SEMIOTICĂ.

TEORII ALE LIMBAJULUI

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ANUL II, SEMESTRUL 1 Anul universitar 2010/2011

Conf. univ. dr. Dumitru Borţun

SEMIOTICĂ. TEORII ALE LIMBAJULUI

Bucureşti - 2010

162 . BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ / pg. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII / pg.Tehnicile de problematizare şi paradigmele culturale 2. Şcoala proces 2. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ / pg. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE / pg. 151 ANEXE / pg. Cotitura lingvistică Note şi Trimiteri bibliografice IV. 132 1. COMUNICARE ŞI LIMBAJ / pg.CUPRINS PREFAŢĂ I. concepţii despre natura limbajului 2. Critica simţului comun Note şi Trimiteri bibliografice II. Semnificaţia epistemologică a confruntării celor două tipuri de abordare Note şi Trimiteri bibliografice V. 93 1. Abordări “riguroase” şi “neriguroase” în filosofia limbajului 2. Imunitatea paradigmelor şi revoluţiile paradigmatice Note şi Trimiteri bibliografice VI. 72 1. Raportul dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică 2. CRITICA SIMŢULUI COMUN / pg. 40 1. 3 1. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ. 114 1. ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI / pg. Critica relativismului 2. Atitudini faţă de limbaj. A treia cultură şi schimbarea referenţialelor Note şi Trimiteri bibliografice BIBLIOGRAFIE GENERALĂ / pg. Formele de viaţă şi interesele de cunoaştere 2. Şcoala semiotică Note şi Trimiteri bibliografice III. Referenţialele culturale şi ideologice Note şi Trimiteri bibliografice VII. 11 1.

.

implicaţiile psihologice şi sociale. teoria cunoaşterii ştiinţifice (epistemologie). În absenţa unor astfel de abordări. instituţii şi indivizi. d. precum şi o pledoarie pentru caracterul fundamental al acestor abordări în teoria actuală a comunicării. între forţe politice şi între ideologii). cunoaşterea condiţiilor de posibilitate ale comunicării. criteriile după care se poate discrimina între comunicarea reală şi comunicarea aparentă. b. căile de realizare a unei comunicări reale (între culturi şi religii. iar cei de la cursurile postuniversitare nu le-au studiat la cursurile din învăţământul superior ne-filosofic: elemente de semiotică. g. inclusiv politice. c.PREFAŢĂ Prin predarea acestei discipline se urmăreşte asimilarea de către studenţi a acelor cunoştinţe necesare pentru înţelegerea profundă a proceselor de comunicare pe care studenţii de la cursurile de zi nu le-au studiat în liceu. Cursul se vrea o introducere în abordarea semiotică şi epistemologică. sociologică şi politologică privind fenomenul comunicării. ale comunicării aparente. logica ştiinţei etc. e. f. Temele de seminar dezvoltă şi nuanţează problematica de mai sus. grupuri sociale şi profesionale. filosofia ştiinţei. cauze (sociale. cunoaşterea obstacolelor care stau în calea unei comunicări reale. ideologice şi intelectuale) ale “incompetenţei comunicaţionale”. cunoaşterea celor mai recente evoluţii în filosofie şi în epistemologie. în cercetarea lingvistică. În activitatea de seminarizare. culturale. în cadrul unui număr de ore egal cu cel al orelor de predare. a căror cunoaştere este urmărită prin obiectivele disciplinei: a. dialogul pe marginea lucrărilor consultate va lua mai multe forme: 1 . rămân de neînţeles şi de neexplicat o serie de fenomene esenţiale pentru procesul comunicării. filosofia limbajului.

puncte de vedere etc. Teorii ale limbajului” este prevazută în Planul de învăţământ al Facultăţii cu verificare prin examen. dar sunt prefigurate prin întrebările şi temele pentru seminar de la sfârşitul fiecărei teme. urmată de întrebări şi răspunsuri. La cursurile organizate în sistemul învăţământului la distanţă (ID). fiecare bilet conţinând câte două subiecte: unul testează asimilarea corectă a unor teorii. în sesiunea de iarnă. examinarea are loc pe bază de bilete.prezentarea de către studenţi a unor recenzii. iar cel de-al doilea testează capacitatea studenţilor de a aplica aceste cunoştinţe teoretice în interpretarea unor situaţii reale de comunicare sau în rezolvarea unor probleme specifice activităţii de Relaţii Publice. sub formă de test-grilă. La cursurile de zi. examinarea se realizează în scris. Aceste subiecte sunt prefigurate la sfârşitul fiecărei teme: întrebări şi teme pentru seminar. . Testele nu vor fi aduse la cunoştinţa studenţilor înainte de examen.. pe baza unei bibliografii mai complexe. concepte.dezbateri pe marginea bibliografiei recomandate şi a cursului predat cu o săptămână în urmă. DUMITRU BORŢUN 2 .prezentarea unor referate elaborate de studenţi. . Disciplina “Semiotica. urmată de dezbateri..

limbajul natural). RAPORTUL DINTRE CUNOAŞTEREA COMUNĂ ŞI CUNOAŞTEREA ŞTIINŢIFICĂ Cunoaşterea comună este cunoaşterea pe care oamenii o realizează prin intermediul mijloacelor naturale (simţurile. În acest sens. De altfel.mai precis. CRITICA SIMŢULUI COMUN Pentru cei care se iniţiază în cunoaşterea teoretică este necesară abordarea raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. de trecere de la o gândire închisă la una deschisă. iniţierea într-un domeniu specializat al cunoaşterii nici nu este de conceput fără o critică prealabilă a simţului comun. “Când se prezintă în faţa instrucţiei ştiinţifice. Metodologia cercetării. celelalte valori. de acumulare a cunoştinţelor. a apărut şi s-a dezvoltat în perimetrul cercetării ştiinţifice . cum ar spune Thomas Kuhn. fiind valori subordonate sau derivate)2.I. ci în primul rând unul calitativ. INTRODUCERE: CUNOAŞTERE COMUNĂ ŞI CUNOAŞTERE ŞTIINŢIFICĂ. indiferent de domeniu. instruirea ştiinţifică poate fi văzută ca un proces de întinerire. tânărul este mai degrabă bătrân decât tânăr: el are vârsta prejudecâţilor sale”. saltul de la “alchimie” la “chimie”. Instruirea nu este doar un proces cantitativ. în cadrul experienţei cotidiene. 1. de la cunoaşterea speculativă la cunoaşterea pozitivă nu este posibil fără depăşirea iluziilor şi prejudecăţilor proprii simţului comun. căci primul tratat de metodologie a fost elaborat de un medic (Claude Bernard). de evoluţie permanentă1. 3 . pe baza activităţilor practic-nemijlocite (activităţi în care valoarea supremă este “utilul”. spunea Gaston Bachelard. adică saltul de la opinie (doxa) la cunoştinţă (epistema). inclusiv “adevărul”. de schimbare a abordării sau. de trans-formare a gândirii. capabilă de revizuiri. gândirea necritică. de schimbare a paradigmei. al cercetării medicale. de restructurare a gândirii.

In opinia lui Meyerson. Vom arăta numai că diferenţele dintre cele două tipuri de cunoaştere sunt atât de numeroase şi importante. deosebindu-se de ea doar cantitativ. prin gradul de precizie. coerenţă.de pildă. cele din biologie). Problema centrală în raportul cunoaştere comună . cel simbolic.Mijloacele naturale sunt reprezentate de simţuri. să fie şi azi tratată cu un respect distant (în cel mai bun caz). consecvenţă şi eficienţă. unde se afirmă ideea că fazele ulterioare ale evoluţiei sunt conţinute. Această concepţie se înrudeşte cu concepţiile preformiste (de pildă. De altfel. încât teza discontinuităţii pare mai rezonabilă. Exponentul acestei teorii. de gândirea obişnuită (nespecializată) şi limbajul natural (un limbaj însuşit spontan. de către politică. Îndepărtarea tot mai pronunţată a limbajului ştiintific de cel natural a creat noi dificultăţi de comunicare între spiritul ştiinţific şi simţul comun. cum este limbajul de specialitate al oricărei discipline . nefiind decât o prelungire a acestuia. în accepţiunea ei modernă. ducând la accentuarea crizei de încredere reciprocă între cele două forme de cunoaştere. Problema raportului dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică a apărut odată cu îndepărtarea tot mai evidentă a acestora. de tip logic sau matematic). nu unul construit pe baza unor convenţii explicite. concepţia lui Gaston Bachelard. de către artă şi morală şi. fiind mai aproape de experienţa practicii ştiinţifice. Meyerson. În viziunea lui. spunea că “lumea simţului comun este creată printr-un proces analog aceluia care produce teoriile ştiinţifice” (1). să fie privită încă de la început cu suspiciune de către teologie şi o parte importantă a filosofiei.cunoaştere ştiinţifică o reprezintă problema raportului continuitate-discontinuitate. chiar evitată de către simţul comun. dar ea s-a acutizat odată cu ştiinţele moderne ale naturii şi a devenit o problemă epistemologică centrală odată cu ştiinţa contemporană3. Această îndepărtare constituie o tendinţă mai veche. E. Partizanii continuităţii afirmă că ştiinţa se dezvoltă în prelungirea cunoaşterii comune. 166). deosebirea stă doar în faptul că simţul comun este rezultatul unui proces inconştient. toţi oamenii ar fi nişte oameni de ştiinţă in nuce). 4 . lumea simţului comun reprezintă “o primă şi foarte grosolană schiţă a unui sistem ştiinţific” (altfel spus. întreaga cunoaştere ştiinţifică îşi are punctul de plecare în datele simţului comun. Acest lucru a făcut ca ştiinţa. ceea ce este mai grav. prefigurate. profunzime. Gaston Bachelard (3). p. în fazele anterioare (2. Nu vom insista aici asupra concepţiei lui Meyerson şi nici asupra criticii la care o supune unul dintre cei mai importanţi partizani ai discontinuităţii.

ca expresie a cunoaşterii comune. experienţa comună nu poate fi verificată în sensul strict al cuvântului. căci observaţia ştiinţifică are în spatele ei o teorie4. Compusă din observaţii neierarhizate. CRITICA SIMŢULUI COMUN Orice iniţiere în cunoaşterea ştiinţifică presupune o critică a simţului comun. Acesta este unul dintre motivele pentru care adevărurile ştiinţifice sunt adeseori paradoxale din perspectiva cunoaşterii comune. care le protejează faţă de “faptele recalcitrante”. Valoarea metodologică. chiar empirică fiind. Ea se dezvoltă în domeniul cuvintelor şi al definiţiilor verbale. deci nu este legat de o metodă generală de experimentare.156-180). deoarece nu se integrează într-un sistem general de adevăruri. b. ele sunt decidabile (se poate decide asupra valorii lor de adevăr). care le contrazic şi chiar faţă de infirmările da natură logică. imposibil de gândit sau de imaginat în cadrele acesteia. o astfel de observaţie (neintegrată teoretic. Experienţa ştiinţifică nu este adevarată în mod plat. el este un adevăr inutil.elaborată în primele decenii ale secolului XX. aproape nulă. pp. Enunţurile au un caracter vag şi ambiguu. Experienţa imediată şi uzuală are caracter tautologic. Valoarea experienţei. Dimpotrivă. vom prezenta pe scurt concepţia lui Gaston Bachelard despre diferenţele dintre simţul comun şi spiritul ştiinţific. De regulă. cunoştiinţele obţinute pe calea cunoaşterii ştiinţifice sunt “asigurate metodologic”. în cel mai bun caz. valoarea ei metodologică este foarte scăzută. 2. nu poate fi un adevăr. lipsindu-i perspectiva erorilor rectificate. a. Cunoştinţa ştiinţifică. este rezultatul unei construcţii raţionale. iar câteodată chiar absurde. spre deosebire de 5 . oricât ar fi de realist. Altfel spus. Astfel. Un enunţ din experienţa comună. De aceea. încercând o sistematizare de ordin didactic a analizei întreprinse de filosoful român Vasile Tonoiu (2. în sensul că sunt formulate într-un fel care permite verificarea lor. neierarhizată) este formulată într-o falsă perspectivă de verificare. fără să contrazică experienţa comună. a fost confirmată de evoluţia ulterioară a ştiinţei.

direct aplicabile. în ştiinţă. solidaritatea dintre metodă şi experienţă este atat de mare. dar care nasc imagini. adică o barieră în calea cunoaşterii obiective. Fiecare cunoştinţă îşi găseşte locul sau şi se leagă cu vecinii săi". O teorie ştiinţifică ne ajută să vedem nu numai obiecte abstracte sau obiecte ideale. în timp ce erorile se îngrămădesc asertoric. Conceptele ştiinţifice sunt solidare cu conceptualizarea: relaţiile 6 . Acest lucru a fost demonstrat cu prisosinţă de Ludwig Wittgenstein. cât un nume într-un vocabular (şi acesta. De aceea. Acestea oferă simţului comun convingeri false. de cele mai multe ori falsificator. dar foarte puternice. Gaston Bachelard spunea: în ştiinţa adevărurile se leagă apodictic. În cunoaşterea ştiinţifică. Obiectul decupat în cunoaşterea comună localizează nu atât un lucru într-un univers de lucruri. asupra cărora putem opera în plan practic. Limbajul natural face posibilă formularea unor enunţuri care nu sunt nici confirmabile. De aceea. inexistente în realitate (de pildă. Aici. d. poziţia obiectului ştiinţific este mult mai complexă. Conceptele cunoşterii comune se caracterizează prin “spaţialitate şi ocularitate” (Bachelard). Obiectul cunoaşterii. Aici. ci şi lucruri concrete. rămânând tributare unui “realism al percepţiei”. obiectul cunoaşterii comune rămâne adesea o abstracţie mută. în ciuda aparentei sale concreteţi. c. şi erorile se leagă apodictic (adică logic). Adeseori limbajul natural antrenează integrări facile şi gânduri obscure.cele obţinute prin cunoaşterea comună. Cu alte cuvinte. De cele mai multe ori. “corpul absolut negru” din optică). care nu spune aproape nimic despre determinaţiile sale concrete. vocabularul limbajului comun reprezintă un “obstacol epistemologic” (Bachelard). Limbajul. mai mult sau mai puţin riguros). De aceea. nici infirmabile. în ştiinţă. privilegiul văzului dispare. ci şi adevăruri concrete. adevărurile se grupează în sistem. În cunoaşterea comună. iar erorile se pierd într-o magmă informă. O bună teorie oferă nu numai adevăruri abstracte. Această cunoaştere nu îşi construieşte obiectul doar din fenomene empiric observabile. încât mai întâi trebuie stăpânită metoda-de-cunoaştere pentru a sesiza obiectul-de-cunoscut. care sunt indecidabile (nu se poate şti cu certitudine dacă sunt adevărate sau false). aici ignoranţa are un caracter sistemic. În acest sens afirma Boltzano că “nimic nu este mai practic decât o bună teorie”. doar adevărurile au acest caracter. Conceptele cunoaşterii ştiinţifice sunt “despaţializate” (Bachelard). asociate cu idei clare pe care le parazitează.

Faptul că adeseori subiectul e tentat să-şi ia satisfacţia drept evidenţă (sentimentul drept cunoştinţă şi dorinţa drept realitate) se explică prin mecanisme psihomentale gândirii deziderative. Psihologia aferentă. dimpotrivă. o falsă cale de problematizare şi înstăpânire a realităţii. Obiectivitatea cunoaşterii ştiinţifice este o cunoaştere conştientă de sine. Obiectivitatea ei este un produs al gândirii ştiinţifice. chiar dacă într-o formă mai 7 . ficţiunea de realitate. După cum spune un epistemolog român. şi cunoaşterea comună posedă o dimensiune critică. la punctul de întâlnire se ajunge pe drumuri diferite şi din direcţii opuse5. a cărei armătură este dată de o metodologie şi un instrumentar aparte. reuşind să se construiască şi să se reconstruiască continuu. Cunoaşterea ştiinţifică este. în anumite condiţii. dar ele sunt întâmplătoare. 8). Aceasta adeziune oferă. rezultatul unui şir lung de rectificări succesive. Aşadar. oamenii au un anume discernământ care îi ajută să disocieze. Pot exista coincidenţe între opinii şi adevăruri ştiinţifice. satisfacţie intimă. care îşi aplică autocenzura spiritului critic. Acest lucru explică de ce diferenţa de limbaj reflectă nu numai o diferenţă formală între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică. Cunoaşterea comună oferă convingeri care nu sunt decât opinii (doxa). ajutându-i să aplice un criteriu de adevăr experienţei lor nemijlocite. ci şi o diferenţă de conţinut. Fiind solidară cu un limbaj nonnatural. falsul de adevăr. p. în cel mai bun caz. Adeziunea nemijlocită la un adevăr concret sesizat ca “bun” şi utilizat ca o valoare angajează prea concret fiinţa umană sensibilă. dar nu se substituie acestuia6). cunoaşterea comună determină o “falsă plecare” (Bachelard). dar nu o evidenţă raţională. “exercitarea bunului simţ constituie o condiţie necesară pentru claritatea gândirii şi eficacitatea acţiunii.teoretice dintre noţiuni modifică definiţia noţiunilor şi invers. o modificare în definirea noţiunilor antrenează modificarea relaţiilor lor reciproce. adică spontană şi necenzurată critic. Fiind animată de pragmatism. e. la care ne-am referit deja. Acest discernîmânt se numeşte bun simţ (el este un element al simţului comun. asigurând inserţiunea omului în mediul său de viaţă” (4. cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi produsul unei o “gândiri naturale”. Chiar şi la nivelul cunoaşterii comune. Din argumentele pe care Bachelard le aduce în favoarea discontinuităţii nu se poate trage concluzia că între cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică nu ar exista nici un fel de continuitate. Bunul simţ este un instrument preţios pentru oamenii lipsiţi de instrucţie specială (ştiinţifică şi/sau filosofică).

Pentru marea majoritate a oamenilor. bunul simţ se regăseşte .orice. Simţul comun este dominat de comandamente psihologice. gândirea are funcţia de autoechilibrare psihică. În concluzie. dar nu genul sec. El avea să-i călăuzească spre o viaţa mai înaltă. cu o iniţiere şi cu o eliberare: emanciparea de prejudecăţile şi iluziile ideologice ale simţului comun – implicit. Trad. POLIROM. precum şi la ideologii aferente comunităţii ştiinţifice de natură elitistă. plină de varietate şi diversitate. pe când era profesor de filosofie politică la University of Chicago. Iată de ce în cunoaşterea comună adevărul este o valoare subordonată (de fapt. Desigur. Antoaneta Ralian. afirmarea continuităţii dintre cunoaşterea comună şi cunoaşterea ştiinţifică este necesară în măsura în care exagerarea unilaterală a discontinuităţii a dus deseori la teorii eronate despre procesul cunoaşterii ştiinţifice. Idealul educaţional al lui Allan Bloom se apropia mult de cel al lui Gaston Bachelard: orice proces de instruire într-un domeniu al cunoaşterii specializate echivalează. dedicat filosofului Allan Bloom (1930-1992). trebuia să uite prejudecăţile şi iluziile mediului socio-cultural din care proveneau: “Le declara studenţilor că veniseră la universitate ca să înveţe ceva şi pentru asta trebuia să se debaraseze de opiniile părinţilor lor. 2.în structura psihologică a spiritului ştiinţific modern. 34). chiar dacă limitată de automatismele obişnuinţei şi rutinei. Dacă aveau noroc. De altfel. de opiniile curente existente în mediul de provenienţă. NOTE 1. Postfaţă de Sorin Antohi.redimensionat şi reeducat . dacă erau inteligenţi şi animaţi de voinţă. nevoia de certitudine. El a produs o reacţie contrară din partea “oamenilor comuni”. Elitismul propriu conştiinţei de sine a oamenilor de ştiinţă a obstrucţionat dialogul dintre spiritul ştiinţific şi simţul comun. Ravelstein. Ravelstein avea să le ofere cel mai mare dar pe care ar putea spera vreodată să-l primească (…)” (Saul Bellow. guvernată de raţionalism . Celebrul scriitor american Saul Bellow scrie în romanul său Ravelstein. principala sa funcţie este de a fabrica justificări şi auto-justificări prin intermediul cărora subiectul îşi reduce “disonanţa cognitivă”. care şi-au construit o “ideologie de răspuns”. 2001. la fel de unilaterală şi păguboasă: cultul experienţei nemijlocite (“şcoala vieţii”) şi minimalizarea practicii teoretice (“Teoria ca teoria. primul lucru pe care îl făcea la deschiderea cursului era să le ceară studenţilor să uite totul despre familiile lor. Un bun exemplu este aşa-numita “gândire deziderativă”: prin gândirea de tip deziderativ se ajunge la concluziile dorite. în acelaşi timp. simţul comun 8 .primitivă. p. cum a fost pozitivismul (ideologia care a guvernat ştiinţa modernă). nu logice: logica este subordonată satisfacerii unor nevoi sufleteşti (de pildă. conflictul dintr el şi lume sau conflictele sale interioare (surse ale nevrozei). derivată din nevoia primară de siguranţă emoţională). dar practica ne omoară!”). că acesta.

altfel spus. cunoaşterea ştiinţifică de tip modern. Facem această precizare fiindcă am observat că vorbitorii de engleză fac confuzie între cei doi termeni. Epistemologiile de tip Bachelard afirmă că. dar în ultimă instanţă. la credinţa că relaţia nemijlocită dintre subiect şi obiect este o garanţie a obiectivităţii. Când spune că între Subiect şi Obiect “drumul cel mai scurt este drumul cel mai lung”. când toate celelalte soluţii s-au dovedit ineficace). Acum. Aşadar. de false cunoştinţe. structuri pshologice generatoare de subiectivism.apelează la adevăr doar în ultimă instanţă. drumul spre adevăr reprezintă un ocol (în primul rând. care stă la baza lumii. cu cât această relaţie este mai nemijlocită. 6. cu ajutorul căruia celebrul logician “tăia” lanţul “regresiei la infinit” al explicaţiei (de pildă: “Cine a făcut lumea? Dumnezeu! Dar pe Dumnezeu cine l-a făcut?”. cunoştinţele obţinute în urma cunoaşterii ştiinţifice nu mai sunt doar surprinzătoare pentru simţul comun. nu cred!”). presupunem că această confuzie este favorizată de faptul că în limba engleză există o singură expresie lingvistică pentru cele două concepte: common sens. preluată de toate teoriile empiriste ale cunoaşterii. un ocol teoretic. făcând saltul de la Filosofia naturii la Fizică şi inaugurând. Bineînţeles că “realismul naiv” al simţului comun se întemeiază pe această presupoziţie empitirstă (“Până nu văd. de regulă. Din Evul Mediu ne-a rămas “briciul lui Occam”. Distanţarea celor două tipuri de cunoaştere a devenit o problemă şi mai critică odată cu dezvoltarea ştiinţei contemporane. Bachelrad face mai mult decât un frumos joc de cuvinte: el ne atrage atenţa asupra iluziei simţului comun. indivizibilă. dimpotrivă. ceea ce li se pare “convenabil” (convenabil pentru ei şi pe termen scurt). de tehnici şi procedee care asigură controlul critic al drumului de la opinie la cunoştinţă). în fond. ele devin incompatibile cu intuiţiile acestuia. 9 . 4. dar prin el ei desemnează. 3. este vorba de un ul mai general: un ocol cultural). Spunem “opuse” pentru că o cunoţtinţă ştiinţifică este rezultatul unui proces psihologic de dezantropomorfizare a realităţii. care invoca celebrul “cuţit raţiunii” pentru a diviza materia şi a ajunge la “atom”. cu atât cunoştinţele sunt mai veridice (teză promovată şi de aparatele de propagandă ale regimurilor comuniste şi folosită de regimul ceauşst din România pentru întemeierea filosofică a antiintelectualismului). cunoştinţele sunt cu atât mai obiective cu cât relaţia subiect-obiect este mai mijlocită (mijlocită de concepte şi teorii. 5. care vine împotriva “narcisismului” (Jean Piaget) şi egocentrismului oricărui “subiect natural”. Acest lucru nu exclude faptul că oamenii folosesc frecvent cuvântul “adevăr”. conform căreia situarea subiectului cunoscător în apropierea obiectului de cunoscut ar garanta obiectivitatea cunoaşterii. Galileo Galilei a introdus experimentul mintal în fizică. Primul gânditor care a folosit experimentul mintal pentru a ajunge la un obiect ideal a fost Democrit. În epoca modernă. ultima entitate materială. Dogma oricărui empirism se reduce. astfel. de “armături metodologice”.

Emile Meyerson – On explanation in the Sciencees. Ivana Markova. 1934 5. Gaston Bachelard . A History of Philosophy. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Vasile Tonoiu. 42-50 10 . 1921 . 2004. Dialogistica şi reprezentările sociale. 2006. Editura Polirom. Editura Ştiinţifică. pp. pp. Curelaru. 198-208 7. Frederick Coleston. Editura Polirom. 1978 6. Cornwall. Spiritul ştiinţific modern în viziunea lui Gaston Bachelard. Reprezentări sociale. Ştefan Georgescu. Iaşi. Iaşi. pp. MPG Limited. 1974 4. 19th and 20th century French Philosophy.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 279-285 3. Epistemologie. 2. Bucureşti.Le nouvel esprit scientifique. Bodmin. Mihai. 2003.

John Fiske. iii. după cum 11 . cunoaşterii şi comportamentului social”. este practica relaţiilor sociale.II. Comunicarea a ajuns să fie considerată “miezul culturii. Unul dintre cei mai autorizaţi teoreticieni americani ai comunicării. ABORDAREA SEMIOTICĂ A COMUNICĂRII În societatea contemporană. distorsionării şi amplificării acesteia. scria în celebrul său studiu din 1982. comunicarea. În consecinţă. Transmiterea sau receptarea de semne sau coduri. din critica literară. Pentru a clarifica această confuzie. Când vorbim despre comunicare este important de notat că nu avem de-a face cu un obiect de studiu. vom pleca de la câteva presupuneri pe care le inventariază John Fiske: i. fără ea. Semnele sunt acte sau fapte (de artă) ce se referă la altceva decât ele însele (construcţii ce semnifică). Introduction to Communication Studies: “pentru viaţa noastră culturală. Dar. a matricelor de procesare a informaţiei. puţine domenii de studiu sunt atât de stimulatoare şi promiţătoare ca domeniul comunicării. dar este necesară o abordare dinspre mai multe discipline. a propagării. aceste semne şi coduri sunt făcute să fie la îndemâna celorlalţi. 16). ii. Codurile sunt sisteme în care semnele sunt organizate şi care determină modul în care pot fi legate între ele semnele. studiul comunicării implică studiul culturii în care este integrată aceasta” (1. ci cu o arie de studiu multi-disciplinară. orice comunicare include şi implică semne şi coduri. domeniul comunicării poate fi abordat şi înţeles. Cele mai diverse discipline concură la studierea transmiterii informaţiilor. p. O definiţie generală a comunicării are meritul de a surprinde toate aceste presupuneri: Comunicarea este interacţiune umană prin mesaje (idem). Acest mod de a privi obiectul de studiu (ca arie multi-disclipinară) sugerează că dificultatea vine (în parte) din faptul că ceea ce spun psihologii şi sociologii despre comunicarea umană şi despre comportamentul uman are prea puţin de-a face cu ceea ce spun specialiştii din alte domenii – spre exemplu. cultura de orice tip ar muri. comunicarea este esenţială.

Comunicarea poate fi considerată ca “transmitere de mesaje”. comunicarea dintre oameni poate fi studiată ca proces. totodată. ambalat corespunzător şi pregătit pentru a afecta starea sau/şi modul de gândire al receptorului. 12 . distorsionare şi creare de sensuri (înţelesuri). insuficientă. După John Fiske (1. această definiţie este mult prea generală şi. Jakobson (1960) – a se vedea 1. 21-60. modul în care emitenţii folosesc mijloacele şi canalele de comunicare. 16-19). această şcoală vorbeşte despre eşec în comunicare. de felul în care transmiţătorii folosesc canalele şi media. 89-112). Gerbner (1956). Semnele sunt acte sau fapte de artă care se referă la altceva decât ele însele. precum şi eficienţa mesajului transmis (evaluată prin intermediul feedback-ului). Ca transmitere de mesaje. Westley şi MacLean (1957).vom vedea pe parcursul capitolelor următoare. Când efectul altul decât cel urmărit sau este mai mic decât cel scontat. ele sunt structuri care semnifică (adică transmit informaţii despre o realitate). în studiul comunicării există două şcoli: şcoala “proces” şi şcoala semiotică. Sistemele în care sunt organizate aceste semne. dar şi ca transmitere şi schimb de sensuri. i) Şcoala “proces” consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. precum şi ca activitate de decupare. a încărcăturii culturale (Cultural Loading) a oricărui act comunicaţional: Lasswell (1948). interesându-ne modul în care emiţătorul (receptorul) codifică (decodifică) mesajul. Este preocupată de modul în care emiţătorul şi receptorul codifică şi decodifică. ea urmăreşte să stabilească etapele procesului pentru a depista unde a apărut eşecul. Se interesează de aspecte cum ar fi eficienţa şi acurateţea. Cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei orientări vin din Statele Unite. în teoria comunicării. pp. pp. precum şi modalităţile de corelare dintre semne în cadrul sistemelor sunt codurile (1. pp. Newcomb (1953). Dar această abordare a comunicării nu este singura posibilă. Mesajul este ceea ce s-a transmis de la A la B. Shannon şi Weaver (1949). prin aceasta. Această orientare consideră comunicarea drept transmisie de mesaje. ei propun modele de analiză a comunicării care sunt instructive din perspectiva conştientizării treptate. Consideră comunicarea ca pe un proces ce afectează comportamentul sau modul de gândire (starea intelectuală) a altcuiva.

Foloseşte termeni cum este cel de semnificaţie şi nu consideră neapărat neînţelegerea ca semn evident al eşecului în comunicare. 29-41. După cum se poate vedea. Această definiţie este mai apropiată de înţelegerea obişnuită a comunicării.ii) Şcoala semiotică abordează comunicarea ca producere şi schimb de înţelesuri (semnificaţii). studiul comunicării este studiul textului şi al culturii. de Ferdinand de Saussure 2 . această neînţelegere poate să apară ca rezultat al diferenţelor culturale dintre emiţător şi receptor. desigur. al cărui Curs de lingvistică generală a fost publicat postum. însă. fie în plan emoţional. pp. fiind afectată la rândul ei de persoanele contactate. ceea ce înseamnă că este preocupată de rolul textului în cultura noastră. de folosirea zilnică a cuvântului. Fiecare dintre cei doi întemeietori de şcoală a avut urmaşi importanţi: C. Peirce a fost continuat de Odgon şi Richards (1923). definiţia comunicării ca interacţiune socială prin mesaje. Şcoala semiotică defineşte comunicarea într-un sens mai larg. Desigur. starea intelectuală sau răspunsul emoţional. în 1916. Hjelmslev. Semiotica. Pentru această şcoală.S. Şcoala semiotică se conturează în jurul lingvisticii şi al subiectelor de artă şi se concentrează asupra ansamblului a tot ceea ce are legătură cu această comunicare. şi să se concentreze asupra actelor de comunicare. precum şi de Roland Barthes (1968 şi 1973) şi Pierre Gouriaud (1975) – a se vedea 1. Şcoala procesului de comunicare tinde să ţintească spre ştiinţele sociale. 13 . defineşte interacţiune socială ca tot ceea ce face individul ca membru al unei culturi sau societăţi 4 . Ea este preocupată de modul în care mesajele (sau textul) interacţionează cu oamenii pentru a produce înţelesuri (semnificaţii). Contribuţiile cele mai importanta la apariţia şi dezvoltarea şcolii semiotice au fost semnate de Charles S. Fiecare şcoală interpretează. Prima defineşte interacţiunea socială drept procesul prin care o persoană e în legătură cu altele. pp. în special psihologia şi sociologia. 61-88. fie în plan comportamental. În cursul de faţă vom aborda comunicarea din ambele perspective. căci preferinţa exclusivistă pentru una dintre ele ne apare păguboasă pentru scopul nostru. este o accepţiune mai complexă şi mai îndepărtată de accepţiunea simţului comun 3 . “şcoala proces” defineşte comunicarea mai aproape de accepţiunea comună a termenului: procesul prin care o persoană intră în legătură cu altele şi le afectează – fie în plan intelectual. în felul său. Principala abordare este cea semiotică. afectându-le comportamentul. 2. iar Saussure de danezul L. Peirce 1 şi.

cât şi prin bivalenţa proprie comunicării interculturale. Ambivalenţa demersului nostru se justifică atât prin bivalenţa comunicării în general. Din cele spuse mai sus rezultă cât de importantă este modelarea în cercetare şi în activitatea didactică. cât şi producerea şi schimbul de înţelesuri (determinate întotdeauna cultural). de determinismul cultural al comunicării. Un model este un fel de “hartă”. Mesajul este ceea ce emiţătorul pune înăuntrul său. prin indiferent care mijloace.atunci când analizăm legătura dintre natura limbajului şi natura comunicării. referenţial). Ele au meritul de a ilustra. care scoate în evidenţă interacţiuni constante. ŞCOALA PROCES Adepţii acestei şcoli consideră mesajul drept ceea ce se transmite prin procesul de comunicare. Prezentăm în continuare câteva dintre modelele de analiză în care comunicarea este abordată ca proces. Valoarea unui model este dată de următoarele: a) luminează. vom gândi în termenii şcolii semiotice. Intenţia emiţătorului poate fi specificată sau nespecificată (anunţată sau nu). b) evidenţiază unele conexiuni între caracteristici. Ei cred că intenţia este un factor decisiv în ceea ce constituie mesajul. c) precizează criteriile după care s-a făcut selecţia acestora. natura şi scopul modelării în cunoaşterea ştiinţifică. 14 . accepţiunea la care ne vom referi va fi aceea dată de “şcoala proces”. Abordarea ambelor aspecte ni se pare de maximă importanţă pentru teoria comunicării interculturale şi. sistematizează unele caracteristici ale domeniului studiat. pentru administrarea şi ameliorarea comunicării dintre diferite ideologii. dar e identificabilă prin analiza mesajului. biunivoce. totodată. care ne reprezintă caracteristici selecţionate ale “teritoriului”. când ne vom ocupa. între “producătorul” de mesaj şi sistemul de referinţă. fără să fie atotcuprinzătoare. clarifică. respectiv. cu atât mai mult. între acesta şi “cititor”. conştientă sau nu. folosindu-ne de conceptele lui Kuhn şi Gonseth (paradigmă şi. însă. 1. d) delimitează domeniul modelat. aceasta întruneşte ambele aspecte: atât afectarea modului de gândire al interlocutorului. Ceea ce ne loveşte timpanul va fi un mesaj doar dacă este ceva preconştient ca semnal pentru un ascultător.

redundanţa şi entropia. oriunde ar apărea (în transmitere. inserată o căsuţă pentru recepţionare “semantică” între cea a recepţionării tehnice şi destinatar. Shannon şi W. auditoriu sau chiar în mesaj). 15 . cum ar fi informaţia. face întotdeauna confuză intenţia emiţătorului şi limitează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă într-o situaţie dată şi la un moment dat. Weaver au publicat. ea decide ce mesaj să fie trimis sau. Modelul creat de cei doi este unul linear. Depăşirea problemelor cauzate de zgomot i-a condus pe Shannon şi Weaver la alte concepte fundamentale. poate. În opinia lui John Fiske. canal. B) problemele semantice (cât de exact acoperă simbolurile înţelesurile care s-au vrut transmise?). Iată reprezentarea grafică a acestuia: a) Sursa este locul luării deciziei. Shannon şi Weaver identifică în studiul comunicării trei niveluri semnificative: A) problemele tehnice (cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile?). considerată una dintre “seminţele” cele mai importante din care s-au dezvoltat studiile comunicării 5 . simplitatea modelului a atras multe propuneri de îmbunătăţire.1. Distincţia dintre zgomot semantic şi zgomot tehnic sugerează că ar trebui. în 1949. Zgomotul. cartea Teoria matematică a comunicării. Mesajul selectat este transformat apoi de transmiţător în semnal trimis prin canal la receptor. care nu a fost intenţionată de sursă. mai degrabă. iar linearitatea – o sumedenie de critici. selectează unul dintre mesajele posibile. C.1. C) problemele de eficienţă (în ce măsură afectează înţelesurile recepţionate orientarea acestora în direcţia dorită de emiţător?). b) Zgomotul reprezintă orice adăugire la semnal între transmitere şi recepţie.

redundanţa este omniprezentă şi nu e deloc greu de observat că un nivel mai ridicat al ei se asociază cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturare a erorilor. Shannon şi Weaver utilizează termenul de “informaţie” într-un mod specific. consideră John Fiske. Canalul este mijlocul fizic prin care este transmis semnalul. În consecinţă. în general. caracterizate prin grade de redundanţă diferite. cu atât este mai mică informaţia (şi invers). conţinutul acestui enunţ este total previzibil. tehnic. iar celălalt – “Nu”. Pentru a ilustra acest raport de invers-proporţionalitate. cod. d) Redundanţă şi entropie. Informaţia conţinută de fiecare semnal este identică. d) Canal. Pe de altă parte. “Redundanţa este. Un flash poate însemna “Da”. deci previzibilă într-o proporţie de 50%. iar entropia al uneia scăzute. Entropia este mai puţin confortabilă. Cu cât predictibilitatea este mai mare. Dacă întâlnesc un prieten pe stradă. În limba naturală. Limba română prezintă un larg repertoriu de mărci 7 ale pluralului substantivelor. p. Acestea pot fi mai bine definite în corelaţie cu un al treilea. fiindcă pentru el. “Da” conţine aceeaşi cantitate de informaţie ca “Vechiul Testament”.c) Informaţia. Putem avea un cod care constă din două semnale: flash-ul 1 şi flash-ul 2. Pentru a-l înţelege trebuie să uităm de înţelesul zilnic al termenului. Redundanţa este ceea ce este previzibil sau convenţional într-un mesaj. iar celălalt – “Noul Testament”. medium-ul. medium. informaţia conţinută în enunţul “litera e urmează după litera d” este nulă pentru un cunoscător al alfabetului latin. un mesaj cu înaltă predictibilitate este redundant şi dispune de un grad informativ redus. Într-un astfel de caz. poate. Entropia poate fi cel mai bine înţeleasă ca maximum de impredictibilitate. mai stimulativă. Codul este un sistem de înţelesuri comun 16 . o forţă care operează pentru păstrarea status-quo-ului şi împotriva schimbării. mesajul este redundant. 35). În mass-media. ce atrage după sine un înalt grad informativ. fenomenul opus este entropia. să luăm exemplul dat de Fiske. probleme ce pot fi asociate cu acurateţea sau cu depistarea de erori. este o măsură a numărului de alegeri de semnal care pot fi făcute şi a faptului că aceste alegeri pot fi destul de aleatorii 8 . Redundanţa vine în întâmpinarea rezolvării problemelor practice de comunicare. mai şocantă. Informaţia trebuie înţeleasă ca o măsură a predictibilităţii semnalului 6 . Alte două importante concepte sunt canalul şi codul. îi spun “Salut”. Redundanţa este rezultatul unei predictibilităţi înalte. însă mai greu de comunicat cu eficienţă” (1. sau un flash poate însemna “Vechiul Testament”. fiind ceva foarte probabil.

Produc lucrări. 1. Constă deopotrivă din semne şi din reguli care determină cum şi în ce context pot fi folosite aceste semne 9 . Medium (media) reprezintă mijlocul (mijloacele) tehnic (tehnice) de convertire a mesajului în semnal. celebrul său studiu. Principala deosebire dintre categoriile (ii) şi (iii) este aceea că. care să poată fi transmis prin canal. Astfel.media mecanice: telefonul. expresii.media de prezentare: vocea.media de reprezentare: cărţi. picturi. prin care se comunictă fapte. ii . faţa. idei sau viziuni. care devin principalele elemente ale modelului său: Cine / Who Spune ce / Says what Prin ce canal / In which channel Cui / To Whom Cu ce efect? / With what effect? Modelul Lasswell 17 . iii . Acestea folosesc limbaje “naturale” (cuvinte rostite.membrilor unei culturi sau subculturi. H. radioul. în cazul al treilea. Pot fi o înregistrare a produselor din prima categorie. De fapt. putem clasifica media în trei categorii: i . media folosesc canale ce sunt supuse unor restricţii tehnologice mai mari şi sunt mult mai afectate de un zgomot de tip tehnic. “Structura şi funcţia comunicării în societate” (3). gesturi). a apărut în 1948. adică obiecte comunicaţoinale. Lasswell susţine că pentru a înţelege procesele comunicării în masă este necesar să înţelegem fiecare dintre etapele acesteia. citat frecvent până în zilele noastre. trupul. fotografii.2. Lasswell a elaborat unul dintre primele modele ale comunicării. Teoria matematică a comunicării. care să existe independent de cel care comunică. televiziunuea. cu un an înainte ca Shannon şi Weaver să publice cartea lor. sentimente.

Studiile cu privire la instituţii şi la comunicarea din/dintre ele. mesajul sau canalul. el relaţionează mesajul cu “realitatea” despre care relatează. la producătorii de mesaje. la audienţă şi la factorii ce afectează audienţa au fost marcate. de fapt. fiecare modificare poate fi suficientă pentru a determina schimbarea efectului. mai mult sau mai puţin programatic. de acest model liniar. curent care a dominat psihologia americană în prima jumătate a secolului XX.Fiske spune că. George Gerbner a încercat să elaboreze un alt model general de comunicare (4). aceasta este o versiune verbală a modelului ShannonWeaver. modificare determinată de anumite elemente identificabile în procesul comunicării. “efectul” reprezintă o modificare observabilă şi măsurabilă în ceea ce-l priveşte pe receptor. 18 . atunci se schimbă şi efectul: putem schimba codificatorul. apreciind că Lasswell a propus tot un model liniar. ceea ce facilitează discutarea problemelor de percepţie şi de înţeles. Majoritatea cercetătorilor care au abordat comunicarea în masă au urmat. De altfel. ridicând mai ales problema efectului decât pe cea a semnificaţiei După Lasswell. 1. Acest model este mai avansat prin două aspecte.3. În primul rând. concepe comunicarea ca pe un proces care constă în două dimensiuni ce alternează: cea perceptivă (sau de recepţie) şi cea de comunicare (dimensiunea modalităţii de transmitere şi control). acest model. El consideră comunicarea doar ca transmitere de mesaje. Dacă unul dintre aceste elemente este schimbat. în la doilea rând. pe care John Fiske îl localizează în paradigma “comunicării-proces”. el este foarte potrivit cu behaviorismul. decenii la rând.

Perceperea de către M a evenimentului (E) are ca rezultat E1. Dacă M este maşină. 19 . Este un proces de adaptare a unor stimuli la matricea internă de gândire sau la concepte deja asimilate.Dimensiunea orizontală: evenimentul (E). Cercul care reprezintă acest mesaj este divizat în două. pentru că i-am conferit înţeles. Este clar că atunci când avem un conţinut dat (un E dat). Are loc când percepţia despre eveniment. Astfel. Percepţia umană este un proces de interacţiune sau negociere. este convertită în semnal despre E. de capacităţile sale fizice. Acesta e ceea ce numim de obicei mesaj. “înţelesul” derivă de la potrivirea unor stimuli externi la concepte interne 10 . iar cea notată cu E se referă la conţinut. SE. ceva din realitate. partea în care s-a notat S este cea care se referă la mesaj ca semnal în forma pe care o ia. Dacă M este uman. selecţia este determinată de parametrii săi tehnici. înseamnă că am perceput ceva. Când această “potrivire” are loc. A găsi cel mai bun S pentru un E dat este una dintre preocupările principale ale celui care comunică. adică semnal sau afirmaţie despre eveniment. este perceput de receptor (R) – receptor uman sau tehnic. acesta poate fi comunicat în moduri diferite – avem un anumit număr de S-uri dintre care putem să alegem. Dimensiunea verticală este cel de-al doilea stagiu. E1. Relaţia dintre E şi E1 implică selecţia dintre elementele percepute de M şi complexitatea evenimentului. procesul de selecţie este mai complex.

ceea ce este perceput de receptorul M2 nu este evenimentul E. Aici. perceput/transmis. ci de cel care comunică 13 .4. T. pp. ne întoarcem la dimensiunea orizontală. conform teoriei lui T. o formă total diferită de cea a proceselor prezentate mai sus: una triunghiulară. iar forma pe care o ia nu este determinată până nu are loc negocierea dintre M2 şi SE: ca să rezulte un înţeles pentru SE1. 393-400). ci un semnal sau o afirmaţie despre eveniment. de fapt. Ca şi selectivitatea. X A B Ilustrarea schematică a unui sistem minimal ABX. Pentru cel de-al treilea stagiu al procesului. transmiţătorul alege cum şi către cine trebuie făcut mesajul disponibil. însă selecţia efectivă o va face un medium de comunicare şi cel care îl controlează 12 . prin modelul său (vezi 5. Un ultim concept prezent în modelul lui Gerbner este disponibilitatea. 1. Această dimensiune mai conţine conceptul de acces la media şi la canalele de comunicare. Newcomb introduce. accesul este permis subiectelor de primă importanţă pentru societate. SE. selecţia nu este făcută de cel care percepe. Newcomb 20 . Importanţa sa majoră constă în faptul că introduce studiul comunicării în context societal sau. aceasta “hotărăşte” ceea ce este. M2 întâmpină SE cu un set de necesităţi şi concepte care derivă din modelul său cultural. altfel spus. într-o relaţie socială 14 .Importanţa lui SE constă în aceea că alegerea lui S (adică a formei) va afecta evident prezentarea lui E – relaţia dintre formă şi conţinut este dinamică şi interactivă 11 . Înţelesul potenţial al mesajului nu este niciodată complet realizat. De obicei. În acest caz.

Modelul lui Jakobson seamănă şi cu cel liniar. sau dacă A îşi schimbă relaţia cu X.al treilea element. dar şi de semnificaţia acestuia. cât şi o formă de trecere de la “şcoala proces” la şcoala semiotică (care va fi studiată în continuare). X este parte a mediului lor social. şi cu cel triunghiular. iar celălalt este codul (un sistem de semnificaţii împărtăşite prin intermediul căruia a fost structurat mesajul). guvernul şi poporul. AXB este un sistem. Cu cât X are un rol mai important în mediul lor social. Dacă A şi B au atitudini similare faţă de X. atunci cei doi. Jakobson şi-a reprezentat modelul astfel: 21 . Adresantul recunoaşte că mesajul se poate referi şi la altceva decât la el însuşi. se vor găsi sub presiunea de a comunica până când vor ajunge la atitudini asemănătoare faţă de X (şi sistemul va ajunge la echilibru). 213-214). şi anume la un context . respectiv. A şi B. B şi X se vor modifica. fără de care acesta nu poate fi conceput. Dar Jakobson mai adaugă doi factori: unul este contactul (canalul fizic şi conexiunile psihologice dintre expeditor şi adreasant). Ca lingvist.A şi B sunt cel ce comunică şi. Acest model de comunicare reprezintă atât un component de drept al “şcolii proces”. Roman Jakobson a fost interesat de structura internă a mesajului. B va fi determinat să-şi schimbe relaţia fie cu A. cu atât mai urgentă va fi resimţită nevoia de echilibru 15 . atunci sistemul va fi în echilibru. ei pot fi doi indivizi. Apoi modelează funcţiile pe care actul de comunicare le realizează prin intermediul fiecărui factor constitutiv. dacă A se schimbă.5. ajungând să construiacă o punte între cele două şcoli – “şcoala proces” şi şcoala semiotică. fie cu X. administraţia şi sindicatul. care închide triunghiul (6. Jakobson pleacă de la modelarea factorilor constitutivi ai actului de comnicare. El porneşte de la obişnuita bază liniară: un expeditor trimite un mesaj către un adresant. receptorul. 1. ceea ce înseamnă că relaţiile sale interne sunt interdependente. Dacă A va avea o opinie mai bună despre X decât B.

comanda militară). gluma gratuită sau jocul de cuvinte) şi un maxim (de pildă. într-o ştire de presă) şi un maxim (în poezia de dragoste). atitudinile. Rezultă un model similar celui precedent. Această funcţie variază între un minim (de pildă. unde fiecare funcţie ocupă o poziţie similară cu cea a factorului la care se referă: referenţială emoţională poetică empatică de metalimbaj persuasivă Funcţiile limbajului în actul de comunicare. 2) Funcţia persuasivă descrie efectul mesajului asupra destinatarului. după Jakobson Destinatar Fiecare factor determină altă funcţie a limbajului. Conform acestei funcţii. clasa socială etc. dar de fiecare dată putem avea o altă ierarhie a acestora. Şi ea variază între un minim (să spunem. mesajul transmite emoţiile. 22 . după Jakobson Să le explicăm pe rând: 1) Funcţia emoţională exprimă relaţia dintre mesaj şi expeditor (mulţi autori o mai numesc şi “funcţie expresivă”). statusul profesional.Expeditor context mesaj contact cod Factorii constitutivi ai comunicării. în orice act de comunicare vom găsi toate aceste funcţii. ale expeditorului (toate acele aspecte care personalizează orice mesaj. făcându-l unic).

memorabil. această funcţie este îndeplinită de relaţia estetică dintre pachetul de ţigări şi ziar. 4) Funcţia empatică menţine relaţia dintre expeditor şi adresant. deşi – după cum vom vedea . fiecare conţinând acelaşi diftong. ele corespund. ceea ce a şi fost în campanie (a se vedea imaginea alăturată). 6) Funcţia poetică exprimă relaţia mesajului cu el însuşi (de fapt. formultaă însă în alţi termeni. iar nu codul limbajului curent. ele formează un obiect artistic. Aici. două dintre ele rimează. preocupată de “adevăr” şi “acurateţe”. ea asigură posibilitatea realizării actului de comunicare. elementelor A. Orice mesaj inteligibil are şi o funcţie de metalimbaj – uneori implicită. lansat în campania electorală a preşedintelui Eisenhower. alteori explicită 17 . ceea ce este primordial în comunicarea de tip obiectiv. În exemplul invocat de Fiske. Cum se poate identifica codul folosit în comunicarea nonverbală? Fiske dă următorul exemplu: un pachet de ţigări gol aruncat pe o bucată de ziar vechi înseamnă dezordine.cea empatică a mai apărut în scenă. în plus. dar dacă pachetul este lipit de ziar şi ambele sunt înrămate.3) Funcţia referenţială descrie orientarea reală a mesajului. unde are şi rolul central 19 . relaţiile dintre elementele sale). ne dăm seama că totul conduce spre un slogan “poetic”: plăcut. Ea este cel mai mult evidentă în comunicarea artistică. analiza ar poate fi continuată în I LI K E I KE 23 . B şi X din modelul lui Newcomb. Aceste trei funcţii sunt atât de evidente. Dacă adăugăm faptul că nu există decât două consoane. factuală. În engleză. Jakobson ilustrează funcţia poetică cu sloganul electoral “Îl susţin pe Ike” (I like Ike). păstrând canalele deschise. 5) Funcţia de metalimbaj constă în identificarea codului utilizat în comunicare. Următoarele trei funcţii par mai puţin familiare. care naşte metafora “societăţii-care-aruncă-lucruri” şi în care oamenii au devenit “producători-de-resturi” (imagini dragi artei pop). încât le putem considera de bun-simţ. Când am scris cuvântul redundant în rândurile de mai sus. am folosit codul teoriei comunicării (în speţă. rama îndeplineşte funcţia de metalimbaj 18 . sloganul este format din trei monosilabe. unde cuvântul are înţelesul de “abundenţă inutilă de expresii verbale sau de imagini”. această funcţie realizează ceea ce s-a numit elementul redundant al mesajelor 16 . Dacă se va considera acest slogan o insignă. de fapt. Altfel spus. al celei elaborate de Shannon şi Weaver).

mesajul nu este ceva trimis de la A spre B. index – toţi referindu-se la căi diferite de creare de înţeles. Ele sunt modele structurale. iii. şi producătorul/cititorul. încât ele ocupă acelaşi loc 21 . Atenţia se îndreaptă asupra “textului” şi a modului în care este “citit” acesta. Studiul semnelor şi al modului în care acestea funcţionează este denumit semiotică sau “semiologie”. indică relaţii între elemente în cursul creării de semnificaţii. Este clar că ne aflăm în faţa unei mostre de comunicare vizuală exemplară. semn. Studiind comunicarea din această perspectivă. a. produce înţelesul. semnul însuşi. cât pe comunicarea ca generator de semnificaţii. în care numele “Ike”. mesajul este o construcţie de semne care. icon. Negocierea are loc când “cititorul” filtrează mesajul. diminutivul de alint al generalului Eisenhower. ii. în ceea ce priveşte semnele şi codurile care compun mesajul 20 . relaţia este astfel structurată. Cu cât împărtăşim aceleaşi coduri şi acelaşi sistem de semne. codurile sau sistemele în care sunt organizate semnele. Astfel. apare lizibil şi pe verticală. şi orice săgeţi. cum ar fi: semiotică. ŞCOALA SEMIOTICĂ Pentru şcoala semiotică. p. 61). Accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces. Producerea şi lectura textului sunt privite ca paralele (dacă nu chiar identice). prin sita modelului cultural. 2. Aşadar. Semiotica are trei arii majore de studiu: i. “Lectura” este procesul de descoperire de sens ce apare atunci când “cititorul” interacţionează sau negociază cu “textul”. Emiţătorul (transmiţător de mesaj) scade în importanţă. cultura în care operează aceste semne şi coduri. cu atât mai apropiate vor fi cele două semnificaţii atribuite mesajului (1. semnificaţie. ci element într-o relaţie structurată ce include printre alte elemente şi realitatea externă. prin interacţiune cu receptorul. atunci când apar.planul imaginii vizuale. modelele de comunicare vor diferi de cele deja amintite prin aceea că nu sunt lineare şi nu conţin săgeţi care să indice fluxul mesajului. va trebui să ne obişnuim cu un nou set de termeni. Semiotica îşi concentrează atenţia asupra “textului” şi acordă receptorului sau “lectorului” un rol mult mai activ decât în majoritatea modelelor comunicării proces 24 . în cadrul acestor procese. În centrul preocupărilor sale se află semnul. a semnificaţiei. Semiotica 22 .

Deşi nu părăseşte presupoziţia existenţei unei realităţi obiective (proprie tuturor filosofiilor realiste). Susţine că semnul constă în forma sa fizică asociată unui concept mental şi că acest concept mental. Acesta este numit interpretantul primului semn. Odată cu Saussure. în urma interacţiunii cu receptorul. semnificatul şi consumatorii săi ca vârfuri ale unui triunghi. Fiecare element este în strânsă legătură cu celelalte două şi poate fi înţeles numai prin celelalte două elemente. produce înţelesul. Semn şi semnificaţie. la ce se referă semnul şi cei care îl utilizează (consumatorii de semn). creând în mintea acelei persoane un semn echivalent. Primul vede semnul. ştiinţele limbajului renunţă la ideea că semnele lingvistice s-ar referi la “obiecte” din realitate. care este un proces de negociere între “lector” şi “text”. Pentru semiotică. nu la lucruri. Primul semn există pentru obiect. Saussure introduce o idee revoluţionară. Charles S. depăşind astfel “eroarea refernţialităţii”. care va marca destinul ştiinţelor limbajului şi comunicării: semnele se referă la concepte. b. Charles Sanders Peirce şi Ferdinand de Saussure sunt cercetătorii ce au pus bazele semioticii. Un semn este ceva fizic. Toate modelele ce urmăresc semnificaţia au cam aceeaşi formă. Fiecare dintre acestea urmăreşte trei elemente. la rândul său. este un mod de a înţelege realitatea externă. Primul constribuie cu experienţa sa culturală referitoare la semnele şi codurile celui de-al doilea. Acesta se naşte sau este “descoperit” în procesul “lecturii”. perceptibil pentru simţurile noastre.1.(modelul lui Gerbner fiind o excepţie) 23 . cum o numeşte Umberto Eco în Tratatul de semiotică generală. Peirce (14) a identificat o relaţie de tip triunghiular între semn. semnn 25 . Acestea sunt: semnul. care sunt implicate în orice studiu al semnificaţiei. El consideră că semnul se adresează cuiva. care se referă la altceva decât el însuşi şi care depinde (pentru a fi un semn) de recunoaşterea lui de către consumatorii săi 24 . Semnul este legat de realitate numai prin conceptele pe care le au cei ce-l folosesc. mesajul transmis este o construcţie de semne care. Peirce adoptă însă o linie uşor diferită. utilizator şi realitatea externă. 2.

numai legătura dintre simbol şi referent este indirectă (sau “atribuită”).apud Fiske (1. S. o hartă este un icon. Crucea roşie este un simbol. care este obiectul”. p. referinţa corespunde “interpretantului”. Semnul pe care îl creează îl numesc interpretantul primului semn. Dar pot fi şi iconi verbali: interjecţiile sunt o tentativă de icon de limbaj. El comunică numai ceea ce oamenii au stabilit că reprezintă. 26 . ca şi referinţa cu simbolul. mai dezvoltat. iar simbolul – “semnului”. adică are un efect în mintea celui care îl foloseşte – interpretantul. Iată cum şi-a explicitat modelul însuşi Peirce (apud 15): “Un semn este ceva ce stă. care este înţeles de către altcineva. Un semn se referă la altceva decât el însuşi – obiectul. Semnul se adresează cuiva şi creează în mintea acestei persoane un semn echivalent sau. Ogden şi Richards. Peirce . Referentul şi referinţa sunt legate direct. referinţa şi simbolul. poate. Referentul corespunde “obiectului” de la Peirce. 64) Săgeţile duble arată că fiecare termen poate fi înţeles numai în relaţie cu ceilalţi doi. Iconul se aseamănă cu obiectul: o fotografie a mâinii este un icon. Peirce a identificat o relaţie de tip triunghiular de semne: icon. Acesta nu este consumatorul. Continuatorii lui Peirce. într-o anumită privinţă sau într-o anumită măsură. vor propune tot un model triunghiular al semnificaţiei: referentul.interpretant obiect Elementele semiozei la Ch. Semnul stă drept alt-ceva. pentru cineva. Indexul este un semn a cărei existenţă este în directă conexiune cu obiectul în cauză. strănutul pentru răceală. Simbolul este un semn a cărui conexiune cu obiectul este o problemă de convenţie. drept alt-ceva. înţelegere mutuală sau regulă. utilizatorul semnului. numerele sunt simboluri. index şi simbol. ci ceea ce Peirce denumeşte “adevăratul efect semnificant” – un concept mental produs deopotrivă de către semn şi de experienţa utilizatorului în legătură cu obiectul 25 . Fumul este index pentru foc.

Modelul Ogden-Richards poate fi ilustrat – schematic. dar 27 . Simbolul şi referenţialul de la Odgen şi Richards sunt similare cu “semnificantul” şi. respectiv. Pentru Saussure. că acestă inovaţie apropie modelul Ogden-Richards de modelul lui Saussure. semnul este un obiect fizic cu semnificaţie sau “un semn constând din semnificant şi semnificat”. cei doi autori britanici plasează simbolul într-o poziţie-cheie: simbolurile noastre ne direcţionează şi ne organizează gândurile şi referenţialele. cuvintele) se corelează cu alte semne.Vom vedea. iar referenţialele noastre ne organizează percepţia realităţii 26 . 66) 2. “semnificatul” din modelul lui Saussure (cum vom vedea în paragraful imediat următor). p. ca lingvist. Ca şi acesta din urmă. de relaţia unui semn anume cu celelalte. pe el l-a preocupat mai mult modul în care semnele (sau. precum şi. El este interesat în primul rând de relaţia semnificantului cu semnificatul. Spre deosebire de Peirce. Ferdinand de Saussure (17). semnificatul este conceptul mental la care se referă.2.apud Fiske (1. cum am amintit mai sus. care vorbesc aceeaşi limbă. Acest concept mental este cam acelaşi la toţi membrii aceleiaşi culturi. decât de modul în care se corelează cu “obiectul” peirceean. în cazul său. Termenul lui Saussure de “semnificat” are similarităţi cu cel de “interpretant” folosit de Peirce. a fost interesat în primul rând de limbaj. desigur – ca în figura de mai jos: referent se referă la (= alte relaţii cauzale) care simbolizează relaţie cauzală referinţă (gând) înlocuieşte (= o relaţie atribuită) simbolul Elementele semiozei la Ogden şi Richards . El îşi concentrează atenţia mult mai direct asupra semnului însuşi. în continuare. Semnificantul este imaginea semnului aşa cum îl percepem – urma pe hârtie sau sunetele în aer.

Puse pe hârtie. ci şi semnificatul (conceptul mental). Semiotica evaluează comunicarea ca generare de semnificaţie prin mesaje generare realizată fie de cel ce codifică. Dar decă le citim ca pe un cuvânt. este modalitatea noastră ca fiinţe umane de a da semnificaţie lumii. semioza. totuşi. obţinem cuvântul ox (în engleză. alăturarea literelor o şi x fiind produsul culturii engleze). Relaţia dintre concept şi realitatea fizică (exterioară) este o semnificare. consecinţă) pentru a relaţiona semnificantul şi semnificatul: el nu manifestă interes pentru domeniul utilizatorului de semn. chiar atunci când ele folosesc acelaşi cuvânt: un concept mental va avea fermierul din Texas şi alt concept mental vor avea un copil londonez. adică de a o înţelege. Semnificaţia nu este un concept static. absolut. În acest caz. 67) Cum funcţionează. Analiza semnului în maniera lui Saussure trimite într-un plan secund problema semnificaţiei. “bou”).Saussure nu foloseşte niciodată termenul de “efect” (urmare. Saussure o numeşte “semnificare” şi o expediază: semnul semnificaţia semnificant (existenţa fizică a semnului) şi semnificat (concept mental) realitatea externă sau înţelesul Elementele semiozei la Ferdinand de Saussure . fie de cel ce decodifică mesajul. adică un concept mental pe care îl avem despre această categorie de animale. clar delimitat în mesaj. p. Ea este un proces activ. avem un semn compus din semnificant (cele două litere) şi un semnificat. Fiske optează pentru semnele “OX”.apud Fiske (1. un aborigen din Australia sau un pescar din Noua Zeelandă 27 . Este important să înţelegem că nu numai semnificantul este produsul unei anumite culturi (în cazul de faţă. adică relaţia de semnificare? Pentru a o ilustra. Acesta va diferi de la o cultură la alta. pentru a 28 . cele două semne pot să însemne primele două mutări la un joc de “x şi zero”. Lingvistul elveţian a fost mai puţin preocupat de relaţia cu “obiectul” sau cu “realitatea externă”. atunci când ajunge la această relaţie. a relaţiei dintre semnificat şi realitate (sau a celei dintre “semnul” considerat de Peirce şi “obiect”). caz în care rămân doar semne pe hârtie. După cum remarcă Fiske.

pentru că implică un “mai-las-eu – mai-laşitu” între persoană şi mesaj. care-i permite să dialogheze cu semenii săi. ‘ocolesc’ subiectul. Iată ce reprezentare a relaţiei subiect-limbă propune Claire Bourguignon: Saussure / Chomsky Limba = “tezaur universal” SUBIECT Jakobson Limba = “cod” pentru utilizare comunicativă Relaţia subiect-limbă la Saussure. p. p. 57) Săgeata verticală pleacă de la “limbă – tezaur universal” şi merge spre subiect. Jakobson pe de altă parte. căci la el apare noţiunea de context. totuşi. Chomsky şi Jakobson (18. “Într-un anumit fel. primii studiind ceea ce se petrece în amontele luării de cuvânt. precum şi elementul psihologic. făcând din acesta depozitarul unui sistem formal universal. pe care Saussure şi Chomsky l-au înţeles fiecare în felul său. 54). abordarea subiectului comunicator rămâne foarte superficială. Negocierea este poate cel mai util dintre ele. ca şi Auguste Comte. Roman Jakobson introduce o dimensiune mai umană în ideea de comunicare. pe care o aplică indiferent de ‘comunitate’ sau de individ: el vorbeşte despre ’tezaur interior’.caracteriza acest proces. Saussure şi Chomsky descriu un sistem formal interiorizat de om. Saussure şi Chomsky pe de-o parte. Nu putem încheia acest capitol fără să sesizăm caracterul abstract al subiectului în cele două abordări descrise de Fiske. fără a avea niciodată nevoie s-o pună. p. a genera sau a negocia. sistem pe care Auguste Comte îl numea “tezaur universal”. recurgând. celălalt studiind ceea ce se petrece în aval” (18. de ’suma tezaurelor limbii individuale’ sau de ’suma amprentelor depuse pe fiecare creier’” (19. Pierre Bourdieu leagă această noţiune de teoria saussuriană: “Saussure dizolvă problema condiţiilor economice şi sociale în procesul de însuşire a limbii. Săgeata orizontală pleacă de la subiect şi merge spre 29 . 24). semioticienii folosesc verbe ca a crea. la metafora tezaurului. care lipsesc cu desăvârşire la Shanon. de ’tezaur depus prin practica vorbirii în subiecţi aparţinând aceleiaşi comunităţi’.

în cadrul unei simple campanii de informare. modelele “şcolii proces” ne vor fi deosebit de utile.exterior. este de recomandat consultarea cărţii profesorului Ion Drăgan. Avem aici o înţelegere a comunicării care dăinuie în imaginarul multor contemporani de-ai noştri. Prin această schemă. dar în nici un caz un subiect ca existenţă de sine stătătoare. comunicrea socială poate fi abordată şi ca proces. abordarea semiotică devine o condiţie obligatorie a succesului. Faptul că unii manageri şi oameni politici reduc campaniile de comunicare la campanii de informare sau faptul că alţii confundă Relaţiile Publice cu publicitatea se explică prin această viziune asupra limbajului. trebuie precizat că cele două moduri de a înţelege comunicarea nu sunt neapărat contradictorii. adânc înrădăcinată 28 . Pentru o viziune cât mai amplă asupra abordărilor. Vom vedea că în practica profesională. fie “destinatar”. în schimb. În încheiere. Astfel. ele sunt două abordări din unghiuri diferite. Cu alte cuvinte. cele două abordări nu se exclud din punct de vedere practic. comunicarea devenind pur şi simplu informativă. limbajul neavând alt statut decât acela de “cod”. teoriilor şi metodelor care populează întinsul domeniu pe care-l numim generic “ştiinţele comunicării”. 30 . cea mai complexă dintre ele fiind campania electorală. ca transmiţătorul unui “cod”. fiind redus la rolul de “destinatar”. cercetătoarea franceză vrea să arate că subiectul este fie “receptacul”. şi ca generare de semnificaţii. De pildă. la Jakobson subiectul nu apare în dimensiunea sa subiectivă. deşi adepţii “şcolii proces” sunt cantonaţi sub o altă paradigmă 29 faţă de cei ai şcolii semiotice. conform teoriei lui Jakobson. atunci când urmărim schimbul de valori. Paradigmele comunicării de masă (20). dar complementare. transformarea unor reprezentări şi atitudini. Acest lucru se întâmplă în toate campaniile de comunicare. de pe poziţii diferite.

ceea ce îl clasează pe Peirce în categoria concepţiei instrumentaliste (varianta cuvântului-simbol). 41). Ajunsese să viseze la o semiotică generalizată şi dintr-un “elan hilbertian”. Dar devine conştient de diferenţele culturale dacă. Pentru Peirce. de exemplu. în legătură cu un altceva secund. cu formulele de politeţe. în SUA. (…) Idealul ar fi ca fiecare savant să se consacre uneia sau alteia dintre aceste cercetări şi să cuprindă. fără structuri privilegiate” (2. oricum. numit Obiectul său. Este foarte greu. Sublinierea noastră în textul lui Ducrot vrea să indice una dintre raţiunile pentru care îl considerăm pe Saussure unul dintre teoreticienii limbajului care pun gândirea înaintea limbajului (sensul înaintea semnului. ştiinţific. semantica înaintea semioticii). până la Semnele perfecte (de pildă. semiotica s-a confundat cu filosofia limbajului.. p. Rezultă că limbajul este o structură a gândirii care ar exista independent de formele lingvistice. limba – în calitatea ei de “sistem de semne” – este comparabilă cu scriitura. relaţiile dintre cuvânt şi termenii care îl definesc în dicţionar: sinonimia sau parafrazarea). 113). că Peirce “nu are o operă coerentă. 30). El o vedea ca pe o ramură a psihologiei sociale” (2. recepţionează un comportament specific “societăţii de subzistenţă” sau un discurs tributar “economiei centralizate”. ca o nebuloasă. D. dar pentru Saussure ar fi de dorit. pp. Teoria pe care au elaborat-o le-a permis să abordeze problema transmiterii unei cantităţi maxime de informaţii printr-un canal dat şi să afle cum se măsoară capacitatea unui canal oarecare. Tzvetan Todorov aprecia. p. semiotica reprezintă cadrul de referinţă care înglobează orice alt studiu. În lingvistică. Pentru ei. obiectul existent în realitate şi efectul pe care semnul îl produce asupra interpretantului. Shannon şi Weaver au studiat în timpul războiului. cât mai multe fapte posibile. aceasta explicând şi marea varietate a domeniilor de care s-a ocupat. “cuvintele unei limbi sunt simboluri”. spre exemplu. El credea că este nevoie de o ştiinţă a semnelor (“semiologia”) care să studieze semnele în viaţa socială. celor trei niveluri ale experienţei umane: calităţile simţite (ale obiectelor). o spune singur. limbi atât de diferite” (2. experienţa efortului şi semnele. dar şi ca lingvist. semnul este o relaţie de trei termeni (semn. O altă realizare remarcabilă a lui Peirce este clasificarea semnelor (a distins 66 de varietăţi). p. La Saussure găsim ideea că studiul gramaticii contemporane permite identificarea elementelor gramaticale vechi cu elemente apărute ulterior. căci există o diferenţă de natură între limbă (la langue) şi vorbire (la parole) (2. în această ordine. Pentru filosoful american. proprii concepţiei sale despre limbă. dar e foarte greu să posezi. Principala contribuţie a lui Peirce la dezvoltarea semioticii ca ştiinţă autonomă este considerată a fi definiţia dată semnului: “un Semn sau un Reprezentant este ceva Prim care. Un occidental ştie că este membru al unei societăţi vestice. vizitând România. ca o masă amorfă. Interpretantul este şi el un semn pentru alt Interpretant – şi aşa mai departe. într-o oarecare măsură. să îşi asume aceeaşi relaţie triadică faţă de Obiect.NOTE Până la Charles Peirce (1839-1914). chiar dacă structurile lor sunt aparent diferite. el este unul dintre adepţii abordării “riguroase” a limbajului. “din teza saussuriană rezultă că există un arbitrariu lingvistic fundamental distinct de arbitrariul fiecărui semn izolat. intră într-o asemenea relaţie triadică încât este capabil să determine un al Treilea. cât se poate de explicit: “Trebuie să recunoaştem că forma teoretică şi ideală a unei ştiinţe nu este întotdeauna aceea pe care i-o impun exigenţele practicii. canale de comunicare erau cablurile telefonice şi undele radio. numit Interpretantul său. ns. la Bell Telephone Laboratories. el nu spune că n-ar fi posibil… Pentru Saussure. Modul în care au abordat problemele este de înţeles. La rândul lui. După cum vom vedea în captolul următor. confuzia ce domneşte în prezent în aceste cercetări. 44). care corespunde. De altfel. la Peirce. având în vedere formaţia lor de ingineri şi matematicieni. ]. p. din cerinţe interne. de altfel. Doctrina sa se schimba de la un an la altul” (2. p. subordonată idealului hilbertian de inteligibilitate. asemănătoare aceleia dintre Semn şi Obiect” (2. 116). În viziunea lui Oswald Ducrot. aceste exigenţe sunt mai imperioase decât oriunde. ele scuză. “Saussure avea nevoie de semiologie pentru a integra în ea lingvistica. preocuparea lor era aceea de a stabili o modalitate prin care canalele de comunicare să fie folosite mai eficient. Gândirea există înaintea limbajului [subl. Cea mai cunoscută (dar şi cea mai prost interpretată) este distincţia Icon–Indice–Simbol. cu însemnele militare sau cu alfabetul muţilor. 112-113). industriale fiindcă – pentru a da doar una dintre multiplele posibilităţi de interpretare – răspunde la “societatea de consum” sau la “economia de piaţă” aproape în acelaşi fel ca şi ceilalţi membri ai acestei culturi. obiect şi interpretant): ceva care provoacă procesul de înlănţuire. 31 5 4 3 2 1 .B. şi.

pentru a găsi ilustrări nu avem decât să privim relaţia dintre guvernele autoritare şi media lor sau să constatăm că printre primele ţinte ale unei forţe care urmăreşte să răstoarne Puterea se numără posturile naţionale de radio şi de televiziune. Receptorul nu trebuie decât să decodifice. acestea presupun înlocuirea convenţională a unor nume. arătându-se fiecare dintre acestea. Politica unor companii de televiziune de a fixa programe ce conţin sex sau violenţă după ora 9 seara este o modalitate de limitare a disponibilităţii. fiecare literă va fi înlocuită de o cifră. A. Scrieri invizibile. În viziunea lui Richards. subiectul creează sensuri noi sau modifică sensuri vechi: mesajul se autogenerează în însuşi procesul comunicării. “obiectivitatea informaţiei” este o iluzie! Accesul la media este o cale de exercitare a puterii şi controlului social. e copil sau bebeluş. Aceasta este o credinţă larg răspândită despre media. deoarece nu se serveşte decât de o unică modificare fonetică (a lui ă în e) pentru a ne avertiza că termenul se referă la mai multe obiecte de tipul desemnat prin cuvântul raţă. Mai întâi există o selecţie a mijloacelor (canalul şi medium-ul). În comunicare. e adolescent sau preadolescent. cum este şi societatea 14 13 12 11 10 9 8 7 6 32 . care consideră că ar exista un miez al mesajului. iii. deoarece receptorul poate identifica modelul de aranjare a pachetului de cărţi. Pentru Newcomb. mesajul nu există înainte de a fi codificat (exprimat în limbaj articulat). Aşa cum E1 nu este niciodată o replică pe deplin inteligibilă şi completă a lui E. Dacă va fi aşezat în ordine. Pentru a ilustra importanţa regulilor de folosire a semnelor. după un model prestabilit. sperăm să stabilim vârsta cuiva printr-o serie de alegeri binare: bătrân/tânăr. în mod vizual. Pluralul raţe nu poate fi considerat redundant. menite să inducă în eroare pe indiscreţi. opoziţii binare sunt baza limbajului computerelor şi – ar pretinde un psiholog – a felului în care operează creierele noastre. mai ales pentru “democraţiile în formare”. Richards foloseşte această sintagmă plină de culoare pentru a-şi vărsa dispreţul asupra unor abordări din teoria comunicării. Richards numeşte cu aversiune “teoria comunicării ca vulgară împachetare”. cuvinte sau expresii cu altele. Această “potrivire” este controlată de modelul cultural al fiecăruia. atunci e adult sau pre-adult. ca în ceea ce I. Dacă selecţia este o fatalitate. oameni din culturi diferite vor percepe realitatea diferit. apoi există o selecţie în ceea ce priveşte perceperea evenimentului. e de vârstă şcolară sau preşcolară. Conţinutul nu este simplă transferare a ceva sub o anume formă sau datorită unei anume forme. textul va arăta ca o înşiruire de numere. deci am utilizat cinci biţi de informaţie. bit înseamnă alegerea dintre Da şi Nu (0/1). Acestea pot fi grupate în trei mari categorii: i. Dar ideea lui este extrem de importantă. ci şi o problemă de cultură. fiecare semnal va avea un maximum de entropie dacă pachetul de joc este amestecat complet. Fiske dă ca exemplu scrierile secrete. trans-individuală. dacă e preşcolar. dacă e tânăr. În practică. Scrieri disimulate. De exemplu. atunci distorsiunea mesajului iniţial este şi ea inevitabilă. Aşadar. de genul modelului Shannon-Weave. adică să despacheteze “coletul”. pe care le consideră o formă avansată a codurilor. În timpul şi cu prilejul exprimării mesajului. percepţia nu este doar un proces psihologic care se desfăşoară înăuntrul individului. anterior şi independent în raport cu forma. Scrieri cifrate.Punem unitatea numită bit ca măsură a informaţiei. dacă e pre-adolescent. rolul comunicării este simplu: menţinerea echilibrului în sistemul social. adică este împachetat într-un limbaj ca un colet care trebuie trimis. Răspunsul este bebeluş şi a fost obţinut în urma a cinci selecţii. fiecare semnal va avea un maximum de redundanţă. Acesta este apoi codificat. dacă e pre-adult. din care rezultă E1. Astfel. Tocmai de aceea selecţia este la fel de importantă în ambele dimensiuni ale modelului Gerbner – “verticală” şi “orizontală”. ii. iar codificarea mesajului este un proces creativ. Dacă se doreşte să se comunice identitatea cărţilor dintr-un pachet de cărţi de joc. trebuie considerate astfel toate scrierile care nu-şi dezvăluie calitatea de scrieri decât după o anumită prelucrare fizico-chimică a suportului. tot aşa un semnal despre E1 nu atinge niciodată completitudinea şi inteligibilitatea deplină. Aceste alegeri binare.

de a le păstra în stare de funcţionare. el este perceput ca obiect de artă (ceea ce au şi urmărit custozii aşezământului). La nevoie. sinonimii sau analogii. pur şi simplu. totodată. “Era o glumă!” sau “Tocmai încercam să-ţi spun că te iubesc”. evocat de exemplul lui Jakobson. în faţa unei atitudini critice” are darul de a atrage atenţia destinatarului că nu folosim termenul “critic” în sensul cu care este utilizat în vorbirea cotidiană (“a scoate în evidenţă doar părţile negative”. care au facilitat comunicarea dintre principalii actori sociali (sindicate. dar care are rolul de a menţine deschise canalele de comunicare. 1928). medierii conflictelor sau gestionării crizelor. în muzeu. Dar nu putem să nu afirmăm. care a degenerat într-un proces intentat de sculptorul român Vamei S.A. credem că aici se atinge o limită de nedepăşit în ceea ce priveşte funcţia de metalimbaj în artele plastice. unde se şi află în prezent. Geist – New York. Vameşii americani care. Brăncuşi”. explicitarea se poate face prin folosirea unor enunţuri meta-comunicaţionale.românească de astăzi. foto a). unde scopul principal este realizarea consensului.U. că această “josnică uneltire” a fost posibilă tocmai fiindcă funcţia de metalimbaj invocată de Jakobson nu a funcţionat în cazul sculpturii 18 17 16 15 33 . A şi B nu vor mai fi presaţi să a fi de acord asupra lui X. Nu putem face abstracţie de faptul că “scandalul Brâncuşi” a fost produsul “unei josnice uneltiri puse la cale de profesioniştii titraţi şi academişti. Geist (Brancusi by S. Paleolog în studiul “Procesul lui Brâncuşi cu Vama Americană” (Omagiu lui Brâncuşi. O incidentă de felul “Ne aflăm. După Shannon şi Weaver. care se simţeau “ameninţaţi de valul artei moderne şi de prestigiul dobândit în arta sculpturii de C. 1956) sau de V. la Muzeul de Artă Modernă din New York.de pildă. Alţii pictează în ulei obiecte banale. cum vedem în celebrul tablou al lui Oldenburg. cu ocazia Centenarului Brâncuşi). de a face din comunicarea socială o comunicare eficientă A poate fi guvernul. democraţiile occidentale au experimentat cu succes funcţia de echilibrare a comunicării: înfiinţarea consiliilor economico-sociale. Marilyn. Dacă relaţia A–B nu este una de “simpatie”. analizate de unul dintre cei mai fideli biografi ai artistului. în publicitate sau în discursul electoral). iar X – politica de salarizare. vom scrie o notă la notă. Paleolog (lucr. B – un sindicat. Uriaşii pantaloni albaştri (vezi Anexa 1. el sugerează prin această tehnică dezumanizarea portretului actriţei Marilyn Monroe. a avut dedesubturi mai complexe. datorită difuzării lui excesive prin mass media). cuibăriţi în oficialitatea protectoare”.. [Pentru a nu fi bănuiţi de “naivitate intelectualistă”. foto b). ele trebuie evitate de fiecare dată când nu dorim să punem pe cineva “cu spatele la zid”. cum ar spune Karl Popper. Enunţurile meta-comunicaţionale sunt foarte bine venite în comunicarea ştiinţifică sau în cea didactică. Prosperitatea economică a acestor democraţii în ultimele 5-6 decenii nu poate fi înţeleasă fără luarea în considerare a păcii sociale.. iar aceasta nu poate fi explicată fără a se ţine cont de efortul politic de a instrumentaliza comunicarea. Dar ele nu sunt de recomandat în comunicarea socială. p. pentru a preciza că “scandalul Brâncuşi”. În acelaşi muzeu poate fi văzut un superb “monopost” Ferrari. folosirea Relaţiilor Publice în direcţia unor politici consensualiste. instrumentalizarea conceptului de democraţie conasociaţionistă (mai ales în ţări în care societatea era brăzdată de tranşee foarte adânci). patronate şi guvern). În perioada de după cel de-al doilea război mondial.G. se pot folosi propoziţii incidente. Dar pentru a reveni în domeniul artei pop.222). sporirea gradului de inteligibilitate. ei pot avea opinii diferite despre X şi sistemul să fie totuşi în echilibru. În acest caz. de sculptorul american Iacob Epstein (An autobiography – Londra. funcţia de metalimbaj este îndeplinită chiar de muzeu. dezvoltarea profesională a negocierii. “a înfiera”). cum afirmă V. în lucrarea sa din 1967. ca “o piesă industrială”. unde există convenţii explicite cu privire la un scop de asemenea explicit: cunoaşterea adevărului – respectiv. volum editat de revista “Tribuna” în 1976. cit. cum ar fi enunţurile: “Să ne precizăm termenii!”. un guvern socialist şi un sindicat – care teoretic conlucrează (sunt “prieteni”) – se vor găsi forţaţi să ţină mai multe întruniri pentru a cădea de acord asupra politicii de salarizare (X). care pe un traseu de Forumla 1 ar fi perceput. În general. de un roşu strălucitor (vezi Anexa 1. care sunt resemnificate în codul artistic prin însuşi faptul că au fost pictate. în 1926. comparaţii. Dar dacă A este un guvern de dreapta (“neprieten” cu sindicatele). În acest caz. Un artist ca Andy Warhol reproduce clişee fotografice pe care le descompune cromatic şi le re-compune topologic pentru a sugera o anumită idee (de pildă. cea de-a doua funcţie a redundanţei este empatică: a spune “Bună!” pe stradă înseamnă a transmite un mesaj înalt redundant. întins pe durata a doi ani (1926-1928). Atunci când situaţia de comunicare nu ne permite să folosim enunţuri meta-comunicaţionale (de pildă.G. i-au confiscat lui Constantin Brâncuşi opera “Pasăre în zbor ” (variantă în bronz a “Pasărei de aur”) nu ar mai fi crezut că au în faţa ochilor “o piesă industrială” dacă ar fi văzut-o pe un piedestal într-un muzeu .

De altfel. de genul “gură mare”. ar trage cu puşca în ea). Dacă sentinţele şi consecinţele asupra înpricinaţilor au fost diferite. printre altele. el este în stare să se abată de la realitate şi să afirme România este o ţară “mare. Aici nu ne propunem să dezvoltăm definiţia semioticii şi nici să insistăm pe probleme legate de obiectul de studiu şi metodele folosite de această ştiinţă. nu poate avea o activitate profesionistă de Relaţii Publice. ci fiindcă o parte a artiştilor americani şi o mare parte a publicului nu recunoşteau însuşi codul – mai precis. ceea ce nu este neapărat o dovadă de eşec comunicaţional (a gândi astfel este o dovadă a asimilării punctului de vedere semiotic. ci din raţiuni estetice: melodicitatea limbii române. bogată şi frumoasă” nu din raţiuni de obiectivitate (care sunt exprimate de funcţia referenţială). căci ele se găsesc pe toate drumurile. pe care o considerăm esenţa abordării semiotice a comunicării. până la titlurile de presă şi discursurile oficiale. fraza pare neterminată). de unde studenţii pot ieşi. în activitatea de Relaţii Publice este obligatorie faza de cercetare. Dar această luptă este o poveste fără sfârşit. principalul obiect de referinţă al cursului nostru rămâne comunicarea. cursul nostru nu este unul de Semiotică. cititorii cu experienţe sociale diferite pot găsi înţelesuri diferite în acelaşi text. întâlnind într-o pădure o astfel de pasăre. De asemenea. Într-o facultate de Comunicare şi Relaţii Publice. Citându-l pe Thomas Munro. căci nu există mesaj fără sens (la fel cum un semn fără sens nu funcţionează ca semn). Concomitenţa dintre comunicare şi generarea sensului. specialişti în semiotică. a spune că România este o ţară “frumosă” sau numai “bogată şi frumoasă” pare insuficient. V.. Dar dacă “Poftă bună!” trimite gândul la o “mâncare bună”. Revenind la funcţia de metalimbaj. Cine nu ajunge să gândească „emiţătorul” şi „receptorul” ca pe nişte co-autori ai mesajului. Giordano Bruno ori Galileo Galilei” – desigur.“Pasăre în zbor”. În limba română. ci de o reacţie tipică pentru situaţiile în care se naşte o nouă paradigmă culturală (aspect ce va fi dezvoltat în capitolul IV). aşa cum s-ar preda la o facultate de Litere sau la una de Filosofie.G. chiar esenţa abordării semiotice a comunicării). ci şi conţinutul articolului la care se referă titlul (nu discutăm aici titlurile înşelătoare cu premeditare. Orăşenii spun “Poftă bună!” şi nu “Poftă mare”. “sentinţele şi consecinţele fiind altele decât cu prilejul Brâncuşi din 1926” (ibidem). dar poate fi mare sau mică).] Jakobson arată că funcţia poetică operează şi în conversaţia obişnuită: el crede că vorbitorii de engleză spun “martor pasiv” (innocent bystander) şi nu “martor ocular” (uninvolved onlooker) pentru că structura ritmică a primei expresii este mai plăcută. funcţia poetică se manifestă deosebit de frecvent – de la vorbirea cotidiană. Nu mai dăm exemple de titluri din ziare. În urma procesului de „negociere” rezultă Sensul. o anumită “tonalitate” a acesteia parcă cer trei atribute (altfel. Nu avem decât să vedem cât de diferit redau ziarele acelaşi eveniment. mulţi jurnalişti români sunt în stare ca de dragul unui efect estetic să denatureze nu numai realitatea. logice. mai estetică. “burtă mare” etc. aceasta a lipsit nu pentru că n-ar fi existat elementul care să atragă atenţia asupra codului în care trebuia semnificat obiectul din bronz. toate aceste procese au în comun ceva important: ele exprimau lupta ideală dintre două paradigme concurente şi lupta reală dintre reprezentanţii paradigmei dominante şi cei ai noii paradigme. în vederea cunoaşterii bagajului cultural al publicului-ţintă. important este ca studenţii să-şi însuşească abordarea semiotică a comunicării. rezultă însuşi mesajul. psihologice şi simbolice care ies în întâmpinarea mesajului şi „negociază” cu structurile similare ale acestuia. deşi a doua expresie este mai logică (pofta nu poate fi bună sau rea. Iată de ce. (Legenda spune că unul dintre judecători l-ar fi întrebat pe Brâncuşi dacă. Pentru un politician care vrea să-şi convingă auditorii. este de importanţă crucială pentru comunicarea eficientă. altfel spus. “Poftă mare!” îl duce la idei ignobile. care scria că “în acest proces s-au înfruntat concepţii diferite despre natura artelor” (Artele şi relaţiile lor naturale – 1954). 22 21 20 19 34 . Şi aici nu este vorba de banala ignoranţă a unor funcţionari. adică înţelesul mesajului – de fapt. Când receptorul nu deţine toate structurile necesare lecturii. care îndeplinesc funcţia de „ancoră” pentru cumpărătorul de ziare). Paleolog compară procesul lui Brâncuşi cu “cele istorice suferite de eroii minţii cum au fost cele ale lui Socrate. legitimitatea noului cod artistic propus în sculptură de Constantin Brâncuşi. mesajul care pleacă spre el „se pierde în bezna cosmică”. când receptorul nu deţine niciuna dintre aceste structuri. el „vede” dar nu ştie ce vede (aşa-numita stare de perplexitate).. Ce înseamnă „public-ţintă” (target) dacă nu un grup căruia îi este propriu un anumit cultural loading? Bagajul cultural (sau încărcătura culturală) constă în structuri lingvistice. pentru a realiza ce importantă este înţelegerea – această privire asupra lumii – pe care fiecare ziar o împărtăşeşte cu cititorii săi.

Gustav René Hocke . Arhitectura discursului publicitar. cultură (9. Monique Segré – Mituri. deci. deci comunicarea are loc. Pascal Bruckner – Melancolia democraţiei. 26 25 24 23 35 . C.I. Ioan Drăgan şi colab. prin intermediul aşa-numitelor “enunţuri meta-comunicaţionale”). el aparţine utilizatorului. Lucien Sfez – Simbolistica politică (34). Sunt. pp. precum şi a experienţei lui în legătură cu obiectul referit (cu instituţia numită “şcoală”). 12. pp. recomandăm lucrările unor autori români şi străini. mai ales primul capitol. recomandabile studiile despre Şcoala de la Palo Alto şi Şcoala de la Chicago semnate de Luminiţa Mihaela Iacob şi. într-o cultură sau sub-cultură). Daniela Rovenţa Frumuşani – Semiotică. cu predilecţie capitolul 2.22-86). 8. funcţii şi valori” (24. Rolul referenţialelor perceptive în “lecturarea” lumii va fi analizat în capitolul V. Pentru o mai bună înţelegere a teoriei lui Peirce.Realitatea figurativă. paragraful 2. 135-177). Deocamdată. Aici se vede foarte clar încă o diferenţă între modelele liniare şi cele semiotice. semnificaţia este transmisă. Samuel P. Aceste variaţii corespund şi unor convenţii psihologice. existente între utilizatori (cel mai adesea. 9. pp. Ca ghid pentru relaţia dintre mitologie şi simbolistică în istoria universală este util de consultat grandioasa lucrare elaborată sub conducerea lui Roy Willis. Gulian – Lumea culturii primitive. şi pictor şi privitor etc. Georges Balandier – Antropologie politică (30). pp. Un bun exemplu de semn este următorul: dacă un client dintr-un bar ridică o mână pentru a-l chema pe chelner. Acesta ia parte la crearea semnificaţiei textului: contribuie cu experienţa. 437-459). Comunicarea simbolică. Artă. poate. Interpretantul cuvântului şcoală într-un context oarecare va fi rezultanta experienţei utilizatorului în legătură cu acest cuvânt (el îl va folosi. “Répliques et réponses” (35. mai din timp de ce cursurile de Filosofia culturii. Carmen Diaconescu – “Mitul şi mitul politic în interpretarea lui Ernst Cassirer” (29. Perspectiva sociologiei imaginale” (32. 34-43. Mai puţin accesibile dar foarte utile pentru viitorul specialist în comunicare socială sunt lucrăririle lui Erving Goffman. pp. – Construcţia simbolică a câmpului electoral (31). unele fiind editate mai demult. dacă va observa. Huntigton. 13). “În vederea unei antropologii politice” (25. în special studiul “Pentru un lung ev mediu” şi ultima parte. simboluri în societatea contemporană (33). Paul Dobrescu. În vederea familiarizării cu abordările culturologice ale simbolicii sociale (inclusiv ale simbolicii politice). pentru că el implică un rol activ şi pentru că lectura este ceva ce am învăţat să facem. între anumite limite. pp. va veni să vadă de ce a fost chemat. Façon de parler. 10. pp. semnul este o chemare şi este recunoscut deopotrivă de către cei doi. filosofia care a stat la baza semioticii sale. a se vedea antologia românească Semnificaţie şi acţiune (16) dedicată filosofului american. pp.7-28). în special capitolul “Semnificaţie şi figurare” (21.11-84) şi Martin Segalen. Exemplu.Lumea ca labirint (22. în primul număr al “Revistei Române de Comunicare şi Relaţii Publice” (37. Mythologies du monde entier (39). 206-220).Societatea contra statului (28).181-210). acesta din urmă. interpretantul este un concept mental al celui ce utilizează semnul.2644). în funcţie de experienţa utilizatorului. partea I “Structuri. de pildă. de asemenea. să reţinem ideea rolului esenţial al simbolurilor în formarea imaginilor despre lume.157-189). Decodificarea este la fel de activă şi creativă ca şi codificarea. dar pot fi stabilite şi explicit. de Simbolică politică şi de Antropologie politică sunt indispensabile pentru o pregătire superioară în domeniul comunicării sociale.26-49). Limitele sunt date prin convenţii sociale (în acest caz este vorba de convenţiile privind limba folosită într-o societate. 11. Gillo Dorfles – Estetica mitului (22). cum ar fi Pierre Francastel . “Societate şi simbol. rituri. precum şi studiile reunite sub genericul “Comunicare. pp. La Peirce. cu emoţiile şi cu atitudinile sale. “Crezul american şi identitatea naţională” (26. ele pot varia. în special primul capitol. Rites et rituels contemporains (36). Cum să trăieşti fără duşmani? (27). Acestea din urmă nu fac o distincţie principială între “codificator” şi “decodificator”. Viaţa politică americană. o activitate determinată de experienţa culturală a lectorului. Vom înţelege mai bine şi. şi scriitor şi cititor. ea este. respectiv. Pierre Clastres . altele – mai de curând (a se vedea titlurile 7. ele sunt implicite. În acest caz. de unde putem afla viziunea despre lume a acestuia – implicit. Sensul şi semnificaţia cuvântului nu sunt definite în dicţionare. Semiotica preferă termenului de receptor pe cel de “lector” – chiar şi când este vorba despre o fotografie sau o pictură –. societate. 12-31 şi 32-47). Jaques Le Goff – Imaginarul medieval. cu privire la o şcoală de şoferi amatori sau la o clădire lângă care îşi parchează automobilul). Vasile Sebastian Dâncu. care poate fi şi vorbitor şi ascultător. se pot consulta lucrări accesibile. Societate” din următorul număr al acestei publicaţii (38.Pentru cei interesaţi în mod special de acest domeniu. pp. pp.

. selectăm elemente dintr-o multitudine de paradigme. înjurăturile bărbaţilor etc. cu teoria comunicării sau. limbajul îndrăgostiţilor. a cuvântului englezesc “ox” cu cel românesc “bou”). acest fenomen are multe alte cauze. Un exemplu simplu îl constituie literele alfabetului. pentru a comunica. Cuvintele sunt categorii ale paradigmei gramaticale. Paradigma limbajului scris ilustrează două caracteristici de bază ale unei paradigme: i) toate elementele trebuie să aibă ceva în comun. credem că acest reducţionism (reducerea limbajului la “cod”. dintre care unele nu au nici o legătură cu concepţiile despre limbaj. că traducerea cuvintelor dintr-o limbă în alta sar reduce la substituirea unor semnificante (de pildă. că au condei!”. mulţi oameni îşi închipuie că semnificatele sunt universale. acceptat de toată lumea.Faptul că de la o limbă la alta cuvintele diferă este un fapt banal. 29 28 27 36 . În realitate. Totuşi. în calitate de verbe sau substantive. El defineşte paradigma astfel: un set de elemente în cadrul căruia se va opera o alegere şi doar un element din acel set va fi ales. ii) fiecare element trebuie să fie distinct de oricare dintre celelalte elemente ale paradigmei. cu teoria.. în capitolele ce urmează. Foarte răspândit în România. cu preţul simplificării drastice a ideii de subiect) este una dintre cauzele prin care se explică numirea în posturi de specialişti în comunicare a unor jurnalişti care nu au făcut niciodată studii de comunicare (“Sunt buni. De asemenea. Noţiunea de paradigmă va fi analizată. în general. vom spune că acest concept a fost dezbătut şi de Saussure în încercarea lui de a găsi un model teoretic de organizare a semnelor. sau ale altor paradigme utilitare: limbajul legislativ. în schimb. să împărtăşească acele caracteristici care le fac să fie membri ai aceleaşi paradigme. îşi spune managerul sau omul politic). Deci. pe larg. conceptul mental despre bovine este foarte diferit la un ţăran român cu mica lui gospodărie şi la un mare fermier american.

Bucureşti. Petre Botezatu. Editura POLIROM. 60/1953. Bucureşti. Bloomington: Indiana University Press. 1985. Paradigmele comunicării de masă.). John Deely. 1994. 5. Jean-Marie Schaeffer. 4. 2. Melancolia democraţiei. cultură. Gillo Dorfles. Algirdas J. Editions de Minuit. * * * Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Pierre Francastel. 1998. Antet. 28. 14. Harvard University Press. 21. Illinois. IRSS. H. Gustav René Hocke. Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. Lumea culturii primitive. selecţia textelor şi traducere Delia Marga. 11. 15. cu o prefaţă de Andrei Marga. 1995. Fayard. 2003. Editura Babel. Editura Junimea. Bucureşti. Bucureşti. Antet. “The structure and function of communication in society”. La communication professionnelle internationale. Collected Papers. Semiotică. Jakobson. 171-199. Pierre Bourdieu. 1975. 1996. Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). C. 1983. Editura Meridiane. Editura Politică. 1996. Oswald Ducrot. Newcomb. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Editura Ştiinţifică. 10.I. Bucureşti. Editions du Seuil. Paris. 1997.). Iaşi. Realitatea figurativă. Imaginarul medieval. 25. 393400. libertate. 1960. Jaques Le Goff. Mass. Greimas. Semiotica discursului ştiinţific. 20. 27. R. Pascal Bruckner. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. Bucureşti. Claire Bourguignon. 7. Semiotica pasiunilor. Editura Şansa. Mass Communication. Editura Institutului de Teorie Socială. New York. ediţie îngrijită de Sorin Paliga. De la stările lucrurilor la stările sufletului. 1999. Essais de linguistique generale. Bucureşti. Bucureşti. Bazele semioticii.. Editura Univers. IV. Bucureşti. Iaşi. Cambridge. L’Harmattan. Editura Humanitas. republicat în W. prezentare. în “Audio Vizual Communication Review”. Peirce. 1948. 1997. 19. 29. 17. Editura Institutul European. Paris. Ce que parler veut dire. antologare şi îngrijire de Solomon Marcus. Sebcok (ed. 1997. 23. 1991. Iaşi. “Toward a general model of communication”.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Univerity of Illinois Press. Bucureşti. in L. Lumea ca labirint. Pierre Clastres. Zeman. trad. Semnificaţie şi acţiune. “Peirce’s theory of signs”. pp. 1996. John Fiske.3. C. 1972. 1972. 12. 1956. Bucureşti. Ferdinand de Saussure. 1977. Humanitas. J. societate. Daniela Rovenţa-Frumuşani. “An approach to the study of communication”. 37 . Oswald Ducrot. 18. Editura Meridiane. Paris. Editura ALL. Bucureşti. Bucureşti. Editura Meridiane. 6. pp. 1963. T. 1973. Bucureşti. 1998. Jacques Fontanille. 8. Lasswell. The Communication of Ideas. 13.). Introducere în ştiinţele comunicării. Shramm (ed. Gulian. 1973. Iaşi. 1990. Viaţa politică americană. Daniela Rovenţa-Frumuşani . POLIROM. 9. Samuel P. Societatea contra statului. * * * Individ. Bucureşti. 22. Orientare critică în logica modernă. 1982. Gerbner. Charls S. în “Psichological Review”. Huntigton. 1931. Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). Mituri politice. Peirce. Editura SCRIPTA.S.Mariana Neţ. Bryson (ed. 1996. Ion Drăgan. 3. Editura Albatros. G. Semiotică şi negaţie. în T. 24. Cum să trăieşti fără duşmani?. A Pefusion of Signs. 16. Tzvetan Todorov. 26.

* 39. Iaşi. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. 1998. Mythologies du monde entier. 4. Editura Institutul European. simboluri în societatea contemporană. Nathan. Monique Segré. după John Fiske. 31. Mituri. 1995. diferenţele dintre “şcoala proces” şi “şcoala semiotică”? Dar complementaritatea dintre cele două orientări în abordarea teoretică a comunicării? 2. Rites et rituels contemporains. Façon de parler. Simona Ştefănescu. Care sunt factorii constitutivi ai comunicării şi funcţiile limbajului conform modelului elaborat de Roman Jakobson? Cum le folosim în elaborarea unui mesaj? 5. 1998. Construcţia simbolică a câmpului electoral. Amarcord. Valentina Marinescu. * 38. France Loisirs. Amarcord.1/1999. Comunicarea simbolică. 2000. 3. Care sunt etapele procesului de comunicare în modelul elaborat de G. Georges Balandier. Ce au în comun contribuţiile lui Peirce şi de Saussure la evoluţia semioticii? Ce înţelege Umberto Eco prin „eroare referenţială”? 38 . Lasswell şi T. În ce constă dezvoltarea modelului elaborat de C. 2000. 2-3/2000. Antropologie politică. nr. Cluj-Napoca. Simbolistica politică. Care sunt meritele şi limitele modelelor elaborate de H. 36.30. Newcomb? Arătaţi în ce constă importanţa modelului Newcomb pentru „democraţiile în formare". Ioan Drăgan. 37. Timişoara. Iaşi.S. 34. Les Éditions de Minuit. 35. Paris. 2000. Ioana Dragomirescu. 32. Vasile Sebastian Dâncu. Roy Willis (coord. Editura Institutul European. Dacia. Erving Goffman. nr. Paris. Peirce de către Ogden şi Richards? 6. * “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”. Camelia Beciu.). Nicolae Perpelea. 33. 1987. 1999. Timişoara. rituri. Paris. Lucien Sfez. Martin Segalen. Gerbner? Argumentaţi importanţa termenului SE pentru activitatea de Relaţiile Publice. Arhitectura discursului publicitar. Care sunt. * * * “Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice”.

4. Evocaţi. Exemplificaţi elementele semnificaţiei (semn. Stabiliţi ordinea de importanţă a diferitelor funcţii în cazul analizat. 3.TEME PENTRU SEMINAR 1. 5. un slogan) difuzat de mass media. Argumentaţi-vă opţiunea. Construiţi o situaţie de comunicare prin care să ilustraţi diferenţele dintre E. pentru ca acesta să devină E1? 2. Analizaţi solganul I like Ike din perspectiva celor şase funcţii ale limbajului definite de Roman Jakobson. sau construiţi un exemplu care să ilustreze faptul că semnificatul . Folosiţi modelul lui Roman Jakobson pentru a analiza un mesaj publicitar (eventual. Arătaţi care dintre modelele teoretice ale „şcolii proces” vi se pare mai adecvat pentru înţelegerea comunicării artistice. 6. E1 şi SE din modelul lui Gerbner. pe baza literaturii din orice domeniu.diferă de la o cultură la alta şi/sau că depinde de experienţa personală a utilizatorului de semne. 39 . semnificant şi semnificat) din modelul teoretic elaborat de Ferdinand de Saussure. Într-o televiziune cine face selecţia lui E.„interpretantul” (Peirce) sau “conceptul mental” (Saussure) .

teme şi tematici. obişnuit în genere să reflecteze la o sumedenie de lucruri. ci şi la nivelul omului instruit. această indiferenţă faţă de modalitatea de comunicare. semantice şi stilistice 1 făcute de redactorii de radio şi televiziune din România anilor ‘90: “Imaginile care le-aţi urmărit sunt preluate din mass-media internaţională. ca cel sârb. de unde neglijarea instrumentului principal al acesteia – limbajul? Absenţa obişnuinţei de a medita.III. Această eludare a modalităţii este bizară dacă ne gândim că. pentru ca aşa ceva să nu se mai repete”. În rândul oamenilor de la toate nivelele se ştie că vor trebui să lupte. calea sunt considerate foarte importante (reţeta medicală sau cea culinară. marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea ce spun (sau aud) şi neglijează aproape total modul în care spun (sau înţeleg). căci singura soluţie a acestui brav popor este ridicarea embargoului. ţara este sleită şi orice popor dârz. după douăzeci şi unu de luni de izolare. modalitatea. COMUNICARE ŞI LIMBAJ La nivelul simţului comun. stratagemele de educare a copiilor. atunci. în ordinea faptelor (a acţiunii). metoda. ştie că trebuie să lupte tot la fel. procedura. care sunt investite cu valoare practic-utilitară echivalentă cu aceea atribuită bunurilor). Dar lipsa deprinderii de a medita asupra instrumentului folosit în comunicare – una dintre cele mai importante activităţi umane – se manifestă nu numai la nivelul “omului simplu”. Iată cum ar arăta două fraze (construite de noi. 40 . care şi-a adus un aport consistent la dezmembrarea fortuită a acestui stat european. a deprinderilor reflexive este un fenomen răspândit. în scopuri pur didactice) care cumulează 12 dintre cele mai frecvente erori gramaticale. altă alternativă nu există. cura de slăbire. de subiecte. de mult analizat şi bine cunoscut. De unde. strategiile de promovare socială sau tehnicile de cucerire a unei persoane interesante sunt lucruri demne de atenţia oamenilor.

această credinţă reprezintă axioma tacită a unui referenţial cultural – cf. Mai mult sau mai puţin conşientizată (de cele mai multe ori neconştientizată).1. 41 . îşi făuresc cariere şi promovează în ierarhia de prestigiu a societăţii muncind într-un domeniu al acţiunii comunicative (Habermas). 2. 119-137) în care vorba este percepută în trei ipostaze: i) ca urmare (consecinţă) a faptei (“O făcurăm şi p’asta! sau “Voi ştiţi cine-am fost eu?). ATITUDINI FAŢĂ DE LIMBAJ. suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm câtă grijă se acordă limbajului în domeniile acţiunii instrumentale (Habermas). de instituţiile statului. pp. unde “sensul normelor se obiectivează în comunicare prin limbaj comun” (1. adică al “interacţiunilor mediate simbolic”.Să ţinem cont de faptul că oamenii care ne vorbesc zilnic într-un asemenea limbaj îşi câştigă existenţa. adică în sfera producţiei materiale (non-simbolice). 1. care “se conduce după reguli tehnice” şi se defineşte “în limbaj liber de context” (ibidem). Dacă în aceste domenii întâlnim un nivel atât de scăzut al competenţei lingvistice (şi este vorba nu numai de mass media. de viaţa politică). 154-155). Atitudini faţă de limbaj După unii autori. ci şi de învăţământ. CONCEPŢII DESPRE NATURA LIMBAJULUI 1. în activităţile economico-financiare sau în administraţie. ii) ca pregătire (anticipare) a faptei (“Vreau să mă însor” sau “De luni mă apuc de treabă!”). pp. neglijenţa şi chiar indiferenţa oamenilor faţă de limbajul pe carel folosesc vine din credinţa ancestrală că a vorbi este altceva decât a făptui.

. 194-227) –. În mod similar.. Concepţia existentă la nivelul simţului comun nu este. eludând întrutotul natura limbajului politic şi. dar prea la general”). supralicitând importanţa “comunicării intuitive” (ca expresie a caracterului ireductibil şi inefabil al subiectivităţii individuale). are o valoare peiorativă. în acest context semantic. dar practica ne omoară”. În 1991. Ceauşescu se temea ca partidul să nu devină un “club de discuţii”. Există poziţii teoretico-filosofice care fie că retrag “comunicarea autentică” dincoace de limbaj. care. iar fapta e alta”. orice tentativă de a utiliza abstracţia este etichetată drept “teorie”. pp.. “teoria ca teoria. mulţi dintre subiecţii unui sondaj de opinie realizat pe străzile Moscovei de postul francez de televiziune Antenne-2 afirmau că nu avuseseră niciodată încredere în Gorbaciov. implicit. înţeleasă ca fenomen specific uman. implicit. “societăţi închise” (3. impactul psiho-social al discursului oficial 2 . termenul fiind folosit într-un sens impropriu. Din această istoricizare a 42 . că vorba este un alt-ceva. deoarece. el rămâne o simplă. însă. fie că o împing dincolo de limbaj. “vorbă”). Vom vedea că determinarea socio-culturală a limbajului induce o determinare similară a comunicării. atribuind-o “structurilor” şi “sistemelor” sau unor “forţe misterioase” (subiectul fiind un simplu “instrument vorbitor” al acestora). cultul concretului se împleteşte cu tradiţionala neîncredere în vorbăreţi. aşa cum au fost până de curând şi societăţile ţărăneşti din Europa de SudEst. faţă de “vorbăreţi”) este: “Să terminăm cu vorbele şi să trecem la fapte!”. în cei ce se folosesc cu uşurinţă de cuvinte (“vorba lungă.iii) ca mijloc de eschivare de la faptă (“Ne mai vedem!” Dumnezeu!”). În acest caz nu ne interesează cât de eficientă este formularea unui astfel de imperativ (de multe ori. sau “Cum o da Expresia lingvistică a acestei atitudini faţă de vorbă (şi.. În societăţile premoderne sau în cele care nu şi-au finalizat încercările de modernizare. oroarea faţă de abstracţie a condus în mod sistematic la un cult al Concretului (“să trecem la concret!”. ci faptul că ea exprimă convingerea că “vorba e una. În societăţile tradiţionale – în terminologia lui Karl Popper. “a vorbit bine. singura care eludează rolul limbajului în comunicare. vorbea prea mult. sărăcia omului”). Raportarea prioritară la limbaj nu este universal împărtăşită nici la nivelul reflecţiei teoretice cu privire la comunicare.

1. [Vom vedea la timpul potrivit că această condiţie ontologică a semnalului nu exclude ideea că oamenii prelucrează cultural 43 . istoria culturii este istoria stilizării semnificantului şi a abstractizării semnificatului. Pentru a se înţelege cât mai bine mutaţiile petrecute în concepţiile despre natura limbajului trebuie să prezentăm. având tendinţa de a conferi mai multă importanţă semnului decât semnificaţiei. ci prin ceea ce reprezintă. Cel mai “stilizat” mod de fiinţare a semnelor este simbolul 4 . de câteva decenii bune se ştie că semnele nu sunt doar mijloace de comunicare. clar şi expresiv – Henri Wald (6. o dată în plus. aşa cum o face – simplu. Dacă semnul aparţine culturii. posibilitatea depăşirii treptate a acestor obstacole. 7). oricât de succint. Altfel spus. apoi vom trece în revistă asemănările şi deosebirile dintre ele. că ele participă nemijlocit la constituirea semnificaţiei. În viziunea lui Wald. ele coincid (orice lucru se reprezintă pe sine). Această descoperire a deschis calea unor noi teorii cu privire la raportul dintre semn şi semnificaţie. precum şi caracterul ei progresiv. Spre deosebire de semn. antropologia) şi a apariţiei unor noi ştiinţe (pragmatica lingvistică şi semiotica).2. principalele elemente componente ale oricărui limbaj. semnul uneşte materia şi ideea (materia semnificantă şi ideea semnificată). adică să schiţăm “anatomia limbajului”. efortul nostru de elucidare. semnificaţia pe care oamenii o comunică între ei nu este anterioară comunicării. ajungându-se la elaborarea unor idei tot mai generale şi mai abstracte. sociologia. semnalul aparţine naturii. Distanţa dintre semnificaţia ideală şi semnificantul material creşte pe parcursul istoriei. Semnul este important nu prin ceea ce prezintă. Vom începe cu relaţia dintre semn. cadrul teoretic în care preocuparea pentru limbaj a devenit o prioritate a culturii contemporane – ceea ce justifică. Concepţii despre natura limbajului În urma dezvoltării unor ştiinţe mai vechi (psihologia. Fiind un mijloc de elaborare şi transmitere a informaţiei. în continuare. Prezentăm.comunicării decurg atât obstacolele oricărei comunicări interumane. semnal şi simbol. ea se naşte în (şi prin) actul comunicării 3 . în structura semnalului semnificantul şi semnificatul se disting foarte greu. adesea.

Totodată. omul adaptează mediul la nevoile şi scopurile sale. semnificaţia se reduce la un raport imediat între două semne. . fără “Dumnezeu” şi fără “Eu”.). a rolului lor în instituirea ontologică pe care o numim cultură. Aşadar. format din moneme. datorită faptului că înseşi nevoile acestora sunt definite cultural. În concluzie. stă la baza abordărilor semiotice ale culturii. prezenţa cu absenţa. Dacă luăm în considerare faptul că aproape orice cuvânt este ataşat unei noţiuni. în sfârşit.semnalul este legat nemijlocit de o situaţie prezentă. ele sunt create de om. constatăm că prin intermediul cuvintelor (al limbajului articulat). O astfel de viziune asupra semnelor. de la actual la posibil. Vechile semnificaţii teologice sau 44 . ea devine capabilă de activitate lingvistică. iar reacţia lor la semnale nu poate fi aculturală. Cel mai important mod de fiinţare a semnelor este cuvântul. ajungând să fie singura fiinţă din care ies mai multe informaţii decât au intrat (datorită proceselor mentale de abstractizare şi generalizare).] După cum observă Henri Wald. După unii culturologi americani. îl transformă şi-i dă. în natură nu există semne. de la fenόmen la lege. variabil şi articulat (i. adică face trecerea de la aparenţă la esenţă. fiinţa umană realizează ceea ce am numit “salt ontologic”. care îl cantonează pe receptor (animal. Un lucru devine semn în momentul în care materialitatea lui sensibilă întruchipează o idee inteligibilă. prin intermediul semnelor. spre deosebire de semnale. ridicându-le la cel mai înalt nivel de performanţă.semnalele. foneme etc. omul este singura fiinţă creatoare de semne. de pildă. Într-o asemenea viziune 5 . Saltul ontologic se datorează faptului că. antropoid sau om) într-un hic et nunc atemporal şi aspaţial (într-un “prezent continuu” şi într-un “loc fără locaţie”). animalul se adaptează la mediu. precum şi raporturile lor cu natura.semnul este mijlocit. diferenţa dintre semnal şi semn. cultura nu este altceva decât o reţea de semne prin care oamenii îşi organizează raporturile dintre ei. Această viziune ne invită într-o nouă lume. semnele unesc trecutul cu viitorul. saltul de la semnal la semn echivalează cu saltul de la animalitate la umanitate: prin intermediul semnalelor. poate fi rezumată după cum urmează: . este invariabil şi nearticulat. de la trecut la viitor. sensuri omeneşti (îl umanizează). realul cu posibilul. deoarece el întruneşte toate virtuţile semnelor. aşa cum o vede Henri Wald. Orice semnificaţie care s-ar afla dincolo de un anumit sistem de semne (deci într-o lume transcendentă) sau dincoace de el (într-o lume transcendentală) nu poate fi decât o iluzie.e. astfel.

căci el provoacă fapte ce aduc schimbări neîntârziate la nivelul realităţii. ea propune un sistem de dresaj pentru nişte fiinţe subumane. despre condiţia umană. dovedindu-şi caracterul instrumental în mod direct. orice entitate care primeşte un nume se reifică prin însăşi acţiunea de denominare. În esenţă. aşa cum sesiza Petru Gorcea. există şi cuvinte care au doar funcţia de semnal. 1. adică independent de simbol şi anterior acestuia. i) “Cuvântul-semnal” implică o reacţie dinamică din partea receptorului. este utilă trecerea în revistă a principalelor concepţii despre limbaj.2. ci al faptelor.egologice dispar. în acest caz. o lume desacralizată şi depersonalizată. Concepţia instrumentalistă Această concepţie se manifestă într-un câmp opţional cuprins între următorii poli: i) înţelegerea cuvântului ca semnal şi ii) înţelegerea cuvântului ca simbol. Semnalul este preţios în măsura în care îndeplineşte două funcţii vitale: indică o realitate şi impune o reacţie de răspuns. Potrivit concepţiei cuvântului-simbol. oamenii revenind printre celelalte “lucruri” ale acestei lumi. dar el “există” în sine. În această lume s-a născut semiotica – ştiinţa semnelor 6 . De altfel.1. căci răspunsul nu este la nivelul limbajului. Dar limbajul nu poate fi redus la un sistem de semnale pasive. Orice simbol este un înlocuitor al obiectului simbolizat. acest obiect fiind conceput ca “real”. Fără îndoială. Pentru a explica impactul semioticii asupra culturii contemporane şi a înţelege locul pe care îl are în cadrul acesteia. Concepţia “cuvântului-semnal” exprimă o idee joasă. dialogul ar fi imposibil. trivială. “folosirea generalizată a cuvântului ca semnal imperativ este caracteristică epocilor de declin cultural” (17). acesta nu poate fi înregistrat la nivelul subiectului decât prin intermediul “cuvântului simbol”. impactul lui asupra realităţii manifestându-se mai subtil: mediat şi tendenţial. ea studiază modul în care unităţi nesemnificative compun unităţi semnificative. ii) “Cuvântul-simbol” îşi pierde caracterul imperativ. Ne vom folosi de sistematizarea propusă de profesorul Petru Gorcea (vezi 17). mai ales în domenii ale activităţii umane în care este preţuit răspunsul prompt. 45 . transformându-se în “obiect-de-sine-stătător”. Cuvântul este inserat nemijlocit în realitate.

Înţelegerea cuvântului doar ca simbol a provocat o ruptură între planul obiectual al realităţii şi cel subiectual al discursului. reducându-se la cel de “agent”. 3. Disputa dintre materialism şi idealism din filosofia modernă a reiterat. cum obişnuia să spună Talleyrand). din punctul de vedere al limbajului. care poate exista şi în tăcere. într-o cunoştinţă există atâta obiectivitate. orientări spirituale care au traversat cultura europeană din ultimele 4-5 secole 7 . Devenind paradigmă culturală. Discursul reflectă “lumea-în-sine”. Obiectivitatea devine criteriul adevărului. căci faptele nu afectează sensul cuvântului-simbol (la limită. 7. Gradul de adevăr (= de obiectivitate) este direct proporţional cu măsura în care făuritorul şi manipulatorul “oglinzii” reuşeşte să se ascundă cât mai bine în spatele ei. fără ajutorul limbajului. 4. afectând civilizaţia europeană din ultimele secole. atunci când faptele contrazic ideile se poate spune: “Cu atât mai rău pentru fapte!”. de colportor al acestuia. Cunoaşterea obţinută prin intermediul limbajului poate aspira la obiectivitatea deplină (singura problemă de rezolvat este fidelitatea oglindirii). câtă dezantropomorfizare. detaşarea de realitate (spre deosebire de “cuvântul-semnal”) determină “cuvântul-simbol” să se mulţumească cu construirea discursului-oglindă. Codificată ca paradigmă culturală. 6. rolul subiectului este exterior în demersul de obţinere a adevărului. de fapt. trecerea la fapte rămâne aleatoare pentru subiect (îi scapă de sub control). ea nici nu este obligatorie. marea dispută medievală dintre “realism” şi “nominalism”. dar acesta este. “Cuvântul-simbol” este principalul instrument al cunoaşterii realităţii. “Realul” este prim şi independent. acesta este considerat cu atât mai reuşit cu cât elimină mai mult subiectul cunoscător. în acelaşi timp. concepţia “cuvântului-simbol” poate fi sintetizată astfel: 1. 46 . Odată obţinută cunoaşterea adevărată. 2. prezenţa discursului este aleatoare. şi subiectul acţiunii. Care ar fi acestea? a) în primul rând. concepţia “cuvântului-simbol” îşi relevă limitele la nivel empiric. discursul este secund şi dependent. ceea ce a dus la celebra problemă a primordialităţii unuia dintre cele două planuri. în plan ontologic. 5.

secund). 47 . i) Concepţia magică se înrudeşte cu prima variantă a concepţiei instrumentaliste (concepţia “cuvântului-semnal”). Pe scurt. care dă seama de actuala criză a civilizaţiei de tip european. realitatea pe care pretinde că o reflectă 8 . omul se simte stăpân pe aceste forţe (reale sau considerate “reale”). ii) Concepţia mitică va considera cuvântul drept creator de realitate. Concepţia demiurgică Şi aceasta cunoaşte două variante: i) concepţia magică şi ii) concepţia mitică. e) permite autonomizarea discursului. iar prin aceasta se simte stăpân şi peste semeni. f) legitimează transformarea limbajului în generator de universuri paralele – fie în plan conceptual. acesta devenind o lume suficientă sieşi. pentru care încă nu au fost găsite criterii sigure de decidabilitate. estetismul şi ermetismul în artă etc. “Primii împăraţi ai lumii erau consideraţi (şi se considerau) stăpâni pe forţele naturale şi supranaturale.). paralelă cu lumea reală (“matematicile pure”. nu doar un instrument de înstăpânire a acesteia. d) adevărul este conceput ca o corespondenţă între o realitate (primă) şi un discurs (întotdeauna. abia atunci – şi de aceea – li se încredinţau ţări şi armate” (17). în sensul că-şi are obârşia tot în necesităţi presante ale fiinţei umane. ea se poate caracteriza ca o neputinţă congenitală a discursului modern de a stăpâni. c) principala garanţie a adevărului este considerată obiectivitatea discursului. Emiţând cuvântul magic. legitimează şi reproduce iluzia posibilităţii unei obiectivităţi depline (care a fost instrumentalizată la maxim de pozitivism).2. * În concluzie. ci unor forţe supraindividuale (fie naturale. prin Logos. fie supra-naturale).b) permite. 1. fie în cel imaginar.2. Deosebirea constă în faptul că aici cuvântul nu se mai adresează altui om. împărtăşim credinţa conform căreia concepţia “limbajului-oglindă” (sau a “cuvântului-simbol”) stă la baza unei schizofrenii generalizate.

calitativ superior timpului profan. Pentru cei interesaţi de dezvoltările în această direcţie recomandăm şi studiul lui Gillo Dorfles. ceva mai abstract şi mai primitiv decât o limbă. iar acesta le-a dat nume (Facerea. Du Marsais şi pe la alţi autori ai Enciclopediei. Dante avea să se întrebe: “În ce limbă o fi vorbit Adam cu Dumnezeu în Paradisul terestru?”. Eco vede legătura dintre cele două mituri – al Genezei şi al Limbii Originare – în prima carte a Vechiului Testament. spune Eco. “Homoglosie. o matrice lingvistică sau o gramatică universală). Într-un discurs ţinut în octombrie 1992 la College de France. Umberto Eco îl prezintă în cele mai diverse variante (Limba Perfectă.19). Varianta cea mai interesantă a mitului Limbii Originare este formulată de Dante. “Se poate recunoaşte aici. unde se spune că Dumnezeu l-a condus pe Adam în faţa animalelor. ci doar un dar al limbii. până la Chomsky. Visul unei limbi perfecte şi universale apare însă mai târziu. învăţarea unei limbi naturale” (idem. moment ce a coincis cu afirmarea noilor limbi europene: “Tocmai când încep să se înţeleagă aceste noi limbi. Am insistat asupra analizei lui Umberto Eco pentru a sugera cititorului cam în ce zonă a teoriilor despre limbaj poate fi întâlnită concepţia demiurgică despre natura limbajului. în urma unui gest fondator 10 . Legat de “mitul miturilor” este mitul Limbii Originare. Astfel. tradus şi în româneşe (24) . Orice mit conţine o poveste despre naşterea lumii (sau a unei părţi a acesteia). “Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană”. naşterea lui fiind legată de mitul Turnului Babel. heteroglosie şi mitul Turnului 48 . adică o forma locutionis (în termenii de astăzi. p. în varianta ei mitică. filogenetic şi ontogenetic. 14). în De Vulgari Eloquentia: Dumnezeu nu i-ar fi dat lui Adam o limbă gata făcută. 11). La începutul secolului XIV. Este adevărat: în acest text dantesc apare pentru prima oară problema unei competenţe generative universale ce ar preceda. Umberto Eco pune apariţia acestui mit în legătură cu alterarea limbii latine şi decăderea ei ca limbă universală. prin cuvântul-gând divin este un mit al miturilor. Limba Edenică. despre care Cartea Sfântă pomeneşte abia în secolul V sau VI (Biblia Cotton): în timpul construirii turnului din Babel. Limba Magică sau Limba Secretă). mitul creaţiei prin Logos. 13). datorită investirii sale cu sacralitate 9 . 2. Dumnezeu amestecă limbile (Facerea. un discurs care de la Modişti trece pe la Port-Royal. apar şi primele imagini ale Turnului Babel” (idem. p. Limba Mamă.Esenţa miturilor stă în instituirea unui timp al originilor. exprimând însuşi modul mitic de a concepe rolul creator al cuvântului.

sub auspiciile unei geneze continue şi fără sfârşit. De asemenea. concepţia sincretică îi conferă limbajului o măsură umană. poate fi întâlnită şi la “practicieni” ai culturii urbane 11 . teama de a nu “cobi”. concepţia demiurgică se manifestă şi astăzi – fie încadrată în formaţiuni ideologice premoderne (de obicei folclorice). Odată cu omul se naşte şi limbajul. 68-79). fie parazitând formaţiuni ideologice de tip modern. şi realitatea. La nivelul psihologiei populare. ca premisă pentru apariţia celorlalte două. ea poate fi denumită “sincretică” deoarece presupune sincretismul (concordanţa) limbajului. 1. se pot vedea trimiterile bibliografice din nota 5 de la capitolul III al prezentului curs. nici unul dintre cele trei elemente nu este dat de la început. Astfel. În cadrul acestei concepţii. în egală măsură. care este a sa. teama de blestem sau teama de a vorbi despre proiecte şi speranţe pentru a nu le zădărnici. în sensul că nu mai reprezintă o sursă de alienare (de înstrăinare a omului în raport cu esenţa sa umană). concepţia demiurgică rămâne un refernţial foarte puternic pentru simţul comun şi pentru o zonă importantă a culturii elaborate (literatura. realităţii şi fiinţei umane.Babel » (10.2. este 49 . omul fiind. pp. Între Om. când vom trata rezultatele “abordărilor neriguroase” din filosofia contemporană a limbajului. ea este şi singura consecvent umanistă.2). De aceea nu trebuie să ne surprindă că. Vom prezenta dezvoltarea contemporană a acestei concepţii în capitolul următor (paragraful II. iar concepţia a doua (demiurgică) îi atribuie unul supra-uman. Concepţia sincretică Cunoscută în literatură şi sub denumirea de “concepţie umanistă” (17). în pofida ofensivei concepţiei instrumentaliste care s-a petrecut de-a lungul modernităţii.3. Limbaj şi Realitate există nu numai un raport de concomitenţă. care este al său. al lor. ci şi unul de co-participare la Fiinţă. de pildă). Deocamdată vom spune că această concepţie pare cea mai rezonabilă (pentru că este testabilă). O altă raţiune pentru care am adus în faţă analiza de mai sus a fost dorinţa de a semnala cât de înrădăcinată este concepţia demiurgică în tradiţia culturală europeană. Marele ei adevăr. ce se testează interteoretic. totodată. Dacă prima concepţie despre limbaj (instrumentalistă) atribuie acestuia un rol infra-uman. coroborându-se cu numeroase rezultate din alte domenii ale cunoaşterii. implicit în imaginarul colectiv al popoarelor europene.

El se naşte odată cu aceasta şi – mai mult – evoluează istoriceşte odată cu ea.interdependenţa genetică şi structurală dintre limbaj şi esenţa umană. 50 .

Această tendinţă a fost anticipată de Nietzsche. să nu înţelegem şi să nu explicăm faptul că în secolul pe care l-am încheiat de curând s-a petrecut o mare schimbare de paradigmă culturală. şi de Kierkegaard. de puterea imensă a discursivităţii. cu toate excesele şi manifestările inautentice pe care le presupune orice modă. existenţialismul).7). Iată cum descrie acest peisaj teoretic. hermeneutica. un distins cercetător român. p. ci şi structuralismul. unul dintre puţinii specialişti ai noştri în retorică: “Neîndoielnic. arta – un discurs figurat şi patetic. secolul nostru (secolul al XX-lea – n.2. Descartes. De aceea. întregul univers cultural începe să graviteze în jurul Discursului. putere în care regăsim. Dar aşa cum ştim de la Hegel. dar ea este mai mult decât atât. intelectual şi – într-un plan mai larg – cultural.. dacă vrem să înţelegem “spiritul epocii” noastre este obligatoriu să ne explicăm interesul pentru limbaj al culturii contemporane. Este acesta motivul pentru care investigaţia asupra limbajului este dintre cele mai acaparatoare în cultura contemporană” (11. chintesenţa spirituală a unei epoci este filosofia.) este dominat de această ‘tiranie’ a logosului. care credea că “întreaga viaţă poate fi privită ca un amplu discurs”. dacă odată cu începuturile gândirii moderne (Locke. dar şi marile vicii ale lui. D. filosofia – o analiză a discursului (nu numai filosofia analitică. Dacă odată cu Renaşterea şi Iluminismul a avut loc redescoperirea Cunoaşterii. Kant) filosofia a devenit o filosofie a Cunoaşterii. deopotrivă. în secolul XX a avut loc descoperirea Limbajului. COTITURA LINGVISTICĂ În secolul nostru. Acest fenomen cultural a fost numit cotitură lingvistică. Se poate vorbi de o reducere generalizată la discurs: ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic. care îşi anunţa contemporanii că “Dumnezeu a murit” (Gott ist tot). şi marile virtuţi ale limbajului. De aici şi marea importanţă pe care a dobândit-o abordarea limbajului. psihanaliza. cotitura lingvistică reprezintă un “final previzibil”: ea finalizează o tendinţă majoră a culturii moderne. definitoriu pentru cultura contemporană. pentru care “numai 51 . Aşa cum vom vedea în continuare. Din capul locului trebuie să ne întrebăm dacă aşa-numita “cotitură lingvistică” reprezintă un simplu fenomen de modă intelectuală sau este un fenomen esenţial. astăzi principalele curente filosofice indică reorientarea culturii contemporane către semiotic. Nu putem să nu sesizăm şi să nu conceptualizăm.B.ns. Din afirmaţiile cuprinse în alineatele precedente se poate deduce cu uşurinţă care este răspunsul nostru: cotitura lingvistică este şi o modă intelectuală. ea a fost consfinţită de Heidegger.

putem spune că istoria intelectuală a modernităţii poate fi citită ca o “cronică a unei morţi anunţate”. în curând. devenind ele însele obiect de cunoaştere. dimpotrivă. p. ci în a le descoperi în fapte” (28. acesta îi va răspunde: “Sire. je n’avais pas besoin de cette hypothèse!” (Sire. Deplasarea spaţio-temporală vizibilă (deci. Scopul cunoaşterii nu mai este identificarea unor misterioase “cauze ascunse”. p. mişcarea) 12 . În două secole. Mai târziu. Cât despre cunoaşterea societăţii. ci. 25). paradigma dominantă în cunoaşterea naturii 13 . ci descrierea matematizată a evenimentelor vizibile (de pildă. filosofia a fost alungată nu numai din natură. pământească) devine Realitatea în cel mai deplin sens al cuvântului. Istoria nu mai este considerată o manifestare a Ideii (ca la Hegel). abia odată cu pozitivismul lui Auguste Comte şi cu realismul istoric al lui Karl Marx. ci un merit. 371). Pentru al parafraza pe Gabriel García Márquez. Spiritul nu mai este o realitate transcendentă a vieţii sociale. când Napoleon Bonaparte îl va întreba pe Laplace de ce în Mecanica cerească nu există nici o referire la Dumnezeu. Absenţa transcendentului nu mai este considerată o deficienţă sau semn de degradare spirituală. După opinia lui. Cuvintele lui Laplace sunt expresia lingvistică a noii paradigme. Mişcarea nu mai era un simplu efect exterior (secund) al unor “forţe” misterioase (primordiale). acestei mişcări de “pozitivare” îi 52 . căderea corpurilor nu mai însemna “trecerea” acestora către o poziţie ideală (“locul natural”). Este vorba de “moartea” transcendentului în cunoaşterea de tip ştiinţific. ea s-a instalat mai greu. Engels avea să spună că odată cu concepţia prietenului său. Fizica galileonewtoniană a echivalat cu eliminarea explicită a transcendentului din sfera preocupărilor ştiinţifice. care va deveni. noul tip de explicaţie devine ideal de raţionalitate cognitivă. După cum observa Adrian-Paul Iliescu. n-am avut nevoie de această ipoteză !). cel din Les motes (Cuvintele).acolo unde este limbaj este o lume” sau de Sartre. Renaşterea a produs o inversare definitivă a ierarhiei dintre realitatea transcendentă şi realitatea accesibilă. istoria gândirii moderne ar putea fi scrisă ca “istorie a eliminării treptate dar sistematice a transcendentului din univers” (25. ci şi din istorie (“filosofia” – în sensul de filosofie speculativă): “Pretutindeni problema nu mai constă în a născoci conexiuni. Fosta “filosofie naturală” devine Fizică. în favoarea celei de-a doua. mai precis – din tabloul explicativ al universului. ideile sunt considerate manifestări istorice. ci un parametru al acesteia: conştiinţă a existenţei (Marx).

scăpaseră doar două domenii . iar în spatele cuvintelor . adică “imperiul gândului pur”. captive viziunii transcendentiste: ontologia culturii şi ontologia creaţiei intelectuale.“gândirea”. care au împărtăşit experienţa a două războaie mondiale. În artele plastice asistăm la o devalorizare accelerată a realismului şi naturalismului. În lingvistică. impunându-se idealul autonomiei absolute – atât a operei. dezvoltându-şi funcţia lingvistică.“intuiţia”. iar în spatele discursului . dar avertiza. dar probabil că ea nu ar fi avut câştig de cauză dacă nu s-ar fi manifestat şi la nivelul cunoaşterii ştiinţifice. Care a fost mecanismul intim al acestei schimbări? Ce învăţăminte putem trage din analiza lui? Putem învăţa să gândim fenomenele de comunicare socială altfel decât înaintaşii noştri “moderni”. implicit. idealul clarităţii devine purificarea discursului de reziduurile speculative şi de falsele probleme.“sensurile”.logica şi dialectica. Depăşirea acestei viziuni. depăşire pe care istoria culturală a secolului XX o va fixa sub numele de “cotitură lingvistică”. două importante domenii ale cunoaşterii rămâneau în terenul gândirii speculative şi. în spatele operei . Până în secolul XX. Într-adevăr. iar limbajul devine o structură de sine stătătoare. fără să aibă un statut autonom: limbajul continua să fie un efect. ea propagându-se în toate domeniile vieţii spirituale. devenind construcţii matematizate. pentru o mare parte a filosofiei analitice.“spiritul creator”. a unui “război rece” şi a atâtor războaie locale desfăşurate în zeci şi sute de “puncte fierbinţi” ale planetei? Oare oamenii doar au suportat această experienţă istorică sau ei 53 . independentă de individul care vorbeşte. descrierea universului interior este înlocuită cu experimentul verbal pur (de pildă la James Joyce). cât şi a limbajului. iar teoriile fizicii contemporane sunt abordate ca ansambluri de enunţuri (deci ca entităţi pur lingvistice). aceste ştiinţe au contribuit decisiv la generalizarea cotiturii lingvistice. pe bună dreptate: “în măsura în care acesta subzistă” (ibidem). a două sisteme totalitare. teoriile fizicii moderne au încetat să fie simple descrieri. Geometriile neeuclidiene au dovedit că matematica nu reprezintă o simplă descriere a realităţii (a spaţiului fizic). datorită prestigiului fără egal pe care “ştiinţele exacte” l-au avut în epoca modernă. în spatele expresiei . a început în mai multe domenii ale creaţiei culturale. Filosofia încetează să mai însemne o construcţie de sisteme. iar cauza să fie “gândirea”. entităţile lingvistice au rămas într-o poziţie secundară. expresia începe să fie abordată ca entitate autonomă. În spatele unei culturi continua să se afle “spiritul epocii”. în urma “tăieturii epistemologice” (după celebra expresie a lui Althusser) realizate de Marx. În literatură.

oricât de sumară. dar nu ne putem reprima gândul că opţiunea pentru eficacitate se înrădăcinează într-o paradigmă culturală mai veche. dacă obţine consensul intersubiectiv. încât pentru mulţi gânditori paradigma modernităţii aparţine trecutului. Procesul de erodare a acestui tip de raţionalitate a fost atât de rapid. o denumeşte deja “paradigma clasică” (vezi 29). consens intersubicetiv şi inteligibilitate necondiţionată. pentru câteva secole. implicit. Einstein). dacă este inteligibil într-un sens care permite controlul şi. adică a tipului de raţionalitate care s-a identificat. Instituirea lor în cultura ştiinţifică occidentală se explică prin importantele avantaje metodologice pe care acestea le oferă (mai cu seamă în analiza critică a teoriilor şi în explicarea “progresului teoretic”). Hilbert. fizică). fiind cauza cea mai adâncă a rupturii ecleziale Apus-Răsărit). un important analist al acestui proces. După cum constată Adrian-Paul Iliescu. a vechii paradigme. în spatele acestui ideal se ascunde o strategie a eficacităţii (desigur. dar şi de promotorii structuralismului (Saussure şi urmaşii). pe care Europa Occidentală a moştenit-o de la Imperiul Roman.au şi generat-o? Ce legătură ar putea exista între experienţa istorică şi tipurile de raţionalitate dominante în diferite epoci? În fond. Este legitim să ne întrebăm cum s-a ajuns la aceste exigenţe-standard: control. Altfel spus. Ecuaţia de mai sus conţine ideea că un enunţ are valoare cognitivă dacă şi numai dacă el are un sens universal-accesibil. antropologie. 54 . care s-a manifestat la începutul secolului XX atât în “ştiinţele exacte” (matematică. Dar pentru a se înţelege noua paradigmă este necesară o analiză. Acest ideal a fost recunoscut şi de promotorii reconstrucţiei axiomatice a ştiinţei (Frege. există istorici ai religiei care consideră că această moştenire datează mult înainte de anul 1054. este vorba de eficacitatea demersului ştiinţific. cum este Grigore Georgiu. această paradigmă a gravitat în jurul unui ideal de raţionalitate care poate fi rezumat în ecuaţia Cr = In: Cunoaştere raţională = Inteligibilitate necondiţionată. sociologie). logică. cu însăşi modernitatea. precum şi în ştiinţele “umane” (lingvistică. Russell. “cotitura lingvistică” a fost inseparabilă de geneza unei noi paradigme de cunoaştere raţională.

Contrastul maxim îl găsim între matematică şi genurile culturale “neeficace” (de pildă poezia. se poate considera că această paradigmă a cunoaşterii raţionale a fost un rezultat al matematizării metaştiinţei (al nivelului epistemologic al reflecţiei teoretice). care ar permite comunicarea ideală. consensul şi uniformitatea sunt sacrificate în favoarea altor valori. în toiul curentelor “postmoderne”. este următoarea: Este legitimă pretenţia de a generaliza acest ideal de raţionalitate la toate domeniile cunoaşterii (şi. cum este Waldorf) am fost 55 . Precizia. iar aderenţa la numitul ideal de raţionalitate a dus la impunerea în cadrul culturii occidentale moderne a supremaţiei unor valori care erau centrale doar în “ştiinţele excate”: Claritatea. Univocitatea (în sensul de univocitate semantică a termenilor). dar sunt adesea evitate. fiind considerate indicatori ai eşecului. consensul şi uniformitatea nu numai că nu reprezintă cerinţe generale. religie). astfel. specific matematicii şi ştiinţelor matematizate. O a doua întrebare la care trebuie să răspundem astăzi. artă. Îmbrăţişarea de către lingvişti a idealului de raţionalitate “Cr = In” a dus la impunerea tacită a ecuaţiei: Cunoaştere raţională = Inteligibilitate necondiţionată ( i. Aceleaşi valori sunt centrale şi în lingvistică. în instituirea exigenţelorstandard s-a plecat de la un model oferit de matematică şi logică. situaţia concret-istorică în care se afla cunoaşterea în culturile de soriginte europeană (etapa sistematizării cunoştinţelor achiziţionate) explică aderarea bruscă şi entuziastă a multor domenii ale cunoaşterii la un ideal de raţionalitate care era. În acest moment istoric. La cumpăna secolelor XIX şi XX. uneori. nu ai succesului). Aşadar. unde sunt considerate proprietăţi ideale ale unui limbaj ideal.e. Certitudinea. chiar la toate domeniile vieţii spirituale)? Nu este nici un secret că marea majoritate a celor care am trecut printr-o şcoală (nu este vorba aici de sisteme de învăţământ alternative. unde inteligibilitatea necondiţionată. De aceea.Dar în alte domenii ale cunoaşterii (filosofie. eficacitatea are alt rol sau este altfel concepută. în aceste domenii exigenţele enumerate mai sus sunt mult slăbite sau au alt rang de importanţă: inteligibilitatea. nevoile temporare ale cunoaşterii în general au coincis cu nevoile permanente ale matematicii. accesibilitate universală) = Claritate + Precizie + Univocitate + Sistematicitate (rigoare formală). în fond.

descrierile structurale ale limbii naturale (Saussure). succesiunile sau alăturările lor trebuie să fie date intuitiv în acelaşi timp cu obiectele. promotorul ideii de axiomatizare a matematicii. cât şi din partea fizicienilor şi biologilor (în general. precum şi. pentru orice gândire comprehensivă şi orice comunicare ştiinţifică şi fără de care o manifestare spirituală nici măcar nu e posibilă” (ibidem) 15 . Însuşi Hilbert a recunoscut că “Dacă raţionamentul logic trebuie să fie sigur. Russell). cercetătorii din disciplinele socio-umane au început. În planul cunoaşterii teoretice. nici relaţiile sentimentale. 403). în general. După cum vom vedea imediat. În cadrul acestei forme canonice.învăţaţi să ne fie ruşine dacă nu suntem “raţionali” şi să ne mândrim că suntem “fiinţe raţionale”. această supralicitare a determinat un interes fără precedent pentru problemele limbajului – atât din partea matematicienilor şi a logicienilor. Astfel. până la istorie (unde se vorbea insistent de “clyomatematică”) 14 . cu toate componentele lui şi cu toate relaţiile dintre acestea. capabilă să ofere o imagine complet cristalizată a obiectului. să matematizeze tot ce se putea – de la psihologie şi sociologie. atunci e necesar să putem vedea toate aspectele obiectelor” (apud 30. a savanţilor din zona ştiinţelor naturii matematizate). fiind singurul care permite realizarea cunoaşterii în parametrii ideali ai formei canonice. cum ar fi cele dintre părinţi şi copii sau dintre bărbat şi femeie nu au scăpat de tentaţia raţionalizării). indiferent de domeniul de referinţă (uneori. care visa la o axiomatizare unitară a tuturor ştiinţelor. axiomaticile logice (Frege. Modelele exemplare ale acestui tip de cunoaştere devin geometriile axiomatizate (Hilbert). p. 56 . diferenţele. Hilbert a impus ideea că poate fi recunoscută drept cunoaştere ştiinţifică (raţională) doar construcţia teoretică ce permite o viziune integrală asupra obiectului de cunsocut. sub presiunea modei structuraliste din anii ’60 ai secolului trecut. Altfel spus. unicitatea) idealului clasic de raţionalitate a apărut în legătură cu cu opera unuia dintre cei mai tipici reprezentanţi ai paradigmei clasice – şi l-am numit pe David Hilbert. El a ridicat această cerinţă la rangul de exigenţă a oricărei atitudini raţionale: “Aceasta este atitudinea filosofică fundamentală. Îndoiala cu privire la universalitatea (implicit. limbajul devine mijlocul obligatoriu al cunoaşterii. dar ca un ceva care nu mai poate fi redus la alt-ceva şi care nici nu are nevoie de o astfel de reducţie. toate proprietăţile. Condiţionarea atitudinii raţionale şi a oricărei manifestări spirituale de o viziune integrală asupra obiectului a avut ca rezultat instituirea unei forme canonice de cunoaştere raţională. pe care o consider necesară pentru matematică.

care constă în construcţia axiomatică şi analiza structurală. 2) o demarcare justificată ştiinţific între fenomenele culturale şi cele naturale.Instituirea formei canonice de cunoaştere a atras după sine instituirea unei “suprametode” (cum ar fi numit-o şi Blaga). Dacă la originea 57 . o operă artistică sau un fenomen social. conceptele şi metodele ei pot fi aplicate doar semnelor. structurilor şi mecanismelor abstracte – şi aceasta. 3) o teorie ştiinţifică pentru explicarea fenomenelor culturale” (12. pe care am tratat-o în paragraful 1. de fapt. reducţia lingvistică este pandantul metodologic al reducerii la observabil practicate pentru prima dată de Galilei şi Newton la nivelul teoriei. respectiv sistemele de semne. Teoriile matematice au fost reduse la seturi de propoziţii. Bertrand Russell recunoştea cu francheţe că “este mai uşor să te gândeşti la simboluri. nu întotdeauna desfăşurat conştient. obiectul cercetării se reduce la sisteme de semne. Reducţia lingvistică s-a dovedit indispensabilă pentru descrierea riguroasă.1. pornind de la aceeaşi întrebare: ce i-a determinat pe cercetători să ia decizia de a transforma orice obiect cultural în semn? Tot el răspunde: “Care sunt motivele pentru această decizie ? Următorul raţionament. Tadeusz Pawlowski chestionează acest episod din istoria cunoaşterii. trebuie să extindem conceptul de semn astfel încât să-i subsumăm toate sau aproape toate fenomenele culturale. Cum însă obiectul de studiu al lingvisticii sunt limbile. De aceea.2. indiferent dacă acest obiect este o limbă. pentru că ele sunt tangibile.). iar în urma formalizării. formală. Pentru structuralişti. Reducând obiectul cultural la aspectul direct-observabil. ci şi în lingvistică şi fonetică. Aplicarea ei conduce la o sistematică reducere la semn – ceea ce s-a şi numit “reducţie lingvistică” (este vorba de varianta “cuvântului-simbol” a viziunii instrumentaliste asupra limbajului. 160). decât la lucruri” (apud 25 . etapa finală a procesului de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii proces început cu câteva secole în urmă în legătură cu universul fizic. mijlocul ideal pentru acţiunea suprametodei şi pentru obiectivarea valorilor urmărite de aceasta. 41-42). pe care îl numeşte “pansemiotism”. chiar la simple şiruri de semne. astfel. a relaţiilor. Transformarea universului cultural într-un univers semiotic reprezintă. p. nu numai în matematică. p. În felul acesta se obţine: 1) o tratare uniformă a tuturor fenomenelor culturale cu ajutorul unor metode lingvistice precise. pare să stea la baza ei: e vorba de avantajele obţinute prin aplicarea metodelor şi conceptelor lingvisticii – disciplină cu un prestigiu bine stabilit şi cea mai avansată dintre cele umaniste. Limbajul devine. pentru a-i aplica metodele în domeniul culturii.

controlul limbajului este o condiţie obligatorie a succesului 58 . p. pentru că limbajul este acel mijloc cristalizant prin care cunoaşterea poate fi adusă la forma canonică. În urma acestor aventuri interne. Werner Heisenberg scria: “Părea (. pe care o mai prinsese la începutul carierei.. el este singura realitate direct-accesibilă (direct-observabilă). O vom urmări în ştiinţele naturii. pentru că aici manifestarea ei este cea mai spectaculuoasă. Apoi. dominate de concepţia “limbajului-oglindă”. fiindcă în ştiinţele naturii. ca şi când limbajul însuşi nu ar avea nevoie de o discuţie specială” (34. În acest moment al analizei a devenit mai clar de ce limbajului i se oferă “locul din faţă”. înaintea oricărui alt obiect al cunoaşterii: i) în primul rând. Ambiguităţile unor expresii teoretice (de pildă. limbajul ştiinţific a trecut în prim-planul atenţiei. Aceste două momente reprezintă două extremităţi ale unei îndelungi evoluţii intelectuale. logicii şi lingvisticii (prin natura lor. demnă de abordat ca realitate în sine. cotitura lingvistică îşi are originea în matematizarea metaştiinţei (revoluţia axiomaticostructurală). Mai întâi a apărut evidentă incompatibilitatea de limbaj dintre mecanica newtoniană şi teoria fenomenelor electromagnetice (Maxwell şi Lorentz). iv) în sfârşit. ca rezultat firesc al evoluţiei metodelor şi tehnicilor de cunoaştere. intervenţia limbajului a fost considerată secole la rând insignifiantă. Savanţii şi-au dat seama că în cunoaşterea ştiinţifică.) că s-ar putea întotdeauna vorbi uşor despre rezultate odată ce acestea au fost obţinute. a fizicii). Rememorând această situaţie de cunoaştere. Ea a apărut în ştiinţele naturii. Aceasta. mecanica cuantică s-a confruntat cu o problemă capitală: “paradoxul lingvistic” generat de incompatibilitatea dintre limbajul ce descria experimentele şi limbajul în care era elaborată explicaţia teoretică. “simultaneitate”) au provocat cercetările ce se vor finaliza cu elaborarea teoriei relativităţii. 160). Dar pentru a sesiza amploarea reală a fenomenului pe care l-am numit cotitură lingvistică trebuie să depăşim limitele matematicii. cotitura lingvistică nu a fost o invenţie a lingviştilor şi nici o metaforă provenind din vreo filosofie a culturii de tip speculativ. ca o realitate problematică. centrate asupra unor sisteme simbolice). iii) limbajul este materia primă indispensabilă acţiunii suprametodei (reducţiei lingvistice). dar au un numitor comun: opţiunea pentru imanent în detrimentul transcendentului 16 . ii) în al doilea rând. Aşadar.momentului Galilei-Newton se afla matematizarea ştiinţei (în speţă.. căpătând statutul unei “realităţi regionale” pentru care se poate elabora o “ontologie regională”. el este mijlocul de obiectivare a cunoaşterii în care viziunea totală este posibilă.

însă. depăşirea concepţiei “limbajului-oglindă” a avut loc în momentul în care savanţii au încetat să mai vadă în limbaj un instrument subordonat şi i-au acordat statutul de spaţiu de experimentare abstractă. unde înseamnă “contribuţie adusă” de ceva sau de cineva (apporter = a aduce). (3) “care şi-a adus un aport consistent” / corect = “care a avut un aport consistent” sau “care şi-a adus o contribuţie consistentă”. Mai mult decât orice curent filosofic contemporan. precum şi o condiţie obligatorie a succesului în comunicare). aşadar. motiv pentru care nu se poate spune “mass-media românească”. Dar noua abordare a apărut în “Cetatea Ştiinţei”. cuvântul “media” are sensul de “medie aritmetică”. ori acţiunea aparţine subiectului subînţeles (telespectatorii). 320). “s-a întors înapoi” etc. NOTE Cele 12 greşeli sunt: (1) “Imaginile care le-aţi urmărit” / corect = “Imaginile pe care le-aţi urmărit. filosofia limbajului exprimă actualele mutaţii din perimetrul cunoaşterii ştiinţifice. condiţiile pentru trecerea de la paradigma culturală a modernităţii la cea a postmodernităţii. Prin eliminarea prepoziţiei pe. nu “forţat”. întâmplător”. experimentând ea însăşi trecerea de la o paradigmă culturală la alta. artificială) a acestui stat european.. substantivul imaginile trece de la cazul acuzativ la cazul nominativ. Drept urmare. Cuvântul “aport” vine din franceză. Cuvântul media provine din latină. de genul “mai spun încă o dată”. la trecerea din secolul XX în secolul XXI ne găsim încă într-un climat teoretic “panlingvistic”. Dacă această schimbare de atitudine s-ar fi petrecut undeva.(tot aşa cum în viaţa de toate zilele. 1 59 . În acest climat s-au maturizat. poate că ea nu ar fi devenit un fenomen cultural. pe care limba română a simplificat-o (franceza a simplifcat-o şi mai mult. Cum au înţeles fizicienii noua situaţie de cunoaştere ne-o spune Max Born: devenise evident că limbajul este un “mijloc esenţial pentru a pătrunde în realitatea ascunsă. pe care pozitivismul o plasase într-un Olimp aflat deasupra oricărei îndoieli. Iată de ce nu sunt întâmplătoare nici tribulaţiile filosofiei contemporane a limbajului. dincolo de graniţele “imperiului cunoaşterii obiective” – aşa cum le-au conturat pozitiviştii -. p. cum cred unii redactori de radio şi televiziune. (2) “mass-media internaţională” / corect = mass-media internaţionale. unde înseamnă “mijloace” şi a intrat în limba română din engleză. şi cu atât mai puţin “mijloace mass media” sau “media românească” (în română. (4) “dezmembrarea fortuită a acestui stat european” / corect = dezmembrarea forţată (arbritară. În română. unde există expresia mass media communication (“mijloace de comunicare în masă”). care domină întregul câmp al ştiinţei. “mass-media internaţională” etc. cuvântul media este la plural. ceea ce face şi mai hilară folosirea temenului latinesc media la feminin-singular). controlul limbajului natural este un mijloc de emancipare a cunoaşterii comune de prejudecăţile şi iluziile simţului comun. astfel că formularea de mai sus este un pleonasm clasic. Aşadar. fortuit vine din latină (fortuitus) şi înseamnă “neprevăzut. la fel de importantă ca experimentarea empirică. în spatele fenomenelor” (35. nu imaginilor. preluând doar cuvântul media).

atunci când membrii unei comunităţi lingvistice nu ţin nici la limba lor. numeralul este scris în cifre. în contextul semantic evocat. nici nu o fac). Ne-am ocupat mai îndeaproape de ele nu neapărat fiindcă ar denatura mesajul în procesul comunicării (de cele mai multe ori. gradul de autorespect. în franceză). “trebuie să staţi la rând”. venită la noi pe filieră franceză. formă ce evocă alinierea pe mai multe rânduri a formaţiunilor militare: nu se spune “în rândul populaţiei” (care nu stă aliniată pe un rând şi nici nu stă la rând la casa de bilete). Bucureşti. ea era primul şi ultimul element definitoriu: “Patria mea e limba română”). pentru un vorbitor nativ al limbii române este deplorabilă absenţa abilităţii de a evita cacofoniile. Ele transmit. “banca a treia. Evident. “nu dorea însă să înveţe”). În limba română. tipul de cultură. fie absenţa unor aptitudini care să-i permită evitarea în timp util a unei cacofonii (gândire rapidă. ceea ce. prin statutul lor profesional. cuvântul se foloseşte întotdeauna la plural. a suprafeţelor) orizontale sau cu care se măsoară pe teren diferenţa de înălţime dintre două sau mai multe puncte de pe suprafaţa terestră” (cf. imaginaţie lingvistică etc. (12) “pentru ca aşa ceva să nu se mai repete” / corect = “pentru ca aşa ceva să nu se repete” sau “pentru ca aşa ceva să nu se mai întâmple”. Dicţionarului explicativ al limbii române. în alt plan. ca cel sârb” / corect = “orice popor dârz. un vorbitor abil al limbii române va evita aparentul dezacord de număr prin câteva stratageme simple de construcţie a frazei. Tot o formă de pleonasm. de a cultiva limba 60 . fiind întotdeauna impersonal şi defect de plural (la fel ca il faut. comiterea lor exprimă o indiferenţă crasă pentru limba maternă (cea prin care generăm lumea şi pe noi înşine) şi. cum cred mulţi ziarişti. probabil că cei mai mulţi prezentatori de ştiri cunosc acest lucru. 1996. cit. 30). Cu atât mai deplorabilă este manifestarea “indiferenţei lingvistice” la oameni care se exprimă în spaţiul public sau la cei care au datoria. ci “în rândurile populaţiei”. alternativa nu este una dintre cele două soluţii. ci chiar posibilitatea de a alege (expresia “nu există alternativă”. (11) “să lupte tot la fel” / corect = “să lupte la fel” sau “să lupte tot aşa”. pp. care atrage după sine un numeral de acelaşi gen (una. o indiferenţă pentru limba naţională. un element identitar primordial pentru o naţiune este limba naţională (pentru Nichita Stănescu. nu cifre). După cum se ştie. dacă mai au ceva “sfânt”.). în nici un caz nu se poate spune “altă alternativă”. variante etc. într-un mod nesistematic.. (10) “orice popor dârz. cum este cel sârb”. Cuvântul alternativă înseamnă în româneşte “Posibilitate de a alege între două soluţii. 695-696). cuvântul lună este un substantiv de genul feminin. dar aproape toţi fac dezacorduri de genul “douăzeci şi unu de persoane”. Dicţionarului explicativ al limbii române. Verbul a trebui nu se conjugă după număr şi persoană. ed. numai într-o jumătate de an: perioada martieseptembrie 2006). În româneşte. “a intrat în rândul lumii”. (9) “douăzeci şi unu de luni” / corect = “douăzeci şi una de luni”. “al doilea rând de pe pagină”. mai ţin la ceva. inteligenţa şi/sau imaginaţia lingvistică etc. două). (ne aflăm pe terenul comunicării paralingvistice neintenţionale). bazat pe combinaţia inconştientă dintre două expresii sinonime: să nu se mai întâmple şi să nu se repete. Editura Univers Enciclopedic. te poţi întreba dacă. Dar mai presus de toate. a IIa.(5) “În rândul oamenilor” / corect = “În rândurile oamenilor de pe stradă”. acest pleonasm denaturează sensul informaţiei. cuvântul rând se foloseşte la singular doar în câteva contexte semantice (“mi-a venit rândul”.. dacă în text nu se precizează că fenomenul s-a mai repetat (o dată sau de mai multe ori). anumite informaţii despre vorbitorul care le comite: nivelul de instrucţie. instrumente. care se bazează pe faptul că vorbitorii nu conştientizează mixul dintre două expresii sinonime – tot aşa şi la fel. Este vorba de un pleonasm foarte răspândit. înseamnă şi faptul că nu există o a doua soluţie). între două situaţii etc. însă. ed. ea sugerând fie o slabă conştientizare a propriei practici lingvistice. dispozitive care servesc la determinarea liniei (sau a poziţiei. iar ei nu au abilitatea de a fotografia cu anticipaţie substantivul care urmează şi de a acorda în timp util numeralul cu genul acestuia (soluţia cea mai comodă ar fi să-şi scrie numeralele ce se termină cu 1 şi 2 folosin litere. care se exclud” (cf. aşadar. Ori. “treizeci şi unu de vitime” datorită faptului că pe hârtie. (8) “altă alternativă nu există” / corect = “altă soluţie nu există”. cu precizarea că termenul cacofonie vine din grecesul kakos / κάκως = “urât”. nivele reprezintă pluralul de la cuvântul nivelă – “nume dat mai multor unelte. nu înseamnă “nu există altă soluţie”. situaţii. rândul de la geam”). (6) “de la toate nivelele” / corect = “de la toate nivelurile”. din moment ce alternativă conţine şi ideea de alteritate – din latinescul alter). p. Aceste greşeli de exprimare reprezintă o mică parte din ceea ce auzim sau citim zilnic (în Anexa 6 am pus greşelile înregistrate. în genere. Este de asemenea evident că aici avem de-a face cu o cacofonoie. ci “nu există posibilitate de a alege”. (7) “se ştie că vor trebui să lupte” / corect = “se ştie că va trebui să lupte”. atragem atenţia că orice alăturare de sunete care se aude urât intră sub specia cacofoniei (de pildă. statutul socio-profesional. de cele mai multe ori.

131-138). în limbajul teoriei marxiene termenul „salariat” reflectă condiţia de om exploatat. este evident că pentru ceauşişti. identificăm nepermis două planuri care nu sunt identice. preţul ei fiind salariul. teoria “actului-de-vorbire” se înrudeşte cu teoria “reprezentaţională” a lui C. 223-242). evocând. în mod nemijlocit. pp. De obicei. însă. cel puţin. Analiza enunţărilor tratează discursul ca pe un proces. despre orientările sale axiologice. format din enunţuri imobile. fie insuficiente. Din această perspectivă. Şi aceste aspecte se manifestă mai ales în convorbiri. pp. Pentru un specialist în comunicare socială. Nu este exclus ca unii dintre ei. Tzvetan Todorv consideră că “definiţiile clasice” ori sunt clare dar tautologice (nu aduc nici un spor în cunoaştere). 29/1977. pentru care limbajul nu este o “oglindă” a realităţii.. ci şi motivaţiile. ori sunt needificatoare pentru specificitatea semnului (idem. Altfel spus.. Chipurile. legea nu prevedea nicio sancţiune pentru nerespectarea ei!). termenul „angajat” nu reflecta adevărata condiţie a oamenilor muncii din România. pp. în cadrul căruia se produc cuvinte. Concepţia despre discurs ca “vorbire-în-act” [“parole en acte”] şi-a găsit o aplicaţie spectaculoasă la M. „cetăţeană” (în treacăt fie spus. d’Unrug (Analyse de contenu et act de parole. p. La fel. ci a vorbitorului: el reprezintă. se vor considera fiinţe libere. cerinţele sau investiţiile afective ale vorbitorului. individ care pentru a suprevieţui este constrâns să-şi vândă forţa de muncă. Mai mult. ne aflăm în faţa unei mostre de concepţie instrumentală despre natura limbajului (în varianta cuvântului simbol). în virtutea faptului că aparatul de propagandă ceauşist re-denumise proprietatea asupra mijloacelor de producţie: „proprietatea de stat” devenise. pe care Karl Marx îl definise ca „sclav modern”. considerându-le fie ambigui. ei vor ajunge să se simtă tovarăşi de ideal. Dincolo de orice interpretare ideologică. din momentul în care forţa de muncă se vinde şi se cumpără. aceasta devine marfă. lucru pe care îl explicau prin “rămânerea în urmă a conştiinţei sociale faţă de transformările existenţei sociale” – una dintre tezele preferate ale regimului. condiţia de proletar. unde producţia [de discurs] este mai spontană şi mai condiţionată de situaţii” (idem. limbajul trebuia să fie o “oglindă” a realităţii. salariul este expresia bănească a valorii forţei de muncă pe piaţa muncii. Oricum.. Analiza de conţinut clasică trata materialul de studiat ca pe un lucru dat. incoerenţe. spune el. care ar exista într-o formă definitivă înainte de a fi puse în forma limbajului: “Discursul nu este un produs finit. discursul nu mai apare ca o transpunere transparentă a opiniilor. 131). în speranţa că acestea vor genera o nouă realitate – realitatea promisă de ideologia comunistă. ei schimbau cuvintele. nefinalizări. fiindcă nu ştiau cum să schimbe realitatea în sensul definit de ideologie. dacă nu vor mai folosi cuvântul „salariu”. dar identificând semnificaţia cu relaţia. să-şi fi închipuit că s-ar putea determina generalizarea referenţialului ideologic al regimului prin impunererea unor cuvinte “creatoare de realitate”: dacă oamenii se vor adresa unii altora cu apelativul „tovarăş”/„tovarăşă”. ci un moment dintr-un proces de elaborare. care stabilea normele de adresare în relaţiile dintre cetăţenii Republicii Socialiste România. când a promulgat Legea nr. pe cel care îl utilizează. semnul este definit ca o relaţie între două entităţi. ei constataseră că limbajul încă nu reflectă “noua realitate socialistă”. Din perspectiva raportului limbaj-realitate. Articolul 1 anatemiza folosirea cuvintelor de “domn” şi “doamnă”. incompetenţa lingvistică este inadmisibilă! Conceptia rudimentară a dictatorului român despre natura limbajului a ieşit la iveală în ziua de 28 octombrie 1977. 208-209). neexploatate economic şi participante la procesul decizional. care ţineau de mentalitatea burgheză. „proprietatea întregului popor” (!). 1974). Tehnicile de analiză bazate pe această concepţie vor urmări să deducă din indicatorii expliciţi (conţinuţi manifest în mesaj) concluzii despre sursa mesajului (despre vorbitor) – de pildă. de a propaga o limbă corectă şi frumoasă. De 61 4 3 2 . teoria lui Osgood a reprezentat. atitudinilor şi reprezentărilor proprii subiectului. mai idealişti. segmentabile. Iată de ce. o adevărată “revoluţie copernicană”. Există şi teoreticieni care se declară total nemulţimiţi de definiţiile de până acum. se elaborează sensuri. Concepţia despre discurs ca “act-de-vorbire” depăşeşte paradigma în care sensul (sau intensiunea) precede semnul (sau extensiunea).naţională sau. care erau „co-proprietari”.-C. p. hotărând că în relaţiile de muncă şi de serviciu se vor folosi apelativele „tovarăş”. manipulabile. dacă nu cumva chiar în faţa unui eşantion de concepţie demiurgică (în varianta ei mitică). să împărtăşească idealul comunist. „tovarăşă” sau „cetăţean”. la timpul ei. În teoria marxiană a plus-valorii. Ea vede în discurs un proces de elaborare în care se confruntă nu numai constrângerile impuse de codul limbajului şi de condiţiile socio-culturale ale producţiei de sens.. în loc de „angajaţi” şi „salariaţi” urmau să se folosească formulările „oameni ai muncii” sau „personal muncitor”. cu tot ce presupune acesta: contradicţii. care a produs o tehnică de analiză a discursului denumită în literatură “analiza enunţărilor” (vezi 4. În articolul “Semnul” din celebrul Dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului (8. termenul „salariat” nu reflecta condiţia de „coproprietar”. Definiţiile semnului nu sunt unanim împărtăşite. Subiectul este introdus în “ecuaţia semantică” a lumii! Din acest punct de vedere. aşadar. E. Osgood (5. 224). se operează transformări.

în consecinţă. dar în acelaşi timp ea este necesară. Iată la ce ambiguităţi conduce confuzia de planuri! În tentativa sa de a depăşi această confuzie. cum ar fi I. crede el. este redescoperită de romantici (Schelling).Mit şi metaforă la Vico şi în estetica contemporană” (10. când avem un simbol de tip Index. rezultatul unei experienţe culturale. p. denumirea de “semn” este atribuită unei entităţi în virtutea faptului că se află într-o anumită relaţie cu altceva. Dar. observă Bogusławski. multe semne pot exista fără a fi percepute. ‘mai puţin empiric’ sau la care accesul cognitiv este mediat” (idem. Este evident că (1) poate fi numit. 135136). într-un anumit sens. Todorov clasifică motivările relaţiei simbolice în două categorii: (1) motivarea pe bază de asemănare. o astfel de formulare nu poate constitui baza unei discipline cu adevărat unitare şi clare din punct de vedere metodologic – deşi. Astfel. Altfel spus. dar în simbol. X fiind diferit de Y. şi invers. ne este greu să ne imaginăm fiinţe umane care să nu vadă în fum un semn pentru foc. În viziunea lui Todorov. Bogusławski ajunge la concluzia că semioticienii “se mulţumesc să asocieze orice expresii referitoare la (a) lucruri a căror asociere nu este pur accidentală sau (b) lucruri dintre care unul este. nici referentul nu ar putea lua locul cuvântului într-o frază. semnul nu are în mod obligatoriu o existenţă perceptibilă (el este “o entitate care poate deveni sensibilă”). Se mai spune adesea: “semnul este ceva care se substituie unui alt lucru”. “ea îndreptăţeşte o mare parte din lucrările curente de semiotică” (ibidem).132): semnul este o entitate care (1) poate deveni sensibilă şi care (2) pentru un grup determinat de utilizatori marchează o absenţă (absenţa obiectului). Tzvetan Todorov propune propria lui definiţie (idem. ba chiar mai mult: ne îndoim că ar exista “semne naturale”. “simbolizarea este o asociere între două entităţi de acelaşi nivel . deseori repetată. p. “nici sensul. totuşi. şi problema arbritariului semnului. O altă concluzie ce decurge din definiţia propusă de el este că semnul este “instituţional”: el nu există decât pentru un număr limitat de utilizatori (pentru cei care împărtăşesc anumite stipulaţii logico-semantice sau anumite convenţii socio-culturale). 21). pusă pentru prima dată de Saussure. care sunt o parte a referntului. autorul eseului “. Aceasta din urmă clasifică simbolurile în simboluri reprezentative (representational symbol) şi simboluri prezentative 62 . Relaţia semn-obiect este în mod necesar nemotivată. dar şi de semnificatul său. Împărtăşim şi noi rezerva lui Todorov. abia târziu în istoria omenirii el fiind perceput ca având în principal o funcţie estetică. există un X numit “semn” care se află într-o anumită relaţie cu Y. aşadar. pp. După el. Pentru a lua exemplul de mai sus. având repercursiuni în multe alte domenii de cercetare. Într-adevăr. Tzvetan Todorov critică tendinţa unor lingvişti americani de a reduce o serie de semne la semnal. pp.doi semnificanţi şi doi semnificaţi” (8. este preluată de Nietzsche şi ajunge până la esteticienii anglo-americani. Relaţia trebuie motivată de cel care o stabileşte. Un estetician notoriu şi cu mare autoritate în domeniu – l-am numit pe Gillo Dorfles. În semn. Richards (Ştiinţă şi Poezie – 1935) sau Susanne Langer (Filosofia într-o nouă cheie – 1942). dacă nu chiar mai mult. simbolurile sunt folosite la fel de mult ca semnele. şi (2) motivarea pe bază de contiguitate. 134). este imposibil să ne imaginăm o comunitate umană care să nu aibă o astfel de experienţă şi. Iluzia că ne aflăm în faţa unei relaţii simbolice “naturale” (fumul aparţine focului din punct de vedere fizico-chimic) se datorează universalităţii de care se bucură experienţa istorică a utilizării focului. I se pare discutabilă distincţia pe care o face şcoala lui Bloomfield între semn şi simptom (un fel de “semn natural”). Chiar şi noţiunea de ‘semn autoreflexiv’ creează impresia unei expresii ai cărei termeni se contrazic” (idem. când avem un simbol de tip Icon. de cele mai multe ori. p. Aşadar. majoritatea relaţiilor ce se pot crea au ca termeni un X şi un Y. funcţia de simbolizare constă din două sub-funcţi: denotarea şi reprezentarea. O insatisfacţie similară faţă de “definiţiile clasice” reclamă şi cercetătorul polonez Andrzej Bogusławski (9): de regulă. conform căreia ‘un semn nu poate fi semn pentru sine însuşi’ este mult prea superficială şi needificatoare. Ideea vine de la Giambattista Vico (Ştiinţa nouă – 1725). după Saussure. În viziunea lui. relaţia dintre simbolizant şi simbolizat nu este necesară. A. El consideră că în comunicarea verbală. unde este specificitatea semnului? Logicianul polonez conchide: “formula. cele două entităţi pot exista independent una de alta (de pildă. p. mama. cele care formează analogia simbolică “dragoste” . El consideră că astfel de “semne naturale”. elementele care intră în relaţie sunt de natură diferită. iar X ≠ Y. cuvântul “mamă” este legat şi de cuvântul “copil”. spune Todorov. ele sunt omogene. convingerea oamenilor că “nu iese fum fără foc” este. sunt foarte puţine (de pildă. Din această diferenţă s-a născut. semnul este convenţional (idem. dar. remarcă acelaşi autor. dar “universal” nu înseamnă întotdeauna “natural”. 23).pildă. simbolul se delimitează drastic de semn. Pentru Tzvetan Todorov.“flacără”). Chestionând poziţia semioticii în abordarea noţiunii de “semn”. În altă ordine de idei. Discuţiile în jurul noţiunii de simbol sunt încă şi mai aprinse. că (2) poate fi numit semnificat şi că relaţia dintre (1) şi (2) poate fi numită semnificare. în sensul că semnificatul nu poate exista fără semnificant. în afara societăţii nu există semne. 16-36) – insistă pe ideea că simbolul a avut iniţial o funcţie cognitivă. fumul pentru foc). observă Todorov. semnificant. În cazul simbolului.

spune el . nu şi suficientă. care îl face pe A adecvat pentru a exprima o gândire asupra lui B (ibidem). zeci şi sute de definiţii ale conceptului de cultură. Analiza lui Dorfles curge spre concluzia că Vico avea dreptate când credea că prima limbă vorbită a fost cea metaforică şi că “primele popoare ale păgânităţii au fost popoare-poeţi”. intitulat “Systemes de valeurs et aspirations culturelles”. Aceasta. fumul este semn pentru foc) sau una de similitudine (caz în care A este semn iconic pentru B). 18). Primele funcţionează în regim conceptual. Dar “pansemiotismul” criticat de Pawlowski este doar una dintre numeroasele viziuni asupra culturii. pp. ea vorbeşte de simboluri “care se apropie de cele ale mitului. pp. preparatele culinare şi modul lor de pregătire. căci corespunde cel mai bine obiectivelor acesteia. genele. Ceea ce echivalează cu a admite existenţa. deja. 2) culturile proprii unor societăţi sau unor medii sociale particulare şi 3) problema dezvoltării unei culturi universale (14. apartamentele şi mobilarea lor. 27-28). Dorfles consideră că atunci când cercetătoarea americană se referă la “simboluri ale sentimentului nostru”. Profităm de această notă explicativă pentru a preciza sensul (sensurile) termenului de cultură cu care operăm în prezentul curs. limitând funcţionarea acestora la anumite sfere ale comportamentului uman. pentru că . ci folosim. hainele. Lui Pawlowski nu i se pare legitim să considerăm semne o varietate atât de mare de obiecte sau fenomene. putem deduce din existenţa lor profesiunea sau religia persoanelor implicate). 14-21). În studiul introductiv la volumul Images de la culture (a cărui primă ediţie a apărut în 1966). de orice “adevăr” discursiv. cum ar fi: expresiile de limbaj (pe care.. nici chipurile bronzate nu sunt indicatori culturali . şi prin urmare tocmai de gândirea imagistică spre care se îndrepta cercetarea lui Vico” (idem. grupurilor sau indivizilor) este cea de-a doua. care au produs. un chip bronzat întâlnit iarna. 13). ar fi vorba de confuzia dintre semne şi indicatorii culturali. le consideră semne). Ea va fi şi referenţialul privilegiat al întregii lucrări de faţă. Este evident că nu toate exemplele de mai sus ilustrează această categorie: nici genele. În cadrul abordării (2) se înscriu. singura care nu presupune o evaluare prealabilă şi care nu conduce în mod necesar la ierarhizarea culturilor (societăţilor. funcţionarea lor fiind pre-condiţionată de organizarea mentală şi de presupoziţiile tacite pe care stă o anumită cultură. în perioada primitivă a omenirii. şi îi opune o atitudine mai moderată. este mai simplu de înţeles cu ajutorul conceptului de retorică estetică. el înţelege “o relaţie specifică de indicator ce se stabileşte între două obiecte A şi B atunci când. pp. pictura figurativă. a acelui visual thinking. putem deduce prezenţa lui B din prezenţa lui A” (idem. Tadeusz Pawlowski (12) o consideră extremistă. de-a lungul timpului. muzica programatică. Linton inventaria. p. 159). datorită unor convenţii şi obiceiuri acceptate. Vico nu face altceva decât să întărească convingerea potrivit căreia gândirea omenească. în primul ei stadiu de dezvoltare – adică în stadiul pe care astăzi l-am putea numi ‘precategorial’ – nu a fost încă de tip raţional.(presentational symbol). În jurul anului 1950. Cele din a doua categorie ne permit să concepem ideea pe care ele o prezintă independent de orice semnificaţie conceptualizată. 14. dar o uniformă militară sau masa din ajunul Crăciunului sunt indicatori culturali (datorită unor obiceiuri şi convenţii. p. semnalele rutiere şi feroviare.19). p. care nu vede semne în toate fenomenele culturale. pur şi 5 63 . culturologii anglo-saxoni (când spunem “culturologi” nu avem în vedere opoziţia clasică din antropologia culturală americană dintre culturologi şi psihologi. este doar o condiţie necesară. ea depinde şi de existenţa unei legături naturale sau culturale care-l transformă pe A în indicator al lui B. pe care cercetătorul român Constantin Sălăvăstru îl opune celui de retorică cognitivă (a se vedea 11. Dorfles: “Spunând că primele popoare au fost popoare-poeţi. Cât de actuală este această reevaluare a “gândirii prin imagini” astăzi.nu este folosită niciodată în mod consecvent. 147 de definiţii (cf. Astfel. Prin indicator cultural. Legătura naturală poate fi una de cauzalitate (caz în care. 160 de definiţii (cf. relaţiile de rudenie dintr-un grup social. ale ritului. Unii autori au numit această viziune “pansemiotism” şi au criticat-o cu argumente pe care nu le putem respinge prea uşor. În ce condiţii un obiect A poate fi considerat semn al altui obiect B? “Un obiect A este semnul unui obiect B numai atunci când există o convenţie culturală C. cercetătorii au identificat-o şi reevaluat-o” (idem. automobilele. pe care doar de curând. Este evident că dintre cele trei abordări. în epoca televiziunii şi a Internetului. spune Pawlowski. Paul-Henry Chombart de Lauwe clasifica abordările culturii astfel: 1) cultura ca dezvoltare a persoanei în societate. 13-16 şi 258-279). pentru care nu vrem să mai perturbăm desfăşurarea “textului major”.. cu predilecţie. este un bun prilej pentru această lămurire. a gândirii prin imagini. Dar ce sunt “legăturile culturale”? Ele se bazează pe tradiţii şi fac posibilă transformarea unor indicatori culturali în semne: “Ele pot prelua funcţia de semne numai atunci când obiceiurile devenite tradiţii le conferă funcţia de a exprima anumite gânduri despre alte obiecte” (ibidem). bineînţeles. iar Kreober şi Kluchohn clasificau. în 1952. pentru ca o entitate să fie semn: relaţia de semn dintre A şi B nu se realizează niciodată numai datorită convenţiei C. ci cu precădere imagistic. de pildă. Ce stă la baza acestei extrapolări nepermise a noţiunii de semn la toate entităţile care indică ceva? După Pawlowski.

Tzvetan Todorov manifestă un scepticism deconcertant: “După opt secole de preistorie şi un secol de istorie. adică tot ideologică. făcând posibil un limbaj neutru în raport cu limbajele ideologiilor concurente de azi. ea a fost o disciplină filosofică. ea nu ar netezi calea spre comunicare. a locului său printre alte forme de comunicare. îl completează: “produsele activităţii comunităţilor umane determinate de practicile lor” (ibidem). specifică epocii televiziunii. producţia şi munca sau consumul. declanşată în 1474. Mass media sau mediul invizibil – 16). Dacă unii autori o consideră o ştiinţă autonomă şi matură. care sună mult prea forţat în româneşte). ceea ce ne facilitează. accepţiunea de mai sus este cea mai convenabilă. de credinţe”. ceea ce spusese Max Weber: “Conceptul de cultură este un concept de valoare” (15). noi încercăm continuarea acestei operaţionalizări prin introducerea conceptelor orizont de viaţă şi orizont cultural. El atrage atenţia asupra importanţei la fel de mari pe care o au tehnicile. în plan metodologic. arta. organizarea spaţiului. ne referim la nominalismul care a ieşit victorios în urma celei mai celebre dispute filosofice: “cearta universaliilor”. Orice abordare ne-culturologică a unei ideologii este. paradigmatică. Abordarea culturologică favorizează o decentrare benefică a viziunii. Însistând pe rolul de infrastructură generatoare a aspiraţiilor şi a sistemelor de valori. În cursul de faţă. După cum se ştie. pentru care cultura este “o organizare [un reglaj] de sentimente. de o nouă antropologie filosofică – ceea ce a încercat să iniţieze. Este evident că destinul semioticii ca ştiinţă a semnelor. 18. orice semiologie a unui sistem nelingvistic trebuie să împrumute semiologia limbii. nu se va formula în sunet. fie că se pleacă de la limbă spre celelalte sisteme de semne (ca la Saussure). probabil. alţii se îndoiesc de caracterul ei ştiinţific (paradigmatic). o abreviere pentru expresia “antropologi culturali”. de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor. întemeietor de şcoală. ce datează de la Platon şi pe care Alain de Liberia o găseşte înrădăcinată în dialogul platonician Menon (cf. în culoare sau în imagine. 19). Căci dacă nu putem vorbi despre sisteme semiotice nelingvistice decât în termeni lingvistici. S-ar putea ca “imperialismul lingvistic” sesizat de Todorov să se datoreze “principiului de non-redundanţă între sistemele semiotice” formulat de Benveniste: nici o semiologie a sunetului. până la Peirce. dezideologizarea analizei ideologiilor. 7 6 64 . Boas. Nu este exclus ca noile experienţe legate de explozia televiziunii şi a Internetului să ducă la re-evaluarea comunicării verbale. Todorov îi reproşează semioticii că s-a lăsat subjugată de lingvistică: fie că se pleacă şi de la semne nonlingvistice. Parsons nu face decât să operaţionalizeze. obiceiurile şi toate celelalte posibilităţi şi practici dobândite de un om ca membru al unei societăţi” (idem. pentru că ne permite abordarea ideologiilor (vezi capitolul V) ca forme ale unor culturi. A analiza sau a interpreta o ideologie doar ca ideologie ne condamnă la folosirea unor instrumente. cum a fost gândită semiotica (şi cum este gândită şi astăzi de către mulţi semioticieni). limbajul verbal este singurul limbaj care posedă secundaritate: este singurul cu ajutorul căruia putem vorbi despre alte limbaje. trebuie să acceptăm că aceşti termeni nu pot cuprinde sensul elementelor nelingvistice. 519-521). 120).B. Abordarea în acelaşi plan (ideologic) devine circulară. în general. în Filosofia formelor simbolice (1923-1929). în paradigma acţionalismului. Pentru noi. ideologice. cu soluţiile pe care le putem găsi (le vom găsi) la problemele ridicate de comunicare – inclusiv de comunicarea în masă şi mai ales de comunicarea audio-vizuală. de fapt. de asemenea. morala. Marshall McLuhan (amploarea proiectului său este mai evidentă ca oriunde în altă parte în volumul postum. 17). În articolul dedicat semioticii din Dicţionarul enciclopedic al ştiinţelor limbajului. dar numai pentru a găsi locul limbii în ansamblul comunicării (ca la Peirce). reprezentând “valorile comune care sunt esenţiale unui sistem de acţiune proprii unei societăţi” (idem. După cum observa Cassirer. Accepţiunea cea mai largă (şi cea mai adecvată scopului nostru) este dată de T. în munca lor. în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale” (14. Dacă lucrurile stau aşa. culorii. predicţiile pe care le putem face se află în strânsă legătură cu natura limbajului. distincţia dintre semn lingvistic şi semn nonlingvistic). termenul de semiotică a fost folosit pentru prima dată de Locke. ci ar oferi ideologilor dogmatici noi “argumente” şi noi ocazii pentru confruntare. p. Astfel. 18). Când spunem că nominalismul a traversat cultura europeană din ultimele 4-5 secole. pp. de imagini-ghid. p. şi aceasta datorită persistenţei unei anumite incertitudini cu privire la principiile şi conceptele fundamentale (de pildă. precum şi despre el însuşi. Un alt antropolog celebru. p. Parsons. E. dreptul. F. care a fost doar puseul unei dispute continue. Chombart de Lauwe consideră că “o cultură este marcată de o serie de modele. în sensul unei legături strânse a valorilor şi simbolurilor cu transformările materiale pe care le provoacă sau ale căror consecinţe sunt.simplu.Tylor înţelegea prin cultură “întregul complex care înglobează cunoaşterea. p. dar cu riscul “lingvisticizării” celorlalte limbaje. fatalmente. semiotica este mai degrabă un proiect decât o ştiinţă constituită” (8. Dar pentru aceasta va fi nevoie. credinţa. trebuie să acceptăm că este imposibilă o ştiinţă generală a semnelor. imaginii.

el consideră ca activitate autentic omenească numai activitatea teoretică. p. p. Iată de ce vom insista asupra “definiţiilor” sale. se desprinde de Ammonuis. adică a ‘substanţelor secunde’ din Categoriile lui Aristotel” (cf. ci sunet impus pentru a comunica” (ibidem). a activităţii ‘practic-critice‘”. la interpretarea lor ca ‘nume’ (nomina) sau ‘cuvinte’ (sermones). Feuerbach vede obiecte sensibile. sensibilul este luat numai sub forma obiectului sau a contemplării. fapt ce reprezintă o adevărată ruptură epistemică între două doctrine. dar a realizat o vastă deschidere spre modernitatea europeană. Nominalismul care a ieşit victorios din “cearta universaliilor” şi care a contribuit la geneza ştiinţei moderne. Prin aceste concluzii. după Abelard o teorie corectă a universaliilor nu se poate reduce la vocalism. Prin instaurarea opoziţiei dintre Nominales şi Reales. Preocupat de critica filosofiei clasice germane. precum şi de reflecţii asupra semnificaţiilor. de modul de impunere a acestora –. 510). care vedea în universalii doar “voci”. de instituţii umane ca predicate pentru mai multe subiecte” (apud 18. realitatea. de la condiţiile şi obiectivele comunicaţionale care au determinat naşterea cuvântului. Din perspectiva acestei doctrine. care nu trebuie confundate” (idem. Doctrina “statutului” (sau a “stării”) este legată de modul de folosire a cuvintelor – mai precis. ci “cauza comună a impunerii aceluiaşi nume ‘om’ tuturor oamenilor diferiţi ca singularităţi” (apud 18. concepţie în care opoziţia dintre planul obiectual şi cel subiectual se dizolvă. care nu este un lucru. Abelard nu numai că a opus “realismului” o replică inteligentă şi cu adevărat consistentă. ci de idealism. pe acest “nominalism ponderat”. prin aceasta. îl gândim în sensul marcat de Abelard în secolul XII. ci faptul de a fi om (esse hominem). anume trecerea de la interpretarea universaliilor ca ‘voci’ (voces). cuvântul status. dar activitatea omenească el nu o ia ca activitate obiectivă. care se va construi. desigur) se poate vedea din concepţia sa asupra universalităţii cuvintelor: “Natura cuvântului trebuie înţeleasă plecând de la nativitas. în ‘Esenţa creştinismului’. Marx încearcă să înţeleagă unitatea dintre obiectivitate şi subiectivitate. p. După cum susţine Alain de Liberia. în fond. Altfel spus. dar cu toate acestea universaliile nu sunt simple ‘sunete’ (vocalism). (…) el se află la originea unei importante schimbări. În interviul publicat de “Poliphile”. Cât de modern este Abelard (am putea spune chiar postmodern . idem. 509-544). “starea” de om. Abelard foloseşte un termen neaşteptat. p. nr 3/4. fireşte. totodată. Cuvântul nu e sunet. cât varianta hard a acestuia. Respingând nominalismul radical de tip Ammonius şi Roscelin. p. care era. concepute şi dorite în acest scop. pe urmele unuia dintre cei mai iniţiaţi analişti ai problemei universaliilor. 65 . 373). care-l împiedică să înţeleagă “însemnătatea activităţii ‘revoluţionare’. În concluzie. De aceea. 522). sensibilă ca atare. unde opoziţia materialism-idealism atinsese cotele cele mai înalte. cât şi “realismul” radical. Acest statut este asemănător cu ceea ce am numi fapt sau ‘stare de lucruri’ (Sachverhalt la Husserl)”. ‘vocalismul’ lui Roscelin şi ‘nominalism’. Pentru a numi baza ontică a predicatelor generale. în timp ce practica este luată şi fixată numai în forma ei de manifestare murdară mercantilă. căci “numai cuvintele sunt universale pentru că ţin de originea lor. reproşându-i lui Feuerbach nu atât “nominalismul”. deoarece idealismul. dispărând astfel şi problema primordialităţii (care devine o falsă problemă). 1996 (reprodus în 18. nu cunoaşte activitatea reală. în varianta ei cea mai elevată – “cuvântul-simbol”. Iată ce nota Marx în Teze despre Feuerbach: “Principala lipsă a oricărui materialism de până acum (inclusiv materialismul lui Feuerbach) este că obiectul. ca practică. pe care îl regăsim azi în ştiinţă când se vorbeşte despre ‘statutul ontologic’ al unei entităţi. concepţia lui Abelard despre formarea sensului unui cuvânt se plasează undeva în zona de interferenţă a semanticii cu pragmatica. Abelard realizează o deschidere spre concepţia sincretică asupra limbajului. deci nu subiectiv. Ea constă în a susţine că ceea ce se află la baza predicatelor noastre generale nu e un lucru (realism). realmente deosebite de obiectele gândite. Aşa se face că latura activă a fost dezvoltată nu de materialism. prevalentă după Ammonuis. Alain de Liberia spunea: “Teza lui Abelard asupra universaliilor este revoluţionară. În termenii de azi ai teoriei limbajului. De aceea el nu înţelege însemnătatea activităţii ‘revoluţionare’. Primul gânditor modern care a rezolvat tranşant această problemă a fost Karl Marx. pp. nu este un lucru universal (“om”). cum o făcuse Hegel. dar. pe care o vom discuta în continuare. o paradigmă definită de acesta cu două sute de ani înainte de “cearta universaliilor”. Alain de Liberia. dar nu speculativ. a întregii culturi moderne şi. Abelard re-defineşte şi depăşeşte obsedanta “problemă a lui Profir”. el cataloghează problema primordialităţii la rubrica “false probleme” (pe care preferă să le numească “probleme scolastice”). Este evident că în notele de mai sus Marx respinge atât “nominalismul” radical.Dar când folosim termenul de nominalism. 522). a activităţii ‘practic-critice‘” (19. 523).avant la lettre. de fapt. de pildă. “aceea a statutului ontologic al genurilor şi speciilor. care însă a dezvoltat-o în mod abstract. şi nu ca activitate omenească sensibilă. cuvintele sunt făcute. la geneza modernităţii occidentale este nominalismul lui Abelard. El reprezintă protoistoria concepţiei instrumentaliste asupra limbajului. “Abelard a fost primul mare gânditor medieval care a adus filosofia în limbaj. adică în secolul al XII-lea.

pentru lumea arhaică. contemporanul său. să meargă mai repede. În ceea ce priveşte cultura arhaică românească. transformator. Dar cea mai mare parte a acestor activităţi au suferit un lung proces de desacralizare şi au devenit. cu incapacitatea discursului unui subiect de a norma şi de a modela conduita aceluiaşi subiect. p. 41). idem. Vom înlocui o analiză a acestor tematizări. 129-223). strămoş sau erou). p. El ilustrează această ultimă idee cu numeroase exemple din societăţile “istorice”: dansul. mitul cosmogonic oferă un model exemplar tuturor ceremoniilor care urmăresc restaurarea plenitudinii totale: vindecarea. Nietzsche. În Mitul eternei reîntoarceri (22). problema implicaţiilor dezvoltării ştiinţei şi tehnicii asupra condiţiei umane ocupă un loc privilegiat în filosofia europeană contemporană (ea este prezentă în aproape toate curentele importante care au tratat criza civilizaţiei şi/sau culturii europene). pp. Actele umane au realitate şi eficacitate numai în măsura în care ele repetă exact o acţiune săvârşită la începutul timpului de un zeu. în genere. pp. sau numai un fragment: o insulă. războaiele. pp. (cf. fecunditatea. 66 10 9 8 . . Pentru el. să poată lucra şi noaptea. a se vedea excelenta monografie a lui Ernest Bernea. important este însă de a o schimba (“Teze despre Feuerbach” – 19.Ia-ţi televizor.trebuie puse în legătură cu hiatusul dintre discurs şi conduită. dintr-o zonă unde e obârşia lucrurilor” (idem. este abolit implicit timpul profan. marxismul etc. activităţi ‘profane’ ” (idem. 42-45).Citeşte gazeta”. graţie isprăvilor Fiinţelor Supranaturale. “istoria”. mitul istoriseşte cum. În Aspecte ale mitului. calendarul a fost un dat care venea de dincolo. ritualuri. după opinia lui. justiţia (idem. lucrările agricole etc.Unul dintre primii gânditori europeni care au înţeles acest lucru a fost Karl Marx. “Astfel – comentează Eliade –. . unirea Cerului şi Pământului). Puterea şi Adevărul se situează pe poziţii adverse. Sabatul iudeo-creştin este o astfel de imitatio dei. Moisil (20. putem medita la “episodul Gorbaciov” sau la ravagiile pe care le fac “misiunile de pace” ale ONU în diferite părţi ale lumii. riturile matrimoniale reproduc ierogamia (în special. în Comentarii la legenda Meşterului Manole. De cinci secole. propriu culturii moderne. Ea aparţine savantului român Grigore C. o specie vegetală. 2) în măsura în care actul (sau obiectul) obţine o realitate precisă prin repetiţia gesturilor paradigmatice şi numai prin ea. Vorbind despre dubla funcţionalitate a calendarului în satul românesc tradiţional. o instituţie. o realitate a căpătat existenţă. La ambii gănditori. Credem că devierile antiumaniste ale unor ideologii umaniste (prin proiectul lor iniţial) . eroi civilizatori sau strămoşi mitici. dedicată reprezentării timpului la ţăranul român (14. care nu-şi are locul aici. procreaţia. care să fie şi aplicabil. conflictele. cum să facă lumină electrică.Mi-e sete. în societăţile moderne. p. p. cosmosul. Pentru perioada actuală. pp. “Cuvânt înainte” la Estetica mitului – 10. cu una dintre cele mai sintetice şi mai plastice caracterizări a stării de fapt. p.. luptele. Referitor la categoriile morale. iar “Minciuna stă cu Regele la masă”. şi cel ce reproduce gestul exemplar se află astfel transportat în epoca mitică în care a avut loc revelarea gestului exemplar (idem. o comportare umană. reunificarea subiectului cunoscător cu subiectul acţiunii a fost una dintre problemele centrale ale programului filosofic. o morală abstractă (de tip “decalog”). Mircea Eliade scria: “. acesta măsurând şi timpul sacru şi timpul profan. 199). p. În legătură cu hiatusul dintre subiectul cunoaşterii şi subiectul acţiunii. 35-38). se poate spune că toate activităţile responsabile şi care urmăresc un ţel bine definit sunt. fie ea realitatea totală.Ia-ţi telefon. . Bernea scrie: “pentru mentalitatea satului tradiţional. . .Mi-e foame. . Mircea Eliade afirma că toată creaţia repetă actul cosmogonic prin excelenţă: Creaţia Lumii. “Toate actele religioase sunt presupuse ca fiind fondate de zei. Încă din 1943.Mi-e dor . 48-50). mesajul Mântuitorului este în primul rând exemplu ce se cere imitat.creştinismul. 375) s-a simţit dator să schiţeze o epistemologie a “adevărului concret”. echivala morala creştină cu “neputinţa pusă în acţiune” tocmai pentru că era. 35). 39): “Vine bietul homo faber la altarul îngrijit de homo cogitans şi-l întreabă: cum să fac un filtru să scap de sărăcie? Oracolul îl învaţă să facă maşini cu abur. iar nu “oameni adevăraţi”. După Eliade.7). Cele mai bune produse ale discursului au fost … alte discursuri. durata. Cel care credea că “Filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri. Eliade caracterizează ontologia “primitivă” a culturilor arhaice prin două idei fundamentale: 1) omul culturilor tradiţionale nu se recunoaşte ca fiind real decât în măsura în care încetează de a exista el însuşi (pentru un observator modern) şi se mulţumeşte să imite şi să repete gesturile altuia (zeu. încoronările regilor. Ele este deci întotdeauna povestea unei creaţiuni” (apud Vera Călin. cum îşi dorea Feuerbach.. un erou sau un strămoş” (idem. ca să nu vadă nici la dreapta nici la stânga.

În ceea ce priveşte forţele misterioase. România modernă a fost întemeiată de un Rege. Essai sur les origines de la mystique indienne (Paris-Bucureşti. În legătură cu trecerea de la “cauzele ascunse” ale mişcării la descrierea matematică a acesteia. cauza mişcării (idem. pre-arian. 13).în general. nu a reuşit să re-unifice subiectul discursului cu subiectul acţiunii: ea a parcurs întregul drum de la cele mai nobile intenţii la crima politică organizată. Obstinaţia de a-l impune ca ideologie dominantă nu poate duce decât la o nouă catastrofă socio-economică şi. o concepţie mitică despre limbaj . Am avea. care e o calitate permanentă a corpurilor (ibidem). ci unei dizpoziţii motrice (puissance).1999). p. El se miră că intelectualii pentru care problema destinului culturii româneşti este o “nobilă pasiune” nu au înţeles importanţa acestor lucrări pentru “problematica actuală a culturii româneşti”. 1935) şi. 6). Din contră. simbolurile. care în alte părţi este deja “promovat”: “Astăzi. Eliade se arată dezamăgit de modul în care au fost întâmpinate prima fasciculă din Alchimia Asiatică (Bucureşti. filosofia galileană a naturii. poate. 8). o ezitare: de ce să considerăm ca “umanistă” concepţia “sincretică” şi să nu o considerăm pe cea “mitică”? Dar. p. Pentru că. Se pune preţ pe preistorie şi extra-istorie. unul din rezultatele precise la care ajungem în Yoga este tocmai această rezistenţă a fondului autohton. adică rezistenţa elementelor etnice împotriva formelor de cultură străină” (23.în particular. sunt cercetate şi promovate formele colective ale vieţii.Dacă punctul de vedere al lui Mircea Eliade s-ar opri aici. nici Mişcarea Legionară. poporul nostru este bogat” (idem. Mircea Eliade ridică problema “rezistenţei” culturilor arhaice în faţa istoricităţii. el este îmbrăţişat “pretutindeni”. Prin conduita lor politică. şi să se înţeleagă aşa cum trebuie gândirea simbolică – cultura românească poate să-şi valorifice zone rămase până acum inerte şi obscure” (idem. ca o garanţie pentru salvarea ţării (“Monarhia salvează România!”). fie în plan cultural (protocronismul din ultimul deceniu al regimului ceauşist). p. monarhiştii noştri developau o credinţă adâncă (nu se poate şti cât de conştientizată) în capacitatea cuvântului de a crea realitate. Pentru monarhişti. 64). Care este această problematică? Eliade crede că este “autohtonia. pp. În esenţă. istorismul a apus pretutrindeni. adversară declarată a “raţionalismului dogmatic” de sorginte occidentală. Trebuie să mărturisesc că o asemenea interpretare pare perfect rezonabilă” (26. transcendente în raport cu cunoaşterea (nematematizată!). iar gesturile acestui erou exemplar ar fi trebuit reiterate după 1989. mai ales. p. ci şi de unul practic. în acest domeniu. ştiinţa românească întâlneşte prilejul unic de a valorifica spiritualitatea şi istoria secretă a neamului nostru. imprimată corpului (impetus). adică dacă ar rămâne unul “pur constatativ”. ca argument capital împotriva istorismului (îndeosebi a ideii de “istorie ireversibilă”). nu este vorba doar de un ideal metodologic. politico-militară (a se nota şi episodul Kosovo . În “Prefaţa” la Cosmologie şi alchimie babiloniană. după ce acesta este aruncat (una dintre problemele cele mai prost soluţionate de teoria aristotelică). Eliade nu se rezumă la “problematica actuală a culturii româneşti”. modul de existenţă al lumii constă în reiterarea necesară a gesturilor arhetipale – făcute. 7-8). Una dintre implicaţiile sale ideologice este autohtonismul. iar dintre contemporanii săi citându-l pe Blaga (“revolta fondului autohton”). Dacă în anii ’30 -’40 autohtonismul a eşuat ca soluţie alternativă la modernizarea de tip occidental. şi suprimarea lentă a formelor spirituale impuse de către năvălătorii indo-europeni” (ibidem). Când Galilei a renunţat la teoria impetus-ului 12 11 67 . 15). Alexandre Koyré este tentat să vadă în ea o victorie a platonismului împotriva aristotelismului: “contemporanilor şi elevilor lui Galilei. după cum spuneam. când istorismul este depăşit. în anii 2000 nu mai putem spera ca el să reprezinte o soluţie de schimb la mondializare. cartea sa Yoga. Considerându-i ca premergători pe Haşdeu şi Pârvan. Credem că s-a înţeles de ce nu putem considera “concepţia mitică” o concepţie umanistă. Ori. poate că nu am fi nici noi obligaţi să încărcăm valoric “concepţia mitică” despre natura limbajului. Koyre dezvoltă în nota (f) a studiului citat teoria dinamică a impetus-ului. Mircea Eliade conchide: “Ori. ca o victorie a lui Platon asupra lui Aristotel. [În paranteză fie spus. aproape politic. odinioară. şi în cultura europeană încep să-şi recapete prestigiul formele de sensibilitate pre-alfabetică. care la noi s-a concretizat fie în plan politic (Mişcarea Legionară). în tradiţie aristotelică. p. continuarea mişcării se datorează nu unui motor extern. După Buridan. În această viziune. această teorie (cea mai influentă teorie fizică în secolul al XIV-lea) încerca să explice continuarea mişcării unui proiectil. În Mitul eternei reîntoarceri. 1936). el scrie: “Dar interesul pentru ireversibilitatea şi ‘înnoirea’ istoriei este o descoperiere recentă în viaţa umanităţii.] Comportamentul social al monarhiştilor din România deceniului trecut (sub 10% din populaţia adultă) evoca o concepţie mitică . Dar acest ideal metodologic este nu numai specific european. tradiţiile orale etc. foarte probabil. după cum se ştie. elaborată de Jean Buridan. care urmărea să explice. ci integrează concluziile sale într-o paradigmă disciplinară mai largă – cel puţin de anvergură europeană: “Astăzi. ca şi lui Galilei însuşi. le apăreau ca o reîntoarcere la Platon. umanitatea arhaică se apără cum poate împotriva a ceea ce istoria propune ca nou şi ireversibil” (idem. ştiinţa galileană. de eroii-întemeietori.

. pe pictorul spaniol de la începutul secolului XVII aplicând o stratagemă de tipul şi-şi (şi transcendent. în opinia lui Koyré. vom vedea în continuare cum idealul de cunoaştere impus de noua epistemologie va afecta toate celelalte idealuri – sociale. “Nu. care putea exista cu aproximaţie aici şi acum. D. Galilei va inaugura în cultura europeană o epistemologie în care necesse îl determină pe esse. Ce nu se poate picta. De o nouă idee despre pictură. Dar revoluţia epistemologică înfăptuită de Galilei poate fi interpretată şi ca o opţiune între a gândi şi a imagina – i. fabulă. iar lumea abstractă şi incoloră a lui Arhimede este mai “reală” decât lumea calitativă a percepţiei senzoriale şi a experienţei cotidiene.şi. În încăpere nu apare nici Cristos. p. mai ales a celui de-al treilea. Dacă pentru contemporanii săi “un subiect mitologic era o promisiune de lucruri neverosimile”. dar undeva. Trebuie deci să alegem între a gândi şi a imagina. ns. în tablourile sale. A gândi alături de Galilei sau a imagina odată cu simţul comun” (ibidem). p. “ceea ce se află dincolo de realitatea observabilă. rezultatul ar fi fost scandalos” (ibidem).B.. s-o numim atitudine fundamentală) a provocat reorganizarea universului nu numai în ştiinţele naturii. Iată de ce credem că “momentul Galilei” poate fi considerat un “punct de inflexiune” în cultura europeană. Şi mai interesantă este soluţia aleasă de Velasquez pentru a eluda. 11). În epocă. şi asta este ceea ce pictează” (idem. Ortega y Gasset notează: “Pânza intitulată Cristos în vizită acasă la Marta şi Maria reprezintă o bucătărie. Bachus este o scenă oarecare de beţie. care – amănunt ce nu poate fi neglijat! – era cu numai trei ani mai tânăr ca Descartes. (…) Arta era vis. “Introducere la Velasquez” (27). Ortega y Gasset explică. Pe baza noii epistemologii se vor naşte şi se vor dezvolta ştiinţele moderne ale naturii. el a optat. Căci “dacă Velasquez ar fi vrut să folosească aceeaşi formulă aplicată mitologiilor pentru executarea lor. eliminarea transcendentului din “tabloul lumiii” a devenit ideal de artisticitate. Velasquez se întreabă dacă n-ar fi posibil să se facă artă cu această lume. sus pe perete. Declarând război simţului comun. nu se poate picta” (idem. cu viaţa aşa cum este ea: deci. Velasquez se declară incapabil să picteze ceea ce. 72). experimental)”.] figura lui Isus şi a celor două sfinte femei dobândesc o prezenţă ireală. În studiul său din 1943. Sub această formă. Esop şi Menip. adică de funcţia ce revine picturii în sistemul preocupărilor umane. între teoria ştiinţifică (în sens modern) şi simţul comun. José Ortega y Gasset îl consideră pe pictorul spaniol un punct de inflexiune în evoluţia picturii: “la el. Nu însoţeşte însă mitul în fuga sa dincolo de lumea noastră [subl. Pentru simţul comun al epocii. 71-72). 13 68 . noi nu putem gândi mişcarea în sensul efortului şi impetus-ului. ne spune y Gasset. Din contră: în faţa unei posibile teme de acest gen. Insistând asupra faptului că această schimbare nu este doar o problemă de “stil particular”. noul trend a debutat în pictură. D. ci şi în artă. noi putem doar so imaginăm astfel. Referindu-se la o pictură de adolescenţă a lui Velasquez (vezi ANEXA 2). Cu alte cuvinte. Koyré însuşi o spune: “de fapt. şi imanent). e atârnat un tablou. eterni zdrenţăroşi ce. ns. morale şi politice. era de-a dreptul paradoxal să gândeşti mişcarea ca pe ceva care persistă in se şi per se. lucru ce ne apare. cu înfăţişare de cerşetori. e vorba de mult mai mult. corespunde situaţiei ideale reprezentată de subiectul mitologic.B. delir. într-un anumit fel inversul acesteia [subl.e. a cărui semnificaţie depăşeşte eliminarea transcedentului din tabloul explicativ al lumii. p. Velasquez caută rădăcina fiecărui mit în ceea ce am putea numi logaritmul său de realitate. între gândire şi percepţie. accesibilă observaţional (mai riguros spus. fără intervenţia unei cauze sau forţe exterioare. în lumina temei noastre. În ce constă această schimbare? Acest artist. Iată-l. la postularea unor cauze şi forţe exterioare care ar ajuta mişcarea să persiste. propune culturii europene o altă raportare la mit şi la religie – altfel spus. tradiţia şi – cel mai redutabil – simţul comun. în ceea ce priveşte impactul ei asupra culturii occidentale în ansamblu. Putem spune că înainte de a deveni ideal de raţionalitate cognitivă. Din Dialog asupra celor două mari sisteme ale lumii rezultă că el era pe deplin conştient de tăria acestor adversari. în acest tablou interior [în sens de ‘tablou în tablou’ – n. nici Marta sau Maria. mai desfăşurat. Am putea adăuga: nu numai în cunoaşterea naturii şi nu numai în cunoaştere. Parcele un atelier de tapiserie. ornament de frumuseţe formală. Noua atitudine spirituală (pe care preferăm. şi nu experienţa şi percepţia simţurilor stă la baza ‘noii ştiinţe’ a lui Galileo Galilei” (idem.. o artă complet diferită de cea tradiţională.]. o altă atitudine faţă de transcendent. în general. pictura suferă schimbarea cea mai radicală pe care a încercat-o de la începutul ei până la Giotto” (idem. alegănd gândirea pură în detrimentul experienţei: “Căci tocmai gândirea pură şi fără nici un amestec. Velasquez se întreabă ce situaţie reală. unde o bătrână şi o fată se ostenesc să pregătescă de mâncare. trec prin faţa noastră dispreţuind bogăţiile şi vanităţile. Dacă e să ne raportăm doar la acest “moment revoluţionar” care a fost opera lui Velasquez. pp. transcendentul religios. 96). din raţiuni evidente. după părerea lui Velasquez? Ortega y Gasset ar spune: “neverosimilul” sau. convenţie. structurat “aristotelician”. la începutul secolului XVII. aşadar. ns. “Pentru Velasquez e un ‘motiv’ ce-i permite să grupeze figuri într-o scenă inteligibilă. Vulcan e o făurărie. deosebit de instructiv. Galilei se confrunta cu trei adversari: autoritatea. după părerea lui.

iar ceilalţi – în categoria B (!). conducătorilor din diferite domenii li se predau principiile “conducerii ştiinţifice a societăţii”. odinioară. dar el propune ca soluţie alternativă convertirea – ceea ce ne spune prea puţin din punct de vedere praxiologic. această pretenţie este o iluzie ce vine dintr-o idealizare specifică fizicii clasice. În deceniile 8 şi 9 ale secolului trecut.) Lumea este lume fiindcă tu ştii ‘acţiunea’ necesară pentru a o face aşa. Se angajează să nu iasă din sfera în care există el însuşi” (idem. iar populaţia era îndemnată să treacă la “alimentaţia ştiinţifică”. pp.1. o nouă abordare aduce cu sine şi noi entităţi ca obiect al abordării. Iată ce ne spune antropologul american Carlos Castaneda despre concepţia indienilor Yaqui: “Piatra aceea este piatră din cauza tuturor lucrurilor pe care ştii să i le faci. Această viziune este prezentă în numeroase culturi arhaice. conform căreia limbajul nu mai este considerat un simplu instrument de oglindire a unei lumi dinainte existente. Eu denumesc asta ‘acţiune’. nu poate fi mai uşor să concepem gândirea (. paranoia pozitivistă a atins apogeul.. Hilbert şi alţii ca el nu s-au întrebat dacă o astfel de “vedere totală” (atribuită. cu care el a rămas în istoria picturii). ea să fie aceeaşi. ci din motive mai practice. În anii ’80. Răsturnările ce însoţesc o schimbare de paradigmă sunt ilustrate (la propriu!) de tabloul lui Velasquez.. Celebra ipoteză Sapir-Whorf susţine.. În lingvistică. Cristos în casa Martei (denumirea abreviată. “concepţia sincretică”. iar “quasi-non-existenţa” din vechea paradigmă devine. ca principală cale de acces în noua paradigmă. 3) ilustrează izomorfismul dintre două fenomene: schimbarea unei paradigme culturale într-un domeniu al culturii şi schimbarea acesteia în alt domeniu – “realitatea” din vechea paradigmă devine “ireală” în noua paradigmă. şi nici un instrument de comunicare a unei cunoaşteri deja realizate. În fond.. Iată ce scria Edward Sapir în 1921: “. la mai bine de un deceniu de la răsturnarea vechiului regim. tradusă în termenii filosofiei lui Marx şi agrementată de fantasemele simţului comun: concepţia despre lume şi viaţă a partidului unic era ştiinţifică. Am insistat mai mult asupra “episodului Velasquez” nu doar de dragul de a cita din seducătorul comentariu al filosofului spaniol. rupe cu acea lume convenţională şi fantastică. fundată pe determinismul laplacean. când se considera că mintea elevilor este mai odihnită). Benjamin Lee Whorf este şi mai explicit: “Noi disecăm natura urmând linii trasate de limbile noastre materne”. doar ochiului divin) este posibilă în afara matematicii (care îşi construieşte obiectul şi de aceea îl poate domina integral).. ci un generator de lume şi de cunoştinţa despre ea. pictura) cu schimbarea aceleiaşi atitudini în alt domeniu (cunoaşterea ştiinţifică a naturii). deoarece “suntem părtaşi într-o înţelegere pentru a o organiza – un acord (tacit) valabil în întreaga noastră comunitate lingvistică şi care este codificat în structurile limbii” (32. mult mai pragmatic: ne arată cum un creator de paradigmă se poate adapta inteligent la orizontul de aşteptare al contemporanilor săi care împărtăşesc vechea paradigmă culturală.2. p. 72-73). după care continuă cu 2) reeducarea atitudinii (schimbarea tipului de curiozitate) şi abia ulterior se ajunge la 3) re-educarea abordării (schimbarea tipului de raportare gnoseologică). acest regim se legitima printr-o viziune despre lume de tip pozitivist. pe care am denumit-o. 2) ne dovedeşte. care erau programate la primele ore. Nu se începe cu enunţurile şi argumentele! Acest lucru îl ştie şi Kuhn. precum şi noi relaţii între acestea – vechile “obiecte” dispar sau trec în plan secund.D. în paragraful 1. în fond. în cea nouă. Episodul este instructiv pe mai multe planuri ale tematizărilor noastre: 1) ne arată sincronizarea dintre schimbarea unei atitudini fundamentale într-un domeniu al culturii spirituale (în cazul de faţă. o viziune mai umanistă asupra limbajului. doctrina politică se numea socialism ştiinţific. că artiştii sunt la fel de receptivi (dacă nu mai receptivi) ca oamenii de ştiinţă faţă de “mişcările tectonice” care anunţă trecerea de la o eră culturală la alta.B. p. pentru a accepta raţionalizarea aprovizionării cu alimente propuse de conducerea statului). Într-o hotărâre de energic radicalism. “realitate primă şi fundamentală”. încă o dată.. dar cultura europeană şi cele de sorginte europeană au perceput-o adesea ca pe o variantă mitică a “concepţiei demiurgice” despre limbaj. “ştiinţelor exacte”. Acest tablou este instructiv şi în alt sens.]. Dacă 69 16 15 14 .15). 213). “programa ascunsă” (Toffler) a învăţământului românesc era pozitivismul – şi nu este exclus ca şi astăzi. În interpretarea lui Adrian-Paul Iliescu. Învăţământul românesc din timpul regimlui Ceauşescu este un bun exemplu de propagare paroanoidă a “raţionalităţii ştiinţifice” (de altfel. “conducerea de partid şi de stat” hotărând să împartă profesorii în două clase de salarizare: cei care predau ştiinţe exacte şi ştiinţe ale naturii – în categoria A. (. era suficient să consulţi orarul din orice şcoală sau liceu pentru a vedea căror materii li se acorda mai multă importanţă (desigur. fostele “probleme importante” sau “prioritare” devin “secundare” sau chiar “false probleme”. schimbarea de paradigmă a avut loc odată cu ipoteza Sapir-Whorf. Se pare că schimbarea de paradigmă într-un anumit spaţiu cultural începe cu 1) re-educarea percepţiei (schimbarea tipului de sensibilitate)..) fără vorbire decât să facem practicabil raţionamentul matematic fără sprijinul simbolismului matematic adecvat” (31.

. pp. Corespondenţele şi întâlnirilie dintre “ştiinţific” şi “mistic”. trebuie să opreşti ‘acţiunea’” (idem. indianul Juan Matus. ca să ‘opreşti lumea’. 249). iar eliberarea de limbaj – “oprire a lumii”: “De exemplu. 249-250). lumea ar fi diferită” (33.nu i-ai cunoaşte ‘acţiunea’.) Spun că tu transformi asta înt-o pietricică. p. El numeşte o astfel de punere între paranteze “non-acţiune”. un om al cunoaşterii ştie că piatra asta este piatră datorită ‘acţiunii’. Vom vedea că aceste corespondenţe şi apropieri fac tot mai fragilă graniţa dintre cunoaştere şi comunicare. 70 . ideea apropierii treptate a cunoaşterii post-moderne de cunoaşterea pre-modernă (arhaică) nu mai este demult o noutate. propune un fel de “reducţie fenomenologică” (Husserl) pentru ca subiectul să se elibereze de convenţiile lingvistice în virtutea cărora percepe lumea. Acum. În filosofia contemporană a ştiinţei. tot ce are de făcut este ‘non-acţiunea’. dintre post-modern şi arhaic vor fi tratate în capitolul VII al prezentului curs. Personajul central al cărţilor lui Castaneda.. (. deoarece cunoşti ‘acţiunea’ necesară pentru asta. aşa că dacă el nu vrea ca piatra să fie piatră. dintre raţionalitatea “occidentală” şi cea “orientală”.

pp. Editura Didactică şi Pedagogică R. nr. 21. 22. Iaşi. 1967. Tadeusz Pawlowski . Alain de Liberia – Cearta universaliilor. P.“Teze despre Feuerbach”. K. Paris. Iaşi. 19.“Cultura ca sistem de semne”. 1965. 17. Editura Moldova. 1972. Editura NEMIRA. 1985. 1996. în vol. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Oswald Ducrot. PUF. în Trends in content analysis. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană (ed. Chombart de Lawe – Images de la culture. 21-29. Henri Wald – Homo significans. Bucureşti. Umberto Eco – Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. Bucureşti. Bucureşti. Editura Academiei. Editura Univers. a II-a. ed. Ideea de referenţial. Humanitas.. Ralph Linton – Fundamentul cultural al personalităţii. Paris. vol. vol. 1969. 41-42. timp şi cauzalitate la poporul român. 1972. Plon. 23. 30. Petite Bibliotheque Payot. Karl Marx . Henri Wald . Humanitas. Éditions du Seuil. 26. Cultură. 25. Marshall McLuhan – Mass-media sau mediul invizibil. Identitate. Bucureşti. . Editura Diogene. 1996. 1973. II. 27.De la Platon la sfârşitul Evului Mediu. Editura Politică. 1979. 1997. Editura Politică. în “Alternative ‘90”. Bucureşti. 1993. Gr. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 8. 1978. Bucureşti. cu un cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone. Grigore Georgiu – Naţiune. pp. Bucureşti. Editura Politică. 1970. Bucureşti. Editura Junimea. Editura Politică. Bucureşti. 18. 1997. 29. 1991. 1959. 1970. Tzvetan Todorov – Dictionnaire enciclopédique des sciences du langage. 10. Petru Gorcea – “Despre demnitatea limbajului”. Urbana. Bucureşti. C. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Solomon Marcus). 17-18/1990. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. 1983. Alexandre Koyré – Etudes d’histoire de la pensée philosophique. 1989. Friedrch Engels. Gallimard. cit. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. ed. 373-375. în Karl Marx. Andrzej Bogusławski – “O definţie a semnului şi problema transparenţei semnului”. University of Illinois Press. Paris. Bucureşti. 20. Bucureşti. Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei.A. Societatea deshisă şi duşmanii ei. 24. R. Constantin Sălăvăstru – Raţionalitate şi discurs. 9. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. 1967. Max Weber – Essais sur la Theorie de la Science. Gillo Dorfles – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). Opere alese în două volume. Paris. 2. 5. 4. Gallimard. 11. 3.E. Laurence Bardin – L’analyse de contenu. 28. José Ortega y Gasset – Velasquez-Goya. Mircea Eliade – Le mithe de l’eternel retour. H. Paris. 1968. Paris. 1991. Becker – Fundamentele matematicii. 1975. Editura Ştiinţifică. 14. 7. 1968. Jürgen Habermas – Cunoaştere şi comunicare. pp. I – Vraja lui Platon. vol. 6. Friedrich Engels – “Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”.Realitate şi limbaj. II. Timişoara. 1997.. 157-163. Osgood – “The representational model and relevant research methods”. Editura Pontica. 16. Moisil – Ştiinţă şi umanism. Friedrich Engels – Opere alese în două volume. Bucureşti. Editura Meridiane. Bucureşti.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. 1998. C. Mircea Eliade – Cosmologie şi alchimie babiloniană. 13. Popper. 15. 1968. Ernest Bernea – Spaţiu. 12. Archetypes et repetition. Constanţa. în Karl Marx. în vol. O. Editura Enciclopedică. Editura Amarcord. Bucureşti. pp.

Bucureşti. Editura Politică. 2. 32. Mit Press. „acum sunt conştienţi că trebuiau să aleagă varianta cea mai optimă”. W. „aceste informaţii trebuiau să fie difuzate în rândul studenţilor. Arătaţi de ce nu sunt corecte următoarele expresii: „atacul terorist din 11 septembrie 2001 nu trebuie să se mai repete”.31. „oamenii de la toate nivelele societăţii vor trebui să lupte”. Bucureşti.A. Descrieţi paradigma modernă a cunoaşterii ca ideal de raţionalitate. De ce viziunea sincretică a mai fost numită şi „concepţie umanistă”?. John B. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Edward Sapir – Language. RAO International Publishing Company S. Bucureşti. Carlos Castaneda – Călătorie la Ixtlan. Heisenberg – Paşi peste graniţe. „românii şi-au adus un aport consistent la cultura şi civilizaţia europeană”. nu de mass-media românească”. Ce avantaje metodologice prezintă reducţia lingvistică? TEME PENTRU SEMINAR 1. Corectaţi-le! 72 . 34. Ce sens are afirmaţia conform căreia “cotitura lingvistică” este ultima etapă a procesului de eliminare a transcendentului din tabloul explicativ al lumii? Descrieţi geneza acesteia şi manifestările sale în diferite domenii ale culturii spirituale. Care sunt meritele şi limitele viziunii instrumentaliste cu privire la natura şi rolul limbajului? Ce presupoziţii stau la baza concepţiei “cuvântului simbol”? 2. 5. „s-a urmărit dezmembrarea fortuită a acestui stat european”. „mai spun încă o dată”. Harcourt. fără a le modifica sensul. Brave and World. Benjamin Lee Whorf – Language. 1995. Mass. Thought and Reality. 35. New York. „imaginile care le urmăriţi ilustrează tragedia celor patruzeci şi unu de victime”. 1977. 6. Max Born – Fizica în concepţia generaţiei mele. 1969.concepţia magică sau concepţia mitică? 3.Carell. 1964. 33.. 4. Citiţi comunicatul de presă de mai jos şi găsiţi cel puţin 5 greşeli de redactare. Reformulaţi-le corect. 1921. În ce constă viziunea demiurgică despre natura şi rolul limbajului? Care dintre variantele acesteia se înrudeşte cu viziunea instrumentalistă . Cambridge. „vinul din acest an este mai superior decât cel de anul trecut”. Editura Ştiinţifică.

a afirmat ambasadorul britanic. 4. Astfel. legislative şi economice. 73 . La nivelul gospodãriilor. la nivel naţional se va modifica modul în care românii vor lua decizii politice. prin consultãri cu ceilalţi membrii ai Uniunii. este de pãrere vor oficialul un rol britanic. Într-o prelegere cu tema "Viitorul Europei şi locul României în cadrul acesteia". susţinutã. a terorismului. dar România va face faţã acestor provocãri. Faceţi critica “pansemiotismului”. Quayle a subliniat cã apartenenţa României la Uniunea Europeanã va produce schimbãri. azilului şi imigraţiei ilegale se vor intensifica prin aplicarea votului majoritar calificat şi ţinînd cont de tratatele de la Maastricht şi Amsterdam. ceea ce reprezintã un pas înainte pentru asumarea responsabilitãţii în cadrul Uniunii. vor exista învingãtori şi învinşi. vineri. Ordonaţi argumentele critice în ordinea forţei lor (de la argumente „tari” la argumente „slabe”). libertatea de a cãlãtori şi o calitate Quayle a mai bunã a serviciilor cã publice". în faţa unui grup de tineri diplomaţi români. pentru a putea concura într-o piaţã a UE cu 450 de milioane de cetãţeni. mai multe oportunitãţi de angajare şi afaceri. 3.. Mãsurile pentru combaterea crimei transfrontaliere. [. românii vor trebui sã se adapteze la presiunile pieţei interne.] salutat faptul Parlamentele naţionale avea important în elaborarea legislaţiei europene. prin luarea deciziilor prin vot majoritar calificat şi prin implementarea legislaţiei comunitare. la locul de muncã şi în zonele rurale. semne şi simboluri (Henri Wald) pornind de la o operă de artă.Ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti. sã fie mai flexibili în faţa unei competiţii mai puternice şi sã accepte sã-şi modifice modul în care muncesc. "În România. Quinton Quayle. Dar. la Poiana Braşov. vor exista condiţii mai bune de viaţã pentru românii de rînd.. cu ajutor tehnic şi financiar din partea Marii Britanii şi a altor parteneri din UE. considerã cã apartenenţa României la UE va modifica modul în care vor fi luate decizii politice. în final. legislative şi economice. potrivit ambasadorului britanic. prin consultãri cu ceilalţi membri ai Uniunii. Exemplificaţi relaţia dintre semnale.Comunicat de presă MEDIAFAX / 19 septembrie 2004 19 sep (MEDIAFAX) . iar românii vor trebui sã se adapteze la presiunile pieţei europene. El spune cã toate aceste mãsuri reprezintã "provocãri imense".

logicii sau lingvisticii teoretice.1. Trăsătura definitorie a acestei abordări este. Programul fizicalist al unificării ştiinţei 74 . impunându-se două tipuri de cercetare a limbajului. Hintikka. după opinia noastră. iar pe de altă parte – de ofensiva concepţiei sincretice despre natura limbajului. p. optimismul nelimitat în privinţa perfecţionării şi regularizării limbajului. metodologii şi preocupări ce o caracterizează? Într-adevăr. p. Este vorba. despre persistenţa – pe de o parte – a concepţiei instrumentaliste. Frege. ABORDAREA FILOSOFICĂ A LIMBAJULUI Dacă evoluţia filosofiei contemporane a limbajului se poate explica prin procesul eliminării treptate a transcendentului din tabloul explicativ al universului cunoscut. Chomsky. Carnap. 115). de fapt. 1. 105). p. Saussure) se caracterizează prin ataşamentul faţă de paradigmele ştiinţei. atunci cum se explică dualitatea de stiluri. Programul lui David Hilbert era un program de unificare a întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar.IV. pe care îl numeşte “idealul hilbertian” (1. fiind inspirată de stilul matematicii. filosofia limbajului ni se înfăţişează ca “un peisaj scindat” (1. Abordările “riguroase” Această tradiţie de cercetare (Peirce. În funcţie de preeminenţa uneia sau alteia dintre cele două concepţii. 106). respectiv. pe care filosoful român Adrian-Paul Iliescu le denumeşte “cercetarea riguroasă” şi. în filosofia contemporană a limbajului s-au conturat două tradiţii de cercetare. Montague. Russell. “cercetarea neriguroasă” sau “filosofantă” (idem. ABORDĂRI “RIGUROASE” ŞI “NERIGUROASE” ÎN FILOSOFIA LIMBAJULUI 1. Adrian-Paul Iliescu identifică în acest optimism un anumit ideal cognitiv. Bunge.

este util să sistematizăm principalele presupoziţii ale abordărilor “riguroase”. limbajul nu este decât o oglindă a lumii: . ci utilizatorului 1 . iar nu naturii limbajului 2 . aşa cum se desprind din analiza lui Adrian-Paul Iliescu (conf.01. în franceză (pentru studenţii care nu au noţiuni elementare de limba franceză precizăm că grupul de litere „ch” urmat de o vocală corespunde fonetic literei „ş” din limba română. pp. Wittgenstein I (cel de dinaintea convertirii) scria: “Tot ceea ce poate fi spus poate fi spus clar”. 1.lucrurile sunt reflectate de substantive. . Dacă Hilbert credea că “nu există probleme insolubile”. care este un fel de “parametru ascuns”. de incompetenţa “cartografului”). se va pronunţa „şoz”. căci între ele există o “armonie prestabilită” din moment ce toate reflectă aceeaşi realitate. Corelativ. iv) Esenţialismul (vorbirea raţională presupune prezenţa ascunsă a Sensului. Pentru a înţelege mai bine cauzele crizei pe care o parcurge idealul hilbertian în ştiinţele actuale. .41). iii) Traductibilitatea universală (posibilitatea traducerii este “zidită” de la început în limbaj). ii) Izomorfismul structural dintre limbaj şi lume (prin natura sa. ci de contingenţele istorice ale aplicării sale (în ultimă instanţă. 75 . iar litera „s” aflată între două vocale se pronunţă „z”. se manifestă un optimism nelimitat în posibilitatea cartografierii neproblematice. esenţa ascunsă a manifestărilor de ∗ De la chose = “lucru”. aşadar. Acest optimism “hilbertian” va contamina şi abordarea “riguroasă” din filosofia limbajului.schimbările (procesele şi acţiunile) – de către verbe. limbajul este o “hartă” a lumii). Corelativ. Limbajul este scos din discuţie. § 4. precum şi criza concepţiei instrumentaliste despre limbaj. dar fundamental. toate limbile pământului sunt intertraductibile. respectiv „şozism”).proprietăţile sunt reflectate de adjective. existenţa unui corespondent natural al oricărei expresii în orice altă limbă este garantată de la bun început. Aşa cum limbajul notelor muzicale poate fi tradus în limbajul plăcii de patefon. 118-148). după cum explica Wittgenstein I (3. eventualele dificultăţi de traducere aparţin individului istoric. cauza eşecului nu aparţine instrumentului. erorile de reprezentare nu ţin de natura limbajului. i) Chosismul ∗ (lumea este un ansamblu de lucruri care posedă anumite proprietăţi şi suferă anumite schimbări). Corelativ.(Cercul de la Viena şi tânărul Carnap) s-a hrănit cu speranţa că întreaga cunoaştere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată.

limbaj). Corelativ, utilizarea cuvântului emană din acest “substrat invizibil” şi se bazează pe el 3 . v) Intelectualismul, care se manifestă în două forme (două sub-presupoziţii): - autonomia sensului (intensiunea determină extensiunea); stipulările logice (intensionale) sunt primordiale în raport cu aplicarea expresiilor (unor anumite extensiuni) în cadrul comunicării sociale 4 ; - autonomia semanticii în raport cu pragmatica (în plan metodologic, aceasta înseamnă marginalizarea interesului pentru tot ceea ce ţine de utilizarea psiho-socială a limbajului, de “viaţa limbii”). vi) Universalitatea limbajului (limbajul este supra-istoric, trans-localist, căci el se bazează pe Sens, iar acesta nu este contextual, nu ţine de contingenţe empirice, ci de stipulaţii logice, care sunt universale) 5 . De aici, speranţa multor gânditori de a se ajunge la un limbaj ideal: fie unul matematic (Hilbert), fie unui fizical (Carnap), fie unul logicosimbolic (Frege). Preluat de unii lingvişti, mitul Limbajului Universal a dus la tentativa construirii unei limbi universale artificiale (esperando). vii) Ordinea universală (realitatea, în esenţa ei, este Ordine, Necesitate; dezordinea şi întâmplarea sunt contingente, neesenţiale) 6 . Dacă realitatea este ordonată, atunci “orice este accesibil oamenilor” (Manifestul Cercului Vienez – 5, p. 8); nu există probleme insolubile: “Concepţia ştiinţifică asupra lumii nu cunoaşte nici o enigmă insolubilă” (ibidem). Corelativ, limbajul este o reprezentare logică bazată pe reguli standardizate. Cazurile problematice ale comunicării vor fi marginalizate ca nesemnificative; ele nu vor intra în obiectul de studiu al semanticii riguroase (logice), care se va limita la situaţiile standard – de fapt, la cazurile ideale ale comunicării lingvistice. Astfel, eşecurile în comunicare sunt considerate doar nişte efecte minore ale unor situaţii minore (deci care nu ţin de “esenţa” existenţei umane) 7 . viii) Posibilitatea obiectivităţii depline (dacă limbajul este un corespondent structural al realităţii, atunci el poate fi pe deplin obiectiv) 8 . Atunci când există, elementul subiectiv nu poate fi obiect al cunoaşterii; el nu poate avea statutul de “realitate lingvistică”, căci nu intră în spaţiul “posibilului cognitiv”. În acest spaţiu nu există limite de ordine şi obiectivitate: “Tot ce poate fi gândit în genere, poate fi gândit clar” (3, § 4.116). În concluzie, poate fi obţinută o imagine obiectivă completă asupra lumii, iar scopul ştiinţei este tocmai obţinerea acestei imagini.
76

Din analiza celor opt presupoziţii, se poate observa că abordărilor “riguroase” ale limbajului le este prorpiu un triplu neutralism 9 : a) neutralitatea limbajului observaţional în raport cu angajamentele teoretice (care sunt subiective); b) neutralitatea limbajului ştiinţific în raport cu orientările de valoare (care conduc la antropomorfizarea “realităţii obiective”); c) neutralitatea oricărui limbaj în raport cu contextul social-istoric (cu “viaţa limbii”).

1.2. Abordările “neriguroase” Filosofia limbajului dominată de “idealul autenticităţii” (1, p. 132) se constituie ceva mai târziu, când apăruseră primele semne ale limitelor de care suferă, fatalmente, orice abordare “ştiinţifică” (ne referim, în primul rând, la celebra teoremă a lui Gödel 10 , care demonstrează limitele principiale ale oricărei formalizări). Abordările “neriguroase” (Wittgenstein II, Cassirer, Heidegger, Quine, Putnam, Kripke) ies din cadrele “paradigmei formaliste”; experienţa psiho-socială a colectivităţilor şi lingvistica uzuală, evidenţa empirică nemijlocită, “viaţa limbii” devin principalele domenii de inspiraţie. Cercetătorii nu mai construiesc sisteme ideale abstracte de tipul celor axiomatice din ştiinţă; ei urmăresc folosirea limbajului în cadrul diferitelor “forme de viaţă” (Wittgenstein), re-constituie istoria sensului unor cuvinte şi caută principiile filosofice relevante pentru natura fenomenului lingvistic. Deşi sunt de formaţie matematicieni şi logicieni, ei preferă analiza conceptuală şi studiul cazurilor ipotetice, care-i ajută să sugereze un nou mod de a vedea lucrurile. În ce constă acest nou mod de a vedea? În esenţă, raţionalitatea manifestărilor lingvistice nu mai este legată de universalitatea, obiectivitatea, intelectualitatea şi ordinea lor, ci de contextualitatea, parţialitatea, subiectivitatea şi istoricitatea acestora. Ele sunt explicitate şi asumate, iar prin aceasta sunt eliminate din filosofia limbajului ultimele rămăşiţe ale paradigmei clasice (Natura umană – universală şi imuabilă, Raţiunea – universală şi egal distribuită, à la Descartes etc.). Dar miturile de sorginte iluministă nu sunt atacate în mod frontal (ca la Marx, Nietzsche şi Freud), ci prin

77

destructurarea presupoziţiilor abordărilor “riguroase”. În ce constă acest demers de deconstrucţie? i) Presupoziţia izomorfismului structural este lăsată de-o parte. Schimbarea se produce în principal cu Wittgenstein, care trece de la paradigma limbajului-oglindă (din Tractatus Logico-Philosophicus) la paradigma limbajului-activitate (Philosophical Investigations). În noua paradigmă, limbajul este văzut fie ca joc social sau ca tehnică (Wittgenstein), fie ca sistem de reacţii sociale (Quine), fie ca tradiţie socială (Kripke şi Putnam). Nu mai este important ce descrie un limbaj, ci interesele pe care le exprimă acesta. A înţelege un limbaj nu mai înseamnă a chestiona corespondenţa lui cu realitatea, ci a-l pune (şi re-pune) în situaţiile şi contextele care l-au generat (care lau făcut necesar). Traducerea nu mai apare ca neproblematică în principiu, de unde teza indeterminării traducerii: “traducerea este o ipoteză mereu provizorie asupra gândului original” (Quine). ii) Presupoziţia esenţialismului este respinsă: “În loc de a extrage ceva comun tuturor acelor fenomene pe care le numim ‘limbaj’, eu susţin că acele fenomene nu au nimic comun care să ne facă să folosim acelaşi cuvânt pentru toate, ci ele sunt înrudite unul cu altul în multe feluri diferite” (Wittgenstein – 9, § 65). Paradigma “realismului” medieval, de sorginte platoniciană, care afirmă existenţa reală a esenţelor, a generalului din lucruri, este respinsă de Wittgenstein cu ajutorul unei metafore: “Tăria firului nu stă în faptul că vreo fibră ar merge pe întreaga sa lungime, ci în suprapunerea multor fibre” (9, § 68). Trecerea de la metafora “firului roşu” la aceea a “firului de lână” reprezintă o schimbare de paradigmă majoră, echivalând cu părăsirea definitivă a “miezului comun”, a “esenţei ascunse”. Din metafora lui Wittgenstein putem înţelege intuitiv ce înseamnă să nu fim platonicieni: universul lucrurilor reale este caracterizat de un “defect ontologic” sui-generis: absenţa unor esenţe colective, a unor proprietăţi generale definitorii pentru clasele de obiecte 11 . iii) Presupoziţiile intelectualiste sunt şi ele respinse, ca o consecinţă a respingerii presupoziţiei esenţialiste. Dacă lucrurile nu au o esenţă unică, nici expresiile nu pot avea un sens exact, definitiv şi universal (care ar surprinde acea esenţă): sensul nu este o entitate (psihologică sau logică), ci o activitate; el nu este invizibil şi nici ataşat expresiei, ci un mod de a opera cu semnele (în acest caz, gândirea nu poate fi altceva decât
78

vorbirea). Este afirmată o ambiguitate intrinsecă naturii limbajului: ambiguitatea limbajului nu exprimă limitele subiective ale vorbitorilor, ci “limitele” lumii reale, care este indeterminată şi incompletă; iv) Presupoziţia ordinii universale este abandonată, din moment ce ambiguitatea limbajului reflectă o lume incomplet determinată. Scopul cunoaşterii este elaborarea unor “hărţi” locale tot mai exacte, dar din ele nu se va degaja o ordine universală. v) Presupoziţia obiectivităţii limbajului cade odată cu afirmaţia că el nu este o oglindă a unei realităţi complet determinate (ordonate), ci expresia anumitor forme de viaţă (Wittgenstein) şi anumitor interese (Cassirer). Subiectivitatea nu este subiectivism (subiectivitate reziduală, scăpată de sub control, neepurată). Ea este un element necesar şi definitoriu pentru limbaj şi comunicare. vi) Presupoziţia universalităţii limbajului cade şi ea, odată cu afirmarea determinării social-istorice a acestuia. Limbajul devine o realitate eminamente locală: “substanţa” sa nu provine din reguli abstracte (generale) sau din stipulaţii logice (universale), ci din utilizări particulare, care numai ulterior se generalizează 12 . Este adevărat că în limbă există reguli, dar ele au la bază, de cele mai multe ori, o aplicare particulară, privilegiată 13 . Un aspect foarte important pentru scopul cursului nostru este faptul că limbajul nu mai este privit ca domeniu al generalităţilor particularizate contextual, ci dimpotrivă: el este domeniul particularităţilor exemplare generalizate. În viziunea post-pozitivistă, limbajul nu mai este un construct convenţional, ci în primul rând o tradiţie socială. După cum reiese şi din studiul nostru referitor la comunicarea româno-maghiară (Anexa 3), Istoria nu este exterioară Logicii: înţelesul logic are mai întotdeauna un fundament istoric. Din ceea ce rezultă în urma analizei de mai sus, relevant pentru scopul cursului nostru este faptul că abordările “neriguroase” deconstruiesc triplul neutralism pe care abordările “riguroase” îl atribuiau limbajului. De altfel, acest neutralism, moştenit de la iluminism şi consacrat de pozitivism ca “ideologie dominantă” a comunităţilor ştiinţifice, a fost amendat de numeroşi cercetători: 1. limbajul observaţional este “încărcat teoretic” (Thomas Khun – 1962 şi Gilbert Ryle – 1966 – vezi 12; 13); 2. limbajul (inclusiv cel ştiinţific) este condiţionat axiologic (Wattanabé; teorema despre clasificări) 14 ; 3. limbajul

79

L. ca şi cunoaşterea (studiul asupra influenţei comunităţii la B. Whorf şi E. 16). 80 .este condiţionat social-istoric. Sapir – vezi 15.

inspirate de stilul matematicii. prin ataşamentul faţă de paradigmele ştiinţei. dar nu numai. Între matematică şi semantica logică (Carnap) există foarte multe puncte comune: a) teme şi principii. a două dintre concepţiile despre limbaj evocate în paragraful II. SEMNIFICAŢIA EPISTEMOLOGICĂ A CONFRUNTĂRII CELOR DOUĂ TIPURI DE ABORDARE Cele două tipuri de cercetare merită să fie analizate într-un curs care tratează bazele epistemologice ale comunicării pentru că existenţa lor ne semnalează confruntarea. pp. b) antipsihologismul. disputa dintre două idealuri cognitive. Cercetările asupra limbajului sunt abordări de tip ştiinţific. la rândul ei. şi în zilele noastre. teorema lui Gődel.1. la alt nivel. g) optimismul nelimitat cu privire la perfecţionarea şi regularizarea limbajului 17 .. şi anume concepţia instrumentalistă şi concepţia sincretică. Saussure etc. Ne vom baza şi de această dată pe analiza lui Adrian-Paul Iliescu din capitolul II al lucrării citate. cum o numeşte Adrian-Paul Iliescu) s-a constituit ceva mai târziu.în prinipal. Carnap. Momentul Gődel a fost 81 . Montague. în ştinţă în general – Cercul de la Viena) 15 . Vom vedea în continuare că disputa dintre cele două tradiţii de cercetare pe care le-am numit “riguroasă” şi “neriguroasă” exprimă. logicii sau lingvisticii teoretice. Filosofia contemporană a limbajului încă nu conturează victoria definitivă a uneia dintre cele două concepţii. 113-118). Cercetarea “riguroasă” (Frege. ci dimpotrivă: ea lasă problema deschisă. când apăruseră unele semne care vorbeau despre limitele principiale ale metodologiei “ştiinţifice” .2.) se caracterizează. c) cerinţa de a purifica teoria de orice reflecţii “străine” (speculative). e) criteriul operaţionalizării conceptelor 16 . f) programul reducerii termenilor teoretici la termeni observaţionali. după cum s-a văzut. paragraful “O confruntare de idealuri cognitive” (vezi 1. Cercetarea “neriguroasă” (sau “filosofia limbajului dominată de idealul autenticităţii”. d) programul de unificare a ştiinţei pe o bază axiomatică unitară (în matematică – Hilbert. exprimă concurenţa dintre două concepţii despre natura limbajului. intitulat “Filosofia limbajului – un peisaj scindat”. iar aceasta.

care încă din 1927 ajunsese. la concluzia că optimismul hilbertian este nejustificat: “justificarea logică (inhaltliche) a matematicii formaliste.înţelegerea naturii limbajelor reale . descriu fapte relevante . “viaţa limbii” şi evidenţa empirică nemijlocită.prescriu norme . conţine un circulus vitiosus.deduc în structuri riguroase . adică ea presupune corectitudinea logică (inhaltliche) a legii terţiului exclus” (apud 17. pe calea reflecţiei pure. sistematizează .descriu fapte lingvistice . regularizează. Heidegger.construiesc.analizează. Aşa cum am văzut. Kripke nu mai respectă norme ideale logistice sau formaliste şi nu mai construiesc sisteme ideale abstracte de tipul celor axiomatice. Am sistematizat diferenţele dintre cele două tipuri de abordare astfel: ABORDĂRILE “RIGUROASE” ABORDĂRILE “NERIGUROASE” .aspiră la universalitate (imperialismul unei anumite paradigme) . 82 . deoarece chiar această justificare presupune deja corectitudinuea logică (inhaltliche) a propoziţiei: corectitudinea unei propoziţii decurge din coerenţa sa. Wittgenstein. abordările “neriguroase” ies din cadrele “paradigmei formale”. reconstituie istoria sensului unor expresii şi caută principiile de folosire a acestora care sunt relevante pentru natura fenomenului lingvistic.194). critică. domeniile de inspiraţie devin experienţa psiho-socială şi lingvistica uzuală. printr-o demonstraţie a coerenţei sale.construiesc limbaje ideale . p.arată (sau doar sugerează) .anticipat de un strălucit filosof al matematicii cum era Luitzen Egbertus Jan Brouwer. Quine.se referă doar la contexte locale (situaţie pre-paradigmatică). Ei urmăresc folosirea limbajului în cadrul diferitelor “forme de viaţă” (Wittgenstein).

nici la nivelul metodei. definitoriu pentru orice disciplină a cunoaşterii matură şi autonomă.a. Abordarea “riguroasă” şi-a descris explicit idealul cognitiv. opoziţia dintre cele două tradiţii de cercetare constă în faptul că abordările “riguroase” construiesc limbaje ideale sau le perfecţionează la nesfârşit pe cele existente. care a “raţionalizat” limba engleză atât de “riguros” (English as A Formal Language). Ambele orientări şi-au propus clarificarea problemei limbajului în general. Orice încercare de a desprinde semnificaţia epistemologică a acestei opoziţii presupune înţelegerea dualităţii de mai sus – mai precis. căci ele nu oferă o cunoaştere filosofică veritabilă: “O atare metodă nu face decât să lase explicaţia neîncepută” (Ouine). Analiştii opoziţiei “riguros”-“filosofant”. ar fi vorba de o diferenţă de metodă. în cazul unor logicieni de formaţie). şi invers: unele principii au fost generalizate cu succes de la limbajele ideale la cele naturale . Adrian-Paul Iliescu le chestionează şi le respinge una câte una: ar fi vorba de o diferenţă de obiect al cunoaşterii (Rudolf Carnap). multe dintre principiile de analiză “riguroasă” au fost deduse din analiza limbajelor naturale. Concluzia filosofului român este că opoziţia dintre cele două abordări nu se originează nici la nivelul obiectului de cunoaştere. Dar nu se poate accepta o astfel de “probă”. în timp ce abordările “neriguroase” urmăresc înţelegerea naturii limbajelor reale (a limbilor naturale). Putnam sau Kripke) nu atacă metodele riguroase în sine (ar fi şi absurd. în telefonia digitală). Carnap. unii dintre ei doar “observatori”. dar ele decurg din concepţii diferite cu privire la ce înseamnă a clarifica. În plus. inexact. el a fost urmat cu entuziasm de majoritatea lingviştilor. în special prin Rudolf Carnap. folosit astăzi pe scară industrială (de pildă. de asemenea.de pildă.). ocupându-se şi de cele naturale (au făcut-o aproape toţi structuraliştii.În esenţă. Russell. a explica şi. încât analiza lui a stat la baza limbajului generat de computer. a originii şi a naturii sale. au elaborat două variante de explicaţie. pentru care a explica înseamnă a înlocui un concept preştiinţific. a cunoaşte. în ultimă instanţă. se respinge! Criticii abordării “riguroase” (Quine. Abordarea “riguroasă” nu a vizat întotdeauna doar limbaje ideale. alţii chiar “parte în proces”. Ele corespund binomului obiect de cunoaştere – metodă. precum şi autori “riguroşi” de cea mai pură speţă ca Frege. ci la un nivel mult mai adânc: ea exprimă o diferenţă de idealuri de cunoaştere. cu unul 83 . Hintikka ş. Richard Montague. Bunge. Wittgenstein II. ci aplicarea lor la filosofie.

se poate vorbi şi de un ideal Hilbert. de la Frege la Montague. adică a da o hartă riguroasă a teritoriului studiat. “idealul Tarski” se poate formula după cum urmează: a cunoaşte = a regulariza + a reformula. El se poate formula astfel: a cunoaşte = a reconstrui raţional. a elucida un concept înseamnă a regulariza semnificaţia lui prin raportare la un limbaj determinat. Acest mod de a concepe explicaţia teoretică aparţine unei paradigme pe care Adrian-Paul Iliescu o numeşte “idealul Tarski”.. Astfel. Pe de altă parte. adepţii abordărilor “neriguroase” recunosc că nu urmăresc concretizarea cunoaşterii într-o teorie sistematică. bazat pe reguli explicite şi stipulaţii clare. care au ca preocupare centrală înlocuirea unui concept vag cu unul riguros. adică a sistematiza cunoaşterea şi a-i reda structura internă într-o formă perfect riguroasă 18 . în cadre riguroase.) nici nu explică.exact. o reconstrucţie ce redă idealizat. după cum observă Adrian-Paul Iliescu. “filosofia (. pentru el. cel din Investigations. Aceeaşi neîncredere în teorie o găsim şi la Willard Van Orman Quine. sistematizat. a da un model teoretic exact. Acest ideal cognitiv este împărtăşit de toţi autorii “riguroşi”. filosofia nu este o teorie. riguros. nici nu deduce nimic”. În concluzie. “orice teorie filosofică este greşită”.. pentru care a cunoaşte în plan teoretic înseamnă a axiomatiza. Pentru el. concepte deja admise. Dar. cunoaşterea este modelare formală. ci o terapie. ci doar o imagine corectă asupra limbajului. Kripke recunoaşte şi el că nu oferă o teorie. pentru adepţii abordărilor “riguroase”. O altă pesonalitate tutelată a acestora este David Hilbert. După Wittgenstein II. asumat de toţi adepţii abordărilor “riguroase”. idealul cognitiv al “riguroşilor” nu se reduce la această operaţie de substituire. care consideră că este preferabil să arăţi cum se 84 . Astfel. o ordine pre-existentă. destinată să îndepărteze neînţelegerile şi fascinaţia pe care falsele probleme o exercită asupra subiectului cunoscător. Pentru Alfred Tarski.

dezvoltă. deşi au absolvit o facultate. mai ales dacă acesta vizează cele mai înalte niveluri ale performanţei profesionale. dacă într-o campanie publicitară sau electorală vei redacta mesaje din perspectiva semanticii logice. ci Consensul. fiindcă pentru un viitor specialist în comunicare socială. cum că nici unul dintre autorii citaţi mai sus nu alunecă în descriptivism. În fond. precum şi pentru cei care. Nu contează atât “gradul de realitate”. 6). majoritatea fiind cazuri posibile şi nicidecum “reale” în sens trivial 19 . În al doilea rând. ea este extrem de utilă pentru un tânăr abia intrat în procesul de instrucţie de la nivel universitar. valoarea centrală nu este Adevărul. unde scopul final este introducerea echilibrului între forţele sociale” (Philip Lesly). au fost instruiţi în paradigma abordărilor “riguroase”. fie că le definim ca “factor de echilibru şi schimbare socială” (vezi 18. cât faptul că aceste cazuri sunt semnificative pentru natura limbajului. la fel de nejustificate din perspectiva paradigmei abordărilor “neriguroase”. fie cu un complex de inferioritate (dacă au absolvit un profil “umanist”) – ambele. ceea ce nu înseamnă o descriere în sensul banal al termenului. aceştia din urmă au ieşit din facultăţi fie cu un complex de superioritate (dacă au absolvit un profil “realist”). p. Un lucrător în domeniul Relaţiilor Publice (nivelul standardizat şi normat al comunicării eficiente) trebuie să ştie că pe terenul comunicării sociale nu poţi să fii eficace dacă ai o abordare de tip “riguros” (de pildă. din care pot rezulta noi propoziţii privind natura limbajului. cum se învaţă sau cum se traduce un limbaj decât să construieşti un limbaj ideal. * De ce am insistat pe analiza abordărilor “riguroase” şi a celor “neriguroase” din perspectiva idealului cognitiv propriu fiecărei orientări? În primul rând. ci prin intermediul 85 . Fie că definim Relaţiile Publice ca “instrument de mediere între diversele niveluri ale corpului social. precum şi trendul cultural în care se încadrează acţiunile comunicative. aceşti autori caută să confrunte ideile lor despre limbaj cu experienţa empirică acumulată. ci o testare a ideilor respective. trebuie să ştim că în acest domeniu. iar nu din perspectiva pragmaticii lingvistice). ei descriu doar cazuri paradigmatice. Este demnă de semnalat observaţia lui Adrian-Paul Iliescu. este obligatorie conştientizarea situaţiei de cunoaştere în care se dezvoltă astăzi ştiinţele comunicării. Iar la consens nu se ajunge pe calea argumentelor.

e. “Scientismul” este o reprezentare 86 . După ce a contribuit la autonomizarea cunoaşterii ştiinţifice. cât şi ca ideologie – calitate în care a malformat raporturile dintre domeniile culturii spirituale şi dintre cultura spirituală şi cea materială. la emanciparea ştiinţei de sub umbrela filosofiei speculative precum şi de iluziile simţului comun. pozitivismul a făcut şi mult rău – atât ca teorie (unde a viciat spiritul ştiinţific modern şi demersurile cercetării ştiinţifice). Care este esenţa acestei schimbări? Ea nu poate fi redusă la o singură direcţie (de altfel. iar în particular de “ştiinţele exacte” (i. nevoi de recunoaştere şi de prestigiu social. În epoca modernă a apus mitul filosofiei ca regină a ştiinţelor. aşadar.simbolurilor împărtăşite – de unde şi locul central al imaginii în tehnologia comunicării sociale. încât se poate vorbi de o veritabilă tendinţă culturală. Direcţia pe care o vom trata în capitolul de faţă este demontarea neutralismului axiologic promovat de pozitivism. În al treilea rând. despre esenţa shimbării de paradigmă culturală). pentru că orice intelectual care se vrea “contemporan cu epoca sa” trebuie să fie la curent cu schimbarea de paradigmă culturală ce se manifestă la graniţa dintre secolele XX şi XXI. filosofic) a justificat timp de peste un secol pretenţia oamenilor de ştiinţă de a reprezenta elita savanţilor. interese practice. El a favorizat devierea unor filosofii şi degenerarea lor în forme monstruoase. A cere cititorului acestui curs să devină un reprezentant al noii paradigme ni se pare prea mult. Dar a-l informa cu privire la o mare schimbare ce se petrece în timpul vieţii lui ni se pare a fi o datorie. dar şi de o mare parte a filosofilor (în special de către cei cu formaţie ştiinţifică sau proveniţi din rândurile oamenilor de ştiinţă). în toate capitolele sale.e. pe care o considerăm cheia de-legitimării viziunii pozitiviste despre cunoaştere. acest curs vorbeşte. ştiinţele naturii matematizate). cu implicaţii empirice antiumaniste (cazul filosofiei lui Marx nu este singular) 20 . Ea s-a finalizat cu prăbuşirea mitului modern al cunoaşterii “pur obiective”. Demontarea neutralismului axiologic promovat de pozitivism a fost o direcţie a cercetării atât de puternică în prima jumătate a secolului XX. care în varianta neopozitivistă ar fi oferită de ştiinţele naturii în general. servind. o obligaţie profesională. fiind înlocuit cu mitul ştiinţei care s-a emancipat de filosofie – mit împărtăşit de majoritatea oamenilor de ştiinţă. Ideologia neutralismului valoric (i.

Ce condiţii trebuie să îndeplinească soluţiile pentru a fi satisfăcătoare din punct de vedere ştiinţific? 87 . În astfel de situaţii. neutre axiologic). în controversele de interpretare din fizica cuantelor). care a fost favorizată în plan istoric de procesul specializării tot mai înguste în ştiinţă şi de natura instrucţiei ştiinţifice de tip modern. iar nu despre ceea ce aceştia au învăţat în mod direct sau indirect de la filosofi. iar filosofia o urmează respectuos şi de la distanţă. Conform autorului român. sub forma unei mentalităţi difuze dar cu o mare varietate a formelor de expresie şi manifestare socială 21 . Într-un studiu istorico-filosofic publicat în 1985. adică al presupozţiilor ontologice. şi nici despre filosofia elaborată a acestora. pot fi conturate câteva supoziţii directoare: 1) ştiinţa înaintează conform unor scopuri şi criterii proprii. care are savoarea unui roman poliţist dar şi a unui incitant roman de aventuri (19). oamenii de ştiinţă au numeroase ocazii în care trebuie să evalueze şi să aleagă în chestiuni vitale din punct de vedere profesional.. În fond.Care sunt probelemele cele mai importante ce trebuie abordate cu prioritate? . el a pătruns în straturi culturale foarte diverse şi subzistă până astăzi. chestiuni ce nu pot fi asigurate şi controlate prin metode şi procedee standard (cu caracter tehnic. care se contrazic reciproc şi pentru care nu există un criteriu ferm de decidabilitate. al afinităţilor filosofice neverbalizate şi al mobilurilor ascunse (de unde şi senzaţia că citim un. cercetătorul trebuie să răspundă pe cont propriu la întrebări de genul: . Dincolo de diversitatea manifestărilor empirice.Care probleme sunt mai promiţătoare din punct de vedere euristic? .simplificată.În ce direcţii trebuie căutate soluţiile acestor probleme? . liniară a relaţiei dintre ideile filosofice şi cele ştiinţifice. Cu timpul. 2) neutralitatea axiologică (filosofică) a judecăţii profesionale şi a evaluării ştiinţifice (de unde şi impresia de “obiectivitate” şi de “certitudine”. roman poliţist).. căci evaluarea ştiinţifică se ridică deasupra interpretărilor filosofice. filosoful român Mircea Flonta oferă numeroase analize de caz care dovedesc prezenţa dimensiunii filosofice în opţiunile teoretice ale savanţilor din domeniul ştiinţelor naturii (de pildă. Este vorba de filosofia latentă a cercetătorilor. studiul profesorului Flonta este un studiu critic al “infrastructurii filosofice a teoriilor ştiinţifice”.

Pe baza acestei împletiri dintre filosofic. 56). tradiţională asupra raţionalităţii ştiinţifice. În 1942. interpretările filosofice post festum ale unor descoperiri ştiinţifice nu au prea multe lucruri în comun cu raţiunile pentru care cercetătorul a optat pentru o idee ştiinţifică. dar reprezintă o dimensiune internă a cunoaşterii în ştiinţele naturii – dimensiune care se amplifică în istoria cunoaşterii. cercetătorul optează în funcţie de reprezentări şi criterii proprii. în Dialectica naturii. Şi iată ce scria. cu elementele de ordin tehnic. 8). Filosofia latentă se împleteşte strâns cu gândirea ştiinţifică. Friedrich Engels. în 1964. În opinia lui Mircea Flonta. 36-62).. cercetătorii naturii sunt dominaţi de filosofie. Moisil scria: “În cazul carierei noastre. practicând ştiinţa sub forme variate. bazată pe ideea caracterului monolitic şi imuabil al metodei cunoaşterii ştiinţifice” (idem. care acţionează ca un curent subteran şi care arareori îşi găsesc o elaborare sistematică de dimensiunile unui program filosofic. am constatat (. sau de o formă a gândirii teoretice bazată pe cunoaşterea istoriei gândirii şi a cuceririlor ei” (apud 19. a opţiunilor ştiinţifice fundamentale. El a fost obstrucţionat de o anumită reprezentare despre autonomia gândirii ştiinţifice: “o reprezentare rigidă. Chiar şi atunci când acest lucru se întâmplă (cazul marilor personalităţi ştiinţifice). ci de filosofia latentă a individului care este. avertiza: “Orice ar spune şi ar face ei. p. în pofida credinţei pozitiviste că lucrurile ar sta invers. omul de ştiinţă optează pentru principii fundamentale ale descrierii fenomenelor. reflecţiile lor filosofice nu oferă o explicitare şi o întemeiere satisfăcătoare a idealurilor de cunoaştere. pp.. Descoperirea şi recunoaşterea “infrastructurii” filosofice a teoriilor din ştiinţele naturii reprezintă un proces îndelungat şi anevoios (vezi 19. un bun cunoscător al ştiinţei din epoca sa. ştiinţific şi tehnic. rareori conştientizată. Se pune numai întrebarea dacă vor să fie dominaţi de vreo filosofie de proastă calitate. p. criterii de inteligibilitate şi criterii de relevanţă explicativă. Orice om face filosofie.Când răspunde la aceste întrebări. care nu mai ţin de metodologia acceptată de comunitatea ştiinţifică. un “produs secundar” al acesteia.) că activitatea ştiinţifică e inseparabilă de filosofie. ea nu este un simplu reflex filosofic al gândirii ştiinţifice. Atitudinea şi conduita omului de ştiinţă sunt orientate de intuiţii şi înclinaţii filosofice spontane. a acestuia. la modă. unul dintre cei mai 88 . Adevăratele raţiuni ţin de filosofia latentă. savantul român Grigore C. Încă din 1873. unul de mai bună – altul de mai proastă calitate” (ibidem).

care influenţează constituirea idealului explicativ. Asumarea istoricităţii implică.importanţi filosofi ai ştiinţei. Von Weisäcker: “De filosofie nu ne putem însă lipsi atunci când noi. Postscriptum to the Logic of Scientific Discovery . ci drept greşeli” (ibidem). în mod necesar. nu mai pot fi puse pe seama incompetenţei lingvistice a interlocutorilor. C. p. unul dintre cei mai importanţi filosofi ai secolului XX (după unii – cel mai important). * Demolarea ideologiei pozitiviste a adus. vorbeşte despre programe metafizice de cercetare. 89 . Karl Popper. după cum vom vedea în continuare. însă. apud 19. 58). dogmatismul şi infatuarea scientistă nu ni se trag de la faptul că avem o filosofie. din puncte de vedere asupra situaţiei problematice în cosmologia fizică” (Quantum Tehory and the Schism of Physics. formularea problemelor ştiinţifice şi direcţia în care este căutată soluţia: “Numesc aceste programe de cercetare ‘metafizice’ fiindcă ele decurg din puncte de vedere generale asupra structurii lumii şi. vrem să ne clarificăm asupra propriilor noastre prejudecăţi.1982. care suntem specialişti într-un domeniu oarecare. Cu alte cuvinte. ce însoţeşte orice formă de relativism. ci de la faptul că nu conştientizăm acest lucru! În lucrările sale mai recente. o nesiguranţă vecină cu scepticismul. abordarea frontală a pluralismului cultural şi descoperirea unor obstacole ale comunicării care. în acelaşi timp..) Propriile prejudecăţi nu le recunoaştem. (. Fr. iar prejudecăţile adversarilor noştri le calificăm de cele mai multe ori nu ca rezultate ale altor opţiuni filosofice..

care conţine un compendiu al cercetărilor lui Carnap în domeniul semanticii logice. Rezultă o viziune ontologică de tip platonician. nu a obiectelor” (3. abordările “riguroase” nu se desprind de gândirea esenţialistă. el revine în variate forme de-a lungul istoriei. El priveşte înapoi la starea primitivă ca la un paradis pierdut. căci proprietatea care determină mulţimea dată joacă rolul de element general. Chiar în tărâmul filosofiei. care ar fi “adevăratul obiect al căutării înţelepţilor”. Mitul Limbajului Universal este unul dintre cele mai vechi mituri fondatoare. unde prezentăm un studiu de caz pe care l-am elaborat în 1995. doar a unui elev de clasa a IV-a” (4. 62). pentru abordările “riguroase”. iar textul este independent faţă de utilizarea lui socială. un limbaj care nu consta numai în semne convenţionale. Novalis vorbea despre o “Limbă originară” sau despre “Limba sfântă”. Ne aflăm în faşa unei situaţii tipice în care înţelegerea diferită a aceleiaşi realităţi este pusă pe seama incompetenţei Celuilalt. sensul se reduce la un set de reguli abstracte care nu iau naştere în practica lingvistică. ci exprima mai curând adevărata natură şi esenţă a lucrurilor. Considerând expresiile individuale drept reflectări ale claselor de obiecte. 2) expresiile au o intensiune (un sens). omul a păstrat o nostalgie profundă pentru acea Vârstă de Aur în care omenirea se mai afla în posesia unui limbaj uniform. nu a dispărut complet vechiul vis al unei lingua Adamica – limbajul ‘autentic’ al primilor strămoşi ai omului. acestea dau viaţă cuvintelor. expresiile lingvistice sunt văzute ca semne “dotate” cu înţeles. Greimas avea să scrie: “Izomorfismul formelor semiotice explică (…) fenomenul de interiorizare a lumii exterioare” (2. atunci cunosc situaţia pe care o reprezintă” (idem. atrăgând atenţia asupra perenităţii sale: “În multe mitologii găsim analogii izbitoare cu povestea biblică despre Turnul Babel. Chiar în timpurile moderne. în Manifestul Cercului Vienez găsim astfel de aserţiuni: “O descriere ştiinţifică poate conţine numai structura (…) obiectelor.-J. membru marcant al Cercului Vienez. este tributară percepţiei comune a limbajului: pentru omul simplu. deşi “intelectualistă”. Chiar şi Wittgenstein care apucase să scrie în Tractatus că “Lumea este totalitate a faptelor. abordările “riguroase” ajung la cunoscuta concepţie dualistă despre limbaj: 1) expresiile au o extensiune (o referinţă). În ciuda unor afirmaţii anti-esenţialiste. definea ştiinţa al cărui întemeietor este drept “teoria logică a semnificaţiei formelor lingvistice”. este convins că istoricul maghiar Ferenz Glatz dovedeşte “o logică şi o cunoaştere a realităţii istorice care poate fi. Aşa cum remarcă Adrian-Paul Iliescu. al însuşirii stipulaţiilor intensionale abstracte). căci dacă înţeleg propoziţia. competenţa lingvistică apare – prin excelenţă sau exclusiv – ca efect al unor performanţe pur intelectuale (în principal. conform căreia “entităţile care au în comun o proprietate formează o mulţime determinată de acea proprietate”. comun tuturor indivizilor ce o compun. referitor la traductibilitatea între limba română şi limba maghiară în contextul comunicării politice (4).). precum şi rolul de esenţă. 39).1. La fel. La rândul său.021). # 1. Cât de inocentă este această presupoziţie vom vedea în Anexa 3. ideea de esenţă revine în filosofia contemporană deghizată sub numele de “intensiune”! Lucrurile sunt prezentate ca şi cum folosirea limbajului într-o comunitate umană ar fi guvernată de convenţii logice explicite. Un A. sensul devine autonom faţă de folosirea (cu sens) a expresiei. Problema acestei lingua Adamica a continuat 5 4 3 2 1 90 . Fapt este că abordările “riguroase” admit axioma comprehensiunii. poate să mai cocheteze cu izomorfismul structural dintre Limbaj şi Realitate: “Propoziţia este un tablou al realităţii.. indirect. nu şi ‘esenţa’ lor” (5). intensiunea devine independentă faţă de extensiune. Această viziune. Produsul este independent în raport cu procesul! Pentru aprofundarea acestui punct de vedere. Un analist român citat în acest studiu. se poate vedea volumul Semnificaţie şi necesitate (6).NOTE Chiar dacă nu au afirmat în mod explicit că reprezentarea lingvistică a realităţii ar fi nelimitată şi infailibilă. primul autor al unui tratat de semantică logică (Introduction to Semantics – 1942). Cassirer sintetizează acest simbolism. cuvintele sunt “încărcate” de gânduri. De pildă.. că o astfel de reprezentare este deja o performanţă atinsă. stabilite “teoretic” de către vorbitori înaintea oricărui (!) act de comunicare. iar gândurile şi înţelesurile apar ca entităţi invizibile ce s-ar afla în spatele semnelor pe care le însufleţesc. proprietatea respectivă fiind definitorie pentru fiecare dintre aceşti indivizi. p. Aşadar. Acceptarea acestei axiome echivalează cu acceptarea esenţialismului. Declaraţiile programatice nu trebuie să ne înşele. p. # 4. în acest caz. reprezentanţii abordărilor “riguroase” sugerează. pe vremea când se negocia Tratatul de bază dintre România şi Ungaria. ci o preced. Astfel. Astfel. care a devenit între timp prim-ministru al României. Rudolf Carnap (1926-1935). Ferenz Glatz era în acel moment directorul Institutului European din Budapesta.

să fie discutată în mod serios de către filosofii şi misticii din secolul al XVII-lea” (şi aici. Vom vedea din nou. pe scurt. totuşi. nu un mod de a le elimina” (idem. pe cale de consecinţă logică. căci ele nu ţin de natura limbajului. pentru el. În cazul comunicării româno-maghiare. a se vedea S. aşa cum au fost utilizate şi alte limbi de-a lungul istoriei: latina (în perioada clasică şi medievală a Europei Occidentale). spirit–materie. că Huntigton nu abuzează de argumente ce s-ar putea origina în presupoziţia intelectualistă. Din moment ce “reflectă realitatea”. în Anexa 3. LWC). adică de istoria constituirii identităţii lor. Altfel spus. O limbă care este “limbă străină” pentru 92% din populaţia lumii (idem. Prin intermediul empirismului logic. atunci (3) asupra lumii “scoboară” ordinea. 182-183). implicit. greaca şi latina (Spread of English as a New Perspective. o religie sau o ideologie specifică (adică dacă nu este percepută ca un atentat la identitate). periferice şi. după eşecul tentativei de a se constitui o limbă artificială şi de a o impune ca limbă universală (esperando). fie că ne referim la raportul dintre România şi Ungaria în contextul relaţiilor internaţionale. pp. abordările “riguroase” nu favorizează elaborarea unei epistemologii a comunicăării interculturale. aşa cum s-a întâmplat în trecut cu akkadiana. aceasta derivă. efectele sunt majore şi pot afecta situaţii majore ale existenţei celor două comunităţi culturale . nedeteminarea apar drept fenomene contingente. succesul universal al limbii engleze este explicabil mai curând în termeni de pragmatică şi de sociologie lingvistică. intensiune–semn. sens–expresie. De altfel. 88). Este uşor de observat că acest triplu neutralism al abordărilor “riguroase”. ontologic. fereştete de metafizică!”. pp. de regulă. Dacă lumea are o structură “algoritmică” (aşa cum rezultă din Tractatus). ei împărtăşesc presupoziţia filosofică a ordinii universale. franceza (pentru câteva secole în Occident). în contextul globalizării comunicării şi a stilurilor de viaţă. simţul comun nu resimte îndoieli cu privire la obiectivitatea cunoştinţelor sale (mai ales când ele sunt integrate într-o concepţie despre…) şi nici cu privire la fidelitatea reprezentărilor lingvistice ale acestora. Pentru referiri ample la LWC. Abordările “riguroase” întreţin şi chiar exacerbează opoziţii de genul: intensiune–utilizare socială (a cuvintelor). Totuşi. În zilele noastre. engleza a fost “dez-etnicizată” în ultimele patru secole. pp. din presupoziţia esenţialistă: dacă (1) fiecare lucru participă la o Idee şi (2) orice existenţă se rânduieşte sub o esenţă. 87) nu poate fi considerată un limbaj universal. harta ei este un desen geometric precis. aramica. imprecizia. 85-92). 7. swahili (în mai multe părţi ale Africii). bazată pe reguli standardizate. De altfel. Cassirer îl dă ca exemplu pe Leibniz. lingua franca nu este mult visata limbă universală. Pentru omul obişnuit. erorile cognitive sau lingvistice sunt stări de fapt. Din această cauză. p. Şi în acest caz. ele nu sunt prea 9 8 7 6 91 . p. ele sunt puse pe seama incompetenţei (epistemice sau lingvistice) a locutorilor. situaţiile nu sunt minore. apud 8. vom vedea că sursa diferenţelor semantice ţine de însăşi “esenţa” existenţei celor două comunităţi lingvistice. 88-89). remediabile. ca paradigmă culturală) este solidar cu o viziune dualistă – atât în plan lingvistic.fie că ne referim la raportul majoritate–minoritate în interiorul societăţii româneşti. Huntigton (8. cunoaşterea şi limbajul sunt obiective în mod “natural”. O astfel de utilizare a limbii engleze reprezintă o formă de comunicare interculturală şi nicidecum o depăşire a diferenţelor dintre culturi: “O lingua franca este un mod de a reproduce diferenţele lingvistice şi culturale. De altfel. fără nici o semnificaţie filosofică. abordările “riguroase” comunică. După opinia lingvistului Joshua Fischman (citat de Huntigton). Devine de la sine înţeles că limbajul este o reprezentare logică. ori. abordările “riguroase” ridică posibilitatea obiectivităţii depline la rangul de predicat al limbajului teoretic. la nilvelul “apelor freatice” ale viziunii despre cunoaştere şi limbaj. oricum. este mult mai probabil ca o limbă să fie acceptată ca lingua franca dacă ea nu este identificată cu un grup etnic. cu simţul comun. cu ale sale Nouveaux essais sur l’entendement humain – cf. engleza este utilizată astăzi ca lingua franca. al întregii orientări pozitiviste (înţeleasă aici în sensul cel mai genral. P. Ambiguitatea. Deşi toţi adepţii abordărilor “riguroase” aderă – mai direct sau mai indirect – la norma “Fzică. se vorbeşte tot mai mult despre o Limbă de Largă Comunicare (Language of Wilder Communication sau. dezbaterea în jurul expresiei “stat naţional” din Articolul 1 al Constituţiei României a revenit puternic la mijlocul anului 2001. gândire–vorbire. cât de naivă este o astfel de teză “riguroasă”. cât şi în plan gnoseologic şi. De regulă. Vom remarca. intensiune–extensiune. Acesta poate fi oricând “readus” la obiectivitate prin atribuirea unor semnificaţii empirice acelor expresii abstracte (acelor concepte teoretice) care se pretează la operaţia respectivă şi prin eliminarea celor ce nu se pretează.

În legătură cu universalitatea / neuniversalitatea regulilor limbilor naturale. fie f. De pildă. p. Laszlo Kovacs. Prezentăm pe scurt principalul rezultat al lui Kurt Gődel (prezentare preluată de la Stepfan Kőrner . este imposibilitatea principială a formalizării complete. căci “Orice clasificare este călăuzită şi dictată de nevoi speciale şi este clar că aceste nevoi variază conform cu condiţiile diferite ale vieţii sociale şi culturale a omului” (idem. va trebui să-şi îndrepte atenţia spre abordările “neriguroase”. la entităţi independente care există prin ele însele. ceea ce a însemnat în epocă (1931) o lovitură mortală pentru programele de axiomatizare a ştiinţei. aşa cum este formulată astăzi. Atâta timp cât a fost un proiect modern. iar noţiunile ce le corespund nu au sens. Mai curând ele sunt determinate de către interese şi scopuri umane” (apud 6. paşnică şi prosperă –. există 5-6 mii de termeni folosiţi pentru descrierea unei cămile (cf. sau. de pildă. afirma într-o declaraţie de presă (“Nepszava”. Gődel consideră un sistem formal coerent F. nu exprimă aceeaşi intenţie sau acelaşi concept. Humboldt trage concluzia că “nu există sinonime exacte” între limbi diferite. deşi se referă la acelaşi obiect. a se vedea capitolele “Gramatica universală şi actualitatea ei” (1812) a lui Ludwig Heinrich Jakob (10.utile nici pentru construirea unui dialog real între ideologii. Concluzia filosofică a acestei teoreme. aceste categorii nu pot fi gândite. poate fi şocantă afirmaţia următoare. suficient de expresiv pentru a permite formalizarea aritmeticii în el. altul – solidar cu “realismul” platonician. filtrat de tradiţia catolică. totuşi. 190) sau faptul că un trib din centrul Braziliei are câte un nume pentru fiecare specie de papagali sau de palmieri dar nu are nici un substantiv care să exprime genul “papagal” sau “palmier” (cf. Karl von den Steinen. Sesizând problema doar pe jumătate. acest sistem devine auto-contradictoriu (va conţine în mod fatal un enunţ A şi un enunţ ~A. Când la masa tratativelor se întâlnesc cele două paradigme culturale. Aceasta presupune condiţia ca toate expresiile aritmetice să corespundă expresiilor formale. ea ar fi unică şi uniformă” (ibidem). o filosofie a integrării europene. Dacă această subsumare ar fi prescrisă o dată pentru totdeauna de către natura lucrurilor. se mai spune că α este o interpretare (aritmetică) sau semnificaţia intuitivă a lui F. astfel ca nici o teoremă formală din F să nu corespundă unei propoziţii aritmetice false.17. teorema lui Gődel spune că dacă formalizăm complet un sistem de enunţuri. Însuşi proiectul unei Europe unite – democratică. mai pe scurt. în timp ce paradigma postmodernă o favorizează. care trebuie să surmonteze divizarea culturii politice din Europa în diverse ideologii şi care ar trebui să nu eludeze comandamentul unificării culturale a Europei. dialogul degenerează inevitabil într-un “dialog al surzilor”. În Anexa 3 vom vedea – numai în treacăt – că unele categorii mentale. dar credem ca dificultăţile din negocierile pentru Tratatul de bază româno-ungar (semnat. 188). Sesizând că termenul grecesc şi cel latinesc pentru “lună”. De ce? Pentru că însuşi actul denumirii depinde de un proces de clasificare: “A da un nume unui obiect sau unei acţiuni înseamnă a le subsuma unui anumit concept-clasă. p. 12 iulie 1995) că Tratatul de bază cu România stagnează datorită unor “probleme de interpretare”. care ne spun multe lucruri utile despre modul în care se poate naşte “cultura europeană” unitară şi necontradictorie (neconflictuală în sine). dl. de genul celui hilbertian. Aşa se explică faptul că în limba arabă. adepţi ai concepţiei “limbajului-oglindă”. În principiu. p. ministrul de externe al Ungariei la acea dată. Printre primii gânditori europeni care au sesizat că limbile nu reflectă toate aceeaşi realitate a fost Humboldt (citat de Cassirer). de sorginte aristotelică. care îl neagă pe primul). care sesizează că substantivele “nu sunt menite să se refere la lucruri substanţiale. cum ar fi noţiunea de “drepturi colective” cu care se operează în documentele programatice ale UDMR. Hilbert urmărea să formalizeze complet întreaga matematică clasică. pp. paradigma clasică blochează unificarea Europei. 191). 81-97) şi “O concepţie structural-semiotică actuală a lingvisticii în unele gramatici generale din secolul al XIX-lea” 13 12 11 10 92 . în 1996) au provenit şi din diferenţele dintre două limbaje politice: unul solidar cu o paradigmă culturală nominalistă. cu condiţia ca f să fie decidabilă. este un proiect postmodern. fie ~f să fie teoreme formale în F. Viena – apud 7. Pentru mulţi cititori. apud ibidem). Dar nu este.121-122). în cealaltă paradigmă (să-i spunem “nominalistă”). Hammer-Purgstall. Spunem că F formalizează complet aritmetica elementară cu condiţia ca pentru fiecare propoziţie formală f. Gődel a arătat că nici măcar un sistem formal care formalizează doar aritmetica elementară nu o formalizează complet. Dacă o propoziţie formală F este formalizarea unei propoziţii aritmetice α. care este formalizarea unei propoziţii aritmetice. el a rămas unul utopic. sunt tributare paradigmei platoniciene sau “realiste”. Altfel spus. denumită şi “teorema incompletitudinii”. p.

dar absolut inadecvată să combată ideologiile claselor culte” (ibidem). gramaticile universale nu au avut şansa de supravieţuire reală. Pentru o analiză profundă şi detaliată a scientismului. În filosofia limbajului. conducând frecvent la elaborarea unor decizii politice inadecvate” (21. 68-91). aceşti autori nu descriu. astfel. Programul hilbertian urmărea unificarea întregii matematici pe un fundament axiomatic unitar. “înţelesul propoziţional este metoda de verificare a adevărului ei (“criteriul înţelesului empiric”). pe această bază. deviere pe care o pune pe seama necesităţii ca aceasta să cucerească masele populare din Rusia (“Unele probleme privitoare la studiul filosofiei praxisului”. După ce a format terenul generării reformismului Internaţionalei a II-a. Ioan Lobiuc constată eşecul istoric al gramaticii universale de tipul celei de la Port-Royal. 12).76). În “ştiinţa exactă”. p. 20. De fapt. acest criteriu înseamnă că o expresie nu are sens fizic dacă nu poate fi testată printr-un mijloc efectiv disponibil. ci experimentează. identificarea activităţii legilor sociale cu a celor naturale. scontându-se pe impunerea automată. Programul fizicalist (Cercul de la Viena şi tânărul Carnap) se hrănea din speranţa că întreaga cunoaştere va putea fi unificată într-o singură Teorie Adevărată. Gramsci arată că ea a trebuit să se alieze cu unele tendinţe care îi erau străine pentru a combate rămăşiţele trecutului din cultura maselor. pp. Adrian-Paul Iliescu vede în descrierea structurală din ştiinţa contemporană o variantă mai slabă a reconstrucţiei axiomatice. scientismul moare dar nu se predă! Situaţiile gândite de “neriguroşi” nu sunt reale. ei s-au adresat oamenilor de ştiinţă. antimarxiste). 99-109). Ca să spunem aşa. din secolele XIII-XIV. p. activităţii oamenilor şi. Aşadar. numai că ei apelează şi la experimentul mental – cu nimic inferior din punct de vedere epistemologic experimentului empiric. poate fi spus clar”. 38-59). pe care o numeşte “filosofia praxisului”. provocând inerţie. pp. dar sunt posibile (de pildă. p. în cartea deja citată a lui Adrian-Paul Iliescu (1. Dacă Hilbert credea că “nu există probleme insolubile”. Cum nu se puteau adresa intelectualilor care împărtăşeau alte filosofii politice (de regulă. pasivitate şi resemnare în faţa meandrelor confruntărilor sociale. “din motive ‘didactice’. din cauza apriorismului lor vădit. din încercarea filosofilor marxişti de a vorbi pe limba savanţilor naturalişti s-a născut combinaţia dintre marxism şi pozitivism! Iată ce spune un avizat comentator al fenomenului: “Principalul viciu al variantei pozitiviste a marxismului l-a constituit opunerea determinismului economic obiectiv.(idem. Wittgenstein I era convins că “tot ceea ce poate fi spus. situaţia “constructorilor” lui Wittgenstein. După ce arată că “filosofia praxisului a fost un moment al filosofiei moderne”. Este foarte instructivă în acest sens analiza pe care o face Antonio Gramsci devierii filosofiei lui Marx. 69). Dar orice clasificare presupune asumarea unor preferinţe axiologice. intitulat “Disputa universalilor în antropologia culturală” (11. calitate în care a devenit “obiectul unei duble combinaţii filosofice” (idem. p. continuatoare a gramaticilor speculative scolastice. interpretarea pozitivistă a recidivat în cadrul nou al Internaţionalei a III-a. noua filosofie s-a combinat într-o formă de cultură care de-abia era superioară culturii medii populare (foarte scăzută). fatală a necesităţii obiective. De asemenea. teoriei axiomatizate din ştiinţele “exacte” îi corespunde limbajul ideal din filosofia “riguroasă” a limbajului. efectivă” (idem. pp. Wattanabé: “Toate activitţile intelectuale umane încep prin formularea mentală a claselor de obiecte”. 73). o serie întreagă de teoreme “de limitare” evidenţiază limitele de obiectivitate ale oricărei clasificări şi ierarhizări ( cf. pp. ele însele aşezate într-o bună tradiţie aristotelică: “Deşi continuate până în veacul nostru. 82). a se vedea paragrafele “O scolastică scientistă?” şi “Scientismul ca permanenţă filosofică”. “a căror cultură era de tip medieval” (idem.. nevoile luptei ideologice i-au determinat pe liderii bolşevici să încerce atragerea de partea lor a intelectualităţii. Pe de altă parte. 21 20 19 18 17 16 15 14 93 . situaţia “translatorului din junglă” al lui Quine sau chiar a “pisicilor-roboţi” invocate de Kripke). 323-361). a căror singură filosofie era pozitivismul. poate fi consultat cu folos întregul capitol VIII din cartea lui Grigore Georgiu.

Bucureşti. 1997. Introducere în teoria relaţiilor publice. 2000. Editura Dacia. Brave and World. . Editura Politică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1982 ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Ludwig Wittgenstein – Tractatus Logico-Philosophicus. Bucureşti. 9. 1994. Editura Dacia. Mircea Flonta . 1972. 10. Ludwig Wittgenstein – Philosophical Investigations. Adrian-Paul Iliescu – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. 3. 6. Bucureşti. 20. Bucureşti. Gilbert Ryle – The Concept of Mind. 1991. Mass. Mit Press. 17. 1996. 1997. 12. Editura Albatros. Ioan Lobiuc – Lingvistică generală. 8. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Samuel P. Iaşi.Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. 14.“Obstacole în comunicare şi căi de depăşire a acestora”. Huntigton – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. 19. 16. 3. Humanitas. Care sunt presupoziţiile celor două tradiţii de cercetare din filosofia limbajului cercetările “riguroase” şi cele “neriguroase”? 2.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Antonio Gramsci – un marxist contemporan. coordonat de Ana Tucicov-Bogdan. 15. 1953. Editura Ştiinţifică. Bucureşti. 18. 2. * 1973. Cambridge. 1969. Bucureşti. 1985. 1975. Wiene. 1989. De ce opoziţia dintre abordarea “riguroasă” şi abordarea “neriguroasă” a limbajului exprimă o confruntare de idealuri cognitive? Definiţi idealul cognitiv al „neriguroşilor”. Bucureşti. Grigore Georgiu – Naţiune. 5. Riedel. Cluj-Napoca. Bucureşti. Radu Florian. Editura Univers. Bucureşti. 1964. Bucureşti. Fundaţia "Armonia". Ernst Cassirer – Eseu despre om. Bucureşti. J. 1921. Opere alese. Editura Politică. New York. Bucureşti. Stephan Kőrner – Introducere în filosofia matematicii. Benjamin Lee Whorf – Language. Antonio Gramsci. G. 13.Cultură. Dumitru Borţun . Păun – Din spectacolul matematicii. Doru Pop. Penguin Booke. Thought and Reality. O introducere în filosofia culturii umane. 21. Care dintre teoriile despre limbaj elaborate de Ludwig Wittgenstein credeţi că este mai adecvată unei situaţii de comunicare interculturală? Argumentaţi-vă opţiunea. Harcourt. în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. 1983.Identitate. Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice. Editura Antet. Edward Sapir – Language. 4. Rudolf Carnap – Semnificaţie şi necesitate. Humanitas. Bucureşti. 1965. * * – The Scientific Conception of the World (Manifestul Cercului Vienez). 1976. 1997. Cluj.Carell. 1966. 7. 11. Oxford. Editura Diogene. Editura Institutul European. John B. Greimas – Despre sens.

TEME PENTRU SEMINAR 1. Căror abordări ale limbajului corespund cele două metafore? De ce? 95 . Identificaţi presupoziţiile pe care se bazează metafora “firului roşu” şi cea a “firului de lână” (Ludwig Wittgenstein).

m. orice individ apare ca purtător al unei culturi (subculturi. iar comunicarea interindividuală – ca una interculturală. cum se spune cel mai adesea). pentru că cei mai mulţi oameni s-au obişnuit cu gândul că neînţelegerile dintre ei (aşa-zisele “accidente de comunicare”) ţin de incompetenţa lingvistică a vorbitorilor – sau. de imagini-ghid. inclusiv cea profesională: atât comunicarea profesională .). De aceea. de conjuncturi sau de situaţii atipice – stări patologice. Din această perspectivă. această problemă se poate pune ca întrebare: Putem crede cu îndreptăţire raţională în posibilitatea Comunicării (a comunicării autentice)? Întrebarea este legitimă. în munca lor. evidenţiată de cercetările “neriguroase”. într-un plan mai general. Pe de altă parte. BARIERE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ Determinarea concret-istorică a limbajului. autenticitatea oricărei comunicări. Căutările noastre în direcţia surmontării acestor bariere vizează. de reprezentări la care se raportează membrii unei societăţi în comportamentele lor. Altfel spus. sub-subculturi ş. ele vizează orice act de comunicare.V. cu o identitate bine conturată (între comunităţile etnice sau “între popoare”!). de stări emoţionale. în rolurile lor şi în relaţiile lor sociale” (Images de la culture). de pildă). întrebarea vine de la sine când vedem cum unii teoreticieni ai barierelor culturale ajung la un relativism atât de radical. încât singura concluzie logică a analizei raţionale pare a fi imposibilitatea principială a comunicării autentice. nu numai comunicarea instituţionalizată (între guverne sau “între state”. "barierele nu pot fi ridicate"! Legătura dintre comunicarea interculturală şi cea interindividuală devine evidentă din momentul în care înţelegem cultura aşa cum o defineşte Chombart de Lauwe (a se vedea şi nota 4 de la capitolul II). Formulată în termenii criticismului kantian. evidenţierea barierelor în comunicarea interculturală a pus sub semnul întrebării posibilitatea comunicării în general. ca “serie de modele. de incompetenţa lor comunicaţională (care poate fi determinată de ignoranţă.d.a. aşadar. ridică problema condiţiilor de posibilitate ale comunicării. nu numai comunicarea între comunităţi culturale bine determinate.

Ideile sunt conştientizate întotdeauna. Comunicarea verbală se realizează pe terenul ideilor. iar “tehnica” de formulare a problemelor – aproape niciodată (oricum. a concepţiilor despre lume. de către omul obişnuit . Dar să vedem. predetermină modul de producţie a ideilor. înseamnă că sar putea vorbi despre un fel de “paranoia” a comunităţilor umane. În concepţia lui Langer.niciodată). de cele mai multe ori. întrebările la care ele răspund – foarte rar. cât şi comunicarea interprofesională . el oferă un răspuns aparent. mai întâi. Tehnica de formulare a întrebărilor nu este analizată de nimeni (cu excepţia specialiştilor). iar accidentele de comunicare se rezolvă sau se încearcă a fi rezolvate. 1. care nu-l satisface pe cel 97 . p. la acest nivel (!).internaţională (unde pe primul plan apar diferenţele dintre culturile naţionale). Dacă lucrurile ar sta aşa.între arhitecţi şi inginerii constructori. TEHNICILE DE PROBLEMATIZARE ŞI PARADIGMELE CULTURALE În cartea sa Philosophy in a New Key (1942). în ce constau barierele atât de frecvent invocate. 3-4). o anumită epocă (în limbajul nostru – un anumit “orizont de viaţă”) se caracterizează printr-un anumit mod de a pune problemele – mai precis. Să luăm un exemplu construit de Susane Langer (cf. negocieri politice –. Iar “tehnica” de formulare a întrebărilor limitează şi hotărăşte căile prin care se oferă răspunsurile – cu alte cuvinte. inaccesibile prin natura lor simţului comun). Interlocutorii obişnuiţi ajung foarte rar să atace natura întrebărilor (aceasta se întâmplă doar în aşa-numitele “discuţii specializate” – dezbateri ştiinţifice. Langer ajungea la concluzia că fiecare sistem simbolic este solidar cu o anumită organizare mentală prin intermediul căreia indivizii îşi înţeleg lumea (1). a ideologiilor. între manageri şi contabili sau între jurnalişti şi specialiştii în relaţii publice (cazuri în care în prim-plan apar diferenţele dintre subculturile profesionale). printr-o anumită “tehnică” a oamenilor de a formula întrebările cu privire la lumea în care trăiesc. eternă şi inevitabilă. 1. Susane K. La întrebarea “Cine a făcut lumea?” se poate răspunde: “Întâmplarea a făcut-o!” sau “Dragostea şi ura au făcut-o!” sau “Dumnezeu a făcut-o!”. Dar dacă cineva răspunde: “Nu a făcut-o nimeni!”.

4). Desigur.). p. Este evident că într-un orizont de viaţă în care evoluţia istorică are un ritm suficient de lent pentru a nu fi percepută. îl pot satisface mai mult sau mai puţin. oferit tot de Susane Langer. În jurul răspunsurilor la această întrebare se constituie concepţii despre lume care presupun unul sau mai mulţi demiurgi (mitologii. el va fi deranjat şi va respinge răspunsul (de fapt. imaginare. Este de la sine înţeles că. oamenii vor trăi într-o lume care “nu devine” 98 . religii politeiste şi monoteiste). presupunerile pe care le-a susţinut întotdeauna ca sens comun al noţiunilor şi lucrurilor în general (la fel ca în cazul unui personaj de-al lui Dostoievski. ci îl va percepe ca pe o respingere a întrebării). 4. care se întreba intrigat: “Dacă Dumnezeu nu există. ele vor diferi de la o epocă la alta şi de la o cultură la alta în funcţie de alte “tehnici” de problematizare a lumii şi de alte organizări mentale (intelectuale. Organizarea minţii lui nu îl conduce la întrebarea “Cine a făcut lumea?”. inclusiv teoria “progresului istoric”. ne va servi mai bine pentru a evidenţia legătura dintre tehnica de problematizare şi orizontul de viaţă. acestuia îi va corespunde un orizont cultural dominat de ateism (vezi şi studiul nostru din 1980. aceste răspunsuri îl pot convinge sau nu pe cel care întreabă. el nu-l va considera un “răspuns”. 2.3). “totul are o cauză”. “fiecare schimbare trebuie să aibă o finalitate”. el a respins întrebarea. Dar dacă i se va răspunde “Lumea nu a devenit deloc”. orientarea minţii sale. “tot ce există a devenit”. 3. dacă într-un anumit orizont de viaţă nu există “tehnica” de problematizare şi organizarea mentală care să conducă la întrebarea “Cine a făcut lumea?”. Un alt exemplu. Toate sunt tributare unei aceleiaşi “tehnici” de formulare a întrebărilor (a problemelor) şi unei aceleiaşi organizări mentale. atunci la ce bun să mai fiu polhovnic?”). simbolice) 1 . Care sunt presupunerile ce dau lumii un sens inteligibil pentru cel care crede că lumea devine? Iată câteva. întrebarea exprimă o falsă problemă. Acest răspuns respinge felul lui de a gândi. În realitate. iar de aici o altă multitudine de teorii cu privire la “forţele motrice” ale progresului. “lumea este un lucru şi trebuie să fi fost făcută de cineva dintr-un anumit material originar.care întreabă. unde am dezvoltat ideea raportului dintre orizontul de viaţă şi organizarea mentală . “Cum a devenit lumea aşa cum e astăzi?” este o întrebare căreia i se pot da mai multe răspunsuri (de unde şi numeroasele viziuni asupra evoluţiei universului sau a societăţii umane. avansate de Langer: 1. pentru el. la “mecanismele” şi “direcţiile” acestuia etc. pentru o anumită raţiune” (1.

ele derivând din natura cunoaşterii. cât şi în antropologie. ca manipulare sau ca dresaj. Este evident că între interlocutori ce nu împărtăşesc aceeaşi organizare mentală. comunicarea poate fi gândită doar ca un “proces” unidirecţional. psihologie şi sociologie 4 . În ce constau aceste limite. care fac din comunicare fie un act imposibil. această stare de lucruri nu poate decât să inspire un adânc “scepticism comunicaţional”. acest sens este singurul care ne interesează din perspectiva comunicării între culturi şi/sau ideologii. şi poate fi practicată în scopuri antidemocratice şi antiumaniste. El a intrat în aceste domenii pe 99 . o astfel de comunicare nu este posibilă. ca sursă de alienare. adică aşa cum a fost practicată adesea în epoca modernă Îndoiala cu privire la posibilitatea de principiu a unei autentice comunicări interculturale s-a născut în urma evidenţierii unor limite obiective ale capacităţii limbajului de a funcţiona ca monedă universală (în accepţiunea “şcolii proces”). à la Rousseau. Important pentru tema noastră este să vedem în ce măsură este posibilă comunicarea ca transfer de idei conştientizat 3 . Concluzia ce pare să se impună este imposibilitatea de principiu a comunicării. După cum într-un orizont de viaţă în care aceeaşi evoluţie aduce mai mult rău decât bine sau care este asociat cu un orizont cultural ce conţine mitul Vârstei de Aur. în sensul de modificare a modului de gândire al interlocutorului – modificare conştientizată şi asumată de acesta. Or. cum acţionează ele şi în ce condiţii pot fi depăşite? Iată întrebări la care va trebui să răspundem dacă vrem să găsim un răspuns raţional la întrebarea fundamentală: Este posibilă comunicarea? O bună călăuză pentru a intra în studierea acestor mecanisme va fi conceptul de “paradigmă culturală”. nu există un limbaj comun. Faptul este dezolant în măsura în care aceste limite nu aparţin interlocutorilor. de la această stare “de drept”. mai puţin legitimă.(cazul satului “atemporal” descris de Blaga). Chiar şi pentru cineva care crede cu tărie în “perfectibilitatea nelimitată a fiinţei umane”. b) în ciuda existenţei unui vocabular comun. folosit tot mai mult în ultimele patru decenii. Altfel. respingerea întrebărilor sale. repausul va fi considerat “starea naturală”. o degradare a stării ideale (cum apare în concepţia lui Aristotel despre mişcarea fizică) 2 . iar mişcarea – o simplă abatere. fie un act incomplet. ci însuşi limbajului. pentru celălalt. deoarece: a) orice răspuns formulat de unul dintre interlocutori va însemna. atât în filosofia socială.

Trimiterile din acest curs se vor face la ediţia din 1976. fără ca ei să conştientizeze paradigma pas cu pas.). chimişti etc. spune el. considerau că ştiinţa se deosebeşte de speculaţie prin testare – fie ca o confirmare a teoriei (Carnap). Franklin sau Einstein). dar fără a putea vorbi despre ea prin formulări generale. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică ce pot fi întâlnite în lucrările ştiinţifice clasice şi. Pozitiviştii. Dupa apariţia lucrării. de asemenea. Paradigmele sunt. filosofii ştiinţei s-au împărţit în două tabere: “kuhnieni” si “antikuhnieni” (de fapt. aşa cum rezultă ea din istoria ştiinţei. oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni” (16. şi chiar K. cu un consistent studiu introductiv scris de filosoful român Mircea Flonta (16). în manuale şi tratate. p. popperieni). unde a fost impus de filosoful american Thomas S. ea nu este niciodată opera unui singur om. iar criteriul este rezolvarea de probleme. fiind împrumutat din filosofia ştiinţei. Popper (adversar al emipirismului logic). ele stau la baza instrucţiei unui grup disciplinar (fizicieni. el explică ∗ Profesor de istoria şi filosofia ştiinţei la Princeton University. cunoaşterea cuprinsă în paradigme este o cunoaştere tacită. cât şi în mentalitatea curentă). chiar creator – . În practică. deci. 14). Kuhn ∗ . Deşi constituirea unei paradigme este legată de obicei de numele unui mare gânditor (Ptolomeu. mai ales. “realizări ştiinţifice exemplare care. Prima versiune în limba română a acestei cărţi celebre a apărut în 1976. Thomas S. pentru o perioadă. Din caracterul quasi-conştientizat al paradigmelor rezultă caracterul colectiv al acestora. Faptul că membrii grupului disciplinar au în comun o paradigmă explică faptul că ei comunică aproape deplin şi fără dificultăţi majore. Kuhn şi-a dobândit notorietatea mondială în urma publicării cărţii The Structure of Scientific Revolutions (1962). Pe baza lor. Paradigmele ghidează pe membrii grupului ştiinţific în rezolvarea unor probleme noi. căreia i s-a dedicat Colocviul international de filosofie a ştiinţei din 1965 (Londra). în caracterizarea naturii şi dinamicii ştiinţei conceptul central este cel de “teorie ştiinţifică”. conceptul central este cel de paradigmă. fie ca o infirmare (“falsifiere”) a acesteia (Popper). cel care se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve noi probleme. 100 .calea “translaţiei de concepte”. comportarea oamenilor de ştiinţă se abate de la canoanele care definesc ştiinţificitatea şi chiar raţionalitatea (canoane pe care le întâlnim atât în filosofia ştiinţei. El a sesizat că teoriile despre natura ştiinţei şi scopul cercetării în ştiinţele naturii nu sunt concordante cu practica ştiinţifică. Pentru Kuhn. Newton. Spre deosebire de cunoaşterea cuprinsă în enunţurile abstracte ale teoriei şi în regulile metodologice generale. Ei o aplică – uneori. Pentru ei. iar criteriul de departajare ştiinţă/nonştiinţă este testabilitatea.

unanimitatea judecăţilor profesionale. Acest lucru nu se întâmplă, însă, cu cercetătorii care împărtăşesc paradigme diferite, fiindcă paradigmele sunt incomensurabile (nu pot fi comparate, deoarece nu există o “unitate de măsură” comună) 5 . Incomensurabilitatea paradigmelor provine din următoarele: i) ele implică presupoziţii incompatibile cu privire la entităţile de bază ale domeniului studiat şi la comportarea acestora; ii) ele presupun criterii diferite de delimitare a problemelor “reale” şi a soluţiilor “legitime”; iii) observaţiile pe care cercetătorii le efectuează asupra aceleiaşi realităţi sunt şi ele incomensurabile. Cum se explică incomensurabilitatea observaţiilor? Deşi privesc “în aceeaşi direcţie şi din acelaşi punct” (Kuhn), deşi constituţia aparatului senzorial este aceeaşi, cercetătorii vor percepe lucruri diferite. Aceasta se întâmplă datorită cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme; ea se interpune pe circuitul stimul–percepţie 6 . Apare, astfel, o “ruptură de comunicaţie” (Kuhn); adepţii unei paradigme nu-i pot convinge pe adepţii paradigmei concurente de superioritatea punctului lor de vedere, şi nici nu vor putea înţelege şi accepta punctul de vedere al celorlalţi. Argumentele celor două părţi vor fi circulare (ele pot fi înţelese şi acceptate doar de cercetătorii care deja lucrează în aceeaşi paradigmă) 7 . Compararea şi evaluarea a două paradigme rivale pe baza unor criterii logice sau a unui stoc de date observaţionale invariante nu este posibilă. Kuhn respinge presupunerea că ar exista criterii de apreciere a paradigmelor independente de adoptarea unei paradigme (presupunere specifică pozitivismului, dar şi altor variante de filosofie a ştiinţei). Astfel de criterii, spune Kuhn, sunt “invenţii ale filosofilor”, care se raportează la o istorie ideală a ştiinţei, adică la o istorie re-construită. Confuzia dintre istoria reală şi istoria ideală este întreţinută de manuale, care tratează istoria ştiinţei din perspectiva ultimei paradigme: toate celelalte paradigme nu au avut alt rol decât de a pregăti, “treaptă cu treaptă”, apariţia paradigmei actuale, care le este superioară din moment ce le înţelege limitele şi le poate explica. Propagată în şcoli, această confuzie întreţine iluzia că ar exista un punct de vedere privilegiat, din care pot fi comparate, evaluate şi ierarhizate paradigmele. Dacă oamenii care “locuiesc” (sau sunt “locuiţi” de) paradigme diferite vorbesc “limbi” diferite, iar un limbaj neutru nu există, se pune întrebarea: Cum se poate “migra”

101

dintr-o paradigmă în alta? În nici un caz prin demonstraţie logică – spune Kuhn – şi nici prin recurs la “experienţă”. “Tocmai pentru că este o tranziţie între incomensurabile, trecerea de la o paradigmă la alta rivală nu poate fi făcută pas cu pas, constrânsă de logică sau de o experienţă neutră” (16, p. 195). Dar, atunci, cum? Prin convertire! Termenul, folosit de obicei pentru a desemna mutaţii bruşte în credinţele religioase, este folosit de Kuhn pentru a sugera caracterul non-raţional al adoptării unei paradigme. Teoria lui Kuhn îngroapă definitiv idealul hilbertian al reconstrucţiei raţionale a ştiinţei, al comunicării depline prin intermediul unui limbaj universal, precum şi ideea progresului în obiectivitate ca apropiere de un Adevăr pre-existent, prin intermediul unul Limbaj Ideal. Această teorie pune în evidenţă relativitatea oricărei comunicări, care provine nu din “incompetenţa comunicaţională” a interlocutorilor, ci din însăşi natura limbajului şi a cunoaşterii. Am prezentat-o cât mai succint posibil şi în varianta ei cea mai tare, pe care o găsim în Structura revoluţiilor (1962), fără să introducem amendamentele pe care însuşi Kuhn le aduce în “Postscriptum” din 1968, cuprins de ediţia românească (vezi 16), precum şi în Tensiunea esenţială (20, pp. 334-359). După 1965 (când i s-a dedicat Colocviul internaţional de filosofie a ştiinţei de la Londra), teoria lui Kuhm a devenit atât de cunoscută, încât prezentarea ei, chiar şi succintă, pare superfluă. Am făcut-o, însă, pentru a se vedea cât de legitim din punct de vedere metodologic este transferul conceptului de paradigmă disciplinară în analiza comunicării interculturale 8 . Este suficient să înlocuim conceptul lui Kuhn cu cel de “paradigmă culturală” pentru a ne da seama că limitele comunicării între oamenii de ştiinţă sunt valabile pentru comunicarea dintre orice grupuri umane – din moment ce orice grup poate fi considerat o comunitate culturală sau sub-culturală (comunităţi etnice, clase sociale, bresle perofesionale, partide politice etc.). Este suficient să existe două paradigme rivale (altfel spus, concurente pentru acelaşi domeniu al realului), pentru ca în comunicare să apară obstacole. Vom defini paradigma culturală ca o constelaţie de valori, credinţe şi metode (inclusiv “tehnici” de problematizare) împărtăşite la un moment dat de membrii unei comunităţi. În momentul imediat următor, vom constata că rămân valabile toate observaţiile lui Kuhn cu referire la “grupurile disciplinare”:

102

i) partizanii unor paradigme rivale vorbesc despre lucruri diferite, chiar când privesc “din acelaşi punct” şi “în aceeaşi direcţie”; ii) competiţia dintre paradigmele rivale nu se rezolvă prin argumente sau prin apelul la “fapte”; iii) adepţii paradigmelor rivale sunt în dezacord cu privire la “problemele cu adevărat importante”; iv) comunicarea dintre ei este întotdeauna parţială; v) adepţii paradigmelor rivale se află în lumi diferite9 (ei văd lucruri diferite, aflate în corelaţii diferite); vi) comunicarea deplină e posibilă doar în cadrul aceleiaşi paradigme; vii) trecerea de la o paradigmă la alta poate avea loc din diverse motive, care nu au legătură cu demonstraţia logică sau cu “dovezile” empirice. Acest nivel ridicat al “scepticismului comunicaţional”, asupra căruia, totuşi, Kuhn va reveni ulterior (20), poate fi depăşit cu ajutorul conceptului de “referenţial”, elaborat de filosoful elveţian Ferdinand Gonseth (tratat în capitolul V al cursului nostru). In capitolul VI vom vedea că acest concept conţine indicii preţioase despre direcţiile în care ar putea fi surmontate obstacolele în comunicarea interculturală şi, mai ales, interideologică. Tot în capitolul VI va fi tratată teoria lui Fred Casmir despre “a treia cultură”, pe care o considerăm o cale suficient de realistă pentru a fi luată în discuţie. Dar să vedem, deocamdată, care ar fi şansele de schimbare a paradigmelor culturale în istoria unei comunităţi. În viziunea noastră, fără o înţelegere corectă a acestor şanse nu se poate vorbi consistent despre modernizarea societăţii româneşti – principala temă a discursului public din ultimii ani (în ciuda faptului că sintagma “modernizare” este substituită cu cea de “integrare europeană”, această temă îşi subordonează toate celelalte teme semnificative). Să vedem, aşadar, ce presupune o “revoluţie paradigmatică” şi ce rol ar putea reveni într-o astfel de “revoluţie” specialiştilor în comunicare socială.

103

2. IMUNITATEA PARADIGMELOR ŞI REVOLUŢIILE PARADIGMATICE Ideea de “paradigmă” a fost dezvoltată, în studiul culturii şi civilizaţiei, în consonanţă cu marile tendinţe ale ştiinţei şi filosofiei, de gânditorul francez Edgard Morin, în Paradigma pierdută: natura umană (21) precum şi de M. Maruyana, în “Paradigmologia şi aplicaţiile sale în comunicarea inter-disciplinară, inter-profesională şi inter-culturală” (22). Maruyana defineşte patru tipuri epistemologice, care corespund unor moduri diferite de percepţie, de cauzalitate şi de logică: a) tipul omogenizant/clasificator/ierarhic; b) tipul atomist; c) tipul homeostatic; d) tipul morfogenetic. Fiecare dintre tipurile de mai sus dă naştere unui “peisaj mental” (mindscape), care colorează orice creaţie din sfera cunoaşterii, a esteticii, a eticii şi a religiei. Prin radicalitatea şi universalitatea ei, concepţia lui Maruyana se aseamănă cu aceea a lui Michel Foucault, care vorbeşte de episteme ca despre condiţiile de posibilitate ale câmpului cognitiv accesibil unei culturi: “ansamblul de relaţii care unesc, la un moment dat, acele practici discursive ce dau naştere figurilor epistemologice, ştiinţelor şi sistemelor virtual formulate [ale cunoaşterii]” (23, p. 250). Foucault postulează unicitatea epistemei în cadrul unei culturi. Dar în “societăţile deschise” 10 , o cultură se prezintă ca un “joc al paradigmelor”, ca o reţea de paradigme, sub-paradigme şi meta-paradigme. Nu se poate vorbi de o “paradigmă unificatoare”, dar se poate constata existenţa unor paradigme dominante şi a unora dominate 11 . La Edgar Morin, o “mare paradigmă” controlează atât teoriile şi raţionamentele, cât şi câmpul cognitiv (intelectual şi cultural) în care se formează teoriile şi raţionamentele. Ea controlează însăşi epistemologia care controlează teoria, chiar şi practica la care trimite teoria. Indivizii unei comunităţi cunosc, gândesc şi acţionează potrivit paradigmei pe care cultura lor a înscris-o în ei. Dacă la Morin întâlnim acelaşi radicalism ca la Foucault, în schimb acesta nu va postula unicitatea unei anumite paradigme într-o cultură (într-o epocă sau într-o comunitate). Morin vorbeşte de paradigme “mari” şi “mici”, de paradigme “adverse”, “intolerante” etc.

104

Paradigma nu e nici rezultatul – în plan simbolic şi ideal – al realităţilor sociale (materiale). Leur habitat. “Instanţa paradigmatică leagă într-un nod gordian organizarea primordială a cognitivului şi organizarea primordială a socialului. 5) este co-generatoare a sentimentului de realitate. Morin atribuie paradigmei următoarele 10 trăsături (apud 9. 3) este invizibilă (fiind întotdeauna virtuală. antagonism. complementaritate. Editions du Seuil. 34-36): 1) este nefalsificabilă din punct de vedere empiric. În sânul unei culturi pot exista mai multe paradigme. enunţurile şi ideile din alte paradigme. fiind verbalizate. indiferenţă mutuală. 1991). respectiv. Ea organizează 105 . nu poate fi atacată decât indirect: pot fi atacate doar concepţiile şi teoriile pe care le subîntinde şi care. iar schimbarea ei antrenează o schimbare de univers. paradigmele diferă ca extensiune şi comprehensiune. întreaga organizare socială. 6) este invulnerabilă (pe termen scurt şi mediu). 9) este globală (generează o viziune asupra lumii. implicaţie cooperantă. trecerea într-o altă “lume”). Deşi sunt “globale”. paradigmele nu sunt şi universale. precum şi problemele pe care nu le recunoaşte). La Méthode (Les Idées. 7) este intraductibilă şi incomunicabilă pentru alte paradigme. ea există doar prin manifestările sale). pot deveni “obiect al atacului”). concurenţă. ea singură. leur moeurs. precum şi după principiul de excluziune (exclude datele. pp. 2) funcţionează după principiul autorităţii axiomatice (se legitimează retroactiv prin axioma pe care a generat-o). intoleranţă.Dar ce înţelege Edgar Morin prin “paradigmă”? În volumul 4 al monumentalei sale lucrări. leur vie. În concepţia lui Edgar Morin. leur organization. 8) este recursivă (este legată recursiv de discursurile şi sistemele pe care le generează). 10) este inatacabilă direct (fiind invizibilă şi invulnerabilă. de profunzime. juxtapunere. După Morin. între care se pot stabili mai multe genuri de relaţii: ignorare mutuală. 4) deşi se autoocultează. deci după criteriile nivelului de generalitate şi. Noutatea cu adevărat importantă pe care Morin o aduce prin modul în care construieşte conceptul de paradigmă este depăşirea opoziţiei “materialism–idealism”. produce evidenţă (generează manifestări observabile). nici o “idee dominantă” care ar comanda.

organizarea computaţiilor care organizează diferitele sfere (psihosferă, sociosferă, nooosferă). Ea stabileşte şi menţine interacţiile tari ce dau unitate nucleului care controlează dimensiunile diverse ale organizării sociale, ale culturii, ale ideilor” (Les idées…, ed. cit., p. 230 – apud 9). Explicitând pasajul de mai sus, Vasile Tonoiu leagă ideile din volumul 4 al Metodei de unele definiţii pe care Morin le propusese în volumul 2 (La Vie de la Vie, Ed. du Seuil, 1980, pp. 155-166) şi în volumul 3 (La Connaissance de la Connaissance, Ed. du Seuil, 1986, pp. 36-47): “Dacă gândim paradigma prin conceptul-metaforă de nucleu organizaţional, trebuie să ţinem seama că în volumele al doilea şi al treilea din Metodă (…) Morin consideră că nucleul materialităţii oricărei organizări vii, individuale, sociale este de natură computaţională, deci imaterială, dar că operatorii tuturor computaţiilor vii, individuale, sociale, ca şi operatorii tuturor gândurilor, ideologiilor, mitologiilor sunt întotdeauna fizici, biologici, cerebrali, adică materiali” (9, p. 40). Într-o astfel de viziune, paradigma nu este fetişizată; dimpotrivă, existenţa, natura şi funcţionarea sa sunt percepute în contextul mai larg al viului: dependenţa oricărui principiu generativ de realitatea fenomenală pe care o generează şi de care are nevoie pentru propria lui regenerare (cazul relaţiei fenotip–genotip) 12 . Edgar Morin: “Orice generativitate are nevoie să fie regenerată de ceea ce generează, astfel încât generatul devine co-generator. Procesul fenomenal este indispensdabil procesului generator, face parte din el în acest sens, după cum, în acelaşi sens, procesul generator face parte din procesul fenomenal. Cu alte cuvinte, nu trebuie să substanţializăm, esenţializăm, reificăm paradigma” (Les Idées…, p. 231 – apud 9). Viziunea şi conceptul lui Morin au nu numai meritul de a ne plasa, cu conceptul de paradigmă, în cea mai “reavănă” zonă a gândirii contemporane, ci şi pe acela de a ne indica, în termeni practici, procesele care concură la schimbarea unei paradigme (cauze, mecanisme, implicaţii), adică la ceea ce el numeşte “revoluţie paradigmatică”. O astfel de revoluţie modifică nucleele organizatoare ale societăţii, civilizaţiei, culturii, noosferei. Ea transformă modul de gândire, lumea gândirii şi lumea gândită. Deschide o nouă problematizare, inaccesibilă vechii paradigme, care se propagă în cele mai diverse câmpuri ale cunoaşterii, acţiunii şi existenţei umane. “O revoluţie paradigmatică – scrie Vasile Tonoiu – minează însăşi structura sistemului de gândire, formele, configuraţiile şi ierarhiile conceptuale recunoscute, evidenţele empirice şi logice, regulile şi normele fundamentale până atunci necontestate” (idem, p. 41).

106

Vorbind despre revoluţia copernicană, Morin scrie: “este atât de profund înrădăcinată în realitatea socială-culturală-noologică-psihică, încât condiţiile distrugerii şi înlocuirii sale necesită mari transformări sociale, culturale, care ele însele nu se pot înfăptui decât cu concursul unei transformări paradigmatice” (Les Idées… ed. cit., p. 234 – apud 9). Transformarea unei paradigme nu poate fi, aşadar, doar obiectivul “luptei de idei”, al activităţii demonstrative sau pedagogice, căci acest proces este atât de complex încât nu poate fi gândit în termenii unei paradigme deja existente. El presupune transformarea regulilor de transformare, adică tocmai a regulilor generate de “nucleul” unei paradigme. Morin vede revoluţia paradigmatică similară cu cladogeneza (reorganizarea generală a structurilor organizatorice ale fiinţei vii, din care se naşte o nouă ramură filetică). Prin această analogie, el ne atrage atenţia că procesul de înlocuire a unei paradigme de către alta nu poate fi un proces conştient, şi nici măcar un proces “logic”, căci orice logică este pre-definită în cadrul unei paradigme: “Fiecare adevărată revoluţie paradigmatică se efectuează în condiţii logice imposibile. Dar aşa s-a născut viaţa, aşa s-a născut lumea: în condiţii logice imposibile…” (Les Idées, ed. cit. p. 236 – apud 9). Citatul de mai sus ne dovedeşte că analogiile biologiste folosite de Morin nu înseamnă biologism (explicarea socialului şi noologicului prin biologic) 13 . Dimpotrivă, el integrează cunoaşterea umană în fenomenul mai larg al Vieţii, înţelegând-o ca parte a unui “întreg autentic”. Dar o astfel de înţelegere, precum şi înţelegerea acestei înţelegeri presupun plasarea într-o nouă paradigmă, pe care Morin chiar o propune în Metoda sa: paradigma complexităţii. Pentru el, orice cunoaştere se înscrie într-o constelaţie de factori biocerebrali, socioculturali şi istorici. Ideea cea mai simplă angajează, conjunct, cele două hipercomplexităţi: bioantropologică şi socioculturală. Complexitatea cunoaşterii umane poate fi descrisă prin “relaţia simultan–complementară, concurentă, antagonistă, recursivă şi holografică între aceste instanţe cogeneratoare ale cunoaşterii” (Les Idées, ed. cit., p. 20 – apud 9). Impunerea în lumea de azi a noii paradigme (“a complexităţii”) presupune asimilarea ei în ansamblul vieţii individuale şi sociale, în întreaga cultură şi civilizaţie. În opinia lui Vasile Tonoiu, “e vorba de sporirea competenţei umane, de comunicare şi dialog, de înţelegerea reciprocă între indivizi, grupuri umane, societăţi şi culturi, fără a suprima diferenţa şi alteritatea prin asimilare reductivă, adică simplificatoare” (9, p. 47).

107

În opinia noastră, civilizaţia europeană (inclusiv cele de sorginte europeană) traversează, în prezent, o astfel de revoluţie paradigmatică. Ea este solidară cu procese de o noutate mai mică sau mai mare, cum este, de pildă, unificarea europeană. Pe de o parte, acestea o fac posibilă; pe de altă parte, ele sunt posibile datorită revoluţiei paradigmatice. Numai în acest context de “transformare a regulilor de transformare” ne putem simţi îndreptăţiţi să gândim posibilitatea unei culturi europene unificate. Posibilitatea apare, însă, la nivel global (planetar), căci astăzi nu ne mai putem imagina o revoluţie paradigmatică “locală” sau “secvenţială”. Dar de această dată, “progresul” nu se va mai realiza de la sine, în mod “fatal”, iar “forţele progresiste” nu vor mai fi cele care “înţeleg sensul progresului şi se pun în slujba acestuia”. Dimpotrivă, “forţele progresiste” postistorice (dacă vor exista şi care vor fi ele!) vor fi cele care vor inventa şi vor crea noile direcţii ale evoluţiei istorice. Dacă vor exista astfel de “forţe progresiste”, ele vor acţiona în cadrele noii paradigme “complementar-holiste”; conceptele lor organizatoare vor fi cele de cunoaştere-comunicare şi de relaţie, iar etica lor va fi una a empatiei şi a cooperării: o “etică a grijii” (ethic of care) 14 . La trecerea din veacul al XX-lea în cel de-al XXI-lea, constatăm că paradigma noastră culturală (iudeo-creştină) şi-a atins „graniţele naturale”, dincolo de care se întind alte „continente” culturale, guvernate de alte semiotici. Avem datoria să le cunoaştem şi să le înţelegem, dar nu pentru a le coloniza şi a le schimba după chipul şi asemănarea noastră, ci pentru a construi „poduri”. Ceea ce presupune un nou tip de competenţă şi un nou tip de responsabilitate, pe care istoria de până acum nu le-a cunoscut.

108

NOTE Într-un mod similar, adică “tehnic”, gândeşte culturile şi Geert Hofstede, în cartea sa Cultures and Organizations. Software of the mind, apărută la Londra în 1991 şi tradusă în româneşte cinci ani mai târziu (2). Autorul olandez, cercetător la Institute for Research on Intercultural Cooperation (IRIC), localizează “infrastructura” unei culturi în aşa-numitele programe mentale, prin care înţelege “moduri de gândire, simţire sau acţiune” care au fost “întipărite în mintea unei persoane” (2, p. 20). Deşi funcţionează ca un “subsol tehnic” al culturilor, programele mentale nu au nimic misterios, cum avea intelectului transcendental al lui Kant: “Sursele unor programe mentale individuale provin din mediile sociale în care cineva a crescut şi a câştigat experienţă de viaţă. (...) Progamele mentale variază tot atât de mult ca şi mediile sociale în care ele sunt dobândite” (ibidem). Când gândeşte cultura ca “software mental”, Hofstede o numeşte “cultură secundară ” şi o defineşte ca “programare colectivă a gândirii care distinge membrii unui grup (sau categorie de oameni) de un altul” (idem, p. 21). Pentru cei interesaţi de studierea barierele din comunicarea interculturală în vederea ameliorării culturii organizaţionale este de un real folos consultarea capitolului “Interpretarea programelor mentale” (idem, pp. 279-292). Iată cum surprinde Karl Popper concepţia lui Platon despre mişcare: “Formele sau Ideile perfecte şi bune sunt anterioare cópiilor, lucrurilor sensibile, fiind oarecum primogenitorii sau punctele de plecare ale tuturor schimbărilor din lumea supusă schimbării. Această concepţie este folosită în evaluarea tendinţei generale şi a direcţiei principale a tuturor schimbărilor din lumea lucrurilor sensibile. Căci dacă punctul de plecare al oricărei schimbări este perfect şi bun, atunci schimbarea nu poate fi decât o mişcare de îndepărtare de la ceea ce este perfect şi bun; ea este orientată negreşit spre ceea ce e imperfect şi rău, spre corupţie” (4, p. 51). Suntem constrânşi să considerăm comunicarea reală ca transfer conştientizat, căci conştientizarea transferului este o condiţie sine qua non pentru biunivocitatea acestuia. Desigur, există şi comunicare univocă, slab conştientizată de receptor (propaganda politică, publicitatea comercială sau comunicarea educaţională din primii ani ai instrucţiei şcolare). Dar când vorbim de comunicare interculturală sau de comunicare interideologică, suntem constrânşi să acceptăm exigenţa biunivocităţii, deci suntem obligaţi să le gândim ca forme de transfer conştientizat. Nu credem că imitarea unor modele culturale provenite din altă cultură, cum se întâmplă adesea în ţările lumii a teia, unde sunt importate, prin intermediul modei, idei şi conduite occidentale (atunci când nu sunt importate ideologii şi instituţii) reprezintă o ilustrare a comunicării interculturale reale (ca transfer bidirecţional de idei, de valori şi atitudini şi chiar de comportamente). Mai devreme sau mai târziu, ineficienţa socială a acestui gen de preluare neconştientizată (necritică) iese la iveală şi nu vor întârzia nici reacţiile împotriva acestei ineficienţe, reacţii care îmbracă aproape peste tot forma unor atitudini antioccidentale. În accepţiunea pe care o dăm noi comunicării reale, nici “exportul”, nici “importul” de cultură, nici “agresiunea” culturală şi nici reacţiile violente împotriva “agresorilor” nu reprezintă forme de comunicare interculturală eficientă. O astfel de comunicare nu numai că nu-şi atinge scopurile (nu este eficace), dar creează probleme mai multe şi mai grave decât problemele pe care ar fi trebuit să le rezolve. Dacă s-ar putea calcula “randamentul” comunicării interculturale univoce, de cele mai multe ori acesta ar avea o valoare negativă (subunitară)! În literatura filosofică din ţara noastră, conceptul de paradigmă culturală are o carieră destul de lungă, el intrând în limbajul ştiinţelor sociale şi al filosofiei româneşti aproape concomitent cu impunerea lui pe plan internaţional. Astfel, o nouă abordare a comunicării interculturale şi interideologice a fost iniţiată la noi de Vasile Tonoiu, în 1978, cu volumul Dialectică şi relativism (5), şi continuată de acelaşi autor cu importante apariţii în 1989, 1995 şi de două ori în 1997 (6, 7, 8, 9). Venind dinspre epistemologie şi filosofia ştiinţei, Angela Botez tematizează în literatura noastră ideea de paradigmă disciplinară, dar o deschide, aproape din primele lucrări pe această temă, spre ideea de paradigmă culturală: Dialectica creşterii ştiinţei. O abordare epistemologică (1980), Revoluţie şi creaţie (1983), Lucian Blaga. Cunoaştere şi creaţie – coord. (1987), Metamorfoze actuale în filosofia ştiinţei – coord. (1988). Lucrările de după 1990, majoritatea apărute în publicaţii periodice, sunt dominate de câteva “concepte integrative”, printre care şi cel de paradigmă – atât în sensul practicii ştiinţifice, cât şi în sens cultural – uneori, şi ideologic, în sens larg (vezi, mai ales, 10 şi 11). În cartea sa cea mai recentă, Concepte integrative, publicată în 1998 (12), Angela Botez realizează un excurs în istoria gândirii europene, prin
4 3 2 1

109

30). conexiune care îi legitimează folosirea conceptului în analiza istorică a culturii române.. Ungureanu trecea la re-definirea criteriilor de ştiinţificitate pentru perimetrul cunoaşterii sociale: “sociologia. filosofia culturii şi filosofia ştiinţei. Regretatul sociolog (teoretician şi istoric al sociologiei cu un larg orizont filosofic şi cu un excepţional antrenament epistemologic) avansa o teză revoluţionară în climatul intelectual românesc de la sfârşitul anilor ‘80: “Punctul nostru de vedere este că ideologiile nu pot fi şi nu sunt nici astăzi separate de concepţiile despre societate. care aparţine lui Valentin Mureşan şi care poate fi găsită în Evoluţie şi progres în ştiinţă. pp. 17]. în special p. vezi captolul VII al cursului. aşa cum s-a observat de mult şi cum au reafirmat Th. ci. “Natura şi dinamica ştiinţei în concepţia lui Th. Grigore Georgiu va beneficia de noua paradigmă pentru a denunţa obstacolele epistemologice care au grevat teoriile specificului naţional . intitulate semnificativ “Paradigma clasică a raportului unitate–diversitate”. 26). intitulat “Este incomensurabilitatea o iluzie?” (17. este normal ca “orice nouă serie istorică să implice totodată o relansare a ‘ciclului cunoaşterii ştiinţifice’. În cartea sa din 1984. În viziunea autoarei. o analiză de tip “paradigmatic” în cartea sa din 1988. pp. Această abordare – evident antipozitivistă – i-a permis să sesizeze că scopurile constitutive ale sociologiei româneşti au fost legate de “tensiunea dintre idealurile sociale (…) şi realităţile istorice naţionale” (idem. autorul consideră că aşa cum “orice ciclu al cunoaşterii ştiinţifice porneşte cu elaborarea unor probleme ştiinţifice”. 238-278). Odată stabilit raportul dintre ideologie şi ştiinţa sociologică. Astfel. O utilizare prolifică a cunoscut acest concept în teoria socială. 70-74). paragraful 2. Kuhn”. Pe de altă parte. multiparadigmatică. ci ca una “comprehensivă” (idem. Idealuri sociale şi realităţi naţionale (14). Cu privire la acest aspect al teoriei lui Kuhn. Sincronism european şi cultură critică românească (12). o ştiinţă monoparadigmatică. p. Datorită domeniului abordat (cultura) şi a strategiilor de abordare (specifice epistemologiei post-pozitiviste). Cultură. 27). 52-88). (…) Sociologia şi cele mai multe ştiinţe sociale sunt ştiinţe contextuale. 25-37).7. nu este şi nu poate fi. ceea ce explică faptul că sociologia românească s-a născut nu ca o sociologie “raţional-explicativă” (ca în Occident). Unul dintre numeroasele puncte comune este faptul că autorul se raportează la paradigmele culturale atât în calitatea lor de obiect de studiu. Identitate (15). Bădescu face o conexiune cauzală între paradigma disciplinară (în sensul de la Kuhn) şi paradigma culturală. 30-31). paradigmele sunt definite drept “cod logic al culturilor” şi li se analizează “fundaţia existenţială”. S. În capitolul intitulat “Teorie şi paradigmă. p. intitulat “Culturi şi paradigme” (idem. conceperea raportului universal-specific ca opoziţie exterioară şi dihotomică. Ion Ungureanu face. dimpotrivă. ca “o sinteză cu totul originală. paragraful 2). Kuhn. aceea dintre pozitivism şi mesianismul naţional” (idem. 31). 5 110 . totuşi. 31).prisma limbajului conceptual al fiecărei epoci (antichitate. pp. enunţurile lor sunt valide în sau pentru contexte istorice determinate” (idem. La interferenţa dintre teoria socială. în capitolul VI. în aşa fel încât apariţia ‘noilor probleme’ (…) să reclame totodată inventarea unei noi paradigme culturale care va dirija conduitele sociale şi procesele creatoare ale noilor agenţi istorici” (idem. Se poate vedea o analiză mai actuală. pentru a semnala trecerea de la raţionalitatea liniară (“paradigma clasică”) la raţionalitatea non-liniară (“noua paradigmă”). la autori din generaţia de mijloc. Sincronism şi protocronism” (13. lucrarea lui Grigore Georgiu se apropie mult de cursul nostru. pp. G. raport pe care îl va re-elabora epistemologic într-o viziune holistică şi holografică. p.în primul rând. vezi Mircea Flonta. în capitolele VII şi IX. Împotriva celor care încercau să “citească” istoria sociologiei româneşti cu ochelari occidentali. autorul întreprinde un examen critic al epistemologiei secolului XX. Bineînţeles. pp. p. pentru secolul ce s-a încheiat putem vorbi de o “paradigmă de tranziţie” (12. cât şi în aceea de instrument euristic. ca o ştiinţă a naţiunii în constituire şi în ‘tensiune’ cu forma generală a societăţii capitaliste moderne occidentale” (idem. p. 5-35. “nucleul dur” sau “periferiile insuregnte”. 18-19). pe baza principiului complementarităţii şi al nonseparabilităţii (pentru înţelegerea acestor viziuni şi principii. Grigore Georgiu abordează problema identităţii naţionale într-un volum apărut în 1997: Naţiune. Fără să abuzeze de termenul “paradigmă” (preferând să-l folosească pe cel de “serie constitutivă”). de teoriile sociologice şi de ştiinţa sociologică” [14. În concluzie. Ion Ungureanu afirma că “sociologia s-a născut în România relativ independent de geneza sociologiei occidentale. Ritzer şi alţii. cum ar fi Ilie Bădescu şi Ion Ungureanu. studiu introductiv la prima ediţie românească a Structurii…(16. modernitate şi contemporaneitate – pe care o împarte în “secolul XX” şi “postmodernism”). pp. ca disciplină aparţinând ştiinţelor sociale sau ale culturii. p. pp. respectiv “Sfârşitul universalităţii şi afirmarea noii paradigme”. 30-31). “Noile concepţii ale cunoaşterii reprezintă aşadar elementul central al unei paradigme culturale” (idem.

pe tema adevărurilor din Creştinism şi Islam). Papa n-a ratat ocazia să identifice Islamul cu principiul violenţei. Alina Mungiu. în Revista 22. peste 30 de morţi şi zeci de răniţi. Peirce (19). nu un dat observaţional (empiric). căci pentru ei. precum porunca sa de a impune prin sabie credinţa propovăduită de el" (este vorba de dialogul purtat în 1391 de împăratul bizantin Manoil al II-lea Paleologul cu un învăţat musulman. Roberto Calderoli (Liga Nordului). Rezultatul publicării „caricaturilor lui Mahomed”: sute de mii de oameni în stradă. Mii de egipteni indignaţi au ieşit în stradă. de partidul şiit din Irak etc. ei nici nu au nevoie de „libertatea de expresie”. ci pentru că sunt fundamentalişti). nr. şi nu vei găsi decât lucruri rele şi inumane. dentiştii noştri: de pildă. “semnul lingvistic nu uneşte un lucru cu un nume. Dar avem şi noi. În modelul triadic al lui Ch. care este proprie civilizaţiei occidentale dintotdeauna. Acest discurs academic a avut câteva consecinţe mai puţin academice: Suveranul Pontif a fost somat săşi ceară scuze de organizaţia „Frăţia Musulmană”. Calderoli spunea că "perioada zăhărelului s-a terminat. D. „libertatea de gândire” este de neconceput (şi nu pentru că sunt musulmani. care a purtat la televizor un tricou cu caricatura lui Mahomed. la o intoleranţă maximă – ambele extreme fiind rodul absenţei conceptului de „paradigmă culturală”. sub presiunea contextului social. ns. citând dintr-un document vechi de peste şase secole: "Arată-mi ce a adus nou Mahomed. ceea ce a determinat guvernul irakian să ia măsuri de securitate la toate bisericile creştine din Bagdad. de-a dreptul dramatic. şi-a dat demisia după ce 11 protestatari au fost ucişi în faţa Consulatului Italiei din Libia (fostă colonie italiană). în episodul „caricaturilor lui Mahomed” de la începutul anului 2006 este exemplar pentru conflictul paradigmatic dintre Occidentul laic şi statele musulmane (nesecularizate). Calderoli considera ca e o "ipocrizie" să faci distincţia între "Islamul terorist" şi cel pacifist. Lăsăm de-o parte clivajele dintre sub-paradigma fundamentalismului iudaic şi sub-paradigma fundamentalismului islamic. care se află. ruptura de comunicare apare între Islam şi paradigma laică a unui Occident secularizat. mobilizaţi de „Frăţia Musulmană”. 17 februarie 2006. gândirea celor care s-au simţit jigniţi şi au dat foc ambasadelor europene stă pe interidicţia reprezentării grafice a Profetului (Islamul este iconoclast). alteori – între Islam şi paradigma creştină (eventual. în Irak. l-a rechemat pe ambasadorul său la Vatican. Referitor la imigranţii ilegali din Libia. cu Violenţa însăşi. pg. alte cinci biserici creştine au fost atacate de protestatari furioşi în Fâşia Gaza şi Cisiordania. dar şi împotriva acesteia (ea a dat atâta bătaie de cap Inchiziţiei!). ca semn al moderrnizării României! Un alt episod exemplar pentru absenţa responsabilităţii comunicaţionale este recentul discursul Papei Benedict al XVI-lea. Uneori. la Basra. aceleaşi măsuri au fost luate de Autoritatea Palestiniană la Biserica Nativităţii de la Betleem. Semnificatul nu mai este obiectul. pe alţii i-a determinat să le ia apărarea (Calderoli şi alţii ca el). Mahomed şi evangheliştii”. în România. Astfel. era cunoscut pentru declaraţiile sale xenofobe. le-a cerut 7 6 111 . 832. Toţi aceşti Ali Baba ar trebui să se întoarcă la Allah şi la ţara lor”. Islamul este reprezentat de fundamentaslismul islamic. deşi cele două axe de comunicare lasă adesea impresia că se suprapun. "Despre credinţă şi raţiune în Creştinism şi Islam". după cum am văzut. e timpul acum pentru toleranţa zero. al comunicării dintre Occident şi Islam. în vârstă de 49 de ani. vineri. manifestanţii au ars portrete ale Papei şi au incendiat o biserică (e drept. care alimentează de peste cinci decenii conflictul din Orientul Mijlociu. sub-paradigma catolică). S. Cum să exporte Occidentul nişte conţinuturi care sunt produsul unei istorii unice. de la o politică a imigrării dezastruoasă. ci conceptul. „Războaiele nesfinte. de preşedintele Yemenului. Aşa cum absenţa acestui concept i-a împins pe jurnaliştii danezi la un act iresponsabil (în termeni de responsabilitate comunicaţională). violenţe în Libia. fie pe baza unei axiome mai largi – „libertatea de gândire”. Aşadar..B. zeci de maşini incendiate în Italia. În acest „discurs academic”. ci un concept cu o imagine acustică” [subl. Acest dentist. ţinut la Universitatea Regensburg din Germania. materializat în norme şi convenţii ce diferă de la o cultură la alta. susţinând că "e timpul sa încetam să inventăm poveşti despre dialogul cu aceşti oameni". Bin Ben-ul la Bucureşti. creştini arşi de vii în Nigeria . care speră în exportarea cu succes a „formelor democratice” şi deplânge faptul că Occidentul „s-a dovedit mult mai slab în a exporta şi conţinuturi pe măsură” (Alina Mungiu-Pippidi. aflându-se în renovare). păzită de soldaţi. Marocul n-a mai aşteptat scuzele. dar de cele mai multe ori. despre care ştim că este un construct cultural. Ghaddafi i-a demis pe ministrul de Interne şi pe şeful poliţiei. numai a lui? Cum să-şi exporte propria istorie? E ca şi când am visa să avem. neutilizată ca lăcaş de cult. manifestându-se şi în sânul Bisericii. Este şi cazul. precum şi dintre Creştinism şi Islam – ceea ce nu este întotdeauna acelaşi lucru. 14). între “reprezentant” şi “obiect” intervine “interpretantul”. În schimb.].În concepţia lui Ferdinand de Saussure (18). în numele Uniunii Mondiale a Teologilor musulmani pe care o prezidează.în total. iar ministrul italian pentru reformă. în ziua de 12 septembrie 2006 (era o zi de marţi!). cândva. influent lider religios din Qatar. Yussef Al-Qaradaui. Cei care au publicat caricaturile şi cei care le-au luat apărarea gândesc fie pe baza axiomei „libertăţii de expresie” (presupoziţie a paradigmei occidentale laice).

caz în care paradigma desemnează “o întreagă constelaţie de convingeri. Din moment ce în “modul de gândire tradiţional” relaţia dintre gânduri şi realitate nu apare ca o problemă (“nu este stabilită distincţia dintre gânduri şi realitate” – idem. 56-66). El pleacă de la ideea că acestor societăţi le este specific “modul de gândire tradiţional” (24. extrapolarea iraţionalului de la simţul comun la spiritul ştiinţific sau extrapolarea raţionalului de la spiritul ştiinţific la simţul comun ar fi fost ilegitime.. Ca de obicei. reacţiile credincioşilor musulmani sunt considerate „disproporţionate” de către comentatorii europeni. “societăţi închise” (24).m. cuvântul lume este folosit fără ghilimele. în sensul definit şi utilizat de Gonseth. pp. şcolile teologice din Iran şi-au închis porţile pe tot parcursul duminicii imediat următoare (17 septembrie) ş. ale gândirii critice şi asigurărilor metodologice sunt slabe sau lipsesc cu desăvârşire. Iată cum a interpretat acest episod unul dintre cei mai competenţi analişti politici ai momentului. găsim un sens mai larg al conceptului. atunci paradigma dominantă este şi unica paradigmă: “concepţiile tradiţionale trebuie acceptate în mod automat. construirea conceptului de paradigmă culturală ni se pare legitimă din punct de vedere epistemologic. ora 18. metode etc. o paradigmă este împărtăşită nu numai de membrii unor comunităţi ştiinţifice. p. ediţia din 17 septembrie 2006. Au fost puţini comentatorii occidentali ce reuşesc să iasă din acest cerc vicios (caracterul circular al argmentelor din orice paradigmă) şi care sesizează iresponsabilitatea discursului papal. Din punct de vedere metodologic. Lucian Blaga. O literatură care îi conţine pe Mireca Eliade. Se pare că aceşti oameni nu vor să înveţe nimic din propria lor experienţă. chiar la Kuhn. 49). De altfel. în vale”. într-o zi de "mânie paşnică" (vineri.25) Încă o dată. ci paradigmele culturale care funcţionează “jos. împărtăşite de membrii unei comunităţi date” (idem.. pe care le numeşte. iar „precizările Vaticanului nu au fost considerate suficiente” (desigur. Asta ar însemna sfârşitul modului tradiţional de gândire şi începutul celui critic” (idem. Avem de-a face cu acelaşi tip de interpretare care a dominat presa europeană cu ocazia scandalului „caricaturile lui Mahomed”. Majoritatea comentatorilor noştri care au analizat „episodul Benedict al XIV-lea despre Islam” au dovedit înţelegeri parţiale şi/sau superficiale. p. ci de membrii oricărei comunităţi umane. căci din perspectiva ontologiei regionale a umanului. 220). pp. opus “modului de gândire critic” (idem. Dar cum teoria lui Kuhn nu se încadrează în nici una din cele două situaţii ipotetice. ii) dacă Thomas Kuhn ar fi vorbit nu despre comportamentul iraţional (în sensul limbajului filosofic american = non-conştient) al cercetătorilor din ştiinţele naturii. în Postscriptumu-ul redactat la 7 ani după apariţia primei ediţii (16. pe urmele profesorului său Karl Popper. 51). al căror potenţial constructiv credem că a fost valorificat prea puţin în literatura noastră filosofică. De fapt. mai ales că are avantajul – foarte important – de a nu suferi de un congenital eurocentrism [a se citi “occidentalocentrism”]. ei sunt prizonierii propriei paradigme. 7.musulmanilor să protesteze. el deplânge faptul că „musulmanii aşteaptă scuze”. În astfel de situaţii. expresia “lumi diferite” poate fi mai mult decât o metaforă. 219-255). translaţia conceptuală ar fi fost ilegitimă în următoarele două situaţii ipotetice: i) dacă Thomas Kuhn (sau un alt autor) ar fi depistat nu “paradigmele disciplinare” din “Cetatea Ştiinţei”. p. deschide o perspectivă aparte pentru elaborarea unei ontologii a umanului. 15 septembrie). Din acest punct de vedere ne apar deosebit de utile dezvoltările filosofice ale ideii de referenţial pe care le face Vasile Tonoiu (6.a. despre comportamentul raţional al acestora.. Cristian Pârvulescu: reacţiile musulmane la discursul Papei arată că „există multă rea-credinţă” (din partea musulmanilor!). 112 10 9 8 . de la care trecuseră doar 7 luni. (Radio România Actualităţi. Existenţa unei întrebări lipsite de răspuns ar distruge unitatea dintre procesul de gândire şi realitate…” (idem. Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu ar putea marca dezvoltări tematice consistente în această direcţie.] Aici. nu pot să înveţe. Papa a avut dreptate!”. care văd în ele un nou argument în favoarea violenţei „congenitale” Islamului şi care spun. pp. paradigma îşi spune cuvântul. că „nu există disponibilitate la dialog” (tot din partea musulmanilor!). ci dimpotrivă. În viziunea lui Soros. credem că referenţialul. p. O interesantă analiză a “paradigmelor unificatoare” o face George Soros în legătură cu societăţile organice. Deci şi pentru Kuhn. deoarece nu există nici un criteriu conform căruia să fie respinse (…).d. Presupunem că niciunul dintre ei nu operează cu conceptul de „paradigmă”. unde exigenţele raţionalităţii. 48). 8). valori. 47-52). emisiunea „Maraton duminical”. printre rânduri: „Iată. De altfel. o societate organică este “închisă” tocmai pentru a salva unicitatea paradigmei culturale: “Un sistem rival de gândire poate distruge poziţia monopolistă a credinţelor existente şi le supune obligatoriu unei examinări critice. de către musulmani). pe care el însuşi îl numeşte “sens sociologic”.

în mod diferit. orice “progres” s-ar degrada şi s-ar bloca. pp. totodată. istoria ar evolua spre entropie. intitulată O teorie a secundarului (25). De aceea. S-au confruntat atunci două paradigme disciplinare concurente. 201). progresismul radical se transformă în teroare revoluţionară şi oroare totalitară” (25. 25).. 51-52). Soljeniţîn şi Zaharov. Soros observă că “nu este nevoie ca modul de gândire tradiţional să se prăbuşească de câte ori apare o modificare în cadrul relaţiilor de existenţă. ea s-a întins pe o perioadă de patru ani (1975-1979). “De cele mai multe ori. p. cu referire la “Sistemul” american). opera literară activează o serie de răsturnări intelectuale” (idem. ci dimpotrivă: el subminează reducţionismul – în special acea formă de reducţionism rezultată din antropomorfizarea procesului de cunoaştere (Piaget i-ar spune “antropo-centrism” sau chiar “narcisism” intelectual şi/sau teoretic). Michnik şi Havel sunt. de-a lungul istoriei universale. Copernic şi Galilei. După cum am spus. dezbaterea a fost comparată cu o confruntare dintre Descartes şi Locke. stalinismul sau. 31). pp. 55-56). în toate variantele lor. unică într-o societate) “paradigmă unificatoare”? Pentru că ea are darul de a asimila orice “element recalcitrant”. pe tema creşterii cunoaşterii ştiinţifice. mai de curând. fundamentalismul islamic în Iran şi Afganistan) ne arată că de la folosirea marginalizării sociale până la internarea în ospicii şi exterminarea fizică. dezorganizate ale secundarului constituie principala istorie ascunsă a culturii umane” (idem. deoarece ea poate provoca conflicte şi. 23). obiectivate în două teorii la fel de prestigioase: teoria învăţării (Piaget) şi teoria limbajului (Chomsky). poate încuraja evoluţia unui mod alternativ de gândire. însă. ea intră automat în categoria celor tradiţionale (…). gramatica generativă. desfăşurată într-o şedinţă comună a Academiei Franceze şi Societăţii Regale din Londra. teorii care au rămas în istoria ştiinţei ca două abordări alternative – psihologia genetică şi. În acest fel. ceea ce îl conduce pe Virgil Nemoianu la constatarea: “Literatura ar trebui considerată una dintre forţele care acţionează în istorie contracarând tendinţa entropică înspre declin” (idem. chiar şi o lume în schimbare poate apărea imuabilă în cadrul acestor limite” (idem. cu implicaţii directe asupra raporturilor filogeneză-cunoaştere şi cunoaştere-semioză. p. dacă paradigmele dominante (pe care el le codifică sub consemnul generic “Principalul”) ar domni nederanjate. atâta vreme cât nu este ameninţată de alternative (. Karl Marx şi Salman Rushdie. ambii fiind doi dintre cei mai importanţi filosofi ai cunoaşterii din secolul recent încheiat). În viziunea lui Nemoianu. Toleranţa amestecată cu neîncrederea este.. de pildă. folositoare când se tratează cu cei care gândesc altfel…” (idem. dintre paradigmele dominante (la un moment dat) şi paradigmele dominate (la acelaşi moment). pot fi. cel mai eficient răspuns..). Tradiţia este extrem de flexibilă. fiind egalată ca importanţă doar de disputa PopperKuhn (1964-1965). este obligatorie studierea volumului Teorii ale limbajului – teorii ale învăţării (26). cu toţii. probabil. Dezbaterea. prin asta. Represiunea nu poate fi decât contraproductivă. “În momentul în care o soluţie nu mai este acceptată în cadrul realităţii sociale. La fel cum. p. personaje din aceeaşi poveste. Din fericire. o face Virgil Nemoianu într-o lucrare publicată în 1989. demersul lui Jean Piaget din Biologie şi cunoaştere (27) nu înseamnă biologism. El cuprinde celebra dezbatere dintre psihologul elveţian Jean Piaget şi lingvistul american Noam Chomsky (de fapt. Cert este că disputta Piaget-Chomsky este una dintre cele mai importante dispute filosofice din secolul XX. p. orice mijloc poate fi folosit.De ce putem numim acest gen de paradigmă (dominantă şi. cartea autorului român (profesor de literatură comparată la Universitatea Catolică din Washington) propune o re-citire a istoriei din perspectiva tensiunii dintre Principal şi Secundar – în termenii analizei noastre. spune el. Nebunia şi isteria. Cum se apără societatea închisă de indivizi care atacă paradigma-monopol? Experienţa tentativelor de re-instaurare a unor societăţi organice în plină modernitate (nazismul. Imediat ce apare ca dominantă o altă explicaţie. Pentru cunoaşterea celor mai importante contribuţii din secolul XX cu privire la raportul genotipfenotip. care ar putea periclita poziţia de monopol a paradigmei (similar cu procesul de “raţionalizare” descris de Marcuse. s-a dus în jurul problemei cunoaşterii. Dar nu toate sunt la fel de eficiente: “Felul în care societatea tratează cu asemenea indivizi constituie testul suprem al adaptabilităţii ei. Socrate.. respectiv. Din această perspectivă. O seducătoare analiză a raportului de dominare/aservire între paradigme. organizată de Centrul Royaumont pentru o ştiinţă a omului. Una dintre concluziile acestei lecturi novatoare este: “Tensiunile şi fricţiunile dintre epistemologia publică şi aranjamentele particulare. 13 12 11 113 .

pe care le consideră “etici ginocentrice” (vezi cap. iar în culturile în care drepturile prevalează în faţa grijii. căci “moralitatea este întotdeauna contextuală şi istorică. pp. 106). femeile devin victime. inclusiv atunci când pretinde că este universală” (ibidem). 14 114 . În acest context abordează şi “etica grijii”. Grija este paradigmatică pentru toate grupurile defavorizate şi “tocmai de aceea societatea o degradează ca importanţă. vol. asumarea responsabilităţilor şi relaţiilor (28. respectiv. care sunt subordonate nevoii de a descrie moralitatea. 3. 314-320 şi. noua epistemologie. 320-327). fiind solidare cu raţionalitatea neliniară din noua dialectică a naturii. educaţia spre virtute etc. care constau într-un set de principii universalizabile şi imparţiale (de pildă. în lucrarea In a Different Voice.“Etica grijii” a fost întemeiată de Carol Gilligan. p. căutarea unor răspunsuri potrivite pentru cazuri particulare. “Elitism. într-un studiu publicat în 1987 (“Beyond Gender Difference to a Theory of Care”). kantianismul şi utilitarismul). p. este şi neînţeleaptă din perspectivă politică”. pp. 109). gândire morală (rezolvarea problemelor prin căutarea unor principii cu aplicabilitate universală). 98). specific masculină. Numai că Tronto nu consideră “etica grijii” specific feminină. . pp. totodată. sexism şi speciism în morală”. concepte morale (asumarea dreptăţii şi corectitudinii). Tronto distinge între două tipuri mari de teorii morale: abstracte. Pentru cei interesaţi de această orientare teoretică este foarte utilă consultarea articolelor “epistemologie feministă” (Lorraine Code) şi “epistemologie morală” (Jonathan Dancy) din excelentul instrument de lucru care este Dicţionarul de filosofia cunoaşterii (29. p. În viziunea noastră. paragraful 1). idem. Psychological Theory and Women’s Development (apud 27. Tensiunea dintre drepturi şi grijă este resimţită de femei. După ce face o incursiune în istoria eticilor din antichitatea greacă până în zilele noastre. Mihaela Miroiu tratează problema “eticilor feministe” (cap. Al doilea tip pare mai potrivit pentru aşa-numita “etică a grijii”. 51-75).etica grijii este centrată pe dezvoltarea dispoziţiilor morale spre grijă. În Moral Boundaries (1993). Cititorul va sesiza uşor similitudinea dintre această abordare a moralităţii şi “abordările neriguroase” ale limbajului (vezi capitolul III. noua filosofie a ştiinţelor. ea scrie: “asocierea grijii cu femeile este incorectă empiric şi istoric şi. contextuale. sensul vieţii umane.etica drepturilor este centrată pe capacităţi morale (învăţarea principiilor morale). 76-35). Mihaela Miroiu diferenţiează cele două etici astfel: . ca să menţină puterea celor privilegiaţi” (idem. noua abordare a limbajului şi noua abordare a moralităţii comunică între ele. Împreună. I. Reluând o tipologie elaborată de Joan Tronto. ca model ce se opune “eticii drepturilor”. 27. ele formează o nouă paradigmă spirituală: cea a post-modernităţii.

8. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. 14. 13. Iaşi. 9. Ion Ungureanu – Idealuri sociale şi realităţi naţionale. Dumitru Borţun – “Omogenizarea socială şi ‘înflorirea personalităţii’ ”.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. nr. cross-professional and crosscultural communication”. Bucureşti. Humanitas. Bucureşti. Ideea de referenţial. 1973.Societatea deshisă şi duşmanii ei. 2/1974. 1997. 6. 1996. M. nr. 19. Editura Diogene. Angela Botez – “Le nouveau paradigme spirituel du XX-em siecle”.I – Vraja lui Platon. Bucureşti. Bucureşti. 1996. moderne. 12. Angela Botez – “Naşterea paradigmei holist-complementariste în secolul al XX-lea. 15. Bucureşti. postmoderne. . 11. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Editura IRI. 5. Bucureşti. Bucureşti. Vasile Tonoiu – Omul dialogal. 1942. în “Cybernetica”. Un concept răspântie. Bucureşti. S. Langer – Philosophy in a New Key – a study in the symbolism of reason rit and art. 2. 1998. 1/1994. 18. Cambridge. 10. în “Revista de filosofie”. Thomas Kuhn – Structura revoluţiilor stiinţifice. Massechusetts. Editura Ştiinţifică.Identitate. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. nr. 1989. 1998. 136-280. Grigore Georgiu – Naţiune. Bucureşti. Poziţii ale filosofilor români”. K. Editura SEMNE. Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). Paris. Editura Fundaţiei Culturale Române.. POLIROM. Editions du Seuil. Bucureşti. 3. 1989. 6-8/1992. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918). Maruyana – “Paradigmology and its application to cross-disciplinary. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Bucureşti.R. 5/1980. C. Software-ul gândirii. 17. 4. Thomas Kuhn – “Noi reflecţtii despre paradigme”. Peirce – Collected Papers. Edgar Morin – La paradigme perdu: la nature humaine. 1997. Bucureşti. 1982. pp. Angela Botez – Concepte integrative – antice. vol. 1978. 1984. Harvard University Press. 21. XVII. 7. 1995. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în Tensiunea esenţială. Vasile Tonoiu – Dialog filosofic şi filosofia dialogului. Mass. 20. 1976. 1997. Ilie Bădescu – Sincronism european şi cultură critică românească. Harvard University Press. Vasile Tonoiu – Ontologii arhaice în actualitate. 1931. Editura Economică. 334-359. Valentin Mureşan – Evoluţie şi progres în ştiinţă. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. pp. 16.Cultură. în “Revue roumaine”. 22. Editura Alternative. Geert Hofstede – Managementul structurilor multiculturale. Susanne K. 1993. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. Vasile Tonoiu – În căutarea unei paradigme a complexităţii. Cambridge. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. în “Revista de filosofie”. Popper .

Care sun diferenţele dintre “paradigma disciplinară” (Thomas Kuhn) şi paradigma culturală? 5. În ce constă incomensurabilitatea paradigmelor? TEME PENTRU SEMINAR 2. 1999. Editura Humanitas. sau construiţi o situaţie de viaţă în care un individ se converteşte de la paradigma X la paradigma Y. 26.E. de ce? 4. Bucureşti. 1991. Literatură. George Soros – Pentru o transformare a sistemului sovietic. Bucureşti. Despre natură. Mihaela Miroiu – Convenio. 1997. Care sunt condiţiile ce definesc “situaţia ideală de comunicare”? 4. Jean Piaget – Biologie şi cunoaştere. Editura Politică. Ernest Sosa (ed. 1997. 3. în ciuda pretenţiilor sale universaliste.). Virgil Nemoianu – O teorie a secundarului. Editura Univers. Michel Foucault – “Truth and Power”. Bucureşti. De ce „organizarea mentală” şi „tehnica de formulare a problemelor” (Susanne Langer) sunt obstacolelor mentale în comunicarea socială? 3. 25.teorii ale învăţării. După ce l-am citit şi l-am înţeles pe Habermas mai putem fi etnocentrişti? Dacă de. Dicţionar de Filosofia Cunoaşterii. femei şi morală. 20-th Century Political Theory (ed. Descrieţi punctual paradigmele X şi Y. Jonathan Dancy. New York. 2001. 1996. Arătaţi cum contribuie conceptele “formă de viaţă” şi “interese de cunoaştere” la deconstruirea mitului pozitivist al cunoaşterii “pur obiective”. 116 . 1988 27. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. pe baza experienţei personale. Ce concept din teoria comunicării interculturale ne permite să explicăm această situaţie? Argumentaţi.23. Se ştie că doctrina drepturilor omului. progres şi reacţiune. Editura Alternative. 5. Bucureşti. nu este acceptată în toate ţările lumii. Cluj. de ce? Dacă nu. vol. Cum demonstrează Jurgen Habermas dependenţa cunoaşterii şi a comunicării de formele de viaţă şi interesele de cunoaştere? 2. Bronner). 30. 24. Evocaţi. 28. S. II. 1971. Editura Dacia. în vol. 29. I. Arătaţi cum contribuie conceptele lui Habermas la deconstruirea eurocentrismului. a unui film ori a literaturii din orice domeniu. Editura TREI. * * * Teorii ale limbajului .

director al Institutului de cercetări sociale de la Frankfurt (după moartea lui Adorno). care pornesc din direcţii diferite dar ajung la aceleaşi concluzii despre cunoaştere. şi-a dat doctoratul în 1954. literatura universală şi psihologia la Bonn şi Zürich. Unul dintre cei mai importanţi gânditori contemporani care au demonstrat existenţa unei condiţionări lingvistice a cunoaşterii – inclusiv a cunoaşterii ştiinţifice! – este Jürgen Habermas ∗ . Altfel spus. limbaj şi comunicare. Concepţia pozitivistă considera drept model universal de obiectivitate cunoaşterea din ştiinţele naturii. A studiat filosofia. adică tocmai cunoaşterea care ignoră determinarea ei de către interese şi valori. în interiorul “formei de viaţă” se stabilesc condiţiile de obiectivitate ale experienţei (1). Este considerat unul dintre cei mai importanţi filosofi în viaţă şi unul dintre cei mai prolifici autori contemporani (în 1976.VI. adică a unor “orientări fundamentale” ce rezultă din “imperativele formei de viaţă socio-culturală legate de muncă şi limbă”. FORMELE DE VIAŢĂ ŞI INTERESELE DE CUNOAŞTERE Concluziile cercetărilor “neriguroase” din perimetrul filosofiei limbajului se regăsesc şi în alte tematizări ale filosofiei din a doua jumătate a secolului nostru. A fost profesor la Heidelberg. cu o teza despre Shelling. existenţa unor “interese conducătoare de cunoaştere”. 1929) aparţine generaţiei de teoreticieni afirmaţi în anii ’60 ai secolului trecut. un biograf olandez înregistra 170 de lucrări publicate). o cunoaştere alienată. dreptul. Prin această răsturnare copernicană. Habermas deschide calea unei critici nimicitoare a teoriei neopozitiviste a ştiinţei. ci invers: “forma de viaţă” determină ceea ce se consideră. totodată. din 1971 este directorul Institutului Max Plank din Stranberg. Problema centrală a studiului său “Cunoaştere şi interes” (1968) este sensul conceptualizărilor din ştiinţe. În concluzie. la un moment dat. Habermas demonstrează că există o strânsă ∗ Jürgen Habermas (n. CLIVAJE ÎN COMUNICAREA INTERIDEOLOGICĂ 1. titular al catedrei de filosofie şi sociologie la Universitatea din Frankfurt. nu “experienţa obiectivă” – definibilă în termenii pozitivismului – determină succesele în muncă şi comunicare. ceea ce înaintaşii noştri considerau că reprezintă “cunoaşterea pură” nu este decât o cunoaştere cu o falsă conştiinţă de sine. 117 . dezlegarea ei a evidenţiat. obiectivitate.

cum sunt copiii romi 2 ). după cum există şi situaţii diametral opuse: vocabular comun şi limbaje diferite 4 . Din moment ce succesele noastre în muncă şi în comunicare nu sunt determinate de accesul la o pretinsă “experienţă obiectivă”. după care urmează şcoala – o extensie semiotică a familiei (ceea ce este mai puţin valabil în cazul copiilor proveniţi din sub-culturi cu semiotici prea distanţate de semiotica şcolii. prin intermediul limbajului. problemele comunicării se rezolvă relativ simplu. care de cele mai multe ori trebuie construită. în primul rând. de un limbaj comun. pentru a de-construi iluzia “limbajului comun ca dat” – de această dată. aceste contexte sunt propriile noastre familii. pp. precum şi norme specifice de organizare a discursului 3 . cum ar spune pozitiviştii – care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele 1 . în socializarea noastră primară apare şi se fixează iluzia “limbajului comun”. Desigur. o iluzie a simţului comun. Dar “limbaj” nu înseamnă doar “vocabular”. se realizează în contexte cu “semiotici omogene” (aşa-numitele “semiotici locale”). problemele ce pot să apară sunt relativ uşor de rezolvat: se apelează la un translator şi. după cum se ştie. În situaţiile din prima categorie. 118 . Dacă doi matematicieni (să spunem. ca pe o stare „contra naturii”. el mai presupune un anumit sens atribuit cuvintelor. pentru a avea loc o comunicare neproblematică (fără obstacole). 121-143). iar existenţa lui reprezintă o situaţie fericită. Aşadar. Socializarea noastră primară. la dicţionar. Critica pe care Habermas a făcut-o iluziei unui posibil limbaj universal ne este utilă şi nouă. Dacă afirmaţiile lui Habermas sunt valabile pentru cunoaşterea ştiinţifică. unul român şi altul englez) nu sunt vorbitorii aceleiaşi limbi naturale (nu utilizează acelaşi vocabular). care ar fi comună tuturor culturilor şi tuturor oamenilor. dacă – aşa cum afirmă Habermas – obiectivitatea însăşi este definită în interiorul unor “forme de viaţă” diferite. Ori. starea “normală” este mai degrabă inexistenţa limbajului comun. de regulă. ele vor fi cu atât mai valabile pentru cunoaşterea comună şi pentru limbajele naturale. înseamnă că nu există un limbaj neutru – “observaţional”. Există situaţii în care limbajul este comun şi vocabularele sunt diferite (de pildă. ceea ce ne determină să percepem existenţa acestuia ca pe un “dat natural” şi să percepem absenţa lui ca pe un accident. eventual. este nevoie. prin apelul la dicţionar.legătură între sensul enunţurilor şi interesele de cunoaştere – legătură ce se constituie în “condiţiile reproducerii socio-umane a vieţii” (1. limbajul matematic exprimat în două limbi naturale).

De altfel. că. Studii de lingvistică şi antropologie comparată ar pune în evidenţă. timp de trei decenii termenul nu şi-a putut găsi un sens genaral-acceptat (adică o definiţie univocă – absolut necesară pentru definirea. absenţa limbajului comun generează efecte inverse comunicării. un prilej de conflict. b) datorită vocabularului comun. căci ele presupun două inconveniente majore ce se alimentează reciproc: a) datorită limbajelor diferite. nu ceea ce gândeşte partenerul său de dialog). Deşi se găsea în vocabularul tuturor interlocutorilor (statele membre ale ONU). experienţa istorică a fostelor colonii versus experienţa istorică a fostelor metropole). adesea. solidare cu “forme de viaţă” specifice. politice.Situaţiile din cea de a doua categorie sunt cele mai nefericite. După cum se poate vedea. toleranţei şi cooperării. uneori. şi acest determinism. Cât de dificilă este surmontarea acestui obstacol ne putem da seama dacă ne amintim că dezbaterile dedicate unei definiţii general-acceptabile a termenului “agresiune” folosit în documentele oficiale ale ONU au durat 30 de ani (1945-1975). ci de interese pur şi simplu. pentru mult timp – iluzia comunicării (reale). nu putem exclude ipoteza că decuparea sensului de către fiecare locutor era guvernată. ne-am rezumat la o sumară analiză de caz 119 . Neavând acces la un astfel de program de cercetare. iii) în plan pragmatic avem o cooperare dissensuală şi. sunt posibile următoarele efecte: i) în plan semantic avem un “dialog al surzilor” (ceea ce înseamnă că fiecare locutor decodifică mesajul celuilalt prin intermediul propriului limbaj. în cazul evocat mai sus. cu experienţe istorice diferite (de pildă. sensul cuvintelor nu era determinat de “interese de cunoaştere” (în sensul dat de Habermas). în continuare. pe bună dreptate. de “interese de cunoaştere”. comunicarea (reală) este imposibilă. sensul atribuit cuvintelor aceluiaşi vocabular diferă de la un interlocutor la altul (de la o cultură la alta). a termenilor de “agresor” şi “parte agresată”). de lehamite şi. conştientizate şi verbalizate de interlocutori (interese economice. geostrategice şi militare). În situaţiile din a doua categorie. de exasperare (de unde şi tendinţa de evitare a contactelor cu Celălalt). poate fi întreţinută – uneori. Când limbajele diferă. atâta violenţă!”. aproape întotdeauna. Chiar dacă lucrurile stau aşa – şi în primul rând aşa stau –. adică nu “aude” decât ceea ce gândeşte el însuşi. Ni se poate replica. istoria secolului XX ne învaţă un lucru simplu dar fundamental pentru condiţia umană: “Câtă lipsă de comunicare. ii) în plan psihologic avem o sursă de disconfort psihic. foarte probabil.

Editura Ştiinţifică. A urmat cursurile Şcolii politehnice federale din Zürich. A fost profesor la universităţile din Zürich şi Berna. incompetenţa comunicaţională a interlocutorului (atunci când nu se fac referiri exprese la o incompetenţă mai generală). Importanţa lui stă în capacitatea de a explica modul în care observaţiile sunt pre-determinate 6 . iar în 1916 şi-a luat doctoratul cu o teză dedicată apolarităţii în matematică. Dimpotrivă. consistentul studiu introductiv la Ferdinand Gonseth. contribuind astfel la demolarea mitului pozitivist al Ferdinand Gonseth (1890-1975) este cunoscut ca iniţiator al idoneismului (orientare metodologică în care este susţinută “deschiderea la experienţă” a reflecţiei filosofice). în 1960 s-a retras din activitatea didactică. deoarece şi aici întâlnim adeseori presupoziţii “extracomunicaţionale” care pun în umbră sau elimină din discuţie ideea bariereleor în comunicare. vol. el va interpreta percepţiile sale. Terenul este propice. Filosofia deschisă. precum şi la Şcoala politehnică federală din Zürich (1930-1960). Filosofia neoscolastică şi filosofia deschisă (1954). unde a predat cursuri de matematică şi de filosofia ştiinţei. În general. ale cărui însemnări stau la baza acestei prezentări (vezi “Opţiunea unei vieţi şi viaţa unei opţiuni – Deschiderea la experienţă”. Prelucrând această experienţă tulburătoare. 2. Principalele sale lucrări filosofice sunt Filosofia matematicii (1950). politice şi geostrategice ale Ungariei sau ale altor forţe ostile României. secţia de Matematică (1909-1914). un univers datorat medierii (1975). iar din partea maghiarilor – presupoziţia lipsei de bunăcredinţă şi de seriozitate din partea românilor. 33-34). 32). pp. Gonseth defineşte referenţialul astfel: “figuraţie pe care şi-o face un subiect despre mediul său înconjurător.pe terenul comunicării politice dintre români şi maghiarii din România (prezentată în Anexa 3). De ambele părţi este presupusă. iar nu ideologic. 1995. culegerea de articole Referenţialul. I. REFERENŢIALELE CULTURALE ŞI IDEOLOGICE Într-un număr dublu din 1971 al lui “Revue universitaire de Science Morale”. care a intrat în dezbaterile dedicate problemei sub numele de “parabola brazilor înclinaţi” (vezi 10. el ni se impune ca realitate” (idem. Din partea românilor – presupoziţia că problemele de comunicare sunt un simplu paravan. Metafizica şi deschiderea la experienţă (1960). a unei deschideri “de tip modern” din partea acestora. precum şi antologia postumă de studii Ştiinţă. În raport cu această figuraţie. însă. care au. însuşi actul comunicării. 9-132). ∗ 120 . Ferdinand Gonseth ∗ invocă un episod euristic trăit personal 5 . Conceptul lui Gonseth vizează un referenţial perceptiv. Bucureşti. Problema timpului (1964). acest cadru nu este resimţit ca figuraţie. pp. valoare de figuraţie referită la un cadru – el însuşi figuraţie a situaţiei. individual. iar nu colectiv. În România. morală şi credinţă (1986). promotorul operei lui Gonseth este filosoful Vasile Tonoiu. în spatele căruia se ascund interese economice. astfel. p.

se deschide un nou “orizont de realitate” (Gonseth). Ele se înscriu între o limită “de sus” (de pildă. Cum este posibilă comunicarea între ideologii? Întrebarea este mai gravă decât pare. prin referenţial cultural şi/sau ideologic înţelegem un sistem de reprezentări şi atitudini fundamentale de a căror asumare nu suntem conştienţi. definitoriu pentru ordinea umanului. în lumi diferite. de lingvistică. ca indicativ pentru “ideologii burghezi”). Plurimondismul “congenital” lumii omului. orice ideologie. care se vroia un principiu de ontologie generală. ci de o consecinţă (poate ultima consecinţă logică) a unei aserţiuni vechi de când lumea: omul se defineşte prin gândire şi limbaj. Prin trecerea de la un referenţial la altul (atunci când aceasta are loc) se ajunge la observarea unor fapte noi.unei “observaţii pur obiective”. “confruntarea între idealuri de viaţă”) şi o limită “de jos” (la Lenin vom găsi afirmaţia că “în ultimă instanţă. Aceste reprezentări şi atitudini guvernează “în tăcere” orice cultură şi. ei trăiesc. formula “lachei ai imperialismului”. Este vorba de un “diferenţial ontologic” specific lumii omului. Conceptul de referenţial ideologic ne ajută să descoperim şi noi un “fapt nou”. Omul obişnuit nu le mărturiseşte. 17. nu se confundă nici cu monadologia lui Leibniz. Am văzut că producerea ideilor este pre-determinată de “tehnici” de problematizare ce diferă de la un orizont de viaţă la altul. de antropologie sau de semiotică au pus sub semnul întrebării existenţa unor “date stabile şi independente” în raport cu interpretarea (a se vedea. totodată. Lucrurile se petrec ca şi cum s-ar trece dintr-o lume în alta. Cercetările de psihologie şi sociologie cognitivă. implicit. care din interiorul altor paradigme teoretice nu se vede: deşi oamenii trăiesc în acelaşi univers fizic. nedialectic. ele însele tributare unor referenţiale ideologice. lupta dintre materialism şi idealism este o luptă între partide”. Nu este vorba de o idee cu totul nouă. dar nici cu relativismul radical – şi. iar limbajul este producător. 18. am spune noi. ci doar le urmează. În continuare vom folosi noţiunea de referenţial într-o accepţiune ideologică 7 şi colectivă. Pentru a ne da seama de adevărata gravitate a întrebării de mai sus trebuie să ţinem cont de faptul că diferenţa dintre două referenţiale ideologice nu se reduce la reinterpretarea aceloraşi fapte. tot el a lansat. Aşadar. păstrător şi transmiţător de experienţe contextuale. cu mult succes. rezultat din 121 . 19). au produs răspunsuri prea “tari” la această întrebare. poate adevărata notă specifică a acestei lumi în comparaţie cu lumea naturii non-umane. căci explicaţiile convenţionale ale “luptei ideologice”. de pildă.

cât şi în cadrul mai general al universului uman). în continuare. transferul unor idei dintr-o ideologie în alta presupune schimbarea referenţialului ideologic. praxisul grupului de apartenenţă. Vom vedea. trebuie să luăm în considerare următoarele: i) adoptarea unui referenţial ideologic este spontană. tocmai acesta fiind motivul pentru care ideologia individului este supradeterminată de ideologia grupului său. Pentru a înţelege cum este posibilă comunicarea între subiecţi (persoane sau grupuri) care îşi asumă referenţiale diferite. În continuare vom concretiza noţiunile de “poziţie” şi de “raport al subiectului cu situaţia de ansamblu”. iv) în trecerea de la un referenţial ideologic la altul se conservă anumite exigenţe inalienabile. dar numai cu condiţia schimbării acestei poziţii şi a acestui raport. într-un anumit moment istoric. baza reală a ideologiei sale nu o reprezintă praxisul în totalitatea sa. schimbarea acestui raport se poate realiza numai prin schimbarea poziţiei subiectului în structura grupală a societăţii: poziţia în cadrul grupului – pentru subiectul individual şi poziţia în structura socială – pentru subiectul colectiv. Baza reală a ideologiei sale va fi. ci o anumită formă a praxisului – concret-istoric determinată (concret-istoric delimitată). În concluzie. necesare oricărei ideologii 8 . unic şi irepetabil. impunerea unei idei se face întotdeauna împotriva altei (altor) idei. v) înlocuirea succesivă a referenţialelor poate echivala cu un progres în obiectivitate al cunoştiinţelor şi al evaluărilor sau cu un progres în adecvarea conduitelor (deşi acest progres nu este nici liniar. Pentru individul concret. fiind determinată de poziţia subiectului în orizontul său de viaţă şi de raportul subiectului cu situaţia de ansamblu (cu poziţia orizontului său de viaţă atât faţă de alte orizonturi de viaţă. nici fatal) 9 . Schimbarea referenţialului ideologic este posibilă numai dacă se operează (se petrece) o schimbare în raportul subiectului cu situaţia de ansamblu. De aceea. căci nu există subiect fără un referenţial ideologic deja constituit.contextualizarea şi istoricizarea neînfrânată a omenescului. de fapt. aceasta ar echivala cu impunerea unui referenţial în detrimentul altuia (ceea ce putem numi “imperialism ideologic”). ii) ea nu depinde de opţiunea subiectului. La rândul ei. Apartenenţa la un anumit grup social îi conferă individului un anumit loc în ansamblul 122 . că schimbarea nu înseamnă neapărat înlocuire. iii) schimbarea referenţialului ideologic este posibilă.

formaţiune socială. Referenţialul acestuia poate fi schimbat. Revenind la căile de schimbare a referenţialului. pe baza mutaţiilor reale pe care evoluţia istorică le poate introduce în orizontul de viaţă. Dar clasa nu este singurul factor care determină orizontul de viaţă. încât nu sunt încă detectaţi (şi probabil că nu vor fi niciodată). Acest set de relaţii vor face conţinutul orizontului său de viaţă. Fiind legat de anumite nevoi şi interese. Analizând funcţionalitatea diferitelor grupuri sociale în ansamblul determinismului social global. Acesta este conturat de intersecţia unor factori extrem de numeroşi. de anumite activităţi. Individul împărtăşeşte atât orizontul de viaţă cât şi referenţialul cu ceilalţi membri ai grupului din care face parte. vom evoca un exemplu oferit de Alexandru Valentin într-un studiu refereitor la propaganda ateistă (25. 123 . clasele sociale sunt grupurile hotărâtoare şi într-un caz şi în celălalt . grupul îşi va asuma un anumit referenţial ideologic. 6).). Variaţiile individuale depind de poziţia în interiorul grupului. prin aceasta. Marx ajungea la concluzia că prin natura lor. ideologia indivizilor este determinată. având o anumită poziţie în asamblul vieţii sociale. este vorba de elemente ale istoriei subiectului care rămân de cele mai multe ori nişte “necunoscute” chiar şi pentru acesta.” (24. în primul rând. sex. profesie. iar alţii sunt atât de discreţi. Într-o discuţie pe tema religiei între un ţăran şi fiul său. iar prin “raportul subiectului cu situaţia de ansamblu”. în primul rând. 155). dar şi în producerea esenţei umane. cel puţin pentru istoria modernă a Europei Occidentale 10 . p. De aceea. circumscrisă sistemului de trebuinţe şi mijloacelor accesibile de satisfacere a acestora. înţelegem locul lui în ansamblul relaţiilor sociale. dar care contribuie la “biografia” lui şi. naţionalitate. naţiune. Pentru a face mai accesibilă înţelegerii relaţia dintre orizontul vieţii şi referenţialul ideologic. popor.lucru istoriceşte confirmat. la constituirea unui anumit referenţial. tip de activitate. p. în concepţia lui. de ideologia clasei din care fac parte: “Această subordonare a indivizilor faţă de clasă se dezvoltă totodată într-o subordonare faţă de tot felul de idei etc. adică vor determina ansamblul experienţei sale de viaţă. ceea ce îl va obliga să decupeze din acest ansamblu un anumit set de relaţii. vârstă etc. vom arăta că prin “poziţia” unui subiect colectiv înţelegem orizont de viaţă. dintre care unii sunt de mult depistaţi şi folosiţi în cercetarea sociologică (epocă istorică. cum credea Marx.relaţiilor sociale. mediu de rezidenţă. clasă. de infinitezimali. deci asupra locului şi rolului unui grup în ansamblul relaţiilor sociale. colectiv de muncă.

sau. complementară cu perspectiva axiocentrică (propusă la noi de Ludwig Grünberg .vezi 26). deci şi sistemul soluţiilor la aceste probleme. care coexistă şi care comunică între anumite limite. ea poate fi o idee foarte fructuoasă într-o ontologie regională a umanului. cu acest exemplu ne-am întors la un aspect esenţial al problemei discutate. ci şi cunoştinţe despre acestea. Deşi aparent trăim în aceeaşi lume. Desigur. principiile acesteia fiindu-i străine şi apărându-i fără sens. Sistemul soluţiilor 124 . pentru acesta din urmă ele erau concrete. Ea ar putea deschide încă o perspectivă românească spre întemeierea unei astfel de ontologii regionale. în două lumi diferite. (Să ne amintim că în practica lor materială oamenii produc nu numai bunuri şi relaţii. cel dintâi a ripostat împotriva argumentelor ştiinţifice astfel: “Da’ ce. ţăranul nu era familiarizat cu activitatea de tip ştiinţific. aspect care ni se pare crucial pentru o teorie unitară a comunicării eficiente: plurimondismul ascuns al existenţei umane. care sunt solidare cu anumite strategii mentale şi lingvistice. practic 11 trăim în lumi diferite. şi ce implicaţii poate avea această idee filosofică la nivelul unei teorii a comunicării interideologice? În primul rând. Un anumit orizont de viaţă se caracterizează prin anumite strategii de raportare practică la lume. inalienabile raportării practice. Tehnica de problematizare pre-determină implacabil sistemul problemelor. spus cu puţin curaj. Tatăl şi fiul se aflau în două referenţiale diferite. trebuie precizat că noţiunea de “plurimondism” nu are nici o semnificaţie în cadrul ontologiilor generale. să încercăm să ilustrăm cât mai pe scurt această idee. crezi că lumea asta este o ogradă fără stăpân?”. id est structuri mentale şi lingvistice). nu pentru cel care le folosea ca argumente. În al doilea rând. Tehnica de apropriere practică a realităţii inconjurătoare se va reflecta întotdeauna într-o anumită tehnică de problematizare a acesteia. dădeau sens şi coerenţă tuturor credinţelor sale). Ce trebuie să înţelegem prin plurimondism în contextul monismului nostru filosofic. unică şi unitară (şi din punctul de vedere al ontologiilor generale. îi spuneau foarte mult. După cum se vede. De ce erau acestea abstracte? (Căci abstracte erau pentru el. De existenţa acestor limite ale comunicării dintre lumi va trebui să ţină cont orice comunicare interculturală şi interideologică eficientă. chiar trăim într-o singură lume). Totodată.proaspăt absolvent al unui institut de învăţământ superior. Din acest exemplu se vede limpede că referenţialul constituit pe baza relaţiilor practice cu lumea înconjurătoare avea pentru ţăran o putere mai mare decât principiile abstracte ale ştiinţei.

Din acest tablou este imposibil de scos ideologia. la modificarea manierei de a privi lucrurile.). convingeri etc. adică la schimbarea ordinii în vigoare” (28. devine cartograf sau fizician. care ne arată cum schimbarea referenţialului transformă imposibilul în posibil. Prin analogie. bază fixă şi neutră. Aşa cum arată Francois Jacob referindu-se la istoria biologiei. p. de ce schimbarea referenţialului înseamnă schimbarea lumii. în jurul cărora se constituie organizarea mentală. şi invers (fenomen valabil şi în cazul schimbării de paradigmă). ci imginea unui teren – respectiv. al percepţiei. principial anterioară şi exterioară intervenţiilor. pentru a cărei “naturalitate” acesta este în stare să-şi bage mâna în foc (unii sau lăsat arşi pe de-antregul. populat de paradigme. Constituirea lumii (“a orizontului de realitate” ataşat orizontului de viaţă) are loc concomitent cu articularea unui orizont cultural. sentimente şi valori. al expeimentării şi enunţării. fie conţinutul unei ideologii corespunzătoare acestei practici (idei. la răndul lor.reprezintă fie conţinutul unei practici materiale (întotdeauna determinată concret-istoric). înregistrarea unor evenimente subnucleare familiare. la apariţia unei relaţii sau obiecte noi. principalul produs al paradigmelor culturale 125 . Această idee poate fi ilustrată convingător cu ajutorul jocului “Unirea punctelor” (vezi Anexa 4). tocmai prin natura sa. În măsura în care oamenii nu au acces la realitate decât prin intermediul referenţialului lor. Schimbarea referenţialului îi obligă pe oameni să vadă realitatea cu un alt ochi. Dacă nu dăm termenului de “lume” o semnificaţie metafizică (lucrul în sine. el nu mai vede nişte simple linii pe hârtie. putem înţelege mai bine de ce un referenţial înseamnă o lume. 34). solidare. construcţiilor şi interpretărilor noastre) şi vorbim despre “orizonturi de realitate” (Gonseth). ele joacă rolul verticalei din parabola “brazilor înclinaţi”. aşa cum se constituie ele ca teatru al acţiunii. aceasta conduce la “reorganizarea sferei posibilului. în urma unei ucenicii care îl profesionalizează. nu este perceput ca refernţial: el constituie lumea subiectului. Aceste constante ale gândirii. orientat într-o direcţie nouă. se poate spune că după schimbarea referenţialului ei reacţionează la o lume diferită. formează un referenţial. când un grup de cercetători adoptă un nou referenţial. se întâmplă aşa cum i se întâmplă studentului care. subparadigme şi meta-paradigme culturale. pe rugurile Inchiziţiei sau pe mii de alte “ruguri” ce luminează istoria universală şi care au sancţionat nebunia de “a trăi pe altă lume” sau îndrăzneala necugetată de a pretinde că lumea lor este cea “reală”). cu limbaje specifice. Dar referenţialul. Privind conturul unei hărţi sau o fotografie luată în camera Wilson.

ca în cazul în care o limbă străină ne-a devenit foarte familiară. ceea ce va diferi însă este sensul care se atribuie termenelor acestui vocabular. O altă concluzie este aceea că utilizarea vocabularului noii ideologii nu este cu necesitate un indicator pentru asimilarea ideologiei respective. trecerea de la un referenţial ideologic la altul nu se poate face după metoda “paşilor mărunţi”. o mare parte a vocabularului este comună. Această concluzie merită cu prisosinţă a fi reţinută. Individul convertit ajunge să gândească şi să acţioneze în limba – până mai ieri – “străină”. pp. Acest fals indicator este contrazis în numeroase cazuri de atitudinile şi comportamentul practic al indivizilor respectivi (a se vedea. comportamentul politic al “noilor democraţi” din România anilor ’90 şi în continuare). De aici decurge o concluzie de mare importanţă: ca şi în cazul trecerii de la o paradigmă la alta. 142). una câte una. “educaţie” (precum şi alţii. Bertrand Russel folosea o comparaţie similară: când am înţeles logica unei noi teorii. fără ca totuşi să o poţi interioriza şi să te simţi chiar în largul tău în lumea proprie pe care o “decupează”. cum ar fi “dreptate”. “valoare”. căci prea des utilizarea vocabularului şi a ideilor “primite de-a gata” este luată ca indicator al eficienţei comunicării interideologice. Trebuie să ţi-o asumi. Conform unei celebre şi mult răstălmăcite analize din Manifestul Partidului Comunist (29. o “stilizează” şi căreia îi dă coerenţă. “drepturile omului”. Aceasta se datorează faptului că adepţii celor două ideologii îşi desfăşoară activitatea în lumi diferite. “patrie”. să dezrădăcinezi din spirit. în referenţialul ideologic al burgheziei şi în cel al proletariatului. iar nu să construim fraze în mod stângaci recurgând tot timpul la dicţionar şi gramatică” (30. Se poate întâmpla să-ţi dai seama că eşti câştigat prin persuasiune de partea noii ideologii. 126 . “logic”. invocaţi de Marx în alte locuri. “bogăţie” etc. “libertate”.(într-un sens analog cu felul în care teoriile ştiinţifice sunt produsul paradigmelor disciplinare). sugestiile eronate ale teoriilor false dar familiare. Un pas necesar mai este şi acela al traducerii noului limbaj. sub presiunea unor demonstraţii logice sau sub aceea a unui discurs în limbaj neutru (un astfel de limbaj nu există). să gândim şi să visăm în această limbă. de pildă. Ele au multe lucruri în comun. 50-55). termeni ca “proprietate”. au sensuri diferite. Diferenţele dintre două referenţiale ideologice nu sunt radicale. al folosirii lui ca “limbă maternă”. De pildă.). p. “este nevoie adesea de o muncă îndelungată şi serioasă pentru a-i avea asentimentul. În acest caz. “familie”. populate de entităţi şi raporturi diferite 12 . să cucereşti această intimitate care ne permite.

unui nou loc în societate şi unor noi raporturi cu lumea omului în totalitatea ei. liberalismul. în aceeaşi măsură. dar ele nu sunt prin aceasta mai uşor de înţeles. Pentru a da din nou un exemplu din istoria ştiinţei. Această mărturisire a lui Russel trebuie reţinută măcar ca analogie. De altfel. datorită unui nou referenţial. 1925 – apud 28. astăzi. de a ne chestiona cu responsabilitate propria noastră imagine despre lume. “Multe din ideile noi pot fi exprimate într-un limbaj nematematic – scria B. iluminismul. Grupurile care au trecut de la o ideologie la alta au suferit o modificare de Weltanschauung. fascismul sau comunismul) sunt solidare cu un anumit Weltanschauung. deoarece noi am asimilat-o înainte ca deprinderile noastre mentale să fi fost fixate. Russel –. datorat unui nou orizont de viaţă. La fel. toate marile ideologii care au traversat istoria Europei (creştinismul. ideile lui Einstein vor apărea mai uşor de înţeles generaţiilor care vor fi crescut în mijlocul lor. renascentismul. datorat. în timp ce pentru noi un anumit efort de reconstruire imaginativă este inevitabil” (ABC of Realativity. Le lipsea ansamblul deprinderilor de gândire şi expresie pe care viitorii membrii ai grupului ştiinţific îl vor dobândi prin însăşi formaţia lor. 79). dar adevărata convertire nu s-a realizat. Ceea ce se cere este schimbarea imaginii noastre asupra lumii. dar o vei face ca un străin într-un cadru insuficient “naturalizat”. această ideee nu reprezintă dificultăţi. la rândul lui. p. Ea va figura printre concluziile acestui capitol: nu se poate vorbi de comunicare eficientă între ideologii în absenţa efortului de a reconstrui imaginea despre lume a celor cu care comunicăm şi.alegerea pe plan intelectual a fost făcută. deoarece conţine formularea alternativei la “metoda paşilor mărunţi”: schimbarea imaginii asupra lumii. 127 . aşa s-a întâmplat cu mulţi dintre savanţii care au întâlnit pentru prima dată teoria relativităţii pe la mijlocul vieţii lor. Poţi chiar utiliza noua ideologie. O schimbare asemănătoare cu aceea impusă de Copernic când a proclamat că Pământul nu este imobil… Pentru noi.

budism. fundamentul sine qua non al adevăratei cunoaşteri” (5. Căci puterea. nici universală [subl. Dacă pentru el “viaţa lipsită de această cercetare nu e trai de om” (Apologia).B. chiar dacă această concepţie ar fi atee. Senghor vede modelul pentru “activtatea generică a omului” în creaţia artistică (în sens larg). şi ne interesăm cu precădere de acele fragmente care coincid întâmplător cu seria adevărurilor noastre ştiinţifice (adică justificate experimental) – facem o gravă greşeală de optică istorică” (idem. D. 15). Adevărul este prin natura lui rezultatul gândirii dialectice.. 286). În Cosmologie şi alchimie babiloniană (5). contestă valoarea de ţel suprem al cunoaşterii atribuită de europeni cunoaşterii obiective: “avem mult respect pentru această concepţie ultraraţionalistă a activităţii generice şi a ultimului ţel al omului.NOTE Vorbind despre “tăietura epistemologică” realizată de Socrate (cel al lui Platon!) prin maieutică. În toate formele superioare ale vieţii religioase. 17). p. Trăsătura distinctivă a filosofiei lui Socrate nu este un nou conţinut obiectiv. va fi dezvoltată mai aproape de noi de Michel Foucault. cunoaşterea mistică nu poate intra în “forma canonică de cunoaştere”. el trebuie înţeles ca produsul unui act social [subl. Iată cum interpretează Cassirer “revoluţia copernicană” realizată de Socrate prin formularea principiului gnoseologic (dar şi ontologic) “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”: “De acum înainte. Existenţa unor concepţii diferite despre adevăr şi despre criteriile adevărului determină şi idealuri de ştiinţificitate diferite. p. El nu poate fi gândit (…) decât printr-o constantă cooperare a subiecţilor în cadrul întrebărilor şi răspunsurilor adresate mutual.. unde susţine teza că adevărul este un produs al societăţilor. De pildă. în studiul din 1980 “Adevăr şi putere” (3). D. autocunoaşterea nu este privită ca un simplu interes teoretic. nu este doar constrângătoare. legile lor de creştere. care fusese concepută până atunci ca un monolog intelectual. cunoaştere şi discurs” (4).]. 16).]” (idem. ns. p. Socrate apropia filosofia europeană de filosofia Orientului. 173). etc. deşi fundamental deosebite de concepţiile noastre moderne. au totuşi. adevărul putea fi conceput ca un lucru gata făcut care putea fi înţeles printr-un efort al gânditorului individual şi (…) comunicat cu promptitudine celorlalţi. ci o nouă activitate şi funcţie a gândirii: “Filosofia. aceasta are un rol fundamental. Dar Socrate nu a mai putut subscrie la acest punct de vedere (…). spune Foucault. Totuşi.” (ibidem). Pe aceeaşi linie au fost formulate poziţii şi mai radicale. prin urmare. nu o împărtăşim” (idem. (…) ea este considerată obligaţia fundamentală a omului. este transformată într-un dialog. p. Idealul de savant sau de “spirit ştiinţific”. Mircea Eliade pledează nu numai împotriva eurocentrismului manifestat adesea de istoricii ştiinţei. Voim să spunem că au existat şi altfel de ‘ştiinţe ale naturii’ care nu s-au întemeiat pe criteriul cantităţii şi al măsurătorii. p. care propun ca ideal cunoaşterea-de-sine. deci ale obiectivităţii: “Pentru că în culturile extra-europene pot fi descifrate destule ‘ştiinţe ale naturii’ care. În cadrul multor culturi istorice s-a elaborat o ‘ştiinţă a naturii’ care nu are decât incidentale întâlniri cu conceptele ştiinţei europene. a epistemologiei sale care subîntinde ştiinţa modernă europeană: “Dar această înţelegere a ‘ştiinţei naturii’ este o cucerire recentă a spiritului omenesc. maxima ‘Cunoaşte-te pe tine însuţi’ este privită ca un imperativ categoric. care este totodată şi un ideal moral. ci şi împotriva pozitivismului. al raporturilor de putere – inclusiv al “bio-puterii”. 12). care controlează corpurile umane (idee dezvoltată în Istoria sexualităţii). Leopold Sedar Senghor (6). deşi în toate religiile mari ale lumii (iudaism. adepţii abordărilor “riguroase” din filosofia limbajului rămân prizonierii unei viziuni asupra “ştiinţei” şi a “ştiinţificităţii” care-i determină să anatemizeze multe forme de cunoaştere. unde Adevărul şi Binele se condiţionează reciproc. criteriile lor de validitate. excomunicându-le din Cetatea Cunoaşterii Obiective. asemenea unui obiect empiric. confucianism şi creştinism). 14). Valorizând mai mult o “cooperare care îmbogăţeşte reciproc”. (…) Mai înainte. ştiinţificitate bazată pe “participarea subiectului la obiect” (6. Dacă pornim de la premiza că întregul corp de valori acordate naturii de către culturile extra-europene sunt superstiţii. substituind aşa zisa cunoaştere “obiectivă” definită în termenii culturii (vest)europene. Astfel. Prin acest ideal de cunoaştere. ci şi productivă: “ea produce plăcere. După cum am văzut deja. Ea nu este nici absolută. ca o lege morală şi religioasă fundamentală” (2. după ce vorbeşte de “elemente de ştiinţificitate” prezente în culturile africane tradiţionale.B. Celebra “Rugăciune a inimii” (sau 128 1 . ns. El nu este. pe care Cassirer i-o atribuie lui Socrate. Marii gânditori religioşi au fost primii care au inculcat această cerinţă morală. p. p. Cassirer spune că acesta “pune o problemă cu totul nouă care nu poate fi rezolvată cu ajutorul modalităţilor noastre obişnuite de investigaţie” (2. Această idee. este solidar cu alte definiţii ale “ştiinţificităţii”. pentru gândirea orientală – spune Mircea Eliade – adevăraţii savanţi sunt cei “care dovedesc în acelaşi timp şi o serioasă viaţă socială ascetică şi morală.

Gonseth vede stupefiat cum brazii. mai târziu. “În toate aceste experienţe pare a exista ceva care sugerează o schimbare de referenţial” (10. sporindu-le probabilitatea de a deveni persoane marginale sau de a trăi într-o lume paralelă cu societatea din care fac parte. în creştinismul ortodox. credem că învăţământul în limba romanes agravează şi mai mult distanţa semiotică dintre familiile de romi şi şcoala contemporană. valorilor artistice. fiind o “cale” strict individuală. prin care un discurs realizează autocontrolul (idem. confuzia dintre acestea generează politici greşite. care timp de mai mulţi ani făcuse drumul dintre casă şi Şcoala Politehnică Federală din Zürich. în scopuri didactice. precum şi forme de pregătire a insitutorilor pentru predarea în această limbă. Termenii folosiţi de “limba de lemn” sunt aceiaşi cu ai limbajului comun. de exemplu. 11). pp. ca referenţial pentru interpretarea impresiilor venite din exterior. organizată şi redistribuită producerea discursului (8. sau de altele. ci şi de ordin sociologic. precum şi cu numeroase fenomene de ordin cultural şi ideologic. era de fapt oblică. Iată de ce nu credem că principalul obstacol în socializarea acestor copii este învăţământul în limba română. o conduită sau un întreg set de valori. Am dat doar un exemplu de situaţie. deoarece fenomenul se petrece în interiorul aceleiaşi culturi. experienţa trăită de Gonseth seamănă cu experimentul ipotetic construit. dintre multe altele. pp. 19). În termenii lui Ferdinand de Saussure. nici “scripturile” necesare înţelegerii şi asimilării discursului ştiinţific contemporan. dar ea nu este dată de limbă. ei au tendinţa să indice culoarea 129 5 4 3 2 . Michel Foucault inventariază procedurile prin care. Dacă subiecţilor li se cere să spună ce culoare are piramida.15-23). cu trunchiurile lor paralele. Normele specifice de organizare a discursului sunt nu numai de ordin retoric. 23-38). într-o societate dată. Se pot stabili comparaţii şi analogii cu un mare număr de fenomene psihice. Un caz limită al acestei situaţii îl reprezintă “limba de lemn”. morale şi politice ale lumii de azi. Gerard de Gre (vezi 12). A-i cantona în limba romanes echivalează cu a-i condamna la o socializare incompletă. dar sunt re-definiţi în cadrul refernţialului ideologic dominant (9. Dimpotrivă. nici forma mentis. p. acesta s-a oprit înainte de Zürich. În cazul exemplificat. care au obţinut de la stat înfiinţarea claselor cu predare în limba romanes. cum s-ar putea crede. Ceea ce în interiorul vagonului trecea drept verticală. vagonul se oprise pe o porţiune de drum în pantă. care le va îngreuna. Din acest punct de vedere. era o premieră în experienţa de navetist a filosofului elveţian. Apropiindu-se de fereastră. El îşi imaginează că patru persoane stau în jurul unei piramide ale cărei feţe au culori diferite şi că fiecare vede doar latura aflată în faţa sa. în care este necesară distincţia dintre limbă şi limbaj. inclusiv cu fenomene de psihologie socială. dar şi aşa-numitele “proceduri interne”. problema nu este una a semnificanţilor. Ni se întâmplă. de primul sociolog american al cunoaşterii. ci de limbaj. publicată în română sub titlul Ordinea discursului (8). cum ar fi cea a ochelarilor cu vedere răsturnată. nici schemele logice. ci una a semnificaţilor (a “conceptelor mentale”). ca aproape de la o zi la alta să putem judeca întrutotul altfel un ansamblu de probleme. apropie această experienţă de altele analoage. aşa cum cred organizaţiile romilor. “păreau a bara oblic întreaga întindere a geamului”. Pentru o înţelegere mai exactă a valorii epistemologice pe care o acordăm “parabolei brazilor înclinaţi” este utilă o precizare: trenul în care se afla Gonseth oprise în acel loc (unde nu se afla nici gară. dar lui Gonzeth i-au trebuit câteva deplasări între banchetă şi fereastră pentru a şi-o explica: terenul nu era orizontal. care comentează episodul relatat de Gonseth (conf. aşadar. de idei etc. adică a acelor cunoştinţe extra-discursive care fac posibilă înţelegerea unui discurs. nici haltă) pentru prima dată.Rugăciunea lui Isus) reprezintă. dar şi respinsă de ierarhii bisericilor ortodoxe (vezi 7). dăunătoare celor pe care ar trebui să-i servească. iar vagonul în care se afla Gonseth a rămas în dreptul unui grup de brazi. vraja s-a risipit: brazii erau verticali! Revine pe banchetă: brazii devin din nou oblici! Iluzia avea o explicaţie foarte simplă. integrarea socio-profesională. pp. Bariera dintre majoritatea copiilor de romi şi şcoala românească este reală. În “Prelegerea inaugurală rostită la Collčge de France pe data de 2 decembrie 1970”. ea este nu doar neglijată complet de teoria “ştiinţifică” a cunoaşterii. Limba romanes nu conţine nici cunoştinţele. Acest “fapt de viaţă” ilustrează un “fapt epistemic”: existenţa unui a priori în experienţa descrisă: convingerea că trenul se află pe o porţiune de drum orizontală (de unde şi raportarea la verticala compartimentului ca la o verticală absolută). la fel de spontane. Principalul handicap al copiilor de romi stă în absenţa “cunoaşterii enciclopedice”. Aruncându-şi ochii pe geam. Compartimentul trenului funcţiona. o astfel de experienţă de autocunoaştere. selecţionată. Ceea ce l-a frapat în mod deosebit pe filosoful elveţian a fost modul brusc în care referenţialul iluzoriu a făcut loc unui referenţial mai conform cu realitatea. Călătorind odată cu trenul. este controlată. 33-34). Vasile Tonoiu.

Într-adevăr. Kuhn şi P.15. cu condiţia ca subiectul să fie ghidat de principiul “pentru a determina dacă ‘x este cauza lui y’ să se observe dacă x este cauza lui y” (principiu empirist a cărui formulare este atribuită. La sfârşitul secolului XVII. complementare. mai numeroase decât cele vechi. teorii. care au fost desfiinţate. dar formulabil într-o sintagmă puţin diferită: “pentru a determina dacă ‘x este y’. Acest argument este frecvent dezvoltat de conservatorii de dreapta şi de stânga. Élements d’idéologie. După cum observă Boudon. 590-594). introducerea lor poate să ducă. în timp ce efectul negativ poate fi perceput la nivel local. totodată. Credem că merită precizat: în “parabola brazilor înclinaţi” funcţioneză acelaşi principiu. 593). perfecţionate şi înlocuite. brazii se pot vedea oblici din mai multe compartimente). cel al sistemului economic. fabricate. 586).. ci şi ideologic. în contextul concepţiilor cu privire la evoluţia ştiinţei. într-o a doua experienţă similară cu prima. Asupra “paradoxului de compoziţie” ne vom opri în paragraful VI. pentru a înţelege că cei doi autori vorbesc despre acelaşi lucru: pre-determinarea percepţiilor (în primul caz) şi a ideilor (în cel de-al doilea caz) de poziţia pe care subiectul cunoscător o are în raport cu “situaţia de ansamblu”. în plan global. poziţia subiectului în “situaţia de ansamblu” nu se confundă cu un anumit statut social. În ceea ce priveşte cariera accepţiunii negative. poate funcţiona nu numai perceptiv. şi de oamenii politici: “mulţi analişti consideră şomajul ca un rău necesar. p. Hanson (Patterns of Discovery – 1958) şi dezvoltată de Th. iluzia “localistă” este împărtăşită de mai multe grupuri socio-profesionale (altfel spus. conform legendei. Sfântului Toma). Subiectul din “parabola brazilor înclinaţi” a avut posibilitatea de a părăsi bancheta compartimentului şi de a se apropia de fereastră. 633-677).aflată în faţa ochilor lor (idem. pp. K. Astfel. Raymond Boudon (13) ar încadra ambele experienţe în categoria “efectului de poziţie”. Pentru o critică a “parcelizării ştiinţei” la Kuhn şi Feyerabend de pe poziţia unui “universalism ‘blând’. suficient să evocăm cazul Japoniei sau al Elveţiei pentru a observa că o bună politică economică şi o politică de educaţie avizată pot duce la rate de şomaj extrem de scăzute. După cum vom vedea imediat. a fost elaborată pentru prima dată de N. la noi locuri de muncă. Iluzia determinată de “efectul de poziţie” nu aparţine doar muncitorilor concediaţi sau doar angajaţilor întreprinderii afectate. p. ce rezultă mecanic din ‘progresul tehnic’. De asemenea. întreţinute. încât este necesară de fiecare dată precizarea sensului în care este folosit. deşi adeseori grupul de apartenenţă joacă rolul compartimentului de tren. educaţie. 70-74) se găseşte o anailză a ideii de “incomensurabilitate” la Kuhn şi Feyerabend. desemnat în mod obişnuit prin expresia paradoxul de compoziţie” (idem. deoarece corespunde unei credinţe ‘naturale’. R. dedicat relativismului epistemologic şi cultural. Este sigur că la o repetare a experienţei. nondogmatic. proiectate. Destutt de Tracy. el este uşor de observat printr-o experienţă mentală simplă. Cabanis. în care brazii erau verticali. cunoştinţe anterioare etc. 7 6 130 . să se observe că x este y”. 161-167). pp. fără îndoială. peiorativ: ideologi. lăsând “în spate” referenţialul local şi intrând într-un nou referenţial: unul mai general. Subiecţii pleacă de la presupoziţia că experimentatorul nu lear pune o întrebare pentru care ei nu au mijloace să răspundă. la Valentin Mureşan (16. la nivelul întreprinderii. Dar ‘evidenţa’ conform căreia automatizarea ‘desfiinţează locul de muncă’ este prea puternică pentru a fi eliminată cu uşurinţă de aceste observaţii” (14. Este. a priori-ul poate fi formulat în următorul enunţ: “experimentatorul nu ar fi loial dacă mi-ar pune o întrebare la care nu am mijloace de a răspunde”. pp. chiar într-o lume cu automatizare în plină dezvoltare. utilizate.1. Redăm unul dintre ele pentru a ilustra cum un referenţial. Este suficient să înlocuim “planul local” de la Boudon cu compartimentul de tren al lui Gonzeth. teoriile celor doi ilustrează “un caz tipic bine cunoscut. ideologia era ştiinţa formării ideilor (Destutt de Tracy. ea este împărtăşită şi de analişti. această poziţie nu este imuabilă. Daunou se ocupau de studiul ideilor şi al originii lor. Pentru inventatorul termenului. Feyerabend. Pentru Boudon. 1801). în exemplul lui Boudon. Ideea dependenţei percepţiei de probleme. pp. nu ar mai percepe brazii oblici. solidar cu o poziţie privilegiată a subiectului. tonul a fost dat de Napoleon. iar “planul global” (sistemul economic) cu poziţia de ansamblu a trenului (sistemul terestru). după cum nici Gonzeth. S. De asemenea. dar insinuant” (vezi Andrei Cornea . Termenul de ideologia a cunoscut atâtea definiţii şi utilizări. Pentru critica poziţiilor lui Kuhn şi Feyerabend faţă de procesul cunoaşterii. subiecţii ar răspunde: “nu pot să ştiu până nu văd toate feţele piramidei”. pentru care oferă mai multe exemple. Multe persoane sunt convinse că maşinismul generează şomaj. vezi Raymond Boudon (14. şi cum ele duc la nevoia de alte maşini. care îi numea pe gânditorii speculativi şi neproductivi cu un termen generic şi. înlocuirea muncii umane cu producţia mecanizată sau automatizată poate elimina locuri de muncă. Dar acest efect “local” nu este în mod necesar incompatibil cu un eventual efect “global” de sens opus: cum noile maşini trebuie să fie concepute. Dar efectul pozitiv (atunci când există) nu este vizibil decât la un nivel global şi abstract. El este eficient.

de exemplu. aceste idealuri primesc “definiţii teoretice” diferite de la o ideologie la alta. p. aflate la antipodul lucidităţii şi cunoaşterii obiective. În ideologie raportul real este inclus în mod inevitabil în raportul imaginar: raport care exprimă mai curând o voinţă (. în mai multe ideologii (inclusiv în ideologii concurente). în zilele noastre. incoerenţa conduitelor subiecţilor unii faţă de alţii. dar ele nu duc la progres în obiectivitatea cunoştiinţelor şi evaluărilor. de atitudini fundamentale. 22).. cel de “ansamblu de idei şi credinţe. decât descrie o realitate” (21. acest lucru se manifestă în spaţiul ex-sovietic. Totodată. chiar o speranţă sau o nostalgie. pp.Weltanschauungen). în fostele ţări comuniste. Dar importanţa acordată de Karl Marx claselor sociale nu se justifică pentru zone mari ale civilizaţiei umane (de pildă. precum şi transformarea raportului lor cu această situaţie. marea majoritate a oamenilor sunt interesaţi de cursul leu/dolar. 59-60). Se conservă.) raportului lor real şi a raportului lor imaginar faţă de condiţiile reale de existenţă..) expresia raportului oamenilor faţă de ‘lumea’ lor. ca într-o camera obscura”. Tot în direcţia explicării prin iraţional se plasează şi modelul semiotic al mecanismelor de formare a ideologiilor propus de Umberto Eco (22.La Marx (Ideologia germană. ei se angajează în schimburi de sensuri între culturi la fel cum schimbă lei contra dolari. Orientul antic sau majoritatea societăţilor africane din cele mai vechi timpuri până astăzi). dar încă nu s-au născut noi referenţiale ideologice. dacă n-ar exista o teorie a monedei nu ar exista nici cursurile valutare). ipoteza lui Marx devine tot mai îndoielnică în condiţiile societăţilor postindustriale – inclusiv societăţile din Europa Occidentală. 131 11 10 9 8 . 366-378). Singurul amendament care se poate aduce observaţiei de mai sus este că societatea românească se află într-o stare de interregn: s-au schimbat poziţiile şi raporturile unor grupuri cu situaţia de ansamblu. dintr-o ideologie în alta sau pe care le găsim. iraţional şi fără funcţie cognitivă. unde era valabilă la mijlocul secolului XIX). Când comunică. însă. a unui proiect.. Cazul României este elocvent din acest punct de vedere.). Confirmarea acestei ipoteze ar explica actualul regres în obiectivitate şi adecvare. funcţionează ca invarianţi în raport cu sistemul de transformări. În prezentul capitol. concepte şi coduri. cuvântul “practic” nu este o figură retorică. termenul de ideologie este folosit în sesnsul său cel mai larg. în ideologie oamenii nu ar exprima raporturile reale cu condiţiile lor de existenţă. Din punct de vedere practic. Edward Shils). de-a lungul istoriei. pp. Faptul că înlocuirea unui referenţial ideologic cu altul nu reprezintă întotdeauna un progres în obiectivitate sau în adecvarea conduitelor este ilustrat de marea transformare care are loc. pentru care “Ideologia este (. Poate fi văzut. ci modul în care trăiesc aceste raporturi. stiluri mentale şi cognitive. Aici. se recunosc între ei şi se mobilizează în vederea acţiunii”. adică unitatea (. Aşadar. este considerat esenţial şi de sociologi eminenţi care s-au ocupat de fenomen (Talcot Parsons. precum şi a conduitelor fiecărui subiect. valori şi simboluri. ideologia este definită ca falsă conştiinţă. de unde şi absenţa unei imagini a viitorului şi. reprezentări şi ritualuri prin intermediul căruia membrii unei comunităţi percep lumea şi prelucrează informaţia. Bineînţeles. idealurile de “dreptate”. unde se poate găsi una dintre puţinele analize oneste ale societăţii româneşti de după 1989. care descrie şi explică raporturi reale. 1845). el explică procesul prin condiţiile de viaţă concret-istorice: “acest fenomen decurge în aceeaşi măsură din procesul istoric al vieţii lor. care trec. Efectul în planul realităţii: “achiziţia de subdezvoltare” şi “consumarea viitorului”. nici la o adecvare mai înaltă a conduitelor sociale ale subiecţilor.. Raymond Aron. pe care nu ştim cine ar fi interesat şi capabil să le finanţeze. 1963). ca şi răsturnarea obiectelor pe retină din procesul nemijlocit al vieţii lor” (20. oamenii o fac tot aşa cum cheltuiesc banii. la un anumit moment. iar nu de teoria monedei (deşi. implicit.. în sensul că “în întreaga ideologie oamenii şi relaţiile dintre ei apar cu capul în jos. Acelaşi aspect. spre deosebire de ştiinţă. ideologia exprimă raporturi trăite. Dar ipoteza nu poate fi testată decât prin cercetări sociologice de mare amploare. În toate aceste ţări a avut loc schimbarea poziţiei unor subiecţi colectivi (grupuri) în situaţia de ansamblu. Concluzia: actuala “clasă politică” nu are un referenţial ideologic adecvat acestei perioade. Au apărut noi referenţiale ideologice. împărtăşim distincţia lui Karl Manheim între “ideologiile particulare” (specifice anumitor grupuri şi referitoare la un anumit domeniu al realităţii) şi “ideologiile totale” (specifice unei culturi şi referitoare la lumea în ansamblu . Viziunea lui Marx este preluată de Louis Althusser (“Marxism şi umanism”. Autorii folosesc conceptul de “societate de supravieţuire” prin intermediul căruia reuşesc să evite alunecarea în mitologia social-politică proprie perioadei de tranziţie. mai evident ca oriunde. dar în calitatea lor de aspiraţii. volumul România – starea de fapt (23). “egalitate”.. care văd în ideologie o formă de “religie seculară”: un amestec de fapte şi observaţii selecţionate în numele unei “cauze” şi de judecăţi pasionale cu manifestări de fanatism. “libertate”.

Atunci când vor să aducă în discuţie referenţialul ideologic. cultură. Patapievici. anticipând parcă teoria habermasiană a “intereselor conducătoare de cunoaştere”.-R. nu mai îndrăzniţi să pricepeţi când e vorba de proprietatea burgheză” (ibidem). În concepţia lui Bohm. filosoful americano-britanic propune o soluţie de natură ontologică pe care noi o considerăm “ultimul cuvânt” în materie de ontologie generală.Din perspectivă filosofică. 12 132 . morala ar fi următoarea: “oamenii văd în realitate numai ceea ce vor şi ceea ce pot să vadă”. ei vor folosi expresia “concepţie interesată”. Iată cum descriu ei un referenţial ideologic şi rolul acestuia de a bloca accesul la o cunoaştere dezideologizată (dezalienată): “Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate – din relaţii istorice. sau invers – plurimondismul este fundamental iar unitatea este doar o primă aproximaţie în procesul de cunoaştere a lumii? În capitolul VII vom vedea că noile aliniamente ale ştiinţelor fizico-chimice tind să confirme ideea de unitate a lumii. ontologiile generale sau cele regionale? Tradusă în termenii cursului nostru. iar nu de “economic” sau “financiar”. emancipate de miturile. dar ne facem datoria să semnalăm lucrarea unuia dintre cei mai importanţi filosofi ai fizicii cuantice. (β) non-separabilitatea. Marx şi Engels polemizează cu ideologii anticomunişti din perspectiva unui referenţial pe care ei îl conştientizează. dar si cu (γ) cerinta ca omul să-şi poată face o imagine plastic-intuitivă asupra obiectului pe care îl cunoaşte” (27. După cum arată H. acesta este explicat prin orizontul de viaţă. în legi eterne ale naturii şi raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute. Pentru cine ştie că la Marx “material” are sensul de obiectiv (“independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor”). o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre” (29. Înseşi ideile voastre sunt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate. intitulată Plenitudinea lumii şi ordinea ei (27). trecătoare (…).-R. Patapievici. adică ale acelei ştiinţe dezvrăjite. ticurile şi tabieturile mentale pozitiviste: “el este singurul care a înţeles să valorifice împrejurarea că teoria cuantică nu este neutră din punct de vedere filosofic” (ibidem). David Bohm (1917-1992). ea este precedată de un excelent “Cuvânt înainte” semnat de H. iar nu de pe o presupusă poziţie “obiectivă”. îl declară şi şi-l asumă. la rândul lui. p. din moment ce tratează nonseparabilitatea ca realitate fundamentală. care s-ar dori “universal valabilă”: “Dar nu polemizaţi cu noi apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate. Analiza din Manifest merge în direcţia explicării sensului atribuit cuvintelor prin referenţialul ideologic asumat. după cum şi dreptul vostru nu este decât voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege. problema crudială este aceasta: Care ontologii sunt fundamentale şi care sunt de primă aproximaţie.17). “el încearcă să imagineze ontologia acelei lumi fizice care ar fi compatibilă cu (?) exactitatea mecanicii cuantice. orice teorie fizică trebuie să plece de la un concept primar de realitate fizică pe care el îl defineşte ca “plenitudine nefărâmiţată” (unbroken wholeness). În fond. p. 5 4). problema se formulează astfel: Unitatea lumii este realitatea fundamentală iar plurimondismul este de primă aproximaţie. fundamental al lumii trebuie să fie însuşi întregul” ne apare ca fiind “ultimul cuvânt” în materie de ontologie generală? Pentru că Bohm este singurul gânditor care a reuşit să meargă până la ultimele consecinţe ale ştiinţei contemporane. în ediţia românească. drept etc. dezideologizate. Ceea ce pricepeţi când e vorba de proprietatea feudală. este evident că autorii Manifestului au în vedere un anumit orizont de viaţă atunci când spun “condiţiile materiale de viaţă”. Deocamdată nu vom dezvolta această temă. În cuvintele lui Engels dintr-o lucrare ulterioară. De ce spunem că ideea lui Bohm cum că “elementul prim.

Panteon Books. Louis Althusser . Editura Politică. Paris. Alexandru Valentin – “Umanism şi religie”. Umberto Eco – Tratat de semiotică generală. 1970. 16. O introducere în filosofia culturii umane. 1983. Editura Politică. Bucureşti. 1969. Fayard-Le Seuil. Michel Foucault – “Truth and Power”. Francois Chazel – Cognition et Sciences sociales. 9. 24. New York. 1979. ed. Bucureşti. 5. Leopold Sedar Senghor. Bucureşti. Bucureşti. Editura Humanitas. Jean-Pierre Deconchy – Psychologie sociale. 14. 1997. pp. Humanitas. Bucureşti. De la negritudine la civilizaţia universalului. * * * – Meditaţii despre Rugăciunea inimii. 1997. Paris. Marx. Bucureşti. 21.S. 20. 1989. Editura Politică. în “Revue francaise de Sociologie”. volum editat de “Revista de Pedagogie”. 28. 1986. Raymond Boundon – “Cunoaşterea”. Michel Foucault – Ordinea discursului. Paris. Boudon). 555-600. Bucureşti. Ludwig Grunberg – Axiologia şi condiţia umană. Presses Universitaires de France. Editura Alternative. nr. Bronner). Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. Francois Chazel – “L’institutionnalisation de la sociologie de la connaissance aux Etats-Unis: l’apport de Gerard de Gre”. Împotriva relativismului contemporan. Societatea. 1993. 29. 1995. I. Friedrich Engels – Manifestul Partidului Comunist. Vasile Tonoiu – Dialectică şi relativism. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. 11. 25. XXVIII. New York. 30. 8. discurs. 4. 12. 1962. Vladimir Pasti. Editura Politică.E. Limba de lemn. 7. pp. 1960. în Tratat de sociologie (coord. .Citindu-l pe Marx. Bucureşti. Bucureşti. David Bohm – Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Mihaela Miroiu. S. Editura Enciclopedică Română. 17. Sorin Antohi – “Limbă. Karl Marx. Paris. 15. 26. Bucureşti. în Francoise Thom. Francois Jacob – Logica viului. Raymond Boudon – L’art de persuader – des idees fausses. Selected interviews and other Writings. 1997. 22. Editura Univers. 1984. Bucureşti. Raymond Boundon – L’ideologie ou l’origine des idees recues. Bucureşti. E. 1997. 1975. Fayard. 633-677. 18. Croyances et ideologies. 1990.P. Andrei Cornea – Turnirul Khazar. Bucureşti. Ideea de referenţial. Alban Bouvier. în Preocupări privind educaţia materialist-ştiinţifică a elevilor şi studenţilor. 1996. Meridiens Klincksieck. 3.. Bucureşti. a-II-a. 1972. 27. Karl Marx. 1997. ed. Valentin Mureşan – Evoluţie şi progres în ştiinţă. Mircea Eliade – Cosmologie şi alchimie babiloniană. EUROSONG & BOOK.Un discurs despre discurs. Jürgen Habermas – Cunoaştere şi comunicare. 10. 1998. vol. 3.L. societate: proba limbii de lemn”. Editura Moldova. 20-th Century Political Theory (ed. în vol. Engels – Opere. fragiles ou douteuses. Bucureşti. 1994. Humanitas. vol. 1991. 19. 1956. Ferdinand Gonseth – Le referentiel. 1997. L’age d’homme. univers obligé de médiatisation. Bucureşti. Cornel Codiţă – România – starea de fapt. Paris. 1972. Bucureşti. Payot. 1978. 6. R. 1992. a IX-a. ed. Laussanne. Ernst Cassirer – Eseu despre om. 23. K. Bertrand Russell – La methode scientifique en philosophie. 4/1987. Raymond Boudon. Editura NEMIRA. 1982. Editura Nemira. Friedrich Engels – Ideologia germană. a II-a. Bucureşti. Bucureşti. Michel Foucault – Power/Knowledge. F. Iaşi. Editura Anastasia. 13. 2.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Editura Politică. Humanitas.

TEME PENTRU SEMINAR 1. În ultimii ani au avut loc mai multe runde de negocieri româno-bulgare referitoare la construirea unui pod peste Dunăre. Stabiliţi invarianţii (ipotetici). Care dintre cele două concepte vi se pare mai ofertant pentru o teorie a schimbării sociale? Argumentaţi-vă opţiunea. 134 . a făcut-o în ziua de 27 aprilie 2005. adică punctele comune ale celor două referenţiale. 3. Arătaţi care concept ne ajută mai mult să explicăm degiversarea acestora: cel de „paradigmă” sau cel de „referenţial”? Motivaţi-vă alegerea. analizaţi afirmaţia pe care preşedintele PSD. Care sunt diferenţele dintre conceptul de “referenţial” definit de Ferdinand Gonseth şi conceptul de “referenţial ideologic”? 2. referitor la alternativa „a salva viaţa celor trei jurnalişti români sau a respecta angajamentele României în calitate de aliat al SUA”: „Suntem sfâţiaşi între a fi om şi a fi om de stat”. Faceţi un efort de imaginaţie teoretică şi identificaţi diferenţele (ipotetice) dintre referenţialul şomerilor concediaţi dintr-o întreprindere de stat nerentabilă şi referenţialul unui guven social-democrat care face reformă economică. Mircea Geoană.¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. în timpul crizei ostaticilor din Irak. Folosind conceptul de referenţial (Ferdinand Gonseth). 2. Care sunt diferenţele dintre conceptul de “referenţial ideologic” şi cel de “paradigmă culturală”? 3.

VII. vom cădea pradă fenomenului de modă intelectuală atât de bine descris de Raymond Boudon cu referire la cotitura lingvistică: “în Parisul anilor şaptezeci erai considerat profund dacă declarai doct că societatea este un limbaj” (1. Dacă gândirea umană nu este universală în formele ei de manifestare. intraductibilităţii şi. p. 17). decât ‘interpretări’. cit. în final. cum pot găsi un limbaj comun posesorii diferitelor organizări mentale. p. Acesta este probabil motivul pentru care (…) în sociologia contemporană nu găseşti cu uşurinţă teorii care să dea impresia că explică în mod convingător fenomene enigmatice” (“Introducere”.. mai ales când e vorba despre fenomene umane. aşa cum credea Descartes şi cum postulează toţi reprezentanţii raţionalimului clasic. fără a căuta o soluţie constructivă. în general. Tot el ne atrage atenţia asupra relativismului care a cuprins ştiinţele sociale în ultimile trei decenii şi asupra consecinţelor teoretice ale acestuia: “Fără îndoială. cum pot fi traduse limbajele diferitelor paradigme? Aceste întrebări sunt legitime. . purtătorii diferitelor paradigme culturale şi locuitorii diferitelor referenţiale? Dacă un limbaj neutru nu există. ştiinţele sociale au fost afectate mai mult decât altele de ‘relativismul’ ce se instalează tot mai ferm începând cu anii şaizeci: acesta transformă într-o quasicertitudine ideea că obiectivitatea este o iluzie şi că nu există. op. 20). a incomunicabilităţii. aşa cum credeau membrii Cercului de la Viena şi cum au susţinut toţi pozitiviştii. CRITICA RELATIVISMULUI Abordarea “postmodernistă” a cunoaşterii şi limbajului a avut darul de a induce în lumea specialiştilor un defetism fără ieşire cu privire la comunicarea interculturală şi un scepticism argumentat cu privire la posibilitatea comunicării. atâta vreme cât reacţia la descoperirea diferenţelor istorice şi culturale este ea însăşi o reacţie fatalistă. Dacă în faţa ideii de paradigmă culturală ne mulţumim cu constatarea existenţei incomensurabilităţii. CONDIŢII DE REALIZARE A COMUNICĂRII INTERCULTURALE ŞI INTERIDEOLOGICE 1.

unul dintre cele mai mari pericole care pândesc cultura europeană este scepticismul. “Faptul că nu există adevăr atâta timp cât durează polemica nu implică inexistenţa lui totală” (ibidem). la urma urmelor. putând fi considerat de la sine înţeles. Referindu-se la principiul pluralismului paradigmatic. pericolul care ne pândeşte nu constă doar în degradarea gândirii noastre. pe atât de steril. în trivializarea demersului şi în abdicarea de la condiţia de analişti lucizi – adică doar în împărtăşirea unei mode intelectuale. 593). Boudon avertizează asupra fundăturii teoretice în care ne conduce acesta. Termenul desemnează “acele situaţii în care un enunţ adecvat local este fals global sau reciproc (cf. p. 17). adică prizonierii aceleiaşi “iluzii metodologice”: “prezenţa unui a priori deopotrivă implicit. Boudon îi vede pe Kuhn şi Feyerabend. El te duce foarte repede la acel ‘totul e bun’ adică.Altfel spus. critica pe care Boudon o face pluralismului cultural şi relativismului rezultat din aceasta nu e suficient de convingătoare 1 . iar această ipoteză (pe care noi o considerăm neconfirmată) îl face să considere “iluzia” kuhniană drept ilustrare a paradoxului de compoziţie. precum şi pe “antropologii ştiinţei” în aceeaşi găleată. care ajunge să “ne confirme ceea ce credem sau ştim din totdeauna” (ibidem). În final. Într-adevăr. Argumentul cel mai tare împotriva “relativismului lui Kuhn şi Feyerabend” este aşa-numitul “paradox de compoziţie”. Pericolul mai constă şi în sterilitatea demersului teoretic. care ajung la concluzia că “noţiunea conform căreia ar exista o realitate out there (în afară) este o simplă iluzie: ‘faptele’ sunt ceea ce savanţii consideră drept fapte” (ibidem). În aceeaşi manieră critică Boudon şi poziţia “antropologilor ştiinţei”. precum şi la implicaţiile sale filosofice: “Sloganul pluralismului cu orice preţ este pe cât de facil şi superficial. şi totuşi încărcat de sens: singura realitate este aceea a momomentului” (ibidem). exemplul mecanizării. p. care local desfiinţează locurile de muncă. Boudon consideră că “ei reifică momentanul în dauna procesului şi iau proprietăţile instantaneului drept proprietăţi ale procesului” (8. iar global produce locuri de muncă). la scepticism” (1. Din păcate. Raymond Boudon încadrează această iluzie în eroarea epistemologică pe care o numeşte misplaced concreteness 136 . În viziunea sociologului francez. În ce constă el? Fiind convins că atât Kuhn cât şi Feyerabend 2 sunt prizonierii unei “iluzii metodologice”. Lucrările lui Kuhn şi Feyerabend oferă astfel un exemplu remarcabil de paradox de compoziţie de tip diacronic (ceea ce este adevărat acum poate fi fals în timp şi invers)” (ibidem).

Din punct de vedere psihologic. că s-ar manifesta convingător un progres în obiectivitate. Faptul că astfel de erori epistemologice se produc adesea este indiscutabil. căruia îi atribuim paternitatea conceptului a treia cultură. la fel de îndreptăţit. Fred L. el este considerat un “guru” al comunicării interculturale. post-pozitiviste) nu se poate realiza la nivelul sociologiei cunoaşterii 3 . trebuie să constatăm că ne aflăm nu în faţa unei probleme “teoretice”. În mediile academice din SUA. Pe de altă parte. avem pretenţia să înţelegem de ce: de ce “este absurd să pretindem că ele reprezintă regula”? Episodul Boudon este instructiv din punct de vedere epistemologic. Nobleza C. 137 * . à la long (de-a lungul istoriei ştiinţei sau în procesul istoric al cunoaşterii). Asuncion-Lande predă Comunicare interculturală la University of Kansas. Boudon nu aduce nici un argument consistent în favoarea tezei sale conform căreia. Feyerabend şi a “discipolilor lor” la capitolul “concreteţe inoportună”. Îl putem bănui şi noi. Casmir este profesor în cadrul Departamentului de Comunicare de la Pepperdine University din Malibu . Până la urmă. Boudon nu ne poate asigura împotriva relativismului şi scepticismului. iar colaboratoarea lui. Cu formulări de genul: “Pare sigur că asemenea cazuri pot avea loc. Dar este absurd să pretindem că ele reprezintă regula” (ibidem). Această încadrare contrazice flagrant constructivismul din opera celor doi autori. pe Boudon că introduce pe uşa din spate “un a priori deopotrivă implicit şi inocent”. mai de plano. El ne dovedeşte că respingerea critică a relativismului “noii epistemologii” (post-structuraliste şi. Ca problemă practică o tratează şi Fred Casmir * . Boudon ne dovedeşte că pluralismul paradigmatic nu poate fi întors în direcţia “unităţii” nici măcar din perspectiva sociologiei cunoaşterii. ci a uneia “practice”. intraductibilitatea şi incomunicabilitatea dintre paradigme “nu reprezintă regulă”. în continuare îl vom invoca doar pe Casmir.(concreteţe inoportună) şi care ar consta în faptul că “o certitudine hiperempiristă faţă de real produce o viziune deformată a realului” (ibidem). ar fi mai confortabil să credem că incomensurabilitatea. Kuhn ne-a atras atenţia că o paradigmă este irefutabilă la nivelul cunoaşterii ştiinţifice. Din raţiuni care ţin de “economia discursului”. Dar este discutabilă încadrarea lui Kuhn.California. s-ar impune existenţa adevărului sau a unei realităţi out there. Dar atunci când renunţăm la confortul psihic şi vrem să cunoaştem.

multiculturalismul şi interculturalismul (în care vedem “cântecul de lebădă” al multiculturalismului) rămân prizonierii paradigmei lui “sau-sau”. cei doi autori publică. Asuncion-Lande. de-a lungul cursului. “dialogul surzilor”). pe care o considerăm a fi co-generatoare a conflictelor identitare ce au traversat istoria de până acum (inclusiv istoria Europei) 5 . Am văzut. cu un bagaj de experienţă (inter)culturală pe care numai Statele Unite ale Americii îl pot oferi. a eurocentrismului). Venind dintr-un orizont de viaţă sui generis. inerente pluralismului cultural. cât eşecurile şi incertitudinile pe care aceasta le-a lăsat în urmă. construirea paradigmei şi abordările metodologice” (10.2. A TREIA CULTURĂ ŞI SCHIMBAREA REFERENŢIALELOR Problema depăşirii barierelor de comunicare. prin aceasta. aşa cum iarăşi am văzut. Dar. democratice şi decentrate (eliberate din capcana etnocentrismului – respectiv. de pildă. studiul “Comunicarea interculturală revizuită: conceptualizarea. că o serie de abordări de până acum nu au oferit soluţii practice pentru depăşirea barierelor în comunicare şi a surogatelor de comunicare interculturală (de pildă. Unghiul din care Casmir atacă problema este cel al respingerii dominaţiei/aservirii culturale. el depăşeşte limitele tot mai evidente ale multiculturalismului şi interculturalismului. Casmir şi Nobleza C. dar şi invers: poate transforma imposibilul în posibil. cum sunt cele ce convieţuiesc în societatea americană 4 . Dacă aceste abordări nu vor fi ele însele depăşite. Noutatea pe care o aduce Casmir stă în faptul că modelul său analitic este formulat în termenii paradigmei “şi-şi”. schimbarea paradigmei poate preschimba posibilul în imposibil. 278-309). Când spunem că acest obiectiv este o “enormitate” vrem să spunem nu că ar fi o imposibilitate. el încearcă să găsească oportunităţile pentru dezvoltarea mutuală a unor culturi aflate în interacţiune proximală. în 1990. 138 . adică în afara paradigmei “dominaţie-aservire”. ci că se află la graniţa dintre posibil şi imposibil. unificarea culturală a Europei în termeni democratici. După ce face o recenzie a antecedentelor în teoretizarea comunicării interculturale. în direcţia unei comunicări autentice este abordată ca problemă practică (deşi soluţionată cu mijloace teoretice) de Fred L. pp. multe obiective politice dezirabile vor rămâne simple aspiraţii. Casmir constată că trebuie să reţină cu titlu de inventar nu atât succesele teoretizării. curente de gândire pe care mulţi autori le consideră “ultimul cuvânt” al abordărilor postmoderne. În viziunea noastră. apare ca o enormitate.

câteva trăsături caracteristice ale celei de-a treia culturi: 139 . capacitate specific umană. La a treia cultură se ajunge în mod necesar sub presiunea unei situaţii obiective şi constrângătoare: situaţia în care persoane nesimilare din punct de vedere cultural sunt constrânse să contribuie la îndeplinirea unor sarcini asupra cărora au căzut de acord că trebuie îndeplinite. de adecvare reciprocă. uneori chiar opuse. După Casmir. este posibilă construirea unor situaţii concret-istorice în care comunicarea interculturală să devină autentică. un cadru unic pentru această interacţiune. Principala concluzie a analizei sale este că. ci produsul “armonizării” reciproce a acestora. Casmir caracterizează cea de a treia cultură ca pe o “subcultură de situaţie”. De aceea. cu titlu de presupuneri. să nu se reducă la un simplu import/export de tehnologie.O astfel de paradigmă credem că putem “citi” în teoria lui Casmir. În cadrul eforturilor comune. Astfel de situaţii sunt descrise cu ajutorul conceptului de “a treia cultură” 6 . cea de a treia cultură nu este un simplu rezultat al fuziunii dintre două sau mai multe entităţi. mai cuprinzătoare decât cele originare. studiul separat al culturilor originare nu ne va releva regulile de bază ale comunicării din cadrul celei de-a treia culturi. 2. la a treia cultură nu se ajunge nici prin perfecţionare spirituală. indivizii acumulează o experienţă a aspectelor comune. în cadrul căreia persoanele aflate în interacţiune îşi pot ajusta comportamentul temporar atâta timp cât încearcă să atingă scopuri comune. cele originare pot comunica între ele mai eficient decât atunci când lipseşte o a treia cultură. Conceptul de “a treia cultură” Deşi pornesc de la percepţii şi comportamente diferite. iar rezultatul lui poate fi văzut ca o perfecţionare spirituală). În urma co-joncţiunii celor două culturi se naşte o a treia cultură.1. În cadrul celei de-a treia culturi. care ulterior le poate servi ca punct de pornire pentru noi interacţiuni. care va fi împărtăşită de ambele părţi (de indivizii proveniţi din cele două culturi). datorită capacităţii de a sintetiza. care devin componentele unui întreg coerent. Casmir avansează. nici doar pe calea educaţiei (deşi educaţia poate sprijini acest proces. Astfel. prin interacţiunea lor. indivizii ce aparţin la două culturi îşi creează.

1. “are abilitatea de a-şi suspenda identitatea culturală. sensibilitate culturală. Ea este devotată prezervării diferenţelor fundamentale. spune Casmir. 295). Este expansivă. 2. instituţionale sau mediatice). Îşi poate lărgi graniţele contextuale. 4. i) Perspectiva filosofică şi psihologică pe care individului şi-o formează în a treia cultură depăşeşte limitele culturii sale de provenienţă. care îi îmbogăţesc relaţiile interpersonale. un translator al mesajelor expediate şi un interpret al celor primite. bazate pe diversitatea umană şi pe imprevizibilitatea evoluţiei umane” (10. Acest individ. cât şi ale ambilor referitoare la situaţia care îi obligă la colaborare şi comunicare interculturală). Este deschisă. 3. totodată. El devine un gardian al fluxului de comunicare interculturală. iii) comunicarea mediatică. înţelegere empatică şi spirit inovator. 140 . Un astfel de individ va servi drept legătură. concomitent. realism faţă de valorile şi atitudinile culturale. facilizator şi catalizator pentru schimburile dintre culturi. premise ale comunicării interculturale efective. Este sensibilă la provocări. Astfel de atribute individuale sunt. necesare pentru alinierea percepţiilor şi aşteptărilor participanţilor (atât ale unora cu privire la alţii. Ele se referă la o persoană a cărei identitate este fondată pe diversitatea şi universalitatea formelor culturale şi a condiţiilor de viaţă umană. Este orientată spre viitor. fiind în stare să includă noi situaţii de comunicare (individuale. ii) comunicarea organizaţională. p. precum şi factori stimulatori pentru contactele şi schimburile transculturale. Orientarea spre viitor determină atitudini anticipative (raportate la eventualitatea unei situaţii şi a unei comunicări sporite). A treia cultură marchează mai degrabă începutul decât sfârşitul unei întreprinderi comune. dar se dedică şi descoperirii de similarătăţi esenţiale. astfel încât să creeze noi forme de realitate. organizaţionale. Mentalul său se caracterizează prin flexibilitate cognitivă. O astfel de persoană. produs al “sinergiei culturale”. O conceptualizare a ideii de “a treia cultură” ar trebui să includă trei niveluri de analiză: i) comunicarea individuală. a fost surprins de mai multe conceptualizări 7 . Răspunde la noi solicitări provenite din ajustările şi reajustările continue. Ea este capabilă să absoarbă noi elemente şi. să se dezvolte.

ii) La nivelul comunicării organizaţionale, exemplul cel mai bun este familia americană, care îl pregăteşte pe copil pentru viitoarele interacţiunii transculturale (de pildă, pentru căsătoria cu un partener care are un alt bagaj cultural). Familiile multiculturale conduc adesea la construirea unei “a treia culturi familiale”. Dacă cei doi soţi au fost pregătiţi pentru o relaţie interculturală, ei sunt tentaţi să-şi creeze propriile tradiţii, sisteme de valori, moduri de operare şi structuri de interese – toate, bazate pe unele componente similare, dar şi pe foarte multe componente diferite. Acest mod de dezvoltare culturală se transmite, de regulă, copiilor 8 . Dar familia nu este singurul exemplu semnificativ: în ultimele două decenii, o serie de autori au relevat în studiile lor faptul că organizaţiile se angajează în activităţi şi îşi organizează comportamentul într-un mod foarte apropiat de cel al culturilor “naturale”. Deşi aceşti autori tratează organizaţiile ca pe nişte culturi 9 , ei nu oferă soluţii convingătoare la problemele ce apar atunci când mai multe organizaţii sunt obligate să interacţioneze în acelaşi spaţiu, aflându-se în competiţie pentru aceleaşi resurse limitate. iii) Înţelegerea comunicării interculturale presupune abordarea unor fenomene cum sunt comunicarea, puterea, formarea statului, dar şi înţelegerea modului în care aceste fenomene se interrelaţionează. Innis (12) a încercat să clarifice rolul comunicării şi al modelelor economice în dezvoltarea diferitelor imperii, bazându-se pe analiza modului de folosire a limbajului şi a mass media într-o cultură. McLuhan (13, 14) a preluat aceste subiecte de la mentorul său, dar s-a lăsat fascinat de abordarea tehnologică a comunicării interculturale. Conceptul de “sat universal” ocoleşte problematica celei de a treia culturi (posibilitatea, necesitatea şi modalitatea de realizare a acesteia). Opera lui McLuhan sugerează că inovaţiile tehnologice vor rezolva toate dificultăţile comunicării interculturale (şi internaţionale). Această idee a fost atacată de autori care criticau determinismul tehnologic 10 (Benson – 15, Clegg şi Dunkerby – 16, Giddens – 17 şi Hawes, 18). Singurul care a abordat, în anii ‘60 şi ‘70, problema interculturalităţii din altă perspectivă a fost Ong (19, 20), care a explorat mai îndeaproape relaţiile dintre limbaj, specificul oralităţii, alfabetizare şi “cea de-a doua realitate” (sintagmă care se referă la mass media electronice) – pe de o parte – şi schimbările culturale sau schimbarea societăţii – pe de altă parte.

141

Analize mai recente ajung la concluzia că schimbările tehnologice contemporane, cu impact asupra mass media duc spre o “privatizare” a vieţii în detrimentul interacţiunii sau spre răsturnări culturale majore. În cartea sa din 1985, No Sense of Place / Fără simţul locului (21), Meyrowitz insista, cu referire la SUA, asupra unor mari schimbări culturale datorate mass media: ele au sfâşiat cortina dintre scenă şi culise (în sensul lui Goffman, 22, 23). Meyrowitz arată că nu mai avem o înţelegere a locului nostru specific în timp şi spaţiu – implicit, nu mai există o “cunoaştere privilegiată”. Indiferent de vârstă, sex, educaţie, oricine poate şti aceleaşi lucruri în acelaşi timp, doar stând în faţa televizorului. Mass media creează iluzia de interacţiune, când, de fapt, publicul nu are decât o alternativă: să accepte sau să refuze. Ori de câte ori sunt utilizate mass media, şansa dezvoltării unei a treia culturi este mai scăzută în raport cu şansele care există în familii sau culturi tradiţionale. Mass media înlocuiesc vechile autorităţi cu altele noi, fără ca acceptarea acestora să fie argumentată. Instituţiile mass media le dau girul de autoritate unor persoane în funcţie de poziţia acestora în cadrul acestor instituţii, exact cum procedau fostele case regale (Jamnson, 1985). Noii “mari preoţi” ameninţă cu “distrugerea noii lor culturi” dacă nu vor fi protejaţi în faţa “duşmanilor neprincipali”. Modelul folosit de mass media în ceea ce priveşte organizaţiile industriale este unul de confruntare şi înlocuire, de distrugere a vechii culturi în numele unui “mai bine” care este definit întotdeauna de către cei puternici. Astfel de strategii sunt interpretate deseori ca “acte imperialiste”, “construire de imperii” etc. Strategiile de înlocuire sunt foarte asemănătoare cu cele de cucerire, utilizate în trecut, chiar dacă par mai subtile. De altfel, ele nici nu pot trece neobservate, din moment ce apar tot mai mulţi agenţi de control ai schimbării culturale. Aceste strategii ocolesc calea mai dificilă: cea a construirii celei de-a treia culturi. De pildă, în India, birocraţia este, pur şi simplu, birocraţia britanică (colonială), fiindcă modalitatea britanică de funcţionare culturală este singara care poate înmănunchia multitudinea de culturi din statul modern Indian. Hulita “moştenire colonială” substituie cea de a treia cultură, care încă nu a fost construită. Situaţia e similară cu cea din SUA, unde se încearcă redefinirea rolurilor culturale ale bărbaţilor şi femeilor. Scopul multora dintre cei preocupaţi de această problemă este “egalitatea cu bărbaţii” – egalitate bazată pe un sistem de valori elaborat de bărbaţi. Nici o mişcare de manifestare a femeilor nu şi-a propus, până acum, construirea unei a treia

142

culturi, ca punct de pornire în lupta pentru emancipare. În opinia noastră, un astfel de ţel ar fi mult mai neliniştitor pentru bărbaţii “sexsişti” şi, în general, pentru toţi “conservatorii”, căci el ar presupune o redefinire culturală a întregii societăţi, ceea ce ar echivala cu schimbarea ordinii în vigoare, cu o revoluţie socială. Scopul celei de a treia culturi nu este, însă, de a modifica raporturile de dominare şi control în favoarea celor dominaţi, ci un scop mutual benefic – sporirea controlului asupra mediului şi a încrederii reciproce. A treia cultură favorizează o continuă creştere, cu minimum de efort şi de confruntare, căci până acum, efortul depus în confruntarea cu ceilalţi a fost mult mai mare decât efortul depus în confruntarea cu problemele (materiale, intelectuale şi spirituale). De aceea, problemele continuă să existe – atât în noi şi între noi, cât şi în jurul nostru. Considerăm că analiza atentă a celei de-a treia culturi, a raţiunii-de-a-fi a acesteia, este foarte importantă pentru dezvoltarea umanităţii. Ea devine o problemă presantă tocmai datorită faptului că a început să fie conştientizată importanţa majoră a importului/exportului cultural. Pe de o altă parte, acest proces este perceput ca “viol cultural” (vezi filmele companiei Walt Disney), pe de altă parte, reacţia indusă de această percepţie poate să ducă fie la conflicte majore (vezi Războiul Golfului sau intervenţia NATO în Iugoslavia), fie la strategii nebuneşti, inspirate de teama în faţa “imperialismului cultural” (vezi “revoluţia culturală” a lui Mao sau naţionalismul desuet al lui Ceauşescu). În viziunea noastră, aceste efecte sunt produsul întâlnirii dintre o prezenţă şi o absenţă: prezenţa ideii de “determinism cultural” şi absenţa ideii de “a treia cultură” – implicit, a efortului constructiv pe care această idee îl induce şi îl presupune. O altă raţiune-de-a-fi a celei de-a treia culturi vine din marele său potenţial de dezvoltare. Lipsa unui efort constructiv în scopul unei comunicări autentice între culturi este una dintre sursele subdezvoltării. După cum arată Brishin (1981), organizaţiile care cheltuie milioane de dolari pentru a trimite oameni la specializare în străinătate nu şi-au dezvoltat strategiile şi mijloacele pentru valorificarea experienţei celor întorşi acasă. În lipsa strategiilor de reintegrare (care ar presupune re-organizări instituţionale), cei întorşi nu-şi pot valorifica noua cunoaştere şi nu-şi pot impune noile valori profesionale. Este una dintre cauzele “exodului de creiere” din lumea a treia: cei întorşi acasă se reîntorc în Occident, ceea ce păgubeşte încă o dată ţările în curs de dezvoltare (Glaser, 24). O respingere similară resimt şi americanii de culoare care încearcă să se “repatrieze” (Gudykunst şi Kim, 25).

143

Se poate afirma, totuşi, că evoluţiile economice şi politice ale lumii de azi merg în direcţia impunerii strategiilor pentru a treia cultură. Semne există, spre deosebire de primii misionari creştini, misionarii de astăzi ai Occidentului nu mai sunt vârful de lance al unei comunicări univoce, ci al eforturilor de dezvoltare şi implementare a unor modele interacţionale, bazate pe respectul faţă de tradiţiile culturale locale, deşi sunt dornici să implementeze anumite schimbări (Richardson, 26). Americanii folosesc, pentru medierea negocierilor cu concernele japoneze, cetăţeni americani de origine japoneză, la a doua sau la a treia generaţie. Ei sunt consideraţi “intermediari naturali”, iar noi îi putem privi ca pe nişte exponenţi ai celei de a treia culturi. Purtători ai unei a treia culturi sunt şi antropologii şi etnografii, care în lipsa acesteia nu ar putea cerceta o cultură diferită. Dar ei au probleme de comunicare cu acei colegi ai lor care nu au o experienţă interculturală (vezi Clifford şi Marcus, 27). Toate aceste experienţe conduc la concluzia că strategiile de înlocuire nu sunt productive, că ele duc la eşecuri în comunicarea culturală, la efectul de respingere şi chiar la conflicte. Experienţa Bisericii Catolice sau cea a Organizaţiei Naţiunilor Unite (vezi Magee, 28) este utilă în studierea obstacolelor de comunicare şi poate fi o bună bază pentru teoria celei de-a treia culturi. Din dezvoltările lui Casmir şi din analizele prilejuite de ele se desprind nu numai concluzii, ci şi întrebări: 1. Este posibil şi necesar să se elaboreze un cod etic al comunicării interculturale? 2. Care ar trebui să fie scopurile cercetării comunicării interculturale? 3. Cum trebuie să abordăm în mod practic comunicarea interculturală, având în vedere că o comunicare etică şi eficientă depinde de toţi participanţii la o cultură (nu doar de reprezentanţii ei)? 4. Are cineva dreptul de a-şi impune propriile standarde de comportament comunicaţional, dacă ţinem cont de faptul că schimbarea comportamentului comunicaţional înseamnă schimbare culturală (şi echivalează cu un “viol cultural”)? Întrebările de mai sus sunt vitale pentru o posibilă teorie a comunicării interculturale sau, altfel spus, pentru o eventuală teorie unificată a comunicării, care să pună în evidenţă condiţiile de posibilitate ale unei comunicări în acelaşi timp eficiente şi etice. Ele nu sunt inocente din punct de vedere epistemologic, căci se ridică în interiorul unei paradigme teoretice în care presupoziţiile “abordărilor riguroase” sunt părăsite. În interiorul idealului hilbertian de inteligibilitate, în paradigma pozitivistă, posibilitatea

144

în însuşi procesul comunicării. Implicit. precum şi activismul idealist şi utopic al “interculturalismului” sunt depăşite concomitent prin elaborarea unei viziuni în care subiectul uman (individual sau colectiv) poate construi un edificiu transcultural. Aceasta de vine o falsă problemă! În situaţia constrângătoare a “sarcinii comune”. impunerea unui astfel de cod tuturor culturilor – plecând de la ipoteza că ar fi posibilă o astfel de impunere (cel puţin unor reprezentanţi ai celorlalte culturi) – ar echivala cu un act de “imperialism cultural”. a unui cod transcultural al comportamentului comunicaţional? Dilema comunicării interculturale este pendent-ul dilemei fundamentale a pluralismului paradigmatic: este posibilă o “paradigmă transparadigmatică”? Dilema epistemologică evocă paradoxul lui Cantor: “o paradigmă a tuturor paradigmelor” echivalează. Ideea celei de a treia culturi are meritul de a anunţa o nouă paradigmă. constatativ şi contemplativ al “multiculturalismului”. În contextul epistemologiei post-pozitiviste. ca exterioare. cercetători sau lucrători din câmpul comunicării sociale) este de a facilita ajustările reciproce ale culturilor aflate în situaţia “sarcinii comune” (Casmir). Descriptivismul plat. răspunsul la întrebările de mai sus depind de soluţia la dilema fundamentală: este posibilă construirea unor standarde comunicaţionale transculturale. imuabile şi scoase din contextul comunicaţional. în chiar procesul comunicării. Altfel spus. Această percepţie este însoţită de sentimentul evidenţei doar în paradigma clasică. de a înregistra progresele obţinute şi de a-i ajuta pe participanţi să le conştientizeze. codul şi standardele se nasc de la sine. nu se mai pune problema ca unul dintre subiecţi să elaboreze un cod comunicaţional. Rolul specialiştilor în comunicare (academicieni. Asumarea 145 . Într-o astfel de paradigmă. cel puţin analogic. cu “mulţimea tuturor mulţimilor”. ca o cultură sau alta să-şi impună propriile standarde comunicaţionale. este greu de conceput un cod al comportamentului comunicaţional care să nu fie tributar unei anumite culturi. o “casă comună” în care comunicarea să poată fi eficace şi eficientă. fiind obligaţi să-şi adapteze referenţialele mutual şi “din mers”. Articularea ei era considerată o chestiune de timp.unei teorii generale a comunicării părea indiscutabilă. unde culturile sunt considerate în obiectivitatea lor. în care participanţii la comunicare sunt constrânşi să se angajeze la îndeplinirea unor sarcini comune. al pluralismului cultural şi al relativismului ce rezultă din teza incomensurabilităţii paradigmelor culturale.

Cum definim competenţa în comunicarea interculturală. la comunicarea socială în general. Aceasta. la cea interculturală şi interideologică în special. într-o lume tot mai interdependentă? 2. practicieni şi subiecţi angrenaţi în comunicarea interculturală? 4. totodată. nici un autor din domeniu nu enumeră comunicarea interideologică printre formele comunicării sociale. ci practic-nemijlocite. întrebările sunt altele – mai puţin încărcate teoretic şi cu răspunsuri mai uşor de găsit: 1. organizaţii şi state se 146 . Uniunea Europeană? Din momentul în care ne plasăm în noua paradigmă. demnitarilor şi politicienilor. de pildă. ci şi comunicative? Aceste întrebări nu sunt “teoretice”. capabile să utilizeze produsele cercetării – instituţii care să fie nu numai comunicaţionale. oare. Cum pot fi facilitate colaborarea şi comunicarea între cercetători. şi pentru că mulţi autori o consideră o specie a comunicării interculturale. prin valori de randament care sunt prezentate şi receptate ca valori de finalitate. Ce instituţii ar trebui să inventăm pentru a fi dispuse şi. Ce metode de instruire ar trebui dezvoltate pentru a forma această ccompetenţă? 3. legitimarea “de sus în jos” (Habermas).conştientă a noilor standarde reprezintă o bază de plecare pentru noi ajustări reciproce – şi aşa mai departe. este înlocuită cu legitimarea “de jos în sus”. Ce tipuri de cercetare ar trebui susţinute în virtutea utilităţii lor pentru alte culturi? 6. experţilor şi consilierilor. mai mult sau mai puţin profesional. După cum cititorul îşi va fi dat seama. ele ar putea sta la baza unei “fişe tehnice” a comunicării interideologice. sau prin intermediul unor valori de finalitate (Piaget) care vin din “cerul tradiţiei”. 2. Cum poate fi extinsă colaborarea pentru ca ea să incorporeze şi alte culturi? 5.2. Nu trăim. Ele se adresează cercetătorilor. În contextul societăţilor contemporane. tuturor celor care participăm. o epocă în care tot mai multe culturi sunt aduse în situaţia “sarcinii comune”? Ce reprezintă. se adresează nouă. Persoane. conceptul de “referenţial” ne permite desprinderea unor reguli de bază care să asigure eficacitatea acesteia. într-un proces în care comunicarea a fost deblocată. Schimbarea referenţialelor În ceea ce priveşte comunicarea interideologică. secularizate şi “dezvrăjite”.

în orice manifestare ideologică sau acţiune educativă. generate de operaţionalizarea conceptului de “referenţial” în contextul comunicării interideologice. comunicarea interideologică trebuie să ajungă la punerea în discuţie a referenţialelor. stă mărturie cu privire la progresele spectaculoase înregistrate în tehnicile comunicării sociale. comunicarea va rămâne fără rezultat (sau va avea rezultate neaşteptate). se numeşte Public Relations (Relaţii Publice). dacă vom continua să repetăm zilnic că “brazii sunt drepţi”. în mijloacele de informare. b) o discreditare reciprocă a ideologiilor concurente (asimilate de cei din tabăra concurentă unei utopii fanatice sau unui mijloc de manipulare).legitimează astăzi prin intermediul gestionării propriei imagini (expresie eufemistică. Acest sistem de inginerie socială. ale negocierii. c) neîncrederea în cei care se pun în slujba uneia dintre ideologii. Pentru a nu deveni o “comunicare” iluzorie. dacă se va rezuma la transmiterea unor cunoştiinţe. prelungită într-o neîncredere în instituţii. ne rezumăm la prezentarea câtorva reguli de bază. iar cei cărora ne adresăm îi vor vedea oblici. Deocamdată. care funcţionează de peste o sută de ani în Statele Unite ale Americii şi de peste cincizeci de ani în Europa Occidentală. În caz contrar. prin care se escamotează adevăratul conţinut al acestei activităţi: gestionarea reprezentărilor sociale). în termenii parabolei gonsethiene a brazilor înclinaţi. Vorbind metaforic. b) oamenii se vor întreba în sinea lor: “Ce interese or avea să ne mintă că brazii sunt drepţi?” sau. Aceasta este soarta pe care o întrevedem ideologiei unificării europene în aproape toate ţările care încă nu sunt memebre ale Uniunii Europene şi chiar în unele dintre ţările membre – desigur. 1. O vastă literatură. cum pot să creadă că brazii sunt drepţi?” Rezultatele unei astfel de “comunicări” pot fi: a) un dialog al surzilor. dacă actuala strategie va rămâne neschimbată. dar care nu acoperă nici pe departe practica din acest domeniu. lăsând neatins referenţialul. ale gestionării crizelor sau ale medierii conflictelor. nu vom obţine decât următoarele eventuale efecte psihologice: a) oamenii se vor enerva sau vor sfârşi prin a nu ne mai percepe apelul. teze şi teorii. 147 . Multe dintre aceste tehnici ar putea fi preluate cu folos în strategia de ameliorare a comunicării interideologice. în cel mai bun caz: “Ce naivi sunt. sau chiar a unor valori şi standarde comportamentale.

adică un proces de cunoaştere-comunicare la nivelul căruia se produce un discurs metacomunicaţional. oferind interlocutorilor standarde comunicaţionale comune.a.2. care aduce în discuţie orizonturile de viaţă şi orizonturile culturale ale interlocutorilor. Pentru aceasta este necesară introducerea testelor de limbaj. care cuprinde enunţuri normative ce pot contribui la reglarea conştientă a comportamentului comunicaţional. precum şi limbajele aferente acestora. paradigmele lor culturale şi refernţialele lor ideologice. 5. conform principiului plurimondismului. limbajul acestei ideologii este de neînţeles sau. Aceasta ar presupune: a) cunoaşterea pozitivă. comunicarea interideologică poate deveni metacomunicare. 4. concretă. în calitate de “grup mare”). în cel mai bun caz. singura care face posibilă intercunoaşterea şi care constituie o provocare pentru autocunoaştere. b) stabilirea referenţialului ideologic generat de fiecare orizont de viaţă – respectiv. fiind greşit înţeles. Comunicarea interideologică trebuie să urmărească traducerea reciprocă a limbajelor proprii ideologiilor implicate în “limba maternă” a fiecărui grup adresant. b) Un limbaj neutru nu există. de fiecare orizont cultural. 148 . În cercetările care urmăresc cunoaşterea gradului de eficienţă a comunicării interideologice trebuie să se depăşească iluzia că asimilarea vocabularului unei ideologii reprezintă un indicator pentru asimilarea ideologiei respective. a) Pentru grupurile vizate (deci care posedă o altă ideologie). este asimilat unui referenţial străin. În aceste condiţii. a testelor proiective ş. Acelaşi lucru trebuie făcut şi în legătură cu asimilarea tezelor şi teoriilor. 3. Mesajul ideologic trebuie diferenţiat în funcţie de grupul social căruia se adresează. a orizontului de viaţă specific fiecărui grup (inclusiv fiecărui popor. Comunicarea interideologică înseamnă comunicare filosofică.

Ultimul cuvânt (1). unghiul de atac pe care îl găsim la Casmir ni se pare a fi crucial pentru abordarea întregii problematici a unificării culturale la nivel european. Pe alocuri. studiul lui Mircea Flonta “Despre comparabilitatea şi incomensurabilitatea teoriilor ştiinţifice” (5. în volumul Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală (4. cele două condiţii nu pot fi satisfăcute simultan: ori se păstrează culturile originare dar lipseşte limbajul comun. nu pot fi îndeplinite decât alternativ: a) prezervarea culturilor originare şi b) existenţa unui limbaj comun. capitolul V din cartea lui Ilie Pârvu. La Casmir găsim un alt unghi de abordare a comunicării interculturale: este vorba despre o abordare “în spaţiu”. o face Andrei Marga în Filosofia integrării Europene (7. ori există un limbaj comun dar cu preţul sacrificării culturilor originare. Din “afacerea Sokal” se poate scoate un câştig nu numai didactic (un foarte reuşit seminar). elaborat sub direcţia lui Riva Kastoryano. Problematica este atât de complicată. pp. care credem că merită toată atenţia atât din partea “realiştilor”. În acest sens este interesant studiul lui Mircea Flonta.). Jean-Marc Ferry. din ani de studiu care nu au urmat prezentul curs sau de la alte facultăţi). care adaugă imperativul inter-cunoaşterii şi al comunicării reale între culturi. Studenţii s-ar putea erija în “avocaţi ai acuzării” şi. Abordarea “în plan” este proprie multiculturalismului. repspectiv. în “avocaţi ai apărării”. Feyerabend nu este tratată în acest curs. de la Fundaţia naţională de ştiinţe politice care fiinţează la Paris. Parcurgerea volumului este instructivă din mai multe raţiuni: e apărut relativ recent (1998). pp. id est cu preţul omogenizării şi uniformizării culturale (prin impunerea unei supra-culturi dominante şi a supra-limbajului aferent acesteia). de ordin formativ: se poate instrumenta un proces în care “boxa acuzaţilor” să fie ocupată de relativismul epistemologic. Un pas înainte l-a reprezentat interculturalismul. Pentru a putea deduce corect consecinţele teoriei lui Casmir este foarte important să înţelegem că cea de-a treia cultură nu înlocuieşte culturile originare. în absenţa ei. pp. care doar constată existenţa mai multor culturi şi recunoaşte legitimitatea acestui pluralism. ci dimpotrivă.161-167). “Afacerea Sokal şi critica relativismului epistemologic contemporan”. Emmanuel Decaux. încât suntem tentaţi ca în acest caz să asimilăm abordarea cu o “cale de acces” (cum spun arhitecţii şi constructorii). în cartea lui Andrei Cornea. ne aflăm în plin idealism etic. Pentru a ne convinge de acest lucru este suficient să parcurgem volumul colectiv Quelle identité pour l’Europe? (11).NOTE În ultimii ani asistăm la ascuţirea polemicii dintre cercetătorii care şi-au asumat relativismul cultural până la nivelul epistemologic al concepţiei lor despre lume şi cei care încearcă să salveze ideea de “realitate obiectivă” – implicit. Membrii “juriului” (în variantă nord-americană) sau “judecătorii” (în variantă europeană) pot fi tot studenţi (eventual. Marc Abélčs etc. cât şi din partea “relativiştilor”. 305-3279). 91-125). uneori de-a dreptul hilare. acest imperativ rămâne un deziderat pios dar irealizabil în actualul stadiu de universalizare a istoriei. Vrem să spunem că dacă abordarea unificării culturale nu va fi cea care trebuie. sau cu o “cale de atac” (cum spun juriştii). pentru a fi adus în faţa viitorilor cetăţeni ai Europei unite şi 5 4 3 2 1 149 . în acord cu cu proiectul politic al lărgirii UE şi unificării culturale a Europei). care ni se pare mai convingătoare. pe lângă CNRS (Consiliul Naţional al Carcetării Ştiinţifice). Teoria ştiinţifică (6. studiile aparţin unor cercetători recunoscuţi ai comunicării sociale şi unor specialişti avizaţi în problematica multiculturalismului (Dominique Wolton. în sfârşit. polemica a căpătat accente anecdotice. iar proiectul eurocraţilor nu va putea fi codificat în termeni de politici concrete. publicat ca studiu introductiv la una dintre puţinele lucrări apărute la noi în care se încearcă inferarea unor concluzii ontologice din polemica la care ne referim (2). cum s-ar exprima un arhitect. lucrurile stau astfel: naşterea spontană a celei de-a treia culturi face posibilă îndeplinirea simultană a două condiţii ale comunicării interculturale eficiente care. abordează multiculturalismul din perspectiva unui scop practic (construirea unei identităţi europene. contribuie la conservarea acestora (dar într-un context nou). În legătură cu cea de-a doua atitudine. Concepţia despre cunoaşterea ştiinţifică a lui Paul K. 212-257). Turnirul Khazar (7. volumul reprezintă o mărturie convingătoare a eşecului multiculturalismului ca tip de abordare a comunicării interculturale: el nu oferă căi credibile pentru întemeierea unei politici de cooperare şi nici pentru construirea unei identităţi supranaţionale care să nu presupună sacrificarea identităţilor naţionale. În opinia noastră. căile de acces la obiectiv nu vor exista. ci şi unul mai larg. precum şi paragraful “Parcelizarea ştiinţei: Kuhn şi Feyerabend”. iar nu “în plan”. este utilă consultarea lucrării lui Thomas Naegel. În esenţă. pp. Atunci când nu există o a treia cultură. De aceea. “Valabilitatea limitată a regulilor metodologice”. pp. Pentru cei interesaţi se recomandă studiul acestuia. O critică din altă perspectivă. pe cea de “cunoaştere obiectivă”. 99-116).

Lundberg.pentru a-i implica. ca actori şi beneficiari. Putnam şi Pakanovsky (36). Care trebuie să fie ea – ştim mai puţin. care ne arată “faţa nevăzută” (până acum) a gândirii lui McLuhan. de pildă. din iniţiativa unor colaboratori şi. singura cheie pe care credem că o deţinem este conştientizarea importanţei decisive a abordării. 31). a fiului său. studii de mai mică întindere şi chiar note răzleţe. unde găsim un alt autor decât cel al Galaxiei Guttenberg. Moore. În opinia noastră. Useem (29) şi preluată de Casmir în 1978 (vezi 28) nu se confundă cu noţiunea folosită de Lepenies. “omul universal” (Walsh. de stabilit dacă teoria lui McLuhan poate fi încadrată fără mustrări de conştiinţă la rubrica “determinism tehnologic”. Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (34) şi Familia interetnică în societatea civilă din România (35). între literatură şi ştiinţă (30). Martin (37) – apud 8. încă. în egală măsură. Este vorba. cuprinzând interviuri.. Un recurs convingător care atacă această încadrare este ultimul volum semnat de McLuhan dar publicat postmortem. rămâne. 33). mai ales. Craig. 10 150 . de Mass-media sau mediul invizibil (38). care defineşte sociologia ca o “a treia cultură”. “omul multicultural” (Adler. dimpotrivă. Useem şi R. Noţiunea de “a treia cultură”. în acest sens. aşa cum a fost ea lansată de J. 7 8 6 “Comunicatorul universal” (Gardner. sau Forst. A se vedea. ştim mai mult ce fel de abordare nu trebuie să fie. şi interesantele volume de studii psihosociologice coordonate de Ana Tucicov-Bogdan. desigur. 9 A se vedea. 32). Când spunem “calea care trebuie” nu ne situăm pe poziţia celui care este convins că deţine cheia.

1998. Editura ALL. Gudykunst. Benson – “Organizations: A dialectical view”. 5. 1997 8. Riva Kastoryano . Ong – The presence of the word: Some prolegomena for cultural and religious history. 20. Raymond Boudon – “Introducere”. Berkeley. K. Raymond Boudon – “Cunoaşterea”. Routledge & Kegan Paul. 555-600. R. Casmir. 9. J. 1977. 3. 1981. J. Editura ALL. S. McLuhan – Understanding media: The extension of man. Ong – Interfaces of the word. 1964. Paris. in “Communication Yearbook”. 1986 . pp. 17. 278-309. in Quarterly Journal of Speech. Y. Basic Books. 15. E. University of California Press. New York. W. Biblioteca Apostrof. 7. 12. New York. class. Bucureşti. H. Hawes – “Social collectivies as communication: A perspective on organizational behavior”. 1979. 2. University of Toronto Press. 1974 27.) – Communicating with strangers. Dunkerley – Organization. a II-a. Bucureşti. Harvard University Press. în Tratat de sociologie (coord. Glaser – The migration and return of professionals. E. 1997. pp. 4. Thomas Nagel – Ultimul cuvânt. Univeristy of Kansas. 19. L. 6. Bucureşti. 1974. New York. J. G-L-Regal.) – Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei. Fred L. 12/1990. ed.) – Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. Nobleza C. 1971. W. Addison-Wesley. Direcţii de reconstrucţie şi modele sistemice ale evoluţiei ştiinţei. D. Humanitas. Asuncion-Lande – “Intercultural Communication Revisited: Conceptualization. J. Cambridge. Turnirul Khazar. Ilie Pârvu (coord. M. W. Presse de Sciences PO. 1985. Gidden – Central problems in social theory. Paradigm Building. Nemira. K. in Administrative Science Quarterly. Y. Goffman – Relations in public. Reading. 1967. and Methodological Approaches”. Goffman – Frame analysis: An essay on the organization of experience. 25.Quelle identité pour l’Europe? Le multiculturalisme ŕ l’épreuve. W. 11. pp. 1978. 13. New Haven. Gheorghe-Sorin Părăoanu – Tranziţii ontologice. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Marcus – Writing culture: The poetics and politics of ethnography. and control. E. Ithaca. Columbia University. Ilie Pârvu. Clegg. 1998. pp. H. R. 1974.497-501. H. 21. New York. în Tratat de sociologie (coord. Împotriva relativismului contemporan. 26. 18. Clifford. 22/1977. Teoria ştiinţifică. 1970. Andrei Cornea. 14. . Bureau of Applied Social Science. Cluj. New American Library. J. Kim (eds. Oxford Univesity Press. 1981. Boudon). Ilie Pârvu (ed. 1980. 1-21. Yale University Press. 24. Meyrowitz – No sense of place. Boston. 60/1974. Richardson – Peace child. 10. Bucureşti. Cornell University Press.TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. New York. 1998. Glendale. Toronto. Bucureşti. Editura Politică. 22. A. Bucureşti. D. McLuhan – Culture is our business. Bucureşti. University of California Press. Innis – Empire and communications. 1997. 16. Andrei Marga – Filosofia integrării europene. Berkley. New American Library. Humanitas. 1972. M. 1997. Bucureşti. 1984. 23. G. Antologie. Boudon).

Beverly Hills. L. 1973.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România (studii şi cercetări). University Press of America. P. Moore. 1998. 31. Beverly Hills. Adler – “Beyond cultural identity: Rflections on cultural an multi-cultural man”. Paris. 2/1974. Lundberg. Ussem – “The interface of a binational third culture. J. 1996. Entre science et literature l’avinement de la sociologie. 130-143. 33. Sage. de ce? 2. R. J. J. 58/1962. Bucureşti. 29. M. Martin (eds) – Organizational culture. pp. 152 . in Fred L. Analizaţi trăsăturile “culturii a treia” (Fred Casmir) şi nivelurile comunicării sociale în care “a treia cultură” devine relevantă: comunicarea inter-individuală. R. Gardner – “Cross cultural communication”. ¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤ Răspundeţi la următoarele întrebări: 1. Ana Tucicov-Bogdan (coord. Walsh – International education in the community of man. 32. de ce? Dacă nu.) – Communication and Organizations: Interpretive approach. A study of the American community in India”. M. 23(1) / 1967. J. Pacanowsky (eds. Honolulu. L. Ana Tucicov-Bogdan (coord. G. L. 1985. Bucureşti. Forst.) – Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice). W. Casmir (ed. 1983. comunicarea organizaţională şi comunicarea mediatică. C. În ce condiţii îşi schimbă referenţialul un subiect (individ sau grup)? Arătaţi care sunt indicatorii unei schimbări reale de refernţial ideologic. Lepenies – Les trois cultures. F. 30.28. Useem. 37. 34. University of Hawaii Press. 1978. Louis. Marshall McLuhan – Mass-media sau mediul invizibil. Bucureşti. in Topics in Culture Learning. Editions de la Maison des sciences de l’Homme.). 1997. Fundaţia “Armonia”. Putnam. pp. 23-40. Sage. 1990. Magee – “Communication in international organization with special reference to the United Nations and its agencies”. Fundaţia “Armonia”. 36. J. 35. Washington . in Journal of Social Issues”. Intercultural and international communication. Editura Nemira. pp. 3. E. 38. C. in The Journal of Social Psychology. P. Care sunt argumentele pe care îşi bazează Rayomond Boudon critica relativismului cultural şi a scepticismului epistemologic? Vă conving aceste argumente? Dacă da.241256.

TEME PENTRU SEMINAR 1. formulaţi câteva dintre enunţurile de bază ale refernţialului. Luaţi cazul romilor şi răspundeţi la următoarea întrebare: există o opoziţie ireductibilă între integrarea culturală a unei comunităţi etnice şi prezervarea identităţii culturale a acesteia? 2. Aplicaţi conceptul de „a treia cultură” la analiza societăţii româneşti de astăzi. Arătaţi care este semnificaţia conceptului de “a treia cultură” (Fred Casmir) pentru o teorie democratică a globalizării şi în ce condiţii este justificat naţionalismul cultural. Încercaţi să identificaţi referenţialul ideologic al pensionarilor din oraşele României. Imaginaţi-vă cum se „vede” democraţia din interiorul acestui referenţial. ce politici aţi propune pentru schimbarea actualului refernţial al pensionarilor? 153 . 3. Dacă aţi fi consilier. Identificaţi noua perspectivă pentru unificarea culturală a Europei pe care ne-o propune teoria lui Fred Casmir. feriţi-vă de psihologizarea viziunii şi evitaţi judecăţile de valoare (fiţi obiectiv!).

1-21. „Solutions in Condensed Matter of Paradigm”. – Dicţionar de ştiinţe ale limbii. P. vol. Editura Humanitas. – Cum să faci lucruri cu vorbe. în Francoise Thom. all. Editura Nemira. Naratologia. 2/1974. 22/1977. Ernest – Civilizaţia română sătească. Editura Vremea. Editura Humanitas.I. J. Allan – Criza spiritului american. Bucureşti. ediţia a II-a. 1969. Berger. Bernea. Bloom. R. PUF. Antohi. – „Organizations: A dialectical view”. 1984. Bădescu. Lucian – Experimentul şi spiritul matematic. pp. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Mieke. 2002. Bidu-Vrânceanu. timp şi cauzalitate la poporul român. Ilie – Sincronism european şi cultură critică românească. Timişoara. 1968 Benson. în Rev. Angela et. Becker. J. Editura Institutul European. 2000 B Bal. 1. pp. „Coresi” S. 1993. Bucureşti. & colab. Editura Paralela 45. Bernea.. in Topics in Culture Learning. Bucureşti. 1D. Blaga. – „Beyond cultural identity: Reflections on cultural an multi-cultural man”. 2008 Balandier. Limba de lemn. Bucureşti.BIBLIOGRAFIE GENERALĂ A Adler. Bisho. Bucureşti. – Construirea socială a realităţii. Introducere în teoria naraţiunii. societate: proba limbii de lemn”. Bucureşti. 1991. – Fundamentele matematicii. Bădescu. Nonlinear phenomena. Laurence – L’analyse de contenu. 23-40.A. Ilie – Timp şi cultură. Editura Ştiinţifică. 1999. A. 2006. Bucureşti. O. discurs. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Azria. 2005. 1989. Bucureşti. Piteşti. 2006. Peter L. Editura C. Editura Humanitas.N. Bucureşti. Bucureşti. in Administrative Science Quarterly. Editura Amarcord. Austin. Sorin – „Limbă. K. Editura Univers. nr. Editura Ştiinţifică.L. 1997. Régine – Iudaismul. 154 . Georges – Antropologie politică. Psysica D. 1998 Bardin. Paris. Iaşi. Ernest – Spaţiu.

în Revista de filosofie. Dumitru – “Relaţiile Publice . Solomon Marcus). în vol. 2005. Anul II. 1996. în Revista de filosofie. Borţun. Angela – Privire filosofică asupra raţionalităţii ştiinţei. Editura Ardealul. Din istoria dialecticii marxiste. Borţun. Editura Academiei. pp. Bacău. 1985. pp. Editura Humanitas. 1973. Editura Ars Docendi. Borţun. Dumitru – „Obstacole în comunicare şi căi de depăşire a acestora”. Bucureşti. 2/1988. Botez. Dumitru – „Resetarea culturală a societăţii româneşti. Borţun. 2006. Dumitru – „Omogenizarea socială şi înflorirea personalităţii”. David – Plenitudinea lumii şi ordinea ei. Angela – „Categorii ale dialecticii la Engels”. Bucureşti. postmoderne. Dumitru – „Există o predispoziţie spirituală la totalitarism?”. 2002. p. nr. în Revue roumaine. Botez. Serie nouă. Editura Ştiinţifică. nr. Botez. în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Editura Academiei. nr. Angela – Arhitectura sistemului şi conceptele integrative blagiene. Bucureşti. Fundaţia Armonia. Dumitru – Bazele epistemologice ale comunicării. Botez. Editura Semne. 2/1991. Alexandru – „Raţionalitatea ştiinţifică şi dezbaterile contemporane”. Bucureşti. Poziţii ale filosofilor români”.o inginerie a legitimării în spaţiul public”. în volumul PR Trend. Bucureşti. coordonat de Ana Tucicov-Bogdan. Teorie şi practică în Relaţiile Publice şi publicitate. 6-8/1992. Botez. în Revista Română de Jurnalism şi Comunicare. Le langage comme indicateur du changement de referentiel ideologique. moderne. Paradigms of identity in managing social representations. Max – Fizica în concepţia generaţiei mele. Orientare critică în logica modernă. nr. 1/1994. Borţun. 5/1980. Bucureşti. Iaşi. 1995. 1998. Dumitru – Relaţiile publice şi noua societate. Bucureşti. Individual and specific signs. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană (ed. Editura Junimea. nr. 1/2007. Borţun. 155 . des cas dans la Roumanie post communiste”. Petre – Semiotică şi negaţie. Botezatu. Târgu Mureş. Dumitru – „Referentiel perceptif et referentiel ideologique. Angela – Concepte integrative: antice. Bogusłowski. Editura Accent. 2005. Botez. Angela – „Le nouveau paradigme spirituel du XX-em siecle”. Borţun. nr. 153-174. 1983. 2008. Bucureşti. 1987. Born. în vol. Cluj-Napoca. 1969. Andrzej – „O definţie a semnului şi problema transparenţei semnului”. Bucureşti. 21-29. Bohm. în vederea integrării ei în spaţiul de civilizaţie al Uniunii Europene”. Editura Politică. în Forum.Boboc. 61-72. 37-47. pp. Alma Mater. Angela – „Naşterea paradigmei culturale holist-complementariste în secolul al XX-lea. Editura Tritonic. în Societate şi cultură. Borţun. în vol.

vol. 2005. L’Harmattan. Jean – Imaginar şi creaţie. 278-309. Boudon. Fayard. Editura Paralela 45. Ernst – Eseu despre om. Ernst – Filolofia formelor simbolice. O introducere în filosofia culturii umane. Paris. Enescu. 555-600. 1992. Bucureşti. – „Intercultural Communication Revisited: Conceptualization. 43-45. Bourdieu. Raymond – L’art de persuader – des idees fausses. 1995. Humanitas. Raymond – „Cunoaşterea”. Editura Humanitas. 111-132 Bruckner. Claire – La communication professionnelle internationale. pp. Chazel. 158-180. Boudon. 2008 (vol. 156 . R.. Editura Cartea Românească. Roşca – personalităţi complementare ale filosofiei româneşti”. Fritjof – Taofizica. Boudon). O paralelă între fizica modernă şi mistica orientală. Boudon). Bucureşti. Humanitas. 75-86 C Capra. 1990. Editura Antet.Comunicare. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. coord. in Communication Yearbook. Un studiu de semantică şi logică modală. Boundon. R. Bucureşti. 45-61. 1 – Limbajul. Cătineanu. 1998. Boudon. pp. Fayard. cu un studiu introductiv de Gh. Bucureşti. Cum să trăieşti fără duşmani?. Chazel. Bouvier. Cazan. pp. 3 vol. Teorii. Boutaud. Bucureşti.A. Enescu şi Sorin Vieru. Raymond – L’ideologie ou l’origine des idees recues. Rudolf – Semnificaţie şi necesitate. Paris. 1982 Bourguignon. Francois – Cognition et Sciences sociales. Cluj. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. Raymond. 1994. Univeristy of Kansas. Bucureşti. în Tratat de sociologie (coord. – „Raţionamentul ecstatic. Editura Tehnică. Dumitru Ghişe şi Angela Botez.. în vol. Jean-Jaques . nr. Cassirer. Paris. Carnap. 1996 Burgos. Carlos – Călătorie la Ixtlan. în Revue francaise de Sociologie. XXVIII. Editura Dacia. Raymond – „Introducere”. 2 – Gândirea mitică). pp. 1997. pp. Bucureşti. Pascal – Melancolia democraţiei. Francois – „L’institutionnalisation de la sociologie de la connaissance aux Etats-Unis: l’apport de Gerard de Gre”. Bucureşti. Casmir. Gheorghe Al. Asuncion-Lande. Fayard-Le Seuil. 633-677. Editura Univers. 12/1990. D.Boudon. 1997. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. 1997. Paradigm Building. Fred L. Editura Cartea Românească. Bucureşti. Pierre – Ce que parler veut dire. coord. Cassirer. pp. metode şi aplicaţii. Bucureşti. Alban. Nobleza C. 45-94. Castaneda. 2003. Tudor – „Lucian Blaga şi D. 1995. semiotică şi semne publicitare. Gh. Paris.. fragiles ou douteuses. Presses Universitaires de France. pp. RAO International Publishing Company S. în vol. trad. 4/1987. Piteşti. în Tratat de sociologie (coord. formă specifică a raţionalismului”. Editura Tritonic. and Methodological Approaches”. 1972.

1999. Despre categorii de istoria artei. Berkeley. Brown & Benchmark. Ernest – Dicţionar de Filosofia cunoaşterii. Daniels. Bucureşti. Bucureşti.Cartea gesturilor. Mihai . 1986 Collett. Bucureşti. Vasile Sebastian . Dima. Meridiens Klincksieck. Arte. Editura ALL. Arhitectura discursului publicitar. Teodor – „Posibile semnificaţii ale Eonului dogmatic”. 2004. 1982. Bucureşti. – Writing culture: The poetics and politics of ethnography. 1997.Chelcea. Bucureşti. John – Bazele semioticii.Reprezentări sociale. H. Chomsky. E. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. 11-312. Iaşi.Stil. Editura Polirom. Culianu. pp. – Perspectives on Organizational Communication. nr. Croyances et ideologies. Idei. Sosa. Esquisse d’une interprétation”. – Images de la culture. 349-362. Third Edition. Constantinescu. Paul – Intoducere în filosofia sistemelor.. Spiker. 291-299 Constantinescu. Editura Ştiinţifică. 238-256. I şi II. 1996. Paul – Modelarea unitară a genezei şi dezvoltării sistemelor. Septimiu (coord. structură.. Academia "Ştefan Gheorghiu". Bucureşti. Barry K. 1996. Chombart de Lawe. J. D Dancy. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor. Cornea. l989 Deely. Jonathan. Editura Meridiane. 18 mai 1992. pp. 157 .) . trad. coord. Ion – Paradigmele comunicării de masă. Bucureşti. Editura Tehnică. and control. 1996. Madison / Wisconsin. Clegg. class. Editura Nemira. Mohamed – „Le fondamentalisme islamique.Comunicarea simbolică. Mariana Neţ. Antet. Cluj-Napoca. 67-86. Dunkerley. Paris. 1999 Deconchy. Editura Tritonic. Ioan Petru – „Sistem şi istorie”. Pierre – Societatea contra statului. 1997. Bucureşti. Marcus. Commantaire. G.. Été 2006. Editura Şansa. pp. – Organization. Bucureşti. Bucureşti. Editura TREI. University of California Press. Tom D. 1980. Petite Bibliotheque Payot. Volume 29 / Numéro 114. pp. Editura Univers. 1975 Drăgan. 1988. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. 2005. 42-50. Editura Dacia. Lorenz . 1983. 147-166 Cherkaoul. în vol. S. în Litere. Împotriva relativismului contemporan. Routledge & Kegan Paul.Comunicarea nonverbală în spaţiul public. P. Editura Trei. Boston. pp. Clifford. Peter . Paris. Dittmann. Bucureşti. Curelaru. 1970. Clastres. Bucureşti. Noam – Cunoaşterea limbii. 2006. Andrei – Turnirul Khazar. simbol. Jean-Pierre – Psychologie sociale.19 (52). Editura Cartea Românească. Gillo – Estetica mitului (De la Vico la Wittgenstein). Bucureşti. 121-199 Dorfles. pp. Dâncu. vol. D. 1994.

1967. Nicolae. Editura Paralela 45. Editions du Seuil. Editura Institutul European. 10/2007. vol. 1967. 2008. pp. Editura Moldova. Editura Academiei. în K. Engels. vol. 2007. Bucureşti. Florin – „Categoria de organizare”. în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice. 2 vol. Umberto – Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană. Opere alese în două volume. Editura Politică. Valentina. 1966. 9-26. a IV-a. Bucureşti. Schaeffer. Friedrch Engels. Bucureşti. Bucureşti. Paris. 1966. Eco. Tzvetan – Dictionnaire encyclopedique des sciences du langage. Ducrot. ed. Todorov. F Felecan. Editura Babel. Eco. 1998 Drăgan. Editura RAO. Ediţia a II-a. Mircea – Cosmologie şi alchimie babiloniană. Piteşti. vol. Engels. Eliade. Bucureşti. Friedrich – Dialectica naturii. Oswald. Eliade. II.. Jean-Marie – Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Umberto – Opera deschisă. Opere alese în două volume. Bucureşti. Ion – Comunicarea . 1996. 1991. în vol. Marinescu. ed. Editura Politică. Editura Politică. pp.Dobrescu.paradigme şi teorii. în vol. ed. E Eco. Editura Pontica.II. Editura TREI. Gallimard. Eco. Fr. în Karl Marx. Ducrot. Editura Politică. Ilie Pârvu). 1985. 1978. Ediţia a II-a. Archetypes et repetition. a III-a. Ioan. Probleme de logică. 1972. Bucureşti. Simona – Construcţia simbolică a câmpului electoral. Constanţa. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. nr. Friedrich – „Ludwig Feuerbach şi sfârşitul filosofiei clasice germane”. Mircea – Le mithe de l’eternel retour. Umberto – O teorie a semioticii. Friedrich – Anti-Duhring. Felecan. Bucureşti. Florin – „Trecerea de la concepţia structurală la concepţia 'organizaţională' – mutaţie definitorie în chimia actuală”. Engels. Engels. VIII. Paul – „Acţiunea comunicativă: o încercare de refundamentare a acţiunii sociale”. Iaşi. Friedrich – „Transformarea socialismului din utopie în ştiinţă”. Drăgan. Engels. Dragomirescu. nr. Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei (coord. Mihai – Ortofizica. Paul – „Şcoala de la Toronto. 9/2007. Bucureşti. încercare asupra lumii şi omului din perspectiva ştiinţei contemporane. Dobrescu. în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice. Ştefănescu. Ioana. Umberto – Tratat de semiotică generală. a II-a. Contribuţia lui Marshall McLuhan”. Bucureşti. Editura Politică. 158 . 2002. Drăgănescu. 1969. Perpelea. Editura Stiinţifică şi Enciclopedică. 1982. 41-56. Paris. 1996. Iaşi. Camelia. Beciu. Oswald. Bucureşti. 1981. Marx.

Mircea .C. Gavriluţă. 1997. 58/1962. F.Realitatea figurativă. 1988. Editura POLIROM. 1985. Florin – „Fizică şi filosofie. Iaşi. 1997. jocurile minţii şi lumile multidimensionale. John – Introducere în ştiinţele comunicării.1/1989. pp. Iaşi. G. Editura Meridiane.Felecan. Filosofia fizicii. Moore. Editura Politică. Fiske.Perspectivă filosofică şi raţiune ştiinţifică. Dumitru Ghişe and Angela Botez). Bucureşti. Editura Eurosong & Book. Editura Academiei.Un discurs despre discurs. Mircea – „Revoluţia modernă în fizică şi ideea relativităţii cunoaşterii la V. 1984. Lenin”.. 1982. Identitate. pp. Din istoria dialecticii marxiste. Georgiu. Foucault. 269-287. C. 2003. Bucureşti. Foucault. Spre un nou orizont categorial. în vol. în vol. Michel – „Truth and Power”. Panteon Books. vol. Mircea – „Semnificaţia filosofică a inegalităţilor lui Bell”. ed. Michel – Power/Knowledge. Editura Academiei. Florin – „Natura organizaţională a realităţii”. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.. I. E. Science (coord. 292-311. Selected Interviews and Other Writings. Cultură. 1981. cu un studiu introductiv de Mircea Martin. Bucureşti. New York. în vol. P. 2000. Bucureşti. J. Bucureşti. 14. Francastel. S. Editura Diogene. 9/1987. Editura Polirom. 1985. RAO International Publishing Company. Foucault. – „Cross cultural communication”. L. Sage. Felecan. Editura Politică. în Forum. Foucault. Michel – Ordinea discursului. Editura Politică. Forst. 1998. în Noexis. Felecan. pp. Grigore – Naţiune. Felecan.241-256. 1987. Florin – „Dialectica naturii din perspectivă contemporană” în Forum. Editura Academiei. G Gardner. Flonta. în vol. neclasic”. Bucureşti. 1972. pp. Martin. System. Florin – „Chemistry Today – Transition from Structuraliste to Organizationale Conception”. nr. în Forum. nr. Pierre . 1984. 2008. Flonta. 291-310. M. nr. Dialectics. Beverly Hills.. Bucureşti. Florian. 20-th Century Political Theory. Felecan. Bucureşti. Bucureşti. 1984. Michel – Cuvintele şi lucrurile. Lundberg. Louis. Bronner. J. Filosofia fizicii. in The Journal of Social Psychology. în vol. Radu – Antonio Gramsci – un marxist contemporan. R.. Nicu – Culianu. 159 . New York. Florin – „Fundamental Reality”. (eds) – Organizational culture. 7-8/1982. Flonta. Florin – „Dialectica raportului discret-continuu în ştiinţa contemporană”. Felecan.

17-18/1990. în Alternative ‘90. Goffman. pp. L. tome second: Pour une critique de la raison fonctionnaliste. – Relations in public. Gudykunst. Hachette. 1983. Kim. IV. 1974. 1975. Paris. Reading. John Wiley & Sons. New York. W. nr. 1956. Grigore – „Comunicare şi culturã: douã emisfere ale universului uman”. Paris. A.Georgiu. Ltd. New York. Laussanne. 1975. Gorcea. Greimas. Jacques – Semiotica pasiunilor.. 13/2008. Fayard. Editura Univers. 1993. 1987 Gonseth. Editura Politică. 171-199. Bucureşti. Editura Scripta. Toronto. Cambridge. Hampden-Turner. Editura Politică.497-501.3. – Dictionnaire raisonné de la théorie du langage. Bucureşti. Fontanille. Y. Glaser. Antonio – Opere alese. 1984. Y. – Central problems in social theory. Habermas. în "Audio Vizual Communication Review". 31-44 Gerbner.. Charles. Bucureşti. 2000. Habermas. in Quarterly Journal of Speech. Columbia University. Jürgen – Cunoaştere şi comunicare. Bucureşti. pp.. A. University of California Press. Grünberg. G. Hawes. Jürgen – Etica discursului şi problema adevărului. Chichester. 1987. (eds. J. 41-42. pp. Greimas. Bureau of Applied Social Science. – Frame analysis: An essay on the organization of experience. Paris. Courtés. Habermas. E. pp. Bucureşti. 2002. – Despre sens. Trompenaars. Gidden.. ediţie îngrijită de Sorin Paliga.I. Les Éditions de Minuit. 1997. 1983 H Habermas. How to create Wealth from Conflicting Values. 1979. Algirdas J. Editura Art. nr. 2008. Anthony – Consecinţele modernităţii. 1972. Greimas. Harvard University Press. Jürgen – Théorie de l’agir communicationnel. Editura All. 2000. Bucureşti. Addison-Wesley. New York. Giddens. Gramsci. C. 1969. De la stările lucrurilor la stările sufletului. Goffman. Gulian. în Revista Română de Comunicare şi Relaţii Publice. Singapore. L’âge d’homme. J. – The migration and return of professionals. Fons – Building Cross-Cultural Competence. Ferdinand – Le réferentiel. Ludwig – Axiologia şi condiţia umană. Goffman. Editura Albatros. Basic Books. – „Toward a General Model of Communication”. Jürgen – Discursul filosofic al modernităţii. Brisbarne. 1971. E.) – Communicating with strangers. Bucureşti. 160 . Bucureşti. 60/1974. W. Algirdas J. Berkley. univers obligé de médiatisation. tome premier: Rationalité de l’agir et rationalisation de la societé. Editura Politică. Editura Univers. Petru – „Despre demnitatea limbajului”. Bucureşti. Erving – Façon de parler. 1974. – Lumea culturii primitive. Weinheim. – “Social collectivies as communication: A perspective on organizational behavior”.

Kuhn. Editura Politică. Hawkeswoerth. Bucureşti. 1973. Bucureşti. 1965. Bucureşti. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică. Editura Polirom. I Iliescu. 1989. Hocke. Samuel P. 1972. W. Editura Polirom. Editura Enciclopedică Română. Editura Humanitas. Adrian-Paul – Filosofia limbajului şi limbajul filosofiei. Bucureşti. Harvard University Press. 1997. Huntigton. – Viaţa politică americană. – Essais de linguistique generale. Paris. Bucureşti. University of Toronto Press. Larson. Iaşi. Presse de Sciences PO. – Persuasiunea. Bucureşti. Bucureşti. Stephan – Introducere în filosofia matematicii. Editura Meridiane. 1972. 116-132 Le Goff. – Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale. Bayes. Cambridge. 334-359. Samuel P. Jakobson. Bucureşti. 1976. Alexandre – Etudes d'histoire de la pensée philosophique... Receptare şi responsabilitate. – Philosophy in a New Key – A Study in the Symbolism of Reason Rit and Art. Editura Meridiane. 2003. 161 . Jane H. Paris. Editura Antet. Geert – Managementul structurilor multiculturale. Mary E. pp. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiinţifică. 1998. Iaşi. Massechusetts. 1973 Hofstede. Bucureşti. L Langer. Toronto. Brigitte (edit. Gustav René – Lumea ca labirint. Editura Economică. Riva – Quelle identité pour l’Europe? Le multiculturalisme ŕ l’épreuve. Editura Antet. Rita Mae. Editions de la Maison des sciences de l'Homme. – Les trois cultures. Koyré. Bucureşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. globalizare şi democratizare. 1990. pp. – Paşi peste graniţe. în Tensiunea esenţială. Editions de Minuit. H. Entre science et literature l'avinement de la sociologie. 2004. Susanne K. Huntigton. pp.) – Gen. Charles U. J Jacob. Bucureşti. 13-33. Young. W. Bucureşti. Paris. Francois – Logica viului. Kőrner. 2004. Gallimard. 1996. Jaques – Imaginarul medieval. Paris. R. 1991. Samuel P. – Empire and communications. 1982. 1963 K Kastoryano. 1977. Software-ul gândirii. Thomas – „Noi reflecţii despre paradigme”.Heisenberg. Kuhn. Kelly. Innis. – Cine suntem? Provocările la adresa identităţii naţionale americane. 1942. Thomas – Structura revoluţiilor ştiinţifice. Lepenies. 1994 Huntigton.

1-2/2008.S. Washington . Solomon – Paradigme universale II. Iaşi. Karl. 162 . Editura Paralela 45. Engels. Marcus. Presa Universitară Clujeană / Cluj University Press. Editura Ştiinţifică. 2/1974. Ivana – Dialogistica şi reprezentările sociale. în Cybernetica. Bucureşti. 1998. Piteşti. Cluj. Linton. Editura Paralela 45. 1-2/2008. ed. Marx. Ioan – Lingvistică generală. Stephane – Logica dinamică a contradictoriului. 7-14. Editura Cartea Românească. 2005. Casmir (ed. Marcus. De la Platon la sfârşitul Evului Mediu. Bucureşti. Friedrich – Opere. Consecinţe filosofice ale tranziţiei (ediţie bilingvă). pp. Bucureşti. l997. 15-25. Ediţia a III-a. Marcus.Liberia. Lobiuc. pp.L. Crossprofessional and Cross-cultural Communication”. 2005. Editura Politică. Ralph – Fundamentul cultural al personalităţii. 1956. Marga. Marga. pp. – „Paradigmology and Its Application to Cross-disciplinary. Andrei – Religia în era globalizării. 292-305. XVII. Iaşi. Solomon – „Kurt Gödel şi prima problemă a lui Hilbert”. Friedrich – Ideologia germană. Andrei – „Filosofia ştiinţei la Lucian Blaga”. J. Markova. Timişoara. Andrei – Filosofia integrării europene. Intercultural and international communication. Mircea – „După Gödel”. nr. 1968. în Revista de filosofie. Anca – Europa şi întâlnirea religiilor. Cluj-Napoca. 136280. Biblioteca Apostrof. Iaşi. Georg – Ontologia existenţei sociale. Bucureşti. E. M Magee. Solomon – Paradigme universale. Editura Polirom. Editura Polirom. Karl. Piteşti. ed. Cluj-Napoca. De la transmiterea mecanică la interacţiune. 169-184 Lukács. Piteşti. Alain de – Cearta universaliilor. Marga. Marga. Editura Polirom. 2004. 2004. (ediţie bilingvă).. 2004. l962. 1997. Tomul LV. 198-244. Editura Fundaţiei pentru Studii Europene.). Marx. pp. Lohisse. Bucureşti. Solomon – Întâlnirea extremelor. Andrei – Die Kulturelle Wende. 3. Editura Politică. Editura Amarcord. Maliţa. vol.P. a II-a. Jean – Comunicarea. în vol. nr. Tomul LV. Editura Polirom. – „Communication in international organization with special reference to the United Nations and its agencies”. pp. Andrei – Relativism and Its Consequences / Relativismul şi consecinţele sale. în Revista de filosofie. Marga. 2007. pp. Marcus. Manolescu. Marga. Despre pluralismul religios contemporan. 2006. Bucureşti. Iaşi. 2005. Editura Paralela 45. a-II-a. M. Engels. Lupasco. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie. 1982. Editura Politică. Iaşi. Philosophische Konsequenzen der Transformation / Cotitura culturală. Maruyana. Cluj-Napoca. 2004. 63-80. Cluj University Press. Editura Institutul European. 41-62. 1982. University Press of America. Pornind de la un zâmbet. 1978. Andrei – Filosofia lui Habermas. in Fred L. 2006.

Ioan Cuza” Iaşi. 2008. Virgil – O teorie a secundarului. 2007. Mihaela – Convenio. 1985. C. 1964. – „An Approach to the Study of Communication”. – Ştiinţă şi umanism. pp. pp. Bucureşti. New American Library. Gesttalthoerie]. Morin. 1998. Newcomb. Meroi-Gourhan. Morris. Marshall – Understanding media: The extension of man. 258299 Meyrowitz. Editura Universităţii „Al.I. Vintilă – Antropologie. 331-339 [Susanne Langer]. pp. Iaşi. New York. Edgar – Le paradigme perdu: la nature humaine. Bucureşti. O 163 .Marx. Editura Politică. progres şi reacţiune. Editura Nemira. 393-400. pp. McLuhan. Editura Polirom. Moisil. Oxford Univesity Press. McLuhan. 1973. Mihaela – Drumul către autonomie. Thomas – Ultimul cuvânt. Editura Meridiane.vol.. Friedrich – Manifestul Partidului Comunist. pp. N Nagel. André – Gestul şi cuvântul. – No sense of place. 2004. Marx. Bucureşti. Czesław – Gândirea captivă. 1996. Editura ALL. Natura. Editura Alternative. 2 vol. Despre natură. Marshall – Mass-media sau mediul invizibil. 1986. 391-416 [Concluzii] Mureşan. McLuhan. Bucureşti. Bucureşti. New American Library. II. Karl – „Teze despre Feuerbach”. New York. Editions du Seuil. Literatură. MORPURGO-TAGLIABUE.170-184 [Psihologia formei. 1970. Bucureşti. Bucureşti. Karl. Iaşi. 373-375. 2003. ed. Paris. Guido – Estetica contemporană. vol. II. Bucureşti. Bucureşti. în Psichological Review. Editura Politică. Editura Humanitas. Constantin – Scrisori despre logica lui Hermes. Editura Alternative. Morin. 1969. 1996. Friedrich Engels – Opere alese în două volume. 1997. Valentin – Evoluţie şi progres în ştiinţă. vol. Mihăilescu. Iaşi. Bucureşti. cu un cuvânt înainte de Eric McLuhan şi Frank Zingrone. pp. Editura Meridiane. Miroiu. 1976. 60-62 [Boas. Cinci introduceri. Nemoianu. 1967. Relativismul estetic]. Charles – Fundamentele teoriei semnelor. T. J. femei şi morală. Gr. 1976 . Arta-limbaj]. a IX-a. Miroiu. Bucureşti. 60/1953. 1997. Engels. Editura Cartea Românească. Marshall – Culture is our business. Editura Fundaţiei pentru Studii Europene. 119-120 [Croce şi formaliştii. 1979. Editura Univers. Cluj-Napoca. Edgar – Paradigma pierdută. în Karl Marx. Editura Junimea. 81-82 [Kant]. 1999. 25-46 Miłosz. Editura Polirom. Noica. New York.

2006. Cornell University Press. E.) – Concepţii asupra dezvoltării ştiinţei. Oprea. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. O critică a noilor forme de putere în organizaţii. în vol.I. Editura ALL. Cluj-Napoca. 103-126. Din istoria dialecticii marxiste. 1998. Hartley. Bucureşti. Princeton. G. Direcţii de reconstrucţie şi modele sistemice ale evoluţiei ştiinţei. pp. 1977. John. Doru – Introducere în teoria relaţiilor publice. Oz. Editura Nemira. Editura Politică. Mihaela. 1974. Editura Dacia. 78-110 Ong. Codiţă. I – „Societatea”. Ong. – Interfaces of the word. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. P Pasti. Pawlowski. Ilie (coord. W. J . Ortega y Gasset. Editura Politică. University of Illinois Press. Martin. José – Velasquez-Goya. Bucureşti. Tim. Pârvu. John – Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile culturale. Bucureşti. vol. Ithaca. 157-163. J. 2000 164 . Institutul European. Gheorghe-Sorin – Tranziţii ontologice. Editura Humanitas. Ioan – “Existenţa. – Semnificaţie şi acţiune. Charles S. – Din spectacolul matematicii. cu o prefaţă de Andrei Marga. Miroiu. 1983. 29-206 O’Sullivan. 1990. Editura Academiei. Princeton University Press. pp. – „The Representational Model and Relevant Research Methods”. Ilie – Teoria ştiinţifică. C. pp. New Haven. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Peirce. Fiske. 1959. Peirce. Jean – Biologie şi cunoaştere. Cornel – România – starea de fapt. Ilie – Arhitectura existenţei. Iaşi. selecţia textelor şi traducere Delia Marga. Ilie (ed. Pârvu. Pârvu. 1981. Bucureşti. Danny. Bucureşti. – Collected Papers. Vladimir. Bucureşti. Saunders. 1987. Charles S.) – Istoria ştiinţei şi reconstrucţia ei conceptuală. Editura Politică. 1981. Osgood. Ilie (editor) – Epistemologie. Urbana. Editura Dacia. Mass. Montgomery. Antologie. Solomon Marcus). 1931. 1971. Păun. 2001. Editura Albatros. Pârvu. Bucureşti. 1972. 1997. în vol. Bucureşti. Bucureşti. (ed. Editura Meridiane. Bucureşti. Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană.Olivesi. Editura Polirom. în Elemente de fiozofia limbii. 1985.. 2007. – The presence of the word: Some prolegomena for cultural and religious history. 2005. Amos – How to cure a fanatic. W. Tadeusz – „Cultura ca sistem de semne”. Modalităţi de reconstrucţie şi modele sistematice ale structurii şi dinamicii teoriilor ştiinţifice. Yale University Press. Cluj. Pârvu. Ilie – „Dialectică şi structuralism în 'Capitalul' lui Marx”. 1990. Iaşi. Pârvu. Cambridge. Editura Tritonic. Părăoanu. pp. Harvard University Press. Orientări contemporane. 1967. Stephane – Comunicarea managerială. 1978. vol. esenţa şi manifestările limbii”. în Trends in Content Analysis. Pop. Editura Humanitas. Piaget.

Popper. Stengers. Ferdinand de – Curs de lingvistică generală (publicat de Charles Bally şi Albert Riedlinger). 1996. Sage. Karl R. 165 . Sebeok. G-L-Regal. New York. E. Putnam. Sfez. Alfred – Der Begriff der Natur in der Lehre von Marx. 1974. 1988. Glendale. 1983. Paris. Edward – Language. Editura Amarcord. 2005. Editura Univers. pp. K. – Semnele: o introducere în semiotică. Editura Polirom. Sălăvăstru. Thomas A. 1998. Iaşi. Editura Ştiinţifică. Editura Humanitas. 1993. Perspective logico-semiotice asupra retoricii. Editura Humanitas.) – Communication and Organizations: Interpretive approach. Beverly Hills. 2002.A. Jean-Francois – Cunoaşterea inutilă. Polirom. Brave and World. R Richardson. Iaşi. Daniela – Semiotică. Editura Irecson. Iaşi. simboluri în societatea contemporană. 1986. Frankfurt am Main. Ion-Ioviţ – „Etheronics – A Posible Reapraisal of the Ether Concept”. S Sapir.Popenici. Paris. Ryle. Nathan. nr. Revel. 53-114 Popescu. 1995. Studii şi cercetări în fizică. Schmidt. Iaşi. Daniela – Semiotica discursului ştiinţific. Bucureşti. 1999.. Editura Institutul European. Russell. Segalen. Bucureşti. Monique – Mituri. Verlag. 2001. Jean-Francois. Rovenţa-Frumuşani. Ilya. 2000 Segré. Penguin Booke. Harcourt. Bucureşti. Lucien – Simbolistica politică. 1966. Pacanowsky. Isabelle – Temps et Eternite. Ricard. Editions Fayard. cultură. (eds. Paris. Matthieu – Călugărul şi filosoful. – Societatea deshisă şi duşmanii ei. Constantin – Raţionalitate şi discurs. L. Editura Didactică şi Pedagogică R. Saussure. L. Bertrand – La méthode scientifique en philosophie. Bucureşti. Payot. 1993. 15-52. 2000. vol. Ştefan – Pedagogia alternativă. Editura Institutul European. Martin – Rites et rituels contemporains. 2000 Senghor. ediţie îngrijită de Tullio Mauro. – Peace child. I – „Vraja lui Platon”.. rituri. Gilbert – The Concept of Mind. Revel. societate. 5/1982. Prigogine. Rovenţa-Frumuşani. Europ. 1960. Bucureşti. Timişoara. Editura Humanitas. Leopold Sedar – De la negritudine la civilizaţia universalului. D. 1921. 1962. M. Imaginarul educaţional. Bucureşti.

2002. Jerusalem. Ussem. Tugicov-Bogdan. pp. R. Nicolae Valentin – Imaginea de sine. 1972. Vasile – Dialectică şi relativism. Un concept răspântie. Tonoiu. 1995. Tonoiu. 130-143. Bucureşti. Tonoiu. N. Fundaţia Armonia. V Valentin. 1987. 131-138. Seriile constitutive ale sociologiei româneşti (1848-1918). Paris. Bucureşti. 23(1) / 1967. Tzvetan Todorov – Dictionnaire enciclopédique des sciences du langage. Yad Vashem. Em. A. în vol. Editura Academiei. Bucureşti. Ion – Idealuri sociale şi realităţi naţionale. Editura ALL.. Paris. Alexandru – „Umanism şi religie”. O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie. Bucureşti. 2005. Szend-Gyorgyi. Din istoria dialecticii marxiste. Editura IRI. Steinhardt. 1979. Valentin. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 51-72 Van de Weyer. 1989. 1978. J. Vasile – Dialog filosofic şi filosofia dialogului. Ana (coord. în Forum. Bucureşti. Editura Fundaţiei Culturale Române. 1996.) – Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiintifică şi Enciclopedică.Soros. – Eseuri despre iudaism. 1998. U Ungureanu. în Oswald Ducrot. Tzvetan – „Semnul”. – „Biologia în perspectivele cunoaşterii contemporane”. Bucureşti. Bucureşti. Irena – How Was it humanly possible? A Study of Perpetrators and Bystanders during the Holocaust. Useem. Ana (coord. in Journal of Social Issues. Vartan. 166 . 1991. Vasile – În căutarea unei paradigme a complexităţii. pp. Bucureşti. Iaşi. nr. George – Pentru o transformare a sistemului sovietic.) – Familia interetnică în societatea civilă din România (studii psihosociologice). Bucureşti. 1997. pp. Éditions du Seuil. – „The interface of a binational third culture. A study of the American community in India”. Pour comprendre le monde d’aujourd’hui. 2001. Editura Humanitas. Vasile – Omul dialogal. Bucureşti. pp. Robert – Islamul şi Occidentul. Editura Ştiinţifică. Tonoiu. Steinfeldt. 1997. 8/1970 (traducere A. Joltea). Touraine. 5-40. 2006. Bucureşti. Neuman.. 63-88. Alexandru – „Ideea de dialectică a naturii la Marx”. Tonoiu. Bucureşti. 1999. Alain – Un nouveau paradigme. Editura Humanitas. în Preocupări privind educaţia materialistştiinţifică a elevilor şi studenţilor. Vasile – Ontologii arhaice în actualitate. Editura Polirom. T Todorov. Fundaţia Armonia. Tucicov-Bogdan. Ideea de referenţial. Bucureşti. 1989. Fayard. volum editat de "Revista de Pedagogie".

Riedel. Bucureşti. Wunenburger. pp. Paris. Editura Politică. 1977. Editura Anastasia. 2003. 1973. Honolulu. Editura Humanitas. Max – Essais sur la Theorie de la Science. Thought and Reality. France Loisirs. Bucureşti. Gheorghe – „Ideaţie dogmatică. – International education in the community of man. A Pefusion of Signs. 167 . Bucureşti. Sebcok (ed. 1997 * * * Pentru un creştinism al noii Europe. Paris. Bucureşti. * * * Meditaţii despre Rugăciunea inimii. Willis. Indiana University Press. John B. 1991. Editura Hasefer. Lucian Blaga – cunoaştere şi creaţie.teorii ale învăţării. Bucureşti. în T. Cluj-Napoca. Roy (coord.). Editura Politică. Weber. Bucureşti. Carell. Wunenburger. libertate. Henri – Homo significans. Plon. Wald. 1995 Wittgenstein. Jean-Jaques – Utopia sau criza imaginarului. Bloomington. 2007. Wald. 1968. Jean-Jaques – Filozofia imaginii. Bucureşti. 1970. Z Zeman. Editura Institutului de Teorie Socială. Walsh.) – Mythologies du monde entier. Editura Enciclopedică. 1965. raţiune”. Iaşi. – „Peirce's Theory of Signs'”. Bucureşti. Editura Academiei. Bucureşti. Mit Press. Editura Humanitas. antologare şi îngrijire de Solomon Marcus. * * * Individ. Cambridge. Ludwig – Tractatus Logico-Philosophicus. Editura Polirom. Dezbaterea dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky. Editura Cartea Românească. intelect. 1964. Wiene. * * * The Scientific Conception of the World (Manifestul Cercului Vienez). Editura Humanitas.Vlăduţescu. 1973. în vol. mituri politice. 2001. prezentare. Ludwig – Cercetări filozofice (cu o „Notă istorică” de Mircea Flonta şi un studiu introductiv de Adrian-Paul Iliescu). 1985. Whorf. Bucureşti. University of Hawaii Press. Lucrări fără autor * * * Teorii ale limbajului . Henri – Realitate şi limbaj. 1997. Benjamin Lee – Language. W Wald. Henri – Înţelesuri iudaice. 1995. J. * * * Semnificaţie şi comunicare în lumea contemporană. Bucureşti. 56-66. J. coord. Editura Dacia. 1988. Dumitru Ghişe şi Angela Botez. 2004. Wittgenstein. Mass.

ANEXE 168 .

Pop Art. b) Claes Uriaşii pantaloni albaştri – 1962 (apud Dan Grigorescu. Editura Meridiane. 1975).Anexa 1 ↑ a) Monopost Ferrari în Muzeul de Artă Modernă din New York (fotografie realizată de autorul cursului în 1998). Bucureşti. 169 . ← Oldenburg.

Anexa 2 Reproducere din Ion Frunzetti. Editions Meridiane. 1984 170 . Bucarest. Velasquez.

Înlocuind explicaţia “politologică” prin una “lingvistică”. adică cu propaganda politică. adică la nivelul cel mai adănc al explicaţiei pe care ni-l putem imagina în prezent. După căderea comunismului. pe parcursul întregului deceniu 9. Comunicarea bidirecţională. În primii doi ani (l990-l992). Propunem să numim această iluzie chiar aşa: iluzia orwelliană. să şi-o subordoneze prin mijloace violente şi. STUDIU DE CAZ: COMUNICAREA ROMÂNO-MAGHIARĂ În timpul regimului comunist. Ea a fost împărtăşită nu numai de intelectualii din România. ci de majoritatea intelectualilor din ţările est-europene. încăt nici propaganda nu a mai servit drept substitut al unei comunicări reale. clasa politică a avut un comportament de “surdo-mut” în relaţiile ei cu societatra civilă. Să numim această iluzie politizarea barierelor comunicaţionale. În România. Ca în orice sistem totalitar. dar încă nu ajunge la “încărcătura culturală”. au pus impasul comunicaţional pe seama “limbii de lemn”. de fapt. Dar nu de către toţi! Alţii. Deşi se eliberase de teroarea politică şi de “limba de lemn”. firească în orice democraţie. cele două iluzii s-au spulberat peste noapte. cum credeau majoritatea intelectualilor. mai subtili. fusese înlocuită cu comunicarea “de sus în jos” (de la guvernanţi către guvernaţi). dacă s-ar fi putut. Cu timpul..Anexa 3 OBSTACOLE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ. ea reprezintă un pas înainte. discrepanţa dintre temele acesteia şi realităţile sociale a devenit atât de evidentă. dar ele nu erau singurele cauze ale impasului comunicaţional. strâns legată de violenţa simbolică şi de celelalte mecanisme de “legitimare” ale regimurilor totalitare (cum foarte convingător ne-a arătat Orwell). cei mai mulţi intelectuali din România îşi imaginau că lipsa unei comunicări politice reale se explică doar prin cauze politice. s-o anihileze. societatea românească nu reuşea să găsească o comunicare politică autentică. climatul politic şi comunicaţional din România se putea caracteriza prin următoarele cuvinte: “vorbesc toţi şi nu ascultă nimeni”. clasa politică nu era interesată de comunicarea cu societatea civilă. Avem aici una dintre principalele cauze ale întârzierii cu care au . Toate aceste lucruri au fost reale. pe care încerca.

cu o puternică conştiinţă a unităţii etnice. Polonia sau Ungaria). aproape fiecare persoană care a intrat în sfera publică a venit cu propriul său limbaj politic – ceea ce a dus la apariţia unei butade cu mare succes de public: “În România există 23 de milioane de partide!”. întărită de o istorie “eroică” predată timp de 80 de ani în şcolile româneşti şi exaltată de naţionalismul ceauşist. Dar atitudinea de delimitare şi chiar de respingere radicală a regimului ceauşist se manifesta la nivelul psihologiei sociale. atâta timp cât studiile comparative pe cultura diferitelor provincii istorice sau zone etno-folclorice sunt puţine. la rândul ei. După 1989. de fapt. nu s-a format nici măcar un limbaj politic comun. culturale şi lingvistice. Atât de adânc. mai ales în ultimii 15 ani ai lui Ceauşescu. Să fie o cauză de ordin ideologic-doctrinar? Negativ! Socializarea politică impusă prin toate mijloacele de regimul comunist. întregul sistem politic ce s-a născut după l989 este grevat de acest “păcat originar”: absenţa unei comunicări politice eficiente. românii nu şi-au însuşit.întârzieri ce se resimt şi astăzi. încât românilor nici nu le trece prin cap să o caute acolo. nu la un nivel doctrinar cât de cât elaborat. majoritatea zdrobitoare a românilor nici nu pot concepe că în comunicarea dintre ei ar putea exista bariere culturale. Sub aparenţa însuşirii ideologiei comuniste. Cum se explică. disimulată decenii la rând.demarat reformele în această ţară . impasul comunicaţional de după căderea regimului. a fost atitudinea anticeauşistă (pe care unii analişti de astăzi o “citesc”. prin diferenţele dintre ele. Să numim această cauză criza comunicaţională a societăţii romăneşti. în urma unei hermeneutici complicate. ca “atitudine anticomunistă”). a făcut imposibilă formarea unor paradigme politico-ideologice care să explice. Popor “istoric” (în sensul dat de Kapuscinski). nici o ideologie politică dintre cele dezvoltate în lume după al doilea război mondial. această criză? Să fie vorba de o cauză politică? Exclus! O analiză sumară ne-ar arăta că. Din această cauză nu s-au putut elabora proiecte de reformă socială înainte de căderea regimului (ca în Cehoslovacia. în afara celei de acomodare pasivă şi indiferentă. dimpotrivă. Această “situaţie de cunoaştere” ne-a determinat să începem tratarea barierelor culturale în comunicarea politică cu un studiu de caz pe comunicarea dintre romăni şi 172 . Adevărata cauză a ineficienţei comunicării politice din România post-comunistă se află la un nivel mult mai adânc. care să fie utilizat de marea masă a opozanţilor sau măcar de unele grupuri ale acestora. Ar fi şi greu să-i convingi. Singura atitudine politică. datează de dinainte de al doilea război mondial şi sunt prea puţin cunoscute.

engleză sau franceză. În 1995. Năstase lasă impresia că a sesizat diferenţa între limbaje (fiind vorba de două noţiuni distincte. Năstase reduce limbajul la vocabular sau nu. culturale. nu un limbaj comun. uneori. Prin analiza pe care o propunem încercăm să demonstrăm că o mare parte a neînţelegerilor dintre oamenii politici români şi reprezentanţii UDMR se originează în clivajele culturale. să revină la problema “cuvintelor” şi să se întrebe: "Să fie oare nevoie de o nouă variantă la acest cuvânt vechi şi. 173 .5). uneia lipsindu-i cu desăvârşire reguli gramaticale şi cuvinte ce există în cealaltă . Ei spun autonomie personală la ceea ce noi numim libertate. încât acest caz are avantajul că poate părea mai credibil şi este mai puţin sensibil decăt altele1. când se referă la folosirea de către maghiari a noţiunii de "autonomie personală" în locul celei de "libertate". Iniţial. esenţiale. preşedintele de atunci al Camerei Deputaţilor.ceea ce echivalează cu absenţa unor structuri şi categorii mentale2. care provin din tradiţii culturale diferite3. oamenii politici români sesizează doar diferenţa dintre vocabulare. nu şi pe aceea dintre limbaje. sunt convins că. dânsul face apel la o "a treia limbă" sau la un "dicţionar de formule comune". în final. iar nu de cuvinte diferite). p. Diferenţele etnice. Să fie oare nevoie de o nouă variantă la acest cuvânt vechi şi. Ulterior. dl. vom reuşi să-i dovedim pe cei care au gânduri ascunse" (1. Din păcate. în diferenţele de limbaj şi. aş spune. eventual. Adrian Năstase. Din textul reprodus mai sus nu reiese foarte clar dacă dl. lingvistice şi religioase dintre cele două comunităţi sunt atât de bine percepute de societatea românească. Mai grave sunt diferenţele de limbaj. dacă vom fi mai riguroşi. După cum vom vedea în continuare. aş spune. dl. universal?". aducând concepte şi formulări noi. prin această întrebare. să purtăm discuţiile într-o limbă străină.maghiari. diferenţele de vocabular nu sunt. sesizând diferenţa de vocabulare drept principala problemă a comunicării româno-maghiare. autorul ei îşi developează apartenenţa la o anumită paradigmă (concepţia "limbajului-oglindă" sau a "comunicării-proces"). ceea ce ne indică faptul că îşi doreşte un vocabular. Ele sunt grave în măsura în care nu sunt uşor de depăşit în viitorul previzibil. Pentru ca. afirma: "Eu am propus de mai mult timp să facem un dicţionar de formule comune cu UDMR sau. Între cele două limbi naturale (româna şi maghiara) există diferenţe semnificative de vocabular. universal? În concluzie. chiar în diferenţele de vocabular (deşi nu acestea sunt esenţiale). pentru că în româneşte nu ne înţelegem! Dânşii nu sunt mulţumiţi cu termenii folosiţi în mod obişnuit. totuşi.

Vom încerca să dovedim că aceasta este o problemă subsidiară şi că rezolvarea ei nu ne va ajuta să avansăm prea mult. Dacă nu vom face efortul să conştientizăm aceste obstacole. deci prin “încărcătura culturală” a limbajului politic. dar ştim că este nevoie de operaţionalizarea lui în cele două contexte culturale (român şi maghiar) pentru a lua cunoştinţă de adevăratele obstacole în calea comunicării. vom continua să ne hrănim cu iluzia comunicării neproblematice. se pune mare preţ pe traducerea exactă a documentelor oficiale ale UDMR. ca de obicei în astfel de cazuri. 174 . Cuvântul este vechi. trebuie să ne pună pe gânduri. cât şi în faţa unor limbaje diferite. ci în ambele situaţii deodată! Ne găsim atât în faţa a două vocabulare diferite. Dacă românii şi maghiarii vor rămâne prizonierii propriului limbaj. din cuvântul nemzet ("naţiune") sunt derivate atât sensul noţiunii "naţionalitate" cât şi cel al noţiunii "etnie". "naţiune". în care dintre situaţiile descrise mai sus ne aflăm atunci când vorbim de comunicarea româno-maghiară? Desigur. spunem noi. De "o nouă variantă la acest cuvânt" nu ştim dacă este nevoie. dar tocmai de aceea are sensuri şi semnificaţii puternic ancorate în culturi diferite.opacităţii. Pentru discuţia noastră. intoleranţei şi tensiunilor generatoare de conflicte. De altfel.şi unii şi alţii . Cele mai interesante diferenţe între utilizarea unor termeni de către români şi utilizarea aceloraşi termeni de către maghiari apar în cazul cuvintelor "stat". deoarece poate fi explicată uşor prin diferenţa între modalităţile în care s-au format cele două naţiuni şi cele două state . "stat naţional" şi "naţionalitate". Dar faptul că în limba maghiară pentru "etnie" nu există un cuvânt aparte. dar sensul lui nu este universal. cuvântul "libertate" este universal. fie de rea-intenţie şi gânduri ascunse). în "forme de viaţă" distincte4. mai general. o serie de poziţii exprimate în ultimul timp în legătură cu teza maghiară a autonomiei merg în direcţia evidenţierii problemelor de traducere din maghiară în Română. iar problemele apărute le vom pune. însă. vor rămâne tributari . ambele noţiuni fiind exprimate de acelaşi cuvânt: nemzetiseg. aceaste diferenţe prezintă maxim interes. în special dintre sensurile atribuite unor termeni. pe seama interlocutorilor (bănuiţi fie de incompetenţă lingvistică sau. diferenţa dintre limbaje. În limba maghiară. nici în prima nici în a doua.român şi ungar. comunicaţională.Da. Aşadar. Faptul că "naţionalitate" derivă din "naţiune" nu ar trebui să mire (aceeaşi situaţie o întâlnim şi în limba română). Ceea ce ne interesează din perspectiva temei anunţate este.

Dar aceasta se explică prin determinarea culturală (socio-istorică) a sensului acestor termeni. suveran şi independent. într-un amplu interviu. care comentează afirmaţia specialistului ungur: "Desigur că avem de-a face cu o logică şi o cunoaştere a realităţii istorice ce poate fi. domnul Borbely Imre. aşa cum crede dl. unitar şi indivizibil” (Articolul 1. dl. directorul Institutului European din Budapesta. adoptată în şedinţa Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991. Este evident că pentru vorbitorul de limbă maghiară nu există o distincţie relevantă între sintagmele "stat multinaţional" şi "stat cu minorităţi naţionale" sau "stat cu naţionalităţi". Ferenz Glatz.ns. afirma că. că "scopul final al politicii maghiare în România" este dobândirea de către maghiarime a "statutului de naţiunepartener".). considerând. iar nu prin lipsă de logică şi nici prin necunoaşterea istoriei.) în care minorităţile au fost aservite majorităţii" (3. tocmai în virtutea ambiguităţii semantice pe care o discutăm). Dintr-o asemenea perspectivă. "multinaţional". un stat care are naţionalităţi are mai multe "naţiuni". doar a unui elev de clasa a IV-a" (idem). printre altele. deoarece are mai multe "naţiuni" (sau naţionalităţi). pe care ei o percep ca expresie concentrată a unui program de deznaţionalizare (iar dacă nu o percep cu toţii aşa. p. Din perspectiva identităţii semantice dintre "naţiune" şi "naţionalitate".3 . sunt îndemnaţi s-o facă. altfel spus. în locul imperiilor habsburgic şi otoman s-au format "state multinaţionale (sunbl. Astfel. Din această perspectivă. în acest caz. deputat al UDMR. declara recent. Are loc aproape o suprapunere semnatică între "etnie". astfel. putem înţelege mai bine idiosincrazia unor maghiari faţă de sintagma românească prezentă şi în Articolul 1 (paragraful 1) al Constituţiei României * . De pildă. în mintea d-lui Glatz nu poate să apară nici o contradicţie logică între noţiunea de stat-naţiune şi * “România este stat naţional.5).. într-un recent interviu acordat postului de radio "Kossuth" (Ungaria). expresia românească "stat naţional unitar" se traduce în ungureşte prin "stat unitar ( = omogen) din punct de vedere etnic". Este evidentă identitatea semantică dintre "naţiune" şi "naţionalitate". p. paragraful 1 din Constituţia României. atunci când se exprimă în limba română. în urma Tratatului de la Trianon..subl. Pentru el. din moment ce avem în faţa ochilor o inferenţă logică de la "minorităţi" la "stat multinaţional". Radu Vasile.De altfel. 175 . că "starea firească ar fi coexistenţa a două naţiuni în aceeaşi ţară" (2.ns. "naţionalitate" şi "naţiune". România nu se poate defini ca stat (uni)naţional. este un stat. maghiarii folosesc deseori termenul de "naţiune" în locul celui de "naţionalitate".

particularist. unde reprezenta antonimul la "federal". "stadion etnic" sau "televiziune etnică". "etnicizarea mijloacelor de producţie". pierzându-şi sensul originar din limba română. care poate însemna atât stat al unei naţiuni cât şi stat al unei naţionalităţi ("naţional" derivându-se la fel de legitim din ambii termeni). nepstadion ("stadion al poporului"). slovacilor sau sârbilor. atributul "unitar" se traduce prin "omogen".. la 75 de ani de când Ungaria a devenit un "stat naţional unitar" (în sensul de "omogen din punct de vedere etnic"). Ambivalenţa semantică din româneşte devine. germanilor. Unde este contradicţia?5 Rezistenţa psihică a maghiarilor în faţa ideii de "stat naţional unitar" este amplificată şi de faptul că în româneşte atributul "naţional" poate fi interpretat şi ca adjectiv (ca în cazul trecerii de la "statul român" la "statul românesc"). cum ar fi: "campionat naţional". forţând puţin. Celui care vorbeşte maghiara ca limbă maternă nu-i va trece niciodată prin minte să spună "naţionalizarea mijloacelor de producţie". acolo unde Românii spun "naţional"? Să ne amintim că. acesta este un stat. în care noţiunea se exprimă prin sintagma stat-naţiune (state nation.aceea de stat multinaţional. termenul "naţional" reprezenta un nivel inferior. statul ungar a fost un stat eterogen din punct de vedere etnic (în ungureşte: "eterogen din punct de vedere naţional"). De unde vine această diferenţă? De ce spun ungurii "la nivel de ţară" (orszagos). în raport cu nivelul "statal". Vorbitorii nativi ai limbii maghiare spun: orszagos bajnosag ("campionat la nivel de ţară"). etat nation). timp de 1000 de ani. dacă nu absurd: "campionat etnic". iar nu "ale ţării". Spre deosebire de alte limbi moderne. căci asta ar însemna însuşirea acestora de către o naţionalitate sau. prin traducere în maghiară. "al ţării". "stadion naţional" sau "televiziune naţională". altele decât Ungaria! 176 . în noul context semantic. "multinaţional" (în limba maghiară). Până astăzi. Dacă pe teritoriul unui stat există mai multe naţionalităţi. în româneşte s-a impus această formulă ambiguă. al unei etnii). Problemele şi aspectele "naţionale" erau ale românilor. vorbitorii de maghiară folosesc expresia nemzeti allamok ("state naţionale") despre alte state.. El va folosi în sintagma de mai sus cuvântul allamositas ("etatizare"). univocitate semnatică (sensul de "naţionalitate" fiind preferat): statul unei naţionalităţi (în ungureşte. acestea ar suna cel puţin bizar. Pentru unguri. ungurul nu poate formula sintagme care în româneşte sună foarte firesc. orszagos televizio ("televiziunea ţării") sau allami televizio ("televiziune de stat"). Tot aşa.

vorbind în faţa parlamentului: "Pentru prima dată în ultima perioadă au crescut tirajele publicaţiilor.. În contextul istoric care explică percepţia românească asupra statului-naţiune. de la particular la general. timp de şapte decenii . în formula ideologică de. folosirea termenilor "naţiune".Aceşti termeni ai limbajului conţinut de cultura politică maghiară decupează o realitate istorică net diferită de realitatea reflectată de limbajul propriu culturii politice româneşti. 177 . soldat până acum cu destrămarea fostei Uniuni Sovietice. pentru unguri. pune elitele conducătoare din noile state în faţa unor probleme de terminologie. "republican".de pildă. înţelegem mai bine de ce ideea "statului naţional" este una dintre cele mai scumpe idei al spiritualităţii româneşti. Conceptul de "naţiune" a fost păstrat mult timp în rezervă pentru a fi avansat. odată cu Constituţia lui Brejnev. "naţiune sovietică" (!). Procesul de eliberare naţională declanşat la începutul deceniului 10. devenind abia după primul război mondial un stat-naţiune în sensul modern al acestei idei. Sintagma de "stat naţional" exprimă. Pentru limbajul oficial al regimului de la Moscova. în plan lingvistic. Iată ce spunea în aprilie 1995 Leonid Kucima. Prin trecerea din paradigma imperială în cea a statului-naţiune. "la nivel republican". care a mers de la general la particular şi care a fost şi încă este perceput de mulţi maghiari ca un proces de degradare. de "cădere". limbajul folosit în fostele republici sovietice şi cel folosit în actualele republici ex-sovietice. "spirit îngust. "naţional". se naşte un nou limbaj. "particularism" “înapoiere istorică” şi chiar “atitudine reacţionară”). "la nivel naţional" etc. Dacă statul ungar s-a constituit mai întâi ca stat supranaţional. statul-naţiune este rezultatul unui proces de descompunere. localist".cu termenii "republică". termenul de "naţiune" şi "naţional" au avut o conotaţie peiorativă (fiind asimilat cu "naţionalism". unul dintre cele mai mari succese ale românilor . el trebuie folosit în noul context într-un sens contrar. încât a fost înlocuită sistematic. preşedintele Ucrainei. statul român unitar s-a desăvârşit ca stat-naţiune prin unirea vechilor state feudale (pre-moderne). La români. construit din elementele aceluiaşi vocabular. După ce.dacă nu cumva chiar cea mai preţioasă cucerire istorică a lor de până acum6. era atât de periculoasă. constituirea şi desăvârşirea statului-naţiune au fost rezultatele unui proces ascendent.. similare . Iată ce nu înţeleg cei care atacă primul paragraf din Constituţia României! Explicaţia istorică pe care am propus-o mai sus poate fi testată şi pe alte cazuri. sensul cuvintelor se schimbă. decenii la rând.

Ceea ce este mai important este de a evalua şansele pe care le avem de a depăşi aceste obstacole ale comunicării. a limbajului aferent.D. atributul "general". Nimic nu poate fi mai elocvent pentru schimbarea de paradigmă şi. Dacă în epoca sovietică "naţional" echivala cu "particular". a diferenţelor de limbaj care se datorează unor "forme de viaţă" diferite. Analiza de caz pe comunicarea româno-maghiară ar putea continua. Dar aceste lucruri fac obiectul unei alte discuţii. Şi aşa mai departe… De câte ori vrea să semnaleze existenţa unor interese naţionale sau necesitatea realizării unităţii naţionale.ns.).. cât şi cele ale celor regionale" (4). Kucima simte nevoia să adauge. 178 . Conştientizarea clivajelor culturale şi a diferenţelor de limbaj trebuie însoţită de folosirea unui discurs meta-comunicaţional (ceea ce am încercat şi noi. Un bun exemplu sunt considerate a fi culturile americană şi franceză. în această lucrare). Ea ar evidenţia existenţa unor tradiţii culturale şi intelectuale foarte diferite . înaintea lui "naţional".. unor experienţe istorice diferite.deşi.B. “unirii general-naţionale". iar preşedintele lor trebuie să-i ajute să înveţe noul limbaj. implicit. aplicându-se pe termeni cum ar fi "autonomie". preşedintele ucrainian avertiza: "Nu ne vom ridica nicicând la nivelul ţărilor-lider dacă recunoaşterea economică a Ucrainei nu va deveni o idee unificatoare general-naţională" (idem). Ne vom opri aici cu analiza clivajelor culturale. a "satului mondial". în egală măsură. ce posibilităţi există să ne înţelegem unii pe alţii şi să nu continuăm acest "dialog al surzilor" atunci când atacăm probleme esenţiale ale existenţei noastre? Specialiştii în teoria comunicării sociale propun câteva măsuri terapeutice împotriva acestei maladii a comunicării. ele sunt urmate de vaste programe educaţionale în domeniul comunicării.. europene7.atât ale celor general-naţionale (subl. devenită evidentă abia în epoca noastră. Traducerea limbajelor trebuie să fie însoţită de măsuri de protecţie împotriva confuziilor şi suprapunerilor de sensuri. "drepturi colective" etc. regionale sau de grup. ca şi în epoca Imperiului Austro-Ungar. care transgresează interesele localiste. El vorbeşte despre necesitatea. în epoca statului-naţiune ucrainienii trebuie să înveţe să perceapă "naţionalul" ca pe ceva "general". Altfel spus. unde se practică o inventariere periodică a terminologiei şi o standardizare a acesteia. Tot în faţa Radei Supreme.

de pildă) nu mai erau funcţionale. nominalismul. De exemplu. O astfel de concepţie face parte din simţul comun în România de azi.NOTE 1. chiar dacă se consideră “occidentali” sau “europeni”. Ceea ce "în ungureşte" este logic necontradictoriu. în zorii modernităţii. De exemplu. Pentru a da un alt exemplu de "cuvânt vechi". specifice “societăţilor închise”. Cercetarea barierelor culturale în comunicarea dintre români şi români ar trece în ochii opiniei publice drept o temă “nepotrivită”. care s-au ciocnit pentru prima dată în mod explicit în celebra "ceartă a universaliilor": realismul şi. alta era la Platon. înpărtăşit de toţi participanţii la actul comunicării.în mediul urban. fie pe seama incompetenţei acestuia. 2. 6. Spre deosebire de popoarele din Europa de Vest. "în româneşte" devine contradictoriu. Ei păstrează şi practică o serie de modele culturale specifice culturii pre-moderne. alta este iubirea creştină şi alta este iubirea tematizată de Şcoala de la Frankfurt. românii şi-au făurit un stat modern nu pentru a rezolva problemele guvernării. formele anterioare de exprimare a identităţii (etnicitatea sau religia. românii şi-au făurit statul naţional unitar pentru a-şi salva fiinţa naţională. deşi în acest caz diferenţele culturale sunt mult mai evidente şi au un grad foarte înalt de acceptanţă socială. După cum se ştie. adică 12. 5. "în româneşte" nimic nu sună mai firesc (mai “logic”) ca expresia Muzeul Militar Naţional. 3. aşa cum este Muzeul Ţăranului Român. cca 8 milioane (adică 3/4) sunt proveniţi din mediul rural în ultimele cinci decenii. De pildă. Originate în spiritualitatea Greciei antice. pentru a-şi putea manifesta identitatea. caracterizate printr-o slabă conştiinţă a multiculturalităţii şi prin convingerea că limbajul propriu este o “oglindă” a realităţii “obiective”. comunicarea dintre reprezentanţii culturii rurale (tradiţionale) şi reprezentaţii culturii urbane (moderne). tributar în mare parte modelelor culturale de tip ţărănesc. După cum vom vedea în continuare. Rus şi Hasburgic). Dar ele nu sunt explicate prin intermediul “bagajului cultural”. aceste două tradiţii au străbătut cultura europeană timp de două milenii. de regulă sunt puse fie pe seama relei credinţe a partenerului. În epoca modernă. Dintre aceştia. 7. confruntându-se astăzi în planul artei şi al filosofiei. 4. percepţia drepturilor omului ca drepturi colective sau individuale este determinat de două tradiţii intelectuale la fel de prezente în mentalul european. precum şi un anumit sens acordat cuvintelor. ceea ce "în ungureşte" este o contradictio in adjecto: un muzeu ori este "militar" ori este "naţional" (adică "etnic"). el presupune şi anumite norme de organizare a discursului. al cunoaşterii ştiinifice şi al epistemologiei. 45. una era "iubirea" în Vede-le indiene. În studiul nostru va fi abordată cu prioritate această exigenţă: toţi participanţii la comunicare să acorde acelaşi sens cuvintelor utilizate.58 milioane. Plasaţi “prost” din punct de vedere geopolitic. cum ar fi noţiunea de "drepturi colective" cu care se operează în cultura politică a maghiarilor. la fel sunt explicate şi barierele din comunicarea politică între români şi maghiari. cu atât mai puţin este susceptibil de universalitate semantică. statul-naţiune. respectiv. Contradicţia apare în contextul semantic al limbii române. în cealaltă paradigmă (să-i spunem 179 .7% din locuitorii domiciliază la ţară. dar şi al gândirii politice. nici pentru a tranşa problema legitimităţii unei clase dominante. singura formă care la asigura românilor supravieţuirea ca popor devenise. Ar fi ca şi când am vorbi de funie în casa spânzuratului! Din cele spuse mai sus nu trebuie trasă concluzia că barierele comunicaţionale. prima condiţie a unei comunicări reale (nu iluzorii) este existenţa unui limbaj comun. sunt tributare paradigmei platoniciene sau "realiste". În acest context nu se poate gândi despre un stat că este în acelasi timp naţional şi multinaţional (s-ar încălca principiul logic al non-contradicţiei). Cu cât un cuvânt este mai vechi. dacă avem în vedere că mulţi “formatori de opinie” împărtăşesc ei înşişi modele culturale arhaice. dată înainte şi independent de reflectarea ei în limbaj. nu sunt conştientizate. Dar şi invers! De pildă. unde "stat-naţiune" devine stat naţional (cu posibile sensuri multiple). unde statele-naţiune au fost opera politică a unei burghezii puternice în plan economic. în limba maghiară nu există diferenţa de gen a substantivelor şi pronumelor. iar 54. În România de azi. Dar “limbaj” nu înseamnă doar “vocabular”. fiind “orăşeni” la prima sau la a doua generaţie. în zona de întâlnire a trei mari imperii (Otoman. Unele categorii mentale. ale repartizării justiţiei sau ale ordinii sociale. Se pare că ne aflăm în faţa unei concepţii despre natura limbajului şi a comunicării specifice culturilor pre-moderne. dar şi în comportamentul comunicaţional. cel puţin cele din viaţa politică.3% . ceea ce se manifestă în comportamentul empiric observabil.

Preşedintele Solyom. primarul Municipiului Sfântu Gheorghe. 4. Pentru autorul studiului. La conferinţa de presă care a urmat convorbirilor cu Solyom Laszlo. o variantă prescurtată a analizei de caz a fost preluată de revista budapestană PR Herald (nr. În ziua de 2 februarie 2009. altul . aflat de faţă. preşedintele României. 21/12 aprilie 1995 NOTĂ – iulie 2001 Acest studiu de caz a fost valorificat publicistic în mai multe etape. 4/1997). Studii şi cercetări (coord. Uneori. 16 ianuarie 2009. Bucureşti. un studiu mai amplu. suntem tentaţi să punem comportamentul "deviant" pe seama unei interpretări defectuoase a realităţii. un proces sau un eveniment. care are ca scop “promovarea prieteniei româno-maghiare”. s-o aducem mai aproape de realitate. 11). astfel. dar credem ca dificultăţile din negocierile pentru Tratatul de bază româno-ungar vin şi din diferenţele dintre două limbaje: unul solidar cu o paradigmă culturală de sorginte aristotelică. Preşedintele României a răspuns astfel: „Referitor la termen. După încă un an. Leonid Kucima. ea a însemnat acceptarea analizei sale lingvistice de către unii dintre cei mai competenţi vorbitori ai limbii maghiare (limbă pe care autorul nu o vorbeşte). editată de fundaţia culturală omonimă. editat de Fundaţia “Armonia” pentru familiile etnic-mixte din România. Cronica Română. într-o vizită de stat. Când la masa tratativelor se întâlnesc cele două paradigme culturale (în sensul de cultură politică). Antal Arpad. la 4 aprilie 1995”. Ana Tucicov-Bogdan). în Zorile Bucovinei nr. a fost publicat în volumul Vocaţia familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. Bucureşti. el se raportează altfel pentru că se raportează la altceva. Spunem “doar pe jumătate” fiindcă avem mari rezerve faţă de o explicaţie care invocă interpretarea. 3 februarie 2009.solidar cu "realismul” de sorginte platoniciană. Când reprezentantul altei culturi se raportează altfel decât noi la un obiect. cu o consistentă introducere “teoretică”. 12 iunie 1995 2. afirma într-o declaraţie de presă ("Nepszava". NOTĂ – octombrie 2009 În cei 14 ani care s-au scurs de la publicarea acestui studiu. către Rada Supremă a Ucrainei. va fi şocantă afirmaţia următoare. 12 mai 1995 3. 12 iulie 1995) că Tratatul de bază cu România stagnează datorită unor "probleme de interpretare". Băsescu a fost întrebat de o jurnalistă ce părere are despre autonomia teritorială a secuilor din România. aceste categorii nu pot fi gândite. vi-l pot da. În relaţiile cu alte grupuri culturale pe care le considerăm ab initio inferioare (de pildă. ministrul de externe al Ungariei. În acest context. respectiv protestantă. p. p. Ar trebui scoasă sintagma de «stat naţional unitar»” (Adevarul. preşedintele Ungariei. editată de Asociaţia Maghiară de Relaţii Publice. în ce condiţii va putea fi realizată aceasta şi când crede că se va realiza. a avea o cultură inferioară sau a nu avea cultură (a nu avea cultură suficientă pentru o interpretare "corectă " a realităţii. În anul următor. 8 iunie 1995. Cronica Română. a declarat: „Ungaria 180 . în Cronica Română. TRIMITERI BIBLIOGRAFICE 1. aceasta nu înseamnă întotdeauna că îl interpretează altfel (etnocentriştii ar spune că îl interpretează eronat). 9). La începutul acestui an. iar noţiunile ce le corespund nu au sens. în raporturile cu rromii). este «niciodată». publicarea acestuia în revista comuniatorilor din Ungaria a însemnat mai mult decât acceptarea ideilor şi ipotezelor avansate. Laszlo Kovacs. a afirmat că sintagma de „stat naţional unitar” ar trebui eliminată şi înlocuită cu cea de „stat multinaţional”: „Dacă dorim să modificăm Constituţia. „Adresarea preşedintelui Ucrainei. s-a aflat la Budapesta. raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a regimului Constituţional (ianuarie 2009) a relansat dezbaterea publică referitoare la revizuirea Constituţiei României. Traian Băsescu. prea multe lucruri nu s-au întâmplat în ceea ce priveşte conştientizarea clivajelor culturale şi a diferenţelor de limbaj dintre români şi unguri. O primă formă (asemănătoare celei prezentate aici) a fost publicată de revista Egyutt/Împreună (nr. adepţi ai concepţiei "limbajului-oglindă ". dialogul degenerează inevitabil într-un "dialog al surzilor"."nominalistă"). pentru că România este definită ca stat naţional unitar şi suveran” (Adevarul. dl. pe care să se întemeieze un comportament "adecvat"). Radu Vasile. filtrat pe filieră catolică. Sesizând problema doar pe jumătate. A avea altă cultură devine.8/1995). Pentru mulţi cititori. „O perspectivă tribală” (II).

. El a precizat că statul ungar... ci format din mai multe minorităţi”. „multinaţional”. Sublinierea ne aparţine. un stat format din minorităţi etnice este. Solyom Laszlo a încercat să-i atragă atenţia preşedintelui român tocmai asupra diferenţei dintre accepţiunile pe care cei doi şefi de stat le dau termenului „naţional”. 181 . Probabil că soluţia cea mai raţională.) nu este stat naţional unitar. care s-ar re-defini în concordanţă cu sensul modern al conceptului de naţiune. nation state în engleză etc. Ar fi şi un pas înainte în modernizarea identităţii noastre naţionale. pentru el. bineînţeles în limitele clare ale Constituţiei române” (idem). o expresie folosită în mai multe limbi moderne: etat nation în franceză. Am vrut să scoatem în evidenţă faptul că preşedintele ungur foloseşte termenul „naţional” în sensul de „etnic”. este modificarea Articolului 1 din Constituţie astfel: înlocuirea sintagmei „stat naţional” cu sintagma „stat-naţiune” (dealtfel.consideră posibilă o asemenea autonomie teritorială şi va continua să susţină această aspiraţie a minorităţii maghiare din România. conform Constituţiei..). nu este stat naţional unitar. Prin formularea explicită „statul ungar (. înţeleasă ca o comunitate politică a tuturor cetăţenilor unui stat. care ar duce la depăşirea acestui „dialog al surzilor”. ci format din mai multe minorităţi cu drept de reprezentare la toate nivelurile (idem).

“panamericanism” etc. datorită faptului că celelalte concepţii filosofice apar ca nelegitime (= dogmatism. datorită convingerii că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative (= etnocentrism: “eurocentrism”. datorită dificultăţii de a sesiza existenţa sau posibilitatea existenţei altui referenţial (diferit de cel împărtăşit de fiecare locutor). NICIODATĂ. iar comportamentul comunicaţional este reglementat sau nu în funcţie de gradul de conştientizare a diferenţelor. fie că este depăşibilă doar prin strategii neocolonialiste. CONCEPŢII DESPRE LUME ORIZONTURI CULTURALE ORIZONTURI DE VIAŢĂ (DIVERSITATEA ECONOMICĂ. datorită convingerii că s-ar complica problema inutil. comunicarea interideologică se defăşoară pe niveluri şi în modalităţi diferite: LIMBAJE ÎNTOTDEAUNA. APROAPE NICIODATĂ. REFERENŢIALE IDEOLOGICE RAR. dar prin intermediul limbajelor diferite (= ”dialogul surzilor”). sectarism). SOCIAL-POLITICĂ ŞI CULTURALĂ A LUMII DE AZI) 182 . deoarece actuala diversitate a lumii fie că este o stare “eternă”. În consecinţă.Anexa 4 “PIRAMIDA PLURALITĂŢII” În actualul stadiu de universalizare a istoriei. FOARTE RAR.). multiplele diferenţe dintre participanţii la comunicarea interideologică sunt conştientizate în măsuri diferite.

p. Bucureşti. Dar schimbând percepţia asupra a ceea ce este posibil şi lăsând liniile să depăşească limitele pătratului. Schimbarea percepţiei (de pildă. Ni se cere să le unim pe toate prin linii drepte trasate în aşa fel încât punctele să formeze un "şirag". gândind out of the box. 1 ). iar creionul să nu se ridice de pe hârtie. o soluţie pentru unificarea culturală a Europei). soluţia apare cu uşurinţă (vezi fig. trecerea de la paradigma lui “ori-ori” la cea a lui “şi-şi” sau de la “multiculturalism” la “cultura n+1”) ar aduce cu sine un nou câmp al posibilului. Ioniţă Olteanu. presupunem fără temei că vârful creionului trebuie să rămână în cadrul pătratului. Editura Politică. la fel se întâmplă şi în cazul paradigmelor culturale sau al referenţialelor ideologice. 1987. Figura 2: Interpretare: la fel se întâmplă şi cu "barierele" în comunicarea interculturală şi interideologică: atâta timp cât persistă unele idei preconcepute. caz în care nu există soluţii. Figura 1: • • • • • • • • • În mod normal. ceea ce este imposibil într-un referenţial perceptiv devine posibil în alt referenţial. 183 . fiecare punct fiind atins numai o dată ( fig.Anexa 5 JOCUL "UNIREA PUNCTEOR" (apud. În exemplul de mai sus. Speranţa în om. 259) Ni se dă o grupare de nouă puncte dispuse sub formă de pătrat în trei şiruri de câtre trei. nu există speranţă pentru o soluţie (de exemplu. 2 ).

înregistrare din declaraţia Premierului în Emisiunea lui Stelian Tănase de la Realitatea TV în seara de 8 mai 2006 .Radio Europa FM.” (Călin Popescu-Tăriceanu. GREŞELI GRAMATICALE 1. ora 11:29).” (Cornel Turianu..Radio România Actualităţi.. Declaraţie politică pe tema integrării europene în şedinţa plenară a Parlamentului.. după Raportul de monitorizare a României şi Bulgariei din 16 mai 2006) .2006. 184 . Emisiunea „24 de ore”.Anexa 6 GREŞELI gramaticale. ora 22:10).03. Premierul României .. 17 mai 2006.” (Călin Popescu-Tăriceanu.2006. sintactice şi stilistice în presa românescă (martie-septembrie 2006) I. Emisiunea „24 de ore”.. Emisiunea ”Ştirile care contează”. despre membrii CNSAS care l-au votat ca preşedinte al acestui organism Radio România Actualităţi.2006. Transmisie de la Palatul Parlamentului. ora 11:03). 28.. 27. 17. Primministrul României. „. Prim-ministrul României.Radio România Actualităţi. Folosirea greşită a cazului acuzativ „Erau o serie de prevederi care am hotărît să le scoatem” (cu referire la Statutul Parlamentarului) (Călin Popescu-Tăriceanu. membru al CNSAS... „Cu majorările care le-am făcut anul acesta. acum câteva zile am luat din bibliotecă o carte care am citit-o în tinereţe. ora 18:20). semantice.05.2006. 09.03.05. „Mi-au recunoscut aportul care l-am adus.

la fel ca Rusia. 47).” „Buffett vede SUA ca un nou rai al investitoilor” (titlul de articol în Adevărul din 13 martie 2009. Corect: „Buffett vede SUA ca pe un nou rai al investitoilor” (a se vedea comentariul de mai sus). Aşadar. care „văd rezolvarea sarcinilor”. 31. „Prăbuşirea sistemului de credite a afectat Rusia mai mult decât celelalte economii în dezvoltare. Corect: „. în Jurnalul Naţional. ediţia de la ora 11. 25. „ca o soluţie”.2006. 16. Aceeaşi „filosofie” a cazului acuzativ impune folosirea prepoziţiei „pe”. fidelitatea şi impozitele”. (Mircea Mureşan. „Sondaj . ora 10:00. 185 . replică la afirmaţiile unor liberali... ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor. care indică faptul că subiectul introdus prin prepoziţia „care” suferă acţiunea. despre introducerea a 500 de microbuze care să transporte la şcoală elevi din mediul rural . văd rezolvarea sarcinilor domestice între cei doi parteneri ca pe o soluţie. Emisiunea „Ştiri”.2008. ci de „prăbuşirea sistemului de credite”.„Un program care îl dedicăm direct elevilor”. „contează”. ora 10:10). fiindcă şi aceste economii au suferit acţiunea de a fi afectate de „prăbuşirea sistemului de credite”.2009). conform cărora PD ar avea „obsesia alegerilor anticipate” .. distrugând încrederea în acţiunile şi obligaţiunile ruseşti..01. Rusia este afectată nu de „celelalte economii în dezvoltare”. p. dar şi în rublă.Căsătoria. forţând Banca Centrală să cheltuie o parte din imensele sale rezerve de monede străine pentru a stabiliza sistemul financiar”. (traducere nesemnată a articolului „Redimensionarea puterii Rusiei” de Paul Taylor.12.00. (Radu Berceanu. În absenţa ei. formularea corectă este: „Prăbuşirea sistemului de credite a afectat Rusia mai mult decât pe celelalte economii în dezvoltare. p.08. ora 11:03). 18. 17.Radio România Actualităţi.. purtătorul de cuvânt al Ministerului Educaţiei şi Cercetării.) În toate exemplele. publicat de The Moscow Times din 26 decembrie 2008.Radio Europa FM.2006. nu o provoacă. Emisiunea „Ştirile Europa FM”. problema este aceeaşi: lipseşte prepoziţia „pe”.. expresia „ca o soluţie” sugerează că rezolvarea sarcinilor domestice ar fi subiectul acţiunii: „acţionează”. „Acelaşi sondaj online arată că doar 1% dintre doamne văd rezolvarea sarcinilor domestice între cei doi parteneri ca o soluţie capabilă să consolideze căsătoria. „este văzută” etc. Dar textul spune altceva: subiectul acţiunii sunt „doamnele”. în Adevărul.”.” (Magda Marincovici. „Noi avem obsesia să ne ţinem de hotărârile care le-am luat”.09.

8).. verbul a face este impersonal (nu se spune cine a făcut întocmirea). căci „acţiunile ministrului Şereş” nu sunt persoane şi. având în vedere demisia sa din decembrie 2006” (Luca Iliescu. fiindcă activităţile nu sunt fiinţe gînditoare! 186 . 24).12.„Problema care o am este că sunt prea mulţi accidentaţi” (Mircea Rednic. ediţia naţională. adică la autorul enunţului: „consider că . expresia „a avea în vedere” nu poate fi decât impersonală: „avându-se în vedere”...) s-a făcut”. 29. ora 13:23). în Ziua. acţiunile ministrului Şereş au fost tardive. 3916.04. deci. importanţa cecetărilor. folosirea gerunziului la persoana a III-a duce formularea în zona prolixuxlui.. având în vedere demisia sa din decembrie 2006” – caz în care „având în vedere” ar fi trimis la subiectul care „consideră că”. 28/29.2007.. p. În frază nu există niciun subiect care ar putea „avea în vedere”. ar fi scris mai simplu: „Ghidul a fost întocmit ţinându-se cont de rezultatele examenelor. 2.” („Top: Cambridge detronează Oxford”. activitatea sa s-ar încheia cu un gust amar. În expresia „întocmirea (. antrenor secund naţională. p. Emisiunea „Jurnalul de prânz”. „Şereş. nr. aşadar. „Răzvan mi-a propus să-i fiu secund la naţională. 18). aşadar. având în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei” (Adina Blaj.. p.. evitându-se redundanţa: „Întocmirea ghidului s-a făcut”. 21). în Adevărul din 30.2009.Radio Europa FM. dacă traducătorul ştirii ar fi stăpânit mai bine limba română. Folosirea greşită a cazului gerunziu „Întocmirea ghidului s-a făcut ţinând cont cont de rezultatl examenelor. „Apus de soare la Naţională!”. având în vedere.07.”.04.2009. fiindcă activitatea Luminiţei Huţupan nu poate avea în vedere „înfrângerea în faţa Norvegiei”. 13. De altfel. pe care Adina Blaj nu o simte. Nicio activitate nu poate avea ceva în vedere. Adevărul.2008. antrenorul echipei de fotbal Dinamo Bucureşti .”. „Din păcate. cu subtitlul „Pentru Huţupan şi Amariei. numărul studenţilor afiliaţi unui profesor şi nivelul de satisfacţie al studenţilor. aşadar „a ţine cont” trebuie să fie tot impersonal: ţinându-se cont de rezultatele examenelor.. p. Este o ofertă care nu o pot refuza” (Bogdan Stelea. păcălit de Manţog”. din păcate. nu pot avea în vedere nimic.04. „Dacă ar fi adevărat.2007. tardive.. Dacă trecem peste cacofonia „sa s-ar”. în Adevărul din 31. Expresia „având în vedere” ar fi fost la locul ei dacă autorul ar fi scris: „Consider că acţiunile ministrului Şereş au fost. meciul de azi cu Croaţia va fi ultimul în tricolor”...

cu supratitlul „Bugete mai mici pentru publicitate”.Corect: „activitatea ei s-ar încheia cu un gust amar.”. Corect: „. La impersonalul „ce se poate face” corespunde impersonalul „avându-se în vedere”... Dacă autoarea a folosit impersonalul „se poate realiza”. „Ce se poate face ca tinerii să fie atraşi în sistemul judiciar. La fel: din text rezultă că tinerii „au în vedere”. La fel: din text rezultă că diferenţa salarială „ţine cont”. în favoarea bărbaţilor”. 20). ".. 02. p..02.2009. Ţinând cont de paritatea grad de instruire-vârstă. Corect: „.avându-se în vedere deficitul de procurori şi judecători.se va pune accent pe economia care se poate realiza folosindu-se produsul X”.12.2009.. „Anul trecut era iminentă dizolvarea DNA”. având în vedere deficitul de procurori şi judecători?” (Liliana Năstase. în Adevărul.2009.. având în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei”... lucru semnalat de introducerea verbului „presupun”.. Corect: „Ţinându-se cont de paritatea grad de instruire-vârstă.. 187 .. avându-se în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei”. semnat de Pietro Garibaldi şi publicat în La Stampa din 30 ianuarie 2009 – Adevarul. 13. Sau. News In – 02. „2009 plin de provocări şi în comunicare”... 13). tot la impersonal trebuia să apeleze şi când a folosit gerunziul. Cătălin Predoiu. „având în vedere” trece de la persoana a III-a la persoana a I-a.. mai dezvoltat (ceea ce ar putea să ducă la depăşirea numărului de semne cerut de redacţia ziarului): „Presupun că activitatea ei s-ar încheia cu un gust amar. „Odată ce se ţine cont de aceste aspecte (.”. p.2008.09. 7). care este la persoana a I-a şi care anunţă că sensul întregii fraze se raportează la autorul enunţului. „Astfel se va pune accent pe economia care se poate realiza folosind produsul X şi mai puţin pe beneficiile oferite de marcă” (Eliza Dumitrescu.. nu la persoana la care el se referă şi nici la activitatea acestei persoane. aceasta ajunge la cel puţin 26%. în Jurnalul Naţional. Aceeaşi problemă generată de utilizarea greşită a gerunziului: din text se înţelege că „folosirea produsului X” este o acţiune a „economiei care se poate realiza”. diferenţa salarială din Italia devine mult mai mare în absolut. În această variantă. aceasta ajunge la cel puţin 26%.). marea eroare care s-ar putea face ar fi să se trateze problema Balcanilor de Vest uitând Molodva" („Băsescu susţine necesitatea înfiinţării unei Agenţii pentru acordarea cetăţeniei române moldovenilor”. 02. 12:19). (traducerea nesemnată a articolului „Italiencele instruite mai au de aşteptat”.. interviu cu ministrul Justiţiei.02. p.

p.”. 2 octombrie 2009. 23. la modul impersonal. 14. . căci din frază lipseşte subiectul acţiunii (nu se spune cine îi neglijează intenţionat pe foştii ofiţeri şi angajaţi ai Securităţii). a declarat sâmbătă pentru NewsIn că prioritatea CNSAS trebuie sa fie deconspirarea foştilor ofiţeri şi angajaţi ai Securităţii.. Exemplu: „mii de oameni au demonstrat în sprijinul unei lidere sindicale. 3). Folosirea greşită a cazului infinitiv „. corespondent special la Parlamentul European . „. căci ambele adjective trebuie puse la genitiv. TV Antena 3. (lideră) agresată de poliţie cu patru zile în urmă”. iar „construcţia” nu poate fi subiect (ea nu poate să respecte sau să nu respecte nişte prevederi). „Deputatul UDMR.Ziua. căci subiectul acţiunii (constructorul) lipseşte din propoziţie.. Atenţie! Exită o situaţie în care adjectivul poate pierde acordul de caz cu substantivul la care se referă: atunci când înaintea adjectivului apare o virgulă. executată fără a respecta prevederile autorizaţiilor de construcţie emise în anii 2004 şi 2005” (Raluca Petrescu. ora 07:22). Tot ce urmează după virgulă se referă la un subiect implicit... Emisiunea „24 de ore”. 4.” (R.08. capacitatea Uniunii Europene de a absoarbe noi membri. Corect: „fără a se respecta prevederile”.. pe teren se află o construcţie parter plus şapte etaje.. ora 22:28). în Adevărul de Seară. în acord cu substantivul. Corect: „pentru a se crea confuzie”. agresată de poliţie cu patru zile în urmă”.2006). (Gabriela Langada.2006. 03. Corect: „unei lidere sindicale agresate”. mii de oameni au demonstrat în sprijinul unei lidere sindicale agresată” („burtieră” la emisiunea „Ştiri”. „Ce fac cu etajele ilegale?”. care nu mai este la cazul genitiv: „mii de oameni au demonstrat în sprijinul unei lidere sindicale. Toro Tibor. nu poţi să scrii nici „unei lidere agresată”. Folosirea greşită a cazului genitiv „La Atena. 188 .A.3. aflat pe lista politicienilor cu dosar de urmărit la Securitate. neglijaţi intenţionat în acest moment.04.2009.01.Radio România Actualităţi. pentru a crea confuzie. Aşa cum nu poţi scrie „unei lidere sindicală”.

p.10. căci propoziţia începe cu un verb impersonal: „se va face”. la un actant. Dacă expresia „înainte să mă judeci” ar fi folosită doar de membrii comunităţii rome (reprezentată şi ea la conferinţa de presă amintită prin Costel Bercuş.2009. poate primi o ofertă îmbunătăţită. pe care îl găsim în dicţionare: a fi . Concluzie: verbele la infinitiv nu sunt în mod necesar impersonale.2009..rol. căci situaţia nu este evitată nici de candidat. cu scopul de a sprijini copiii din grupurile dezavantajate. la modul impersonal. verbul „a stabili” se referă la un subiect al acţiunii (armata americană). „expert în desegregare” şi liderul unei organizaţii civice a romilor).ro/content/view/415669/2/ la 08. Folosirea greşită a adverbului „ca” 189 . înainte de a mă judeca!”. în plan semantic.” (Emisiunea de ştiri.. nici de. subiectul acţiunii lipseşte din propoziţie. Liliana Preoteasa. ora 16:00). „Cum arată un interviu de angajare: teste psihologice şi grafologice”. „Această nouă campanie. peste medie.C.„. Radio Europa FM. un candidat bun.. „. 8).. potrivit coordonatorului proiectului. în urma căruia au murit mai mulţi civili afgani).. să mă judeci!”..I.. dar într-o anumită limită. ofertă. atunci când construim o propoziţie fără subiect („Se va face o anchetă pentru a se stabili responsabilităţile”). intitulată "În şcoală nu este loc pentru discriminare.E.. căci expresia „înainte să mă judeci” are sens în limba română literară doar dacă o scriem aşa: „Înainte.2009. Corect: „pentru a se evita situaţia”. a lansat o nouă campanie de conştientizare în Educaţie”. Flosirea infinitivului „a stabili” ar fi fost justificată dacă propoziţia ar fi sunat aşa: „Armata americană va face o anchetă pentru a stabili responsabilităţile. Corect: „Cunoaşte-mă.09. verbul trimite. Când spunem „a crea” sau „a stabili”. înainte să mă judeci!". la modul impersonal.. 08.. am putea spune că expresia respectivă reprezintă specificul lingvistic al acestei comunităţi.ro http://stiri.to be. este o ultimă componentă a Programului Phare ce a debutat în etape din anul 2003. În acest caz. Aşadar. 06.. Aşadar. Cunoaşte-mă.” („VIDEO M. cu fonduri de 37 de milioane de euro. forma de infinitiv trebuie de-personalizată: „a se stabili”. sursa: ROL. ora 14:04 Corect: „pentru a se stabili responsabilităţile”. Şi asta pentru a evita situaţia în care un angajat nou să aibă un salariu mai mare decât unul mai vechi .” (e vorba de un bombardament american asupra cisternelor capurate de talibani. destinată luptei împotriva discriminării în Şcoală. to enjoy). Cercetării şi Inovării. to exist. iar verbul „a evita” este folosit în general. se va face o anchetă pentru a stabili responsabilităţile.. subiect care lipseşte în formularea redactorului de la Radio Europa FM. la un subiect al acţiunii (cu excepţia infinitivului abstract. a avea . în Gândul.09. director general în cadrul unui minister de la care există aşteptări înalte cu privire la utilizarea limbii române literare: Ministerului Educaţiei. 5. tot la modul impersonal.to have (got). Dar coordonatorul programului este Liliana Preoteasa.” (Andrada Ghira. to possess.

Emisiunea „România în direct”. „parcă” .. trece vremea mai repede. Oana Bâltoc şi Roxana Ancuţa. urşi. ca ziua. 4-5). „inteligenţa lingvistică” a multor români a născocit o formă de evitare a eventualelor cacofonii care s-a răspândit cu o viteză uluitoare: introducerea din principiu a lui „şi” după fiecare „ca”. A fost ales pentru ea pentru că aveau nevoie de cineva cu şarm şi relativ tânăr. vulpi. quam) se foloseşte în două situaţii: I. „Cu privire la. ca vizitatori. „cam”. Paul Surugiu o foloseşte când spune „m-a iubit ca şi pe propriul fiu”..” – exemplu: ca formă. „La fel cu”. „În loc de.”. 02.”. „În felul.04. Thatcher s-a opus unificarii Germaniei”. adverbul „ca” (din lat. ca: râşi.2009.” – exemplu: se poate socoti ca răsplată..exemplu: înalt ca bradul. lucrarea este bine prezentată.” (Adrian Ardelean . L-am întâlnit şi lăsa o primă impresie bună ca şi persoană” (Crina Boros.27 septembrie 2009. Corect: „care m-a iubit ca pe propriul fiu”. „.php?cuv=ca). „Aproape”. dar nu sesizează că puţin înainte face o cacofonie: „prin muzică cu”). 4. în Jurnalul Naţional. 2. În ediţia din 1998 a Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (DEX ’98) cele două situaţii sunt particularizate şi ilustrate prin următoarele exemple: I) 1. „în curând” – exemplu: ca mâine(-poimâine). „Decât” . căci adevărata inteligenţă lingvistică ar trebui să ne ajute să anticipăm în timp util o eventuală cacofonie şi să o evităm prin re-formulare (ca dovadă că această soluţie exprimă o slabă inteligenţă lingvistică stă şi faptul că în discursul citat mai sus. precum şi cu PDL şi PSD. iată un exemplu din articolul lui Horia-Roman Patapievici. atunci când reformularea ar aduce prejudicii rigorii). „cum (este)”. „precum (este)”. Dealtfel. „Însuşi Gorbaciov a spus că perestroika nu a fost ideea lui.. 2.”. p.exemplu: ca (şi) cum. „cum se ştie” – exemple: tinerii. „bunăoară” – exemplu: animale sălbatice.. 29. Conform gramaticii limbii române.. în atenţia 190 .. „fiind. după întâlnirea cu grupurile parlamentare ale PDL şi PSD – Radio România Actualităţi. 3. Prim-ministrul României. ziua... „drept.01. „Dizidentul rus care a copiat arhiva Fundatiei Gorbaciov: Mitterand si Gorbaciov voiau Uniunea Socialista Europeana. „după cum (este)” – exemplu: o carte ca cea din raft.ro . în Montajul intitulat „Când sunt adevăraţi.. Când se compară două sau mai multe lucruri. „de puţin timp” – exemplu: ca ieri(alaltăieri). „În calitate de. ca tinerii. se zbenguiesc. este o soluţie de maximă comoditate.ro/search.2009.„M-am identificat prin muzică cu maestrul. Când se compară o noţiune cu ea însăşi. ca ghid. poeţii nu au moarte”.. semnat de Maria Sârbu.2009. există situaţii de comunicare în care evitarea cacofoniei nici nu este recomandată (de pildă. 3. „ca partide”. 19. 22:08). Evident.. în declaraţia de presă de la Palatul Parlamentului din 2 februarie 2009.02... „aşa”. „cum e obiceiul”. ca şi partide care formează alianţa aflată la guvernare” (Emil Boc.”. „în ce priveşte. În ultimii ani. e mai mare ca tine. care m-a iubit ca şi pe propriul fiu şi prin mine el va exista” (Paul Surugiu. „aproximativ”. „ca persoană”. II) 1. situaţii.exemple: e mult mai frumos ca acesta. „Cum”. Emisiunea „Radiojurnal”.. „Europa creştină este titlul unei cărţi scrise de un evreu practicant. „precum”. cântăreţ cu numele de scenă Fuego. II. ora 16:05). iar noi după el. „Ca şi procedură nu este o problemă.. fiinţe. „ca procedură”. „cât” . (a se vedea şi http://dexonline.. despre poetul Grigore Vieru. ora 13:30).Radio Europa FM.” – exemplu: el înainte. HotNews.

Folosirea greşită a alocuţiunii adverbiale „ca şi” „Timp de o lună. când au venit pe lume lau găsit pe „ca şi” deja instalat. Recomandări destinate populaţiei. lucrarea este bine prezentată”. la fel ca şi pe Camp Nou” (unul dintre comentatorii meciului de fotbal Chelsea Londra . Toate au fost însă.2009. la gândirea românilor. Joachim Low. „el înainte. „Lucescu nu a jucat niciodată în prima reprezentativă a României. De curând am întâlnit tineri care nici nu înţeleg în ce constă greşeala.03.04. „Afirmaţia că în prezent sistemele economice din lumea democratică ar fi capitalisrte (. 30..2009. fără acoperire şi au fost refuzate la plată” (Iulius Cezar. iar noi după el.2009. nici în cea audio-vizuală această greşeală nu s-a cronicizat (de obicei.05. 191 . la fel ca şi precedentele. ca şi în cazul de faţă. este vorba despre un atac la structura logică a limbii române şi. pur şi simplu. ca şi vizitatori”. „Statul. 25.creştinilor din ghetoul european”. ea apare..2009. în Adevărul din 30. 4: „cetăţenilor europeni nu li se recomandă să se identifice public ca creştini” [subl. 06. Barcelona. pata neagră a masoneriei româneşti”. Dar caracterul endemic al acestei agresiuni asupra limbii literare ne determină să o semnalăm. gâştele şi Bulă”.04. „Răzvan Lucescu trebuie să fie ofensiv!”. ci de o vedetă din showbíz.000 de lei fiecare. în Adevărul din 01. 24). „ca şi formă.].C. „se poate socoti ca şi răsplată” (cititorul va fi sesizat că m-am folosit de exemplificările găsite în DEX ’98). li se pare natural să-l folosească. Ion Bazac).F. prin consecinţă. p. care a evoluat doar în echipa de tineret a şării sale” (Mihai Călin.05.. ca şi ghid.. PRO TV. De aceea. atunci când este reprodus discursul cuiva care nu este jurnalist). editat de Ministerul Sănătăţii şi semnat de ministrul Sănătăţii. la fel ca şi selecţionerul Germaniei. chiar dacă le este explicată cu tact şi cu răbdare. În exemplul pe care l-am dat mai sus nu mai e vorba de junalişti. ora 23:01). inclusiv studenţi.” (Dinu Patriciu. la urma urmei. se exprimă cu dezinvoltură în felul următor: „o carte ca şi cea din raft”.2009). p. Răzvan Popa „Gheorghe Florea. Adevărul. Adevărul este că nici în presa scrisă.) este la fel de absurdă ca şi pretenţia că şi China e capitalistă. „Chelsea s-a apărat perfect. dr. majoritatea tinerilor. 19). 6.. „Noul virus gripal A(H1N1) se transnmite de la om la om în acelaşi mod ca şi virusul gripei sezoniere. societăţile controlate de Gheorghe Florea au emis 26 de bilete la ordin de câte 10. ns. p. în Evenimentul zilei.” ((Pliantul Informaţii privind noul virsu gripal A(H1N1).. „înalt ca şi bradul”.

ora 20:29). „Leul n-are legătură cu economia reală”. este evident că cele două expresii. care au acelaşi sens).Radio România Actualităţi. ca şi percepţie a realităţilor. Pentru a vedea cum se folosesc corect cele două expresii.2009... 7. ora 07:07).07. „Gândiţi-vă că vă petreceţi două treimi din viaţa activă în interiorul corporaţiilor. ca şi soluţii politice” (Dinu Patriciu. în ziua de 3 aprilie 2006).” ori spunem „la fel ca.Corect: „ca şi precedentele” (sau „la fel ca precedentele”). vom reproduce un pasaj din traducerea (din păcate. p. Bush” semnat de Marc A.”.01. p. redactor Radio România Actualităţi.08. 20 ianuarie 2009)..2006.05. interviu consemnat de George Rădulescu. Olli Rehn.” (Transmisie de la meciul de fotbal dintre Pandurii Târgu Jiu şi Steaua Bucureşti... publicată în Adevărul. „la fel ca” şi „ca şi”. În limba română. „la fel ca” şi „ca şi”. sunt interşanjabile. 192 . Thiessen (Wall Street Journal. nesemnată) a articolului ”Istoria va fi mai blândă cu George W. care este o dublare. asemănătoare cu „tot la fel” (suprapunerea dintre „la fel” şi „tot aşa”.. ora 18:57).” (Redactor . 03... din seara de 3 mai 2006.. Bush a stabilit direcţia de mers a naţiunii americane (.. „la fel de absurdă ca pretenţia că şi China e capitalistă”. La fel ca Truman în cazul Coreei. 17. (Alexandra Andon. la începutul Războilui Rece.. Emisiunea „O zi într-o oră”. ca şi virusul gripei sezoniere”).2006. „ca şi pe Camp Nou” (sau „la fel ca pe Camp Nou”). „Minutul 26 a partidei.. 04. scor zero la zero. „În jurul celor două palate se strânseseră grupuri complet diferite ca şi mentalităţi.08. ca şi Truman.).) (Ilie Dobre Radio România Actualităţi. p. Emisiunea „Sport 100%”. Adevărul. 04. „. 17. 16-17). „la fel ca selecţionerul Germaniei” (sau „ca şi selecţionerul Germaniei”).. 21.2009. 18): „Chiar dacă Bush a comis erori în perioada mandatului său. ori spunem „ca şi...04. în acelaşi mod ca virusul gripei sezoniere” (sau „se transmite. expresia „ca şi” este o alocuţiune adverbială cu sensul „la fel ca”. el a realizat. Ca şi Truman. Adevărul.. „Leul n-are legătură cu economia reală”... 16-17). care devin cel puţin la fel de importante ca şi familia” (Dinu Patriciu. un palmares de succese (. De aceea este greşită expresia „la fel ca şi”. Consilul de Securitate a Naţiunilor Unite.. interviu consemnat de George Rădulescu. Bush a dus un război nepopular în Irak (.2006.. „Radiojurnal”..)”.” (cu referire la Raportul Preliminar prezentat de Comisarul Uniunii Europene pentru Extindere. Dezacordul de gen în folosirea pronumelor şi adjectivelor posesive „Progresele Bulgariei în domeniul justiţiei şi a luptei împotriva corupţiei sunt mai limitate.2009.). „se transmite..

” (Ilie Sârbu.. p. 44). pentru că singurul substantiv feminin la singular care precede articolul posesiv „a” este „creditarea”. dezacordul îi apaţine şi nu face obiectul discuţiei noastre – 193 . Dezacordul de număr în folosirea pronumelor şi adjectivelor posesive „Nu merită nota 10.2008. minutul 24 a partidei Albania-Romania. senator PSD .200...net http://www.Radio România Actualităţi. „. Este clar că autorul textului a făcut un dezacord de număr.2006 orele 21:00-22:45). sunt prezente 14 mii de spectatori” (Nicolae Soare . unde articolul posesiv se referă la „normele de creditare”. Dar nu e clar cine este autorul textului: ziarista de la Adevărul. Iulian Panait? Dacă acesta a răspuns în scris la ancheta ziarului (practică foarte răspândită în presa românească). 8. minutul 62 a partidei AlbaniaRomania. „Băncile încheie 2008 cu media 7.. însăşi Stolojan a afirmat că... Ministrul Agriculturii.realitatea. ora 16:01). publicat pe newsletter-ul Realitatea. care sunt la feminin-plural. în Adevărul. 19.).09..” .. „creditarea Băncii Naţionale” (!). explică reprezentanul KTD Invest.12.2006. “Vorbim aici de circa 1. Dezacordul de gen în folosirea pronumelor de întărire „.. citat în articolul „Ministrul Agriculturii a demis toţi directorii APIA din Bucureşti şi ţară”. „.. 06. 9.”.19 Martie 2009 18:48).. Transmisia de la Tirana a meciului de fotbal Albania-România..” (declaraţie cu privire la o eventuală moţiune de cenzură înaintată de PSD în vara anului 2006) (Sorin Oprescu.net/ministrul-agriculturii-a-demis-toti-directorii-apia-din-bucurestisi-tara_478851. „Radiojurnal”.000 de persoane care nu şi-au primit banii de la Uniunea Europeană şi a căror dosare trebuiau procesate până la această dată.html#voteaza .Radio România Actualităţi..05..” (Alexandra Tămăşan. întrucât sistemul bancar nu a fost capabil să aniticipeze efectele crizei şi nici pe cele ale normelor de creditare a Băncii Naţionale (.. Alexandra Tămăşan.„. sau preşedintele societăţii de consultanţă financiară KTD Invest. autorul textului a vrut să spună „pe cele ale normelor de creditare ale Băncii Naţionale”. În realitate...5”. Din textul publicat de Adevărul rezultă că ar fi vorba de. 24..

2006.2006. "I-am abandonat spre binele lor..) (Traducătoarea ..04..02. Ziaristei Alexandra Tămăşan îi râmâne vina de a nu fi corectat textul trimis de reprezentanul KTD Invest sau.2006. „Însă ultimii bani şi i-au cheltuit pe benzină şi nişte paste. ora 11:00). 4)..07.. 12..08..Radio România Actualităţi.. „Matinal”. ora 21:05).Radio România Actualităţi. Emisiunea „Ştirile Europa FM”.2006. Emisiunea „24 de ore”. ora 11:20). 21 aprilie 2006) (Redactorul emisiunii . purtătorul de cuvânt (!) al IPJ Braşov – Realitatea TV. în Jurnalul Naţional.. 194 . 14.. „.2009. ora 22:25). s-au tras douăzeci şi unu de salve de artilerie.2009.” (Redactor Cristina Tiţă . „. 01. „Noi am demarat procedurile de arestare ale lui Serghei Gorbunov. 21.. 10... şi mai grav.” (Liviu Naghi. 28.. „La faţa locului au sosit reprezentanţi ai unui serviciu de descarcerare care trebuie să scoată cele douăzeci şi unu de persoane.04. incorect... urmează un minut de cultură. ora 08:50).04. de a-l fi corectat.. Dezacordul de gen în folosirea numeralelor „. (Declaraţie tradusă în româneşte a unui reprezentant al organizaţiei Green Peace.” (relatare despre a 80-a aniversare a zilei de naştere a Reginei Elisabeta a II-a..” (Redactorul emisiunii .Radio România Actualităţi. ca să îi protejez".responsabilitatea comunicaţională a celor care sunt calificaţi (şi plătiţi) pentru a comunica în spaţiul public. a căror resturi au fot găsite în maşină” (Carmen Pleşa.Radio Europa FM. doisprezece mii de oameni locuiesc în această zonă” (cu referire la zona afectată de explozia de la Cernobîl din 1986). 25. şi douăzeci şi unu de secunde. p.

08. 195 .08. pentru că structurile lingvistice de bază atunci se fixează. „Explozii simultane la douăzeci şi unu de bănci din sudul Thaylandei.Radio România Actualităţi.02. cele mai frecvente sunt: „persoane”. ceea ce ar fi grav. fiind centrat doar pe un cuvânt. Pro Sport. 03. spre sfârşitul acesteia. redactorii de la posturile de radio şi televiziune româneşti au probleme cu numeralele ce se referă la substanivele de genul feminin sau de genul neutru. ora 22:39. Acum le-am recomanda tuturor canalelor de televiziune să ceară. (Redactor Cristina Tiţă . cititorul respectiv nu poate anticipa nici forma de feminin a substantivului care urmează unui numeral. fiindcă ar însemna că limba română are o logică intrinsecă prea complicată pentru o mare parte a vorbitorilor ei nativi.2006.2009. „’Leul’ Marco Materazzi”.Radio Europa FM..08. „zile”. Aceste repetiţii sunt dovezi ale faptului că greşeala nu este o simplă scăpare. nimeni nu ştie cum va arăta România peste şase luni sau peste doisprezece luni.. Când e vorba de acordul de gen între substantiv şi numeralul cardinal. dar nu din „patriotism”. o dată cu difuzarea propriu-zisă a ştirii. care a cauzat moartea a treizeci şi unu de persoane”.2006.” (Redactor Ioana Mihalcea . p. „Revanşa a venit doisprezece minute mai târziu când a readus Italia în meci. aceşti jurnalişti nu sunt conştienţi de greşeală.2006.. De altfel. 14). care transmit în direct meciuri de fotbal). Formularea este făcută mai întâi în chapeau-ul emisiunii şi este reluată. (Redactorul emisiunii „Ştiri” . 10.. care a început cu treizeci şi unu de zile în urmă.. 02. 12. care anunţa „ştirile care contează” de la ora 11.Radio Europa FM. cu o lovitură de cap superbă” (Mihai Ispas.. după întâlnirea cu partenerii sociali – Realitatea TV. transmisie directă. Emisiunea „Ştirile Europa FM”.07. ora 20:21). ora 12:00).00.” (cu referire la conflictul militar din sudul Libanului). ora 11:05). 31. foaia matricolă cu notele la Limba şi literatura română din clasele V-VIII. ea fusese făcută în aceeaşi formă de redactorul Gheorghe Zafiu. „.„Conflictul. în conferinţa de presă de la Palatul Parlamentului din 2 februarie 2009.2009.. „victime”. ci fiindcă deocamdată o consider speculativă. care nu-l ajută pe cititorul de texte să „fotografieze” mai multe cuvinte dintr-o privire. care la plural iau forma de feminin.02. Prim-ministrul României. Se poate presupune că ar fi vorba de o „organizare mentală” care ar respinge acordul de gen. la angajare.” (Emil Boc. identic. Avansez ipoteza că la mijloc este o insuficientă experienţă a lecturii. reluată la Radio România Actualităţi.2006. Refuz această ipoteză. Emisiunea „Ştirile Europa FM”. ora 13:00) „.. „ore” şi „minute” (ultimul îi terorizează în special pe redactorii emisiunilor sportive. emisiunea „Antena partidelor parlamentare”. 16. Cu ani în urmă am recomandat patronului unui canal de televiziune să dea indicaţia ca toate nunmeralele să fie scrise pe prompter cu litere.

ora 14:05). în condiţiile în care ministerul a anunţat luna trecută disponibilizarea a doiseprezece mii de angajaţi” (Elena Tudor . ora 13:03).08. oricum.05.. „Sunt aşteptaţi între doisprezece mii şi treisprezece mii de participanţi” (Radio Europa FM. ora 01:09). Cârţu a bătut de trezeci şi unu de ori pe Dinamo” (Transmisia meciului de fotbal Dinamo Bucureşti – Pandurii Târgu Jiu. Emisiunea „România în direct”.2009. Dar inteligenţa lingvistică educată ne ajută să echivalăm pluralul „ori” cu „dăţi”. faţă de 2007.Radio Europa FM. 29. fiindcă singularul „oară” se foloseşte doar în formula „pentru prima oară”.2009. „. 196 . ora 13:30). 29.02. are probleme de legitimitate morală. cum găsim în poezia lui Mihai Eminescu.04.05. 04.” (Radio Europa FM. unde singularul „o dată” este folosit frecvent în limba română. Aici este vorba de o situaţie mai delicată. numai douăsprezece la sută dintre contribuabili au decis să susţină în acest fel un ONG în care au încredere” (Adrian Ardelean . „Ca antrenor. Emisiunea ”Ştirile care contează”.. unde apare varianta articulată: „O oară să fi fost amici. ora 9:03).2009. „Anul trecut. „Cei doi ofiţeri acuzaţi au declarat recurs împotriva arestării lor preventive pentru douăzeci şi unu de zile.. 03. Să vorbeşti unei ţări întregi ca angajat al unul canal de televiziune şi să spui „de trezeci şi unu de ori” înseamnă să contribui la erodarea prestigiului social al unei bresle profesionale care. / Să mor de dragul gurii dulci / O oară. / Să ne iubim cu dor. 17.2009. Emisiunea ”Ştirile care contează”. 10.” (Crainicul emisiunii „Jurnal”. Emisiunea ”Ştirile care contează”. gripa porcină a ajuns în treizeci şi unu de ţări. 01. ora 8:30). Emisiunea „Jurnalul de prânz”. „Ceferiştii vor să atragă atenţia asupra nesiguranţei locului de muncă. TV Antena 3.2009.2009.10. Şi să mor”). două ori” (cu excepţia unor variante poetice.. ora 21:45). Antena 1.Radio Europa FM. „Pe lângă plopii fără soţ”.„România se pregăteşte să afle cât a câştigat din cei doisprezece mii de kilometri pătraţi din suprafaţa de apă disputată.2009.04.” (Radio Europa FM. neavând o utilizare autonomă care să ne trimită la variantele articulate: „o oară.

„un vot. „.. Radio România Actualităţi..) (Crainic . (Declaraţie politică pe tema integrării europene în şedinţa plenară a Parlamentului ..’.2006. el cade în capcana numită de lingvişti „hipercorectitudine”. „Lippi..) (Andrei Bartoş . 11. va fi nevoie de şaizeci şi una de voturi” (Mario Balint. ora 10:05). în tentativa de a fi corect (de a evita dezacordul de gen). corespondenţă de la Chişinău. două grade”.Radio România Actualităţi. ora 15:22).2009.” (Mihai Ispas. 11.. „un grad”. Transmisie de la Palatul Parlamentului.. ora 10:03). „.românii vor trebui să înţeleagă că legea trebuie respectată şi nu ocolită”. Radio România Actualităţi. după Raportul de monitorizare a României şi Bulgariei din 16 mai 2006) (Călin Popescu-Tăriceanu. în „Radiojurnal”. Emisiunea ”Ştirile care contează”.. fără să realizeze la timp că e vorba de un substantiv de genul neutru.2006.06. care la singular au forma masculină. americanii ar putea organiza şi ei un concurs între cele cinzeci şi una de state”. 05. (Intr-o discuţie cu Dan Manoliu despre ediţia 2006 a concursului Eurovizion.05. îşi evocă în gând pluralul substantivului şi acordă numeralul cu forma feminină a pluralului.06.. selecţionerul proaspetei campioane mondiale a folosit cuvinte mari ca să descrie succesul elevilor lui: trebuiau să arate lumii calitatea fotbalului italian şi au reuşit. Sfat: când trebuie să acordaţi numeralul „unul/una” cu un substantiv evocaţi substantivul la singular. „un grad.. 14). ora 11:35). două state”. 197 .2006.17 mai 2006.. suporterii vor trebui să treacă prin mai multe filtre. la Bucureşti sunt douăzeci şi una de grade” (intro-ul emisiunii „Radiojurnal”). Premierul României . Conjugarea după persoană a unor verbe impersonale „Pentru a ajunge pe stadion.„. evocaţi substantivul la plural. (Redactorul emisiunii.Radio Europa FM.. dar la plural iau forma feminină: „un stat. 07. În cele trei cazuri expuse mai sus este vorba de substantive de genul neutru.” (Despre măsurile de securitate luate de autorităţile locale de la Bistriţa înaintea meciului de fotbal dintre Gloria Bistriţa şi Steaua Bucureşti din 6 mai 2006.2006. ora 16:00).2006. „un vot”. Vorbitorul. 17. 01.05. „Antena Top”. p.10.07. care la singular are forma masculină: „un stat”. „.. Pro Sport. Astfel. 06. iar când trebuie să acordaţi numeralul „doi/două”. încotro?”. „...Radio România Actualităţi. două voturi”.

p. declaraţie de presă la Strasbourg. redactorul ar fi putut să scrie: „Perioada în care trebuia ca bugetarii să aibă zile libere obligatorii fără plată a fost amânată.” sau. News In – 02.” („Bugetari. dintre care modul condiţional-optativ are forme specifice fiecărui timp: ar trebui (să). va fi trebuit (să)... 2). Iată un exemplu. „Rar mi a fost dat să citesc un text mai anistoric. Mariana Bechir. evenimentele şi conjuncturile acelor timpuri” (Vladimir Tismăneanu.09.04. 04. precum şi la modurile acesteia.”. după mai mulţi ani de monitorizare a presei de limbă română: „Perioada în care bugetarii trebuia să aibă zile libere obligatorii fără plată a fost amânată. ar fi trebuit (să). în Idei în Dialog. ora 16:59). 198 . „Luciditate. trebuii (să). p.2009. „Paştele oamenilor simpli în comunism” – Adevărul. „Radiojurnal”. „Perioada în care ar fi trebuit ca bugetarii să aibă zile libere obligatorii fără plată a fost amânată. din punct de vedere al situaţiei din Afganistan.” (Traian Băsescu. „Diplomaţia românească trebuie să-şi concentreze în continuare eforturile spre această abordare a deschiderii porţii Balcanilor din punct de vedere al accesului în Uniunea Europeană pentru Republica Moldova” („Băsescu susţine necesitatea înfiinţării unei Agenţii pentru acordarea cetăţeniei române moldovenilor”.. amânate”. 12. românii trebuiau să pună în funcţiune sistemul de relaţii” (Florentina Ţone. trebuia (să).2009.09. 4)... în Adevărul de Seară. a trebuit (să). va trebui (să).04. trebuise (să). 2 octombrie. verbul „a trebui” poate fi conjugat la toate timpurile limbii române: trebuie (să). 2009). ca alianţă. după încheierea summit-ului NATO din 4 aprilie 2009 . 18.. Preşedintele României. mai fals. găsit cu greu. Probabil că celor care nu ştiu că verbul „a trebui” este impersonal li se pare că avem de-a face cu un dezacord de număr. va trebui (să).2009. cinism şi comunism: Kołakowski. Zilele libere neplătite. Folosirea corectă a verbului a trebui se întâlneşte foarte rar în spaţiul public. mai rarefiat din punct de vedere al relaţiei cu personajele.. va fi trebuit (să) etc. 12:19).2009. Folosirea greşită (nefolosirea) articolului hotărât „Nu putem sta liniştiţi.Radio România Actualităţi. Žižek şi Troţki”. Deşi este impersonal.„Mai cu seamă în apropierea Sărbătorilor. 07.. Pentru a evita această impresie falsă. şi mai stilistic..

substantivul „punct” primeşte. 10). „Răi de proşti sau de nevoie?”.05. Dar atunci când expresia „punct de vedere” este urmată de pronumele posesiv „al”. în Adevărul. 23.2009. în Adevărul de Seară. semnat de Ana-Maria Vieru. Hamid Karzai. 07. „Spania a înregistrat cel mai mare număr de şomeri în rândul tinerilor. p. „din punctul de vedere al relaţiei cu personajele.08. „pe care l-au făcut”).2009). p.2009. în Adevărul de seară..”. în cea de-a doua situaţie („job-ul pe care-l au de făcut”). 07. Dacă în prima situaţie prescurtarea cu linie de unire este necesară („de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior”). Atunci când expresia „punct de vedere” nu este urmată de pronumele posesiv „al”.”. 02. paradoxal. în multe sectoare.” (Maridana Arsene.”. „Şansele acestuia de a-l înlocui pe actualul preşedinte. Numai o minte superficială poate produce o formulare de genul: „din punct de vedere al autorului”. cu un procent de aproximativ 25%” (Adelina Gherman.01. companiile au dificultăţi în a găsi forţă de muncă” (casetă la articolul „Sarkozy amână reforma învăţământului francez”. 14.Corect: „din punctul de vedere al situaţiei din Afganistan. ca în cazul: „din punctul de vedere al autorului”.2009.. 14). articol hotărât.. substantivul „punct” rămâne nearticulat. „Monstruleţii rânjeau de parcă l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior sau job-ul pe care-l au de făcut le provoacă plăceri. 2).. 199 . p. Tânăra generaţie nu munceşte şi nu învaţă”. „Spania. sunt din ce în ce mai mari datorită popularităţii de care se bucură în rândul electorilor” („Campanie din elicopter”... la alegerile din 20 august. ar fi sunat mai bine „job-ul pe care îl au de făcut”.09.. Este recomandabil ca unirea articolului să se facă atunci când e vorba de verbe auxiliare (de exemplu. „din punctul de vedere al accesului. ca în cazul de mai sus. ca în cazul: „din punct de vedere economic”. în Adevărul. nu când acesta este unit cu altă parte de vorbire.. Folosirea greşită a expresiei „în rândul” „Şomajul ridicat în rândul tinerilor în timp ce. obligatoriu (adică logic).

02.Radio România Actualităţi..2006.” (cu referire la lucrările de modernizare a Stadionului Naţional . ora 22:05).04..2006.. Emisiunea „Ştiri pe scurt”. „Radiojurnal”. ora 07:32). aceşti tineri nu stau la rând în faţa oficiilor de plasare a forţei de muncă. 2. Marian Videanu (Primarul General al Capitalei . într-un comentariu transmis cu prilejul scrutinului în vederea autonomiei din 21 mai 2006 . corespondentul RRA la Podgoriţa / Muntenegru.04. „. 19. Contradicţii logico-semantice (oximoroane) „. în articol nu este vorba despre un rând format din tineri spanioli. II... Tautologii (pleonasme) „... ora 22:27). 21.07. (Redactorul emisiunii . negocieri care s-au soldat fără nici un rezultat” (Ştefan Nediu..” (Redactorul emisiunii . vom cofinanţa împreună. 200 . Adelina Gherman nu ştie să scrie corect: „în rândurile tinerilor”. 21 aprilie 2006). de asemenea. „. i s-a mulţumit pentru aportul adus la Propăşirea Marii Britanii”.Radio Europa FM.. asteroidul va putea fi vizibil din zonele. GREŞELI SEMANTICE 1. „.Evident..2006. ora 10:10). Emisiunea „24 de ore”. Rubrica de circulaţie rutieră.05.2006. după cum se înţelege şi din titlul articolului.(relatare despre a 80-a aniversare a zilei de naştere a Reginei Elisabeta a II-a.” (Comisar de la Direcţia Circulaţie a IGP . cei mai mulţi (pietoni) ignoră cu bună ştiinţă regulile de circulaţie..Complexul Sportiv „Lia Manoliu” din Bucureşti).06.Radio România Actualităţi.04. ora 22:25).Radio România Actualităţi..Radio România Actualităţi. Pur şi simplu. 14.. cu privire la negocierile dintre conducerea Republicii Muntenegru şi conducerea Federaţiei Serbia-Muntenegru. 03. „Radiojurnal”..

„colaborăm împreună” sau „convieţuim împreună” – expresie care apare în declaraţia de mai sus. I.” (cu referire la meciul România-Bulgaria din 2 septembrie (2-2). convieţuim foarte frumos împreună” (soprana Felicia Filip. p. „comuniune” sau „comunicare” are sensul de a fi în comun.. 10. „.03. „colaborare”.„Serviciul nu se poate suprapune peste celelalte instituţii ale statului.I. 8). domnule Taulici.. „Învăţământul la mare distanţă”.2009. a face în comun sau a avea ceva în comun.Jurnalul Naţional. în celebrul caz Omar Haysam. prin care Timofte explică de ce SRI nu a continuat să-l supravegheze pe Haysam după eliberarea condiţionată din închisoare. Mai încerc încă o dată!” (Mircea Miclea. Sunt destul de numeroşi vorbitorii de limbă română care nu sesizează că prefixul „co” inclus în cuvinte cum sunt „coautor”.) (Radu Timofte. La fel de penibile sunt expresii cum ar fi: „ei formează împreună o comunitate” sau „ei comunică împreună”.09.” (Declaraţie făcută de fostul director al SRI după audierea sa în comisia de specialitate a Parlamentului. „Artista Mihaerla Mihai (foto) acuză Guvernul că a mai pus încă o piedică candidaţilor independenţi la europarlamentare” (chapeau la articolul „Piedici noi pentru independenţi”.03. „Mai încerc. Transmisia de la Tirana a meciului de fotbal Albania-România. „convieţuire”. ora 22:15). 13.07. fost ministru al Educaţiei. Caragiale îl sancţiona amuzat pe „compătimim împreună”.. „compătimire”. Realitatea TV. 22.2009. „comunitate”. 201 .2006. L. semnat de Ruxandra Grecu – Adevărul.2006. dar se pare că 150 de ani nu au fost suficienţi pentru a se înregistra o sporire semnificativă a autocontrolului vorbitorilor de limbă română.2009. 06. preluată de autoarea articolului chiar în titlul acestuia.05. p. ora 22:34). de a împărtăşi un mod de existenţă. directorul demisionar al Serviciului Român de Informaţii . Emisiunea. . Aceşti vorbitori produc expresii care frizează ridicolul: „sunt coautor împreună cu alţii”... Emisiunea „24 de ore”. citată în articolul „Felicia Filip: Eu şi Iris convieţuim foarte frumos împreună”. 14). semnat M.RRA.Radio România Actualităţi. La vremea lui. o acţiune (activitate). ora 17:11).. „Ei m-au asimilat ca şi cum aş fi fost de o viaţă cu ei.. 20.A. o idee (stare de spirit) sau o însuşire (proprietate) – toate aceste sensuri trimiţând la ideea de împreună. să sperăm că nu se va mai repeta istoria meciului de la Constanţa. când echipa României a condus până în minutul 81 cu 2-0 şi a primit două goluri în numai trei minute) (Nicolae Soare .

Sofia!”. ‚Chifteluţa’ însă s-a mai repetat o dată. Ion Bazac). care a vorbit în faţa jurnaliştilor despre „aderarea Bulgariei la Uniunea Europeană” . cunoaşterea lumii de către acesta. se referă la ceea ce este adânc îngropat în subiect şi îi conferă acestuia calitatea de subiect cunoscător. aflat la Bucureşti la începutul lunii august 2006. 3. ceea ce este a priori.2006.Radio România Actualităţi.08. care din 1990 trăieşte în Franţa . fiind inaccesibil cunoaşterii umane. 02.„Acest virus se mai poate transmite şi prin atingerea unor obiecte sau suprafeţe contaminate. Termenul transcendental.2006.08. „Poate ‚bâlbele’ oficialului au fost cauzate de oboseala sau de marcanta vizită pe care a facut-o acum două zile la Sofia. Franco Frattini. 04. în Gazeta Sporturilor. (din articolul nesemnat „Hello. 202 ... în care este relatată confuzia comisarului european pentru Justiţie şi Afaceri Interne. propus de Immanuel Kant. 01. Am ales audiovizualul. ne-am gândit noi.. Conduc Compartimentul de presă şi comunicaţii al Primăriei din Dijon” (declaraţie a lui Adrian Goreac.interviu nesemnat. editat de Ministerul Sănătăţii şi semnat de ministrul Sănătăţii. 17). fost antrenor al lotului olimpic de gimnastică feminină al României . 21). preluat din ziarul Hunedoreanul care apare la Deva. dr.2006.06. „La Dijon nu au mai existat posibilităţi pentru a face gimnastică de performanţă şi am renunţat să mai antrenez. p.” (Pliantul Informaţii privind noul virsu gripal A(H1N1).. transcendentalul este dincoace de experienţa şi cunoaşterea umană. adică independent de orice experienţă dar făcând posibiliă experienţa subiectului.Jurnalul Naţional. este un loc în care omul simte că intră în legătură cu transcendentalitatea” [cu referire la Sfântul Mormânt de la Ierusalim] (Remus Rădulescu . nu la transcendentalitate . spre amuzamentul publicului şi spre jena reprezentanţilor Delegaţiei Comisiei Europene”. de limitele realităţii. „Viaţa religioasă”. Utilizarea unor cuvinte cu sens greşit „. ora 17:56). autorul se referă la transcendenţă. Evident. p.care înseamnă aproape opusul transcendenţei: dacă transcendentul este dincolo de orice experienţă posibilă.după Bella Karoly şi înainte de Octavian Belu -. Recomandări destinate populaţiei.

Aşadar..) va cunoaşte o nouă escaladare într-un viitor previzibil de timp” („Rusia poate oricând să taie gazul”.. după care s-a facut traducerea (nesemnată). în suplimentul Sporturi al cotidianului Adevărul. în Adevărul. cam cât ‚Libertatea’ (doar 28 la sută din totalul vânzărilor pe segmentul cotidienelor). p. 23.... care asigără înţelesul expresiei.într-o noţiune concretă . 04.” (în loc de „o astfel de amenajare costă.7 milioane de lei” (!) – Ioan Inişconi. trimestriale. Morala: când folosim o simplificare lingvistică nu trebuie să o mai simplificăm şi noi. Dacă la singular cele două cuvinte au aceeaşi formă lingvistică. aşa ajunge la aberaţia lingvistică „un astfel de sens costă. „Bătălie politică în sensul giratoriu”.. p.” (de altfel. să evităm simplificarea simplificării! „Ziarele ‚vechi’ sau ‚serioase’ (.cu sensul de „zilnic”.08. Ce poate înţelege un cititor care nu ştie că e vorba de discuţiile în jurul cheltuielilor aprobate pentru amenajarea unui sens giratoriu în Deva? Ce poate avea în cap un viceprimar care se exprimă aşa? Vorbitorul a transformat o noţiune abstractă .05. crezând că formularea „un astfel de sens” o acoperă semantic. 6). 203 . şi substantivul „cotidian” – cu sensul de „publicaţie cu apariţie zilnică” sau „ziar”. dar care au funcţii morfologice distincte: adjectivul „cotidian” . Corect: „într-un orizont de timp previzibil” sau „într-un viitor previzibil” (preferabilă când te adresezi unui număr foarte mare de vorbitori ai limbii române). această simplificare lingvistică este practicată pe scară largă de vorbitorii limbii române: aproape toţi spun „sens giratoriu” locului amenajat în virtutea acestei reguli de circulaţie: „mergeţi până la sernsul giratoriu şi acolo faceţi la stânga.. p. semestriale. În limba română există două cuvânte care au aceeaşi formă la singular.. Viceprimarul Municipiului Deva („Bătălie politică în sensul giratoriu”.) ajung să vândă.„locul în care o arteră de circulaţie rutieră este amenajată astfel încât să permită participanţilor la trafic să respecte regula sensului giratoriu”.01.” (Iulian Comanescu.2009. În virtutea legii economicităţii. 15). şi titlul articolului citat. 27.”). exprimă o astfel de simplificare). să dispară în cea de-a doua simplificare. Dar viceprimarul Devei simplifică şi expresia „sens giratoriu”.„sens giratoriu” . „Valentina Ardean. Alice nu a fost ocolită de momente mai puţin nefaste. Unele dintre acestea i-au periclitat chiar şi cariera. căci există riscul ca implicitul prezent în prima simplificare. Formularea aberantă „într-un viitor previzibil de timp” vine din combinarea inconştierntă a expresiei „orizont de timp” cu expresia „viitor previzibil” ..una dintre ele fiind probabil în textul iniţial.2007. în Evenimentul zilei. Aşadar. zburătoarea de pe semicerc”. la plural forma lor diferă: adjectivul cotidiene (ca în expresia „probleme cotidiene”) şi substantivul cotidiane (ca în expresia „publicaţiile periodice sunt de mai multe feluri: anuale.” (Ştefan Lică. p.12. 4). la un loc.„Rezultatul a arătat că un astfel de sens costă între 0..2009.5 şi 0.. „. formularea corectă este: „din totalul vânzărilor pe segmentul cotidianelor”. săptămânale şi cotidiane”). „La fel ca toţi marii sportivi. 8-9). „Marile schimbări din media în 2008”. lunare.2008. susţinând că diferendul gazelor dintre Rusia şi Ucraina (.. în Gândul din 03.

dovedeşte că o foloseşte „după ureche”.Antena 3.. 11-17. the land of choice”. din „raţiuni de imagine” (imaginea unui intelectual autentic. dar şi alte mijloace mass media”..2006. „Imnul va fi difuzat şi în străinătate.. 204 .01. în vara anului 2006...2009. altfel spus. acum ce rost mai are?” (Cristian Ghinea. „Romania.08. aici nu se respectă forma de plural. 20..2006). cu referire la deconspirarea de către CNSAS.2009.2009. Autorul este conştient că foloseşte un latinism. „O addenda la scârba superioară este argumentul care spune: dacă nu am făcut asta acum 15-16 ani. TVR 1.08. în cel de-al doilea ea este addendum-addenda.04. 4. Emisiunea ”Ştirile care contează”. Dar pentru cunoscători. 11. emisiunea „Ştiri”. şi o face. 05. Ca şi în cazul cuvântului media. probabil. „.2006. prim-vicepreşedinte al Comisiei de Integritate Morală şi Arbritaj a PSD. 10.06. emisiunea „Telejurnal”. el ratează acest „obiectiv imagologic”: le dovedeşte că nu controlează limba latină nici în termeni generali (declinările se predau în primul an de studiu. a unor dosare de informatori ai fostei Securităţi Dilema.. Dacă în primul caz declinarea cuvântului este medium-media. prin intermediul mijloacelor mass media. emisiunea „Studio deschis”. ora 23:11)..” (redactorul ştirii despre imnul turistic al României. provenit tot din limba latină. ora 20:28). dovadă faptul că îl scrie cu font italic.” (Doru Giugula.. alte mijloace media. ministrul Apărării Naţionale . ora 11:03). modul în care l-au perceput membrii Consiliului pe domnul Neţoiu.Radio România Actualităţi. „. indiferent de profilul acestora. 133. nr. Asimilarea inadecvată a unor termeni străini în limba română „. declaraţie de presă cu privire la excluderea din partid a lui Gigi Neţoiu . s-a demonstrat ştiinţific de către cercetătorii britanici.Radio Europa FM. „realist” sau „umanist”). a cărui cultură îşi întinde rădăcinile până în antichitatea romană).” (Teodor Atanasiu. ora 01:05).” (Radio Europa FM. ora 10:45).05.... adică în clasa a IX-a a liceelor teoretice. Emisiunea „Ştirile Europa FM”. sănătate şi mişcare” .„Nu este o teorie. 16. prin posturi de radio şi canale media. (Redactorul rubricii "Educaţie prin sport.

16).. „masă”. 3) el confunda cultura cu nivelul de cunoştinţe. p. 17. nivelul de cunoaştere caracteristic culturii de masă. în care sintagma „mass media” este folosită cu sensul de „mase”. expresia ad hoc poate avea şi sensurile: „pe loc”. „Meseria de jurnalist nu e posibilă fără suportul pe care să scrii. Numai în ţări în tranziţie ca România s-a întâmplat ca oameni să subvenţioneze mijloace media doar din alte interese decât cele strict legate de business” (Dinu Patriciu. alegând varianta adhoc!” (subtitlu la articolul semnat de Simona Simionescu. În contextul semantic dat de aceste fraze.12. Aceeaşi soartă o are şi expresia eminamente. Ca să vorbim în termeni rutieri.. Din contextul semantic oferit de frazele de dinainte şi de după această frază rezultă că România era o ţară exclusiv agricolă. Or. maselor populare”.02. Din lectura articolului reiese că prin ad-hoc. aici a avut loc nu o dublare. Gândul. că din magazine lipsesc promoţiile. Probabil că un test lingvistic realizat pe eşantion naţional ar arăta că cca 80% dintre vorbitorii limbii române care utilizează expresia eminamente o folosesc cu sensul de exclusiv. însă. p. 02. la un seminar cu o grupă de subingineri de la Facultatea de Autovehicole Rutirere a Universităţii din Braşov (cursuri serale). „cultură de masă”... emisiunea „Antena partidelor parlamentare”.. ora 20:24) Aici apare o situaţie lingvistică diferită de cele semnalate până acum.” – reprezentantul în Parlament al Uniunii Tătarilor din România (Radio România Actualităţi. 16-17). trend care se va accentua în 2009. Un student a spus „comunicare în mass-media”. Ca şi în alte cazuri. expresia ad hoc este folosită de majoritatea vorbitorilor instruiţi ai limbii române cu un sens denaturat. ci doar în magazine”. milioane de elevi care au făcut şcoala în cei 50 de ani au asimilat unul dintre aceste sensuri.”. iar principala cauză este tocmai faptul că aceştia sunt „instruiţi”. ci o triplare! E vorba de trei atribuiri de sens eronate. provenite din ignoranţă: 1) vorbitorul nu ştia că media este un plural şi se traduce pein „mijloace”. folosită în manualele de istorie în legătură cu economia României înainte de cel de-al doilea război mondial: „România era o ţară eminamente agricolă”. Comisia de cultură şi mijloace de comunicare în mass-media. expresia ad hoc vin din limba latină. autoarea înţelege „la faţa locului”: „Companiile sunt mai prudente când vine vorba despre cheltuirea bugetelor de publicitate. „Leul n-are legătură cu economia reală”. „cu un scop bine determinat”). 2) vorbitorul nu ştia că termenul „cultură de masă” nu are legătură conceptuală cu cel de „mase populare” (singura legătură fiind un cuvânt care se pronunţă la fel).„Unele firme au renunţat să-şi mai facă reclamă la radio şi tv.2008. unde înseamnă „pentru aceasta” (cu sensul literar de „expres”. „urgent”. 205 . Pentru prima dată am identificat această situaţie la mijlocul anilor ’80. adică au trecut prin şcoală. Aceasta nu înseamnă. de unde şi ideea bizară a mediei aritmetice. „Reducerile de sărbători nu se văd la TV. interviu consemnat de George Rădulescu.2009. în absenţa unei explicaţii etimologice venite din partea autorilor de manual sau din partea profesorilor. înfiinţate cu un singur scop: votarea unirii celor două principate – unire care a avut loc la 24 ianuarie 1859. Manualele de istorie după care li s-a predat şi/sau după care au învăţat zeci de promoţii şcolare în perioada 1949-1989 conţin câteva fraze referitoare la divanele ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească..2009. Adevărul. „improvizat”. 11.08. iar când l-am întrebat ce înţelege prin „mass-media” a spus: „media aritmetică a cunoştinţelor dintr-o societate. „.

. fiindcă România.. „Vladimir Voronin şi-a dat întâlnire la Tiraspol cu Igor Smirnov”. Corect: „Nici în restul Europei. nu „de la 19 la 19. 24.. cât şi autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol au anunţat că întrevederea va avea loc la Palatul Copiilor din Tiraspol.”. „. 01.. „Nici în Europa nu se anunţă zile însorite” (Cristina Soare.. „Bucovina Suceava. Autoarea foloseşte greşit formula „atât X. speaker-ii şi redactorii noştri nu consideră că România este cu adevărat o ţară.. în Adevărul... în suplimentul Sporturi al cotidianului Adevărul.”. 12). jucătorii echipei CSU Bucovina nu doar şi-au creat culoare de a marca.Radio România Actualităţi. „Serviciul de presă al preşedinţiei de la Chişinău..30. TVR 1. p.30”.III. p. 04.” (Adina Blaj.2008. surpriza Europei”. dar au făcut un spectacol extraordinar la Berna. Celor care nu ştiu să utilizeze această „paradigmă lingvistică” (Ferdinand de Saussure). despre care tocmai se vorbise. Emisiunea „100% sport”..2006. ceea ce ar putea indica faptul că în subconştientul lor. dar scrie „cât şi autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol”. 2).30 vă invit să ascultaţi Radio România Actualităţi pentru a urmări cea mai importantă emisiune sportivă a zilei”. 04. Emisiunea „Telejurnal”.”.. căci invitaţia era adresată la ora 19.05. căci nu scrie „Atât serviciul de presă al preşedinţiei de la Chişinău.2009. este şi ea în Europa. 206 . Din păcate.. GREŞELI SINTACTICE „De la 19 la 19.. precum şi autorităţile nerecunoscute de la Tiraspol au anunţat că.05.12. le recomandăm înlocuirea lui „cât” cu „precum”: „Serviciul de presă al preşedinţiei de la Chişinău. europeană.”. ora 20:23). Corect: „vă invit să ascultaţi Radio România Actualităţi de la 19 la 19.. ora 19:04).04.” (Luminiţa Bogdan.. (Redactorul emisiunii .04. cât şi Y”.2009.. această formulare este foarte frecventă pe canalele de radio şi televiziune din ţara noastră.

7).09. 207 .2008.12. nu a aflat încă că soţul ei a fost tranşat. „Încă nu am zburat cu avionul”. chiar la începutul propoziţiei) reduce la minimum probabilitatea apariţiei la orizont a unei.2009). „Sunt luat drept prost. cacofonii.2009. se plânge naistul Zamfir scos din imnul turistic”.info/actualitatea/.08. p. totuşi. Prim-ministrul României. 01. GREŞELI STILISTICE 1. prin care Uniunea Europeană a confirmat aderarea Bulgariei şi României la 1 ianuarie 2007 . Cacofoniile şi evitarea lor „Dar elementul cel mai interesant al Strategiei se află rezumat într-o singură frază. în luptă cu el însuşi” .” (Diana Marcu. 26.gandul. 13. încă nu a aflat că soţul ei a fost tranşat”. de 67 de ani. (Mark Constantinescu. că se impune”. „Nevasta bărbatului.IV..” (Daniel Dancea. „Timişoara: Şef de stabor ucis de ziua lui” în Adevărul. Exemple: în loc de „Nu a venit încă Camelia”. intervenţie politică dedicată prezentării Raportului comisarului UE pentru extindere.. (Călin Popescu Tăriceanu. „Apus de soare la Naţională!”. cu subtitlul „Pentru Huţupan şi Amariei. cu care documentul se autocalifică ca ceva făcut în grabă”.2006. http://www.05.2009. meciul de azi cu Croaţia va fi ultimul în tricolor”.Radio România Actualităţi. ora 17:05). de 67 de ani. Cristian Poelincă. activitatea sa s-ar încheia cu un gust amar. aducerea adverbului „încă” înaintea verbului (dacă se poate. Adevărul. în loc de „Nu am zburat încă cu avionul”. „Filip a refuzat însă să discute aspectul financiar al înţelegerii pe care o are cu Ministerul Turismului şi nici nu a confirmat dacă demersul său artistic este benevol.05. De regulă. 01. ora 22:15). 15.7 plus. „Doresc să încep cu o remarcă care cred. „Turismul românesc. „Camelia încă nu a venit” sau „Încă nu a venit Camelia”. Olly Rehn. 02.08.2006. „Dacă ar fi adevărat. având în vedere înfrângerea în faţa Norvegiei” (Adina Blaj. Lucreţia. 21). Corect: „Nevasta bărbatului. p. Lucreţia. Emisiunea „Obiectiv România”.

208 .2009. 07. „să creadă că vine sfârşitul lumii” etc. Însă el a apucat să pronunţe „după jamaicanele”.2009. Iulius CEZAR.„Românca continuă să îşi câştige serviciul. Corect: „În iunie va avea un program foarte încărcat”. „Va avea un program foarte încărcat în iunie” (Ştefan Găvan. dar şi a australiencei. în continuare.2009). p. Petronel Tudor. n-am mai avea o informaţie. Sporturi. Dar ideea principală a informaţiei tocmai asta este: sportiva va avea un program încărcat în iunie şi nu în general (altfel. cât şi să fii neîndurător faţă de abaterile de la codul onoarei comise în interior” (Cristian Tudor Popescu. „Angela Moroşanu s-a clasat a patra. Dupa unitatea de semnificaţie „va avea un program foarte încărcat”.04. ora 09:06). 2. „Tenis: Sorana e semifinalista la Los Angeles!”. Este evident că prezentatorul ştirilor sportive a avut în minte expresia „în urma jamaicanelor”. 14. Berceanu şi Tiron ne-au blocat drumul spre mare!”. ci o afirmaţie redundantă. expresia „să creadă” este urmată în mod necesar de prepoziţia „în” sau de conjuncţia „că”: „să creadă în Dumnezeu”. în Adevărul. în Adevărul. în Jurnalul Naţional. ceea ce ar fi făcut plauzibilă expresia „dar şi a australiencei”. ca şi când ar fi o precizare facultativă. „dar şi după australianca”. precizarea „în iunie” apare ca superfluă. 27. „Radiojurnal”. „Şoferilor nu le vine să creadă ce li se întâmplă” (Mihai Mincan. subtitlu la interviul cu Sorana Cârstea „Joc cel mai bun tenis din carieră”.” (Radio România Actualităţi. „Orban.09. Corect: „Şoferilor nu le vine să creadă că li se întâmplă ce li se întâmplă”. Andrei Amza. oricine ştie ca un jucător de tenis are program încărcat). arma cu care işi poate distruge orice adversară” (Andrei Constantinescu. ceea ce l-ar fi obligat să spună. În limba română literară. 27. „Institutul pentru Vindecarea Hoţiei”.08. Frazarea greşită „Să ai spirit de corp înseamnă să aperi breasla căreia îi aparţii în faţa atacurilor nejustificate şi denigrărilor din exterior. după jamaicanele Melanie Walker şi Kaliese Spencer..7). 07..2009).08.04.2009). în Adevărul.

09. În plus.. „Triumful lui Mefisto în Scoţia”.. 3. în Observator Cultural. în „Adevărul literar şi artistic“. dar şi contraproductivă. nr. căci cuvântul provine din cuvântul „preşedinte”. ora 09:04). Utilizarea incorectă a virgulei „Titlul de mai sus era pus deasupra primei cronici de teatru semnate de Magdalena Boiangiu. inclusiv printre slujitorii presei. se explică prin aplicarea necritică a modelului lingvistic „prezident – prezidenţie”. 8. Pronunţarea greşită a unor cuvinte „Premierul suedez.4). „Stai în fotoliu şi-ţi place”. repetarea cuvântului „spectacol” este nu doar supărătoare din punct de vedere estetic. cu „e”. În al doilea rând. În primul rând. contribuind la prolixitatea textului: prima dată.. p. iar a doua oară – cu sensul de „spectaculos” (show). care nu există în limba română. ci cu ceea ce intenţiona să pronunţe. Radio România Actualităţi. „Simţi uneori că spectacolul celor de la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu sacrifică. formula prezidenţie. 4. Evident. corect este preşedinţie. nu pe „ş”. 27 august – 2 septembrie 2009. „ (Gabriela Tătărău. 23.Acest exemplu ilustrează o situaţie întâlnită frecvent când e vorba de frazarea greşită: vorbitorul face acordul nu cu ceea ce pronunţă. la 28 noiembrie 2007. În acest caz.2009. este corectă. Confuzia între „preşedinţie” şi „preşedenţie” este foarte răspândită în rândurile vorbitorilor limbii române. această inversare a anulat efectul retoric al propoziţiei următoare: „Simţi uneori că spectacolul celor de la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu sacrifică claritatea narativă în favoarea specatacolului. p. Dar ce spectacol!”.2009.” (Dan Boicea.. Este drept că acum apare o cacofonie – „sacrifică claritatea” – pe care autoarea articolului a vrut s-o evite.07. claritatea narativă. Dar ce spectacol!” (Silvia Dumitrache. în favoarea spectacolului. nu din „preşedente”. Formularea corectă este: „a cărui ţară deţine preşedinţia”. 231 (489).. „preşedenţie”. în Adevarul literar & artistic.”. Forma incorectă. cu „i”. din aceaşi familie lexicală cu „prezidare – prezidiu”. Dar ea conţine sunetul „z”. a cărui ţară deţine preşedenţia. 209 . în favoarea specatacolului. el este utilizat în sensul de creaţie dramaturgică (performance). dar nu a pronunţat. lectura ar fi curs mai uşor dacă expresia „în favoarea specatacolului” ar fi rămas la sfârşitul propoziţiei: „Simţi uneori că spectacolul celor de la Teatrul Naţional «Radu Stanca» din Sibiu sacrifică claritatea narativă în favoarea specatacolului”. dar o putea evita şi altfel decât inversând ordinea firească a cuvintelor.) sacrifică. „Radiojurnal”. Pentru un cititor mai puţin avizat e greu de înţeles cum „spectacolul (.. 24).

17. [Se ştie că în formularea titlurilor un rol important îl are spaţiul tipografic: uneori. în acel moment de 72 de ani. În acest caz. dau o construcţie stranie pentru limba română. îţi impune o altă organizare a titlului pe rânduri. care se poate forma şi consolida doar în timp. interviu consemnat de George Rădulescu. putem găsi formula cea mai convenabilă pentru o redactare corectă şi estetică: „Din păcate. cu adverbul înaintea verbului („coerent aşezată”). p. Cele mai multe utilizări greşite ale virgulei se datorează incapacităţii subiectului de a sesiza „unitatea de semnificaţie” (expresia care transmite o anumită informaţie despre o anumită realitate). unitatea de semnificaţie este: prima cronică de teatru semnată de Magdalena Boiangiu în „Adevărul literar şi artistic“. o literă în plus „te scoate din spaţiu” sau. unitatea de semnificaţie nu este „prima cronică de teatru semnată de Magdalena Boiangiu”. Articolul anunţat de acest titlu a fost dedicat expoziţiei Horia Damian. deschisă la Palatul Mogoşoaia. care se vroiau şi o scuză adresată „marelui pictor”. fiindcă vârsta pictorului era. fără virgulă după Boiangiu. nu există încă o formaţiune politică. 07.2009. atunci când nu se poate. cât mai aproape de începutul propoziţiei. care.. 20). p. redacţia a publicat. „Din păcate. De asemenea. „Leul n-are legătură cu economia reală”. pe calea regală a lecturii.. pe aceeaşi pagină. dar mai grăitoare: „Un artist în căutarea perfecţiunii” sau chiar „Un artist în căutarea perfecţiunii timp de 80 de ani”.] 210 . Şi asta. virgule prost plasate. în varianta citată. Aşadar. subtilul articolului conţine o dezinformare: Magdalena Boiangiu ar fi semnat prima ei cronică de teatru abia în 2007.10. mai rău. căci această virgulă pusă în plus schimbă sensul frazei. Ca şi în exemplul de mai sus. Ar fi avut mai mult sens dacă o evita prin inversarea cuvintelor. Dar dezinformeaza.Corect: „Titlul de mai sus era pus deasupra primei cronici de teatru semnate de Magdalena Boiangiu în „Adevărul literar şi artistic“. care poate fi catastrofală. Dar la fel de adevărat este că prin folosirea/nefolosirea arbitrară a virgulei putem să transformăm un enunţ adevărat într-un enunţ fals. ambele expresii au sens. Dacă vrem să scăpăm de plasarea riscantă a lui „încă”. din cauza unei. încă nu există o formaţiune politică aşezată coerent pe aceast mod de gândire”. Este greu de înţeles de ce redactorul nu a ales o formulare mai simplă. Este adevărat că în ediţia din 10 octombrie. de 80 de ani în căutarea perfecţiunii”. Cel care vorbea sau cel care a redactat răspunsurile acestuia a încercat să evite cacofonia („politică coerent”) apelând la soluţia cea mai facilă: introducând o virgulă fără niciun sens. Regulă: plasarea lui „încă” la începutul propoziţiei – sau.08. iar această primă cronică ar fi fost publicată de „Adevărul literar şi artistic“. este adevărat că în ediţia online titlul a fost schimbat: Radu Varia despre Horia Damian: "80 de ani în căutarea perfecţiunii". „Un artist de 80 de ani în căutarea perfecţiunii” (titlu în Jurnalul Naţional. dar una dintre ele are o semnificaţie greşită (transmite o informaţie falsă). nu există încă o formaţiune politică aşezată coerent pe aceast mod de gândire”. Adevărul. Dar tocmai de aceea „responsabilul cu titlurile” trebuie să aibă o inteligenţă lingvistică de excepţie şi o solidă cultură a limbii scrise. Corect: „Din păcate. coerent aşezată pe acest mod de gândire” (Dinu Patriciu. varianta corectă este: „Un artist.2009. Aşadar. 16-17). Pentru cine nu ştie când a debutat regretata Magdalena Boiangiu în calitate de critic de teatru.. o erată scrisă în cuvinte sprinţare. la 28 noiembrie 2007”.

14). În ceea ce-i priveşte pe cei care au învăţat-o sau ar fi trebuit s-o înveţe. iar Obama s-a născut în 1961.12.V.04. Cei familiarizaţi cu teoria marxistă a plusvalorii ştiu că noţiunea desemnează valoarea produsă de angajat în timpul de supramuncă – acesta fiind diferenţa dintre timpul de muncă (să spunem. unde lucrează întru. în exemplul de mai sus formularea corectă este: „NATO a primit membri noi. mai precis. ora 10:10). Singura presupunere plauzibilă care ar putea explica această enormitate este că Viorica Marin a tradus un text dintr-o limbă pe care nu o stăpâneşte. e un caz banal.exploatarea muncii salariate sau. iar acest lucru îi aduce un neobişnuit de mare avantaj politic”. deoarece ea devoalează „mecanismul exploatării capitaliste” . adică timpul în care angajatul produce o valoare egală cu valoarea forţei sale de muncă (valoarea bunurilor şi serviciilor pe care acesta trebuie să le cumpere pentru a trăi şi a putea munci). în schimb. 04. capabili să aducă valoare nouă. exploatarea forţei de muncă în societăţile moderrne. Aşadar. Valoarea produsă în cele 6 ore îi este recunoscută prin contractul de muncă şi este plătită de angajator sub formă de salariu (preţul forţei de muncă).Radio România Actualităţi. Dar nu e banal faptul că astfel de incompetenţi ajung să fie angajaţi în redacţiile unor mari cotidiane. 8 ore pe zi) şi timpul de muncă necesar (6 ore). emisiunea „Jurnal Militar”. Sociologul Max Weber nu avea cum să se refere le Barack Obama.” (Şerban Cioculescu. GREŞELI DATORATE IGNORANŢEI 1. Ignoranţa cu privire la date istorice „Cunoscutul sociolog Max Weber susţine în revista Newsweek că Obama este foarte charismatic. Folosirea greşită a termenului „plusvaloare” de către tinerii de azi se explică prin faptul că aceştia nu au învăţat la şcoală economie politică marxistă. Teoria plusvalorii este considerată de economiştii marxisşi „piatra unghiulară” a economiei politice elaborate de Karl Marx. Aşa se întâmplă când se întâlnesc incompetenţele din mai multe domenii. Ea se numeşte plusvaloare şi este însuşită de angajator.. p. valoarea produsă în cele 2 ore de supra muncă nu este recunoscută prin contract şi nu este plătită. în Adevărul.” 211 .. dezinformarea publicului. capabili să aducă plusvaloare. din simplul motiv că între moartea celui dintâi şi naşterea celui de-al doilea au trecut peste patru decenii: Weber a murit în 1920. cercetător la Institutul pentru Studii Politice şi Apărare . dar mai puţin justificată. folosirea greşită se explică tot prin ignoranţă.. iar ignoranţa ei cu privire la unul dintre cei mai mari sociologi din istorie nu a ajutat-o să sesizeze eroarea strecurată în înţelegerea textului..2008. Pentru orice om informat este clar că noţiunea „plusvaloare” vine din limbajul economiei politice.. În ambele cazuri avem de-a face cu confuzia dintre conceptul de „pusvaloare” şi expresiile „valoare nouă” şi „valoare adăugată”. „Joe Biden este îngrijorat pentru Baraack Obama”.. 24. „NATO a primit membri noi. adică de capitalist (proprietarul mijloacelor de producţie). (Viorica Marin.2009.

212 . Este evident că varianta corectă este „firme occidentale de relaţii publice”. „Firmele americane spală imaginea Rusiei”. şi Gavin Anderson. 14). Când a tradus dintr-un text redactat într-o limbă străină (text nemenţionat).10. Atât din conţinutul pasajului reprodus mai sus. guvernul de la Moscova şi companiile de stat au plătit firme occidentale de relaţii cu publicul. p. Ignoranţa cu privire la termeni noi „Ca să-şi atingă acest obiectiv. 05.2009. Rolul lor era acela de a face cunoscute beneficiile parteneriatelor cu Rusia” (Iulian Chifu. cât şi din titlul articolului (unde se face referire la imaginea Rusiei) reiese că este vorba de firme de relaţii publice. activitate care este doar una dintre numeroasele activităţi care intră în domeniul Relaţii publice. Dealtfel. în Adevărul.2. în continuarea pasajului reprodus sunt menţionate firmele care au contracte cu guvernul Federaţiei Ruse sau cu Gazprom: Ketchum Inc. autorul articolului a echivalat expresia public relations cu expresia „relaţii cu publicul”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful