tolle lege

1

Ioan Es. POP Locul unde a încremenit marea

În valea noastră din Vărai, care vara asta stă să sece, niciodată n-au fost peşti mai mari de-un lat de palmă. Ce să-i faci, noi suntem oameni de pământ, care n-au văzut niciodată marea, Dunărea, ba cei mai mulţi nici măcar Someşul Rece. Totuşi, în seara aceea de octombrie 1968, pe când desfăceam de zor porumb, la uşa noastră a bătut un străin care, chiar înainte să ne dăm noi seama, a răsturnat de pe umeri drept în mijlocul antreului un peşte cum nu se mai văzuse prin părţile noastre până atunci. Era o namilă lungă de doi metri, alunecoasă şi rece, pe burta căreia cealaltă namilă, cu două picioare, s-a aşezat să-şi tragă sufletul. Nu ştiu ce-au vorbit ai mei vreme de un ceas cu străinul, dar până la urmă rumoarea s-a potolit, iar străinului i s-a dat voie să înnopteze în antreul nostru. Am putut să-l văd, în timp ce mă duceau la culcare, cum îşi dă jos căciula, se lungeşte pe duşumea şi-şi aşează capul ca pe-o pernă pe pântecele namilei cu solzi. A doua zi dimineaţa, când m-au trezit să merg la şcoală, în antreu nu se mai aflau nici namila cu două picioare, nici peştele lui cât covata în care puneam la saramură doi porci o dată. Mirosul de peşte rămăsese însă şi a continuat să adie săptămâni întregi, iar după o lună, în spatele măturii, am descoperit un solz sticlos şi rece, mare cât copita de capră, pe care l-am ascuns sub perna mea ani de zile. Dumnezeule, dar şi când l-a găsit mama, ce bătaie am încasat! Nu un peşte ca ăla, dar măcar un solz să fi avut vreodată satul nostru şi poate astăzi pământul de pe oamenii noştri de pământ s-ar mai fi şters, în aşa fel încât copiii lor să arate un pic mai puţin greoi şi un pic mai luminoşi ca ei. Şi atunci poate că oamenii noştri de pământ n-ar mai ara şi astăzi pământul ăsta bolovănos cu pluguri trase de câte doi boi de parcă ar despica valurile unei mări încremenite, care demult, pe vremea când Pământul plutea pe sub ape, şi-a legănat peştii printre dealurile din Vărai.

2

inedit
Gheorghe CRĂCIUN

Jurnal - 1977 – 1978
Este o simplă zi de duminică. Pot să îi număr toate comodităţile, să o revăd. Orele trec spre înserare. Vine o altă lumină. Am ezitat să citesc sau să scriu, să mă refer la ce se întîmplă afară scriind. După amiază va să zică. Şi ezit de aici mai departe. Scriind să mă refer la ce se întîmplă afară. Astăzi imagini ca într-o zi în care nu încetez să trăiesc întîlnirile mele cu viaţa. Unele mi se pun altfel, pentru că nu mă aştept să le şi urmăresc cu interes. Unele imagini se reţin cu mai mare putere. Mai mare sau mai multă. Dar eu mă aflu cel puţin cîteva zeci de minute într-un autobuz. Oameni ce urcă şi coboară, urcă, se dispensează deşi sînt diferiţi. Pot deodată să-mi dau seama de semnificaţia unei imagini la care cineva mă face atent (întoarce capul de pe scaunul din faţă). Este deja o semnificaţie şi atinge sentimentele mele ceea ce este în mine uman. Bătrîna de pe trotuar are un pachet învelit cu pînză, legat cu o curea legată de un băţ, un coş acoperit şi un ulcior de metal cu capac. Aceste obiecte sînt jos în jurul ei. Un om e lîngă ea, a coborît din maşină şi îi vorbeşte, mîinile lor fac gesturi, gurile lor se deschid, nu se aud. Însă aceste obiecte vor trebui cărate. „Cam cît să aibă?” „În jur de 80 de ani”. Cu o spinare, nişte braţe şi picioare de vîrsta asta. Să ridice pachetul apucînd băţul, şi nu poate. Să o ajute cetăţeanul, după ce ea îl face atent, şi o ajută. Astfel, cu o mînă la capătul băţului şi cu cealaltă încă liberă, coşul poate fi ridicat deşi e greu să se aplece, treaba asta se vede. Acum coşul acela paralelipipedic de nuiele a fost atîrnat de braţ căci braţul s-a petrecut pe sub traistă şi degetele lui strîng băţul. Ulciorul chiar în faţă şi ea se apleacă tremurînd şi mîna liberă îi tremură. E greu dar poate. Rămîne cîteva clipe trupul ei îndepărtîndu-se ca nişte haine cenuşii fără chip, rămîne înaintarea paşilor nesiguri mici şi grei. Eu însă mă aflu pe banchetă şi ochii mei văd. Văd şi alţi oameni ce întîmplător se uită şi faptul îi determină să urmărească faptul. Nu urmărim orice. Nu orice. Familiară starea prin care trec. Aceasta nu e o călătorie de plăcere, ci să ajung la lucru. Cîteva ore, o muncă. Familiară atmosfera, înghesuiala, nervozitatea. Atenţia mea se dispersează în căutare. Subiecte. Suporturi. Undeva trebuie şi eu să exist pentru a simţi că exist. Tot timpul pot să simt ceea ce fac. Dar nu tot timpul simt. Deseori eu citesc. Eu citesc în maşină. Cititul pe maşină. Această deplasare dintr-un oraş în altul şi revenirea în acelaşi oraş: navetez. A nu uita această apăsare pe care o resimt ori de cîte ori nu pot să scriu cu senzaţia de singur. A nu uita şi ambiţia de a scrie în fiecare zi ceva ca la un capăt de ceva. A vrea să nu pot ocoli orice despre existenţa mea înseamnă că, dacă scriu, nimic nu poate fi privit ca strict individual în conştiinţa mea. Despre individual şi conştiinţa individualului în existenţa unui scriitor. Textul acesta urmează să apară cîndva. „Carnetul cu copiii care fac gălăgie” „Tovarăşi! Muncind mai bine, trăim mai bine! Spor la lucru!”.
(continuare în numărul următor)

carmen saeculare
Nichita DANILOV
poate un înger, poate o şură, poate clopotniţa unei bisericuţe de ţară) aşa şi sufletul îşi înconjoară trupul cu un păienjeniş de riduri pe care sclipesc bobiţe de sînge şi rouă... Căci haina de veşnicie a sufletului e ţesută din gînduri nu simţi cum fluieră vîntul prin ele clătinînd porţile şi schimbînd sorţile clătinîndu-ne genele şi golindu-ne venele.... Limba rumegătoarelor Stradă Presimt febra acestei mulţimi ce năvăleşte în piaţă; îi iau pulsul observînd cu atenţie cum creşte valul purtînd strada încoace şi-ncolo pînă la înălţimea ferestrelor, balconului; în curînd unii se vor urca pe umerii altora formînd încetul cu încetul un fel de Turn Eiffel în mişcare… …E ca şi cum aş contempla nişte catalige (elefanţi cu picioare de păinjen traversînd deşertul lui Dali) pe care un singur om aflat la înălţimea norilor le-ar mînui cu uşurinţă trecînd peste o mie de obstacole: un singur om, o singură stradă, asemenea scării lui Iacob ridicată în două picioare o mulţime înaintînd pe verticală adunată într-un singur om care aleargă seara pe străzi încercînd să prindă în plasa de fluturi propriile-i urme… Păienjeniş Aşa cum omida fluturelui ţese un păienjeniş de mătase aşa cum păianjenul îşi ţese în jurul său o pînză subţire întinzînd-o de la crenguţa unui trandafir sălbatic la alta (de ce neapărat trandafir, de ce neapărat sălbatic Cu două ore înainte de vecernie cînd toaca se legăna încă liniştită în vîntul stîrnit de septembrie sărmana măicuţă Fevronia spăla mai întîi podelele frecîndu-le cu o perie de sîrmă muiată în apă de leşie pînă ce acestea se albeau ca oasele morţilor apoi îmbrăcîndu-şi veşmintele ţesute din frunze de tei şi frunze de mesteacăn cusute între ele cu iarba fiarelor ieşea în pridvor ţinîndu-şi în pumni rugăciunile de seară chema cu o voce stinsă păsările cerului şi lighioanele pămîntului care ieşeau din vizuini şi din găuri mari şi mici unele se tîrau pe pămînt năpădindu-i umerii şi picioarele altele se risipeau în cele patru zări împrăştiindu-i gîndurile peste iarba adumbrită de rouă şi peste copacii adormiţi cu ramurile înfundate sub scoarţă pînă cînd aceştia se trezeau la viaţă şi din copaci simpli mărunţi se transformau în arbori falnici ai vieţii şi ai morţii pe crengile cărora adormeau gîndurile ei transcrise pe pergament şi pe papirus în greacă în ebraica veche precum şi în limba sacră a rumegătoarelor...

3

4

carmen saeculare
Pe urmele melcului invocat cîndva de Ursachi Pe melcul Adeodatus cîntat cîndva de magistrul Ursachi l-am cules din amfiteatrul amenajat în Grădina Botanică: stătea lipit de pardoseala de ciment cu atîta osîrdie, încît a trebuit să apelez la briceag, dar chiar şi atunci a opus rezistenţă, iar cînd după mai multe încercări am reuşit să-l desprind, avea lipită de gură o bucată de ciment în formă de cochilie. Ce ai? l-am întrebat. de ce eşti atît de mofluz, atît de confundat în tine şi la ce îţi foloseşte această a doua cochilie, odată ce încă n-ai lepădat-o pe prima? Tinere domn, răspunse melcul prin somn, sînt trist şi mofluz, pentru că frunzele cad şi odată cu ele cad şi zilele mele… şi cînd vor seca de tot voi fi una cu micul şi marele tot... În drum spre Galway De la zece mii de metri înălţime privind prin hublou grămada de nori ce pluteşte deasupra oceanului ia forma arhipelagului Gulag. (Printre crăpături apar pe rînd chipul şi barba şi mîna dreaptă a lui Soljeniţîn: mîna arată drumul spre est, drum bătătorit de tălpile celor care au îndurat teroarea şi exilul...) Eu însă îmi continui calea spre vest închipuindu-mi clar în minte cum aceiaşi nori ajungînd deasupra curburii Carpaţilor vor semăna cu Pieta sculptată cîndva de bătrînul Michelangelo, cel care întins pe schele, cu ochii orbiţi de vopsele a pictat capela Sixtină... Fecioara Maria ţine în poalele sale trupul coborît de pe cruce al lui Isus şi picioarele sale acoperite de fulgere atîrnă pînă-n pămîntul făgăduinţei... ... Aud în dreapta un glas melodios, rostind în galeză: „Domnul doreşte bere sau whisky?” „Whisky cu tunete şi fulgere,” răspund...

Ceva Ceva se ascunde în spatele acestui copil desenat pe asfalt cu cărbune: poate o ploaie poate un nor – o aripă, o fereastră, o uşă sau poate chiar această scară ascunsă în umbră pe care ba urc, ba cobor…

O nouă înserare Oraşul înfăşurat în scutece scînceşte după soarele care, iată, s-a rostogolit dincolo de deal. ... Curînd astrul nopţii îl va strînge la piept pînă cînd bezna dinăuntru va exploda în mii şi mii de jerbe de lumini...

epica magna
Leo BUTNARU

5

Anfiladă
Asta e – se vede, bineînţeles, – o cărţulie. Mică. Poate că – pitică. De proză. Ceva între micronuveletă şi, de aşijderea amploare, – roman. Nu e nevoie decât, colea, 21-23 de minute ca s-o recitesc. De trei ori. În întregime. Să dau cu ochelarii, cu nasul în penultima parte a copertelor. Şi dacă, între timp, dumnealui sau dumneata, aţi apărea în spaţiul dintre coperte – ca peisaj, spaţiul, anfiladă, – sigur că ne-am saluta drept vechi cunoştinţe. Chiar dacă, probabil, nici nu ştiţi că eu sunt autorul care, iată, se plimbă pe această, să zicem, stradelă a literaturii. Proprii. A creaţiei sale. A destinului. Loc îndrăgit. Mai aproape de înţelegerea şi simpatia lui – a mea, adică, decât altele. Proze. Texte. Nuvelete. Romane. Aşa, trecem unul pe lângă altul, după care – peste câţiva paşi, după câteva rânduri de text – dumnealui sau dumneata sau eu ne întoarcem şi ne facem, zâmbind, din mână. Cu oarece complicitate. Bonomă, plăcută. Ne facem din mână a simpatie de bun întâlnit. Sau – bun rămas. A cât mai curândă reîntâlnire. Recitire. Pentru că eu de ce revin, din vreme în vreme, din literă în literă, pe această stradelă, în anfilada uşor barocă dintre copertele cărţuliei? Pentru că v-am dat viaţă – dumnealui, dumitale, altor personaje – şi trebuie să am responsabilităţi, consider, obligaţii; am grijă să vă redeclanşez mereu existenţa, să vă repun în mişcare, ca în sacrele drepturi ale vieţii şi artei, să vă ţin în stare bună, vitală. Şi artistică. Sufleteşte. Ideatic. Altfel, acelaşi lucru – repunerea domniilor voastre în acţiune – fac şi anumiţi cititori. Sigur, cu unii dintre ei se întâmplă să mă întâlnesc de asemenea în spaţiul prezentei cărţulii. Da, pun muzică – un Modest Musorgski, să zicem, „Tablouri dintr-o expoziţie”, – şi, pe fundalul ei, mă plimb, vă reîntâlnesc, vă studiez chipurile, mă gândesc că, icicolo, aş putea reveni, astfel că data viitoare domniile voastre aţi putea arăta ceva mai tinere sau, din contră, mai îngândurate sau uşor frivole, aproape fericite sau oarecum abătute... După atare intervenţii, poate că inoportune, poate că devalorizate ale esenţelor pe care le aveţi până la ele, intervenţiile, s-ar putea să nu ne mai recunoaştem unul pe celălalt. În acest caz, de tristeţe, de nedumerire, de lipsă de politeţe, fără să vreau, fără să intervin cu cuvântul,

subiectul, predicatul, adjectivul, figura de stil, în acest volumaş, în insignifiantul său univers se abate ceaţa. Ca în Veneţia. Sau prinde a bureza. Ca în Londra. Oricum, timpul se schimbă. Deloc spre bine, clar, luminos. Atmosfera poate deveni chiar înspăimântătoare. Depinde de dozaj. Gradare. Nuanţare. Bineînţeles, alteori mi se întâmplă şi surprize. Dacă nu neplăcute, de-a dreptul, mai că brutal, – oricum bulversante, terifiante, angoasante, – da, pot fi anume aşa. Ba şi mai şi. Precum data trecută, când, în acest spaţiu de anfiladă, pe acest itinerar mi-a fost dat să fiu acostat de – cine credeţi? – de un boschetar. Nu ţineam minte să-l fi plăsmuit şi pe el ca personaj al prezentului text, pentru care îmi trebuie, colea, 21-23, hai să zicem – 25 de minute ca să-l recitesc. Triplu. Repetitiv. Viteza datorându-se faptului că îl cunosc pe dinafară. Îl recitesc, fără, obligatoriu, intenţia de a-l trece în revistă. Aşadar, domnul – oricum ar fi arătat – nespălat, decrepit, slinos, jalnic, – eu unul nu pot renunţa la ceea ce mi-a intrat în sânge: politeţea, formula ei necesară. Aşadar, domnul se apropie, ba chiar îmi ieşi cam insolent în faţă, îmi aţine calea, spunându-mi: – Am impresia că ne cunoaştem. De undeva. Poate că chiar de aici, şi arată în jur-împrejurul textului, literelor, semnelor de punctuaţie, în lungul uşor baroc al anfiladei. Îl privesc îndelung, scrutător, îmi încordez memoria şi trag concluzia: – Nu, nu cred că ne cunoaştem. Nu avui atare onoare. Însă domnul om al străzii şi subsolurilor trece la subtile insinuări, ameninţări chiar, spunând: – E în interesul dumitale să ai o memorie ceva mai bună. Mă fac că nu-l aud, că nu-l bag în seamă, încercând să-l ocolesc şi să-mi continui calea spre finalul textului, spre coperta ca o latură a unei porţi din interiorul unei curţi. Aşa ceva. – Iubite domn scriitor, mai că strigă necunoscutul, boschetarul, ziceam, ce se afla deja cam la doi-trei paşi în urma mea, eu sunt – ascultaţi şi reţineţi ce vă spun! – eu sunt întruchiparea tuturor personajelor dumitale. Nu doar a(l) unuia din ele care, între timp, cât nu v-aţi recitit micul roman, ar fi decăzut până la condiţia mea. Nu. În general, de mine depinde cum arată ele. Cum se înfăţişează cititorului. De au sau nu şansă de a capta atenţia şi simpatia acestuia. Prea... profesionist vorbea necunoscutul nearătos, – pardon! – cam jegos, rău mirositor. Prea părea din domeniul nostru, al personajelor scrisului, de-a valma autori şi eroi de text. Nu aveam cum să nu mă opresc. Instinctul chiar îmi strigă în interior, în intimitate: „Nu te grăbi, îngăduie, omule!” Mă întorsei spre necunoscut, însă – uriaşă surpriză! – în faţa mea era deja o... necunoscută! Frumoasă. Arătoasă. În peplu antic care, probabil, în largul său îi tăinuia sânii mari, frumoşi. Cu lira sub braţ era doamna timpurilor. – Hello! zise. Sunt muza ta. Nemodest vorbind, anume eu te inspir, îţi recrutez personaje şi metafore. Da, să ştii că şi mie îmi plac „Tablourile dintr-o expoziţie”, se referi ea la fundalul muzical, de Musorgski, vă spunea.

6

epica magna
şi se vor întâmpla, proteic, astea, altele... Da, atâtea alte metamorfoze... (Poate chiar cu tot cu Ovidius şi cititorii săi, metamorfozele...)

Parcă o cunoşteam... Ar fi fost una din cele nouă fiice ale Mnemosynei, zeiţa memoriei; de asemenea – progenitura lui Zeus-tatăl. O fiică-muză cu atribute nediferenţiate, generoasă şi bună la toate, inclusiv – la inspirarea prozei. Sau, poate, anume la aşa ceva bună. Însă, până să mă dezmeticesc ce şi cum, până să mai cumpănesc ceva – să cred sau ba celor văzute? – frumoasa cu arfa unde face: – Pa! Ne mai vedem noi... („Ar fi de dorit mai des!” mai să strig eu) şi... se volatiliză, dispăru. Geaba mai privii îndelung şi uluit spre locul unde, acum un timp, stătuseră cei doi – boschetarul jegos, apoi fulminanta, în frumuseţea ei care se recomandă drept muza mea – nu mai era nimeni acolo, iar în depărtare, spre finele – mai bine zis începutul – anfiladei narative se zărea, ca la un orizont ezoteric, o poartă – era, bineînţeles, coperta de deschidere a cărţii. Dar, când mă întoarsei să-mi continui drumul, surprizele continuară de asemenea la un grad de compresiune ce duce la „zborul capacului!” – da, în faţa mea stătea, de data aceasta, un zeu! Îl cunoşteam. Îl întâlnisem deja de nenumărate ori. – Sunteţi singur? îl întrebai. – Te salut, tinere! o începu el patetic şi eu, blitz, îmi dădui seama că am şi căzut o treaptă la politeţe: trebuia să-l salut primul şi să nu-l iau, abrupt, cu: „Sunteţi singur?” – Nu, nu sunt singur, ci cu un concitadin, de demult, de-al dumitale, zise zeul, ridicând, a mare şi zvâcnit elan braţele, pe care mantia atârna ca nişte uriaşe aripi de liliac – da, şoarece zburător, – iar când lăsă braţele în jos, de după fostul paravan al mantiei de purpur apăru... – cine credeţi? da, nu citiţi mai departe, ci ghiciţi – cine credeţi că apăru? – domnul Victor Kernbach, – da, scriitorul care se născuse şi trăise un timp la Chişinău şi pe care urgia bolşevică l-a făcut să se stabilească la Bucureşti. O, ce surpriză, ce surpriză! Ne-am îmbrăţişat, pupipupi! Ne-am?... sau doar mi se păruse? Pentru că, peste câteva clipe, constatai, cu netrecătoare stupoare, că, în îmbrăţişarea mea, nu era decât... golul, vidul. Ceea ce nu însemna şi lipsă de sens. Anume sensul se relevă cu deosebită intensitate, eu dumerindu-mă, în fine, că, în această cărţulie, pe acest itinerar, în lungul predestinatei anfilade, îl întâlnisem (şi) pe Proteus, acel zeu marin de provenienţă egipteană, faraonică, oracular; acea divinitate mutantă care îşi putea schimba la infinit înfăţişările, pe când era urmărit de Menelaos devenind leu, dragon, panteră, mistreţ, râu, arbore, foc, apă... (Nu mai ştiu dacă şi scriitor sau, pur şi simplu, direct – text, pe pergament, pe papirus, pe... devenise...) Iar aici, în prezenta cărţulie, Proteus ajunsese, în primul rând şi pur şi simplu, – Naraţiune! Adică – toate personajele, inclusiv boschetarul lăudăros, muza, Victor Kernbach, chişinăuianul, bucureştinizat, concitadinul meu, autorul celebrului „Dicţionar de mitologie generală” căruia, aici, în interiorul subiectului, îi dedic prezentul text. În fine, Proteus izvodi-deveni umilul domniei voastre serv, – autorul, subsemnatul. Ajunsese, Proteus, a fi acest itinerar, pe care ne-am reîntâlnit. Ceaţa sau ploaia, întreaga anfiladă, întreg decorul, peisajul (etcetera) şi, fireşte, – copertele-porţi, deschise–închise, în care s-au întâmplat

Sufocant
Sufocant Bucureştiul. Şi în stradă, în exterior, şi în interior, în casele sau apartamentele orăşenilor. Dar mai ales, în sufletele acestora. Locuitorilor vorbăreţei metropole. Sau: vorbăreţilor locuitori ai metro… Oraş ca şi glumeţ, însă mai mult – veşnic nemulţumit. Pentru că populaţia e crâcnitoare. În general. Dar şi în particular. De peste două milioane de ori, crâcnirea, cam câte suflete vieţuiesc în el. (Aici, în cartierul Primăverii, pare-se, îmi veni un gând general uman feroce prin antiumanismul său: în anul acesta 2007, moartea deja şi-a făcut de 25 de milioane de ori avort…) Cu toate că unele din aceste suflete bucureştene sunt, pur şi simplu, fără suflet. Insensibile. Nu mai ştiu ce-i aceea iubirea, dragostea... Atrofiată, o parte din populaţie. Buşteni, cum s-ar mai zice. Reci. Seci. În caniculă şi secetă. Oricând. Totdeauna. Încercând să sublimeze sentimentul prin cuvânt. Sau, de cele mai multe ori, cazuistică, pălăvrăgeală. Aidoma lui Neacşu, Tincu Neacşu care, iară, încearcă să-i explice soaţei sale că: – Ştii, dragă, n-o lua atât de categoric... Înţelege şi tu... Când oamenii sunt la o vârstă de trecere, precum suntem noi, sigur că se modifică nu doar la înfăţişare, ci şi în fibra firii lor... Dar tu o ţii una şi bună: „Nu mă mai iubeşti... Nu mă mai...” Cu iubirea, cum să-ţi spun eu, mereu apar probleme... Iar vârsta asta de trecere a noastră e una mai discretă... De trecere, nu de petrecere... Ca tinereţea... – Păi da, tare am mai petrecut noi în tinereţe, reproşează Sofica, soţia, în tinereţe numită Miss Kiss. Nu obligatoriu de Tincu dezmierdată astfel... – Dragă, asta e, se ruinează miturile şi simbolurile în care, cândva, găseam explicaţie şi susţinere, ca să rezistăm, să rămânem pe poziţii, să... Cum să-ţi spun eu ţie?... În tinereţe, oamenii se înşfacă unii de alţii, de e cazul sau nu prea, zicându-şi că astfel încearcă un profund sentiment de ataşament, de iubire, dacă vrei să-i spunem astfel... Nu suntem gata de acţiuni curajoase, în singurătate, ne temem să nu ne pierdem unul pe celălalt, pentru ca, în consecinţă... – Tu te referi la noi, la tinereţea noastră? întrebă exMiss Kiss, parcă uluită. – Nu obligatoriu... – Oricum, eşti un monstru de cinism... Ceea ce dovedeşte că nu m-ai iubit niciodată cu adevărat... Devii tot mai insuportabil!... – Hai, fii femeie deşteaptă, nu te da în spectacol, zise rectiliniu-imperturbabil bărbatul. – Încetează! ţipă ex-Miss Kiss(-ex), aplicându-şi ultima tuşă de ojă pe indexul mâinii stângi. – Ei, dragă, de ce te-ai enerva?... Parcă ai avea motive?... Ia, discutăm şi noi... Îţi răspund la veşnicele tale reproşuri: „Nu mă mai iubeşti... Nu mă mai...” – Nesuferitule! zise ea, închizând flaconul cu ojă, ridicându-se şi înşfăcând poşeta de pe comoda de lângă uşa camerei. Nu mai pot, mă sufoc! Mă sufoci! strigă ex-

epica magna
Miss Kiss, parcă ticsind cuvintele, odată cu picioarele-i micuţe, chinezeşti, în pantofi. ...Miss Kiss-ex (să mai zicem şi astfel, ca să nu ajungem a-i spune, porceşte... Miss Chix...) dădu colţ, pe dreapta, blocului lor de locuit, traversă micul scuar cu boscheţi deşi şi înalţi, în partea opusă a căruia o aştepta o maşină gri. Bărbatul din maşină se întinse în lungul banchetei din faţă, deschizându-i uşa, femeia intră, ca pe furiş, el o cuprinse, sărutând-o pe obraz şi şoptindu-i un „Te iubesc”, după care punctă cu un nou sărut, urmat de: „Ce dor mi-era de tine”. Ea privi uşor sperios prin parbriz – totuşi, îi era în grijă, cu toate că nu credea să i se fi luat ăla, din casă, pe urme... – Mergem, mergem! repezi cuvântul, repetat, doamna înfrigurată de emoţie şi, în timp ce el demara, dădu cu ochii de o carte ce se afla lângă schimbătorul de viteză. – „Piz... deţ”?... Ce e asta? se interesă ea oripilată, parcă. – Precum vezi... O carte... Un roman de-al unui basarabean de-al nostru... Adică, de-al meu... Ai tăi care sunt?... De unde eşti?... – Dobrogeancă... – Iată de ce te iubesc eu aşa de tare... Uf, funduleţul ista al tău... Capodoperă, nu alta! mitralia degajat şoferul iubăreţ, întinzând mâna şi înşfăcând-o uşor de ceea ce reieşea că-i place. – Cam confunzi noţiunile... Te rog să fii rezonabil, zise ea nu prea convingător. – De ce să fiu, dacă te iubesc?... Acuşi ajungem noi şi-ţi arăt eu ţie... Tragem un futai!… – Te rog... fii cuviincios... – De ce, dacă te iubesc?... nu se lăsă el convins, înşfăcând-o pe Miss Kiss-Chix de sân. Femeia ţipă uşor, sau icni, dar, în mare, în sinea ei, fiind mulţumită că este iubită... De o brută, de un dobitoc?... Dar iubită, nu? – Cât timp ai la dispoziţie? întrebă dobitocul de la volan... Am şi ajuns, hai, să mergem, urcăm, mai zise, băgându-i mâna între picioare muierii care deja deschidea portiera şi căreia, acum câteva clipe, i s-ar mai fi putut spune, din greşeală, doamnă. – Uf, ce cur mai ai – capodoperă! zise băgăreţul, apăsând butonul brelocului, ca să închidă maşina. Muierea ex-Miss Kiss, alias Chix, mergea, la doi paşi înainte, spre casa scării, spre locul conspirativ unde, din când în când i se spune... ba nu, i se demonstrează că este iubită...

7

Vânt
În margine de oraş, vântul e mai puternic şi, parcă, îngrelate de întuneric sunt rafalele sale, încât mai să te doboare, iar singurătatea se poate transforma în ţărâna care să te acopere – adică, pardon, să te îngroape. Asta e: nu e vântul începuturilor tale retorice... Laudă sau, poate... glorie, vântului ce zvântă transpiraţia de pe fruntea bărbatului! (Or, ca să fie mai... – cum dracu’ să mai fie? – de pe fruntea cosmonautului... Tâmpenie... acolo, în univers, chiar de se vorbeşte de furtuni cosmice, nu e nici

adiere de aer... vid... pustiu... singurătate... bravadă inutilă...)... Laudă... glorie... Dar, de fapt, eu nu mă tem de vânt, nici chiar de furtună... Bineînţeles, dacă aceasta nu ajunge a fi uraganul Mery sau Urss... (Nume relative... Totul e schimbător, trecător, destrămător, ca vântul...)... Aşa îmi spun şi la această sihastră margine de oraş, în bătaia acestui vânt îngrelat, parcă, de materialitatea neagră a nopţii, în singurătatea aceasta anonimă... (Ptfu! Cam orice singurătate are legătură cu anonimismul...)... Nu mă tem de vântul prin care, câte un trecător la jumătate de oră, trece nepăsător, câte unul – turmentat, alunecă pe-alături şi-mi boţeşte aripile străvezii... Ca nişte dioscuri lehămetiţi, oamenii parcă purtând masca aceluiaşi chip (la primă treaptă de plural – două măşti: una de bărbat, alta de femeie...); masca umbrei de stupefacţie şi indiferenţă... Mai ştiu oare a plânge, a râde, a se maimuţări, în cel mai rău, dar, uneori, necesar caz?... Probabil, în altă viaţă – au putut, vor putea etcetera. Să-şi exprime gradul de vitalitate – şi – prin expresia feţei... ceea ce – vă aduceţi aminte? – îi va deosebi de animale sau doar de expresia animalică, uneori – de bovină... Acceleraţia aerului bate în velele încremenite ale ferestrelor, în imensele pânze străvezii ale vitrinelor, în spaţiile apos-solidificate dintre ceea ce se numeşte fierobeton – cutie, carcasă, schelet arhitectural... Viteza aerului bate în frunţile rarilor trecători, în dispoziţia, preocupările, îngândurările, amintirile lor... Unele din astea, reuşind să răzbească în libertate, se încâlcesc prin reţeaua de fire ce, chiar de nu împăienjenesc-plasă înălţimea străzilor, oricum nu sunt deloc puţine – de ele, firele, stau spânzurate, ca nişte lilieci străvezii, producţiunile creierilor, conştiinţelor umane; colo, la 5-6 metri înălţime, străvezii, nevăzute dar – foarte multe... Instinctiv, parcă aş încerca să grăbesc pasul, când trec pe lângă cimitirele gândurilor şi intenţiilor ucise. Pe lângă otovul cimitir al filozofiei existenţei umane – de unde vine omul, pentru ce e dat, încotro merge? Spaţiu, timp, infinit... Mie însă deja mi-i egal, ca să nu zic oarecum colţuros – în cot... De m-aş întoarce în miezul oraşului, mulţimea de semeni mi-ar sfâşia aripile nevăzute, la rândul meu contribuind la deteriorarea acestor nevăzute atribute decorative ale altor orăşeni... Acolo, unde contribuim din plin la înstăpânirea lehamitei, indiferenţei. Pe când aici, de jur-împrejurul meu, doar vântul. În cerul aproape întunecat se văd, albe, pungile de plastic pe cale le înalţă curentele de aer, amintiri abandonate, gânduri asasinate, idei mutilate şi alte genuri de gunoaie de sacramentală provenienţă umană, alias – spirituală. Numai eu nu voi putea zbura... În gură – gust amar, în omoplaţi – suferinţa pulsatorie a aripilor... Sigur, cum să te mai înalţi la vârsta şi decepţia ta?... Chiar dacă nu te temi de vânt, furtună, dacă aceasta nu se transformă în cine ştie ce uragan cu nume de femeie, sau poetice... Psyche, să zicem, cea abandonată într-un pisc montan, spre a fi luată de soţie de un monstru... Psyche cea ridicată de vânt, precum mai spune mitul... Sau, cum zice poetul: Vină Psyche sau Psihoza, pentru mine e totuna... Eu nu mă tem de vânt...

8

epica magna
A street car named desire
dureros în coapsă. Tresărind, deschisei ochii. Tramvaiul era supraglomerat. Dar, foarte curios! – toate călătoarele erau femei, iar eu, printre ele, sigur că nu făceam excepţie. Ca pe timpuri, în Statele Unite – pentru albi, negri, bărbaţi, femei... Licee pentru băieţi, licee pentru fete... Se cam întoarnă timpurile?... Sau, în ce priveşte tramvaiele pentru femei, ele în genere nu s-au modificat niciodată, rămânând aceleaşi... Iar în tramvaiul în care mă pomenii, erau – cum să vă spun? – de toate: şi frumoase, dar şi mai urâţele, tinere, dar şi mai trecutele, machiate şi în stare firească... Domina, bineînţeles, acea larmă specifică, din care desprinzi chiţcăit şi ceartă de femei. Mă cuprinse o uşoară adiere de silă, simţindu-mă inconfortabil, şi în exterior şi în suflet, astfel că mai că somai şoferul să stopeze, oriunde s-ar fi aflat, între staţii: caz de urgenţă! Da, eram aproape de ultima staţie, aceasta, la care am ajuns pe jos, prin ploaie, udă, cu fardul deteriorat iremediabil, cu ţigara tremurându-mi între degetele rebegite... Pentru că e toamnă, ploaie, staţie terminus, aici, în afara oraşului, unde nu mai poţi schimba tramvaiul, troleibuzul, autobuzul, ci urci în primul care vine... Sau, precum zice poetul: „...Şi un alt tramvai trece, / Atât de urât şi atât de zece”. Poate că nu, nu, la poetul ăla nu ar fi fost epitetul „urât”, ci acesta îmi aparţine, reflectând dispoziţia în care mă află... Dar încolo – e cam adevărat, din câte m-am convins şi astăzi, cu cele câteva tramvaie (sau, poate, troleibuze, autobuze – oricum, transport în comun), cu care aşa şi nu reuşii să ajung, unde mi-aş fi dorit. Poate că toate erau tramvaiul numit dorinţă, dar care se îndeplineşte numai dacă mergi pe jos, fără a te pripi... Domnule Tennessee Williams, nu e aşa că nu-i decât o aberaţie ceea ce a-ţi numit A Streetcar Named Desire? Cel puţin la noi, în cazul „meu”...

Nu ştiu dacă am sau nu cu adevărat pasiunea tramvaielor, autobuzelor, troleibuzelor, însă, iată, acum câteva clipe, ieşii dintr-un vehicul de rând, uşor vlăguită, răsuflând nu atât uşor, eliberator, cât condamnat parcă. Fiindcă va trebui să urc în alt – tramvai, autobuz, troleibuz... În ultimele zile am ghinion. Nu-mi merge. Nu-mi cade nici unul nu că, să zicem, cumsecade, ci barem suportabil pentru ceva mai multă cale, itinerar. Mă aşezai pe banca din staţie, ştergându-mi faţa de ploaia ce mă îneca, nu alta, cât fusese să străbat cei câţiva metri de la uşa tramvaiului până sub adăpostul sumar al staţiei. Mă surprinsei a medita că nu e deloc simplu să circuli într-un tramvai, troleibuz, autobuz... Grija de a-ţi găsi un loc, de cele mai multe ori rămânând pur şi simplu grijă, gândul la controlor, precauţia de a nu fi călcată pe picior şi, la rândul tău, să nu-ţi înfigi tocul ascuţit al pantofului în frăgezimea bipedă a cuiva. Grija de a te încleşta de bara de sus sau de speteaza vreunui scaun, ca să nu fii aruncată dintr-o parte în alta la vreun viraj (noţiune ceva mai nobilă decât sinonima lui... curbă, în care schimbi o literă şi iese aproape o înjurătură...). Aşadar, haideţi să facem o mică socoteală. Cu ce mam ales eu astăzi?... Ieşii dimineaţă. Acum mai că e chindia. Din toate tramvaiele, troleibuzele, autobuzele nu se nimeri nici unul care să-mi convină. Am tot obosit de atâtea transbordări. Primul tramvai s-a ciocnit cu o urgenţă şi eu, asistând un minut-două la cearta dintre vatman şi şofer, pe care încerca s-o aplaneze medicul ce însoţea ambulanţa, – urcai în vehiculul ce opri pe cealaltă linie. Iar al treilea – ce-o fi fost, troleibuz, tramvai, autobuz? – pur şi simplu era cu numărul stropit de noroi şi eu urcai fără a mă interesa de elementara matematică de circulaţie a transportului în comun. Aproape din fugă sărind în cel de-al patrulea, îmi zisei că de data aceasta sigur că ajung unde am nevoie, fără a-mi pune prea tranşant problema unde trebuie, totuşi, să ajung. Însă trebuia ca anume mie să mi se întâmple ghinionul de-a auzi că şoferul anunţă oarecum... gravinjurios, că vehiculul o ia spre parcul său de destinaţie. După ceva vreme, în faţa mea opri un tramvai ca scos din cutie, dacă ne putem imagina că acea cutie ar fi chiar de dimensiunea unui depou, dar aspectul exterior nu concordă nici pe departe cu interiorul maşinii – murdare, cu pereţii zgâriaţi, pielea artificială a băncilor – peticită sau tăiată cu lama, briceagul, pe la încheieturi – floarea ruginie a şuruburilor, iar pe la curbe trăncănea din fiarele lui ca un tren Chişinău–Bucureşti, nu altceva, pe podul de peste Prut. De atâta zdruncinat, bătut-zbătut, în sufletul meu, ca într-un budăi de ţară, prinse a se închega un bulgăraş de spaimă, ca unul de unt rânced – aşa, de la bun început, unt rânced, fără prospeţime. Şi renunţai, coborând la prima. Următorul tramvai (se pare) se apropie destul de dezinvolt, oprind cu troncănit de fiare... proaspete, noi, scrâşnind delicat din frâne. Chiar era un tramvai îmbietor, aş putea spune, astfel că nu putui rezista de a nu urca în el. Nici prea aglomerat nu era, astfel că îmi găsii un locuşor şi chiar, în legănatul său – avea o alură ceva mai civilizată, – reuşii să aţipesc niţel. Numai că, nu după prea mult timp, ceva mă izbi neplăcut sau, poate,

Dacă tristeţe nu e...
Nu sunt adeptul intrării în subiect direct cu vorbirea... directă. Intruziunea bruscă a dialogului, a oricărei fraze, fără un elementarissim prolog, fie el şi de ochii lumii, cum s-ar zice, din complezenţă, poate, sau chiar în virtutea anticii formule de politeţe, sigur că poate părea lipsă de bună creştere; în cazul scriitorilor – de... bună scriere sau oarecare lipsă de stil... Dar să nu intrăm în amănunte, astfel că prologul acestei nuvelete e destul de banal-constatativ, ca orice strict necesar uzual: bătrânul era foarte trist şi chiar aşa şi-i spuse interlocutorului său celest: – Îngere, îmi este atât de trist, încât... – Nu fi trist, copile, îi răspunse (poate că: răs-spuse deja), pur şi simplu, îngerul bătrânului mâhnit. Pentru îngeri toţi sunt copii, de-a valma, şi copiii, şi maturii, şi bătrânii, – ca şi în ce priveşte sexul, îngerimea e neutră şi în ale vârstei. Toate vârstele sunt una singură: copilăria, aproape – eterna pruncie. – Dar îmi este, totuşi, foarte trist, îngere, insistă, căinat, bătrânul... Pardon, copilul, în viziunea îngerului, care-i zise: – Dacă îţi este trist, înseamnă că aşa ţi-i dat, prin scrisul sorţii, aşa ţi-i menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus.

epica magna
Copilul, adică bătrânul, în viziunea noastră, se gândi câteva clipe, pe chipul său văzându-se că şovăie – să spună sau nu ce-i venise în gând? Pentru că şi gândul i-i dat, i-i menit de Tatăl nostru al tuturor, Cel de Sus. Astfel că, în fine, copilul, în viziunea îngerului, bătrânul, în viziunea noastră, a pământenilor, se hotărî şi rosti cu reproş în vocea lui chinuită: – Tristeţea, de la Dumnezeu?... Atât de multă şi apăsătoare?... Ce are, Doamne, iartă, Cel de Sus cu mine, cu ce i-aş fi păcătuit eu, pentru ca El?... – Nu, nu-ţi duce gândul la capăt, pentru că anume aşa vei păcătui! strigă îngerul, ajutând astfel copilul (din punctul său de vedere) chiar să nu-şi ducă gândul la rău sfârşit, mai adăugând: Tristeţea ta nu e o pedeapsă ce vine de la Dumnezeu, ci ea e ca o fărâmă de fericire, ce vine de la El, Cel de Sus. Fără această fărâmă de tristeţe nu poate exista întregul fericirii omului, luat aparte, şi lumii, luată în întreg. – Când e luată sus, la cer, nu? În paradis, adică, ironiză, involuntar, bătrânul (din punctul nostru de vedere), copilul (din cel al îngerului). – N-ar exista tristeţea, nici fericita mântuire nu ar exista. Să-ţi dau un exemplu, ca să înţelegi mai limpede. Iată, tu, copile, citeşti o carte... – Eu nu ştiu carte, se grăbi să anuleze pilda bătrânul (din punctul nostru de vedere). Sunt analfabet. – Ba nu. Cel ce foloseşte în limbajul său noţiunea de „analfabet”, să ştii că nu este analfabet. Poate că nu ştie a scrie şi a citi, însă dânsul nu duce lipsă de inteligenţă. Iar inteligenţa ţine de carte... Orală, să zicem, se dezlănţui îngerul într-o involuntară demagogie. Suportabilă, de altfel. Aripile îi tremurau-fremătau uşor în lungul spatelui. – Dar vroiai să spui ceva, să-mi dai o pilduire. Nu găseşti altceva? întrebă copilul, din punctul de vedere al îngerului (punctul nostru, contrar, fiind şi el deja cunoscut cititorului care, iată, poate alege între o opţiune şi cealaltă: bătrân, copil). Anume aşa, morocănos, întrebă bă... co..., precum cel ce e cu adevărat trist. – Bine, să modificăm puţin datele problemei şi ideea pildei, căzu de acord îngerul, continuând: Spre exemplu, tu, copile, mergi zi de zi la biserică... Interlocutorul anghelului tuşi scurt, cu subînţeles. Iar înţelesul ar fi fost cam acesta: de unde să merg eu zi de zi la biserică, dacă, iată, picioarele şi cârja, dimpreună-trei, nu mă mai slujesc pe cinste? E drept că nici la celelalte vârste aflat, mai tinere, nu prea bătusem eu drumul spre locaşul Domnului... Dar, în acest caz, nu conta subînţelesul sau înţelesul pe faţă, pentru că parabola cuprindea o arie de generalitate şi, deci, avea o valabilitate sine qua non, indiferent de respectare, aplicare sau respingere de canon. Astfel încât consolatorul, alinătorul trimis al cerurilor continuă, modificat, subiectul: – De pildă, ţie, copile, îţi place foarte mult să asculţi cuvântul Domnului, rostit de sfântul părinte în faţa altarului, cântat din strană. Asculţi şi-ţi înfloreşte inima de bucurie... – Îngere, îţi spuneam doar, îmi este foarte trist, reluă copilul, din punctul de vedere al cerului, bătrânul – din cel al pământului, fraza de deschidere a prezentului discurs,

9

frază care, într-adevăr, devenise contrapunctul bătrâneţii (copilăriei) sale. – Copile, nu te încăpăţâna şi ascultă firul înţelepciunii până la capăt... – Înţelepciunea nu are capăt, îndrăznesc să observ, spuse copilul despre care îngerul susţinuse că este inteligent, chiar dacă – analfabet. – Te rog să ai răbdare şi să asculţi... Precum spuneam, ţie, copile, îţi plac atât de mult predicile şi imnurile bisericeşti, încât ţi se pare – şi e adevărat – că nimic altceva nu ar fi mai frumos, înălţător şi întremător pe lumea asta... A voastră... şi tu le asculţi zi de zi... Nu obligatoriu sub bolta bisericii, ci şi acolo, în forul tău intim, în tihna şi reculegerea ta. Astfel încât îţi dai seama că predicile şi imnurile nu te-au dus la saţietate, sufletul le râvneşte continuu, zi de zi, noapte de noapte, în viaţa conştientă, în vis... – Ştiu: şi în moarte, ai vrea să zici, însă nu doreşti să mă întristezi. Pentru că şi aşa e vai de capul meu cu atâta tristeţe... – Mai curând ar fi potrivit să se spună nu vai de capul, ci vai de sufletul meu... – Posibil... În starea în care mă aflu eu... Sunt foarte trist, îngere... – Dar lasă-mă, copile, să-mi duc firul gândului la capăt... Să vezi, că e şi una şi cealaltă, şi bucuria şi tristeţea... – Iertare... Ascult, sunt numai ochi şi urechi. – Din mers şi din cauza mofturilor tale, mă văd nevoit să modific din nou subiectul pildei, ceea ce nu înseamnă că şi esenţa acesteia... Să-ţi fac hatârul şi să admitem contrariul, şi anume – că, da, de la un timp te-ai cam săturat de predici şi imnuri, că ele deja nu te mai bucură, nu te mai încântă, şi-au pierdut din vraja şi misterul lor... De parcă acestea nici nu ar fi existat vreodată... Cum s-ar zice, iată, aici, bucuria, fericirea şi, brusc, tot aici, ele sunt înlocuite, brutal, de dezamăgire, deznădejde... – ...tristeţe, interveni abătut omul (copilul–bătrânul etc.). – Fie tristeţe. Cred că deja prinzi firul pilduirii astea simple... – Greu de spus... – Adică, nu prea ajunge la înţelegerea ta?... – Nu prea... – Îmi pare rău... Probabil, dacă ai fi fost ştiutor de carte, îmi era mai uşor să dau exemplu anume cu o carte, cum începusem. Era mai convingător, zise, aproape trist şi aproape dezamăgit, îngerul. – De ce crezi, îngere, că, chiar dacă nu sunt ştiutor de carte, nu aş înţelege pilda, când în loc de predică şi imn ai pune o carte? Că doar, ştii prea bine, mă descurc cu număratul banilor, mă... – Ochii dracului, banii! făcu îngerul, făcându-şi cruce. – Dacă Dumnezeu nu ne-a dat nimic în loc, nu ne-a învăţat cum să ne descurcăm fără bani... Dar să nu intrăm în adânci dispute, îngere... Hai, spune exemplul, folosind cartea... Da, îngerul nu era dispus să insiste în polemică, astfel că apelă la carte, ca material didactic, cum se zice până şi în clasele primare pe care, din nefericire, nu le-a

10

epica magna

frecventat acest copil, din punctul de vedere al cerului, sau bătrân – în viziunea noastră pământeană. – Bine, ascultă. Să modificăm din nou şi să zicem că acea carte niciodată nu te-ar dezamăgi, plăcându-ţi mereu, nicicând ajungând o simplă carte, una oarecare... Astfel că tu, copile, ai o carte mereu plăcută. E minune!... Chiar dacă, admitem, tu ai citit-o o dată, de o sută de ori, dar, totuşi, ţi-ai zis să citeşti şi o altă carte, însă fără amânare ai înţeles că aceasta e cu mult mai puţin interesantă şi din nou iei de la capăt lectura primei şi unicei tale cărţi. (De aici încolo, fără să-şi dea seama, anghelul prinse a trece pe tărâmul înţelegerii omeneşti, abandonând, cum ar veni, preceptele, legităţile cereşti, continuând astfel): Iar în una din zile, copile, tu vei ajunge la maturitate, vei creşte mult peste învăţătura cărţii tale dragi... Mai iei o carte, o citeşti şi pe ea. Iei o a treia carte, nouă... – Exact. Asta voiam să spun şi eu, îl întrerupse bătrânul, în viziunea noastră, pe înger, în viziunea căruia era un copil. Deci, iese că în biata viaţă de om nu poate exista numai un fel de fericire, ci diferite? Ca şi tristeţile... Că doar îţi spuneam, îngere, sunt foarte trist, oftă bătrânul, copilul etc. Mda, solul tăriilor se cam fâstâci, se cam încurcă în judecăţi mixte, celesto-terestre, încât nu putea să devină decât repetitiv, spunând, cu alte cuvinte, decât cele de la început: – Aceasta e o tristeţe luminoasă, copile... Noroc că, chiar în acea clipă, bătrânul îşi dădu duhul şi ultimul cuvânt rămase cel al îngerului, pe care, în chip biblic, l-am putea parafraza cu un real optimism subtextual: Dacă tristeţe nu e, nimic nu e...

existenţă sau, mai restrâns zis, este prezenţă otova, infinită, iar neexistenţa, moartea nu e decât o aparenţă, o nelămurire, o neclarificare de sens şi situaţie. Pur şi simplu, ceea ce s-ar numi moarte nu e decât o infinitudine de altfel de forme de existenţă – a materiei, spiritului, ideii... Astfel că raportul dintre Viaţă şi Moarte e mai mult decât un raport, e chiar o... simetrie! Excepţionalul paradox e că simetria reiese, constituindu-se, din asimetrie. Adică, noi remarcăm simetria doar pentru că există antipodul ei. Noi remarcăm Viaţa doar pentru că există... – ...antipodul ei, Moartea... – Exact! Vezi că nu e complicat să se dovedească omiprezenţa, ca existenţă otova, când până şi ceea ce numim inexistenţă nu este moarte; nu sunt decât alte stări de fapt ca viaţă şi existenţă... Iar acum ascultaţi o mică poveste despre unele mari drame. Aşadar, trăia odată Moartea. Ea era un flăcău burlac şi locuia împreună cu mama lui. Tatăl lor, Moartea, şi el, muri în Afganistan. Nu se ştie cum muri Tatăl-Moarte – eroic sau aşa, obişnuit, cum se moare, – nici vitejeşte, nici poltron. Nu mult după aceea a murit Uniunea Sovietică. După ea, în Cecenia, a murit şi Moartea-burlac, flăcău. Numai că, vă spuneam, din inevitabila sex-partidă dintre Viaţă şi Moarte tot Viaţă se naşte. Precum, să zicem, din moartea Annei Karenina şi viaţa muzei lui Tolstoi se născu drama atât de ciudată, descrisă în celebrul roman. În genere, lucrurile par a fi destul de complicate. Chiar conţin şi o anumită filozofie, în subtextele lor. Din acest motiv fiecare le vede, presupune şi înţelege altfel. Eu unul, spre exemplu, îmi imaginez că Viaţa şi Moarteaflăcău formează o pereche dezabuzată căreia îi place să frecventeze plaja nudiştilor. De ce? Simplu: să facă şi ei plajă. Nud, bineînţeles. Goi-puşcă. Pentru că – aha, v-aţi amintit – puşca este un atribut indispensabil al Morţii. Da, uitasem să vă spun: din vestimentaţia antinudistă El şi Ea nu poartă, la plajă, decât vestă antiglonţ. Şi acolo, la plajă, citiseră într-un ziar că, nu peste mult timp, savanţii ar putea descoperi formula codului genetic al Morţii. Şi o vor dezamorsa. Formula. Alias – Moartea sadea. Astfel că de la acel moment încolo nu va muri nimeni. Nici Moartea. Precum e, în genere, în această lumea a contradicţiilor dezamorsate de paradoxuri. (Din volumul în pregătire, Ruleta românească)

Plajă. De nisip. Şi de oarece idei
...Uite, aceasta e unica situaţie în care nu poţi, nu, să începi povestea sau... realitatea cu formula consacrată: trăia odată... Pentru că ea totdeauna a trăit, deci – trăieşte şi astăzi, bine-mersi, dat fiind că este vorba – de cine credeţi? – chiar de Moarte. Într-adevăr, nu poţi începe basmul sau realitatea cu celebrissima formulă „trăia odată”, când Moartea – fireşte, ca şi Viaţa, – înseamnă: totdeauna. Dar pentru că formula e atât de neutră, consacrată şi la îndemână, mereu, hai să zic şi eu: trăia odată Moartea... Dânsa doar prin nume pare a fi de genul feminin, pe când, în realitate şi metafizică, e de genul masculin. Adevărat – Moartea nu e un bărbat în toată (fărăde)legea, ci un burlac incurabil. La mijloc nu e decât un elementar procedeu de camuflaj, o abatere a atenţiei de la esenţă şi stridenţă, necesitate impusă – în viziunea şi orbirea Morţii – de o infinitudine de motive, toate ei potrivnice, bineînţeles. Dar necesitatea ca Moartea să fie de genul masculin se explică simplu de tot, ca în fizică: la contaminarea plusului cu minusul rezultă – plus. Adică, din metafizica fecundare dintre Viaţă (Ea) şi Moarte (El) rezultă ca şi cum de asemenea Viaţă. – În ce constă sensul vieţii? – Exact în aceeaşi idee, să zic aşa, pentru că – lucru nu se potriveşte a i se spune. Aşadar, constă în aceeaşi idee ca şi ne-sensul vieţii. Ia aminte: dacă există... nesensul vieţii, înseamnă că, totumul, cosmosul este

arme grãitoare

11

Emilian GALAICU-PĂUN

Cvadratura cercului sau 3,14 versuri pentru mîntuirea sufletului Iisus ducîndu-şi găurile-n palme, să nu I se prelingă-atent, să nu le...
proorocul Mahomed privindu-L prin ele ca prin două nule... balanţă ideală, Buddha, Îi cîntăteşte găurile, nu-L... eli eli lama sabacthami

12

murry’s point
Ion MUREŞAN
încurcătura. Numai că, după ce s-au porcăit în fel şi chip, ca să nu ajungă de râsul lumii, părinţii s-au hotărât să lase dracului actele şi la Ionuţ să-i zică Gheorghe. Când a mers la şcoală şi l-a strigat învăţătorul „Ioan”, el nici nu a zis „prezent”, că nu ştia că aşa îl cheamă. Dar copiii în recreaţie tot Gheorghe îl strigau. După ce termina cu strigatul catalogului, şi învăţătorul îi zicea tot Gheorghe. – Dar, de însurat, nu s-a însurat? încerc eu să-l încurc. – Ba da. Cu mătuşa Anuţă. Popa a zis după tipic, că „se cunună robul lui Dumnezeu Ioan cu roaba lui Dumezeu Anuţa”. Dar, mătuşa nu i-a zis Ioan niciodată de atunci. Că în casă povestesc, şi ea îi zice toată ziua, ca toată lumea, Gheorghe. Cred că şi în pat, noaptea, tot Gheorghe îi zice. La un moment dat, copiii, verişorii mei, au pus problema să meargă la tribunal ca să-şi schimbe numele în Gheorghe. Da nici unchiul, nici mătuşa nu au vrut. Că nu mai strică ei bani pentru atâta lucru, pentru o „ţâdulă”. Da, acum îi cam beteag. Şi unchiul Gheorghe i-a zis mătuşii Anuţa că de-a muri, n-a muri el, că a muri Ioan, că el, Gheorghe, nu o să figureze în actul de deces. 2. Sună telefonul. E mama. – Ai auzit că a murit Ştefănucu. Ieri a fost îngropat. Mare năcaz! S-o scris şi în ziarul „Făclia”. Nu am auzit. Îmi spune că era mai mare cu trei ani decât mine şi că e imposibil să nu-l ştiu. Un băiat tare bun, brunet, cu faţă rotunjoară, pita lui Dumnezeu. A fost şi croitor, sau cam aşa ceva. Era copilul Mărtuţei, care era verişoară dea doilea cu ea. Au copilărit împreună. Stătea exact acolo unde uliţa coteşte. Acum nu mai e nici o casă acolo, că sa ruinat. Nu reuşesc să localizez nici casa, nici omul. – Bine, bine, cedează ea, dar ai văzut la televizor că o femeie a născut patru copii. În sfârşit reuşesc să confirm ceva: am văzut. – Ea, femeia, nu putea avea copii. A mers la o clinică din Ungaria şi a rămas gravidă artificial, tot cu bărbatul ei, dar nu direct. Nu ştiu cum se face asta, dar aşa a fost. (Nu ştiu cum reuşeşte să fie atât de bine informată, când abia mai iese din casă până-n poartă la drum, mai toată ziua pustiu). Ei, bine, femeia care a născut cvadrupleţi (adică patru copii deodată, cum zic doctorii), era căsătorită cu un copil al lui Ştefănucu, văr cu tine, copilul lui Mărtuţa, care a fost înmormântat în ziua în care nora lui a născut. Sa dat ceva la televizor. Confirm. S-a dat. – Îţi dai seama, mai zice mama, cum lucrează Dumnezeu? Copiii aceia (îi simt mândria în voce!) sunt din neamul nostru. Sunt rude cu noi. Rude artificiale...

Poveşti încurcate
1. E soi sfătos. Îi povesteşte lui Dănuţ, cârciumarul, despre suferinţele lui, că a avut bazinul rupt, picioarele, coastele, mâinile. „Nici frate-tău, Grigore, nu cred că mai are vreun os întreg, zice cârciumarul plictisit, căci câtă bătaie aţi luat voi, nu a luat nimeni în toate satele din jurul Clujului. Eu nu am mai întâlnit oameni cărora să le placă să ia bătaie ca vouă!”. Îşi cere voie să stea la masă. E unul din cei ce caută sămânţă de vorbă cu lumânarea, căci se aşează exact pe scaunul din faţa mea. E mic de statură. Are cap de vulpe, faţa triunghiulară, osoasă. Salută, întinde mâna şi zice: – Vasile. – Ion, răspund. – Ion care se scrie Ioan sau Ionel ori Ionuţ? întrebă. – Ion care se scrie Ioan, răspund. – Nu vă chemă Gheorghe? – Nu. Mă cheamă Ion care se scrie Ioan. Nu văd de ce m-ar chema Gheorghe! Râd. – Nu râdeţi, eu am un unchi, de 80 de ani, pe care îl cheamă Gheorghe, dar el e Ioan. Aşa scrie pe certificatul lui de naştere şi pe buletin. Eu îi spun Gheorghe, unchiu’ Gheorghe. Mama, care e verişoară cu el, a aflat numele lui adevărat când a vrut să facă ţuică. Pe vremea lui Ceauşescu, dacă voiai să dai un uium mai mic, te asociai cu cineva care nu avea prune, îi cereai buletinul şi îl dădeai la Sfat ca să-ţi elibereze două certificate de producător. De obicei te ajutai cu neamurile. Aşa îţi lua uium mai puţin. Altfel te tundeau. Mama, care era verişoară de-a doilea cu el, când s-a uitat în buletin, a văzut că Gheorghe e Ioan. El mai are un frate, tot Ioan. Pe ăsta îl ştie tot satul drept Ioan. Explicaţia e că tata lui unchiu’ Gheorghe, care e Ioan, s-a îmbătat când a născut mătuşa, a mers la Sfat şi i-a pus numele Ionuţ. Ca să-l strige apoi Uţu, că pe cel mai mare îl strigau Nelu. Dar pe vremea aceea era o lege care nu permitea decât numele de Ioan. Nu ca astăzi. Când, după câteva zile, s-au uitat în Certificatul de naştere, au văzut

chanson d’amour

13

Al. CISTELECAN Biata Mărioara
Posteminescianismul feminin e făcut aproape numai din suferinţă. Stilul suferitor e general şi poetesele se exersează strict în durerea de părăsire. Toate suferă peste poate, jelesc permanent de amor şi se hrănesc numai cu deziluzii (ce-i drept, nu doar primele noastre poete suferă - deşi ele mai amarnic, fără anestezice la retorism - ci şi ultimele; optzecistele au reciclat suferinţa în isterie iar după ele urmează numai decepţii fruste, din care nici măcar dragostea cea mai concretă nu le sloboade; dacă ar lua cineva poezia feminină română drept material de psihanaliză naţională, bărbatul român ar reieşi ba insensibil şi cinic, deşi seducător, ba decepţionant în potenţă şi fără gust de ritual). E o suferinţă obligatorie, desigur, ca reţetă de artă, un melodramatism de modă. Dar printre atîtea poetese necăjite din cauza exigenţelor lacrimogene ale conceptului de artă, unele sînt chiar fiinţe nefericite. Cel puţin aşa ne-o evocă Octavian C. Tăslăuanu pe Maria Cunţan, atunci cînd îşi propune să vorbească despre „vestalele Luceafărului”: „o pasăre rănită, cu aripile frînte, aruncată de vijelia vieţii într-o pădure pustie. O fiinţă a nimănui”1 pe care o întîlneşte în parcul sibian „pe sub arini”. Aşa o evocă şi Iorga, în necrologul său din Oameni cari au fost: ca pe ”un suflet blînd şi bun care n-a avut parte în viaţă de nici un noroc”, ca pe o femeie abandonată de toţi şi care moare „de oftica bătrîneţelor foarte înaintate”, încheind astfel ”un frumos talent poetic, minor, făcut tot din sinceritate şi simplicitate”.2 Cînd a întîlnit-o Tăslăuanu era destul de tînără încă (deşi nu foarte), de unde se poate deduce că nefericirea a însoţit-o cu mare fidelitate, nefiind doar temă de bovarism literar. Maria Cunţan se află şi ea pe o completare, din 1908, a “listei lui Maiorescu”, o listă care se tot lărgeşte uşor, la fiecare reeditare a “Cercetării critice”.3 Lui E. Lovinescu, poezia ei, strînsă în două tomuri de aproape 600 de pagini,4 i se pare însă o simplă criză de juneţe blocată şi extinsă asupra întregii vieţi: “Că orice tinereţe trece printr-o criză poetică e un fenomen comun, dar că această criză se poate prelungi pînă la bătrîneţe şi prezenta sub forma a două masive volume e mai rar şi aproape inexplicabil: atîta muncă se poate, aşadar, risipi în sforţări inutile din îndemnul înşelător al glasului firii / …/ - glas căruia îi mai trebuia talent şi chiar gramatică pentru a se realiza estetic”.5 Aşezată la locul ei, în

capitolul “Sămănătorismul, cimitir al poeziei române”, poezia Mariei Cunţan a primit însă, mai înainte, încurajări prestigioase (deşi poate mai degrabă de suflet decît critice). Sextil Puşcariu îi admira “sentimentele atît de adevărate, intensive în iubire, duioase în resemnare, curajoase în jertfirea de sine, gingaşe şi, în acelaşi timp, adînci”, găsindu-i, totodată, printre influenţele lui Coşbuc, Eminescu şi Goga – “o notă originală”.6 Şi mai entuziast faţă de această “elevă a lui Coşbuc” se arată Ilarie Chendi, în lectura căruia Maria Cunţan are prioritatea absolută a “notei feminine” în poezia noastră: “în poeziile Mariei Cunţan întîlnim întîiaşi dată nota feminină, cu sinceritatea sufletului feciorelnic şi neprihănirea simţirilor, care ridică valoarea estetică a poeziei lirice scrisă de femei”.7 Poeta (pe care şi Chendi o întîlneşte tot în parcul “pe sub arini” şi al cărei “cenaclu” l-a frecventat), “atît de palidă, de puţină şi de slăbuţă /…/ încît ai crede că e soră cu frunza de toamnă”,8 e adevărata vestală a altarului ridicat în casa părintească în cinstea lui Coşbuc.9 Influenţa acestuia e pretutindeni, desigur – “aceeaşi formă, aceeaşi manieră, aceleaşi genuri” – dar “fondul /…/ se deosebeşte radical de acela al maestrului, căci e un suflet mai subiectiv şi mai pesimist”.10 Deşi prinsă în mrejele lui Coşbuc, poeta “are o simţire proprie, o gîndire originală”,11 care se văd cu deosebire în poezia de dragoste. O dragoste adolescentină, aflată abia la primii fiori, dar care trăieşte deja drama “singurătăţii”. Iubirea Mariei Cunţan, zice Chendi, “nu e patima clocotitoare, nici rafineria femeii moderne, nu e nici o înşirare de vaiete dintr-o inimă înfrîntă, ci mai mult întîiul vis de noroc, întîiul dor de iubire al copilei caste”.12 (Asta, însă, puţină vreme, căci îndată poeziile vor trece pe programul exclusiv de suferinţă). “Naive şi sincere, exprimînd teama de farmecul necunoscut al iubirii”, poeziile Mariei Cunţan trag foloase din această sinceritate, pentru că tocmai ea o ridică “deasupra producţiunilor celor mai mulţi lirici tineri”.13 Cu deosebire e performantă Maria Cunţan în idile, iar cele scrise de ea “pot sta alăturea de tot ce s-a creat mai de seamă în literatura noastră”, beneficiind de “o limbă simplă şi o formă uşoară”.14 Toate aceste omagii şi admiraţii ale lui Chendi se vor reduce la un simplu rînd în Istoria… lui Călinescu, de unde poezia Mariei Cunţan rezultă “inactuală şi simplistă”. 15 Adevărul e că Maria Cunţan stîrneşte entuziasm numai la ardeleni (cu excepţia lui Iorga, dacă se pune), ceea ce poate fi semn de entuziasm de castă provincială solidară. Deja Ibrăileanu cam ironiza spusele lui Chendi şi considera că „d-ra Maria Cunţan are un suflet simţitor, aş putea zice prea simţitor. Şi fiindcă are un suflet prea simţitor, poeziile sale sînt un cîntec interminabil al durerii.”16 Al durerii toarse una-ntruna şi apăsînd tare pe accelaraţia retorică, astfel încît „e atît de îndurerată această poetă, încît nu vede, nu aşteaptă, nu doreşte decît moartea. S-ar părea că idealul său e moartea.”17 Deşi tristeţea pustieşte

14

chanson d’amour
război, fie pentru a deplînge vieţile jertfite, fie pentru a exalta şansa eliberării. Din acelaşi cod eroic răsar cîteva evocări de figuri istorice, întărind şi ele linia naţională a poeziei. Poezia nu e, aşadar, doar o spovedanie, ci şi o incitare; nu e doar personală, ci şi comunitară. De altminteri, vocaţia poetică e văzută sacrificial, ca o religie cruntă, care stigmatizează întreg destinul şi pretinde numai jertfe, fiind o înstrăinare fatală: “Ştiţi voi că lira-i cruce?/ Fugiţi de ea femei…/ Căci unde vă va duce/ Cu chinurile ei?// Departe-ntr-o pustie/ Cu cerul făr’o stea,/ În veşnică robie/ Legată eşti de ea…// Tu nu mai eşti în lume/ N-ai prieteni, n-ai părinţi…/ Iubitul tău e-o umbră,/ Pe care-aproape-o simţi…” (Ştiţi voi că lirai cruce?, II). “Cîntarea lirei” e, de fapt, o predestinare, o menire transcendentă, un destin prescris: “Am fost jurată de părinţi/ Să n-am pe lume nici un bine/ Şi să-mi înec crîşnind în dinţi/ Văpaia care-o port’n mine.// Am fost jurată ca să bat/ În toacă noaptea sus pe stîncă/ Iar eu din inim’am cîntat/ Ce nime n’a mai cîntat încă” (Cîntarea lirei, II). Chemare irezistibilă, care bate toate opreliştile, poezia “geme” în sufletul poetei, aşteptînd să izbucnească. Nimeni şi nimic nu poate sta în calea acestei furii a vocaţiei: “Lăsaţi-mă să plec acum/ Cîntarea mea – mă chiamă/ De-atîta vreme sunt pe drum/ Şi lupt cu-n dor de mamă.// În sufletul meu sbuciumat/ Gem freamătele lirei/ Căci glasul care m’a chemat/ E însuşi glasul firei” (Pornire, I). La asemenea fatalitate e, fireşte, de cuviinţă să nu se răspundă printr-o liră a inimei, ci printr-o liră care să cînte durerile celor mulţi. Şi, într-adevăr, deşi predomină, suferinţa de inimă nu e grija absolută a Mariei Cunţan. Suferinţa de neam îi face eminentă concurenţă: “Cetesc răsfoind într-o carte/ Cu gîndul o clipă pribeag/ Acolo – departe – departe/ La neamul din care mă trag./ / La ţara pe unde se poartă/ Românul cu capul plecat,/ La casa cu florile-n poartă/ La crucea din vale de sat” (Cetesc răsfoind într-o carte, I). Dar mai ales îi face concurenţă vocaţia, care devoră toată rezerva de viaţă personală, asemeni unui blestem care s-a prins: “Eu nam avut parte în lume de bine/ Şi nu mi-a zîmbit/ Nici una din razele vieţii senine/ Oricît am iubit./ Mă chiamă lumina, mă chiamă avîntul/ Au farmec în glas,/ Îmi tremurăn suflet dorinţa şi cîntul/ Nu pot să le las” (Despărţirea, I). Maria Cunţan s-ar fi vrut, într-adevăr, cu multă patimă, poet. Dar focul de amor nu e mai mic decît cel de creaţie (două blesteme, de fapt), aşa încît poeta e silită să-l alimenteze în permanenţă. Ea va scrie cu deosebire pe amintirea iubirii, pe epilogul trist al acesteia, acoperindul de nostalgie şi valorificîndu-l prin evocări de scene apuse: “Acum cînd mi-e iubirea-n agonie/ Înduioşate visele-o petrec” (Amintire, I). Cînd vine, iubirea e un fel de ameţeală care te scoate din sine: “Aşa te schimbă-n toate/ De nu mai eşti a a ta,/ Şi nime nu te poate/ Desmetici din ea” (Poveşti în prag, I). Ea nu e însă ceva senzual, carnal, ci mult mai aproape de spir-

poemele, G. Ibrăileanu îi retrage nota de pesimism („d-ra Maria Cunţan nu este pesimistă”)18 , întrucît nu-şi ridică suferinţa la viziune – nu generalizează, zice Ibrăileanu -, ci o ţine în limite strict personale (biografice). Peste toate, e vorba doar de „declararea durerii, şi nu /de/ întruparea ei în imagini”19 , căci poetei îi lipseşte orice forţă plastică. Sînt aproape ultimele vorbe bune spuse despre poezia Mariei Cunţan, care va trece, pe neobservate, în uitare. Tot o ardeleancă (Livia Grămadă) e cea care îi va concede „o graţie vetustă”, deşi poeziile sînt „facile, fără profunzimi” (cu toate că „de o delicată feminitate”).20 Mai generos – în descrierea poeziei - e Victor Durnea, în Dicţionarul general ..., unde remarcă, pe urmele observaţiilor de dinainte, că „intensitatea sentimentelor atinge cîteodată un grad extrem, iar sinceritatea e vecină pe alocuri cu impudoarea, într-un vers care, tot mai scuturat de podoabe, devine melopee”. 21 Şi cine ştie dacă se va mai îndura cineva de sărmana Maria Cunţan, nevinovată victimă a vieţii, dar şi a iluziei de artă. Cert e că Maria Cunţan, harnică şi cu spor la versuri, nu mai e o poetă mono-sentimentală şi cu atît mai puţin una mono-tematică. Ea scrie, vorba lui Const. Ciopraga, „despre orice: natură, călătorii şi, neistovită de ani, /.../ erotică”.22 (vorba de la urmă e adevărată, dar necavalerească, dacă ţinem seamă de nefericirile bietei femei). În bună sămănătoristă şi ţinînd aproape de instrucţiunile lui Coşbuc, ea redactează – uneori prin simplu decalc – alte “balade şi idile” şi mai cu seamă alte “fire de tort”. Inima ei a rămas la ţară, iar satul îi domină preocupările lirice, fie prin evocări, fie prin lirica înstrăinării. După evanghelia sămănătoristă, satul e exaltat pentru puritatea moravurilor şi obiceiurilor, pentru curăţia vieţii sufleteşti. Această armonie – familială, dar şi mai largă, comunală – se simte chiar şi în cea mai cruntă sărăcie: “Pe vatră ard cărbunii. În cuib e cald. Pe cer/ Străluce tot ce-i astru, şi scapără de ger./ Ferestrele-s lipite, tavanu-i gol şi scund,/ Prin unghiuri copilaşii se joacă şi s-ascund./ De grindă-atîrnăun leagăn şi-n el un prunc bălan/ Al mamei cel mai tînăr ce n-are nici un an./ Ea lîngă leagăn toarce, cu ochii-n ochii lui…/ Prin tindă-şi plimbă cloşca cei doisprezece pui./ Ceaonul clocoteşte, bunica-i lîngă foc,/ Viţelul doarme-alături pe-un petec de cojoc./ Un ceas încă şi vine şi el cel aşteptat/ O! n-ar putea cuprinde nici cel mai larg palat/ Iubire, mulţumire, cît cuibul fericit,/ Cînd ard cărbunii-n vatră şi dragul a sosit” (Idilă, II). Compasiunea pentru săraci, compătimirea cu bătuţii de soartă provoacă temele religioase, iar Maria Cunţan e printre primele poete “creştine” (poate chiar prima), redactînd mici imnuri pascale sau de Crăciun. Compătimirea aceasta socială se uneşte cu cea naţională, Maria Cunţan cîntînd şi ea, de astă dată după Goga, suferinţa neamului oprimat, deznădejdea şi nădejdile lui. Ea încurajează casa domnitoare (pe Carol I, pe Carmen Sylva, pe principele Carol II) spre eliberarea “fraţilor” şi cîntă chiar şi de

chanson d’amour
itual, de supra-uman, fiind o operaţie de salvare a sufletului. Dragostea ţine de religia sufletului, iar sentimentul însuşi e o “biserică”: “Iubirea noastră, pe pămînt/ O nu, nu vreau să se coboare/ Copila veşnicului soare/ Cu ne-nţelesul ei avînt./ Mi-e sufletul preot, iubite,/ Şi tu ne eşti mîntuitor,/ Am dat credinţă gînd şi dor/ Bisericii nemărginite” (Cîntece, I) (Precum se vede, dă tot, dar nu şi trup; imperiul iubirii e strict necorporal, din exces de pudoare, desigur). Iubitul Mariei Cunţan e, de fapt, unul fără trup sau o himeră cristificată, iar iubirea nu e decît o împărtăşire de suferinţă: “Te-am văzut în vis aseară/ Între plopii argintii,/ palid ca un Christ de ceară,/ Numai ochii’ţi erau vii./ Ochii tăi isvoare line,/ Al meu suflet le e vad,/ Unde, făr’să ştii de mine,/ Toate lacrămileţi cad” (Te-am văzut în vis, II). Pe de altă parte, ea e o suavă agresiune, un asediu dat din toate părţile şi în toate locurile. Poeta e un fel de prizonieră fericită, o ostatică adulată, iar sentimentul capătă turnură panteistă: “Ori unde plec îţi văd iubirea ta,/ Îmi bate-n geam cînd soarele răsare;/ Stă la altar de nu mă pot ruga/ Şi-mi iesen drum pe orişice cărare,/ Îţi simt iubirea ta ori unde-oi fi/ Prielnică, curată, nevăzută/ În nopţi de chin cînd nu pot adormi/ Ea se apleacă lin de mă sărută” (Mărturisire…, I). Cînd vine însă prilejul unei teme naţionale, micile “zbuciumări”, oricît de plăcute, sînt lăsate deoparte, căci datoria lirei primează: “Am văzut în vis o punte/ Semn al vremii ca să plec;/ Sbuciumărilor mărunte/ Vă sugrum şi vă înec.// Aud cîntec în dumbravă/ Rugăciunea de război/ Urlă tunurile-n slavă/ Fie Dumnezeu cu noi” (La o poartă de cetate, II). De altminteri, mai ales atingerea corporală e cu primejdie, fiind posibil să afecteze chiar şi vocaţia irepresibilă a poeziei: “Să nu cobori iubite,/ În trista mea chilie,/ Căci m-ar ucide focul/ Întîiului sărut.//…// S-ar stinge şi cîntarea,/ ce-o cînt aşa-n neştire,/ Căci aş muri ucisă/ De-ntîiul tău sărut” (Să nu cobori, II). Apropierea, din primejdioasă, devine criminală, iar iubirea actualizată se încarcă de vină: “Şi mă căiesc, cum m-am căit odată,/ Atuncea cînd alăturea ne-am stat./ Că ochii mei spre tine-am ridicat/ Îmi pare iarăşi crimă neiertată” (Scrisoare). Atîta spaimă de iubire face ca nostalgia întîlnirii să devină una strict sufletească – şi cît mai departe de lume: “Unde brazii împletesc/ Coperiş din cetini,/ Aş dori să te-ntîlnesc/ Să ne prindem prietini./ Tu să nu mă mai cunoşti/ Dar nici eu pe tine,/ Numai sufletele-n noi/ să se simtă bine” (Aş dori să te-ntîlnesc). Angoasa de îmbrăţişare face ca şi atunci cînd aceasta se produce să fie deviată spre o îmbrăţişare fraternă (de fapt, e o procesare cam incestuoasă): “În delir îmbrăţişaţi/ Făr’ să ne dăm seamă/ Să jurăm a ne fi fraţi/ De aceeaş mamă…”. (S-ar fi putut, desigur, psihanaliza asemenea scăpări). Fireşte că atîtea ezitări pun dragostea ca frustrare, ca absenţă, şi atunci poezia nu poate decît să toarcă elegiac. Suferinţa e atît de mare că lacrimile devin rîuri, exces nota deja de Ibrăileanu (dar cîntat de popor ca

15

romanţă): “Pe sub fereastră-mi curge-un rîu:/ Tot lacrimi de-ale mele./ Copilele, cu flori la brîu,/ Îşi spală faţa-n ele” (Pe sub fereastră; II). Paradisul Mariei Cunţan, cu toată erotica spornică, e însă tot căsuţa de la ţară, stilizată sămănătorist, ca o icoană de sărăcie şi puritate: “Căsuţa mea cu zidurile-albastre,/ Cu grădinuţă-n curte la fereşti,/ Din pragul tău ascult doinele noastre/ Urzite din străbunele poveşti.// Din liniştea pridvorului tău, luna,/ Luceafărul şi soarele-s mai vii - /În jurul tău îşi împletesc cununa/ Colnice, văi, prăpăstii şi cîmpii” (Căsuţa mea). O căsuţă, precum se vede, pusă în centrul lumii şi pe care lumea însăşi o omagiază. O căsuţă de compensaţie, fireşte. _____ Note:
1 Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, Ediţie îngrijită de Gelu Voican, Prefaţă de Vasile Netea, Note de Vasile Netea şi Gelu Voican, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 159 2 Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, I-II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, II, p. 290 3 Titu Maiorescu, Opere, I, Ediţie, note, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Studiu introductiv de Eugen Todoran, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p. 8 4 Maria Cunţan, Din caerul vremii, I-II, Editura Minerva, Bucureşti, 1916; e ediţia din care vom cita. 5 E. Lovinescu, Scrieri, IV. Istoria literaturii române contemporane, Ediţie de Eugen Simion, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 392 6 Apud E. Lovinescu, op. cit., p. 392 7 Ilarie Chendi, Scrieri, II, Ediţie, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p. 63 8 Idem, p. 62 9 Ibidem, p. 63 10 Ibid, p. 65 11 Ibid., p. 66 12 Ibid., p. 64 13 Ibid., p. 65 14 Ibid. 15 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în present, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 638 16 G. Ibrăileanu, Opere, IV, Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, Prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 25 17 Idem, ibidem 18 Ibidem, p. 26 19 Ibid., p. 27 20 Dicţionarul Scriitorilor Români, A-C, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 744 21 Dicţionarul general al literaturii române, C-D, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 523 22 Const. Ciopraga, Literatura română între 1900 şi 1918, Iaşi, Editura Junimea, 1970, p. 216

16

cronicã literarã
potenţă la realitate, dar atragerea poeziei în fluxul vital al armoniei şi al mutaţiei universale se face mai ales prin actul lecturii: ,,Fiindcă tu însuţi eşti esenţial, vital, fundamental. Fiindcă de lectura ta a «albumului» meu a depins echilibrul, existenţa universului (aşa cum îl ştim) acum câteva clipe, acum câteva minute”(Posfaţă) Tenacitatea artistului îşi are originea în insatisfacţia generată de mediul viciat (,,mereu mi se întâmplă câte ceva/ forţele/ potrivnice geniului meu se înmulţesc/ şi/ nu mă lasă în pace”), vibranta energie (,,Da nici eu/ nu-s prost/ scriu, scriu, scriu”- Scrisoare către Taca) căpătând un aer de zădărnicie, după cum lasă resemnat autorul să se simtă - pe coloana sonoră a unui neoclasicism disimulat: ,,Vai, a venit tinereţea şi începe/ să se ducă/ deja”(Autoportret). În centrul doctrinei poetice etalate în Albumul duminical se află viziunea cuprinzătoare a unui univers ordonat şi planificat, în care fiecare scenă perfect circumscrisă, singulară şi totodată comună, se produce pe măsură ce este percepută/citită şi în care omul/poetul neînsemnat sau atotputernic pare rotiţa indispensabilă funcţionării mecanismului general: ,,Îl iubesc (ca orice/ făgărăşan/ ar zice Johana) pe/ fi-meu zis Ţuţu (Tutu)/ zis Batsy, zis Pyty, zis Alex/ zis Alexandru/ (...) L-am schimbat l-am spălat de rahat/ i-am dat să mănânce cu linguriţa/ i-am umflat baloane// Universul/ a avut/ neîndoios un tată micburghez, altfel/ nici nu ar exista”(Poem din bucătărie -IX); ,,Mă enervează toţi/ Mereu trebuie să amân câte ceva/ plăceri poezii numai/ chestii esenţiale// se reped ca/ apucaţii asupra mea ca şi/ cum aş fi un personaj/ important// dar/ dacă nu fac nu se/ întâmplă nimic totul/ merge la fel de bine o/ rotiţă-i probabil// necesară mai ales să iasă maşinăria exact/ la cântar”( *** Mă enervează toţi). În pofida decupajelor din realitate, a detaliilor personale, Alexandru Muşina nu reface doar filmul unei zile cu fundalul ei social aberant, decepţionant, cu amintirile şi paranoia ei purificatoare, sacralizantă ( ,,azi/ dimineaţă/ pe când cu/ onor/ mă urinam// am realizat/ caracerul/ sacru/ al/ funcţiilor/ excretoare” - *** azi...). Într-o tonalitate deprimantă, sarcastică şi în acelaşi timp jovială, el se retrage egocentric asupra propriei condiţii şi identităţi de poet, fără a părăsi poezia inventivă şi proaspătă a cotidianului. Pe acelaşi patent instituit de tema obişnuinţelor vieţii, autorul trece – semn al valorii fără stridenţe ori sforţări, la aproximarea unui status-quo al scriitorului. Prin stenografierea şi holografierea cotidianului şi prin bogăţia amănuntelor autoreferenţiale, Muşina alunecă spre un alt etaj al textului rămânând însă autentic şi viu. Scrierea poemului ţine de sfera unui datum existenţial (,,Am citit şi eu/ Istoria culturii şi civilizaţiei/ Ovidiu Drimba si-mi ştiu// prea bine locul// şi stau// şi scriu// cuminte în banca mea”- Poem din bucătărie X), este, în plus, sensibilă la o anumită conştiinţă şi percepţie acută a temporalităţii (Autoportret), devine un act fortuit ce nu mai depinde de manifestarea unui furor divinus sau de asistenţa muzei, ci de confortul biologic sau de context, transformându-se într-o povară (,, maică-mea e cu pomii ei/ grasa cu Pity nu/ se poate mişca/ eu sunt zdrobit/ nu mai pot când/ să le fac pe toate: şi flori şi şcoală/ şi poezii?”- Poem din bucătărie XI), într-o aventură domestică - cu toate bruiajele cărora trebuie să

Evelina OPREA Sunday Studies
Publicat în revistele Arca, Vatra, dar şi în biblioteca Poiesis, Albumul duminical* al lui Alexandru Muşina se deschide acum integral în volum şi oferă privitorului mai multe instantanee asupra unei lumi înghesuite, o lume ,,de debara”– cu un termen pe care autorul îl foloseşte într-un interviu. Aceste „Sunday Studies” alcătuite din patru secvenţe (Poeme din bucătărie, Amintiri ale zilei de ieri, Sweet paranoia, Postfaţă) sunt compuse într-o singură zi a anului 1986, ,,în april/ când totul se învălmăşeşte/ zice Eliot după Frazer şi după trubaduri”. Maratonul versificat se produce de fapt în perimetrul îngust al bucătăriei de bloc, centrum mundi şi epicentrul îndeletnicirilor poeticeşti: ,,Eu însumi sînt un fel de gospodină/ lucrez singur,/ gust,/ bombănesc/ Şi sper să vă placă./ Dreg ce e de dres. Ce nu/ Arunc.”(Poem din bucătărie I). Încăperea este conectată totuşi prin canale văzute şi nevăzute la un spaţiu familial/ familiar/social ceva mai larg, ultimul dominat de senzaţia de încătuşare, de degradare exorcizată prin poezie, dar se raportează şi la o ordine universală ce-i permite eului poetic să adopte perspectiva unui geniu debusolat şi deziluzionat, a unui ingenium domestic: ,,Nu are de fapt nici o importanţă/ bucătărie sau palat/ geniul/ se exprimă oriunde şi oricum// au mai spuso şi alţii dar/ nu locuiau/ la confort trei/ eu voi scrie o/ carte groasă spirituală profundă// dacă// au să mi-o publice poate/ o să mă mut dracului într-un apartament// mai uman”(Poem din bucătărie, V). Întregul opus scris cu umor/umori, cu ironie şi autoironie este pus în scenă în Postfaţă, o ars poetica prin care se întăreşte consistenţa volumului şi în care, dincolo de canavaua antropocentrismului înfeudată autorului, se condensează entuziasta credinţă a poeziei celei de toate zilele şi a comunicării directe dintre poet şi cititor, două forţe ce se alimentează reciproc şi care asigură stabilitatea universului, doi poli între care se desenează un ax fundamental: ,,Desigur că tot ce fac şi scriu eu e esenţial, e fundamental, e vital pentru existenţa şi echilibrul universului. Dacă eu nu aş exista, nu aş scrie, universul ar fi altul.(...) Cum esenţial, dragă prietene, e ca tu să-ţi răpeşti câteva minute (...) şi să citeşti ce am scris.” Deşi voroava cătră cititoriu, din final, devine în lumina notiţei auctoriale ce însoţeşte titlul volumului - ,,alcătuit pentru sine însuşi de către maestrul A. M. F. cu ocazia zilei de 21 aprilie” - o utopie ironică, în răspunsul cititorului, poetul îşi simte plenar unicitatea şi unitatea infinită, îşi vede împlinit rolul în menţinerea coerenţei cosmice, dar şi a arbitrarului: ,,Şi, cum nimeni nu mă poate înlocui, nici măcar la treburile casnice (bătutul covorului, ştersul prafului de pe tavan, cumpăratul pâinii şi al laptelui etc.), e important ca tot ce am scris azi să ajungă sub ochii tăi”. Prin acţiunea sa, poetul determină trecerea de la nefiinţă la fiinţă, de la

cronicã literarã
le facă faţă: ,, Sigur/ pot ei să zică orice/ poezia e o întâmplare// de care eşti/ doar pe jumătate răspunzător/ cerneală, hârtie, timp ş. c. l./ puţină sănătate, mâncare, căldură ş. c. l.// pe urmă/ apare iată maică-mea şi-mi zice/ «Săndele, dragă,/ am bagaj greu,/ n-ai putea să mă ajuţi/ măcar până la gară?»// sigur/ următoarele ore n-o să mai stau/ nici măcar la această masă din bucătărie”- Poem din bucătărie XII. Deşi secundară, problema mijloacelor de expresie trebuie de asemenea pusă. Arhitectura poemelor, volumele diferite ale textelor,- de altfel foarte bine articulate - silind ochiul să le vadă, naturaleţea, esenţializarea şi simplitatea scriiturii, poezia narativă, redarea rostirii ,,personajelor”, nonşalanţa discursului, timbrul ironic, dezabuzat/amuzat reprezintă cartea de vizită a unuia dintre cei mai însemnaţi autori optzecişti. Apariţia după douăzeci de ani şi mai bine a Albumului duminical a lui Alexandru Muşina este o întreprindere profitabilă, benefică pentru reafirmarea blazonului său, pentru reactualizarea proiectului estetic al antropocentrismului şi a întrupării sale textuale, teorie căreia versurile nu i se subsumează totuşi cu necesitate, cât şi pentru manifestarea tratării originale a relaţiei dintre poet şi universul (concret) în care acesta trăieşte totuşi suveran. Că este aşa o dovedeşte şi celălalt volum apărut recent (Poeta poetae), ce merită de asemenea a fi comentat: cartea este excelent ilustrată de Tudor Jebeleanu şi spectaculoasă prin deghizările rimbaldiene, histrionice, de Peter Schlemil ale poetului – persona.
_____ * Alexandru Muşina, Album duminical, editura Aula, 2008

17

Adriana STAN Concubinaj textual
O partidă incitantă promitea să se dovedească, retrospectiv, întîlnirea dintre un autor specializat în epicul „pe bucăţi” şi programa unei generaţii care aureola proza scurtă în răspuns de frondă la derapajele ideologice ale romanului. Iar prefaţa lui Cimpoeşu însuşi la volumul său Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, în care speculează o posibilă continuare a proiectului neterminat al optzecismului, nu avea decît să dea în plus apă la moară comentatorilor. Motive de interes sînt într-adevăr, mai ales că la mijloc pare a fi o chestiune de relaţie conjugală. Căci spre deosebire de fetişiştii radicali ai textualismului, Cimpoeşu nu arată a fi trăit cu optzecismul ca şi cu o nevastă credincioasă, în încruntată legalitate, ci a se fi dedat unui concubinaj, bazat pe o curios de productivă infidelitate. Aşa cum remarca şi Radu G. Ţeposu, „greutatea” prozei acestui autor debutat în ariergarda vremii sale a stat de la bun început, puţin în contra curentului generaţional, „nu în relevanţa mecanicii textuale, ci în adâncimea percepţiei”, semn al unui talent ficţional indiscutabil care însă, ca orice organ viu, a funcţionat la parametri variabili de bioritm. Vizibile sînt, în cel puţin două din romanele sale

post-optzeciste, Povestea Marelui Brigand şi Christina Domestica..., unele deficienţe de construcţie, cu care prozatorul trişează printr-o discursivitate prolixă, aglomerînd ezoterisme sau blufînd cu logica. Cu toate acestea, dacă nu cîştigă neapărat la puncte, prin avansare metodică, proza sa îşi ia revanşa prin knock-out-uri succesive, întrucât galeria cu totul savuroasă de portrete, agerimea umoristică sau tăişul dramatic al celor mai multe scene epice sunt în stare să resusciteze periodic şi imbatabil lectura. Nu-i nici un dubiu, Cimpoeşu e un povestitor de senzaţie. Pare doar că ebuliţia sa fabulatorie are o asemenea temperatură că dă pe alocuri în febră, de unde şi fandacsia verbozităţii care-l pîndeşte la orice pas. Iar în obiceiul de a divaga nămolos cu privire la cauzalitate, natura realităţii sau incertitudinea percepţiilor se poate să nu fie decît gestul unui prozator depăşit pe terenul propriei ficţiuni: cu cît aceasta se arată mai debordantă şi mai contradictorie, cu atît autorul simte parcă nevoia să revină la tatonarea sistemului de axiome de la baza ei (invers decît Gödel). Acest aspect mai puţin discutat al epicii sale explică, aş zice, complicitatea sa cu optzecismul, care-i departe totuşi de o intimitate reală. Între prozele datate dinainte de ’90 şi cele de după, distanţa de viziune nici nu-i atît de mare încît să se poată vorbi de o „scuturare a textualismelor”, cum se grăbea să încondeieze Adina Diniţoiu, ci, din contră, de metabolizarea surdinizată a procedeului în substanţa epică. Ce vrea să zică mai exact faptul că „am încercat să aduc un omagiu „optzeciştilor”, utilizînd, cît şi cum m-am priceput, metodele preferate de ei – citatul, autopastişa, intertextualitatea” şi cîtă falsă umilinţă e aici? Deşi aparent scos la înaintare, „procedeul” rămîne pe tot parcursul „prozelor vechi” într-o stare de semi-legalitate, ca un musafir pătruns prin efracţie, în afara luminilor rampei. Spre deosebire de raţiunea demonstrativă şi autosuficientă cu care era etalat de „ei - optzeciştii”, mecanica textuală apare la Cimpoeşu în postura nelegitimă şi improbabilă a unui detonator al comicului de caractere. Da, desigur, subiectele zboară în căutarea unui autor (A venit un scriitor din Bucureşti), nevroza unui funcţionar se exprimă scriptural, în multiplele variante de redactare ale unei scrisori (I.O.V.) sau articolul de dicţionar pare să arunce în joc mai multe potenţiale piste epice (CARP). Răsucirea reflexivă – pe care Cimpoeşu o leagă ambiguu în prefaţă de „parfumul de epocă” – se consumă însă mai iute ca un foc de artificii, înainte de a ajunge să-şi exercite efectul destructurant asupra epicului. De fapt, incisivitatea notaţiilor, acuitatea plierii pe gestul frust, dar revelator, ba şi o anumită adîncime a personajelor care frizează în unele rînduri cotele absurdului dovedesc o încredere – cu desăvîrşire neoptzecistă, dacă e să întindem coarda – în puterile ficţiunii, în ce are ea mai tradiţional chiar. Mucegăiala provinciei, atmosfera ubuescă a cotidianului comunist, forfota de viaţă a caracterelor anodine - toate se simt în aceste povestiri concentrate şi alerte. Caragiale şi Jarry se întîlnesc în instantaneul cu nerv, în comicul minimal, dar şi în imploziile de imaginar idiosincratic, ce vor atinge excelenţa narativă în Simion Liftnicul. Relatînd beţia unui paznic de noapte care află de la amicul de sticlă cum şi-a

18

cronicã literarã
discursive, în care Cimpoeşu plusează: „La o analiză oricît de sumară, vedem că înjurătura, ca orice alt concept, este de fapt o negaţie căreia i se atribuie un grad de realitate, ceea ce, potrivit unuia dintre urmaşii lui Adam, pe care-l chema Parmenide, echivalează cu atribuirea de fiinţă nefiinţei. Este calea cea mai directă şi mai sigură de exorcizare a demonului propriu”. Volumul de povestiri din 2008 dezvăluie aşadar un proces de negociere a strategiilor narative dus intuitiv şi autodidact, defel în contul vreunui program. Unele puneri în scenă sînt mai aiuritoare, altele sînt piese compacte şi de mare efect, butaforia poate fi supralicitată sau poate rămîne discretă – şi atunci iese cu scîntei de parodie umană (a se vedea În drum spre happy-end sau Alte amintiri din provincie). Una peste alta, Cimpoeşu e un autor remarcabil şi provocator, de la care te aştepţi la orice, mai puţin să-ţi vină cu o naraţiune „licită”, încheiată la toţi nasturii şi cu acte în regulă.

„paralizat” acesta o soţie prea cicălitoare sau descriind „mica” nevroză a unui funcţionar ce se trezeşte că „miaună şi ţîrîie ca ceasul”, prozatorul scrie atît de cursiv şi de genuin satiric încît devine de la un punct superfluu să se mai spargă în figuri teoretice. Aşa cum o arăta de altfel şi povestirea sa din antologia de proză scurtă a generaţiei ’80, Cimpoeşu pare, deocamdată, un intrus la masa mai încrîncenată a optzecismului. În termenii autorilor respectivei antologii (Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa), hîtrul povestitor uită adeseori de sine „umblînd prin mulţime cu camera ascunsă” şi-şi pierde prin urmare cheful de a zăbovi prin „laborator” unde „să testeze alte forme de reprezentare şi antireprezentare”. În loc ca epicul să fiinţeze ca pretext pentru demonstraţie, cum ar fi fost cumsecade conform uzanţelor de programă ale vremii, Cimpoeşu acţionează pe de-a-ndoaselea, ca un nou Cănuţă – om sucit, găsind în citat sau în intertext prilej de hărţuială ironică şi, cîteodată, de neaşteptată dezvoltare fabulatorie: atunci cînd mătuşa visează cuvîntul „casetofon”, al cărui obiect nu fusese inventat încă prin anii ’50, naratorul opinează: „un semnificant lipsit de semnificat, conform Tratatului lui Eco (...) deşi în sat la mine, nici termenii semnificant şi semnificat nu existau şi nici nu se putea prevedea că vor apărea vreodată”; de aceea, „protosifon” va fi explicat ulterior pur şi simplu ca un „sifon primordial, adică un pahar cu apă şi cu un pai în el”. Nimic sfînt pentru acest joker nestăpînit, nici măcar o discuţie cu înalte implicaţii conceptuale despre limitele reprezentaţionale ale literaturii... Odată ce s-a purtat deci ca un trădător patentat, Cimpoeşu îşi va permite pe mai departe să exploateze franciza, înghiţind textualismele în magma cu totul originală a scriiturii sale. Şi dacă o ia şi mai mult pe arătura retoricii cu digresiunile scientiste, precum se vede în romanele şi în prozele scurte de după ’90, lucrul acesta se petrece de parcă ar fi fost dictat spontan de înseşi meandrele imprevizibile ale ficţiunii, nu de vreo raţiune extrinsecă de teorie. E clar, de pildă, că prozatorul ajunge să joace autentificarea la cacealma: „Palpitînd tot mai frenetic, celulele sale se ordonau în noi configuraţii, iar materia lor devenea imponderabilă, încît reverberaţia unei energii implacabile deschidea, la orizontul minţii, ceva ca o fereastră către a doua conştiinţă”. Astfel că apare only natural după aceea ca el să-şi strîngă cravata discursivă, în formă de autopastişă, nu fără un oarecare cabotinism: „Întîmplările au avut loc în realitate, dar eu le relatez ca şi cum ar fi avut loc numai în imaginaţia mea, ca pe o poveste, (...) deci le falsific.” Fapt exemplificat în volumul de faţă şi prin Fenomenologia invizibilului sau Ficţiune ilicită – fără sex, proza lui Cimpoeşu tinde să se dezvolte centrifugal într-o puzderie de posibilităţi narative, cu intrigi funcţionînd ca orizonturi prezumtive, deznodăminte lăsate în aer, rezolvări parţiale. Decît că, optzecist atipic, autorul nu mai ţine epicul şi teoria în tensiune tectonică; dimpotrivă, realismele, vizionarismele, textualismele devin profiluri idiomatice simultane, pulverizate şi solidare în bruioanele aceluiaşi plancton ficţional. Naturaleţea cu care figurile umanităţii canonice sînt prinse într-o galerie umoristică ŕ la Momente & schiţe e vecină cu contorsiuni

Claudiu TURCUŞ Eternul (eşec) feminin
Dacă ar da consultanţă revistelor pentru femei, cu siguranţă Adriana Bittel ar face o avere. Pentru cine citeşte cel mai recent volum al său de proză scurtă – Cum încărunţeşte o blondă* – faptul e evident. Căci autoarea are atât avantajul propriei feminităţi (nimic spectaculos până aici), dar şi distanţa (cu desăvârşire rară a) prozatorului care poate transforma oricând interioritatea într-o generalitate. Cum spuneam, presa de profil ar avea numai de câştigat, căci s-ar pricopsi cu o perspectivă aşa-zis mai adâncă, mai literară. Altfel, feminitatea pe care o promovează nu se ridică cu nimic peste complexul de stereotipii psihologice, vestimentare, stilistice sau sexuale a căror generalitate e înghiţită pe loc de cea mai inofensivă convenţionalitate. Şi, în fond, ce altceva este trend-ul dacă nu o înregimentare numită pretenţios? Unicul risc al acestei interferenţe elitiste (îmi şi imaginez cum ar sfătui Adriana Bittel dudui cosmo sau glamy prin redacţii glossy) este, probabil, acela că Elle, Femeia de azi sau Confidenţial şi-ar pierde publicul, care brusc ar începe să caute adevărata proză. Şi asta sunt sigur că n-ar fi de bun augur în plină criză. Alienare disciplinată Ieşite dintr-un imaginar amar al anilor optzeci, situaţiile epice din Cum încărunţeşte o blondă dau seama de aplatizarea unor vieţi tihnite şi constrânse să se desfăşoare într-o atmosferă de maximă securitate socială din care se poate evada fie prin îngusta portiţă a literaturii (pentru cei care mai recurg încă la artificiul universurilor compensative), fie frontal, prin bunăvoinţa bolii, direct în cea mai reală ficţiune. Disciplinata alienare intimă sau publică pare a-i fi cuprins pe toţi: de la soţia care în tinereţe

cronicã literarã
avusese aspiraţii, iar acum achită CAR-uri pentru pianina copilului ori veghează agonia capricioasă a tatălui aflat pe un pat de spital, soţii ce preferă complicatelor aventuri comoditatea ponderat-adulterină şi până la familiile „stabile” în care bărbatul e hrănit/venerat la ora siestei de către o soţie veche şi o fiică bătrână ce au gătit toată dimineaţa. La fel, căsniciile spulberate, altminteri indicii ale decadenţei – în care doamna libertină a plecat lăsând în urmă doar un bilet de adio şi o oală cu ardei umpluţi (mâncarea favorită a soţului), iar bărbatul, rămas singur, adună, într-o revoltă casnică, numeroase animale mici (toate masculi) – conturează tot un conformism liniştitor, efect cert al celei mai precise anestezii social-psihologice. Chiar şi cele mai decisive respingeri se dovedesc a nu fi decât „întemeiate” prudenţe. E cazul farmacistei trecute de prima tinereţe care îşi derulează în minte scenariul relaţiei cu pretendentul, apoi, dezamăgită îl refuză, bucuroasă că a prevenit un dezastru (Pompi). În tot acest vacarm surd – buclă a supravieţuirii, se aude vocea unui narator hâtru preocupat să restituie acel burlesc pe care numai apăsarea îl poate naşte. Iar, orchestrând o regie de mare fineţe artistică, dar şi intelectuală, Adriana Bittel se întâlneşte, oarecum, cu proza lui Petru Cimpoeşu, şi el maestru al microuniversurilor contrariate în absurditatea lor, al gândurilor ridicole care se iau în serios sau al secretelor ruşinoase divulgate de narator. Dau un singur exemplu. O domnişoară este aproape silită de părinţi să meargă în concediul de odihnă pe Valea Prahovei, fără cărţi, doar pentru experienţa de viaţă. Ajunge în staţiune unde o doamnă îi oferă o cameră modestă la ea în apartament, urmând să o sufoce matern cu evocările sale: „– Stimată domnişoară, ia să vedem, recunoaşteţi aici pe cineva? În faţa unei biserici mai multe persoane umăr la umăr. Capete cât gămălia de ac, pălării, basmale, mult negru. – Nu recunosc, am zis plictisită, nu ştiu pe nimeni în Buşteni. – Păi, nici nu-i la Buşteni asta, domnişoară, e la Azuga! – Nici la Azuga nu cunosc pe nimeni. – E corul bisericii de la Azuga! a precizat triumfător, ca şi cum ar fi zis Corul de la Scala din Milano. Şi aici, ultima din dreapta, ei? Siluete şterse, minuscule, toate la fel. – Sunt eu, Coralia, născută Tunaru, cea mai bună soprană din Azuga, nu vedeţi?” Studenta sociofobă. Mireasa în proiect. Soţia reflexiv-casnică Tânăra din povestirea Departe-n zare spre Azuga este cumva incertă din punct de vedere tipologic. Cititorul nu află prea multe despre cine este ea, ci trebuie să se mulţumească exclusiv cu acest episod al cărui deznodământ spectaculos mă abţin să-l divulg. Celelalte proze sunt, însă, mult mai ofertante la capitolul tipologiibrand. De fapt, modul în care Adriana Bittel nuanţează aceste categorii feminine – studenta sociofobă, mireasa în proiect şi soţia reflexiv-casnică – constituie, cred, şi punctul forte al volumului.

19

Prima descoperă încă din adolescenţă plăcerea lecturii, infiltrându-se printre „maniacii literaturii” de la Biblioteca Centrală. Mai târziu, în duminici anoste face vizite unui grup de bătrâni care îşi depănau tinereţea revoluţionară. Părinţii erau convinşi că are, în sfârşit, o escapadă amoroasă – ei bine, nu avea. Le promisese doar vârstnicilor prieteni că se va îngriji de consemnarea discuţiilor lor (Luptători la pensie). Fascinată de profesorul de teoria literaturii, dar fără interes erotic, studenta acceptă o invitaţie la cafea în casa lui cu scopul nevinovat de a ţine companie soţiei acestuia, foarte tânără de altfel. Numai că, ajunsă acolo, spaima de asemenea întrevederi îi provoacă reacţii nefireşti, un nasture al fustei prea strâmte sare cât colo când se aşază, o deranjează luxul şi frivolitatea interlocutorilor. Profesorul decade în ochii ei, metamorfozându-se într-un bufon viril „mândru de bunurile foarte materiale ce-i aparţineau, [în timp ce] săruta repetat mâna păpuşii preţioase pentru care fusesem chemată ca divertisment” (Soi bun). Generând fie snobism, fie mizantropie, cultura pare a constitui un deziderat fundamental al feminităţii din Cum încărunţeşte o blondă. Căci Adriana Bittel îşi construieşte perspectiva exclusiv prin ochiul femeilor rafinate/cu simţ critic, pe celelalte le ţine sub strictă observaţie. Din această categorie a „supravegheatelor” face parte şi Cameluţa, fiica lui Tudose şi a Anetei. Ea nu pare incitată de ideea unui serviciu, deşi s-ar putea rezolva. Preferă instrucţia casnică – doar va fi la un moment dat la soţie! – sub bagheta mamei, care îndeplineşte şi rolul de matchmaker. Pornesc ambele în pelerinaj nupţial la Călimăneşti, fugind parcă de o capitală încinsă şi fără prea mulţi juni interesaţi. De acolo, îi scrie o scrisoare tatălui din care spicuiesc: „Dragă tăticule,/Azi la micul dejun ni s-a servit: omletă cu mărar, lapte şi dulceaţă cu fragi, din care am mai cerut, aşa bună era. După aceea am pornit cu o companie foarte plăcută la Mănăstirea Turnu. [...] A fost f. interesantă şi plăcută excursia. Am văzut nişte chilii săpate în stâncă, unde de mult se rugau călugării şi am aprins o lumânare şi pentru sănătatea matale. Dentistul a zis că el aprinde pentru mine şi cea mică din domnişoarele Ioniţă s-a înverzit de gelozie. [...] Mie îmi pare rău să plec, mă amuz atât de bine, dar mama zice că gata, n-am decât să-i dau domnului Ghenu (n.m. dentistul) adresa, să purtăm corespondenţă şi să vedem dacă are intenţii serioase” (Iulia în iulie). Cu un cult al mâncării bine gătite şi apreciind cele mai plate situaţii sau dialoguri, Cameluţa monumentalizează stupiditatea inocentă. Ea ipostaziază o naivitate tâmpă care, sub pana Adrianei Bittel, marchează diluarea feminităţii. Cât despre redarea interiorităţii mamei/soţiei reflexive (dar încorsetată de obligaţii familiale şi de fleacuri zilnice), s-ar putea spune că îndreaptă proza Adrianei Bittel spre un biografism difuz, însă atent gestionat. Ea prelungeşte destinul studentei la filologie care a urmat firesc cursul vieţii, adică a găsit pentru cine să se sacrifice, evitând cu succes „asteniile de nesolicitare” ale femeilor singure: „Şi într-o bună zi te-ai săturat de scaunele reci de metal de la Academie şi de cele de muşama încinsă de la BCU, de porţile înalte care te minimalizau, de singurătate. Şi ai dat ascultare tânărului bărbat cu dinţi

20

cronicã literarã

frumoşi: Ai picioare lungi şi sânii tari, pielea catifelată, lasă cărţile, blondo! Aşa ai intrat în marea familie a femeilor, împiedicându-te de praguri joase, învăţând să pleci capul, aşa au venit obligaţiile liber consimţite” (Cum încărunţeşte o blondă). Eşecul femeii mature survine, aşadar, în prozele Adrianei Bittel, tocmai dintr-o redistribuire a priorităţilor. Feminitatea intelectuală e sufocată de feminitatea casnică/socială. Dar, tot răul spre bine, întrucât acest câmp de tensiuni scoate la lumină o fabuloasă luciditate critică în raport cu propria condiţie. Evanescenta Există o singură femeie care scapă, totuşi, amarei deziluzii a sorţii. Ea e Iulia şi face curăţenie într-un birou de bărbaţi situat la ultimul etaj al unei bănci de stat. I-a luat locul unei babe care-şi făcea treaba de mântuială, stropind, pe deasupra, cu zoaie pe cei nemulţumiţi de menajul ei. În contrast cu aceasta, Iulia curăţa impecabil totul. De la noroiul prelins de pe tălpi sau praful în straturi, până la minore pete de cerneală, ca şi cum fiecare zi trebuie să o ia de la zero. Forţez nota: salubritatea ca factor de alungare a memoriei? Puţin probabil, însă cert rămâne doar faptul că Iulia exercită asupra bărbaţilor o fascinaţie tulburătoare: „Iulia înviora gândurile moleşite. Lichidul din găleata ei, albăstrui ca marea, purifica aerul, tempera căldura, alunga plictiseala. Femeia purta o rochie roşie, iar carnea ei căpătase culoarea pâinii negre. Trebuiau săşi adune toate puterile ca să rămână pe locurile lor: sânii şi coapsele bronzate, umerii ca pieliţa fructelor coapte, rochia mulată pe pântecul supt, şerpii sălbatici ai părului îi scoteau din minţi. [...] Şi spunea pe limba ei vorbe de neînţeles cu tonul unei mame care-şi linişteşte copiii, le promite” (Iulia în iulie). Funcţionarii contemplă ce contemplă, dar în finalul poveştii acţionează. Fac mobilizări de trupe şi se pornesc într-o căutare kafkiană în podul băncii (locul unde se pare că Iulia se retrăgea de obicei). Dar acolo se izbesc doar cu capul de bârne, îşi terfelesc sacourile şi devin martorii înmărmuriţi ai unui dans evanescent care era şi nu era a lor. De fapt, Iulia nu există, decât poate în mintea unor bărbaţi, lucrători la birouri. De acolo generează pulsiuni de nestăpânit şi confuzii înnebunitoare. Dacă ar trăi cu adevărat, mulţimile ar devora-o ca pe Jean-Baptiste Grenouille. Şi totuşi, sunt sigur că Adriana Bittel nu a închipuit-o ca un ideal feminin, ci doar – în cheie ironică – ca o proiecţie incandescentă a masculinităţii, dar mai ales ca un eşec al reveriilor atâtor feminităţi autentice. Deoarece, cum bine observa Tudorel Urian într-o cronică de suprafaţă, totuşi, din România literară, Cum încărunţeşte o blondă este „o replică postmodernă (sic!) la Momentele şi schiţele lui Caragiale în care lumea nu mai este văzută prin ochii lui Mitică şi ai amicilor săi de cafenea, ci prin cei ai unor la fel de memorabile purtătoare de fuste”. Femeile, nu am niciun dubiu, se vor identifica cu personajele, iar bărbaţii le pot recunoaşte de departe. Iar ca un verdict axiologic, sunt sigur că, deşi insuficient valorificată, proza Adrianei Bittel rezistă oricărui examen critic.
_____ *Adriana Bittel, Cum încărunţeşte o blondă, povestiri din secolul trecut, Editura Compania, Bucureşti, 2006

Cristina TIMAR Clipurile tranziţiei
„Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul”, spune o bine-cunoscută zicală a tranziţiei. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, Radu Pavel Gheo e şi scriitor, unul cu mare priză la realitate, şi asta îi ocupă tot scrisul. Fie că se exersează în registrul eseistic sau în cel ficţional, rămâne credincios temei pe care şi-a ales-o sau care l-a ales, fascinanta Românie a tranziţiei, ceea ce aruncă asupra acestui „mariaj” o bănuială de fatalitate. Devotamentul şi puterea de autoiluzionare faţă de patria-mamă găsesc uimitoare resurse deşi, la un moment dat, îşi părăseşte cu atâta şarm şi melancolie „muza” pentru a testa, timp de un an, gustul Americii, ca în volumul de eseuri Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a (Polirom 2003), doar ca să revină cu ea la braţ în Românii e deştepţi (Polirom 2004) şi apoi să-şi reafirme fidelitatea cu Numele mierlei*, volumul de proză scurtă din 2008. Termenii împrumutaţi din domeniul muzical, „50 de clipuri vesele şi triste”, grupate în cinci „LP-uri”, sunt doar o „poznă” a autorului, conştient, după cum mărturisea într-un interviu, că prozele sale „foarte scurte” se înrudesc, nu doar în litera, ci şi în spiritul termenului, cu schiţa caragialiană. Se pare că trăim vremuri doar sensibil diferite de epoca ilustrului clasic, dacă nu chiar identice la nivelul moravurilor. Referentul fiind în ambele perioade aceeaşi societate „fără prinţipuri”, e de la sine înţeles că se impunea o actualizare şi/sau continuare a „schiţelor”. Şi iată cum prozele apărute în decursul anilor în diverse periodice, organizate milităreşte în cele cinci grupaje, „Cotidiana”, „Balcanice”, „Vârste şi vremi”, „Zoon politikon” şi „Pozne”, încearcă să ofere o versiune coerentă a pestriţelor realităţi româneşti postdecembriste. Mai degrabă, există la Radu Pavel Gheo o voinţă de coerenţă care bate fenomenul incoerent al tranziţiei. Adică, e posibil să nu existe o ordine ascunsă în dezordine? Iată că s-a găsit cineva să facă puţină ordine. Coerenţa nu e doar rezultatul unei structurări riguroase, ci şi al unei percepţii vizuale şi auditive care decupează întâmplări şi tipuri umane din realitatea cotidiană şi le îngroaşă tuşele, astfel încât tabloul final, să obiectiveze experienţa acestor ani instabili, supunând-o reflecţiei şi examenului moral. Că Radu Pavel Gheo e şi rămâne un auditiv, se vede din prima povestire, una din categoria celor triste, care, deloc întâmplător, tratează tema scriitorului şi a comunicării. Invitat de un confrate mai vârstnic să observe lumea din jur şi să asculte „vibraţia vieţii” pentru a putea scrie, personajul-narator se conformează, scoate căştile din urechi şi începe să fie atent la frânturile de conversaţii din jurul său. Jargonul străzii, limbajul rudimentar, sărăcăcios al diverşilor cetăţeni surprinşi în timp ce încearcă să comunice, îl conving definitiv că asistă la o agonie a comunicării, semnul cel

cronicã literarã
mai clar şi mai trist al neantului moral. De pe aceste ruine ale eşecului comunicării, Radu Pavel Gheo priveşte spectacolul uneori grotesc al lumii româneşti şi reuşeşte să-l relateze cu destul talent încât măruntele întâmplări cotidiene, devenite prilej de povestire, deşi atât de familiare românului de azi, să aibă o neaşteptată doză de prospeţime şi umor. Un nostalgic al patriei ideale, Radu Pavel Gheo nu se limitează să investigheze năravurile omului tranziţiei la modul detectivistic, ci propune, ca finalitate a observaţiilor sale din câmpul social, o colecţie de instantanee, demne de un „paparazzi” pasionat de surprinderea comportamentului cotidian al indivizilor aparţinând diferitelor medii sociale. Rezultatul investigaţiilor: patria reală văzută în cincizeci de „clipuri”. Nu schiţe. Gheo insistă să le numească clipuri, o fi pentru că această varietate literară e cât se poate de potrivită intenţiilor sale de a capta mişcarea vie a actanţilor de pe scena socială, iar avantajele ei net superioare simplei poze, căci de la chip la clip e tocmai distanţa de la imaginea statică la cea dinamică. Dar când spune dinamism, Gheo înţelege nu atât acţiune (în plan narativ), cât limbaj verbal şi nonverbal în acţiune, cele două coordonate care, împreună cu mediul şi situaţia narativă, de obicei comică, individualizează personajele. Iar ele se comportă în deplină armonie cu tipologia şi categoria socială căreia îi aparţin: politicienii rămân demagogi, oamenii de afaceri inculţi, cetăţeanul de rând un nostalgic al fostului regim, ţăranii suspicioşi faţă de investitorii străini, profesorii marginalizaţi şi luaţi peste picior de foştii elevi-problemă ajunşi prin ministere, pensionarii mizantropi, senatorii satisfăcându-şi plăcerile personale şi trimiţându-şi „dublurile” să voteze. Întâlnirea a doi prieteni, oameni de afaceri prosperi, e un prilej irezistibil de a surprinde grotescul uman la pătrat, caracterele deformate ale celor doi fiind dublate şi trădate de notaţiile de ordin fizic, în care oricine sesizează regresul în regnul animal: Dacă-i vedeai, ai fi putut crede că erau fraţi sau chiar reprezentanţii unei subspecii: graşi, dar voinici, cu umeri laţi, raşi în cap şi cu cefe imense, pline de rânduri de carne. Chipurile le erau tăioase şi emanau siguranţă, iar costumele elegante de pe ei, ceasurile masive de la mână şi o servietă diplomat elegantă, plasată pe colţul mesei, amplificau impresia generală. (Prieteni vechi) Naratorul nu joacă doar rolul indiscretului care se plimbă cu o cameră ascunsă prin jungla societăţii, ci şi pe al complicelui cititorului. Incursiunile în vieţile oamenilor şi în mediul lor n-ar avea nici un farmec dacă n-ar găsi în cititor un partener inteligent şi lucid, care să recunoască în toate aceste portrete nişte fiziologii. Câteva din cele mai reuşite „clipuri” au tocmai meritul de a fi găsit măsura optimă de combinare a celor trei elemente, o situaţie cu potenţial comic, limbaj verbal şi nonverbal, astfel încât produsul final să fie cât se poate de savuros. Ministrul-poet din În lume nu e loc de poezie e cel mai reuşit personaj în acest sens. Căutarea versului perfect, exteriorizată prin gesturi precum mişcarea stiloului în aer, contrastează cu limbajul de mahala şi gesturile febrile care însoţesc convorbirile telefonice sau discuţiile cu subalternii. Comicul de limbaj e aici la mare înălţime iar

21

reuşita se datorează alternării celor două registre, poetic şi prozaic, al stării de graţie şi al căderii în realitatea crudă, ambele total nepotrivite cu funcţia „distinsului bărbat”. Realismul mai cedează locul utopiei. Moralist fiind, lui Gheo nu-i vine greu să-şi imagineze o criză de conştiinţă live de câteva ore a clasei politice care să ducă la mărturisirea publică a tuturor păcatelor şi primenirea morală a naţiunii. Dar nici chiar în cele mai îndrăzneţe scenarii, efectul unei astfel de crize nu se ridică la nivelul aşteptărilor, semn că oricât declarăm sus şi tare că vrem schimbare, ne-am obişnuit prea mult cu demonii noştri ca să dorim să scăpăm de ei cu adevărat. Comentariul final e mai degrabă ironic-amar: Dar lucrurile intră încet-încet pe făgaşul lor obişnuit. Civilizaţia umană poate învinge, graţie uitării, un astfel de eveniment straniu, inuman şi – sperăm – unic, pe care nu l-a cerut nimeni şi care nu ia folosit nimănui. (O criză de conştiinţă) Cu Numele mierlei, Radu Pavel Gheo semnează pactul de neagresiune cu patria sa şi reuşeşte să se detaşeze de registrul negator, al deziluziilor şi frustrărilor tinereţii prin ironie şi oleacă de duioşie demnă de o „ţară tristă, plină de humor”. A nu se înţelege de-aici că se resemnează, mai degrabă se eliberează de obsesia patriei impostoare până în punctul în care, ceea ce înainte vreme îl consterna, acum poate fi privit şi sub latura sa spectaculară.
______ * Radu Pavel Gheo, Numele mierlei, Editura Polirom, 2008

22

conexiuni
Eminescu, Bucureşti, 1976), retras (Alexandru Vlad, Vara libelulei, vol. Aripa grifonului, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1980) sau decăzut (Mircea Cărtărescu, Mendebilul, vol. Nostalgia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993). Povestaşul „mort” pare a-i obseda pe scriitorii români, spiritul critic, deconstructivist şi agnostic al ultimelor decenii refuzând orice formă de manifestare a spiritualismului esenţialist, fie ea şi învăluită estetic. De altfel, proza lui Ştefan Bănulescu din 1976, Un viscol de altădată, se deschide cu o discuţie polemică şi ironică la adresa paseiştilor care proclamă superioritatea vremurilor de odinioară, când „zăpezile erau mai mari”, iar tineretul se comporta „altfel”. Însă, dialogul la care participă Autorul (convenţie de autentificare susţinută de faptul că majoritatea textelor din volumul Scrisori provinciale sunt de natură eseistică sau memorialistică) alături de un prieten în casa căruia îşi petrece vacanţa de iarnă se dezvoltă pe o pantă complet neaşteptată. Pentru că amicul care accentuează iniţial dezorientarea şi bătrâneţea nostalgicilor a căror „unică măsură în judecarea lucrurilor se află într-un trecut îndepărtat” se lansează într-o evocare plină de patos a unui „viscol de altădată” care „începea luni după-amiază şi abia dacă se termina sâmbătă dimineaţa”. Spre consternarea Autorului, prietenul ce se vrea povestaş începe o rememorare a unui astfel de viscol la care a participat în tinereţe. Combinând o tehnică a diseminării intrigii menită să dea impresia unei stări de ameţeală continuă (parcă extrasă din nuvelele lui Marin Preda) cu o strategie narativă a ambiguizării relaţiei dintre fantastic şi real (demnă de un epigon al lui Mircea Eliade), pigmentânduşi povestea cu fragmente metaforice ori voit simbolice (ŕ la Fănuş Neagu), prietenul relatează fabulosul pe care îl imprimă vieţii cotidiene „un viscol de altădată”. Deşi îşi potriveşte ceasul pentru a putea „urmări cum trebuie” dezlănţuirea naturii din acel an, tânărul prieten„povestaş” este îngrozit de amploarea viforului şi nu realizează că acele câteva clipe de când fratele cel mic părăsise casa pentru a aduce lemne înseamnă în realitate patru zile. Pentru ca rătăcirea să fie completă, tânărul, realizând că mezinul nu a adus totuşi lemne, părăseşte odaia, însă la întoarcere găseşte în pat un străin ce se dovedeşte a fi fratele cel mare. În fapt, îl lămureşte acest frate apărut incognito, el a lipsit de vineri până cel puţin marţi dimineaţa, când fratele cel mic a plecat pentru a doua oară din casă în căutarea sa, neputând preciza exact în ce zi se află din moment ce i se confesează că „de când a plecat după tine fratele nostru mai mic, după ce am băut şi am mâncat bine, am adormit adânc, foarte adânc am adormit”. La capătul relatării acestei întâmplări neobişnuite, povestaşul lui Bănulescu nu aşteaptă nicio reacţie, ci îşi atenţionează interlocutorul că ar face bine să nu considere povestea o „banalitate”, ea putându-se repeta oricând.

Cosmin BORZA Moartea povestaşului
Într-o perioadă în care jargonul naratologiei şi al teoriei literare devine un bun comun, aşa încât până şi un licean se vede obligat să invoce la un examen pe care îl doreşte reuşit concepte ca „narator”, „naraţiune heterodiegetică” ori „focalizare zero/internă/externă”, termenul „povestaş” pare un exotism. Sinonim mai mult sau mai puţin acceptat al „povestitorului”, „povestaşul” scapă de nuanţa peiorativă (conferită de sufixul folosit mai ales cu valoare diminutivală „aş”) odată cu traducerea în limba română a romanului El hablador al lui Mario Vargas Llosa, însă echivocul său îl îndepărtează de spaţiile exclusiviste ale studiilor teoretice cu ale lor concepte operaţionale. În consecinţă, pendulând între un statut magic, insolit şi enigmatic, „amărâtul de povestariu fără un ban în buzunariu” (de care aminteşte auto-ironic naratorul lui Ion Creangă în finalul Poveştii lui Harap-Alb) este înlocuit în apariţiile sale mai recente de un Ales ce reuşeşte fie să evoce vremuri imemoriale când sacrul se confundă cu profanul, fie să transforme cele mai banale întâmplări din existenţa cotidiană în adevărate momente de revelaţie. Nu întâmplător povestaşi devin, pentru mulţi cititori, personajele-narator ale lui Sadoveanu din Hanu Ancuţei, adică acei eroi arhetipali, pentru care povestea înseamnă în egală măsură „plăcere de a spune”, „evadare din cotidian”, „recuperare a unei identităţi pierdute” etc. Ba mai mult, în diverse articole, eseuri sau cronici literare din ultimii ani categoria povestaşilor aglomerează atât bătrânii izolaţi în cătune anonime care îşi rememorează tinereţea în faţa reporterilor, cât şi o serie de prozatori minimalişti – Dan Lungu şi Sorin Stoica, pentru a da doar două exemple. Prin natura (scrierilor) lor, aceşti aşa-numiţi povestaşi combină un patetism nostalgic cu o forţă de predicator (ce dă naştere la prozeliţi printre cei din auditoriu). Astfel, a avea „har de povestaş” presupune evidenţierea unei poziţionări anacronice, simbolice, arhetipale, de esenţă divină, aspect greu de asimilat de orice spirit modernist ori postmodernist. Poate acesta este şi motivul pentru care apariţiile povestaşilor în textele prozatorilor români contemporani sunt lipsite de anvergura simbolică şi metaforică a „realiştilor magici” sud-americani. În plus, povestirile finalului de secol XX ce abordează acest motiv literar conturează ideea unui povestaş absent (Stefan Banulescu, Un viscol de altădată, vol. Scrisori provinciale, Editura

conexiuni
Intervenţia finală, dincolo de imprimarea unei ambiguităţi tipice oricărei povestiri de factură fantastică, aduce o nuanţare decisivă inclusiv în ceea ce priveşte valorizarea naraţiunii lui Ştefan Bănulescu. Astfel, prietenul-povestitor îşi deconspiră statutul de surogat al adevăratului Povestaş, evocându-l pe Stenaforu (singurul nume propriu al povestirii Un viscol de altădată): „teribil om Stenaforu ăsta, ţi-l aminteşti, ăsta da, ăsta chiar că ştia ce înseamnă viscolele de altădată şi, Dumnezeule, pe cât le ştia, pe atât de frumos şi de nemaipomenit le povestea...”. Aşadar, Povestaşul autentic lipseşte, e absent în textul lui Ştefan Bănulescu. Cu siguranţă, dacă el ar fi fost prezent, relatarea viscolului de altădată ar ocoli strategiile narative clişeizate care mustesc în naraţiunea prietenului ce se doreşte povestaş. În schimb, povestirea lui Alexandru Vlad din 1980, Vara libelulei, beneficiază de un Povestaş veritabil, numai că el tace, refuză să povestească, e ca un angajat al poveştilor ce a hotărât să demisioneze. Spre iritarea crescândă a prietenilor, Horea exprimă o „apatie prefăcută şi suspectă”, refuzând să le mai acompanieze orele petrecute la scăldat cu ale sale storyuri despre legendele locului, despre întâmplările banale din viaţa lor sau despre filmele, fie ele chiar proaste, văzute la oraş. Dintre toţi băieţii cel mai mult resimte lipsa poveştilor lui Horea chiar personajul-narator, poreclit „tocilarul” sau „Ochelari” datorită pasiunii sale pentru cărţi, de care nu se desprinde nici în orele petrecute pe malul pârâului mlăştinos. Nu de evenimente fabuloase duce lipsă, prin urmare, tânărul cititor, ci de capacitatea prietenului de a da valoare, prin arta povestirii, celor mai neînsemnate momente ale existenţei lor. Pentru că povestaşul Horea al lui Alexandru Vlad nu este atât un fantezist, cât un stilist: „...cuvintele lui erau ireproşabile, nu lăsau între ele nicio fisură aşa cum lasă fiecare cuvânt al meu. Frazele sale parcă erau răsucite cu cheia.”. La început el îşi impune supremaţia asupra celorlalţi membri ai grupului de băieţi prin povestirea „falsă” a filmelor ori prin născocirea celor mai neobişnuite întâmplări care nu aveau cum să provină din vreo carte devreme ce Horea nu a fost văzut vreodată citind. Cu timpul, însă, presat de nevoile tot mai accentuate ale prietenilor de a auzi poveşti şi dornic să nu-şi piardă influenţa în grup, povestaşul reuşeşte să recreeze într-un mod fermecător până şi peripeţiile de dată recentă de care toţi îşi aduceau perfect aminte: „Ultima oară a încercat să ne povestească întâmplarea cu viespii, la care participaserăm cu toţii, şi în aşa fel încât fiecare să ne recunoaştem, întâmplare pe care ne-o aminteam atât de bine încât nu simţeam nevoia să ne-o povestească nimeni. Îl ascultam cu gura căscată şi totul îi ieşea de minune. [...] fiecare se vedea acţionând între ceilalţi, mult reduşi în dimensiuni, dar faptele erau aceleaşi, deşi păreau străine şi obiective, memoria ne era

23

depăşită şi anihilată şi dacă ar fi început să mintă probabil am fi sfârşit prin a-l crede în pofida primului impuls de protest”. Dar, fascinaţia pe care o generează în rândul copiilor este în mod sistematic subminată de eticheta de „mincinos” pe care i-o atribuie părinţii. Mult mai pragmatici, adulţii satului discreditează jocurile stilistice şi imaginative ale lui Horea, aşa încât povestaşul se vede limitat la un auditoriu caracterizat de naivitate şi de o poftă nesecată de noi poveşti. Şi, deoarece sursele de inspiraţie nu se dovedesc inepuizabile, tânărul povestitor intră curând în criză. Devine insensibil la ignoranţa cu care ceilalţi îl tratează odată ce nu le mai permite să-i paraziteze imaginaţia şi arta poveştii, refuzând să relateze până şi un eveniment special ce stârneşte curiozitatea tuturor: salvarea dintr-o fântână părăsită a fratelui cel mic al lui Costea, unul dintre liderii grupului de băieţi. După cum e de aşteptat, gestul lui Horea e simbolic. El îşi renegă statutul de povestaş tocmai atunci când auditoriul devine mai interesat să asculte noua poveste. Dezamăgit, probabil, de ipocrizia băieţilor care îl admiră doar cât timp îi acceptă ca martori ai născocirilor sale sau de insensibilitatea adulţilor care tind să-l stigmatizeze drept „mincinos” doar pentru că reuşeşte să confere o aură magică faptului banal, Horea hotărăşte să păstreze pentru sine cea mai enigmatică poveste. Iar această decizie de retragere prematură a povestaşului se încarcă cu şi mai multă semnificaţie prin replica zeflemitoare a unuia dintre băieţi: „L-a părăsit darul de a povesti [...] Nu-l mai poate prinde aşa cum Ochelari nu poate prinde libelule”. Pentru că, dacă personajul-narator ce rememorează toate scenele din Vara libelulei trăieşte pe tot parcursul povestirii cu caracter autobiografic frustrarea, dar şi fascinaţia admirării doar din depărtare a misterioaselor insecte, tot astfel şi povestaşul imaginat de Alexandru Vlad ajunge la concluzia că ceea ce se trăieşte câştigă mai mult farmec când nu este spus/cunoscut. În lipsa unui auditoriu demn, Povestaşul preferă să se retragă. Dimpotrivă, în cazul prozei lui Mircea Cărtărescu protagonistul caracterizat de harul povestirii îşi începe misia de povestaş dintr-un impuls al civilizării celorlalţi. Apărut întâmplător în mijlocul unor copii ale căror unice preocupări constau în schingiuirea păsărilor ori a animalelor ce populau terenul din spatele blocului sau în jocul uneori crud numit „Vrăjitroaca” şi desfăşurat prin „şanţurile labirintice de canalizare” cu toate mirosurile fetide de rigoare, copilul cu talent de povestaş se remarcă în primă fază prin superioritatea pe care o afişează. El refuză să se alăture tovarăşilor din bloc, ba mai mult, aspect odios pentru majoritatea băieţilor, discută cu fetele. Umilit de ceilalţi prin transformarea sa în „vrăjitroacă”, copilul nou-venit se răzbună demonstrându-şi curajul nebunesc pe care niciunul dintre liderii grupului de băieţi nu îl putea demonstra:

24

conexiuni
grupului pe care îl scrie cu creta pe transformatorul din curtea interioară a scării: „Să nu râdem de Lumpă, Să nu chinuim animalele, Să nu necăjim fetele, Să nu jucăm Vrăjitroaca, Să nu ne murdărim, Să nu vorbim urât, Să nu minţim, Să nu ne pârâm, Să nu ne certăm, Să nu ne batem”. Fiecare clipă alături de Mendebil devine, după cum afirmă naratorul-personaj-martor-autobiograf, o „pregătire pentru revelaţie”. Ca un nou Hristos, povestaşul cărtărescian îşi permite dialoguri sporadice cu fetele din bloc, ori discuţii repetate cu un băiat infirm pe care toţi ceilalţi îl evită. De neînţeles pentru părinţii ce rămân surprinşi de ordinea neaşteptată survenită în viaţa fiilor lor, dar şi pentru copiii care aproape îl venerează, Mendebilul intră curând în criză. Ca un idol în pragul amurgului, povestaşul din Mendebilul îşi pierde întreg farmecul odată confruntat cu prima ispită: un negustor „în cămaşă roşie, cadrilată” îi ademeneşte pe băieţi cu un stilou negru care, întors cu peniţa în jos, dezvăluie întreg trupul unei femei. Impulsul sexual-adolescentin provocat de întâlnirea cu cadrilatul îl afectează mai ales pe Mendebil, el pierzându-şi întreaga capacitate de a mai povesti şi găsind în una dintre fetele de la bloc, Iolanda, singurul confesor suportabil. Astfel încât, faptul că este surprins în camera fochistului alături de acea fetiţă în mijlocul primelor experienţe erotice nu face decât să materializeze decăderea simbolică a povestaşului. Ca într-un Împăratul muştelor reloaded, băieţii rămaşi fără lider spiritual descoperă fiara din interiorul lor (de altfel, simbolul acestor copii este constituit de nişte ascuţitori sub forma celor mai drăgălaşe animale sau păsări) şi îl atacă violent pe Mendebil. În faţa unui auditoriu dezabuzat, Povestaşul autentic trebuie, deci, să se arate fără pată. Tocmai de aceea, naratorul din Mendebilul care rememorează scurta istorie a povestaşului ce i-a marcat o lună de vară din propria copilărie refuză cu obstinaţie statutul avut de amicul său pe când prietenii de bloc îl numeau Mirciosu. Autointitulându-se prozator de ocazie, ce scrie doar pentru plăcerea colegilor de cenaclu, „autobiograful” cărtărescian împachetează întreaga poveste într-o aură onirică, inter-/metatextuală şi refuză în final să accepte paternitatea naraţiunii: „Copiii sunt reali, chiar numele lor le ţin minte, pe unii îi văd şi azi, dar toată povestea cu Mendebilul mi se pare absurdă. Nu a existat un copil atât de savant la noi în bloc. [...] Dar unde e Mendebilul? De unde naiba a apărut toată povestea asta? Aş vrea să recitesc textul, dar mărturisesc că mi-e frică. Are în el ceva nefast.”. În fapt, aşa cum demonstrează Un viscol de altădată, Vara libelulei sau Mendebilul răul consubstanţial povestaşilor provine din conştiinţa morţii lor. Fie că rămân o amintire, fie că sunt stigmatizaţi drept mincinoşi, fie că influenţa lor durează o scurtă vreme, încât par ireali, povestaşii contemporani sunt nevoiţi să spună o ultimă poveste: a propriei dispariţii.

urcă pe scara de incendiu până în vârful fabricii de pâine. În acest mod, băiatul îşi păstrează aura de mister, câştigând în plus respectul micii găşti de bloc. E poreclit Mendebilul şi se face pentru prima dată ascultat, fermecându-i pe toţi cu talentul său de povestitor: „Chiar de a doua zi ne-am lăsat subjugaţi de farmecul Mendebilului. Dimineaţa n-am coborât deloc în şanţuri, deşi mireasma de pământ ne trezea nostalgia, ci l-am înconjurat pe băiat şi l-am ascultat povestind.”. Din acel moment, ceea ce naratorul-autobiograf doar sugera la prima apariţie a băiatului (prin meseria de tâmplar a tatălui absent şi prin imaginea fabuloasă a mamei veşnic îmbrăcată în purpuriu care se deosebeşte în mod evident de mamele-femei comune din bloc) începe să prindă contur în următoarele pagini. Astfel, Mendebilul-povestaş se aseamănă cu un Mântuitor, cu un Ales ce reuşeşte prin arta povestirii să-i educe pe cei din auditoriu. Cu legendele Mesei Rotunde îi îndepărtează de şanţurile murdare pentru a crea într-o curte interioară de la Scara Unu un spaţiu propice poveştilor. În consecinţă, de la întâmplări cu cavaleri şi săbii, Mendebilul înscenează „parcă visând”, „cu o voce schimbată, fermă şi rigidă, imposibil de contrazis”, adevărate teorii apocrife despre naşterea şi evoluţia fiinţei umane. Fără a pricepe prea mult din ideile Mendebilului-povestaş despre păpuşarul ce se găseşte în ţeasta fiecărui individ, despre voinţa care îi permite omului să leviteze (minune demonstrată practic de povestaş) ori despre oamenii-stele, băieţii devin atât de fascinaţi de noul lor lider, încât ajung să-l divinizeze. Pe nimeni nu mai miră, în consecinţă, faptul că Mendebilul hotărăşte să fixeze un decalog al comportamentului

vatra - dialog
Opera ca trup, experienţa revelatoare, canonul, valoarea estetică şi ethosul european

25

Virgil PODOABĂ
în dialog cu

Francesco MIANO
Virgil Podoabă: Întrebările pe care aş dori să ţi le pun în calitatea ta de profesor de filosofie la Universitatea Sapienza, Torvegata, se referă la cîteva concepte utilizate, ca principii de unitate, într-o cercetare de tip Grant, intitulată „Cărţile supravieţuitoare”, care a avut ca scop re-examinarea critică a prozei române postbelice, scrise în România în timpul regimului comunist (pe care am realizat-o la Facultatea de Litere din Braşov). Aceste concepte au fost cele de valoare estetică, de canon şi de ethos european. Dar nucleul acestui proiect a fost conceptul propriu de experienţă revelatoare – pe care l-am elaborat şi prezentat în detaliu în teza mea de doctorat. Însă aş dori să începem discuţia cu o temă care, din motive personale, mă preocupă în ultima vreme: anume, însăşi condiţia a ceea ce numim obiect estetic, care tocmai că – şi aceasta e problema care mă preocupă în ultimele luni! – mi se pare că nu ţine de obiectitate, ci mai degrabă de trup, carne în sensul noii fenomenologii franceze elaborate Michel Henry şi Jean-Luc Marion. Dar să-ţi explic puţin de ce mă preocupă acum această temă. Pînă la începutul acestui an, 2007, pentru mine era de la sine înţeles că opera literară şi de artă e obiect, lucru. Conform fenomenologiei menţionate, cred că statutul fenomenologic al operei literare şi de artă sar putea pune într-o lumină diferită de cea modernistă, încă dominantă, în care credeam, de altfel ca mulţi alţii, pretutindeni, fără să mă chestionez deloc. Brutal spus, cred că modernitatea aplică asupra operelor estetice o perspectivă eronată, care e, în primă şi ultimă instanţă, cea scientistă şi economică. Eroarea modernităţii constă, aş zice, în faptul că a considerat opera literară, arta în general, ca obiect între alte obiecte, iar din punctul de vedere al punerii ei în circulaţie, al difuzării publice a fost tratată ca o marfă, ca un obiect ce aparţine sferei comerţului, ca orice lucru sau animal supus vandabilităţii. Recent, eu am ajuns la convingerea că alta ar trebui să fie linia de abordare a acestei teme – a aşa-zisului „obiect” literar sau estetic în general. Dar am ajuns aici pornind nu de la fenomenologie, ci de la o experienţă personală, tragică. Fenomenologia celor doi doar mă ajută să(-mi) fac inteligibilă această experienţă… revelatoare, ca să mă exprim pretenţios. Chiar în acest an am trăit o experienţă existenţială fără precedent. O experienţă irevocabilă. Din nefericire, la începutul anului, în 30 ianuarie, 2007, mi-a murit un

mare prieten, Gheorghe Crăciun. Un mare prozator, teoretician literar şi critic. Moartea sa m-a atins atît de puternic încît, datorită unei întrebări simple, dar inevitabile, pe care mi-a suscitat-o acest eveniment, m-a determinat să-mi revizuiesc şi chiar să încerc să-mi schimb concepţia despre opera literară şi de artă, moştenită de la esteticienii şi poeticienii citiţi mai ales în adolescenţă şi în anii de studenţie. Din nefericire, cu el, am făcut experienţa morţii aproapelui. Căci am fost lîngă el chiar în ultimele sale două zile, la spital. A murit chiar sub ochii mei şi ai unui prieten comun, Caius Dobrescu. Am fost pentru prima oară martor ocular la un asemenea eveniment copleşitor. Niciodată nu mai fusesem de faţă la moartea cuiva drag. Am fost şocat mai puternic ca niciodată. În zilele următoare dispariţiei lui am trăit momente de disperare. Evident, prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: ce mai rămîne încă viu din cineva care a dispărut definitiv? Unde-l mai pot regăsi viu pe George?, m-am întrebat deprimat. Atunci, am încercat să-mi rememorez diferite momente trăite împreună, publice şi private. Miam amintit întîlnirile noastre de la Facultatea de Litere din Braşov, unde eram colegi, de banchetele studenţilor din anii terminali, de evenimentele literare sau culturale la care participasem amîndoi. Mi-am amintit mai ales discuţiile noastre private de la cafea, de la un pahar cu vin, de la el de-acasă… Da, mi-am spus, el rămîne viu în memoria mea şi a celor care l-au iubit. Dar cît timp? Doar cît trăiesc eu şi ei. Efemeră supravieţuire. Slabă consolare, mi-am zis. În fine, nu ştiu de ce, într-o seară, am luat dintr-un raft al bibliotecii mele, la întîmplare, o carte de-a sa. Era romanul Frumoasa fără corp, care se deschide cu o secvenţă în care prietenul meu îl descria pe unul din personaje sale suferind de o durere cruntă de dinte. Descrierea senzaţiei de durere e aici atît de pregnantă încît, cînd am citit pentru prima dată secvenţa, am avut impresia că şi pe mine mă durea acelaşi dinte ca şi pe acel personaj al romanului. Impresia s-a repetat şi de astă dată, poate mai puternică. Atunci mi-am spus: iată unde îl regăsesc viu pe George! În opera sa. La această constatare, disperarea a scăzut, parcă, în intensitate. Întrebarea următoare a venit de la sine: şi cum reuşea el, scriitorul, care, de altminteri, a avut atîtea necazuri cu dinţii, să producă în text impresia de durere cruntă de dinte şi să mi-o inducă şi mie? Fireşte, numai transferînd în limbaj literar propria experienţă a acestui gen de durere şi, pe această cale, transmiţîndu-mi-o şi mie, cititorul său. Am mai recitit şi alte pagini, tot lantîmplare, şi din alte cărţi de proză de-ale lui şi fenomenul s-a repetat. Mi s-a părut că aici el este chiar mult mai viu decît atunci cînd discutam aprins, bîndu-ne împreună cafeaua sau paharul de vin. Dacă mă gîndesc bine, chiar acum, în timp ce povestesc despre prietenul meu, însuşi Dante e în Divina comedie mai viu decît noi, care discutăm în acest moment, aici, în biroul tău de la de la Facultatea de Filosofie, întrucît limbajul literar pare să reuşească să capteze ceea ce e mai viu din cel care scrie opera, din cel care pictează ori compune muzică. Etc. În el, se poate realiza acest transfer al viului

26

vatra - dialog
iubirii şi ale urii, cercetînd aşadar raportul dintre iubire şi cunoaştere, ca să dau un exemplu) – sau cele franceze, începînd din anii ’30-’40; să ne gîndim doar la MerleauPonty şi la fenomenologia sa a percepţiei sau la reluarea distincţiei husserliene dintre corpul înţeles ca trup trăit şi corpul înţeles în sens exclusiv material. Merleau-Ponty insistă, mai ales în ultimele sale opera, iar cu deosebire în ultima sa lucrare, neîncheiată, Vizibilul şi invizibilul, insistă deci chiar asupra ideii de carne ca dimensiune fundamentală pentru a pune în lumină valoarea intersubiectivităţii. O dimensiune fundamentală, care stă la baza unei dialectici de tip nou: Merleau-Ponty se opunea dialecticii numite de el „îmbălsămată” şi tindea spre creaţie, spre punerea în evidenţă a unei hiper-dialectici, înţeleasă şi ca posibilitate a unei noi întîlniri – ca să zic aşa – între oameni, ca o nouă dimensiune intersubiectivă transmisă şi de carne, nu doar de întîlnirile de tip intelectual. Aceste două poziţii paradigmatice au evoluat apoi pînă spre aspectele cele mai recente în care Marion şi Henry au devenit un punct de referinţă în cultura franceză, mai aproape, să zicem, de noi, italienii şi românii. Fireşte, tema „cărnii” e, în fond, tema vieţii, iar cum tema vieţii reprezintă şi tema operei literare, aceasta înseamnă că opera literară poate găsi în aceste parcursuri filosofice – care au ştiut să scandalizeze tocmai pentru că au mers la rădăcină, în profunzime, cercetînd aspectele cele mai diverse, cele mai diverse căi şi trasee ale vieţii înseşi – va găsi, aşadar, în ele, în mod sigur, şansa unei confruntări şi a unei atestări de tip nou: în sensul că viaţa – la care se referă, inevitabil, şi opera de artă, căci izvorul său de inspiraţie şi punctul său natural de sosire sînt chiar ea – constituie, contextual vorbind, şi obiectul de reflecţie al unei gîndiri ce nu vrea să se izoleze, să rămînă singură, depinzînd doar de un versant tipologic. Viaţa e şi obiectul viu al unei filosofii care nu vrea să se restrîngă, pur şi simplu, la epistemologie, care nu vrea să fie o simplă teorie a cunoaşterii, ci visează să palpeze însăşi viaţa prin intermediul gîndurilor. Iar în acest sens, o filosofie care vrea să aibă capacitatea de a atinge viaţa are nevoie de un contact mereu mai strîns şi mai consistent cu expresiile multiforme ale vieţii, prin urmare şi cu produsul de artă sau cu produsul literar. Pentru că arta şi literatura ne consemnează, de fapt, viaţa, însăşi acea experienţă de viaţă pe care filosofia, cel puţin în sensul pe care i-l dă fenomenologia, vrea s-o cerceteze, s-o aducă la lumină. Pe de altă parte, există o frumoasă expresie a lui Merleau-Ponty, în premisa Fenomenologiei percepţiei, în care el defineşte fenomenologia ca pe o plasă. O plasă aruncată în apele mării şi care vrea să aducă în cala vaporului peşti şi alge şi care scoate atîtea alte lucruri, deoarece, într-un anumit sens, e o plasă care se străduieşte să nu piardă acest caracter viu al reflecţiei. În acest sens, o asemenea cercetare e şi o cercetare genetică, deoarece reîntoarcerea pentru căutarea acestei atingeri a profunzimii vieţii înseamnă – ca să zic aşa – şi o întoarcere înapoi. O re-întoarcere care se preface în tentativa de a afla geneza însăşi a fenomenelor. Conceptul de genesis, după cum ştim, a fost un concept des reluat

din noi. Sau cel puţin marele scriitor – sau marele artist – reuşeşte, precum prietenul meu, un astfel de miracol. El captează în limbaj însăşi Viaţa sa, în sensul dat acestui termen de către Michel Henry în cartea sa intitulată Întrupare. O filosofie a trupului. Limbajul scriitorului captează ceea ce e mai viu în el: trupul său fenomenalizat de bucurie sau suferinţă, carnea sa în sensul dat termenului de Henry şi Marion. Se pare că, aşa cum corpul uman vizibil, tot în sensul din fenomenologia celor doi, e suportul în care se manifestă trupul, adică viul invizibil din el, limbajul, ajuns în mîna unui mare scriitor, poate juca acelaşi rol de suport al trupului, al vieţii invizibile, ca şi corpul uman vizibil pentru aceeaşi viaţă invizibilă, care vine de dinaintea noastră, cum arată Henry. Limbajul literar şi corpul uman par să aibă, în raportul lor cu trupul viu, o condiţie similară. Sau, mai exact, o funcţie similară. Pare ciudat, dar… Literatura ar fi, deci, mai degrabă trup, chair în franceză şi carne în italiană, adică viaţă invizibilă în înţelesul din fenomenologia lui Henry şi Marion, dar viaţă invizibilă vizibilizată şi lizibilizată în limbaj, decît „obiect”, fie el şi estetic, neînsufleţit şi vandabil. Din păcate, în zilele noastre, parcă mai mult ca oricînd, opera literară şi opera de artă sunt gîndite, fabricate şi manevrate în logica consumului, a economiei de piaţă, în rînd cu toate obiectele vandabile şi cumpărabile. Dacă opera literară şi de artă este – sau este şi! – viaţă captată în limbaj, adică, mai precis, trup viu prins în limbaj, în corpul limbajului, sau, în termeni mai vechi, subiect uman întrupat în… corpul limbajului literar sau artistic, atunci a o vinde şi cumpăra însemnă, literalmente, a face cu ea, în continuare, un fel de comerţ cu sclavi… Aş menţiona aici, ca pe un lucru foarte curios pentru mine, că Jean-Luc Marion, care, în fenomenologia sa a donaţiei şi în eseul În plus (acesta dedicat în întregime fenomenelor saturate, ce constituie marea sa descoperire în fenomenologie), consideră opera literară un fenomen saturat, nu o plasează, în chip surprinzător pentru mine, între cele cinci tipuri de fenomene saturate descrise de el (evenimentul, idolul, trupul, icoana / chipul şi fenomenul revelaţiei), la categoria cărnii, a trupului, ci la cea a evenimentului. Desigur, opera literară are şi caracteristicile evenimentului marionian, dar aş spune că este, în primul rînd, trup. Carne. M-ar interesa dacă ţi se pare măcar verosimil un astfel mod de a vedea… Francesco Miano: Fenomenologia a avut meritul de a fi impulsionat cultura filosofică europeană către o mare capacitate de a atinge ceea ce putem numi rădăcinile precategoriale, pre-lingvistice ale fiinţei, care sînt, în fond, şi ele, elaborări ale gîndirii. Acest merit e, aş zice, unul indubitabil, şi el începe cu Husserl, întărindu-se apoi în mod tot mai semnificativ în filoanele multiple care au caracterizat evoluţia fenomenologiei europene, de la filoanele foarte strîns legate de cultura germană – cum ar fi, de pildă, cele care pornesc de la gîndirea lui Max Scheler (care a cercetat, de pildă, formele simpatiei, sau sensurile

vatra - dialog
de interpreţii lui Husserl (şi Derrida, de pildă, şi-a dedicat o lucrare temei genezei la Husserl), şi el semnifică o întoarcere îndărăt care, la rîndul ei, semnifică o tentativă de a găsi originarul. Iar aceasta şi din convingerea că există un raport, extrem de strîns, între origine şi viitor. Deoarece, într-o măsură, sensul însuşi al viitorului, în vreme ce-l cauţi înainte, e, într-un anumit sens, şi îndărăt. El se află şi înlăuntrul nostru, în trecutul nostru, în rădăcinile care ne însoţesc şi, prin urmare, dimensiunea genetică nare doar caracterul unei reconstrucţii de ordin istoric sau biografic, ci şi caracterul unei aprofundări filosofice care încearcă să vadă elementele constitutive ale umanului, să vadă ce anume constituie umanul ca atare şi pune, prin urmare, ba chiar instituie, o circularitate între trecut, prezent şi viitor. VP: Dacă tot am ajuns la acest punct genetic, aş evoca aici un mare critic francez, Georges Poulet, care se află în siajul fenomenologiei şi care, cu binecunoscutul său point du depart, vorbeşte de opera literară ca de o genesis subiectivă. Cartea lui, Studii asupra timpului uman, ne pune în relaţie cu experienţa originară a timpului pe care o are autorul atunci cînd creează o operă literară. Ceea ce numeşte el timp uman constituie tocmai punctul de plecare subiectiv al acesteia. E vorba de un timp foarte specific, un timp discontinuu, nu continuu, care apare ca întrerupere a continuităţii temporale, cotidiene sau de alt tip, şi care seamănă cu ceea ce eu numesc experienţă revelatoare. Acest point de depart e foarte diferit de lo spunto al lui Pareyson, care e un punct de pornire formală a operei literare şi de artă. După Pareyson, acest lo spunto, acest initium al operei ţine de execuţia acesteia şi se situează în momentul în care scriitorul pune creionul pe hîrtie... sau pictorul penelul pe pînză, pentru a realiza primele schiţe ale viitoarei opere. În schimb, „punctul de pornire” pouletian se referă la experienţa subiectivă, personală, a scriitorului. Eu am elaborat, în teza mea de doctorat, o specie de fenomenologie a punctului de plecare al operelor literare, constînd în această experienţă genetică, însă o fenomenologie diferită de cea pouletiană, fiindcă cuprinde, în principiu, toate tipurile de experienţă genetică posibilă, nu numai aceea cu timpul, la care se rezumă Poulet. Cred că există o experienţă genetică şi că aceasta e o experienţă interioară prin excelenţă, situată în subiectul creator. E o experienţă pre-formală, ante-formală, anterioară momentului punerii în formă a operei, iar ea reprezintă nucleul genetic subiectiv, punctul de plecare al operei, cum ar zice Poulet. E ceea ce am numit experienţă revelatoare. Spre a da doar două exemple, această experienţă e cea descrisă de Dante în Vita Nuova, ori aceea pe care Proust a tematizat-o şi descris-o în romanul În căutarea timpului pierdut. De altfel, pe Proust îl putem considera primul fenomenolog, fireşte epic, al acestui tip de experienţă. Aceasta se dezvoltă într-un timp specific, radical diferit de toate celelalte timpuri ale experienţelor noastre. Un timp care are cîteva caracteristici proprii, cum ar fi aceasta, a geneticităţii, apoi a extra-temporalităţii, ca să folosesc un termen

27

proustian, în fine, a reversibilităţii. Da!, fapt indiscutabil uimitor!, el are, cel puţin formal, şi caracteristica reversibilităţii, pentru că există întotdeauna o prima oară a experienţei revelatoare, a timpului pierdut, cum spune Proust, care se prezentifică încă o dată într-un nou acum în momentul scrierii operei, iar apoi are viitorul operei împlinite, dar şi viitorul lecturii ei. Timpul lecturii e o specie de re-prezentificare a timpului aşa-zis pierdut, proustian. Astfel că acest timp e o specie de timp al simultaneităţii, cuprinzînd toate dimensiunile timpului, trecutul prezentul şi viitorul. E, de fapt, simul totum, totul totodată, cum ziceau medievalii. Căci conţine simultan un trecut care se repetă, se prezentifică, conţine, deci, prezentul şi are, inclusiv, perspectiva viitorului despre care am vorbit. Aşa stau lucrurile în cazul experienţei proustiene cu Madlena, dar şi în acela al experienţei lui Dante cu Beatrice, descrise în Vita Nuova. El trăieşte mai întîi experienţa pură a întîlnirii cu Beatrice şi apoi scrie, la o anumită vîrstă, Vita Nuova. Această carte constituie prima punere în formă literară a experienţei iniţiale. Aici trecutul iniţial, experienţa pe care a avut-o, se prezentifică, dar se şi deschide spre viitor, prin promisiunea pe care Dante o lansează, la sfîrşitul acestui memorial, de a face ceea ce nimeni nu a mai făcut pentru vreo femeie, adică de a scrie, pornind de la experienţa relatată în Vita Nuova, Divina Commedia, care la rîndul ei, odată scrisă, are perspectiva, de altfel, împlinită, a viitorului lecturii generaţiilor de cititori pînă, cel puţin, la noi, cei de azi…. Ţi se pare verosimil, măcar, acest punct vedere? FM: Desigur, această temă a experienţei revelatoare e foarte importantă... VP: Vreau doar să mai precizez că eu folosesc conceptul de „experienţă revelatoare” şi nu pe cel de revelaţie, care s-ar potrivi şi el, dintr-un motiv simplu, de… semantică: anume, pentru ca acest gen de experienţă genetică să nu fie confundată cu „revelaţia” în sensul mistic, religios... Desigur, revelaţia în acest ultim sens constituie o extremitate a cîmpului global al experienţei revelatoare (pe care, în treacăt fie spus, lam compartimentat în două zone mari: una negativă, legată într-un fel sau altul de moarte, de temporalitatea nulificatoare în genere, iar alta pozitivă, ignorînd moartea şi temporalitatea nulificatoare, cum se-ntîmplă, de pildă, în reveria bachelardiană). Am folosit conceptul de experienţă revelatoare pentru că el poate acoperi şi experienţele celor ce nu sînt religioşi... FM: Experienţa revelatoare e ceva ce se poate raporta la fiecare om. Ea constituie fondul. Între învăţămintele fenomenologiei se află şi ideea că nu există o dezgolire, o dezvelire de sine însuşi sau de adevărul despre sine însuşi ca un continuum. Dar viziunea timpului, care a pornit din fenomenologie, nu e o viziune fondată, să zicem, exclusiv pe continuitate. Ci e continuitate şi discontinuitate în acelaşi timp – şi, fireşte, în timp. Şi-n acest sens îmi vine în minte şi viziunea kierkegaardiană, în măsura în care se

28

vatra - dialog
care ne adeverim faţă de noi înşine. S-ar putea spune astfel, să zicem, că ele au ceva asemănător cu geneza operei de artă, al unei opere literare, pentru că, fireşte, aceste clipe sînt revelatoare, deschid, într-un anumit sens, drumul către noi, iar apoi producţia artistică şi literară se poate şi ea deschide, poate începe. VP: În descrierea mea, aceste clipe extra-ordinare ale experienţei – sau aceste clipe „cruciale”, cum a preferat să le numească un gînditor român din filiera psihanalizei, Vasile Dem. Zamfirescu, într-un dialog pe care l-am avut în urmă cu un an sau doi – pot fi definite de termenul german Erfahrung, căci ele, cea mai bună parte din ele (anume, cele atestate de mărturiile literare din vremurile de dinainte de vremea noastră, cea postmodernă sau hipermodernă) lasă urme indelebile şi transformă subiectul care le trăieşte. Iar dacă acesta e un scriitor, un artist în genere, ele vor avea şansa de a fi puse, într-un fel sau altul, în forma operei şi, astfel, comunicate altora. Au şansa de a deveni originea subiectivă a operei, punctul ei de plecare pre-formal, dar şi de a fi apropriate, pe calea lecturii operei, de ceilalţi. Marco Deodati (dottrando di ricerca in filosofia, al profesorului Miano, care a fost prezent la întreaga discuţie): Din ce spuneţi voi, am aflat multe lucruri interesante. Pe de altă parte, mă gîndeam însă la o scrisoare trimisă de Husserl lui Hugo von Hoffmannstahl în care el afirmă că munca fenomenologică e întru totul analoagă muncii artistului. Tocmai în sensul că fenomenologul, în baza acestui concept de phainomenon, care reia conceptul antic, grec, de fenomen, se concentrează asupra manifestării obiectului său de cercetare. În acelaşi fel, artistul îşi face rost, ca să zic aşa, de o manifestare, de un... eveniment, care nu reintră în cursul evenimentelor normale ale lumii. Avem, aşadar, pe de o parte, o manifestare neaşteptată şi, pe de altă parte, dintr-o dată vrem ceva nou, iar acestea amîndouă au în comun această notă: adică faptul de a aduce ceva afară din ascunderea lui. Prin urmare, avem de-a face cu o experienţă revelatoare şi în acest sens. Acest aspect a fost apoi dezbătut şi de alţi fenomenologi... De Ingarden, de pildă, care spunea despre opera literară că e ceva suspendat între real şi ireal. Prin urmare facem o experienţă care ne eliberează din lanţurile realităţii, într-un fel care să lege viaţa noastră de viitor [înregistrare neclară]. Dar punctul de vedere din care aţi vorbit dvs., adică faptul că aţi avut impresia, citind cartea prietenului dvs., că-l simţiţi mai viu decît atunci cînd era în viaţă… mă determină să vă pun o întrebare: care credeţi că e raportul dintre viaţa lui şi operă? VP: Eu pornesc întotdeauna de la punctul de plecare pre-formal. Or, acesta ţine de biografia scriitorului, fireşte, de biografia sa alcătuită din evenimentele revelatoare, de biografia sa revelatoare, pentru mine, singura cu adevărat importantă, fiindcă relevă aspectul genetic la operei, fără de care înţelegerea ei e incompletă. Celelalte evenimente ale

înscrie şi ea într-o perspectivă fenomenologică. Viziunea kierkegaardiană însă a fost reluată în secolul XX. A fost reluată, de pildă, de Jaspers, atunci cînd a insistat asupra valorii de Augenblick, a clipei autentice. Există acea clipă a propriei noastre existenţe în care eternitatea se face timp. Există, adică, un fel de moment revelator care nu e legat de o continuitate, ci de o experienţă aparte a propriei vieţi, care poate fi o experienţă semnificativă în termeni afectivi, intelectuali, relaţionali, un fapt care se întîmplă, care izbuteşte, fie şi într-un timp nesemnificativ, aparent lipsit de orice importanţă, dar foarte semnificativ la nivel personal, reuşeşte, ziceam, să dea o putere de sinteză, o forţă clarificatoare, reuşeşte să ne spună nouă înşine ceva despre noi înşine, despre propria noastră viaţă – şi acesta e întocmai un moment al unei experienţe revelatoare. VP: Îţi mulţumesc pentru aceste trimiteri şi pentru această clarificare… Şi eu am descris această experienţă ca pe una foarte personală, dar cu o mare deschidere către transcendenţă sau, în orice caz, spre ceva mai cuprinzător decît subiectul care-o experimentează chiar şi în sensul acelui das Umgreifende al lui Jaspers, tradus în română prin cuprinzătorul, iar în franceză prin l’englobant. Ca să mai dau un exemplu din Dante, experienţa sa, fireşte, cea descrisă în Vita Nuova, e o experienţă de iubire lumească pentru Beatrice Portinari din Florenţa, dar, în Divina commedia, iubirea dantescă are mult mai multe nivele de cuprindere, de înglobare: de la cel terestru pînă la nivelul ultim, al iubirii care mişcă soarele şi stelele. Dar şi la Petrarca, pentru a rămîne în spaţiul italian, şi la Proust sau la prozatorul român interbelic, Liviu Rebreanu, dar şi la mulţi alţii – lucrurile stau la fel. O anume experienţă, limitată, chiar banală ca mod de apariţie, deschide şi dă acces subiectului ei spre orizonturi tot mai… cuprinzătoare, uneori pînă la cuprinzătorul însuşi, das Umgreifende. FM: În acest sens putem spune că aceste experienţe revelatoare nu sînt legate de propria noastră viaţă într-un mod oarecare, ci sînt momente extra-ordinare, clipe extra-ordinare, care pot fi însă legate (cel puţin prin felul în care apar, în care se manifestă de regulă) şi de ordinea comună a vieţii, de cotidianitate. Ele au această extraordinarietate din cauza capacităţii revelatoare pe care o au faţă de noi înşine, nu pentru că, să zicem, sînt prin ele însele extraordinare. Sînt extraordinare în relaţie cu ceea ce îmi relevă mie, prin urmare pot fi şi momente banale, din multiple pricini. În orice caz, banalitatea… VP: Sînt banale, nu sînt precum revelaţia de pe drumul Damascului... Sunt, pe scurt, banale ca apariţie, ca mod de fenomenalizare, iar extra-ordinare prin ceea ce revelă subiectului care le încearcă. Sunt banale prin inserţia lor în privat, în privatul cotidian, iar extraordinare prin deschiderea pe care o operează către noi înşine, dar şi, uneori, în afară. Deschidere, aş spune, în principiu, nelimitată. FM: Există momente în viaţă care sînt asemeni unui spaţiu de limpezire, de iluminare într-un anumit sens, în

vatra - dialog
vieţii sale contează prea puţin din această perspectivă, deşi ele pot fi interesante din destule altele. Opera deja pusă-n formă e altceva… Sigur, mă interesează şi ea, dar într-un alt moment al traseului critic, acela al evaluării estetice a operei, pe care, desigur, nu-l pot ignora. Traseul meu critic merge dinspre experienţa revelatoare a subiectului creator spre forma estetică… Dar el nu poate ignora nici momentul lecturii. De fapt, conceptul meu de operă cuprinde toate aceste trei momente, în lanţ: momentul pre-formal, cel al experienţei revelatoare a scriitorului, opera ca formă împlinită în înţelesul obştesc şi momentul receptării, lectura adică. MD: Dar cititorul cum poate face experienţa aceasta, de tip pre-formal, a operei literare, avînd în vedere că el are de-a face cu o operă constituită deja, formal pusă la punct? VP: Aceste experienţe sînt, de regulă, mărturisite de scriitori, ba chiar şi de filosofi şi de teologi: vezi Sfîntul Augustin, Loyola, visul lui Descartes, Pascal, Dante, Proust etc. Majoritatea scriitorilor o mărturisesc în paratexte, iar scriitorii moderni, precum Proust, şi cei postmoderni o tematizează frecvent în opere. Poezia lirică de la Safo încoace e deseori încorporarea unei / unor fulguraţii. A unei / unor experienţe revelatoare transparente. Cînd nu e mărturisită în jurnale, memorii, scrisori etc., sau cînd nu e tematizată direct, cum sentîmplă adesea în poezia lirică, ea e accesibilă pe cale hermeneutică, urmărind, în toată opera scriitorului sau artistului, momentele repetitive şi de întrerupere a continuităţilor, momentele de breşă în interiorul acestora. Cititorul poate avea, deci, acces la ea direct sau indirect. Poate trăi, de fapt, retrăi prin identificare, această experienţă repetitivă chiar şi fără s-o ştie. Dar, odată dezvăluit mecanismul ei, care e, schematic, acela discutat pe exemplele lui Dante şi Proust, poate reface această experienţă conştient. Că ştie, că nu ştie, cititorul repetă el însuşi, în el însuşi, acest mecanism. În orice caz, experienţa revelatoare e comunicabilă şi cel mai adesea e chiar comunicată Altuia, măcar aproximativ. E chiar misiunea literaturii şi artei de a comunica experienţe incomunicabile pe alte căi, de a revela adevărurile umane invelate în aceste experienţe, de a revela adevărurile umane irevelabile sau irelevant revelabile pe alte căi: de pildă, pe căile ştiinţelor, pe calea filosofiei sau a teologiei. Important e aici raportul dintre experienţă şi limbaj. Iar despre asta s-au spus atîtea în ultimii cinzeci de ani… La un moment dat, în anii ’70-’80 şi chiar mai înainte, cel mai la modă era să afirmi că limbajul e totul, că face totul, că literatura e doar limbaj, că n-are cine ştie ce relaţie cu experienţa, că nu poate capta experienţa, că subiectul e chiar limbajul, că scriitura e ceva autonom, că subiectul e supus total scriiturii, că, în fine, subiectul creator, adică, e chiar creat de scriitură. După părerea mea, chiar dacă limbajul, cu sintaxa sa, e o instanţă redutabilă, forte, subiectul creator poate face ceva în faţa limbajului şi în el. Şi asta chiar dacă nu foarte demult, de exemplu, Barthes şi structuraliştii în

29

genere, dar şi poststructuraliştii, ziceau că scriitura îl supune cu desăvîrşire pe autor, că limbajul domină totul şi că în final nu rămîne decît el – putere atotputernică, dictatorială, care-l excomunică pe autor din propriul text. Eu cred că există o luptă pe viaţă şi pe moarte, de tipul celei hegeliene pentru recunoaştere, între subiectul creator şi experienţa sa, de pe o parte, şi limbaj, pe de altă parte. Iar în această luptă, care pe care, marele scriitor, marele artist, are partea sa de putere. El poate face ceva, uneori mai mult, alteori mai puţin, în funcţie de cît e de puternic, în faţa limbajului, a stihiei limbajului. Dacă n-ar fi aşa, n-am fi avut niciodată şi nam avea în continuare mari scriitori şi artişti, cu limbaje şi stiluri diferite de cele anterioare sau de cele contemporane lor. În fond, limbajul marilor scriitori şi artişti reuşeşte să prindă, cum se-ntîmplă şi în cazul prietenului meu Crăciun, viaţa lor, trupul lor în sens fenomenologic, adică tocmai ceea ce constituie sursa diferenţei lor, inclusiv stilistice. Un congener de-al nostru, faimos teoretician şi cap filosofic oral, Gheorghe Iova, spunea, prin anii ’80 ai secolului trecut, că stilul nu e altceva decît diferenţă de trup. După mine, limbajul pare să se asemene cu organismul nostru biologic, adică pare să constituie, ca şi acesta din urmă, suportul trupului, al vieţii din noi, fireşte, în sens fenomenologic. În acest sens, putem spune că marea literatură şi marea artă, că scrisul cu forţă estetică în genere, marea creaţie artistică şi literară captează, salvează şi conservă viaţa din noi chiar şi după ce vom fi murit… Iată cum o vorbă goală, precum nemurirea prin literatură şi artă, ar putea prinde un sens rezonabil, acceptabil. FM: Vorbeşti despre marea operă de artă care, întrun anumit sens, reuşeşte să transmită o experienţă de viaţă. Această experienţă revelatoare care a stat la originea marii opere stă, într-un fel, şi la originea raportului viu dintre cititor şi un al treilea, sau între o persoană care admiră o operă de artă, să zicem, cum e cazul operei literare. Iar experienţa revelatoare care a determinat naşterea operei se repetă în raportul cititorului cu acea operă. Cînd opera de artă e cu adevărat mare, cînd opera literară e mare, cînd reuşeşte să-l intereseze pe cititor, să-l pasioneze, se retrăieşte oarecum acea dimensiune de viaţă, acea experienţă de viaţă... VP: Eu aşa citesc. Şi fără această relaţie personală, literatura nici nu m-ar interesa prea mult. FM: ...aici se reproduce această relaţie, se retrăieşte această relaţie. VP: Acum, te-aş întreba altceva. De fapt, ţi-aş cere părerea, fireşte, ca filosof, în legătură cu o problemă, tot din aria experienţei revelatoare, care mă preocupă de o vreme încoace… Şi în dialogul nostru, însă şi în general, am impostat problema experienţei revelatoare doar în legătură cu subiectul creator individual, cu persoana

30

vatra - dialog
de viaţă. Un ethos împărtăşit se construieşte, în mod fundamental, prin dialog, prin urmare prin capacitatea persoanelor de a dialoga, prin capacitatea popoarelor de a dialoga. Dialogul se construieşte, pe de o parte, dar păstrînd vie o proprie identitate culturală, însă, pe de altă parte, ştiind să discernem că această identitate culturală e – şi se naşte – ca fruct a ceva ce merge dincolo de ea însăşi. Europa, într-un anumit sens, nu e doar ceea ce avem şi, totodată, ceea ce avem în urmă (pentru că astea reprezintă un trecut care caracterizează şi condiţionează şi ceea ce avem înainte), ci mai ales ceea ce avem înainte. Iar înaintea noastră avem o perspectivă. Procesul de integrare europeană e, în fond, o modalitate prin care diverse popoare, marcate de istorii foarte diferite prin anumite aspecte, dar foarte comune prin atîtea altele, îşi regăsesc unitatea şi răspund în mod inteligent proceselor de globalizare în curs. De aceea, ethosul european va deveni mai consistent, mai articulat, dacă va reuşi să pună în circuit diferitele identităţi. Identităţile culturale îşi vor regăsi, prin intermediul dialogului şi dialogînd, acea rădăcină comună care, împletită din istorie, ştiinţă, religie, cultură, le străbate din profunzime. Sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90 au fost, în Europa, un moment revelator, pentru că au constituit un moment în care căderea zidului Berlinului, ca să dau exemplul cel mai paradigmatic, a fost o clipă revelatoare, iar posibilitatea de a redeschide un spaţiu al dialogului care a fost închis în mod artificial a devenit concretă şi imediată. Acest spaţiu e spaţiul culturii europene, care a fost întotdeauna marcată de o trecere dinspre vest spre est şi dinspre est spre vest, trecere care fusese barată. Bariera între est şi vest era una construită în mod artificial, nu era o barieră efectivă. S-a şi văzut, de altfel, că-n clipa în care a căzut, în modul cel mai natural sa redeschis un dialog, chiar dacă mai rămîn încă de perfectat toate problemele economice care, fireşte, marchează şi ele viaţa, viaţa Europei. VP: Desigur, e vorba de un dialog intercultural, dar şi de un schimb între Est şi Vest. De aceea, ar fi interesant de ştiut ce putem oferi Occidentului, în afară de mînă de lucru ieftină, de pieţe comerciale sau oportunităţi în afaceri cu cîştiguri rapide. Pentru noi, esticii, e limpede ce putem primi de la Occident. Dar ce poate primi Occidentul de la estici, de la ţări precum România, Bulgaria...? FM: – Occidentul poate primi de la Est – şi de la România în mod specific – foarte mult, pentru că poate primi – de la România, ca şi de la Bulgaria, ca şi de la celelalte ţări din Est – vitalitatea unor popoare care caută o cale, care sînt în căutarea unui drum. Din păcate, acest spirit de căutare colectivă, această vitalitate a căutării riscă, în marile acţiuni ale Occidentului european, să se stingă, să se împrăştie, fie din cauza unei mentalităţi consumiste, fie din pricina unui soi de nihilism, pentru că, pe scurt, nu mai există idei, valori, pasiuni pentru care ar merita să ne entuziasmăm. Iar aici poate căpăta importanţă caracterul viu al acestor popoare care sînt în căutarea

sa… Am putea oare extinde sfera discuţiei despre experienţa revelatoare de la individual şi personal la social şi comunitar? N-am putea, oare, vorbi şi despre experienţa revelatoare a subiectului colectiv? De ce nam încerca să vedem dacă societăţile, comunităţile umane nu trăiesc şi ele, măcar uneori, pe anumite secvenţe istorice, asemenea experienţă care le-ar marca definitiv existenţa? Pînă acum, eu n-am prea făcut acest lucru decît incidental, dar un prieten mai tînăr decît mine, mare eseist şi scriitor, Caius Dobrescu, mi-a sugerat o asemenea posibilitate, care i se părea extrem de fructuoasă. O asemenea experienţă ar fi, de pildă, cea trăită de noi, în România, în cei aproape 50 de ani de comunism. De ce n-am putea vorbi de această epocă de discontinuitate, de această sincopă istorică trăită de subiectul colectiv românesc în acest interval de timp? Comunismul a fost o experienţă care ne-a marcat tuturor fundamental vieţile şi care a lăsat urme adînci şi indelebile, care şi azi lucrează în noi, în toate zonele existenţei noastre şi în toate domeniile culturii noastre. De pildă, în literatura anilor ’80, cînd sistemul comunist atinsese un punct critic şi cînd generaţia mea se afirmă masiv, există cîteva caracteristici comune în majoritatea operelor scriitorilor importanţi din toate generaţiile. Există, deci, trăsături care au marcat întreaga literatură română de-atunci… FM: Desigur, căci, după cum vezi, şi pentru subiectul singur, ca şi pentru existenţa singură, a persoanei singure, ca şi pentru un popor, pentru o comunitate, pentru o colectivitate, pentru o epocă, există momente revelatoare. În fond, ceea ce e valabil pentru o persoană poate fi valabil şi pentru o epocă. Există în istorie momente care marchează discontinuitatea, care arată posibilitatea unei schimbări, care deschid o nouă cale, care închid o experienţă, care te împing să regîndeşti lucrurile. Iar aceste momente nu sînt specifice doar unei persoane; ele sînt, într-un anumit sens, şi momente comune. Prin urmare, ceea ce e valabil pentru persoană, pentru subiectul ca atare, poate fi valabil şi pentru colectivitate, mai ales cînd, să zicem, unele experienţe sînt în mod particular puternice, sînt deosebit de semnificative. Tu ai experienţa suferinţei unui popor şi cea a capacităţii de a depăşi un astfel de moment istoric, experienţă care te-a marcat în mod drastic şi determinant. Dar ea poate fi şi o experienţă comună, o lungă experienţă de purificare într-un anumit sens. Dincolo de toate, istoria ne dovedeşte şi faptul că orice comunitate, orice popor, orice epocă istorică are nevoie de anumite puncte de identificare, de anumite momente semnificative ale sale, fie că au un caracter religios, fie că au un caracter cultural în sens larg. În orice caz, tema identităţii unui popor nu e o temă abstractă, ci o temă de viaţă. Pe de altă parte, în acest moment în care Europa şi-a lărgit graniţele pînă la a cuprinde şi unele naţiuni din Estul european, e nevoie să reflectăm serios asupra valorii unui ethos împărtăşit de toţi. E ceva ce nu-i priveşte doar pe cîţiva specialişti dintrun anume domeniu al filosofiei, ci e ceva ce priveşte cultura în general. Iar ethosul îşi găseşte expresiile sale mai puţin în declaraţiile teoretice şi mai mult în experienţele

vatra - dialog
unei căi, a unei noi căi. O căutare care ar trebui să caracterizeze şi naţiunile care au o tradiţie democratică mai consolidată. Ei bine, asta, această vitalitate şi acest spirit al căutării, în mod sigur, Occidentul le poate primi din partea Estului. Poate primi apoi atîtea perle care provin din cultură, puţin cunoscute în Occident, o cultură care şi-a văzut de drumul ei şi în anii regimului comunist, dar care acum merită să fie cunoscută, pentru că e prea puţin cunoscută. Despre România, de pildă, în Occident se ştiu încă puţine lucruri, se ştie de Cioran, Eliade... dar nu se cunosc multe alte personalităţi importante, care ar putea fi acum scoase afară şi ar putea da o contribuţie semnificativă acestui spirit al căutării. Apoi, de la România poate veni şi exemplul unei ţări în care convieţuiesc diferenţele. Cu atît mai mult cu cît tema convieţuirii diferenţelor rămîne, totuşi, o temă importantă (cum sînt diferenţele de confesiune religioasă); în România, de pildă, există minorităţi, unele foarte semnificative, ceea ce a făcut din ea un pămînt al întîlnirilor, în orice caz, o ţară de graniţă pentru culturi foarte diferite. În cazul aparte al României putem vorbi şi de recuperarea rădăcinilor comune, în numele Romei antice, pentru că e vorba şi de o recuperare istorică, în sensul strict al raportului prin care Italia şi România sînt legate prin intermediul Romei. VP: După mine, lucrul cel mai important, de altfel, din care Occidentul ar avea ceva de învăţat, ţine de experienţa suferinţei din anii comunismului. La începutul anilor ’90 ai secolului trecut, credeam că acesta va obiectivul de bază al ştiinţelor umaniste, al filosofiei, al teologiei, dar mai ales al literaturii noastre. Credeam că meditaţia asupra suferinţei va da un nou impuls şi o nouă marcă discursurilor despre om şi literaturii noastre. Credeam că învăţătura scoasă din această suferinţă va fi, poate, lucrul cel mai semnificativ pe care Occidentalii îl vor afla de la noi. Nu s-a întîmplat aşa... Puţini au fructificat această experienţă. Să dau doar exemplul literaturii: aceasta ce a făcut? Literatura română s-a arătat mai degrabă preocupată, alături de o grăbită (să spun aşa) agiornare euro-americană, de ocuparea spaţiilor tematice interzise de cenzura comunistă: eroticul în formele lui violente, religiosul, misticul etc. Există, totuşi, trei cărţi, trei scriitori, cu toţii romancieri, care au fructificat în mod serios această experienţă. E vorba de romanele Simion Liftnicul de Petru Cimpoeşu, Pupa russa de Gheorghe Crăciun şi Teză de doctorat de Caius Dobrescu, romane care ar trebui traduse, toate, în limbile occidentale. FM: Din păcate, nu s-a întîmplat aşa, pentru că repede de tot s-a apucat calea unui model capitalist consumist care, în realitate, a copleşit, cu sistemul său economic, dar în acelaşi timp şi cultural, şi aceste ţări din Est. Din această cauză, aceste spaţii de reflecţie mai profundă, de reflecţie colectivă şi personală, sînt lăsate pe seama anumitor sensibilităţi mai acute, mai mari, şi în vreme ce, în schimb, restul cade în forme mistice sau de alt tip.

31

VP: În fine, ultima temă, dar nu şi cea mai puţin importantă, pe care aş dori s-o abordăm, fie şi în fugă, e problema valorii estetice. Nu ştiu dacă şi în Italia şi în celelalte ţări occidentale, dar în România, cel puţin, valoarea estetică nu pare să mai prezinte interes pentru majoritatea tinerilor care scriu despre literatură. Ea pare o valoare a trecutului, o valoare defunctă. Tinerii cercetători literari şi critici nu mai prea practică azi critica de judecată estetică. Ei preferă să scrie studii culturale, devenite deja chiar o modă, sau să se angajeze în lucrări de imagologie, de antropologie literară etc. Acestea ignoră complet vechea valoare estetică. De pildă, studiile culturale, chiar cînd abordează operele literare, sunt interesate de alte valori decît cea estetică, astfel încît, pentru ele, opera unui mare scriitor, ca Dante, poate avea o valoare similară cu un document de altă natură, de pildă, cu o chitanţă din epoca în care a fost scrisă opera respectivă… Ceea ce ignoră astfel de studii e tocmai specificul estetic al literaturii. După mine, orice metodă de cercetare a literaturii e, în principiu, bună, utilă. Dar cu o condiţie sine qua non: să se confrunte, într-un fel sau altul, cu valoarea estetică. Ignorînd-o, apare riscul desfiinţării literaturii înseşi ca entitate specifică… FM: Fireşte, azi riscăm, din toate părţile, să ne lăsăm prinşi într-un fel de sincretism, adică năpădiţi de un soi de incapacitate de a atribui fiecărui lucru sensul şi valoarea sa. Acest risc sincretistic e chiar produsul – ca să zic aşa – postmodernismului, iar în această formă postmodernă şi sincretistă se pierde valoarea – în măsura în care devine problematică, adesea chiar confuză, şi de aceea mereu pusă în discuţie. Însă, cu toate astea, valoarea proprie fiecărui lucru, ca şi valoarea proprie fiecărei discipline, valoarea specifică fiecărei cunoaşteri, trebuie, ca să zic aşa, revalidată. În acest sens, pînă şi tema valorii estetice a devenit mai problematică, pentru că, în vreme ce e drept să inserăm valoarea estetică într-un cadru mai complex al vieţii spiritului, al vieţii persoanelor ş.a.m.d., e tot atît de important să-i conservăm propria specificitate, specificitate care constă după mine, spus într-o manieră foarte simplă, întro formă particulară de căutare şi de expresie, de refacere a capacităţii de a re-exprima umanul. În fond, valoarea estetică atinge chiar faptul de a fi al valorii, într-o modalitate care e una dintre cele mai înalte dintre toate cele prin care umanul se exprimă, prin care omul se poate spune pe sine. Omul poate mărturisi despre sine însuşi prin intermediul acţiunilor sale şi, prin urmare, prin intermediul eticii. Dar şi mai semnificativ o poate face prin intermediul artei...

32

starea prozei scurte
starea prozei scurte

Revista Vatra iniţiază un număr despre starea prozei scurte actuale. Vă trimitem, în ideea că v-ar putea stimula, câteva idei directoare formulate sub formă de întrebări. Evident acestea nu sunt nici pe departe toate întrebările care se pot pune. Puteţi răspunde la ele, le puteţi folosi pentru a vă organiza materialul, vă puteţi pune altele mai bune şi mai la obiect. Ca urmare orice fel de intervenţie pe această temă va fi considerată binevenită. Astfel am aprecia dacă prozatorii ne-ar trimite (şi) proză scurtă, criticii ne-ar onora cu opinia lor despre avatarurile acestui gen în zilele de azi, iar poeţii (este privilegiul lor dintotdeauna) ne pot trimite ce cred ei de cuviinţă. Ne stă în intenţie şi alcătuirea unei antologii a momentului, dacă vom reuşi să adunăm destule şi valoroase pagini de proză. Putem vorbi despre o criză a prozei scurte (aşa cum se vorbeşte din când în când despre criza romanului, chiar dacă lumea preferă să vorbească despre criza romanului)? De când durează ea? Sau e vorba mai degrabă despre o neglijare, o ieşire din modă etc? Care ar fi cauzele? Putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase? Există şi critici (I. Simuţ e unul dintre ei) care n-au ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, „nu se mai poartă”. E îndreptăţită poziţia lor sau nu? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane? În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi, la noi parcă sar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă? Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul şi marea, Falukner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, şi lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor, şi mulţi alţii. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română şi care au fost condiţiile favorabile? Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs naţional de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat? Generaţiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia ‘60, generaţia ‘70, generaţia ‘80 – poate cu asupră de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Puteţi aprecia? Să fi excelat generaţia ‘80 în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile? Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau nici un motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar. Proza scurtă românească aşa-zisă clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta şcoală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi? Au existat antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu - Arhipelag, Cornel Regman – Proza scurtă românească din deceniul opt, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul Desant). De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar? Iată nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg? Şi, după cum am spus, ar mai rămâne ce credeţi dumneavoastră de cuviinţă să adăugaţi. Alexandru VLAD KOCSIS Francisko

starea prozei scurte
Retro-privire

33

Încă de la apariţia seriei noi, revista Vatra a promovat cu consecvenţă proza scurtă prin cele două rubrici cvasi-permanente, Vatra vă propune un prozator (se înţelege de la sine că acest spaţiu se rezerva unui autor tânăr), Starea prozei scurte şi Tineri prozatori (10/76), redactorii de atunci propunându-şi o puternică ofensivă a genului scurt, considerat şi atunci a se afla într-un declin evident. Mihai Sin, Dan Culcer şi Ioan Radin, fiecare dintre ei şi autor de proză scurtă, deschideau paginile revistei unor tineri debutanţi ori la primele apariţii în presa literară. Această generozitate n-a fost însă un gest conjunctural, ci o acţiune de perspectivă, de bătaie lungă, cu program nedeclarat, neformulat într-un manifest explicit, ci în pasaje răspândite în cronici ori dezbateri pe tema actualităţii literare, cele mai multe dintre ele găsindu-şi o exprimare concisă în scrierile lui Dan Culcer (de exemplu în cronica la Corn de vânătoare de Al. Ivasiuc în Vatra nr. 8/72, Mulţi chemaţi, puţini aleşi – pe marginea unei panorame a nuvelei şi povestirii româneşti contemporane I (nr.1/75), II (nr. 2/75). O asemenea ademenire spre proza scurtă întro perioadă când spaţiul publicistic era extrem de limitat în comparaţie cu prezentul a reprezentat o tentaţie pentru mulţi scriitori. O consecinţă deloc de neglijat pentru ei era pavarea drumului spre porţile editurilor, prin ale căror servicii de cenzură se puteau trece ceva mai uşor texte deja publicate. Sigur, ca întotdeauna, nici autorii pe care a mizat Vatra n-au reuşit să răzbată toţi, să devină prezenţe autoritare în spaţiul beletristic. Pentru cele spuse mai sus, am căutat referinţe în chiar paginile revistei. Numărul 6/1975 a găzduit colocviul Nevoia de proză scurtă la declanşarea căreia redacţia a concentrat într-un argument demersul pe care l-a iniţiat: „Preocuparea pentru proză, în general, şi mai ales pentru proza scurtă, a fost una din «constantele» revistei noastre încă de la apariţie. Dacă se acceptă ideea că VATRA are astăzi un profil propriu, această preocupare pentru proză a contribuit, fără îndoială, la definirea lui. Demonstrând că proza scurtă există, că declinul ei e doar aparent şi conjunctural, că interesul faţă de ea poate să fie resuscitat, am publicat şi vom continua să publicăm texte de proză scurtă aparţinând unor autori foarte diferiţi, cum credem că sunt şi cei ce semnează în numărul de faţă. Cu numai un deceniu în urmă, proza scurtă era încă «stăpână» în reviste şi edituri, cel puţin cantitativ. Procesul de regresiune se datorează, oare, doar unei «mode» a romanului (mulţi povestitori travestiţi în romancieri!)? Dacă admitem că există deosebiri structurale (de vocaţie, psihologie, temperament) între romancier şi autorul de proză scurtă, nu pare să fie tot atât de evidentă opinia că proza scurtă trebuie să fie doar o experienţă de tinereţe a prozatorului. Proza scurtă pare să ofere totuşi un plus de operativitate, de radicalitate în surprinderea actualităţii (esenţe şi nuanţe)”. Întrebările: Romanul, gen proteic, „a înghiţit” proza scurtă? Dorind să demonstrăm că proza scurtă există, este posibilă, necesară, deci actuală o revitalizare a genului scurt? Cine trebuie convins? – ar putea fi reluate, ar fi chiar incitantă o comparare a perspectivelor la distanţă de mai bine de trei decenii. La colocviul de atunci au răspuns sociologul Florin Ciotea („cel mai erudit dintre sociologi ar avea multe de învăţat de la artistul Gorki”), Vasile Andru („Geografia unui gen e dată de vârfuri. Mulţi nu ştiu mare lucru despre proza scurtă a Argentinei, dar cunosc povestirile lui Borges. (...) Doar existenţa unei personalităţi literare spune despre cota unui gen. Trebuie un Caragiale, aceasta înţeleg prin «nevoia de proză scurtă». Trebuie un Caragiale, un Slavici”.), Şt. M. Găbrian („Proza scurtă e necesară cât timp însoţeşte realitatea”), Alexandru George („Scurtimea nu înseamnă fragmentarism, miniatură sau slăbiciune arhitecturală. Genul scurt presupune concentrare, acuitate, simţ al proporţiei exacte, al efectului dramatic – totul însă în cadre restrânse, impuse de un anumit gen specific, având profilul lui. Consider că un conflict ar exista între genul pur narativ, indiferent de lungimea lui, şi proza analitică, ea însăşi de foarte diferite proporţii, şi, în sfârşit, proza lirică, adică cea care a dat genului scurt câteva din reuşitele cele mai mari ale literaturii noastre, de la proza poematică a lui Adrian Maniu şi G. Bacovia la povestirea lirică a lui I. Voinea sau T. Arghezi, pentru ca în forme mai ample s-o recunoaştem în romanul liric al lui Mateiu Caragiale”.), Norman Manea („arta îşi revitalizează mereu genurile”), Mircea Horia Simionescu („Excesele, gigantismul, dar şi evidenţa satisfacţiilor calităţii, precum şi criza de timp, ne avertizează că totul poate fi exprimat şi foarte pe scurt. Cerul încape în întregime într-o picătură de apă. Prejudecata dimensiunilor începe să fie evidentă. (...) gustul înclină să descopere în trei pagini ceea ce altădată se spunea în câteva sute. Nevoia de proză scurtă e acută, dar genurile scurte continuă să rămână deficitare”.), Radu Petrescu („Apăsarea genurilor rămâne şi nu poate fi eludată, însă nuanţele se impun”.), Mihai Sin („Pledoaria pentru proză scurtă nu trebuie înţeleasă doar ca un refuz al «modei» romanului (...), proza scurtă e, în primul rând, o pledoarie pentru evenimentul imediat, pentru reacţia spontană, devenită aproape reflex, la actualitate”. „Avem un mare autor de proză scurtă, I.L. Caragiale. Prezenţă tutelară, o certitudine liniştitoare”). Din cele câteva extrase, se poate schiţa o atitudine şi o raportare la genul scurt, proprii nu numai autorilor intervenţiilor, ci unei epoci. Chiar dacă accentul cade pe racordarea la realitate ca atu al prozei scurte, nimeni nu-i contestă propensiunea spre imaginar, fantastic, inovaţie. Dan Culcer revine în două numere (7 şi 8/1979) asupra stării şi condiţiei genului în Modificări în proza scurtă, comentând două cărţi: Terasa de Mihai Sin şi Aventuri într-o curte interioară de Mircea Nedelciu, fixând într-un scurt preambul o „imagine la zi” a unui fenomen literar care suferă schimbări profunde într-un interval relativ scurt, mai ales după pătrunderea în spaţiul publicistic a generaţiei tinere, care va iniţia experimentul textualist: „Imaginea prozei scurte româneşti s-a modificat substanţial în ultimul deceniu, paralel cu aceea a romanului, modificare mai puţin spectaculoasă, dar nu mai puţin decisă, decisivă. O inerţie, întreţinută şi regizată cu folos, menţine o imagine statică, cu care au început să se obişnuiască până şi profesorii de limba română – aceia care răsfoiesc doar revistele «centrale» şi jură pe manuale –, imagine care ar dori să ne convingă că proza ar mai fi

34

starea prozei scurte

reprezentată azi de autori ca Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu, Nicolae Velea, D. R. Popescu, Sânziana Pop ş.a., aşa cum reiese din antologii publicate recent (pentru uz intern sau extern) sau din articolele de fond semnate de criticii care nu mai citesc literatura contemporană decât, eventual, cărţile prietenilor sau ale colegilor de promoţie, dar care au vocaţia festivismului şi a baterii apei în piuă, în genul diligentului Pompiliu Marcea. Se ignoră până şi evidenţa cronologică: aceşti autori nu au mai publicat texte noi de proză scurtă, unii de mai bine de un deceniu. În acest caz se iau în considerare «firme» şi nu texte. Dacă unii dintre cei pomeniţi au abandonat proza scurtă, în evoluţia căreia contribuţia lor nu poate fi neglijată, pentru a se dedica romanului, este treaba criticii să restabilească adevărul: sunt mulţi alţi prozatori, inegali ca productivitate, reuşind însă să-i marcheze drumul cu texte demne de toată atenţia, despre care e nevoie să se scrie cu mai multă comprehensiune, fără a abandona desigur spiritul critic. Iată câţiva: Paul Georgescu, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu, Radu Cosaşu, Valentin Şerbu, Mircea Ciobanu, Norman Manea, Alexandru George, Romulus Vulpescu, Mihai Sin, Alexandru Papilian, Eugen Uricaru, Horia Pătraşcu. Mai puţin comentaţi, dar nu mai puţin interesanţi, chiar dacă nu au publicat decât prin reviste, chiar dacă sunt şi poeţi sau critici, chiar dacă nu au fost citiţi cu suficientă atenţie, chiar dacă nu au debutat cu proză scurtă sau nau mai publicat volume de mult,, sunt totuşi cei ce susţin încă proza scurtă: Nicolae Manolescu, Marian Popa, Ion Maxim, Ana Blandiana, Şt. M. Găbrian, Gheorghe Schwartz, Ioan Radin, Mircea Opriţă, Vasile Andru, Costache Olăreanu, Vasile Spoială, Tudor Ursu, Gheorghe Săsărman, Vladimir Colin, Al. Vlad, Dumitru Matală, Letiţia Vladislav, Mircea Nedelciu, Andrei Ujică, Ioan Groşan, Radu Ţuculescu, Dan Gârbovan, şi lista nu e completă. Am înşiruit atâtea nume, alăturându-le în pofida diferenţelor valorice evidente, pentru a demonstra existenţa unei arii parţial cercetate în care pătrund, încetul cu încetul, nume noi”. Şi lista de nume a lui Dan Culcer e destul de redusă faţă de câţi autori au semnat în revista Vatra până la data acestor consideraţii. Răsfoind colecţia revistei, completăm lista cu alţi autori promovaţi de redacţie: Radu Ciobanu, Viorel Ştirbu, Corneliu Ştefanache, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Iova, Constantin Novac, Ion Ilie Mileşan, Cornel Dimovici, Valentin Şerbu, Dana Dumitriu, Petru Dorşan, Vasile Gogea, Mircea Stanciu, Ion Nete, Ion Zăvoianu, Olimpiu Nuşfelean, Maria Baciu, Radu Mareş, Bogdan Ulmu, Mircea-Valer Stanciu, Sorin Teodorescu, Crăciun Bucur, Cornel Nistea, Dumitru Dinulescu, Rodica Braga, Florin Bănescu şi mulţi alţii. La rândul lui, Gheorghe Perian notează în introducerea la comentariile pe marginea unor volume publicate de Alexandru Papilian, Dumitru Dinulescu, Dan Mutaşcu, Eugen Uricaru, Vasile Igna, Mircea Diaconu, Starea prozei scurte (nr. 10/79, 12/79): „Revirimentul prozei scurte nu mi se pare un fenomen întâmplător, după cum n-a fost întâmplătoare nici irupţia nuvelei din deceniul şapte. Din analizele pe care le-am întreprins, se poate observa că un spirit nou se instalează în literatura actuală prin proza scurtă. Să ne amintim că în anii ’60, când publicau D. R. Popescu, Fănuş Neagu şi Lucian Velea, spiritul nou şi-a făcut loc în literatura epocii tot prin proza scurtă. Se pare că acestui gen îi revine misiunea de a anunţa, cu o clipă mai devreme, schimbările de mentalitate care au loc periodic în viaţa unei literaturi”. Dacă privim retrospectiv, sesizăm că datoria criticii de care vorbeşte Dan Culcer a trecut la pasiv, iar schimbarea de mentalitate de care aminteşte Gh. Perian s-a instalat în roman şi în proza experimentalistă. În evoluţia genului nu s-a petrecut nimic spectaculos, n-au existat perioade de dominaţie în zona epicii, rămânând mereu sora mai mică a romanului. Cu toate acestea, proza scurtă a avut şi are în continuare adepţi. În fapt, revista Vatra, prin asiduitatea promovării genului, a anticipat impactul produs de generaţia ’80 în evoluţia prozei în general. Ancheta îşi propune să repună în centrul atenţiei – pentru o clipă măcar – această specie pe nedrept considerată periferică, minoră, neperformantă (KOCSIS Francisko).

starea prozei scurte
Cornel MORARU Noi însemnări despre proza scurtă
Nu ştiu dacă putem vorbi neapărat de o „criză a prozei scurte” şi mai ales de una conjugată cu o „criză a romanului”. Interesul constant pentru proza scurtă e reflectat în succesul a cel puţin două antologii de curând apărute – una alcătuită de Horia Gârbea, cealaltă de Mircea Petean, ambele scoase de Editura Limes. La care se adaugă numeroase debuturi şi alte apariţii editoriale din ultimii ani. Tema „crizei” în cultura română a devenit mai mult un clişeu al tranziţiei şi ţine de unele complexe, poate şi de o anumită mentalitate prăpăstioasă, acutizată din când în când. Proză scurtă se scrie încă şi se va scrie mereu. E un gen care – avem impresia – ni se potriveşte mai bine decât romanul. Nu exagerăm dacă spunem că mulţi dintre romancierii noştri postbelici sunt de fapt nişte „povestitori”, practică un discurs epic fragmentat, impecabil articulat pe spaţii mici, problematic însă ca întreg. Pe de altă parte, avem modele şi reuşite de necontestat în proza scurtă de-a lungul timpului, de la Caragiale la optzecişti. Aceste repere de vârf asigură deja excelenţa şi continuitatea genului. Ce se va întâmpla de acum încolo depinde, nu încape îndoială, de capriciile publicului cititor, eventual şi de conştiinţa artistică a tinerilor prozatori, de modul în care aceştia îşi evaluează mai lucid forţele şi disponibilitatea de creaţie. Deocamdată interesul lecturii e acaparat la nivel mediu îndeosebi de jurnal, memorialistică, de literatura-document în genere. Se manifestă o neîncredere tot mai pronunţată în scrierile de ficţiune. Poate fi, desigur, şi „o neglijare, o ieşire din modă”, cum se punctează într-una din întrebări. Romanul – prin complexitatea şi amploarea viziunii epice - pare mai atractiv, într-un fel, pentru tânăra generaţie de prozatori (constituind şi o formă de succes rapid), iar publicul oricum citeşte mai puţin sau deloc în vremea din urmă. A fost deformat îndeosebi de presă, obişnuit cu texte, scenarii facile, dinainte ştiute/ citite. Dar sunt semne că se va trezi. Ceea ce s-a întâmplat în aceşti ani e doar un simptom (mai puţin scontat) al libertăţii de expresie şi al avalanşei de oferte de pe piaţa cărţii, provocând deruta gustului şi erodarea criteriilor de apreciere sub presiunea contraculturii. În fond, proza scurtă, sub aparenţa simplităţii şi a puţinătăţii epicului, e un gen dificil, de rafinament şi rigoare supremă a scriiturii. Arta compoziţiei în genul scurt presupune o tehnică specială a concentrării pe detalii şi a comprimării sensului. Ambele aspecte sunt modulate numai în aparenţă pe un registru minor al povestirii (mai ales că - după cum se poate lesne observa - proza scurtă pare a deveni tot mult, în ultimele decenii, scriitură (text) în loc de „povestire”, într-un context stilistic diferit, mult schimbat faţă de tradiţie). Pe de altă parte, exigenţa de autoconsistenţă epică se obţine mult mai edificator în proza scurtă. Nu întâmplător, mulţi dintre marii noştri romancieri, de la Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu la Marin Preda, şi-au făcut mâna mai întâi în nuvelă sau povestire. Tinerii

35

prozatori de azi ar putea învăţa – de ce nu – din lecţia înaintaşilor, fie că îi recunosc sau nu drept modele literare demne de luat în seamă. Dacă nu, au destule exemple de o şi mai mare notorietate în literatura universală (Cehov, Thomas Mann, Lev Tolstoi, Hemingway, Kafka, Franz Werfel, Saroyan etc.). Aceşti mari scriitori, dincolo de apartenenţa la o limbă sau la un curent literar, întăresc convingerea că nu există limite în manifestarea genului scurt, eventual doar prejudecăţi şi complexe. Departe de a provoca şi întreţine un complex al marginalizării, proza scurtă constituie nu odată o probă de virtuozitate şi un prag necesar de afirmare pentru orice talent autentic. Ba, în momente critice, se poate hotărî ciclic (în trecerea de la o epocă la alta), prin practica prozei scurte, destinul unei literaturi. E un fapt îndeobşte recunoscut că scriitorii români au avut dintotdeauna vocaţia prozei scurte. Au existat chiar perioade în literatura noastră în care se poate vorbi de preeminenţa genului scurt asupra romanului. Aşa s-a întâmplat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, odată cu explozia presei şi a profesionalizării condiţiei de scriitor. Atunci şi-a scris Caragiale schiţele şi nuvelele, iar Slavici – cunoscut timp de câteva decenii numai în calitate de nuvelist - şi-a conceput până şi romanul Mara, iniţial, ca o nuvelă, publicându-l în foileton în Vatra (abia peste doisprezece ani textul din revistă a fost editat ca roman). Tot în acele două-trei decenii de efervescenţă publicistică şi literară de atunci, unii autori au publicat numai proză scurtă: Brătescu-Voineşti, Emil Gârleanu, dar şi un Sadoveanu sau Liviu Rebreanu până să ajungă la roman (aceştia din urmă cu realizări greu de egalat vreodată). Apoi, să nu uităm că ieşirea din proletcultism s-a făcut, în proporţie decisivă, tot prin nuvelă: Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, D. R. Popescu, Fănuş Neagu, Constantin Ţoiu etc. Realizările acestora în genul scurt, cu excepţia lui Velea, au fost trecute – paradoxal - în plan secund tocmai de performanţele lor ulterioare în domeniul romanului. Considerăm însă că o revalorizare corectă a literaturii anilor ’60 trebuie să restabilească şi aici întâietăţile, mai ales că romancierii generaţiei au rămas în continuare, într-un fel sau altul, ataşaţi scrisului fragmentar (povestire, tabletă, chiar şi unele romane ale acestora sunt marcate de fragmentarism – cum spuneam mai înainte). La rândul lor, prozatorii optzecişti intră spectaculos în scenă cu celebrul Desant, anunţat – ce-i drept - cu aproape un deceniu înainte de alţi reprezentanţi ai generaţiei, precum Mircea Nedelciu sau Alexandru Vlad, precum şi de unii dintre autorii şaptezecişti (în special Vasile Andru). Chiar dacă optzeciştii se manifestă repede şi în roman, aceste prime încercări (prin doza oarecum exagerată de experiment) se situează mai degrabă la graniţa dintre genuri, punctul forte rămânând în continuare textul scurt şi scrisul fragmentar. Este, la aceştia, şi o chestiune de program literar, prin asumarea explicită a poeticii postmoderniste. Dar magia experimentalismului n-a durat mult, tinzând cu timpul către o formulă epică echilibrată: un fel de sinteză de „ficţiune constructivistă” şi oglindirea directă a cotidianului într-o formă de expresie cât mai

36

starea prozei scurte
susţinerea unui proiect numai în parte transparent (axiologic vorbind), cum era un fragment dintr-un viitor roman. Poate că în paginile revistelor literare era mai uşor de strecurat uneori şi câte un text cu probleme. Alteori, însă, era mai uşor să publici direct în volum decât în revistă. „Criteriile” şi verdictele cenzurii erau destul de oscilante, dacă nu de-a dreptul contradictorii. Nu se pot trage în nici un caz concluzii generale, nivelatoare. Niciodată nu ştiai precis dacă se cenzurează textul sau persoana. Au fost de fiecare dată situaţii şi situaţii, nume dezirabile şi altele considerate mai puţin dezirabile sau, la un moment dat, chiar total indezirabile (bineînţeles, fără nici o explicaţie). Fiecare caz ar trebui luat şi judecat în parte. Practica cenzurii putea să aibă însă efecte catastrofale privind integritatea textelor propuse de redacţie spre publicare. La rigoare, într-un text de proză scurtă nu se pot face tăieturi nici măcar la nivel de cuvinte. Se modifică imediat ritmul, tonalitatea şi registrul expunerii, ca să nu mai vorbim de semnificaţiile şi mesajul textului. Este clar că şaptezeciştii şi mai ales optzeciştii au inaugurat o nouă tematică în proza scurtă românească, dând senzaţia că ficţiunile lor nu sunt altceva decât dizlocări bazate pe realitatea imediată. Acestea sunt dublate de experienţe de limbaj la fel de interesante prin imitaţia unor clişee, sloganuri, convenţii de mult epuizate ducând la nonsens. Treptat, prin minimizarea conţinutului diegetic (care, oricum, împingea sensul în zona utilitarului), textul îşi câştigă pe deplin autonomia, convertind realul în suprarealitate. Miza pare a fi un spor de substanţialitate şi rigoare formală, apropiindu-se de acea autoconsistenţă de tip poetic, la care proza scurtă aspiră în esenţă (în ciuda impresiei tot mai accentuate de cenuşiu şi monotonie). Altfel, nu şi-ar putea asuma în mod credibil uriaşa povară a realului. La povara realului se adaugă acum povara actualităţii. Trăim într-o cultură în care totul pare scăpat de sub control, asediaţi de informaţii şi amăgiţi de o falsă perspectivă a ubicuităţii indusă tocmai de accesul facil la o „informare” declarată fără limite. Aspecte sociale, morale şi emoţionale, noi nevroze şi angoase, şocante – poate - pentru simţul comun, aşteaptă să fie recuperate în haosul produs de confuzia generală în care ne aflăm. Într-o lume traumatizată de atâta violenţă, în care conştiinţele sunt uşor de manipulat, scriitorul ar trebui să fie un depozitar al lucidităţii. Farse, lacrimi şi o găleată de sânge şi-a intitulat Mircea Petean antologia sa de proză scurtă, preluând titlul unei proze de Tiberiu Stan. Acest titlu aproape că are semnificaţia unei arte poetice, denotând o stare de spirit mai generală şi o atitudine de exorcizare în faţa realului. De fapt, autorul prozei încearcă să disloce realitatea cotidiană pentru a o îngloba imediat, cu umor şi inventivitate epică, într-o geografie imaginară livrescă (pe vremea Renaşterii italiene). Efectul de autenticitate e salvat prin jocul subtil al suprapunerii de planuri, dar şi prin nota de ironie ce însoţeşte reinventarea unor întâmplări, situaţii, personaje ce ar putea fi întâlnite în orice loc şi în orice timp. În altă ordine de idei, proza a trăit întotdeauna din recursul la memorie, principiu ameninţat însă acum de o mentalitate în esenţă anistorică, pentru care prezentul e

şocantă, care-şi trage seva din forţa limbajului elementar, primitiv, neconvenţionalizat. S-a demonstrat încă o dată că în proza scurtă se poate inova şi altfel decât printr-un limbaj destructivist fără constrângeri formale (cum preconizau poeticile avangardiste). Evident, în ultimele două situaţii, opţiunea programatică pentru genul scurt corespunde – aveam încă din acei ani convingerea - şi unui refuz implicit al supradimensionării realului, într-o lume ea însăşi supradimensionată de propagandă şi cultul personalităţii împinse până la delir. Oricât pare mai mult un exerciţiu de virtuozitate textuală, proza scurtă are în mai mare măsură capacitatea de a surprinde realitatea în dimensiunea sa ontologică – fie şi apelând la o reducţie minimalistă, cum am zice astăzi. Într-o asemenea viziune epică, lucrurile şi evenimentele, personajele înseşi vor avea de fiecare dată dimensiunea pe care o merită. Pe de altă parte, ambele momente de ecloziune a genului scurt – cele din perioada postbelică, se înţelege au constituit etape de vârf (distincte însă) ale dezideologizării actului de creaţie şi, în egală măsură, şi a receptării critice. A fost de-a dreptul providenţială solidaritatea dintre prozatori şi critici, dincolo de ruptura dintre generaţii care se produsese la un moment dat şi care putea fi speculată cu uşurinţă de instanţa oficială. Deja pe la mijlocul anilor ’70 nimeni nu mai făcea lectură ideologică, poate doar funcţionarii de la cenzură şi „elitele” de serviciu de la unele publicaţii aservite ostentativ puterii. Dar şi aceştia (mai ales cenzorii) uzau explicit (pe faţă) de argumente „estetice”, uneori de bun simţ, când incriminau ceva, pentru a salva cât de cât aparenţele. Nu mai era de bon ton să te manifeşti ca un lector încuiat, primitiv şi detestabil, intrând cu brutalitate în conştiinţa artistului şi în intimitatea textelor sale. Dedesubtul era, bineînţeles, cu totul altul, iar verdictele cenzurii se dovedeau, nu o dată, la fel de aberante ca în anii ’50. Din fericire, nu mai aveau efectul devastator din acei ani. Un rol important în promovarea prozei scurte l-au avut întotdeauna revistele literare. Au existat, mai ales în perioada postbelică, unele reviste „specializate” în susţinerea prozei scurte, cum a fost – printre altele - Vatra. În mod programatic în paginile revistei se publicau schiţe, nuvele, povestiri, „texte” în genere, de anumite dimensiuni, şi nu roman – eventual, doar primul capitol dintr-un roman în curs de editare. Augustin Buzura bunăoară a publicat, în aceste condiţii, un fragment de roman (dacă nu ne înşală memoria). Au mai fost poate şi alte câteva excepţii de acest fel. Preocuparea de a publica proză scurtă a fost constantă, la Vatra, de-a lungul anilor şi se continuă şi astăzi. În plus, această iniţiativă era corelată şi cu un excelent program de traduceri. La rubricile „Biblioteca Babel” şi „S.F.” s-au publicat, în premieră, numeroase texte memorabile din literatura universală de actualitate, adevărate capodopere în istoria genului scurt. În felul acesta revista devenise foarte atractivă mai ales pentru tineri. Nu întâmplător, în Vatra au publicat aproape toţi optzeciştii, unii chiar aici au debutat. Altminteri, aproape fără excepţie revistele au fost deschise debutanţilor, mai ales că proza scurtă nu consuma mult spaţiu tipografic şi nici nu angaja redacţiile în

starea prozei scurte
singurul trecut cu adevărat accesibil. Ne obişnuisem să citim literatura la prezentul etern (chiar şi atunci când mulţi dintre prozatori practicau un inconformism la timpul trecut, în anii dictaturii). Acum, reinventând ubicuitatea (de fapt, ni se oferă de-a gata), ne aflăm în faţa unei inversiuni de proporţii, al cărei preţ de convertibilitate încă nu-l cunoaştem. Dacă realitatea a brutalizat şi trivializat cuvântul, nu ne rămâne decât să suportăm consecinţele. La violenţa din jur observăm că se răspunde, în compensaţie, cu violenţa mijloacelor, parcă pentru a adânci şi mai mult trauma în loc să o vindece. Adevărul e că proza (literatura în genere) nu poate veni cu soluţii la probleme explicite. Toate tentativele de acest fel au eşuat de-a lungul timpului. Oricum, e prea devreme pentru a trasa un contur precis al modificărilor produse recent în proza scurtă. Caracteristice ar fi deocamdată percepţia realului dintr-o perspectivă minimalistă cultivată cu program, precum şi lipsa de orizont şi un soi de complacere în narcisism, întro aşteptare pasivă, la voia întâmplării. Mulţi încă scriu din inerţie. Alţii, în schimb, nu fac o distincţie clară între experienţa cuvintelor şi experienţa lucrurilor. Se profilează totuşi un nou stil cultural, care este unul al lipsei de stil. Rămâne de văzut cu ce urmări într-un climat artistic de frondă cel mai adesea gratuită - lipsită adică de obiect şi, tocmai de aceea, şi de credibilitate.

37

sunt capodopere care ne facilitează întâlniri cu cele 1001 şi una de nopţi ale Orientului, cu istoriile Renaşterii sau cu abisalul sud-est european. Condiţiile au apărut atunci când ziarele-revistele au fost realizate de cărturari sau de afacerişti care înţelegeau fenomenul cultural. Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs naţional de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat? Întâi, trebuie să existe Cititorul. Mai departe, trebuie să existe publicaţiile care să mizeze pe ceea ce numim „proza scurtă”. Ce să mai coordonăm? Dacă Alexandru Muşina e harnic, antologiile ies pe bandă rulantă. Zice Muşina: „Dar, în acelaşi timp, talentul singur nu e îndeajuns. Mai trebuie şi ceva/multă meserie specifică. Iar meseria se învaţă... ” Şi explică el cum a reuşit să trimită pe piaţă a doua sa antologie „de proză scurtă”: „Junii 007” fie au absolvit, fie sunt încă studenţi la masteratul Literatură şi comunicare, unde au avut şi au profesori scriitori de prim rang: regretatul Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Virgil Podoabă, Radu Macrinici, Mihai Ignat, Ovidiu Moceanu şi, cu voia dumneavoastră, subsemnatul”. Dacă fiecare facultate de litere din ţară îşi organizează, împreună cu o editură vrednică, un masterat de „literatură şi comunicare”, axat pe scriere creativă, am putea vorbi de „o cale de urmat”. Fiindcă un asemenea masterat naşte, întâi, Cititorul şi pe urmă scriitorul. Generaţiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia ‘60, generaţia ‘70, generaţia ‘80 – poate cu asupră de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Puteţi aprecia? Aici ar fi foarte multe de spus, fiindcă în fiecare deceniu numit de dvs. se trecea dintr-un timp al scrisului într-altul. În anii ’60 se încheiau obsesiile romanului monumental, a romanului-frescă, al modelului sovietic şi ieşea în lume o generaţie care trebuia să „o ia de la capăt”. Putea să scrie proză rurală cu personaje moromeţiene, să o ia pe urmele lui Marin Preda, dar când ai 20 de ani, câţi aveau la debutul lor Velea, Fănuş Neagu sau D.R.Popescu, cum să treci cu înţelepciune de zece pagini? Anii şaptezeci nu sunt ai prozei scurte, deşi Iorgulescu a încercat, într-o antologie admirabilă, să arate că da. Nu-i decât o formulă de tranziţie. În anii ’80, postmodernii ieşiţi din mantaua lui Caragiale fac minuni, deşi nu supravieţuiesc prea mulţi. Ca autori de proză scurtă. Să fi excelat generaţia ‘80 în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile? Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau nici un motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar.

Cornel UNGUREANU
Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul şi marea, Falukner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, şi lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor, şi mulţi alţii. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română şi care au fost condiţiile favorabile? Genul a început să existe în literatura română atunci când a apărut cititorul de ziar şi de revistă. El trebuia sedus prin schiţa care să-l facă fericit. Dacă răscolim arhivele, vom descoperi „gen scurt” de la 1838 încoace. În Foaie pentru minte, inimă şi literatură există un teritoriu prozastic notabil, dar dacă vrem să răspundem exact întrebării dvs. (şi nu să dăm ocoluri istoriei literaturii convorbind despre naţiunea noastră de povestitori) genul „s-a împlinit” odată cu Ion Luca Caragiale. El a imaginat publicaţii în care „genul scurt” a devenit necesar. El a produs replici memorabile capabile de strălucitoare autonomie, el a năşit componente ale genului. Momentele sale sunt, în această direcţie, creaţii de vârf. Abu Hasan, Kir Ianulea, La hanul lui Mânjoală, O făclie de Paşti

38

starea prozei scurte

De ce să fie – de ce să fi fost – debuturile în roman imposibile? Se repeta istoria din anii şaizeci, când o generaţie îşi încheia discursul şi apărea alta, care trebuia să o ia de la capăt. Iar „de la capăt” însemna, de data aceasta, Caragiale. Sau chiar unii autori din anii şaizeci. Proza scurtă românească aşa-zisă clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta şcoală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi? A făcut şcoală, sigur. Se poate demonstra acest lucru şi, cu excepţia primilor doi care, din diverse motive, ies (cred eu) din ecuaţiile „prozei scurte”, am făcut-o în cărţile sau în articolele mele. Au existat antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu - Arhipelag, Cornel Regman – Proza scurtă românească din deceniul opt, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul Desant). De ce nu există ele astăzi ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar? Există, cum să nu existe? Editura „Limes” e la doi paşi de noi şi produce antologii. Se adaugă anchetei dvs. cu o antologie excepţională. Zic „excepţională”, fiindcă ne atrage atenţia asupra unor autori care scriu şi proză scurtă. Sunt mulţi şi interesanţi şi pe acest palier. Alţii, celebri deja ca autori de roman, sunt extraordinari autori pe „proză scurtă”. Miros de halva proaspătă a una dintre piesele de rezistenţă ale scrisului românesc din primul deceniu a mileniului trei. De la Mircea Vaida Voevod la Aurel Podariu şi de la Titu Popescu la Mircea Gheorghe (veterani ce urcă peste 65 de ani) descoperim autori care se arată a fi interesaţi şi de asta. Un excelent exerciţiu antologia lui Mircea Petean! Altă antologie importantă, cu contribuţii timişorene demne de reţinut, a semnat prietenul meu Marineasa, un editor care ştie să sune adunarea. Fiecare cetăţean scriitor poate comite la repezeală sau cu cuvenită atenţie, o antologie de proză scurtă. Fiecare oraş – spaţiu cultural - poate să-şi adune autorii sub un steag. Iată nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg? Este treaba editorilor, nu-i aşa?

Mircea PORA
Răspuns anchetei revistei „Vatra” despre criza actuală a prozei scurte
Putem vorbi, fără teama de-a greşi, despre o criză a prozei scurte, deloc inferioară celei a romanului. Societatea românească cu o istorie forfecată, mai mult cu goluri decât cu plinuri, trecută nu de mult printr-o dictatură devastatoare pentru inteligenţă şi moralitate, nu produce aproape pe nici un plan valori autentice, competitive pe orice meridian. De aici, crizele care se manifestă, mai cu seamă, în domeniile, să le zicem, „gingaşe”, „sensibile”: arta, literatura, teatrul (Doamne, fereşte-ne de el), cinematografia, învăţământul. Ar putea fi adăugată aici lejer şi ştiinţa. Criza prozei scurte, cu mici pauze, durează de vreo patruzeci de ani, de când minciuna a luat locul adevărului şi scriitorul impostor pe cel al creatorului adevărat. În ceea ce ar privi o posibilă neglijare, ieşire din „modă” a prozei scurte, nu cred că astfel ar trebui pusa problema. Dacă s-a terminat cu poemul eroic, cu „Toma Alimoş”, cu poezia trubadurilor, cu temele mitologice tratate în versuri, proza scurtă e prea apropiată de carnea, sângele cald al omului pentru a ne putea gândi la intrarea într-un con de umbră a ei. Ori, actualmente, fie nu sunt oameni capabili să o scrie, ori toată lumea de condei fuge după roman (unul mai plicticos decât altul), crezând că acolo şi numai acolo e „gloria”. Eroare capitală. Referitor la „votul” pentru o proză scurtă (ca lectură), în dauna unui roman, totul se tranşează prin calitatea, valoarea „competitoarelor”. Prefer de zece ori „Moartea lui Ivan Ilici”, „Mantaua”, „Doi şoferi” (Buzzati), unui roman de Ecovoiu chiar în lectura lui Mircea Albulescu, după cum nu dau „Bietul Ioanide”, spre exemplu, pe toate prozele scurte ale „generaţiei 2000”. Cât priveşte aserţiunea domnului Ion Simuţ şi a altor critici, probabil, potrivit căreia genul scurt ar fi mort, aici chiar că este rost de puţin amuzament. Dacă schiţa, nuvela, povestirea e bine articulată, dinamic scrisă, având în conţinut suflul real al vieţii, nu văd de ce n-ar fi citite şi chiar recitite. Nu există, în acelaşi context al lecturilor, nici răbdare în parcurgerea paginilor, nici vreo specializare pentru receptarea corectă a unui roman sau a unei scrieri de doua file. Valoarea rândurilor aşternute pe hârtie e decisivă. Restul e vorbărie goală, timp pierdut, tentative de a face pe interesanţii etc. Niciunde pe glob (poate prin Africa), romanul şi proza scurtă nu se iau la întrecere. Trecând pe un alt plan, mai lesne la înţelegere, o reprezentativă de atletism se poate mândri, deopotrivă, cu un foarte bun maratonist şi cu un tot atât de bun alergător pe 400 metri garduri. La noi, unde totul e altfel, şi nu arareori prost, nătâng, aranjat, ideea de concurenţă între cele doua genuri poate să existe.

starea prozei scurte
Foarte posibil ca proza scurtă, mult mai proprie realităţilor româneşti, să sufere de „gripă”, din cauză că se doreşte, de public, lecturarea unor romane. Numai că produsele în cauză nu prea apar... şi ceea ce pe aceasta linie se decretează, la un moment dat, a fi excepţional, se dovedeşte, odată cu trecerea timpului, că nu e decât o făcătură stufoasă, fără plăcute surprize stilistice (ori mulgi vaca, ori citeşti „capodopera” e cam tot aia), fără mari semnificaţii. Lucruri de duzină. Mergând mai departe cu chestionarul, cred că proza scurtă, ca gen, a început să aibă contururi clare odată cu consolidarea politică a statului român, lucru petrecut pe vremea lui Carol I. Atunci, alături de alţi doi-trei scriitori de geniu, explodează Caragiale, care creează proza scurtă româneasca (este în valul întâi), punând-o într-un anume fel ca piatră de temelie pentru tot ce se va scrie mai târziu. Categoric, revistele literare ar putea ajuta mult proza scurtă. Dar să fie publicată doar cea de calitate, nu pe criterii de amiciţii, vechi legături din liceu sau dacă tu miai făcut un serviciu, îţi fac la rândul meu unul. Textele care abundă în formulări cu „Mă” şi „Bă”, cu sudalme menite să ne apropie de limbajul neaoş, cu sexualitate agasantă, uneori respingătoare, la îndemâna „patrupedului” cu condei, să fie publicate mereu...la anul. E nevoie, însă, pentru cele afirmate la începutul pasajului, de redactori corecţi, capabili să sesizeze unde e valoarea, în stare, deopotrivă, de a sări peste relaţiile personale, unde mediocritatea poate fi prezentă, deschizându-se astfel drumul unor condeie care ar avea ceva de spus. Bântuie, însă, şi la revistele literare, prieteşugurile dubioase, astfel încât un prozator „scurt”, bun, trebuie să stea la coadă destul de mult timp pentru a fi publicat. Nulităţile par a avea aici prioritate. Cât priveşte „concursurile naţionale”, ele pot fi şi sunt, de altfel, trucate. Nimeni nu ne întrece aici. Dacă există şi astăzi vârfuri (de tineri e vorba) în proza scurtă, mi-e greu să apreciez. După puţinele lecturi ce le am din scrierile ultimelor valuri ale lacurilor Tekirghiol sau Sutghiol, mi-e teamă că ne izbim de produse ce nu merită să-ţi pierzi timpul cu ele. Sare în ochi un anume teribilism, o tragere cam nătângă cu pistolul în toţi şi în toate, o aroganţă gratuită, certitudinea că după ouarea unor cărţi, gata, suntem şi mari scriitori. Ţine şi de nefericitul specific al românului năravul acesta. Cred că „generaţia ’80”, contestată de unii, a fost, cu adevărat, pământul ce s-a desprins de păcătosul lut comunist. Scriitorii acestui moment, atât cât Dulea şi „ciomăgarii săi” au permis, cu voie sau fără voie, au adus în scrierile lor cultura, rafinamentul, un bun nivel stilistic, o problematică umană mai largă şi nu neapărat optimistă, o constantă ostilitate faţă de regimul ce, fireşte, i-a mirosit. Mai toţi au fost înzestraţi de natura-mamă cu talent. Publicarea prin reviste a unor fragmente mai mici i-a ajutat să ajungă creatori de proză scurtă. De altfel, trebuie s-o spunem, România, ca şi alte ţări mici, cam nesemnificative, nu prea are realităţi de roman. Nu poţi descrie mari iubiri sau orice altceva la Câmpina, Bacău, Tecuci, Huşi şi chiar Bucureşti (Ferentari, Balta Albă, zona Clăbucet). Revenind, cu furie, la proza scurtă, în mod normal ar fi trebuit să existe o continuitate de la creatorii de început

39

şi până la ultimul reprezentant al ultimului val depistat şi oficializat de ultimii dintre critici. Din păcate (la noi multe lucruri încep cu „din păcate”), o mare discontinuitate literară, ce include şi proza scurtă, s-a produs în anii comunismului. Deocamdată stăm cu o buna proză scurtă „antebelica” şi cu una, cu multe semne de întrebare, creată pe intervalul 1945-2008. Cât privesc antologiile de proza scurtă, nefericita „horă” s-ar putea să fie compusă din dezinteresul editorilor şi din lipsa de creaţii demne de a fi antologate. Doar de aplaudat ideea cu antologiile tematice. Întro proză bună, complexă, pot apărea momente de dragoste, elemente fantastice, pasaje care să vizeze didacticul, ruralul, urbanul, detenţiunea. Totul e ca scriitorul să aibă talent... iar talentul, când există, să fie promovat, nu să i se dea în cap... cum se face. Altfel vom răspunde la infinit la chestionare...

Gheorghe PERIAN Scurtă privire înapoi
În secolul trecut, pe la sfârşitul deceniului al optulea şi în primii ani ai deceniului următor, revista „Vatra” şi-a făcut un program din a susţine proza scurtă, publicând şi comentând în mod frecvent asemenea scrieri. Prin demersul ei, dorea să infirme o idee ivită tot pe atunci, anume că proza scurtă românească ar fi intrat într-o criză adâncă, survenită în urma abandonării acestui gen de către prozatorii generaţiei „şaizeciste”, deveniţi romancieri. Proiectul revistei a avut ecou şi poate n-a fost chiar o întâmplare că în acei ani au apărut, oarecum grupat, trei importante antologii de proză scurtă: Arhipelag. Proză scurtă contemporană (1981) a lui Mircea Iorgulescu, Nuvela şi povestirea românească în deceniul opt (1983) a lui Cornel Regman şi Desant ’83 (1983) a lui Ovid S. Crohmălniceanu. Ceea ce nu s-a văzut imediat, căci faptele erau prea apropiate, dar se vede clar astăzi, când avem o perspectivă istorico-literară asupra acelui timp, este că primele două, datorită caracterului lor de retrospecţie, au venit să închidă o epocă, pe când antologia lui Crohmălniceanu a avut un aspect mai degrabă prospectiv, de manifest literar, şi a reprezentat începutul unui nou mod de a concepe literatura. A urmat revirimentul prozei scurte din anii ’80, când au apărut, una după alta, câteva din reuşitele genului în literatura română: Rem, Mendebilul şi Arhitectul de Mircea Cărtărescu, Mambătrâna şi Poveste intenţionat veselă de Petru Cimpoeşu, Caravana cinematografică şi Trenul de noapte de Ioan Groşan, Scadenţa, Drumul spre Polul Sud şi Viaţa mea în slujba statului de Alexandru Vlad, Mărturisirile şi invenţiile unui fost căpitan de administraţie, Maestrul de lumini şi Contractul de Cristian Teodorescu, Hora Marionetelor, Rezervorul de lapte al cartierului şi Vila Maria de George Cuşnarencu, Partida de „taxi-sauvage”, Povestirea eludată, Amendament la instinctul proprietăţii şi Dansul cocoşului de Mircea Nedelciu etc. „Vatra”, ataşată în acea

40

starea prozei scurte
este, în general, mai greoi, mai conservator, hegemonia lui fiind specifică pentru momentele staţionare. Aşadar, revirimentul de azi al prozei scurte nu este rezultatul unor măsuri administrative, ci al unui spirit nou care îşi face loc în literatura română contemporană. („Vatra”, nr. 12, 1980).

vreme de scriitorii aşa-numitei promoţii ’70 şi intrată, ca şi celelalte reviste de literatură, într-o fază de conservatorism, n-a avut o atenţie specială pentru revirimentul „optzecist” al prozei scurte, deşi nu l-a ignorat. Din articolele pe care le-am publicat atunci despre acest subiect, prezintă interes istorico-literar doar câteva fragmente. Le reproduc în continuare.

Revirimentul de azi al prozei scurte nu mi se pare un fenomen întâmplător, după cum n-a fost întâmplătoare nici irupţia nuvelei în deceniul al şaptelea. Din analizele pe care le-am întreprins, se poate observa că un spirit nou se instalează în literatura actuală prin proza scurtă. Să ne amintim că în anii ’60, când publicau D.R. Popescu, Fănuş Neagu şi Nicolae Velea, spiritul nou şi-a făcut loc în literatura epocii tot prin proza scurtă. Se pare că acestui gen îi revine misiunea de-a anunţa cu o clipă mai devreme schimbările de mentalitate care survin periodic în viaţa unei literaturi. („Vatra”, nr. 12, 1979).

Există o criză a prozei scurte? Cei care răspund afirmativ la această întrebare înţeleg, de obicei, prin proza scurtă nuvelele şi povestirile lui Marin Preda, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu. Din acest punct de vedere, se poate vorbi într-adevăr de o criză, fiindcă toţi aceşti prozatori au trecut de multă vreme la roman. Soluţiile propuse pentru regenerarea prozei scurte au fost de ordin administrativ: revistele literare să solicite schiţe şi povestiri în locul fragmentelor de roman, editurile să acorde o atenţie mai mare acestui gen. Fără a nega oportunitatea unor asemenea măsuri, nu credem totuşi că ele pot provoca de la sine o revigorare a prozei scurte. Atunci când se produce, aceasta are cauze mai adânci, legate de însăşi dinamica istorică a fenomenului literar. Principala caracteristică a prozei scurte este mobilitatea, capacitatea de a înregistra cu maximă promptitudine semnele oricât de slabe ale unei noi mentalităţi. Romanul

Debutul prozatorilor din generaţia anilor ’60 a fost legat de proza scurtă. Criticul literar Cornel Regman a remarcat că tinerii (pe atunci) D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Velea „au ales pentru gestul afirmării lor cadrul nuvelei şi al povestirii”. Cu alte cuvinte, proza scurtă era privită la începutul deceniului al şaptelea ca o manifestare specifică a unei noi generaţii, ca un semn caracteristic prin care aceasta se diferenţia de predecesori. Multă vreme, chiar şi după ce au încetat să mai scrie nuvele şi povestiri, prozatorii despre care vorbim au rămas în conştiinţa publicului singurii reprezentanţi ai genului. Deşi trecuseră aproape toţi la roman, ei continuau să-şi menţină hegemonia asupra prozei de mici dimensiuni fie prin reeditări, fie pe calea antologiilor. Când şi această soluţie a fost epuizată, de abia atunci a început să se vorbească de o criză a prozei scurte. Criza exista într-adevăr, dar trebuie specificat că ea se manifesta doar în interiorul generaţiei ’60, fiindcă prozatorii ei deveniseră între timp, cum am spus, autori de romane. Deşi adevărată, ideea crizei a avut un rol negativ: ea s-a întors în curând împotriva noilor autori de proză scurtă, ajungând o frână în recunoaşterea meritelor lor în acest domeniu. Credem a desluşi aici motivele pentru care tinerilor le-a devenit tot mai nesuferită şi pentru care ei au început s-o atace în mod deschis. Impresia de noutate pe care o lasă cărţile lor publicate în ultima vreme se explică, în primul rând, prin apropierea de realitate. Cu puţine excepţii, romanul a devenit conservator şi manierist, prizonier al propriilor lui convenţii. S-a ivit o adevărată industrie a romanului despre deceniul al şaselea, dar „obsesia” reală a acelei epoci s-a şters, păstrându-se doar limbajul ei. Este exploatată latura senzaţională a conflictelor sociale, cu intenţia vădită de a delecta cititorul şi mai puţin cu aceea de a-l face să gândească. În alte ipostaze, romanul propune evaziuni în timp, în spaţiu sau în imaginaţie, eliberându-se complet de sub povara vieţii social-istorice. Succesul său ar trebui mai degrabă să dea de gândit decât să ofere prilej de satisfacţie. Cu atât mai mult ar fi de apreciat cele câteva opere în care prezentul este privit cu luciditate, în spiritul unui realism integral. Dacă în multe din romanele ultimilor ani realitatea apare din ce în ce mai neconvingător, proza scurtă, dimpotrivă, prin mobilitatea ei funciară şi prin receptivitatea faţă de semnele oricât de slabe ale noului, şi-a însuşit numaidecât datele actualităţii. („Vatra”, nr. 9, 1981).

starea prozei scurte

41

Ioan RADIN Vremea prozei scurte abia urmează!
Nu cred că „starea prozei scurte” poate fi abordată în afara contextului general al „stării” literaturii, artelor, culturii etc. Criza – concept-cheie cu care se operează, de-o bună bucată de vreme, în toate expertizele aplicate epocii moderne – nu putea ocoli nici literatura/cultura. Întrebarea e dacă toate aceste crize, care par a nu ierta pe nimeni şi nimic, sunt reale, fireşti („criză de creştere”), sau meticulos elaborate şi întreţinute (prin ‘93-’95 n-am reuşit să conving patronii câtorva cotidiene din Timişoara să aloce o pagină culturii/literaturii: „publicul nu cere aşa ceva” – mi s-a răspuns, cu ţâfnă!). Dacă vorbim de o criză, indiferent de gen, în literatură, vorbim de o criză „de emisie”, sau de o criză „de recepţie”? Sau, şi de una, şi de alta? Apetenţa momentană a autorilor şi a publicului pentru roman nu înseamnă sfârşitul celorlalte genuri. Că întreaga societate a trecut (şi mai trece, în mare măsură) printr-un impas, nu trebuie demonstrat. Din devălmăşia generală, însă, literatura nu are decât de câştigat: subiectele colcăie prin preajmă, libertate de expresie există, cenzură nu mai avem – decât cea economică: parcă mai dură decât cea dinainte. De altfel, şi cenzura economică ascunde o ideologie. Impasul literaturii s-a datorat, între altele, invaziei furibunde, fioroase, feroce a mas-mediei: televiziunile, întâi, apoi presa scrisă au devorat, ca un cârd de piranha, fostul şi potenţialul public al literaturii. Cititorul a devenit spectator. Iar rubricile din presa scrisă, rezervate cândva literelor, au fost ocupate, de „ştiri”: politichie, scandaluri, crime, sex, corupţie, droguri, accidente rutiere, fiare contorsionate: toate astea ca antreu la filmele „artistice” cu criminali în serie, pistoale, săbii ninja - moment apoteotic al serilor culturale oferite – ce zic, băgate pe gât, unui public narcotizat permanent cu pilule de „adrenalină”, răscolindu-i cele mai joase apetenţe. O scenă pe care revolta maselor a adus în prim plan, modelul fotbalistului (cu imediat ataşată valoarea de vânzare-cumpărare), pe care mai mişună o faună de oameni ai „succesului”, abjectă, scenă pe care nu-ţi prea vine să te înghesui cu inutila ta literatură. Din fericire, orice reţetă, cu timpul, se perimează. După cum orice otravă, luată zilnic în anumite doze, imunizează. Şi, odată imun la aceste droguri ieftine, publicul va căuta altele, mai puternice: literatura de calitate îl aşteaptă! Numai că această evoluţie nu trebuie aşteptată cu mâinile-n sân. Ar trebui întreprins câte-ceva: în urmă cu

mai bine de un deceniu discutam, chiar la Târgu Mureş, cu Gheorghe Schwarz, excelentul autor (şi)de proză scurtă, ideea înfiinţării, la Timişoara sau la Arad, a unei reviste dedicată numai prozei scurte; prematur, se vede, pe-atunci, de vreme ce nu s-a realizat: dar niciodată nu e prea târziu. Nu văd o disjuncţie, nici concurenţă, între genurile literare; cu atât mai puţin între proza scurtă/foarte scurtă şi roman. Încă Cehov avea în gând un roman construit din proze scurte autonome, tematic însă înlănţuite. N-a apucat să-l scrie. L-au scris însă autorii avangardei ruse: Rozanov, Pilniak… Mai recent, Danilo Kiš în Criptă pentru Boris Davidović, apărut prin ‘92 şi la noi, în traducerea lui Simeon Lăzăreanu. Exemple ar mai fi, desigur. Loisir – ul, dulcele răspas în care mai puteai să şezi liniştit într-un fotoliu şi să citeşti, de plăcere, o carte, sau să asculţi vreun preclasic – s-a dus! Potenţialul cititor e hăituit de grija zilei de mâine; să nu ne facem iluzii: cititorul de azi e, în cea mai mare parte, „de profesie“: cronicari literar, profesori, studenţi la litere. Nici chiar redactorii editurilor nu citesc tot ce publică! Cât despre timpul autorilor – rămâne valabil, pentru mulţi dintre ei, conceptul Desantiştilor (parcă): scriitori de duminecă (îmi vine în minte, acum, din lecturile adolescenţei, un amănunt al biografiei lui Jack London: vindea subiecte de roman, pe care nu avea el timp să le scrie, pentru a mai câştiga un ban!). Presa literară (şi nu numai; ba chiar mai mult cotidienele, cu ritmul lor de apariţie) ar avea un rol de jucat. Dar după ce-şi vor fi rezolvat propriul lor statut. Există încă prea puţine publicaţii literare de ţinută, inclusiv ţinuta grafică, inclusiv hârtia de proastă calitate, inclusiv difuzarea în ţară – la care să te încumeţi să publici. Vrem nu vrem, trăim într-o societate de consum, acum: priviţi revistele mondene, tipărite pe hârtie cretată, priviţi fiţuicile „de literatură, artă, cultură“ tipărite, fad, pe hârtie ieftină de ziar. Puneţi-le alături, oferiţi chiar gratuit revista de literatură: va fi mai degrabă dată la o parte şi se vor da bani (nu puţini!) pe revista de modă. Dar: criza trece, proza scurtă rămâne. Ba chiar, cred eu, vremea prozei scurte abia urmează! (Vezi ultimul număr, 12/2008, al revistei Apostrof!)

Péter DEMÉNY
Dragă Alexandru Vlad şi Kocsis Francisko!
Ancheta Dvs. a picat „la ţanc”: din diverse motive care nu sînt de divulgat aici şi acum, în ultimul timp mă tot preocupă întrebările pe care le-aţi lansat. Încerc să răspund printr-un minieseu în care sper să pot formula gîndurile mele în aşa fel încît ele să fie răspunsuri date revistei Vatra. Dar de ce scriu „minieseu”, de ce nu „eseu”, pur şi simplu? Care este diferenţa între unul şi celălalt?

42

starea prozei scurte
lui Mircea Cărtărescu, Zaraza, văd cum o „întîmplare tristă” şi frumoasă „rulează” în faţa cititorului, aşa cum nici nuvela lui Radu Aldulescu, Io te-am iubit cu disperare, publicată în numărul 49 din 2008 al revistei 22, nu se îndepărtează prea mult de ceea ce înseamnă Bucureştiul, frigul, amintirile, speranţele şi iubirea unui bărbat aflat între două vîrste. Vă salut cu disperare şi prietenie.

Montaigne n-a scris minieseuri, dacă e să le comparăm cu Mitul lui Sisif sau cu Omul revoltat, de exemplu? Pe de altă parte, dacă un text este liber, jucăuş, degrabă lăsător de reguli şi bine scris, dar nu ficţiune „pursînge”, dar aproape totuşi de ea, nu este el eseu – şi cu asta basta? Dacă un text este proză, pe cine mai interesează dacă e „scurtă” sau „lungă”? În literatură, totul depinde de nivelul creaţiei, toate celelalte considerente fiind secundare. Şi totuşi, nu e atît de simplu. În literatura română contemporană, ca şi în cea maghiară, de altfel, se pare că există o aşteptare, o poftă de „roman”. Sau e mai bine să ne exprimăm altfel: o dorinţă de „un volum–un text”. Poate greşesc, dar mi se pare că cei care scriu recenzii sărbătoresc mai ales (adică aproape exclusiv) volumele de acest fel. Care au fost cărţile ce au primit „magna cum laude” din partea criticilor? Uşa interzisă, Cruciada copiilor, Degete mici, Teodosie cel mic, Exuvii, Simion liftnicul, Orbitor etc. – am enumerat titluri la întîmplare, dar nu cred că sînt argumente care mă pot convinge că am greşit în tipul aşteptărilor. Canonul de mulţi construit şi de mulţi lătrat are la vîrf creaţii de acest fel. Citesc în mod regulat revistele literare româneşti şi nu am prea întîlnit articole despre „proză scurtă” care au rămas în canon. (În treacăt fie zis, mă includ în tagma „canonicilor romaneşti”: dacă am scris, am scris despre Cruciada…, despre Exuvii, despre Caiet de desen, despre Simion… sau despre Craii…) Mai sus, am făcut o comparaţie între literatura română şi cea maghiară; o paralelă adevărată, reală, credibilă pînă la un punct. Scriu asta pentru că unul dintre cele mai mari succese „canonice” a fost Zona Sinistra de Ádám Bodor (1992), al cărui subtitlu este: Capitolele unui roman şi pentru că unul dintre „monştrii sacri” ai literaturii maghiare contemporane este Miklós Mészöly, a cărui operă se bazează mereu pe figuri eliptice, pe condensarea, pe „strîngerea” frazelor, pe o economie ce aminteşte de poezie – adică exact pe ceea ce fac scrieri atît de frumos tensionate, precum Bătrînul şi marea sau Ursul, nuvele?, mici romane? pe care le enumeraţi şi Dvs. Vreau să spun că unii scriitori (printre care trebuie să-l amintim neapărat pe Sándor Tar sau pe László Darvasi) au reuşit să spargă canonul, chiar dacă am considera cartea lui Bodor, cu mult umor, fireşte, un „şiretlic literar”: un roman la limita romanului. Dar poate fi spart canonul fără ca el însuşi săşi dorească, să se aştepte la demolare? Nu cred că excelarea generaţiei ’80 s-ar fi datorat numai faptului că „debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile.” Cred că această reuşită se datorează şi faptului că o mulţime de lucruri nu se puteau spune întrun fel, dar ele trebuiau totuşi spuse cumva – şi nuvela s-a oferit de la sine prin tensiunea şi densitatea sa. Cu precauţiile necesare, desigur, aş vrea să formulez o ipoteză. Mi se pare că scriitorii de astăzi (cu excepţiile de rigoare) sînt atraşi mai ales de o formulă de text pe care o putem numi, apud Nicolae Manolescu, „corintică”. O formulă mai aproape de areferenţialitate, de oniric şi de exotism lingvistic decît de referenţialitate, de picaresc, de „viaţă brută”. Or, clasicii pe care îi amintiţi (Negruzzi, Sadoveanu, Slavici, Caragiale nuvelistul) au avut o viziune „realistă” (termenul fiind folosit aici cum grano salis). Dacă mă gîndesc la una dintre cele mai frumoase proze scurte ale

Radu ŢUCULESCU Care criză, domnii mei?
Criză înseamnă modificare gravă şi subită, neaşteptată, care se produce în ordinea normală a lucrurilor. Ca sinonime avem: recesiune, acces, atac, paroxism... Să fim serioşi. Nu există o „criză” a prozei scurte , nici a romanului ori a poeziei.... Sau: de cînd lumea, periodic se „descoperă” cîte o criză a romanului, a prozei scurte, a poeziei, a traducerilor etc... Cine are curiozitatea, poate consulta revistele literare de-a lungul vremurilor... Va vedea (citi) repetarea, aproape ciclică, a acestor „subiecte”... Alt soi de criză ne paşte pe noi toţi, dar despre ea măcar acum să nu vorbim. Afirmaţia „totalitară” a lui I. Simuţ, aceea cu moartea (brrr..) prozei scurte, e macabro-hilară. Simuţ e critic iar criticul e şi el om şi, ca orice om, are şi el arăturile sale. Păi, volumele de povestiri ale lui Marquez se vînd super-bine iar dacă mîine s-ar publica un volumaş cu proze scurte de Salinger, s-ar vinde într-o zi mii de exemplare. Sînt încă multe alte exemple, trebuie puţin timp de gîndire ca să le afli... Avem o... criză de informaţie. Nu prea ştim ce se publică nici măcar la noi, darămite dincolo de graniţe. Oare în China o fi murit proza scurtă, ori în Japonia ori în America Latină? În ultimii patru ani, la noi s-au publicat patru antologii de proză scurtă. Atîta ştiu eu, precis informaţia e lacunară. Două la Bucureşti, pe tema bunicilor şi a eroticului, şi două la Cluj. Şi, desigur, s-au tipărit şi volume de autor. Evident, acum e mai „la modă” să scrii roman. E de bon ton! Îmi amintesc de un recent dialog de-al meu purtat cu un confrate. În toiul discuţiei, la un moment dat l-am numit pe interlocutor prozator şi, spre stupoarea mea, fu brusc ofensat, replicîndu-mi (pe-un ton de pisoi călcat pe coadă) cum că el nu e prozator, el este romancier! Miam cerut scuze pentru jignirea adusă. Mă aşteptam chiar să mă înjure, să-mi zică: prozatoare-i mă-ta! Cea mai recentă carte a lui Peter Handke e o povestire de 620 de pagini! Încă nu îndrăzneşte, bag de seamă, să se considere romancier. Sînt momente în viaţa unui scriitor cînd simte că se exprimă mai bine în roman, altele cînd simte că se exprimă mai bine în proză scurtă. Depinde şi de subiect. La mine, tema este cea care impune forma, ca şi în muzică. Nu există competiţie între proza scurtă şi roman. Există competiţie doar în ceea ce priveşte calitatea. Prefer, oricînd, să (re)citesc O mie şi una de nopţi ori Cărţile junglei decît...Mă abţin a da exemple concrete.

starea prozei scurte
Mie mi-au fost cenzurate proze scurte şi din reviste, chiar din Vatra, din Echinox ori Steaua. Din volumul de proză scurtă Portrete în mişcare, în schimb, mi-au fost scoase aproape jumătate din textele care...apăruseră prin reviste. Şi eu am publicat, întîi, două volume de proză scurtă, abia apoi am publicat primul roman (Vînzătorul de aripi) la care „croşetam” încă din facultate. Pe urmă, romanul Ora păianjenului mi-a fost „croşetat” de cenzură. Nu se admitea ca într-o societate multilateral dezvoltată să vieţuiască un personaj atît de negativ precum Miş Dron, eroul romanului meu. Dar e o altă poveste, care nu are de a face cu „criza” genului scurt... Întotdeauna se vor scrie şi sonate, preludii ori valsuri, nu doar simfonii şi oratorii. Iar eu voi asculta, întotdeauna cu bucurie şi sonate şi valsuri şi simfonii, dacă nu-mi vor zgîria auzul. Ori chiar îmi voi şterge vioara de praf şi voi încerca să le cînt, cu toate crizele ăstea năuce care ne înspăimîntă şi ne ameninţă echilibrul, şi aşa destul de fragil, al vieţii noastre de zi cu zi.

43

Iulian BOLDEA
Proza scurtă – complexe, iluzii, speranţe
E prea limpede că interesul pentru proza scurtă a scăzut, după 1989, la cote alarmante. Nu se mai poartă? Sa demodat genul? E firesc să fie aşa? E nefiresc? Dacă în perioada interbelică existau voci critice care se întrebau retoric De ce nu avem roman?, acum ne-am putea întreba, la fel de retoric, De ce nu avem proză scurtă?, în condiţiile unei tradiţii suficient de solide a genului scurt, de la I.L. Caragiale la Nicolae Velea, să zicem. Un lucru e cert; şi anume acela că, de fapt, succesul sau involuţia unei specii literare sunt date, în mare măsură, de gustul public. Orizontul de aşteptare al cititorilor e cel care stabileşte cota de piaţă a unui gen literar, şansele sale de reuşită sau de eşec. Au existat specii marginale (romanul, chiar), care, mai apoi, au ocupat prim-planul scenei literaturii, după cum alte specii aflate illo tempore la apogeu s-au perimat, şi-au pierdut strălucirea şi marja de seducţie. La fel s-a întâmplat, pesemne, la noi după 1989 cu proza scurtă. Dezinteresul cititorilor, indiferenţa criticii, rezervele prozatorilor înşişi, care au avut ambiţia mai degrabă de a crea vaste panorame epice decât să mizeze pe miniaturalul narativ, toate acestea au dus la devalorizarea genului scurt. Sper ca pe termen scurt. Aceasta pentru că am credinţa că resursele acestui tip de proză sunt departe de a fi fost epuizate. Fluiditatea narativă, dinamismul, execuţia unor portrete succinte sau redarea unor întâmplări – toate acestea au mai mulţi sorţi de reuşită, cred eu, în perimetrul unei schiţe, al unei nuvele sau povestiri. Pe de altă parte, e un truism faptul că proza scurtă de acum, proză de nuanţă postmodernă, are o cu totul altă structură, finalitate epică şi alte strategii narative decât proza scurtă interbelică, de pildă. Apelul la resursele relativizante ale ironiei, recursul

la spiritul parodic sau ludic, toate acestea, laolaltă cu luciditatea naratorului, care îşi priveşte propria creaţie cu detaşare şi disponibilitate, reprezintă elemente de certă noutate în cadrul prozei scurte româneşti de astăzi. Impactul prozei scurte asupra literaturii române este incontestabil. Mai întâi, în cadrul operei unui scriitor precum Rebreanu, proza scurtă nu poate fi considerată doar sub aspectul unui şantier preliminar în vederea pregătirii viitoarelor mari construcţii romaneşti, deşi o astfel de abordare nu e cu totul eronată. Proza scurtă a lui Rebreanu conţine suficiente calităţi estetice, suficiente atuuri tematice şi de structură epică pentru a fi studiată şi valorizată independent de romane, într-un demers care să-i analizeze în întregime resursele şi potenţialităţile narative. La fel, în cazul lui Marin Preda. Întâlnirea din pământuri, volumul de debut al prozatorului are o importanţă indiscutabilă în destinul ulterior al prozatorului. În acelaşi timp, e greu de spus care sunt mecanismele psihologice şi artistice care îl îndeamnă pe un scriitor să recurgă la un gen sau altul. De ce nu a mai scris Rebreanu proză scurtă după apariţia marilor sale romane, în timp ce I.L.Caragiale s-a lăsat întreaga sa viaţă fascinat de resursele speciilor literare epice de anvergură mai restrânsă dar, poate, capabile întro mai mare măsură să surprindă dinamica vieţii cotidiene, gesticulaţia zilnică a oamenilor, banalul de fiecare zi? Nu ştiu dacă se poate proclama, prea apodictic, moartea „prozei scurte”. Eu cred, dimpotrivă, că acest gen al epicii, concentrat şi lapidar, sintetic şi totodată percutant, îşi va găsi, în propria mobilitate discursivă şi structurală, suficiente resurse pentru a supravieţui, pentru a se adapta noilor realităţi şi provocări ce pândesc orizontul literaturii, mentalităţile şi umanitatea însăşi. Mie îmi pare, chiar, că proza scurtă e cu mult mai adecvată civilizaţiei şi culturii moderne, descentrate şi trepidante, de un dinamism inepuizabil ce poate fi radiografiat, în detaliile lui semnificative, prin beneficiul observaţiei alerte şi al notaţiei acute de care dispun speciile literare ale genului scurt. Rămâne doar ca prozatorii să fie ei înşişi convinşi de acest lucru, pentru a se reîntoarce la o astfel de modalitate de a înregistra datele realului, cu instrumente şi strategii narative suple, apte să redea fluctuaţiile cotidianului şi meandrele fluxului interior al conştiinţei. În acest fel, cititorii ar putea fi din nou captivaţi de schiţe, nuvele sau povestiri care să le redea încrederea în genul scurt al prozei, ca într-o modalitate succintă şi eficientă de relevare a avatarurilor umanului. Unul dintre scriitorii români de azi care nu au abandonat proza scurtă, rămânând fidel strategiilor şi finalităţilor sale este Răzvan Petrescu, autorul mai multor volume de proza scurtă, asupra creaţiei căruia voi insista puţin. „Creaţia” şi „analiza” sunt factorii care concură, în măsură egală, la obţinerea efectului epic, nuanţa şi ansamblul, senzaţia vibratilă şi ideaţia cu tăietură precisă fiind la fel de sigur manevrate de un prozator total dezinhibat, pentru care detaşarea subtil-sarcastică şi implicarea vag afectivă nu sunt decât două moduri consubstanţiale de a privi realitatea. De altfel, în prozele scurte ale lui Răzvan Petrescu gravitatea şi umorul sunt dificil de disociat, greu de pus în antiteză. Gustul pentru tragicomic şi predilecţia pentru confesiune reprezintă modalităţile narative apte să transcrie realitatea în cele

44

starea prozei scurte
Doina JELA De ce un hamburger?
De ce nu o tartină cu caviar? Nu cred că veţi găsi mulţi români îngrijoraţi de o eventuală criză a prozei scurte. Conform principiului că din mult se poate face puţin, şi numai din puţin nu se poate face mult, în perioadele când romanului îi merge bine, toată lumea e mai liniştită. Şi este evident că după boom-ul creat acum câţiva ani de campania editurii Polirom, urmată imediat de mai toate editurile importante, nu avem motive să ne plângem că prozei româneşti îi merge prost. Editorii îşi scot în faţă autorii români descoperiţi de ei şi încearcă din răsputeri să-i seducă şi să-i aducă în propriul portofoliu pe cei descoperiţi de alţii. Asta după ce, cu nici zece ani în urmă, mai uşor trecea cămila prin urechile acului decât un prozator român, fie el şi dotat cu un referat de lectură demn de toată invidia. Fireşte, în afara cazului când manuscrisul era adus direct de sponsor...Acesta este un lucru extraordinar de bun. Nici o cultură nu trăieşte doar din traduceri, iar proza românească de azi e suficient de bună ca să se poate trece la exportul ei pe scară mult mai largă. Dacă putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase? Oricând, dar de ce un hamburgher, pentru Dumnezeu? De ce nu o tartină cu caviar? Sau o bomboană Rafaello (puteţi tăia, dacă nu aveţi voie să faceţi publicitate!!!). La noi, şi probabil şi-n alte părţi, există prejudecata că proza scurtă este un exerciţiu pentru roman. Prestigiul cantităţii, al volumului mare. Tarele foametei? Să fii sigur că-ţi umpli stomacul, respectiv raftul bibliotecii? Poate ceva din toate astea, dar dacă ne uităm cu atenţie, un roman bun este o juxtapunere, sau o arhitectură savantă, ingenioasă, de proze scurte. Vreau să spun că un roman cu imperfecţiuni, cum sunt, totuşi, majoritatea dintre ele, permite autorului lui ceea ce proza scurtă nu-i permite, să mai şi fuşărească un paragraf, din loc în loc şi câteodată pagini întregi. Întâlneşti în romane pagini întregi ilizibile. Nu spun la care romane mă gândesc, că ştiţi şi dvs. Nu se poate aşa ceva în proza scurtă. Proza scurtă, - mai suportaţi o banalitate? - presupune concentrare şi tensiune, e ca un resort presat. Miniatura faţă de marea frescă. Pe o pânză de patru pe doi de la sfârşitul secolului 19 o să găseşti şi suprafeţe moarte, pur şi simplu. Sunt un prilej să-ţi tragi sufletul, sau după caz, să cârteşti. Ansamblul contează. În proza scurtă nu se poate. În roman nu bibileşti fiecare paragraf, frază, în proza scurtă nu ai voie să uiţi asta. Nu ştiu cum se poate argumenta ideea morţii genului scurt, în general, şi nici măcar a ieşirii sale din „modă”. Dar probabil că se poate. Ce mi se pare evident, dimpotrivă, este că proza scurtă presupune mai multe competenţe de lectură decât romanul. În roman găseşti de toate pentru toţi: politică, jurnalism, can-can, actualitate, istorie, dialoguri, descriere, război. (Mai ţineţi minte alternativa: de dragoste sau de război? Sau de aventuri?)

mai infime detalii ale ei. Confesiunea, relatarea subiectivă exprimă una din mărcile esenţiale de singularizare a discursului epic, dar şi a limbajului personajelor. Meritul autorului constă mai cu seamă în siguranţa conturării unor destine cât se poate de credibile, de verosimile. Fizionomia ontică a personajelor iese în relief, în bună măsură, prin recursul la propriul lor limbaj. Lumea exterioară este transferată în conştiinţă, translaţia în imaginar jucând rolul unei modalităţi purificatoare. Accentele tematice ale volumului se situează şi ele în perimetrul unei riguroase voinţe de autenticitate. Vocaţia verosimilului, tentaţia transcrierii exhaustive, „fără rest”, a realului, în tot polimorfismul lui, mi se par a fi imperative care prezidează prozele acestui volum. Respiraţia epică amplă îi permite, de altfel, autorului, să exploreze medii dintre cele mai diverse, descrise cu minuţie a detaliului relevant, spaţii policrome, aflate la limita dintre real şi fabulos. Fluenţa discursului narativ, limpezimea frazei, predilecţia pentru detaliu şi pentru cromatica bogată, deschiderea spre un tip discursiv de notabilă amploare ideatică – sunt mărcile stilistice ale acestui volum, după cum ratarea, sentimentul frustrării, al angoasei, iubirea – cel mai adesea devoratoare şi mutilantă – reprezintă relieful său tematic. Între imaginar şi real, între confesiunea netrucată, eliberată de iluzii şi transcrierea unui real demonizat, Răzvan Petrescu este – după cum notează criticul Mircea Martin – „din categoria acelor autori rari pentru care scrisul este bucurie şi disperare în egală măsură, care se schimbă şi se descoperă pe sine scriind”. Această vocaţie a absorbţiei realităţii în text care este nota distinctivă a prozei scurte optzeciste determină, probabil, şi opţiunea acestor prozatori pentru o poetică a fragmentului şi elipsei prin care cotidianul banal e transpus într-o grilă a discontinuului şi aleatoriului. De aici pregnanţa cu care autorii de proză scurtă din ultimele generaţii surprind chipuri, gesturi, destine, din câteva linii narative, în tuşe rapide, dense, concentrate. Desigur, interesul pentru proza scurtă ar putea să reapară (şi eu sunt convins de asta), după cum, în măsura în care scriitorii şi publicul vor regăsi gustul schiţei şi al povestirii, vom putea reevalua şansele acestor specii literare de a-şi reasuma mizele, finalităţile şi atuurile proprii, în contextul unei literaturi ce începe să-şi piardă, încet-încet, iluziile şi, în acelaşi ritm, complexele.

starea prozei scurte
Cititorul specializat de proză scurtă este infinit mai răbdător decât cititorul de romane, mi se pare evident. Proza lui Borges care prelucrează abia netezind asperităţile minunata poveste persană cu moartea care-l aşteaptă pe grădinar la Ispahan, cum s-ar putea ea perima? Cum s-ar putea perima Sfârşitul jocului al lui Cortazar? Sau Cum încărunţeşte o blondă, a Adrianei Bittel? Sau Manualul întâmplărilor? Decât că la noi, competiţia există probabil, fiindcă tot ce e mare, vrea să fie şi mai mare (am citat, vă amintesc, din Cantemir), de aceea am şi făcut Casa Poporului, de aceea visăm la Catedrala Mântuirii Neamului, la un roman suficient de voluminos cât să ne aducă premiul Nobel. (Un turist îmi semnala obsesia ghizilor noştri care îşi încep fiecare prezentare cu cel mai... din lume.) Măsuri de încurajare a genului? Oricare este binevenită, s-a văzut cât de puţin i-a trebuit cinematografiei române să înflorească şi încă o dată, prozei autohtone, în general. Până şi blocarea altor căi, cum a fost dificultatea debutului în roman pentru optzecişti, s-a dovedit benefică. Cât priveşte antologiile tematice pe care le propuneţi, succesul lor mi se pare sigur, gândiţi-vă că au şi apărut câteva asemenea cărţi. Au apărut deja antologii cu copiii în Epoca de aur, cu dragostea la prima vedere etc. Cred că proiectul acesta corespunde unei aşteptări reale a publicului de azi şi unei trăsături a lui uşor de constatat: graba, nerăbdarea, curiozitatea de scurtă durată, mobilitatea, plictiseala, tendinţa de a zapa. Să-ţi poţi face o idee într-o singură carte de cum scriu şapte-opt- zece scriitori este tentant şi succesul unor proiecte ca acestea o dovedeşte. Şi pentru nerăbdarea lor de a zapa, e mai uşor să scrie la comandă o proză de 15-20 de pagini, decât o carte întreagă, din proprie iniţiativă. Toată problema e să ne mai rămână timp de citit. Proză scurtă, vreau să zic, fiindcă romane putem citi şi pe scara avionului.

45

Andrei ZANCA Răbdarea timpului
Impunerea şi evoluţia prozei scurte ţine şi nu ţine de un anume context temporal, istoric. Ţine, fiindcă necesită totuşi un context în care timpul să aibă răbdare cu oamenii; o anume aşezare, o anume decantare socialistorică durabilă, care-i poate favoriza ivirea. Şi nu ţine, fiindcă talentul genuin nu cunoaşte acest lucru, el fiind cel ce instituie... răbdarea timpului. Cred însă că proza scurtă, în genere, reclamă o anume rafinare a gustului şi vizează aşadar un anume public, destul de restrâns, un public care resimte nevoia „delectării” cu toate subtilităţile, rafinamentele, implicaţiile, pe care le presupune acest gen, cu reverberaţia reciprocă a continuelor sinapse ale contextului simbolic, cu putinţa de-gustării „golurilor” întreţeserii textuale, ale „pauzelor” semnificative, precum şi a subtilei geometrizări întru balansul fragil al unui anume echilibru, inerent genului. E drept însă că şi rolul criticii literare are o pondere

imensă aici. Să ne aducem aminte doar de pilduitoarea „modă” impusă în State, începînd cu Ambroise Bierce, Mark Twain şi continuînd cu adevărata Şcoală a lui Sherwood Anderson, căruia i-au urmat Dashiel Hammet, Hemingway, Scott Fitzgerald, Faulkner, culminînd cu Salinger, spre a menţiona doar unele vîrfuri. Critica literară a vremii a declanşat o adevărată „corridă” în impunerea acestor proze scurte, în cultivarea gustului public pentru ea, prin care trebuia să treacă fiecare viitor romancier, ca prin furcile caudine. Şi a făcut lucrul acesta concentrânduse, graţie unui limbaj răspicat, direct, simplu, asupra dezvăluirii semnificaţiilor textuale, fără nici o implicaţie ori evidenţiere „personală”, cât mai „neutru”, vizând în finalitate publicul, impunând şi cultivând astfel cu rafinament gustul acestuia pentru acest gen. Însă toate acestea sunt discutabile, fiindcă, în fond, totul se înfiripă din deplina singurătate a artistului, este rezultatul harului acestuia; un creator care, în autenticitatea demersului său, nu se lasă influenţat de mode, ci ascultă doar chemarea, vocea aceea lăuntrică: îmi pare că aud şi acum... nu este revelatoare în acest sens această celebră „spusă” a lui Creangă? Lucrul decisiv însă mi se pare a fi următorul: proza scurtă necesită o anume disciplină, o anume acuitate şi concentrare, un anume simţ al ritmului, o anume subtilă regizare, extrem de camuflată în perimetrul textual (fiecare creaţie, demnă de acest nume, a oricărui gen, implică o anume conformaţie grafică a operei, i se poate desprinde conturul unei anume grafici pulsânde, vii, extrem de stilizate, ca în desenele chineze ori japoneze, unde cele „omise”, sugerate, constituie esenţa). Este genul literar care reclamă travaliul cel mai artizanal, cel mai cizelant, cel mai lăuntric (în alchimia subtilă a retortei lăuntrice şi mai ales în prealabil, înainte de actul propriu-zis al scrisului), cel mai abundent în esenţe, cel mai geometrizant, şi de aceea şi cel mai dificil, după părerea mea. Proza scurtă este o poezie savant „deconstruită” .... Însă în cele din urmă nu este, oare, solia mai importantă decât genul literar?

46

starea prozei scurte
Liviu Ioan STOICIU Numai critica literară e de vină…
de Premiile ASPRO (Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România; între timp intrată la conservare, dacă nu dispărută de tot; n-a avut nici măcar un sediu al ei niciodată), unde premiul pentru cartea de proză scurtă era separat de premiul pentru roman. Cartea de nuvele, schiţe, povestiri era nominalizată separat, ceea ce demonstra că pe piaţă erau destule titluri din care să fie numite cinci, de regulă (din care se alegea cartea premiată). Pe alt plan, câţiva ani la rând, după Revoluţie, Dan Silviu Boerescu întocmea antologii din proze scurte apărute în reviste literare, pe gustul lui (eu n-am intrat niciodată în grila lui de evaluare, un motiv în plus să cred că n-am stofă de prozator): de ce s-o fi oprit? De ce nu preia altul acest proiect al antologiilor de proză scurtă apărută în reviste? Fiindcă apar în continuare proze scurte în revistele noastre literare: le-o fi citind cineva? Mai nou, apar antologii cu proze scurte comandate de „alcătuitor” (editor cu pretenţii clientelare, cotizant la o gaşcă literară) pe diferite teme (aceea pe temă erotică a scos mult fum)… Totodată, la concursurile de debut se premiază şi proză scurtă (eu citesc anual zeci de proze scurte la un concurs intitulat „Dimitrie Bolintineanu”, care ar putea fi considerat marginal, dar nu e; aici se premiază şi poezie şi eseu). Într-un fel, proza scurtă e la îndemâna oricui (scrisă intuitiv de începători, sau… profesional de avansaţi) şi e atotprezentă. Din păcate, volumele de proză scurtă originale „de autor”, de la o vreme, au intrat în anonimat, au regimul cărţilor de poezie, au cititori din ce în ce mai puţini, ai impresia. Desigur, eu rămân şi cititor al cărţii de poezie originală, şi de proză scurtă originală (dacă-mi cade în mână o asemenea carte; fiindcă autorii nu mi-o trimit, neconsiderându-mă din branşă). Se cumpără în schimb proza scurtă tradusă, a autorilor străini (e adevărat, a celor de succes, „celebri”; e valabil şi la un autor român de succes, Mircea Cărtărescu). Personal, în proza scurtă găsesc marea cu sarea, în ea detectez esenţa epică. Optzeciştii au dat şi ei lecţii de proză scurtă – dar sămânţa lor estetică (a autobiograficului amestecat cu ficţiunea; nu mai insist pe textualism, pe experimentalismul lui, fără de care literatura română ar fi fost nematurizată) se pare că nu mai rodeşte, urmaşii lor, douămiiştii, sunt obsedaţi numai de romanul de consum (ei au preluat inclusiv reţeta occidentală „de interes exotic”, a homosexualităţii, de pildă; cu atâtea burse literare în străinătate, în curând vom avea şi faliţii noştri, scriitori afiliaţi la comunităţile homosexuale, e la modă, aud). Cine nu ştie că se scrie proză şi se publică ameţitor în Franţa sau SUA? Câţi dintre cei ce publică au şansa să fie receptaţi critic? Proza românească n-are nici măcar statut de curiozitate la export (fireşte, proza scurtă n-are căutare nici tradusă într-o limbă de circulaţie). Ni se repetă azi că noii veniţi în proză au readus pe tapet povestea (aceea a naivităţilor legate de o viaţă personală intimă de doi bani?). Sau că traversăm o perioadă de reaşezare a gustului critic şi că se scrie o proză de tranziţie, fără „bătaie lungă”. Că sunt pe cale de dispariţie „stiliştii” (deşi mijloacele de expresie nu s-au schimbat). E reconsiderată „perioada comunistă”, bătând vântul prin capetele creatoare? Normal ar fi fost să apară

N-ar trebui să intru în această discuţie publică despre „starea prozei scurte”. Fac parte dintre cei care au ratat „proza lungă” (o mai fi cineva care recunoaşte afirmaţia mea, de fapt, să devină credibilă la plural?) – am publicat patru romane şi „n-am avut succes”. Deşi romanele mele au fost receptate critic şi unul dintre ele a fost chiar nominalizat la premiile ASPRO şi ASB… N-a fost să fie. În timp, m-am învăţat minte. În „Cartea zădărniciei”, de mărturisiri (2008), insist chiar pe acest eşec al meu în roman, negăsind o explicaţie. Tot anul trecut am descoperit că a apărut o istorie a prozei contemporane româneşti (semnată de Ioan Holban), cu o listă impresionantă de scriitori, în care eu nu exist… În sfârşit, la sfârşitul anului 2008 am înţeles (stoic de felul meu fiind, resemnat) de ce sunt în această situaţie: N. Manolescu, în Istoria lui critică, atrage atenţia în câteva cuvinte că romanele mele sunt… „ilizibile” (cum romanele mele au fost publicate după Revoluţie, e la mintea cocoşului că N. Manolescu nu le-a citit şi că le-a etichetat „după ureche”; domnia sa a fost după Revoluţie prea ocupat cu politica; de reţinut, interesant, două dintre romanele mele au fost scrise în întregime înainte de Revoluţie, alte două au fost scrise pe jumătate înainte de Revoluţie; las la o parte faptul că Istoria lui N. Manolescu exclude nume de referinţă de prozatori optzecişti, să dau exemplul lor – cu totul pe nedrept, dovadă că nu a citit prozatorii români nici înainte de Revoluţie decât „selectiv”, degeaba vrea să lase senzaţia că a acoperit toată literatura română). Aşa că am hotărât să-mi cam pun în cui „uneltele de prozator” (atâta pagubă). Ce să spun? Am crescut cu proza scurtă a clasicilor noştri şi a clasicilor literaturii universale. Am scris din prima tinereţe proză scurtă (din ce am găsit în manuscris, proze scurte scrise până la 22 de ani, cu titlu de inventar, am publicat în Cartea zădărniciei) şi primul premiu literar l-am primit pentru o proză scurtă (în 1972, la revista… „Vatra”). Am slăbiciune pentru proza fantastică (nu SF) sau magică, de tip sud-american. Scriu şi azi proză scurtă „când mă apucă”, e adevărat, mai rar, dezinteresat cu totul de „starea prozei scurte actuale”. În 2007 am apărut alături de Doina Ruşti şi Horia Gârbea într-o carte intitulată Basme şi poveşti mistice româneşti (la Editura Paralela 45). Am o anumită libertate de a scrie proză scurtă fără miză, fără presiune, ştiind că nimeni nu aşteaptă nimic de la mine şi că eu nu pot fi în competiţie (un concurent potenţial) pentru prozatorii de limbă română care contează. Să fiu iertat că am vorbit despre mine până aici, dar era cazul să o fac pentru eventualul cititor al acestor rânduri, să-mi justific prezenţa între prozatorii de vocaţie (alături de criticii, atoatepricepuţi, subiectivi, deşi citesc pe sărite, conjunctural, pentru a satisface doar orgoliile galeriei) ce răspund la această anchetă, totuşi (sigur, sunt şi poeţi recunoscuţi ca prozatori de performanţă la români, ei vor fi buni de pus în ramă şi aici). Genul „proză scurtă actuală” a fost scos în evidenţă

starea prozei scurte
capodopere legate de această perioadă… Fără trecut, noii veniţi n-ar putea să exploateze decât „după ureche” tragicul regăsit în anii de până în Decembrie 1989. În acest sens, mă mir că optzeciştii nu au dat totul, rememorând profunzimile est-etice ale dictaturii ceauşiste, nu mai departe. Criză a prozei scurte? Criză a poeziei? Nu există decât o criză acută a receptării critice, azi, a cititorului avizat, ea obligă scriitorul slab de înger să facă un pas înapoi în faţa unui gen sau altul literar nevizibil, nevandabil, marginalizat, pe care e mai bine să-l ţină sub capac, dacă tot nu e băgat în seamă (fiindcă el scrie mai departe şi proză scurtă şi poezie, e doar un producător natural)… Numai critica literară de la noi e de vină că proza scurtă nu are „audienţă publică”! Oare? În curând o să vorbim de o minoritate a scriitorilor, cum vorbim de celelalte minorităţi, care o să ceară o discriminare pozitivă? Câtă vreme scriitorul se respectă, va scrie ce va crede el de cuviinţă, nu ceea ce e pe placul unor majorităţi cititoare. Proza scurtă (dusă pe cele mai înalte culmi în limbile civilizate) are steaua ei, la fel şi poezia. 4 ianuarie 2009, Bucureşti

47

Lucian VASILIU Nu cred în crize
Nu cred nici în criza poeziei, nici a teatrului, nici a filmului… Cu atât mai mult a prozei şi, mai ales, a celei… scurte. Sunt doar pretexte de dialog, de dezbatere, de reaşezare în albie. Lucru benefic. Prin anii ‘70 ai secolului trecut revista „Convorbiri literare“ dedica mai multe pagini dezbaterii cu tema „Există o criză a poeziei?“. Criticul literar Daniel Dimitriu (care conducea şi cenaclul literar „Junimea“ de la Casa Pogor – sediul muzeelor literare ieşene) m-a invitat să răspund la „chestiune“. Cred că am dezarmat pe mulţi atunci (probabil şi acum)… Spun răspicat. Nu există o criză a literaturii (generalizez până la urmă: poezia nu poate fi ruptă de proză, în absolut vorbind; ele au plecat la drum, în zorii lumii, ca un discurs unitar). Criza este a administraţiei, a difuzării cărţii şi revistei de cultură, a modului cum sunt protejate drepturile de autor (încercări coerente există, prin COPYRO şi ORDA, după model interbelic englez, scandinav etc.). În criză sunt veleitarii, impostorii, gregarii. Nu e în criză nici poeta Sapho, nici prozatorul Musil. Nici Ion Creangă, nici Matei(u) Caragiale. Ies din modă nonvalorile. Discursurile trainice (unele descoperite în posteritate), cărţile durabile nu sunt purtătoare de modă. Dimpotrivă, aş spune, apar împotriva curentului, curentelor, conjuncturilor facile. Să zicem Céline? Să zicem Petru Cimpoeşu? Mulţi dintre prozatori sunt (au fost) şi poeţi. Să zicem Nicolae Breban, George Bălăiţă, Eugen Uricaru, Mircea Cărtărescu, Ion Mureşan… Eu însumi, cunoscut mai mult graţie volumului de versuri „Mona-Monada“ (Iaşi, „Junimea“, 1981) am publicat şi proză (un microroman, Să

alergăm împreună, tiraj 50.000 de exemplare, în 1986! ; o carte de proză scurtă, Grenade şi îngeri, 2001; o carte de turism cultural, Cambei în China, 2000). Puţini sunt prozatorii pur sânge, să zic, de la Nicolae Velea la ieşeanul Corneliu Ştefanache (cel mai prizat prozator din Moldova de după al doilea război mondial). Printre ieşeni, de pildă, majoritatea scriu (au scris) şi poezie şi proză, de la Mariana Codruţ la Valeriu Stancu şi Liviu Antonesei. Cititorul veritabil are în vedere valoarea. Fie că e vorba despre o piesă de teatru de George Astaloş, despre un poem de Cezar Ivănescu, despre o cronică semnată de Al. Cistelecan, despre o adnotare de istorie literară datorată lui Ion Simuţ, despre o tabletă culturală cu parafa lui Andrei Pleşu, despre un interviu asumat de Ovidiu Şimonca sau Călin Ciobotari, despre o traducere de Andrei Ionescu, despre o prezentare ludică a lui Alex Ştefănescu, despre un roman confesiv datorat poetei Aura Christi, despre o cronică sportivă a lui Fănuş Neagu de altădată… Matei Vişniec scria, recent, în „Ziarul de duminică“, preluând date din publicaţia „Lire“, că în Franţa apar în fiecare toamnă (atenţie: toamnă!, doar…) circa 800 de romane noi. Supraabundenţă editorială. Cât putem scrie? Cât putem citi? Dar difuzorul?... În Franţa, zice Matei Vişniec, cărţile topite devin cartoane pentru livrare de pizza. Doamne, când mă gândesc la poezia lui François Villon!!! Cel puţin, la Iaşi, Emil Brumaru nu scrie proză (ci un fel de confesiuni lirice), iar versurile lui „topite“ devin cotoare de măr, coaste de înger, pulpe de ciupercă… Modelul capitalist (economia de piaţă) este o goană după bani, care confiscă oamenilor timpul de lectură, spune scriitorul francez Fréderic Beigbeder, citat de rădăuţeanul Matei. Suntem conduşi de oameni care nu citesc sau de oameni care doar privesc la televizor şi citesc doar ziare?!?!?! Recent, între alte semnificative antologii de proză scurtă (la Iaşi, de pildă, cea apărută de editura „Cronica“), a apărut şi Repetiţie fără orchestră – Proză românească din mileniul trei. Cartea cuprinde de toate, nume consacrate şi promisiuni (zice Mircea Petean, în tandem cu Horia Gârbea). O alta se numeşte Farse, lacrimi şi o găleată de sânge, apărută la editura „Limes“, 2008. Aşteptăm şi altele, la Chişinău sau Timişoara! Cititorii specializaţi acum, la început de secol XXI, rămân doar universitarii, profesorii (de toate gradele). Sau ar trebui să fie (vezi trâmbiţata reformă din învăţământ, dar vai de spiritul multora dintre dascălii noştri, cu gândul, uneori, doar la chiul şi buzunare!)… Pe de altă parte nu pot să nu constat un MIRACOL: apariţia, în ultimii ani a unui număr impresionant de critici literari tineri, din Cluj, Sibiu, Craiova, Bacău, Chişinău, Bălţi (Republica Moldova), Cernăuţi (Republica Ucraina)… E un semn tonifiant pentru limba şi literatura noastră, pentru cultura română în context european (şi nu numai). Tinerii critici (mulţi dintre ei dascăli la universităţi) sunt instruiţi, devotaţi, mai puţin conjuncturali decât generaţiile anterioare… Îi citesc, îi cultiv, îi admir. Nu dau nici un nume, deşi ar trebui să umplu o coloană cu nume semnificative… Presa literară actuală este, de asemenea, un

48

starea prozei scurte
Constantin ARCU
Proza scurtă pare să fi intrat într-un con de umbră
Despre o criză a prozei scurte se poate discuta numai referindu-ne la o anumită perioadă în care acest gen ar fi fost bine articulat. Exceptând mo(nu)mentul fast Caragiale, ne-am putea raporta la perioada interbelică (volumele de povestiri semnate de Sadoveanu, parte dintre ele înaintea primului război mondial, nuvelele şi schiţele lui Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu , Pavel Dan – Urcan bătrânul, un volum de nuvele tradus mai târziu în Franţa, Gib. I. Mihăescu – La „Grandiflora” şi volumul Nuvele) ori, mai încoace, la proza din deceniile şase şi şapte ale secolului XX (Marin Preda, Eugen Barbu, Mircea Eliade, Al. Ivasiuc, Fănuş Neagu, Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu, D. R. Popescu ş.a.). Distanţele în timp sunt însă foarte mari, condiţiile sociale şi gustul estetic s-au schimbat, încât am serioase îndoieli cu privire la utilitatea unui asemenea demers. Cred că e mai nimerit să mă refer la perioada anilor ’80, ceva mai apropiată în timp şi pe care o cunosc relativ bine. Şi chiar dacă n-am urmărit continuu şi sistematic evoluţia genului scurt al prozei, aş îndrăzni să pun un diagnostic la modul empiric. Într-adevăr, cred că proza scurtă românească este în suferinţă în vremea din urmă. Prin anii ’80, situaţia era alta. Proza scurtă însemna o primă treaptă în devenirea unui prozator. Devenise o modă ca prozatorii să pătrundă în literatură cu volume colective (vezi, bunăoară, Debut ’86, Edit. Cartea Românească, Buc., 1986 sau debuturile de la Albatros). Se pare că iniţiativa a aparţinut criticului şi istoricului literar Ov. S. Crohmălniceanu, mentorul cenaclului „Junimea”, care a lansat pe piaţa literară antologia Desant ’83. Antologia cuprindea texte semnate de scriitori care debutaseră deja cu volume personale (Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Gh. Crăciun, I. B. Lefter, C. Stan ori Sorin Preda), precum şi texte aparţinând unor debutanţi (Gh. Iova, Cristian Teodorescu, Nicolae Iliescu, George Cuşnarencu, Gh. Ene, Hanibal Stănciulescu, Marius Bădiţescu şi Emil Paraschivoiu). Acesta a fost momentul unei reale revigorări a prozei scurte. Cititorii descoperă dintr-o dată altceva: ironia, livrescul, simţul parodic şi celelalte trucuri textualiste. Critica literară nu rămâne indiferentă, chiar dacă pe alocuri este contestatară. În paralel, şi unele reviste literare au pus umărul contribuind la revirimentul prozei scurte. Eu însumi am debutat în revistă în acelaşi mod. Prin primăvara anului 1981, Liviu Antonesei mi-a cerut o proza scurtă pentru un grupaj în pregătire. Grupajul a apărut în nr. 7-8 /1981 al revistei ieşene „Opinia studenţească” sub genericul „proza scurtă astăzi”. În „expunerea de motive”, dacă pot să mă exprim astfel, redacţia revistei se referea la „interesul tot mai accentuat acordat prozei scurte (schiţă, povestire, nuvelă) de tinerii prozatori – dar şi de unii dintre acei trecuţi de pragul maturităţii...”. Întreprinderea se justifica prin „relativa absenţă a acestui gen în paginile revistelor

MIRACOL (dacă ne-am referi comparativ la anii ’50 sau chiar la anii ’80 ai secolului trecut…)! Felicit cotidianele (nu cotidienele, cum incorect se mai spune!) pentru necesarele şi admirabilele suplimente de cultură (după modelul interbelic).

Când mă gândesc la Mihail Kogălniceanu (la paşoptişti, în general; şi mă gândesc deseori), la programul revistei „Dacia literară“ (Iaşi, 1840!), la începutul de roman Tainele inimei (din păcate nefinalizat sau, altfel spus, încheiat, peste decenii, de… Cristian Teodorescu), îmi tresaltă inima de bucurie! Sunt fericit că am ce citi în limba română. Fie roman, fie nuvelă, fie schiţă… De cea mai bună calitate. De la Costache Negruzzi la Costache Olăreanu („târgoviştenii“, minunaţii!). De la Hortensia Papadat-Bengescu la Ana Blandiana. De la Ioan Slavici la Bujor Nedelcovici. De la Ion Creangă la Ioan Groşan. De la Felix Aderca la Radu Cosaşu. De la Henriette Yvonne Stahl la Gabriela Adameşteanu… Şi când mă gândesc şi la prietenii, congenerii, comilitonii de cenaclul „Junimea“ (anii ’70, în Podul Universităţii din Bucureşti, cu Ov. S. Crohmălniceanu), respectiv la prozatorii plecaţi la Domnul, precum Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Ioan Lăcustă… Explozia de proză vizibilă, publicată coerent de editura „Polirom“ e un semn de maturitate a unei culturi. Începuturilor („traducţiunile nu fac o literatură“), prelungirilor paşoptiste în junimism, excelenţelor din perioada interbelică (Sadoveanu, Rebreanu şi mulţi alţii) le-au răspuns, „prozaic“ postbelicii (de la Petru Dumitriu la Marin Preda), optzeciştii în chip special şi, mai recent, junii autori (care mai de care mai interesant, de la proza exotică la cea psihologică, de la cea socială la cea erotică). Este diversitate şi calitate. Avem un cuvânt de spus, din ce în ce mai vizibil şi la nivel european (târguri de cărţi, edituri, traduceri, prezenţe consistente). Nu sunt triumfalist, ci lucid.

Concursurile, festivalurile sunt binevenite. În cât mai multe localităţi. De la Bistriţa la Tecuci. Important e să nu recădem în „Cântarea României“, cea dirijată, conjuncturală, diluată… Bine venite sunt şi antologiile. De toate felurile. Ca şi dicţionarele şi istoriile literare. De bun augur demersurile semnate de Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Alex Ştefănescu, Marian Popa, Cornel Ungureanu, Mihai Cimpoi, Ioan Holban, Ion Pop, Marian Mincu, Nicolae Manolescu şi câţi alţi frumoşi cărturari ai lumii contemporane… Aferim!

starea prozei scurte
literare unde, cu excepţii ce ţin de un fel de apostolat asumat cu obstinaţie şi orgoliu („Vatra”, suplimentul literar al „Scânteii tineretului”, câteodată „Amfiteatru”, „Viaţa Românească” şi „Echinox” sau „Forum studenţesc”) se preferă tipărirea fragmentelor de roman, practică prea puţin profitabilă (în ordine pur spirituală!) tuturor celor interesaţi: autori, reviste, public.” Sumarul acelui număr de revistă includea autori ce practicau diverse stiluri şi utilizau procedee narative diferite, iar din punct de vedere geografic autorii selectaţi erau „bine distribuiţi pe harta spirituală a ţării” (Iaşi, Bucureşti, Cluj, Timişoara sau Craiova). Unul debutase deja în volum (Mircea Nedelciu), alţii urmau să debuteze (Gh. Crăciun şi Nicolae Iliescu), ceilalţi însă erau la începuturile „meseriei” (Constantin Arcu, Ovidiu Bufnilă, Dorin Spineanu, Ghedeon Mihalache, Romulus Nicolae ş.a.). Era o vreme când proza scurtă se afla pe val, dacă putem spune astfel. Reţin că în anii ce au urmat am citit un volum de povestiri de o ascuţită sensibilitate semnat de Dumitru Augustin Doman (nu-mi mai amintesc titlul, mi la împrumutat cineva), precum şi mai multe volume de proze aparţinând lui Bedros Horasangian (Închiderea ediţiei, Curcubeul de la miezul nopţii şi Portocala de adio). După 1989 interesul pentru genul scurt a început să scadă. Deşi merită evidenţiată iniţiativa criticului literar Dan-Silviu Boerescu de a publica la Editura Allfa antologii anuale de proză scurtă cuprinzând cele mai bune povestiri (Chef cu femei urâte – 1997, Iubiri subversive şi Plaja nudiştilor – 1998, Don Quijote, prostituata şi alte personaje în 1999). Nu ştiu exact, se pare că ambiţiosul proiect, inspirat de modelul american Best Short Stories, a fost abandonat după trecerea iniţiatorului său la conducerea revistei Playboy. În prezent, şi asta se întâmplă de vreun deceniu, proza scurtă pare să fi intrat într-un con de umbră. Repet, nu urmăresc în mod sistematic fenomenul, nu ştiu exact ce volume de proză scurtă se publică la Arad, Baia Mare, Constanţa, Craiova sau aiurea prin ţară (doar de la editura Brumar din Timişoara câţiva autori mi-au trimis asemenea cărţi, probabil la sugestia lui Robert Şerban, căruia îi mulţumesc). Nu am acces nici la toate revistele literare, deşi nu-i greu să observi că se preferă fragmentul de roman unei proze scurte. Nu se poate vorbi atât de „moartea genului scurt”, cât eventual de o criză. Aşa cum s-a discutat nu demult de o „criză a romanului” şi cum probabil se va mai discuta. Într-adevăr, e un paradox ca într-o perioadă în care timpul pare să se comprime (mă rog, suntem supuşi unei invazii sufocante de evenimente) cititorii să prefere romanul în detrimentul genului scurt. Eu însumi prefer romanele. Făcând un bilanţ al ultimelor cărţi citite, constat că majoritatea sunt în genul celor apărute în colecţia „Biblioteca Polirom” (Ian McEwan, Jonathan Coe; Charles Bukowski, Jack Kerouac, John Cheever, Michael Cunningham, Graham Greene, William S. Burroughs, Chuck Palahniuk etc.). Sunt romane de două-trei sute de pagini, nu mai mult. Nu ştiu dacă e cea mai bună literatură care se publică în ţară, însă eu o citesc cu plăcere. E deci o chestie de gust, factorul timp nu are nici o importanţă în ecuaţie. Personal nu mă dau în vânt după romanele-fluviu,

49

în care oricând autorul ar fi putut renunţa la unul sau doi „afluenţi” cu debit de vreo câteva sute de pagini. Deci nu agreez bildungsromanul pentru că, de obicei, mă plictiseşte înainte de a ajunge la jumătatea cărţii. Înainte de 1989 eram mai răbdător, totuşi. Acceptând că există o criză a receptării prozei scurte, ce-i de făcut? Economiştii şi politicienii ştiu exact remediile la criza de pe pieţele financiare şi la fenomenul de recesiune economică, pun diagnostice şi indică tratamente. Ce te faci însă cu proza scurtă? Ce soluţii avem pentru a o resuscita? Iniţiatorii anchetei se întreabă asupra cauzelor care ne-au adus în acest impas. Nici eu nu ştiu ce să spun. Condiţiile sociale, economice, politice etc. nu par a da seama de modul în care este recepţionat genul scurt al prozei. Din faptul că există economia de piaţă sau libera circulaţie a persoanelor ori că un partid nu a depăşit pragul electoral eu nu pot deduce nici un fel de consecinţe care să intereseze tema noastră. Cred mai degrabă că împrejurări şi amănunte greu de evidenţiat ne influenţează gusturile estetice, dincolo de formaţia şi mediul fiecăruia dintre noi. E un fel de modă care revine ciclic. Ce s-ar putea face pentru ca proza scurtă să reintre printre preferinţele noastre? În nici un caz nu ne gândim la un ucaz din partea guvernului, prin care să fim obligaţi să servim zilnic o porţie de proza scurtă. Iar un program prin care revistele literare să fie încurajate să publice proză scurtă nu ar rezolva problema. Sunt tot felul de concursuri naţionale cu secţiuni de proză scurtă, numai că nu stârnesc nici un ecou. Doar dacă ar apare câteva cărţi foarte bune de proza scurtă, optica asupra acestui gen probabil s-ar schimba. Nu-i vorba, se scrie proză scurtă, însă în rândul cititorilor o povestire nu are rezonanţa romanului (Decât poate dacă numele autorului spune ceva. Mă întreb cum vor fi receptate volumele de proza scurtă semnate de D.A. Doman – Concetăţenii lui Urmuz, Edit. Muzeul Literaturii Române, Buc., 2007 şi de Petru Cimpoeşu – Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite, Edit. Polirom, Iaşi, 2008, despre care am aflat recent în presa literară). Debuturile cu proză scurtă trec adesea neobservate. Critica literară se situează pe aceeaşi poziţie. Cronicile şi premiile (inclusiv cel al U.S.R. pentru proză) se îndreaptă cu predilecţie spre roman. Piaţa literară este invadată de roman, tinerii debutează cu romane groase cât sula măgarului, vorba lui Horia Gârbea. După romane se scriu scenarii de film, ceea ce nu se întâmplă cu proza scurtă. Oricând pot fi aduse argumente cu privire la virtuţile prozei scurte (genul scurt e dificil din cale afară, măiestria unui prozator se dovedeşte mai ales pe spaţii restrânse în care eşti nevoit să condensezi o lume în conflict) şi totuşi, incontestabil, romanul este preferat. Nu cred în „moartea genului scurt”, sunt convins că i se cântă inutil prohodul. Am sentimentul că acest gen va renaşte spectaculos sfidând orice previziune pesimistă. Iar între roman şi proza scurtă nu reuşesc să descifrez vreo competiţie sau rivalitate, o „luptă fratricidă”. Chiar dacă nu-i nici o relaţie de simbioză, este totuşi una apropiată, de o natură specială, socotind că nu rareori un proiect de roman „eşuează” într-o nuvelă sau nuvelele devin mai târziu romane; cum sunt şi romane ce însumează

50

starea prozei scurte
La Colocviul despre „Starea prozei” desfăşurat la Cluj în această toamnă, profesorul Mircea Muthu, primul moderator al serii, a aşezat la masa banchetului, spre ruminare şi provocare, o propoziţie-aperitiv-interogativă: de ce nu avem în proza postdecembristă o dimensiune tragică. S-a tangenţiat destul de puţin subiectul, abia spre finalul discuţiilor, formulându-se răspunsuri care au mai fost rostite în alte contexte şi care aveau drept miez felul băştinaş de a fi ici, aux portes de l’orient. Poate că aş fi uitat de acea discuţie de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor dacă nu aş fi citit, revenită acasă, una din cărţile primite cu acel prilej. E vorba de romanul lui Ioan Paler, Viaţă de sertar. O carte care are dimensiune tragică, în sensul în care ultimul roman scris de Marin Preda înglobează dimensiunea tragică prin viaţa la limită în celula de închisoare comunistă descrisă cu ochii unui universitar. Viaţă de sertar, în ciuda etichetei de variaţiune pe aceeaşi temă, este o carte bine scrisă, care îndeamnă la lectură, care pune problema actului de creaţie, care face speculaţii filozofice, mult mai adânci decât reuşise la vremea respectivă marele Marin Preda. O carte care mi-a plăcut. Ca şi Cehov odinioară, prozatorii împart cărţile în doar două categorii: cele care le plac şi cele care nu le plac. Criticii sunt mai complicaţi, mai nuanţaţi, se canonesc cu canonul, îşi fixează jaloane, îi aşază în linie răsfiraţi pe Cehov, pe Gogol, pe Poe şi apoi dă-i cu cristiane printre aceştia şi alunecări, fandări, glisări. Iar când este vorba de proză scurtă, cu siguranţă că acest număr din „Vatra” va cuprinde multe trimiteri la cei trei pomeniţi mai sus şi, mai ales, la Anton Pavlovici Cehov, cel care din două fraze, nu-i aşa, construieşte o lume, cel care, cu o propoziţie finală, pecetluieşte prostia, umilinţa, alteritatea. S-au dus vremurile lui Cehov? Vrea cititorul actual ceva mai frugal? Îi putem da dar îl putem reactualiza şi pe Cehov. Să revenim însă: în 2008, 2009, proza scurtă este concurată, vrem nu vrem, de mesajul mediatic. Editorii au ajuns probabil la concluzia că, din perspectiva cititorului actual, antologiile tematice s-ar cumpăra/citi cel mai bine. Targetarea începe să devină din ce în ce o operaţiune vitală pentru orice editură. În concluzie, aşteptăm proze cu pescari, proze cu motociclişti, proze cu drumuri, proze cu popasuri, proze cu bariere, proze cu benzinării, proze cu copilării, proze cu librării (vă mai amintiţi proza cehoviană în care un cetăţean al unui târg umil vrea să-şi înnobileze spiritual concitadinii şi deschide o librărie? Vă mai amintiţi cum se adaptează el treptat la ce cere gloata şi cărţile încep să îl deranjeze? Vă mai amintiţi de numărul subţire de cărţi pe care le mai comercializa şi de lanţul lui gros de aur de la mână din ultima propoziţie?) Până la urmă proza scurtă spune şi ea o poveste. De obicei cu tâlc, noimă şi chichirez. De exemplu… … a fost odată un Turn Babel. Consecinţa primului proiect de anvergură iniţiat de oameni. Un fel de zgărăienori, spiralat, rotunjor, ca o cochilie de melc şi încrustaţii ce îl anticipau pe Gaudi. Iar limba de comunicare, indiferent

un şir de povestiri ori care pot fi decupate în secţiuni distincte de proza scurtă etc. Apetitul deosebit pentru roman din ultima vreme nu este neapărat în detrimentul genului scurt. Fiecare cunoaşte momente de înflorire şi decădere. Nu există concurenţă între ele pentru că, indiferent de întindere, fiecare poate oferi depline satisfacţii estetice. Şi cititorii de proză scurtă ştiu de ce. În rest, perioadele de slăbiciune sunt cât se poate de fireşti. Poate chiar binevenite pentru sănătatea ei. Pentru că, într-o parafrază celebră, ceea ce nu ucide proza scurtă o întăreşte.

Mariana GORCZYCA: Obsesia interogativă…
… a dimensiunilor actului epic are rădăcini mai vechi la „Vatra”. În 1974, în numărul din mai, la rubrica „atitudini”, Mihai Sin îşi pune întrebări despre starea prozei scurte, nu înainte de a constata clinic: „...proza scurtă e oarecum în suferinţă, cedînd an de an teren în faţa masivităţii şi impetuozităţii romanului.” După ce Mihai Sin face trimitere la romanul lui D.R. Popescu, apărut în 1973, Vînătoarea regală, la romanele lui Augustin Buzura, Romulus Guga, Norman Manea, conchide: „prozatorul e astăzi mai ales romancier” şi constată că „În aceste condiţii nu ne mai rămâne să discutăm care e totuşi atitudinea prozatorilor faţă de proza scurtă.”1 Cum lucrurile se repetă, iată că „Vatra”, prin doi dintre emblematicii ei semnatari de azi, doreşte să ştie care mai este pulsul prozei scurte. O fi aceasta în agonie? Îi va mai fi ticăind inima? Are nevoie de resuscitare şi dacă da, pe cale naturală, din gură în gură, sau cu şocuri electrice, prin PC? În ce mă priveşte, că tot m-aţi întrebat, proza scurtă n-a murit, ea doar se hodineşte. Pe patul deloc procustian al romanului. De ce cred asta? Fiindcă la baza oricărui roman stau una, două sau mai multe proze scurte. Eu însămi, înainte de a scrie romanul CHEFUL nu se organizează, vine de la sine2, am scris o proză scurtă, publicată în „Vatra” şi în care mă lamentam autoreferenţial, că, dacă aş fi scris un roman, aş fi avut loc să descriu…, să dezvălui…, să relatez…, să comentez… M-am jucat de-a permisivitatea speciilor genului epic şi ulterior am umplut interstiţiile textului prozei scurte pentru a confecţiona romanul. Alt prozator, Gheorghe Crăciun, în ultimul interviu, apărut de altfel în „Vatra”, la întrebarea cum scrie el un roman, mi-a răspuns că adună mai întâi scurte nuclee epice, scurte naraţiuni, pentru ca să aibă în jurul la ce să coaguleze apoi substanţa romanului. Iar nucleele epice, prozele „scurte” din romanul cel „lung” de după 1989, sunt preponderent scrise la persoana întâi, indiferent că developează filmul anilor comunişti, că exhibă stări intime şi experienţe de underground, că narează în stil mediatic un realism al lui azi, aici, acum. Tipul de discurs este şi el divers, spectacol în sine, fiindcă lumea în care ne mişcăm invită la varietate şi libertate experimenţială.

starea prozei scurte
de nivel, urma să fie doar una, engleza de atunci născută în ţara Şinear (Şi ne-ar lăsa Dumnezeu în legea noastră.). Aşa că au început să confecţioneze manual cărămizi, să le pună una peste alta, să toarne printre ele smoală ca pe un mortar, ce mai, să se adapteze mijloacelor de construcţie aflate în regiune, după standarde cât se poate de ecologice. Când turnul era aproape gata şi toţi cei angrenaţi în proiect se pregăteau deja de party-ul de inaugurare, bucuroşi că toţi vor vorbi aceeaşi limbă, engleza de atunci din ţara Şinear, şi vor implementa propriile politici de management laic, ei bine, Atotputernicul decide că nu e bine. Chiar dacă turnul aproape că atingea cerul, el tot îi izola pe locatari de codul de conduită aflat sus. Controlul nu trebuia să se facă din Turn, ci din afara lui. Ca să împiedici un proiect să se finalizeze e suficient să îi faci pe participanţi să nu se mai înţeleagă. Aşa că limbile le-au fost încurcate iar locatarii primului bloc turn au fost evacuaţi fără preaviz şi trimişi spre ţinuturi aiurea, spre toate punctele cardinale, unde au dezvoltat sisteme lingvistice de comunicare foarte diferite. Dar au jurat la despărţire că, indiferent cum va suna limba pe care o vor vorbi, vor începe toţi poveştile cu aceeaşi formulă: A fost odată…, C’era una volta..., Es war einmal…, Once upon a time…, Il y avait une fois…, Era uma vez…, Egyszer volt… La început a fost cuvântul. Şi cuvântul a fost Dumnezeu. Mai apoi au fost oamenii. Şi aproape instantaneu sa născut proza. Dimensiunile chiar că nu mai contează. Între proza scurtă şi roman linia de demarcaţie este azi ca graniţele dintre statele membre ale comunităţii europene. ______
Inserare din Mariana Gorczyca, Să facem totul…, reviste literare şi ideologie comunistă, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca 2007, p.104; 2 Editura Polirom, 2005, Colecţia Ego.Proză.
1

51

Paul TUMANIAN Proza scurtă: un plus de rafinament
Înainte de a-i cânta prozei scurte prohodul — cum, de altfel, li s-a mai cântat, nu o dată de-a lungul istoriei recente, romanului, dramaturgiei ş.a.m.d. — ar trebui să ne întrebăm cât de real este dezinteresul publicului cititor pentru aceasta. Că preferinţele editorilor din România — subliniez, din România — se îndreaptă către roman, în dauna prozei scurte, este un fapt atestat şi vizibil. Ar trebui să adăugăm de asemenea că preferinţele unui editor — şi mă refer aici la editorul de carte — ar fi nefiresc să se afle în discordanţă cu preferinţele publicului atâta vreme cât editorul (privat) nu (mai) face operă filantropică în întreprinderea sa editorială ci, în general, una profitabilă. Cum ar fi, atunci, posibil ca cititorul să dorească un „produs”, iar editorul să-i ofere altul? În paranteză fie zis, n-ar fi pentru prima oară când „fabricantul”, în loc să răspundă unor necesităţi reale ale consumatorului, modelează piaţa după propriile-i interese. Să nu ne grăbim totuşi să translatăm în spaţiul editorial, un fenomen al consumismului contemporan. Aşadar, de ce ar fabrica editorul un fals interes pentru roman, marginalizând proza scurtă? Să ne amintim că proza scurtă este, din considerente de spaţiu limitat, o „creaţie” a revistelor literare. De aici se naşte (cel puţin) o întrebare: Mai publică oare revistele literare din România proză scurtă? Câte din ele o fac? Şi la ce nivel calitativ?... „Literatura începe cu ficţiunea”, era de părere Sorin Comoroşan într-un interviu apărut în „Cotidianul” în 2001, citându-l pe Ricardo Piglia, el însuşi autorul câtorva volume de povestiri. Trecând peste faptul că nu mă număr printre degustătorii prozei experimentalist-avangardiste a lui Comoroşan, nu pot decât să constat, împreună cu el, că într-adevăr publicaţiile literare, în România, şi nu numai cele care găzduiesc ocazional proză scurtă (dar, parcă, acestea cu deosebire), sunt „invadate de critică, de eseistică adeseori alambicată şi fără semnificaţie” (acelaşi interviu). Autorii preferă să producă, dintr-un deficit de inventivitate ficţională, texte critice şi comentarii de tot felul. Iar editorii de reviste literare, în bună parte, le ţin isonul din varii motive. Aici intervine, cred eu, superficialitatea neaoşă şi adaugă la lipsa de inventivitate confuzia între scurtime şi facilitate. Incapabil de efortul disciplinat de „anduranţă” pe care îl reclamă romanul, scriitorul român crede a fi găsit în proza scurtă „calea regală” spre afirmare, fără a realiza faptul că mai mica întindere a povestirii cere, în compensaţie, alte virtuţi ale expresivităţii literare — un nou echilibru între semnificativ şi circumstanţial, un plus de pregnanţă, un decupaj nu doar precis ci şi plin de fantezie, în ultimă instanţă un rafinament specific. Cititorul nu face altceva decât să ia notă de eşecurile prozei scurte autohtone, atâta câtă mai găseşte publicată, în periodicele literare româneşti. Ceea ce nu înseamnă însă că respinge de plano proza scurtă, ci doar că se îndreaptă către alte meridiane literare. Unde proza scurtă este tratată, alături de alte

52

starea prozei scurte
fiindcă n-am avut timp să scriu scurt”. (Să nu uităm că ne aflăm pe vremea lui Caragiale!) Nu trebuie să ascundem faptul că prestigiul literar dobândit prin scrierea unui roman reuşit nu se compară cu cel obţinut prin publicarea unei cărţi de proză scurtă. Greutatea unei literaturi e dată, în primul rând, de romanele pe care le etalează. Există credinţa, justificată, că nu poţi fi mare scriitor dacă scrii numai proză scurtă. Excepţie a făcut Cehov. Credeţi că I. L. Caragiale ar fi fost atât de important dacă nu ar fi scris şi piese de teatru? Proza scurtă se supune unor exigenţe şi rigori foarte înalte, iar satisfacţiile nu cred că sunt pe măsura efortului depus de scriitor pentru a construi textele. Într-o carte de proză scurtă trebuie să-ţi probezi talentul cu fiecare pagină, cu fiecare titlu. Dacă nu-ţi ies şapte capodopere din zece bucăţi, n-ai făcut nimic. Altă condiţie a reuşitei este să scoţi la lumină o lume inconfundabilă, precum Cehov sau Caragiale. Cu alte cuvinte, să ai geniu literar. Altminteri, poţi scrie mii de schiţe, aflându-te doar în treabă... 3. Comparaţia cu hamburgerul şi prânzul copios nu prea ţine... de foame. Proza scurtă e, ca să spunem aşa, un hamburger la fel de săţios ca şi un prânz copios... 4. Cu cititorii e mai complicat. Înainte de ’89 se citea relativ mult, apoi din ce în ce mai puţin. Înainte de Revoluţie se citea mult, în special romane, cititorul căutând anumite adevăruri sociale şi politice, ascunse cu dibăcie în ţesătura textului. Am impresia (poate greşită) că după ’89, atunci când încă se mai citea câte ceva, era preferată proza scurtă, dintr-o lipsă acută de timp. Acum autorii se citesc între ei. Şi nici măcar atât. La noi e o disjuncţie între literatura de valoare care se adresează criticilor, pe de o parte, şi cărţile comerciale care, doar ele, sunt scrise pentru cititorul de rând, pe de altă parte. Chiar Mircea Cărtărescu, scriitorul român de azi cel mai mediatizat, scrie distinct în registru „înalt” („Orbitor” şi „Rem”) şi în registru „jos” („De ce iubim femeile”). El este cunoscut mai ales pentru puţina literatură de proastă calitate pe care o scrie. Paradoxal, cu cât o carte de literatură română e mai valoroasă, cu atât prinde mai puţin la publicul larg. Editura „Cartea Românească” tipăreşte cele mai bune cărţi, obţine cele mai multe premii literare, dar vinde printre cele mai puţine volume. Întrebarea e dacă vom reuşi să scriem cărţi de valoare care să poată fi gustate de toată lumea, aşa cum făceau, în perioada interbelică, Sadoveanu, Rebreanu, Călinescu etc. De altminteri, primii doi trăiau din scris... Cert e că proza scurtă nu numai că nu a murit (de ce să o facă, la urma urmelor?), ci că nu va dispărea niciodată. 5. Nu e nicio competiţie, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. Există acum mai mulţi romancieri talentaţi şi mai puţini autori de povestiri, bine înzestraţi. 6. Nu sunt de acord că romancierii citaţi îşi au vârful de creaţie în domeniul genului scurt. Faulkner, Dostoievski, Mann şi Conrad au dat măsura întregului lor talent în romane. Hemingway, într-adevăr, e mai mare ca autor de povestiri, iar Tolstoi a strălucit în ambele genuri. L-aţi uitat pe Dino Buzzati care a scris cu o desăvârşire egală, dacă se poate spune aşa, atât romane, cât şi povestiri. La noi, Gala Galaction a scris romane proaste, dar nuvelele sale sunt antologice. Foarte aproape de el se află Fănuş Neagu care este admirabil ca autor de povestiri, dar a dat

„produse”, cu mult mai multă seriozitate. Iar editorul, pus în situaţia de a constata la rândul său lipsa de performanţă, se orientează aproape exclusiv către roman, unde, spre exemplu, un şir de dezechilibre în substanţa textului pot totuşi să fie mai lesne tolerate şi socotite, sub o lupă critică îngăduitoare, ca nedăunând decisiv ansamblului; unde balastul, care face deliciul declarat al unor autori de romane, inclusiv de renume, poate fi acceptat, la rigoare, şi de către cititor, sau cauţionat de critică. Este oare povestirea „fast-food”-ul cititorului contemporan (împătimit) de proză? Personal, mă îndoiesc. Dar dacă-i aşa, nu văd nimic rău în asta. Dimpotrivă, ar fi un motiv în plus să i se ofere ceea ce caută. Căci lectura, în ziua de azi, se pare că este o îndeletnicire în declin. Ceea ce nu-i câtuşi de puţin de bun augur. În definitiv, povestirea şi nuvela nu sunt nicidecum proză de rang inferior. O atestă numeroasele capodopere ale genului în literatura universală. Probabil că interesul hipertrofiat al editorilor de carte (şi al criticilor) din România pentru roman în dauna prozei scurte este conjunctural. Sunt convins că nu doar una ci o serie de antologii de proză scurtă românească, atent selecţionată, ar fi benefice pentru relansarea interesului pentru acest gen de literatură.

Şerban TOMŞA Proza scurtă este o femeie frumoasă plecată în vacanţă
1. Poate că ar fi trebuit să ne clarificăm mai bine termenii şi să nuanţăm mai mult. „Proză scurtă” au scris şi Nicolae Manolescu, şi Tudor Octavian. Au cei doi ceva în comun? Vorbind la modul general, nu ştiu dacă este vorba de o criză sau numai de o absenţă temporară a genului scurt din peisajul literar. Ca să existe proză scurtă e necesară prezenţa unor autori dotaţi special pentru proza scurtă. Cum aceştia lipsesc sau şi-au epuizat resursele, e normal ca şi proza scurtă să fie într-un regres provizoriu. E adevărat, în altă ordine de idei, că acum se scriu mai ales romane, foarte multe valoroase, cam ca în anii ’30, ’68, ’69 şi ’70 ai secolului trecut. Se mizează, pur şi simplu, mai mult pe roman, iar proza scurtă „se vede” mai puţin. Totuşi, nu scriu Dan Lungu şi Bogdan Suceavă excelente proze scurte? Şi nu a apărut, cu doar câţiva ani în urmă, o excelentă carte de povestiri fantastice, „Plimbări cu Freud”, semnată chiar de un redactor al revistei „Vatra”? 2. Poate fi un recul, după generaţia ’80, ai cărei membri au excelat în acest gen, dar nu au dat romane semnificative. Proza se tehnicizase excesiv, revelând nu o lume vie, ci chiar mecanismul scrierii ei. Azi există mai mult interes pentru viaţa socială, erotism şi se pot spune direct mai multe lucruri. În timp ce proza scurtă îşi permite să sugereze, romanul spune de-a dreptul. Pe urmă, o schiţă îţi cere tot atât de mult efort cât ai consuma pentru scrierea unui sfert de roman. „Am scris lung, spunea Creangă,

starea prozei scurte
şi două bune romane: Îngerul a strigat şi Frumoşii nebuni ai marilor oraşe. Al treilea, Scaunul singurătăţii, este de necitit. Foarte buni, ca autori de proză scurtă, au fost Nicolae Velea, Theodor Mazilu, Radu Cosaşu, Tudor Octavian, Alexandru George, Nicolae Manolescu, Romulus Vulpescu, Ana Blandiana, Ioan Groşan, Mihai Sin, Şt. M. Găbrian, Mircea Opriţă, Maria-Luiza Cristescu, Eugen Uricaru, Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Constantin Stan şi Alexandru Papilian. Anton Holban, G. Călinescu, Mircea Horia Simionescu, Marin Preda, D. R. Popescu, Radu Petrescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Schwartz, Vasile Andru, I. D. Sârbu, Costache Olăreanu, Gabriela Adameşteanu, Petru Cimpoeşu, Sânziana Pop, Sorin Preda, M. Sadoveanu, Paul Georgescu, Ştefan Agopian, Eugen Barbu au fost la înălţime pe ambele fronturi, ultimii patru rămânând structural povestitori. În sfârşit, Camil Petrescu, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Florina Ilis, Dan Stanca şi Radu Aldulescu sunt incompatibili cu genul scurt. Un prim moment de împlinire a prozei scurte l-a reprezentat opera lui Negruzzi, când structurile sociale şi economice de tip burghez abia începuseră să se întrezărească. Atunci apăruseră primii cititori de literatură în limba română. Genul scurt a triumfat în literatura noastră prin Caragiale şi prin Slavici, când societatea burgheză era în plină ascensiune, dar literatura însăşi nu era suficient de matură şi nu avea mijloacele necesare pentru a da romane de valoare. E şi o chestiune de sociologie. Ulterior, unii scriitori (Liviu Rebreanu, Constantin Ţoiu, Marin Preda, Augustin Buzura, Fănuş Neagu, George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu) îşi făceau mâna pentru viitoarele romane, scriind povestiri şi nuvele. (Acelaşi lucru îl face şi Ioan Groşan, de la care aştept, cu mare interes, romane care să rămână în istoria literaturii române.) E drept că unii au rămas definitiv nuvelişti, chiar dacă au scris şi aşa-zise romane. Lui Preda i-au reuşit câteva texte scurte memorabile, mai bune decât majoritatea romanelor care l-au făcut celebru. 7. Declinul prozei scurte nu este o problemă care să poată fi „rezolvată” de revistele literare. Va reveni în peisaj când va fi nevoie de ea. Revistele pot da o mână de ajutor, dar ar fi bine ca ele să publice orice fel de proză, cu condiţia ca aceasta să aibă valoare. 8. Am menţionat deja numele lui Bogdan Suceavă şi Dan Lungu. Dar sunt scriitori şi din alte generaţii care scriu proze de dimensiuni reduse, cum ar fi Kocsis Francisko, Daniel Vighi, Sorin Stoica, Răzvan Petrescu, Mircea Cărtărescu, Dumitru Ungureanu. Recent, am citit câteva proze scurte excepţionale, semnate de Călin-Andrei Mihăilescu, optzecist, profesor la Universitatea Ontario, Canada. 9. Generaţia ‘80 a excelat în proza scurtă pentru că acesta a fost programul ei estetic. Erau scriitori la fel de inteligenţi pe cât de talentaţi, instruiţi, formaţi de mentori de un desăvârşit bun-gust, care nu tolerau excesele artistice specifice romanului. Asta puteau, asta ştiau să facă, asta făceau. Şi o făceau excelent. E puţin lucru? 10. Proza românească clasică n-a făcut, din păcate, şcoală. Ar fi interesant de identificat cauzele. Proză scurtă de bună calitate am avut însă în toate momentele importante din evoluţia literaturii române.

53

11. Din punctul meu de vedere, antologiile sunt interesante pentru toată lumea. Probabil însă că ele nu au strălucirea marilor romane, nu se vând corespunzător şi sunt percepute ca fiind realizate mai ales pentru critici. 12. Mai mult ca sigur că vor avea succes antologiile în titlul cărora va intra şi un element senzaţional, cu tentă comercială. Eu n-am putut intitula un roman „Maimuţele nopţii” fiindcă editorul a fost atât de impresionat de cuvântul „harem”, pe care-l folosisem iniţial, încât mi-a spus că nici nu încape discuţie să renunţăm la prostescul titlu „Maimuţe în haremul nopţii”, deoarece acesta este o garanţie sigură că volumul se va vinde... În rest, lucrurile se aşază de la sine.

Luigi BAMBULEA
Putem vorbi despre o criză a prozei scurte (aşa cum se vorbeşte din când în când despre criza romanului, chiar dacă lumea preferă să vorbească despre criza romanului)? De când durează ea? Atât romanul, cât şi proza scurtă sunt în criză; criza lor e de natură asemănătoare şi diferită deopotrivă; în determinările ei estetice, are aceleaşi cauze; dimpotrivă, e vorba de o criză diferită când avem în vedere condiţiile externe, de circulaţie şi receptare în câmpul propriu-zis cultural (circumscris istoric). În treacăt spunând, romanul contemporan suportă consecinţele deziluziilor nihilismului, ale artificialităţii formalismului şi ale derizoriului solipsist. În schimb, cred că proza scurtă e atât într-o criză (internă), cât şi într-un declin (extern) (concept ce atrage după sine conotaţiile neglijării şi marginalizării, invocate de Dvs. ceva mai jos); iar dacă, da, putem vorbi de un impas dublu al prozei scurte, ar trebui să o facem fără a ne alarma peste măsură. Încercând să identific raţiunile – istorice şi estetice – ale acestui impas, trebuie să mă opresc, pe de o parte, la istoria recentă a experienţei epice în literatura română, ca şi la evoluţia mentalităţii şi a sensibilităţii corpului de cititori (evoluţie şi sensibilitate determinate direct de evoluţia experienţei epice, ca şi de instituţiile sociale ale literaturii, ca presa şi învăţământul de specialitate). În prima situaţie, aş observa că experienţa epică a literaturii române şi-a schimbat atât strategiile şi finalităţile, cât şi eposul, angajat acum în proiecte largi, trudit în a ieşi din provizorat, sforţându-se a nega fragmentarismul şi urmărit fiind de obsesia totalităţii. E evident, deci, că evoluţia internă a epicii româneşti defavorizează, azi, experienţa prozei scurte sau, mai exact, angajarea unui scriitor într-o carieră construită pe volume de proză scurtă. Tocmai de aceea ne şi imaginăm că astfel de volume, semnate de poeţi sau romancieri, sunt rezultatul unor momente de odihnă, de fantezie sau de gestionare eficientă a laboratorului unuia sau a altuia dintre romane – tipărite ori în lucru. În cea de-a doua situaţie, sensibilitatea cititorului, precum sugeraţi mai departe, a fost determinată de libertatea post-decembristă, în care lipsa cenzurii a surescitat dorinţa de aventură şi angajare romanescă. Şi mai important, faptul că, mai ales în ultimii zece ani, traducerile romanelor abundă la toate

54

starea prozei scurte
Dvs. continuaţi cu diferenţierea cantitativă, eu continui cu aceea estetică. Totuşi, nu cred să existe cititori ai diferitelor genuri ori specii, subspecii ori clase; există preferinţe, dar nu şi ignoranţă, pentru un cititor adevărat. Cititorul de proză scurtă e şi cititor de romane; altfel, din păcate, suntem obligaţi să recunoaştem că, necitind decât proză scurtă, o face din comoditate. Cred că Ion Simuţ avea, dar nu mai are dreptate; nu ştiu când a declarat decesul prozelor scurte, dar îmi amintesc că a declarat şi decesul poeziei, în privinţa căruia avea dreptate, din nou, temporar. Apariţiile ultimilor doi-trei ani, atât în proză scurtă, cât şi în poezie, mă fac ceva mai optimist. Şi apoi, cred că organicitatea artei nu are sensul iremediabil al organicităţii naturii. În arte e ca în univers, după Lavoiser: nimic nu se consumă, nimic nu se pierde. Totul se transformă, totul se camuflează, totul revine. Northrop Frye a demonstrat că există o fundamentare antropologică a genurilor literare; dacă lucrurile stau astfel, genurile nu sunt supuse decât unei perisabilităţi obiectuale, nicidecum substanţiale. Iar dacă prozele scurte vor dispărea, întradevăr, nu e un motiv de alertă ori nostalgie. Eposul nu poate dispărea, fiindcă ne aparţine structural (dacă nu cumva noi îi aparţinem lui; să observăm că şi natura îşi are eposul propriu, cu deosebirea de limbaj în raport cu eposul ce ne exprimă pe noi). Ceea ce înseamnă că e oricând posibilă revenirea prozelor scurte, în temeiul acestui epos, care e genul lor comun, ca şi fundamentul lor structural. În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi la noi parcă sar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă? Observaţi foarte bine că prozele scurte nu concurează cu romanul. E posibil ca receptarea deficitară actuală a prozei scurte să se datoreze raitingului atins de roman; dar nu este aceasta un mod al istoriei de-a se echilibra, compensând o perioadă – invocată de Dvs. – în care prevala proza scurtă, în timp ce romanul, apărând mai rar şi mai greu, era apanajul momentelor festive? Genul acesta a dat capodopere în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (Hemingway – Bătrânul şi marea, Falukner – Ursul, Tolstoi – Moartea lui Ivan Ilici, Dostoievski – Jucătorul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph Conrad – Inima întunericului, şi lista ar putea continua. Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt: Cehov, de exemplu, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor, şi mulţi alţii. Când s-a împlinit genul acesta în literatura română şi care au fost condiţiile favorabile? Dacă invocaţi astfel de nume – ce provoacă, s-o recunoaştem, folosind o expresie deja consacrată, o oarecare anxietate – permiteţi-mi să cred că în literatura română „genul acesta” nu „s-a împlinit”. Nicidecum în sensul unor Cehov, Maupassant, Updike (şi alţii).

editurile, a reorientat, prin intermediul literaturii de aiurea (de primă valoare estetică ori de larg consum), interesul publicului dinspre proză scurtă înspre roman. Sunt convins că aceste schimbări se datorează unor subtile mişcări ale psyche-ului colectiv, dar nu cred să pot oferi acum un răspuns ferm. Nu închei acest prin răspuns, însă, fără a atenţiona faptul că trebuie acordată o oarecare importanţă şi termenului atât de uzitat, de „proză scurtă”: e un concept evident vag, rămas în stadiu teoretic infantil, la graniţa dintre gen şi specie, păgubind mult, în astfel de dezbateri, exactităţii. Nefiind gen (fiindcă se încadrează în genul epic), dar nici specie (căci poate subordona deopotrivă nuvele, schiţe, parabole, snoave, ele – da, specii propriu-zise), „proza scurtă” e un concept construit doar pe un principiu cantitativ, care, deci, nu are o serioasă operabilitate estetică. Trebuie să fim atenţi, cred, şi la acest aspect. Putem prefera unui roman o proză scurtă, aşa cum preferăm uneori un hambugher în locul unei mese copioase? Dar Dumneavoastră puteţi prefera o aventură de-o noapte unei căsnicii? Şi e vorba nu de o opţiune circumstanţială, ci de una fundamentală! Unii pot face pariul, alţii nu! Depinde de om, de spirit, de inteligenţă: de cititor, până la urmă! Comparaţia Dvs. culinară (familiară literaturii din cele mai vechi timpuri!) e relevantă într-un aspect, dar nu e similară, nu acoperă întru totul opţiunea invocată, fiindcă genul de relaţie dintre proza scurtă şi roman nu e acelaşi cu genul de relaţie dintre hamburger şi masa copioasă; totuşi, faptul că invocaţi tocmai această comparaţie (cantitativă), va face să apară poate mai evident principiul cantitativ pe care se întemeiază expresia „proză scurtă”. Totuşi, dacă un hamburger nu va înlocui niciodată o masă copioasă (din raţiuni cantitative), o nuvelă, o schiţă sau o parabolă foarte valoroase pot fi măsurate oricând cu un roman (din raţiuni de desfătare, de juisanţă estetică). Nu e plăcut să o fac la debutul dialogului, dar cred că va trebui să renunţ la conceptul „proză scurtă”, care nu doar ca nu are întemeiere teoretică, dar, propriu vorbind, nu este atât un concept, cât o expresie diferenţiativă cantitativă (operabilă doar pedagogic). Propun să folosim pluralul „proze scurte”, care trimite simultan la tot ceea ce e proză, dar nu e roman (fiindu-mi evident că singularul „proză scurtă” are pretenţia, susţinută de acel articol enclitic, de-a impune expresia ca pe un concept şi de a-i mima fundamentarea). Personal nu îmi pun problema unei opţiuni (fiindcă, în mod curent, această opţiune nu îmi este impusă); dar fiindcă mi se cere un răspuns, pot spune că în desfătarea estetică şi în orizontul de cunoaştere a condiţiei umane stă cartea pe care o joc: doar în funcţie de ea aleg între roman şi... prozele scurte. Iar cum alegerea e aleatorie sau dirijată (de intuiţie ori referinţe), confirmarea ori infirmarea sunt oricum târzii: ceea ce dovedeşte inconsistenţa problemei opţiunii între cele două tipuri de scriitură, între roman şi proze scurte. Există şi critici (I. Simuţ e unul dintre ei) care n-au ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, „nu se mai poartă”. E îndreptăţită poziţia lor sau nu? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane?

starea prozei scurte
Proza scurtă este în general menită revistelor literare. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene etc.) să fie încurajate să publice proză scurtă ar rezolva problema? Sau un concurs naţional de proză scurtă? Tentative, e adevărat, au mai fost. Au dat acestea rezultatele scontate, s-au dovedit măcar a fi calea de urmat? O întrebare frumoasă prin simplitatea ei. Dar îmi apare aşa ingenuu un program naţional de salvare a prozei scurte, încât aş spune că lucrurile trebuie lăsate să decurgă în mod natural. Periodicele (şi mă gândesc la cele serioase, care au relaţii cu editurile şi cu autorii de interes) vor prefera să publice mai degrabă fragmente de roman (din raţiuni de publicitate şi de raiting). Un concurs naţional de proză scurtă, ca punct pe un proiect de gestionare a situaţiei, apare ca o măsură oarecum caducă; dar nu trebuie respins orice, din posibile astfel de prejudecăţi. Organizat de către o editură serioasă, cu girul unor instituţii culturale decente (ca USR, ICR, facultăţi de litere, periodice din primul eşantion), un astfel de concurs e posibil să aibă unele – nesperate – rezultate. Însă trebuie acordată atenţie cauzelor acestei situaţii (despre care am vorbit în primul răspuns): pe acelea nu le poate corija ori rectifica nici un fel de concurs sau vreun alt gen de măsură de avarie. Ceea ce nu înseamnă decât că apelul meu e spre o considerare a crizei ca o stare de normalitate, în artă. Generaţiile noastre de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia ‘60, generaţia ‘70, generaţia ‘80 – poate cu asupră de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Puteţi aprecia? Tinerii, am spus-o şi aţi spus-o, scriu puţin proză scurtă; le stă în fire să încerce totalitatea şi să joace totul ca în finală, pe golul unui roman. Vedeţi recentul caz Mălaicu Hondrari, care se bucură de toată admiraţia mea. Nu sunt capabil să ofer o posibilă antologie a prozei scurte actuale (ca să evit termenul de „canon”); pot doar spune că cea mai recentă lectură, a fantezistelor tablete, alegorii şi parabole, în stilul lui Calvino, ale lui Nichita Danilov (Mama Sonya, Curtea Veche, 2008) mi-a provocat reverii fertile în marginea cuvintelor, a imaginilor, a fantaziei şi a patologiei dezinvolte a scriiturii acestui funambulesc poetprozator „de curtea veche”... Iar aceasta cred că e important. Alături de traduceri, vedeţi că şi re-editările au un important aport la revigorarea producţiei şi receptării prozelor scurte. Proza scurtă românească aşa-zisă clasică: Negruzzi, Odobescu, Slavici „Moara cu noroc”), Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan – a făcut aceasta şcoală? Se poate demonstra acest lucru? Sau a rămas din păcate fără efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi? Nu aş dori să devin epigonul domnului Negrici, dar Negruzzi şi Odobescu sunt aproape ilizibili azi pentru cititorii care caută şi altceva decât semne ale unei evoluţii interne a literaturii române, ori întorsături de condei numite stil eseistic excelent, precum în Pseudokinegetikos; Slavici spune atât de puţine, iar ce a făcut timpul din scriitura sa, nu cred să fi făcut cu vreo altă operă, a altuia dintre cei patru „mari clasici” (ca să folosesc, strict

55

convenţional, acest gol clişeu pedagogic). Ceilalţi trei amintiţi deschid cu totul alte orizonturi şi cred că aţi mai fi putut completa lista cu cel puţin două ori trei nume sonore ale prozelor scurte. Nicolae Manolescu încerca să demonstreze – e ceva timp de atunci – că epicul românesc are trei direcţii majore; aceasta înseamnă că am avut şcoli de creaţie? Poate instituite de istorie. Altminteri, fiecare şi-a urmat, pare-mi-se, şcoala propriilor disponibilităţi. Nu cred că e nevoie de o astfel de şcoală, iar dacă ar răspunde cineva că da, acela ar fi domnul Muşina ori Ruxandra Cesereanu, care ne-ar invita la creative writing-uri (importate după model cunoscut, dar neînţelese şi aplicate fără fundamente serioase de poetică, ci pe baza unui infantil spirit ludic de-a micii demiurgi). Nu trebuie, fireşte, să respingem ideea agrementului literar, dar, în ce priveşte prozele scurte, instituirea nu a unei şcoli, dar a unei atmosfere fertile de incitare, ar fi traducerea a numeroase antologii străine. Acesta ar fi, cel puţin, un început. Au existat antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: Mircea Iorgulescu - Arhipelag, Cornel Regman – Proza scurtă românească din deceniul opt, urmate de tentativele lui Dan Silviu Boerescu (am lăsat pe dinafară celebrul Desant). De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar? Aş putea presupune (cum am făcut-o deja, ceva mai sus, involuntar). Puteţi să-i întrebaţi pe critici în mod direct; în ce-i priveşte pe tineri, vedeţi bine, sunt interesaţi mai degrabă de abordarea interdisciplinară şi de uzitarea unui instrumentar comun fie studiilor de gen, fie studiilor culturale. Treceţi în revistă titlurile ultimelor volume ale tinerilor critici şi – cu mici excepţii – vă veţi convinge. Întrebarea e conclusivă, iar concluzia o va fi tras, deja, cititorul ajuns la această penultimă intervenţie. Iată nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori, ar fi astfel sortate mai atrăgătoare pentru publicul larg? Da, cred că da. Fiindcă publicul de astăzi e liber să îşi poată manifesta toate aşteptările, interesele şi obsesiile. Până la urmă, ar fi volume interesante, în care ar fi cu putinţă urmărirea, le lectură, a strategiilor de tematizare, inconştiente şi conştiente, ca şi a strategiilor de camuflare a indiciilor. Însă a ne interesa atât de mult de cititori – şi, mai ales, de numărul lor – e riscant când avem în vedere principii valorice, ele nedeterminate cantitativ. Merită încercat, eu aş fi unul dintre cumpărători (selectiv, în funcţie de propriilemi interese). Dar cine ar putea garanta că producţia prozele scurte va fi revigorată numai în funcţie de publicarea unor antologii pe exclusivul criteriu tematic? În loc de-a regreta că nu am încercat, trebuie riscată şi această încercare. Şi, după cum am spus, ar mai rămâne ce credeţi dumneavoastră de cuviinţă să adăugaţi. Atât.

56

starea prozei scurte
Aura SIBIŞAN
Spaţiile din case. Sau despre proza scurtă contemporană
autorilor britanici, a scriitorilor de limbă engleză care aparţin spaţiului britanic în sens spiritual, nu neapărat (numai) geografic. Antologia este şi un excelent instrument de lucru pentru profesorii de literatură engleză contemporană. În spaţiul cultural românesc, antologia Generaţia 80 în proza scurtă, alcătuită de regretatul Gheorghe Crăciun şi de Viorel Marineasa, apărută la editura „Paralela 45” în 1998, oferă o privire retrospectivă asupra prozei scurte create de nume de referinţă ale prozei româneşti din anii ’80 – Ştefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Bedros Horasangian, Mircea Nedelciu, Alexandru Vlad, Daniel Vighi, Adriana Bittel şi alţii, la fel de importanţi. Textul scris „În loc de prefaţă” clarifică, dacă mai era necesar, importanţa unei antologii de acest tip. O radiografie a prozei unei generaţii este dată foarte precis de o culegere de texte de proză scurtă, pentru că textele de acest tip surprind foarte bine „atmosfera” unui anumit tip de literatură, pe de o parte, şi atmosfera unei epoci, pe de altă parte. Antologia la care mă refer are meritul că strînge, ca într-un buchet de flori (acesta este şi sensul etimologic al cuvîntului antologie!), texte scrise într-o perioadă neprietenoasă pentru literatură. Avem astfel reconstituită scena literară a anilor ’80, anii postmodernismului românesc, chiar dacă aş fi contrazisă pe acest subiect. Conştiinţa auto-analitică a celor doi antologatori, prozatori de mare calibru la rîndul domniilor lor, este unul din argumente pentru această idee. Antologatorii spun: „În cuprinsul acestui corpus de texte nuanţele sînt mai importante decît contrastele, adevărurile mici sînt mai importante decît adevărurile mari. Proza scurtă a generaţiei ’80 este o proză neideologizată, care refuză demonstraţiile şi pledoariile.” În continuare, cu un deosebit de fin spirit critic, Gheorghe Crăciun şi Viorel Marineasa comentează critic povestirile incluse, generalizînd, oferind astfel o caracterizare a prozei optzeciste: „Uneori, spiritul parodico-ironic şi gravitatea raportării la real sînt în proza scriitorilor optzecişti aît de bine întrepătrunse, că textul devine o realitate autonomă, un fel de maşină de produs ficţiuni dezvăluite cu onestitate şi fără orgolii demiurgice chiar în momentul producerii lor.” Volumul este foarte consistent şi merită o discuţie mult mai aprofundată decît se poate face în acest scurt text. Voiam să subliniez un lucru binecunoscut, fără să fiu ispitită de patetism, şi anume că textele din literatura română a anilor ’80 stau firesc alături de texte din literatura americană sau europeană a anilor respectivi, iar efortul celor doi autori de a strînge proza scurtă a anilor ’80 este o dovadă în plus a conştiinţei literare a acestei generaţii, care a scris literatură, fără emfază, fără complexe de nici un fel (nici nu era cazul). Firescul acestei proze este deconcertant, de pildă textul lui Alexandru Vlad Drumul spre Polul Sud, unde referinţele metatextuale, reflecţiile, amintirile, referinţele culturale glisează peste dimensiunea narativă într-un caleidoscop plin de vitalitate. Aspectul de colaj literar întăreşte, după părerea mea, dimensiunea postmodernă a acestui text. Aş încheia cu observaţia că anii ‘90 au fost ani deosebit de buni pentru generaţia 80, datorită eforturilor de strîngere laolaltă a eseurilor, textelor teoretice, prozei

O povestire publicată în volumul New Writing 9, (Vintage, Londra, 2000), prezintă scene reprezentative din viaţa unei familii de parveniţi – familia Vincensini – care îşi construiesc cu multe investiţii şi trudă imaginea unei case de aristocraţi din înalta societate pariziană. Achiziţia de mobilă stil, tablouri de valoare, covoare, perdele şi draperii asortate este preocuparea principală a doamnei Vincensini, coordonată perfect cu eforturile domnului de a-şi construi o reţea puternică de relaţii cu persoanele cele mai influente, cele mai sus-puse din Paris. Osteneala, cheltuielile şi consumul nervos sînt răsplătite, pentru că dineul dat în cinstea ministeriabilului Louvain şi a soţiei sale este încununat de succes, doamna Vincensini fiind invitată să o ajute pe doamna Louvain la organizarea unei expoziţii a lucrărilor celebrului pictor Rothko. Vocea narativă este asigurată de un personaj la început misterios, un observator extrem de vigilent la toate semnele care ar putea trăda parvenitismul familiei Vincensini. Sînt contabilizate strict, cu acribie şi energie, dovezile care incriminează această familie atît de zeloasă în a urca pe scara socială. Aflăm, spre sfîrşitul textului, că vocea narativă îi aparţine nimeni altei decît menajerei, Agnes, dotată cu calităţi de detectiv şi spoită cu o brumă de cultură, rezultată din lungile servicii făcute în casele mari din Paris. Textul lui Adrian Mathews, prozator britanic care locuieşte la Paris, este un exemplu de virtuozitate stilistică şi excelent spirit de observaţie. Personajele se autocaracterizează în special prin limbaj şi prin situaţiile pe care şi le creează. Cu umor şi ironie, fără emfază sau puseuri moralizatoare, Adrian Mathews expune fascinaţia pe care încă o exercită aristocraţia, efortul multor oameni, de origine modestă, de a „cumpăra” o poziţie în societate. Nu ştim, din text, dacă ministeriabilul şi-a dat seama că are de-a face cu parveniţi. Nici nu importă, atîta vreme cît silitorii îndeplinesc un rol care le serveşte celor în poziţiile cheie. Un autor foarte atent la lumea din jurul său transpune narativ stratificarea şi fluidizarea noţiunii de „clasă”, precum şi jocul de cuvinte care se creează. Societatea contemporană, ocupată să consume, să absoarbă şi să învîrtă totul într-un carusel de imagini, primeşte reflecţia în oglindă, în textul literar. După cum spun în introducere cei care au îngrijit antologia New Writing 9, nimeni altul decît John Fowles, împreună cu A.L. Kennedy, volumul găzduieşte cu egală generozitate autori consacraţi din Marea Britanie – Alasdair Gray, Toby Litt, William Boyd, Matthew Sweeney, Paul Bailey, dar şi autori tineri, în curs de afirmare. O paletă largă de genuri literare este acoperită – „povestiri, poezie, eseuri, reflecţii şi reminiscenţe”. New Writing este titlul unei serii de antologii publicate anual în Marea Britanie, cu sprijinul Consiliului Britanic pentru promovarea

starea prozei scurte
scurte produse de-a lungul mai multor decenii. Cred, revenind la tema abordată, aceea a prozei scurte, că este greu să scrii proză scurtă. Cred că proza scurtă este una din pietrele de încercare pentru un prozator. Şi mai cred că publicarea de antologii de proză scurtă este un semn al sănătăţii culturale a unei naţii.

57

Ion MARIA Criza lecturii…
Ca poet, pot spune că nu există o criză a prozei, romanului sau poeziei ci este o criză a lecturii. Această criză are cauze diverse şi multiple care şi-ar merita o amplă analiză… Criza lecturii a început după „Revoluţia” din 1989. Se citeşte mult mai puţin şi mai prost decât înainte. Poate că era firesc să fie aşa, într-o lume aproape normală, cum este a noastră, puţini citesc sau citesc mult mai puţini decât citeau în comunism când realitatea, viaţa, împingeau oamenii către lectură chiar dacă, în mod normal, nu toţi aveau apetenţă pentru lectură. Chiar dacă ne doare, trebuie să recunoaştem fenomenul. Se citeşte relativ puţin, se citeşte, mai mult, ce este la modă ori cărţile cărora li se face reclamă. Cărţile şi scriitorii trebuie să treacă şi prin acest deşert cu speranţa că oamenii, până la urmă, se vor întoarce la lectură. La lectura adevărată, empatică şi inteligentă, o lectură creatoare. Lumea de azi, agitată, frenetică, ocupată, nu mai are timp de lectură şi preferă să trăiască direct, prezumtivii cititori au o bogăţie de opţiuni, de la excursii în ţări exotice la internet, încât lectura este doar o opţiune, printre multe altele. Probabil că lectura a devenit o opţiune mai mult pentru rafinaţi ori este o ocupaţie masochistă, încât nici nu mai ştiu dacă este rău sau bine că se întâmplă aşa. Uneori putem prefera o proză scurtă, bine scrisă, unui roman, mai ales că un roman cere o anumită răbdare, sunt romane care abia de la pagina 100 sau 200 devin cu adevărat captivante. Proza scurtă poate fi citită oricând cu plăcere, intri repede în atmosferă şi ai bucuria unei noi lumi de descoperit, lume din care primeşti doar o felie, restul trebuind să-l visezi sau imaginezi tu, cititorul. Decât să citeşti un roman prost, mai bine o proză bună, pare o banalitate, un truism, dar nu este aşa, trăim într-o lume în care timpul chiar are valoare şi contează ce facem cu el. Întrebarea este: cum ne dăm seama dacă romanul sau proza sunt bune, dacă chiar trebuie să citim cele 100 de pagini plictisitoare? Aceasta este o altă problemă, interesantă, care şi ea îşi merită dezbaterea… Ion Simuţ anunţa şi moartea poeziei. Nu cred că literatura a murit sau că va dispărea curând, chiar dacă numărul cititorilor s-a micşorat drastic. Există o criză a lecturii, însă cine citeşte proză scurtă citeşte la fel de bine roman şi poezie. Din păcate, numărul cititorilor e mic, aproape câţi membrii are o sectă, de aceea cititorii este posibil să se simtă ca nişte sectanţi, cu avantajele şi dezavantajele acestei situaţii. Nu cred că există cititori „specializaţi”, există cititori inteligenţi şi cititori care citesc doar ce este „la modă”,

citesc pentru a fi în trend, altfel nu ar citi. Mai cred că fiecare scriitor îşi creează cititorul lui specializat, un degustător. A fi cititor azi este un curaj şi cere sacrificii, cine citeşte va mai citi şi va aduce şi pe alţii către lectură, la acest viciu nepedepsit, cum se spune. Totuşi, lectura este o plăcere ca multe altele şi oamenii sunt lacomi şi îşi doresc să aibă tot felul de experienţe şi plăceri, de aceea, tentaţia lecturii va dura şi oamenii vor citi mereu, pentru că lectura este un viciu relativ ieftin. Nu cred că există scriitori de proză scurtă şi scriitori de romane, cred că există scriitori şi atât. Cineva scrie proză scurtă pentru că aşa simte că trebuie să scrie şi nu pentru că a vrut asta deliberat. Un subiect te duce unde vrea el, nu unde vrei tu ca autor. Nu cred că în literatura română a existat sau există o ruptură între proza scurtă şi roman, există doar literatură cu mai multe genuri. Mi se pare firesc să existe scriitori care scriu mai bine proză scurtă sau alţii care scriu roman, însă oricare din ei este scriitor, la fel de bun ca alt scriitor. A scrie proza scurtă nu este un dezavantaj sau o inferioritate. Nu cred în superioritatea romanului. Uneori este mai greu să scrii proză scurtă decât roman. Literatura nu este sport, o proză scurtă poate fi la fel de bună ca un roman, dacă are valoare şi spune ceva esenţial, important despre lume şi om. Nu cred că un program de încurajare sau un concurs naţional de proză scurtă ar rezolva problema lecturii, chiar dacă ar avea un rol benefic. Nu este aşa de simplu, lucrurile nu se rezolvă aşa cum vrem sau credem noi, ar fi bine, mi-aş dori ca un concurs să însemne o schimbare, însă ştiu că nu se poate. Problema reală este lectura, şi aici trebuie acţionat. Este nevoie de un program de încurajare a lecturii. Un program activ, inteligent, persuasiv, îndelungat şi bine articulat, la care să participe toţi cei care ar putea avea un rol în recâştigarea cititorilor pentru lectură. Dacă acest program ar fi încurajat şi ar avea succes, el ar fi un câştig pentru toţi, de la scriitori la şcoală şi societate. Trebuie să găsim acele modalităţi prin care cititorii să fie câştigaţi pentru lectură fără să fie forţaţi s-o facă, pur şi simplu, să vină ei către lectură, să descopere bucuria şi plăcerea cititului de dragul cititului şi nu pentru că au fost forţaţi să citească. Un astfel de cititor nu mai este doar un consumator de cultură, el devine un agent cultural, un om care trăieşte pentru şi prin cultură, pentru astfel de cititori scriu cei ce scriu şi nu pentru cei care sunt doar consumatori de cultură, consumatori pentru care cultura, lectura, este doar o marfă de care te foloseşti, fără să-ţi pese de creatorul ei sau de implicaţiile sociale şi umane ale lecturii şi culturii. Pentru scriitor, fiecare cititor de acest fel este un premiu, o bucurie, mai ales în lumea noastră unde creaţia şi valoarea sunt preţuite atât de puţin. La noi sunt mulţi autori de proză scurtă de valoare şi toţi ar merita să fie citiţi, eu pot enumera câţiva: Sorin Stoica, Radu Pavel Gheo, Tudor Cătălin Zarojanu, Florin Oncescu şi mulţi alţii la fel de valoroşi, scriitori care merită să aibă mai mulţi cititori şi sper că va veni vremea când oamenii vor citi la fel de mult cum citeau înainte de 1989, scriitorii români o merită. Fiecare din aceşti autori, români sau străini, aduce un univers nou, o lume de cunoscut şi iubit.

58

starea prozei scurte
Ovidiu STANOMIR
abordări este binecunoscuta explicare a creşterii valorice a diverşi scriitori prin experimentarea mai întâi a povestirii sau nuvelei, pentru ca după această etapă şcolărească să-şi poată obţine atestatul prin proba romanului. În atare condiţii, cum să nu fie mai tentantă (pentru creator), considerată mai demnă de adoraţie (pentru cititor) genialitatea conferită de reuşita directă la nivelul romanesc? O astfel de perspectivă, păguboasă, aş treceo în contul structuralismului, prea fascinat de absolutizarea uniunii androginice a complexităţii reţelei textuale, producătoare de coerente expansiuni semantice, cu emoţia estetică. Aceasta este doar o primă lovitură dată prozei scurte, venită tocmai din partea formei critice amintite, care a fost transformată de unii scriitori în adevărată dogmă poetică. O altă ameninţare, de astă dată sistemică, vine tocmai pe filieră genetică. Tematic vorbind, proza scurtă, oricât de generos ar fi conceptul de felul lui, şi-a fixat scopuri aparent modeste pentru apetenţa cognitivă actuală, mizând pe fragmentarism şi nu pe construirea coerenţei unor macrosisteme, cum aspiră romanul. De aici i se trag, de pildă, cultul pentru evenimentul straniu, sondarea substraturilor mitice, planările suprarealiste, simpla reverie, construirea portretului sau îmbătrânita notaţie a întâmplării cu tâlc. Şi oricât ar fi scrierea de inovatoare la nivelul esteticii formale, marii căutători de sensuri globale, cititori în paralel de istoria religiilor, studii de arhetipologie sau comparative, rămân cu sentimentul neîmplinirii. Tocmai de aceea, dacă şi la nivelul exploatărilor formale romanul are avantajul spaţiului mult mai vast de desfăşurare, s-ar părea că o şansă a prozei scurte ar fi putut să fie miza lirică, dacă poezia, prin legile care i-au dictat metamorfoza înspre metisare, nu şi-ar fi lansat propria ofensivă, intrând în teritoriul epicii când prin invocarea unor drepturi ancestrale, când a unor oportunităţi ale momentului. La limită mergând, diferenţa dintre proza scurtă şi poezie a ajuns în multe situaţii să fie o chestiune de organizare grafică, cu consecinţele stilistice care pot decurge de aici. Toate acestea de mai sus pot reprezenta argumente ale afirmării unei crize în evoluţia prozei scurte. În ceea ce mă priveşte, cred totuşi că aşa-zisa criză nu are fundamente intrinseci fenomenului creativ propriu-zis, ci e mai mult o chestiune artificial creată de elementele deja amintite: perceperea prozei scurte ca moment de tranziţie spre creaţia romanescă şi interesul faţă de construcţiile epice ample. Acestea însă nu pot submina definitiv domeniul dat pur şi simplu întrucât creaţia veritabilă răspunde totdeauna unor urgenţe interioare, nu nevoii plierii pe cerinţele de moment ale publicului. De asemeni, cititorii avizaţi sau, dacă doriţi, „specializaţi” au simţurile suficient de fine pentru a gusta savoarea care e percepută de profani drept amăreală tocmai pentru că sunt copleşiţi de intensitatea ei. De o criză reală deci, nu poate fi vorba la nivelul creaţiei propriu-zise de proză scurtă, putându-se eventual discuta de o politică nefavorabilă a editurilor. Dar o criză se manifestă cu adevărat la nivelul interesului general al societăţii pentru literatură. Şi aşa însă, perspectivele nu sunt chiar sumbre. O privire peste gardurile unor ogrăzi occidentale ne dezvăluie continuitatea îndeletnicirii

Starea prozei scurte actuale de la noi nu poate fi disociată de starea societăţii româneşti actuale. Măcar de ar sta economia românească tot atât de bine pe cât stă proza scurtă. Pe care, e drept, o scriu şi o citesc doar împătimiţii. Dar a fost cândva altfel? Literatura română prenumără autori foarte buni de proză scurtă. Dintre cei contemporani nu voi da exemplele ultravehiculate, ci altele, de autori afirmaţi în anii din urmă: Veronica D. Niculescu, Bogdan Suceavă şi, nu în ultimul rând, Mihai M.S. Maxim... Eu unul scriu de plăcere. E o formă de evazionism cu care m-am deprins în plină „iepocă de aur“. De care nu reuşim să ne despărţim nicicum. Atâta doar că ne îndreptăm cu frenezie către una de... plumb. Imensă, străină şi grea, vorba poetului. Însă (încă?) se spune că „tot răul spre bine“. Răul îl vedem sau mai degrabă îl anticipăm. Cât despre proza scurtă românească, să sperăm numai de bine. Pe ce mă bazez? Tocmai pe astfel de discuţii, anchete, simpozioane, forumuri, adică pe irepresibila noastră apetenţă pentru poveşti, povestiri, momente şi schiţe. Literatura (deci şi proza scurtă) va supravieţui cu brio pe net. Aşadar, am mare încredere în formule de tipul: http://www.prozascurta.com ş.a.m.d. Sibiu, 19 noiembrie 2008

Călin CRĂCIUN Criza artificială a prozei scurte
O abordare a vreunei crize a prozei scurte nu poate fi tratată făcând abstracţie de fenomenul literar în ansamblu. Trebuie astfel mai întâi spus că, din punctul de vedere al relaţiei cu publicul larg, literatura însăşi este în criză. În sensul în care cercul cititorilor de literatură (excluzând-o acum total din discuţie pe cea de consum) este actualmente restrâns, oricât s-au chinuit creatorii săşi adapteze limbajul „coborându-l în stradă”, cum sună strident o sintagmă didactică. De vină pentru aceasta sunt şi factori socio-culturali mult prea diverşi şi complecşi pentru a fi trataţi aici, dar nu poate fi ignorat nici faptul că literatura însăşi nu şi-a ştiut pune în valoare vocaţia narcotică ce, iată, are tot mai puţine victime căzute în plasa dependenţei incurabile. Narcomanii, cum bine se ştie, simt în permanenţă nevoia obţinerii unor esenţe tot mai pure. Şi dacă acest din urmă element e factor stimulativ pentru literatură în general, obligând-o la multiple treceri prin mecanismele rafinării, nu e mai puţin adevărat că a devenit un duşman al prozei scurte atunci când s-a aliat cu preconcepţia că potenţarea efectelor ţine de cantitate, ceea ce a condus la o nefericită identitate între dimensiunea textului şi calitate. Simptom evident al unei astfel de

starea prozei scurte
lecturii. Oameni care mai citesc încă în vagoane de tren sau metrou nu sunt tocmai prezenţe atipice, desuete, la fel cum exerciţiile de scriere creativă nu sunt doar o chestiune experimentală şcolară, ci chiar rutina diferitelor asociaţii ce-şi declară interesul pentru literatură. Toate acestea nu sunt altceva decât manifestări fireşti în societăţi sănătoase. Iar dacă societatea românească nu a fost încă răpusă de tranziţie, este, cu siguranţă, pe cale de vindecare. Un alt motiv pentru care cred în continuitatea prozei scurte, ba chiar şi într-o revigorare a ei, este constituit de amploarea tot mai mare a fenomenul literar internautic. O simplă comandă de căutare pune rapid în faţa ochilor suficiente surse de lectură. Suficiente nu numai pentru a avea ce citi, ci şi pentru a putea spune că pagina celulotică pierde tot mai mult teren în faţa celei electronice. Şi oare ce tip de proză se citeşte mai facil de pe monitor? Ia încercaţi!

59

Alexandru VLAD
Scrisoarea unui pelegrin rus,
privind starea prozei scurte româneşti, adresată lui A. P. Cehov, în urma rugăminţii acestuia din urmă de-a fi lămurit în mare asupra crizei prelungite de care suferă această specie în aceste locuri. Dragă Anton Pavlovici, Aşa cum m-aţi rugat în acea seară în discuţia pe care am avut-o fără martori şi căreia, vă rog să mă credeţi, îi port o foarte frumoasă amintire, am trecut la cercetări privind starea prozei scurte în ţara, de altfel frumoasă, pe care se întâmplă tocmai s-o vizitez. În primul rând trebuie să vă înştiinţez că românii sunt o naţie puţin depresivă şi au despre toate aspectele vieţii lor culturale impresia că s-ar afla fiecare într-o irezolvabilă criză, iar în ce priveşte literatura au o imensă frustrare că încă nici un scriitor al naţiei n-a avut privilegiul să fie răsplătit cu premiul Nobel, premiu pe care de altfel nici dumneavoastră nu l-aţi luat, după cum am şi discutat. E adevărat că pe vremea aceea premiul în cauză nu se dovedea foarte important, nu devenise pentru nimeni o obsesie şi nici nu se ridica la importanta sumă la care se ridică astăzi. Nu mai insist asupra acestui aspect pentru că mi-ar fi imposibil să convertesc suma în ruble vechi, încât să vă faceţi o impresie. Se poate vorbi deci despre o criză a prozei scurte româneşti (dar se vorbeşte cu aceeaşi înfierbântare despre criza romanului, ba chiar lumea preferă să vorbească mai ales despre criza romanului). De când durează această criză? Nici aici nu pot să vă lămuresc satisfăcător. N-a putut, de exemplu, să-mi explice nimeni dacă proza scurtă românească aşa-zisă clasică (Negruzzi, Odobescu, Slavici, Caragiale, Sadoveanu, Pavel Dan) a făcut şcoală? Nu ştiu dacă se poate demonstra acest lucru. Sau să fi rămas din

păcate fără efectul pe care proza scurtă ar fi trebuit să-l aibă, cu dinamica ei recunoscută, până astăzi? Deci scriitorii lor clasici au scris proză scurtă, au avut rezultate remarcabile, dar acestea nu par să fi dus (şi nu ştiu de ce) la o tradiţie solidă. Au în patrimoniu o perlă numită Moara cu noroc (mai au şi alte mostre fericite, ţin să precizez), pe care v-ar face plăcere şi dumneavoastră so citiţi. Alt autor, cunoscut mai ales pentru piesele lui acide de teatru, a dat nuvele exemplare. Deci se pot mândri românii cu un patrimoniu care s-ar zice că prevestea vitalitatea unui gen care, iată, zace în criza despre care aţi binevoit să vă interesaţi. A existat apoi un interval nefericit în care literatura lor a fost asimilată propagandei, şi prozele lor scurte, deşi unele nu chiar nereuşite – tehnic vorbind, au ieşit cam şifonate din acest concurs de împrejurări, cum a ieşit de altfel toată literatura, ba aş putea spune că toată cultura. Toată societatea chiar, dar aceasta nu constituie obiectivul raportului meu. Generaţiile de prozatori au avut campionii lor la proza scurtă (generaţia ‘60, generaţia ‘70, generaţia ‘80 – poate cu asupră de măsură). Există evident şi astăzi autori cu performanţe în acest gen. Un specialist mai bun ca mine ar putea şi mai bine aprecia. Unii, ceva mai sceptici, mi-au mărturisit opinia lor că generaţia ‘80 a excelat în proză scurtă şi datorită faptului că debuturile în roman erau pe vremea aceea aproape imposibile. Strecurate în reviste, trecute astfel de furcile caudine ale cenzurii, editurile nu mai aveau nici un motiv să se opună volumelor cu texte care deja văzuseră în prealabil lumina tiparului, integral sau fragmentar. Dar de ce nu mai au scriitorii români apetenţă pentru genul acesta de virtuozitate, care ar fi cauzele, să fie vorba mai degrabă de o neglijare sau de o ieşire din modă? Iată care au fost întrebările pe care mi le-am pus în timp ce răsfoiam tot felul de cărţi noi prin librării şi pe la nişte mese stradale cărora ei le zic standuri. Proza scurtă se poate citi în intervale în care nu prea poţi citi altceva, în tren (poştalioane nu mai există), în alte mijloace de transport, în zilele ploioase la mare, în duminicile de iarnă. Putem prefera unui roman o proză scurtă aşa cum preferăm uneori aşa-zisul hambugher în locul unei mese copioase. În general nu se poate spune că proza scurtă ar fi în vreun fel în competiţie cu romanul. Şi totuşi aici parcă s-ar putea spune. Interesul pentru roman, să fie acesta motivul pentru care proza scurtă se află în suferinţă? Interesul pentru roman nu are cum cauza bucăţilor mai scurte, dar obsesia pentru roman – da. Ciudat, la aceasta obsesie sau raliat şi criticii. (Unul din ei, I. Simu?, n-a ezitat să anunţe moartea genului scurt, în sensul că nu mai există cititorii pasionaţi ai genului, “nu se mai poartă”). E îndreptăţită poziţia lor sau...? A avut vreodată proza scurtă cititorii ei specializaţi, sau doar mai puţin răbdători decât cititorii de romane? Iată întrebări care nu sunt cu totul noi, şi nici răspunsurile nu pot fi. Genul acesta a dat cele mai mari reuşite în literatura universală. Chiar marii romancieri ai lumii îşi au de multe ori vârful de creaţie în genul nuvelistic (din cei care nu vă sunt cunoscuţi: Hemingway – Bătrânul şi marea, Falukner – Ursul, Thomas Mann – Moartea la Veneţia, Joseph

60

starea prozei scurte
perspectiva şi pun într-o anume lumină conţinutul. Studierea şi familiarizarea cu acest fapt ajută mult mai multă lume decât, să zicem, pe cei interesaţi exclusiv de literatură. În unele universităţi americane (Yale, spre exemplu) studenţii sunt încurajaţi să studieze şi să scrie povestiri. Nu neapărat ca să devină scriitori, ceva mă face să cred că nu există o criză a prozei scurte în literatura Statelor Unite, ci tocmai pentru a învăţa să prezinte lucrurile în scris, pentru a le putea percepe ca întreg şi nu ca o sumă de elemente factuale şi disparate. Proza scurtă are, în pofida dimensiunilor uneori cu adevărat reduse, confinii interesante şi fertile. Eseul poate fi conversaţional (celebrul eseu conversaţional englez), sau poate avea elemente narative, poate fi un portret moral, o „fiziologie” - cum e cunoscut în literatura noastră clasică, poate foarte bine încorpora elemente ale genului epistolar. Şi în condiţiile postmodernismului acestea pot foarte bine coexista, îmbogăţind varietatea interminabilă a prozelor de mai mici dimensiuni decât romanul. Versatilitatea genului e menită să îi asigure supravieţuirea, dincolo de vicisitudinile tranzitorii. Aceste două paragrafe de la urmă le-am scris după ce am tras cu ochiul în nişte publicaţii cam fără sare şi piper, eu unul nu le înţeleg prea bine, dar poate că dumneavoastră vă spun mai mult. Şi oare vor avea toate aceste sugestii ale mele vreun ecou? M-am cam întins, şi poate am abuzat de răbdarea dumneavoastră, cel care aţi urcat în parnasul literaturii fără să aveţi obsesia romanului. Vă urez multă sănătate postumă, pentru că gazdele mele – scriitorii români, m-au asigurat că aceasta e mai bună decât toate. M-au dus întro staţiune numită Neptun, un fel de Soci, şi mi-au dat din belşug vodkă şi vin, sperând probabil într-un raport ceva mai indulgent. Dar mai indulgent decât aceasta nu poci ca să scriu.

Conrad – Inima întunericului, dar şi Moartea lui Ivan Ilici a lui Lev Nikolaevici şi Jucătorul a lui Feodor Mihailovici, pe care prea bine le ştiţi, şi lista ar putea continua). Au fost scriitori făcuţi celebri în exclusivitate de genul scurt, şi aici să-mi permiteţi să trec numele dumneavoastră înainte de toate, şi scriitori maeştri ai genului scurt, care au scris ocazional romane: Saroyan, Cheever, Maupassant. Mulţi v-au luat în mod tacit sau declarat ca model. Au existat şi există scriitori care excelează în ambele genuri: Updike, William Trevor, şi mulţi alţii. Încă o dată îmi cer scuze pentru numele acestea care sună atât de ciudat, dar sunt convins că acolo unde sunteţi, în Parnas, informaţiile nu sunt o problemă. Ori poate vă cunoaşteţi deja şi staţi la taclale, dacă v-aţi dus şi samovarul. Aici, dacă îmi permiteţi, mi-aş da şi eu cu părerea, fără să ofensez. Proza scurtă este în general menită revistelor literare, şi nu doar literare. O ştiţi prea bine. Un program bine coordonat prin care periodicele (literare, cele mondene, etc) să fie încurajate să publice proză scurtă, poate că acesta ar rezolva pe moment problema. Sau un concurs naţional de proză scurtă, premii speciale pentru acest gen. Tentative, e adevărat, au mai fost. Nu e căderea mea să-mi dau cu părerea dacă au dat rezultatele scontate, ori dacă s-au au dovedit măcar calea de urmat. Oricum, tentativele par a fi fost abandonate înainte de-a da rezultate. Şi cum să găzduiască presa proza lor scurtă când presa însăşi are problemele ei, este isterică şi departe de a-şi găsi ţinuta firească? Pentru că, Anton Pavlovici, ei nu au reviste literare pentru cititorul de rând, nici măcar pentru cel destul de cultivat. Revistele lor dau impresia că sunt tot pentru cei care le scriu, într-o interminabilă concurenţă. Ba chiar unele seamănă nepermis de mult între ele, şi te întrebi de ce-or fi atâtea. Ca urmare ele nu plătesc, cum eraţi plătit dumneavoastră cu câteva copeici pe cuvânt la Oskolki de către minunatul N. A. Leikin, spre veşnica noastră recunoştinţă. Au existat însă antologii de proză scurtă, însoţite de argumentări critice: una numită Desant, alta Arhipelag, şi una Nuvela şi povestirea românească din deceniul opt, urmate de tentativele unui tânăr – Dan Silviu Boerescu. De ce nu există ele astăzi, ca o preocupare a criticilor sau editorilor? Nu mai există materialul necesar? Despre toate acestea promit să mă interesez. Şi, dacă numi depăşesc cumva atribuţiile, le voi sugera nişte idei de antologii tematice: proze de dragoste, proze fantastice, proze didactice, proze urbane, proze rurale, proze crepusculare, proze din calendar, proze de închisoare, proze cu băieţi buni şi proze cu băieţi răi, prozele vârstei de aur, şi ar fi posibile multe altele. Ar avea acestea cititori? Probabil că da. Dar poate voi fi considerat obraznic, voi fi muştruluit şi se va înainta o plângere pe căi diplomatice, pentru amestec în treburile interne ale literaturii române. Lucrul cel mai trist este că oamenii par a fi gata să accepte dispariţia unui gen literar atât de potrivit expresivităţii aşa cum sunt gata să accepte dispariţia unor specii din cauza poluării: ca pe o fatalitate pasabilă. Despre proza scurtă se poate spune că prin natura ei comprehensibilă ne învaţă să înţelegem lucrurile ca întreg. Elementele de compoziţie sunt cele care asigură

prozã scurtã
Mircea PORA Mărturisiri...
În naivitatea, ba mai bine zis, în prostia mea adâncă, credeam că totul a trecut. Vor veni de-acum înainte, ca şi copiii în zbor pe sănii, zile bune, liniştite, înserări care să nu mă sperie, ci, dimpotrivă, să-mi facă plăcere, Sărbători de mare tradiţie, importantă, la care să particip dacă nu fremătând, cel puţin cu o anumită detaşare, unde nota dominantă să nu fie indispoziţia, deprimarea. Mai credeam că, treptat, din sângele şi carnea mea, vei trece, pe fondul unor murmure, foşniri de frunze, într-o cadră ceva mai îndepărtată, de unde ne vom privi, tu, fără a fi scrutătoare, parcă mustrându-mă mereu, eu, cu ochiul ceva mai liniştit, să te ştiu undeva, destul de aproape de mine. Dar, iată că lucrurile nu stau deloc aşa... De vreo câteva zile, parcă totul arde iarăşi în jurul meu. Ca în primele săptămâni ce au urmat plecării tale. O simplă pătură pe care ai spălat-o are margini de jar, câteva haine ce ţi-au aparţinut sunt tăioase la atingere, creioanele cu care scriai mă sângerează. Cercul neplăcut îl strâng în jurul meu şi înserările şi nopţile. Când lumina zilei stă să se stingă şi sub ferestre e linişte, aud deodată un mers sacadat, inconfundabilii paşi ai tăi. Vii dinspre zona spitalului, dar cu siguranţă nu din clădirea aceea, o avanscenă a morţii, un ornament parcă scos din cea mai adâncă fântână, ci de mult mai departe. Treci pe sub geamurile mele de mai multe ori, ca un controlor cu uniforma foarte rece, înfigându-ţi tocurile ascuţite, nu doar în mormanele de frunze, ci şi, imparabil, în inima mea. Pe urmă te retragi, neobservată de vreun trecător, printre umbrele ce deschid coridoare spre locuri cărora nimeni nu le-a dat încă vreun nume. Nopţile, de la o vreme, parcar fi nişte vapoare, pe ale căror punţi mă aflu. Ape cât vezi cu ochii, un zgomot vag de valuri, pretutindeni luminile stinse. Plutirea e plăcută şi ai zice că e un abur ce te face să nu simţi nimic, să uiţi mai totul, dacă n-ar fi nişte gemete, ce vin de undeva, de jos, din nu ştiu ce adâncuri, semănând cu pustiul din sufletele unor fiinţe ce nu vor să păşească încă în pacea cea fără de sfârşit. Şi muzica ce-o ascult e tulburată, nu mă mai învăluie ca altă dată într-o anume linişte care, după mulţi, nu s-ar găsi decât în necuprinsul celui de al patrulea sau al cincilea cer. Un alt capitol ce iarăşi s-a redeschis ca o bătrână rană transmisă din generaţie în generaţie, e cel al temerilor, spaimelor, aprehensiunilor. Imediat după plecarea ta, am semănat cu un vas de sticlă în care s-a tras cu mitraliera. Cu o lamă „Gilette”, spre exemplu, totul s-ar fi putut rezolva radical. După declanşarea operaţiunii, în tăcere, într-o reală apăsare sufletească, vreo şapte-opt minute, poate nici atât, ar fi durat balansul între „a fi” şi „a nu fi”... Dar dungile de lumină tremurânde, părând uneori că vor să-mi taie ochii, au fost mai tari decât întunerecul în care ar fi urmat să mă cufund. Şi iată, asemeni unei zdrenţe, fără glorie, mam pus zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă, să refac ceea ce fusese distrus cu atâta violenţă. Neobosite acte de cârpeală, aşa zic psihologii, binevoitorii, urcuşuri pe dealuri lutoase, haine umede pe oase, prelungi dureri, paşi

61

nesiguri, spre ţinte, poate, greşite, răspunsuri stereotipe, date de cele mai strălucite mediocrităţi ce-mi atârnă de cureaua pantalonilor... „te priveşte”... „fa ce crezi”... „e problema ta”... Da, aceasta ar fi ideea, să refac din cioburi vasul acela, pentru mine deosebit de frumos, ce-l ţinusem o vreme în mână. Îi spuneam caloriferului din dreapta mea că, după un răstimp de relativă linişte, spaimele, temerile, au reînceput să apară, în ciuda „pastilelor” ce au căzut ca nişte ninsori peste ele. Mă gândesc, spre exemplu, că într-o noapte, acum, când ne înfundăm în iarnă, înaintea aprinderii pomilor de Crăciun, pe la ora două, care e cel mai pustiu moment al întunerecului, nişte păsări, dar nu chiar atât de mici încât să le vârâm în găluştele de supă, trecând prin toate geamurile mele, îmi vor fâlfâi cu aripile pe la ochi, vor scoate nişte sunete, ce se vor atenua, poate chiar stinge, izbindu-se ca nişte pietre, de pereţii celorlalte încăperi. Nu voi şti, după şapte-opt raiduri, dacau plecat sau nu, căci cu siguranţă agitaţiei îi va urma un interval de linişte...dar cât de înşelătoare poate fi pacea aceasta. Vietăţile cu pene pot fi ascunse printre ceştile din vitrină, prin spatele unor valize, pe care şi uitarea le-a uitat, pe sub cuverturi, ce, lovite nemilos de timp, au devenit vreascuri de foc. Mă mai gândesc, căci asta este...când te afli pensionar te tot gândeşti...la faptul, că s-ar putea sparge cutiile memoriei, şi să-mi năvălească astfel în faţă, într-o aspră harababură, lucruri, oameni, împrejurări, ce au mers la pas sau, pur şi simplu, au galopat prin viaţa mea ... senzaţii, emoţii, stresuri şcolare, în faţa unor vechi profesori, cu inimi de bronz, coborârea în pământ a celor dragi, nunţi cu miri şi mirese urâte, plecarea familiei dincolo de munţii de nisipuri, călătorii cu trenul ce-mi amintesc de cămilele deşertelor, strângerea unor mese, din doamnele şi domnii ce-au mâncat atunci fripturi şi torturi, mai rămânând, poate, doar dinţii, cufundaţi undeva, adânc, în lut. Dar fac eu ce fac când astfel de vârtejuri mă cuprind şi pentru a-mi învinge, în special, moliciunile, straturile pe cale de a putrezi din suflet, ajung, numai eu ştiu cum, într-un oraş aflat la o mică distanţă de satul meu natal. Ce catedrale a avut până nu de mult burgul, ce teatre, galerii de artă care, nu arareori, atingeau cu vârfurile lor norii. Minunăţii de la care să nu-ţi mai iei ochii. Dar într-o noapte, în ciuda dispozitivelor de pază severe, toate acestea au fost pur şi simplu furate, în locurile rămase astfel libere, apărând alei de duzi, tot ceea ce ţine de piscurile cele mai înalte ale plictiselilor. Aşezarea nu şi-a mai revenit şi la ora actuală ea are pulsul lent al unui organism pe moarte. Un râu, ţineţi minte, un râu ce se strecoară pe sub poduri de fier, îl împarte – pe oraş – în două. Cartierele din partea dreaptă sunt liniştite, cele din partea stângă, foarte liniştite. Auzi uneori de la mari depărtări cum e strivită o gânganie, sau cum tuşeşte o doamnă răcită. Multă lume citeşte aici în tăcere şi, tot în tăcere dispare, cu cărţile deschise pe piept. Autorităţilor din Capitală, când vin în vizită în acest oraş, li se aprinde să sară în râu, cu mâinile legate şi pietre fixate sub bretele. Crizele economice îl ocolesc temându-se să nu se molipsească de bolile, indispoziţiile, adinamiile, ce flutură ca nişte aripi prin masele de aer ce unesc cimitirele cu gara şi gara cu liceele mai bune. Mă plimb pe malul acelui râu însoţit de o haită de câini rebegiţi. Nici unul n-are nume şi

62

prozã scurtã
cu părul lung, rar, lucios, cu faţa ascuţită. Ar fi putut semăna cu Don Quijote, dacă din ochii săi nu s-ar fi scurs neîntrerupte firişoare de aroganţă. Atmosfera din barul La diavolul roşcovan se îngroşase ca o ciorbă de potroace. Toţi fumau ţigare după ţigare iar ventilaţia îşi dăduse duhul ori, poate, cineva lipsit de scrupule îi venise de hac. Cîteva tinere poete îşi rupseră bluzele, eliberîndu-şi sînii pe care apărură, imediat, minusculi stropi transparenţi, perlaţi. Criticul Dodo Lapiş i-ar fi adunat cu vîrful limbii. Încă nu avusese nici o femeie, decît în vis. Dar se abţinu, căci respectivele scriau prea prost ca să merite vreo atenţie din partea sa, chiar goale de-ar fi fost. Sorbi cîteva înghiţituri de suc din fructe de pădure în care pluteau cubuleţe anemice de gheaţă. Nu consuma, în public, niciodată alcool. Prin asta se simţea demn şi superior. În garsoniera sa, golea numeroase sticle cu vin. Singur. Îi plăcea să stea în faţa unei oglinzi mari, dreptunghiulară şi cam murdară. Cu cît se goleau sticlele, cu atît se vedea mai frumos, mai bărbat, mai de temut. El, stăpînul, el, supremul. Creştea, i se umflau muşchii, iar sub scalpul lucios îi pulsa inteligenţa ca un quasag. Cînd se apropia de fundul ultimei sticle, îşi amintea întotdeauna replicile pe care i le scuipase în faţă o poetă, jignită de comentariul său făcut după ce recitase din creaţiile proprii. „Măi, Lapiş, eşti un zîmbuc! Nimic altceva, mititelule. În satul bunicii mele, dacă balega scăpată-n uliţă are un vîrf, ăluia i se spune zîmbuc. Atît eşti şi tu, nici măcar o balegă-ntreagă. Doar un zîmbuc.” Dodo Lapiş privea în oglindă, încercînd s-o descopere pe poetesa cea amărîtă ca s-o împroaşte în faţă cu stropi de salivă acidă dar îşi zărea doar propria statură, impozantă şi superioară. Atunci, mîndru de sine, sorbea pînă la capăt conţinutul sticlei, pufnea ironic apoi se prăbuşea la podea, adunîndu-se într-o grămăjoară diformă. Conform obiceiului, întîi citi un poet consacrat. Creaţia acestuia nu se comenta. Bun prilej pentru ca paharele să se golească şi să fie, rapid, iarăşi umplute. Poetul consacrat citea cu voce domoală, poticnindu-se ici colo, făcînd pauze între versuri, mizînd pe-un efect teatral. Era tot mai străveziu. Mai transparent. Un trup din fum prin venele căruia sîngele circula incolor. Marin, barmanul, aştepta cu nerăbdare prestaţia poetului debutant. Marin era un mare iubitor de poezie. Evident, scria şi el. În taină. Cu atîţia poeţi în jur, se molipsise. După ce se vor mai scurge ani şi numeroase cenacluri, Marin era convins că va scrie şi o istorie a poeziei contemporane. Momentan acumula. Înghiţea. Îngurgita. Marin avea mustaţă şi o mutră de frizer din timpul lui Figaro. Transpira vîrtos. Tăblia roşie a barului era, constant, udă. Tapetase pereţii barului cu afişe vechi, alegîndu-le pe cele în care predomina culoarea roşie. Printre ele, scrisese personal cîte un vers din autorul său preferat, Edgar Alan Poe. În sfîrşit, sosi momentul ca Dodo Lapiş să-şi prezinte descoperirea. Lansă cuvintele printre buzele sale subţiri. Cuvinte ca nişte săgeţi minuscule îndreptate către scăfîrliile aproape fantasmagorice din barul în care lumina devenea tot mai difuză, mai cenuşie, mai murdară. Tînărul

dinţii le sunt rari. Tufe, buruieni, sălcii, plante cu rosturi mărunte în natură, mai peste tot. Gropile, la rândul lor dese, pline de cutii de conserve, proiecte de felurite integrări, chipie şi epoleţi de colonei şi generali, cărţi provenind din destrămarea grăbită, poate chiar ilegală, a unor biblioteci. Trece pe lângă mine un individ cu aspect de ţăran fredonând Marseillesa. Nori cam grei din care poate porni oricând o ploaie generală. Ca-n descrierile celui ce-mi putea fi prieten... Gogol. Pe malul celalalt, alunecând tot pe lângă tufe, un domn cu o pelerină pe umeri. Îmi place să cred, deşi s-ar putea să nu fie chiar aşa, că vine pe jos, tocmai din Milano. Seamănă prin fâlfâirile amurgului cu prietenul meu Dorin Murariu. Seamănă fantastic cu el... După felul în care mă priveşte e posibil să-mi fi citit o mulţime de proze. Îl aud cum îndreptându-şi privirea spre mine striga...„Ai grijă ce faci, eşti la un pas de infernul lui Hyeronimus Bosch... În viaţa cealaltă vei scrie mai mult, mi-a mai spus, nu vei mai lua medicamente, vei fi mai liniştit... iar eu o să mai scriu câte ceva despre tine”...„Dorin, să te-audă Dumnezeu”, i-am răspuns... După care el, căci el era, a luat-o spre oraşul ce , probabil, îl aştepta, eu, continuându-mi drumul, cu speranţa că după nu ştiu câte tufe, voi da măcar peste un sat...

Radu ŢUCULESCU Ultimul cenaclu literar
Pereţii barului La diavolul roşcovan se populau, treptat, cu tot mai multe umbre. Siluetele consumatorilor de vodcă şi poezie se înghesuiau în jurul măsuţelor umede. Capete rotunde ori ţuguiate, păr vîlvoi ori chelii virile, urechi mici ori clăpăuge, nasuri borcănate, lunguieţe, cîrne ori coroiate precum ale vrăjitoarelor ieşite la pensie. Vorbele săltau cu frivolitate printre umerii cutremuraţi de rîsete şi bună dispoziţie. Un cap ţepos sălta şi el, de la un grup la altul, vibrînd de-o emoţie superioară. Era capul criticului Dodo Lapiş care-şi concepuse, pentru seara aceea, o freză tip arici, ungîndu-şi smocurile ascuţite cu un gel lucios şi puternic mirositor. Ochelarii săi aveau rame negre, lunguieţe şi lentile galbene, pentru a-i da un aer de felină. Se imagina un adevărat leu devorîndu-i pe toţi acei literaţi amărîţi cărora numai el le distingea peceţile de veleitari impregnate pe frunţi. Criticul Dodo Lapiş era un individ mic şi purta pantofi cu tocuri. Cînd umbla, genunchii i se frecau unul de celălalt, sîsîind şerpos. Îşi confecţionase un zîmbet de superioară ironie afişat, constant, pe buzele-i subţiri. În seara aceea, pregătise marea surpriză. Descoperise un tînăr poet cu adevărat original. Nu imita pe nimeni, iar criticul Dodo Lapiş vedea în el unul dintre salvatorii literaturii care nu se închina nici unui model, indiferent cît ar fi fost acesta de celebru. Tînărul poet era foarte înalt, foarte slab,

prozã scurtã
poet era reprezentantul de vîrf al celei mai noi generaţii. El ignora biblioteca, evita cărţile. În felul acesta, orice contaminare era exclusă. Nu putea fi acuzat că seamănă ori îl imită pe cutare mare poet, din simplul motiv că nu citea nici o carte de literatură. Astfel, generaţia nouă îşi conserva originalitatea, iar Dodo Lapiş era promontorul ei. La aceeaşi măsuţă, alături de critic, şedea şi iubita tînărului poet. Semăna izbitor cu Dodo Lapiş. Ca şi cum ar fi fost fraţi gemeni. Pînă şi ramele şi lentilele ochelarilor erau identice. Noroc cu zăbuşeala din încăpere. Din cauza ei, iubita tînărului poet îşi dezvelise sînii. Astfel, se evita orice confuzie. Tînărul poet citi primul poem, păstrîndu-şi ţigara aprinsă în colţul gurii. Ca şi cum ar fi citit o chitanţă, o amendă de circulaţie, o cerere către primărie. Şed pe weceu şi scriu poeme colacului gălbui îi este indiferent din cînd în cînd cîte un pleosc solitar îmi stropeşte singurătatea Pleosc! Iubita tînărului poet aplaudă entuziasmată, lovinduşi palmele printre sînii care-i săltau asudaţi. Marin se întrebă cum arată singurătatea stropită a poetului din generaţia nouă. Chicoti înăbuşit, amintinduşi că două din cele patru weceuri ale barului La diavolul roşcovan sînt înfundate şi a trebuit să le încuie. Barul se afla la ultimul etaj al unei clădiri vechi din centrul oraşului, o clădire care necesita reparaţii capitale. În timp ce poetul îşi citise primul poem, se întîmplase ceva curios. Cîteva pahare mari, adunate pe o tavă chiar lîngă cotul lui Marin, începură să alunece pe tăblia neagră a barului, aliniinduse ordonat pe margine, ca nişte spectatori cuminţi. Marin le urmări deplasarea, mai mult amuzat decît speriat. Întotdeauna afirmase că în casele vechi se petrec fenomene ciudate cărora e inutil să le cauţi vreo explicaţie logică. Aprinzîndu-şi o nouă ţigare pe care şi-o fixă în celălalt colţ al gurii, tînărul poet dădu glas la al doilea poem al său. În bar dialogurile încetară, se auzea doar, discret, cum aerul continuă să se îngroaşe. ah mami mami te-am rugat cu glas adolescentin să-mi arăţi sînii ah mami mami iar tu ai rîs gros şi mi-ai arătat curul tău păros ah mami mami ce mult te-am iubit!

63

Copia fidelă a criticului Dodo Lapiş, varianta feminină, aplaudă cu frenezie. Palmele lovite răsunară înfundat, înăbuşit, gîtuit. Marin îşi aminti că de multă vreme nu-i mai făcuse mamei sale o vizită, chiar dacă locuiau în acelaşi oraş. Mama lui rămase văduvă, cînd el abia învăţase să umble singur. Era o femeie încă frumoasă, veselă, puţin cam grasă. Oare, la fel de păroasă ca şi mama poetului din generaţia nouă? Marin, barmanul, alungă întrebarea, considerînd orice răspuns inutil. El îşi va iubi mama întotdeauna, chiar şi după ce va debuta în poezie. În schimb, observă un nou fenomen curios. Versurile din Poe, scrise de el pe pereţii barului cu negru, începură săşi schimbe culoarea, se înverzeau prinzînd mucegai. În acelaşi timp, porniră să se scurgă încet, topite de aerul încins care stăpînea încăperea. Tînărul poet bău, dintr-o suflare, un pahar cu votcă şi începu să citească cel de-al treilea poem. Iisus se cacă... O siluetă ţîşni în picioare, întrerupînd lectura cu voce răguşită: – Mai du-te tu în pizda mă-tii!! Iubita poetului tînăr se porni să aplaude frenetic. Poate nesăbuinţa ei a declanşat dezastrul. Puţinii supravieţuitori nu-şi amintesc mare lucru. Din spatele barului, acolo unde se aflau toaletele, se auziră patru pocnituri puternice, ca nişte explozii atomice. În clipele următoare, prin uşile sparte năvăli o viitură groasă, ca un bivol uriaş şi negru, mlăştinos şi puturos, care înghiţi tot, bar, mese, scaune, cuiere, clienţi...Doar cîţiva fură aruncaţi pe trepte în jos, alegîndu-se cu oase rupte şi capete sparte. Ultimul etaj şi acoperişul clădirii unde se aflase barul La diavolul roşcovan, se transformase într-un morman de dărîmături jilave. O piramidă puhavă, fumegîndă, care multă vreme revărsă asupra marelui oraş o duhoare pestilenţială.

64

prozã scurtã
Ioan RADIN
(3 proze)
poveştile: uneori îmi povesteşte aventurile ei din tinereţe. Istorii cu păstrăvi, lipani şi Lostriţa. Viaţa a răsfăţat-o, a luat din viaţă tot ce a vrut! Dar a şi dat! E exuberantă, e încă savuroasă, ca o copilă, tenul ei pufos e ca petala de trandafir. E frumoasă, ba chiar atrăgătoare. Nu contează anii. La ea nu contează. Privirea ei - o implacabilă invitaţie. Eu mă abţin. Rezist. Nu ştiu cât o să mai rezist. Mă înfund cât mai adânc în fotoliu, tâmplele îmi vuiesc, ceva cumplit mă împinge, să mă scol şi să mă apropii decisiv de ea, ceva la fel de puternic mă trage înapoi, mă paralizează. O întreb, zâmbind năuc, dacă mai vrea un fum: închide ochii, îşi lasă capul pe spate, cu buzele întredeschise. Mă ridic, vânjos, mă apropii, mă aplec, într-un genunchi, mă lipesc de ea, îmi lipesc uşor buzele de buzele ei, îmi soarbe cu nesaţ fumul, tremur tot, Doamne... Acum, stă în faţa uşii mele şi mă fixează. Prin uşă. De ce nu sună? Oare şi ea ezită? Tiuk! Tiuk! Tiuk! Pi - iiiiiiu! Asta ce-o mai fi? S-a dezechilibrat? Să nu fi căzut chiar la uşa mea! Nu, n-a căzut! E o şmecherie de-a ei. Un test: ştie că m-a sedus, iar acum încearcă să mă bage-n sperieţi. Să mă facă să sar, să deschid uşa. Să mă vadă preocupat! E chiar în faţa uşii: o simt. E atât de pregnantă prezenţa ei, excitantă! O putere necunoscută, o forţă hipnotică mă atrage irezistibil spre uşă, mă ridic şi pornesc, împotriva voinţei mele, parcă plutesc... Tiuk-fâş-fâş! A pornit. A plecat mai departe. Supărată? Face pe supărata? Deschid, tiptil, uşa. Strecor cu grijă capul, o privesc din spate: o umbră bine conturată pe fundalul alb de lumină matinală, strălucitoare a glasvandului, spre care se îndreaptă. Uluitor ce siluetă mlădie, ce forme ademenitoare! N-am încotro! Am pornit: încet, fără pic de zgomot, aproape fără să păşesc, plutind mai degrabă, alunec spre ea: cum păşeşti, prelingându-ţi paşii peste bolovanii lunecoşi din albie, pe sub tunelul de salcie plângătoare, biciuind apa, căutând păstrăvul sau lipanul... O ajung la un pas de glasvand, la capătul coridorului, o cuprind pe după umeri. Zâmbeşte blând. Mă priveşte cu coada ochiului: „ştiu că eşti aproape!” Stă şi priveşte apa. Aici, marele ecran de lumină s-a împărţit în două: partea de jos – albia Mureşului şi malul; partea de sus – bolta albastră. Cuibărit la pieptul ei, privesc apa, lină, liniştită, liniştitoare. Apa nu e albastră. Nici verde. E galbenă, ca pământul lutos. Duce, la vale, pulberea spulberată de vijelie: undeva, sus, a bântuit furtuna. Se mută munţii la vale, spre mare. Aici însă, la noi, soarele întinde umbre lungi pe mal, pe apă. Şi nici o briză, nici o adiere. Tăcem şi privim apa: o pâclă subţire, o lamă de aburi coboară, se târâie deasupră-i. Brusc, suprafaţa lină se despică, fulgeră orbitor un pântec alb. Pe apă se răsfrâng cercuri concentrice. Miarată locul, cu bastonul ridicat: - Ai văzut? Săritura păstrăvului! - Am văzut doar o sclipire… - Asta-i tot. Acum ne putem întoarce. - Nu coboară păstrăvul până prin părţile astea… - Am spus săritura păstrăvului. A intrat în poveste.

Săritura păstrăvului
Tiuk! Izbeşte bastonul cu vârf de-aramă în cimentul de pe culoar: Tiuk! Apoi pâslarii: fâş-fâş. Pauză. Tiuk-fâşfâş. Linişte. Doamna Landowska a făcut încă un pas pe coridorul etajului 4., Bl.51. din cartierul Aleea, pe malul Mureşului. Frumoasa pensionară îşi face zi de zi înviorarea: străbate coridorul acesta, întunecat ca un tunel, lung de aproape o sută de metri, cu o răbdare de pescar pe apele de munte: pe vremuri, chiar hălăduia pe văile strâmte ale Mureşului şi Marei, ale Bistriţei aurii, la păstrăv şi lipan. Ba chiar şi la Lostriţă! Odată – îmi povestea (: „pe-atunci încă nu se inventase dinamita pentru Lostriţă!”) – una din aceste zeiţe a fost cât pe-aici s-o tragă după ea, în Bistriţa vijelioasă: noroc că i s-a rupt firul! Pipăie cimentul cu vârful bastonului – Tiuk! De acolo, de la capătul coridorului, se vede ca-n palmă albia. Tiuk – bastonul cu cioc de aramă izbeşte cimentul, care ţiuie prelung; fâş-fâş - urmează imediat pâslarii, încercând parcă să absoarbă şfichiuitura ca un şuier de glonţ. În bloc e linişte adâncă, la ora asta dorm încă toţi locatarii. E ora doamnei Landowska. În fiecare dimineaţă stă minute întregi la capătul coridorului şi priveşte Mureşul. Stă, stă, stă, apoi, deodată: - Tiuk! – se întoarce brusc cu spatele spre glasvand şi porneşte înapoi, la garsonieră, a cărei uşă o lasă întotdeauna deschisă. A pornit şi azi, spre baia ei de lumină. Acum a ajuns la uşa mea. Pauză prelungită: mă sună, nu mă sună? Uneori nu sună, bate cu vârful bastonului în uşă. Nu bate tare, mai degrabă scrijeleşte: să nu mă trezesc: să nu mă sperii! Oare de unde, şi de când, această afinitate, reciprocă de altfel? Părea că ne ştim de când lumea. Cuibărit în fotoliu, cum mă cuibăream, cândva, în braţele mamei, sorb cafeaua şi fumez prima ţigară de azi. Acum ştie că sunt treaz, că îmi beau drogul negru: se simte până acolo duhoarea grea de mahorcă, de care deja mi-e plină cămăruţa. Aştept. Uneori îi deschid, o invit la cafea. O bea fără zahăr. Alteori mă invită le ea, tot la o cafea şi la o ţigară: când primeşte pachet de dincolo: are nişte rude prin Germania, sau Danemarca, poate Norvegia… În pachet se găseşte întotdeauna câte-un cartuş de ţigări fine: ea s-a lăsat de fumat, mi le face cadou. Devenise un fel de ritual: ea desface cartuşul, scoate un pachet, apoi o ţigară, mi-o oferă, mi-o aprinde. Şi pe când expir primul fum, se apropie de mine, sânii ei încă grei îmi taie răsuflarea, îşi apropie gura de gura mea, buzele ni se ating, şi inspiră primul meu fum din ţigara fină: Atât! – zice, apoi se aşază în fotoliu şi mă priveşte prelung, zâmbind ca mierea: Că eu m-am lăsat de asta! Eu tac: tremur tot. Se oferă să-mi ghicească în zaţ. Eu nu vreau să-mi ghicească în zaţ. Prefer să-i ascult

prozã scurtã
E un salt mortal, dar nu-l face numai păstrăvul. E ceva ca o disciplină, ca o probă de gimnastică. Dacă vrei. Zâmbeşte, oarecum timid. Mă ia de braţ, se lipeşte de mine şi pornim împreună înapoi, călcând cu atenţie pe cimentul lunecos: Tiuk, fâş-fâş. Tiuk!

65

Sub nuc. Idilă
Iată un tânăr entuziast ieşind din casă la ora cinci. În zorii zilei, ca truditorii, nu după amiaza, ca o cucoană. Se îndreaptă spre grădina casei patriarhale. Tânărul nu a ieşit singur: poartă pe braţe o impozantă remingtoniţă, o strânge la piept cu drag, cu putere, cu teamă. Ca pe o relicvă. Păi şi este o relicvă: Remington, maşina de scris care a străbătut veacul. Toată numai metal. Grea de atâta blindaj, i-ar rupe picioarele, s-o scape din braţe. Aşa că tânărul parcurge în grabă curtea, deschide cu o lovitură de picior portiţa grădinii şi se opreşte la chioşcul de sub nuc. La uşa Adăpostului adică, numit astfel pentru că are un acoperiş din tablă groasă (4 mm). Fără să lase din braţe maşina de scris, cu cotul, ridică zăvorul. Uşa, uşor înclinată din uşor, se deschide larg; cât de larg poate: e cam strâmtă! Tânărul trece pragul cu pieptul înainte, purtând pe braţe maşina. O depune pe măsuţă cu grijă, o mângâie. O priveşte lung, cu admiraţie. Scoate din sertar teancul de coli ministeriale şi indigoul. Negru, cu colţurile tăiate (Pescăruş, Albatros?), nu violet, cum e cel care se foloseşte în comerţ, pentru bonuri sau alte nimicuri. Potriveşte indigoul între două coli, introduce colile între valţuri. Mângâie clapele, cu litere aproape şterse, unele chiar şterse de tot, noroc că le ştie pe dinafară. O mai admiră câteva clipe: parcă ar fi un monument al Jugendstilului. Secolul 19: lucruri făcute să placă şi să dureze veşnic. Cu patosul pionieratului. Cutremurat de răcoarea dimineţii, tânărul se ridică şi aleargă înapoi în casă. Revine curând cu o ceaşcă de cafea aburindă şi pachetul de ţigări. Acum se poate apuca de lucru. Liniştea şi tihna duminicală a cartierului mărginaş, cu mici căsuţe şi mici grădini de zarzavat îl inspiră: toţi dorm încă, dar acum el o să le dea deşteptarea! E un sentiment reconfortant să fii treaz atunci când toată suflarea doarme, îşi zice tânărul. Începe să ţăcănească, rar, doar cu două degete, încă rebegit de răcoarea dimineţii, cu pauze dese, pentru cafea şi ţigară: el însuşi e încă năuc de somn. Sau de nesomn. Treptat, se dezmorţeşte, bate literele mai repede, pe măsură ce în minte i se conturează tot mai clar firul istoriei: tânărul entuziast, se pare, scrie o poveste de dragoste. Dar una satirico-umoristică. Putem presupune că a suferit o decepţie, iar acum vrea să arunce lumii în faţa tot dispreţul lui. Vrea s-o zgâlţâie, s-o trezească la realitate: oameni, nu mai credeţi în iubire, prietenie, loialitate şi alte mofturi dastea! Sunt numai cuvinte care ar trebui errradicate din dicţionare: să nu-i mai amăgească pe urmaşii urmaşilor noştri! E tot mai încruntat, doar din când în când zâmbeşte, acru.

Acum tânărul s-a încins, fiecare propoziţie sună ca o rafală de armă automată, ţăcănitul a devenit o răpăială susţinută, un zbârnâit continuu: remingtoniţa, toată numai fier şi plumb taie ca un bisturiu în pâcla dimineţii: până aici, întunericul; de-aici încolo, lumina: bună-dimineaţa! Zgomotul se răspândeşte în toate grădinile, pătrunde în toate curţile învecinate, ba chiar şi în cartierul vecin: ciorile croncănesc disperate, pisicile miaună prelung, câinii urlă ca la lună, găinile cotcodăcesc de parcă ar fi ouat, cocoşii cântă deşteptarea după alte fuse orare. Brusc, zdrăngănitul se opreşte. Tânărul entuziast citeşte ce-a scris, se încruntă, smulge colile din maşină, le smotoceşte, le aruncă la coş. Rămâne pe gânduri. Cotcodăcitul şi schelălăitul au încetat, se aşterne iarăşi liniştea, se aude numai bâzâitul gâzelor care, mici elicoptere, survolează terenul din preajma chioşcului. Chioşcul seamănă cu o colivie, ba chiar cu un coteţ de orătănii. Încropit din leaţuri bătute-n diagonală şi vopsit verde, năpădit pe-o latură de viţa de vie, pe celelalte trei de iasomie, oferă un camuflaj perfect: cu greu poate fi distins de verdeaţa grădinii. În schimb, dinăuntru ai un control total asupra grădinilor vecine, despărţite între ele de garduri din sârmă împletită. Trebuie doar să dai la o parte, cu un creion, frunza care, eventual, acoperă vreuna din fantele romboidale dintre leaţuri. Privind, ca printr-un periscop, prin micile vizoare situate la diferite înălţimi, tânărul entuziast constată că n-a trezit încă pe nimeni. De altfel, abia au trecut câteva zeci de minute de când a ciuruit duna de marasm sub care micii producători îşi sforăie visele. Ia s-o facă ferfeniţă! Tânărul pregăteşte alte două coli, potriveşte între ele indigoul, le fixează între valţuri. Începe iarăşi, pe îndelete, numai cu arătătorul, bate hotărât fiecare literă, se aud şuierături ca de glonţ, piu-piu, dar curând ritmul se înteţeşte, fiecare pasaj aduce cu duduitul greu al mitralierei de companie. Apoi urmează un adevărat asalt: maşinăria bubuie la sonoritate maximă aproape un sfert de ceas, fără oprire: tânărul entuziast pare stăpânit de furia creatoare, sau de disperarea, sau de dispersarea creatoare, cum vrem s-o luăm. Dar, concentrându-se prea mult pe latura sonoră a textului, adică pe efectul sonor al clămpănelii produse de hardughia Remington, tânărul entuziast scapă din vedere înţelesul propoziţiei. Încearcă să citească pasajul pe care tocmai l-a produs şi observă incoerenţa: a sărit zeci de litere, câteva cuvinte întregi, cât despre punctuaţie… De ce atâta grabă, se întreabă, smulge din nou colile din maşină şi le smotoceşte; dar, pe chip îi apare un zâmbet: prin grădinile învecinate au început să mişune micii producători. Lucrează pământul. Ca de fiecare dată, cei dintâi au ieşit micii horticultori: florăreasa cu soţul şi cu cei doi copii, în grădina din dreapta. În douăzeci de minute au cules ce era de cules şi au plecat: la ora şase vor fi la oraş, aşezaţi la taraba din piaţă, cu marfa aranjată, gata de vânzare. Între timp entuziastul nostru soarbe din cafea, fumează şi rulează între valţuri colile curate. Aude apoi cum, pe parcela din stânga, scrijeleşte şi râcâie pământul bătrânul veteran: după ce a scăpat de Siberia, a fost trimis în Bărăgan, i-au mai confiscat şi

66

prozã scurtã
Dar iată, la celălalt capăt al lotului vecin, în dreptul portiţei încropite din câteva leaţuri, parchează balaurul cel negru şi nechează scurt, de trei ori. Fata se opreşte din muncă, schimbă câteva vorbe cu tatăl său, îl sărută pe obraz; apoi se îndreaptă spre pătura portocalie, o adună şi, cu pas lejer, vine spre gardul de sârmă, privind ţintă Adăpostul tânărului entuziast. Cu un surâs inocent, agaţă săpăliga de gard. În lama ţuguiată a tăişului, cu cele două ţepe în partea superioară, ca două corniţe, cu partea de jos, tăiată în unghi ascuţit, ca un barbişon, tânărul vede chipul necuratului. Fata se întoarce şi aleargă spre portiţa firavă. Monstrul demarează în trombă, cu o explozie de supersonic. O trâmbă lungă de praf gălbui se înalţă spre cer. Apoi se aşterne lent pe frunzişul grădinilor. Bătrânul zarzavagiu se opreşte din rânit, aprinde o ţigară. Tânărul entuziast, cu suflet rănit, aprinde o ţigară. Adună cotoarele de măr, hotărât să le dea la porci. Se întoarce în adăpostul lui, unde e tot mai cald: acoperişul de tablă s-a încins deja, soarele arde tot mai rău. Iar din pom au început să se desprindă, din ghiocul lor verde-gălbui, tot mai uscat, primele nuci coapte: răpăitul lor sec pe acoperişul de tablă risipeşte orice reverie. Şi iată-l pe tânărul entuziast în faţa maşinii de scris Remington. Priveşte gânditor hârtia ticsită de mici semne negre. Doar cu arătătorul, ezitând, bate ultimele câteva litere. Ridică opritorul, scoate dintre valţurile negre colile lipite între ele de foaia de indigo. Le desprinde, şi pe chipul lui se aşterne un zâmbet ironic: indigoul fusese pus greşit. Textul s-a imprimat şi pe reversul primei coli. Cealaltă coală e albă, dar ciuruită de floarea ascuţită a caracterelor maşinăriei Remington. Tânărul, cândva entuziast, iese din chioşcul său verde, se aşează direct pe pământ şi începe să spargă nuci. Cu săpăliga împrumutată de pe gard. E vremea să renunţăm la poveştile de dragoste, rosteşte, cu vocea răguşită.

pământul şi casa cu tot ce era în ea, dar a rezistat şi la Bărăgan. Ba s-a întors de acolo cu un băieţel de cinci ani, care acum e om în toată firea, zdravăn şi cu meserie bănoasă. A luat-o de la capăt, de la zero, are cea mai mare casă din cartier, iar grădina lui e plină cu de toate. Privind succesiv pe câteva din vizoarele romboidale, tânărul reuşeşte în cele din urmă să-l localizeze pe bătrân: avansează încet, izbeşte pământul de trei-patru ori, cu hârleţul, pe care apoi îl înfige în faţa lui şi, cu ambele mâini, se trage înainte, cu tot cu căruciorul de invalid în care e ţintuit. După gerurile siberiene, a scăpat încă ieftin: picioarele l-au lăsat abia de-un an de zile. Dar braţele-i sunt încă vânjoase şi vrea să le menţină aşa: cine ştie, poate o să primească şi pământul înapoi. Cu elenul sporit, tânărul îşi reia ţăcăneala. Maşina turuie. Dar zdrăngănitul ei nu mai e aşa de distinct, de fapt e acoperit de zbârnâitul motoarelor Honda, Cherokee, Audi care zboară, tot mai des, pe strada lor. Ce uşor au ajuns unii la carnetul de conducător! Deodată, ceva umed izbeşte grila de leaţuri din dreptul tânărului şi câţiva stropi reci îl stropesc pe faţă. „Aha, ai venit!” – zâmbeşte acru tânărul entuziast şi, cercetând un timp vizoarele, localizează ţinta: chiar în dreptul lui, dincolo de gardul de sârmă împletită, întinsă pe o pătură portocalie, doar cu slipul pe ea, fără sutien, cu sânii goi sub soarele abia răsărit, momeala cu picioare lungi. Tânărul, încă sub imperiul entuziasmului său, începe imediat să mitralieze la Remington: deşi nu mai era nevoie, îşi semnalează prezenţa. Iar fata se ridică, se înalţă, se înalţă, se tot înalţă pe picioarele ei nesfârşit de lungi şi, cu sânii ţanţoşi înainte, face câţiva paşi spre mărul de lângă potecuţă, se întinde şi mai mult, stă pe vârfuri, şi culege, tacticos, cu o tandreţe ostentativă, un măr mare şi roşu. Şi, ţinând fructul în căuşul palmei, ca pe-un bibelou de porţelan, porneşte spre gard, se aşază pe pătură, cu faţa spre chioşc, şi muşcă vârtos din măr. Tânărul aude trosnetul, sau poate i se pare că-l aude, vede sclipătul fulgerător al dinţilor tineri, tăioşi. Între buze sângerii pe care se prelinge sângele fructului. Refuză să mai privească, se concentrează asupra textului, degetelei aleargă peste clape, pare inspirat, e atent şi la punctuaţie, totul merge strună. Dar imediat, cotorul unui nou măr izbeşte grila din faţa lui. Acum poate că ar fi normal să se ridice, să adune toate cotoarele de măr, de azi, de ieri, de alaltăieri şi să se ducă la gard, să înceapă un dialog cu balada. Dar, tocmai aceste provocări îi stimulează elanul creator. Şi-apoi, cum să întrerupă fraza, tocmai acum! Nu! Tânărul entuziast nu muşcă momeala. Continuă săşi desăvârşească schiţa, iluminat de principiul conciziei: prea multe vorbe, vorbe, vorbe. Întreaga povestire de dragoste se poate reduce la un singur gest, la o singură situaţie exemplară. Aşa! Punct. Abia acum tânărul entuziast se ridică şi, fără să mai privească prin vizor, iese din adăpostul său. Priveşte dincolo de gardul de sârmă împletită: ca în fiecare zi, cu o săpăligă în mână, alături de tatăl ei, fata ajută la revenirea pământului.

Blue baloon. dramă
Copilaşul trăgea de sfoară un balon albăstrui, neascultător, care tot încerca să zboare spre cer. Alergau împreună pe aleea centrală a Parcului central. Nu reuşeam să-mi dau seama dacă balonul zburdă după cum îl dirijează copilul, sau copilaşul aleargă după voia balonului. Se pare că balonul era mai puternic şi, de câteva ori, a fost cât peaci să-l ridice după el, sus, sus, cine ştie cât de sus. Dar copilul nu se temea, îşi privea cu mândrie călăuzul şi, alergând vioi, se străduia să-l ferească, strunindu-l uşor, de crengile grele ale arborilor din preajma aleii. Sfoara era destul de lungă şi, luat de briza uşoară care se plimba prin parc, balonul urca sau cobora, o pornea ba înainte, ba înapoi, ba la stânga, ba la dreapta. Copilul ţopăia voios după el, îi gungurea ceva nedesluşit, îl alinta, câteodată se şi răstea la el. Uneori, balonul evada de sub coroanele arborilor, la luminiş; atunci, azuriul lui se pierdea în azurul cerului şi copilul încremenea speriat: nu-şi mai vedea jucăria, credea că i-a fugit, că l-a părăsit. Trăgea de sfoară,

prozã scurtã
smulgea furios, până când balonul se desprindea, ca un strop, ca o picătură, din marea albastră a cerului şi se profila din nou clar pe masa verde a coroanelor arborescente. Şi începea din nou alergătura voioasă, neobosită, printre copaci şi tufe, printre plimbăreţii din parc, printre băncile cu tinere perechi de îndrăgostiţi. Şi tot alergând, copilul se înălţa, creştea văzând cu ochii. Deodată, balonul a scos un ţipăt ciudat, batjocoritor, ca o trâmbiţă răguşită, ca un pârţ de boşorog, s-a săltat din nodul care-l ţinea legat şi copilul s-a oprit ţintuit, cu sfoara atârnându-i la picioare. Gata să dea-n plâns: balonul pornise vijelios spre cer s-a contopit încă o dată cu azurul de sus; dar imediat a revenit şi a început să i se învârtă în jurul capului: ţiuind burzuluit, ţistuind, sfârâind, hârâind, bâzâind, plescăind, zumzăind şi scuipând ca pisicile furioase. Pentru ca, în cele din urmă, să cadă, flasc, cu un ţârâit de greier trist, jalnic, la câţiva paşi mai încolo. Abia acum ochii copilului se umplură de lacrimi: se apropie în fugă de balonul care zăcea fleşcăit pe ciment, ca o punguţă de doi bani, gol, doar cu saliva celui care-l umflase, prelingându-se pe dalele aleii. Îngenunche în faţa lui, întristat, cu lacrimile şiroind, şi începu să-l mângâie tandru. Şi nu-i mai adresă nici o vorbă. Deodată se îndreptă, cu faţa schimonosită, şi începu să-l calce-n picioare, să-l piseze sub călcâi. Apăsat, ca şi cum ar fi vrut să-l facă una cu pământul. Plecă apoi liniştit, să-şi caute bunicii.

67

Andrei ZANCA Dula
Abia apucase Dulgheru să-şi aprindă ţigara în dimineaţa-matinală (surâse amintindu-şi de versul spus la Iaşi la o agapă de Ursachi... „în dimineaţa matinală / mă plimb prin parc în sula goală/ iar pe sub bolţile umbroase/ trec elevele chizdoase”...), că se şi înfiinţase directoarea, încă dospită de somn... Ah, tu epocă puhavistă... îi dădu prin minte profesorului... ar trebui să scriu o dizertaţie despre puhavism... Gândurile acestea blajine fură însă brusc întrerupte de glasul strident al madamei... „Te-a pălit succesul ieri, hai?..., ţipă ea în loc de bineţe. Dulgheru se uită la ea senin, luă vătraiul şi scormoni jarul. Ultragiată de atâta stăpânire de sine, vădana se zborşi: „Şi-apoi... ca de obicei... una caldă, una rece... vorba ceea, une-i bine nu-i de mine... une-i rău... hop şi eu... te-ai şi luat de grumaz cu Dula...”. De data asta, Dulgheru oftă plictisit, apoi se întoarse spre cucoană: „Haideţi să lăsăm introducerile”, rosti rapid şi deconcertant, cum îi era obiceiul, „ce v-a adus aici în zorii zilei?”

Directoarea îşi ciupi cu două degete bluza în dreptul sfârcurilor şi rosti cu o undă de triumf în glas: „Te aşteaptă toarşu primar, acum, mintenaş...” Dulgheru nu-i mai acordă atenţie. Îşi luă cu gesturi molcome paltonul şi părăsi şcoala. Undeva lătră un câine. Alţi dulăi, de printre colinele toropite de ceaţă, răspunseră, răguşit. Intră în primărie. Bătu scurt la uşă şi o deschise îndemnat de-un mormăit sincopat de dincolo. Primarele nu era singur. Sprijinit cu pumnii umflaţi de birou, cu o pălărie verde-ascuţită pe cap şi cu un pulovăr gros, ciobănesc, secretarul de partid pe sat. „Hai, hai, toarşe...”, se dădu monden primarele... Fost lăcătuş şi şef de atelier la o întreprindere din oraş, fusese prins, ca urmare a unor uneltiri, furând nişte piese, niscaiva unelte de lucru. Condamnat la şase luni cu suspendare, fu rechemat în sat şi uns primar. O măsură disciplinară. Dulgheru se apropie, îi privi pe rând cu o curiozitate de entomolog, apoi îşi înalţă capul la portretul conducătorului iubit, aflat peste capul primarului. „Uite, ce-i, dom’ primar”, spuse el iute şi răspicat, „să nu pierdem vremea... e şapte şi treizeci şi cinci... la opt încep cursurile... şi de altfel, eu în prezenţa lui”, şi înclină capul înspre ciobănosul secretar, „n-am ce discuta... nu sunt membru de partid...”. Primarele îşi înălţă gâtul gros către secretarul de partid, care se aplecă înspre el, conspirativ. Întors cu spatele la ei ostentativ, Dulgheru privi pe fereastră. „Vedeţi?...”, îi ajunse la ureche şoapta secretarului laolaltă cu o adiere de seu de oaie, într-o sinteză de ţuică fiartă, „v-am spus eu...”. „Lasă... lasssă...”, îl ogoi primarele, „lasă-ne... singuri...” „Uite ce e”, adăugă el mieros, însă taluzat de-o mocnită furie, „uite ce e...”. Dulgheru îl privi având în minte imaginea uliţei punctate de elevii sosind la şcoală. Primarele se uită cu mirare la el, apoi brusc şi printr-un mare efort de memorie... cum fac elevii la o recitare ratată... continuă în cascadă: „Ştiu că ai avut succes la inspecţie... eşti bun, n-am ce zice... tânăr, colea... ce să mai lungim...”, şi-apoi brusc şi repezit, „ai băut, dom’le, ieri cu Dula... ieri... ai băut cu Dula...” „De ce nu”, replică tandru Dulgheru, „nu-i crainicul vostru... nu-i om şi el?”, şi zâmbi la această replică a semidocţilor, pe care o auzise la nenumărate şedinţe şi plenare... «ce nu-s şi eu om... şi eu îs doar un om... zice nea Ion că şi el e om...» ş.a.m.d ... „Nu, nu... nu zic nu...”, adăugă tâmp primarele, „însă domne, tocmai cu Dula, ’mneata... Un profesor...”. Brusc Dulgheru se înfurie, însă rosti la fel de egal şi cu o undă de sarcasm evidentă: „Aşadar... să beau cu oameni de teapa mea...”, primarele înclină de două ori din cap a aprobare bucuroasă..., „Fireşte... fireşte...”, adăugă el fericit şi răsuflând uşurat... Însă Dulgheru nu-l slăbi: „Cu Dincu ori cu Beraru...”, adăugă el, cei doi fiind colegul de biologie şi de rusă, ambii beţivi notorii, însă supuşi şi spăsiţi...

68

prozã scurtã
Constantin ARCU Doamna magistrat
La ora şapte fix, doamna Anicuţa Colan îşi aşeză geanta pe biroul ei de judecător. O geantă voluminoasă, din piele maro, scorojită, de perceptor de taxe comunale, nu o poşetă de damă. De ani şi ani această geantă purta zilnic unul sau chiar două dosare pe care doamna magistrat le studia acasă până noaptea târziu. Nu erau plimbate orice fel de bagatele, ci exclusiv dosare cu probleme de drept ale căror soluţii doamna le căuta, cântărindu-le cu atenţie, prin coduri de legi şi culegeri de jurisprudenţă. Făcuse o adevărată pasiune din descâlcirea iţelor judiciare, egală cu patima unor înveteraţi dezlegători de cuvinte încrucişate. Pentru doamna Colan, dosarele de acest fel reprezentau ceva vital, ca hrana sau apa. Îşi tamponă cu un şerveţel faţa vineţie, cu uşoare asperităţi, şi luă loc pe scaunul ergonomic. Extrase dosarul care fusese studiat peste noapte, disecţie mentală urmată de meticuloase încercări de-a încadra faptele în roiul imens de articole, alineate şi paragrafe dintr-un hăţiş de legi. Nici vorbă să o înspăimânte afluxul legislativ din ultimii ani, tot mai stufos şi lipsit de coerenţă; dimpotrivă, exaltarea ei căpăta dimensiuni aproape mistice pe măsură ce se afunda în această junglă nesfârşită. În cele din urmă reuşea să iasă la liman şi clarificarea vreunei speţe încâlcite îi provoca o misterioasă plăcere, ceva în felul unui violent orgasm. Comparaţia e totuşi o simplă figură stilistică, socotind că doamna era lipsită de orice interes faţă de chestiunile sexului. Fusese căsătorită, însă a divorţat după vreo zece ani, din cauza neputinţei soţului de a-i înţelege pasiunea pentru legi, patimă ce sporea, tinzând să devină un adevărat viciu, pe măsura înaintării în vârstă. Exista totuşi o consecinţă fericită a mariajului său, un fiu, stu-

„Da, da... de ce nu”, îngăimă cam nesigur primarele... Dulgheru îl întrerupse scurt şi mortal: „Ori cu dumneata?”... „De ce nu... de ce nu...”, rosti primarele cu o naivitate ce-l înduioşă pe interlocutorul său, apoi, revenindu-şi oarecum, adăugă tandru: „Uită-te la Ionel”, şi îşi îndreptă fratern degetul mare înspre stern... „Uită-te la Ionel...”, repetă el... «ca un copil care încă n-are conştiinţa eului», îi dădu prin minte lui Dulgheru... Însă primarele continuă netulburat şi contrazicând parcă gândul profesorului... „Şi eu beau...” «Aha, îşi spuse Dulgheru, iată, că totuşi avem un eu»... „Şi eu beau”, repetă înmuiat primarele, „însă beau acasă până ce cad pe covorul persian...” Dulgheru îl privi deodată cu o mare admiraţie. Primarele, băgând de seamă, se lăsă adânc şi mulţumit în fotoliu. Dulgheru îl privi din nou, însă acum cu un amestec de oripilare, tandreţe şi uluire: „Uite ce e, dom’le Pleşină... dumneata ai fişă la bibliotecă, şi Dula de care mă avertizezi ca de un lepros, are... ce-i drept, a făcut pârnaie... n-a fost scutit.”, şi accentuă aceste vorbe, făcând o pauză grăitoare... Primarele se foi pe scaun, deodată leonin... Însă Dulgheru continuă nestingherit:... „Şi ştiţi de ce?... Nu?... Nu s-a lăsat călcat pe coadă de nimeni, domne... a dat, ce-i drept, cu pumnul... însă n-a urlat pe ascuns cu lupii... Şi-apoi, acolo, a învăţat să citească... Şi a citit mult şi mai citeşte cu mare interes şi azi... Aşadar, te întreb din nou... dumneata ai fişă la bibliotecă...?”, şi rosti aceste ultime cuvinte cu un accent de parcă i-ar fi cerut la o razie buletinul... Pleşină rămase năuc. O vreme se uită fix la masa biroului. Se scărpină pe gât până i se înroşi pielea... „Fişă... ăăă... fişă... nu...”, bâigui el înmuiat şi deconcertat total... încă nedumerit de ce vrea să insinueze Dulgheru. Apoi, deodată ostenit, se lăsă din nou în fotoliu, încât formă un cuplu faraonic cu portretul de deasupra. Clipi din ochi. Fălcile puhave îi căzuseră peste gulerul cămăşii... „Nu...”, bâgui el din nou... apoi se înălţă deodată ca înţepat şi tună: „N-AM. N-AM, auzi!... Eu sunt Pleşină!... Sunt primarele!...” Dulgheru surâse blajin, scoţându-l de data asta complet din ţâţâni... „Uite ce e, dom’ primar Pleşină”, zise el, parcă la fel de ostenit, „când ţi-oi face fişă la bibliotecă, o să beau şi cu dumneata...” Bă, frate! Primarele holbă ochii şi rămase mut, petrecându-l cu privirea pe Dulgheru, care îşi luă cu gesturi măsurate paltonul şi se îndreptă spre uşă. O deschise şi puse piciorul pe prag... „O să fiu cu un ochi pe dumneata!”, urlă primarele în urma lui. „Desigur”, mai spuse Dulgheru din pragul uşii, „fireşte... Şi cu un ochi pe poetul persian Hafiz...”

prozã scurtã
dent cu o bursă pe un semestru în Franţa, de care se mândrea cu orice prilej şi faţă de oricine era dispus să o asculte. Singurul regret al doamnei era că băiatul nu se dedicase dreptului, ci studiilor de economie. Dar tânărul, la fel ca şi tatăl său, manifesta o aversiune neîmpăcată faţă de legi, ordonanţe şi celelalte, pentru că mâncase ucazuri pe pâine ani în şir. Doamna Colan era corectă şi lipsită de orice predispoziţie pentru mită. De-a lungul timpului în creierul său se formaseră o sumedenie de fişiere cu teorii de drept şi jurisprudenţă, din care extrăgea de îndată soluţia la orice problemă juridică. Căpătase caracteristicile unui computer. Inclusiv o excesivă rigiditate, nevoia de-a avea oricând dreptate. În rest, era cumsecade şi, uneori, agreabilă. Îi plăcea să fie consultată de colegi şi, în sinea ei, aştepta de ani buni să fie numită şefa instanţei sau măcar a unei secţii. Numai că de fiecare dată se găsea câte o „paraşută“ (expresia doamnei) care să i-o ia înainte, raţiunile celor din minister fiind mai presus de puterea ei de înţelegere. Nutrea convingerea că până la urmă se va face dreptate, socotind că un nou înfiinţat consiliu începuse să se ocupe de cariera magistraţilor. Deschise fără motiv dosarul, pentru că-l ştia pe dinafară şi clarificase toate aspectele juridice pe care le reclama. Disputa cu judele F. pe marginea unei speţe rămăsese în coadă de peşte în ziua precedentă, însă peste noapte doamna scotocise prin tratate de drept după argumente irefutabile în susţinerea punctului său de vedere. Simţea o uşoară exaltare la gândul că avea să triumfe în faţa lui F., singurul doctor în drept din instanţă, titlu care-i conferea, în ciuda unor contestaţii şuşotite şi timide, o poziţie privilegiată în mentalul colectivului. Numai să se asigure că lupta de idei va avea loc în prezenţa câtorva colegi, altfel n-ar avea nici un chichirez. Se ridică şi merse la fereastră; privi absentă prin lumina violentă a dimineţii peste aleile parcului de alături, în timp ce-şi aranja fusta pe talie. Auzind pe hol vocea preşedintelui, se grăbi să iasă din birou. Ţinea să fie văzută acolo înaintea tuturor, punctuală şi de neînlocuit, un om de bază al instituţiei. Şeful, în capătul holului, discuta vesel cu o grefieră, părând să n-o bage în seamă. Îşi reluă în cele din urmă drumul spre cabinet, n-avea altă posibilitate. – Bună dimineaţa, Anicuţa, o salută jovial. Era de statură potrivită, chel şi îndesat, cu mers legănat. Ce faci, ai dormit aici? – Bună, domnu’ preşedinte, răspunse zâmbind şi i se alătură în mers. M-am mai gândit la speţa de ieri, să ştiţi… Cred că domnu’ F. n-are dreptate. – Serios, Anica? întrebă acela plictisit, aproape ironic. – Păi da, contractul de leasing… – Lasă, discutăm mai târziu, o întrerupse cu bunăvoinţă. E musai să dau un telefon la minister, adăugă. Era un fel de-a o pune pe liber, doamna Colan nu putea fi dusă de nas cu telefoane urgente şi alte minciunele. – Bine, domnu’ preşedinte, acceptă, zâmbind stânjenită. Numai să clarificăm chestia asta, nu-i exclus să se lovească şi alţi colegi de ea.

69

Decepţionată, puţin furioasă chiar, se întoarse în birou. Îi dăduse pur şi simplu cu tifla. Nu reuşea în ruptul capului să priceapă cum un preşedinte de tribunal poate manifesta atât dezinteres faţă de chestiuni juridice de maximă importanţă. Se convinsese că domnul Găinuşă navea nici un fel de opinii, era pur şi simplu pe lângă drept şi nu înţelegea nici măcar explicaţiile ei. Părea om cumsecade, dar cum ajunsese şeful unei asemenea instituţii, nu putea pricepe. Se vorbea de madam Anghelache, fostă colegă de facultate, mare mahăr prin minister acum, bănuindu-se că ascensiunea i se datora protecţiei acestei fuste. Şi totuşi, pălăria asta era prea mare pentru capul lui. Disproporţie de care era în permanenţă conştient. Probabil din cauza asta o persecuta tratând-o cu desconsideraţie în faţa celorlalţi, pentru că îşi simţea ameninţat scaunul. Privi spre celelalte trei birouri goale, reflectând că zilnic paraşutele astea întârzie fără să li se întâmple nimic. Ba chiar sunt apreciate şi-o duc mai ceva ca banul în ladă, pentru că-l linguşesc pe preşedinte şi se hlizesc la glumele lui nesărate, cum se vedea nevoită să procedeze şi ea uneori. Era întoarsă pe dos şi, partea proastă într-adevăr, zilnic îi serveau câte o porţie, două din acest fel de umilinţă. Se simţea tot mai stresată în ultima vreme. Nimeni n-o înţelegea, preocupările celorlalţi îi păreau cu desăvârşire străine de adevăratele probleme ale dreptului. Îşi aşeză capul în palme, simţind cum tâmplele îi zvâcnesc uşor. Puţin mai târziu în birou intră, dispusă ca de obicei, Miruna Matei, o domnişoară la vreo treizeci de ani, cu figură adolescentină. Nimic n-o putea smulge din starea perpetuă de bună dispoziţie. Îşi ridică fruntea, continuând să-şi sprijine bărbia în palme. Bănuind că Miruna salutase, îngăimă un răspuns obosit. – Nu vă simţiţi bine? se interesă fata. Păreţi puţin palidă, doamna Colan. Doamna schiţă un zâmbet forţat, spuse că nu-i nimic grav. Îşi aminti că ieri nu primise nici o veste de la Lulu şi se îngrijoră puţin. Când ai copii, ai şi probleme. Nici Lulu nu a ferit-o de griji, mai ales în anii de liceu, când începuse să alunece pe panta tentaţiilor periculoase: după ruşinoasa prietenie cu un chelner homosexual, a urmat perioada ierbii şi amfetaminei, sau ce droguri mai consuma el, încât numai punându-şi la bătaie câteva pile şi printr-o intervenţie energică a reuşit să-l smulgă din ghearele poliţiei. Nici nu vrea să-şi amintească, de câţiva ani nu are ce-i reproşa. E singurul punct de echilibru din viaţa ei, nici nu poate săşi imagineze cum ar fi fost dacă el n-ar fi existat. Numai linişte să dea Domnul, nu vezi câte se întâmplă în lume cu teroriştii ăştia? Nici Franţa nu-i în siguranţă după dezastrele din alte părţi. Se săltă din scaun şi ieşi în hol, urmărită din priviri de mai tânăra sa colegă. Coborî scările la etajul întâi, unde se afla punctul de documentare. Acolo nu se afla decât Camelia, o brunetă cu ochi verzi, care toca mărunt şi repede cuvintele. Cunoscând, ca toată lumea din instituţie, problema doamnei, tânăra se oferi s-o ajute şi intră pe Internet. Doamna Colan se aşeză pe scaunul de alături şi, cu inima strânsă de emoţie, îi comunică adresa şi parola, urmărind fascinată agilitatea maus-ului, zvâcnetele molcome ale tastaturii şi imaginile succedându-se pe moni-

70

prozã scurtã
pomenească în viaţa lui de Găinuşă? Cum-necum, prezidentul află şi ce gândeşti. Doamna îi sesizase maliţiozitatea glumelor, lăsând să se priceapă că el ştie ceva mai mult despre ceilalţi, ca şi cum ar fi avut întocmit câte un dosar pentru fiecare subaltern din instituţie. „Ăsta crede că ceilalţi dorm în papuci şi nu ştiu ce-nvârte el”, obişnuia să spună Găinuşă, continuând să zâmbească. Era şi ea vulpe bătrână, nu-i puteau scăpa subtilităţile astea. Se simţea prinsă într-o încurcătură urâtă şi se hotărî să nu-i mai răspundă băiatului prin e-mail; urma să clarifice lucrurile prin telefon chiar în acea seară, indiferent cât ar fi costat toată povestea, şi să reia corespondenţa electronică la începutul săptămânii viitoare. Cu ajutorul maus-ului închise fereastra, aceasta fiind una din puţinele operaţiuni pe care le deprinsese. Forţă un zâmbet şi mulţumi Cameliei, adăugând că băiatului îi va răspunde mai târziu, poate peste vreo oră. Nu, tot atunci o să listeze şi mesajul de la el, acum avea o chestiune urgentă cu domnul preşedinte. Se va întoarce pe la ora nouă, oricum mulţumeşte mult. Ieşi de la documentare în aceeaşi stare confuză, simţind durerea surdă ce îi apăsa de câtva timp pieptul; ar fi trebuit să se lase de fumat, îşi spuse şi realiză că era primul mesaj în care Lulu nu-i cerea s-o lase mai moale cu ţigările. Se deplasează repede pe hol, printre grupuri de justiţiabili îngrămădite în faţa listelor de şedinţă, răspunzând automat la salutul grefierelor cu braţe pline de dosare. Străbate o potecă sinuoasă simţind toţi ochii înfipţi în ceafa şi-n spatele său. Paraşutele astea au aflat deja şi-şi dau coate chicotind; probabil se ştie până sus la minister că o judecătoare în timpul programului de muncă şi pe calculatorul tribunalului îşi calomniază şeful, cam ce sancţiune merită una ca asta? Urcă scările la fel de preocupată; intră în birou simţindu-şi respiraţia agitată şi se rezemă cu spatele de uşă. Între timp, apăruse şi madam Lena, o tipă cu nasul ascuţit, înfipt parcă în faţa ovală, pe care doamna Colan o detesta din toată inima, considerând-o un intrus ce se strecurase în magistratură pe valul angajărilor fără selecţie riguroasă din ultima vreme. N-ar fi îndrăznit totuşi să facă vreo remarcă şi insista pe menţinerea unei relaţii de aparentă politeţe. – Nu m-a căutat şeful? se interesă doamna Colan, adulmecând parcă, în timp ce se îndrepta spre biroul ei. – Parcă şeful numa’ grija asta are, negă, plină de voioşie, Miruna. Spusese totul cu inocenţă şi doamna, analizând cu iuţeală sensul şi intonaţia răspunsului, nu găsi vreun motiv de supărare. Un gând începu să-i dea târcoale: poate nu Miruna, dar Lena? Una ca asta e în stare s-o toarne şi pe mă-sa, socoti doamna. Cum de nu se găsise loc în alt birou pentru paraşuta asta, nu fusese pasată aici s-o spioneze pe ea? Precis preşedintele are câte un turnător în fiecare compartiment, află şi câte plombe ai în gură. Dar niciodată nu poţi şti cu cine ai de-a face. E ca şi cu informatorii din Securitate, rămâi interzis când afli că nu ştiu ce mare moralist s-a pretat la turnătorie, în cine mai poţi avea încredere? Toţi se scuză că au fost constrânşi, şantajaţi şi nu ştiu ce, dar asta se poate întâmpla şi într-o instituţie, care e problema? Regula de aur este să te prefaci

tor. (După mai multe tentative de a utiliza calculatorul, îşi recunoscuse definitiv înfrângerea, conchizând că acest dispozitiv funcţiona pe baza unei logici pe care mintea ei n-o putea pătrunde şi informaticiana se văzu nevoită săi verifice în fiecare dimineaţa poşta electronică.) La scurt timp, primi vestea că are un mesaj şi-şi fixă priviri lacome pe monitor: From: <luluwhistler@yahoo.com> Sent : Thursday, May 13, 200… 3:40 PM To : anicolan@hotmail.com Subject: scuze Draga mama, Scuza-ma te rog ca nu ti-am expediat nici un mesaj ieri, insa am fost ocupat toată ziua. M-am inscris la mai multe cursuri, asa ca e greu sa-mi fac timp liber. Aici sunt cursanti de toate natiile, m-am imprietenit cu greci, croati, poloni şi chiar cu un tunisian. Este şi un tip din Cluj, insa mama lui e din Sudova. Dar surpriza abia începe. Aflând ca esti judecatoare acolo, mi-a spus ca il ştie pe seful tau, îi este unchi. Dar nu vrei să ştii ce a zis despre el, cît e de mizerabil şi cum si-a inselat sora cu o mostenire. Cica tipul e o canalie, sa te tii departe de el, mai multe o sati spun cind vin acasa. In rest sa n-ai grija, ma descurc destul de bine. Iti voi scrie si miine, chiar in prima parte a zilei, ca sa poti receptiona mesajul pina la sfirsitul programului tau, ca simbata degeaba iti scriu, daca n-ai computer acasa. Te imbratisez, Lulu Doamna Colan simţi o gheară în piept şi privi speriată spre Camelia. Putea să jure cu mâna pe cruce că paraşuta trăgea cu ochiul la mesajul trimis de Lulu, degeaba se preface acum că-i interesată de hârtiile alea. Nu se înşela, a surprins-o uitându-se pe furiş, dar cât de iute şi-a mutat privirea. Dacă n-ar avea nimic de ascuns, de ce tot teatrul ăsta? Precis e una din alea care varsă din guşă la şef, cum să nu ştie el tot ce mişcă în tribunal? Dacă sapi puţin, descoperi că e nepoata lui sau cine ştie ce neam, te toarnă de nu te vezi. Nici n-apuc să mă-ntorc în birou şi tipul află deja, nu-i exclus să-mi găsesc cartea de muncă pe scările tribunalului, Doamne, apără-mă! Şi chiar dacă n-o zvârle afară, omul e în stare să-i facă zile fripte; aşa, de amorul artei, încât să-i piară cheful de mai da pe la serviciu ca săl vorbească pe el de rău. Nu pricepea ce-i venise lui Lulu să se lege de preşedinte, şi încă la modul acesta, când ştia că primeşte mesajele prin intermediar şi sunt citite şi de alte persoane. Camelia continuă să se zgâiască în hârtiile ei, ceva mai ipocrit e greu să-ţi închipui. La ce bun să listeze textul, cum făcea de obicei, dacă tot nu-l putea arăta şi altora? Niciodată Lulu nu mai procedase aşa, îi respectase rugămintea şi înţelegerea dinaintea plecării, ce s-o fi întâmplat? În plus, putea să-şi închipuie că ea n-aştepta decât să se laude faţă de colegi cu acele mesaje şi deci ar fi trebuit să fie mai atent ce şi cum scrie. Acum nici măcar nu-i putea răspunde, cum s-o roage pe Camelia să-i transmită fiului să-şi bage minţile în cap şi să nu mai

prozã scurtã
ignorant şi să-ţi ţii gura, Lulu, dragule, numai proştii cred în democraţia şi în dreptatea de la noi. – Am întrebat şi eu, acceptă cu prefăcută bunăvoinţă, şi luă loc pe scaun. – Şi eu v-am răspuns că şeful nu vă caută imediat ce ieşiţi din birou, replică Miruna. Şi cred că nu v-aţi supărat. – De ce să mă supăr? Dar discutasem cu el ceva şi…, explică inutil doamna Colan, răsfoind distrată dosarul deschis în faţă. Matinala ciorovăială se întrerupse în acest punct, pentru că sună telefonul de pe biroul Mirunei. Fata ridică receptorul, bună dimineaţa..., da, desigur, desigur... Înainte ca Miruna să-şi ridice privirea, doamna Colan simţi că s-a trezit pe neaşteptate într-o fundătură din care nu găseşte scăpare. Ce-i şi viaţa asta, îşi spuse, îţi face nişte surprize de-ţi stă mintea în loc. Când nici nu te aştepţi. O auzi ca prin vis pe Miruna, da, fireşte, merge imediat, că doar preşedintele nu mănâncă oameni. Ea n-are nimic de ascuns. La urma urmei corespondenţa sa cu Lulu e ceva particular, intim, iar dacă şi-a băgat careva nasul, acela să plătească. Nu ea a întins pelteaua asta prin instanţă, să dea seama cine se ocupă cu bârfa. Şi poate că nu-i ceva grav, de ce să pună răul înainte? Ori poate şeful vrea să-i asculte opinia în legătură cu speţa de ieri sau s-o consulte în vreo chestiune de drept. Şi, de ce să nu ia în calcul, funcţia de şef de secţie e liberă încă, de ce nu? Uneori sentoarce roata, poate că a venit şi vremea ei, Lulu, dragule.

71

Paul TUMANIAN Visul văduvei
În drumul său pe jos, Lazăr întâlneşte aproape la fiecare colţ de stradă vânzătoare de flori. Florile sunt albe şi, parte din ele, ofilite. Asta ce să însemne oare? Îşi aminteşte că tatălui său îi plăceau florile albe, dar de fapt amintirea sa nu-i directă, ci intermediată de maicăsa şi de rude. În realitate pe el, pe tatăl său, nu îşi aminteşte să-l fi auzit vreodată vorbind de flori, nici să fi cumpărat flori şi nici nu-şi aminteşte să fi văzut prin casă, decât cu totul ocazional, vaze cu flori, albe sau de altă culoare. Dar aşa a reieşit cu ocazia înmormântării tatălui, că lui i-au plăcut florile albe. Drept care i s-a comandat o coroană de garoafe albe şi toată lumea, sau aproape toată lumea a venit la înmormântare cu flori albe. Şi a fost ca şi cum tatălui său i s-ar fi îndeplinit ultima dorinţă. Dar acum trebuie să ajungă pe o altă stradă trecând printr-un pasaj, despre care îşi aminteşte foarte bine cum era înainte. În tot pasajul, cât e el de lung şi de înalt, nu întâlneşte decât trei sau patru trecători, oarecum zgribuliţi deşi afară nu-i frig. Trecătorii se fac nevăzuţi şi parcă dinadins îşi ascund feţele. La ieşirea din pasaj constată însă că nu poate să intre pe strada următoare datorită unor lucrări edilitare.

Strada este excavată adânc pe toată lăţimea ei, adică până la piciorul clădirilor, astfel că au ieşit la iveală până şi temeliile sau cel puţin partea lor de sus. Până şi trotuarele au dispărut înghiţite de şantier. Lazăr se întreabă dacă acele imobile, astfel dezvelite, mai au stabilitatea şi rezistenţa necesare pentru a rămâne în picioare. Îşi plimbă privirea peste ferestre şi balcoane şi se întreabă cum mai pot ieşi în stradă locatarii. Se gândeşte însă că poate au fost evacuaţi pe durata lucrărilor. Sau poate dispun de ieşiri de serviciu prin spate. De altfel, nu se vede nimeni deşi unele ferestre au rămas deschise. La una din ferestrele deschise, o perdea albă atârnă în afară peste pervaz şi o margine a ei se mişcă uşor în adierea curentului din interior... Lazăr îşi coboară din nou privirea la excavaţia aceea uriaşă, al cărei rost îi scapă. Cel puţin pentru moment. Iată o construcţie subterană neterminată: o încăpere aducând a hală, foarte lungă, deocamdată doar schiţată prin structura ei de rezistenţă. Totul subteran. Să fie oare vorba de lucrări la metrou? Lazăr poate vedea grinzile metalice ale acoperişului, aşezate de-a curmezişul străzii, chiar sub nivelul carosabilului. Observă însă că lucrarea a suferit stricăciuni importante. Să fi fost de vină ploile din ultima perioadă? Unul dintre pereţii de pământ, cel apropiat, dinspre pasaj, s-a prăbuşit aproape în totalitate ca o alunecare violentă de teren târând cu ea stâlpii de susţinere şi lăsând suspendate în aer capetele grinzilor care în mod normal ar fi trebuit să ajungă să se sprijine pe stâlpi. Dar asta ce să însemne oare? Nicăieri nu-i de văzut niciun muncitor; lucrarea pare abandonată. Lazăr se întreabă dacă n-ar putea ajunge pe partea cealaltă a străzii făcând echilibristică pe una din acele grinzi uşor curbate. Cum-necum, iată că a reuşit totuşi să treacă dincolo de şantier, ba chiar să ajungă pe una din străduţele laterale, înguste şi umbrite, unde toate sunt la locul lor, vechi şi aşezate, şi nu se vede nici urmă de lucrare edilitară. Alte florărese vând flori albe, multe dintre ele, şi aici, ofilite. Întrebându-se de ce le lasă să se ofilească, Lazăr se opreşte şi se apleacă peste un vas cu flori să vadă dacă nu cumva lipsa apei este cauza ofilirii. Fundul vasului este însă întunecos şi nu-şi poate da seama. Dar de ce n-o întreb pe florăreasă? îşi spune... Trebuie să găsească acel magazin de mobilă unde, cu ocazia plimbării de acum două săptămâni (sau poate trei? – cum trece timpul!) i s-a părut că sunt expuse piese care merită toată atenţia. În căutarea acelui magazin se gândeşte că mňdele în materie de mobilier se schimbă neîncetat, de la an la an. Linia e mereu alta şi chiar şi filozofia interiorului e mereu alta. Printre altele a dispărut studioul, a dispărut masa masivă şi solidă pentru reunirea întregii familii duminica şi în zilele de sărbătoare. Şi asta pentru că, la drept vorbind, până şi familia a dispărut, practic. În loc de familie, se face socializare şi team-building, din câte a auzit. În interioare sunt la modă spaţiile largi, fotoliile şi canapelele aşezate departe unele de celelalte. Ceea ce nu-i rău. Numai că oaspeţii sunt nevoiţi să stea cu farfuria cu gustări în mână şi de la un moment

72

prozã scurtã
– Da? Sensibilitatea feminină, spune Lazăr ironic. – Poate un anumit simţ estetic. Nu vreau să vă jignesc. Dumneavoastră bărbaţii aveţi mai mult simţ practic... Doamnele memorează cu uşurinţă tot ce li se explică. Şi asta numai fiindcă sunt numai ochi şi urechi. Subiectul le pasionează. N-am văzut nicio doamnă care să-şi noteze ceea ce aude şi niciuna nu m-a rugat vreodată să-i scriu totul pe-un bileţel. Memorează totul. Unele refuză chiar şi să ia prospecte. Deşi noi avem prospecte de toate felurile. Lazăr nu-i dispus să înceapă o discuţie pe această temă cu o vânzătoare la un magazin de plante decorative. Cine are mai mult simţ estetic, cine mai mult simţ practic... Cine memorează, cine nu... Tânăra simte reticenţa lui. Abandonează cu dezinvoltură un subiect cu implicaţii prea personale, poate. Spune: – Vă putem oferi şi îngrăşăminte pentru plante decorative, pe categorii de plante. Turbă, dacă doriţi... Dar vă putem oferi şi sfaturi cum să aranjaţi plantele în casă... Ce plante au nevoie de multă lumină, ce plante se mulţumesc cu părţile mai umbrite din casă... – Asta ar însemna un adevărat curs! glumeşte Lazăr, mucalit. – Se poate spune şi aşa, surâde fata. Nu ne supărăm dacă ne vizitaţi de mai multe ori. De câte ori doriţi dumneavoastră. Nu ne supărăm. Dimpotrivă, ne face plăcere. Sunt sigură că aţi avut în casă şi unghere mai întunecoase. Vă putem sfătui ce plante să aşezaţi acolo. În general plante doar cu frunze, de un verde închis. De pildă, fittonia, diferite varietăţi de peperomia... – Numai o clipă! o întrerupe Lazăr intrigat. Dumneavoastră aţi spus aţi avut în casă? Adică aţi vorbit la trecut, sau n-am fost eu atent? – A fost doar o presupunere, domnule, se disculpă tânăra. Nimeni nu locuieşte toată viaţa în aceeaşi casă. Sunt sigură că v-aţi mutat cel puţin o dată. Şi dacă aţi schimbat casa, presupun că aţi ales una mai luminoasă, nu-i aşa? Deşi am cunoscut persoane care au preferat case mai întunecoase... Ştiu şi eu, orientate spre nord sau cu ferestrele obturate de copaci sau de iederă... Peperomia, cum spuneam, rezistă bine în semiîntuneric, ba chiar îi place lumina indirectă, deşi e o plantă de talie mică. Dacă doriţi una de talie mai mare, vă recomand aspidistra sau pana cocoşului, cu frunze mari, lanceolate. O avem în jardiniera de acolo. Vreţi să vă uitaţi? – Da, mulţumesc, spune Lazăr. Văd că sunteţi foarte informată. – Nu se poate să nu fi avut în casă şi o yukka, continuă fata. Sau o mai aveţi şi acum? Lazăr face un efort să-şi amintească. – Yukka?... Da, zice, cred că da... Dar mă tem că nu i-a mers prea bine. – Vă amintiţi unde era aşezată? întreabă fata. Şi Lazăr citeşte în ochii ei un interes viu, care parcă trece dincolo de obligaţiile ei stricte de serviciu. – Nu, zice Lazăr, şi simte deodată cum ia fiinţă şi creşte din adâncul fiinţei sale un inexplicabil val de revoltă. Se răsuceşte brusc pe călcâie şi o ia în grabă spre ieşire. A ieşit din magazin şi s-a oprit cu spatele către intrare.

dat încolo încep să se uite, în zadar, într-o parte şi-n cealaltă să vadă pe unde ar putea s-o lase măcar pentru câteva momente şi adesea nu găsesc loc mai potrivit decât mocheta. O soluţie extravagantă, dar practică. Se obişnuia şi în tinereţea sa, nu din lipsă de masă ci, adesea, de lene. Lazăr se gândeşte la ceea ce pe vremuri se chema studio. Un fel de divan adică, doar că de obicei ceva mai lat, pentru două persoane, şi ceva mai cu pretenţii, având la perete o tăblie de lemn lustruit sau, după gust, capitonată, iar la căpătâi o adevărată ladă în care peste zi păstrai aşternutul; ladă pe al cărei fund puteai pune, pentru miros bun, bucheţele de levănţică. Bucheţelele se păstrau în punguţe de hârtie, levănţica se tot usca, devenea tot mai cenuşie şi mai sfărâmicioasă, în timp ce hârtia se tot îngălbenea şi devenea rigidă. Ei bine, nu era nicio nenorocire dacă floricelele – ce va mai fi fost rămas din ele – se destrămau şi se împrăştiau pe fundul lăzii. Răspândeau oricum miros. Cel puţin un timp, un an sau doi. După care deveneau, poate, amintiri pentru acel membru al familiei care se dovedea a fi mai sentimental. Azi nu mai întâlneşti în niciun magazin nici lăzi, nici studiouri. Cine mai ştie numele garniturilor de dormitor? Azi poţi cumpăra un pat dublu, matrimonial, şi nimic altceva. În afară de paturile suprapuse pentru juniorii familiei. Fiecare se urcă în patul matrimonial, astăzi, pe partea lui. Dacă nu vor, trupurile nu se mai ating. Odinioară unul dintre soţi... Ana, spre exemplu... Lazăr şi-a ridicat ochii spre ferestrele de la etajele superioare. În ele se oglindeşte albastrul cerului, norii. Sticla pare proaspăt spălată... Sus pe cer un avion cu reacţie lasă în urma sa o dâră albă. Zgomot: nimic. Poate s-ar auzi ceva dacă n-ar fi fundalul sonor al oraşului. La parter e un magazin de seminţe şi plante decorative. Curiozitatea îl îndeamnă să intre. Nici n-a apucat bine să treacă pragul, că îl şi întâmpină o vânzătoare într-o rochie verde, mătăsoasă, de bună seamă uniforma magazinului. Tânără şi zâmbitoare, fata. Lazăr observă că poartă pantofi cu tocuri foarte înalte şi că se mişcă cu dezinvoltură. Nu se jenează să se uite la picioarele ei şi să-i admire mersul. Fata se preface că nu observă atenţia făţişă şi poate un pic stânjenitoare pe care i-o arată clientul ei. Îl conduce către jardinierele cu plante decorative şi îi explică unde e cel mai potrivit să fie aşezate în casă plantele expuse, cum înfloresc şi când, ce îngrijiri necesită. La un moment dat se întrerupe ostentativ şi, privindu-l cu o umbră de reproş, îl întreabă: – Mă ascultaţi? – Da, vă ascult, îi răspunde Lazăr. De ce vi se pare că nu? – Poate vă interesează altceva din magazinul nostru? – Nu, nu cred. – Poate că era mai bine să veniţi cu soţia dumneavoastră, sugerează tânăra vânzătoare continuând să zâmbească politicos. Lazăr o priveşte cu mirare, poate chiar a tresărit, astfel că vânzătoarea se simte datoare să explice. – Ştiţi, doamnele au mai multă aplecare pentru plantele decorative. Şi în general pentru interioare.

prozã scurtã
Imaginea acelei plante din casa lor se înfiripă timidă în memoria sa. Yukka. Şi păleşte în lumina timpului precum îşi aminteşte acum că yukka a sfârşit, mutată de colo-colo prin casă, neagreată de nimeni, să se ofilească şi să moară făcându-se una cu pământul din marele ghiveci care a ţinut-o în viaţă... La marginea trotuarului de află parcată o maşină veche, abandonată desigur, cu anvelopele dezumflate şi puţin adâncite în asfalt, din vara anului trecut sau poate din ultimele veri. Lazăr se întreabă dacă maşina a fost tot acolo când a intrat în magazin. Cum ar fi putut să nu fie? Curios, se apleacă puţin şi examinează interiorul prin sticla prăfuită. E un Oldsmobile Sedan din 1978, care a fost cândva roşu, iar acum are capota împestriţată cu petice de culoare crem şi cărămiziu. Peste fondul roşu decolorat, desigur. O frumoasă maşină de colecţie, îşi spune... Îşi urmează traseul şi ajunge în sfârşit în faţa magazinului de mobilă, cel pe care l-a tot căutat sau şi-a propus să-l caute în ultimele câteva săptămâni. Magazinul ocupă mai multe etaje, dar Lazăr începe prin a face un tur al parterului. Se plimbă agale de-a lungul standurilor şi printre ele urmând cărările de mochetă. Bucătării şi camere de baie. Mobilier pentru holuri, lampadare, veioze. Aplice de fier forjat, cu sticlă colorată sau mată, lăptoasă. Pe ochiurile de fereastră înalte ale parterului se pot vedea ramuri de cais înflorit, neclătinate de niciun vânticel şi desigur parfumate... Florile dalbe. Asta ce să însemne oare? Aranjamentul unor interioare i se pare cunoscut... Între capătul patului şi bibliotecă era un spaţiu strâmt: când te dădeai jos din pat, puteai să rămâi aşezat pe marginea patului şi taman bine puteai să ajungi, întinzând mâna, la telefon. Dar ce cărţi se aflau acolo pe raft, lângă telefon? Rezemate oblic, sau culcate?... O tânără vânzătoare se apropie de el şi îl întreabă zâmbitoare dacă îl poate ajuta cu ceva. Ca atitudine nu se deosebeşte prea mult de cea de la magazinul de plante ornamentale, atât doar că poartă un taior bleumarin, ceea ce o face să semene cu o stewardesă. În rest, la fel de înaltă şi de slabă, şi la fel de drăguţă. Poate doar un picuţ mai puţin zâmbitoare – de fapt, nu mai puţin zâmbitoare ci altfel zâmbitoare, un pic melancolică, un pic tristă dar nu mai puţin binevoitoare. Pe vremuri vânzătoarele arătau altfel şi ţi se adresau altfel. Cum oare? Nu reuşeşte să-şi aducă aminte... Spune, răspunzând întrebării ei: – M-aţi putea, dar nu vă stă în putere. – Poftim? tresare vânzătoarea în taior bleumarin aplecându-se uşor spre el, dar păstrându-şi surâsul profesional. – M-aţi întrebat daca mă puteţi ajuta cu ceva. Iar eu asta v-am răspuns, că nu vă stă în putere. Vânzătoarea presupune că are de a face cu client extravagant şi rosteşte precaut: – Depinde ce îmi cereţi. Lazăr se mulţumeşte s-o privească fix timp de două sau trei clipe şi zâmbeşte la rândul său. Se întoarce să

73

plece. Tânăra nu s-a clintit din loc, a dus doar mâinile la spate şi îi spune la despărţire: – Avem la fiecare raion pe cineva care să vă îndrume. Nu ezitaţi să puneţi întrebări. La etajul întâi vă oferim camere de zi. – Mulţumesc. Lazăr s-a întors şi, cu spatele, îşi flutură mâna în semn de rămas-bun. Şi-a adus însă aminte că n-a întrebat-o tot ce îşi propusese. – Dar dormitoarele? – Dormitoarele, la etajul doi. Dă să se îndepărteze din nou, dar tânăra vânzătoare îi adresează o nouă invitaţie: – Vă aşteptăm să veniţi într-o zi împreună cu soţia. Lazăr se încruntă: ce i-o fi venit şi ăsteia? Toate şi-l doresc venit cu soţia? Se întreabă dacă să dea curs impulsului de a o apostrofa, dar se gândeşte că în definitiv fata îşi face doar meseria. Pesemne au mai mult succes cu cuplurile. Ana n-ar mai putea să... Începe să urce scara. Casa scării are peretele exterior curbat şi în întregime de sticlă. Pare a fi locul cel mai luminos din magazin. Afară se poate vedea în toată splendoarea sa cireşul înflorit. Crede că ar putea vedea chiar şi albinele zumzăind în jurul florilor albe, dar nu şi-a luat ochelarii de distanţă. O altă tânără vânzătoare în taior bleumarin stă să întâmpine clienţii pe palierul etajului întâi. Nu îşi permite gesturi prea explicite de invitaţie şi se limitează la un zâmbet prietenos, cu care speră să atragă. Prietenos, dar în acelaşi timp un pic marcat parcă de o oarecare tristeţe. Lazăr însă trece de palierul etajului şi continuă să urce. Nu înainte însă de a-i da fetei de înţeles că i-a apreciat seducţia şi discreţia de profesionistă. Dar la etajul al doilea se află dormitoarele şi asta este ceea ce şi-a propus el să vadă... Uneori Ana... Uneori... Da, uneori Ana se urca în pat după el, se strecura pe la capătul capului dinspre scrin, pe la picioarele lui, când veioza încă mai era aprinsă, şi ocupa spaţiul dintre el şi tăblia de lemn lustruit de la perete. Punând genunchiul drept pe pat, aplecată în patru labe, linia interioară a coapsei se unea pentru o clipă cu linia gambei. Linii tinere alcătuind o curbă minunat de armonioasă. Alteori o găsea la locul ei dinspre perete atunci când el venea să se strecoare sub plapumă... La etajul doi, mai mult decât în restul magazinului, miroase a lemn şi a produse nou-fabricate. Saltele, cearşafuri, cuverturi. Dar şi draperii, transperante, totul care să asigure penumbra dormitorului pe timp de zi şi să ferească de indiscreţia unor ochi prea curioşi pe timp de noapte. Din prag, Lazăr caută cu privirea personalul magazinului. Nu că i-ar duce dorul, dar e de mirare că nu se zăreşte pe tot etajul picior. În schimb o pereche de vizitatori traversează pentru o clipă sau două una din cărările de mochetă dintre standuri, undeva către celălalt capăt, şi se face nevăzută. Totdeauna cei ce vizitează asemenea standuri de mobilă şi eventual cumpără în final se ignoră reciproc. Atracţia mobilei e irezistibilă. Deasupra primului dormitor care îi iese în cale atârnă

74

prozã scurtã
Lazăr îi aruncă o privire scurtă pe care şi-o doreşte pacificatoare şi păşeşte şi el peste îngrăditură, trecând pe lângă tânăra vânzătoare. Se apropie cu interes de studio. Se apleacă şi examinează de aproape, ba chiar pipăie uşor cu vârfurile degetelor tapiseria satinată a peretelui lateral, de un verde islamic, împărţită în romburi în relief, cu bumbi din acelaşi material în fiecare adâncitură. – Avem şi pe alte culori, dacă vă interesează, spune vânzătoarea aşteptând răbdătoare la distanţă de un pas de marginea patului. Se întoarce într-o parte şi îşi permite să-i facă un mic semn amical unei colege care tocmai trece grăbită pe lângă stand. După care aşteaptă în continuare. Spune: – Poate vi se pare incomod, dar să ştiţi că nu e. Încă aplecat spre tapiserie, Lazăr întoarce capul spre ea. – Ce anume e incomod? – Nu, tocmai că nu e incomod. Am spus doar că poate să pară. Mă refeream la ocuparea locului de la perete. Nu e chiar ca la paturile matrimoniale din ziua de azi. Presupune, poate, ceva mai mult efort, dar vă asigur că în scurt timp devine o obişnuinţă. De altfel, dumneavoastră ştiţi foarte bine. – Da, spune Lazăr. Şi se îndreaptă din mijloc. – Ştiu că devine o obişnuinţă. – Studioul are în schimb avantajul că se aşază pe colţ, lipit de perete şi ocupă mai puţin spaţiu. Dar poate că dumneavoastră în casă nu duceţi lipsă de spaţiu, nu-i aşa? E mai mult o chestiune sentimentală. Greşesc? Şi, în lipsa oricărui răspuns din partea lui Lazăr, continuă: – Un oarecare inconvenient ar putea să apară numai dacă survine o situaţie specială, să zicem. – Adică?... Lazăr îşi încruntă sprâncenele. – Ştiu şi eu, în cazul când unul din soţi cade bolnav de o boală de mai lungă durată. Cineva într-o asemenea situaţie probabil că îşi doreşte locul de la perete pentru că acolo găseşte un ungher care îi dă iluzia că se simte apărat, ca să zic aşa. Dar, ştiţi, în cazul ăsta accesul la acel loc e mai greu. Vreau să zic, în starea de om bolnav a acelei persoane. Adică îi este mai greu să se urce şi să coboare din pat. Prin atitudinea ei, tânăra vânzătoare lasă impresia că a trecut, poate chiar nu prea demult, printr-o situaţie dificilă, deşi strălucitoarea ei tinereţe o contrazice. Lazăr o priveşte cu atenţie. – Un ungher unde te simţi apărat? – De fapt e doar o iluzie, cum am spus, precizează vânzătoarea. Te întorci cu faţa la perete, ridici cotul deasupra capului şi acolo ţi se pare că te ascunzi într-o umbră ocrotitoare. Şi în plus nu mai vezi pe nimeni un timp. Aţi trăit şi dumneavoastră o asemenea iluzie, nu-i aşa? Nu se poate să nu fi trăit. Cu toţii ne facem iluzii. Din păcate. – De ce din păcate? – Ştiu că dumneavoastră aţi rămas... Se corectează: – Se vede că aţi rămas, spune... Mereu curios, nu?... Greşesc? Mă uit, şi apreciez, continuă ea, cât de tare sunteţi interesat să găsiţi mobila care vi s-ar fi potrivit probabil... Şi deodată îl întreabă: – Vreţi să vă las singur?

o lustră foarte sofisticată, în formă de ciorchine, cu globuri de sticlă de diferite mărimi, care se ating, se sprijină unele de altele. Dar ce sticlă! Poate că atârnă o tonă, dar merită. Bule de aer captate în cursul suflării, efluvii de culori, inserţii de metal. Lazăr îşi aminteşte că el însuşi se gândise cândva în tinereţe la o asemenea lustră pentru viitoarea lor locuinţă, pe care urmau să o cumpere. Pentru detalii urma să se bazeze pe imaginaţia meşterului sticlar fiindcă el nu-i putea da indicaţii cum să procedeze la fiecare operaţie. Dar n-a fost să fie... Ochii îi cad pe un radio portabil aşezat pe noptiera de lângă unul din paturile expuse. Lazăr se întreabă: prin ce anume i-a atras atenţia? Este un aparat nu vechi, dar de modă veche, care se găsea în magazine... cu câţi ani înainte? Patruzeci? Îşi pleacă urechea spre aparat să audă dacă nu e deschis şi pus la volum mic. Nu se aude nimic, doar pe fereastra deschisă, la capătul celălalt al salonului, intră larma îndepărtată a unui grup de motociclişti care opresc jos în stradă şi coboară acaparând spaţiul străzii cu strigăte şi hihăieli de ambele sexe. Sunt însă venite de atât de departe şi parcă din altă lume că lui Lazăr nu-i perturbă interesul pentru piesele expuse. Un interes oarecum difuz şi neangajant şi cu atât mai plăcut. De ce? Pentru că până la urmă... Îşi continuă plimbarea agale printre standuri, cu mâinile la spate, ca unul care nu are nimic de cumpărat, cel puţin nu la această vizită, întorcând capul când într-o parte, când într-alta. Cu puţină aplecare, ai la un moment dat o cuprindere de ansamblu: dormitoare comune şi dormitoare cu pretenţii şi probabil scumpe, cu acele paturi matrimoniale atât de apreciate în ziua de azi şi la urma urmei atât de comode, de ce să n-o recunoaştem? Deşi nu-i deloc sigur că Ana ar fi... Se opreşte în pragul unui dormitor unde, în mod neaşteptat, patul nu este unul matrimonial, ci de tip studio. Dă să păşească peste îngrăditura joasă dar ochii îi cad pe un cartonaş aşezat chiar pe pardoseală: Accesul interzis. Tonul interdicţiei i se pare scandalos pentru un magazin care are tot interesul, ca să nu mai vorbim de obligaţie, să-şi trateze clientela cu respect şi solicitudine. – Dacă doriţi totuşi să vă uitaţi mai de aproape... Lazăr se răsuceşte şi dă cu ochii de o vânzătoare care îl priveşte în ochi şi îi zâmbeşte prietenos. – ...vă rugăm să faceţi abstracţie de acel anunţ. Şi arată spre cartonaşul de pe pardoseală. Pare un pic jenată. Lazăr observă că vânzătoarea nu poartă aceeaşi uniformă bleumarin, ci o rochie albă şi sobră, şi o panglică îngustă de mătase verde îi încinge gâtul. – Şi atunci de ce l-aţi mai pus? o întreabă percepând în propria sa voce, cu surprindere, o umbră de iritare, pe care nu şi-o dorise. Vânzătoarea este vizibil jenată, dar se descurcă. – Sincer, nu-mi explic cum a ajuns acolo. Păşeşte peste îngrăditură, se apleacă graţios din genunchi şi ia cartonaşul, cu care nu ştie pentru moment ce să facă, dar se hotărăşte repede şi îl pune pe o comodă, cu scrisul către perete. După care se întoarce la Lazăr, cu un suspin de uşurare. – Gata, puteţi intra. Şi, spunând asta, face un pas lateral, pe care îl însoţeşte cu un gest de invitaţie.

prozã scurtã
Ce simplu e totul. Lazăr păşeşte pe mocheta moale către standul următor. Ce-ar fi putut s-o facă pe vânzătoare să creadă că vrea să fie lăsat singur? Şi totuşi a intuit bine. Sunt nemaipomenite femeiuştile astea cu perspicacitatea lor. Lazăr îşi aruncă o privire pe fereastră să vadă dacă n-a început să se întunece. Nu că s-ar grăbi. Dimpotrivă. I-ar face plăcere să părăsească magazinul pe luminile aprinse ale străzii... Îşi aminteşte din nou cum a pierit yukka în casa lor. Mai întâi nu şi-a mai găsit locul în dormitorul mic şi a fost mutată în sufragerie, între fotoliu şi uşă. În decurs de un an cele două tulpini ramificate ale ei, solzoase, suferinde şi ciopârţite de frunzele uscate până atunci, s-au răsucit apoi elicoidal spre lumina ferestrei, obturată de fotoliu şi de draperia mereu trasă pe jumătate. Contorsionarea tulpinilor, deşi nostimă în sine, s-a dovedit a fi de rău augur. Tot mai multe frunze de la baza coroanei au început să se pleoştească rând pe rând, muindu-se ca opărite înainte să se usuce. Ana a încercat să-i redea plantei viaţa retezând cele două tulpini şi plantându-le separat în acelaşi ghiveci în speranţa că vor da rădăcină. Deşi cu atâtea altele această operaţie i-a reuşit, cu yukka n-a fost să fie. În câteva săptămâni cele două lujere s-au făcut una cu pământul. Lazăr s-a oprit la un alt stand şi se uită lung la plăcuţa cu numele garniturii de dormitor: Visul văduvei. Alături de el un tip brunet, cu aspect de rebel, priveşte şi el încruntat. Apoi începe să vorbească. – Ce ziceţi de numele ăsta? Inspirat, nu? Cică filozofia interiorului este mereu alta? De unde atâta filozofie! În definitiv ce poţi inventa cu adevărat nou? ia gândiţi-vă. Numai denumiri trăsnite. Cuvinte, da. Asta, da. La cuvinte se pricepe toată lumea. Cine întrebuinţa înainte cuvântul funcţional de pildă, puteţi să-mi spuneţi? Funcţional!... Astăzi toată mobila e funcţională, modulele sunt funcţionale, totul e funcţional! Unii citeau, din lipsă de altă îndeletnicire, cărţi despre design. Mobilă, design, obiecte de uz casnic, obiecte industriale, totul trebuia să fie funcţional şi ergonomic! Altă formă fără conţinut! Chiar şi eu am citit vreo două cărţi despre design şi pe urmă am început să mă plictisesc. Nu spuneau nimic nou. Aşa că la un moment dat am încetat să citesc comentariile şi m-am mărginit să mă uit la poze. Comentariile n-au niciun chichirez. Vorbe, vorbe şi iar vorbe... Străinul se uită la Lazăr întrebător: – Căutaţi un dormitor? Păi dacă asta vă trebuie, cred că n-aţi nimerit-o cu magazinul ăsta. Eu am nimerit întâmplător aici şi a doua oară nici că or să mă mai prindă. Lazăr n-a nimerit întâmplător. A suportat greu vorbăria agresivă a tipului şi n-are niciun chef să intre în vorbă cu el. De altfel, i se pare că l-a mai întâlnit cândva şi îşi aminteşte vag că, la fel ca şi acum, a fugit de spiritul lui critic înverşunat. A fugit către tihnă şi bine că a avut unde... Alţi câţiva vizitatori s-au oprit şi, răspândiţi pe toate cele trei laturi accesibile ale standului, îşi întind gâturile spre plăcuţa cu numele modelului de dormitor, care stă aşezată la loc vizibil pe lada studioului. După fixitatea privirii şi după uşoara înclinare a capului înainte, par a dori să se convingă că au citit bine. Lazăr le studiază feţele, mutându-şi privirea de la unul la altul. Zăreşte o pereche

75

tânără şi observă felul complet diferit în care el şi ea percep ceea ce au în faţa ochilor. El are o mină nemulţumită şi iritată şi încearcă, destul de vehement, s-o convingă pe însoţitoarea sa, foarte probabil soţia sa, să părăsească neîntârziat standul. Aproape că trage de ea. Ea, în schimb, pare entuziasmată de ceea ce vede, deşi se străduieşte să n-o arate. Lui Lazăr nu-i vine greu să-şi imagineze schimbul lor de replici, tăioase din partea lui, împăciuitoare din partea ei. Principala, poate unica obiecţie a bărbatului este că n-au niciun motiv să zăbovească lângă o garnitură de mobilă care poartă numele de Visul văduvei. Sau poate pe tine te încântă? îi aruncă el sarcastic. Poate visezi să ajungi văduvă! Spune-mi, dacă asta vrei! Doamne fereşte! ripostează ea. Cum poate să-ţi treacă prin minte un asemenea gând!... El probabil că îşi continuă tirada sarcastică: Patul e totuşi de două persoane, vezi bine. Asta ce înseamnă, că văduva poate primi pe oricine la ea în pat?... Lazăr nu le aude cuvintele, ci observă doar încordarea penibilă dintre ei... Ar fi trebuit să fie de o singură persoană patul? Ea îi adresează un zâmbet rănit şi un zâmbet împăciuitor. Asta ar trebui să facă o văduvă? Să nu se mai bucure niciodată de viaţă? Nu cumpărăm dormitorul dacă nu vrei, nu insist. Fiindcă ştiu că nu te-ai simţi bine în el. Dar de ce trebuie să fii atât de pornit?... Îndârjirea tânărului a triumfat în cele din urmă: perechea se îndepărtează de stand continuând disputa, dar ceva mai domol. – V-ar surâde o asemenea garnitură? Lazăr întoarce capul şi întâlneşte zâmbetul deschis al vânzătoarei cu care a discutat ceva mai înainte, cea cu panglică verde la gât. Are acum un anumit aer de familiaritate, dar în acelaşi timp manifestă şi reţinerea cuvenită, ca şi cum ar fi întâlnit un vechi client, căruia e dispusă să-i ofere serviciile ei cu prioritate. – Să mai văd încă vreo câteva, spune Lazăr, şi dacă nu găsesc nimic mai bun, mă întorc şi vă anunţ. – Cum doriţi, spune tânăra vânzătoare. Sunt sigură că o să vă întoarceţi. Iar într-o zi o să ne facă plăcere să primim şi vizita soţiei dumneavoastră. – Singură sau cu mine? întreabă Lazăr ironic. Ia spuneţi, cum o aşteptaţi? Fata strânge din umeri, zâmbind cu o expresie de neputinţă şi de jenă. – Sunt sigură că e nedespărţită de dumneavoastră, spune. Asta-i tot ce găseşte de spus. Lazăr se uită în jur şi constată că vizitatorii înşiraţi pe cele trei laturi în jurul garniturii de dormitor au dispărut cu toţii de parcă ar fi fost aduşi să viziteze expoziţia de mobilă în grup organizat, cu un ghid care le-a cerut între timp să-l urmeze către alte standuri. În schimb, de partea cealaltă a careului s-a ivit o altă vânzătoare, şi ea tot în rochie albă. Îi priveşte ţintă, pe colega ei şi pe Lazăr, mutându-şi privirea de la unul la altul, cu un tremur de nerăbdare, de parcă ar aştepta momentul potrivit să intervină în discuţie, deşi nu-i clar cum ar putea să audă ce se discută de la o asemenea distanţă. Apoi, renunţând deodată să mai aştepte, traversează standul în lungul

76

prozã scurtã
Lazăr simte că jena sa dinainte s-a accentuat după această a doua confuzie. S-ar întoarce pe loc şi ar părăsi magazinul, dar ceva ivit între timp, un punct luminos, îl îndeamnă să bâjbâie prin confuzia sa şi să găsească neîntârziat acel punct luminos. Strada Mitropolit Veniamin Costache. Şi îşi aminteşte şi numărul: 54. Se aflau în vizită cu toată familia când înserarea îi prindea în curtea mătuşii Maria, aşezaţi la masă, sub o boltă de viţă de vie. Mătuşa aprindea un bec cu abajur din tavanul bolţii şi Lazăr putea s-o vadă mai bine pe fata aceea, alături de care petrecuse deja câteva ore bune – şi o studiase şi o tot studiase –, fără să schimbe însă măcar un cuvânt cu ea. Nu înţelesese nici atunci ce grad de rudenie exista între familia ei şi familia mătuşii Maria. Decât doar că familia fetei era cumva înrudită cu familia mătuşii şi deci şi cu a lor. El şi cu fata aceea de aceeaşi vârstă cu el erau, se pare, rude îndepărtate. Aşa că în curtea casei de pe strada Mitropolit Veniamin Costache erau reunite din întâmplare trei familii. A trecut ceva timp de-atunci, aproape o viaţă, şi Lazăr nu-şi mai aminteşte numele ei. Dar restul? Cum ar fi putut să uite restul? Jocul fetei cu şuviţele de păr. Şuviţele–pletele– blondele... Cum şi le arunca pe spate dintr-un zvâcnet al capului. Un zvâcnet dezinvolt, dar şi de o anumită semeţie... Foarte serioasă, fata la orice se uita prin preajmă, numai la el nu. Pe el nu-l vedea nicicum. Iar din când în când, după ce îşi înclina capul într-un anume fel, părând că studiază ceva mărunt de pe faţa de masă, dar atentă totodată la ce se discuta în cele trei familii reunite, pletele îi rămâneau aninate moale de umăr... Şi atunci urma zvâcnetul din cap, şi şuviţele ajungeau pe spate. După ce s-au despărţit, multe din zilele următoare Lazăr a încercat şi a tot încercat, în secret, să-i imite mişcarea aceea zvâcnită a capului. Dar ce, parcă el avea plete!... Lazăr o priveşte mai atent pe vânzătoarea venită mai în urmă, după ce colega ei cu panglică verde la gât s-a îndepărtat câţiva paşi şi discută cu cineva, şi observă la gâtul ei o cruciuliţă dintr-un metal alb, probabil argint. Asta ce să însemne oare? – Astăzi toată lumea vă confundă, spune tânăra. – Asta înseamnă că sunt un tip comun, glumeşte Lazăr, cam fără vlagă. – Asta înseamnă că sunteţi în centrul atenţiei, îl corectează fata cu deferenţă. – N-am niciun motiv să fiu sau să-mi doresc asta, răspunde el. – Păcat, spune fata cu cruciuliţă la gât. – Păcat că ce? – Păcat că... Fata are o ezitare. Păcat că s-a sfârşit aşa. Lazăr simte că n-are în el destulă vlagă să-i ceară o explicaţie. Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt şi să ne bucurăm de ce ne mai putem bucura. Vara, pe zăpuşeală, în timp ce călătoreai cu trenul, se întâmpla să-ţi apuci nasul între degetul gros şi cel arătător, la rădăcină, şi îl să-l freci uşor. Degetele rămâneau un pic unsuroase, miroseau a cărbune şi a fum de locomotivă. Miroseau a gară. Îndreptându-se spre ieşire, Lazăr făcu acest gest şi duse apoi degetele la nas. Degetele nu miroseau a nimic.

studioului, ocolind cu graţie două taburete–tambur şi în tot acest timp îl fixează pe Lazăr cu o privire prietenoasă, ca şi cum l-ar cunoaşte, ceea ce pe el îl face să creadă că-i vorba de o confuzie. Tânăra se opreşte lângă colega ei, de cealaltă parte, şi de acolo, puţin aplecată în faţă, continuă să-i zâmbească lui Lazăr. Spune: – Furgoneta tocmai a ieşit din depozit. Nu plecaţi cu ea? Confuzia se confirmă. Vânzătoarea cu panglică verde la gât încearcă să-i explice colegei sale: – Domnul încă n-a făcut alegerea. Trebuie să fie vorba de altcineva. – A! exclamă colega îmbujorându-se toată, deci nu dumneavoastră aţi ales garnitura aceea Orion! Îmi cer scuze. Nu ştiu de ce eram sigură că dumneavoastră aţi cumpărat-o. Doamna îşi căuta disperată soţul şi mi-am zis: Ia te uită unde era soţul dispărut! Dar nu era, vreau să spun că nu dumneavoastră sunteţi soţul dispărut. E clar că m-am înşelat. – Se-ntâmplă, spune Lazăr fără entuziasm. Şi, fără să ştie de ce, confuzia făcută de fată simte că îl indispune, cumva îi stă în gât. Un lucrător între două vârste, într-o salopetă gri, cu catarame, traversează şi el dormitorul Visul văduvei, apropiindu-se de ei şi, la rândul lui, fixându-l pe Lazăr cu o privire mirată.

– N-aţi plecat cu furgoneta pe strada Mitropolitul Veniamin Costache? Aţi lăsat-o pe doamna să plece singură? Spunând asta, lucrătorul dă dovadă de amabilitate, atâta cât e capabil să dea un lucrător ca el. Cele două tinere se privesc una pe cealaltă, dar confuzia nu pare să le amuze prea tare. – Domnul n-a ales încă, îi explică şi lucrătorului vânzătoarea cu panglică verde la gât. – Zău? se miră lucrătorul, continuând să-l fixeze pe Lazăr cu o privire tâmpă. N-a ales încă? Aş fi jurat că...

prozã scurtã
Liviu Ioan STOICIU Morişca din cap
Nu ştie de când şi din ce motiv a început să i se învârtă o morişcă în cap, efectiv simţea în stomac un leşin din cauza ei. S-a gândit că e o autoreglare a creierului, care aşa se mai aeriseşte când se înfierbântă, dar n-avea nici un haz o asemenea explicaţie. Din când în când morişca bârâia, şi el se ţinea cu mâinile de cap, alteori se bloca şi „îl durea creierul”, dar cel mai adesea morişca se învârtea la turaţie maximă şi el ameţea într-un hal fără de hal, cădea de pe picioare. Tocmai ameţeala îl speria. Dar cel mai tare îl deranja că nu putea să se concentreze. Mai rău, era afectat de morişcă şi în vis, când dormea – culmea, îşi amintea în vis ceea ce uitase în realitate, era fericit în vis că-şi amintise ceea ce uitase, dar la trezire le uita, de parcă ar fi fost un paznic al amintirilor lui care îi spăla creierul înainte să se trezească. Era prea de tot. „Oamenii beau ca să uite, când nu se întâmplă nimic în lumea spiritului”, i-a spus un psiholog (deştept nevoie mare). Dar eu nu-mi beau minţile, i-a repetat, şi n-a fost nicicum crezut. Din contră, eu nu vreau să uit. Fiindcă a ajuns printr-o cunoştinţă şi la acest psiholog, de curiozitate. Până la urmă şi-a găsit singur un răspuns la ceea ce i se întâmpla: morişca din cap are legătură cu faptul că el se află pe graniţa dintre două lumi, când face un pas spre una din aceste lumi, morişca reacţionează. Asta i se trage de la faptul că are fire de sinucigaş, nici la prima bătrâneţe nu i-a trecut, s-a născut greşit. Şi de câţiva ani a intrat într-o nouă criză existenţială, îşi doreşte să moară, să scape de toate grijile. Nu are o explicaţie de ce el are acum în cap o aparatură atât de fină şi de stupidă, un fel de seismograf în formă de morişcă, nu şi-o poate imagina, care înregistrează orice mişcare prin învârtire, nu prin înregistrări de grade ale cutremurărilor pământene naturale, pe suluri de hârtie. Îi e tot mai greu să facă faţă. Fosta lui soţie, preocupată de perfecţionare interioară personală, l-a asigurat că morişca din cap i s-a dereglat fiindcă el are creierul supraîncărcat de energie – de unde? Fără să bănuiască de unde e sursa asta care l-a supraîncărcat: ce n-ar da alţii, iniţiaţi, să fie supraîncărcaţi de energie. Lui îi vine în memorie publicitatea de la televizor cu Supradyn, care te încarcă energetic, şi surâde cu bunăvoinţă… Chiar s-a gândit să caute la farmacie medicamentul, e intrigat însă, dacă fosta lui soţie susţine că e supraîncărcat de energie, la ce i-ar mai trebui Supradyn? El crede, în sinea lui, că, din contră, e descărcat de energie şi de aceea s-a declanşat în cap mişcarea unei morişti, ca semnal de alarmă. Până una-alta, are simptomele unui om care pierde energie, e confuz, are ameţeli şi vedere înceţoşată, din când în când febră şi intoleranţă la frig, i se usucă pielea şi are somnul agitat, se trezeşte neodihnit, e constipat şi are dureri de cap, slăbiciune, palpitaţii, respiraţie sacadată, reacţii întârziate. E clar, e afectat şi în plan psihic. A fost sfătuit iar să mai schimbe mediul stresant

77

bucureştean, să scape, de pildă, de obsesia caniculei, să meargă la mare, să plece la drum în timpul săptămânii, nu la sfârşit de săptămână, când traficul rutier spre Neptun e un mic infern. De fapt, Ion Aluivasile a fost invitat să-şi distragă singur atenţia, alegând alt loc (el ar prefera să aleagă alt timp, dar n-are cum; încă nu s-a hotărât în ce secol ar fi dorit să trăiască, toate vremurile au cusururi). Chiar dacă pleacă la drum cu el însuşi, cu problematica lui, nu se ştie niciodată de unde sare iepurele… Conduce o maşină nouă, franceză, fabricată în România, Sandero, pe un drum paralel cu autostrada care se termină la Cernavodă, de al naibii. Viaţa la ţară îl umple de nostalgii, instinctiv caută să se încarce mintal cu energie din locuri neatinse de civilizaţie. Deşi nicăieri nu se simte mai bine ca pe munte… La un moment dat a oprit lângă un lan de păpuşoi, era scandal, un adolescent, ţigan, fusese prins la furat de ştiuleţi cruzi, era legat de mâini cu o funie: că au ajuns să fure ştiuleţi de porumb crud nu numai noaptea cu căruţele şi să-i vândă pe Litoral, ci şi ziua, nu le mai pasă de nimic, hoţii se îmbogăţesc pe munca noastră, adolescenţii ştiu că nu păţesc nimic: dacă-i predai poliţailor, le dau un şut în fund şi gata, că minorii nu răspund în faţa legii pentru un ştiulete furat, aşa că ţăranii îşi fac singuri dreptate… N-a înţeles însă cum îşi fac dreptate, e secret. Fusese prins cu un sac de ştiuleţi cruzi. O mamă de bătaie nu i-ar strica hoţului, în orice caz. Dar nici aşa nu se învaţă minte. Adolescentul plângea, promitea că n-o să mai fure. Era un spectacol din alt secol. Ion Aluivasile nu mai ştia ce să creadă, poate a depăşit iar graniţa dintre lumi şi s-a întors în secolul trecut, dar cum se poate? E la volanul unei maşini noi, scoasă pe piaţă în iulie 2008, nu? În sfârşit, mintea lui o poate lua razna, nu ţine cont de timp sau de locuri triste. Mai departe, cât a stat la volan s-a tot chinuit să găsească iubirii faţă de celălalt un sens mistic. Iubirea, în sine, având legătură cu furtul reciproc de energie… Furt care rămâne nepedepsit, el fiind motorul iubirii (doar iubeşti slăbiciunea sau puterea celuilalt). E o întreagă teorie la mijloc. Numai iubirea faţă de Sfânta Treime (faţă de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh; n-a înţeles niciodată în profunzime care e logica lumească a Sfântului Duh) te încarcă energetic, nu te descarcă... Ce e cu „trei” ăsta? Doi înţelege, e „dialectic”, alb-negru, bun-rău, dar „trei”? Trei: început, mijloc şi sfârşit („sensul vieţii”). Sau: naştere, devenire şi moarte. Trei: înălţime, lungime, lăţime. Sau minte, suflet şi trup… Până la Neptun a ajuns la o concluzie: că morişca din capul lui e chiar „roata vieţii” (etimologic, egală cu zodiacul), conştientizată. Numai unul ca el, sensibil până la Dumnezeu, putea să conştientizeze în fapt roata vieţii ca pe o morişcă. S-a cazat la Casa Scriitorilor, la etajul 1, are un prieten poet care i-a făcut rost de bilet de trimitere aici, în numele lui, la o garsonieră, are asigurată şi masa – zece zile va putea să zburde, are libertate deplină. De femei şi îndrăgostiri vulgare, întâmplătoare, s-a cam lecuit, aşa că şi-a luat fosta soţie cu el, să fie sigur că nu calcă iar strâmb şi că suferă „ca un câine” după vreo „fâţă” din noua generaţie, care se pricepe numai la sex şi „distracţie”, drogurile având rostul lor (altfel, nu poţi să schimbi o

78

prozã scurtã
la „Mintea Universală, care guvernează lumea” şi că dorinţa lui n-a devenit realitate. Ar trebui să-şi crească nivelul de conectare, să evolueze spiritual, duhovniceşte, e clar. Din nenorocire, el a rămas blocat pe drum, hipnotizat singur, n-a reuşit să spargă barierele mentale şi s-a trezit cu o morişcă în cap care funcţionează defectuos: poate autocufundarea lui interioară îl îndepărta de meditaţie, na pătruns destul în „realitatea spirituală” şi de aici i se trage. Că nu reuşeşte să respire profund prin „inima spirituală”, să schimbe energie cu cosmosul, prin autosugestie… Asta e. N-a avut ce face şi a încercat să dobândească şi „cunoaşterea tărâmului spiritual”, aşezat în poziţia lotusului, cu ochii închişi, când s-a străduit să pipăie întunericul, să-i afle marginile şi şi-a imaginat o lumânare arzând, căreia i-a privit intens flacăra cu ochii minţii, că ea e „vederea spirituală” – de atunci i-a rămas pe retină mişcarea flăcării care se rotea, era o morişcă? Sau după ce a pus în aplicare „yoga relaxării”, întins pe podea cu ochii închişi, liniştit, relaxat şi când îşi repeta: „simte-ţi corpul cum devine greu, din ce în ce mai greu, e cu neputinţă să-l mai mişti, simte-ţi punctele de contact cu podeaua… acum simte-ţi corpul foarte uşor, gata să-şi ia zborul… acum uită de corpul tău şi priveşte cu mintea un apus de soare… o floare galbenă… o cascadă… acum dobândeşti din nou conştiinţa propriului corp, mişcă-ţi încet-încet membrele, deschide-ţi ochii puţin câte puţin”… Ştie că a pierdut controlul minţii de fiecare dată şi întreaga voinţă, probabil că a reacţionat, din reflex de apărare, propriu-i creier, care a pus în funcţiune morişca, de neoprit acum. N-a avut ce face şi a încercat pe propria-i piele, fraier, experienţe spirituale… Plângându-se duhovnicului său, stareţul de la Mănăstirea Putna, Ion Aluivasile a aflat iar că imaginaţia e folosită prin excelenţă de către Diavol, Diavolul e „născocitor”, că prin intermediul imaginaţiei, Diavolul se străduieşte să influenţeze mintea. Adevărata lucrare a Duhului Sfânt este percepută în starea de deplină cunoştinţă, şi totdeauna în afara tărâmului imaginaţiei. Cum era de aşteptat, Ion Aluivasile s-a mirat că imaginaţia noastră e o „punte pentru demoni” – şi s-a gândit la imaginaţia prietenului lui, poetul, e el posedat? Bate în lemn. I s-a spovedit duhovnicului său, Arhimandritul Melchisedec, spăşit, că nu crede în această poveste cu imaginaţia care e diavolească. Atunci, Arhimandritul i-a dat să citească din scrierile patristice ale Bisericii lui Hristos, din Sfântul Nicodim Aghioritul: „Să ştii că, după cum Dumnezeu este în afară de toate simţurile şi lucrurile ce se simt, în afară de orice formă, culoare, distanţă şi loc, ca o fiinţă fără formă şi neînchipuită, fiind pretutindeni şi mai presus de orice, tot astfel este dincolo de orice imaginaţie. Prin urmare, să ştii că imaginaţia este o putere sufletească incapabilă a se uni cu Dumnezeu, din pricina unor astfel de neajunsuri ale ei… Imaginaţia este puntea pe care trec demonii ucigători şi se amestecă în suflet, făcându-l sălaş al gândurilor rele şi al tuturor patimilor necurate, sufleteşti şi trupeşti… Luptă-te din răsputeri să-ţi goleşti mintea de orice formă, culoare şi spaţialitate. Pe scurt, de orice imaginaţie şi aducere aminte a lucrurilor bune sau rele, pentru că toate acestea sunt plăgi, umbre şi neguri care întunecă puritatea, nobleţea şi strălucirea minţii… Imaginaţia şi memoria sunt treptele înşelăciunii

vorbă de duh cu ele, deşi sunt studente sau absolvente de facultate, au altă mentalitate), tu trebuind să plăteşti toate cheltuielile şi oalele sparte… A avut noroc de vreme bună, soare fără nouri. A mers câte cinci-şase ore pe plajă, jumătate dimineaţa, de la 10 la 13, şi jumătate după ora 16, până cădea umbra plopilor pe plajă. Îşi ţinea capul bine acoperit cu un prosop, să nu se trezească iar că morişca din interiorul lui se dereglează şi mai rău. Înainte de masa de prânz, fosta soţie îi făcea masaj pe spate şi în tălpi şi cap, poate masajul îi mai scade, nu-i mai îmbunătăţeşte performanţele moriştii. Ba chiar îi dădea şi nu ştie cu ce soluţie (care-i îngălbenea părul alb), pe bază de ulei de ricin, în mod aberant, asigurându-l că-i va creşte păr şi în creştetul capului, unde avea început de chelie, deşi nu era interesat. A avut cu el şi o carte, intitulată A zecea viziune, din care citea pe plajă o oră, când soarele nu mai era în putere. În cameră stătea la ştiri la televizor şi la filme, care meritau efortul, că era pretenţios. După cină făcea preumblări de ore la rând pe faleză, cu fosta soţie, de la Vila lui Ceauşescu la Amfiteatrul din Olimp, sau în centrul staţiunii, până la Biserica Neterminată, unde se închina şi aprindea lumânări la morţi şi la vii. Morişca din cap o lăsase cumva mai moale, durerile de cap se atenuaseră. De pe o zi pe alta a tras altă concluzie, venit la mare, că a uitat de lupta lui cu morile de vânt bucureştene, de la serviciu, de acasă, de pe stradă – şi că morişca din capul lui e de fapt morişca morilor de vânt cu care se luptase. Cum aici era la odihnă şi nu se mai lupta cu nimeni, morişca morilor de vânt a intrat în ralanti… Tot ce-şi mai dorea aici, la mare, era să i se şteargă toate gândurile! Nu voia să uite să gândească, Doamne fereşte, ci să scape de gândurile negative care-l bântuiau şi care-i mai ţineau sub presiune morişca din cap. N-a reuşit nicicum să scape de gândurile negre, să nu se mai gândească la nimic, nu putea să intre într-o meditaţie profundă, degeaba repeta în minte metoda indiană de autocontrol (Mind Control şi „Cum veţi atinge prin yoga ţintele dumneavoastră spirituale”) cu Ommmmmmm, după care intra în numărătoare inversă: 10, 9… 7… 3, 2, 1. Se relaxa, ţinea ochii închişi şi se concentra asupra unui punct, asupra inimii lui: „imaginează-ţi că inspiri şi expiri nu prin nări, ci prin inimă, simţi aerul trecând prin inima ta”. Când conştientiza asta, morişca din cap i se oprea, de parcă ar fi rămas fără aerul care o învârtea. Declama prelungind cuvântul sfânt al hinduşilor, Om, „pentru a se purifica spiritual atmosfera din jur”, după care-şi imagina că are de coborât o treaptă pe o scară, adânc, tot mai adânc… 10… 5, 4… „nivelul mintal coboară”… Când ajungea la 1, era pe jumătate adormit: „acum te afli într-un plan profund, energetic al minţii… vreau să vezi limpede în mintea ta, în culori, imaginile… un trandafir roşu… un lac… un râu, un munte acoperit de zăpadă…” Imaginaţia îi lucra la maximum. Acum trebuia să vadă în mintea lui ceva ce ar dori să i se întâmple! Aici era problema, că-şi dorea mai mult decât putea mintea lui să-i îndeplinească – e convins că morişca din cap i s-a dereglat din acest motiv. Sau morişca s-a pornit după ce a numărat de la 1 la 10, la fiecare număr urcând o treaptă mai sus, şi n-a reuşit să se mai trezească la realitate… Bine că nu şi-a pierdut minţile de tot! Greşeala sau neputinţa lui e legată de faptul că nu s-a putut conecta

prozã scurtã
Vrăjmaşului, dar mai cu seamă imaginaţia: într-însa este rădăcina oricărui păcat. Sârguieşte-te, deci, a-ţi păstra mintea curată de orice imaginaţie, aşa cum a creat-o Dumnezeu”… Ion Aluivasile a făcut o copie după acest citat şi i-a arătat-o poetului-prieten (datorită căruia e acum la Neptun, cazat la Casa Scriitorilor), dar prietenul poet la luat brutal peste picior, că nu-l interesează asemenea tâmpenii fundamentaliste: fără imaginaţie n-ar exista literatura universală, şi arta în general… Avea şi el dreptate. Numai că i s-a înfipt ca un cui, care încet-încet a început să i se învârtă în cap ca o morişcă, ideea asta cu imaginaţia care vine de la Diavol, nu de la Dumnezeu. Nu de alta, dar el are impresia că trăieşte numai din imaginaţie. Nu poate nicicum să-şi golească mintea de gânduri, vise, iluzii. Aşa se face că s-a hotărât să vină între scriitori, oameni cu imaginaţie, poate-poate va da de un capăt al suferinţei lui. Habar nu are la ce trebuie să se aştepte în atmosfera scriitoricească în care a intrat la Neptun, dar trebuia să încerce şi această variantă. Fiindcă s-a săturat să se tot vaite că are o morişcă nebună în cap, de care nu mai scapă. N-a observat nimic deosebit între scriitorii prezenţi la mare în „seria” lui (că se vindeau bilete de zece zile), la Casa Scriitorilor. Doar un tip ciudat i-a atras atenţia, poet uitat, a înţeles, Ion Nicolescu, pe care-l privea pe fereastra camerei în grădina Casei Scriitorilor – îşi întindea rufele personale spălate şi în copaci, mânca pe bancă din ce se îndurau alţii să-i dea de la bucătăria restaurantului Casei Scriitorilor. Era slab, ca un câine bătut, care mânca din ce rămânea şi trebuia aruncat. Îi era milă de el, deşi poetul părea fericit şi nu era sărac, avea cameră video şi două telefoane mobile, ceea ce el, Ion Aluivasile nu-şi permitea. O fi şi ăsta un stil de viaţă. Ba chiar fosta soţie îi subliniase că Ion Nicolescu e singurul care se poartă ca un scriitor dintre cei prezenţi în Casa Scriitorilor, respectându-şi condiţia, n-a înţeles de ce el îşi respecta condiţia, fiindcă dormea pe gratis în clubul Casei Scriitorilor? Poetul îi amintea de aurolacul „Florin”, pripăşit în jurul blocului unde locuieşte, mereu alungat şi mereu tăiat cu lama pe tot corpul în faţa poliţiştilor comunitari, trimişi să-l adune de pe drumuri, să-l plaseze la un azil, îl observa mereu pe geam. Adevărul e că de când l-a văzut, fără să aibă idee cine e (iniţial a crezut că e un cerşetor tolerat în grădina Casei Scriitorilor), s-a gândit că nu e singurul care are o morişcă în cap în stare de funcţionare. Acum e convins că şi Ion Nicolescu are o morişcă în cap, una din aceea de tablă care se învârte în bătaia vântului pe vârful caselor… Altceva, nimic deosebit. A reţinut şi ziua când s-a întors în cameră la Casa Scriitorilor de pe plajă, seara, şi a strâmbat din nas, mirosea urât, a mort, degeaba a tot aerisit – de unde? A aflat ce se întâmplase: un prozator cu faimă a gătit o oală cu fasole în camera de dedesubt! N-a înţeles de ce Ioan Groşan a gătit o oală mare de fasole în camera unde era cazat (sub aceea în care era cazat Ion Aluivasile) şi n-a gătit-o la bucătăria restaurantului Casei Scriitorilor, nici de ce mirosea în asemenea hal, că devenise irespirabil aerul… Probabil că el a făcut cinste cu o oală de fasole şi alţi scriitori, pescari (de genul Ralucăi Buzdugan sau Grid Modorcea, prezenţi în această serie la mare) asigurau felul doi, peşte. Încet-încet, Ion Aluivasile, trecând zilele, s-a resemnat cu faptul că morişca din cap i s-a dat prin destin,

79

să-şi amintească de „iubirea de semeni”… Iubire? Iubirea asta presupune înălţare? Iubire care înseamnă suferinţă (şi căutare)… Acea suferinţă care te ţine mereu treaz şi te conduce la eliberarea din închisoarea trupului? „Păi, cu cât omul suferă mai mult, cu atât e mai însetat de Dumnezeu, de adevăr, de linişte, de iubire”, i-a spus fosta soţie, care s-a simţit în al nouălea cer la mare, aici, la Casa Scriitorilor. Îi pare rău că nu i-a trecut „morişca din cap”, suferinţa provocată de ea, egală cu iubirea – soluţia rezolvării problemei lui între scriitori, molipsit de atmosfera de inspiraţie şi imaginaţie de aici, a eşuat. Trebuie să caute altă modalitate de vindecare. De câteva zile îl bate gândul să scrie, să pună pe hârtie toate prostiile care-i trec prin cap, mereu şi-a reprimat această pornire de a scrie, poate de aici i se trage „morişca”. Prin scris poate se eliberează de morişcă. Deşi nu-i convine deloc postura asta, să-şi dea de gol imaginaţia, să fie acuzat de duhovnicul lui, când are să i se spovedească, la toamnă, că Diavolul (o morişcă) îl inspiră. 23 august 2008. Bucureşti, întors de la mare, de la Neptun (Casa Scriitorilor) pe 21 august

Dan Bogdan HANU Abisul în oglinda retrovizoare
[epistolă către Urmă(ri)tor]
Serenissime Urmă(ri)tor, din lipsă de spaţiu şi lehamite de nădejdea pusă în convenţii, nu voi respecta trecerea la aliniat nou, de altfel, cuvîntul aliniat îmi evocă multe, respectul însă nu se numără printre ele, la ce bun a mai cheltui distanţe întru amăgirea ochiului, cînd mintea e deja sătulă să recunoască înlănţuirea de nestăvilit, cum totul urcă şi, deopotrivă, coboară ca într-o sinusoidă neostoită, sper să n-o iei drept o impoliteţe, de ceva vreme nu-mi mai pasă ce vor fi crezînd or zicînd alţii, aiurea sau despre mine, singurătatea m-a biruit, m-a convins să-i fiu devot fără măsură, să mă obişnuiesc cu gîndul că delictele nu sînt decît plase de fum aruncate de alţii peste închipuirea ta, pentru a-şi statornici îndeletnicirile şi năravurile miriapodice într-ale puterii, ştiu, ar trebui poate să înalţ pronaosul benevolentei captaţii, mai presus de asta ştiu însă că, de vreme ce-mi vei fi luat urma şi nu conteneşti să te ţii de ea, te vei fi împotrivind, aşa că, binevenitule, necrezînd cădelniţărilor ideologice, aşijderea miroaznelor de îmbrobodit cashguriştii, vei fi fost înţelegător şi vei fi consimţit că nu-i timp de pierdut prin antecamere şi purgatorii. Nu mai simt nevoia să mă justific, să-mi mistui timpul în lucrări de amenajare şi întîmpinare, să pun la încercare adrenalina, trecînd-o, frenetic, prin ambuscadele pariurilor, nu mai simt nevoia. Ce-i drept, epoca nu mai simt nevoia e una de trecere, anunţă instalarea definitivă a epocii nu mai pot. Două lucruri, din cele care trebuie

80

prozã scurtã
muchiile, ascunse în minuţioase dantelării meşteşugite cu migală, nimbată de coama candelabrelor prin care luminile şiroiesc, clipocesc şi susură, fărîmiţate în miriade de boabe, de granule şi fire, nu, fireşte că nu aici te vei fi aşteptînd să fie limanul, lucrurile pe care le voi fi văzut şi urmează să ţi le încredinţez, nu spre aşa ceva te va fi purtînd nici memoria sau vreuna din desele ei lunecări anapoda în avalanşele fanteziei, ci în vreun cotlon, în vreun ungher, nici măcar stingher, ceea ce tulbură puţin lucrurile, întrucît le abate din făgaşul unei logici comode şi primitoare, un cotlon fără ieşire spre cele încăperi vînturate de paşi, cravaşate de jeturile razelor, îmbălsămate mereu în forfota fiecărei zile, nu, într-unul dintru început hărăzit, înţesat de umbrele strînse şi adunate acolo, îngroşate, pînă ce locul, firida aceea, va fi fost ocolită, chiar fără să ştie cineva, precis, de existenţa ei, măcar aici, într-o astfel de carceră, ar trebui să-şi afle rest-ul şi peace-ul, ar fi de datoria memoriei, fremătătoare şi pioasă, să reţină, aşa, cu agrafe nesigure şi şubrede, atinse de dinţii de rozător minuscul ai ruginei, să ofere găzduire, un loc pe care nu lar mai ocupa nimeni, nici de-ar fi ultimul. Ah, da, sigur, ce să reţină, ce anume va fi cerînd azil aici, tocmai aici? Păi, strada. Strada, în deplinătatea racursiului ei, căreia i-aş fi zis, cu sperată îndreptăţire, splendoare, dacă nu şi-ar trimite batalioane de fiori să-ţi cutreiere pe sub piele, înfricoşător, nu? Strada, ca o anaconda încremenită, somnolentă, la îndemîna avidului fotoreporter de grozăvii pe care, dacă se scotoceşte bine şi e dispus să recunoască, oricare dintre noi îl ascunde, strada curbată în noapte şi, maestre, te rog mult, nu mai sufla în oglindă, se abureşte prea repede, mă împiedică să desluşesc ceva de vis dintrun vis, strada mărunţită în nenumăraţi solzi, cu luciul sfîrtecat de puzderia micilor cratere supurînde, deschise de lumina becurilor pe întinderea ei, salbele micilor cratere pîlpîinde, colcăind pe linţoliul de umezeală, acum se sting, acum se reaprind, în altă parte, semnalizează într-un alfabet străin căci simţurile nu vor să-l transmită mai departe, minţii, da, pielea solzoasă pare că freamătă, în vreme ce trupul, odgonul doldora de nebănuite fibre şi aliaje şi însuşiri tăcute, bine păstrate în măruntaiele sale, rămîne fără tresăriri, ţintuit. Năluciri, plăsmuiri, cine să-şi bată capul, nu-i trebuinţă de mai mult decît un pospai de glagorie ca pe buze să joace în voie aste verdicte, gata să potolească orice vîltori ale subiectivismului, la ce bun şi la ce trebuinţă să aibă memoria cu… o stradă leoarcă, pe care trecătorii aproape nu se mai încumetă s-o treacă, cui i-ar prisosi răbdarea pînă acolo încît să fie luat de ţicnit, să te însoţească, să se rostogolească pe o asemenea cale lunatică, nici multe de spus nu prea ar fi, luna îşi va fi tăind, sigură şi conştiincioasă, o ditai parte din iluminatul tărăşeniei, alambicului fără şanse de a zăţui şi încîlci iţele judecăţii cruciatului ce va fi avut norocul să se nască la sorocul celui mai pur-sînge raţionalism. E strada ta, cu totul, mai presus de negocieri şi licitaţii, acum, la ora asta, o poţi vinde la bucată, o poţi demonta bucată cu bucată şi păstra doar pentru tine, asamblată în altă ordine, apoi îţi va mai rămîne să aştepţi pînă ce ziua îşi va intra în mînă. Nici vorbă, ca o foaie de carte uitată deschisă, încovoiată de îndelungata expunere la lumină, din care cauză, în spate, clădirile se teşesc uluitor, ca nişte simple butaforii de

lăsate în urmă, nu mi-au reuşit: să-mi învăţ copilul să se joace şi cuvintele să danseze. Las însă astea şi mă încredinţez privirilor care urmează să mă anunţe cînd vei fi apărut, te înţeleg, vei fi ajuns aici fără de voia ta, ştiu, vei fi murmurînd, ca pe o invocaţie, cu bărbia înfiptă în scobitura de sub mărul adamic, cu priviri despletite în stînga şi-n dreapta, părînd a strînge mereu ceva împrăştiat pe jos, vei fi repetînd aşadar, sigur că da, după el potopul, ce vreau să ştii însă e că, în vremea ilustrului XV era doar o figură de stil desemnînd o joacă de copii, se afla, cu prisosinţă răgaz spre a fi astfel, acum însă, potopul e chiar chipul – botează-l tu, găseşte-i un nume – a tot ce se întîmplă. Nu căuta să dibui compasiune în cele înşirate aici, am învăţat demult că e unul dintre acele lucruri esenţiale care te ajută atîta timp cît nu le scoţi la lumină – apoi, dacă imprudenţa o leapădă aici, nu se vor vedea decît umbrele – , arhivele compasiunii sînt bine ferecate şi nu trebuie să se iţească niciodată îndărătul textelor, meravilioasă şi subtilă fie-le absenţa! Ar fi trebuit, poate, să aleg, să mă gîndesc la o preîntîmpinare din parte-mi către tine, să adaog, cumva, o formulă ataşantă, în ciuda istoriei sale zbuciumate şi a lustrului dobîndit, ca o ofrandă nemeritată, seducţia e însă o preocupare ieftină, care, pe deasupra, mai şi sminteşte căile sufletului şi terciuieşte sub tăvălugul ei diferenţele, ştiu că, în sfîrşit, consanguinii, siliţi şi siluiţi prin nebunia torenţială a timpului de tributul pe care au avut a i-l achita, au ajuns să-şi scalde, fără a pregeta, firea într-o isterie compactă, punctul e însă pe aproape, deocamdată zăgazurile ei încă rezistă, ce va să vină e ţinut încă pe căi lăturalnice, dar va fi, la rîndul ei, este deja, silită să cedeze teritorii după teritorii, dominioanele ei vor fi în scurtă vreme piese de domino lesne de năruit, ştiu că n-are vreun rost să mă prefac a te pofti acolo unde niciodată nu-ţi vei fi dorit cu adevărat să ajungi, acolo unde, odată ajuns, experienţa nu mai e un reazem, nici cuceririle o ţintă. Nu, nu putem dezlega, nu putem străpunge, ca să trecem dincolo, de partea cealaltă, de altă parte, spre a ne lepăda de consanguinitatea pe care timpul, în nebunia sa, ne-a hărăzit-o, părtaşi pe mai departe, nu vom înceta pidosnicul consimţămînt spre a fi lucrători zeloşi la urzeala, la geometria ticăloşiei sale, purtînd numele asocierii, afilierii, noi, noi, chiar aşa, noi?… teritoriile bine marcate, precis întabulate, zăngănind în armura legilor, doar pentru a face în voie tot ce desfiinţăm la alţii. Am încercat, martor fie-mi Pronia, să nu slăbesc cîrma normalităţii, să ancorez în inimile sau măcar în minţile celor pe care cerul, viitorul, or ambele, în bună ori întîmplătoare înţelegere, mi i-au scos în întîmpinare, am făcut-o, de fiecare dată, sub pavilionul încă neşubrezit al normalităţii, dar, vai, aşteptarea îndelungată se destramă, se face penumbră şi se deşiră, iar ce va fi lăsînd la vedere dacă nu felul în care toate acele întîmpinări vor fi fost doar împotriviri travestite, adversităţi poleite, fără de număr, resentimente, revendicări schimonosite de travaliul surd, care n-a găsit nicicînd breşa, luminişul mărturisirii… Nu, nici vorbă, nici gînd de vreo sală somptuoasă, fastuoasă, cu podoabe izbucnind în cele mai neaşteptate locuri, copleşind cu grandoarea ornamentelor, autoritatea bolţilor înlănţuite de ghirlande, desfătîndu-se, precum un Narcis, în lungul şirurilor de oglinzi grele, cu marginile,

prozã scurtã
mucava, strada e acum de-a binelea un jgheab şi, undeva, peste drum, stropii luminescenţi se adună într-o liniatură (sau liniaţie? crede-mă, mîna mi-e sigură, dar mintea colaborează din ce în ce mai anevoios) surprinzător de rectilinie, de riguroasă şi precisă şi urcă, urcă lent, uşor, iar deasupra se deschide un şir de arcade sentenţioase ale unui pavilion care prinde să se închege în jurul lor, altădată ar fi fost un element de siguranţă, ceva care ţi-ar fi dat încredere, te-ai fi înşurubat cu o anume voluptate în culoarul lor prelung, acum pleacă de pe un umăr ca să se închidă pe celălalt, te apasă, te ţintuiesc, îţi cimentează înaintarea. Va fi trebuind să intri, e clar, fascinaţia austeră a luminilor împroşcate pe pereţi, punctele de fugă ale umbrelor care descresc în josul coridoarelor, invitat fără portofoliu, la răstimpuri, îţi vei fi strecurînd, depănînd, prezenţa, ca pe un deget sastisit să mai intre în jugul atîtor inele, de aşteptat ar fi ca dincolo de copertina masivă, de treptele articulate ca o dantură impecabilă, de bolţi şi de porticuri, să se lăbărţeze acelaşi maidan, lăsat nu demult în urmă, cu aceeaşi devălmăşie a trocului în lung şi-n lat şi, zău dacă pe vreunul, măcar pe vreunul, l-ar fi podidit ideile, erau doar jucăriile aceluiaşi activism fără astîmpăr, dar şi fără cap şi coadă, care îi făcea să se agite mereu, să se împrăştie în lungul şi-n latul zilelor, apoi concupiscenţa acidulînd vertiginos, străfulgerînd cu furnicături, amestecul, cocktailul privirilor, apoi fuselajele şi toate fierătaniile fără de care diplomaţia nu e deloc în apele ei, defilarea strategiilor subcutanate, workshopurile subliminale şi restul de vehicule în care se coace, neîntrerupt, preţioasa perlă a aspiraţiei de-a fi, odată şi pentru totdeauna, natural şi legitim, în cărţi, aici unde se vor repeta, în ciuda aparenţelor, temeinic, metodic, aceleaşi lecţii despre ciuruitul bunului simţ şi unde se va porni modest, se va ambreia de la cîteva sublime schimburi de CD-uri, de DVD-uri, căci, Doamne iartă-mă, ce degete s-ar mai angaja, s-ar mai risca să înhaţe, să se înfioare la răsfoitul unei cărţi, ce ochi să le deşire rînd cu rînd şi, mai sus de ele, capac, slam dunk curat, lucrare de aşi înfoiaţi în corola palmei, ar fi să mai pretinzi de la o carte să stîrnească măcar o pală de îngrijorare. Va fi trebuind să fii cu mare băgare de seamă, pe maidanele astea circulă poeţi, cască bine ochii şi, la o adică, în caz de, mută-ţi degrabă căutătura-n altă parte, oamenii cerşesc ecouri şi o fac cu o convingere care bate de-a dreptul în contondenţă, sînt oameni descompuşi precum lumina în culorile spectrului, nu şi la fel de împăcaţi cu asta, au suferit mari defrişări emoţionale, în general sînt liberi de contract şi de orice măsură, le place să fie plimbaţi dintr-o carceră-ntr-alta în lesa verdictelor, trăiesc pentru a fi tocaţi mărunt în laboratoarele criticii, redaţi lor înşile ca un terci gîngav de gloriole şi amăgiri, de brodeli şi mîrlănii fardate în pri(s)pă. Ia aminte, vei auzi aici, la liber, încrucişări bizare între versuri de teapa: lui, plăcerea revederii/ mie, achitatul berii (păcat şi felicitări pentru virgulele aşezate fără cusur!) şi versuri de calibrul: în ea doar, prima zi din an, eşti vrednic să încapi,/ dar… jale, prielnică nu-i e lumii din cap,/ prelinsă uşor ori în valuri afară/ - i o pacoste, tumoră, otravă, prilej de ocară, în fine, requiescat… in nuce! Te asigur, îţi va fi fiind neînchipuit de greu să străbaţi atîtea duşuri scoţiene şi să-ţi ţii psihicul într-o stare de agregare

81

definită. Din cînd în cînd, vei auzi aproape ritualicul strigăt de împerechere: La demisol! La demisol!, cum poate să sune, Doamne, te vei fi întrebînd, ce note pot fi acestea şi ce simfonie ar merge, la o adică, pe mîna lor? Aiuristică, maestre, mă rog, pentru noi, francofoni de obicei nu foarte conştienţi, euristică! Nu, nu trebuie, corect spus nu trebuia, se rotesc, se răsucesc, se imortalizează în feluriţi algoritmi, cu surîsuri de strînsură, înghesuite în colţul gurii de cîteva obligaţii amintite în grabă sau, de-a binelea, cu rînjete lălîi, se vor desprinde rînd pe rînd, ca nişte afişe electorale după sezonul campaniilor, din furnicar şi, în torpoarea plămădită pe loc, din rotocoale de fum şi damfuri netezind şi retezînd în stînga şi-n dreapta, nu vei fi avînd suficientă agilitate încît să parezi un plici! cu cartea (cîştigătoare, ehe!)–ntre ochi, nu, nu, ce rost, zău, există formula prin poştă (există, dar nu rezistă băiatu’, ţi se va răspunde fără egal), corectă, elegantă, completezi nişte mandale poştale şi toată lumea prinde a se-nvîrti, a clocoti şi a-şi schimba chipul în jurul lor, aşa, cu balastul deşertat în braţe, nu-ţi va mai fi rămas decît să te întrebi dacă triunghiul Bermudelor o fi, într-adevăr, singurul loc sigur pe lumea asta unde poţi dispărea în linişte, deşi, la forţă majoră, nici destinaţia lui, a balastului nu mai pare atît de garantată, multe se mai ivesc şi multe mai risipeşte omul în drum spre casă, multe se perindă prin mîinile sale şi puţine-i aduc folos… Ştiu, vei fi căutînd să-ţi justifici circumspecţia, explicînd, abia abţinîndu-te să nu sari pîrleazul politeţii, cum ai văzut sumedenie de autori răsărind printre rînduri, străfulgerînd, întrezăriţi în treacăt, vedenii, suficient Kafka, nu-i aşa?, dă pe dinafară, Kafka trebăluieşte la subsol, Kafka roboteşte la temelie, Kafka deretică la mansardă, iar acum se vor aşterne meticulos pe autografe pompoase, o greaţă vagă şi senzaţia că sînt scrise pe cărţi de telefoane. Inşi magmatici şi duri se vor fi găsind presăraţi, ca nişte coloane dorice, prin aceste saloane maidaneze, pretinşi saturnieni, capabili, pe neaşteptate, să reverse, în toiul unor dialoguri luate, fără preluare, drept un soi de afronturi, cîte o porcărie, un meteorit numai bun să bătătorească împrejurimile şi împrejurările ce vor fi avut neşansa să se avînte neînfrăţite cu pustele lor lăuntrice. Atunci să te ţii, rumori stîrnite şi strangulate într-o fracţiune de secundă, suprimate în numele sanctissim al aparenţelor, al salvgardării neprecupeţite a măştilor; ruine şi mari pîrjoluri, zone sinistrate, cascadele de friguri îndărătul lor. Da, fiecare e făcut să-şi poarte crucea. Ca în bancul cu leprosul ce, aflat în faza terminală, îşi tot aruncă ba o ureche, ba nasul, dincolo de zăbrelele în spatele cărora e închis, vezi Doamne, voia să evadeze. Salvarea e foarte aproape de descompunere, ca să renaşti trebuie să te dezintegrezi. Sacrifică-te, nu ezita. S-ar zice, asta şi face fiecare, numai că, nu ştiu cum, dacă îi vei lua pe cei mai mulţi, în parte, îţi vor mărturisi că, la urma urmelor, ţelul lor suprem e să facă varză antitezele şi să servească, să întrupeze o sinergie totală, dar luaţi la pachet, nu reuşesc decît să adîncească pîrdalnicele de antiteze. Vei fi sesizat, într-o oarecare măsură, un număr convingător de bărbii ce dau să se înfigă, să se opintească temeinic în găoacea de sub mărul adamic, între capetele Scylla şi Caribda ale claviculelor, ca şi crisparea multor maxilare, jucînd sub obrajii supţi sau

82

prozã scurtã
te vei fi tras, poate fără s-o ştii, mai aproape de ferestrele înalte, par să fie o invitaţie suficient de convingătoare pentru a părăsi locul, de acolo vei fi zărit împletitura de mandală a străzilor încovrigate famelic în jurul aceloraşi ziduri amorţite, neputincioase, indiferente, avînd, de partea lor, doar îndoielnicul avantaj de a sta în picioare şi calea ferată levitînd pe dantelăria ei metalică la intrarea în oraş şi atunci îmi vei fi adulmecat urma şi vei fi făcut-o fără cale de întors, acolo, afară, fiecare capitulare a mea a mai adăogat un capitol la Ferestre către viaţa angelică, de altfel, singura mea carte. Te vei fi mirînd, vei fi ştiind şi de celelalte, mincinoase n-au fost şi nici talentul n-a refuzat să le însoţească, dar, mă vei fi crezut de-acum, au fost scrise din cap şi peste capul lumii, tocmai asta le va fi condamnat să fie prinse sub gheara unui compromis definitiv, cumva, asta li s-a dictat, fără ştirea mea, să ignore lumea. Ferestrele…, în schimb, cu ele va fi fost altceva, s-au adunat din zgura frustrărilor ce apasă creştetul întro zeamă vîscoasă şi tulbure, din schijele panicii sfredelind oasele, foişorul unde obişnuiam să stau, tolănit, răsturnat în jilţul condescendenţei, foişorul în care au fost scrise toate celelalte, a fost făcut ferfeniţă. Sînt destule care te fac să mori şi acestea le îngroaşă numărul, condotieri tăbăciţi, le vom regurgita într-un jet de hohote gîlgîite, vom face din ele cele mai tămăduitoare alifii, o cartă a hohotelor năvalnice şi cu ea vom catehiza lumea; inteligenţa e mereu în urma naturii, dar împotivindu-i-se, e şi înaintea ei, a stărilor naturale de lucruri, scurtează distanţele, scurtează, îngrădeşte, ceea ce turmele simţurilor ţintesc a prelungi, înfăţişările morţii… Nu ştiu ce-ţi va fi umbrit zilele, dar dacă va fi fost scrisul, îndrăznesc a spera că nu vei fi pus obroc pe toate calităţile şi defectele tale, ci că le vei fi împărţit frăţeşte unor personaje, le vei fi împroprietărit, le vei fi dat pe mînă măcar o lume, de nu mai multe, pe măsura celor îndurate de tine, să-şi înece acolo amarul şi şansele, asta spune destule şi nu tocmai încîntătoare despre ipocrizia noastră, avară, de-a fi, mai presus de vorba reclamei, pe puţin doi într-unul, polivalenţa şi toate celelalte, visul urcat prin rădăcini renascentiste, iluministe de-a pururi. Dar, încă odată, dacă vei fi fost convins că năravul te-a strîns de pe drumuri şi ţi-a dat de ros un os nobil, sper să fi stăruit cum trebuie asupra lor, de la distanţă însă, fără a le-ncolţi şi copleşi cu cele netrebuincioase, fără a te înmuia şi sumeţi, deodată, la damblaua împărtăşirii lor din dumicaţii umorilor tale… Nu clănţăni, nu cîrti, metropolitanule, lasă, vă ştiu eu, incorigibililor, impenitenţilor, pentru voi stingerea e mereu departe! Vei fi avînd şi acum parte de vreun interviu, o scurtă discuţie între vii nu?, da, pesemne vei fi avînd chiar acum, în faţă, un chip cu trăsăturile aproape duse, înţepenit într-un nu atît de inofensiv, de absent, încît ar putea fi luat, înainte de orice, drept un da, paravan îndoielnic al acelei ultime staţii, staţia lui fie ce-o fi. Sper să nu mă fi dezamăgit crunt chibzuind să iei rîndurile de pînă aici, ca şi pe acelea ce-ţi vor mai încerca răbdarea pentru puţină vreme încă, drept mult aşteptatul declic al naşterii - in vitro, te asigur! – viitoarei tale cărţi, în care, ducă-se pe pustii!, să mai fi văzut şi cartea ta de căpătîi, cască bine ochii, vei fi fost în stare să iei un biet petec de hîrtie drept osciorul de la care, pornind, poţi da viitorului înfăţişarea

pe care falduri de carne coboară, generos, în cea mai deplină legitimitate, încrîncenarea piezişă şi urma aţoasă a surîsurilor, toate astea ar trebui, în cel mai rău caz, să te facă deja să bănuieşti, iar în cel mai bun, să fi măturat demult pe jos cu speranţele, oamenii aceştia au grave probleme cu aciditatea organismului, a mucoaselor ce-l căptuşesc, a secreţiilor susurînd peste tot, păzea! Vei fi căutat să-ţi aşezi, în chip cît mai convingător, pe faţă, trăsăturile cele mai nimerite, care să te scoată cît mai onorabil din încercuirea care va fi stat să te-ncingă şi căreia, deloc metodic, dimpotrivă, şovăielnic şi noduros, într-un fel incomod şi bizar, îi vei fi încropit, în clipele premergătoare, harta, iar de nu, îţi va fi trecut, nu mă îndoiesc, prin cap, în astfel de clipe văduvite de orice sprijin, cînd orice balustradă pare prea îndepărtată, întrebarea, pe care poate vei fi şi aruncat-o, aşa, într-o doară, fără somaţii, cum şi trebuie făcut cu lucrurile grave, întrebarea despre măsura în care astfel de concentrări inflamabile de orgolii, de vanităţi, ar putea periclita soarta comunităţii şi despre eventualele puncte de acordare a primului ajutor şi de prevenire a trecătorilor care n-au ştire despre aşa ceva şi nici vreo vină, nimeni, sînt convins, nu va fi sărit s-o dezamorseze, ea va fi plutit, ca un abur, suspendînd pentru un timp greu de apreciat, orice mişcare din sală, dezmeticirea se va fi produs tocmai cînd cineva a venit cu vestea că gata, se dăduse liber la salivariul amenajat în stil bufet suedez şi, cine ştie, cu puţin noroc, poate-i va fi urmat şi răsfăţul suprem într-un fornicariu (aminteşte-ţi, La demisol!, La demisol!, s-ar putea să nu fi fost vorbe risipite în vînt), dar nu, nu gîndi că a făcut-o cumva în contrapartidă, e mai mult ca sigur mîna purei, neprihănitei întîmplări, aşa e mereu, niciodată nu se satură, niciodată nu e de-ajuns. Destule însăilări perverse te vor fi împresurat, te vei fi strecurat printre ele cu dibăcie, lăsîndu-le în braţe iluzia stearpă a infailibilităţii, aici chiar nu cred să-ţi pot da sfaturi, ar fi şi dezonorant să le primeşti de la unul al cărui nume n-a fost văzut pe nicio agendă sau organigramă a respectabilităţii şi nici ticăloşia nu i-a străjuit gîndurile… Igor Morţiş avea păreri în ediţie completă despre toate astea, dacă-l vei fi întîlnit mă furnică palmele să fac prinsoare că nu ţi-a scăpat să-l descoşi, scuze, să-l consulţi voiam să zic, deşi cred că, de ceva vreme, e mai curînd un privilegiu al meu. Să-l consult, vreau să zic. Igor Morţiş… de la un punct încolo, promiţătoarea, neobişnuită, exasperanta lui carieră de neînduplecat procesator al arhivelor nescrise şi al acelora fără suport electronic, ba şi viaţa lui, se frîng, se pierd într-un mărăciniş tăvălit de vînt pe nisipuri mişcătoare, se macină în smîrcurile vieţii de familie, ajunsă mai întîi poliţie de familie, iar, în cele din urmă, teroare de familie, în decoruri din care cele mai răsărite repere care răzbat sînt caruselul pervers al facturilor, cratiţele nefrecate cum trebuie, chiuvete cu smalţul invadat de tartru, pete de sosuri pe covoare, pereţi coşcoviţi, cabluri deconectate, brumate de praf sau, aici lucrurile se bifurcă, caiete şcolare cu operaţii al căror capăt nu se apropia niciodată de rezultat ori împovărate cu scheme şi calcule ce păreau, fără să vrea, să umple mintea de obiecte neidentificate şi să ridice serioase semne de întrebare asupra IQ-ului a 99,99 din 99,999 dintre cazuri. Şi dacă în astfel de clipe de cumpănă,

prozã scurtã
unei nemaiîntîlnite dihănii, pe care, s-o mai şi pui în circulaţie cu numele tău, piei spurcăciune! Afară însă strada, cu supuraţiile ei luminoase, a ta, întreagă a ta, mai departe, e greu să alegi? Cine dă copcile astea în memorie, de s-a ajuns pînă aici, era doar strada şi nimic altceva şi, dintr-o dată sala plină şi toate grozăviile şi toată parada pedigre-urilor răsuflate şi vertijul cadranelor, sorbul unde se duc toate. Era doar strada cu scînteierile ei de paiete, cu spuza luminoasă, cu kilometri de metastază fotonică, vina ei, slăbiciunea de a se lăsa stoarsă, cîte puţin, ca o căţea imensă şi inconştientă, în cutiile astea înşirate de-a lungul ei, de o parte şi de alta, lipite, ca ventuzele de trupul ei zvelt, mlădios, vina mijeşte de cîte ori dorinţele arcuite în suflet degenerează în zigzagurile parşive ale bănuielilor, tras pe limburile fărîmicioase suspiciunii, levitînd peste fagurii vineţii, spuziţi de lumină, ai pavelelor suspendate, aglomerate undeva, în prezentul subţiat, străveziu, pe care secundele nu mai reuşesc să şil treacă una alteia, vor fi încetat să şi-l revendice. Dincolo de diafragma ei înnegrită, pe care încercarea neîncetată de a ţese un chip o va slei, dincolo de lentoarea hipnotică a expectativei fără trup, dizolvată în memorie, în bulboanele şi cataractele ei, vei fi simţind cît de îndreptăţită poate fi o extincţie neştiută, neanunţată, consolare şi jubilaţie întrepătrunse, contopite în mrejele senzaţiilor de neîmpărtăşit, ha, credeai că e gata, că sustragerea e atît de falnică şi neîntinată în discreţia ei desăvîrşită, ei bine nu, nu va fi fost să fie decît o fibrilaţie oarecare, una dintre acelea atît de familiare prelatelor, ce par nesfîrşite şi care adăpostesc un fort improvizat, atunci cînd sînt izbite de vîntul în rafale. A expectativei, deci. Şi expectativa o fi vreun labirint în cochilie sau cochilia labirintului, armura, care va fi făcînd din tine mai degrabă unul de ne(re)cunoscut, decît să te apere, deşi niciodată nu-i bine să te pripeşti cu subestimările, mai ales cînd cu astfel de întîlniri de vîrf, unde glonţul poate veni de oriunde. Bine, ştiu, nimic nu foloseşte, nu se capitalizează, nu se încheagă în vreun cont secret pe care să te bizui la ananghie. Unde te vei fi aflat, cu adevărat, cînd cu toate astea? Afară, cu capul lăsat uşor pe spate şi strada înfiptă în privire, ca o lamă lată, cu răsfrîngeri lubrice, în care o bună parte a oraşului viermuieşte şi se vede ca-n palmă sau, poate, înăuntru încă, printre ei, cei niciodată surprinşi la întîlniri cu temele nefăcute, nu cumva vei fi început să roieşti, debusolat, prin cine ştie ce hol de bloc, blocul faptei, a, nu, asta mai tîrziu, puţin mai tîrziu, un hol, o casă de scară, ca şi cum scara, care duce spre case, ar avea ea însăşi nevoie de o casă a ei, din care nu iese niciodată, e foarte trist să mă gîndesc la asta, aproape că-mi vine să curm aici epistola, o panoplie scăpătată şi decrepită, un fel de sală a armelor şi a urmelor ce arată, fără tăgadă, armele preferate, dar acum nu mai sînt, locul seamănă cu un antrepozit golit, dezafectat, se-nlănţuie jalnic doar cîteva şiruri de cutii din tablă, unde mandalele poştale încă adastă pentru cîteva zeci de minute, de ore, aşteptîndu-şi izbăvirea, precum călătorii pe care nu-i mai ţin baierele în bordeluri. A, că tot veni vorba, o să-ţi fac o mărturisire, dar treci cît se poate de repede peste ea, nu are niciun ecou în tot ce va fi mai departe, ejaculările continuă, femeile au dispărut, nu, de fapt nu femeile, carnea lor, mătăsoasele lor

83

tentacule, povîrnişurile lor domoale şi văioagele adumbrite de bruma sudorii abia stîrnite; au rămas, desfrînate sau nu, cele din fuioare de aburi şi ceaţă, alcătuiri răbufnind din hăţişurile viselor; a, şi un paradox: dorm tot mai puţin, visez tot mai mult, cu toate cele de mai sus, ar trebui să iau asta ca pe un nesperat semn de sănătate. Revin, unde te vei fi aflat, mă perpeleşte nesiguranţa asta, căci nu ştiu ce vei fi ales pînă la urmă, te vei fi prins atît de tare în tranzacţiile acelea, năpădite de outfit-uri ce-şi depăşesc de departe autoproclamaţii lor purtători, cînd, de fapt, ei şi-au rotunjit aura de victimă încă înainte de a şi le procura, stropite cu cîteva cinisme de dugheană, te vei fi lăsat învăluit, biet mormoloc, de convingerile lor sărăcăcioase despre lume şi transparenţa ei, care, dacă nu e, trebuie făcută să fie, iar dacă nu şi nu, atunci trebuie declarată, nu te va fi încercat deznădejdea de a fi văzut de oriunde, oricînd şi în orice poziţie, ah, pixelii, năbădăioşii pixeli, întotdeauna prea puţini, prea mică rezoluţia (soluţia? încă o rezoluţie, în plus, se ştie prea bine de acum), toţi suferă de insuficienţa pixelităţii, cum sparge ea smalţul şi te scoate frumos din teaca neutralităţii şi suflă peste tot disconfortul şi spulberă amăgirile şi clatină, cînd nu zguduie de-a dreptul, schelăriile nevolnice ale încrederii. Va fi trebuit să fie o conjuraţie, s-a dovedit a fi un colaps, corvoada de a desluşi ca pe nişte manuscrise scrise într-o limbă moartă, legătura dintre cîteva flashback-uri răzleţe, rămase în urmă, fără cotă la bursa timpului, la aceea a memoriei se vede însă că da, vor fi continuat totuşi să rămînă mai departe acolo, ca galeriile inundate, impracticabile, nu vei fi reuşit să le desprinzi din ganga emoţiilor, să găseşti scurtătura, soluţia simplă, wormhole-ul, inovaţiile sînt o cauză pierdută, e clar. Stai aşa, vei fi ajuns oare, mă întreb, la blocurile pierzaniei, sînt cîteva, au peste treizeci de etaje şi ascensoare exterioare, fără pereţi şi balustrade de protecţie, sînt doar nişte mici platforme glisante care urcă şi coboară aproape de muchia clădirii, eşti preluat de jos, de la intrare, de o exemplară, un agregat suficient de convingător, aşa că, dacă n-ai rău de înălţime, pînă sus, ai toate şansele să ajungi deja bine încălzit, dacă nu chiar înfierbîntat de-a binelea. Numai eu ştiu ce rău de înălţime am, dar m-am apropiat odată de un astfel de bloc, era oarecum pe traseul meu, treizeci de metri să tot fi fost între mine şi pasajul de beton ce-i trecea pe sub burtă, o gură de beton, o cazemată cu adîncimi ce dădeau fiori şi te încleştau în sufocări subite, cînd tocmai am văzut, nu ştiu cum bătea lumina la ora aceea, oricum, o făcea nefiresc, împotriva legilor perspectivei, am văzut, zic, profilate pe peretele din faţă, căţărîndu-se încet, umbrele înnodate ale soţiei şi copilului, trecînd peste mine, de undeva din spate, deşi lucrurile ar fi trebuit să stea exact pe dos şi umbrele să fi scăzut. Fireşte, m-am întors şi, comentînd, am trecut prin pasajul ce străpungea pîntecele blocului, unul dintre cele cîteva blocuri ale faptelor, ciudat, toată austeritatea, sumbrietatea i se înmuiaseră, devenise o simplă strungă, un loc de trecere, pe unde, dacă te aflai în acea zi pe lista norocului, te puteai întretăia cu vreo vedetă a locului, una dintre acelea care ţin ştacheta ratingului cel puţin cîteva săptămîni, o vedeai trecînd preocupată, ca din întîmplare, stînjenită parcă de a fi surprinsă în poziţie pedestră, dacă ţi se va fi întîmplînd aşa ceva în vis, deschide ochii, vei

84

prozã scurtã
Devin incoerent, mă gîndesc la altceva, de fapt acum am în faţa ochilor fagurii pavelelor, puzzle-ul perfect, dacă nar fi lumina, întotdeauna strică prea multă lumină, alungă fascinaţia, împiedică instalarea, coagularea unei linişti oneste, ca o lespede, în găvanul perfect al nopţii, ar fi fost mult mai uşor, aşa însă, cu licăririle astea, boabele, granulele de lumină, cioburile luminoase clipocind peste tot, adversari îndîrjiţi, ne hărţuie pînă ce ratăm confruntarea, unde sînt pavelele, armurile, armăturile, redutele, scuturile, palisadele, carcasele aşteptate spre a fi străpunse? Nu, aici e totul, aici, sub evantaiuri licărinde, sub măciuliile becurilor de stradă, sub jerbele şi halourile lor fotonice, nu, detergenţii uitării, spumele negre ale nopţii, nu vor curăţa, nu vor face să dispară nimic, năluci ţopăielnice se vor perinda în voie, nestingherite, vertiginos, se vor infiltra şi înfiripa în momentele cele mai scorţoase, mai nepotrivite si vor da în vileag ordinea lucrurilor, vor despături trecutul şi vor scoate la iveală pergamentele, îi vor dezmorţi chipurile greoaie şi stînjenite, pe care te poţi baza, ca acest blockhaus cu toată sumbrietatea sa înşelătoare, care ţi se revarsă direct în creştet, cu balcoane şi terase inegale, sertare trase în grabă, răvăşite de galopul unor degete încălecate de spaimă. Te vei fi trezit aici, pe o forbidină, nu te impacienta, o vei scoate la capăt, n-ai mai păţit aşa ceva, acum să-ţi spun, pe scurt, despre ce este vorba, forbidina este un element de sistematizare urbană fără o funcţie precisă, determinată, la derută, să zic aşa, o sursă pentru sporirea adrenalinei, vezi oraşul, clădiri apropiate şi nu poţi ajunge la ele, oriunde te-ai îndrepta, rămîi pe ea, este o alee, asta ar fi definiţia ei şi o să mă opresc la ea, o alee autinstituită, accesată întîmplător, nerelaţionată cu vreun element vizibil şi care nu duce nicăieri, îţi repet însă, descotoroseşte-te de apăsarea stării în care eşti, concentrează-te la o parte a oraşului pe care o vezi mai bine, mai pe de-a întregul şi vei fi acolo. Vei fi insistat, de acolo, de sus, oraşul îşi pierdea înfăţişările familiare şi devenea un morman de materie pisată mărunt, se retrăgea într-o mîzgă clipocindă de lumini, şnururi şi maţe luminoase, nu mai era nicidecum o hartă, nici vorbă să fi fost o hartă, vei fi privit oraşul neputincios, strîns fedeleş în măţăraia străzilor, prins în plasa lor deasă, tăioasă, dar altfel nu se va fi putut, şi-ar fi luat cîmpii, s-ar fi prelins, ar fi fost înghiţit de hăurile din fiecare casă, de aspiraţiile, de foamea şi patima măririi adunate acolo, în fiecare încăpere, de găurile înnegrite ale bideurilor, de sorburile lavoarelor, de vîrtelniţa ceasurilor deşteptătoare. Siderat de largheţea imperială a mîinilor – pe care, cu timpul, mintea obişnuieşte s-o numească inconştienţă, deşi nonşalanţă ar fi mult mai aproape de adevăr – , a mîinilor care tot invită, poftesc şi dreg – fără amprente, vă rog, dacă se poate, fără amprente! – în weekenduri liliputane, răzmeriţele mîinilor, mărturiile lor zvîcnite, mîini răzvrătite, refuzînd reflexul umil al degetelor frînte necontenit, dezbărate de sudoarea lipicioasă, vinovată, spulberînd agoniseala, năruind bilanţurile şi măreţia buzunarelor obişnuite să-şi toarcă ignoranţa tihnită. Încetează cu apucăturile astea! Gata cu hegemonia cotelor de încredere, gata cu armistiţiile de căptuşeală, s-au prescris! Va fi fost odată puterea, să fi zis doar ambiţia?, cîtorva lucruri de a se înlănţui, de a descrie un loc, o

observa că eşti tot acolo, în trecere prin pasajul acela. Am zîmbit furtiv, m-am gîndit la cîrdurile, hoardele de minţi şăubiznice (ştia ce spune Irving Berlin, there’s no business like show business), care dau tîrcoale acelui bloc şii întreţin legenda cu fapte noi, m-am gîndit la felul în care plodesc idei aceste minţi, idei care nu au nimic în comun cu viaţa unuia ca mine şi la felul în care aceste idei bizare dau în clocot şi cuceresc, în spume, şi lasă viitura ambuteiajelor să zburde pe mai toate arterele principale. M-am mai gîndit şi la jocul hazardului în reconversiile sociale, căci n-au fost chiar puţine cazurile de recuperare pe cale morală a unor astfel de agregate, mă rog, angajate, care au sfîrşit în căsnicii apoteotice, după ce cunoscuseră cu prisosinţă altfel de apoteoze, orale, orizontale, dorsale, m-am gîndit şi la comunitatea pe care, îndărăt, o suspectasem, o deplînsesem c-ar fi periclitată fără s-o ştie, iar acum îmi apărea de-a dreptul perversă, căci oferea, în egală măsură, şi calea moralei şi posibilităţile de a o duce în ispită. Să te ţii cînd inserţia socială îşi face mendrele şi mătură tot şi îşi împinge frontul pînă-n cele mai întortocheate cotloane şi cucereşte-n stînga şi-n dreapta, chiar ce nu şi-a propus. Soarele familiei va străluci tot mai sus şi mai tare! Vei fi încercat răbdarea de a da piept, de a te face una cu privilegiaţii fiecărei ore, cu stolurile de aschimodii care rătăcesc anapoda, dîrdîind cînd zorii se desfac, pîrîie de zor şi dau în pîrg, cu stridenţa faptelor şi hăul de ghenă al întîmplărilor care le înhaţă, evenimente ce se înghesuie spre a fi sortite uitării, deşărtate la ţărmul fiecărei dimineţi, aşteptînd să intre în oraş şi să se facă văzute, dar amintind de la bun început de leşurile unor vieţuitoare nemaiîntîlnite, descinse dintr-un timp ce scînteiază intermitent, fulgurant, undeva în colţul ochiului. Dacă vei fi încercat asta, o vei fi făcut-o pentru puţină vreme, te vei fi înscris apoi, repede, în goană, fără avertismente şi preveniri, zorit de andrelele gracile ale minutarului şi orarului, împletind năvodul unei terori pe cît de discretă, pe atît de necruţătoare, al cărei temei va rămîne încă multă vreme neînţeles, căci va fi ţinut de un pariu pieziş, care pare să fi scăpat destinului însuşi. Şi strada. Aşa, cum mergi, strada se destramă de-o parte şi de cealaltă, cedează, ca prin hublouri sparte, depresurizate din senin, ori de cîte ori îşi fac vad spre ea curţi sau ganguri deşelate, pline de gorgane de piatră teşite, tocite, răsfirate, răsărind anapoda din lutul bătătorit, jgheaburi pe unde, ca din gîtlejurile unor sarbacane, ţîşnesc în jeturi mirosuri grele şi te prind în laţul lor, se prăvălesc peste tine, trăgînd după ele desişuri de lipsuri, bufniturile lor din spatele zidurilor scorojite, lipsuri în expansiune, răbufniri retezate şi îndîrjiri boante, trăgînd în urma lor întreaga intimitate strînsă, ghemuită, răzbind din izul de hrană regurgitată şi de sudoare ce înveleşte şi se aşterne, ca un linţoliu invizibil. Te vei fi oprit, vei fi întîrziat înaintea acestor curţi, îţi vei fi asumat, ca şi cum ai inspira adînc, nesăţios, prespectiva apăsătoare a acestor ganguri, vei fi ajuns să-ţi pui întrebări cruciale despre şansele avute şi cele irosite, vei fi încercat să separi apele, dar fără a avea măiestria, priceperea, dezinvoltura unui pilot de încercare, vor fi rămas fără ecou. Expectativa, un şir de spasme şi nimic să vălurească întinderile, spoiala rezistă, ofranda e o linie de producţie non stop, o mînă binevoitoare comută mereu pe incendiu.

prozã scurtã
iscălitură inconfundabilă în matca a vieţii, unde acum domnesc caricaturile, titirezele boante, priveliştea descumpănitoare a hinterlandului fără margini, calcanele jupuite, gardurile stîlcite, mausoleele refuzaţilor, proscrişilor, vom fi fost odată robii rîvnei ce te împinge să intri peste tot, să scormoneşti, să scrutezi, să patinezi cu privirea peste eczemele luminoase, şerpuitoare, vei fi presimţind deja că există ceva mai departe de ele şi nu e răsăritul care urmează să-şi trimită căngile pentru a cuprinde, a-şi îmbrăţişa jucăria de fiecare zi. Maestre, asta e tot. Vei fi presimţind că acolo e chiar locul de unde îţi scriu acum, locul unde nu mai cresc decît părul şi unghiile, pentru o vreme cel puţin. Voi frîna brusc, trezeşte-te!

85

Şerban TOMŞA Recenzie la o carte nescrisă

Dacă aş scrie o carte, aceasta nu ar relata, în niciun caz, o poveste de dragoste. Ar fi o variantă a unei cărţi la care mă gândesc de multă vreme, dar pe care n-am scriso şi n-o voi scrie niciodată. Ar fi aceeaşi poveste, cu aceleaşi personaje. Aş schimba cumva ordinea episoadelor. Pe unele le-aş modifica. În fond, toate cărţile pe care le voi scrie vor fi tot atâtea variante ale cărţii mele încă nescrise. Povestea ei s-ar preta la atâtea inversări de situaţii încât, practic, aş putea scrie o infinitate de cărţi. Numai viaţa să-mi ajungă... În altă ordine de idei, cu fiecare episod, suportând nenumărate modificări, aş ajunge la o altă mulţime de cărţi cu acelaşi personaj. Poate că povestea ar fi alta. Cu siguranţă că întâmplările vor fi de nerecunoscut. Vor fi caligrafiate alte cuvinte. Şi aici îmi dau seama de un lucru: nici cuvintele, nici întâmplările, nici personajele nu formează o carte. Cartea mea ar da naştere unei biblioteci rebele şi perpetuu generatoare de alte cărţi. Orice bibliotecă iese dintr-o carte scrisă nicicând. Acestea fiind zise, voi face aici câteva observaţii critice la acest roman nescris. El conţine multe pagini ce ţin de psihologia cea mai subtilă. I-aş reproşa, totuşi, autorului o mizantropie abia ascunsă. Desigur, ştiu şi eu că toate cimitirele sunt pline de optimişti. În literatură, mai ales, optimismul nu este deloc binevenit. Dar parcă mai multă generozitate, mai multă lumină n-ar strica viziunii de ansamblu a cărţii, care rămâne memorabilă sub aspect stilistic. Aceste lucruri sunt însă prea generale şi nu ating nici substanţa reală a operei respective, nici valoarea ei indiscutabilă. Cartea se numeşte Lectură neterminată şi este, ea însăşi, neterminată. Este o carte despre o altă carte pe care eroul principal o citeşte ani şi ani la rând. Nu este nimic autobiografic aici. Pe scurt, este povestea unui om care îşi întâlneşte destinul, dar nu are puterea de a comunica şi celorlalţi revelaţiile sale. Personajul principal este un sportiv notoriu, obligat să se retragă din activitatea competiţională, în urma unui accident stupid. Până atunci

nu se pregătise decât exclusiv în vederea performanţelor pe care dorea să le obţină. Nu ştia să facă nimic altceva: nici să iubească, nici să se bucure, nici să iasă în lume. După accident nici nu putea, de altminteri, să facă aceste lucruri. Va fi, pentru un timp, complet imobilizat. Nu are nici prieteni. Cu alte cuvinte, e un individ complet izolat. Personal, mi se pare că situaţia sa este puţin forţată, neverosimilă şi neconvingătoare, sub raport artistic. În plus, nefiind un tip reflexiv şi având o memorie scurtă, nu poate trăi nici din amintiri. Iarăşi autorul forţează situaţia. Dacă lucrurile par oarecum fireşti din punctul de vedere al vieţii, ele rămân mai puţin motivate din punct de vedere literar. Retras în vechea casă părintească, personajul ocupă fosta cameră a fratelui său (profesor într-o localitate îndepărtată), unde îi cade în mână, întâmplător, o carte pe care începe să o citească. Citeşte foarte încet. Treptat, capătă obiceiul de a se juca îndelung cu unele cuvinte. În jurul fiecărui cuvânt începe să construiască propoziţii, fraze şi apoi romane întregi, fără să-i treacă prin cap să le scrie. I-ar veni, de altfel, şi foarte greu. În fiecare cuvânt, el vede unul sau mai multe obiecte. Cuvântul „câmpie” l-a reţinut, de exemplu, câteva luni. A văzut, ca în vis, lanuri de cereale, cuiburi de prepeliţe, iepuri înspăimântaţi, căprioare blânde, mistreţi lacomi, potârnichi, porumbei sălbatici, copaci solitari şi iele dansând noaptea, în jurul unei fântâni… „Apă” i-a readus în minte toate râurile cunoscute, cu meandrele, ţărmurile şi limpezimea lor. Şi mări, şi oceane, şi adâncuri neexplorate. „Mărul” i-a adus în cameră miresmele tuturor livezilor din lume, peisaje colinare, compoturi şi salate de fructe. Întârzie mai mult timp asupra cuvintelor „labirint”, „deşert” şi „munte” şi se împotmoli definitiv la cuvântul „om”. Încercă efortul neobişnuit de a se gândi la toţi oamenii care trăiesc pe planeta noastră. Cu toate gândurile, preocupările, problemele şi obsesiile lor. Cu toate chipurile, expresiile, bucuriile, tristeţile, urâţenia, fericirea, frumuseţea şi nefericirea celor câteva miliarde de fiinţe omeneşti care se mişcă, se hrănesc, fac amor, intră în conflicte absurde şi inutile, mor, dorm sau se joacă. Fostul sportiv începe să se oprească din ce în ce mai mult asupra fiecărei litere. Găseşte şi câteva numere. 2 era gâtul unei lebede sau al unui gâscan, nu se hotărâse în această privinţă, 3 era o dublă seceră comunistă, 1 părea suliţa lui Genghis-Han, iar 9 semăna în chip bizar cu „Domnişoara Pogany” a lui Brâncuşi. Ciudat, dar nu îi este teamă că nu va termina niciodată cartea. În liceu, un prieten îi spusese că niciun om nu moare fără să citească măcar o singură carte. Personajul nostru a încărunţit, dar nu a ajuns nici la jumătatea cărţii. E fericit că mai are atâtea de citit. Mai mult, începe să amâne lectura… Profitând de faptul că poate acum să meargă, începe să cutreiere coclaurile din împrejurimile micului cătun. Într-o zi, întâlneşte o fată pe care nu avea s-o mai revadă şi pe care o caută febril prin paginile cărţii, sărind capitole întregi şi revenind asupra altora, deja parcurse. Ştie că nu va muri niciodată, pentru că nu va termina de citit cartea. Şi, totuşi, se întâmplă ca într-o bună zi să îi cadă în cap lustra şi să moară după două ore de agonie. Nu reuşise să-şi păcălească destinul… Mai obscur rămâne epilogul cărţii, în care acelaşi personaj, vorbind în numele său, povesteşte ceva despre destin,

86

prozã scurtã
„Fotbalul, Căline? Tocmai fotbalul?!“ „Ne ciondănim degeaba. Ştiu că n-o să te pot convinge. Şi-apoi, fotbalul trebuie jucat sau măcar urmărit acolo, pe stadion; n-are nici un chichirez dacă trăncăneşti despre el.“ Ilie R., lovit de poliomielită în pruncie, n-avea cum să iubească fotbalul. Dimpotrivă. „A fi scriitor, marinar sau aviator însemna pentru mine să deţii secrete formidabile, la care să poţi ajunge numai la timpul potrivit. Până atunci trebuia să mă antrenez. Şi o făceam, copilăreşte – citind şi imaginându-mi că sunt navigator al mărilor şi văzduhului, ori bătând mingea, ori jucându-mă, iar când n-aveam cu cine mă juca, îmi inventam partenerii. Vezi, Ilie, oamenii mari uită că nici un copil nu e singur când se joacă, chiar şi atunci când e singur cu umbra lui. Mda. Am deviat de la firul... După cum îţi spuneam, a deveni scriitor însemna pentru copilul ce eram să citesc oriunde, cât mai mult şi cât mai multe şi nu să scriu; nu încă. Fiindcă încă nu venise timpul meu. Fireşte, acţionam aşa din instinct; gândurile astea...“ „Instinct!? Ce-are instinctul cu...“ „N-am alt termen la îndemână. Stimabile, te rog, nu mă întrerupe, că-mi pierd şirul. Ce ziceam?“ „Că acţionai «din instinct»...“ „Aşa-i. Ba nu... Uite, voi ţine cont de obiecţia ta: mă comportam aşa dintr-un fel de... inspiraţie. Aşa simţeam – că am chemare pentru scris. Paradoxal, Ilie! De-abia acum îmi dau seama: chemarea mea nu avea nici o bază reală; din contră, în copilărie aveam oroare să pun mâna pe toc, mă apuca groaza când primeam ca temă pentru acasă o compunere sau să scriu orice altceva care depăşea dimensiunile unei pagini; nu aveam răbdare, scrisul îmi fura din timpul pentru joacă, pentru citit... ...Sighişoara era înconjurată de dealuri, acoperite de păduri. Practic, pădurea pătrundea adânc în carnea oraşului.“ – Unde eşti copilărie, cu pădurea ta cu tot? – Gând la gând, cu nostalgie. „Hoinăreala prin pădure sau pe malurile Târnavei – apă de care mamei îi era tare frică, nu se temea pentru ea, ci pentru noi, căci mai în fiecare vară se îneca vreun copil; câţiva ani mai târziu, când noi deja ne mutasem din Sighişoara, Târnava s-a năpustit furioasă peste oraş, distrugând de-a valma case şi destine, mai mult chiar, prefigurând tăvălugul demolator al iepocii, care...“ Ilie R. aşteaptă răbdător ca prietenul său să-şi adune gândurile răvăşite de nostalgie şi... indignare. Într-adevăr, după câteva minute de neguroasă tăcere, acesta se linişteşte şi, zâmbind stânjenit, îngaimă: – Despre ce vorbeam? – Spuneai că hoinăreala prin pădure... „Da, da, mi-am adus aminte. Asta e, Ilie, hoinăreala, ca şi cititul şi... ei, da, ca şi fotbalul, erau preocupările de căpătâi ale viitorului navigator-scriitor. Şcoala era o constrângere suportabilă. Avea desigur şi părţile ei bune: pauza mare, orele de sport, de geografie sau de ştiinţele naturii. Ceva mai târziu, cele de română. Dar era interesant numai când se preda. Ce rost avea ca profesorii să mă bată la cap, să-mi ceară să le divulg tainele – termen prin care definesc nu atât cunoştinţele memorate, cât ceea ce înţelegeam eu din ele – pe care le combinam într-un mod fantezist şi deloc apreciat de acei scolastici.

care ar semăna, în opinia sa, cu o femeie care îi scrie povestea vieţii. O femeie capricioasă. O femeie care nu-l iubeşte. Reiese că el chiar a întâlnit-o sau o va întâlni pe această femeie, care i-a spus sau îi va spune lucruri capitale despre existenţa sa. De aici romanul nu mai dă de înţeles nimic. Mai departe rămâne mut.

Ovidiu STANOMIR Ultimul val
„Căline, de la primele cărţi pe care le-ai citit ai ştiut că într-o bună zi vei fi scriitor, nu-i aşa?“ „Ce-ţi veni?“ „De mult voiam să te întreb.“ „Bine.“ „?!?“ „Da.“ Ilie R. nu ştie ce să creadă. Călin cască. Băiatul dă să plece. Şi nu sendură... „Da?“ „Mda.“ „Şi o spui... aşa!?“ „Aşa... cum?“ Ilie R. e oripilat: „Cum poţi fi atât de cinic? Literatura e ceva sacru!“ Pe Călin îl pufneşte râsul. Prea e patetic prietenul său. Însă nu vrea să-l jignească. Ştie cât e de vulnerabil. „Ilie, sunt de acord cu tine.“ „Da?!“ „Da. Numai că...“ Celălalt sare ca ars: „Că ce?“ Călin şovăie. „Ilie, nu ştiu cum să-ţi spun, de unde să încep...“ „Pur şi simplu începe cu începutul.“ „De parc-ar fi aşa de uşor.“ Călin face o pauză, de efect. Alarmat, Ilie R. îl atenţionează: „Te rog, din inimă te rog, să nu începi cu deci...“ „De ce mă sabotezi?“ „Iartă-mă. Uite, promit că nu te mai întrerup.“ „Bineînţeles. Doar pe ici, pe colo...“ „Normal, în punctele esenţiale, care se cer...“ „...punctate.“ „...dezvoltate. Căline, de ce eşti maliţios?“ „Ca să-mi fac curaj. Pot să încep?“ „Chiar te rog.“ „Şi eu voi fi scriitor. Luasem hotărârea cu gravitatea de necontrazis a vârstei – asta era pe când aveam 10 ani – şi citeam mult şi selectiv; criteriile erau infantile, desigur. Aşadar, cărţile preferate erau cele ale lui Jules Verne, Fenimore Cooper, Constantin Chiriţă... Cireşarii făceau furori printre puştani pe vremea aceea. Ca şi tine mai târziu, am citit cu nesaţ Pardaillan, Cocoşatul, cărţile lui Dumas. Mă amăgeam a pricepe Mitologia Greciei antice, scrisă de un rus, Kun cred că-l cheamă – fascinantă pentru mine, cel de atunci; am citit-o de câteva ori până în adolescenţă. Mi-am zis că trebuie să scriu şi eu asemenea cărţi, pentru bucuria şi învăţătura celorlalţi copii; trăiam la acea vârstă într-o lume aparte: una a copiilor între 7 şi 14 ani, siliţi de obtuzitatea şi suficienţa societăţii să se aventureze pe tărâmul anapoda, al oamenilor mari ; hotărârea de a fi marinar când voi fi mare şi, vrând-nevrând, voi aparţine celeilalte părţi a lumii, nu excludea concretizarea visului de a deveni scriitor, acesta era idealul meu. A fi scriitor mi se părea, în acele vremuri, ceva de domeniul sublimului; îi credeam pe scriitori nişte supraoameni, ca şi marinarii – corăbierii, să ne fie clar asta! –, ca şi aviatorii şi fotbaliştii.“ „Fotbaliştii?! Ah, Căline, cum îndrăzneşti să... Nu! Nu pot fi de acord – fotbaliştii nu le ajung scriitorilor nici la degetul mic! Ce ştiu ei să facă? Doar să fugă după minge şi...“ „Ilie, ţi-am mai spus de atâtea ori că habar n-ai ce pierzi pentru că nu-ţi place fotbalul.“ „Ce pierd? Nimic.“ „Nu percepi una din faţetele nesfârşitei frumuseţi a lumii.“

prozã scurtã
Erau frumoase şi serbările sfârşitului de an şcolar, când se înmânau premiile. Ieşeam în faţa careului – format de elevi, profesori şi părinţi – stăpânit nu de emoţie, ci de curiozitatea de a şti ce cărţi am primit de data aceasta... ...Pentru că simţea nevoia de comunicare, sau pentru ca să-şi limpezească gândurile şi, în acelaşi timp, intuind în neliniştea şi curiozitatea mea o vocaţie îngrijorătoare, pe care ar fi dorit să o canalizeze spre un făgaş sănătos, dar în mod sigur şi din alte pricini pe care nu o să le pricep poate niciodată, mama îmi povestea câte în lună şi în stele, îndeosebi iarna, când rebegit de frig şi umezeală, mă înduram să rămân în casă. Începea mama să povestească, mai mult pentru ea, privind undeva în trecut, în sine, aşa cum am făcut la rându-mi, pe când am început a scrie primele proze. Povestea mama despre bunicii ei, care fuseseră în America, la începutul veacului. America! Ţinut fabulos, cu eroi extraordinari: îi ştiam din filme, din cărţi... Pe atunci habar n-aveam de America Latină, de fascinanta ei literatură. Eram la vârsta când toate ţinuturile enigmatice însemnau pentru mine AMERICA. De pe acolo se întorsese doar străbunicul. Străbunica a murit la naşterea celui de-al nu-mai-ştiu-câtulea copil. A vândut străbunicul acela mitologic prăvălia-cârciumă pe care o ţinuseră acolo, agonisită după ani mulţi de slugăreală (mama avea grijă întotdeauna să precizeze, cu durere şi revoltă: «Au muncit amândoi de s-au spetit, bunicul prin mină sau la tăiat de pădure ori la descărcat şlepuri, bunica spălând vase, duşumele, rufe, pe la ce case apuca, cu vremea ajutată de fetele mai măricele; şase fete au avut şi numai un băiat... ba nu, a mai fost şi cel care a murit şi care a omorât-o la naştere pe bunica... Da’ să lăsăm astea, ţi-o fi urât şi ţie, că pe mine mă apucă plânsul de fiecare dată când mă gândesc... Dacă trăia bunica, altă viaţă am fi dus, ea era răzbătătoare, nu ca bunicu’. Cât era de mare, pe atât de blând era bunicul, pe când bunica, ziceau cei care au cunoscut-o, era una mică şi iute ca piperu’. Cumnată-sa, buna din Corneşti, care m-a crescut, spunea că eu semăn cel mai bine cu bunica...»), precum spuneam, la moartea soţiei, străbunicul a vândut tot ce-aveau acolo, în America, apoi, cu liota de copii şi cu săculeţul cu dolari, s-a întors în Sighişoara. Şi-au cumpărat americanii – străbunicul a plecat în America împreună cu unul dintre fraţii săi, abia după o vreme l-au urmat acolo străbunica şi o parte din copii; cele două fete mai mari au rămas acasă, Pe Vale, să aibă grijă de gospodărie – şi-au cumpărat pământ, Pe Vale, desigur, unde au crescut vite. Într-o vreme aveau 50. În Corneşti, străbunicul a cumpărat două case, în una din ele deschizând cârciumă. Mama zicea: Fir-ar a naibii de băutură, că ea l-a năucit de şi-a înstrăinat copiii! Nefiind în stare să-şi crească singur copiii, i-a împrăştiat, care pe la fiicele mai mari, măritate deja, care pe la frate-său, care plecând să-şi afle rostul la Bucureşti; era imediat după război şi ardelencele aveau mare căutare în Bucureşti, fiind renumite pentru vrednicia şi cinstea lor... – Na, Ilie, că iar am deschis o paranteză!“ „Nu-i nimic, ba chiar îmi place...“ „Şi eu care mă temeam că te-am plictisit.“ „Dimpotrivă.“ „Bine. Tu ai vrut-o! Unde-am rămas?“ „La cârciuma lui bunicu’...“ „Strâcatule, tu numa’ la crâşmă tragi! Dar despre cârciumă ţi-oi povesti altă dată...

87

Cealaltă casă a cumpărat-o la insistenţele nevestei de-a doua care avea şi ea trei fete şi care l-a făcut să-şi înstrăineze copiii. Mai mult, s-au pus toate patru scârbele cu linguşeli şi cu momeli pe capul lui, până l-au păcălit de le-a trecut casele pe nume. L-au înecat în băutură, că dăduse în patima asta, de-a ajuns un nevolnic, şi-atunci lau zvârlit pe drumuri. Copiii lui au slugărit pe degeaba, pe la neamuri sau la Bucureşti. Bunica mea, mama mamei, avea trei ani când a murit maică-sa, în America. Bunica mea de la Bucureşti. Îi spuneam, atunci când mă refeream la ea, până mi-au trăit toţi patru bunicii, mamamare de la Bucureşti. «De la Bucureşti» era nu numai o distincţie ce se cerea făcută între ea şi mamamare de pe Uliţa Şaeşului, ci, pentru mine, însemna şi o particulă cvasi-nobiliară. Deci – Ilie, observă, te rog, că am folosit de-abia acum acest obsedant conclusiv –, când s-au întors din America în cătunul din Ardeal, bunica mea avea numai trei ani. Ea, şi fratele său, Gean – ce nume o fi ăsta şi de unde provine? De la... John, de unde altundeva?! –, care era cu un an mai mare, vorbeau englezeşte; ciripeau amândoi şi nimeni nu pricepea o boabă, doar americanii, prăpădindu-se de râs văzând ce ochi bleojdesc sighişorenii şi cum îşi fac cruce auzindu-i pe cei doi prunci glăsuind în graiul acela de necrezut. Văzându-i atât de drăgălaşi şi nevinovaţi, amândoi cu ochi albaştri şi cu părul blond, inele revărsate peste umeri – siropoasă descriere, nu-i aşa?, da’ te rog să nu-mi pretinzi luciditate când e vorba de bunica... – , sighişorenii au scos vorba că sunt... îngerii ce le-au adus noroc fraţilor Geleriu în America aceea de la capătul lumii, de s-au întors plini de bani, «dreptu-i că muierea lui Miai o fo’ murit pe-acolo, da’ ăsta-i datu’ omului pe lume, să plătească orice căpătuială...»“ – Îngeri ai spus? Călin rămâne pe gânduri. Da, aşa spusese. Şi nu întâmplător. „Da. Şi, bineînţeles, deloc întâmplător...“ „Da’ când ţi-ai dat seama?...“ „...“ „???“ „Cred că e mai bine să...“ „Şi eu.“ „Mda... Eu o asaltam pe mama cu întrebările: «Da’ mam’mare de la Bucureşti mai ştie americana?» «Nu. Deatunci au trecut mulţi, mulţi ani, n-a mai avut cu cine să vorbească englezeşte, fraţii s-au răspândit cât carencotro...» «Mama, da’ nu vorbeau americăneşte când sau întors din America?» «Americanii vorbesc şi ei englezeşte.» «Da’ anglezii vorbesc şi ei americăneşte?» «Americanii şi englezii vorbesc aceeaşi limbă: engleza.» «Da’ Englezia e tot în America?»” «Nu, America e dincolo de Ocean, iar Anglia e lângă Europa.» «Mam’mare a fost prin Ocean?» «Bunicu’ şi unchiu’ Pătru, fratele lui, au luat bilete la vapor. Aşa au trecut Oceanul.» «Nu au înotat?» «Nu, puişor, Oceanul e prea mare, nu se poate trece înot.» «E mai mare decât Târnava?» Mama începea să râdă...“ – Îmi aduc aminte, Ilie, că am văzut prima dată marea pe când aveam opt ani... – Ştii, Căline, eu n-am fost niciodată la mare. Călin îl priveşte încruntat pe amicul său, nemulţumit că l-a întrerupt şi temându-se că va pierde şirul

88

prozã scurtã
copilăriei, cred că nu exagerez deloc. Pe atunci, viaţa, istoria, războaiele, dar îndeosebi moartea, aveau o rezonanţă... abulică. Când murea cineva de prin vecini mi se părea totul o joacă aiurea şi extrem de plicticoasă. Îmi ziceam că oamenii mari nu ştiu să se joace nici măcar de-a moartea; de ce nu iau exemplu de la noi, când ne jucăm de-a mortu’ e mult mai interesant şi mai... hazliu, mai ales atunci când îl imităm pe popa şi când mortu’ nostru se ridică, scălâmbăindu-se, urlând şi, în cele din urmă – nemaiputându-se abţine –, râzând, speriindu-ne; de fapt, noi, ceilalţi copii, nici nu ne-am speriat, ci doar ne-am prefăcut că ne-am speriat, ba încă atât de bine, că într-adevăr ne speriam. E un fel curios de a te bucura, tremurând de frică, chiuind şi ascunzându-te prin locuri ciudate, unde să-ţi tragi răsuflarea şi unde mă pomeneam câteodată lângă vreo fetiţă pe care o ţineam de mână şi amândoi ne miram într-atât de puternicele bătăi ale inimilor noastre, că nu mai ştiam care sunt bătăile mele şi care ale ei şi atunci le împărţeam: primele o sută erau ale mele şi după aia nu mai aveam răbdarea să le numărăm şi pe ale ei, de ne pomeneam că ne căutăm inimile prin părţi chinuitor de neaşteptate ale trupurilor noastre neîmplinite. De fapt, îmi ziceam eu pe atunci, oamenii mari nu ştiu să se joace nici de-a prietenia. Se vorbeşte prea mult şi se fac tot felul de declaraţii în filmele lor, apoi bărbatul o sărută,.... brrrr.... ce neplăcut trebuie să fie! Pe mine, ori de câte ori mă săruta pe obraz câte o rubedenie venită în vizită, mă lua cu frisoane şi nu ştiam cum să-mi şterg mai degrabă obrazul îmbăloşat de ţocăiala drăgăstoasă. Da’ las că nici de-a războiu’ nu ştiu să se joace oamenii ăştia marii, abia aştept să mă fac mare şi să le arăt cum trebuie să se joace, cum să facă filme, nu ca alea de război în care e o muzică tare enervantă, sunt femei care plâng că le pleacă băieţii pe front; ar trebui să fie mândre de copiii lor, viitorii eroi!... Mai sunt în filmele alea şi soldaţii care nici nu ştiu să moară, holbează ochii şi le cade capu’-ntr-o parte, nu se ridică să fugă mai departe strigând: eu sunt băiatu’ sergentului pe care l-au împuşcat nemţii, m-am făcut mare şi vreau să-l răzbun pe tata, mă ofer voluntar pentru... , dar nu mai apuc să-mi termin replica pentru că Lucian zice: Pac! Iar te-am împuşcat!, pe când eu zic: Du-te bă, că ai tras pe lângă! sau: m-ai rănit numa’ în picior!, şi-mi târâi piciorul ciuruit, ascunzându-mă după un tanc, care de fapt e un rond de flori, da’ are şenilele sfărâmate, de unde strig iarăşi: Io nu mă las omorât aşa uşor, bă!, şi el zice: Pac!, iar eu de după tanc: Pac! Pacpac-pac!, la care el zice: Apăi, aşa nu mă mai joc!, atunci eu, concesiv, zic: Bine-bine, m-ai împuşcat, da’ asta e ultima dată când mă mai las!, la care Lucian răspunde: Da’ data viitoare tu eşti neamţu’! Şi tot aşa, până ne adunau mămicile ca pe puişorii de găină...“ „Ştii, Căline, mi-ai adus aminte de Nostalgia.“ „Ceare a face Nostalgia cu...“ „Nu te supăra.“ „De ce să mă supăr? Ba chiar îmi face plăcere.“ „Eşti răutăcios. Iartămă.“ „De ce, Ilie, fiindcă sunt maliţios?“ Ilie nu răspunde. Ar pleca, dar... Între timp, lui Călin i-a trecut iritarea. „Ce ziceai de Cărtărescu?“ „...“ „Hai, mă, nu fi supărat!“ „Nu

povestirii; bineînţeles, povestea mai degrabă pentru sine decât pentru celălalt. Apoi, i se face ruşine de egoismul său: „Lasă, Ilie, că tot mergem noi cândva…“ „...“ „Poate chiar la toamnă“ „De ce nu vara?“ „Fiindcă e prea multă agitaţie, iar în timpul sezonului estival preţurile sunt din cale-afară de pipărate.“ „Pipărate? Am auzit că sunt sfidătoare faţă de condiţiile ce ţi se oferă. Zicea Florin că-i mai ieftin să mergi în Grecia.“ „Ce-ar fi să mergem în Grecia?“ „Visuri, Căline, visuri...“ „Las’ că vezi tu.“ „De ce mă ameninţi?“ „Pe motiv de întrerupere.“ „Ce întrerupere?“ „Fincă nu mă laşi să povestesc. Chiar nu te-am plictisit?“ „Mă tot întrebi asta de parcă într-adevăr ai vrea să mă plictiseşti.“ „Rămăsesem la mare, nu-i aşa?“ „Tocmai.“ „Când am văzut-o prima oară, pe când aveam...“ „...opt ani... Treci peste asta, doar mi-ai mai spus-o o dată!“ „Parcă ziceai că nu te-ai plictisit.“ „Ziceam eu, da’ şi tu prea te repeţi. Hai, zi-i mai departe!“ Călin mustăceşte, cât pe-aci s-o lase baltă... „...nu-mi venea să cred că e atât de... mare, că nu se poate vedea malul celălalt. Până atunci am întrebato de multe ori pe mama cât e de mare Oceanul, şi ea a râs de fiecare dată, fiindcă o întrebam şi dacă Oceanul e mai mare decât Târnava. Iar mama spunea că e de un miliard de ori mai mare decât Târnava, şi eu o întrebam ce e ăla un miliard, şi ea râdea şi-mi răspundea că e un moş mare până la cer, şi eu o întrebam cât e până la cer, şi mama râdea iarăşi, şi zicea că e cât o viaţă de om; eu o întrebam care e mai mare, Oceanul sau Cerul, mamami răspundea că fiecare e mare în felul său, eu insistam – Care-i mai mare? –, mama nu mai râdea, cădea pe gânduri, ca să-mi spună într-un târziu că nesfârşit e doar Cerul, care acoperă atât lumea văzută, deci şi Oceanul, cât şi pe cea nevăzută... Mama ofta, eu visam la corăbii şi o întrebam cât de mare era aia cu care mamamare a venit din America, mama tresărea. «Mamamare nu-şi aminteşte nimic din America, dar de vapor, căci a fost vapor cu aburi şi nu corabie cu pânze, de vapor îşi aminteşte ca de o casă grozav de mare, plină de lume, înconjurată de ape, cât se vedea cu ochii era numai apă care făcea valuri-valuri şi căsoaia se legăna pe ele... Uneori ploua, se făcea frig, oamenii intrau în casa care se zguduia îngrozitor. A fost odată o furtună despre care mama îşi amintea doar că oamenii ţipau şi că vaporul era mai-mai să se răstoarne...» «Nu erau şi marinari pe vapor?» «Ba da, erau mulţi marinari.» «Păi, vezi...» «Ce să văd, mămăruţă?» «Păi, de-aia nu s-a răsturnat vaporu’!» «De ce?» «Fin’că era cu marinari şi ei nu l-au lăsat.» «Ai dreptate.» ...Erau mulţi marinari pe vaporu’ ăla... Îmi ziceam peatunci: las’ că mă fac io mare şi trec Oceanu’ cu vaporu’, ba nu cu avionu’, sau mai bine spre America voi zbura cu avionul (ardeam de nerăbdare să văd ţinuturile acelea caremi inflamau imaginaţia), şi înapoi o să vin cu vaporu’, că n-o să mai am de ce să mă grăbesc. Acum, privind înapoi cu nostalgie, lumea aceea îmi pare încremenită într-o irepetabilă fericire...“ „Exagerezi... Şi mai zici de mine că sunt zăltat.“ „Şi eşti. Cât despre mine şi despre amintirile

prozã scurtã
sunt supărat.“ „Atunci de ce nu răspunzi?“ „...pe când povesteai, mi-a venit în minte Nostalgia. Nu ştiu cum face, că doară amintirile lui din copilărie sunt cam aceleaşi ca ale oricărui copil crescut la bloc, da’ la el totul e mai altfel, capătă consistenţă...“ „...şi le dă faptelor înţelesuri nebănuite.“ „Aşa e. Pe când tu...“ „Eu ce?“ „Nu..., că iar te superi.“ „Hai mă, Ilie, iar începi?“ „Uite, de exemplu, atunci când povesteşti cum vă jucaţi voi de-a înmormântarea şi de-a...“ „Pentru noi, moartea era lipsită de semnificaţie.“ „Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată...“ „Poftim? A, da – am înţeles aluzia.“ „...Nu ştiu... Vezi, în ocazii de-astea spui: Nu ştiu cum să-ţi spun, dar... Ei bine, eu chiar nu ştiu. Totuşi, sper să nu greşesc, pe atunci, pe când aveam 8-9 ani, şi până mai târziu, pe la 10-11, chiar 12 ani, nu cred să mă fi gândit vreodată la moarte. Era ceva... inofensiv,... ireal chiar. Însă, mai degrabă, cred că ignoram această altă realitate. Pentru mine aveau importanţă numai întâmplările care mă priveau. Or, până târziu, în adolescenţă, nu a murit nimeni dintre cei care-mi erau apropiaţi. Da, eram egoist, egocentric chiar. Mi-am spart capul de câteva ori, am mai avut ba o mână ruptă, ba mi-am sfâşiat palma sărind peste un gard de sârmă împletită. Atunci am şi leşinat în baie, în timp ce îmi spălam rana cu apă rece, încercând să opresc hemoragia ca în alte dăţi, când rănile erau superficiale. Nu voiam să ştie mama, care m-a găsit mai apoi jos pe ciment, într-o baltă de sânge. Aşa ceva puteam să pricep. Pentru că şi atari incidente aveau un înţeles al naibii de concret. Le şi consideram ca pe ceva normal, făcând parte din regulile jocului.“ „Viaţa ca o joacă?“ „O joacă fără de sfârşit.“ „Dar moartea?“ „Moartea... Moartea făcea parte din alt joc, ale cărui reguli nu le recunoşteam.“ „Deci, nu vă priveau“. „Exact. Jocul nostru avea reguli clare, dar şi unele... aleatorii. Ce importanţă mai aveau notele proaste la şcoală, frica de ce-o să-mi zică mama sau ce-o să-mi facă tata; spărgeam un geam, îi scoteam din sărite pe vecini, era câte unu’ ciufut, erau şi fetiţele pârâcioase, erau şi seri când uitam de noi, tot hoinărind pe dealuri. Ne mai şi băteam câteodată; mai degrabă ne certam din te-miri-ce, dar uitam repede, a doua zi eram iarăşi prieten cu Gheorghiţă, care m-a lovit cu o piatră pe când ne jucam de-a aruncarea discului, mergeam la fotbal în curtea şcolii şi-l alegeam în aceeaşi echipă, da’ nu-i pasam, şi îl certam dacă nu dădea gol, însă tot la el mergeam seara la televizor să vedem serialul cu Sfântu’...“ „Toate bune şi frumoase, Căline, numai că nu văd legătura cu actul de a scrie. „Pentru că mai va până atunci. Hotărâsem că voi fi scriitor, dar asta mai târziu, când voi fi mare. Până atunci, aveam altele de făcut, nu mai importante, dar mai pe măsura unui copil.“ „De exemplu, joaca.“ „Şi joaca. Fiindcă venise deja vremea când mai mult citeam decât jucam fotbal.“ „Dar când ai început să scrii?“ „Să-ţi spun drept, nu mai ţin minte. Cred că pe la 14 ani. Făceam încercări timide, scriam rar şi renunţam uşor. Totuşi, plănuiam un fel de roman al Secolului XX, o cronică de familie. Nu ştiam cum o voi începe, nu mă hotărâsem încă de cine să pomenesc

89

şi de cine nu, dacă să scotocesc prin arhiva Sfatului Popular, fosta Primărie, sau să apelez doar la imaginaţie... ....Iată-mă şi elev la liceu. Ne-am mutat de la Sighişoara la Sibiu, ieşeam rar din casă, refuzam să accept realitatea, refuzam să mă adaptez, nu voiam să cunosc oraşul cel nou, îmi era dor de Sighişoara şi, ca să uit, dar şi fiindcă aceasta era cea mai puternică pasiune a mea, citeam pe rupte, însă la voia întâmplării, prinsesem gustul pentru science-fiction, aşteptam cu sufletul la gură fiecare apariţie a celebrei colecţii; ca un făcut, pe când citeam cărţuliile acelea, mai totdeauna rămâneam acasă doar cu mama şi cu fratele meu, Sorin – el e mai mic decât mine cu trei ani şi totdeauna am avut preocupări diferite; n-am discutam noi prea mult în copilărie, ne şi ciondăneam, eu îl mai burduşeam câteodată, uneori fără un motiv întemeiat, numa’-aşa, că eram agresiv şi-mi sărea ţandăra din te-miri-ce, cu toate acestea legătura afectivă dintre noi a fost şi este foarte puternică, mai presus de cuvinte...“ – «Glasul sângelui... » – Întocmai. „Cum îţi spuneam, de obicei, eram pe atunci acasă cu fratele meu şi cu mama, care venea la noi în cameră şi croşeta ori broda, şi începea să povestească întâmplări de demult; mereu intervenea câte ceva nou, nu mă plictiseam, cu toate că uneori gândul meu o cam lua razna, poate la câte o păţanie de la şcoală sau la câte o fată sau la fanteziile pe care le citeam. După un timp, îmi dădeam seama că am pierdut şirul povestirii, numai că acea atmosferă idilică a trecutului devenise pentru mine, care mă perpeleam de dorul oraşului natal, ca un soi de a doua natură; făceam legătura cu istorisirile mamei din alte dăţi ori, pur şi simplu, îmi imaginam ce s-ar fi putut întâmpla atunci, cândva... Mă tulbura ideea de a scrie acel roman al secolului, încă nu-i găsisem un titlu, nici nu era prea important, deocamdată. Începusem să împart cartea pe capitole – erau atât de multe încât proiectul meu devenise deja un roman-fluviu, ceea ce nu mă descuraja, doar aveam toată viaţa înainte. Mai importantă mi se părea maniera în care voi scrie cartea; îi descoperisem pe Hemingway şi Dostoievski, primul m-a cucerit de la prima carte, iar în zbuciumul personajelor celui de-al doilea mocnea o forţă pentru asimilarea căreia merita să-i suporţi lungile digresiuni, uneori chinuitor de complicate... Îmi plăceau de asemenea şi scrierile lui Sadoveanu. Savoarea lor de frupt osebit. Şi atunci, cum să scriu romanul meu? Citeam. Apăruse Prins. Am descoperit Viaţa ca o pradă.“ „Ai dreptate să-ţi placă atât de mult Marin Preda. E atât de... al nostru, cum numai Panait Istrati a mai fost...“ „Da, Ilie, însă în curând mi-am dat seama de valoarea lui Petru Popescu.“ „Petru Popescu?! Cel cu Înainte şi după Edith !? „Aiurea! Ăla-i un roman comercial, scris mult mai târziu, în America. Eu mă refer la Sfârşitul bahic, Dulce ca mierea e glonţul patriei şi, desigur, la Prins, cărţile lui de referinţă.“ „Nu le-am citit“. „Păcat. Ar merita să le cauţi.“ „Ce, crezi că n-am făcut-o?“ „Şi?“ „Sunt de negăsit.“ „Mda. Nici eu nu le mai am; le-am dat, demult, nu mai ştiu cui, adică ştiu, da’ nu le-am mai primit înapoi; nici măcar nu i

90

prozã scurtã
Tehnologia actuală a dus la tipărirea unor cărţi de o calitate inimaginabilă în adolescenţa mea, însă exagerat de scumpe. Cititorii şi-aşa sunt tot mai puţini; destui fiind prea ocupaţi cu... scrisul.“ „Foloseai tu undeva – într-un poem, parcă –, sintagma bucuriile zădărniciei...“ „Versul cu pricina este: grădina desfătărilor zădărniciei.“ „E prea bombastic, Căline. Pare luat din O mie şi una de nopţi.“ „Şi ce e rău în asta? Recunosc, am fost profund influenţat de literatura Orientului. Ca şi atâţia alţii; dintre care scriitori infinit mai talentaţi decât mine, cum ar fi Eliade sau Borges.“ „De ce trebuie neapărat să te compari întotdeauna cu altcineva? Eu cred că ar trebuie să ne comparăm mereu doar cu noi înşine!“ „E problema ta, Ilie. Ce zici, tot nu te-ai plictisit de...?“ „Căline, chiar că eşti pisălog! Că doară nu-ţi vei fi propus să mă plictiseşti cu tot dinadinsul!“ „...“ „Povesteşte mai departe.“ „...“ „Nici dacă te rooog?“ „...Între tendinţele pe care le conştientizez, un loc aparte îl are perioada engleză. Obsedat de America, am avut de gând să învăţ bine limba engleză, dar mai ales să scriu la perfecţie în engleză. Să ajung să stăpânesc atât de bine limba lui papá Hem încât să scriu romanul direct în engleză, să-l public – unde? cum?, astea mi se păreau elemente secundare –, abia după aceea să rescriu romanul în româneşte. Să ne fie clar: să-l rescriu, iar nu să-l traduc ori, mai rău, să permit altcuiva să-şi vâre nasul în neliniştile mele. Am luat într-o vreme lecţii de limba engleză cu buna mea prietenă, Margareta Chiricescu, pe atunci studentă în ultimul an la Filologie. M-a cam speriat autoritatea cu care Maggie – aşa o alintam noi – îşi luase în serios viitoarea profesie. Îmi dădea teme grele pentru acasă, mă exaspera cu gramatica. Nici vorbă de literatură. Acceptasem corvoada. Răul necesar. Am ales engleza fiindcă de pe atunci era limba de maximă circulaţie. Şi-mi plăcea cum sună. Percutant. Ca muzica rock. Îmi ziceam că scriind în engleză, voi avea şansa de a mă face mai repede cunoscut în lume. ...Habar n-am de ce eram atât de sigur că voi avea succes. Oricum. Scriind chiar şi în ţigăneasca de baltă. Dar una e să primeşti The Nobel Prize la mai puţin de 50 de ani, să cutreieri lumea, să-i întâlneşti pe marii ei scriitori, cu care să legi prietenii de-o viaţă, să corespondezi cu ei, să-ţi poţi savura celebritatea, şi alta e să ţi se confere recunoaşterea la bătrâneţe, primind Nobilul Premiu pentru întreaga operă «ca omagiu pentru desăvârşita sa artă, realizată pe parcursul unei lungi şi importante activităţi...» Rătăciri adolescentine! The Last Wave... Nici nu mai ştiu dacă titlul l-am tradus sau l-am formulat direct în engleză. În timpul unei şedinţe de meditaţii, pe când Maggie exemplifica o chestiune ţinând de sintaxa frazei, am realizat că limba aceea îmi suna străin şi departe. Pe când eu gândesc şi respir româneşte. La ce bun să-mi schimb felul de a fi? Ar însemna să mă mutilez. Aşadar, am dat naibii teribilismele de adolescent întârziat, orgolios şi indolent, care nu are răbdarea să ducă la capăt ceva ce nu-i iese

le-am cerut, şi nu mai ştiu de ce...“ „Căline, ce-ar fi să ne întoarcem la firul roşu al poveştii?“ „Ai dreptate. Unde rămăsesem?“ „La cărţi.“ „Dar cu povestirea?“ „Habar n-am“ „Atunci..., stai să mă gândesc niţel... Mda. ...terminasem liceul. Apoi armata. Scriam poezie. Beţie de cuvinte care din fericire nu a durat. Mă obseda mereu acelaşi gând: Cum să scriu? Descopeream alţi şi alţi mari prozatori. Am avut şocul latino-americanilor. I-am devorat pe Borges şi Márquez. Mi-am spus că şi eu trebuie să scriu tot atât de bine ca ei. Şi dacă nu? Mă voi lăsa păgubaş. Ceea ce am şi făcut, în câteva rânduri. Mai aveam de aşteptat. Trebuia să învăţ să aştept. Ştiam că va veni ea vremea... Nu eram încă în stare să mă aşez la masă, să apuc între degete stiloul, să fac abstracţie de albul dezarmant al colii de hârtie şi, întorcându-mi gândul spre lăuntru, zâmbind uitării, să amân începutul până la limpezirea ideii, pentru aceasta poate că mi-ar fi de ajutor încă o înghiţitură de cafea, fierbinte şi amară, cafea pe care totdeauna o voi avea la îndemână, da, desigur, trebuie să fie un adevărat ceremonial, fiindcă e vorba de CONCENTRARE şi INSPIRAŢIE! Mă voi ridica de pe scaun şi voi opri picapul, n-aş fi crezut că Vivaldi mă va deranja vreodată, mă voi aşeza iarăşi la masa de lucru, voi cuteza iarăşi să privesc coala cea albă ce mi s-a dat... După un timp, voi începe să scriu, fără şovăire: «Când l-a cunoscut pe doctorul Moisescu, pe S. l-a cuprins o teamă nejustificată, o disperare mută, ca şi cum ar fi un vis, un coşmar de care nu te poţi apăra nicicum, ca o cădere în gol din care nu poţi scăpa.» Acesta să fie oare începutul frazei care să incendieze imaginaţia cititorului? Îl va face ea să apropie şi mai mult de el cartea pe care o citeşte, să o apropie nu de ochi, ci de întreaga sa fiinţă, simţind acea carte ca şi cum ar fi parte din el însuşi, pe care deabia acum o descoperă, cu emoţie, încercând s-o întoarcă la sine? Oare aşa trebuie să înceapă fraza pe care, citindo cineva, acesta să simtă că se află în faţa uneia dintre cărţile sale de căpătâi? Găsisem între timp titlul romanului. I-am zis ultimul val. De ce? Fiindcă sunt convins că generaţia voastră e ultima în literatură. Se va mai scrie şi după ce voi veţi fi maturi, apoi, pe măsură ce veţi îmbătrâni, fiind daţi deoparte de noul val, generaţia fiilor voştri, se va mai scrie, încă, dar ceea ce va urma va fi altceva, complet diferit de ceea ce noi numim acum, generic Literatură. Internetul, informatizarea mai tuturor activităţilor umane, televiziunea holografică, explorarea Sistemului Solar, psiho-tronica, mai ştiu eu ce transformări ale mediului ambiant, caruselul cercetărilor ştiinţifice şi al realizărilor tehnologice, convulsiile financiare, crizele şi războaiele economice..., toate acestea şi încă altele pe care n-avem nici măcar cum să le bănuim vor restructura fundamental nu numai civilizaţia, ci chiar omul însuşi, chintesenţa Naturii! Ca să vezi, Ilie, ironia soartei... Mi-am dorit atâta să ajung scriitor, încât nimic altceva n-a contat mai mult pentru mine. Ca acum, când sunt atât de aproape de împlinirea visului meu dintotdeauna, să constat că ceea ce scriu nu mai înseamnă aproape nimic într-o lume în care cuvântul scris îşi trăieşte splendida agonie.

prozã scurtã
bine sau pe care nu ştie cum să-l termine şi atunci îl leapădă şi începe altceva. Era un nonsens să mă folosesc de o limbă de împrumut doar pentru că e de mai mare circulaţie decât cea maternă. Am realizat brusc că va trebui să fiu eu însumi, ca să...“ Ilie R. încă mai aştepta ca prietenul său să termine fraza, când acesta, oprindu-se din mers, se aplecă şi începu să scurme frunzişul cu un beţigaş. Ajunseseră, pe nebăgare de seamă, tot discutând, până în marginea Dumbrăvii. Călin se răzgândi, aruncă beţigaşul şi, întorcânduse spre Ilie, spuse, netam-nesam: „Ce-ai zice de o bere?“ „Bună idee.“ „Mi s-a uscat gâtul de când tot povestesc. Ce zici, mergem până la Han?“ „Tocmai... acolo?“ „De ce nu?“ „Bine, da’...“ „Da’ ce?“ „Nimic.“ „No, hai.“ „Căline...“ „Da.“ „Nu mi-ai spus totuşi ceea ce cred că e mai important.“ „Pentru cine?“ „Ce anume?“ „Pentru cine e important?“ „Ce?“ „Ilie, nu te juca de-a Caragiale!“ „Nu înţeleg.“ „Bine. Să auzim întrebarea.“ „Ce ai simţit când ai debutat? Chiar aşa: când şi unde ai debutat?“ „Nu cred că e semnificativ. Mai bine să-ţi povestesc altceva: Era într-o seară de sâmbătă. Afară ploua. Pe Mihail Medrea îl lăsa rece serialul de la tembelizor...“ „Cine-i acest Mihail Medrea?“ „Las’ că vezi tu... Unde-am rămas?“ „La Mihail Medrea şi serialul de la tembelizor.“ „Ce serial? Ilie, nu mă mai bruia, că nu-ţi mai povestesc nimic.“ „O.K., şefu’!“ „Cum îţi spuneam, Mihail Medrea s-a închis în camera lui. Cu gândul să recitească un pasaj din Un veac de singurătate, pentru a-i da o replică Alinei, prietena lui, care.... În sfârşit, asta chiar că nu are relevanţă. Era însă prea obosit, nu se putea concentra cu nici un chip şi atunci a pus muzică şi a stins lumina. Când CDul s-a terminat, s-a ridicat să aprindă lumina; într-o doară, s-a apucat să caute ceva – nu ştia precis ce – prin sertarele din partea de jos a bibliotecii. Erau acolo tot felul de notiţe, caiete, manuscrise, tăieturi de prin reviste. Ce era cu toate acestea? ce rost aveau? I se făcuse lehamite. De ele, de Alina, de viaţa lui fără nici un orizont. Privea dezorientat la hârtiile împrăştiate prin cameră, pe masa de scris, pe scaune, pe jos, pe capacul player-ului. «N-are nici un rost», se auzi murmurând cu glas sugrumat. Tâmplele îi zvâcneau. Răbufnise dinăuntru-i toată drojdia zădărniciei... Şi-a lăsat capul pe masă, deznădăjduit, zăcând ca într-o ceaţă brună şi... „Literatură, Căline...“ „Ce anume?“ „Faci literatură. Şi încă din cea ieftină“. „Mda. Ai puţintică răbdare...“ „Răbdare am, monşer, da’ cu pacienţa stau mai prost.“ „Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect.“ „Hai, Căline, termină-ţi povestirea, că ne-apucă noaptea pe coclauri!“ „Într-adevăr, se făcuse noapte. Iar Mihail Medrea răsfoind indispus prin hârtii, a găsit o notiţă pe care o căutase mai demult, fără succes însă. Murphy ăsta ar fi trebuit suprimat încă din faşă, a murmurat el, şi a început să scrie, mai întâi şovăitor, apoi tot mai alert: „îl vizita destul de rar pe meşterul Ştefan acum îi pare foarte rău ar fi avut atâtea să-l întrebe îl asculta fascinat meşterul era un fanatic al meseriei îl primea cu bucurie nu erau mulţi cei care-l căutau era un om incomod tăios necruţător dar în primul

91

rând de sine niciodată nu era mulţumit de ceea ce realizase de oaspeţi însă era bucuros după ce sunai aveai de aşteptat destul de mult era hemiplegic deschidea uşa doar cât să poată privi spre poartă cine e om bun te rog să aştepţi niţel ochiul scrutător ca de pasăre dispărea apoi se căsca larg uşa ieşea meşterul coborând şovăielnic cele câteva trepte îşi târşâia piciorul drept îi trebuia destul timp până să ajungă la poartă avea tulburări de echilibru descuia cu stânga mână pe care i-o întindea mai apoi bine ai venit bine că v-am găsit bine că m-ai găsit încă hai în casă ajungeau într-un târziu în camera tapetată cu cărţi ia loc te rog vin imediat pleca şonticăind spre bucătărie ar fi vrut să-l ajute în vreun fel meşterul însă era orgolios nu suporta compasiunea celorlalţi revenea după câteva minute pe tavă ibricul cu cafea aburindă şi cele două ceşti asta a mea cam umblă creanga n-ai idee ce rău îmi pare că nu mai pot să-i trag două să mă ţină minte aşa îmi trage ea clopotele îşi aprindea o ţigară fără filtru turna cafeaua în ceşti se aşeza pe taburet sub portretul lui Che Guevara ce-ai mai făcut ce-ai mai citit v-am adus câteva cărţi mulţumesc alege-ţi ce vrei din bibliotecă astea ale mele adică nevasta şi fiica lui n-ar pune mâna pe-o carte nici din greşeală după ce-oi muri o să-mi împrăştie biblioteca pe la anticari ceea ce sa şi întâmplat nu peste mult timp ce-ai mai scris am adus două texte pune-le pe birou era un mobilier impozant şi comod făcut de mâna lui pe când era în putere avea câteva dicţionare la îndemână maşina de scris pe o măsuţă chiar sub fereastră să ştii că ţi-am citit proza pe care mi-ai lăsat-o data trecută am citit-o de vreo 3-4 ori aş fi făcut şi însemnări pe margine după cum vezi de-abia-mi mai mişc braţul drept e un adevărat blestem pentru un scriitor noroc că aveţi maşina de scris domnule cu jenă trebuie să-ţi mărturisesc că nu mai pot să scriu nu mai am nici o motivaţie plus că sa stricat jucăria spuse el ciocănind uşurel cu degetul mijlociu în frunte domnule dacă vrei să-ţi meargă bine apucă-te de afaceri să ştii de la mine scrisul nu e boierie e budărie mi-am mâncat zilele şi mai ales nopţile scriind şi rescriind la cărţile mele şi la ce bun truda nu compensează talentul pe când d-ta ai talent să ştii că te invidiez pentru asta meştere de ce râdeţi de mine nu râd domnule scrisul e joaca cea mai serioasă din lumea asta tânărul tăcea mă bucur că nu eşti vanitos să ne bem cafeaua până mai e caldă nicăieri n-am băut o cafea ca la Găbrian spunea Tavi ori de câte ori venea vorba despre meşterul Ştefan dacă ar fi avut un agent literar ca în State era celebru nu cred căşi dorea una ca asta da era sceptic în ceea ce priveşte propria-i valoare şi nu greşea prea mult eşti răutăcios sunt obiectiv am aşezat ceaşca pe farfurioară mai vrei una nu mulţumesc şi eu am cam rărit-o doctoriţa Munteanu mi-a spus că-i bai dacă nu mă las de cafea şi de fumat are şi ea dreptate dar spune şi d-ta dacă m-am lăsat de femei mă mir că încă nu m-a lăsat nevastă-mea dacă de băutură m-am lăsat dacă de scris m-am lăsat

92

prozã scurtã

păi dacă mă las şi de cafea şi de ţigări la ce bun să mai trăiesc oricum nu am nici un rost în lumea asta pe care n-o înţeleg şi n-o accept mă mai uit câteodată la televizor când merg la baie trec prin sufragerie fiică-mea sau nevastă-mea urmăresc nişte programe îngrozitoare domnule libertatea asta e ca un cancer au ştiut bine comuniştii ce fac când i-au pus cu botul pe labe pe burgheji şi pe decadenţi dar cu iubirea de aproapele cum rămâne cum să rămână o utopie crede-mă că ştiu ce spun am făcut doi ani şi ceva de teologie ortodoxă după care am renunţat de ce să ne amăgim cerul e gol Demiurgul şi-a repudiat progeniturile scârbit de atâta ură şi mârşăvie s-a retras în sfere atât de abstracte încât n-o să fim în stare a le percepe vreodată nici măcar sfinţii care sfinţi domnule în balamucul pe carel alcătuim crezi că mai poate rezista vreun sfânt ăia câţiva care-or mai fi s-au sihăstrit în păduri nepătrunse în creierii munţilor şi de acolo se roagă neîncetat pentru noi meşterul obosise şi după îndelungi clipe de aşteptare au început iarăşi jocul acela complicat tânărul s-a ridicat de pe scaun încercând să scurteze cât mai mult formulele de rămas bun meşterul s-a înviorat brusc şi i-a spus să-şi aleagă nişte cărţi n-aveau aceleaşi preferinţe meşterul era surprinzător de lucid îşi aducea aminte până la detalii biografia unora dintre autori tânărul zicându-şi timorat că e inutilă toată această erudiţie dacă rezultatele ei sunt atât de pasagere meşterul deschidea câte un volum şi făcea comentarii pe text stăteau amândoi în picioare în dreptul uşii meşterul îşi argumenta afirmaţiile cu migală îi arăta punctele slabe îi atrăgea atenţia asupra capcanelor în care căzuse autorul de fapt acolo în uşă pe picior de plecare comunicau cu adevărat fără prejudecăţi şi fără să se mai formalizeze tânărul regretând că meşterul Ştefan nu e la fel de bun practician pe cât de fascinant era ca pedagog scrisul nu e o meserie de altfel în nomenclator nici nu există decât scriitorul de vagoane obişnuia acesta să spună scrisul e o boală ba încă una contagioasă observa tânărul la care meşterul îşi ferea privirea înceţoşată aşteaptă-mă niţel ia-ţi o carte şi citeşte mă duc să pun de-o cafea“

Florin-Corneliu POPOVICI „Crăişorul” la Timişoara
Un şuierat ascuţit, ca de fluier de sergent de stradă de pe vremea hoţilor şi a vardiştilor, mă readuce cu picioarele pe pământ. Cele câteva minute cât rapidul a stat în gară, trecuseră ca vântul şi ca gândul şi întreaga garnitură, cu o locomotivă nouă, e pregătită să se ia la trântă cu spaţiul, să-l cucerească şi să mă ducă tocmai la Marea cea mare. E timpul s-o uşchesc la modul adolescentin din bufetul gării din Caransebeş, acolo unde coborâsem sămi potolesc setea cu un suc, şi să-mi reiau locul în insalubrul compartiment. Numai ce pun piciorul pe treapta vagonului, că Traian o şi luă la sănătoasa, după deja obişnuita-i smucitură. Familia-minune, adică vecinii mei de călătorie, „mâna porcii” cu simţ de răspundere, aşa cum o lăsasem înainte de a coborî pentru scurta pauză. „Picioruş”-tatăl, numărul patruzecişişase de la pantofi stând mărturie în acest sens, îşi mărise cu de la sine putere spaţiul locativ, întinzânduse de-a curmezişul peste locul meu. După câteva foieli somnambulice şi plescăieli sonore, acesta comută „motorul” pe varianta turbo şi muzica de cameră reîncepe cu şi mai mare însufleţire. Nefiind un amator de astfel de senzaţii tari, rămân proţăpit, uşor siderat, pe coridor şi mă sprijin cu coatele de uşa culisantă, încercând să disting ceva în negura de dincolo de fereastră. Lanterne roşii şi albastre, clinchete metalice ale barierelor, noduri de linie, macazuri fulgerânde, siluete fantomatice de copaci şi de acoperişuri, podeţe străbătute-n mare viteză, brâuri de lumini undeva în depărtare. Din compartimentele vecine, călători mai treji sau mai adormiţi ies la o pipă, la dezmorţirea oaselor sau la discuţii despre verzi şi uscate. O doamnă plinuţă din dreapta mea, cu bot de porcuşor de lapte, soarbe sonor o gură de cafea aburindă, iar un zdrahon păros cască de-i troznesc fălcile, ocazie cu care îi văd omuşorul şi colecţia de plombe lustruite. Un gabor, cu mustaţă pe oală şi tuns regulamentar cu maşina numărul doi, flexează înainte şi înapoi, duelându-se parcă cu un adversar imaginar. Privirea îmi alunecă apoi pe pervazul ferestrei din faţa mea, unde citesc distrat: E periculoso sporgersi. Urmez sfatul şi nu mă aplec prea mult în afară, fiindcă se pot întâmpla evenimente nedorite: un scalp, o creangă sau un stâlp în freză, vreun gunoi aruncat de vreo mână iresponsabilă şi neglijentă...Un semnal de alarmă, sub care este inscripţionată o plăcuţă trilingvă, cum că folosirea abuzivă se pedepseşte, e gata să facă faţă unor situaţii de extremă urgenţă. Lumina artificială, chioară şi obositoare, emanată de nişte plafoniere lunguieţe, creează senzaţia de crepuscul şi dă dureri de cap. Mirosul pestilenţial de la caricatura de toaletă din capătul coridorului contribuie şi el la atmosfera apăsătoare. Deschid încă un geam şi

– Ce-i asta? întreabă Ilie. – banda lui Moebius – Adică? – Adică un text de-al lui Mihail Medrea. – Şi cine mai e acest... Mendrea?! – Medrea. – În fine... – Asta deja e o altă poveste. Pe care ţi-o voi spune la Han. – De ce nu acum? – Toate la timpul lor. 5 noiembrie 2008

prozã scurtã
mirosul pare să se furişeze undeva în noapte. Un impiegat mucalit dintr-o haltă, cu hainele boţite şi proaspăt trezit din somn, cu chipiul într-o rână, salută milităreşte trenul, ţinând strâns în mână, ca pe un Kalaşnicov pregătit pentru onor, o paletă alb-verzui, iar după alte câteva sute de metri, în faţa unui canton părăginit, un lucrător feroviar, îmbrăcat cu o vestă fosforescentă, portocalie cu dungi albe, agită o lanternă anemică şi un steguleţ gălbui. La picioarele lui, un câine şi o pisică urmăresc cu interes o pungă ridicată în aer de suflul stârnit de trenul în mişcare. După o curbă strânsă, care mă obligă să-mi mut centrul de greutate de pe un picior pe altul, trag cu coada ochiului înspre compartimentul meu, doar-doar mi s-o fi eliberat locul. Mezinul familiei, cu mutră de Goe, făcuse între timp ochi şi, neastâmpărat cum era, încerca să arunce cu cocoloaşe de hârtie în gura întredeschisă a mamei sale, care continua să somnoleze adânc. Rânjeşte mefistofelic înspre mine, mândru foarte de isprava lui. Cum stomacul începuse să-mi ghiorlăie a foame, îndrăznesc şi intru în vârful picioarelor, precum Nureev în Spărgătorul de nuci, cu gândul să-mi iau ceva de mâncare din rucsac, moment în care capul familiei dă semne de trezire, deranjat probabil de scârţâitul sinistru al uşii. Mormăi ceva care aduce a scuză şi individul îşi retrage mecanic picioroangele de pe locul meu, devenit dintr-odată un crater enorm imprimat în vinilinul cu sigla C.F.R.-ului. – Cucuruz!, răcneşte la un moment dat, făcându-mă să-mi pierd sandwich-ul din mână. – Cucuruz!, şi-mi întinde o palmă butucănoasă, ca o lopată de ortac din Valea Jiului, „inima lui Stalin”, cum i se zicea pe vremuri sculei cu pricina. Trage o flegmă la întâmplare şi în acelaşi timp îmi zdrobeşte carpienele şi metacarpienele ca într-o menghină. Mă recomand cu glas de soprană, transpir din abundenţă şi două lacrimi mi se preling feciorelnic pe obraji, gata-gata să leşin de durere. Fără să pară impresionat de labilitatea fizică a fătălăului din faţa sa, „Picioruş” scoate la iveală, dintr-o tabacheră de alpaca, foiţă şi tutun, după care purcede la a linge tacticos o ţigară, pe care o şi aprinde, fără să se sinchisească de propriu-i copil. Pufăind, mi se adresează pe un ton inchizitorial: – D’apăi, mergi departe? – Întotdeauna până la capăt!, îi răspund ciufut şi fără chef torţionarului amator. – Io, cu ăsta micu’ şi cu a mea, care este, pân’ la Craiova, la o paranghelie. Am aici o „flamă” clasa prima, de să-l snopesc în bătaie pă mucosu’ ăsta în faţa primăriei, nu alta! Iei un gât? Îl refuz politicos, pretextând că ora înaintată din noapte nu-mi permite, fapt care însă nu-l împiedică să dea din mână a lehamite şi să tragă o duşcă generoasă, care-i accentuă pe loc roşeaţa din obraji şi vinele de la tâmple. – Bună-i, bat-o mama lu’ Dumnezo’ s-o bată! Focu’ lu’ ardei!, spuse încântat, făcându-şi vânt cu mâinile în dreptul gurii incendiate de licoarea lui Bachus. Între timp, zgomotul făcut de trenul în mişcare se amplifică dintr-o dată, încât nu mai era chip să se înţeleagă om cu persoană. Intrasem într-un tunel. De unde mă aflam, vedeam pe peretele tunelului o linie albă, continuă, întreruptă pe-alocuri, ca o imensă electrocardiogramă. Din

93

loc în loc, lămpi de veghe şi refugii. Miros de traverse din lemn de stejar îmbibat în catran şi scântei de la saboţi. – D’apăi, singur?, mă chestionă în continuare Cucuruz, după ce vacarmul scăzuse din intensitate cu câţiva decibeli şi după ce mă cântări rapid din priviri, ca un vexat negustor de animale în târg. – Da!, mormăi printre dinţi. Era clar: mâncat, băut şi dormit buştean, omul avea chef de vorbă şi basta! – Am fo’ şi io cătă mare, pă când m-o luat la cătănie. Infanteria marină! Auzi, tu! Doi ani jumate! Nu mi-o plăcut, da, nu m-o întrebat nime! Soare, arşiţă, instrucţie, răcani, putoare, sectoare, fercatu’ punţii şi a buzii cu periuţa de dinţi, culcaturi, vânt, secetă, bocanci, flintă, gradaţi, lături, gioarse, prostie cu caru’! Cică m-am întors bărbat...N-am făcut baie în mare decât dă două ori: odată, când alunecai din greşeală dă pă puntea unui vas şi altădată când camarazii mi-o făcutără botezul dă „pifan“. În rest, cum puşcam vreo permisie sau vreo învoire, cum ţuşti într-o tavernă pescărească, unde mă matoleam cu lupii de mare pân ziceam la câne cuscru’…Uneori mai şi înghesuiam pă la colţuri vreo sirenă de ocazie, mă-nţelegi, care vasăzică...Făcut-ai armata? – O făcui, da, armata lui peşte, la Oradea, arma grăniceri, U.M.02928, contingent ’89, serie Kalaşnikov CO 3411, AG 7 AR 653, grad soldat! Am depus două jurăminte militare, unul pe vremea lui Ceauşescu (05.11.89, O.Z.U. 261) şi altul pe vremea lui Iliescu (21.04.90, O.Z.U. 93). Şi nici mie nu mi-o plăcut, dar cui i-o păsat? Trebuia făcută, nu ca astăzi! Am scăpat mai ieftin, doar cu un an, deşi am trecut prin porcăria din decembrie! Între timp a făcut ochi şi iubita-i consoartă, după un ultim grohăit sublim în si-bemol, şi a început să scuipe din bobiţele de hârtie pe care pramatia de fiu-său reuşise să i le vâre în gură, marcând magistral, precum Michael Jordan în N.B.A. Cu două scatoalce bine ţintite, femeia îşi „felicită” odrasla cu multă afecţiune... – Hei, fă, Raliţă, auzi, ‘mnealui mere întotdeauna până la capăt, şî-i sângur! Hi-hi!, zise Cucuruz, fără să-şi ascundă ironia subtilă. Delicata şi suava ladi agricultoare îmi vârî apoi cu delicateţe sub nas o palmă plină de bătături şi cu unghii negre cu care parcă arase tot ogorul patriei, pe care nu întârziu s-o strâng uşor din respect pentru sexul slab... – Raliţa Cucuruz îmi zâce, iar ăsta e fătu’ nost’, Ciprian, sau, pă scurt, Cipi! Mă recomand a doua oară în decurs de câteva minute şi de câţiva kilometri parcurşi şi privesc insistent zgâtia din faţa mea. Încetase să se mai smiorcăie, dar urmele „lopeţilor” mă-sii, de mărimea vâslelor lui Ivan Paţaichin, i se mai citeau încă pe faţa roşie ca para focului. Nu ştiu de ce, dar numele de Ciprian mă trimite automat cu gândul la ciocolata sârbească Cipiripi, care, împreună cu Vegeta, cu costumele de blugi şi cu cartuşele de ţigări „Vikend”(de pe urma cărora sârbii îşi cumpărau seturi întregi de oale), erau la mare căutare în Timişoara pe vremea lui „Odi şi Sini”, odiosul dictator Ceauşescu şi sinistra lui soţie-academician-doctor-inginer. – Când o fi să fie, vrem să merem cu ăsta micu’ la litoral, că tare-i plăpând! Ca şi mă-sa!, continuă Cucuruz înghiontindu-şi tandru nevasta, o veritabilă luptătoare de sumo, cu gabaritul depăşit.

94

prozã scurtã
– ’seara! Biletele sau abonamentele la control! Ţâşnesc primul la înaintare, îi întind biletul, acesta îl verifică riguros şi-l perforează, silabisind cu greu destinaţia inscripţionată, după care mă strecor afară, pe lângă el, ca o felină. Ajuns în sfârşit pe culoar, mă simt precum Gagarin după ce a părăsit orbita circumterestră: uşurat şi cu o poftă de mâncare de domeniul S.F.-ului! Afară, rapidul Traian străpungea neînfricat bezna, când, deodată, în faţa ochilor, îmi apăru Dunărea! Ajunsesem pesemne la Orşova! Îmi consult ceasul de la mână şi-ntr-adevăr, timpul zburase ca în basme: ca vântul şi ca gândul! Cu toată sporovăiala lui nea Cucuruz, nici nam băgat de seamă că în urmă lăsasem cele patru tunele feroviare din Munţii Banatului, Băile Herculane şi Mehadiile, pe cea Veche şi pe cea Nouă. Bătrânul Danubius, mare pişicher, îmi trăgea acum complice cu ochiul şi, în luminile de la barajul Porţile de Fier, în locul unde odinioară fusese insula Adakaleh, acum pe vecie scufundată, se oglindeau siluetele graţioase ale unor vapoare, iar sus, pe-un deal, feerica Orşovă. La Cazane apa fierbea-n clocot, învârtind ca pe nişte morişti din grădina copilăriei uriaşele turbine. Mă las purtat de acordurile eternului vals „Valurile Dunării”, al lui Strauss, şi-mi desfăt privirile cu fluviul. Vederea apei mă linişteşte şi mă bucur că înspre ziuă, atunci când voi ajunge la destinaţie, voi trece prin locul unde Dunărea se abandonează Mării, prin Canalul-ecluză de la Agigea. Nu ştiu ce a fost mai întâi: piaţa sau şcoala, ce poartă ambele numele „crăişorului” de la Ţebea? Cert este că Şcoala generală nr. 19 „Avram Iancu” din cartierul timişorean Mehala, cu clasele de predare I-IV, este locul în care am început „a merge copăcel”, mai întâi printre liniuţe, printre bastonaşe şi colăcei (stângaci conturate de o mână tremurândă şi transpirată de-atâta efort), apoi printre buchii şi slove, printre cifre şi ciudate operaţii aritmetice, înşiruite toate pe foi albe, dictando sau cu pătrăţele, de pe care adeseori îmi fugeau ochii neobişnuiţi încă cu rigoarea şi cu disciplina scrisului. Cred că piaţa „Avram Iancu” adună la un loc cele mai multe biserici pe metru pătrat din Timişoara: biserica ortodoxă în mijloc, impunătoare şi vastă, cea „papistaşă”, cum i-ar fi spus Slavici, în faţa ei şi biserica sârbească pe lateral, în partea stângă. Când se pornesc toate clopotele a dăngăni, ai senzaţia că ai trecut de al nouălea cer, că eşti în plin Eden şi că „şturlubaticii” Adam şi Eva, însoţiţi de cetele îngereşti, sunt pe cale să te întâmpine de după un pâlc pufos de nori şi să te poftească să le vizitezi mândra grădină. Şcoala şi biserica ortodoxă, de-o parte cultul, de cealaltă cultura, modelul paideic. Prima e o clădire cu patru nivele, cândva cu cantină şcolară la mezanin, cu ferestre mari, în care se oglindeau castani şi tei maiestuoşi, al căror parfum ne narcotiza, pe noi, elevii, în luna mai şi ale căror roade asigurau „producţia” de castane şi de flori pentru întreaga şcoală, la vremea când se deschidea „sezonul” la muncă patriotică şi la colectarea materialelor refolosibile. Înainte vreme, în faţa şcolii 19 întorcea „firu’ 13” , după ce acesta ocolea piaţa, pe la grădiniţa cu predare în limba română, benzinăria, un sediu de C.A.P. şi grădiniţa germană. Ceea ce constituia atracţia pauzelor, în afară de

– Pân’ atunci îl dăm de-a berbeleacu la muzâcă, la vioară, şi dacă n-o ieşi din iel un al doilea Enescu sau măcar un Lae Chioru’ acolo, să-mi zâci mie pă nume. Şi sămi scârţâie la ureche „Cântă lăutare”, „Magdalena eşti a mea”, „La Chilia-n port” şi să beau, să beau... – Dar are talent, ureche muzicală, cum ar veni?, mă trezesc întrebând. – Are pă dracu’ghem, da’ învaţă iel, că de nu, i-o lungesc ca măgarului lui Buridan! Cu asta se încheie, la fel de brusc precum începuse, capitolul genii şi planuri de viitor şi, în naivitatea mea, şi discuţia, căci mi se făcuse o foame vecină cu delirul. Aş! Văsilie, căci acesta era prenumele bravului pălmaş Cucuruz, mai trage o duşcă zdravănă, se şterge tacticos cu mâneca din dotare şi reia filosofic, strâmbându-se, fără vreo legătură cu cele spuse anterior: – Că cum zâcea bătrânu’ Hămlet cela: „Du-te la mănăstire…”, aşa-mi vine şi mie câteodată să-mi iau câmpii…Ştii, az’ noapte, avusei un vis: nu’ş cum dracu’ se făcea că aveam un văr primar la Singapore, unu’ din ăia cu ochii mici şi oblici de-atâta halit peşte şi orez, care-mi repeta într-una: „Bă, ascultă comanda la mine, ce-şi face omu’ cu mâna lui, se chiamă lucru’ manual!” Ce-o fi oare asta? Ridic din umeri a pagubă, nevrînd să-mi dau cu presupusul, ca un ageamiu, în domeniul atât de bine stăpânit de „tata” Freud şi dau s-o şterg englezeşte, cu gândul la mâncare. – Auzi, da’cu politica cum stai? mă ţintui locului Cucuruz, cântărindu-mă din priviri ca geambaşul mârţoaga în obor. Declar că nu mă interesează, că sunt imun, că... – Ei, da, şi cu imunitatea asta e o chestie, dom’le! Eşti politician, pac, devii imun la bun-simţ, la dreptate şî la adevăr şî te ghiftuieşti de-ţi merg fulgii! Căcănarii ăştia de după au furat tot ce de putea fura din biată ţărişoara asta! La gâtul României ar trebui agăţată o pancartă pe care să stea scris, cu litere de-o şchioapă, „Fa-li-ment!” Bagă bine la cap: iera mai bine pă vremea lu’ împuşcatu‘, casa-casă, slujbuşoara-slujbuşoară, masa-masă, dacă nu curgea, pica…Pă când acu’? ‘tu-i ceara mă-si, că-n izmenele astea rupte-n cur umblu de zece ani de zile şi, fie vară, fie iarnă, nu-mi mai dau jos bocancii din picioare! Mi-era frică ca nu cumva să-i treacă prin cap ideea năstruşnică să se descalţe, că atunci adio poftă de mâncare şi poate că ar fi deraiat trenul şi atunci ciuciu mare...Din fericire, preocupat să-şi verse năduful, Cucuruz nu schiţă nici un gest în această direcţie. – Cică Gică Hagi vrea să plece de la Galatasaray, că nu se mai înţelege cu ienicerii ăia la piţule! Dau din cap în semn că l-am auzit, dar în sinea mea mă durea undeva în zona cotului de Hagi şi de fotbal. – Am acasă o bunică, fostă C.A.P.-istă, reluă de astă dată vehement Cucuruz, schimbând registrul, cu o pensie dă cincizeci dă mii pă lună, şi un bunic, care o făcut frontu’ în Tatra şi la Stalingrad, de unde s-o întors fără un picior. Optzeci dă mii în mână! „Patria îţi va fi recunoscătoare!”, i-au spus când l-au decorat cu Virtutea Militară şi când lau lăsat la vatră! Rahat cu perje! Cum ajutorul îţi vine tocmai de unde te aştepţi mai puţin, numai ce-l văd pe „naşul” năvălind în compartiment şi, fudul ca un curcan, răcneşte:

prozã scurtã
curtea prăfuită, scormonită de galinacee şi plină de hârtoape, unde băteam mingea până la epuizare şi alergam ca apucaţii, până ce „cotele apelor râurilor” se puteau citi lejer pe uniformele noastre, era taraba cu langoşi pe care o luam cu asalt, mai ca Plevna la 1877, şi care ne făcea K.O. simţul olfactiv, mult mai rezoneur la miros de prăjeală şi de aluat dospit decât la romanticul parfum de castani sau de tei. O tanti cu „gabarit depăşit”, o big mama Tembo, cum o alintam noi, puştanii, se ivea periodic, rumenă la faţă şi cu un halat alb pătat cu ulei şi fără mâneci, în gemuleţul care abia o încăpea. Încruntându-se uşor, după ce ne crucifica pe fiecare-n parte cu privirea, făcând să ni se pună un nod în gât de spaimă, rostea blajin: – Câţi? Biata femeie era însă total inofensivă, îi plăceau enorm copiii şi râdea exploziv, de se scuturau toate gelatinele de pe dânsa, când îşi dădea seama că ne proţăpise cu figura-i urieşească. Ghiulul cu piatră albastră pe care-l purta pe degetu-i cel mare şi pe care nu l-ar fi dat jos nici în ruptul capului, acţiona asupra copiilor ca un talisman magic, din poveşti. În viziunea noastră, ea era Bucătăreasa de pe la curţile împărăteşti, în stare să hrănească, la o adică şi cât ai bate din palme, noroade întregi. Faţa ei drăgălaşă şi bucălată şi felul în care dăruia langoşii, cât roata carului, cu ambele mâini, şi de cele mai multe ori pe datorie, o recomandau drept o fiinţă cu suflet mare şi bun, dacă nu pâinea lui Dumnezeu, atunci măcar „langoşul” Său... Interiorul şcolii aducea a mânăstire franciscană, cu arcade şi cu cotloane labirintice, cu trepte de marmură roz, tocite de milioanele de paşi care le-au lustruit cu vremea. Într-una din zecile de încăperi, undeva la etajul întâi, chiar în capul scării, prima clasă pe dreapta, cu vedere spre stradă, am devenit ceea ce se cheamă elev. Nu „banca a treia de la geam” mi-a fost sortită, ci una din rândul din mijloc, mai în spatele clasei, unde mă simţeam cu adevărat bine, dată fiind firea mea mai retrasă. Faţă de colegii din băncile fruntaşe, „ciochişti” cum le spuneam, pe motiv că pârau pe oricine când acesta făcea vreo boacănă, afişam un soi de dispreţ suveran şi chiar îi compătimeam sincer pentru neghiobia cu care se străduiau să se vâre pe sub pielea groasă a tovarăşei Popa, căci aşa se numea distinsa noastră învăţătoare şi al cărei volum nu se deosebea cu mult de cel al langoşăresei. Din pricină că încuraja delaţiunea, că era subiectivă şi că primea fel de fel de atenţii frumos ambalate, femeia de la catedră mi-a fost antipatică de la început. Dar toate acestea erau chestiuni minore în comparaţie cu corijarea brutală şi total nejustificată pe care mi-a aplicat-o încă din prima zi de şcoală, interzicându-mi practic să mai scriu şi să mai colorez cu mâna stângă şi obligându-mă în acest fel să intru în rând cu ceialţi colegi. Cât am urât-o din acea zi, nu va şti niciodată! Cu toate lipsurile ei însă, trebuie să dau Cezarului ce-i al Cezarului şi să recunosc, cu mâna pe inimă, că dumneaei a fost aceea care m-a învăţat să scriu (chiar şi cu dreapta), să citesc şi să socotesc, fapt pentru care îi voi fi pururi recunoscător. Ţin minte şi acum băncile liliputane, cu locaşurile pentru călimară scobite în lemn, cu lăzi cu capac în care ne

95

aruncam grăbiţi ghiozdanele şi resturile de mâncare, cocoloaşele de hârtie şi revistele mai deocheate, cu scăunele cât palma, care ne cuprindeau cu succes poponeţurile delicate de copii, întreg ansamblul părând a fi un vehicul cosmic în miniatură cu care navigam în ritm accelerat în universul cunoaşterii ce ni se deschidea fabulos, clipă de clipă, înaintea privirii. În faţa clasei existau două table negre, din sticlă, una liniată cu roşu, unde învăţam să desenăm bastonaşe, cifre şi litere, alta goală, deasupra amândurora tronând maiestuos portretul, într-o ureche, al lui Ceauşescu, stema României socialiste, cu spice de grâu, cu sonde şi cu holde mănoase şi lozinci patriotarde, desprinse din izvorul plin de înţelepciune al marelui cârmaci... Pe măsură ce am crescut, sub influenţa mostrelor de furie scuipate printre dinţi de oamenii simpli pe la colţuri de stradă şi la degradantele cozi la alimentele raţionalizate, simţeam un soi de plăcere sadică în a profana portretul conducătorului, omniprezent în fiecare manual şcolar. Acestuia îi desenam mustăţi şi barbă de pirat, plasturi şi monoclu, după care-l rupeam în zeci de bucăţele pentru a nu fi descoperit, fiindcă dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, părinţii ar fi înfundat puşcăria, iar eu, şcoala de corecţie. Şi parcă şi ghiozdanul devenea brusc mai încăpător şi mai uşor când nu mai trebuia să car în spate atâţia ceauşeşti... Curtea şcolii „Avram Iancu” din Măhală a rămas şi astăzi ca atunci: plină de gropi, năpădită de insule de buruieni şi presărată toamna cu frunze ce se scutură agale din „plopii fără soţ” ce-o străjuiesc. La fiecare mijloc de septembrie, după fumul iute de frunze de plop, care-mi gâdila plăcut nările şi care se ridica în trâmbe până la cer, ştiam că începe şcoala, că era vremea reîntâlnirii cu colegii, cu tovarăşa Popa şi cu blajina langoşăreasă. Aceeaşi poartă de fotbal, desenată cu var pe peretele magaziei de lemne a şcolii, îşi aşteaptă de zeci de ani muşterii, la o partidă de hohombal sau de bambilici, jocuri la mare căutare pe vremea când, cu mândrie proletară, purtam chipiul, matricola şi uniforma bluemarin. La ceasuri de adâncă linşte, îmi răzbat şi acum frânturi uitate din „O tu liebe August” sau de iodleruri alpine cântate voiniceşte de kinder-ii de la grădiniţa papistaşă, gard în gard cu şcoala. Am ajuns la concluzia că există un Dumnezeu al elevilor! Numai aşa se explică cum de reuşeau unii să copieze cu nesimţire la teze şi la extemporale fără să fie prinşi vreodată şi cum de nu s-a accidentat nici un elev în groapa de gunoi neacoperită din fundul curţii şcolii, acolo unde femeile de serviciu incinerau deşeurile şi unde noi, elevii, ne afumam uniformele mai ceva ca Winnetou hainele de piele şi salba de pene din dotare! Mirosul apetisant de langoşi era însă o bagatelă pe lângă ucigătoarele miasme culinare provenite de la cantina şcolii, unde ne venea periodic rândul la şmotru ori la curăţat cartofi. În cantina cu pricina, pe fiecare măsuţă, înconjurată de patru scăunele de lemn, ca cele ale piticilor din Alba ca zăpada, era aşternută o impecabilă faţă de masă în carouri, o carafă cu apă în mijloc şi patru păhărele minuscule, cât nişte degetare. Era de-a dreptul o încântare să iei masa aici. Şi prăjiturile...! După patru ani, timp în care am devenit „măhăleanţ” prin adopţie, pentru continuarea studiilor, am fost nevoit

96

prozã scurtã
ai mamă, n-ai tată, n-ai fraţi! Mă ai numai pe mine şi ferească Dumnezeu să-mi ieşi din cuvânt! Sper că n-o să mai fie nevoie vreodată să răscolesc şcoala asta după tine! Îmi mai spuse că strigase catalogul şi că, neprimind nici un răspuns din partea celui care ar fi trebuit să percuteze la auzul numelui meu, pornise vijelioasă în căutarea mea. Aşadar, precum un periculos evadat, eram dus sub escortă la clasa IA, unde nu se auzea nici musca, semn că năpârstocii fuseseră dresaţi din prima clipă... De sub o rochie extra-large, care s-ar fi mulat fără probleme şi pe un ciubăr, din acelea croite de moţii din Apuseni, fără mâneci şi în culori sumbre, ţâşnea, precum arteziana din Centru, tovarăşa Popa, cu ale ei braţecatalige mamut, terminate cu mâini bombate, ca pernuţele pentru ace, şi cu nişte porcuşori de degete, pe care se lăfăiau câteva ghiuluri de mărimea unor dopuri de plută. Coafura ei, sub forma unui coş cu fructe, lipsa fardului, dantura precum Bastilia după asediu, guşa ca o piftie tremurândă, îmi tăiară brusc elanul de proaspăt învăţăcel. Hotărât lucru, o sfeclisem rău de tot...Unde-mi erau zânele sanitariste, unde, îngerul brunet cu ai săi ochi verzi, ca să mă salveze? Capu-mi vuia şi auzeam în creieri numai Pink Floyd, cu The Wall! Nimic din „tova” tânără, înaltă, suplă, elegantă şi ravisant de frumoasă, cum îmi apăruse până atunci de-atâtea ori în vis, de care să mă îndrăgostesc, precum Mutulică de Albă ca Zăpada, şi căreia să-i sorb, pierdut în timp şi în spaţiu, fiecare vorbuşoară! Vroiam urgent acasă şi basta! Dintre colegele de şcoală primară mi-o aduc aminte pe Ioana, fata din prima bancă de la geam, cea care, la o serbare de sfârşit de an, m-a impresionat profund cu cântecul Limba noastră-i o comoară şi de care eram îndrăgostit în taină! Cât despre băieţi, era unul, Călin Ţirigan, al cărui tată lucra pe vremea aceea în Siria, ca petrolist, şi care-i trimitea fel de fel de pachete cu bunătăţi şi cu jucării de tot felul, mai ales maşinuţe, apoi un tip bondoc, Zaharia Cristian, zis Ţucăr, care spărsese cândva tabloul lui Ceauşescu, ratând o ţintă imaginară. Lor li se adăuga tandemul Simedrea-Rugescu, „oamenii mărieisale”, învăţătoarea, doi indivizi aroganţi, tocilari, prost crescuţi, de bani gata şi cu părinţi sus-puşi. La polul opus, Ionuţ Albu, un băiat simpatic şi aşezat, care nu prea strălucea la învăţătură, dar, în schimb, cânta dumnezeieşte la acordeon, Edi Wagner, un neamţ riguros, modest, foc de deştept, cu o educaţie aleasă. Kiş Sorin era în schimb loaza clasei, pe care „buchetele” de note de patru nu-l scoteau din calmul său olimpian. Despre amicul meu din juneţe, Tudorel Bascacov, nu am mai auzit nimic după mutarea sa la altă şcoală. Îmi sunt încă vii în memorie momentele când, împreună, ne amuzam copios pe seama lui Hércule, motanul cu plasture, din revistele „Pif” sau la orele particulare de limba engleză, ţinute de Miss Haranguş, o pocăită de treabă, emigrată ulterior în State şi care-mi prezisese, bazându-se pe nu ştiu ce, că voi îmbrăţişa Literele când „voi fi mare”. Mai există mulţi alţii, pe care-i trec, unul câte unul, prin vămile sufletului meu şi pe care încerc să-i vizualizez după autografele şi după cele câteva urări de succes în viaţă mâzgălite stângaci, dar pecetluite cu efuziuni sentimentale şi promisiuni de camaraderie veşnică, pe

să mă mut în corpul cel mare al şcolii, cel de pe Bv. Cetăţii, lângă Liceul Sanitar. Ceea ce m-a impresionat acolo din primele momente, pe lângă pleiada de adolescente „sanitariste” pline de nuri, care-şi unduiau obraznic şi provocator trupurile de sirenă, a fost curtea interioară a şcolii, pe care o găseam imensă, poate şi datorită incapacităţii mele la acea vârstă de a jongla cu proporţiile. Cât vedeam cu ochii, o mare de puştani gălăgioşi, unul mai ştirb ca altul, dar îngrijit îmbrăcaţi şi struniţi de părinţi sau de bunici atenţi, nerăbdători, nevoie mare, să-şi vadă odată odraslele „şcoleri”. Ţin minte că inaugurarea primei zile de şcoală a avut loc tot lângă Sanitar. Atunci, în bulversarea generală creată, m-am simţit deodată apucat de mână de o palmă uşoară, fină şi catifelată, uşor transpirată de emoţie, care aparţinea unei fetiţe brunete, cu părul căzându-i în cascadă pe umerii-i filigranaţi, cu ochii verzi şi o feţişoară de Barbie, o încântare, ce mai! Împreună cu ea am păşit, ca la altar, sfioşi şi îmbujoraţi, într-o lume nouă, de poveste, care-şi deschidea pentru noi larg porţile stelare. Parfumul dumnezeiesc al arcadelor de trandafiri sub care am trecut cu „mireasa” mea, mă mai urmăreşte obsesiv şi astăzi... Trebuie să recunosc cu mâna pe inimă că mă amorezasem subit, că nu mai simţisem până atunci fluturii din stomac, căci numai aşa se explică brusca amnezie care mă cuprinsese, încât uitasem numele tovarăşei învăţătoare, până şi clasa în care trebuia să ajung. Dar, aşa cum se întâmplă în marile şi devastatoarele iubiri, aveam s-o pierd pe micuţa mea chiar din prima zi, la fel de brusc cum am întâlnit-o. Ea intrase într-o clasă, unde-şi auzise strigat numele, eu nimerisem aiurea, undeva într-o sală arhiplină, unde domnea un vacarm absolut şi unde cu greu găsisem un loc liber, tocmai în spate. Haosul fu însă curmat repede de o uşă trântită cu putere de perete, în cadrul căreia năvăli, ca bizonul lui Hemingway, o huidumă gelatinoasă, cu ceafa bulgărească şi cu picioarele mici, păroase şi butucănoase, care răcni inchizitorial, din toţi rărunchii: – Popovici Florin Corneliu!!! Era tovarăşa Popa în carne şi oase, poate chiar mai mult în carne şi slănină. M-am ridicat maşinal, ridicat de nişte resorturi invizibile, galben la faţă ca mumia lui Lenin şi cu o mutră tâmpă din cauza arătării care-mi întunecase orizontul şi deopotrivă minţile. Ghiozdanul îmi căzuse pe jos, părul mi se pleoştise, aşa că păream o pisică plouată. Neputând să scot nici un cuvânt, căci din cauza emoţiei limba parcă mi se înnodase şi cerul gurii rămase fără picătură de salivă, am ridicat sfios mâna. – Vino cu mine, căcăciosule! Tu nu vezi că asta nu e clasa ta? Fără să mai aştept invitaţie scrisă, m-am prelins de la locul meu, ca apa pe o suprafaţă uleioasă, constatând cu uimire că picioarele începuseră să nu mă mai asculte şi săreau încoace şi încolo, ca cele ale lui Pinochio. De unde să fi ştiut că aceea nu e clasa mea?! Şi, în plus, ce ştia huiduma ce înseamnă dragostea la prima vedere, care te face să uiţi de tine şi de tot? – Uită-te bine la mine, mucosule, continuă mater familias, cu acreală în glas, în timp ce pluteam prin coridorul întunecos, de azi înainte eu sunt tovarăşa învăţătoare şi mă numesc Popa. Cât timp eşti la şcoală, n-

prozã scurtã
cămaşa de absolvire şi pe o fundă lungă cât un stat de om, pe care le păstrez cu sfinţenie, mai ceva ca moaştele sfântului Iosif cel Nou de la Partoş la Catedrala Mitropolitană. Şi dacă barierele memoriei tot s-au decis să se deschidă larg pentru a îngădui amintirilor să zburde libere, nu pot să trec cu vederea momentul „ungerii” mele ca pionier destoinic, eveniment petrecut în atmosfera incandescento-muncitorească întreţinută de turnătorii de la Fabrica de sticlă din Tomeşti. Citez din Legământul pionierului: „Voi învăţa şi voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele Republica Socialistă România; voi fi credincios poporului şi Partidului Comunist Român; voi respecta neabătut îndatoririle pioniereşti!”. Cât despre profesorii mei dragi, scormonind în cenuşa amintirii, o regăsesc pe distinsa dirigintă Penda, o femeie în vârstă, scundă şi plinuţă, înzestrată cu har pedagogic, de la care m-am contaminat cu „microbul” lecturii. Ca la comandă, la vremea tezelor, Doamna Penda adormea la catedră şi sforăia ca un bondar în hibernare, pentru ca să se trezească apoi brusc, trosnind un pumn straşnic în pupitrul care gemea din toate încheieturile. Atunci ne zburau toate fiţuicile şi caietele din care copiaserăm ca nişte nesimţiţi şi tot atunci ne alegeam cu un perdaf pe cinste: – Ce, zicea buimacă Doamna Penda, eu cresc aici o pepinieră de proşti?! Luam atunci, in corpore, nişte figuri mofluze, de hoţi prinşi cu mâţa-n sac, lăsând-o pe biata femeie să creadă că regretam gestul nostru incalificabil. Până ce adormea la loc… După pensionarea Doamnei Penda, ne-a învăţat carte doamna Ghero, ce avea renumele de „spaima şcolii” pentru severitatea de care dădea dovadă la clasă. Mare cunoscătoare a limbii şi a literaturii române, profesoara în cauză avea însă un viciu major, pe care însă nu se străduia deloc să-l ascundă: îi plăcea băutura, şi, nu de puţine ori, venea aghezmuită la ore, prilej de a-l chinui, cu o plăcere sadică, pe colegul Kiş, care rezista eroic la întrebările-i inchizitoriale despre opere, scriitori sau gramatică, nedivulgînd mai de fiecare dată nimic din ceea ce trebuia să ştie. Cu un gest teatral, vădit ironico-dispreţuitor, după ce-i freca ridichea că ţine umbră degeaba pământului, madam Ghero îl concedia pe Kiş pe versurile lui Eminescu: „La locul tău menit din ceruri/ Hyperion te întoarce!“ Mai fiinţau la vremea aceea profa de desen, madam Iacobescu, o pălugă roşcată şi dilie, cu freza umflată parcă cu pompa, purtând ochelarii pe nas, cât două antene parabolice, şi cu faţa ce aducea a Mickey Mouse. Isterizată că nu reuşea să modeleze simţul estetic al unor „boi” ignoranţi ca noi, artista plastică împărţea cu dărnicie palme în stânga şi în dreapta, ori de câte ori simţea nevoia să-şi tempereze elanul hübric şi orgoliul creator profund jignit. Niculecu, profesorul nostru de atelier, era în schimb tipul dandy-ului, cam perdant, ce-i drept, rămas blocat la moda lansată de Beattlesi, veşnic descheiat la nasturii de sus ai cămăşii sale exotice, de i se vedea lănţugul de aur de câteva ocale şi pădurea de „mărar” de pe piept. De la practica de atelier mi-au rămas ca amintire o casetă din placaj, chipurile pentru bijuterii şi alte nimicuri, şi un picior

97

traforat, de veioză. La matematică, echivalentă, pentru mine, cu hieroglifele de pe sarcofagul lui Tutankamon, lam avut pe domnul Liptoi, un om măcinat de cancer şi a cărui suferinţă i se citea pe faţă în puţinele dăţi când se putea deplasa la ore, sprijinindu-se de baston. Slăbiciunea lui era colegul Klein Friedolin, un tembel cu faţa ciupită de vărsat şi cu gura veşnic întredeschisă, o tentaţie irezistibilă pentru muşte. Ghinionul a făcut ca a doua limbă străină predată în şcoală să fie rusa, nu pentru că aş fi avut vreo răfuială cu Dostoievski, cu Tolstoi, cu Puşkin sau cu marea cultură rusă, ci din cauza repulsiei provocate mie de tot ce ţinea pe-atunci de Uniunea Sovietică şi a ei politică de dezumanizare. Şi-apoi, cine era însărcinat să ne înveţe această limbă? Nimeni altul decât profesorul Slatinaţ, zis Kopoţ, un slavist peltic, care se minuna extatic ori de câte ori îşi contempla flegmele galben-verzui pe care le colecţiona în batista-i cât o faţă de masă, şi de la care am deprins, lăutăreşte, expresii apocrife aproximative, de genul: „Nikto ne asusvuiet“, „Menia za vut…”, „Ia sevodnia mă prigatovili urok…”, „Kakaia, kakaia”, sau versuri stupide, ca „Mâ pilim, pilim dascu/ Sutra u nas diela/ Stalnâi zubia ostrî/ Legco idiot pila”. Idiot-idiot, da’ cu metodă se dovedea Kopoţ când constata că nu ne străduiam suficient pentru a deveni filoruşi de nădejde şi ne lua de perciuni, plimbându-ne prin clasă lin, lin, ca duminica cu bicicleta la şosea, după ce-şi depunea ritualic, pe catedră, ceasul şi verigheta. În schimb, la „ingliş” era boierie mare, în sensul că ne amuzam copios când eram puşi de către Miss Puta (la al cărei nume adăugasem maliţioşi codiţa la t) să repetăm în cor cuvinte ca foot, pool, de pe urma cărora se găsea de fiecare dată vreun deştept care să încheie cu un sonor aaa... Şi mai mişto era la grupele de „francă”, unde colegii dibuiseră să traducă liber „puii noştri în curtea voastră“ şi alte drăcovenii, care în limba lui Baudelaire o fi sunând sublim, dar în română e o chestie pentru obraze-talpă…

98

prozã scurtã
Taximetristul mă întreba destinaţia şi eu nu ştiam unde să îi spun să meargă… Oriunde, îi şopteam, şi treceam de chioşcuri albastre şi roşii şi negre. Ne învârteam şi ne roteam până ce umbra ne cuprindea… Ocoleam tramvaiele şi maşinile colorate… printre cuvinte tremurate pe buze şi imagini fulgurante ale trupului meu răvăşit de tristeţe. Amar, greoi şi cum să-ţi mai spun că-mi era? Îmi lăsasem capul pe spate, aşa cum făceam când leşinam şi când soră-mea mă stropea cu apă să îmi revin şi îmi dădea calciu efervescent. Şi aveam aceeaşi stare ca în copilărie, când mă învârteam în joacă, uitându-mă ţintă la tavan, când mă opream, se rotea toată casa cu mine şi ce fericită eram în sfârşit simţeam că sunt undeva în aer, că pluteam, zburam, îmi era rău de ameţeală, dar ce mai conta asta acum, când punctele cardinale dispăruseră şi în locul lor o sferă gigantică mă urmărea şi dintr-o dată mi se făcea frică, închideam ochii. Plângeam… Eram stăpânită de aceeaşi stare de teamă, un strigăt venea de undeva din mine, înăbuşit, dureros în visele absurde ale copilăriei… Culori şi forme întunecate mă sugrumau, impresii şi forţe ascunse mă ţintuiau. Ţin minte că îmi plăcea să desfac florile de guraleului, erau ciudate plăntuţele astea în felul lor, atât de gingaşe şi totuşi cu o înfăţişare de fiară. La fel simţeam şi acum că în mine e un sentiment fragil şi chinuitor, mai rău era că şi eu mă transformam încet într-o jucărie otrăvită… Când pleci tu, barul cu scăunele joase se umple de fum alb, opac şi lucrurile aproape că nu se mai văd şi nici eu nu mai disting vreo culoare… Şi cineva dintr-o încăpere alăturată numără secundele şi eu mă întreb dacă o să mai am timp să fug… De cine mă ascund? De ce mă tem? Când pleci, mă prăbuşesc în vise, mă zbat între două clipe… Mă prefac că dorm, ca să pot reface în întuneric imaginea ta distrusă de aerul tare al zilei… Floricele albastre să pâlpâie ca nişte lumânări subţiri şi din rotocoale de fum să îţi compun fiinţa răspândită printre obiecte şi printre oameni ale căror contururi nu se disting clar în aerul cenuşiu al trecutului… Aveam aceleaşi gânduri, ca în copilărie, când mă feream de Eugen cel negricios şi rău, copilul ţigănuşilor de pe strada bunicii, fratele cel chior, murdar şi ciung al sâsâitei de Lili… Eugen - şiretul, cotoiul străzii. Cu ochii negri şi pătrunzători. Cu pielea smeadă şi bătătucită de vânt şi ploaie. Când îl vedeam pe Eugen, mă piteam repede printre tufele de trandafiri cu petale cărnoase şi spumoase…Îl spionam de acolo, observându-i mersul săltat şi tenul pigmentat… Eugen strica tot ce întâlnea în cale: dădea cu piciorul în scânduri, în garduri, în porţi… Arunca după gâşte cu pietre. Îl lătrau câinii. Îl mârâiau dulăii… Aşa cum era el îmbrăcat, în pantaloni scurţi şi într-o bluziţă strânsă pe el părea un copilaş gingaş, nemâncat şi nedormit… Dar

Dora DENIFORESCU Caiet de amintiri
Mirela, ţi-aş compune o lungă scrisoare, cu arome de floare, dar în gât vorbele îmi năclăiesc şi izbucnesc în aerul clocotitor, îmi mai rămân doar şoaptele mişcătoare, alunecoase, poate-ai să crezi că te mint. Fraze întregi ţi-aş trimite pe hârtii ceruite. Aş scrie cu respiraţia întreruptă şi cu privirea pierdută… Aş cuprinde în pagina mea totul, ca şi cum s-ar micşora oamenii şi casele, copacii şi străzile… trenuleţe de jucărie m-ar purta prin oraşe albastre. Erau secrete nebănuite acolo, între paginile acelea în care scrisul lui Cătălin se vedea de la o poştă, aşa, lăbărţat cum era, iar al lui Daniel urca şi cobora, cu litere minuscule, subţiri. Mirela era fericită că are cel mai frumos caiet de amintiri. Aşa, colorat şi cu steluţe argintat, parfumat şi pictat. Toţi băieţii au semnat în el, i-au lăsat bileţele şi poezele. Până şi Mihăiţă, piciul, i-a desenat ariciul. Nicu, mai focos, i-a scris cu fila pe dos: Mirelucă, Mirelucă, Vino di mă pupă! Cătălin avea un mesaj cifrat, într-o păsărească de nebun de legat: Mipiriepielapa aparapatăpă-mipi şipi mipiepe ţâpâţepelepe! Iar Eugen, copil de ţigan, a cerut şi el un ban… Fetele, mai toante, mai mult mâzgăleau şi stricau. Marina nu ştia alfabetul, aşa că a lipit nişte frunze uscate, tăiate şi, lângă ele a schiţat o vacă pe care se odihneau leneşe câteva muşte mari, negre şi un bâzoi verde, fosforescent. Bunica spăla rufe şi apa i se făcea albastră ca cerul, de la sineala pe care o folosea din abundenţă. Doruţu râdea de sărutul meu stângaci, în amurgul colorat-violetroşcat, iar Claudiţa dansa şi Nicu o privea. Şi Mirela ofta că taică-su boscorodea şi cu ofiţerul cel tânăr n-o lăsa. Gutuile portocalii şi prunii vineţii. Mişcătoare frunze aromate, boabe mari de struguri, ciorchini sidefii, vişine arămii… „Buturugul”, păpuşă neruşinată, un băieţel cu pantalonii căzuţi în vine şi cu fundul gol. Buturugul făcut să râdă mereu, cu obrajii lui bucălaţi. Bunica îl pusese pe noptieră, lângă motanul cel încălţat. Piticul privea dintr-o parte, prin ochelarii lui sub formă de pătrăţele, se uita puţin ironic şi sardonic şi în mâini ţinea o cărţulie aurită cu o copertă puţin mototolită. Lupoaica îşi hrănea gemenii ei de porţelan, iar peştele de sticlă strălucea sub lustra mare, cu încrustaţii şi luminaţii. Leul cel maroniu şi fioros devenise puşculiţă, soră-mea îi despicase puţin capul, aşa, ca monezile micuţe să intre prin deschizătură… Era acolo şi un tablou cu un zodiac şi o căsuţă în miniatură… Şi lângă gemuleţul mic o floricică pâlpâia în culori albăstrii şi o fotografie veche se legăna în rama ei stacojie… Ce frumoasă e viaţa! trebuia să îmi spun în fiecare seară, ca să nu am sentimentul că a doua zi n-o să mă mai trezesc…

prozã scurtã
sufletul lui era înnegrit şi împotmolit ca într-o mlaştină verde şi vâscoasă… Treceam prin aceleaşi emoţii, când te aşteptam pe tine să vii, ca atunci, în zilele însorite din amintirile mele răvăşite, când desfăceam cadourile mici făcute de bunici… Vrăbiuţe de tablă, sărind pe dulap, le porneam cu o cheiţă secretă… Staniol lucitor, pacheţel foşnitor… Portocale în mişcare, ciocolată amară… Casa lui Eugen era o şandrama prăvălită, pipernicită, curtea era plină de paie şi de mături, un porcuşor guiţa pe lângă o cloşcă înfoiată-grijulie… Eugen sărea de multe ori gardul ca să ajungă în ograda lui Cătălin. Fura de acolo pepeni şi porumb, dar grasul de Cătă îl pândea şi alerga, gâfâind după el. Îl înfăşca de gât, dar Eugen ţipa ascuţit, cu un sunet pietruit. Şi ţigănuşii, fraţii lui veneau să îl salveze… Se năpusteau la Cătălin şi îl pocneau şi îl trăgeau de păr. Eugen ieşea învingător de fiecare dată. Sâsâita de Lili era foarte mândră de frăţiorul ei. Fura şi ea cireşe de la Mirela din curticica umbroasă a casei ei, din copăceii firavi înclinaţi peste primulele galbene-lucitoare şi i le dăruia lui Eugen ca pe un premiu… Şi Dorinel o urmărea pe Lili şi o prindea de poala rochiei şi o trântea în iarba moale, dar Lili, ca o ciută iute se ridica şi o lua la goană… Şi Clea cu mersul ei săltat de vrăbiuţă… Se vedea bine că îi plăcuse de Nicu, pielea lui măslinie şi ochii lui scânteietori. Muşchii lui o excitaseră, dar ea nu-şi dădea seama ce senzaţie e asta, doar era o copilă, încă. Simţea aşa, ceva ca o furnicătură prin chiloţi, o umezeală rece între picioare şi o uscăciune a buzelor ei roşii. Azi noapte n-a mai rezistat şi, ca o somnambulă ce era s-a trezit în patul lui Cosmin, dar el a început să ţipe la verişoara lui - dacă îi vede măiţa? Taci, mai bine, Cosminel şi sărută-mă, apasă-mă aicea, uite. Şi Cosmin îi atingea pielea albă, sânii mici, sfârcurile moi. Cosmin nu înţelegea mare lucru, dar râdea încet, complice, era exact aşa cum văzuse el într-un film, când el şi ea se lingeau la puţulică – măiţa nu era acasă, aşa că el s-a uitat bine la toate scenele. Mirela cu braţele ei întinse, rochia ruginie îi zbura pe deasupra capului, o arunca veselă în aer, îşi prindea cu unghiile maieul cu dantelă, mijlocul ei era plin cu o carne atât de tare, de crudă. Poate doar unele mici cute de piele pe burtă. Sânii îi săreau din carapacea sutienului, sfârcurile îl întărâtau pe Nicu şi, părăsind-o pe Clea, întinsă leneş pe covor, o prindea pe Mire, îi îndoia genunchii, o întorcea cu spatele. Îi lipea mâinile de perete şi, cu palmele lui mari îi frământa pieptul fremătător. Clea îşi dilata nările şi gemea pe jos, frecându-se sacadat de carpeta ţărănească, zvârcolindu-se şi îngreunându-şi respiraţia, gâfâind şi oftând. Mire îi ciupea cu degetele ei lungi sfârcurile lui Nicu, dar el se ferea şi tremura încet, se scutura ca de un frison. O privea pe Clea stând aşa, într-o rână, cu piciorul ei cel mic îndoit sub fund, lăsându-şi genunchiul să se dezgolească de sub cămăşuţa înflorată, parfumată, de parcă ar fi aşteptat ca Nicu să îi ia picioarele în braţe, să îi bage mâna în chiloţi.

99

Apoi Mire s-a întins şi ea pe covoraş, lângă Clea, ia atins sânii mici ca perniţele de puf şi a sărutat-o pe burtă. Şi-a plimbat mâna în jurul coapselor ei rotunde, a ridicat un picior, încolăcindu-l după gâtul bucureştencei, şi-a lipit sexul de al ei, frecându-se bine de corpul Cleei. Doar Bogdănel era cel mai cuminte şi o iubea pe Andreiuşa lui numai în vise… Îl întrebam pe vărul meu mai mare când e gata jucăria, cotrobăiam printre piesele deşirate pe jos şi pe masă. Îmi plăceau tranzistoarele micuţe, aşa, crăcănate, cu trei picioare, semănau cu nişte gângănii caraghioase. Condensatoarele burtoase păreau gândaci maro sau roşii. Diodele subţiri erau liliachii, iar rezistenţele erau cam tuciurii… Re-zis-ten-ţă Forţă şi cadenţă, striga Cosminel în timp ce fetele alergau după gâştele lui Nicu şi Cleei îi zvâcneau sânii, cum fugea ea veselă cu trupul ei subţire şi aproape sidefat în soarele uscat. Cornel, favoritul fetelor, era puţin trist şi avea un zâmbet timid dar tocmai asta le înnebunea pe Oli, pe Miha, pe Delia. Eu veneam şi îl întrebam cum şi-a făcut părul, îmi plăcea că îi stătea puţin ondulat numai în faţă, într-o şuviţă mai groasă ce-i cădea pe fruntea înaltă. Pe terenul de sport doar la el mă uitam, la trupul lui zvelt, cum îi flutura cămăşuţa albastră în vânt. El mă ajuta să fac podul de sus şi lumânarea, mă lua de mijloc sau îmi ţinea picioarele drepte, când îmi pierdeam echilibrul. Nu prea eram bună la sport, profesoara zicea că-s ca o plăcintă de moale şi de bleagă şi fetele râdeau de mine. Dar Cornel venea şi mă mângâia, mă alinta… Într-o zi băieţii făceau hărmălaie la vestiarul fetelor şi deschideau uşa, să le vadă pe ele dezbrăcate… Roncu asuda de plăcere când o zărea pe Mihaela cea cărnoasă şi negricioasă, Omidă se chiora bine prin ochelari şi râdea ca prostul, Grigoriu îşi lua avânt şi-i zicea Oliviei: – Tu, dau pe spate, ce picioare faine ai! Doar Cornel stătea într-un colţ şi zâmbea nepăsător şi când toţi au fugit am rămas doar noi doi. Picături lunguieţe ne cădeau pe obraji, păreau lacrimi trecătoare, umbre fumurii, cu mici melancolii. Şi la fel treceau printre stropi de ploaie Bogdănel şi Andreea… Strada bunicii părea o imensă cutie de bomboane uriaşe iar jucăria era gata, luminile intermitente sclipeau şi luceau din ochii unui băieţel de plastic, în timp ce cântăreţele din sârmă şi din lemn păreau că zburau şi că dansau. Atelierul era plin de strunguri vechi, maşini hârbuite şi ponosite, unelte, cuţite, şuruburi… Noi trebuia să purtăm halat şi batic pe cap - costumaţie de care eu nu prea eram încântată. Lorena râdea de mine, sfidătoare, arogantă, spunându-mi că parcă-s ciungă, aşa-s de neîndemânatică. Eu făceam doar rebuturi şi eram atât de supărată că nu mă pricepeam, dar Cornel venea şi mă ajuta, îmi şlefuia cilindrii mici-subţiri.

100

prozã scurtã
pe mine să iau „o gură”, zicea că-i bun pentru sânge, că ţil pune în mişcare. Dar eu nu vroiam decât să mănânc puţin cozonac galben-auriu, pufos şi atât de lucios pe partea pe care era presărat zahărul sclipitor şi crănţănitor şi apoi să fug, să mă ascund în magazia joasă şi întunecoasă… Bucătăria de vară avea pereţi de lut şi din podea se desfăcea o trapă înspre beci… Acolo, dedesubt, eu şi soră-mea n-aveam voie, puteam să alunecăm în gol dacă ne apropiam de deschizătură, era ca un loc misterios şi doar tataiu se putea scufunda în aerul acela rece, pietrificat… Bunica ne întreba cu ochii ei sclipitori: – Mâini, ci prăjituri vrieţi sî mâncaţi? Şi noi ziceam: cremşnit. Atunci ea se ducea în cămară, lua o tavă micuţă, întinsă, tuciurie, o ştergea bine, o punea pe masă, pleca în coteţul păsărilor, le strângea ouăle, numărându-le şi aşezându-le într-o farfurioară adâncă. Soarele semăna cu o pară coaptă. – Du-i, mamî, lu tataiu nişti scovergi, îmi zicea bunica şi îmi întindea nişte gogoşi răsucite… Aerul se încinsese, muştele dădeau să intre pe gemuleţul larg deschis al bucătăriei, bunica avea grijă să nu pice câte ceva în aluatul de gogoşi, în uleiul sfârâind în tigaia neagră, în amestecul de ouă, zahăr şi brânză de vaci, potrivea mai bine la pârlit găina tăiată şi jumulită, aşeza pieptul şi pulpele de pasăre într-o parte, iar zgaraibele, gâtul, târtiţa şi capul în alta. Rupea vârfurile de la păstăile mari şi verzi, mai ieşea pe afară, prin curte, mai vorbea cu Gina, vecina care i se confesa că nu i-a crescut cozonacul, da’ Petrică, bărbată-su a mâncat şi aşa, mai dădea mălai la găini, mai striga la căţel:”ieşi di-acuolu, boalî!”, o mai chema pe Norica să-i guste din crema de ciocolată ca să-i spună dacă îi place… Grădina bunicului era asaltată de razele de soare, cărăbuşii miraţi, parcă de atâta căldură, picau cu burta în sus lângă vie, găinile nu mai ziceau nici cotcodac, gâştele lui Nicu hăhăiau după apă, câinii lu’ nenea Pricop scoteau limba mare şi roşie, încât ai fi crezut că vor să lingă pietrele ascuţite… Mie nu-mi plăceau jocurile obişnuite, mai mult mă atrăgea grădina foşnitoare, ascunzişurile ei, bulgăraşii negri de pământ. Şi ziceam că explorez ţinuturile… Fiecare colţişor avea o geografie imaginară… Curtea întreagă era Franţa, gardul de la găini se numea Marele Zid Chinezesc, coteţul cu pui era Africa, iar ecuatorul era când pe prispa lucitoare, când între florile roşcate, plutind între raze albe de soare. Magazia întunecoasă era Anglia ceţoasă, iar bucătăria de vară era o Japonie de lut şi piatră. Ca să pleci în America, spunea Mirela cea mică, trebuie să traversezi mai întâi apa de la Canalul Mâneciişi îmi arăta şanţul cu noroi, pe unde de multe ori călcam şi ne murdăream din cap până în picioare. Iar la urmă să îţi iei bilet de avion şi să zbori până în vârful gutuiului uscat şi până la bolta răsfrântă din vie. Şi apoi să visezi şi să te pierzi între bobiţele de struguri şi printre copacii înclinaţi peste trupul tău şi peste frunze.

Ronciu adusese o revistă porno şi toţi prietenii lui se îngrămădiseră într-un colţ, trăgeau de paginile ei mai-mai să o rupă. Sânii uriaşi le luau ochii şi, entuziasmaţi cum erau, băieţii nu l-au văzut nici pe Bibanu. Aşa i-a prins că s-au hlizit, că au chiulit… Bibanu cel dur, care-ţi dădea la palme, dacă-l scoteai din sărite. Pe Roncu l-a pedepsit cel mai tare. I-a ordonat să facă două sute de piese pe zi. Îl plăceam mai mult pe celălalt maistru, pe Tivdu. Era mai îngăduitor. Cu el făceam electrotehnică. Fiu-său, dintr-a zecea era un bălălău, un mutălău. Cornel trecea prin lumina fumurie şi trupul lui se pierdea undeva într-un vis de-al meu întunecat. Ştiam că şi el va dispărea pentru totdeauna, era doar o închipuire pe care nu reuşeam s-o prind în existenţa asta mecanică a mea, voiam să-l strig, dar vorbele mă înecau, mă sugrumau. Să fugi de trecut, de tot ceea ce ţi-a aparţinut cândva… Să te fereşti de ruperea memoriei în bucăţele sfărâmicioase… Să meargă pe bicicletă fără să se ţină cu mâinile de ghidon, să ne arate că e un adevărat cascador şi că poate sări peste bolovanii zgrunţuroşi sau peste cioturile piezişe din mijlocul drumului, Andreea cea mică să îl aplaude din colţul străzii, bucuroasă, ca şi cum ar fi aşteptat un soldăţel întors dintr-un război lung şi greu. Îl cuprindea pe Bogdănel între braţele ei subţirele şi îl pupa şi Bogdănel se înroşea şi spunea: Tu eşti nevasta mea, Andleea! Trecea pe acolo şi Lili, sâsâita din capătul străzii, mergând pe drum şontâc-şontâc, aşa, cu tocul rupt la unul dintre pantofii scâlciaţi. Lili cea chioară şi proastă şi repetentă la şcoală… Daniel era mereu murdar pe mâini şi cu cizmele înnoroiate, înglodate. Mihăiţă avea urme de gălbenuş de ou la gură, iar Marina ronţăia dintr-o pâine cu gem ore întregi. Tanti Manta se învârtea de colo-colo cu pantalonii ei scurţi şi când mă vedea cu ştrampii de bumbac pe mine, exclama cu ochii măriţi, dar plini de afecţiune: „Pi căldura asta umbli aşa di înfofolitî, ca la Polu’ Nord? Io-ti, aişea, la mini, pulpi niegri di soari! Io-ti ci brânză ieşti tu pi mâini!” Şi mamaia zicea pe acelaşi ton: „Da dă-ţi mamî, hielanca jos, cî nu ti mânâncâ niminea! Ălieu, da smucită mai eşti şî încăpăţânatî! Dar eu, ca să scap de bunicuţa mea blândă spuneam: – Mamaie, eu mă duc în cămară s-aduc un platou cu brânzoaice de-alea făcute de tine, s-o servesc şi pe tanti Manta. Până să vin eu cu bunătăţile, se adunaseră la poartă şi tanti Ciofu - cu veşnicul ei şorţ pătat cu făină, tanti Pricop - roşie la faţă, rotundă ca o gogoaşă, Gina a lui Petrea şi Mihaela a lui Creţea. Şi care mai de care se întreceau la vorbă. Tanti Pricop zicea că găinuşa ei bălţată e bolnavă, Ciofuleasa dădea în dreapta şi în stânga sfaturi culinare, dar mamaia o întrecea când răsfoia caietul cu reţete de prăjituri şi când citea de acolo rar, silabisind şoptit, cu ochelarii ei micuţi pe nas: blatul, crema, aluatul, spuma, zahărul ars şi ciocolata… Tataiu le-a îmbiat pe toate cu vinişor dulce, rubiniu-ruginiu şi m-a îndemnat şi

prozã scurtã
Şi Mirela, care acum e învăţătoare are o clasă cu ţigănuşi, cu negricioşi-coloraţi şi pătaţi, corcituri cu mulţi fraţi… Soră-sa, Coca, visează să devină creatoare de modă, iar Clea vrea să plece în Germania, după bărbatu-său… Când eram mică, aveam impresia că puteam zbura, purtată de vântul puternic şi de multe ori nici nu atingeam pământul cu tălpile, mă ţineam doar pe vârfuri, ca să mă înalţ mai repede. Lumină albă. Drum adormit, fără viaţă… Cale fără întoarcere… Şi-ţi aminteşti când ai trecut odată, cu bunicul tău, prin locurile astea şi aţi ocolit şi aţi intrat prin parc şi acolo aţi dat de o terasă mare, urcătoare, înaltă şi rotundă, ca o inimă de piatră printre brăduţi şi frunze… O fanfară intona strălucitoare-răsunătoare. Muzica umplea copacii, doamne în rochii lungi fermecau invitaţii. Se roteau prin aer bucurii savurate şi dureri anonime. Domnişoare graţioase, înamorate şi înlăcrimate, dănţuiau şi visau…

101

Liviu ANDREI Paradis. Literatură de cuţit Portocale cu gust de spital
Grasu îmi provoca dureri îngrozitoare ori de câte ori câte un cornet de-al lui îmi atingea pielea. Şi fiindcă avea ţeava cea mai mare, răcea foarte repede din cauza suflatului. Pentru mine, dar şi pentru ceilalţi, Grasu reprezenta un animal de povară. Risca să treacă de la Grasu la Macarauski. Mâinile lui unsuroase îşi lăsau grăsimea pe turul pantalonilor noştri de trening, de fiecare când ne împingea să furam ţevi de plastic din instalaţia electrică a fostei puşcării. Şi i-am făcut şi lui o rotativă. Cu toate că ştiam că o să am o armată de zgaibe pe corp, de la noua lui armă, măcar l-am scăpat de răceală. Mi-era foarte clar deşi eram doar un cioc de undiţă că suflătorii au talent. Însă Grasu nu s-a apucat de saxofon sau altceva… S-a apucat să deseneze. Îmi amintesc şi acum de ultima azi când l-am vizitat la spital. Mai avea încă unghiile murdare de cărbune de viţă. Parcă nici când l-au îmbăiat de tron nu l-au putut curăţa bine. A intrat în pământ cu mâinile umbrite. Şi la spital ca la spital. Grasu sorbea borcane cu compot şi suporta băşinile moşilor din salon. Noaptea, şi moşii tresăreau speriaţi în somn, când Grasu trăgea câte o mitralieră. Unghia de la inelarul mâinii drepte tot nu şi-o tăiase. O numea Doina şi o folosea – împreună cu bătătura galbenă de lângă ea – pe post de gumă de şters. Scrijelea foaia doar atât cât să nu se rupă şi

uneori chiar reuşea. Dacă iau cele două desene pe care le am înrămate în bucătărie, sigur găsesc câteva găuri. Mi se pare că desenul acela făcut după Repin are vreo trei. O gaură e în balalaica unui cazac şi una cred că e chiar în coasta ăluia mare care râde. Oricum le-a ascuns bine. Din cauza lui nu mai respir nici bine. Mi-a spart nasul. Nu m-am supărat, că e semn prietenesc. Deşi a murit de trei ani, încă îl mai aud: – Nu mă mai pune, mă, să mă descalţ! Oricum nu-mi put picioarele!... Mie tot timpul îmi miros picioarele a pufuleţi! Hai să te învăţ cum să faci!... Îi iei o zi şi îi laşi. Noaptea… îi dai jos! Şi tot aşa!... După trei zile… ai obţinut pufuleţi. Pufuleţii sunt ultimul stadiu. – Mdea… O să fac şi eu aşa… ce dracu să fac?! am bolborosit eu nemulţumit. – De margarină vrei să ştii? Tre’ să-i ţii 8 zile! Şi mai contează şi încălţămintea! E o întreagă filozofie, oricum! Poziţia pantofilor puşi la uşă…aşezarea lor… influenţează cursul vieţii abitanţilor respectivei locuinţe. Dacă o gheată sau cizmă are o gaură în ea, proprietarul are dureri. Dacă e udă, proprietarul va petrece o noapte transpirată. – Gras! Eşti chiar tare, mă! De ce nu le pui pe hârtie? – Mă, io pe hârtie pun doar căcatul! Şi când sunt beat rămân neşters! Ce mă iei pe mine cu d-astea?! Pe hârtie se pune căcatul şi subsemnatul… când dai nota explicativă! – Bă, totuşi… – Totuşi, ce? mi-o tăie el violent! Ţii minte că prin ‘94 era la modă cornierul şi platbanda? Acum e termopanul. – Şi mâine? – Mâine o să fie termocentrala… În fine… Mă dor rinichii rău!... Şi plămânii… Numai săptămâna trecută a scos doctoru‘ Tucaliuc un borcănaş cu apă, de la ăsta drept! – E aşa de aiurită viaţa asta… – Este. Păi ce mă?! Tu ce-ai făcut? C.F.R-ul te-a mâncat! Şi tac-to a fost ceferist şi acum şi tu… Mai ai săţi pui paleta aia de impiegat pe nas şi să faci echilibristică!... – De bă… ce dracu să fac!... Ceasu‘ gării, ceasu‘ ţării! Şi a ta ce mai face? îl întreb eu, ştiind că inevitabil o să ajungă discuţia şi pe tărâm femeiesc. – Face. Ştii ce nasol e să stai cu baba în casă? – Eeee! Era bună când ai luat-o!... – Era. Ştii dintele, ăla al ei, de care mă îndrăgostisem eu?... Ăla de jos, care era în spatele celorlalţi… – Îl ţin minte. Ce e cu el? – E galben. Şi pute… Pute rău de tot! Şi totuşi am luat-o!... M-am gândit că moare înaintea mea! Şi acum boala asta o să mă dea dracu! Grasu începu să tuşească de parcă încerca să-mi spună ceva prin glasul tusei. Şi mintea mea îi cerea o nouă şi nouă tuse, chiar până la sânge. Aşa de magnific era glasul din tuse… Acum că a murit, cred că zace pe fundul apei ca un sirenoi bătrân şi ciupeşte sirenele de cur. Şi ce mai sirene! Toate în chiloţii lor de solzi, cu părul lor pubian împrăştiat prin apă fără ruşine Şi Grasu se uită la ele, se scobeşte în urechea dreaptă şi îşi şterge cleiul de solzii lui mărunţi. Apoi îşi înmoaie degetul şi în urechea stângă.

102

prozã scurtã

– Nu mai tuşi, că mă omori! îi zic eu. – Glasul… Paharul pe english. Tuşesc bine, nu? Vă place Bhrams? Nu, nu-mi place! Mie îmi place carnea macră… Pecia! Specia! Carnea specială… – Specialitatea casei! – Aia! Să vezi ce-mi zice baba! Baba bună cu o ţâţă strâmbă… De patru ani nu i-a mai ieşit sfârcul drept afară. Cred că în locul ăla îi intră şi scame… O să suflu eu diseară că n-am mai suflat de mult! O mai cânta dacă suflu în ea? O mai da lapte? Eu râd ca prostul. Râd de morţi şi de vii, dar Grasu râde de solzii lui. Şi la cât de indiferent era, cred că solzii lui erau din piatră ponce. – Şi ştii ce-mi zice baba?!... Gră-su-ţu-le! Vreau sămi vorbeşti cu vocea ta adevărată! Nu râde, Gră-su-ţule! Ştii care e vocea ta adevărată?! Vocea plămânului. Se aude în tine atunci când tuşeşti. – Şi i-ai dat? întreb eu – I-am dat. Grasu m-a părăsit, adică ne-a părăsit într-o zi prea caldă de primăvară, când plămânul lui drept întrecuse rinichiul în boală. Mă gândeam că a doua zi o să mâncăm o ciocolată cu alune amândoi. Să o rupem strâmb şi el să ia partea mai mare. M-am pomenit plângând de îndată ce am văzut patul de spital gol. Şi astfel am ajuns să mănânc singur toată ciocolata. Oricum Grasu cred că ar fi refuzat sigur o asemenea ispită. Lui nu-i plăceau eşarfele şi găozarii. – Nu mănânc ciocolată pentru că îmi vine scârbă de temple şi rugăciuni în genunchi, şi, în plus de asta, ciocolata îmi aduce aminte de foc. Şi ce ţi-e şi cu lumea asta!... Când cădeam cu turcii la fotbal le dădeam şase şapte… Acuma ciuciu! Am tras uşor de uşa sertarului lui Grasu şi am găsit o portocală. Am decojit-o repede şi am mâncat-o. De atunci pentru mine portocalele au gust de spital. – Pune mâna şi emancipează-te, bă! Viaţa e plină de graşi şi de proşti… Dar ştii pentru ce plătesc eu?... Pentru animale plătesc. Strigă la mine toţii câinii şi toate pisicile fără ochi pe care îi aruncam îi pungi de plastic la fiecare nouă fătare. Şi nu opream decât unul… Crede-mă! Chiar mă strigă… Dacă aş ştii să bocesc probabil că aş boci. Multă lume bătrână la Grasu la pomană. Şi pe la spital era bătrânet. Acum am început şi eu să tuşesc frumos dar am observat un lucru pe care Grasu nu îl accepta niciodată… Am observat că oamenii bătrâni şi săraci de la ţară vin în oraşele mari numai când au nevoie de spital. De spitalul municipal…

Mihai RADU Cincizeci de femei şi cincizeci de bărbaţi
– O baţi? – Deloc, iar de faţă cu copiii niciodată, i-a răspuns Borţu. Doctorul întrebase ca să se afle în treabă. Borţu l-a privit mîhnit. Urmele de violenţă de pe corpul femeii – întinsă goală pe pat – formau harta unei ţări verzi-violete care parcă-n fiecare dintre cei prezenţi stîrnise un fel de melancolie. Doar că femeia a gemut gros. După sperietura zdravănă, după contracţia stomacului din fiecare cei prezenţi, săriră s-o învelească, găsind mult mai grav faptul că era goală decît că o consideraseră moartă. O femeie goală moartă e o femeie moartă şi atît. În faţa casei femeile, bărbaţii, copiii adunaţi vorbeau în şoaptă, pe cît de uimiţi, pe atît de incitaţi în curiozitate. Morţi mai fuseseră, dar cine ar fi crezut că se va ajunge atît de departe. Vara, violentă şi ea ca în ’74 după părerea unora, îi făcea pe toţi să pară, cum ai fi privit dinspre haltă, scăldaţi într-un lichid fin, portocaliu, ca într-un acvariu plin cu limonadă. – Repede, repede! – era de înţeles că ceva trebuie făcut repede, dar femeia mai scoase un ţipăt gros, ca de porc, gîndi sergentul Vlase, şi se scufundă, la o primă vedere, în aceeaşi aparenţă a morţii de mai devreme. De data aceasta, doctorul Rizea, mai simplu „domn’ doctor” pentru băutorii de vin de la „Jianu”, nu se mai lăsă însă înşelat, sau, pur şi simplu, avu noroc. Era moartă. E moartă, spuse şi el, totuşi, fără acea siguranţă de sine ca prima oară. Trecuse jumătate de oră de cînd Emil, băiatul cel mic al familiei Borţu, ieşise în stradă urlînd. „Mami, mami!” – două păsări subţiri în aerul încă respirabil al dimineţii. Sosise în oraş pe la 11 noaptea. Clădirea gării era dezafectată, gălbuie, ca un trup pustiit. Era frig, era luna octombrie, iar în Bărăgan toate acestea contează: cerul se face argintiu, aerul îţi zgîrie nările, departe, peste pădurile de fag, marea e o amintire sfîşietoare. Pînă în sat ajungi pe drumul de pămînt, privind înfricoşat din timp în timp spre adîncul pădurilor. Sînt peste zece kilometri, iar şareta trimisă de primar gemea cu fiecare hurducăială, chiţăia din încheieturile ruginite. Aburul dulceag al respiraţiei calului, înecăcios, îi încălzea din loc în loc faţa. Au trecut însă deja trei ani din acea noapte. Acum Elena stă pe prispa casei, la marginea de nord a satului, privind luna printre crengile cireşilor din spatele casei. E vară şi Lascu a plecat. A fost o noapte de vară: aşezată deasupra lui, în genunchi ca un bulgăre alb de lumină de pe care se scurgeau picături verzui de transpiraţie, urmărea istoria locuitorilor, atracţia irezistibilă a celor blestemaţi. Venise în acea noapte ca să pună pe picioare o bibliotecă în sat şi nu a mai plecat niciodată. Lascu era întins pe spate, gol, cu ochii deschişi, dormind. În ochiul stîng, în

prozã scurtã
pupila galbenă, dilatată, săltau căruţele la mijlocul secolului XVIII, încărcate cu sîngele şi carnea neamului său. Sofran nu trăise decît o vară. Se născuse în iunie, iar în septembrie gata, căzuse în somn după ce moflăise de cîteva ori fără chef sînul întărit ca un drob de sare al mamei. Dar nici nu murise între timp. Nimic nu se mai întîmpla cu el, cam asta era. Doctorii nu fuseseră chemaţi din capitala judeţului. S-ar fi mirat o perioadă, apoi, odată cu lunile, cu anii, l-ar fi uitat. De altfel era cam tot ce se putea face. Adunaţi noaptea, în faţa casei albe, scunde, bătrînii aşteptau pînă dimineaţa, lipsiţi de somn, tăcuţi, clipind cînd şi cînd, semnele. Doar că ele nu aveau să vină. Acea fiinţă care avusese grijă de ei refuza să se mai arate, să mai coboare într-unul de-al lor. Binecuvîntarea, poate, avea să-şi schimbe chipul, sau avea să se confunde cu sfîrşitul. Ceva rău, oricum, nu avea cum să se mai întîmple. Că ceva se întîmplase, acum, cînd Sofran, cu un şuierat prelung al buzelor deschise după 15 ani ochii urduroşi, spălaţi dimineaţa cu ceai de măcriş, era de la sine înţeles, dar că va trebui să mai treacă un timp pînă ce va deveni un lucru de înţeles, asta sătenii nu putuseră să prevadă, motiv pentru care se foiau neliniştiţi. Aşa că, în momentul în care Sofran a răspuns întrebărilor mirate ale preotului Dudu şi pupilelor uscate-n aşteptare ale părinţilor cu o scurtă crispare a feţei şi un pîrţ zgomotos, oamenii strînşi peste tot prin casă şi prin curte fură surprinşi, dezamăgiţi, apoi indignaţi, pentru ca în sfîrşit, spre seară, cînd fiecare bărbat se aşezase încruntat în faţa cănii de vin, să se instaleze acel sentiment că sînt testaţi, că răbdarea, nu în ultimul rînd credinţa lor temătoare, le este pusă la încercare. Vraja, misterul, sfinţenia care înconjura somnul şi casa familiei Levente trebuiau să rămînă intacte. Sînt altfel dimineţile cînd crezi că noaptea a rămas o luptă nedecisă. Unul cîte unul, în toţi aceşti ani, niciunul dintre cei care nu semănau cu ei, cu ceilalţi, cu restul, nu apucase să le mai spună ceva. Înainte fusese Geru, copilul găsit în mlaştini, copilul abandonat de Elvira, păcătoasa, cea alungată în pădure şi mîncată de lupi. La vîrsta de 4 ani ieşea noaptea în curte, se suia pe casă şi, dormind încă, le vorbea sătenilor: Tu, Guiane, tu ţi-ai bătut nevasta aseară. Eşti un nemernic Guiane, a plîns, te-a rugat, tea sărutat pe picioare, dar tu ai continuat să dai în ea, beţivule! Zborul cîte unei bufniţe fîlfîia prin crengile zarzărilor aurii din drum ca un steag negru zdrenţuit, oamenii strînşi în jurul casei se depărtau cîţiva paşi de lîngă Guian care aştepta cu fruntea în pămînt pedeapsa. Dumnezeul lor, al celor abandonaţi în bărăgan, îi înspăimînta şi le mîngîia sufletele, le mîzgălea sufletele, asta ştia fiecare, asta nu ştia nimeni altcineva. Odată cu vremurile din urmă se închiseseră şi mai mult în perimetrul acestor păduri. Trebuiau să trăiască aici, să moară aici. Puterea celor întîmplate, singurul vis de care erau demni în lungile nopţi de iarnă, îi ţinea legaţi de aceste pămînturi. Copiii vorbeau, cineva din interiorul lor avea grijă să le comande să nu moară, pentru că nu voiseră atunci, la început, în prima noapte, cum ar fi trebuit probabil, cum gîndeau cu toţii acum. Căruţele se îndepărtaseră în sclipirea orbitoare a întinderii albe, năucitoare, iar ei, din

103

neamul Drăgoteştilor, cu topoarele în mîini doborau copaci pentru foc. Stăpînul Afrim, jupînul pe care-l trădaseră, pe care voiseră din tot sufletul să-l ucidă, nu-i omorîse. Nici el. Voiseră să devină omul pe care plănuiseră să îl omoare. Îşi hărăziseră locul unui om mort şi speranţa aceasta, părăsindu-le trupul, se întindea acum în jurul lor ca un pămînt pustiit. Dumnezeu, poate diavolul, dar chiar nu avea importanţă fiinţa de la capătul celălalt al sunetului, ci doar umilinţa şi evlavia, le vorbea. „Drăguţul” îl numeau femeile bătrîne, orbite în faţa războiului de ţesut. „Stăpînul nostru” îl numeau bărbaţii în puterea vîrstei cînd priveau cerul albastru în nopţile sticloase ale verilor secetoase. Doar fetele tinere, virgine, tresăreau în vis, şi nu-l numeau nicicum. Se poate să se fi înşelat, să se fi încrezut într-o himeră? Poate fi viaţa lor doar un lung şir de coincidenţe? Ceva în îngheţul care le-a cuprins atunci oasele, ceva în degetele înnegrite, degerate, rupte, le mutilase fără vindecare somnul? Cîte o femeie, cîte un bărbat, amintit seara în crîşma satului, în cine ştie ce poveste cu haz şi amărăciune, în orele de beţie, mort de ani buni, apărea în capul satului, o umbră vişinie decupată în întuneric. Nu înainta, se oprea locului şi îi privea. Faţa descarnată lăsa să sclipească doar adîncul de pivniţă al orbitelor. La început era doar o amintire murmurată pe buzele arse de vin şi tutun, apoi devenea, pentru fiecare din cei ieşiţi să apuce drumul spre casă, atît de vie. Se priveau şi ei unii pe alţii a doua zi de dimineaţă, înciudaţi, fără puterea de a se opune. Încetaseră să vorbească despre aceste, să le spunem, obiceiuri. Călătorii, străinii în trecere, regimentele care străbăteau de la Dunăre bărăganul spre graniţa rusească, şefii de la judeţ care veneau din cînd în cînd ridicînd cu automobilele negre praful greu al drumului, nimeni nu auzise de ele, nimeni nu ştia de voinţa de ani a acestor oameni, de amintirea lor comună, de speranţa şi durerea fărîmiţată în toate piepturile ca un dumicat amar. Îl vedeai pe cîte unul umblînd pe marginea izlazului, cu mersul şters, cu mîinile atîrnîndu-i pe lîngă corp, palid. Era acea perioadă a anului în care blestemul îi stăpînea întreaga fiinţă. Despre el nu mai ştia nimic, nu se mai înţelegea pe sine însuşi, vorbea aiureli, rîdea zgomotos, urla ca împuns cu mii de furci. Istoria, vărsată în sînge, era o poveste pe care o auzise, care izbucnise din interiorul său zdrobindu-i creierul cum zdrobeau zîmbitoare fetele strugurii în butoaie. Cu toţii treceau prin asta. Nimeni nu ştia cînd. După cîteva zile îl vedeai întorcîndu-se în sat, slăbit, alb ca varul la faţă, dar fericit. Un clei albicios, fierbinte, îi curăţau din gură femeile cu frunze de viţă înmuiate în vin. Toţi morţii acelei nopţi învechite îi trecuseră prin trup, la fel cum iarna treceau bolovanii de gheaţă prin jgheaburi. Focul acela rece al naşterii lor, ardea nopţi la rîndul în capul pieptului mistuindu-le puterile, carnea moartă a celor nealeşi, poate doar a celor norocoşi, îşi lăsa gustul rînced pe limbă. Iarba, fructele, roşiile dulci, mari cît capul motanilor, aveau acum gustul unei cîrpe ude. Vinul le curgea în pîntece fără saţ. Familia îl primea acasă cu veselie. Moartea, cea care le devenise tovarăşă de viaţă de atîta vreme, îi dăduse

104

prozã scurtã
fierbinţi, cînd ploile din bărăgan stăteau să cadă clocotind pe pămînt, se prindea de cumpănă ca de-o construcţie nefirească, absurdă, atîrnînd pînă spre dimineaţă cu un geamăt şuierător. În zare, pe drumul care ducea spre pădure se vedeau umbrele argintii ale bărbaţilor călare ieşind la vînătoare. Elena priveşte tăcută, ca de piatră, în ochiul limpede. Au tăiat copaci şi au făcut focul. Frigul şi zăpada le întărise pe trupuri cojoacele din piele de capră aruncate pe umeri în grabă la plecare. Jupînul Drăgotescu îi privise din turnul casei cu mandibula încordată, cu ochii roşii, plini de ură. S-au aşezat unii în alţii în jurul focului ce se ridica în valuri spre cer. Cincizeci de femei şi cincizeci de bărbaţi din acelaşi neam în jurul unui foc în mijlocul pustietăţii îngheţate. A doua zi de dimineaţă, aproape de jarul stins s-au mai trezit, după ce toată noaptea nu visaseră decît faţa vînătă a bătrînului Drăgotescu, doar cinci bărbaţi şi o femeie, plini de sînge, înconjuraţi de trupurile sfîrtecate prin care, cu toporişti şi cuţite, îşi croiseră un loc mai aproape de foc. Elena se uită în pupila dreaptă, în cea stîngă, picurii de transpiraţie verzuie se scurg în întuneric pe trupul sfîrîitor al bărbatului.

drumul să iasă din pădure, îi spusese şoapta amară a vieţii, îi arătase ce înseamnă să fii o creatură blestemată: să fii o fiinţă aleasă. Existaseră şi accidente de moarte. Într-o vară, „în ’55, mamă”, spunea tuşa Varia, au stat cu toţii morţi. Uliţele erau goale, doar fîşîitul păsărilor pe cer, al frunzelor în adierile vîntului, se auzeau prin uşile caselor goale, pe gurile uscate ale fîntînilor. Prin tufişurile negre din jurul curţilor în nopţile fără lună. Nu apucaseră să-l cunoască pe Jaques, cel care venise de la Paris cu un aparat foto ca un păianjen cu picioare caraghioase în căutare de costume populare. Ieşise îngrozit din sat după ce încercase să-i trezească pe unii dintre ei. Alergase din casă în casă, desfigurat, cu ochii umflaţi de uimire. Cînd au venit „de la judeţ” să verifice spusele „franţuzului”, oamenii se întorceau de la cîmp murmurînd un cîntec vesel amintit din moarte. Băiatul ţinea mîinile întinse, palmele desfăcute, prinse în jurul aerului. Femeia îl privea cu ochii larg deschişi şi plîngea înfundat, fără zgomot, ca nu cumva să-l sperie, ca nu cumva zgomotul să creeze panică, pericol, cum se mai întîmplă în lumea reală, deşi nimeni nu ar fi putut spune de ce şi cum. Acum, încă de dimineaţă, încă de cîteva săptămîni în urmă, făcuse drumuri repetate spre ieşirea din sat. Mai multe ca niciodată. Era transpirat, iar braţele, deşi nu cărau nimic, nimic din ce s-ar fi putut vedea, se încordau, erau zdrelite, mînjite de sînge. O privea pe femeie cu ochi goi, perfecţi, şi trecea mai departe. Din spatele casei, uşor cocoşat de povară, pe lîngă hambarul pe jumătate gol, dincolo de fîntîna proaspăt văruită, ţinea marginea drumului prăfuit pînă la plăcuţa de metal pe care scria cu negru: Verina. Fiecare dintre femeile satului îşi dăduse cu părerea, oftase la vremea ei privind copilul, ridicase ochii spre cer, însă deja mecanic, poate cu frică, învăţîndu-se cu aceste minuni care nu ajutau pe nimeni. Cîteodată noaptea, după ce bărbatul închidea radioul, mama rămînea să se uite în tavanul de chirpici, sprijinindu-l cu privirea. Mergea în camera alăturată şi, aşezată pe marginea patului, cu palmele strînse în poală, ferindu-se să-l atingă cumva, rămînea nemişcată lîngă trupul firav al băiatului, pînă în momentul în care îl săruta pe tîmplă şi pe mîinile pline de răni. În vîrful picioarelor, se întorcea în patul din camera alăturată şi uita să adoarmă. Bărbatul pleca dimineaţa şi se întorcea seara, de obicei mirosind a băutură şi-a tutun. Îşi lua băiatul pe genunchi, îl ridica spre tavan, şi, după ce-l strîngea nervos în braţe pînă ce copilul ţipa, îl lăsa să fugă, privindu-l cu tristeţe şi ciudă cum se îndepărtează mut în negura curţii. Noaptea îl puteai vedea la ieşirea din sat cocoţat la vreo zece paşi în aer pe acel zid de bolovani invizibili. Bărbatul, cu mintea tulbure, o privea pe femeie şi pleca uitătura în pămînt, ieşea pe treptele casei şi fuma. Tîrziu în miezul nopţii, îl auzea apoi la fîntîna din curte cum se spală. Se ridica pe marginea fîntînii, în picioare şi înălţa ochii mînioşi spre cer. În nopţile cu lună trupul său musculos părea încordat, ca de alamă, strălucitor. Ochii fixau tăcuţi aştri, braţele tresăreau trecute de-un fior rece, gîtul se umplea de vene ca încolăcit de şerpi. În nopţile întunecate,

prozã scurtã
Uşa deschisă Călin HERA Cum să şlefuieşti un microcip
Dacă ar trebui să mă descriu, aş zice că sunt un tip cu programul încărcat. Genul „vreau o zi cu măcar 25 de ore”. Seara, târziu, când ajung acasă, ai mei mă vor proaspăt. O duc de mult aşa. Cred că o să mai rezist câţiva ani. În cel mai bun caz, voi fi un bunic rablagit. Poate că la priveghiul meu se va spune „Săracul, a murit de tânăr”. Aici se termină partea cinică. Când apuc să văd un film la TV, aproape niciodată nu-l văd cap-coadă. Pierd începutul, finalul, ori le pierd pe amândouă. De cele mai multe ori, văd doar o bucată din cuprins. Prima oară, chestia asta m-a enervat. Acum mă fascinează. Mi se pare ceva foarte rafinat să reconstruiesc povestea, în mintea mea, aşa cum îmi imaginez că ar fi trebuit să se desfăşoare până în momentul în care o văd la TV. Să descopăr şi să încerc să înţeleg personaje despre care n-am suficiente elemente sau nu le am, în orice caz, pe cele la care a avut acces telespectatorul obişnuit. Cine e mai câştigat? Eu, că-mi pun la lucru imaginaţia ori, vorba aceea, creativitatea, sau vecinul meu, telespectator normal, că-şi îmbogăţeşte cultura generală şi nu e condamnat doar la propriile-i idei? Habar n-am. Cred, în orice caz, că varianta la care am fost împins e un exerciţiu excelent, pe care îl recomand oricui. E de încercat, nu e de generalizat. E mai degrabă un rafinament, un experiment util, e o fascinaţie intelectuală, poate. Dar nu calea de a dobândi cultură. Discuţia mai are un aspect interesant. Pentru că, e adevărat, un film surprinde doar o secvenţă, o parte a poveştii. Cele mai multe creaţii valoroase sunt, de obicei, acelea care, după ce le-ai parcurs, îţi provoacă mintea, ţio antrenează pentru a zburda, pentru a scormoni, pentru a crea, la rândul ei. Aşa îmi place să cred că am ajuns la ceea ce, împreună cu un grup de amici, denumim proză arhiscurtă (PA). Dacă e s-o definim superficial, este vorba despre texte foarte scurte, de maximum 500 de semne. Sunt texte care încearcă să surprindă esenţa unor gânduri, trăiri sau poveşti cu mai mult sau mai puţin tâlc. Sunt poveşti în sine care trăiesc pe un spaţiu concret extrem de mic, dar care îşi propun să vieţuiască mult mai mult şi mai profund în mintea cititorului. Foarte pretenţios spus, ambiţia ar fi să vorbim astfel despre un soi de curent literar care încă nu există, dar care ar putea semăna cu ceea ce se experimentează în Japonia (unde altundeva?), patria haiku-urilor şi a cip-urilor din ce în ce mai minuscule. Este vorba de afacerea literaturii sms, adică texte literare pe care le poţi citi pe telefonul mobil. Abonaţii primesc, de câteva ori pe zi, sms-uri cu texte scrise special pentru a fi citite în metrou sau texte clasice

105

adaptate noii tehnologii şi noului obicei de consum. Scriitorii de sms-uri literare câştigă frumuşel, se pare. Un prieten bun mi-a spus că literatură sms nu e literatură. Afacerea la care pun botul zeci (sute?) de mii de japonezi e o prostie pentru că nu mai lasă loc fiorului, e doar o cale spre robotizare, e spălare de creier. Poate că are dreptate. Eu cred, totuşi, că proza arhiscurtă merge către şlefuirea giuvaierului. Şi mă încăpăţânez să cred că are o şansă. Poate că e o şansă minusculă ca un microcip japonez. Dar ea există. Mărturie stă cinstită noastră adunare care vieţuieşte de aproape patru ani în jurul celor 500 de semne. Uneori, ne place să credem că am creat o lume din câteva cuvinte. Seria 24 de ore 00.00-01.00: Inginerul de la miezul nopţii Domnului inginer nu-i plac subiectele cu tentă sexuală, deşi lucrează pe şantier. Dar îi place doamna expert PR şi îi place când, în timp ce fac dragoste, ca acum, ea ii spune ce simte exact atunci când simte. Vecinii s-au obişnuit cu zgomotul specific şi, îşi închipuie domnul inginer, singurul lor regret este ca nu-l pot distinge mai clar. Acum, domnul inginer îşi ţine respiraţia, cât să audă, limpede, bătaia de la miezul nopţii a pendulului pe care de atâtea ori l-a admirat în holul vecinului. 01.00-02.00: Timp „Călin Nebunu’ trage cu tunu’ noaptea la unu”. În copilărie, cântecelul îl enerva. Era ca o înjurătură urâtă să i se spună Nebunu’. S-a liniştit când a aflat că, la Eminescu, Călin Nebunu înseamnă Călin Năzdrăvanul. Dar tot îl supăra continuarea „şi omoară raţele, le mănâncă maţele”. Bleah! Mai apoi, a trage cu tunu’ a căpătat nuanţe erotice. Ceea ce, fireşte, l-a cam măgulit. Iar acum, la bătrâneţe, nu se mai poate controla şi mai bubuie în somn. Noroc că soţia doarme dincolo, fiindcă... NU ÎNCAPE 02.00-03.00: Cutremur fericit! Aţipise. I se întâmplă rar aici, la birou, chiar dacă nu pleacă acasă înainte de miezul nopţii. L-a trezit un clinchet discret. Cuburile de gheaţă nu se topiseră încă şi se zbenguiau între pereţii aburiţi ai paharului cu whisky. A luat o înghiţitură, satisfăcut. Parcă niciodată băutura lui preferată nu fusese amestecată aşa bine. – Uneori, e nevoie de atât de puţin pentru a fi fericit, şi-a zis după prima sorbitură. Era ora 2.35. Tocmai avusese loc un cutremur de 6 grade pe scara Richter. 03.00-04.00: La dictare Avea ochii închişi. Încerca să-şi ţină starea aceea specială îndărătul pleoapelor. În vis, citea pagini întregi, scrise impecabil. În semitrezie, sau cum s-o spune, transcria grăbit pe caietul pregătit de cu seară, ceea ce tocmai citea în vis. Citea mai repede decât scria, lucru supărător dimineaţa, la descifrarea mâzgăliturilor. Ora 4.00 l-a găsit dormind.

106

prozã scurtã
o zi excelentă. A făcut duş pe îndelete, a mâncat iaurt cu musli. Dar avea o poftă nebună de ouă prăjite, cu şuncă şi pâine cu unt. Trebuie să lupt cu colesterolul, şi-a zis, apoi s-a îmbrăcat meticulos, cu gândul la performanţă. Două intersecţii mai târziu, era uşor nervos. Îmi trebuie o cafea tare, a mormăit, în loc să înjure. La prânz era deja moleşit, aşa că a lăsat performanţă pentru mâine. 10.00-11.00: Sărutul de la ora zece Pe lac, o barcă. În barcă, un cuplu. Arşiţă. Lângă insuliţă, adiere. Un dram de umbră, sub sălcii. Musculiţe. Pe insuliţă, şobolani. Dispare cheful de bălăceală. Ba nu. Nici n-a existat chef de bălăceală. Cuplul se sărută. O fotografie reuşită. Moment romantic 100%. Sărutul se prelungeşte. Cei doi sunt unul. Nimic altceva nu mai există. Nimic nu mai contează. Barca se clatină. Vâslele cad în apă. Arşiţa s-a topit. Insuliţa e departe. Lumea e departe. Barca se răstoarnă. Lacul îşi sărută cuplul. 11.00-12.00: Nimic nu-i ceea ce pare Ce forme perfecte, ce suprafeţe netede, sticloase, ce încântare! Ar fi vrut s-o mângâie cu amândouă palmele, s-o simtă rece, apoi s-o încălzească, să se bucure de ea. O priveşte cu încântare, cu mulţumirea orgolioasă pe care o ai atunci când primeşti ceea ce crezi că ţi s-ar cuveni. Iată-l cum o atinge cu vârfurile degetelor, cum simte un tremur plăcut. Apoi vede capacul, îl ridică uşor contrariat. Atunci îşi dă seama: ţine în mână o urnă, nu o Cupă. Aşa că îşi toarnă, fericit, cenuşă în cap. 12.00-13.00: Separarea părerilor în sat Preferam să nu se certe, zice cheliosul. Dacă tot sau certat, era bine să se împace, zice moşneagul. Dacă nu s-au împăcat, măcar să nu se fi despărţit, zice ţigănosul. Dacă s-au despărţit, să fi păstrat decenţa, zice ochelaristul. Dacă decenţă nu e, măcar să fie show, zice bărbosul. Dacă e show, să fie cu strigături, zice tanti Floarea. Dacă e cu strigături, să se audă hăt-departe, zice grăsanul. Dacă se aude în toată valea, măcar să vuiască, zice lunganul. Dacă vuieşte, asta e, zice cheliosul. 13.00-14.00: Încălzirea globală Toată lumea se dă de ceasul morţii că e cald, că e foc, că s-a dus dracu’ Planeta. Lumea are dreptate, nu zic, dar pe mine altceva mă preocupă, dacă-mi permiteţi. Nu ştiu cum să mă exprim ca să rămân elegant, că doar sunt un gentleman. Aşa că o spun pe şleau: dacă azi a fost cod portocaliu la Universitate şi erau 50 de grade, iar săptămâna viitoare va fi cod roşu în Piaţa Romană, se va, Doamnefereşte, topi bila de pe ASE? Şi dacă da, se pune că a căzut? 14.00-15.00: Un om cunoscut Toată ziua s-a gândit că, iată, a ajuns un om cunoscut. În metrou, parcă toată lumea se uita la el. Da, preferă să meargă cu metroul. În felul ăsta evită traficul ucigător de neuroni; în plus, mai citeşte câte o carte. Revenind, şi pe drumul de la metrou la birou a observat, roşind de plăcere, multe priviri care îl fixau. „Da, mă ştie

Odată s-a gândit să monteze o cameră de filmat în dormitor, să se dumirească: în acea oră binecuvântată era el sau se transforma în altcineva? 04.00-05.00: Se doarme bine În apartamentul de la etajul 4 se doarme bine. Ce afacere: 70.000 de euro pentru două camere, balcon amplu, vedere la parc! Dimineaţa, soarele răsare ca un curcubeu. Mai e niţel până atunci. Încă e noapte şi, curios, vezi stele. Se aud orăcăituri. Mii de broaşte. E ceva incredibil, în zona 2-3 a Bucureştiului! Fix atunci auzi bubuitura. Parcă ar fi adunat cineva zece motociclete pe balcon şi le-ar fi pornit deodată. – Muriţi, bă, cu cursele voastre, strigă curajos vecinul de la 3, de după perdea. 05.00-06.00: Copilul are colici Copilul are colici. Plânge rău. Pardon, urlă. Îl iau în braţe. Îl plimb prin cameră. N-am mai făcut de multă vreme mişcare. Copilul se mai linişteşte. Nu mai urlă. Acum plânge. Mi se rupe sufletul. Nevasta încălzeşte un scutecele pe calorifer. Scutecelul cald face minuni. Copilul adoarme în braţe, calm. Îl aşez în pătuţ. Urlă iar. Refacem procedura. De trei ori. A patra oară, punem copilul între noi, în pat. Doarme neîntors până dimineaţă. S-a dus dracului ideea de dormitorul părinţilor. 06.00-07.00: Ora lui Dorel Se aude liftul. Afară, aerul vâjâie. E bine că nu-i praf. Maşina de pâine îşi face loc printre matizul verde şi opelul gri. Se bagă marfă la second hand. E ora tramvaielor şi a troleelor, a autobuzelor de la periferie. Scârţâie, îndesând bărbaţii şi femeile care nu şi-au băut cafeaua de dimineaţă, n-au mâncat ouă cu şuncă, nu şi-au citit ziarele online. E ora lui Dorel, aşteptându-l pe domnul inginer. Aerul vâjâie ca un zumzet. Domnul inginer o mai strânge puţin în braţe pe doamna expert PR. 07.00-08.00: Femeia cu ochii turcoaz Am visat-o azi-noapte, acum sunt treaz. Era ca o briză, ca un talaz. Avea un parfum de toamnă, în orice caz. M-am pierdut. Mi-e necaz. M-aş întoarce. Îmi vine să sar peste pârleaz. Pentru că ea există. O ştiu. E femeia cu ochii turcoaz. Am visat-o azi-noapte. O vreau azi. 08.00-09.00: Sex Cred că e cam de vârsta mea. Abia am împlinit 23 şi mă bucur de avantajele burlăciei. Ea e măritată, are şi un copil. Îl ţine la ţară, la maică-sa. Pe bărbatu-său îl ţine mai mult în delegaţii. Ştiu că e ora opt pentru că ea sună la uşă. „Bună”. Alte cuvinte n-au rost. Sâni mici, sfârcuri mari. La nouă fără cinci îşi aranjează părul. E tunsă scurt. La fără trei minute mă săruta, apoi dă cu ruj. La fix, închid uşa după ea. Mai am 60 de minute de somn şi 23 de ore până vine iar. 09.00-10.00: Performanţă Performanţă. Asta ne trebuie, asta vom face! Zeliko Azman se trezise în formă maximă. Se anunţa

prozã scurtã
lumea. În meseria mea, vizibilitatea e importantă”, cugeta el, după masa de prânz, fix în momentul în care doamna Mimi i-a şoptit: – Îţi iese cămaşa prin şliţ. 15.00-16.00: Efectele secundare ale îmbătatului cu apă rece În acea după-amiază era lovit de gânduri atât de mari, încât îl ridicaseră până aproape de tavan. Se îmbăta cu apă rece, ceea ce, şi-a dat seama, e grav. Dacă apa e prea rece, spun medicii, amigdalele se pot inflama. Poţi acuza dureri de gât, tot mai supărătoare. Se tratează cu vitamine şi ceaiuri fierbinţi. Iată-te în plin paradox: te tratezi cu ceai fierbinte pentru supradoza de apă rece! Iar un ceai prea fierbinte poate provoca arsuri mai supărătoare chiar decât amigdalele inflamate. 16.00-17.00: Dor de tati Aş vrea să vină tati să mă ia de la grădiniţă. Pe Andi l-a luat tăticul lui la prânz. Pe Ioana, bunica. Doamna zice că tati nu poate, că e la serviciu. Ştiu că e, că trebe să câştige bani să-mi ia cărticele şi jucării şi să mă ducă la munte. Dar mi-a promis că într-o zi o să mă ia el de la grădiniţă. La prânz o să mă ia şi o să mergem la mec şi dupaia în parc, să ne dăm pe tobogan. Tati meu e cel mai deştept. Aş vrea să nu fie atât de deştept, dar să vină să mă ia el de la grădiniţă. Măcar azi. 17.00-18.00: La vale Femeia în alb era frumoasă, o frumuseţe distinsă, ca o hotărâre simplă dar greu de luat. N-au vorbit mult, doar banalităţi, genul acela de discuţie tip „Mă numesc Cutare, am 40 de ani şi o oarecare educaţie tehnică, nu ştiu cât contează asta”. După care, aşezat pe scaun, a deschis gura, iar femeia în alba i-a zis, fără dubiu: „Au început să vi se lase gingiile, vi se dezgolesc dinţii, trebuie să acceptaţi asta”. Mulţi i-au spus despre bătrâneţe, nimeni încă atât de brutal. 18.00-19.00: Note de lectură În Jurnalul lui M. Sebastian, un tip s-a îndrăgostit de schi şi de o actriţă care, deh, se iubea cu mai mulţi. Gagiu’ era avocat şi scriitor dar l-au dat afară din casă, că veniseră legionarii la putere şi el era evreu. Ajunsese naşpa, nu mai avea bani, era dezamăgit de Mircea Eliade, da’ tot a scris nişte piese cool (într-una a jucat şi Mişu Fotino, cam prost, zice în Jurnal). În final, autorul a murit călcat de un camion, dar despre faza asta n-a mai scris, deşi era importantă, nu crezi? 19.00-20.00: Culorile doamnei Am auzit ochii pădurarului. Tu aveai o bluză roşie, atât de roşie încât parcă zburase de la sine, mototolită, pe covoraşul negru. Îţi muşcam buzele şi degetele tale lăsau şanţuri pe spatele meu gol. Delicat şi deopotrivă sălbatic! Te veneram, cu respect şi cu poftă, ca un poet muza, ca un leopard femela. Culorile toamnei înnobilau pădurea. Sir Clever, parca-mi spuneai, trăgându-mă spre tine. Apoi am văzut pădurarul privindu-ne, cu ochii lipiţi de parbriz, cu fruntea îngustă, tâmpă, transpirat.

107

20.00-21.00: Căpăţâna de măgar şi drogul de sare Auzise despre căpăţâna de măgar de pe aşternuturile condamnatului la moarte şi despre ramura de măslin, ca semn al păcii înşelătoare. Odată a venit acasă cu o duzină de porumbei albi cărora le scosese ochii, apoi i-a aruncat în văzduh, zboară, puiule, zboară, striga. Dar el era chinez, cel puţin aşa spunea turcul după a treia bere: îi vad pe ambii cum se uită la mine bă, urâţilor, bă, drogaţilor, bă, chinezilor, verbul la mine, focul la ei! Aşa făceau când se îmbătau, îi îmbăta speranţa. 21.00-22.00: Adică Azi s-a schimbat ora. Adică nu chiar azi. Nici nu-mi pasă cât e ceasul. Adică îmi pasă, dar nu contează dacă e după ora veche sau după ora nouă. Oricum, e după nouă seara. Îmi dau seama de asta pentru că e întuneric. Şi fiindcă sunt în drum spre casă. Cred că e mai degrabă ora nouă pentru că întunericul nu e atât de deplin. Adică, e un punct de vedere relativ, îl exprim tocmai în momentul în care trec prin pasajul de la Obor. În fine, precis că încă nu e ora zece. Adică, aşa cred. 22.00-23.00: Al treilea infinit Devenise dintr-o dată foarte atent. În încăperea în care tocmai intrase se afla un răspuns. Habar n-avea care e acela, dar simţea că răspunsul există. Să recapitulăm. Pe un birou lung, printre planşe colorate şi recipiente din sticlă trona un microscop. Îi curăţase lentilele, îl ştersese cu grijă. Lucea. Mai încolo, lângă fereastră, era aşezat bătrânul telescop prin care îi place să privească, uneori, a opta stea din Carul Mare. Iar între cele două instrumente - el, ca un univers de legătură. 23.00-24.00: Ideea Am avut, odată, o idee. Una bună. A mea. După un timp, a apărut un pic de rutină, recunosc. Cel mai supărător e că eu, cel care am inventat-o, îi sunt prizonier. Nu-mi pare rău, să nu mă înţelegeţi greşit, dar m-aş elibera un pic. Însă am nevoie de o altă idee. Care nu-mi vine.

Hristina-Elena POPA Amintiri într-un pahar cu fum
Sta pe colţarul din bucătărie şi îşi amintea, printre rotocoalele calde ale fumului de ţigară şi sorbiturile reci şi amare, dar plăcute, ale berii, de Ea. A cunoscut-o în miezul zilei, într-o călduroasă zi de iunie în care nu mai credea că i se poate întâmpla ceva interesant şi bun. De fapt, ceva bun nici nu i se întâmplase odată cu apariţia Ei. Viaţa lui doar s-a complicat cu Ea. Dar, totuşi acum, în acest moment al introspecţiei sale trebuia să recunoască ceva: şi anume faptul că îi plăcea să-şi complice viaţa sentimentală şi să fie într-o permanentă cursă de acoperire a dovezilor care-l acuzau de adulter în faţa iubitei sale oficiale şi ale celorlalte iubite de conjunctură.

108

prozã scurtã
paharului, pentru a nu face spume. Urăşte spuma berii. E fericit că poate medita liniştit, că poate sta doar cu el, în intimitatea lui. Iubita sa este la bancă. Are închidere de lună. Prietenele-amante nu îl sună seara pentru a se întâlni, deoarece ştiu că este ocupat seara, şi că nu are voie să iasă. Îşi continuă firul gândirii. În primăvara următorului an se împăcă cu iubita lui oficială. Avea nevoie de ea. Dar o şi iubea. Doar că nu voia să se însoare cu ea. De fapt, nu voia să se însoare cu nimeni, niciodată. Nici să locuiască împreună cu o femeie care sa- i invadeze casa şi să-i umble prin lucruri nu voia. Poate doar cu Ea. Cu Ea poate s-ar fi şi căsătorit şi ar fi avut copii. Dar şi-ar fi dorit asta doar teoretic...practic, nu. În schimb, Ea avea nevoie de siguranţă din partea lui, dar nu prea o primea. Ea avea o prietenă care era exact opusul ei (nu degeaba se spune că contrariile se atrag): premiantă la sex şi repetentă în gândire şi intuiţie. S-au simţit atraşi unul de celălalt, şi au avut o aventură. Ei nu i s-a confirmat niciodată acest fapt, vinovaţii negau permanent, dar Ea nu putea fi prostită. Simţea că între cei doi a fost ceva, şi nu putea ierta sau uita. Astfel, Ea a renunţat la el, nu înainte de a se afişa cu alţi bărbaţi, şi de a accepta avansurile tuturor, din răzbunare. Se schimbase foarte mult. Nu-i mai răspundea la telefon, îl ocolea. Nu-i vorbise lui niciodată urât, nici nu i-a făcut crize de gelozie, doar prietena ei a beneficiat de acest tratament. Pur şi simplu nu mai vroia să-l vadă. El şi-a continuat viaţa, nesimţindu-se prea vinovat, ci doar afectat şi rănit în orgoliu. El, care a iubit-o şi a respectat-o, a fost uitat atât de uşor de Ea. Şi pentru ce? Pentru o simplă aventură pe care a avut-o pentru a o controla şi supraveghea pe Ea prin intermediul prietenei ei. Ea terminase liceul, dar acum era el supărat. Cum putuse fi aşa uşor uitat de Ea? Stătea pe canapeaua din bucătărie şi urmărea absent rotocoalele de fum. Îl destindea fumatul şi privitul fumului de ţigară. Îi amintea de copilărie, când urmărea fascinat formele din fum pe care le făcea tatăl său pentru a-i amuza pe ei, pe copii. După despărţirea de Ea, a început să aibă mici probleme. Poate-l blestemase Ea. După doi ani de tăcere între ei, el avusese un accident de maşină şi ajunsese în comă, în spital. Niciodată nu a fost vizitat de Ea. Poate că nici nu ştia. Dar era imposibil să nu fi aflat într-un oraş aşa de mic şi vorbăreţ. După şase luni de stat în comă (din iunie, luna în care se cunoscuseră cu ani în urmă, până în decembrie), vegheat fiind de iubita lui, care se mutase în timpul spitalizării sale la el acasă, s-a trezit din comă. L-a cunoscut pe doctorul care-l supraveghease, şi care punea multă dăruire în recuperarea lui. L-a plăcut. Semăna cu el. Erau născuţi în aproape aceeaşi zi, dar la diferenţă de câţiva ani. S-au împrietenit, şi-au povestit viaţa. Au început să-şi facă confesiuni. Doctorul era foarte îndrăgostit şi voia să o ceară în căsătorie pe prietena lui. Îi promisese bolnavului că, dacă îşi va reveni total, îl va chema la nuntă. Acest termen l-a făcut să lupte pentru recuperarea sa fizică. Stând mult în pat, avea timp să mediteze la greşelile sale. Şi-a dat seama că a greşit în legătură cu Ea, şi că nu merita să fie înşelată cu prietena

Dar Ea era altfel. Era neprihănită fizic, diferită de prietenele lui experte în sex. Întâmplările din viaţa ei au făcut-o să aibă o intuiţie atât de ascuţită încât nici el, expert în simularea sentimentelor, nu a reuşit să o convingă de dragostea lui lipsită de interes fizic. Acum când o vede, se enervează. Nici nu vrea să stea de vorbă cu ea. Ştie el prea bine de ce. Deschide alt pachet de ţigări. Îl scoate din sărite celofanul care înveleşte pachetul de ţigări, de parcă ar vrea cineva să fure ţigările din el. Când a văzut-o pentru prima dată, paralizase. Nu că asta nu i s-ar mai fi întâmplat... Îl atrăsese precum un magnet. Ea venea pe jos, agale, pe trotuar, el conducea maşina plin de sictir. Tresări. Claxonă. Degeaba. Ea nimic. Parcă era pe altă lume. Poate că asta îl atrăsese la ea: calmul, visarea şi indiferenţa ei care dureau. A luat-o pe prima stradă la dreapta, ocoli parcul din apropierea ei, iar la trecerea de pietoni îi apăruse în faţă. Fiind un domn, îi acordă prioritate. Fiind un bărbat înfierbântat de căldura verii, dar mai ales de Ea, îi făcu o propunere: şi anume, să petreacă noaptea cu el. Ce tâmpit! Cum putuse să spună aşa ceva? Nu că nu ar fi dorit asta...dar nu trebuia să fie aşa direct. Mai ales el, care se poate controla foarte bine. Ce-l apucase? Ea zâmbi încurcată, şi, nevenindu-i să creadă ce aude, întrebă: ”Poftim?!” Norocul lui, că putu să o dreagă şi îi făcu o invitaţie la cafea. Dar, surpriză: „Eu nu beau cafea!”, răspunse de după genele-i jucăuşe. „ Atunci un suc!” Altă bombă: „Părinţii m-au învăţat să nu vorbesc cu străinii!” mi-a spus zâmbind feciorelnic. „Ahhh! Deci îi place să se joace...M-am prins!” Până la urmă a convins-o că un suc nu-i face rău nimănui, şi e singura modalitate de a nu mai fi un străin pentru ea. Trebuiau să meargă la un local. Dar din nou surpriză: nu voia sub nicio formă să se urce în maşina lui. Aşa că au hotărât să meargă separat 300 m până la restaurantul din apropiere, iar acolo să intre împreună. După primele minute de discuţie şi-a dat seama că era foarte diferită de iubitele lui. Era foarte ruşinoasă şi neexperimentată. De-abia aştepta să o introducă el în tainele iubirii carnale. După o lună de iubire platonică, în urma unei convorbiri telefonice cu Ea, află cu stupoare că nu mai avea voie să se întâlnească cu el şi că este trimisă la ţară, la bunici, pentru a-l uita. S-au conformat regulilor, ducândo chiar el acolo, pentru a fi sigur că nu ajunge în altă parte, sau că i-o fură vreun nesimţit. Între timp a venit toamna, Ea s-a întors acasă, la liceu, şi la întâlnirile cu el, mai rare şi pe ascuns. Aceleaşi întâlniri la care înnebunea: era mereu provocat, dar niciodată Ea nu-i permitea să meargă mai departe de săruturile fierbinţi şi dureroase. Pentru el, că Ea nu părea prea afectată. Se despărţise de iubita lui, celelalte prieteneamante îl stresau, pe Ea o apucase emanciparea şi umbla numai prin discoteci, unde cunoştea tot felul de bărbaţi care-i făceau avansuri, chiar şi prieteni de-ai lui, şi el era foarte nemulţumit. I s-a uscat gâtul. Oare de ce? Fumează prea mult? Doua pachete pe zi e mult. Observă că nu mai are în pahar lichidul acele ţepos şi dulce de amar ce e, numit bere. Îşi desface o altă sticlă şi o toarnă încetişor, pe marginea

prozã scurtã
ei. Voia să se refacă repede şi să o caute. Înainte de accident aflase de la un prieten de-al lui, care o întâlnise întâmplător, că este studentă, lucrează, şi că nu are timp de iubiţi. Poate că pentru el îşi va face timp. Doar nu s-au putut întâmpla aşa de multe în viaţa ei... La una din vizitele sale, doctorul, emoţionat, i-a mărturisit că a cerut-o de soţie pe prietena lui, iar ea a acceptat. De încântat ce era, i-a arătat poza viitoarei sale soţii. Atunci, şoc: Ea era în fotografie. Ea urma să se mărite cu doctorul care-l tratase. De aceea, Ea nu-l vizitase: putea să se întâlnească cu logodnicul ei, în timp ce-şi vizita prima iubire, şi nu avea cum să se explice. După şocul vederii fotografiei, a stărilor de rău care-l apucaseră, nu mai putuse să vadă în doctorul care-l tratase un profesionist, ci doar bărbatul care-i furase o iubită. Acum se relaxa fumând şi sorbind din când în când câte o gură amară de bere din paharul cu picior. Sorbise ultima gură de bere. Îşi reaminti că peste câteva ore urmează să se căsătorească Ea, şi simţi o amorţeală în tot trupul şi o senzaţie de rău în stomac. Îşi aprinse ultima ţigară din cel de-al doilea pachet fumat în acea zi. Rotocoalele de fum erau suflate în paharul gol, iar apoi se înălţau unul după altul, în liniştea care domnea în bucătăria sa din acea noapte de primăvară.

109

Am început sa am probleme peste tot... oamenii din jurul meu îsi dau seama încetul cu încetul ca sunt geniu si se obisnuiesc foarte greu cu ideea. Un singur exemplu: Traversam strada, când un camion s-a oprit la doi pasi de mine. Camionagiul mi-a urlat: – Ba, sifiliticule, te crezi geniu sa treci pe rosu?! si m-a si batut... Nimeni nu ma întelege, nimeni... Piedica cea mai importanta era modalitatea de exprimare: aveam de ales între atâtea arte si nu ma hotaram asupra niciuneia... într-o zi ploioasa am decis sa o iau metodic. „Muzica – regina artelor.”, mi-am zis. Din prima clipa am si intuit ca ce voi compune va fi ceva fara egal... Patru luni m-am gândit cam ce instrument sa-mi procur, pâna la urma am ales toba, instrumentul cu cele mai largi deschideri... Compozitia mergea binisor, cu toba îmi subliniam unele pasaje neclare din simfonia pe care o aveam în cap... Dupa doi ani am realizat ca trebuia ales altceva totusi... În pictura nu am realizat mare lucru. Am început o pânza, Mate ascunse, dar am abandonat la timp... îi lipsea prea mult maro si, într-un moment de revelatie mi s-a aratat faptul ca nu sunt facut pentru culorile reci... în plus, mos Preaghin, zis Scârt din cauza palariutei roz pe care o poarta la brâu, a zarit tabloul când a venit sa-mi aduca apa si mia zis: – Steopka, asta seamana cu surora lu’ Gioconda! Dupa Marele Esec din pictura, ideea a fost ca sculptura este cu mult mai complexa... în aproape un an mi-am facut rost de toate sculele necesare si am început! Lucrul mergea greu, dar noptile întesate de revelatii – revelatii atât de normale pentru un geniu – ma ajutau sami continui munca titanica. Pe la sfârsitul lui noiembrie a început sa se contureze Marea Opera... L-am chemat pe Serghei Alexeevici Pokatilov, un mare critic de monumente si, cum în casa nu prea aveam mare lucru, l-am servit cu un borcan de vaselina. Poti sa iei si la pachet! i-am spus eu când am vazut ca se strâmba politicos. Poate dai si la copii! – Lasa, Steopka!... Nu trebuie!... – Ce-au a face moravurile cu tomatele?! am zâmbit eu facând-o pe generosul. I-am aratat statueta care reprezenta „întregirea”. – Drept sa-ti spun, Anatol Stepanovici, ma simt ca sub tramvai!

Adrian BUZDUGAN Bliul
Tocmai îi tundeam gladiolele verisoara-mii, când ma lovit în crestet ideea: „Ma, tu esti nascut ca sa faci ceva maret!”. Ideea a capatat o atât de mare intensitate, încât am fost nevoit sai dau foc serei ca sa ma mai linistesc. Mâinile înca îmi mai tremurau, când am realizat ca ea urla si încearca sa-mi spuna ceva... Ideea ma preocupa însa; pâna atunci crezusem ca sunt un om simplu, un gunoier care strânge laolalta placerile si mizeriile vietii, fara sa-i pese de exemplu de reactia pe care o face uleiul cu marmelada. Era ceva absolut nou! – Criminalule! Criminalule! am deslusit eu în sfârsit printre urletele verisoarei. Instantaneu, mi-am dat seama ca voi avea de urmat un drum greu, drumul spinos al geniului. De asemenea, mi-am dat seama ca ma vor întelege foarte putini... – Putoare! i-am spus eu verisoarei si am dat-o cu capul de spatarul scaunului. Am iesit din camera teribil de tulburat... Iata-ma geniu! Este foarte greu, conditia mi s-a schimbat radical si ma încearca spaima ca sunt un mare neînteles, poate chiar Marele Neînteles! Acum privesc lumea cu totul altfel!...

110

prozã scurtã
Cu ochii arzând, cu buzele tremurând, i-am repetat: – Bliul! tremuram din tot trupul. Mi-a sters o palma si mi-a zis ca-mi bat joc de el. – Du-te la balamuc, spanghiule!... Îmi dau seama ca va veni o zi, când toate orasele lumii vor fi pline de afise mari pe care va fi scris doar atât: BLIUL. Parca vad manualele de istorie începând cu mine... vreo cincizeci de pagini biografia, vreo o suta de pagini despre trairile esentiale avute, despre zbuciumul interior prometeic, plus consideratiuni asupra operei mele, apoi, în cele din urma, ca sa zic asa, scris mare cu majuscule:

Slujnica, care-mi strânge operele secundare, compensatorii, si le arunca, zarind statueta, si-a scuipat de trei ori în sân si mi-a zis: – Doamne iarta-ma, seamana leit cu unchiul Borea! Nu sunt înteles... Pe la jumatatea lui martie am plecat în Siberia; aveam nevoie de liniste, cât mai multa liniste! Este cunoscut faptul ca cei mai mari scriitori si-au scris capodoperele în singuratate. Când i-am dat buna ziua gazdei, aceasta m-a privit ca pe un acvariu si mi-a spus: – Ceea ce spui dumneata e cu bataie muta! si ca s-o mai dreaga, a adaugat: Fara pisici! I-am dat un ghiont de-am bagat-o în perete si i-am aruncat: – Scoateti motouri, daca nu-ti convine! În oras s-a raspândit imediat zvonul ca sunt pasnic si ca sunt geniu. Spre sfârsitul toamnei m-am apucat de tratatul Tehnica înnebunirii, tratat ce urma sa puna în umbra Elogiul nebuniei si Amurgul idolilor la un loc. Cinci ani am lucrat la prima fraza, dar totul era în zadar; scriam cinci-sase caiete, apoi îmi dadeam seama ca trebuia folosita o alta formulare a frazei, ca subiectul nu ocupa locul central etc. Într-o noapte, când un exemplar de imbecillitas sexus se tot crampona de ideile mele, mi-a venit în minte fulgerator Cuvântul-Cheie. I l-am soptit înfrigurat: – Bliul! – Ce e draga, ce-i cu tine? Nu ma întelegea! Nu-si putea închipui importanta, dramatismul fara echivoc, nuanta si fragilitatea descoperirii mele: BLIUL. Eram împlinit. În sfârsit creasem capodopera!... Am vrut sa dau plapuma de-o parte si sa încredintez hârtiei rodul gândurilor si zbaterilor mele. ”Nuuu!”, mi-a tipat un gând, „Nu fa asta!”. Da, era prea periculos! Pe la jumatatea lui aprilie m-am dus la Moscova, la Editura Raduga. – Sunt A.S.Laptinski si vreau sa vorbesc cu redactorul-sef! L-am gasit în beciul editurii, bând sampanie cu un poet ratat. – Am venit, i-am spus eu confidential, sa va dau spre publicare cea mai epocala opera care s-a putut scrie vreodata... A facut niste ochi cât contoarele primariei si m-a întrebat din priviri, „Care-i?” – Bliul! i-am soptit eu scuturat de importanta momentului crucial creat de Marea Destainuire... – Ha? Am zâmbit, nu-i venea sa-si creada urechilor!!!

BLIUL Ma simt strivit de povara care îmi apasa umerii... Eu, Anatol Stepanovici Laptinski sunt cel mai genial spirit al Terrei! Câte statui mi se vor face!... Cât se va scrie despre mine!... Sunt covârsit!... În seara asta am sa ma culc mai devreme! Sunt obosit!... Am dat tot ce-am putut! De o hipergeniala concentrare si concizie... Câti nu au sa plânga auzind, repetând, recitând sau recitind BLIUL? Astazi îmi aduce aminte de moartea Sonecikai, cumnata lui Petru cel Mare... Privesc cerul, pamântul, apa din chiuveta, oare ar exista toate acestea, daca n-ar exista creatia mea, BLIUL? De câteva zile încoace ma simt foarte rau; se pare ca am câteva rupturi la diafragma creierului... Simt ca îmi dau duhul; popa se apropie de mine si prin damful de alcool si tutun prost, izbutesc sa prind: – Mai ai ceva de spus, fiule? Cu ultimele puteri îi soptesc: – Bliul!... Îşi face cruce si mormaie ceva. E vizibil impresionat! Samânta a prins radacini! – Delireaza! le spune el celorlalti si îmi dau seama ca nu a vrut sa fie penibil, ceilalti n-ar întelege... Mor împacat!... Bliul.

prozã scurtã

111

Răzvan CIREZARU Perspectivă sumbră
Deunăzi m-am întâlnit cu umoriştii, ca de obicei, la bar; ei o bere, eu o Fanta. Pe Serj l-am zărit în centru, peste drum. Intru la biserică. Vorbeam cu Mitzi, când i-am făcut un gest larg cu mâna, pe când urca treptele. Cocoţată pe bordura de beton a spaţiului verde, ca să fim la aceeaşi înălţime, Mitzi îmi tot îndruga ceva despre „să vezi tu – îmi vorbea ca uneia dintre prietenele ei de pijama party – ce mi-a zis…şi pe urmă tot ea cu fiţe, că odată am să-i spun de la obraz ce nesimţită e”. – Aşa e! I-am zis. Hai, pa! Şi am trecut în fugă strada, fiind cât pe ce să mă calce un ATV de 1000 de cai. Serj era umoristul meu preferat. De când cu festivalul din Brazilia, îşi lăsase o burtă respectabilă, ceea ce-i conferea evident mai multă greutate…în gestică, dar şi în vorbire. Gagicile se dădeau în vânt după el. La 50 de ani se îndrăgostise de una de 20, care şi ea era cum nu se poate mai îndrăgostită de el, dar mai ales de balonzaierul său bej şi pălăria de fetru cu borurile elegant îndoite, proptită şmechereşte pe o sprânceană. Acum era însă fără balonzaier şi fără pălărie, doar într-un tricou negru, pios, a toate încăpător, care-i acoperea pântecul voluminos. – Ce faci dom’le? Nu te-am mai văzut de când cu premiul. M-a luat de după umeri. Chiar mergea la biserică. M-am arătat mirat. – Ce, tu nu serveşti? – Păi, nu prea. Dar, dacă vrei, te secondez. A tras un „hm”, aşa, în barbă. – Asta pentru că eşti încă tânăr, mi-a zis. E un fenomen larg întâlnit. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, spectrul material al vieţii se îngustează şi atunci sufletul se îndreaptă către cele spirituale, către cele sfinte. Mai ales la babe. Hai înăuntru. Când am intrat, mi-am adus aminte să-mi scot şapca din cap, aşteptând din clipă în clipă să mă sufoc. Am avut un amic odată. Imediat ce intra într-o biserică, începea să gâfâie ca o morsă, şi după 30 de secunde îşi scotea batista şi îşi ştergea broboanele de sudoare care-i apăreau pe faţă. De regulă nu rezista mai mult de două minute. Îi spuneam că are sufletul încărcat de păcate, deşi nu-l văzusem să bea vreodată, ori să umble cu vreo femeie, ori să facă nu ştiu ce hidoşenie urâtă în ochii Domnului nostru. Era doar un om singur, cu tenul destul de afectat de acnee, care dormea până târziu. Într-un fel, mă simţeam probabil asemenea lui. Totuşi, nu m-am sufocat. În faţa unei icoane cu Maica în mărime naturală, o femeie în şlapi se tăvălea pe jos. În urma ei au rămas patru, cinci urme decolorate în praful de pe podea, care i se lipise de genunchi, de palme, de fruntea cu care sprijinise pardoseala.

– Mimez şi eu o cruce şi mergem, mi-a şoptit încercând să pară indiferent, simţindu-se probabil uşor jenat de demonstraţia de sfântă pioşenie la care tocmai fusesem martori. Sau poate…nevrednic? M-a prins de braţ şi m-a tras în faţa altarului, unde am luat amândoi o poziţie demnă, el cu privirea în jos, eu cu ochii drept înainte, amândoi cu palmele încrucişate în faţă, ca fotbaliştii în zid la lovitura de pedeapsă, protejându-şi bijuteriile de familie. Domnul nostru ne vrea testiculele, mi-am zis, aşa că ar fi bine să mi le apăr cât mai serios cu putinţă. Mă rog, de fapt ne vrea prepuţul, bucata de piele inutilă de la capătul lujerului. Am citit în Biblie. Şi cum eu mi l-am pierdut demult, nu din pioşenie, ci din raţiuni de fimoză congenitală, ar trebui să mă aflu cât se poate de în siguranţă. Un moment de reculegere a trecut şi ne-am strecurat afară. – Uau! a făcut Serj, zâmbind la lumina soarelui binefăcător. Deja mă simt mai bine. Hai la crâşmă. Trebuie să mă întâlnesc cu Sami. Sami şi Serj erau un cuplu. Lucrau amândoi la nişte ziare, dar mai ales pierdeau vremea. Participau la festivaluri şi încercau să pună pe picioare o afacere împreună. Sami câştigase nişte bani dintr-o campanie electorală şi se mişca mai cu talent. Acum însă, de când Serj o găsise pe Gizi, femeia lui din prezent, o mai lăsase cu băutura şi începuse să se apuce mai serios de treabă. – Faceţi o expoziţie, ceva? L-am întrebat. – Noo! Ceva serios. Trântim o afacere cu animaţie. Ne tragem aici pe colţ un sediu . Bomba asta era una dosită pe o străduţă în spatele silvicilor. Un mic paradis cu mese şi scaune de lemn, dar mai ales cu muzică tare, de beţie. Dumnezeule, ce baftă pe noi! Tocmai mergea Blind Billy Johnson cu „Dark was the night, could was the ground”. Trebuie să mai vin pe aici. Au luat amândoi câte o bere, eu ceva cu lămâie. – Mi-am luat ceva negru, a continuat Serj o conversaţie parcă începută cu ceva timp în urmă. De când m-am îngrăşat parcă… – Negru! Acum pe caniculă, m-am mirat eu. – Nu, mă. A murit tatăl lui Gizi, nevastă-mea, a zis, deşi Gizi nu era nevastă-sa. Îmi trebuie pentru înmormântare. A scos dintr-o plasă un pantalon negru şi o cămaşă tot neagră, dar cu nişte linii verticale şi orizontale albe, care formau împreună nişte carouri. – Ce zici? E în regulă? – Merge, a fost de părere Sami. – Aşa, lights! – Superlights! E bun şi de X-O. Sami avea una dintre cele mai plictisite figuri pe care le cunoşteam. – Dar ce ai? l-a întrebat Serj. – Sunt plictisit, a răspuns Sami. – Eşti plictisit de noi sau de tine? – Că dacă eşti plictisit de noi, trebuie să facem ceva ca să ne schimbăm. Dacă eşti însă plictisit de tine, poate că ar trebui să te schimbi tu.

112

prozã scurtã
–Să nu mă ia pe mine? striga în plină stradă. Păi tu ştii cine sunt eu, mă, pulă. Pe mine mă cunoaşte tot oraşul. N-a văzut că aveam bani, tâmpitul? Doar i-am arătat. Taximetriştii care nu iau beţivi, e o contradicţie în termeni. La ce dracu folosesc taximetriştii, dacă nu să ia beţivi, mai ales acum, la miezul nopţii. Nu prea se învârt călugăriţe pe la ora asta. Ce pizda mă-sii? Şi aşa mai departe. N-am scăpat de el până n-am intrat într-un bar. –Ce fotbal? Lasă fotbalul. Hai, stai cu mine, mi-a zis. Sunt foarte deprimat. Nu iau decât o cafea. Nu pot să mă duc aşa acasă. În sfârşit, am vorbit despre moartea lui Radu, despre cum sportul acesta cu umorul nu prea ţine. Tocmai îl dăduseră afară de la ziar, pe motiv că a spart un perete de sticlă termopan cu scaunul. Ce vrei? Omul nu-şi primise la timp salariul. Minim pe economie, fără carte de muncă. Nici de atâta nu sunt în stare loazele astea din presă. Aşa! Şi eu i-am spus să se lase de băut. Iar el mi-a replicat: – Şi ce să fac ? Să mă apuc de fotbal ? La boxe cânta „I shot the sheriff”. – Şi cum vine asta cu perspectiva sumbră? l-am întrebat. –E o chestiune de perspectivă. Totul e o chestiune de perspectivă. Iar umorul nu poate face parte decât din perspectiva sumbră. – Cum aşa? –Păi, dacă eşti fericit, ce nevoie mai ai de umor. Umorul nu poate veni decât din perspectiva sumbră. Nimic nu are mai mult potenţial umoristic decât lucrurile cu adevărat triste. Uite, comedia neagră! –Şi serialele astea de televiziune cu umor domestic? –Alea-s pentru navetişti. – Hei, ştii care e diferenţa fundamentală dintre Omul de Neanderthal şi Homo sapiens? a deschis din nou Sami gura. Am văzut pe National Geografic. –Denumirea? a încercat Serj. –Omul de Neanderthal trăia în grupuri, folosea unelte ca şi Homo Sapiens, cunoştea focul, avea chiar şi un ritual de îngropăciune. –Purtau negru la înmormântări? Sami făcu un gest elocvent cu palmele. –Nu există picturi rupestre ale Omului de Neanderthal. Omul de Neanderthal nu desena. Nu se exprima artistic. Sej a clătinat din cap impresionat. –Asta e ceva. –De aia a dispărut, a concluzionat Sami. –Se poate. Am tăcut toţi trei o vreme. Apoi Serj a zis: –Pun prinsoare că Omul acesta de Neanderthal navea nici un pic de simţ al umorului. Şi astfel l-a îngropat perspectiva sumbră.

Filozofie de înaltă definiţie. – M-a măsurat cu centimetrul. I-am zis, cu două numere mai mici, vă rog, şi mi-a dat nişte paraşute. Cică asta-i mărimea mea. – Dar la înmormântare nu se poartă decât negru? Am întrebat eu. Serj a ridicat din umeri. – Nu neapărat, dar probabil o cămaşă hawaiiană nar fi tocmai potrivită. Berea a început să curgă. Serj îşi mângâia filozofic barba, care de acum se albise complet. – Şi Gizi, cum se descurcă? s-a interesat grijuliu Sami. – Cu Xanax. – Serios! am exclamat. Se găseşte pe la noi? Credeam că e doar o modă americană, de-o vezi prin filme. – Cum să nu se găsească, s-a mirat Serj. Jumătate din femeile din oraşul acesta iau Xanax. – Din cauza emancipării? am vrut să ştiu. – Da. Din cauza emancipării bărbatului. – Hm! am făcut eu o mutră gânditoare. Poate că ar trebui să iau şi eu Xanax. Poate că am nevoie. Ce crezi, se poate suferi de depresie şi să nu-ţi dai seama? – Se poate, dar probabil că Xanax nu e răspunsul. – De ce? – Dă dependenţă şi pe deasupra, mai şi îngraşă. Îţi dă peste cap tot echilibrul hormonal. – Păi atunci ar trebui să ia nişte hormoni, nu Xanax. – De fapt, ar avea nevoie de o pulă zdravănă. Înţelegi? Nişte hormoni naturali. – Aaaa! – Da. Problema e unde găseşti pe cineva să i-o tragă la una de asta la menopauză. La boxe mergea L.A.Woman. – Şi cum mai e viaţa umoriştilor? m-am gândit eu să schimb subiectul. – Îhm! – E mai veselă? – Da de unde. E doar un zâmbet din perspectiva sumbră. Acum câţiva ani, de Anul Nou, Serj desenase pentru ziar un omuleţ în zăpada până la genunchi, cu un ştreang în mână. „Am să-mi petrec sărbătorile într-un cerc restrâns”, zicea. – De aia te duci la biserică? – Nu. De aia vin aici. – Aş putea să mă las de băut, a deschis şi Sami gura. – Dacă mă las de băut, trebuie să mă apuc iar de femei, a zis Serj. – Sau de fotbal, am completat eu. Şi-a îndreptat degetul spre mine, făcându-mi cu ochiul. Era parcă prin toamnă. Tocmai murise Radu, iar Serj dăduse peste mine undeva prin Panov, tocmai când mă grăbeam să ajung la nişte prieteni să vedem Steaua cu nişte murături din preliminariile la nu ştiu ce, sau ceva de genul acesta. Fusese la înmormântare şi era din cale afară de deprimat, plus rupt de beat. Se ţinea anevoie pe picioare şi era plin de fiere. Un taximetrist refuzase să-l ducă acasă pe motiv că era prea afumat.

cu cãrþile pe masã

113

Constantin ERETESCU 60 de cântece româneşti
Acum aproape un secol şi jumătate, mai exact în anul 1863, apărea la Timişoara, – la vremea aceea centrul provinciei habsburgice Temescher Banat –, o carte de cântece semnată de un anume Treufest Peregrin. Era o colecţie de cântece ale multor naţiuni care convieţuiau în acel oraş cosmopolit. În traducere românească, titlul suna astfel: Carte bănăţeană de cântece în succesiune variată. Culegere de cântece populare şi de societate, germane, maghiare, româneşti, sârbeşti, croate, slavone şi cehe, aşa cum se aud zilnic. Adunate din circulaţia orală şi din izvoare tipărite de… Volumul cuprindea 250 de cântece germane, 65 maghiare, 64 sârbeşti, 60 româneşti şi 61 croate, slavone şi cehe. (Prin slavone autorul înţelegea cântece provenind din regiunea Slavonia, regiune croată situată între râurile Sava şi Drava.) Proporţia dintre numărul de cântece ale fiecărei naţiuni exprima întrucâtva compoziţia etnică a populaţiei oraşului, românii aflânduse în minoritate în raport cu populaţia de limbă germană. Colecţia era menită să faciliteze buna înţelegere şi cunoaşterea reciprocă, dat fiind că la diverse petreceri şi întruniri, una din formele de comunicare era cântatul în comun. O tradiţie abandonată astăzi. Recent, prin grija lui Gottfried Habenicht, cunoscut etnomuzicolog german de origine română şi a lui Ion Taloş, autor al unor lucrări importante în domeniul folclorului literar, a apărut la Cluj, în editura „Argonaut”, partea de cântece româneşti a colecţiei originale. 60 de cântece româneşti din colecţia Treufest Peregrin, cuprinde o varietate neaşteptată de texte poetice aflate în circulaţie orală în mediul urban al românilor bănăţeni şi oferă imaginea intereselor culturale ale unei populaţii citadine, situate, în acel moment al istoriei, în afara teritoriului naţional. Repertoriul cântăreţilor timişoreni includea piese surprinzător de diverse, care vădeau, înainte de toate, caracterul deschis al societăţii, disponibilitatea şi capacitatea indivizilor de a prelua texte poetice apărute în publicaţii şi volume în România şi Transilvania. Sigur, se afla în repertoriu şi versiunea românească a imnului împărăţiei austriece: „Doamne, ţine şi protege/ Patria şi pre-Împărat!/ Că, umbrit de sfânta lege,/ Să ne reagă luminat!” dar, alături de el se cânta „Hai să dăm mână cu mână/ Cei cu inima română;/ Să-nvârtim hora-n frăţie/ Pre pământu-n România”. Erau versurile lui V. Alecsandri, scrise sub impresia a ceea ce a văzut şi auzit la Adunarea Naţională de la Blaj din 15 mai 1848. Hora Unirii avea să apară scurtă vreme după aceea în Foaie pentru minte, inimă şi literatură, pentru a pătrunde repede şi în repertoriul confraţilor bănăţeni. Dacă originea acestui cântec poate fi relativ uşor trasată, lucrurile nu stau la fel cu altele. Versurile lui Bolintineanu „Ca robul ce cântă

amar în robie,/ Cu lanţul de braţe, un aer duios,/ Ca râul ce geme de grea vijelie,/ Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros”, unele uşor alterate de circulaţia orală, au pătruns graţie prestigiului de care se bucura în epocă Anton Pann, care le-a inclus în Spitalul Amorului. Editorii volumului observă de altfel interferenţa profundă dintre folclor şi literatura cultă în mediul sătesc. Pentru perioada interbelică, mai recentă, atunci când studia riturile de moarte din satul Drăguş, Brăiloiu a observat că în afară de bocete şi cântece religioase, repertoriul funebru includea şi versuri, iar unul din ele avea drept text O fată tânără pe patul morţii. Tot graţie broşurilor lui A. Pann se răspândesc cântece pe versurile lui C.A. Rosetti sau un cântec de dragoste al lui G. Dimancea, greu de apreciat astăzi, cu un text devenit popular prin melodia compusă de C. Dinicu: „Destul, destul, ajunge, căci nu mai am putere/ S-aştept momentul, dragă, în care să-ţi vorbesc;/ Să-ţi spui a mele chinuri, să-ţi spui a mea durere,/ Că moarte-mi cer adese, de când eu te iubesc.” Etc. Un număr însemnat de cântece interpretate în epocă erau de sorginte populară sau cântece de lume colportate mai cu seamă prin lăutari. Se afla între ele o baladă nuvelistică într-o versiune care n-a mai fost atestată ulterior, cântece de înstrăinare, de dragoste, de jale, sociale („‘Naltă-i Floarea şi frumoasă/ Şi din trup e sănătoasă;/ Pasăre galbenă-n cioc/ Rău mi-ai cântat de noroc!/ Nu am pâne, nu am sare,/ Toate le-a dus darea mare”). Convieţuirea cu alte grupuri etnice a făcut ca unele texte româneşti să fie executate pe melodii străine. Astfel, cântecul a cărui primă strofă este „Un pui zboară şi se duce,/ La moară, moară-la./ Altu’ rămâne şi plânge,/ Şi strigă cu mare glas:/ Nu mă lăsaţi, c-am rămas!/ Ajutaţi-mi care poate,/ De mă scoateţi de la moarte,/ Că-mi lipseşte din vedere/ Puişoru’ legii mele” a circulat, după cum remarcă George Breazul pe o melodie germană larg răspândită la mijlocul secolului 19. Este pe deplin posibil să se fi petrecut şi procesul invers: melodii româneşti să fi devenit vehicule pentru transmiterea de texte lirice ale altor etnii. Majoritatea cântecelor care bucurau audienţa timpului erau, fireşte, cele de dragoste. Numele celor mai mulţi poeţi amatori, autori ai textelor, s-au pierdut. Câteva din creaţiile lor au supravieţuit în colecţia bănăţeană. Lirica nu excelează în profunzime a sentimentului sau în forţa pasiunii. Unele texte par azi parodice; ar fi reconfortant să ştim că erau percepute astfel şi atunci: „Ah ce frumuseaţă,/ Ce chip plăcut,/ În vis ieri noapte/ Eu am văzut:/ Chip de copilă,/ Ochi îngereşti,/ Era blondină,/ Ca s-o iubeşti. (...) Aşa ferice/ Nicicând eram,/ Ca pre blondina/ Când sărutam;/ Însă un zgomot/ Iar m-a trezit/ Ş-a mea blondină/ M-a părăsit”. Uneori întâlnim versuri care au rezistat mai bine eroziunii timpului: „Pasăre din colivie,/ Soartea ta cu soartea mea/ A legat o prietenie,/ Care cred că va ţinea,/ Pînă-ţi vor da ţie cale,/ De vei vrea, să poţi sbura/ Cătră deal au cătră vale,/ Din strâmtă căsuţa ta!” Remarcabilă este multitudinea pieselor muzicale cu conţinut patriotic. Un astfel de cântec este cel al cărui

114

cu cãrþile pe masã
pentru dezinvoltura aproape naivă cu care înţeleg să abordeze temele şi strategiile literare, ego-prozatorii/ autoficţionarii români ai ultimilor ani pierd tot mai mult teren când sunt comparaţi cu arborescentele construcţii narative propuse de Florina Ilis, Petru Cimpoeşu, Bogdan Popescu ori Horia Ursu. Astfel, deficienţele majore ale prozelor lor sunt identificate tocmai în elementele care au fost considerate iniţial mărci înregistrate ale generaţiei: cotidianismul, minimalismul, mizerabilismul, stilul confesiv frust, limbajul colocvial, pe alocuri pornografic, lipsa de pretenţii tehnico-literare etc. De pildă, cât de anacronice – inclusiv din perspectiva autorului lor, aflat într-o fază a revizuirilor drastice – par valorizările de dată recentă (le repetă chiar şi în 2007) ale lui Paul Cernat, clamate ori de câte ori s-a ivit ocazia: „Ei nu mai coboară, nevrozaţi livresc, din bibliotecă în stradă, ci vin «din stradă» către literatură, nu mai citesc viaţa «ca-n cărţi», ci fac literatură «ca-n viaţă»”. Ba mai mult, cât de aiuritoare au devenit astăzi constatările (la modă în prefeţele ori cronicile anilor 2004-2005) conform cărora istoriile la firul ierbii tipice noilor ficţionari pot spune la fel de multe celor care nu au parcurs manuale de teorie literară ca şi literaţilor de formaţie. În acest context, pe nimeni nu mai miră că diminuarea interesului pentru aceşti scriitori, inclusiv din partea editurilor care i-au promovat, este fie pusă pe seama inflaţiei de noi scriitori ce au manierizat stilurile debutanţilor mai vechi, fie justificată prin schimbarea gusturilor publicului. Puţine sunt, însă, intervenţiile critice care să reevalueze prozele care au permis naşterea atât de mediatizatei „literaturi tinere”. Totuşi, doar astfel se poate contura o imagine autentică a generaţiei, eliberată de etichetele impuse de editori ori de unii critici care se doreau, indiferent de situaţia reală, promotorii noii literaturi. Privind printr-un asemenea filtru, definitorie devine relectura prozei scurte douămiiste, considerate chiar de la început drept un răspuns polemic dat scriitorilor optzecişti. Iar cartea reprezentativă a perioadei rămâne, cred, Povestiri mici şi mijlocii, scrisă de Cosmin Manolache, Călin Torsan, Sorin Stoica şi Ciprian Voicilă*. Apărut în 2004 la Curtea veche, şi reeditat/revizuit în 2007 la aceeaşi editură (poate şi ca un omagiu adus lui Sorin Stoica, care a murit la începutul lui 2006), volumul colectiv şi experimental asumă câteva dintre paradoxurile care au măcinat încă de la primele apariţii individualitatea generaţiei douămiiste de scriitori. Anxietatea literaturii Mai întâi, cei patru prozatori (auto)proclamaţi nelivreşti dezvoltă o adevărată anxietate a influenţei literarului. Chiar dacă ţin cu tot dinadinsul să îşi demonstreze originile sănătoase „din stradă”, de după blocuri ori din uliţele celor mai obscure sate, cei patru angajaţi ai Muzeului Ţăranului Român îşi transformă cunoştinţele din domeniul artistic în adevărate embleme ale noului statut de scriitori. De exemplu, în prezentările pe care i le realizează cei trei colegi la începutul capitolului ce include prozele sale,

autor este I. Buteanu şi care era executat pe melodia baladei „Pintea Viteazul”. Versurile ar fi putut îngrijora autorităţile imperiale: „Prea tirană eşti, o soarte/ Ne-ndurat’[î]n faptă foarte!/ Căci pe româna naţiune/ O duseşi la periciune./ Nu privi la apăsare,/ Ci scapă de subjugare,/ Măi române, măi”. Deşteaptă-te române era un alt cântec cu circulaţie intensă în zonă, inclus şi el în antologia semnată de Treufest Peregrin. Nu se ştie cu exactitate până în ziua de azi cine a fost autorul lucrării. Cum numele este în mod evident un pseudonim, Gottfried Habenicht a întreprins o investigaţie pentru a identifica persoana care se ascunde în spatele numelui. La capătul ei conchide că este vorba despre Karl Gustav Förk, un german născut în Saxonia şi ajuns după îndelungi peregrinări în Timişoara, unde cumpără în 1857, împreună cu un conaţional, tipografia Beichel. Acolo publică diverse calendare şi se afirmă el însuşi ca scriitor. Selecţionarea pieselor incluse în volumul apărut în 1863 s-ar fi datorat eforturilor acestui tipograf inimos şi, de bună seamă colaboratorilor care i-au furnizat textele cântecelor diverselor grupuri etnice care formau populaţia oraşului. 60 de cântece româneşti este un volum care ne prezintă un aspect puţin cunoscut al folclorului urban, felul în care convieţuiau cultural diversele grupuri etnice într-un mediu în care se vorbeau multe limbi şi se practicau obiceiuri diferite, aflat în afara limitelor spaţiului naţional. El reconstituie de asemeni atmosfera culturală a epocii şi are meritul că scoate la lumină nivelul liricii care nu apucase să se înnobileze prin temele şi limbajul poetic eminescian.

Cosmin BORZA Prozatori mici şi mijlocii
Confruntaţi cu o evaluare strict estetică, o mare parte din cei aproximativ 40 de prozatori români apăruţi din 2004 în colecţia „Ego.Proză” a editurii Polirom, în cea de debuturi a Humanitasului şi a Aulei ori în volumele colective şi experimentale de la Curtea veche, îşi dezvăluie cu uşurinţă multiplele carenţe: de la incapacitatea de a construi personaje ori story-uri adecvate tematicii abordate, până la inconsecvenţe stilistice hilare uneori. În schimb, această generaţie de scriitori cool&trendy rămâne un simptom al instabilităţii şi eterogenităţii tipice culturii române postdecembriste, atrăgător nu doar pentru sociologii şi ideologii literari, dar şi pentru criticii perioadei care au şansa unei priviri autoreflexive. Promovarea ca efect de bumerang Pentru că, rareori în cadrul unei literaturi se întâmplă ca mecanismele clasice de promovare – receptarea pozitivă din partea cronicarilor sau marketingul editorial – să cunoască un efect de bumerang atât de pronunţat ca în cazul celor mai recente serii de debutanţi. Valorizaţi iniţial

cu cãrþile pe masã
Cosmin Manolache apare ca un scriitor prolific şi ca un cititor fervent, aşa încât nu este deloc întâmplător că textele sale mustesc de simboluri, de trimiteri inter- şi intratextuale ori de strategii naratoriale parcă tocmai învăţate la diverse cursuri de creative writing (de la faimoasele transmisii în direct optzeciste, la fragmente de monolog interior combinat cu flux al conştiinţei, până la mult mai pretenţiosul pluriperspectivism). Numai că atunci când proza cere o atentă supraveghere stilistică a vocii epice, naratorii lui Cosmin Manolache sfârşesc adesea prin a bolborosi clişee: confesiunea adolescentină a sportivei din Prima fotografie se încheie cu „pe urmele valurilor ce dădeau să se prefacă în luciu şi limpezime”, după cum evocarea frustă a iubirii din Cea mai frumoasă minciună cunoaşte un epilog patetico-liricoid – „Mirosul parfumului pe care ea îl folosea acum doi ani plutea peste întreg oraşul, peste magazinele non-stop şi gările adormite, peste petreceri şi stadioane, iar eu continuam să alunec întins, fără ţintă, fără urmă, cu nasul care creştea, creştea, minţindu-mă, minţindu-mă, minţindu-mă”. Lipsindu-i capacitatea lui Manolache de a identifica/ imagina evenimente cotidiene cu potenţial epic, microtextele lui Călin Torsan îmbracă observaţiile sociologice ironice, cinice, într-un textualism facil de care s-ar fi ruşinat şi optzeciştii minori: „Ahhh, ce pişare mă taie! Şi drumul până la budă este unul atât de lung ... Lung şi anost. Ca şi acela pe care îl parcurge un text, de la născocire până la publicare.” (Arhivarul); „În clipa în care scriu aceste rânduri, cele ce le veţi citi mai departe sunt considerate „ultra-secret de stat”, iar dezvăluirea lor, fie şi parţială, se pedepseşte cu 25 de ani de închisoare şi pierderea oricăror drepturi civile pentru zece ani de la eliberare”. (Experimentul). Însă, marea surpriză din acest punct de vedere e oferită de regretatul Sorin Stoica, cel mai valoros prozator al acestui proiect experimental. În ciuda capacităţii sale de a crea povestiri în adevăratul sens al cuvântului, în care minimalismul, cotidianismul şi autenticismul conlucrează pentru a evidenţia ridicolul existenţei, în mod inexplicabil, Stoica îşi fragmentează/diluează prozele pentru a ţine excursuri banale despre valenţele ascunse ale cuvintelor ori despre funcţiile şi surprizele textualizării: „Orice om caută un text în care să se încadreze. [...] De fapt, textul asta ar trebui să fie. O carte cu mai multe intrări,

115

mai multe începuturi. O căutare a primei mele amintiri. Despre asta e vorba. Ceva care să explice. Care să fie răspunzător pentru. Scriu ca şi cum aş picta. Încerc să acopăr un spaţiu cu cuvinte. [...] Să povesteşti până nu mai recunoşti nimic din realitate. De fapt, exact de asta povesteşti. Ca să alterezi, ca să-ţi ştergi urmele.” (Frunza); „Era o grădină fără nicio buruiană, că se mirau toţi vecinii. O grădină îngrijită ca o proză, fără bălării, fără cuvinte aruncate aiurea. Niciun anacolut printre brazde. Nicio ezitare. Nicio stângăcie”. (Ceva frumos). Minimalismul esenţialist Mai mult, respingând parcă etichetele de resentimentari minimalişti, de postmoderni hard, care ajung să conteste orice metafizică, până şi pe aceea spre care tinde cultura pop căreia i-au fost asimilaţi, autorii Povestirilor mici şi mijlocii se dovedesc în multe dintre textele lor nişte esenţialişti programatici. Ei nu numai că îşi propun să acceadă (deconstruind realitatea cotidiană) la propria identitate, dar manifestă şi convingerea că prozele lor captează esenţa mentalităţii românilor, ba chiar a omului în general. Când scrie despre o întâmplare (interesantă ca story, de altfel) cu un înger din lemn de tei (Îngerul Bilbao), Cosmin Manolache nu se mulţumeşte să parodieze excesele mistice ale bigoţilor, ci aglomerează simboluri alambicate pe care nu uită să le decripteze pentru a aborda tema credinţei din toate unghiurile posibile: de la dezaxaţi mintal până la preoţii dezabuzaţi. Tot astfel, Un drum spre Aurica şi Un film de pe HBO – ce s-ar părea simple transmisiuni în direct de factură optzecistă – implică o sumă de problematici care ar exceda chiar şi un roman: identitatea câştigată din primele zile de viaţă, obturarea relaţiilor interumane, misticismul religios şi fotbalistic, mania mass-media, ridicolul existenţei ş.a.m.d. Iar prima masturbare (Începutul lumii) îi produce personajuluinarator-copil al lui Manolache puseuri religioase („Privirea mi s-a întunecat repede. Mi-a venit apoi în minte începutul Bibliei. Poate că aşa a fost şi la început. Adică multă dezolare”) pe care, bineînţeles, ţine să le împărtăşească tuturor. Nici Ciprian Voicilă ori Călin Torsan nu se dau în lături de la a decupa şi exhiba sensurile general umane ale

116

cu cãrþile pe masã

lumii în care sunt protagonişti. Dacă Voicilă îşi recunoaşte cu ironie excesele mistice, încărcând istoriile familiei sau ale apropiaţilor cu cele mai inefabile substraturi, Torsan joacă rolul de cinic excentric şi agnostic. Cu toate acestea, în textele lui chiar şi dimensiunile degetelor ori ale sexului par să aibă o semnificaţie ascunsă, ca să nu mai pomenesc de cât de simbolică devine meseria de arhivar ori ce revelaţie estetico-existenţială ar trebui să ofere fragmentele qvasifilosofice Cina I, Cina II, Un mic aspect, Basm, Seara de sfârşit de vară, din care citez la întâmplare păstrând şi grafia „specială”: „Linişte ca într-un măr copt Un gândac urmându-şi destinul pe pereţi Musca plutind în supa sleită Lumânările zbârcite Degete de bătrân Găoacea nopţii spărgându-se şi eliberând zorile [...]Afară plouă. Plouă din nou, după câteva săptămâni de secetă. Adică, de sus, din cer, cad picături de apă. Peste noi, oamenii, şi peste tot ce am înălţat în acest oraş: peste clădiri, peste automobile, peste aeroporturi şi gară. Plouă”. Minimalismul/mizerabilismul împletit cu esenţialismul rămâne o constantă şi a textelor lui Sorin Stoica, numai că, datorită echilibrului inclusiv stilistic dovedit, paginile semnate de el oferă o justificare posibilă a acestui paradox pe care se fundamentează volumul Povestiri mici şi mijlocii. Mai mult decât proze scurte, textele sale sunt micro-studii antropologice şi sociologice. Astfel, în Text de tot căcatul eliminarea excrementelor din haznaua unui ţăran dă seama de modul insolit de gândire al oamenilor de la ţară, copilul din Frunza este mai puţin un personaj cât un exponent al modului în care se naşte personalitatea copiilor în lumea rurală, Ceva frumos rămâne unul dintre cele mai subtile eseuri despre boală scrise la noi, iar Sarmaua demonstrează cum cercetările antropologice pot câştiga un public larg. Pe de altă parte, pentru a construi povestiri sau orice alt tip de proze scurte e nevoie de mai mult decât de talent literar (deţinut din plin de Sorin Stoica, mai puţin de ceilalţi trei scriitori), de observaţii sociale inteligente, comice ori cinice, de pretenţii textualiste ori filosoficoesenţialiste, de fragmente eseistice valoroase pentru studiul antropologic ori de atitudini dezinhibate în pas cu noua modă literară. Un curs dedicat mijloacelor de realizare a construcţiei narative sau tehnicilor de câştigare a autenticităţii prin limbajul personajelor le-ar servi din plin. Tocmai de aceea, până la o nouă strigare, autorii volumului experimentalist reeditat în 2007 rămân în preajma titulaturii pe care au conferit-o propriilor texte: prozatori mici, plus mijlociul Sorin Stoica.
______ *Cosmin Manolache, Călin Torsan, Sorin Stoica, Ciprian Voicilă, Povestiri mici şi mijlocii, ediţia a II-a revizuită, Curtea veche, Bucureşti, 2007

Melinda CRĂCIUN Peregrinări
Nume cunoscut cititorilor de proză scurtă şi nu numai, Ştefan Caraman pune în circulaţie prin Rudi şi alte cioburi de singurătate* o operă de maturitate ce vorbeşte despre un scriitor cu vocaţie, talent şi o mare doză de pragmatism amestecat cu luciditate ce, transfigurate estetic, dau naştere unui volum unitar, construind o viziune despre viaţă şi lume extrem de actuală, de postpostmodernă. Dacă e să ne luăm după spusele autorului însuşi, într-un interviu acordat lui Dan Daia pentru Radio Iaşi, „cronologic ţin de «Generaţia 90». Am şi participat activ la grupurile şi la întâlnirile organizate de Boerescu atunci prin ţară, un soi de deplasări prin mai multe oraşe în care se citea... “1 Drept urmare, debutul său are loc în 1996 cu volumul de proză scurtă Suflet de rocker, (Editura MIRADOR, Arad, 1996). Prima ieşire pe piaţă cu proză se petrece în 1994 în revista Flacăra” la rubrica Maşina de scris, debut care, consideră autorul, i se datorează lui Alex Ştefănescu. Totodată, colaborările cu reviste de muzică precum ROCKER, POP, ROCK & SHOW, pentru care scria minieseuri având ca pretext muzica rock, îl apropie de literatură, concretizând experienţa acelor ani, pe care îi consideră iniţiatici pentru devenirea sa, în texte de proză scurtă, la început şi mai apoi în teatru. „Pot spune că ceea ce sînt acum se datorează şi perioadei mele rock“ susţine scriitorul într-un interviu acordat lui Ştefan Ioan Ghilimescu în anul 2001 2. Atitudinea de frondă caracteristică avangardiştilor, limbajul degajat, precum şi nonconformismul sunt, într-adevăr, principalele caracteristici ale rockerilor, dar şi ale textelor lui Ştefan Caraman. În această conjunctură, biografia se pare că a influenţat benefic manifestarea literară, întregită, bineînţeles, de talentul ce nu i se poate nega, în ciuda imputărilor ce i-au fost aduse datorită abordării acestui stil, nu foarte comod, de creaţie, mai ales pentru cititorii (şi criticii) conservatori. În ultimii ani scriitorul de proză scurtă a fost uşor eclipsat de dramaturgul Ştefan Caraman, chiar dacă cele două domenii de creaţie nu se exclud reciproc, ci, dimpotrivă, întregesc imaginea unui „gen de autor”3. Întrebat care dintre cele două îl atrage mai mult, care e prioritar, el spune: „Până mai ieri a avut prioritate proza. Astăzi încep să cred că dramaturgia este cea care merită mai multă atenţie. Nimic nu e sigur.”4 Oricum, reacţia imediată din partea publicului, pe care o poate obţine asistând la o premieră a piesei sale nu se poate compara cu reacţiile întârziate care vin sau nu vin din partea criticii literare, la adresa volumelor de proză. În ceea ce priveşte apropierea sa de teatru, recunoaşte că a pornit tot dintr-o proză scurtă: „Primul meu text de teatru se numeşte «Zapp... » Era de fapt un fel de proză pe care am vrut-o mai avangardistă, mai specială. Şi mi s-a spus că am replică. Atunci am început să scriu teatru - chestii scurte, iar ceea

cu cãrþile pe masã
ce mi-a dat încredere în mine a fost festivalul DRAMAFEST. Am trimis acolo două piese, dintre care una a fost selecţionată şi apoi jucată la Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe. Şi am continuat.”5. S-a scris mai mult despre dramaturg şi mult mai puţin despre prozator, mai ales în ultimul timp. „Adică cronicile comise la adresa cărţilor mele au scăzut numeric cu fiecare carte. Astfel, dacă la primul volum (şi primele proze), s-au simţit interesaţi să scrie: Alex Ştefănescu, George Chirilă, Radu G. Ţeposu, Dan Silviu Boerescu, Vasile Dan, Dan Perşa, Florin Bănescu, Constantin Dram şi Gheorghe Mocuţa, la următoarele numărul lor a scăzut dramatic deşi cred că fiecare nou volum al meu a fost mai bun decât precedentul.”6 Într-adevăr, volumul de proză scurtă publicat în 2005 aduce în prim plan un scriitor mai aşezat şi mai cuminte în limbaj, cu o viziune unitară, într-un cuvânt matur. Volumul cuprinde şi proze mai vechi, (Trei starturi ratate, de exemplu), astfel încât metamorfoza nu e chiar atât de recentă şi bruscă. Plasat însă înainte de Al patrulea ciob şi după Horoscop, textul sus amintit se omogenizează şi omogenizează structura volumului, dând impresia de piesă la locul ei în jocul de puzzle propus. Intitulate proze, cele opt „cioburi” cu titluri diferite şi sugestive în acelaşi timp construiesc după o arhitectură postmodernă mai degrabă romanul lui Rudi, personaj ce saltă dintr-un text în altul, de la un paragraf la altul asumându-şi după modelul textualist al postmodernilor condiţia de personaj. „Mulţumi cu o rugăciune Shaolin şi sări direct în paragraful al doilea”7spune naratorul despre el în Al patrulea ciob, text în care tehnica postmodernă pare mai evidentă decât în toate celelalte. Aici, Rudi, un bărbat arătos şi singur, trăieşte într-un apartament cu o cameră alături de bunul său prieten calculatorul numit Carol (un Pentium III), care nu numai că are suflet, dar tinde să preia controlul asupra întregii sale vieţi. Astfel, hotărând că are nevoie de o femeie, dă singur un anunţ la Matrimoniale, aducând-o în peisaj pe Camelia, una din ipostazele feminităţii din volum, posesoarea, şi ea, a unei calculatoare, Vega (Pentium I), cu exact aceleaşi caracteristici ca şi Carol, doar că „este puţin mai timidă”. Ideea că lumea este guvernată de forţe imposibil de controlat nici chiar de omul care le-a creat este întregită de blazarea şi seninătatea cu care el acceptă acest lucru, dând impresia că discuţia cu obiectul virtual alcătuit din sisteme şi legături, e cel mai normal lucru în această lume. Fiind deja un firesc intrat în ordinea lucrurilor, acest stăpân nedeclarat al omului modern devine simbolul dependenţei de tehnologie, sindrom corect reperat şi redat cu multă luciditate şi măiestrie de scriitor. Limbajul folosit, caracterizat prin fraze scurte, cadenţate şi spontane, nuanţat de cuvinte banale extrase din substantivul propriu al cotidianului (Bursa de la Tokyo, Solitaire, autobuzul 7 Eurovizion, PSD etc.) aduce un argument în plus pentru ideea că „ritmul face muzica”. I s-a reproşat că foloseşte „reţele de clişee consumiste aiuritoare prin densitate, regenerabile ca o ramă şi ca expresie a unui semianalfabetism cultural care nu vrea să rămână discret, ci să se expună public.”8, dar tocmai aceste clişee dau farmec şi originalitate unui scriitor care vorbeşte despre viaţa obişnuită, de zi cu zi, în care

117

nici un eveniment major (cum ar fi o grevă a foamei) nu poate scoate individul din obişnuita-i rutină, ce-l macină încet, ca şi picătura chinezească despre care vorbea şi Mădălin Roşioru9, dându-i un acut sentiment al micimii existen?iale. „Rudi-mentarul” Rudi e în acelaşi timp expresia dorinţei de evadare (de exemplu în Trei starturi ratate) şi păstrătorul unei ordini prestabilite, conform căreia fiecare zi e doar rezultatul faptului că „Soarele se lăsă înconjurat încă o dată de Pământ” (Horoscop, pag. 88) şi atât. Ritmul monoton, exprimat prin repetarea regulată a sintagmei de mai sus, poate fi întrerupt pentru fracţiuni de secundă doar, atâta cât să asculte un chelner sunetul unei frâne bruşte, care probabil a rezultat din încercarea de a curma o viaţă şi „life goes on”, trebuie făcut monetarul, iar „Soarele se lăsă înconjurat încă o dată de Pământ”. Sunt remarcabile finalurile prozelor; aşa cum observa şi Constantin Dram10, nimic nu e lăsat la voia întâmplării, chiar dacă totul dă impresia de spontaneitate. „O întâlni absolut întâmplător în faţa statuii lui Mircea. Călare. Avea o faţă tristă, care cerea compasiune. Şi Rudi i-o dădu. Din puţinul său. În jur de opt-nouă ore, la ea acasă, în pat.”(Trei starturi ratate, pag.7). De exemplu, finalul din Al patrulea ciob îi eliberează pe cei doi posesori de calculator de maşinăriile pe care le lasă într-un Internet Café pentru a avea posibilitatea de a le revedea uneori, iar „Dincolo de tristeţea evidentă, se putea citi pe feţele lor o imensă uşurare, ca atunci când descoperim o nouă viaţă. Sau că poţi fi fericit. Sau că nu poţi” (pag. 151) De aici pasul spre strada plină de copaci tropicali şi happeningul de a vedea o oglindă ce se sparge şi ciobul al patrulea moare e foarte mic şi extrem de firesc. Ciobul de singurătate, cum l-a numit propriul calculator pe Rudi, nu mai există, s-a născut un cuplu şi singurătatea a dispărut. Practic, iubirea pare a fi singura posibilitate de scăpare pentru toate ipostazele de Rudi, în afara ei avem doar cioburile de singurătate disparate, împrăştiate hai-hui, menite să vorbească încă o dată de drama omului modern, fie el Titi, Vasile, Ştefan, Vili, până la urmă tot un Rudi. Spre deosebire de personajele lui Camil Petrescu la care făcea referire Teodora Dumitru în cronica citată, cele din acest volum se diversifică, autorul coboară insul până la cea mai joasă speţă; avem beţivi, artişti rataţi, bolnavi de cancer sinucigaşi, vânzătoare de ziare în greva foamei, dar şi femei frumoase şi sofisticate (La telefon) sau bărbaţi cu maniere, imbecili sau dimpotrivă, inteligenţi. Există viaţă în toate textele lui Caraman, o viaţă ce pendulează între perversitate şi suavitate, percepută extrem de lucid de instanţa narativă, fie ea Rudi sau un alt narator impersonal sau implicat subiectiv. Totalitatea cioburilor reflectă complexitatea lumii care, chiar dacă nu poate fi recompusă, poate fi cel puţin percepută, observată ironic, perfid chiar, dar animată, palpabilă. Sunt multe aspecte ce pot fi desprinse din subtextul acestui volum; chiar şi lectura inocentă oferă deschideri pe care numai literatura de calitate poate s-o facă, drept urmare nu pot să nu mă întreb oare cum s-a putut ajunge la concluziile din articolul Teodorei Dumitru din revista „Cultura” (Anul II, nr. 9/16 februarie 2006, pag 11) conform căreia textele au doar „ifose de poetică postmodernă” ?i „o incoerenţă echivalentă cu cel mai volatil semnificant”

118

cu cãrþile pe masã

Am lăsat la urmă câteva cuvinte despre primul „ciob” al volumului, Viaţa ca o tartină de caviar, din mai multe considerente. În primul rând, pentru că e practic povestea volumului în miniatură şi, în acelaşi timp, oferă cheia de lectură pentru întreaga carte. Multitudinea de poveşti, printre care cea a Monicăi Mihalache, narată de Miriam Nistor (sforar - cum se autointitulează atunci când e prezentată soţului Monicăi, care e păpuşar - şi al cărui amantă devine), apoi a vânzătoarei de ziare ce rămâne fără loc de muncă în urma unui episod nesemnificativ consumat în emisiunea sportivă „Procesul etapei” şi care face greva foamei într-un mod original etc., nu fac decât să prezinte ipostaze diferite, răsturnate, repetate şi repetabile într-un pattern care este viaţa. Chiar percepută ca o tartină ce te invită să muşti din ea, rămâne o tartină de caviar, scumpă şi greu de preparat, pe care cei ce au acces la ea o savurează din plin. În ultima parte a textului, când Rudi preia instanţa narativă făcând legătura între toate bucăţile povestite anterior, se anticipează, de fapt, structura volumului întreg. În spatele existenţei banale, a frustrărilor de provincial cu care trăieşte Rudi ce se desprind din ansamblul volumului, rămâne întrebarea filozofardă cu care el se deschide: „În fond, cu ce se deosebeşte urbea în care te-ai împotmolit tu de cea în care mă împiedic eu?” (Viaţa ca o tartină de caviar, pag. 7), ancorând textele şi în biografie, dar conferindu-le şi o cupolă ce practic le uneşte sub acelaşi semn: viaţa. Un pragmatic cu har, cum îl numeşte Adina Kenereş în prefaţa volumului, Ştefan Caraman ne vorbeşte, prin literatura sa, de lumea oarecum nefirească sau reflectată nefiresc în cioburile împrăştiate, lumea în care trăim, guvernată adesea după legile absurdului urmuzean, filtrată ironic, dar lucid, în care omul face permanent o călătorie dintr-un război în altul. Farmecul călătoriei e farmecul textelor. _____
* Ştefan Caraman, Rudi şi alte cioburi de singurătate, Colecţia Contemporani, Editura Compania, Bucureşti, 2005. 1 Dan Daia este redactor-colaborator la Radio Iaşi, redacţia culturală şi interviul a fost realizat pentru emisiunea „Jurnalul artelor”, în mai, 2005, apud. http://caraman.reea.net/ interviuri3.html 2 apud http://caraman.reea.net/interviuri3.html 3 În scurta prezentare pe care şi-o face în volumul de proză scurtă Sâmbătă după-amiază la ţară, susţine: „Nu sunt genul de autor care şi-a experimentat sinele în şantierele de construcţii, mine, curve, droguri, alcool, Platon, Kirkegaard, cenacluri literare. Habar nu am dacă unul ca mine poate fi denumit «gen de autor»”. 4 Interviu luat de Cristina Cârstea, pentru „Convorbiri Literare”, octombrie, 1998; 5 Interviu luat de Ştefan Ioan Ghilimescu în anul 2001, apud http://caraman.reea.net/interviuri3.html 6 Spune Ştefan Caraman într-un interviu acordat ziarului Ceahlăul din Piatra Neamţ, în luna februarie, 2003, apud http:/ /caraman.reea.net/interviuri3.html 7 Al patrulea ciob, în Rudi şi alte cioburi de singurătate, proze, Editura Compania, Bucureşti, 2005; pag. 126; 8 Teodora Dumitru în articolul Rudi-mente, revista „Cultura”, Anul II, nr. 9/16 februarie 2006, pag 11; 9 În articolul Provincia contraatacă, în „Revista de cultură Tomis”, decembrie, 2005, pag 20 10 În cronica Singurătăţile lui Rudi, în „Convorbiri literare”, martie, 2006, 3 (123), pag. 6

Mircea A. DIACONU Liviu Georgescu. Geometria fluidului
Este un tip de eroism în gestul lui Liviu Georgescu de a sparge canoanele imediate şi de a fi cumva în răspăr cu ceea ce s-ar putea numi gustul momentului. Introduc această notă de relativitate căci, evident, procentele nu înseamnă neapărat adevăr. Spiritul unui timp nu e reductibil la ceea ce apare cu asiduitate. Oricum, cînd lumea mizează pe minimalism, Liviu Georgescu livrează, heliadesc, ample cosmogonii; cînd era la modă sexualitatea, el explora limitele solarităţii sau construia mari tablouri ale umanităţii ori, dimpotrivă, developa spiritul balcanismului în scene pitoreşti; articulate muzical, poemele sale păreau să depăşească subiectul prin proiectarea unor tablouri aurorale în vreme ce mulţi descindeau pătimaş în bolgiile insului concret. În fine, a fost o vreme cînd colegii săi de generaţie mizau totul pe biografism; atunci Liviu Georgescu prefera să tacă, în căutarea propriei structuri creatoare, devenite între timp inconfundabile. Azi, cînd colegii săi de generaţie în bună măsură tac, obosiţi, epuizaţi sau poate în aşteptarea vreunor explozii, el vine an de an cu volume care retrasează graniţele poeziei. În unele, chiar cultivînd biografismul, dar unul coborît în bolgiile istoriei, glisînd între viziunea unui eu subiectiv şi perspectiva unui sine categorial. În fond, între Transatlantice, volumul de anul trecut, şi Nu am voie (Editura Paralela 45, 2008) pare să se întindă un abis, pătruns de punţi pe care se poate, totuşi, circula în voie. O viziune integratoare se construieşte în fiecare compoziţie. Dar, tentată să vadă sintetic şi să detaşeze liniile de forţă ale unui univers poetic în expansiune – eu însumi mi-am construit de cîteva ori intervenţiile critice în acest fel, critica literară nu trebuie să piardă din vedere diferenţa. Oricît ar putea să pară acest volum unul de sinteză sau, în fine, unul care se înscrie în siajul traiectului configurat deja puternic, el propune alte cîteva repere de ideologie poetică. În fond, Liviu Georgescu continuă să surprindă. Ce ne va oferi în continuare? Dar asta e întrebarea cu care ar trebui să-mi închei rîndurile de faţă... În Nu am voie, vocea lui Liviu Georgescu instituie o nostalgie care, articulată pe temelii morale, are ca obiect identitatea – a lui şi deopotrivă a lumii – aflată la întîlnirea dintre abisal şi concret, dintre subiect şi cosmic. Pe această problematică, înscrisă prea bine în chiar titlul primului ciclu al cărţii, numit Aproape departe, viziunea eroică, nostalgia totului, convingerea că sensul se poate articula, că el trebuie să se articuleze, toate acestea capătă forma unui discurs a cărui cerebralitate rece e susţinută de o pasionalitate a ideilor care proiectează viziunile în ordine.

cu cãrþile pe masã
Ca şi altădată, însă, aş atrage din start atenţia asupra unei articulări muzicale a volumului, mai ales a primului ciclu: leitmotivele, variaţiunile, contrapunctul, alternanţele de vibraţii, textele ample, vizionare, cu miză cosmogonică, alternînd cu cele de mici dimensiuni, proiectate existenţial şi metafizic, toate acestea constituie arhitectura unui angajări filozofice în descifrarea lumii. La un moment dat, de altfel, poetul mărturiseşte: „deodată sînt pătruns de un cîntec metalic”. Altundeva vorbeşte despre un „recviem de piatră”. Un poem se numeşte Ritm cuantic. Aşadar, fără să insistăm acum asupra acestei chestiuni, nu trebuie să scăpăm din vedere că explozia vizuală din poezia lui Liviu Georgescu, ea însăşi fundamentată pe articulaţii ideatice, se înscrie în structuri muzicale: „O lume sonoră, canonică, cu reliefuri şi transparenţe şi opacităţi vitroase, / simbioze peţiolate şi repulsii magnetice, / în contrapunct şi armonie cu cerul, pământul şi apele, / portativul naşterii noastre…” (Compendiu muzical). Şi dacă vorbeam de o angajare filozofică în descifrarea lumii, trebuie să facem precizarea că este vorba mai degrabă despre căutarea unui echilibru între explorarea unui dat obiectiv şi instituirea unui sens care să-i dea legitimitate, un echilibru între lume, istorie şi Eu. Într-o lume în care „Dumnezeu e exilat în afară” şi în care omul a pierdut sentimentul cosmosului, poetul propune o etică a recuperării semnificaţiei nefalsificate a lumii. Vizionar, el revine la atributele pe care i le-a retras modernitatea, acelea ale angajării demiurgice, orfice. Un Text din Umbria acreditează ideea că strigătul generează lume: „[...] din sala de disecţie / direct pe tărîmuri fantastice / [...] / Strigătul are puritatea unei cascade. / Viscerele şi pieile tăbăcite, foiţele de piersică / ale obrajilor sînt disecate şi rearanjate sub microscop”); mai mult chiar, că această lume are atributul vieţii suficiente sieşi: „Apoi Textul umblă cu platoşe pe picioare de greiere subţiri, / creşte sub greutate. Alb roşu, terifiant, griuri multiple / de intuiţii blînde şi fulgurante. Poemule un cocostîrc, / O broască ţestoasă, brontozaur sau libelulă. / Chiar cu malformaţii, chiar dacă se tîrăşte şi se zbate / din toate membrele şi din toate viscerele, / autentic, suficient sieşi”. Poeme care inserează în ţesătura lor geneze cosmice, mitologii, istorie, succesiunea emblematică a civilizaţiilor, propriul destin şi destinul lumii, scrierile lui Liviu Georgescu au ca geneză nevoia poetului de a-şi înscrie propria identitate într-o lume coerentă, care să ia forma spiritului său: Citim în poemul Trezire: „agăţat doar de o impresie vagă, în interiorul vidului,/ în spaţiul şi timpul care mi-au fost date, în creierul/ care mi-a fost dat,/ creier al tuturor şi totuşi altul, nu de insectă şi nu de extraterestru,/ ci de om care doarme în propriul cocon împreună cu fraţii lui/ pe care nu îi simte,// în fiinţarea de-acum, cea care-a fost şi care va fi, înainte de a fi fost,/ în sufletul care încearcă să îşi reamintească şi vag îşi reaminteşte/ soarele aprig, strălucirea care nu orbea,/ frumuseţea şi adevărul ei revărsate în culori pure,/ aripile care sunt tuleie acum, vuietul quadrigii şi forfota cailor/ în cerul albastru fără sfârşit”. Conştiinţa căderii nu provoacă lamentaţii, nu activează categoriile negative ale eşecului, ci, dimpotrivă:

119

vizionar sau satiric, cu o predispoziţie abia schiţată în direcţia ludicului şi angajat în demersuri filozofice, notînd aproape bacovian sau construind metafore în care pulsează lumi, poetul acesta slujeşte o nevoie originară de sens, de ordine, de solaritate. În fond, pe o structură filozofică, poezia aceasta se desfăşoară, în toată amplitudinea ei, pe un teren al disputelor şi fiinţării etice. Elegii morale aş numi cel puţin unele dintre poemele lui; în fapt, elegii sau „meditaţii dureroase” sînt aceste viziuni ample, luciferice, despre declin şi cădere, despre risipirea identităţii şi despre recuperarea ei, despre pierderea şi implicarea fiinţei în restaurarea sensului. De aceea şi vorbesc despre auroral în poezia lui Liviu Georgescu. Citim într-un poem care se numeşte chiar Elegie: „măşti după măşti se desprind de fiinţa-mi de aer, de mîl şi apă / de înfloriri şi dezastre / măşti după măşti ca pieile tăbăcite / şi nu mă destram”. Şi dacă, cu ajutorul unei sintagme preluate chiar din poezia sa, vorbesc încă din titlul acestor rînduri despre geometria fluidului, am în vedere, pe lîngă jocul dintre etern şi tranzitoriu, care pare să constituie tema centrală a volumului, tocmai ordinea pe care spiritul o aşează peste o lume care dă satisfacţie haosului: „Prin luneta întoarsă vezi urzeala imperiilor / vezi cariul săpând milenar în pereţii de lut şi mătase, / în pietre vezi pasul şi masca de aur, / belşugul înserării, / apusurile împăiate cu îngeri. / Furnicile cutreieră hărţile fărâmiţate. / Pe hârtia lor învechită graniţele sunt ca zefirul, / spulberate la fiecare pală de vânt. / Fiecare loc e până la urmă unul şi acelaşi. / Construite din nisip colorat, figuri fragile refac lumea. / Apoi sunt răsfirate cu o singură mişcare / în cele patru vânturi. / Iluzia arde din propria iluzie” (În cele patru vânturi). Viziunea istorică şi cea cosmogonică, atît de prezente şi aici, abolind parcă eul, descind pe teren moral-filozofic. Un poem, Trezire, sfîrşeşte cu aceste versuri: „ideile zburdă în libertatea voinţei,/ şi din întuneric trec în lumină, lumea a fost,/ şi acum sînt eu cu ea,/ eu cu El,/ mă trezesc văzîndumi şi simţindu-mi fraţii,/ cerul deasupra şi dedesubt”. În realitate, eul nu e abolit: conştiinţa morală nu face decît să-i configureze imaginea. În acelaşi poem, ca şi în altele, numite Cum sîntem, Georgescu redimensionează tocmai implicarea existenţială a subiectului proiectată pe fundaluri metafizice: „Ideile circulă din gură în gură pînă cînd cineva/ le vopseşte cu sîngele lui/ şi le dă o formă de inimă sau de altceva,/ ca o turlă de biserică” (Într-un alt poem, revenind, o variantă: „Ideile şi sentimentele circulă din gură în gură/ pînă cînd cineva le vopseşte cu sîngele lui ca o prescură/ şi le dă o formă de inimă sau altceva –/ imensă de biserică turlă”). De fapt, se întîlnesc în poezia lui Liviu Georgescu două viziuni complementare. Pe de o parte e lumea care se trăieşte pe sine într-un mod natural, este instinctul însuşi al existenţei sau mistica ei, pe de altă parte este această contopire a subiectului cu o lume căreia el îi schimbă identitatea. Citim într-un loc: „Somnul nu se doarme, visul se trăieşte, piatra se trezeşte,/ gîndurile se ridică la nori cu ofrande din piei de animal sacrificat”. Sînt viziuni şi interogaţii edificate pe un fundal filozofic, în care elemente de epistemologie stau alături de idealismul platonic şi kantian, în care dialectica empirist-idealistă face casă bună cu monadologia leibnitziană.

120

cu cãrþile pe masã
haosul, ci speranţa. Citim „La început a fost Cuvîntul. / Şi după Cuvînt, Haosul”. Or, haosul, căderea aceasta, nu constituie decît o etapă. Prin jertfă, prin repetarea gestului sacrificial, sensul e reinstaurat. Poemul din care tocmai am citit în fragmentele anterioare, numit Ochi miriapozi, sfîrşeşte astfel: „Apoi voinţa se desprinde de suprafeţe şi devine demiurg./ Încheagă totul într-un soare nesfîrşit şi plăpînd, în care blîndeţea/ devine oglindă./ Zefirul lăcrimează pe tipsii de argint, dăruindu-se visului”. După momentul care proiectează infernalul (iată: „Potopul de informaţii invadează totul. Trebuie să alegi ce iei în arcă./ Prezentul e o hidră cu mai mulţi ochi, cu mai multe guri şi braţe./ Părosul prezent depănuşat şi puii lui alergînd oriunde /în jocul identităţii şi reliefului, ideologiilor şi mitologiei”), Liviu Georgescu ştie să propună convingător înscrierea pe orbita sensului solar-purificator. Un poem are în centru imaginea ascetului: „ascetul mănîncă din ce în ce mai puţin / mestecă ace de pin la izvorul otrăvitor/ otrava băută înainte de moarte sperie sălbăticiunile putreziciunii // [...] // trupul lui devine lumină – curcubeu – nirvana”. Altundeva, citim: „Isus îşi astupă rănile cu lumină / [...] / În fiecare dimineaţă mă trezesc şi deschid ferestrele / să intre cerul în incinta de arşiţă calmă a binelui, / a ceştilor aburind”. În fapt, dacă Dumnezeu, cum spunea Nietzsche (Liviu Georgescu o repetă într-un vers), nu joacă zaruri, putem deduce că haosul e numai o cale spre Dumnezeu (iată: „Vagul colindă veşnic prin Dumnezeu”), că întunericul înseamnă lumină: „Întunericul umblă pe o mie de picioare de broască ţestoasă / în spate cu o mie de păuni, intră în deltele zilei şi îşi revarsă / mişcarea fractală. // Glaciaţiunea şi septentrionul se conjugă. / În Domnul Durerii creşte tulpina cuvîntului de îndreptare. / La musulmani, întunericul vine strălucitor, identic cu lumina./ Aşa apare Dumnezeu”. De fapt, dacă Logosul, Haosul şi Sensul se află întro succesiune logică, asta înseamnă că Einstein, care credea în armonie, în „creaţia inteligentă” şi în „predictibilitatea lumii”, şi Bohr, care vedea numai hazardul nărăvaş” al fizicii cuantice, dizarmonia, au deopotrivă dreptate. Că libertatea, e acesta chiar titlul poemului care se inspiră din această situaţie, poate fi asumată doar prin înţelegerea acestei perspective multiple a lumii. Este, în fapt, ceea ceşi propune Liviu Georgescu. Asemenea grecilor, priveşte spectacolul lumii şi acest fapt îi asigură în sine accesul la adevăr, care are deopotrivă caracter metafizic şi moral. De aici, geometria fluidului şi deopotrivă libertatea. „Stau şi mă uit la rîu”, spune sfîrşitul unui poem. Un rîu care este, trebuie s-o spunem, o proiecţie vizionară, în oglindă: „Apoi doar eu şi oglinda în care mi-am desenat prietenii. / Oglinda în care am refăcut lumea”. Evident, oglinda şi rîul sînt motive complementare şi recurente. Între imobilitate şi mişcare, între Unul şi puzderia de forme pe care el o îmbracă, poetul este el însuşi oglindă: „dar eu /nemişcat în memoria tuturor / sînt oglinda privind transformarea”. Paradoxul aparent care apare încă din titlul unui poem („Nu trăiesc cu detaşarea condamnatului la moarte / ci cu neliniştea condamnatului la viaţă”) se explică prin prezenţa originară a speranţei în traiectul fiinţei aşa cum o vede Liviu Georgescu. De fapt, poezia continuă astfel: „nici nu beau să uit de moartea care îmi e camarad

În paranteză fie zis, ca şi altă dată, metafora are la Liviu Georgescu forţa de a condensa sensul şi de a-l lumina într-un orizont al angajării etice. Şi nu o dată, pe un teren care pare al ideii, metafora trece dinspre concept spre imagine. Nu o dată, astfel de imagini conferă poeziei forţa emoţiei. Iată: „Dincolo de apele înveninate/ balena albă ne aşteaptă flămîndă,/ Moartea îşi asmute ogarii la pîndă”, sau: „pe străzi luminate cu lămpi de carne/ luna zace pe coroane de spini răsucită în haos”. Sugestia sacrificiului, a jertfei constituie deznodămîntul unui traiect al descifrării, ale cărui trepte alternează proiecţia în iluzoriu cu materialitatea grea şi himericul cu certitudinea. „Iluzia şi certitudinea sînt încleştate ca Iacob cu îngerul”, citim într-un loc. De fapt, sentimentul vidului generează, complementar, nevoia contopirii cu absolutul, fie acest absolut Dumnezeu, fie el lumea, în sens panteist. Elanului vital („furibunda explozie/ a elanului vital în gratuitatea jocului,/ o nevoie instinctivă şi universală de unificare cu lumea”) i se alătură rugăciunea („Gîndul faţă în faţă cu incertitudinea ce macină./ Singur în faţa universului, îngenuncheat./ [...]/ Gîndesc la copaci şi mă las gîndit de pădure./ Mintea şi sufletul se golesc, pentru a face golul un vid aspirativ./ [...]/ Infinitul orizontului atinge orizontul sufletului / dincolo de care visurile se întrupează”). Contopirea cu totul, proiectarea eului în sinteza vîrstelor succesive ale umanităţii şi în arheu însumează înstrăinarea şi întemeierea sinelui, în aşa fel încît nostalgia originilor se metamorfozează într-o glorificare a dezmărginirii. Nu întîmplător e invocat strigătul lui Blaga „Daţi-mi un trup, voi, munţilor!”. Cum e deopotrivă un sine concret şi unul absolut, poetul poate să spună „Începutul şi sfîrşitul. Într-un singur creier,/ într-o singură inimă”, un fel de Ta twam asi, dar poate şi să-şi mărturisească, fie şi înscrisă în tiparele istoriei, identitatea de subiect concret. Un subiect care e victima şi consecinţa ochiului miriapod: „Realitatea a devenit un ochi agresor, cu paşi de soldat,/ cu şenile implacabile. Ne urmăreşte, aşa cum noi urmărim/ o gînganie căutîndu-şi hrana şi depunînd ouă./ Ne dictează actele şi deciziile. În celuloidul istoriei se insinuează/ un carnaval coşmaresc şi tragic”. Ciudat cum, în secvenţa a doua a poemului, acest ochi devine el însuşi conştiinţă care disecă, analizează şi creează realitatea, istoria: „Şi peste toate, amintirile unui singur om năvălesc proaspete,/ se insinuează în ţesătura zilelor, în carnea unui poem,/în porii hârtiei transformate în celuloid cinematografic/ cu tirania lui de ochi total”. În fine, ceea ce există, spune Liviu Georgescu, are, prin chiar acest fapt, atributul eternităţii, aparţinînd unei naturi originare, fie şi reduse la elementar. „Ca într-un ou cerul doarme în atlazurile albe şi pămîntul/ în gălbenuşul uleios”. Momentul originar este înscris, aşadar, în chiar fiinţa omului individual, şi faptul generează nu numai sentimentul apartenenţei la absolut, ci şi acute întrebări despre libertatea individului. Tocmai de aceea poezia aceasta e în esenţă una despre deşertăciune, despre faptul că sîntem „dîre în inteligenţa materiei”. Or, dincolo de acest moment, lirica lui Liviu Georgescu propune salvarea: dacă apetenţa pentru proiectarea infernalului e cu totul specială la Liviu Georgescu, ceea ce contează cu adevărat nu e

cu cãrþile pe masã
/ mă fascinează speranţa / mă întorc în mine în acelaşi timp cînd mă retrag în afară”. „Fără speranţă nu poţi să începi”, citim într-un loc. Altundeva, şi mai evident: „Nu ştim dacă suntem nemuritori, / dar ştim că în asta credem / şi dacă în asta credem, cu siguranţă aşa va fi. / Nu ştim dacă adevărul s-a întâmplat, / dar ştim că îl purtăm în noi ca pe o inimă” (Nu ştim). În fond, speranţa spune că Sensul trebuie să se împlinească şi asta pentru că structura lui Liviu Georgescu este una fundamental optimistă, solară: „Monarhii pribege: grandoarea şi derizoriul / sînt risipite prin cenuşa imperiului, / prin recviemul de piatră în căutarea / sfîntului Graal”. Chit că se află „în moara istoriei”, chit că prezentul e un timp infernal sau că răul dă sentimentul consistenţei („Cruzimea şi răul sînt iluzorii mărturii ale consistenţei”), Liviu Georgescu vede totul din perspectiva proiectării fiinţei în sens, a prezenţei modelului generic care este Isus. Iată, numit El trece, ultimul poem al ciclului: „El trece iluminat de arborii aprinşi într-o ireală transfigurare. / Petru s-a lepădat, Constantin s-a lepădat, Arcul de Triumf / s-a înălţat, temelia s-a pus, cocoşul a cîntat, / Toma s-a încredinţat, Paul a căzut în lumină, / Martirii au strigat, Maria cu Pruncul la Poalele Muntelui Măslinilor / privind crucea înălţată şi sîngele scurs şi viaţa stoarsă şi iluminarea / înălţată // şi giulgiul iradiat de înălţare”. Tocmai pentru că există această perspectivă aş explica titlul volumului prin refuzul poetului de a accepta abandonul. Nu am voie, spune Liviu Georgescu, să cedez impulsurilor minimaliste, căderii, blazării, neputinţei. Haosul, mărturiseşte el, e adăpostit, totuşi, de Sens. Peste forme domină Unul. Altfel, ce-ar mai fi de spus? Că, pe această viziune solară, verbul lui Liviu Georgescu se încarcă de energii expresioniste (iată: „zeul vorbeşte în pîlnii surde / şi crucea roade aurul negru” sau „În Salonul numărul 6 cîlţii se înfundă în goarna de purpură. / Şi peste tot bîntuie malaria nopţilor albe”) şi că certitudinile lui privind instituirea sensului nu sînt lipsite de nelinişte. Cum am văzut, sînt neliniştile condamnatului la viaţă. Un poem memorabil se numeşte Bîntuit: „Homer a povestit de marile bătălii şi peregrinări,/ morţile muritorilor şi zeilor muritori,/ destinele schimbătoare şi neschimbătoare,/ frumuseţe, iubire şi laşitate, înşelăciune şi eroism./ Omul e bîntuit de imensitatea eternităţii./ Nu-i pasă de cenuşa din oase care se va spulbera/ în vînturile pustiei./ Îşi pune întrebări usturătoare:/ Vor avea ecou faptele noastre?/ Vor dăinui numele noastre urechii necunoscutului?/ Se va întreba el cine am fost, cît de triumfător/ ne-am luptat, cît de înfricoşător am iubit?”. Mai mult, simţi în poezia lui Liviu Georgescu, pe lîngă dimensiuni ludice mai puţin neexplorate, un anume histrionism satiric, care se luptă cu gustul contemporanilor şi cu obiceiurile lor umane. De citat, în acest sens, De fapt şi Degeaba. „Degeaba te lupţi cu ei, gîndule”, citim în primul vers al poemului din urmă. Aşa încît, deducem, pe lîngă viziunea solară care priveşte destinul umanităţii, dă tîrcoale neliniştea care are ca obiect propriul subiect, înscrierea sa în devenirea istoriei. Totuşi, ultimul poem, numit Călăuza, încheie solar un traseu liric construit, o repetăm, pe rigori simfonice. Cităm din el fragmentar: „Ideile se transformă în carne şi sentimentele

121

în mişcare. / [...] / Argintul sună în clopot. Victoria culorii asupra crimei. / Meşterul de biserici şi meşterul de clopote împreună / peste blestem cu victoria smereniei. / [...] / Călăuză prin oglinda din adîncul fîntînii. Nimeni nu Te recunoaşte / cînd treci. / Crucea răsare din stelele ude, nimeni nu mai ştie şi nimeni / nu mai aude. // [...] // Ajungi la încăperea finală unde picură o ploaie /măruntă şi liniştitoare. / Stai pe prag cu privirile duse. / Semnul comuniunii e o piatră aruncată în apa vindecătoare”. Să mai vorbim, în acest context, de gustul momentului? Liviu Georgescu tocmai cu acest gust se luptă. Iată de ce aş vorbi despre o poezie a conştiinţei în alertă. Şi dacă zona ludică, pe care o simt pulsînd în cîteva din poemele de-acum, e încă neexplorată în toată anvergura-i posibilă, faptul se datorează poate tocmai acestei bătălii implicite care vrea să spargă canoanele.

Claudiu KOMARTIN Două debuturi. Floarea de menghină vs Blank
Într-un 2008 lipsit de strălucire, cu come back-uri puţin spectaculoase şi un „peisaj” rarefiat dominat de 90işti şi un 2000-ist (Andrei Bodiu, Radu Andriescu, Marius Oprea + Ştefan Manasia), poezia noastră pare amorţită şi dezechilibrată – între promisiunile încă neonorate ale generaţiei 2000 şi mişcările uşor anchilozate ale optzeciştilor, debuturile n-au salvat nici ele ce o mai fi fost de salvat. Cătălina Cadinoiu, Aida Hancer sau Daniela Popa se alătură plutonului de debutante onorabile, fiecare dintre ele cu calităţi promiţătoare, dar şi cu defecte pe măsură. Cam aşa au stat lucrurile din 2004 încoace cu mai multe cărţi înconjurate de zgomotul de fond inerent, dar aproape invariabil incapabile să ofere vreo surpriză, şi care, la recitire, par ofilite după numai câţiva ani: Mandala (Oana Cătălina Ninu, 2005), Ruj pe icoane (Livia Roşca, 2006), Elefantul din patul meu (Ofelia Prodan, 2007) etc. Două debuturi au ieşit însă din rând anul trecut şi, în mod normal, acestea sunt cărţile ce îşi vor adjudeca premiile cele mai importante: Floarea de menghină de Svetlana Cârstean şi Blank de Vlad Moldovan. Un debut aşteptat de mai bine de un deceniu, Floarea de menghină confirmă cu întârziere speranţele puse în Svetlana Cârstean, poetă formată în anii ’90 alături de câţiva dintre scriitorii din „generaţia de mijloc” impuşi în literatura actuală. Spre deosebire de ea, poeţii grupului au debutat la sfârşitul anilor ’90: Mihai Ignat cu Klein (1995), Sorin Gherguţ cu Time out (1998) şi T.O. Bobe cu Bucla (1999). Svetlana Cârstean nu este, după cum s-a mai spus, tocmai o debutantă (decât prin prisma faptului că încă nu publicase un volum personal), ea făcându-şi un nume cu faimosul volum colectiv Tablou de familie (1995), în care a apărut mai întâi poemul „Floarea de

122

cu cãrþile pe masã
dedulcindu-ne/ c-un Green Kimono./ Spune şi tu” sau „am văzut vierul cum/ smulgea tuberculi în codrii de păpuşoi,/ rădăcini atârnau bulgării uscaţi/ (îi clănţănea dând din cap să înghită)/ Aşa, galaxia la locul ei”. Mai sunt, ce-i drept, şi imprecizii sau „bâlbe” (poate intenţionate?) care au însă, în context, farmecul lor: „o zi înghite pe alta”, „Mă gândesc că şi azi am fost stăpânit de fiecare zi”, „într-un Cluj de pe care/ nu mai trecea ceaţa”. O poezie cu un aer livresc, deoarece e infuzată peste tot de mărcile unui culturi aşezate, mitteleuropene, dar nu ale Marii Culturi, ci ale unei culturi slăbite şi prietenoase care e în acelaşi timp şi zerrlinse, o lentilă deformatoare. Iar poemele care poartă titlul „Blank” sunt printre cele mai reuşite ale volumului şi merită transcris măcar unul dintre ele pentru graţia şi subtilitatea notaţiei şi fiindcă, pe distanţe mici, această poezie te prinde mai mult decât textele lungi (poate şi pentru că aminteşte de rafinamentele – e drept, 80-iste – ale lui Ioan Moldovan): „E această lume/ şi ea trebuie înţeleasă:/ pe jos au zburat pietricele şi/ au umplut colţurile străzilor// fiecare a avut şi pierde acum/ din când în când ieşim din oraş/ şi natura înnebuneşte.// Cu trei cuvinte,/ afară e bine/ am pedalat şi am ajuns la lac,/ am vrut să vorbim şi/ am uitat.” Un debut mai mult decât promiţător, Blank face din Vlad Moldovan unul dintre poeţii din ultimii cinci ani în care cred cel mai mult.

menghină”, ce dă titlul volumului apărut în 2008 la Cartea Românească. Svetlana Cârstean debutează matur, cu o carte atent, poate prea atent construită, în care poezia şi proza se împletesc, iar viziunea e concentrată şi unitară. Poemul Floarea de menghină spune, până la urmă, o poveste, cea a unei lumi scufundate, a lumii copilăriei în anii cei mai apăsători ai comunismului, cu o artă a viziunii admirabilă (sunt antologice „Visul”, precum şi fragmentele cu Marele Cofetar sau cu „nefericitul inventator” al florii de menghină), o tehnică de fineţe şi un lirism psihologizat atât cât trebuie, în binecunoscuta de acum cheie nostalgică de recuperare a trecutului. Perspectiva infantilă, cu unele accente parabolice, se îmbină cu vocea unei feminităţi hipersensibile, care nu renunţă însă niciodată la pudoare şi poetizează fără să rişte prea mult, dar şi fără să apeleze la trucuri sau zorzoane retorice („Lumea şi salamurile ei se mută noaptea altundeva./ La fel prăjiturile, care sunt sufletul meu./ Ar trebui şi eu sa fiu în altă parte/ - trupul o carcasă goală/ un galantar golit de cu seara/ un recipient pe care nimeni/ chiar nimeni/ nu vrea sa îl fure”), iar subiectul poetic reconstituie lucid un anume tip de subversivitate ante-decembristă: „Pedeapsa e mare şi cizmarului i se va lua calapodul./ Strungarului rău i se va lua strungul./ Grădinarului rău i se va lua sapa./ Şi tuturor echipamentul de protecţie (...)”, fără ca aceasta să fie principala miză a cărţii. Dacă raportăm Floarea de menghină la un roman ca Băiuţeii sau, să zicem, la filmul lui Cătălin Mitulescu, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii, cartea Svetlanei Cârstean nu iese deloc rău, deşi e traversată de un aer uşor vetust: fără îndoială că anii nu au trecut peste manuscrisul acestui volum valoros fără să erodeze ceva din viziune şi, până la urmă, din această manieră (pentru că este aici o manieră, emancipată şi inteligentă) a fragilităţii şi a nostalgiilor ingenue. Floarea de menghină e ca o scrisoare care s-a rătăcit şi pe care o primeşti după 13 ani. Destul de mult cât să te facă să surâzi şi poate să-ţi umple ochii de lacrimi, o scrisoare cu hârtia uşor îngălbenită, cuprinzând impresii, visuri şi secrete din alt timp. *** Vlad Moldovan debutează ca urmare a câştigării concursului de la Cartea Românească, publicând o carte frumoasă pe care nu ştii la început exact de unde să o apuci. Vlad Moldovan nu seamănă cu nici un poet recent, iar Blank este o carte fără mari scăderi şi fără nici o urmă de dramatism contrafăcut. Poet cultivat şi bine instruit la şcoala imagiştilor (cartea se deschide cu un citat din Wallace Stevens), Vlad Moldovan imprimă poemului său mişcări neaşteptate, când centrifugale, când domoale (şi parcă în cercuri concentrice), cu o sintaxă aparte. Tăietura versului e mai mereu neaşteptată, versul e când scurt şi nervos, când de respiraţie largă, cu efecte ce amintesc poate de Kenneth Rexroth. Dar găseşti aici şi ceva din ritmul poeziei lui William Carlos Williams, din franciscanismul acestuia, poetul e mereu autoironic şi clever, schimbă registrele şi vine cu rezolvări neaşteptate la impasurile semantice: „(...) Goodliving sub glezne de îngerei/ Ayook azi şi mâine

Andrei MOLDOVAN Singurătatea lui Socrates
Dacă într-o zi ne-am întreba, căutând să evităm poza academică – cu un ton degajat, de cafenea, dar nu de cârciumă! – care e raţiunea pentru care se reeditează volume de proză ale scriitorilor optzecişti, am fi nevoiţi să recunoaştem, cred, că postura noastră de cititori vinovaţi o reclamă. Vinovaţi – pentru că la prima lor apariţie, aşteptările noastre erau marcate de valori extraartistice, de nevoia pătrunderii spre culisele ascunse ale unei existenţe sociale confecţionate în uzinele de fericire şi bunăstare. Nu e nevoie să rememorăm realităţi ce n-am fi vrut să le trăim, ci să ne amintim că era timpul când, în proză, parabola făcea carieră. Cărţile acelea au dreptul şi ele, acum, la o viaţă normală. Sunt şi ele îndreptăţite să se arate în lumina valorilor estetice, a problematicii general şi profund umane, iar cititorii au dreptul să se elibereze de vina-le, ce trecea cândva drept virtute. Este şi cazul cărţii lui Vasile Gogea, Scene din viaţa lui Anselmus.* Cu toate că prima ediţie a apărut abia în 1990 la Editura Litera, receptarea ei era încă tributară deformaţiilor de care aminteam. Romanul – pentru că este vorba de un roman – îl are în centrul său pe Anselmus, o fiinţă cugetătoare ce practică înţelepciunea ca exerciţiu cotidian. El se înrudeşte cu familia literară a unui Zacharias Lichter, dar încheagă mult mai pronunţat şi coerent elementul narativ, făcând din cugetare resortul ce declanşează spectacolul epic.

cu cãrþile pe masã
Contemplarea lumii este – aşa cum o propune prin Anselmus – o forţă lirică generatoare de structuri mai generoase. Autorul este prin asta aproape de concepţia lui Aristotel despre lirism, din Poetica sa, nevăzându-l ca un gen aparte, ci găzduit în spaţiile epicului sau ale dramaticului, în chip de componentă a acestora, menit să confere textelor vibraţia profund umană atât de necesară. Formula propusă de Vasile Gogea este una extrem de generoasă şi lasă impresia că într-o asemenea construcţie se poate spune orice. În spaţiul semnificatului, dar şi al semnificantului, porţile par să fie larg deschise. Personajul principal subordonează gimnasticii gândirii toată activitatea lui de fiecare zi. De remarcat e faptul că pentru eroul-gânditor, autorul are un mod deosebit de prezentare şi recurge frecvent la introspecţii, cu o atitudine subiectivă mai mult sau mai puţin mascată, dar care nu deranjează, câtă vreme pentru celelalte personaje este doar un observator dinafară, fără implicaţii. Vocea autorului se confundă uneori cu cea a personajului său. Sunt două perspective diferite ce dau textului un aer uşor cubist: „Domnul Epaminonda muşcă din măr amânând astfel deznodământul acelei întâmplări trecute. Clătină din cap de câteva ori, nu era prea limpede de ce: ca semn de apreciere a mărului ori mustrător faţă de ironiile şi lipsa de înţelegere a celorlalţi. Avea aerul că nici acum, după atâta vreme, nu depăşise momentul critic, fiind în căutarea unei soluţii. Anselmus îi privi discret, măsurându-i cum stau adunaţi în faţa scărilor, rezemaţi de pereţi, vreo doi dintre ei fumau, aşteptându-l pe Mangolewski. Era un fel de docilitate obraznică în aşteptarea lor, nu neapărat periculoasă, agresivă, dar cine ar fi putut să garanteze? Abia acum îl văzu pe Monks, şedea pe prima treaptă a scărilor, aproape de bombeurile strălucitoare ale colonelului. Privindu-l cum stă cu capul sprijinit în palme şi cu coatele pe genunchi, realiză ce îl frapa totdeauna la el...” (p. 99) Resortul atitudinii reflexive a lui Anselmus este o acută criză de identitate, neputinţa unor certitudini în cunoaşterea de sine. Chiar definirea substanţialităţii printrun cuvânt capabil să comprime esenţele şi amintind mai degrabă de funcţia-i mitică, nu poate fi raportată la propria-i persoană. Cel puţin, nu cu certitudine: „Era el, Anselmus, profetul sau apostolul unui asemenea cuvânt?” (p. 92) Întrebarea rămâne fără răspuns. O asemenea criză de identitate îl împinge pe înţelept spre cugetare, spre o căutare dramatică, spre imaginea unui gânditor chinuit. Scopul bine decupat al atitudinii reflexive dă coerenţă volumului şi nu fac din meditaţiile sale o sumă pur şi simplu, ci componente bine fixate ale unui discurs narativ, în stare să recompună o lume, chiar dacă una colorată de amarul lucidităţii. Nu e neapărat o notă defensivă, pentru că Anselmus contemplă realitatea ca un spectacol perfectibil, în ciuda gratuităţii ce o afişează: „Dar nu el influenţa evenimentele, nu era răspunzător pentru ceea ce se întâmpla, nici nu se simţea de altfel, el nu era decât un simplu observator posedat de ideea descoperirii unor legi cauzale ori a unor probabilităţi statistice între locuri, drumuri şi oameni.” (p.74) Înţeleptul cugetă pe seama a orice, fie nimicuri, fie lucruri importante, fie că e vorba de muzică, de orbi, de

123

pace şi război sau de literatură, de roman. Aici se cuvine să ne oprim puţin, pentru că pare să avem chiar un crez artistic al autorului, pus de data asta pe seama unui alt personaj, Andriano Zapis, scriitorul: „Un roman adevărat, spuse domnul Zapis, trebuie să fie simultan vieţii, el trebuie să fie chiar viaţa. Nu se termină decât odată cu ea.” (p. 109) În asemenea pasaje răzbate tonul uşor pasional al lui Vasile Gogea. De altfel, amprenta auctorială, în dimensiunile sale subiective, se remarcă şi în nedisimulată satisfacţie intelectuală ce o generează descoperirea unor adevăruri ce îşi aşteptau aducerea în lumină de prea multă vreme: „«Ce deştepţi erau grecii, gândi. După un drum lung, primul lucru pe care îl făceau era spălarea picioarelor. E adevărat că umblau în sandale şi, deci, picioarele le erau murdare. Dar nu le miroseau, în mod cert. Mirosul de picioare e un privilegiu al epocii moderne.»” (p. 64) Blocul în care locuieşte Anselmus este un univers cu reguli şi personaje ce îl definesc în conformitate cu percepţia şi luciditatea înţeleptului. Fiecare dintre locatari poartă câte o dramă umană profundă, inconfundabilă. Fie că e vorba de bătrânul Cabidan, un visător al mărilor şi colecţionar de ape de pe toată întinderea globului, ce se dovedesc a fi false, fie că este vorba de piticul Monks ce îşi rezervă plăcerea de a îngriji şi a oferi mici bucurii unuia mai nenorocit decât el, infirmul Ionel Sabaca, fie că e vorba de orbul Gomila ce îl loveşte pe infirm cu bastonul, din obişnuinţă, pentru că i se pare, tot din obişnuinţă, că îl scuipă, sau de scriitorul amintit deja, un personaj speriat de faptul că cineva s-ar putea apropia de partea sensibilă şi fragilă a fiinţei lui, drept pentru care afişează o atitudine neaşteptat de agresivă şi vulgară, sau fostul colonel Epaminonda, sau bătrânul biolog sau alţii, toţi, fără excepţie, sunt marii constructori ai propriilor lor iluzii. Le făuresc cu tenacitate, cu migală şi devotament. Dimensiunea tragică a unei astfel de lumi constă tocmai în contemplarea prăpastiei interioare ce şi-o provocă fiecare, de parcă ar fi singura fericire ce le-a mai rămas. O notă de nobleţe există cu toate astea într-un astfel de derizoriu, izvorâtă din caracterul conştient al cufundării în nimic, păstrat cu taină de fiecare. E o lume bolnavă, totuşi, pentru că e dominată de rebuturi umane ce generează nu de puţine ori grotescul. Singurul locatar ce nu are conştiinţa propriei drame este administratorul, de aceea el face oarecum figură aparte, e de o platitudine evidentă, iar clişeele după care îşi organizează existenţa împing imaginea sa spre absurd. Domnul Mangolewski se raportează la ceilalţi găsind meu probleme comune, majore în opinia sa şi care sunt de natură, prin atitudine, să lumineze obscuritatea fiecăruia. Aşa este problema reparării cutiei poştale, cea a şedinţei de bloc sau a câinilor din containere. Nu e de mirare că în legătură cu administratorul, Vasile Gogea introduce unul dintre cele mai interesante şi subtile episoade: acela al unor versuri despre administrator, provenind de la scriitor şi care, în opinia subiectului, în mâinile căruia ajung, sunt o jignire de neimaginat ce i se proferează, sub pretextul că ar fi vorba de o poezie, când în realitate sunt doar injurii. Autorul lui Anselmus se joacă, nu fără un pic de sadism, cu cititorul şi nu dezvăluie că versurile sunt dintr-un poem al lui Virgil Mazilescu. E un prilej să iniţieze un foarte

124

cu cãrþile pe masã
doar cucuta din toată fiinţa sa, încă mult înainte de sentinţa Areopagului. Volumul lui Vasile Gogea se termină ca un poem despre viaţa ca amintire, de vreme ce, pe lângă mulţi „foşti” care locuiesc în bloc, se mută un nou locatar, „fost” şi el sportiv, care organizează foste competiţii. În singurătatea colectivă dominată de un Socrate pustiit de viaţă, lumea reintră în confuzia aducătoare de absurd, de parcă s-ar fi isprăvit o pauză, pentru refacerea puterilor.
_____ *Vasile Gogea, Scene din viaţa lui Anselmus (Ediţia a II-a, corectată şi completată de autor, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter însoţită de cinci lecturi critice), Editura Limes, 2008.

original discurs critic, readucând textul într-un mediu pe care poezia lui Mazilescu îl vizează în aspectul ei de suprafaţă. Scena nu face servicii poetului, ci volumului despre care discutăm: „– Să auzim poezia! Ceru colonelul. – Ascultaţi:„pe dracu’, administratorule, eu sunt realitatea, bă, realitatea palpabilă...” Aproape toţi izbucniră în râs. Vorbele domnului Mangolewski se pierdură, ininteligibile în hohotele lor. Domnul Zapis dispăru furios pe scări. Când tocmai încetă râsul, iar domnul Mongolewski îşi înghiţea restul de cuvinte nerostite încă, scriitorul apăru din nou în capul scărilor. – Am uitat să vă spun ceva esenţial: duceţi-vă dracului cu toţii!” (p. 102) Apropierea nedeclarată – dar nici ascunsă! – de umbra lui Virgil Mazilescu există şi în atitudinea scriitorului Andriano Zapis, dar mai cu seamă în modul în care acesta îşi regizează ieşirea din decor, într-un costum de mire închiriat de la „pompe funebre”, aşteptat de un şir de taxiuri şi declarând că merge să se însoare „cu-a lumii mireasă”. Dacă autorul îşi conduce cititorul sau îl îndeamnă spre spaţii ale fiinţei cu revelaţii de asemenea nivel, obligându-l la o exigenţă maximă, atunci nu ar strica să fie ceva mai sever şi consecvent cu sine şi să-şi cenzureze unele vorbe de duh sau bancuri – bune, dar nu în acest volum – precum cele auzite în veceurile publice sau în armată şi care nu fac nici un serviciu textului, dimpotrivă. Din fericire, ele nu abundă, sunt doar mici neglijenţe. Dacă ar fi să numim elementul comun, care uneşte toate personajele romanului, ar trebui să spunem că, paradoxal, acesta e singurătatea. Cartea este imaginea unei sume a singurătăţilor. Anselmus, figura ce domină de departe întregul univers al volumului, „beneficiază” şi de o mai accentuată definire a singurătăţii ce o trăieşte. Drama lui este mai puternică prin capacitatea ce o are de autocontemplare şi care îi etalează aspecte nebănuite. Filosoful – cum îl numesc colocatarii – îşi cultivă cu mare grijă propria-i singurătate, aproape ritualic, lăsând să se creadă uneori că ar putea chiar să o monumentalizeze. De la contemplarea ei la cugetările despre singurătate, la practicarea solitudinii ca „joc de societate” sau la instituirea „impozitului pe singurătate” avem de-a face cu exerciţii de provocare a dramei majore a lui Anselmus şi a fiinţei, în general. Teama de cuvânt, o frică primordială, cu conotaţii mitice, izvorâtă din sentimentul că rostirea are o putere ascunsă, ce o depăşeşte pe cea omenească, este unul din semnele care prevestesc o singurătate profundă, dincolo de jocul de-a singurătatea: „«Izolarea este singurătate supravegheată», scanda Anselmus în minte şi ar fi pronunţat această propoziţie şi cu voce tare, într-atât era de mulţumit de ea şi de curios să audă cum sună rostită, dacă nu i-ar fi fost teamă să nu-l audă cineva.” (p. 55) Sensurile comune ale însingurării încep să cadă ca o cortină şi, încet-încet, din culise răzbate adevărata dramă a actorilor: Anselmus e singur de sine. Propria-i fiinţă s-a golit. Nu îl putem asemăna decât cu un Socrate înconjurat de discipoli, într-un dialog în care cuvintele eliberate devin independente de vorbitori, străine, iar înţeleptului îi rămâne

Corina TEODOR Scrisori de odinioară: un amplu proiect şagunian
Această nouă apariţie editorială* ne oferă şansa de a ne întoarce privirile spre cărţi şi condeieri, dar şi spre istoriografia română contemporană. Dar o radiografie a acestei istoriografii este un demers mult prea complicat, ce ar acoperi pagini substanţiale. Totuşi, rezumându-ne la o privire succintă asupra acesteia, remarcăm felul în care, după 1990, s-au amalgamat tradiţia şi inovaţia, maniera în care istoricii s-au orientat spre domenii atractiveistoria ecleziastică, istoria mentalităţilor, studiile de gen, istoria elitelor etc. - toate acestea în prezent adevărate vedete ale discursului istoric. Astfel că, pe de o parte, unele teme ale istoriografiei oficiale au părăsit treptat laboratoarele istoricilor, iar pe de altă parte, puterea de atracţie a modelului occidental a transformat teme noi sau care reluau cercetări abandonate la finele celui de-al doilea război mondial în adevărate priorităţi în cercetare. Universitatea Babeş-Bolyai, la scurt timp după emulaţia înnoitoare a anului 1990, prin catedrele de istorie medievală şi de istorie modernă, ulterior şi prin cele de istorie antică şi contemporană, şi-a angajat interesul faţă de istoria ecleziastică şi a vieţii religioase - un domeniu foarte bine exersat de istoricii occidentali. Lucrarea pe care o comentăm – Andrei Şaguna, Corespondenţă – este o mărturie directă a acestui interes. Este însă în mod egal şi o demonstraţie de rigoare în istorie, o secvenţă palpabilă din ceea ce înseamnă munca de benedictin, deloc spectaculoasă, a editării izvoarelor. Şi aceasta, în condiţiile în care publicarea izvoarelor, începută la noi în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a rămas neterminată până astăzi. Dincolo de emoţia clipei prezente, să menţionăm că acest volum se înscrie într-o serie, începută în anul 2005, astfel încât el îşi etalează consistenţa şi semnificaţia şi prin comparaţie cu volumele precedente, dar şi prin unitatea interioară ce i-a fost rezervată de editori. Fiindcă felul în care domnul prof.univ.dr. Nicolae Bocşan a gândit structura acestor tomuri de corespondenţă şaguniană, nu după o schemă pur cronologică, ci şi tematic, le transformă în restituiri

cu cãrþile pe masã
exigente de istorie ecleziastică şi în instrumente deosebit de utile cercetătorilor, istoricilor. Într-un exerciţiu pe care fiecare din noi îl putem face, traversând terenul istoriei- cunoaştere, a istoriei scrise de istorici, pentru a descoperi istoria-realitate, istoria care s-a petrecut cu adevărat, rămân importante întrebările pe care ni le punem. Lectura acestui volum m-a condus într-un triunghi interogativ: care este importanţa corespondenţei ecleziastice ca izvor istoric, nu doar ca gen literar? Cum să percepem această corespondenţă din punctul de vedere al înaltului ierarh? Care este valoarea acestei corespondenţe din perspectiva protopopului de Târgu-Mureş, mai ales pentru reconstituirea istoriei ecleziastice locale? Să încercăm să căutăm, pe rând, posibile răspunsuri. Esteticienii francezi, Gustave Lanson cu precădere, socotesc scrisoarea - o expresie a unor emoţii, a unor clipe de viaţă, surprinse de editor şi fixate pe hârtie. Întro decriptare românească, Camil Petrescu înşira ca cele mai importante particularităţi ale scrisorii naturaleţea, spontaneitatea, sinceritatea şi autenticitatea. După cum editorii corespondenţei şaguniene, în studiul introductiv al primului volum, identificau scrisoarea cu un document fundamental, chiar dacă inerent subiectiv, al istoriei. Dar dincolo de evaluările teoreticienilor literari şi ale istoricilor, tocmai datorită accesibilităţii sale, scrisoarea poate fi percepută de fiecare dintre noi ca o aventură a destinului uman, ca o posibilitate de cunoaştere a individului „par lui-męme”, ca un sumar jurnal psihologic, fiindcă acumulează stări sufleteşti diverse, emoţii, bucurii, dureri, disperări, nostalgii. Dar atunci când ea sintetizează o epocă, cum este şi cazul volumului de faţă, ceea ce îi conferă o valoare ideologică, interesul istoricilor nu mai poate fi oprit. Ivită din nevoia de confesiune, dar şi din dorinţa de informare, scrisoarea devine un real izvor istoric, un document auster pentru arhivişti, care o supun procedurilor specifice de inventariere şi conservare, iar pentru cercetători - o mărturie a ceea ce Noua Istorie numea „umanizarea istoriei”. După o muncă plină de migală, editorii volumului II (Nicolae Bocşan, Gabriel Viorel Gârdan, Ioan Vasile Leb şi Beatrice Dobozi) au reunit, sub egida Institutului de Istorie Ecleziastică, în seria Documenta Ecclesiastica, 491 de scrisori semnate de ierarhul Andrei Şaguna şi de protopopul Târgu-Mureşului, Partenie Trombiţaş, din februarie 1847 până în martie 1873. Sunt mai bine de 26 de ani de schimb epistolar, răstimp în care regimul politic a trecut prin multe metamorfoze, la fel ca şi cei doi protagonişti ai schimbului epistolar. Scrisorile, păstrate la Arhivele Naţionale - Direcţia Judeţeană Mureş, reprezintă, din punctul de vedere al lui Andrei Şaguna o dovadă a pragmatismului său ecleziastic, o mărturie a felului în care a aspirat la revirimentul ortodoxiei, trasând un program limpede pentru reformarea rolului protopopului, dar şi al parohilor în comunitate. Venit dintr-un mediu reformator ortodox, cel sârbesc, Andrei Şaguna a încercat în timpul întregii sale păstoriri (1846-1873) să armonizeze viaţa religioasă ortodoxă din Transilvania cu exigenţele sale. Dacă anii seminarului sibian erau o primă testare vocaţională a viitorilor candidaţi la statutul clerical, hirotonirea poate fi privită ca expresia unui „rit de trecere”, un pas decisiv ce marca ieşirea tinerilor clerici de sub supravegherea strictă a înaltului

125

ierarh şi intrarea în subordinea efectivă a unui protopop. Din varietatea corespondenţei cu protopopul TârguMureşului - dispoziţii şcolare, cauze matrimoniale, anchete în cazuri de trecere la altă confesiune sau în conflictele cu sătenii, cu cantorii etc., transpare efortul lui Şaguna de a fi omniprezent, chiar şi în ciuda absenţei sale fizice, de a dialoga continuu cu lumea clericală mureşeană. Îndeplinirea sarcinilor încredinţate, respectarea statutului clerical, chiar şi prin aspectul vestimentar, prin afişarea în faţa comunităţii cu reverenda imaculată, interesul pentru lectură, moralitatea comunităţilor, funcţionarea şcolilor, pacea socială, sunt doar câteva din laitmotivele ce se desprind din corespondenţa trimisă de Şaguna spre Târgu-Mureş. Scrisorile sale devin astfel simbolul unei prezenţe, nealterate de absenţa fizică din protopopiat. Deşi ierarhul a efectuat o singură vizită la Târgu-Mureş, în mai 1852, comunicarea între cei doi a câştigat în consistenţă, în ciuda timpului care trecea. De mai multe ori pe an, ierarhul îşi întorcea privirea spre protopopiatul Târgu-Mureşului, pentru a informa, a convinge, a ancheta, a emoţiona. Văzută cu ochii înaltului ierarh, această corespondenţă rămâne şi o dovadă a cuvintelor bine formulate, chiar dacă trebuia să respecte constrângerile convenţionale; între acestea - formula introductivă (întotdeauna aceeaşi, Prea Cucernice Părinte Protopop sau Prea Cinstite Părinte Protopop), locul, data, semnătura, uneori un post scriptum, cu detalii de ultim moment. Celălalt protagonist al schimbului epistolar, Partenie Trombiţaş, a fost un personaj important într-o istorie locală, „o istorie prin cei mici” în rostirea lui Nicolae Iorga, un martor şi un protagonist al istoriei ecleziastice mureşene încă din 1834 când sosea la Târgu-Mureş, un longeviv în funcţia de protopop, din 1835 până în 1889. Corespondenţa publicată în acest volum se opreşte în anul morţii lui Şaguna (1873), circumscriind însă o perioadă unitară, fiindcă din 1874 structura protopopiatului s-a schimbat, în urma unei noi arondări a parohiilor. Protopopiatul pe care îl conducea, cu 16 parohii, era unul de frontieră, aflat la o distanţă apreciabilă de reşedinţa ortodoxă de la Sibiu, un spaţiu în care cealaltă confesiune românească, cea greco-catolică era foarte puternică, cu un oraş ca reşedinţă - dar nu unul reprezentativ din punct de vedere naţional, populaţia care domina în Târgu-Mureş nefiind cea românească. Corespondenţa publicată în volum este doar cea dintre protopop şi înaltul ierarh, arhiva mureşeană conservând şi dosare consistente ale corespondenţei la alt nivel ierarhic - dintre protopop şi parohi, protopop şi comunităţile locale. Tocmai de aceea imaginea sub care ni-l putem reprezenta este cea a protopopului ca verigă cheie în schimbul epistolar, atent la comunicarea cu înaltul ierarh, dar şi receptiv la problemele preoţilor şi ale enoriaşilor. Încercând să pătrundem în resorturile acestei corespondenţe, din punctul de vedere al protopopului, ea ne apare ca dovada respectului nealterat în timp faţă de suprema autoritate ecleziastică. Dovadă formulele de adresare, care includ reverenţa, în ciuda succedării unor nuanţe: Excelenţa Ta, Prealuminatule şi Prea Sfânt Domn Episcop, Măria Ta, Milostiv Părinte sau Prea Sfinţite, domnule Episcoape.

126

cu cãrþile pe masã
este o adevărată probă de foc, trecută cu succes, cum neo demonstrează şi alte volume de corespondenţă ecleziastică, precum cele editate de mai tinerii Ioan Cârja, Ana Sima, Marius Eppel etc. Într-un an în care în calendarul UNESCO a fost înscris şi numele lui Andrei Şaguna, la trecerea a două veacuri de la naşterea sa, colectivul de istorici şi teologi, coordonat de domnul profesor univ. dr. Nicolae Bocşan, întreprinde un însemnat gest pentru cunoaşterea în detaliu a activităţii înaltului ierarh, prin asumarea proiectului de editare a scrisorilor ce l-au avut ca expeditor sau destinatar.
______ *Andrei Şaguna, Corespondenţă, vol. II, ediţie, studiu introductiv şi note de Nicolae Bocşan, Gabriel-Viorel Gârdan, Ioan-Vasile Leb, Beatrice Dobozi, Presa Universitară Clujeană, 2008, 609 p.

Scrisorile lui Partenie Trombiţaş din arhiva protopopiatului Târgu-Mureşului se înscriu pe coordonatele unei istorii a sentimentului religios, a vieţii cotidiene. Ele sunt atât declaraţii solemne, cât şi porţi deschise spre intimitate. Protopopul ortodox al TârguMureşului nu ezită în a fi văzut într-un fel anume, cu problemele sale materiale (venitul anual fiind de doar 115 florini în 1872, comparativ cu cei 505 florini ai parohului din Petea de Câmpie sau 591 florini ai parohului Iclandului), cu dramele de familie, văduvia timpurie, cu provocarea labirintică a propriei existenţe, grija pentru studiile fiilor săi. Scrisorile au străbătut drumul de la Târgu-Mureş la Sibiu închizând între filele îngălbenite de vreme fapte concrete, dar şi frământări sufleteşti, drame colective sau individuale. Azi, la trecerea atâtor decenii, ele ne apar ca dovada pragmatismului vremurilor moderne, dar şi ca nişte acte critice faţă de viaţă. Scriind, protopopul ocupă un loc în universul vieţii ecleziastice, îşi dezvăluie propriile probleme şi nelinişti: reinterpretează circulare şaguniene, analizează, contemplă, modelează destine şi caractere. Să remarcăm şi consistenţa studiului introductiv, de fapt o coordonată a întregii serii de corespondenţă şaguniană. De astă dată, în ton cu conţinutul corespondenţei, editorii au realizat o generoasă analiză de istorie a protopopiatului târgu-mureşean, stăruind în mod special asupra unor subiecte emblematice: situaţia parohiilor, instalările în funcţie, veniturile clerului, disciplina clerului, cauzele matrimoniale, difuzarea cărţilor bisericeşti, problemele şcolilor confesionale, relaţia Biserică-Stat. Nu în ultimul rând, colegiul editorial i-a creionat un portret protopopului Trombiţaş, etichetândul ca „omul de încredere al episcopului Şaguna”. Ampla introducere se recomandă astfel ca cel mai important reper istoriografic de până acum într-o viitoare istorie a protopopiatului. Concluzionând, multiple sunt motivele pentru care putem defini această apariţie editorială drept un moment de mare generozitate intelectuală: în primul rând, fiindcă ea conturează un microcosmos, cel al lumii ecleziastice mureşene, în care cititorul poate de acum înainte să se deplaseze, fără teama de a se rătăci, reuşind să găsească repere autentice din istoria-realitate; în egală măsură, volumul oferă un tezaur documentar, fiindcă aceste scrisori, cum foarte sigur au intuit editorii, dobândesc valoarea unor inegalabile piese din dosarul istoriei ecleziastice. Ele luminează profilul personalităţii înaltului ierarh, după cum pot deveni oricând repere documentare ale unor micro-istorii parohiale. Volumul este totodată un adagiu preţios la cunoaşterea lui Şaguna, fiindcă dacă ar fi să-i dăm crezare unui alt mare epistolier, Emil Cioran, „adevărul despre un autor e de căutat, mai degrabă în corespondenţa decât în opera sa.” Să nu uităm însă că avem în faţă o operă încă deschisă, un segment din proiectul amplu de editare a corespondenţei şaguniene, care vine să desăvârşească ceea ce istoricii din trecut doar au semnalat episodic în lucrările lor, precum N.Popea, Il. Puşcariu, I.Lupaş, Gh. Tulbure ş.a. În fine, volumul este dovada relaţiei dintre „istorie şi memorie” (Le Goff), parte a unui program trasat cu maximă seriozitate de istoricii Institutului de istorie ecleziastică din Cluj, pentru care restituirea documentară

Liliana TRUŢĂ
Chemările sau ispitele infernului de catifea
Apărut în 2002, aflat la a doua ediţie în 2008 la editura Cartea Românească, romanul Chemarea lui Matei e a doua piesă a unei trilogii ambiţioase, din care mai fac parte Coborârea de pe cruce (2001) şi Cruciada copiilor (2005), aceasta din urmă aflată şi ea la a doua ediţie în 2008. Anul 2008 a fost, deci, pentru autoare unul marcant, prin reeditări. Debutul scriitoarei în 2001 a fost unul ferm, ea apărând încă de la primul roman ca o voce bine individualizată şi matură în peisajul prozei milenariste. Nu mai trebuie, cred, să amintim şi succesul pe care cărţile ei l-au avut, premiile recoltate venind după o afirmare rapidă şi fără ezitări, o carieră literară cimentată în primii 7 ani fiind o raritate în imprevizibilul spaţiu literar românesc de după 1990. Prozatoarea clujeană a fost una dintre vocile decise să depăşească creativ (alături de Bogdan Suceavă, Ion Manolescu etc) ezitările postoptzeciste. Credinţa fermă a autoarei acoperă una din realităţile orizontului de aşteptare al cititorului saturat de metaromane şi căutări textuale, şi anume foamea de ficţiune: „Astăzi mai mult ca oricând, declară autoarea într-un interviu, cititorul are nevoie de poveste.” Florina Iliş e preocupată în toate romanele sale să creeze nişte căi de acces spre realitate, într-o lume ce pare să fi alunecat iremediabil în propria sa ficţiune somnolentă. Personajele sale, ca şi cele ale lui Ion Manolescu de pildă, sunt nişte căutători ai realului autentic şi ai vieţii reale, în condiţiile în care realitatea e mai degrabă o suprapunere de suprafeţe multiple, dincolo de care nu mai este revelaţie, ci invenţie. Ce se întâmplă, şi aceasta este întrebarea pe care şio pun mulţi dintre scriitorii postmodernităţii, în spaţiul ce era consacrat transcendenţei? În literatura optzecistă sau textualistă a postmodernismului timpuriu, acest gol era umplut cu realitatea textului proclamându-şi propria sa centralitate. După epuizarea experimentelor legate de suveranitatea textuală, apar romanele noului antropocentrism în care căutarea e esenţialmente umană, iar nu textuală.

cu cãrþile pe masã
Florina Iliş nu mai e interesată deloc de miturile textualizării, căci proza de după 1990 îşi propune mai degrabă să ia cu asalt realitatea. Dar scriitorul este pus în faţa unei noi probleme: care realitate? Şi întrebarea pe care şi-o formulează la modul foarte lucid prozatoarea este: Ce este de fapt realitatea? Actualitatea pe care o urmăreşte din mai multe perspective Florina Iliş se află într-o frenetică activitate de producere a unor noi şi noi mituri. O eră care nu mai e cea a istoriei, căci s-a depăşit deja captivitatea în vârsta de fier, ci una a profeţiilor false, a iluzoriului, a simulacrelor, în care miturile nu mai au un miez de forţă, lipsite fiind de substanţa lor sacrală. Religia a fost înlocuită cu massmedia iar realitatea cu cea virtuală, emanaţie a monitoarelor. Spre deosebire de romanul cascadei polifonice pe care-l va experimenta scriitoarea în Cruciada copiilor, Chemarea lui Matei e un roman mai degrabă monologic, romanul unui singur personaj, al cărui model e cel biblic, dar şi pictural, aşa cum era şi în Coborârea de pe cruce. Autoarea caută printre miturile vechi situaţii de criză etern-umane, „momente dilematice” cum le numeşte ea însăşi, în care omul generic se află brusc prins între două realităţi între care trebuie să aleagă. Aceste momente dilematice relatate de mituri vechi şi reflectate iconic în pictură sunt revizitate şi reciclate romanesc în spaţiul actualităţii în care ele rezistă, dar se metamorfozează proteic, îmbrăcând haine noi. Florina Iliş ştie să surprindă în mişcare astfel de momente dilematice, crizele şi interogaţiile omului modern care dacă şi-a masacrat zeii, încearcă acum să-i reinventeze sau să-i „cloneze”, pentru a ne folosi de terminologia actualităţii. Personajul dilematic al romanului e aici Matei, un informatician care e blocat în spaţiul dintre două realităţi: cea a vieţii şi cea virtuală. Ca şi celelalte personaje din romanele scriitoarei, Matei este tot un inadecvat care e surprins la începutul romanului într-un moment al negării vieţii, respingând lumea reală în numele celei virtuale a computerului său, mult mai accesibilă, inteligibilă şi transparentă, mai uşor de controlat.

127

Pentru Matei, cel de la începutul romanului, realitatea a fost înlocuită cu lumea virtuală a computerului, singurul loc în care se simte confortabil, un spaţiu protector în care acesta se refugiază după eşecul său din trecut, când iubita de atunci, Corina l-a ales ca soţ pe prietenul său cel mai bun, Vlad, trădându-l pe „lunaticul” Matei, foarte probabil pentru că acesta nu era deloc un campion al adecvării la realitate. Matei închide astfel uşa trecutului şi se afirmă profesional, dar la baza acestei afirmări stă în mare parte nu doar pasiunea pentru realitatea virtuală, cât mai ales confruntarea cu primul eşec cu adevărat important din viaţa lui. Iubita reală dar pierdută va fi înlocuită astfel cu o iubită virtuală, Angel, o simplă voce din America, un simulacru, imagine goală pe care eroul o colorează imaginativ după voie. La începutul romanului găsim un Matei cu faţa spre monitor, în timp ce viaţa reală se scurge în spatele lui. Chemarea vieţii, tentaţia concretului se va face auzită prin vocea de sirenă a unei noi iubiri, evident, şi aceasta imposibilă, pentru Ana Maria, măritată şi mai în vârstă decât el. Realul este se pare calea mai dificilă, el ascunde capcane deoarece nu se mulează deloc pe aşteptările mateine, nu se lasă posedat decât în fărâme, refuzându-i întregul, şi nelăsându-se comandat prin tastatură. Realitatea e ca femeile cele mai iubite din viaţa lui Matei: se oferă pentru a se refuza mai apoi. Apare apoi încă o chemare: una mai comodă, a conformismului social, pe care Matei o descoperă abia acum, şi spre care-l împinge cu încăpăţânare lumea din jurul său. Această chemare e confundată de cei mai mulţi cu realitatea însăşi, dar ea nu e decât tot o fugă de realitate prin blocarea tuturor celorlalte posibilităţi existenţiale, o îngustare şi reducere considerabilă şi molatică a pulsaţiei vieţii, transformată astfel într-un torent îmblânzit. Această realitate se compune din: carieră, poziţie socială, soţie devotată, casă, maşină, brad de Crăciun etc. care în imaginaţia prodigioasă a lui Matei se identifică simbolic cu lumea „ouălor umplute”. Deşi Matei o vede la început ca pe închisoare, recunoscând că îi lipseşte această vocaţie conformistă, îi recunoaşte totuşi avantajele, o soluţie comodă care îmblânzeşte zeităţile ostile ale realului. Vocea feminină ce corespunde acestei chemări este Ioana, rudă cu directorul institutului la care Matei lucrează. În sfârşit, mai e chemarea Americii, o altă realitate posibilă oferită de o Românie postrevoluţionară, cu noul său nomadism, al cărei simbol e virtuala Angel, despre care Matei nici nu ştie sigur dacă e cu adevărat femeie. Căutarea feminităţii în diferitele sale avatarizări îşi are echivalentul în teoriile emise de adolescentul Ilarie despre echilibrul pe care îl caută lumea prin afirmarea unui principiu feminin, care să înlocuiască era forţei, a puterii şi a războiului printr-o eră dominată de puterea inimii. Apariţiile sacrale ale Mariei de la Medjugorje, o realitate a anilor 90, sunt chemări pe care transcendenţa le adresează lumii în vederea acestei reechilibrări spirituale printr-o eră a feminităţii. Relaţia lui Matei cu computerul este însă mai armonioasă decât cu orice femeie a realităţii, căci computerul este simţit de către personaj ca o prelungire a propriului său corp. Pe când seducţia corpului feminin din realitate produce alte revelaţii asupra propriei

128

cu cãrþile pe masã
Ideea de destin apare în cărţile Florinei Iliş ca temă majoră, înaltă, adusă în spaţiul realităţii postmoderne. Chemarea se identifică în vechile mituri cu vocea destinului, dar se pare că acel Matei din tabloul lui Caravaggio avea două opţiuni clar exprimate, pe când omul actualităţii trebuie să aleagă dintre mai multe voci care se ciocnesc cacofonic. Sau să nu aleagă deloc, acceptând pluralitatea virtuală a destinelor posibile, a scenariilor existenţiale alternative, a imaginilor şi a eurilor suprapuse. Dacă dilema în lumea veche însemna neapărat opţiune, în lumea postmodernă opţiunea nu mai e obligatorie, una din atitudini putând fi pur şi simplu amânarea la nesfârşit a deciziei sau experimentarea unor ficţiuni existenţiale. Lumea postmodernă, trăită în interiorul minţii lui Matei, lumea în care poţi trăi fie inventând nişte reguli, fie situândute dincolo de bine şi de rău, are ceva din parfumurile halucinante, absorbante ale infernului de catifea.

corporalităţi: cât timp durează relaţia sa cu Ana Maria, Matei începe să emane un miros specific matein, un parfum ce are legătură, crede el, cu exprimarea eului său profund, tradus prin limbaj corporal. Conformistul său prieten, Şerban, vede în Matei pe omul generic al viitorului, care, dacă se lasă rupt de lumea reală (mediul natural al omului), şi se lasă absorbit de miresmele realităţii virtuale, mediul artificial , devine un fel de „broască albă” a umanităţii, efect al derealizării omului, al transformării sale din fiinţă naturală într-una artificială. „…încetul cu încetul lumii reale i se substituie o altă lume, lumea virtuală, un univers de singurătăţi care nu se întâlnesc cu adevărat niciodată şi care, de fapt, nu comunică decât superficial şi la suprafaţă (…) sunt asemenea unei broaşte care, ţinută departe de mediul ei natural, în laborator, îşi pierde cu timpul culoarea verde sau maro şi devine albă!” La acest anonimat care ameninţă omenirea, răspunsul lui Matei este ficţiunea salvatoare, invenţia, libertatea în spaţiul virtual fiind mai mare decât în imperiul realităţii, care e tot o minciună. Omul se poate reinventa tot timpul, fără a mai fi nevoit să opteze. Cultura opţiunii s-a încheiat. Personajele din jurul lui Matei nu trăiesc de fapt, ele sunt fie simbolice, fie încarnări ale unor principii, canale prin care acestea se exprimă. Chemarea lui Matei e de fapt cartea unui singur personaj, individualizarea existenţială a vocilor se va face cu adevărat în următorul roman, Cruciada copiilor. Din galeria personajelor simbolice se desprind mai ales Ilarie şi virtuala Angel. Ilarie e un neverosimil adolescent, de o maturitate imposibilă pentru vârsta lui, singurul înţelept al cărţii, cel care îi pune lui Matei întrebări esenţiale. Matei e înconjurat de îngeri profani, travestiţi: îngerul hermafrodit prin înfăţişare care este Ilarie, şi Angel, vocea tot ambiguă sexual de dincolo de ocean, dar rămâne până la sfârşit incertă condiţia lor: nu se ştie exact cine are rolul îngerului păzitor, şi care este figura mefistofelică. Înclinăm să credem că pactul este semnat cu Angel, căci din dialogurile lor, ca şi din meditaţiile lui Matei ne dăm seama că, prin căsătoria virtuală cu Angel, căreia îi oferă întreaga sa viaţă virtuală, el o va recăpăta pe cea reală, pe care e pregătit acum s-o ia în stăpânire. Pactul va duce însă doar la o multiplicare a deschiderilor, şi nu-l va duce în faţa unor opţiuni foarte clar manifestate. Realitatea, ca orice ficţiune, are însă o putere foarte mare şi efectul seductiv, ispititor pe care-l exercită asupra omului, se face prin iluzie. Simţind că realitatea i-a întins o nouă cursă, refuzându-i din nou ceea ce-şi doreşte cel mai arzător, războiul matein împotriva lumii începe: revine la Corina când soţul e plecat, răzbunându-se pe Vlad care îi făcuse acelaşi lucru, îi face din stângăcie o cerere în căsătorie Ioanei, conduce fără carnet ajungând la poliţie . Aici, pus să scrie o simplă declaraţie începe divagaţii narative demne de Fărâmă din proza eliadescă, în sfârşit, spre final derapajul e total, chemările şi vocile ispitelor se încalecă, Matei îşi dă seama că de fapt identitatea lui nu e o realitate stabilă ci doar o sumă de imagini, adică tot ficţiuni, că realitatea e o sumă de capcane, un vertij de necontrolat, şi care, fără femeile iubite devine un paradis pierdut, golit de sens. De aceea, e decis s-o submineze.

Monica GROSU
Lucian Bâgiu, arhitectul deconstrucţiei
Lucian Bâgiu ne provoacă din nou, de această dată cu un roman, Bestiar. Salată orientală cu universitari închipuiţi*, roman pregătit de altfel de celelalte cărţi pe care autorul le-a publicat, în sensul că regăsim o compoziţie romanescă mixtă, ce nu exclude confesiunea, stilul epistolar, suprapunerea vocilor narative, fragmentarismul, viziunea onirică, ironia şi parafraza. Bestiarul poate fi privit şi ca un roman-confesiune, redând în cheie parodică experienţa unui tânăr asistent în mediul universitar, experienţă deloc confortabilă, decupată din tiparele reale cu atâta ironie şi luciditate, cu detaşare, chiar dacă nu totală, cu surprizele de zi cu zi la care personajul-narator asistă cu uimire. De aici exasperarea unor situaţii şi ridicolul unor scene în care universitarii sunt angrenaţi, spre exemplu procesul profesorului titular, cu care debutează romanul şi la care tânărul asistent este chemat ca martor. ,,În acel moment mi-aş fi dorit să fiu oriunde altundeva în univers, mai puţin în al treilea rând al sălii de judecată. Până şi perspectiva examenului de titularizare îmi părea ca o Mekka binecuvântată, iar seminariile aferente disciplinei anoste drept cea mai dezirabilă opţiune a planetei.” (p. 17). Întrezărim astfel drama asistentului în lumea academică în care nu se simte în largul său, trăieşte şi păşeşte nesigur, aflat la cheremul superiorilor, stânjenit în preajma profesorului titular, dar păstrând totuşi (cu greu) aparenţele. În acest punct intervine ca un artificiu narativ autoironia, căci autorul nostru stăpâneşte la modul cel mai sigur subtilităţile limbajului şi intuieşte potenţialul expresiv al acestuia. Sarcasmul autorului este nereţinut şi el vizează nu doar anumite figuri universitare, ci şi instituţii, între primărie şi rectoratul universităţii ,,relaţiile erau perfecte”! (p. 27). Statutul profesorilor din catedră, relativitatea examenului de titularizare ca asistent ce depindea mai mult de alţii decât de sine însuşi, atmosfera glacială dintre colegii de catedră ce nu se citesc între ei, toate aceste aspecte surprinse cu veritabil umor şi fină ironie creează impresia unei viziuni cinematografice, ce

cu cãrþile pe masã
derulează galopant secvenţe de viaţă reală. Aşa-zisele evenimente stau toate sub semnul precarităţii resimţite acut de tânărul şi proaspătul universitar. ,,Însă dacă stau să mă gândesc mai bine, senzaţia precarităţii îmi era familiară de doi ani de zile încoace, de când mă trezisem, întâmplător, membru al Catedrei.” (p. 29). Lăsând la o parte tranzitivitatea textului şi ocupândune de perspectiva auctorial-narativă, trebuie remarcat că avem de-a face în cazul de faţă cu un roman destul de dificil şi voit ambiguizat, cu o dinamică a situaţiilor şi perspectivelor narative greu de urmărit. Şi totuşi pe acest palier al abordării narative, lansează autorul provocarea. Critici la adresa sistemului universitar s-au mai aflat, e drept că Lucian Bâgiu cerne din nou printr-o sită fină tarele sistemului şi o face într-un mod curajos şi cât se poate de vioi. Însă miza majoră a textului se constituie din împletirea stilurilor epice şi a formulelor narative ce par să răstoarne la modul cel mai tranşant orice canoane. Având ca punct de pornire povestea unor universitari ,,închipuiţi” dintr-o urbe transilvană, autorul pune în practică o experienţă naratologică, prin confruntarea mai multor naratori, prin implicarea directă a cititorului căruia i se adresează în repetate rânduri din subsolul paginii şi, în final, printr-o nesupunere totală până şi a personajelor. În acest joc al hazardului aparent, notele infrapaginale joacă un rol capital, pe de o parte par să lămurească circumstanţele unor situaţii, iar, pe de altă parte, dilatează câmpul informaţional până la deformare. Într-un crescendo continuu se realizează intervenţiile naratorilor, trei la număr, naratori care se suspectează şi corectează reciproc, într-un joc postmodern ce nu exclude comicul de limbaj şi situaţie, coincidenţele de nume, trimiterile metatextuale, parafraza, într-un cuvânt o intertextualitate dominantă. Din spatele rândurilor, autorul îşi provoacă fără cruţare cititorul, reuşind să îl seducă şi să îl angreneze într-o căutare a sensurilor ce oricum sunt, aşa cum de altfel şi par, foarte adânc inserate în inima textului. Se vede doar ceea ce vrea autorul să se vadă, iar nu o semnificaţie anume este vizată, ci maniera unei perspective narative, e drept derutantă la început, care să îmbine tehnici şi stiluri diferite. Nici acesta nu este un scop în sine, căci totul e luat în derâdere, la graniţa neseriozităţii, a abolirii regulilor prestabilite. Cum vocile narative ale textului par să nu ajungă la un consens, iar personajele însele aduc în intervenţii infrapaginale anumite completări, s-ar părea că textul scapă de sub control sub imperiul unei dezordini totale şi al lipsei de autoritate auctorială şi totuşi nu este aşa. Probabil în umbra textului, naratorul-personaj se amuză copios de propria-i aventură, intuind cu amuzament reacţiile cititorului derutat de avalanşa trimiterilor textuale, de disputa naratorilor şi amplificarea planurilor epice. Parteneriatul autor-cititor îmbracă noi forme (cum altfel decât persiflante!) în proza pe care o propune Lucian Bâgiu. Remarcăm în acest sens o anume obstinaţie în a deruta cititorul, atras permanent într-un joc actoricesc al dialogului mimat, în esenţă fiind vorba de un monolog, precum în nota de subsol ce urmează: ,,Ne-ar fi fost cu putinţă ca, în această notă, să intervenim pentru a satisface curiozitatea lectorului. Nu o vom face.” (p. 105). Caracterul ludic al scrierii se asociază ironiei adesea acide, spre exemplu, NOA, alias Naratorul Omniscient Anonim, intervine direct în text, se prezintă, îşi cere scuze,

129

aşadar intră într-un joc de replici şi focalizează atenţia într-o altă parte decât povestea în sine. Intervenţiile acestea, ca şi altele la fel de inedite, stârnesc de-a dreptul râsul, uneori un râs amar, caragialian. Mediul academic e prins în tipare foarte precise şi deloc încurajatoare, mai ales că o anume disponibilitate stilistică spre pastişă şi satiră este stăpânită indubitabil de tânărul prozator. Sub masca disimulării şi ironiei sunt aruncate zarurile, precum în fragmentul ce urmează: ,,După cum se exprimase la un moment dat Sânziana, ascultând interminabilele discuţii amuzate dintre tăticu şi mămica despre viaţa universitară, nu era mare diferenţă între grădiniţă şi facultate, în ambele «şcoli» fetiţele şi băieţii se trăgeau de codiţe şi îşi puneau piedică unii altora. Sânziana era, indubitabil, un copil precoce.” (p. 83). Revenim cu acest citat la Tristan, protagonistul romanului, încă tânărul conferenţiar de 34 de ani, căsătorit cu Isolda (Iza), cei doi având o fetiţă, pe Sânziana, de şase ani, eroina altor întâmplări din Sânziana în Lumea Poveştilor, de acelaşi autor. Aşadar, nimic nu e întâmplător, nici numele personajelor, nici coincidenţele pe care ele le sugerează, doar că în proza lui Lucian Bâgiu, acestea sunt folosite cu scopul de parodiere, în lumea modernă, miturile se volatilizează, devreme ce primează un simţ exacerbat al realului, al actualităţii izbitoare şi acaparante. Călătoria cu maşina prin ţinuturile transilvane devine automat un prilej de constatare a unor deficienţe ale realităţilor româneşti, ,,Transilvania are nevoie de autostrăzi” (p. 241), tabloul de la marginea şoselelor e de-a dreptul sinistru, cu deşeuri aruncate prin iarbă, multă mizerie, resturi de mâncare şi bovine ce aleargă nestingherite pe străzi. Descrierile acestea în manieră jurnalistică redau scriiturii de faţă o extraordinară priză la real şi ancorarea într-un prezent vulnerabil, cu carenţele unei societăţi într-o continuă, interminabilă şi obsesivă tranziţie. Alergând bulversat în căutarea unei evoluţii coerente a acţiunii, cititorul tradiţional va fi şi mai mult derutat văzând că autorul paginilor de jurnal ce descriu această călătorie simbolică prin munţii şi pădurile Transilvaniei e chiar Sir David Lodge. În subsolul paginii se infirmă apoi acest lucru de către un narator ce supervizează desfăşurarea întâmplărilor, căci notele de subsol alcătuiesc în roman un discurs epic paralel, bogat în informaţii contradictorii. Discursul diaristic, alăturat celui epistolar, cu infuziuni de cronică veche, şi celui eseistic, precum şi diversitatea procedeelor narative (tehnici metanarative, palinodii, metalepse etc.), conferă romanului înfăţişarea unui experiment literar postmodern. Caracterul eterogen (cu intenţie vădită) al textului din Bestiar este subliniat şi de mixtura structurală a naraţiunii ce ia pe alocuri turnura unui scenariu de film sau alteori a unui reportaj jurnalistic. În sprijinul ideii de eclectism scriptural stă şi diversitatea de viziune a naratorilor ce se contrazic permanent sau chiar se anulează reciproc printr-un ,,joc inocent” al retragerilor şi revenirilor în text. Rezultatul scontat devine în aceste circumstanţe inevitabil, lectura Bestiarului provoacă cititorul la o răsturnare a codurilor lecturii, oferind în schimb mult amuzament, asocieri metatextuale dintre cele mai surprinzătoare şi un savuros comic de limbaj. Într-un cuvânt, o ,,salată orientală” pregătită cu voluptate şi calculând atent deliciul fiecărui ingredient. _____
* Lucian Bâgiu, Bestiar. Salată orientală cu universitari închipuiţi, Cartea Românească, 2008

130

lecturi
de simptome maladive şi de boli. O carieră de suferind, altfel spus, şi o identitate de bolnav, prin care şi-a scuzat nu o dată umilitoarea – în propriii săi ochi – inactivitate. La fel, nu o singură dată Cioran s-a declarat liber de orice influenţă livrescă şi fasonat în întregime de bolile şi de fiziologia sa dereglată”. Pentru Cioran boala nu este însă doar degringoladă a organelor sau degradare insidioasă a trupului. E, mai curând, semnul unei treziri a spiritului, revelaţie a lăuntrului esenţial al fiinţei, ea, maladia nefiind lipsită de o anume „fecunditate spirituală”, cum observă filosoful. Iar această accepţiune a bolii e prezentă chiar din prima carte, Pe culmile disperării, unde, subliniază Marta Petreu, „boala este prezentă de la început până la sfârşit, conţinutul cărţii fiind format din chiar descoperirile metafizice pe care tânărul autor le-a făcut datorită maladiei. Suferinţa a lucrat în el radical, trezindu-l din somnul organic, din beatifica inconştienţă a vârstei şi din aromitoarea naivitate a sănătăţii, pentru a-l transborda într-o stare care i-a flatat orgoliul: luciditatea”. Nu atât inventarul bolilor lui Cioran (inventar ce are exactitatea documentară a unei fişe clinice) e punctul de maximă rezistenţă al acestei cărţi, cât, mai ales, modul în care aceste boli, simptome sau înclinaţii maladive se răsfrâng asupra ideaţiei filosofice. Glisajul insinuant din domeniul dereglării organice înspre perimetrul conceptului trăit, asumat cu fervoare e urmărit de Marta Petreu cu minuţie, în enunţuri lapidare şi precise uneori, nu lipsite de volute metaforice, alteori. Boala care l-a urmărit pe Cioran toată viaţa, ce şi-a pus amprenta deopotrivă asupra ritmului vieţii şi al creaţiei e, însă, insomnia, boală ce decurge dintr-un exces de luciditate şi care, precum într-un cerc vicios, amplifică enorm această stare de luciditate, împingând-o la limita suportabilităţii. Somnul e echivalent cu speranţa, în timp ce insomnia predispune la disperare. Somnul reprezintă starea indiviziunii funciare a fiinţelor, insomnia, ca şi suferinţa în general, e un mod de separare, un „principiu de individuaţie”, astfel încât dacă un corp esenţialmente sănătos îl integrează pe individ în mecanismul vieţii şi al naturii sale umane, boala reprezintă un element de excludere din teritoriul vitalului, o modalitate de separare a omului de propria sa viaţă, o individualizare drastică a sa. Filosofia autentică, vie, revelatoare decurge, o spune răspicat Cioran în Pe culmile disperării, din exerciţiul agonal şi tragic al bolii, din labirintul fremătător al trupului, după cum spiritul nu e decât expresia sublimată a unei dereglări, a unei disproporţii sau insuficienţe organice („Tot ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală”). Din această asumare şi ilustrare a beneficiilor spirituale ale bolii decurge şi reacţia filosofului la adresa sentimentalilor şi a calofililor care îşi camuflează sentimentele autentice, trăirile intense şi profunde sau le înlocuiesc cu sentimentalisme de paradă, cu estetisme fără fundament. Iată de ce, pentru Cioran ceea ce contează cu adevărat e reflecţia filosofică, „expresie organică şi personală ce urmează fluctuaţiile şi variaţiile dispoziţiei

Iulian BOLDEA

Cioran şi boala
O categorie destul de bine reprezentată în istoria filosofiei e cea a filosofilor esopici sau resentimentari. Filosofia esopică e „filozofia celor care au filozofat din resentiment, a bolnavilor şi malformaţilor din istoria filozofiei”, scrie Gabriel Liiceanu în Junalul de la Păltiniş. A acelor filosofi a căror gândire a fost puternic influenţată de boală, de meschinăriile şi mizeriile trupului (Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Sartre, Jaspers). Ca să nu mai vorbim de Socrate, care a avut şi el parte de numeroase răzvrătiri ale corpului. Unul dintre aceşti mari bolnavi, ale cărui maladii, umori şi metehne i-au indus un mod cu totul particular de a filosofa e Cioran. În Despre bolile filosofilor. Cioran* Marta Petreu investighează, apelând la diferite categorii de texte ale lui Cioran, impactul dintre conştiinţa filosofică şi maladie. Cum se reflectă tribulaţiile trupului în paginile aforistice ale lui Cioran, care e raportul dintre rană şi literă, relaţia dintre ulceraţie şi gând? Ce proporţie se stabileşte între revelaţiile gândirii şi avatarurile trupului, între elevaţia meditaţiei şi prăbuşirea în abisul corporalităţii? Sunt întrebări la care autoarea cărţii încearcă să răspundă printr-un eseu pe cât de dens şi riguros documentat, pe atât de provocator. Nu întâmplător primul capitol, Iniţierea în boală, începe cu un inventar (şi acela incomplet, cum ni se spune) al simptomelor şi bolilor filosofului ce recunoaşte de mai multe ori că a învăţat mai multe din degradarea propriului trup, din încercările maladiilor, decât din tratatele impozante de filosofie. Boala, suferinţa, durerea, constituie, în fond, pentru Cioran, revelatorul conştiinţei, sunt elemente catalizatoare ale ideaţiei filosofice. „Cariera de suferind” a lui Cioran, începută de timpuriu, se înscrie în datele unei personalităţi care îşi aşază deliberat ideile şi idealurile sub semnul psihosomaticului maladiv: „Fără loc de muncă (nu uit excepţia din 1936-1937, Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov), fără o meserie definitivă, fără venituri, fără proprietate, fără cetăţenie şi fără patrie, deci definibil mai ales prin negaţii, Cioran a avut în schimb o bogată recoltă

lecturi
nervoase şi organice”, cum se exprimă filosoful. Lectura cărţii de debut a lui Cioran, pe care o efectuează Marta Petreu, cu minuţie, în spiritul ideaţiei cioraniene, şi nu în răspărul acesteia, este una cât se poate de credibilă, în ordinea descoperirii relaţiei strânse dintre corporalitate şi spiritualitate: „Dacă iei în serios boala lui Cioran, cartea lui de debut poate fi citită ca o fişă clinică sau ca un voluminous dosar medical (dar care, în mod insolit, se metamorfozează în documentul metafizic şi extatic al unei experienţe mistice copleşitoare). Odată intrat în patria durerii – din care, practic, nici n-a mai ieşit vreodată – filosoful a înţeles diferenţa specifică dintre fiinţa umană bolnavă şi cea sănătoasă: omul sănătos i-a apărut drept «un animal» care umblă «legat la ochi» şi de «o prostie organică şi definitivă»”. E limpede aşadar că avatarurile corporalităţii, tribulaţiile trupului măcinat de boală reprezintă, pentru filosoful român o cale de acces – marcată de suferinţă, de durere, de luciditate – spre revelaţiile metafizicului: „La Cioran, bolile şi durerile au devenit instrument de revelaţie, şi anume de revelaţie metafizică. Consemnând că urmările durerii sunt mai mari decât acelea ale plăcerilor, Cioran numeşte (dezordonat, dar sub dezordinea stilistică stă ascunsă a rigoare genuină, ţâşnită direct din austeritatea inalterabilă a arhetipurilor) «consecinţele durerii» şi ale bolilor”. Mai mult, Cioran precizează că există grade şi ierarhii ale bolilor, în funcţie de capacitatea lor de trezire spirituală, de revelare a latenţelor metafizice ale conştiinţei umane. Pe de altă parte, extazul provocat de suferinţă (apropierile de extazul mistic sunt pe cât de evidente, pe atât de tulburătoare) nu doar că produce separarea, individuaţia ce îl smulge pe om din paradisul originar al indiviziunii, dar conduce la regăsirea fondului ultim de trăiri, acela ce relevă esenţialitatea fiinţei, originaritatea şi primordialitatea ei. Beneficiile gnoseologice ale suferinţei şi ale bolii constau aşadar în transgresarea limitelor raţionale şi asumarea unei condiţii mistice, sau, cum scrie Marta Petreu: „Suferinţa i-a activat lui Cioran arhetipurile trăirii mistice, cu expresiile ei complete, cu metaforele ei cromatice, spaţiale şi cognitive”. Individuaţia şi indiviziunea sunt, în fapt, termenii fundamentali ai ecuaţiei metafizice pe care o ilustrează cazul lui Cioran, alături de alte câteva cuvinte cu rezonanţă filosofică, precum: culmi, abisuri, înălţare, cădere, zbor, scufundare, gol, plin etc. Boala este pentru Cioran, mai degrabă un instrument de declanşare a stării de graţie, de autorevelare şi desăvârşire interioară decât pură degradare a celulelor. E drept, e starea de graţie a unei fiinţe religioase, dar „fără Dumnezeu”, a unui „mistic refuzat”. În acest fel, conştiinţa propriului corp şi a bolilor ce îl pândesc l-a condus pe filosof pe căile desăvârşirii spirituale, ale unui extaz nu lipsit de valenţe mistice: „Din acest moment, în care corpul l-a obligat continuu să-l conştientizeze, iar insomnia l-a frustrat de pierderea temporară în inconştientul maternal al somnului, cordonul ombilical care-l leagă pe om de

131

existenţă a fost, în cazul lui Cioran, tăiat. Cioran a regăsit însă existenţa şi comuniunea cu ea printr-o cale extraordinară: prin calea mistică, a extazului. Şi a dorit, mereu şi mereu, să aibă parte de această experienţă aparte – ceea ce, cum singur recunoaşte, nu s-a întâmplat, pentru că, cu timpul, extazele sale au fost tot mai rare”. Capitolul Meseria de bolnav. Fişa clinică de maturitate e un inventar minuţios al bolilor lui Cioran, o cronologie obiectivată a maladiilor unui filosof pentru care abisurile corporalităţii au reprezentat dintotdeauna un corolar al reflecţiei autentice, dezinhibate, pusă în pagină cu rigoare şi perfectă stăpânire stilistică a frazei. Boala, „vehicul mistic”, cum o caracterizează Marta Petreu, se poate reduce, în cele din urmă, la o treptată, imperceptibilă şi ineluctabilă apropiere de moarte, „răul esenţial” al condiţiei umane. Pasajul cu care se încheie cartea Martei Petreu e cât se poate de revelator în această privinţă: „Nostalgia ne-naşterii şi «neajunsul» de-a se fi născut, precum şi acuzaţia că lumea este produsul unui «demiurg rău» vin, în cazul său din această boală fără leac: din muritudinea fiinţei umane, din insuportabilul «presentiment al muririi». E un «scandal», e scandalul însuşi, ce-l face întruna pe Cioran să plângă”. Despre bolile filosofilor. Cioran nu e deloc o carte comodă. Subiectul în sine nu este unul confortabil. Cartea reuşeşte, însă, să readucă în prim-plan figura unuia dintre cei mai importanţi eseişti şi filosofi ai veacului XX, privit aici prin prisma maladiilor, a suferinţelor ce i-au stimulat şi configurat elanul metafizic.

______
*Biblioteca Apostrof/ Editura Polirom, 2008

132

cartea strãinã
o lectură atentă la detalii, acest perfect roman „victorian” se dovedeşte a fi cu desăvârşire lipsit de prezenţa de-a dreptul protectoare a consacratului autor omniscient, căci Fowles însuşi nu ezită să afirme că protagonista cărţii, Sarah Woodruff, a rămas pentru totdeauna „un mister nedescifrat” până şi pentru el. Aşadar, aparenta omniscienţă se dovedeşte a fi o simplă mască, un soi de elaborat travesti, altfel spus, nimic altceva decât aspectul esenţial al unui complicat joc literar pus la cale de John Fowles, cel care mărturisea: „Povestea aceasta ţine, în întregime, de lumea imaginaţiei.” Remarcabilă evocare a societăţii şi comportamentului uman din epoca victoriană, Iubita locotenentului francez este, pe de altă parte, o desăvârşită parodie a tuturor convenţiilor şi a modelelor de construcţie din romanul victorian. Căci, deşi naratorul are mereu grijă să compare obiceiurile şi ideile perioadei victoriene cu acelea ale secolului XX, cititorul înţelege demersul lui Fowles, precum şi subminarea, de către el însuşi, în calitate de autor, a modelelor estetice şi sociale ale epocilor anterioare (câtă vreme aceluiaşi cititor i se sugerează la tot pasul că lumea aceea, aparent atât de stabilă, a anului 1867, este pe punctul de a dispărea definitiv şi pentru totdeauna, cu toate că personajele nu realizează nici o clipă acest lucru). Dar cititorul contemporan ştie foarte bine că acelaşi an, 1867, este momentul în care Karl Marx a publicat primul volum al Capitalului, iar Originea speciilor a lui Charles Darwin apăruse deja cu opt ani în urmă. Astfel, însăşi epoca victoriană, aparent atât de stabilă, era subminată chiar din interior, iar cititorul anului 1969 – anul apariţiei cărţii lui Fowles – nu avea cum să facă abstracţie de toate aceste schimbări esenţiale ce se aflau, practic, în faţa personajelor din Iubita locotenentului francez, de aici permanenta perspectivă ironică, evidentă mai cu seamă la adresa elementelor istorice implicate în structura de profunzime a romanului de faţă. Exemplul cel mai concludent este, poate, cel al modului în care este descrisă Ernestina Freeman, răsfăţata logodnică a lui Charles Smithson, cea căreia i se subliniază la tot pasul „fragilitatea” şi sănătatea delicată, elementele definitorii, după standardele victoriene, ale apartenenţei unei domnişoare la marea aristocraţie – cu toate că, în paranteză fie spus, tatăl fetei era doar un burghez îmbogăţit de curând – şi cu toate că, după cum comentează extrem de ironic naratorul, „Ernestina avea să trăiască mai mult decât toţi cei din generaţia sa: se născuse în 1846. Şi a murit în ziua în care Hitler a invadat Polonia...” Pe de altă parte, parodierea tuturor convenţiilor victoriene de către scriitor are şi darul de a transforma, aproape pe nesimţite, un aparent roman istoric într-un roman pe de-a-ntregul experimental, Fowles pornind, practic, si de la evidenţierea etimologiei cuvântului „roman” („novel”, în limba engleză): „«Roman» înseamnă ceva nou, deci n-are sens ca scriitorul să pretindă cu seriozitate că am fi în anul 1867, sau, dacă, totuşi, face acest lucru, trebuie să se asigure că cititorii au înţeles că aceasta e doar o aparenţă”, afirma el. Acţiunea planului „victorian” al romanului este plasată la Lyme Regis, unde Charles Smithson îşi petrece vacanţa vizitând-o zilnic pe logodnica sa, Ernestina, moştenitoarea unei importante averi. Dar tot aici Charles o întâlneşte, întâmplător, pe Sarah Woodruff, cea căreia i se spune „iubita locotenentului francez”, în localitatea respectivă circulând chiar o poveste unanim cunoscuta,

Rodica GRIGORE John Fowles. Literatura între joc şi vocaţie
Încă de la începuturile carierei sale literare, John Fowles s-a dovedit a fi, după cum el însuşi a mărturisit în repetate rânduri, „extrem de priceput a jongla, la nivelul personajelor, cu măştile, această activitate devenind, treptat, o adevărată abilitate de a pretinde că este adevărat tot ceea, în mod normal, nu este aşa.” Critica literară a interpretat adesea acest aspect al creaţiei scriitorului britanic prin prisma structurii societăţii engleze în ansamblu, nimic altceva, în fond, decât o influenţă îndepărtată a unui soi de puritanism sui-generis, care ar determina ocultarea emoţiilor tocmai prin arborarea unei măşti publice cât mai convingătoare şi, desigur, dacă se poate, cât mai impresionante. Romanele sale, de la Colecţionarul sau Magicianul, şi până la Daniel Martin, demonstrează, toate, în grade diferite, această predilecţie a autorului de a recurge la măşti şi la profundele implicaţii ale acestora. Dar strategia aceasta devine, deodată, mult mai subtilă şi extrem de elaborată – de astă dată mai cu seamă la nivelul construcţiei însăşi a cărţii – în Iubita locotenentului francez, text apărut în 1969*. Aici, recursul la un soi de inedită strategie a dublei intenţii şi, deopotrivă a unui neobişnuite intenţionalităţi artistice, se manifestă mai cu seamă prin respingerea hotărâtă, exprimată cât se poate de clar de către autor, a oricărei soluţii unice de final, fapt evident mai ales în celebra alegere făcută, aici, de Fowles, cel care scrie două finaluri, oarecum alternative, pentru această carte, devenită în scurt timp best seller-ul şi senzaţia literară a momentului în Statele Unite ale Americii, surprinzându-l până şi pe autor, câtă vreme, în Marea Britanie, critica a manifestat o anumită răceală faţă de îndrăzneţul experiment al romancierului. Dar ce face atât de neobişnuit, în fond, John Fowles, în acest roman? În primul rând, el se adresează direct cititorilor, spunându-le răspicat şi de la bun început că nu intenţionează să-şi exercite în nici un fel autoritatea asupra personajelor, câtă vreme pentru el, ca autor, rolul tradiţional şi consacrat al romancierului văzut ca un zeu omniscient al universului cărţii este un model perimat şi lipsit de orice valabilitate estetică. Scriitorul se raportează, ca termen esenţial al demonstraţiei şi comparaţiei sale, la romancierii epocii victoriene, cei care adoptau o poză ce se dorea, la nivelul textului, perfect asemănătoare celei a lui Dumnezeu însuşi. Pe când, John Fowles, un existenţialist declarat din plin secol XX, respinge cu hotărâre până şi noţiunea unui Creator universal, Iubita locotenentului francez devenind, practic, manifestul deciziei sale de a abdica definitiv poziţia vechii omnipotenţe şi omniscienţe auctoriale. Şi, pentru a-şi face punctul de vedere cât mai cunoscut şi cât mai convingător cu putinţă, scriitorul construieşte, aparent, un perfect roman victorian, recompunând cu extremă fidelitate moravurile unei lumi dintr-un moment bine definit: Anglia anului 1867. Insă, la

cartea strãinã
referitoare la seducerea fetei de către un militar francez care, apoi, ar fi abandonat-o. Personaj puternic şi cu adevărat fascinant în toate datele sale, Sarah alege să servească tuturor celor cu care intră în contact o altă versiune a poveştii vieţii sale, fiind, practic, din toate punctele de vedere, „Cealaltă femeie” din roman, opusă în totalitate superficialei Ernestina. În fond, alegând această strategie – din nou, una a dublei sau chiar a multiplei intenţii – Sarah reuşeşte să provoace la tot pasul întregul set de convenţii ale lumii victoriene, refuzând, de fapt, să trăiască în conformitate cu aceste modele pe care este incapabilă să le respecte, devenind, în fond, un personaj de secol XIX cu atitudini de plin secol XX, cu o voinţă puternică, cu o sensibilitate debordantă, cu o imaginaţie bogată şi plină de pasiune, pe care nu se sfieşte să le afirme în faţa tuturor. Charles Smithson este prins între Ernestina şi Sarah, faţa şi reversul epocii victoriene, nereuşind, însă, să se smulgă de sub fascinaţia pe care Sarah i-o provoacă la tot pasul, mai ales în timpul întâlnirilor lor – mai mult sau mai puţin întâmplătoare – în natură, dincolo de pereţii caselor din Lyme Regis, adică, altfel spus, dincolo de orice convenţie care ar putea sta în calea pasiunii. Cu toate acestea, relaţia dintre cei doi nu reuşeşte nicidecum să clarifice misterul lui Sarah, ci dimpotrivă, îl măreşte mereu: astfel, ea îi povesteşte lui Charles o versiune total diferită a seducerii sale de către locotenentul francez, dar şi aceasta se va dovedi, la un moment dat, a fi tot o ficţiune, căci Charles este primul bărbat din viaţa lui Sarah; iar el va decide, după ce va avea, finalmente curajul de a recunoaşte că s-a îndrăgostit de Sarah, să rupă logodna cu Ernestina. În fond, asemenea lui Conchis, din Magicianul, Sarah se situează mereu în afara tuturor graniţelor care stabilesc etalonul comportamentului uman sau modelul a ceea ce este acceptabil din punct de vedere social. Căci, oarecum inexplicabil, deşi este evident că îl iubeşte pe Charles, ea nu doreşte să-l facă fericit, ci să fie liberă şi săşi afirme această libertate. Tocmai această irepresibilă dorinţă de libertate îl atrage şi îl sperie, în egală măsură pe Charles, incapabil de a o înţelege până la capăt. Însă iubirea pentru Sarah îi va dezvălui, în cele din urmă, şi sensurile fundamentale ale libertăţii, căci ea se dovedeşte, de fapt, a fi tocmai întruchiparea misterului care îl determină să caute răspunsuri la nenumărate întrebări, şi tot ea este catalizatorul care îl ajută să-şi dorească, pentru el însuşi, dobândirea libertăţii. Că acesta e un proces lung şi dureros, de peste doi ani de la dispariţia inexplicabilă a lui Sarah este adevărat şi are, desigur, darul de a-i zdruncina din temelii lui Charles toate „marile speranţe” romantice. Dar tot acesta e şi modul – unicul posibil, în fond – prin care el se poate, în cele din urmă, descoperi pe sine cu adevărat, dincolo de convenţii şi mai presus de ele. Apoi, în drumul lui Charles pe urmele lui Sarah, o întrupare a autorului însuşi îşi face apariţia, oricât de straniu ar putea acest lucru să pară sau chiar să fie. Astfel, Smithson se întâlneşte în tren cu un necunoscut cu barbă, care îl priveşte cu o neobişnuită intensitate. Desigur, apariţia autorului este, ea însăşi, de esenţă victoriană, fiind prezentată cu toate efectele teatrale ţinând de recuzita consacrată a secolului al XIX-lea, dar prezentând, exact ca şi personajele acestui roman, o sensibilitate de secol XX, subliniată prin atotprezenta ironie, căci, deşi ceea ce doreşte Charles îi este clar, ceea ce-şi doreşte Sarah este

133

imposibil de aflat... Fowles are grija, în acest fel, să reamintească cititorilor că, oricum ar fi interpretat ei întâmplările cărţii de faţă, romanul nu este în nici un caz unul victorian „de-adevărat”, de aici şi permanentul său recurs la diferenţierea cât mai clară cu putinţă a lumii – a oricărei lumi – de reprezentarea ficţională a acesteia. Se întâmplă aşa, trebuie să se întâmple aşa tocmai deoarece vechea credinţă nezdruncinată în omniscienţa autorului, fie el victorian sau nu, este, în secolul XX, asemenea lui Dumnezeu: moartă. În aceste condiţii, singura posibilitate care-i mai rămâne scriitorului este de a-şi lăsa personajele să acţioneze singure sau – ceea ce Fowles va şi face în Iubita locotenentului francez – să construiască finaluri alternative pentru orice astfel de istorie, încercând, deci, să scoată romanul de sub „tirania ultimului capitol”, cel final, cel care, atâta vreme a reprezentat soluţia estetică finală – şi, implicit, cea „reală” (sau, oricum, definitivă). John Fowles aduce, astfel, în prim plan, eternele paradoxuri ale creaţiei literare, discutând, în felul său propriu, modul în care personajele prind viaţă şi încearcă chiar să şi-o trăiască şi să şi-o hotărască singure, cu toate că, practic, sunt înlănţuite de şi în paginile unei cărţi. Desigur, Fowles este pe deplin conştient de limitele inevitabile ce apar în calea libertăţii totale şi absolute a oricărui personaj – chiar şi în faţa unuia cum este misterioasa Saraha Woodruff – iar afirmarea libertăţii tinde să devină, astfel, mai degrabă un proces metaforic decât strict literal, reprezentând corespondentul perfect al raportului dintre realitate şi ficţiune, mai cu seamă aşa cum este el definit de literatura secolului XX. Libertatea se dovedeşte, deci, a fi mai ales a cititorului şi, desigur, a interpretării, a fiecărei lecturi în parte, o altă expresie a preocupării lui Fowles pentru formele libertăţii umane în sens larg (şi mai ales pentru libertatea de alegere), romanul devenind, la rândul său, expresia privilegiată a tuturor formelor – reale sau potenţiale – de libertate ce trebuie să caracterizeze existenţa. Aşadar, „tirania ultimului capitol”, despre care scriitorul însuşi a vorbit nu o dată, tinde să devină nu una strict a alegerilor auctoriale, ci a artei însăşi. De aici prevalenţa celui de-al doilea final al Iubitei locotenentului francez, fundamental diferit de primul, unde cei doi, Charles şi Sarah, rămâneau împreună, oarecum asemănător cu finalurile consacrate ale romanelor victoriene. Şi tot de aici valabilitatea estetică a respingerii lui Charles de către Sarah, atitudine si decizie ajutate să capete întreaga pregnanţă şi putere de convingere şi prin celebrul citat, perfect integrat în text, din poemul To Marguerite, de Matthew Arnold: „porniţi iar înspre larguri, pe-al mării adânc, nestrăbătut, sărat, ce unul altuia mereu va să ne smulgă.” Căci, deşi poemul acesta este, prin excelenţă, victorian în temă şi expresie, semnificaţiile sale esenţiale evidenţiază tocmai imaginea consacrată a omului secolului XX, accentuând singurătatea, izolarea, imposibilitatea comunicării reale chiar şi între cei care (cred că) se iubesc. În plus, reprezentând, implicit, încă unul din mesajele subtextuale ale romanului lui Fowles: să nu uităm, chiar în calitate de cititori ai secolului XX (iar acum, iată, XXI), să citim până la capăt.
______ John Fowles, Iubita locotenentului francez. Traducere şi note de Mioara Tapalagă, Polirom, 2008

134

vatra-dialog
Poezie şi politică. Despre starea lumii de azi
Magda Cârneci în dialog cu Rodica Draghincescu 1
vers, către o trăire plenară, profundă a realităţii, mi se pare ţelul ascuns, dificil formulabil, uneori rămas semiconştient, al oricărui demers poetic veritabil. Altfel, poeticul poate fi mimat sau confundat cu alte tipuri de discurs literar sau artistic. Vocaţia poetică mi se pare a fi putinţa unei telescopări, intense şi temporare, în infinitul mare şi mic al trăirii depline a lumii. Prin scurtcircuitul experienţei poetice, infinitul interior (abisul emoţional, sentimentul divinului) poate comunica empatic şi analogic cu lumea, cu infinitul exterior al naturii şi cosmicului, între care se situează infinitul median şi mediator, rezonant şi transformator, al umanului: triada corpului, sufletului şi spiritului nostru tragic, suferitor. Cînd accepţi această vocaţie sau această «damnare», cînd te laşi într-un anume fel „utilizat” de această întîlnire, tensiune şi consonanţă între trei feluri de infinituri, atunci ai şansa de a intra în vibraţie cu ceva mai vast ca umanul şi totuşi profund uman. Şi de a te întîlni cu un Sine însuţi mai vast, prin care vine poezia în lume. R.D.: Îmi place să îmi imaginez că pentru poetacopil timpul nu a curs într-o singură direcţie, ea desigur ştia că timpul nu e deloc ceea ce pare a fi, fără să-l fi citit la acea vîrstă pe Einstein. Ce e timpul? Cum percepeţi timpul? M.C.: Uneori, în momente de graţie, putem întradevăr înţelege că timpul nu e doar cursa cu obstacole, alergarea îndîrjită şi absurdă la care ne obligă trăirea modernă, spre a ne arunca apoi, valuri-valuri, în gura larg deschisă a neantului. Nu e numai atît. De pe pista lui poţi din cînd în cînd să-ţi iei zborul. Timpul poate fi trăit, în momente de atenţie emoţională, de prezenţă vie la existenţă, ca un mare dar, ca un cadou preţios, ca o graţie enigmatică. Prin repetarea unor experienţe individuale dar şi supra-individuale, de la „probele“ existenţiale inconturnabile la ciclurile naturale anuale şi cosmice, el ne poate face să intuim, să înţelegem la un moment dat, de o manieră insidioasă sau fulgerătoare, ceva superior simplei curgeri spre moarte. Ceva ca o chemare îndepărtată, ca o amintire capitală mereu pierdută, uitată, şi din cînd în cînd regăsită. Ceva ce are legătură cu uluitoarea înscenare a existenţei, cu rolul nostru de infimi figuranţi individuali şi colectivi pe enorma scenă a planetei, dar care are legătură şi cu posibilul nostru rol de contemplatori ai legilor şi misterelor maşinăriei universale. Ceva care are legătură cu trecerea inexorabilă, dar şi cu transformarea noastră posibilă, eventual cu transfigurarea noastră, şi cu reînnoirea universală. Uneori chiar mi se întîmplă să înţeleg cu toată făptura, ca într-o spontană dezmărginire a creierului, că timpul care mi-e dat e o mare şansă poate nemeritată, parcă acordată gratuit, din iubire, de către o iubire mai vastă. Şi poate că dacă ne-am da seama de cît de recunoscători ar trebui să fim pentru faptul că existăm, pentru că putem deveni conştienţi şi egali cu universul întreg, am putea începe să trăim timpul cu maximă şi precaută atenţie. Ceea ce însă facem rareori, căci uităm, uităm pentru ce existăm, care e sensul acestei curgeri rapide prin lume, uităm că suntem extrem de fragili şi de perisabili, şi că, de fapt, „comedia existenţei” nu va dura indefinit. Or, în interiorul

R.D.: Magda Cârneci, unde, cînd şi, mai ales, cum v-aţi întîlnit prima dată cu poeta Magda Cârneci? Prin ce v-a marcat această întîlnire? M.C.: Ca mulţi copii puberi, pe la 12 ani, îndrăgostindu-mă fără speranţă de un băiat mai mare, am început brusc să vorbesc în versuri şi să răspund în cîntece la întrebările curente, ceea ce m-a uimit în primul rînd pe mine. Eram undeva în Transilvania, într-o tabără de creaţie literară, la Homorod, unde cîştigasem un premiu literar pe ţară, alături de alţi adolescenţi ai României pe atunci socialiste. Tot cu acea ocazie, urcîndu-mă într-o noapte pe acoperişul căminului de fete, am privit cumva altfel cerul negru şi înstelat, am auzit cumva, nu ştiu cum, dar pe bune, «muzica sferelor», şi m-am simţit brusc proiectată pînă în centrul viu al universului. S-a întîmplat atunci probabil un proces propriu imaginaţiei poetice, dintr-odată trezite, datorită energiei emoţionale, la posibilităţile ei reale, care altfel rămîn latente. Cred că aceste posibilităţi sunt în principiu disponibile tuturor oamenilor, sunt un fel de «drept din naştere» al lor, ca să zic aşa, un fel de valenţe inutilizate suficient ale făpturii umane actuale încă neterminate, încă pe cale de evoluţie. Poeţii anticipează sau manifestă aceste potenţe prin propria lor creativitate, pentru că ei sunt mai predispuşi a le tatona, a le explora şi a le asuma, cu tot riscul şi cu tot ridicolul. A regăsi drumul unei astfel de ascensiuni vertiginoase, prin starea poetică şi prin lucrul atent pe

vatra-dialog
timpului aparent, limitat şi repetitiv, există tot felul de viteze şi intensităţi, tot felul de oaze, colţuri şi camere secrete, diferite deschideri bruşte şi scurtături/scurtcircuite neaşteptate, revelatoare, printre care circulăm mai mult sau mai puţin atenţi, mai mult sau mai puţin conştienţi. Din însumarea memoriei acestor momente intense, aparte, se alcătuieşte, finalmente, «imaginea esenţială» a vieţii noastre, savoarea unică şi delicată, timbrul de nerepetat al fiecărei existenţe, acea mică «nuanţă» care suntem fiecare din noi din umanul complet, din «omul universal», şi care poate că rămîne după noi într-o memorie intemporală a speciei. R.D.: Prin şi peste cîte valuri de hîrtie a trecut Magda, copila de 12 ani, ca să o cunoască pe Magda Cârneci, poeta, eseista, criticul şi istoricul de artă (de talie europeana)? Ce an, ce carte, ce autor, ce viziune, ce experiment cultural anume v-au fost călăuzele maturizării? Ce rol au jucat modelele şi modele literare în parcurgerea acelui relief temporal? M.C. : Oare voi fi capabilă cîndva să-mi memorez toate clipele intense pînă la halucinaţie, provocate de unele chipuri, lucruri, privelişti de o frumuseţe aparte, care m-au «trezit», sau toate visele somptuoase, divine care m-au „programat” interior, sau toate lecturile cu adevărat hrănitoare care m-au edificat, şi cele cîteva întîlniri umane, puţine, care chiar m-au marcat? Ca să răspund întrebării dvs. ar trebui poate să vorbesc despre şansa de a mă naşte la ţară, într-un sat din Moldova, unde am simţit din cînd în cînd că pămîntul, arborii, rîurile sunt vii, simt şi visează, ba chiar mă privesc, mă iubesc şi-mi transmit ceva preţios, vast şi nedefinit, ce aşteaptă răspuns. Ar trebui probabil să recunosc oportunitatea de a intra pe scena culturală românească, în anii ‘80, împreună cu o întreagă generaţie de tineri literaţi şi artişti care s-au simţit purtaţi de un puternic suflu inovator, de o nouă paradigmă estetică, pe care am numit-o atunci, probabil prezumţios, „postmodernă”, şi am teoretizat-o şi practicat-o cu fervoare. Ar trebui poate să admit că, de-a lungul anilor ‘80, poezia generaţiei beat americane m-a marcat la fel de mult ca lecturile din Platon, din Heidegger, din Guénon sau din teologul ortodox Stăniloaie. În fine, ar trebui să mărturisesc că în ciuda sărăciei, cenzurii şi lipsei de libertate, acel deceniu a fost esenţial pentru mine, prin acumulările lui existenţiale şi intelectuale. Şi să rememorez extraodinarul decembrie 1989, cînd s-a întîmplat să mă aflu chiar în miezul evenimentelor revoluţionare din Bucureşti, în timpul cărora am avut, pe viu, gustul istoriei mari, sentimentul fizic al contactului cu clipele tari, decisive, ale cursului altfel atît de monoton al timpului istoric curent. Ar trebui poate să adaug deschiderile extraordinare din anii ’90, cu activismul lor politic şi social epuizant, cu bursele de studiu în străinătate, cu înfrigurate lecturi politice şi spirituale, cu cărţi şi articole publicate în România şi peste hotare, cu un doctorat luat la Paris, cu contactele nenumărate făcute cu oameni din cele mai diverse culturi, cu descoperirea cosmopolitismului ca stil de viaţă dar şi ca putinţă de a te simţi, prin gîndire, prin experienţe interioare şi prin responsabilitate exterioară, ca un fel de cetăţean „mutant” al planetei.

135

Dar să fac o listă mai precisă mi-ar fi greu. Cunosc sute de oameni, dar numai cîţiva au contat în evoluţia mea. Am citit sute de cărţi, dar numai cîteva m-au atins lăuntric profund. Am trăit zeci de mii de momente de timp, dar numai cîteva au provocat în mine trăiri indelebile. Care ar fi numitorul comun pentru aceşti oameni, aceste cărţi şi aceste momente? Poate faptul că în contact cu acestea, o percepţie mai intensă a realităţii a putut avea loc, o dilatare a simţurilor şi a înţelegerii la nivele altfel greu de atins, o ieşire din banalitate, din adormirea şi automatismul general, sentimentul clar că mă aflu în adevăr şi în prezenţă, într-o trăire mai puţin limitată a realului. Pînă la urmă, dintro existenţă rămîn doar aceste amintiri foarte vii şi intense, aceste cîteva clipe esenţiale, nu prea numeroase de altfel, cu care plecăm, îmbogăţiţi şi treziţi, dincolo de neant. R.D.: Poetul ţine mult la cuvînt. Îl priveşte, îl ascultă, îi adaugă alte cuvinte, îi creează o lume. Fiecare poem este un soi de celulă a memoriei, dotată cu mici circuite, uşiţe, rezistenţe, întrerupătoare, care se ocupă de plecarea şi sosirea sensului. Un cuvînt dintr-un poem este o construcţie de molecule senzoriale. Cum vin cuvintele în poemele dumneavoastră? Cine sau ce le aduce? Ce li se întîmplă acestor molecule senzoriale în plin act de gîndire translogică, în plină prelucrare a fluxului emoţional? M.C.: Cuvintele cu potenţial poetic survin brusc şi dispar tot la fel, au o logică a apariţiei şi dispariţiei lor care se aseamănă fluxurilor meteorologice, astrale, sau ale păsărilor migratoare, e vorba mereu de o vibraţie emoţională care se lasă captată sau nu, se lasă configurată sau nu, se lasă transmisă sau nu. Poetul e un fel de combinaţie bizară între o antenă de înaltă frecvenţă şi un artizan pedant, meticulos. E un colecţionar de stări, viziuni, presentimente, e un vînător de combinaţii sonore, de cuvinte evocator încărcate ce-i agaţă urechea şi simţul intern declanşîndu-i nevoia imperioasă de a le fixa, de a le combina în aşa fel încît să-şi repete magia la fiecare reluare, la fiecare lectură – şi în această privinţă el se aseamănă cu un ameliorator de rase preţioase de animale sau soiuri de plante. Căci finalmente poemul e un fel de dispozitiv sonor pentru a produce o amplificare emoţională pentru uzul celorlalţi, e un fel de eşafodaj verbal pentru intrarea în atenţie emoţională cu ritmul, muzicalitatea şi «imaginile interioare» ascunse în realitatea cea mai reală. Cea care ne înconjoară tăcut şi stăruitor, dar pe care nu o vedem, nu o simţim, nu o auzim în întreaga ei deplinătate decît rareori. Cuvintele poemului pot fi considerate, cum spuneţi, nişte molecule senzoriale şi emoţionale, magnetizate de o vibraţie interioară anume, şi combinate chimic în aşa fel încît să producă o «pilulă» concentrată de atenţie şi de intensitate, capabilă să ne ridice, pentru cîteva clipe, pe un plan al nostru mai puţin banal, la un nivel de sensibilitate şi înţelegere ceva mai înalt, mai complet decît de obicei. O «pilulă» prin care putem avea acces, fulgurant şi fără o pregătire specială, doar prin «graţie estetică», ca să spun aşa, la prezenţa magică a lucrurilor şi a lumii, la o trăire completă a clipei, a momentului, în toată bogăţia lui adesea uluitoare, uneori copleşitoare, aparent din «altă lume».

136

vatra-dialog
emoţională de reguli de aprehendare a oamenilor şi de trăire a vieţii pentru un sistem raţional, reflexiv, de legi de gîndire şi de acţiune. E pentru mine un troc între afect şi intelect, între spontaneitate şi deliberare, în care, ca în toate schimburile, se pierde ceva şi se cîştigă ceva. Cultura română e mai convivială, mai pasivă şi mai contemplativă, cu un simţ încă neatrofiat al sacrului şi al cosmicului, întrun cuvînt e o cultură mai feminină, aş zice. Cultura franceză e mai lucidă şi mai rigidă, mai luptătoare, mai ambiţioasă şi mai agresivă, deci una peste alta e mai masculină. Există de aceea între ele atracţie şi complementaritate, dar şi destule neînţelegeri reciproce. A fi între aceste două culturi e pentru mine o sfîşiere dar şi o provocare, e o suferinţă constantă, dar şi speranţa nesigură a unei întrezărite sinteze, ca şi cum din femininul şi masculinul din mine, galvanizate de acest dublu context, aş putea tenta starea de androginie interioară, deci visul unei posibile mutaţii spirituale. Oricum, preţul psihologic e ridicat, căci coliziunea dintre două maniere diferite de „a fi în lume” produce o răsturnare răvăşitoare pe toate planurile: am momente în care nu mai ştiu dacă mai aparţin vreunei culturi, dacă mai posed în profunzime vreo limbă, dacă mă mai modelează coerent coduri clare de gîndire şi sentiment. Am momente in care mi se pare că nu mai sunt nimeni şi nimic. Şi chiar nu sunt. Şi probabil că aici stă suferinţa, dar şi miza enormă a unui astfel de experiment dificil, a unei astfel de aventuri riscante. Căci fiind între culturi, între poetici existenţiale, între modele şi stereotipuri literare, poţi atinge o libertate interioară mai mare decît cea propusă de frontierele liniştitoare şi bine controlate ale unei unice apartenenţe. Poţi simţi adierea unei conştiinţe mai ample si mai impersonale, impulsul unei generozităţi mai încăpătoare, poţi avea presentimentul unei responsabilităţi mai puţin limitate şi mai compasionale. Dezvolţi o tandreţe nouă, trează şi iertătoare, faţă de toţi şi de toate. Defavoarea lipsei de apartenenţă clară e compensată de favoarea unei lucidităţi interioare sporite. Costisitoare, uneori pînă la limita anihilării, ea îţi poate da acces, din cînd în cînd, la o formă specială de dez-limitare: patria ta nu mai e aici sau acolo, „patria adevarată” e numai în interiorul tău şi într-un Sine lărgit. R.D.: Vă mişcaţi între realităţi şi Realităţi politice. Sînteţi un minunat „ambasador” al culturii române în Europa. Ca teoretician şi traducător, vă implicaţi atent în recuperarea şi propagarea valorilor sigure ale literaturii române în afara graniţelor ţării. Ce implică această responsabilitate majoră? Ce greutăţi şi ce satisfacţii aveţi? M.C.: Cred că literatura română a suferit mult de izolare sub comunism şi a rămas încă cu unele sechele din acest experiment politic radical, umilitor şi aberant care a durat 45 de ani. Înainte de Al Doilea Război Mondial, cum poate se ştie mai puţin, cultura română se sincronizase neaşteptat de rapid cu cultura europeană, în ciuda unor decalaje economice inevitabile datorate intrării tîrzii a României în sfera capitalismului modern. Dovadă este pleiada de nume de talie europeană pe care le-a produs foarte repede şi fără complexe, după numai o jumătate de

Şi, prin ele, la o formă pasageră de eternitate, aici şi acum. Aceasta ar explica, cred, utilitatea poeziei, pe care atît de mulţi oameni de azi nu o mai înţeleg. Pentru că ei nu mai simt nevoia accesului, fie şi oblic, scurtcircuitat, la o formă de ieşire din limitare, din fragmentare şi automatism, pentru a intra în contact cu sinele lor profund, coincizînd armonic cu lumea. Pentru că au uitat că au o nevoie vitală de acces la o formă, fie şi momentană, de meta-fizic, de supra-temporal, deci de eternitate, ca să suporte fizicul, temporalul fără să moară interior. În absenţa acestui «eşapatoar estetic», omul ar decădea la nivelul unei maşini sofisticate sau ar recădea în pură animalitate. În aceasta constă, cred, valoarea «practică» a poeziei, căci ea dă acces la o experienţă, scurtă şi concentrată, a unei trăiri mai armonioase, mai vaste, în care putem bănui, putem resimţi fulgurant, o variantă mai completă a fiinţei noastre în lume. Căci în poezie, de o manieră fugace dar profundă, nu doar intelectul nostru e provocat, şi nu doar simţurile şi instinctele noastre sunt excitate, şi nu doar imaginaţia şi emoţiile noastre sunt inflamate, ci toate laolaltă sunt intensificate armonic, în simultaneitate organică, şi în conexiune cu ceva ce le depăşeşte. Dacă ar fi să glumesc, aş zice că ar trebui poate găsită o formă economică mai eficace pentru aceste „pilule de revivificare interioară”, dar probabil că buna intenţie s-ar transforma repede în eroare speculată comercial, ca şi în cazul drogurilor, căci efortul individual şi deschiderea interioară naturală, discretă şi lentă, ar dispărea în spatele unor facticităţi la îndemînă şi artificiale. Cum spunea cîndva Ouspensky, „un vers poate dura sute şi sute de ani”, ca efect emoţional, dar în imediat puţină lume îşi dă seama de valoarea „iradiantă” a unui poem: e ca şi cu carbonul 14, e nevoie de timp, uneori de mult timp. R.D.: Bucureşteancă, autoare a cîtorva volume de poezii, eseuri, traduceri din lirica franceză contemporană, a mai multor articole şi studii de critică şi istorie a artelor plastice, specialistă în mai toate diagnozele postmodernismului balcanic (şi nu numai), vă regăsim de cîţiva ani în Franţa, mai întîi ca lector de limba şi cultura română la INALCO, apoi ca directoare a Institutului Cultural Român din Paris. Cu ce se confruntă, major, cele două lumi culturale între care va împărţiţi viaţa şi munca? Pretind ele ceva special de la dumneavoastră? Ce favoruri şi ce defavoruri vă fac? M.C.: E un risc destul de mare să te aventurezi, la vîrsta maturităţii, într-o altă cultură. Mai ales o cultură veche, majoră, orgolioasă, precum cea franceză, obsedată cumva de propria ei moştenire şi unicitate, în cadrul furtunilor globalizante şi multiculturale cu iz anglofon de care i se pare că e ameninţată. Iar poezia e domeniul cel mai intim al unei culturi, locul ei de permanentă reîntemeiere ontologică şi lingvistică, astfel că poezia franceză e destul de exigentă şi de exclusivistă. Poate mai exclusivistă decît poezia anglofonă, mi se pare, din motive nu întotdeauna lesne de înţeles. Frecventarea ei nu e un exerciţiu uşor şi poate că e bine că este aşa. Ştiu că generalizările sunt întotdeauna forţate, dar nu putem funcţiona fără ele. Astfel, pentru mine, a sări din cultura română în cea franceză e ca şi cum aş schimba o colecţie

vatra-dialog
secol de modernizare, de la Brâncuşi la Tristan Tzara, de la George Enescu şi Anna de Noailles la Benjamin Fondane, Marta Bibescu, Elvira Popescu sau Victor Brauner, ca să nu amintim triada celebrissimă EliadeCioran-Ionescu. Alături de aceştia ar trebui amintite nume de savanţi în diferite domenii, Stephane Lupasco, Pius Servien, Matyla Ghica şi alţii, dacă ar fi să mă limitez numai la spaţiul francez. Or, după răsturnarea politică din 1989, blocajul interior, complexele de inferioritate, suspiciunea, descurajarea, datorate sărăciei materiale şi informaţionale moştenite, au continuat să marcheze felul în care literaţii români s-au aventurat peste graniţe şi s-au făcut cunoscuţi în restul lumii. Cum eu cred că fiecare cultură are o savoare anume, o „culoare proprie” în marele tablou uman general, mi se pare că ar fi o pierdere ca această „nuanţă românească” să lipsească din compoziţia în ebuliţie a melting potului universal în care trăim de la o vreme. Cu cît stau mai mult în străinătate, cu atît realizez mai bine specificitatea „nuanţei româneşti”, alături de celelalte numeroase nuanţe culturale cu care intru în contact, şi cu atît dorinţa mea de a face cunoscut această nuanţă, „papilelor” altor forme de umanitate e mai mare. Cum mă mişc cu destulă uşurinţă în două domenii, cel literar şi cel al artelor vizuale, am putut face cîte ceva pentru colegii mei români în ambele domenii, pur şi simplu din dorinţa atingerii unei necesare „normalităţi”. Normalitate a schimburilor cu restul lumii, pe care nu o pot acoperi în întregime instituţiile oficiale, şi în care iniţiativa individuală îşi are locul ei. În plus, experienţa mea profesorală recentă de la Paris m-a convins că accesul studenţilor, al oamenilor foarte tineri în general, la una sau mai multe culturi străine e absolut vital pentru o necesară dezmărginire mentală şi emoţională, pentru o echilibrare şi o armonizare a fiinţei lor în formare, a celor care vor constitui viitorii cetăţeni ai planetei unificate, integrate şi „internetizate” de mîine. R.D.: Aţi putea rezuma ambianţa literară centraleuropeană din ultimii ani? Ce noutăţi angajante au apărut? M.C.: Ca să răspund pe scurt şi totuşi substanţial la această întrebare nu tocmai uşoară, am să iau acum un aer mai teoretic, mai „profesoral”. Atît cît am putut să-mi dau seama din festivalurile internaţionale, din titlurile traduse în română şi franceză, din contactul cu colegii mei de la departamentul Europe Centrale de la universitatea INALCO şi din schimburile cu celelalte institute culturale străine din Paris, cred că şi celelalte spaţii literare esteuropene au trecut în ultimii 15 ani prin răsturnări şi dificultăţi similare cu cele din spaţiul românesc. Deceniul trecut a fost o perioadă încărcată şi fascinantă, marcată de amestecul tensionat de elemente psihice şi mentale de dinainte de 1989 cu altele noi, politice, economice, culturale afluind năvalnic din exterior. O perioadă îmbolnăvită de lupta acerbă între generaţii şi între ideologii antagonice, pre şi post comuniste, naţionaliste şi europene, neo-tradiţionaliste şi post-moderniste, localiste şi universaliste etc. O perioadă foarte amestecată şi pasionantă, căutîndu-şi noi repere, noi structuri spirituale şi noi echilibre umane, plină de contradicţii agonice şi

137

tocmai de aceea dificil de sintetizat. O perioadă în care tranziţia rapidă de la o viziune închisă a lumii la una deschisă, a putut lăsa un spaţiu de neaşteptată libertate, exterioară şi interioară, pentru mulţi indivizi. Dar şi multă confuzie. Actualmente, există în cultura ţărilor est-europene o nevoie de a recupera trecutul mai îndepărtat, dar şi o teamă de a nu trezi demoni naţionalişti sau fundamentalişti, o anxietate evidentă de pildă în polemicile intelectuale legate de moştenirea politică şi culturală interbelică. Exigenţa de a analiza nuanţat dar fără complezenţă trecutul recent şi de a purga, chiar transforma, noxele comuniste remanente, o exigenţă vizibilă de exemplu în multe filme recente est-europene, se loveşte de rezistenţa tenace a unei bune părţi a mentalităţii comunitare care vrea să uite, pur şi simplu, şi să meargă mai departe cum o fi. Recunoaşterea lucidă a laşităţii individuale şi a prostiei colective de dinainte de 1989 produc piese de teatru şi romane pline de sarcasm şi umor, dar marile „fresce literare” ale totalitarismului roşu încă se lasă aşteptate, poate şi pentru că timpul a fost foarte scurt. Adaptarea la o lume brusc lărgită şi la provocarea unei libertăţi regăsite dar haotice, înfruntarea cu noile massmedia atotputernice şi corupătoare, imitarea sau rezistenţa împotriva «stilului cultural planetar» de tip CNN şi MTV, toate acestea se regăsesc într-o formă sau alta în producţia celor mai tineri plasticieni sau muzicieni. Sexualitatea şi religiosul, teme tabu înainte de 1990, au fost mode literare virulente în toate aceste ţări de-a lungul anilor ‘90. Recuperarea dimensiunii sociale şi politice a actului artistic a fost o altă mare descoperire a deceniului trecut. Dezbaterea în jurul postmodernismului a cunoscut şi ea un nou reviriment în această perioadă, într-o formulare mai liberă şi mai dezinhibată politic, dar şi mai exigentă, după tentativele timide din anii ‘80. O anume tentă neo-dadaistă, chiar nihilistă, şi un experimentalism colocvial şi mizerabilist, dus pînă la limita „banalităţii fără frontiere”, a făcut ravagii într-o parte a poeziei şi prozei tinere. După cum genurile „alternative” de tip video, performance, instalaţie sau multimedia au dominat discursul cel mai inovator al artelor vizuale, propulsînd nume noi în mediul internaţional şi constituind de o anume manieră arta cea mai vizibilă şi mai promovată, „arta oficială” a deceniului. Alături de care, însă, există şi refuzul colonizării culturale prea rapide, într-un fel artificiale, căci ne-mediate de un travaliu de interiorizare organică, există deci grupuri şi direcţii artistice care susţin afirmarea specificităţii fără complexe dar şi fără orgoliu inutil, propunînd asumarea tradiţiilor locale şi încercarea sintezei cu influenţele contemporane – aceasta mai ales în rîndul generaţiilor artistice mature. De cîţiva ani se poate observa o dinamizare crescută a schimburilor dintre ţările acestei regiuni, după ce în anii ’90 fiecare dintre ele încerca să-şi uite trecutul imediat şi să privească mai degrabă spre lumea euro-atlantică decît la vecini. Acum există festivaluri de poezie, de teatru, de arte vizuale şi de film care permit o circulaţie destul de consistentă între artiştii est-europeni, după cum edituri locale au în prezent programe specifice de traduceri esteuropene. Conştiinţa apartenenţei la o aceeaşi arie po-

138

vatra-dialog
interioare rămîn indicibile, dar ele modelează indirect, ca un magnet ascuns, ca o sursă de radiaţie invizibilă, discursul poetic exterior. În general, poemele care provoacă în cititor imagini mentale, viziuni interioare, sunt mai rare decît cele care provoacă doar un frison de tip strict emoţional sau intelectiv. Căci poemul se verifică prin ceea ce declanşează, prin ce provoacă în celălalt, prin ceea ce evocă şi „trezeşte” în lector, care rămîne oglinda lui vie şi rezonantă. Cele mai multe poeme însă nu produc nimic „înlăuntru”, sunt un exerciţiu de narcisism strict individual sau un agreabil joc cultural pentru accesul şi poziţionarea în cîmpul literar colectiv, sunt forme de împărtăşire verbală dintr-un corp cultural canonic. R.D.: René Daumal spunea că omul este o maşină luminată de conştiinţă. Cum e cu conştiinţa artistului la acest nou început de secol? M.C.: Daumal s-a apropiat destul de mult de recuperarea unui înţeles arhi-străvechi al actului creaţiei individuale ca punere în armonie cu legile profunde ale Creaţiei mari, cosmice, divine. Din nefericire a murit prea repede, încă tînăr, în 1944. Dar ideea omului ca maşină biologică în care pot să se dezvolte nivele diferite de conştienţă şi supra-conştienţă, apărută prin anii ’20-’30 în mediul occidental (Gurdjieff, suprarealiştii, etc.), a fost preluată şi de alţi artişti şi poeţi cunoscuţi, şi-a făcut drum în deceniile de după război în diverse grupuri de cercetare artistică, ştiinţifică şi spirituală, în noile teorii psihologice şi antropologice, iar acum e acceptată mult mai larg decît înainte. Ca întotdeauna, prin sensibilitatea lor revoluţionară, artiştii au jucat un rol important în această percepţie care va face parte, cred, din „vulgata” ştiinţifică a mileniului care a început. Căci poeţii, artiştii în general, au rămas în continuare fiinţe stranii, inclasabile, chiar şi la acest început de mileniu şi de ciclu istoric, în ciuda enormei presiuni a civilizaţiei marei mase umane, proliferînd accelerat deasupra Pămîntului şi producînd o crustă pragmatică şi materialistă, cerînd şi consumînd „produse” culturale din ce în ce mai multe cantitativ, din ce în ce mai factice, mai rapid consumabile, mai „industriale”. Indivizii veritabil artişti continuă să fie şi azi un fel de celule sensibile, emoţionale, fantaste, ale marelui Corp biologic şi social al umanităţii, aflate în sfîrşit pe cale de unificare, ba chiar de uniformizare si de nivelare. Împrăştiaţi în toate naţiunile şi în ţările toate, ei alcătuiesc în mod nevăzut un fel de reţea senzitivă peste planetă, cu care aceasta simte, tatonează, visează un viitor posibil al omului, o transformare posibilă a psihismului universal - care nu e limitat la regnul uman. Artiştii formează un fel de organ vizionar al existenţei terestre, prin care, poate, Viaţa – pelicula organică şi inteligentă ce îmbracă Pămîntul – încearcă variante de supravieţuire şi evoluţie. A simţi cosmic şi a cugeta planetar, îmi vine să cred că aceasta ar fi provocarea cea mai urgentă pentru conştiinţa artistică actuală. R.D.: Sînteţi o intelectuală şi un artist cu multiple convingeri. Le formulaţi adeseori, la diferite nivele. Aveţi un spirit critic eficient. Scriitorul din lăuntrul

litico-culturală, datorată ravagiilor comunismului recent şi a unei istorii pre-comuniste destul de asemănătoare face ca intelectualii est-europeni să fraternizeze destul de uşor între ei, cînd se întîlnesc, în baza dificultăţilor trecute, care i-au modelat într-un fel similar. Această „diferenţă specifică” se traduce printr-o manieră de a se raporta la realitate, care integrează „răul istoriei” şi „rana comunistă” mai degrabă sceptic, dacă nu stoic, şi se manifestă între ei prin-o anume complicitate şi printr-o anume detaşare, colorată de fatalism sau de umor şi deriziune, faţă de unele excese sau idealizări ale „modelului occidental”. R.D.: Magda Cârneci, este opusă creaţia fabricaţiei? Există aici criterii de inspiraţie total diferite? M.C.: Mi se pare că, deşi prima reprezintă „big-bangul” necesar, iar a doua doar „încarnarea” inevitabilă, creaţie fără fabricaţie nu se prea poate, pe cînd fabricaţie fără creaţie se poate. Un „text” literar poate fi confecţionat după diverse reţete ale căror ingrediente preexistă şi pot fi diferit combinate, el poate fi o formă de tricotaj verbal, de rebus verbal, de delir verbal, de combinatorică verbală etc. Dar un poem adevărat e destul de rar, căci nu are un prealabil previzibil, el survine neaşteptat, chiar dacă uneori după o îndelungată decantare, căci are nevoie de experienţă reală, de suferinţă sau de bucurie de o anumită intensitate, are nevoie de „carne şi sînge”, de intelect alert şi de ruptură metafizică. Şi nu e nevoie să repet că experienţele reale sunt mult, mult mai puţin numeroase decît masa enormă de texte care se produce azi. Pentru multe persoane scrisul e un passe-temps, un drog, un surogat, un anti-depresiv şi un înlocuitor de realitate. Suferim de o lipsă de experienţe reale, de aceea scriem atît de mult. Cred că scrisul ar trebui să fie în primul rînd o consemnare, o mărturie a unei experienţe „reale”, care să provoace în celălalt, în cel care îl citeşte, nostalgia, dorinţa şi fervoarea, dacă nu chiar repetarea experienţei „reale” fixate în hieroglifa fabricată a textului. R.D.: Joacă imaginile mentale vreun rol preponderent în buna derulare a actului creaţiei? M.C.: Pentru mine joacă. Sunt chiar esenţiale. Un poem poate să plece de la un singur cuvînt, sau grup de cuvinte, care declanşează „starea poetică”, adică intrarea în rezonanţă cu o frecvenţă emoţională mai înaltă. Dar pe firul cuvintelor, al salturilor şi condensărilor verbale care se impun cumva de la sine, se ajunge, miraculos, la un substrat ascuns în spatele lor, la imagini interioare, adînci, uneori uimitoare, se retrezesc la viaţă interioară imagini vechi, arhaice, uneori majestuoase, alteori cutremurătoare. Imaginile de acest fel, deşi vagi pe cerul lumii noastre interioare, au o stranie calitate de „obiectivitate”, căci ele ating ceva fundamental, împărtăşit de toţi, neaparţinînd nimănui, au deci o rezonanţă universală. Dar un poem poate să plece şi de la o imagine mentală tăcută şi obsedantă, care apare ca o viziune vagă localizabilă undeva în spaţiul interior, cerînd un fel de contemplare şi o adîncire în sine înainte de a putea capta un înveliş sonor, pretinzînd deci ridicarea la o frecvenţă intelectuală mai înaltă a aparatului nostru mental. Uneori asemenea imagini

vatra-dialog
dumneavoastră nu practică deloc arta struţului. Scrierile Magdei Cârneci invită la depăşirea unor fixaţii centriste. Pentru ce anume manifestaţi? M.C.: Cred în mod profund că ne aflăm ca specie şi ca civilizaţie la un moment de cotitură, decisiv, pentru evoluţia sau involuţia, chiar dispariţia noastră. Enorma cantitate de cunoştinţe disponibile, punerea în conexiune a tuturor culturilor globului, presiunile mult sporite la care sunt supuşi indivizii şi societăţile, capacitatea de a influenţa sau distruge total mediul ambiant, şi multe alte semne arată că se apropie un moment în care un salt calitativ va fi necesar, după acumularea cantitativă actuală, poate chiar o mutaţie interioară, de natură psihologică şi spirituală. Trăim un moment critic, dar şi dez-mărginitor, în care mai multe revoluţii sunt în curs, o revoluţie tehnoştiinţifică, dar şi una socială, culturală, spirituală, într-un cuvînt, o răsturnare civilizaţională, dacă pot să mă exprim astfel. Mixajul de rase, de culturi şi de popoare a dat probabil lovitura finală, a constituit şi constituie cutremurul de proporţii necesar pentru depăşirea unor mari bariere atît exterioare cît şi interioare, şi pentru transgresarea a numeroase îngrădiri mentale artificiale, impuse şi moştenite istoric. Ne aflăm la finalul unei epoci dominate de puternica legitimitate raţionalistă, cu logica ei lineară şi pragmatică, a mentalului pur şi dur, refuzînd obstinat alte modalităţi complementare de a aborda natura, omul şi cosmicul. Gîndirea strict raţională, utilizînd operaţii binare ale căror încărcătură holistică şi previzională e drastic limitată de chiar supoziţiile ei iniţiale, începe să lase loc, lent dar irepresibil, unei gîndiri hrănite şi de alte dimensiuni ale umanului, între care psihicul în primul rînd, apoi supra-mentalul. Mi se pare destul de evident că ne aflăm în prezenţa unei noi expansiuni a conştiinţei noastre actuale, prin eforturi şi experimente duse pe multiple direcţii – de la ştiinţele micro şi macro cosmosului la redescoperirea marilor tradiţii spirituale orientale şi la punerea lor în conexiune cu tradiţia occidentală, de la bombardamentul informaţional şi comunicarea instantanee în masă la biologia genetică, de la nevoia de experienţe „tari”, droguri, sex, muzică, sport de înaltă performanţă, la religiozitate, esoterism şi New Age etc. Toate acestea indică destul de limpede că ne aflăm înaintea forţării unor bariere perceptuale şi intelective, a lărgirii conceptului de uman, a transformării sau a distrugerii lui, dacă nu vom conştientiza sensul acestei uriaşe experienţe. O experienţă la scară planetară despre care poeţii şi artiştii ar trebui să mărturisească cu tenacitate şi curaj, prin vieţile, operele şi luările lor de poziţie, dacă vor să-şi păstreze rolul lor specific de „ilimitatori de conştiinţă” în interiorul metabolismului general al umanului, şi astfel să-şi respecte „responsabilitatea vizionară” cu care sunt investiţi. R.D.: Ce i-aţi putea reproşa dialogului cultural est-vest (din Europa)? M.C.: Am impresia că neînţelegerile dintre Vestul şi Estul Europei, în legătură cu faptul că superioritatea materială ar însemna şi superioritate culturală, încep să se diminueze vertiginos. Nimeni nu poate contesta şi nu

139

contestă Occidentului geniul pozitivist al ştiinţei şi tehnicii, dar în ce priveşte bogăţia culturală şi deschiderea spirituală, cred că un influx mai substanţial de «esticitate» ar putea echilibra excesele duse în unele zone pînă la decadenţă artistică, ce bîntuie productivismul occidental, datorită supunerii complexităţii artistice la rigorile seci ale unei raţionalităţi critice şi eficiente colectiv, potrivite mai degrabă tehnologiilor aplicate la administrarea pragmatică a realului şi societăţii. Am impresia uneori că Estul trebuie mereu să aducă aminte Vestului că totul nu se reduce la posesiune, organizare şi interese, sau la conflict, concurenţă şi putere, mai ales în lumea culturală. Experienţele recente şi dureroase ale Estului sunt, sau au fost şi rămîn, şi ale Occidentului, ele fac parte dintr-o moştenire psihologică preţioasă, căci accesul la suferinţă e un acces la adevăr care lipseşte uneori Vestului. Dificultăţile materiale au rolul lor de frînă într-o accelerare prea mare a dinamicii sociale, care poate deveni incontrolabilă. Acolo unde e încă greu să supravieţuieşti fizic, e mai greu să uiţi de nevoia unei supravieţuiri spirituale, o nevoie profundă, vitală, care întemeiază umanul. A fi marginal, a rămîne în provincie prezintă avantaje care nu trebuie subestimate, căci în asemenea „rezervaţii de arhaicitate” se pot regăsi formule de vieţuire şi de armonizare cu lumea, pierdute pe drum în zonele prea centrale, tocmai din cauza vitezei şi concurenţei. Artificialitatea vieţii şi fixarea asupra confortului, individualismul mărunt, absenţa de ruptură şi de suferinţă reală din orizontul memoriei colective recente, şi o concepţie abstractă şi materialistă a realităţii, fragilizează lumea occidentală în interiorul lumii globalizate. Contextul mondializat a schimbat dona internaţională: nimic nu mai e ca înainte, chiar dacă vestul vrea să creadă că viziunea lui s-a impus definitiv şi necontestat în restul lumii. Catastrofe şi mutaţii mari sunt în curs, căci totul e interconectat: individul are acces prin mass-media la identităţi diferite şi contradictorii, la lipsurile şi suferinţa tuturor celorlalţi indivizi, colectivităţile trebuie să ia cunoştinţă de limbi şi culturi foarte diferite de ale lor şi să respecte celelalte forme de umanitate. Toate astea creează o presiune psihică enormă, care poate duce la mai multă luciditate şi la o responsabilitate crescută, adică poate să provoace o anume „revoluţie interioară”, o amplificare conştientă a percepţiei de sine a umanului. Destabilizarea canonului occidental, luat cu asalt de atît de multe culturi diferite, e în curs. Venind dintr-o cultură profund marcată de creştinismul ortodox şi mîndră de moştenirea ei bizantină încă vie, nu pot să nu mă uimesc uneori, de faptul că această majestuoasă cultură occidentală, fundată în creştinism, a uitat că există în om un element „divin”, un element psiho-spiritual care ascunde evoluţia posibilă a umanului, incifrată în admirabila idee din Geneză că omul „e făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Această imagine interioară trebuie regăsită, în ciuda „cursei nebune” tehnologice şi civilizaţionale în care trăim, şi care ne privează de „germenul viu” al acestei posibile evoluţii, înscrise în genele noastre. Omul exterior e mult prea dezvoltat faţă de omul interior din noi, acest dezechilibru e extrem de periculos în această perioadă de puternică tehnicitate şi de slabă

140

vatra-dialog
ignorăm, pe care le ascundem ca să nu fim prea diferiţi de ceilalţi. Aş vrea să fiu instrument de intensificare şi depăşire pentru ceilalţi din jur, în măsura în care eu însămi mă intensific şi mă depăşesc. O să rîdeţi, dar modelul meu ascuns nu e poetul, ci e sfîntul: un fel de sfînt laic şi artist, adică un individ care riscă tot şi se riscă, pînă dincolo de limitele cunoscute sau acceptate ale umanului, ca să aşeze jaloanele evoluţiei posibile ale acestuia ceva mai departe, ceva mai adînc, ceva mai liber, ceva mai iubitor, chiar dacă ştie că va fi călcat în picioare şi uitat de cei care vor veni după el. R.D.: Cu ce aţi fi dorit să încheiem acest interviu? M.C.: Cum spunea cineva, fiecare om e o istorie sacră. Poate că ar trebui să ne amintim împreună, şi să ne repetăm de cîte ori putem, că din a-simfonia dodecacofonică care e existenţa fiecăruia văzută de aproape, de jos, de la nivelul pămîntului, ar merita să încercăm să extragem la final o bucurie armonioasă ca un poem desăvîrşit, ca o operă de artă perfectă, căci adevărata capodoperă a unui om rămîne în final propria viaţă. Şi aş dori să vă mulţumesc pentru această invitaţie la dialog, căci am întîlnit în întrebările dumneavoastră, întrebări de poet, am întîlnit un spirit viu şi afin. Paris, octombrie 2008
_____ 1 Interviu apărut în franceză în luna octombrie 2008 în revista Le Mague http://www.lemague.net/dyn/ spip.php?article5375

responsabilitate, dar sunt deja multe semne ale unui reviriment psihic şi spiritual în plin curs. Iar în generalizarea subiectivităţii, în accelerarea emoţională, în dezvoltarea conştienţei deci în afinarea interioară, poeţii au în continuare un rol esenţial de jucat, chiar dacă discret şi neonorat. R.D.: Aţi scris şi publicat „Poeme politice”. Dăunează politica literaturii? Sau invers? M.C.: Volumul acesta a însumat o serie de texte scrise înainte, în timpul şi după revoluţia din decembrie 1989, în primii ani ai deceniului ‘90. Sunt texte revoltate, texte exaltate, texte decepţionate, legate de relaţia complicată a posturii poetice cu «spiritul politic» al timpului. O relaţie de fapt divergentă, opoziţională, căci, deşi amîndoi par că se ocupă de acelaşi prezent, politicianul se ocupă de prezentul istoric, pe cînd poetul se preocupă de prezentul etern. Prezentul politic ar ajunge repede decăzut la condiţia de simplă administrare a unei vieţuiri biologice, fie ea şi sofisticată, fără supapele imaginare ale prezentului poetic, care infuzează o dimensiune vizionară în structurile altfel repetitive ale realului, făcînd cu putinţă evoluţia, viitorul. Nietzsche vorbea undeva despre „similitudinea naturală dintre cuceritor, făcătorul de legi şi poet, toţi împărtăşind acelaşi fel de a-şi transfera energia creativă în materie”. Dar, în timp ce ţelul omului de acţiune politică ar fi să transforme istoria într-o finală „frumuseţe armonică”, ţelul omului de acţiune poetică ar fi să-şi transforme individualitatea în „organ al revelaţiei” pentru a redescoperi frumuseţea eternă a lumii şi unitatea psihică şi metafizică a tuturor oamenilor. De la revolta politică la insurecţia metafizică, aceasta ar fi, cred, calea poetului. Totuşi există momente „tari” ale timpului istoric, de pildă cele revoluţionare sau de pericol colectiv grav, cînd se întîmplă o apropiere asimptotică între poet şi acţiunea politică, el devenind atunci, pentru scurtă vreme, o voce colectivă, glas public al semenilor săi, poeta vates. E ceea ce s-a întîmplat în România în jurul lui 1989. R.D.: Sfîntul Augustin a crezut că „Dacă mă înşel, ajung la concluzia că sînt, căci doar cel care nu e nu se poate înşela”. Magda Cârneci, cine nu sînteţi dumneavoastră, deşi aţi fi vrut să fiţi? M.C.: Mă întreb prin cîte înşelări, erori, iluzii, suferinţe şi drame trebuie să treacă un om ca să ajungă în fine să se „trezească” şi să accepte înseninat că existenţa aceasta e doar un fel de stranie înscenare, o cursă cu obstacole printr-un labirint iniţiatic, în vederea unei evoluţii individuale şi colective posibile, căci fiinţa umană nu e încă încheiată, nu e desăvîrşită. Aş vrea să-mi pot unifica cele cîteva identităţi contradictorii care mă locuiesc, ca să pot să am cîndva acces la identitatea esenţială, cea pe care o presimt, o ating uneori fulgurant, dar o pierd mereu din vedere, şi care nu e ceva personal ci mă depăşeşte cu mult. Cred că omul ar trebui să fie simplu şi limpede, ca o apă de munte, vertical şi generos ca lumina, dar eu încă nu sunt. Aş vrea să am curajul să mărturisesc pînă la capăt ceea ce deja ştiu despre posibilităţile uluitoare ale fiinţei noastre, de care ne e teamă, pe care încă dorim să le

orbite
A exista o rană e Şi-n tot ce naşte, scurmă. Nu-i nici un zeu s-o vindece Şi nici o zi din urmă. Că existenţa-i fruct oprit Aceasta-i marea Taină. Orice ’nceput e mistuit, Un rug e orice haină. E-o Lege grea în care-i scris Suiş întru cădere. E sîngerare cercu ’nchis, O întresfîşiere. Mai sus de cer, mai sus de zei Misterul e esenţa, Acesta-i cel dintâi temei Ce ’ntrece transcendenţa. Oricât de’nalt ea ar sui, Desubt va sta norocul De a gîndi şi a iubi Şi-apoi de-a pierde jocul. Căci Taina-i fără de-nceput, Din sine pururi naşte. Doar vălul său e-n absolut Nici ea nu se cunoaşte. Iar dacă viaţa ar pieri, Şi-aşi reveni-n Preludiu, Aşi naşte iar o primă zi, Iar tragic interludiu. Căci în ascuns e un impuls Fiinţa să apară. Dar inima cu-ntîiul puls Să doară şi să piară. O dharmă oarbă-nvîrte-un cerc: Necesitate-i kama, Din veşnicie-o lume ’ncerc Dar re-nnoiesc doar drama. Din primul ceas din neant trezit, Mă podideşte plînsu-mi, Că-n mersul roţii-s azvîrlit Şi-n veci nu sunt eu însumi. Menit e omul de cu zori, Doar umbre să cunoască. Şi de-ar aprinde mii de sori, În toate vede-o mască.

141

George POPA Lume şi geniu
Continuare imaginară la dialogul ceresc, pe texte din Eminescu şi Giordano Bruno. Hyperion „Tu, Doamne, toate le-ai creat, Dar om şi stea şi nufăr, Prin care neştiut păcat De boala morţii sufăr?” Demiurgul „Supremul lumii adevăr E-o ne-nţeleasă vină. Cu suferinţă-i scrisă-n cer Istoria divină. Singurătatea m-apăsa Atunci cînd eram Unul. Lumea creînd, iubirea mea Învinsu-mi-a ajunul. Si eu doar astfel am fost viu Şi viu tot increatul. În gînd de om mereu înviu, Căci totul e în altul. Fiinţă am primit şi noi Din văile de patimi. S-or naşte pururea zei noi Din crez, din rugi şi lacrimi. Eu din iubire am gîndit În om un alterego. De ce-am creat un răzvrătit Mă doare şi-nţeleg-o. Căci din vecie tot ce-i viu Menit e suferinţei. Nici eu nu am putut s-o ştiu Când formă-am dat Fiinţei. Cu existenţa deodat’ Ivitu-s-a şi moartea. De ce a fi e vinovat Şi cine scris-a Cartea?

142

orbite
Iar conştiinţa omului E-un martor fără vină. Şi-atît e tot ştiutul lui: Că-i noapte în lumină. Ar vrea ca raza minţii lui Adîncul să-l pătrundă, Dar şi ascunsul e şi nu-i – Sfărîmicioasă undă. Hyperion Nu-i nimenea să spintece Abisul şi tăria Şi cu-absolut să vindece Rănită – veşnicia? El înger n-are şi nici stea, Străin de lumea-ntreagă, El nu e din gîndirea mea, Şi cifrul nu-i dezleagă. Doar el străpunge prin eter, Şi-n raza lui străină El mistuie cer după cer Şi orice lumi cu vină, Uitarea-i cu pierdute chei În ea eroarea soarbe Şi-aruncă-n hău cu suflul ei Şi-ajunurile oarbe. Gînd săgetînd nemărginit Mai nalt de-orice departe, Sieşi redat şi mîntuit De viu, de lumi, de moarte. De orice sine dezbrăcat, De timp, de loc şi haină, Se primeneşte fulgerat De propria lui taină. O fugă e fără răgaz De orice oprire, Un zbor lăuntric în extaz De pură negrăire. Din câte-n cer şi pe pământ, Din câte nu sunt – toate, Doar geniu-atinge pur şi sfânt Suprema libertate”. De-o parte - zei, om, şi-nceput Înlănţuiţi de soarta Ce-a zăvorît spre absolut Cu veşnicie poarta. Iar peste praguri, depăşind Şi taina şi ştiutul, Şi-ntinde-al geniului gînd Deschisul, absolutul. Valea Vinului, august 2008

Demiurgul „Da, pe pămînt apare-un ins O altă lume-n lume, Cît vecii gîndul lui e-ntins Şi geniu-i al său nume. Din altă sferă-i coborît Ce mie mi-i străină. Aprinde-n trupul cel urît O altfel de lumină.

triptic
Cosmin PERŢA Poem de călătorie
Lungi cârduri de raţe se tot perindă la orizont şi liniştea aceasta făr’ de scăpare. Viaţa a fost lină la început, într-un mic sat de munte, lângă Ucraina, acolo unde petrolului i se spune uraniu şi gazului lemn, unde ceaţa se-ntinde cât vezi cu ochii ca o binecuvântare pentru ceea ce-ar putea fi, acolo unde se bea de dimineaţă până seara, şi când nu mai ai ce mânca eşti nevoit să tot bei. Am fost un copil nu prea cuminte, am fost un copil răzgâiat care credea în minuni deşi acolo minuni nu erau totuşi la orişce pas. Mama a zăbovit mult în mintea mea deşi ea plecase încă de când m-a născut, tata era o poveste cu înstrăinaţi, cu fragi şi ciuperci sălbatice, cu ierburi de sticlă, pe care o spuneam rareori şi numai pentru a mă încuraja, în rest lumea ce era delicioasă, deşi cu adevărat eu lumea nu am iubit-o cum trebuia. Am avut şi bunici şi mi-a fost bine cât au mai fost, apoi, dintr-o dată, o apă mare, neagră ca un tăciune, spurcată ca o scârnă, a acoperit totul şi m-a luat odată cu ea. Ca un coşmar mâinile mele, ca un coşmar carnea mea. Am început să mă rog, să mă zbat, să strig şi să plâng şi-am ieşit şi de-acolo, dintre nămoluri, lung cât o vâslă, mult mai lung decât am intrat, şi m-am mirat că odată cu anii în jur nimic nu era.

143

(În copilărie treceam prin largi coridoare de iarbă şi soarele dimineţii mi se arăta ca un pitic furişat în crengile unui măr. Era un miros puternic ce mi-l amintesc în anumite momente dar nu l-aş putea asemăna cu nimic. Soare, vară şi ploaie, iarba creşte enorm în astfel de timpuri, dar nimeni a-şi mai aminti n-ar putea.) Am făcut şcoală, un fel de şcoală aş spune, viaţa mea era împărţită între birt, oameni şi cărţi într-un mod atât de egal încât acum, răscolindu-mi memoria, nu aş putea spune cu exactitate dacă a fost aievea sau ba. Un soi de tărăgănare, un soi de moleşeală ce te cuprinde şi nu-ţi mai dă drumul, ce te cuprinde şi te înfăşoară şi se strânge pe zi ce trece până când nu mai ai de unde fugi: lumea-i o burtă prea plină care revarsă fiere şi splină. Oameni, cărţi şi alcool, în porţii egale, împărţite cu precizie de pe o zi pe alta, atât cât să ajungă pe loc, nimic pentru mâine, nimic pentru mine. Atât. (M-am trezit într-o dimineaţă asudat şi plin de duhoare. Corpul meu părea cel al unui schingiuit din plăcere, se legăna singur de colo până colo, bea o cană de apă, se întorcea înapoi. În tavan, un om mic cât o viespe citea Evanghelia lui Marcu. O apă mare s-a deschis atunci din gura şi din inima mea şi s-a revărsat pe podea.) Apoi m-am îndepărtat de toate acestea. „Repetiţia e figura de stil a omului mort”, deci iată, deci iată: peste pieptul meu un cal mort, peste pieptul meu sudoarea mea ca o încrengătură de iederă.

144

triptic

(Un tren se opreşte în staţie şi se deschide o uşă. În uşă stau eu, fumez, beau bere şi râd. Un om încearcă să-şi scoată capul pe lângă mine, prin uşă, îi dau brânci şi îl împing înapoi, asta e staţia mea, zic, ăştia sunt prietenii mei. Cobor şi-mi întind mâinile ca o spânzurătoare, cobor şi vreau să te prind, omul se zvârcoleşte pe jos cuprins de durere, îmi pare rău şi mă întorc îngrijorat. Trei femei se uită la tine pe geam aşa cum mă uitam şi eu înainte la tine, în spate noaptea se scurge peste un bec conic uzat. Un om cât o viespe mi se strecoară afară din carne, dă din braţe ca un apucat, se chinuie cum ştie mai bine, se agaţă de pântec, de haine, de barbă, de gât, mi se urcă pe umăr şi citeşte din Evanghelia lui Luca. În depărtare, un fluierat.) Liniştea asta ca o viţă de vie crescută din lac. (Dinspre azimut mari vapoare încărcate cu benzen şi absint se apropie de porturile noastre. Marinarii caută tabac prin buzunare şi scuipă pesmet. Dinspre azimut mari vapoare cară spre noi cargouri nemaivăzute de basmac şi benzen.) Viaţa mea numără douăzeci şi cinci de ani şi jumătate, am văzut mult din ce era de văzut şi ce-a mai rămas nu are mult sens, câteva lişiţe se apropie de mal zgribulite şi-n penele lor, iată, un dezmăţ de culoare. (În Shangrala există o casă, pereţii ei sunt de smirnă, porfir şi tămâie, acolo, în întuneric ai mereu senzaţia că mai e cineva, dar nu e aşa, pe caladarâm stă un om cu gura plină de flăcări, gingiile de mic nu îi mai sunt folositoare, zbârcite şi arse ca după un lung război cască găuri adânci înecăcioase, cât să te pierzi şi să plângi, numai ochii, bieţii de ei, mai sclipesc uneori lăsând să se vadă translucide mucegaiuri crescând în orbite. Un om mic, cât o unghie, iese din mine ca un păianjen meticulos şi locuieşte ochii cei goi, un om mic, cât nu l-ai vedea, citeşte din Evanghelia lui Pavel şi e o mare linişte în clipele astea în Shangrala.)

Poem Mama mea are aripi, aripi lungi şi lăţoase, de vultur pleşuv. Doar uneori şi le mai scoate la soare. Atunci îşi scoate şi pernele din copilărie, perne cu puf şi praf de peste 50 de ani, şi mama, în clipele astea puţine, îşi aminteşte. Amintirile mamei sunt ca lipitoarea de apă dulce, ţi se sudează de piele şi-ncep să sugă din tine tot răul ce l-ai avut vreodată. O pajişte neagră pe care o ştiu de mult, mama în mijlocul ei mirosind flori la 18 ani cu o figură blândă şi devotată. Şi ce să-i spui mamei de fapt, ce să-i spui? Mama are o pereche de aripi lungi, de un cot, pufoase ca norii, şi doar rareori îşi scoate capul din aripi şi-atunci privirea ei este crâncenă şi vorba tăioasă, numai cuvintele, dragele de ele, sunt mângâietoare şi moi. Dar numai gestul acela când mama îşi scoate capul din aripi şi e-ndeajuns ca să ştii că ai făcut ceva rău, că o doare. Mama suferă tot timpul, oricum, iar gestul acela e suficient ca să ştii că acum mama îşi aminteşte. Amintirile mamei sunt clare şi vechi, clare şi vechi cum e şi suferinţa pe care o poartă şi fiecare amintire este o greşeală sau poate ceva neterminat, cum ar fi bunăoară o pânză, dar ea nu va recunoaşte asta nicicând pentru că ştie că fiecare amintire este legată de suferinţa ei veche şi moale iar durerea, durerea este cu atât mai puternică cu cât ea vede că eu nu am învăţat mai nimic, iar asta pentru că sângele este chiar moartea.

triptic
Angela FURTUNĂ adevărul care te împarte în morţi tineri

145

azi lesne adaugi poeziei de faţă un adevăr alert un sondaj în metavizualitate căci adevărul fiecăruia ne vede pe toţi şi ne scanează febril un link către o emoţie suplimentară faci click şi te dizolvi în aşteptarea finală http://www.youtube.com/watch?v=UpfQyINAFjU&feature=related Musical Box cu Genesis plângi ca un copil după atingerile suave lăsate în urmă de jucăriile moi minciuna e adevărul care nu te face mai bun dar totul este adevăr în adevăruri postulate ceea ce vine din urmă ca o pâlnie cu spumă peste umbrele nevinovate ce sângerează în viaţa ta irosită între două lumi de adevăruri ce se concurează pentru a se suprima („peisaj cu cenuşiu totalitar” „adevărul zidirilor de vii” „versus peisaj cu gri opal perle liberal anti-totalitar” „adevărul zidirilor în inteligenţă artificială” „un adevăr - când lumile urcă deasupra indivizilor precum monştrii ce urinează din plăcere pe monstruleţii de rezervă” „cineva din toţi trebuie să fie despotul” „iar cel tiranic trebuie să strivească tot ce a existat înaintea sa” „alt adevăr – când o pasăre se repede asupra tuturor şi a fiecăruia în parte” „cel tiranic din pasărea tyran când caută să-şi ascută ghearele în cefele supuşilor” „adevărul ca recul în faţa abstractizării, când conceptele se dezlănţuie asupra oamenilor” „meteorologie catastrofistă cu efect anti-uman” „omul nu trebuie pus în situaţia de a se sfâşia între adevăruri pentru a putea trăi” „omul nu este urma toporuluicuţit din abator” „când două hălci îşi strâng în braţe carcasa şi continuă să se sfâşie chiar şi după tranşare” „singurul lucru perfect vizibil cu ochiul liber în comunităţile umane este ura dintre indivizi” „care ură?” „ura celui de lângă tine şi bucuria de a te injecta cu toxinele lui” „ura este efectul minelor anti-personal plantate în conştiinţa umană de pierderea capacităţii de a mai iubi”„dar unde este iubirea?” „iubirea este o abstracţiune, numai ura este concretă, spune Pelerinul din Aqualong şi face o plecăciune în faţa timpului” „dar Dumnezeu este iubire” „cu toţii ne refugiem în ceva, şi mai ales în ambalajul strălucitor al imitaţiilor de iubire” „există Dumnezeu kitsch?” „da, atunci este Dumnezeu kitsch, când iubirea devine egală cu absenţa durerii, iar ura devine egală cu plăcerea” „adică o civilizaţie invers?” „păi uite-te puţin în jur” „şi vezi” „civilizaţia anesteziilor” „civilizaţia mutantă prin adevărurile post-totalitare: ura, radiată prin vârful degetelor; negarea iubirii hic et ubique; pierderea empatiei umane” „adevărul te împarte în morţi tineri” „fuziune de adevăruri din fisiune de adevăr” „Angelus, spune-mi mie chestia asta şi te voi elibera” „oamenii se îngroapă unii în alţii” „te voi elibera de ură” „te voi îngropa în această tăietură adâncă dintre ură şi iubire” „pas!” „de ce nu?” „pentru că eu nu vreau să mă cicatrizez, eu vreau să rămân carne vie” „viu muribund?” „viu pe valea umbrelor morţii”) pene vopsite trena unui cântec care a devenit epidermă arsă de Gulag pelerina Pelerinului din Aqualong amintirile tălpi ce strivesc cochilii de melci chipuri de metal topit fără fizionomie trompeta cu pene a gramofonului sclerozat iluzia unui cortex care te iartă pentru că ai îmbătrânit frumos est-etic într-o cutie muzicală din lagăr din care războiul rece se strecoară şi azi sub formă de parcele de fum cenuşiul veritabil care anulează sistemul rogvaiv de descompunere a luminii pure peste zidul construit din neuronii spălaţi ai cadavrelor vii am cumpărat Musical Box prin prietenul meu de la Pan Am am dat pe disc banii de mâncare pe două luni şi m-am îndopat după aia cu Genesis de câteva ori pe zi în mansarda mea de la Operă chestia e că doar trena unei muzici e acum coada cometei cu care tinereţea mi-a zdrobit

146

triptic
de inimă împietrind-o frica de moarte tânără adevărul mortăciune din viu muribund frica de naştere a morţii fecioare frica de capitulare în faţa morţii cu mărgele de cuarţ în chiar miezul războiului rece frica în coaja ei tare învelită în plumb mă împingea de la spate mă mototolea şi ştergea cu mine ferestrele mă sălta peste balustrada de pe faleză şi mă legăna deasupra furtunii aruncându-mă de pe stâncă în colţii ascuţiţi ai celeilalte frici colective paraplegia aceea fără armonie scrâşnind în somnul nostru cel de toate zilele plin de bale şi spume sângerii ceva care ne încercuise pe toţi ca un leucoplast infectat minciuna este adevărul care nu te face mai bun decât cel care vine din urmă cu tăişul clipei şi nu te lasă să intri în Musical Box în viaţa ta fragilă ca o cântare din bot de broscoi adevărul care te frânge în morţi tineri care te împarte lupilor adevărul care nu te face mai bun te iartă şi te ajută să te izbeşti de celălalt 15 septembrie

Mihai VIERU
sunt sub ochii tăi sub verdele de sub ei unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui sub verdele de sub ei de unde priveşte ca o lamă ascuţită de apă zăpada subţire de solzi de frunze de oval de palmă de muşcătura de măr de iarbă de arţar înrudit cu trunchiul tău de om femeia mea primordială APOI soarele izbeşte dimineaţa cu capul de streşini sîngerii ca nişte rime sau varice esofagiene aprinde luna, o dă la maxim, iubita îmi pluteşte la suprafaţa ochilor vaginul ei de irealitate îmi sărută fruntea a somn ea, eu sunt-suntem pe balcon în cinci minute, ba chiar imediat soarele loveşte noaptea cu capul în gură dinţii de aur ai păpădiilor se rostogolesc in iarbă peste noapte paraşutiştii sporadici aprind şi ei luna mai argintiu şi un pic strălucesc sufletele de nea ale păpădiilor ca nişte spotlights prelungind viaţa copiilor cu bucuriile lor pentru a doua zi de dimineaţa sunt sub ochii tai sub verdele de sub ei unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui

triptic

147

Acum este timpul meu AKUM cînd soarele pîrjoleşte iarba k pe un mic dejun fără rouă fără rumegătoare umbrind cioturile de păpădii care poartă săruturile aricilor tăiate conştiincios, la rîndu-le de către omul care ajustează peluza minuţios ca o moarte plictisită de moarte Acum este timpul meu AKUM cînd soarele viking cu plete de cald de frig jefuieşte cerul din grădina lui iulie Acum este timpul meu AKUM să-mi amintesc braţul tău kum îmi pîrjoleşte şi el kum pielea de pe spate noaptea frînge pe traiectul soarelui degetele tale Acum este timpul meu AKUM cînd tu cureţi bucătăria pentru musafirii ce o să vină lună eu las vina să-mi vină şi să se tragă de peste mine lăsîndu-mă vechi naşterea din nou Acum este timpul meu AKUM cînd aş vrea să mă întorc la liliacul scuturat de la acasa ta la aloia înflorită, la coada de bucurie a lui Picăţel scuturată ca un evantai de compasiunea ochilor tăi manga Acum este timpul meu AKUM ai rămas singură cu flaconul de Timişoreana te rog, nu îl uita în congelator

unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui sunt sub ochii tăi sub verdele de sub ei prelungind viaţa copiilor cu bucuriile lor pentru a doua zi de dimineaţa strălucesc sufletele de nea ale păpădiilor ca nişte spotlights mai argintiu şi un pic peste noapte paraşutiştii sporadici aprind şi ei luna dinţii de aur ai păpădiilor se rostogolesc în iarbă soarele loveşte noaptea cu capul în gură în cinci minute, ba chiar imediat ea, eu sunt-suntem pe balcon vaginul ei de irealitate îmi sărută fruntea a somn aprinde luna, o dă la maxim, iubita îmi pluteşte la suprafaţa ochilor ca nişte rime sau varice esofagiene soarele izbeşte dimineaţa cu capul de streşini sîngerii APOI femeia mea primordială de om de muşcătura de măr de iarbă de arţar înrudit cu trunchiul tău zăpada subţire de solzi de frunze de oval de palmă sub verdele de sub ei de unde priveşte ca o lamă ascuţită de apă unde bătaia inimii se aude ca metroul la gurile lui sunt sub ochii tăi sub verdele de sub ei

148

bumerangul ºi clepsidra
Zurbagiu sistematic, cinic şi premeditat, „face larmă” când surorile sale sunt copleşite de numărul mare al temelor pe care le au de rezolvat, sparge o carafă de sticlă la mătuşa sa Ania şi nu are curajul să-şi recunoască fapta (corectându-se însă ulterior, când efectele punitive oricum se estompaseră), strică pasiunea pentru muzică a fraţilor săi, fiind nu o dată admonestat de către tatăl său, care-l consemnează pe „fotoliul negru” din biroul său de lucru. Însă, ceea ce de asemenea îşi aminteşte Ania, este că toată această hiperexcitabilitate incontrolabilă se va resorbi în exerciţiul cotidian al jocului de şah, la care, după mărturia altor contemporani, Vladimir Ilici va renunţa doar la începuturile sale revoluţionare, pe motivul că îi sleieşte puterile. Pe moment, ceea ce trebuie să reţinem este că el asanează o violenţă primară, difuză, virtual asocială, prin disciplina obiectivă şi obiectivantă pe care o presupune strategia: e modelul pe care îl va urma de-a lungul întregii sale existenţe, refugiindu-se din faţa vieţii şi a individualismului constructiv pe care aceasta o presupune în tumultul fremătător al câte unei organizaţii, asociată obligaţiei de a o conduce. Aproape toţi martorii care l-au cunoscut spun că Lenin nu avea cultul propriei sale persoane, că primea cu modestie dovezile de admiraţie cu care era neîncetat înconjurat7. Detaliul poate izvorî, fireşte, şi din glazura unei biografii edulcorate, dar poate avea şi alte motivaţii, care ţin de privilegierea colectivismului revoluţionar organizat în raport cu individualismul. Repudierea anarhismului, a nihilismului individualist şi a atentatelor solitare de către Lenin face parte din această atitudine, asociată convingerii că numai o minoritate revoluţionară organizată şi disciplinată poate duce la schimbarea unui regim politic. Bolşevicii vor fi, în 1917, această minoritate; până la ei, însă, calea noastră e încă lungă, presărată cu detalii personale surprinzătoare. „Lui Volodia – scrie Anna – nu-i plăceau meşteşugurile” (nici caii, adaugă D. Ulianov8); el uită să hrănească un piţigoi pe care-l ţinuse într-o colivie şi acesta moare „sgribulit tot”. M. I. Ulianova îşi aminteşte de aversiunea sa violentă, hipetrofiată faţă de muşte, familia fiind nevoită să pună – vara!! – pături la geam pentru a preîntâmpina intrarea lor insidioasă.9 Ajuns în liceu, Lenin nu are „prieteni apropiaţi”, puţini dintre colegii săi vizitându-l acasă; „dar în clasă – spune Anna Ulianova , relaţiile lui cu ceilalţi elevi erau bune: el le explica ceea ce nu înţelegeau, corecta traducerile sau compunerile lor, iar uneori chiar îi ajuta să scrie, atunci când aceştia nu puteau s-o scoată singuri la capăt.”10 În această privinţă, mărturiile tandre ale Annei par să fie contrazise de cele mai obiective ale lui Aleksandr Kuprin, fost coleg de liceu, apoi ziarist, care scrie în The Athlantic Monthly, 1924, următoarele: „Ulianov nu a suflat niciodată colegilor de clasă, nu a dat nimănui caietele sale şi nu a ajutat pe nimeni explicândule o lecţie dificilă. Nu l-am iubit, dar nu am îndrăznit să-l tachinăm. Astfel, şi-a petrecut cei opt ani de liceu, tot timpul singur, stângaci în gesturi, cu o privire de lup care îi strălucea sub sprâncene.”11 „Stângăcia în gesturi” şi „privirea de lup” vigilent, hăituit provin, se pare, din interiorizarea unei traume infantile decantate în furie şi neputinţă, Lenin începând să

Ştefan BORBÉLY Violentul Lenin
Copilăria lui Lenin a fost drapată, încă de la moartea şi îmbălsămarea sa din ianuarie 1924, în faldurile unei encomiastici edulcorate, menite să sugereze umanitatea timpurie a „titanului” şi exemplaritatea fără pată a biografiei sale. „Conducătorul nostru” – scrie în acest sens sora sa, A. I. Ulianova, în Copilăria lui V.I. Lenin – a fost al treilea copil al unei familii unite şi fericite. „Era foarte sburdalnic şi gălăgios; avea ochişori căprui, vioi şi veseli. A început să meargă aproape odată cu sora sa Olia, care era mai mică decât el cu un an şi jumătate şi care începuse să umble de timpuriu, fără ca cei din jurul ei să observe.”1 „Învăţa uşor şi cu mult drag” – întrucât fusese deprins încă de acasă cu stăruinţa lucrului bine făcut -, „asculta întotdeauna cu atenţie explicarea lecţiei în clasă” şi o memoriza întotdeauna la faţa locului, rămânându-i foarte puţin de făcut acasă, unde era antrenat de către tatăl său în exerciţii intelectuale suplimentare, aparte de ceilalţi fraţi: „De obicei Volodia ştia tot. Atunci tata începea să-l întrebe cuvinte latine din lecţiile mai vechi. Volodia răspundea fără nici o greşeală.”2 Anna Ulianova s-a aflat la sursa multor mistificări, preluate şi difuzate ulterior de către propaganda de partid stalinistă, însă, dacă citim cu atenţie paginile ei memorialistice, dând la o parte glazura mitizantă care le face strălucitoare, imaginea nu numai că se nuanţează, dar ajunge chiar să ne pună pe gânduri. Am văzut deja că, aşa cum îşi aminteşte Anna, copilul Lenin era „gălăgios”: atât lui, cât şi Oliei (sora mai mică a viitorului lider) le „plăceau jocurile sgomotoase şi alergătura”3 „Cu jucăriile nu se prea juca – îşi aminteşte Anna -, mai mult le strica” – uneori pe faţă, alteori în mod perfid, pe ascuns. „Îmi amintesc cum o dată – scrie Anna -, de ziua lui de naştere, a primit în dar de la dădacă o sanie cu trei cai, din carton presat. Peste puţin timp, a dispărut cu noua jucărie; acest lucru dând de bănuit, am început să-l căutăm şi l-am descoperit după uşă. Stătea acolo liniştit, concentrat şi sucea picioarele unui cal; atât le-a tot sucit, până le-a rupt.”4 Altădată, el strică bucuria unei dintre surorile sale, distrugându-i pe loc un cadou pe care aceasta îl primise cu prilejul zilei sale de naştere. Deşi era „mare ştrengar şi poznaş – îl scuză tandru Anna Ulianova -, partea lui bună era [...] dragostea de adevăr: când făcea o poznă, îşi recunoştea întotdeauna vina. Astfel, la vârsta de cinci ani a rupt o linie [un liniar...] a [al...] a surorii sale mai mari, pe care aceasta o primise tocmai atunci în dar. A alergat la ea cu linia ruptă, mărturisindu-şi fapta...”5 Mea culpa verbală e combinată apoi cu demonstraţia scrupuloasă, meticulosmaniacală a faptei: „când sora lui l-a întrebat cum s-a întâmplat, el a spus: «Am rupt-o pe genunchi» şi, ridicându-şi puţin piciorul, a arătat cum s-au petrecut lucrurile.”6

bumerangul ºi clepsidra
meargă anormal de târziu, doar la vârsta de trei ani: „Sora cea mare, Anna, cu care am rămas apropiat până la dispariţia mea – relatează protagonistul în Alexandre Dorozynski: Eu, Vladimir Ulianov, zis Lenin – mi-a povestit că, în copilărie, comportamentul meu i-a îngrijorat pe părinţi, care se temeau să nu fiu retardat. Am început să merg abia la vârsta de trei ani. Eram scund, cu capul mare, picioare scurte şi fragile, şi cădeam tot timpul. Anna mi-a spus că făceam adesea crize de nervi. Uneori loveam podeaua cu capul atât de tare, încât se auzea în toată casa noastră de lemn.”12 Exasperarea decantată din motricitatea infantilă târzie nu e singurul motiv de traumă, celălalt fiind urâţenia, fizionomia neplăcută cu trăsături energic-impulsive de tip mongoloid, moştenite de la o bunică kalmukă. Până şi memorialiştii timpurii, agreaţi de către partid şi de către sistem, sunt de acord că Lenin nu oferea imaginea unui om care să inspire prietenie sau solidaritate. „În primul moment am fost oarecum dezamăgită – scrie M.P. Golubeva, în Prima mea întâlnire cu Vladimir Ilici -: un tânăr puţin prezentabil, care arăta cam bătrân pentru vârsta lui.”13 Aceeaşi impresie neplăcută, căreia i se asociază penibilul implicit al laşităţii, o încearcă Tatiana Aleksinski, soţia lui Grigori Aleksinski, lider al facţiunii bolşevice din a doua Dumă: „L-am întâlnit pe Lenin pentru prima oară în vara anului 1906. Nu-mi amintesc cu plăcere de această întâlnire – scrie autoarea, motivele fiind legate de fizionomie: „chel, cu o barbă roşietică, cu pomeţi de mongol şi o expresie dezagreabilă a feţei.” – A urmat comportamentul său din timpul manifestaţiei. Atunci când cineva, văzând cum cavaleria se îndrepta spre mulţime, a strigat: «Cazacii!», Lenin a fost primul care a fugit. A sărit peste o barieră. Pălăria lui a căzut pe jos, descoperindu-i craniul pleşuv, transpirat şi strălucitor în bătaia soarelui. A căzut, s-a ridicat şi a continuat să alerge.”14 În timp ce biografia oficială insistă pe curajul nestăvilit al lui Lenin din lupta împotriva regimului ţarist, amintirea biografilor neînregimentaţi pare să infirme această versiune eroizantă, marţială. Unul dintre cei mai credibili este Nikolai Valentinov, poreclit „Samsonov” pentru forţa sa fizică herculeană, care scrie în Lenin puţin cunoscut: „Era o diferenţă foarte mare între cuvintele şi acţiunile sale. Nu ar fi coborât niciodată în stradă să se lupte pe o baricadă sau să se expună focurilor de armă. În cărţile sale, în declaraţiile sale publice şi apelurile făcute, loveşte din toate părţile, iar peniţa sa respira ura şi dispreţul faţă de laşitate. Am fi putut crede că un spirit brav şi-ar fi putut demonstra curajul în practică, luptând fizic pentru convingerile sale. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Lenin fugea chiar şi de o reuniune a imigranţilor, care părea să degenereze în bătaie. Regula sa era: «fugi cât încă mai poţi!»”15 În urma acestui impuls, începutul revoluţiei îl va prinde, cum ştim, la adăpost în Finlanda, motivul imediat, raţionalizat – preluat şi de către Troţki – fiind acela că era prea important în economia revoluţiei care are să vină pentru a nu avea grijă de integritatea propriei sale persoane. Însă, motivul de adâncime era altul, şi anume lipsa de incandescenţă existenţială continuă: Lenin se consuma spasmodic, excesiv în secvenţe scurte de

149

vitalitate explozivă, căzând apoi, pentru perioade foarte lungi de timp, într-o stare apatică, de melancolie şi prostraţie. Mărturia, în acest sens, îi aparţine tot lui Samsonov, care confirmă că, în emigraţia primilor ani de activitate revoluţionară (perioada editării ziarului Iskra, la München, 1900) meticulozitatea maniacală a cotidianului era subit întreruptă, la Lenin, de neaşteptate explozii hipertrofiate: „Lenin îşi dorea o viaţă ordonată, fără excese, cu ore fixe pentru mese, somn, lucru şi odihnă. Nu fuma şi nu bea alcool, se ocupa de sănătatea sa şi făcea exerciţii fizice în fiecare zi. Dimineaţa, înainte să citească presa, să scrie şi să lucreze, Lenin, cu pămătuful de şters praful în mână, îşi făcea ordine pe birou. Cosea nasturii slăbiţi de la vestă sau pantaloni, fără s-o mai deranjeze pe Krupskaia. Dacă observa o pată pe costum, încerca imediat s-o înlăture cu benzină. Îşi păstra bicicleta curată precum un instrument de chirurgie. Acest echilibru, această «condiţie normală» dura uneori foarte puţin timp. Dintr-o dată scăpa frâiele, lăsându-se stăpânit de un entuziasm care îl cucerea în totalitate [...] însoţit de furie, el pierdea simţul măsurii – un comportament furibund. Krupskaia, pe bună dreptate, folosea cuvântul francez «rage», turbare. [...] Ca un motor care tocmai demara, Lenin genera o cantitate incredibilă de energie ca să-şi îndeplinească dorinţa, obiectivul întro acţiune în care se angajase. [...] Apoi, organismul său se golea de carburant, [...] după turbare era trist; circuitul era: tensiune, explozie, turbare, scăderea energiei, apatie, depresie.”16 Schizofrenia psihică a lui Lenin reproduce cum nu se poate mai bine dubla paradigmă a „placentei” din teoria Originii fetale a istoriei a psihoistoricului Lloyd deMause, potrivit căreia fătul se naşte cu două traume intrauterine gata configurate, plăcerea din momentele „placentei hrănitoare” (the Nurturant Placenta), când aceasta dispune de o cantitate suficientă de sânge oxigenat, alternând cu stările de sufocare şi anorexie din clipele în care psihicul uman reiterează experienţa intrauterină neplăcută a „placentei otrăvitoare” (the Poisonous Placenta)17. Nu ştim, din păcate, mai nimic din primele săptămâni sau luni de viaţă ale lui Lenin, pentru a duce demonstraţia mai departe. A crescut, în mare parte, în absenţa tatălui, mai tot timpul pe drumuri pentru a-şi duce la îndeplinire obligaţiile de revizor şi director şcolar. Mama sa era, în schimb, foarte autoritară, nedoritoare de concesii în educaţia spartană a progeniturilor sale. Aceasta – îşi aminteşte A. I. Ulianova-Elizarova – „observa defectele [copiilor] şi lupta cu răbdare şi stăruinţă pentru înlăturarea lor.”18 Ea însăşi fusese crescută foarte auster şi sobru, chiar traumatic dacă ţinem cont de vanitatea vestimentară a unei adolescente care se pregăteşte să îşi facă intrarea în societate. „Tatăl – îşi aminteşte Anna despre bunicul ei – a dat fiicelor sale o educaţie spartană: atât vara, cât şi iarna, fetele [deci şi mama viitorului lider] purtau rochii de stambă, decoltate la gât şi cu mâneci scurte şi niciodată nu aveau mai mult de două rochii fiecare.”19 Acestui spirit cazon – care generează necesitatea luminoasă, compensativă, a unei mame-surogat, în persoana „Vavei”, ţăranca Varvara Grigorievna Sarabatova - i se va asocia mai târziu autoritatea punitivă a soţului, respectat şi reţinut de către copii în primul rând datorită severităţii sale

150

bumerangul ºi clepsidra
că violenţa este întotdeauna moaşa vechii societăţi, că perioadei de tranziţie de la societatea burgheză la cea socialistă îi corespunde o stare specială (adică un sistem special de violenţă organizată împotriva unei anumite clase), acea dictatură a proletariatului.”22 În perimetrul acestei violenţe organizate, justificate tactic, Lenin se dezlănţuie fără oprelişti: „Puneţi să-l împuşte pe fiecare al zecelea om vinovat de lene” – scrie el într-un eseu în care preamăreşte beneficiile violente ale Comunei din Paris şi ale Revoluţiei Franceze. „Până nu aplicăm teroarea asupra speculanţilor, adică împuşcarea lor pe loc - îi îndeamnă el pe muncitorii din Petrograd –, nu facem nimic. Iar tâlharii trebuie trataţi în acelaşi fel: împuşcaţi pe loc.”23 Teroarea face parte din arsenalul de luptă al Partidului Bolşevic, minoritar în momentul declanşării revoluţiei: celelalte partide simt că bolşevicii îşi fac loc cu forţa şi protestează24. La jumătatea lunii ianuarie 1918, 700 de civili şi ofiţeri sunt torturaţi şi măcelăriţi la Evpatoria, în Crimeea; în februarie 1918, aproximativ 800 de ofiţeri şi civili sunt măcelăriţi la Sevastopol; la 18 ianuarie 1918, trupele sovietice ocupă localitatea Taganrog, din ţinutul Donului, fiind întâmpinaţi cu focuri de armă de către cadeţii unei şcoli militare din localitate: drept pedeapsă, aceştia sunt aruncaţi vii în furnalele unor fabrici. Troţki, arsenalul discret al multor atrocităţi, este plin de încântare, scriind premonitoriu, la 1 dec. 1917: „Peste nici o lună, teroarea va lua forme foarte violente, după exemplul Revoluţiei Franceze; ghilotina, nu numai spânzurătoarea, îi aşteaptă pe duşmanii noştri.”25 Lenin însuşi devine frenetic la vederea violenţei care se declanşează, pe care nu ezită să o şi inspire. George Leggett menţionează, în această privinţă, decretul Patria socialismului e în primejdie (din data de 21 febr. 1918), unde Lenin decretează că toţi burghezii din Petrograd şi alte mari oraşe, bărbaţi şi femei deopotrivă, sunt obligaţi să se înroleze în regimente de săpat tranşee împotriva atacatorului german; „cei care se opun, să fie împuşcaţi.” „Agenţii inamicului – mai precizează decretul –, speculanţii, tâlharii, huliganii, contrarevoluţionarii, agitatorii, spionii germani să fie împuşcaţi pe loc acolo unde au fost prinşi asupra faptei.”26 E de remarcat şi faptul că Lenin nu coboară niciodată în stradă pentru a comanda aceste batalioane de execuţie; comenzile lui se dau din cabinetul de la Smolnâi, pentru a fi duse la îndeplinire de către alţii. Tot de acolo se dă şi decretul de reintroducere a pedepsei capitale, la 16 iunie 1918: „...un revoluţionar care nu vrea să facă pe ipocritul – se justifică Lenin în faţa SOVNARKOM-ului în data de 5 iulie 1918 – nu se poate descurca fără pedeapsa capitală. Nu a existat o revoluţie sau vremuri de război civil fără execuţii.” Troţki era şi el fascinat de libertatea de a dispune în mod discreţionar de viaţa cuiva, lăudând ghilotina Revoluţiei Franceze, „această invenţie remarcabilă [...] care îl face pe om mai scund cu un cap.” Leggett, de la care am preluat informaţiile, menţionează, în acest sens, şi relatarea lui Steinberg, comisarul pentru justiţie al lui Lenin, care, văzând gustul pentru sânge şi pentru execuţii sumare al acestuia, ar fi exclamat exasperat: „Atunci de ce să ne mai batem capul cu Comisariatul pentru Justiţie? Hai să-i spunem sincer Comisariatul de Exterminare Socială şi să

dictatoriale. De „fotoliul negru” din biroul său de lucru am amintit deja; tot aici era consemnat destul de des Volodia, pentru zăgăzuirea turbulenţelor pe care le declanşa şi pentru a se linişti: „Când se întâmpla ca Volodia sau Olia să fie prea neascultători, mama, ca să-i liniştească, îi ducea în biroul tatei şi îi aşeza pe fotoliul de muşama – «fotoliul negru», cum îi spuneau ei. Ca pedeapsă, trebuiau să stea acolo până le da voie mama să se ridice şi să plece din nou la joacă.”20 E de remarcat că sentinţa punitivă se executa în momentele în care tatăl nu era acolo, ceea ce e suficient să declanşeze în psihicul copiilor spectrul negativ al unei autorităţi generice, omnipotente chiar şi prin absenţă. Întreaga operă de mai târziu a lui Lenin – şi, cu precădere: cărţile sale, textele scrise cu diferite prilejuri – indică o concretizare aproape halucinantă a preopinentului: social-democraţii au feţe concrete, palpabile, empiriocriticştii la fel, duşmanii revoluţiei prind contur palpabil şi ei, totul se întâmplă ca şi cum Lenin ar materializa obsesiv scenariul istoric care se joacă în jurul său, umplându-l de carne şi de sânge. Te-ai aştepta ca un asemenea om să trăiască frenetic extaza contactului conflictual direct, nemediat, or – aşa cum am văzut din rememorările lui Samsonov – el e departe de a o face, în primul rând din cauza puţinelor rezerve de energie continuă de care dispune. „Murind” de fiecare dată în urma exploziilor vitale care-i sorb întreaga putere, el are nevoie de ceva care săl readucă la viaţă, să-i întreţină activismul şi să îl alimenteze. Lenin nu şi-a trăit viaţa, ci s-a lăsat trăit de ea, angrenat în situaţiile cele mai dificile. A trăit „prin delegaţie”, venind de fiecare dată la masa gata pusă, lăsând ca începuturile unei acţiuni – inclusiv cele ale Revoluţiei din Octombrie – să fie făcute de către alţii. S-a lăsat făurit de moment, de organizaţie, de istorie, fără să le făurească el însuşi, devenind, în acest fel, victima pragmatică, deloc nefericită, a propriei sale psihoze. George Leggett remarcă, în acest sens, că el se întâmpla să fie, de multe ori, cu un pas în urma evenimentului la care aderă abia în faza a doua. Astfel, „revoluţia din februarie [1917] l-a luat pe Lenin prin surprindere”, dintr-un calcul strategic greşit: „punea accentul pe activitatea clandestină în locul stimulării unei mişcări de amploare a clasei muncitoare.”21 Martorii oculari îşi amintesc şi ei, cu destulă neplăcere şi surprindere, că au fost multe momente din anul revoluţionar 1917 când Lenin nu era de găsit acolo unde mulţi se aşteptau să fie. Atunci când, însă, el ia conducerea efectivă a ostilităţilor, o face din birou, la adăpostul proclamaţiilor şi al manifestelor incendiare, unde violenţa sa de cabinet se poate răsfăţa în voie. Care violenţă? Nu cea spontană, sinceră şi exuberantă, ci aceea de grad secund, retractilă, tactică, pe care Lenin o numeşte „violenţă organizată”, folosind un cuvânt-fetiş din arsenalul gândirii şi comportamentului său: organizarea. „Noi marxiştii – scrie Lenin în iureşul zilelor de foc din 1917 şi 1918 – am ştiut întotdeauna [...] că socialismul nu poate fi «introdus», că el este generat pe parcursul celei mai tensionate, mai ascuţite – până la frenezie şi disperare – lupte de clasă şi război civil, că între capitalism şi socialism se scurge o lungă perioadă de «travaliu»,

bumerangul ºi clepsidra
scăpăm de el!” Lenin – spune interlocutorul – s-ar fi luminat la faţă în acest moment şi ar fi spus: „Bine zis... asta este exact ceea ce trebuie să fie ..., dar nu putem să spunem aşa ceva.”27 Acţiunea în doi timpi a lui Lenin – mereu se mişca în doi timpi, preferând „organizarea” celui de-al doilea timp spontaneităţii imprevizibile a celui dintâi – trebuie să fi avut o justificare psihică intrafamilială, înainte de a fi ajuns o obsesie a revoluţiei coordonate de către un nucleu central. În privinţa acesteia din urmă, nu sunt prea multe neclarităţi, preferinţa lui Lenin pentru forma organizată a revoluţiei fiind o evidenţă atât pragmatică, cât şi doctrinară, fidelă gândirii lui Marx. Lenin concepea viaţa în forme de supunere şi conducere centralizate, remarcă Nina Tumarkin în Lenin Lives! The Lenin Cult in Soviet Russia, pentru ca protagonistul cultului să preamărească şi el, în Statul şi revoluţia (aug. – sept. 1917), necesitatea colectivismului revoluţionar şi al conducerii sale centralizate: proletariatul – spunea el – are nevoie de „puterea de stat, organizarea centralizată a forţei, violenţă organizată, cu scopul nimicirii rezistenţei exploatatorilor.”28 Pentru a da o formă sintetică obsesiei sale pentru „violenţa organizată”, el va antedata marxismul în Rusia, afirmând că ţara se află deja în faza capitalistă de dezvoltare (deşi statisticile, preeminenţa agrară şi cele doar 2 milioane de muncitori de care dispuneau fabricile arătau mai degrabă o stagnare în feudalism), ajungând în cele din urmă să facă revoluţie „cu încăpăţânare...într-un loc nepotrivit şi la momentul nepotrivit”29. În toate, însă, convingerea lui Lenin este că schimbarea nu poate fi făcută de unul singur, prin mijloace voluntariste sau terorist-anarhiste, fiind nevoie de o surmontare a individului în direcţie colectivistă, organizată. Nu individul, ci individul organizat poate face o revoluţie: individul a cărui voinţă şi viaţă sunt subordonate voinţei şi vieţii unei minorităţi strategice, oportune. De unde vine această convingere? Din citirea atentă a lui Marx, desigur, al cărui Capital, considerat inofensiv de către cenzura ţaristă fiindcă avea prea multe statistici, a fost tradus în ruseşte încă din 1872, bucurânduse de un neaşteptat interes public, dar şi dintr-o traumă de familie, legată de moartea prematură a fratelui lui Lenin, Aleksandr, spânzurat de către autorităţile ţariste în data de 8 mai 1887, când Volodia era în ultima clasă de liceu, pe motivul apartenenţei la o organizaţie conspirativă care viza asasinarea ţarului. Moartea fratelui, de care era foarte apropiat, a fost un eveniment originar în viaţa lui Lenin, care i-a facilitat renaşterea. E ca şi cum el însuşi ar fi murit şi renăscut, surmontând totodată modelul revoluţionar de tip individualist, simili-anarhist întreţinut de către fratele său. „Aleksandr Ilici a căzut ca un erou şi sângele lui a luminat ca o văpaie revoluţionară calea fratelui mai tânăr – Vladimir” – scrie A. I. Ulianova-Elizarova în Amintiri despre Ilici30, şi dacă eliminăm sintagma „văpăii revoluţionare” din citatul de mai sus ajungem, probabil, la ceea ce a simţit Ilici în momentul morţii stigmatizante a fratelui său: că sângele acestuia se revarsă asupra lui, ajutându-l să devină alt om. Trauma se dovedea a fi, de altfel, dublă, întrucât cu un an înainte, în ianuarie 1886, murise şi tatăl

151

său de un atac cerebral subit, despărţirea de frate asociindu-se subliminal în psihicul adolescentului Ilici cu fatalitatea despărţirii de întreaga familie, pentru a adopta una nouă, „familia” revoluţionarilor pregătiţi să declanşeze lupta pentru instaurarea unei orânduiri sociale şi politice noi. Suprapunerea subliminală a fost remarcată de către nimeni altul decât Troţki, ea fiind făcută publică într-un document publicat în Pravda (Autobiografie neterminată, 16 aprilie 1927). Troţki povesteşte că, la puţin timp după ce l-a cunoscut pe Lenin, i-ar fi cerut acestuia să elaboreze o autobiografie pentru a fi înţeles mai bine de către membrii de partid. Lenin ar fi scris: „Numele meu este V.I. Ulianov. M-am născut în Simbirsk, la 10 aprilie 1870. În primăvara anului 1887, fratele meu mai mare, Aleksandr, a fost condamnat la moarte de către Aleksandr al II-lea pentru că a încercat să-l asasineze.” Îndemnat de către Troţki să aprofundeze cele scrise, vorbind despre originea familiei sale, despre bunici, Lenin s-ar fi eschivat, sugerând că nu ştie mai nimic despre aceştia.31 Reticenţa lui Lenin are două motivaţii subliminale, în ultimă instanţă convergente. Pe de o parte, el ştie că orice detaliu neconvenţional poate contraveni istoriografiei oficiale şi doctrinei biografice a partidului, conform cărora orice lider sovietic trebuie să provină dintro familie nevoiaşă, să fie sărac şi să „vină din popor”. Ceea ce el era departe de a fi fost, nici premisa originii ruseşti „sănătoase” nerealizându-se pe deplin, întrucât mama sa, Maria Aleksandrovna Blank, era strănepoata lui Moise Iţikovici Blank, evreu creştinat şi fiica doctorului Alexander Blank, moşier după pensionare. Tatăl, Ilia Nikolaevici Ulianov, devine profesor de matematică şi fizică la Penza, apoi inspector şi director al şcolilor publice în provincia Simbirsk, fiind înnobilat de către ţar prin atribuirea Ordinului Sf. Vladimir, în urma primirii căruia el devine cinovnik de gradul al IV-lea, asimilat nobilimii ereditare, titlu sub care Vladimir se şi prezintă la Universitatea din Kazan. Adam B. Ulam, în The Bolsheviks. The Intellectual and Political History of the Triumph of Communism in Russia (1998) pune în acest sens, chiar la începutul preambulului, o întrebare incitantă: dacă Rusia ţaristă ar fi fost numai o „închisoare a naţionalităţilor” şi un stat eminamente opresiv, ascensiunea spectaculoasă şi incontestabil meritocratică a lui Ilia Nikolaevici Ulianov – născut dintr-un tată necunoscător de carte – ar fi fost de neconceput. Erau, deci, suficiente motive pentru ca Lenin să escamoteze detaliile biografiei sale ereditare, lăsând „cealaltă biografie” (cea contrafăcută, propagandistică) să lucreze în voie. Din nou, avem şi aici o acţiune raţionalizată în doi timpi: nu numărăm, a câta, ci semnalăm doar consecvenţa. Istoriografia oficială mai acreditează şi faptul că Vladimir s-ar fi despărţit de Dumnezeu din cauza indirectă a tatălui său: vizitat de către un superior, el îi povesteşte acestuia că copiii săi nu prea merg la biserică (reticenţă în care excelează, de altminteri, şi mama viitorului lider), moment în care reacţia superiorului ierarhic ar fi fost nimicitoare: „trebuie biciuiţi!”. Înfuriat – spun cărţile de referinţă -, Lenin ar fi părăsit în fugă incinta, şi-ar fi smuls crucea de la gât şi ar fi rupt-o.32 Detaliul e prea anecdotic

152

bumerangul ºi clepsidra
ascensiunea sa revoluţionară. „Familia” de idei înlocuise întru totul familia de sânge: prima putea fi „organizată”, pe când a doua – nu. „Nu eu fac revoluţia – va spune obsesiv Lenin mai târziu -, ci revoluţia mă face pe mine. Sunt produsul istoriei” (şi nu al tatălui şi al mamei mele – am fi înclinaţi să adăugăm noi...)

pentru a fi luat în serios, cu atât mai mult, cu cât se ştie că Lenin a optat şi pentru religie ca materie obligatorie la Kazan, ceea ce infirmă o emancipare timpurie. Însă, la nivel subliminal, revolta sa marca o „ucidere” simbolică a tatălui, a cărui dispariţie va fi consimţită în ianuarie 1886: tiranic, scrupulos, bisericos din raţiuni de reprezentativitate socială şi pedant în viaţa de fiecare zi, acesta îşi controla dictorial familia, fixând până şi poziţia fiicelor sale în somn.33 Nu întâmplător, Lenin conspiră de timpuriu împotriva lui, cu zburdalnica şi gălăgioasa Olia într-o primă instanţă, apoi prin identificarea sa subliminală cu Aleksandr, ajuns student la Petrograd şi membru al organizaţiei anarhiste Narodnaia Volia („Voinţa Poporului”), înfiinţat în 1878 în vederea uciderii ţarului şi a miniştrilor săi.”34 Apropierea lui Vladimir de fratele său este un leit-motiv al biografilor, indiferent dacă ei sunt hagiografici sau obiectivi. „Sunt motive întemeiate să credem – scrie Ulam – că radicalismul lui Lenin a înflorit după moartea lui Aleksandr, în mare parte prin citirea cărţilor fratelui martirizat.”35 Decantarea traumei – trăite detaşat de către frate, cel puţin după mărturii – se face în doi timpi de către Vladimir. În momentul execuţiei el îşi pregăteşte examenul final de absolvire a liceului, luat apoi cu medalia de aur şi rezultate excelente: nimic nu tulbură, în aparenţă, echilibrul intelectual şi psihic de moment al examinatului. În septembrie 1887 el devine student în drept la Kazan, participă la o manifestaţie în decembrie şi este exmatriculat ca „fratele spânzuratului”, vina de a fi avut o rudă pedepsită de către ţar fiind mai mare decât aceea derivată din implicarea politică efectivă, deşi istoriografia oficială de mai târziu va insista, fumegos şi mistificant, pe rolul său de „lider”. Dat afară din facultate şi neprimit înapoi în ciuda numeroaselor memorii pe care le redactează, Lenin se retrage la moşia de la Kokushkino, citeşte literatură revoluţionară şi cărţile fratelui său şi se maturizează văzând cu ochii, ca voinicul din poveste: „După iarna anului 1888, Volodia devine adult, un individ serios – scrie Nikolai Veretenikov, văr din partea mamei ; era ca şi cum ar fi fost cu cinci ani mai mare ca mine”36. A doua traumă ţine de stigmatizarea socială a familiei, pe care nici măcar bătrânelul maestru de şah, cu care Volodia se războieşte, nu o mai vizitează. „Toţi cunoscuţii au întors spatele familiei Ulianov” – scrie Nadejda Konstantinova Krupskaia.37 Ar fi de aşteptat ca familia să se coalizeze sentimental într-un asemenea moment de cumpănă, ca Lenin să-şi subiectivizeze resentimentul prin afirmarea unei legături mai strânse cu cei de acasă. În mod semnificativ, nu o face. Adam B. Ulam relatează, în acest sens, o întâlnire din 1891 între Lenin şi orientalistul Serge Oldenburg, care fusese coleg de facultate cu Aleksandr. Aşteptându-se să fie chestionat în privinţa activităţii revoluţionare şi a execuţiei, Oldenburg e surprins să constate că Lenin evită subiectele, fiind interesat exclusiv de munca ştiinţifică a fratelui său şi de validitatea acestora în context academic. Fratele de sânge nu îl atrăgea, numai acela derivat din cărţi, din lucrări şi referate ştiinţifice, incontestabil mai puţin atractiv decât primul, vinovat de ţaricid. Ceea ce nu ştia Oldenburg este că Lenin îşi „ucisese” deja fratele în subconştientul său, tot aşa cum făcuse şi cu familia sa, care nu vor juca de acum încolo nici un rol în

____ Note:
A. I. Ulianova: Copilăria lui V.I. Lenin, ed. a II-a. Traducere de Al. Philippide şi Aglaia Scărlătescu. Editura Tineretului a C.C. al U.T.M., Bucureşti, 1950 2 Ibid., pp. 15-16 3 Ibid., p. 8 4 Toate citatele sunt în op. cit., pp. 8-10 5 Ibid., p. 11 6 Ibid., p. 11 7 „Ritualized praise was, for Lenin, not an acceptable alternative expression of political submission” – Nina Tumarkin: Lenin Lives! The Lenin Cult in Soviet Russia. Harvard University Press, 1997, p. 25 8 Amintiri despre Lenin. Ed. de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, vol. I; v. D.I. Ulianov – M.I. Ulianova: Din perioada de la Samara (Alakaevka), 1889 – 1893, p.74 9 Ibid., p. 68 10 Ibid., p. 23 şi 26 11 Apud: Alexandre Dorozynski: Eu, Vladimir Ulianov, zis Lenin. Romanul bolşevismului. Traducere de Mihai Constantinescu. Pro Editură şi Tpografie, Bucureşti, 2007, p. 29 12 Ibid., p. 27 13 Amintiri despre Lenin. Ed. de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957. Vol. I, p. 120 14 Marea Revistă, XXVII, nr. 9, sept. 1923. Apud Alexandre Dorozynski, op. cit., pp. 113-114 15 Apud Alexandre Dorozynski, op. cit., p. 115 16 Ibid., p. 101 17 Lloyd deMause: The Fetal Origins of History. In: Foundations of Psychohistory, Creative Roots, New York, 1982, pp. 244-332. 18 A. I. Ulianova-Elizarova: Amintiri despre Ilici, in: Amintiri despre Vladimir Ilici Lenin, ed. cit., vol. I, p. 13 19 Ibid., p. 13 20 A. I. Ulianova: Copilăria lui V.I. Lenin, ed. cit., p. 8 21 George Leggett: CEKA: poliţia politică a lui Lenin. Comisia Extraordinară Panrusă pentru Combaterea Contrarevoluţiei şi Sabotajului. Traducere de Felicia şi Marius Ienculescu Popovici. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 24 22 Apud Leggett, op. cit., p. 88 23 Ibid., p. 88 24 Cf. Leggett, p. 41 25 Apud Leggett, p. 87 26 Ibid., pp. 89-90 27 Apud Leggett, p. 89 28 Ibid., p. 30 29 Leggett, op. cit., p. 32 30 Op. cit., p. 18 31 Cf. Dorozynski, op. cit., p. 32 32 Apud Adam B. Ulam: The Bolsheviks. The Intellectual and Political History of the Triumph of Communism in Russia. Harvard University Press, 1998, p. 9 33 Ibid., p. 5 34 Cf. Dorozynski, op. cit., p. 16 35 Ulam, op. cit., p. 10 36 Cf. Dorozynski, op. cit., p. 56 37 Amintiri despre Lenin. In: Amintiri despre Vladimir Ilici Lenin, ed. cit., vol. I, p. 91
1

eseu
Rodica ILIE Literatura europeană între realitate şi utopie
Modul constituirii unui nou „grand récit” în paradigma postmodernă nu determină, de fapt, o nouă realitate; astăzi, utopiile sunt repede relativizate, parcurg starea de legitimare, se afirmă ca povestiri, pentru ca apoi să ajungă la stadiul de ideologie sau, în cel mai reductiv caz, la stereotipuri culturale şi la slogan. Astfel se întâmplă şi cu ideea de literatură europeană, ea este obiectul de studiu al comparatiştilor, al teoreticienilor culturii, poate şi al filosofilor şi politologilor. Al scriitorilor, mai puţin. Deşi aspiră la universalitate, la recunoaştere europeană măcar, scriitorii înşişi produc şi întreţin specificitatea, identitatea inconfundabilă a culturii din care provin, aceasta deoarece profilul emoţional şi intelectual particular al operelor este înscris în limba, în obsesiile, în ideile şi în mărcile involuntare, temperamentale, personale/ naţionale. Nu cred că artiştii mari se topesc în nediferenţierea unor deziderate exterioare, de politică externă, nici nu cred că, scriind, se raportează în mod voluntar la repere exclusiv europene, ci la valori şi la idealuri ale europenităţii ca paradigmă şi experienţă culturală a libertăţii de gândire, a democratismului şi a toleranţei, a dialogului cultural real, în care modelele şi valorile culturale naţionale să poată fi respectate, integrate firesc şi organic în diversitate, recunoscute şi acceptate dincolo de specificitatea etnică, naţională, religioasă ori de altă natură. Tocmai acest fapt al aspiraţiilor spre valorile comune ale culturii europene induce caracterul utopic, ideal şi simbolic al comunicării / comunităţii lărgite, din plan naţional spre universal, din închistarea autarhică întro operă literară scrisă într-o limbă europeană, dar de circulaţie restrânsă, la evadarea prin traduceri, adaptări şi rescrieri, din graniţele identitare spre descentralizarea şi acceptarea alterităţii, a diversităţii, a celuilalt (Jean Baudrillard, Marc Guillaume). Europa şi Spiritul nou Căutarea Europei. De la bătrâna Germanie, mama noastră, a tuturor (Nerval) la bătrâna Europă, mama noastră, a tuturor, spiritul romantic – scormonitorul rădăcinilor, al tradiţiilor legendare, al mitologiilor nordice sau mediteraneene, al exotismelor marginalilor – aspiră simultan atât la centralitate şi la recunoaşterea în nucleul tare al culturilor majore, cât şi la universalitate. Traseul spre împlinirea idealului unităţii europene, a integrării şi asimilării diversităţii este destul de dificil şi cuprinde etapele definirii conştiinţelor naţionale, apoi cele ale determinărilor istorice dramatice, punctate de războaiele secolului XX, de tratatele şi convenţiile de geopolitică. Dincolo de acest tumult social-politic, ideologic sau dip-

153

lomatic al definirii ordinii europene de-a lungul secolelor modernităţii, literatura şi artele au construit, au reflectat şi au perpetuat spiritul Europei. Chiar în mod paradoxal, prin bătălii canonice, prin „construcţia şi deconstrucţia clasicilor” (A Compagnon, [1993], 2002), prin acceptarea şi asimilarea periferiei graţie traducerilor, dezbaterilor dintre elitele academice, literare, artistice. Momentul de maximă efervescenţă – avangardele şi modernismul programatic al secolului XX, care au sincronizat ritmurile culturilor mici la pulsul metropolei, al dinamismului experimental, la spiritul cosmopolit european în genere. Paris, Viena, Milano, Zürich sunt în acea perioadă centrele proaspetei tradiţii a noului, ele devin visul oricărui scriitor, spaţiile de trecere spre forma de cuprindere a universului. Europa îşi deschidea orizonturile prin marea metropolă. Titanismul romantic, imperialismul subiectului modernist configurat în imaginea artistului om de lume, om al mulţimilor, dandy şi copil (Ch. Baudelaire) se reactiva în spiritul cosmopolit al intelighenţiei europene din primele decenii ale sec XX. În plus, pe urmele aspiraţiilor integratoare romantice, Europa reprezintă atât centrul, cât şi o patrie fără graniţe. O patrie fără materialitate, un tărâm himeric al apatrizilor (precum Apollinaire), al exilaţilor sau excomunicaţilor, (precum Ovidiu, Dante, Cioran), al autoexilaţilor culturali (precum Tzara, Eliot, Pound), al cosmopoliţilor convertiţi, căutând să ajungă la un centru (exemplul aceluiaşi paradoxal Apollinaire, apoi al lui T.S.Eliot al cărui centru este Dante sau exemplul lui Ezra Pound căutând centrul pretutindeni, din Limousin în China, din Rapallo şi Pisa în SUA şi finalmente în Veneţia, oraşul cel mai puţin „înrădăcinat” din câte există). Un exemplu reprezentativ al acestei ambiguităţi de raportare la centrul numit Europa, la patria desţărată, depeizată îl putem găsi, în acest sens, la Guillaume Apollinaire. Acesta se va autodefini în mod dialectic: bastard îşi caută mereu o identitate, plurală; apatrid, caută prin faptele sale să capete recunoaşterea cetăţeniei franceze. În continuarea afirmaţiei lui M. Raymond potrivit căreia în literatura secolului XX „esteticul şi eticul, viaţa şi poezia se confundă aproape” ar trebui să vedem oglindindu-se în poezia lui Apollinaire o parte din existenţa sa empirică, frânturi de viaţă salvate de poezie de la dramatismul unei existenţe sfâşiate, întreţinute de biografia traumatizată a omului fără însuşiri, a apatridului în căutarea unui trecut, a unui centru, a unei identităţi. De aceea, în poezia sa, două atitudini divergente vor coabita pe fundalul structurii dramatice a subiectului scindat. Acesta îşi împarte existenţa poetică între adorarea, prin rememorare, a luminilor trecutului şi explorarea unei lumi încă nenăscute, a viitorului. Prezentul este doar coordonata care îi furnizează setea de real, angajând eul într-un periplu dinamizat ce conduce progresiv la abolirea nostalgiei prin autoderiziune şi mistificare, proiectându-l într-o anticipare continuă. Apetitul său pentru realitatea modernităţii industriale se justifică doar la nivelul compensaţiei în imaginar. Euforia ritmurilor existenţei prozaice, deşi contaminează călătorul monden, nu salvează însă eul de la criza pierderii unităţii cu sacrul, de la

154

eseu
punctând, prin influenţa romantică, acea „curiozitate de a explora toate domeniile în stare să ofere materie literară pentru exaltarea vieţii, sub orice formă s-ar prezenta aceasta” (antologie Poezia modernă. Poeţii moderni despre poezie, p.175). Se observă astfel că noua sensibilitate artistică se alimentează totuşi, chiar în secolul XX, de la rezervoarele tradiţiei europene, Apollinaire, T.S. Eliot sau Ezra Pound, Constantin Kavafis sau Fernando Pessoa, romancieri de la Joyce la Saramago, îşi proiectează arta lor pe două coordonate complementare: enunţarea principiilor perene ale artei şi prezentarea datelor aventurii noului spirit european prin resemantizarea, rescrierea şi recontextualizarea datelor canonice ale Evului mediu latin, ale Renaşterii sau antichităţii greceşti. Categoriile esteticii clasice – ale unui nou clasicism tipologic, mai degrabă resemantizat prin adaptare, rescriere, pasti?ă, parodie – afirmând centralitatea sau valoarea de reper transistoric a canonului european, revin frecvent în teoriile estetice ale acestor scriitori: „Nu trebuie să uităm – sublinia Apollinaire – că pentru o naţiune este poate mai periculos să se lase cucerită intelectual decât prin arme. De aceea, spiritul nou se reclamă în primul rând de la ordine şi de la datorie - marile calităţi clasice prin care se manifestă în cel mai înalt grad spiritul francez - cărora le adaugă libertatea. Această libertate şi această ordine se contopesc în spiritul nou, îl caracterizează şi îi dau forţa” (p.177) Deşi deţine propensiuni universaliste, datorită inerentei contemporaneizări şi sincronizări cu ritmurile modernităţii, spiritul nou european trebuie să reţină specificitatea naţională, să imprime artei caracterul inegalabilei rostiri, identitatea şi specificitatea etnică. Din acestea se obţine „varietatea expesiilor literare, şi tocmai această varietate trebuie salvată”, aşa cum precizează Apollinaire. Acesta semnalează în „L’Esprit nouveau et les poètes” un mod simptomatic de raportare la europenitate: „Cosmopolită fiind, expresia lirică nu produce decât opere vagi, fără accent şi fără structură, a căror valoare nu o depăşeşte pe cea a locurilor comune din retorica parlamentară internaţională”. Criticismul cuprins în această constatare ne confirmă teza potrivit căreia arta universală va fi în primul rând naţională, că tensiunile de a accede la recunoaştere europeană trec mai întâi prin confruntarea cu sinele, cu experienţa propriei limbi, a identităţii diverse şi autentice care să facă inconfundabilă şi de neînlocuit în peisajul internaţional formula artistică a respectivului scriitor. Virulenta constatare a lui Apollinaire – prin care se condamnă implicit spiritul mimetic, gustul conformismului burghez, locurile comune, stereotipurile produse de politica, moda, cinematografia devenite un fenoment cultural de masă – este punctată de o observaţie care se cere înscrisă gustului analogic-tehnologic monden ce diseminează aparente valori ale impunerii pluralităţii gusturilor: „Observaţi că cinematograful, arta cosmopolită, prin excelenţă, prezintă deja diferenţe etnice pe care lumea le discerne imediat; obişnuiţii ecranului fac fără efort deosebirea dintre un film italian şi unul american”. Dincolo de ironia ascunsă sub tonul obiectivei constatări, Apollinaire va continua exerciţiul său de analiză culturală în sensul recunoaşterii

dureroasele amintiri sau de la experienţa eşecului. Imaginile cele mai banale ce traduc repetatele sfâşieri sunt: călătorul, rătăcitorul, refuzatul, măşti ce se regăsesc în Emigrantul din Landor Road, în Zonă sau în Le chanson de mal aimé. Autor al unei poetici contradictorii, Apollinaire va rescrie, pe de o parte, ritmuri populare franceze, cochetând cu melodicitatea romanţioasă, pe de altă parte va alimenta imaginarul, cât şi sintaxa poemelor sale de la sensibilitatea mecanomorfă, de la ritmicitatea agresivă a lumii moderne, preferate de futuriştii italieni. „Poezie materialistă” (M. Raymond), într-un anumit sens, aceasta imprimă poetului francez verva epicităţii, tensiuni dramatice obţinute prin transcrierea senzaţiilor brute, nefalsificate de tradiţia stilistică a simbolismului sau a modernismului rafinat, decadent. Dinamică şi prozaică, noua poezie se naşte din sensibilitatea urbană cosmopolită, prin ştergerea graniţelor dintre interior şi exterior, dar, în modul simetric opus romanticilor, care asimilau exteriorul interiorităţii, de această dată proiectarea se realizează ca „obiectalizare” (în sensul folosit de H.P. Jeudy) precum la Whitman, F.T. Marinetti sau Álvaro de Campos, freneticul heteronim al poetului Fernando Pessoa. Însă Apollinaire nu pune semnul echivalenţei între mecanism şi corp, existenţa umană se compune din aceleaşi substanţe inefabile: din visare, melancolie, ratare, hazard, accidente ale optimismului sau obişnuite reflectări asupra frânturilor de existenţă revitalizată din adâncul trecutului inocent al copilăriei. Deşi a fost un apărător al avangardelor, critic şi teoretician al futurismului şi cubismului, profet al noilor tendinţe de radicalism inovator şi mentor al unor mişcări precum dadaismul şi suprarealismul, Apollinaire este poetul care detestă ideea de şcoală poetică avangardistă şi rămâne un susţinător al echilibrului, apanaj al doctrinelor clasice. Este o postură paradoxală, însă ea se justifică ontopoetic, atât prin căutarea unui centru, cât şi prin teama de fixitate şi fixare. Vedem acest dualism în raţionalismul şi totodată în profetismul prelegerii „L’Esprit nouveau et les poètes” (susţinută în 1917 şi publicată în Mercure de France, în 1 decembrie 1918), dar şi în contradicţiile formale, de sintaxă poetică şi de atitudine, prezente în poemele sale. Cu toate că poezia lui Apollinaire urmăreşte definirea noului spirit al schimbării, unghiul de vedere este complex, diferit de exclusivismul antitradiţionalist al futuriştilor. În textul doctrinar „L’Esprit nouveau et les poètes”, semnatarul va discuta atât despre tendinţele novatoare ale modernităţii estetice, cât şi despre convenţiile, rezistenţa formală şi blocajele ce pot surveni, ca pericole sau, dimpotrivă, ca elemente dinamizatoare în calea spiritului nou. Aşadar, în concepţia sa despre artă, se păstrează atât entuziasmul cosmopolit avangardist pentru realităţile lumii moderne, cât şi „spiritul critic infailibil” al unui „solid bun-simţ” asociat simţului „datoriei”, trăsături pe care poetul le descoperă în moştenirea clasică franceză, în tradiţia romantică a perspectivei integratoare, panoramice asupra datelor universului şi asupra domeniului subiectului. Aceste tradiţii culturale vor accentua pe de o parte rolul social şi datoria morală a poetului modern, iar pe de altă parte, vor „struni” căutările,

eseu
datelor de sinteză ale noii sensibilităţi, angajând însă şi un accentuat simţ patriotic, paradoxal din partea celui fără de ţară, a celui care însă a dorit recunoaşterea sa ca cetăţean francez: „Tot spiritul nou, care se ambiţionează să marcheze spiritul universal, şi care nu înţelege să-şi limiteze activitatea la un domeniu sau altul, este - şi vrea să rămână - o expresie particulară şi lirică a naţiunii franceze după cum spiritul clasic este, prin excelenţă, o expresie sublimă a aceleiaşi naţiuni” (p.177). A vedea în spiritul nou o tendinţă universală nu înseamnă însă pentru Apollinaire a-l considera inform, nedefinit, ci o expresie concretă „particulară şi lirică a naţiunii franceze”. Ca şi în cazul poetului Fernando Pessoa, universalismul este derivat din propensiunile unui spirit naţional exacerbat, care trăieşte din fantasmele şi utopiile imperialiste (Portugalia navigatorilor şi, respectiv, Franţa napoleoniană), cu diferenţa că, dacă pentru poetul heteronimilor proferarea universalismului avea resorturi mesianice, istoriste, mistice, pentru Apollinaire acesta este un derivat al sensibilităţii şi al tradiţiei estetice reconstruind o patrie imaginară, care amestecă tradiţiile franceze cu proiecţiile culturale ubicue, favorizate de noile descoperiri ale epocii. Pentru unul utopia se proiectează retrospectiv, activizând trecutul, pentru celălalt accentul cade pe dimensiunea prospectivă, anunţând spiritul dinamic şi potenţialităţile viitorului. Un viitor în care Europa să nu mai fie doar ţara visată, ci o realitate cultural-politică, istorică în concretizarea căreia se angajează profetic şi poetic.1 Teoretician contradictoriu, Apollinaire este susţinătorul frenetic al inovaţiei, însă nu uită de necesitatea ordinii, a echilibrului, deziderate clasice transtemporale ce se afiliază doctrinei adevărului, prezentă pentru completa definire a conceptului spiritului nou. Se impune aici a preciza faptul că, spre deosebire de adevărul „tare” al gândirii clasicilor, noul adevăr este polimorf, niciodată singurul valid, iar acest relativism implicit prezent în expunerea lui Apollinaire se datorează mai ales cunoaşterii filosofiei lui Nietzsche. Luc Ferry atrage atenţia că odată cu filosofia lui Nietzsche se modifică atât instanţa subiectului, cât şi cea a adevărului, cunoaşterea este eteroclită, „nu există adevăruri, ci doar interpretări”. În completare, parafrazând, putem spune că nu există Europa, ci Europe, reale sau imaginare. Ca atare subiectul modern nu mai găseşte nici o certitudine, se defineşte ca „subiectul sfărâmat”, sfârtecat între raţiune şi iraţional, între istorie şi visare, între real şi ficţional, între centru ca patrie şi patrie ca univers deteritorializat „Singura viaţă posibilă: în artă. – susţinea filosoful în Die Geburt der Tragödie aus dem Geist der Musik – Astfel ne abatem de la viaţă” (apud Ferry, 193). Comentariul pe care Ferry îl face în continuare semnalează acţiunea deconstruirii adevărului platonic, acţiune ce nu erodează orice modalitate de existenţă a adevărului, ci doar interoghează o instanţă care, insuficientă, deschide posibilităţile cunoaşterii profunzimilor, dincolo de raţionalismul esenţelor, al ideilor pure sau al teoriilor ştiinţifice, pozitiviste „adevăr pe care numai arta, poate, ar fi capabilă să-l satisfacă, pentru că, la acest nivel, simţurile singure încetează de a ne minţi «în măsura în care ne arată devenirea, dispariţia, schimbarea...»” (p.193).

155

Apollinaire subscrie (în Frumoasa roşcată) la această teorie nietzscheeană a adevărului - ca nefalsificare, polimorfism, devenire - şi a profunzimii care deplasează accentul de pe superficial, pe experienţa interioară a subiectului dramatic, definit la intersecţia dintre senzorial şi spiritual, dintre progresul tehnic şi sentimentalitatea infuzată de energetismul cuprinderii sale euforice, la răscrucea dintre tradiţie şi nou, ordine şi aventură, centru şi periferie. Europa ca centru şi, în acelaşi timp, ca patrie spirituală, este Europa la care se întorc şi poeţii americani sau scriitorii coloniilor. Aceasta este Europa confruntării tradiţiilor şi a dialogului polifonic al culturilor, a deteritorializării prin scriitură şi a depăşirii graniţelor lingvistice, a unei memorii culturale diverse, asimilate prin altoi, prin rescriere şi „împachetare a şase secole de cultură”. Aceasta este imaginea esenţială a Europei lui Ezra Pound: „Trebuia să ne ocupăm de tot ce se găsea în Divina Comedie”, afirmă scriitorul într-o convorbire cu Donald Hall. „Problema era să se înalţe un ciclu coerent, aducând spiritul contemporan la cel din Evul Mediu, după ce a fost descotorosit cu grijă de cultura clasică de care era inundat din Renaştere”. Era o întoarcere la o Europă arhaică, amestecând păgânism şi creştinism, forţele primitive ale unei „vârste de aur” cu modernizarea şi intrarea în istorie, iraţionalul cu raţiunea, echilibrul cu rătăcirea. Poate de aceea complexul dezrădăcinării şi elogiul cosmopolitismului la Ezra Pound este explicat de către Guy Scarpetta prin scriitura eterogenă, prin „refuzul încăpăţânat de a fi afiliat la o tradiţie culturală naţională”, prin refuzul fixării, al înrădăcinării într-o singură limbă (lucru vizibil şi la alţi scriitori ai primei jumătăţi a secolului XX, precum Pessoa). Viziunile în anamorfoză asupra Europei apar din asumarea selectivă a datelor acestei tradiţii, iar lectura adecvată a acestora induce o parcurgere tabulară, iconică, polifonică. Această Europă a lui Pound va avea în centru însă altă sensibilitate decât cea în care se localizează spiritul nou în concepţia lui Apollinaire, care vedea ordinea în clasicitatea franceză. Pentru Pound capacitatea de asimilare a diversităţii culturale era asigurată de caracterul eteroclit al englezei, o limbă flexibilă, schimbătoare, integratoare, care „a cucerit teritorii vaste datorită capacităţii sale de a absorbi celelalte limbi, adică a şterpelit rădăcinile latine şi are chiar mai multe variante la dispoziţie, în timp ce italiana şi franceza au arătat mai puţină supleţe. A luat frânturi din greacă şi a înghiţit franceza medievală, păstrând în acelaşi timp solida sa bază anglo-saxonă” (apud Scarpetta, 1997, p.114). Această limbă transnaţională concura limba diplomaţiei internaţionale a momentului, asigurând spectacolul definirii unei noi identităţi, europene, transnaţionale şi transpersonale, identitate multiplicată prin cultură, a cititorului-călător şi a călătorului-cititor pentru care doar „a fi totul, în toate modurile posibile”, aşa cum spunea Pessoa, era suficient. Dacă pentru Ezra Pound spiritul cosmopolit se desfăşura între graniţele universului european şi noneuropean stăpânit de limba engleză, pentru Pessoa cosmopolitismul se definea mai ales prin scriitura plurală, heteronimică, a diversităţii asumate ca teatru al fiinţei.

156

eseu
n-am iubit atât de mult Europa, niciodată n-am crezut atât în virtuţile ei ca în anii pe care i-am petrecut în Maroc (mărturiseşte Marcel Bénabou): ani ai copilăriei, ani ai adolescenţei ce au luat sfârşit în acelaşi timp cu protectoratul francez asupra a ceea ce se mai numea încă, exotic şi pompos, Imperiul... Era vorba de o altfel de Europă: acea Europă pe care mi-o imaginam eu, la începutul anilor ’50, un copil evreu marocan care nu apucase încă să ajungă acolo. O Europă parţial imaginară. O Europă construită piesă cu piesă, pornind de la lucruri dintre cele mai diverse, dintre care lectura îşi avea locul său privilegiat, căci întâlnirile cu mari nume ale literaturilor europene îmi păreau mult mai reale decât contactele, cotidiene şi ele, cu nişte europeni în carne şi oase...” (2002, p.338, subl.ns.) Acest mod de a defini Europa era unul al promisiunilor, al reveriilor şi revelaţiilor culturale, ocultând barierele şi blocajele etnico-religoase. Acelaşi autor aminteşte de confuzia libertăţii sociale şi de ambiguitatea definirii unei societăţi plurale transparente (de ex., intrarea la piscina municipală din Meknčs, „liberă în timpul săptămânii, era rezervată vinerea arabilor, sâmbăta evreilor şi duminica europenilor”). Europa devine aşadar şi generatoarea unor stereotipuri etnice, sociale, religioase, politice, a unor schematisme de gândire în contradicţie cu valorile sale (liberalismul occidental, tema fericirii personale, a egalităţii, libertăţii sau prosperităţii burgheze, a laicităţii). Acesta va fi punctul dezvrăjirii, al demitizării Europei coloniilor, care avusese meritul de a fi întreţinut visul, remodelând sensibilitatea şi imaginaţia, personalitatea fiecăruia şi mentalitatea colectivă. Dincolo de fantasmele sale, se descopereau slăbiciunile şi artificialitatea unui sistem administrativ care pentru colonizaţi produsese „un permanent sentiment de nostalgie şi frustrare” (idem. p. 344). Europenizarea excesivă ducea, paradoxal, la pierderea privilegiilor europenităţii. Europamatrice va ajunge să se teamă de bastarzii ei, „pe care îi fabricase fără să ştie prea bine ce face” (idem. p. 345). Şi aşa va începe aventura asimilării, a disciplinei uniunii, a recunoaşterii celuilalt ca partener (însă nu ca egal sau prieten) al dialogului intercultural. Europa nu mai este naţiunilor, ci a identităţii europene, cel mult a... identităţilor. În acest context al incantaţiilor pentru construcţia europeană, în acest cadru oficial diferit de spontaneitatea întâlnirilor şi definit de comunicate de presă, discursuri parlamentare, „Europa literară se chinuie din greu să se nască”; „Europa literară, dacă mai există, este un spaţiu, dar nu o putere”, afirmă tranşant critic Bernard Genton (2002, p.321). În urma acestei constatări a enclavizării, trebuie să ne întrebăm dacă această construcţie simbolică numită literatura Europei, cu valoare canonică, mai are forţa să devină suverană peste spiritul european actual. Scepticismul poate fi depăşit, în viziunea aceluiaşi Genton, prin infuzia culturală în organismul obosit al mamei-Europa, cu sânge „nou de prin alte părţi”, oferit de traduceri sau adaptări, dezbateri, lecturi în dialog şi o reală integrare a unor „scriitori de cele mai multe ori „alogeni” (p. 319). Dar aceasta va fi o altă Europă, a marginalilor, o Europă la fel de complexă, deşi a periferiilor, aşa cum arăta profetic Hans

Pessoa este un cosmopolit în propria sa limbă, portugheza, şi un exilat în limba engleză, un european cu dublă stare, atât ca insider, cât şi ca outsider (trăind şi experienţa coloniilor, copilăria petrecută în Africa, dar şi experienţa depersonalizării şi a multiplicării în alţii). Visând la Europa, el învăţa să devină Álvaro de Campos, poetul de limbă engleză, depersonalizare şi mască a subiectului modern universal; Ricardo Reis, poetul latinist, al expresiei ironicgnomice, poetul parodiei şi rescrierii, sau Alberto Caiero, poetul bucolic, whitmanian. În reveriile poeţilor modernişti nu putem vorbi doar de o Europă a naţiunilor, ci de o Europă ca moştenire universală, ca memorie culturală diversă şi plurală. De aceea, orice ideologie actuală, afiliată spiritului contemporan al UE, devine artificială şi rigidă atunci când am dori să o aplicăm literaturii. Uniunea s-a realizat demult prin arte, iar motivaţiile au fost altele decât cele geopolitice sau diplomatice. Artiştii au fost, la începutul secolului XX, primii europarlamentari, fără instituţii şi fără cadre oficiale. Dacă „Dante, Goethe şi Chateaubriand aparţin întregii Europe numai prin faptul că erau, respectiv, italian, german, francez” (aşa cum spunea generalul de Gaulle), ei existau şi „alcătuiau Europa chiar fără să ştie acest lucru” (Bernard Genton, 2002, p. 311), Pound, Eliot, Pessoa şi Apollinaire, Kundera şi Saramago aparţin Europei tocmai pentru că au trăit şi au văzut în ea o patrie. O realitate istorică şi transistorică, naţională şi transnaţională, etnică şi transetnică, o memorie culturală şi o „republică”, similară celei a lui Platon. De aceea, cred că literatura europeană, în termenii de astăzi, este realitate şi utopie. O realitate condiţionată la a se conforma respectului diversităţii, dialogului şi multitudinii de opţiuni politice, morale, sexuale, religioase. Însă o utopie în ceea ce priveşte datele literaturii ca artă a cuvântului. Aceasta deoarece identitatea şi specificitatea, autenticitatea şi originalitatea se legitimează mai ales în cadrele unei sensibilităţi restrânse, modelate la nivel elementar lingvistic. Roland Barthes considera că stilul se naşte la întretăierea dintre socialitatea limbii, ca activitate publică, normativă şi intimitatea propriei dicţiuni. T. S. Eliot asocia sentimentul poetic – reprezentat prin obiectivarea emoţiei personale în genericitatea corelativului impersonal – cu sentimentul religios difuz: emergent ca trăire individuală, dar ajungând la starea de comuniune, de împărtăşire a aceloraşi trăiri, idealuri, valori. Dincolo de viziunea conservatoare, asumată de poetul american, regăsim afirmarea aceleiaşi idei de unitate spirituală guvernată şi asigurată de un centru, (creştin, chiar dacă eretic, prin Dante) un centru plural, până la urmă, al gnozelor personale, heterodoxiile găsindu-şi punctul de plecare poate tocmai în Divina Comedie. În loc de concluzii, ar trebui să redeschidem problema canonului occidental şi să dăm dreptate elegiei lui Harold Bloom. Centrul este Europa, o Europă mitologică şi simbolică, a ficţiunilor şi a idealurilor libertăţii. Dar aceeaşi Europă este şi a războaielor, a coloniilor, a diasporei şi a dizidenţei politice, a rănilor trecute şi prezente şi a convenţiilor, tratatelor, directivelor, statisticilor şi rapoartelor. În aceasta din urmă recunoaştem fantasmele europenităţii, valorile ei recuperate cultural: „Niciodată

eseu
Magnus Enzensberger, o Europă a europenităţii, „puţin cam obositoare – dar şi interesantă, imprevizibilă” (Genton). O Europă a „vocaţiei ecumenice, una care să cuprindă conceptele de diferenţă, de anomalie, de amestec şi de dezrădăcinare, fiind capabilă să arate o poftă comparabilă aceleia a lui Picasso pentru artele de pe diferite continente şi din diferite epoci...” (Juan Goytisolo, apud Benard Genton, 2002 p. 319) _____ Repere bibliografice:
APOLLINAIRE, Guillaume – Alcools, Humanitas, Bucureşti, 1995 APOLLINAIRE, Guillaume – Le Guetteur mélancolique, suivi de Počmes retrouvés, Gallimard, 1970, notice de Michel Décaudin APOLLINAIRE, Guillaume – „Spiritul nou şi poeţii”, în Poezia modernă. Poeţi despre poezia modernă, Antologie coord. de Al Musina, R Bucur, Editura Leka Brâncuş, f.a, f.l. APOLLINAIRE, Guillaume – Guillaume Apollinaire un počte, Gallimard, 1981, présenté par Patrick Jusserand APOLLINAIRE, Guillaume – Scrieri alese - Guillaume Apollinaire, ediţie alcătuită şi îngrijită de Virgil Teodorescu, cuvânt înainte de Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1971 BARTHES, Roland – „Gradul zero al scriiturii”, în Poetică şi stilistică, Univers, Bucureşti, 1972 BAUDELAIRE, Ch. – Pictorul vieţii moderne, Meridiane, Bucureşti, 1992 BAUDRILLARD, Jean, GUILLAUME, Marc – Figuri ale alterităţii, Editura Univers, Bucureşti, trad.rom. 2002 BÉNABOU, Marcel – „Coloniile visează Europa: metropola”, în Spiritul Europei. Date şi locuri, vol. 1, coord. Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.338-345 BLOOM, Harold – Canonul occidental. Cărţile şi Occidentul, Editura Art, Bucureşti, 2007 ELIOT, T.S. – „Funcţia socială a poeziei”, în Eseuri, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 89-101 FERRY, Luc – Homo aestheticus, Meridiane, Bucureşti, 1997llinaireîn Dictionnaire GENTON, Bernard – „O Europă literară?”, în Spiritul Europei. Gusturi şi maniere, vol. 3, coord. Antoine Compagnon, Jacques Seebacher, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p.311-321 RAYMOND, Marcel – De la Baudelaire la suprarealism, Univers, Bucureşti, 1985 RUSSELL, Charles – Poets, Prophets and Revolutionaries, The Literary Avant-Garde from Rimbaud through Postmodernism, Oxford University Press, New York, 1985, chapter III „The Poets of Time: Apollinaire and the Italian Futurists” SCARPETTA, Guy – Elogiul cosmopolitismului, Polirom, Iaşi, 1997, traducere Petruţa Spânu, cap. III „Literatură şi dezrădăcinare”, p.97-165

157

Raymond, p. 276), poezia spiritului nou se declară în avangarda culturii, iar poeţii vor juca rolul de inovatori, descoperitori, profeţi şi creatori. Acestei meniri sociale îi rezervă Apollinaire nucleul decisiv al manifestului său: „poetul e singur (...) Poeţii moderni sunt înainte de toate poeţii adevărului mereu înnoit. Datoria lor nu sfârşeşte niciodată; v-au surprins până acum, vă vor surprinde şi mai mult de acum încolo. (...) Poeţii moderni sunt deci creatori, inventatori şi profeţi, spre cel mai mare bine al colectivităţii căreia îi aparţin, ei ne cer să verificăm ceea ce afirmă. Se întorc spre Platon şi îl imploră măcar să îi asculte, înainte de a-i izgoni din Republică” (p. 180). Făcând intretext cu scrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny (publicată abia în 1912), Apollinaire se lasă contaminat de patosul vizionar al acestuia şi invocă din nou autoritatea platonică pentru recunoaşterea meritelor celor care sondează necunoscutul, deschid porţile insondabilului, invitând la o nouă formă de cunoaştere, dincolo de barierele gândirii, moralei, religiei, filosofiei tradiţionale şi ordinii sociale convenţionale. Charles Russell, diferenţiază foarte precis atribuţiile poeţilor vizionari, toate ipostazele acestora regăsindu-se în textul programatic al lui Apollinaire, ca de altfel şi în doctrina futurismului italian sau în manifestul futurist al lui Pessoa - Campos, Ultimatum: „As inventor, the poet was to create new means of expression and vision. As discoverer, he or she would lay bare the eternaly new life as it emerged in the culture. As a prophet, the poet would sing of the possible – the future – world to come” (1985, p.64).

______ Note:
1 O dată în plus, Apollinaire este apologetul noului ca religie în devenire, delimitând foarte sigur rolul social pentru artiştii lumii moderne. Pe urmele vizionarului Rimbaud, poezia nu numai că poate să ritmeze acţiunea, mai mult, trebuie să o devanseze; „Fascicol de energii în plină dezvoltare” (M.

158

teme la alegere
Marian Victor BUCIU Nicolae Breban din Puterea nevăzută
sluga are şansa libertăţii”, contrapus lui K. Marx, ea dispreţuindu-i pe „marxiştii ăştia grosolani”. Are obsesia viului – temă mai veche a lui Breban – şi constată că oamenii, fiind mediocri, nu prea ajung cu adevărat să trăiască „senzaţia de «viu»”. Vina pare a fi a maturităţii, o vârstă a sărăcirii trăirii, pentru că ea afirmă „capacitatea copilului de a produce mister”. Cea care se invitase la el acasă îl evită apoi pe „directorul Herlich”. La Cluj, unde a ajuns o familiară a mediilor intelectuale, se simte ca acasă. Lasă impresia nu de occidentală raţională, ci de orientală instinctuală, mereu excesiv de disponibilă şi risipitoare, după cum se remarcă: aproape cât românii şi ţiganii la un loc. O amorală? Un citat despre amoralitate e preluat după Fr. Nietzsche. O altă idee, deloc nouă, obsesivă la Breban şi în afara romanelor: raritatea unui tip uman, prostul. Cunoaştere nu este atât de rară pe cât s-ar crede; expresia ei, da, curajul acestei comunicări – sunt idei ale aceluiaşi gânditor, repetate de romancier. Apare un nou personaj, poetul Ion Mărginean, zis şi Pepe. Conversaţia priveşte Revoluţia din decembrie 1989, care a fost negată şi după aceea aproape totul a fost permis. S-au făcut averi şi cariere, s-au ridicat impostura şi oportunismul. În loc să scadă, s-a mărit prăpastia dintre Est şi Vest în Europa. Intrăm în mediile culturale şi politice clujene. Virgil Mârzea, un „mărunt jurnalist” ardelean, sarcastic şi omniprezent, are mulţi bani şi se crede singurul om liber din Cluj. Amedeu Dumitraşcu, „marele jurnalist şi (aproape) om politic”, apostolul actual al Transilvaniei, posedă o natură „puţin drăcească”. Amanta şi „sclava” sa, Gabriela, este retrasă. Persistă amintirea cuplului tragic din Cluj, Măriuţan-Myriam. Interesează marele profesor Martinetti, primul maestru al lui Dumitraşcu. Măriuţan fusese un ferment, un fertilizator de conştiinţe, pe linia doctrinei naţionaliste, continuată de inteligentul şi onestul Dumitraşcu, acum, într-un moment de criză istorică gravă şi nu, cum cred cei mai mulţi, de tranziţie. Dumitraşcu se consideră un „elev al lui Hegel”, care observă alterarea ideii concretizate. Şi Stalin, şi Hitler au folosit într-un fel barbar entuziasmului tinerilor, disponibilitatea lor risipitoare. Aşa s-au îndepărtat de ideea originară. Au pierdut principiul, stăpânul abstract, ar spune poetul citat de prinţul Callimachi. Trăim azi în istoria desacralizată, fără credinţă şi zeii care să o întruchipeze. Măriuţan, care nu mai trăieşte, lasă în urmă un model. De aceea este „viu” şi obsesiv. Continuatorul său, Amedeu Dumitraşcu, fiu de ţărani ardeleni – o spune într-un monolog interior nocturn, halucinând logoreic – nu l-a trădat pe naţionalistul Măriuţan, ci, poate, pe marele profesor Martinetti. Amedeu Dumitraşcu şi nu Virgil Mârzea este acum adevăratul director al ziarului „Ardealul”, unde este sprijinit de Guţu, Sărăteanu, editorialistul Popp. Virgil Mârzea vrea să treacă drept un credincios şi un căutător al naturalului. La Facultatea de Drept, el îl caută pe Aristide Bizoniu, bibliotecar adjunct aici, cumulând şi funcţia sacerdotală de preot. Mârzea este „veşnic pus pe zeflemea şi sarcasme”, un ipocrit ascuns în liberal şi democrat. El ia totul în deriziune rudimentară. Cei doi au întâlniri întinse pe multe pagini la restaurantul Splendid, unde omul cu mulţi bani este patron şi, pătruns

Despre personaje, în Puterea nevăzută*, naratorul (el însuşi confundat cu unul sau mai multe personaje, la rândul lor devenite naratori), ne atenţionează: „noi nu credem în prototipuri”. Naratorul intervine – „vom atrage cu umilinţă atenţia asupra…” – îndeosebi în re-fixarea temei politicului. El atrage astfel atenţia că Ignaţiu de Loyola, primul psiholog modern, este şi creatorul profesiunii de om politic, „un amestec de orator, avocat, manager şi «nebun»”. Apar multe personaje secundare, martori, şi ascultători, cu toţii trăgându-se din romancierul declarat mitoman (cf. p. 126) şi petrecând carnavalul vieţii, farsa, când ridicolă, când tragică, a acesteia. Personajul principal, mereu altul, revine des, tot vorbind şi vorbind. Nu lipsesc nici aici trimiterile în realitate, aluzive: Brucan, o „cumătră jurnalistă”, sau, numit direct, parizianul Claude Karnooh, universitar şi cercetător la Cluj. Romanul se deschide prin monologul prinţului Callimachi, jignit de imaginea literară a aristocraţiei din romanul lui G. Călinescu, Scrinul negru. El destăinuieşte dorul de Herlich sau Hergot, cel copilăros şi feminin, numit „micul ovreiaş”, „micul, rubicondul, ridicolul Hergot, mesagerul”. Mesager, trimis, procurator: iată acelaşi tip de personaj din Amfitrion. Interesat de problema şi realitatea libertăţii, prinţul, care nu s-a expatriat în timpul comunismului, citează un poet român care spune: „liber este cel care are un stăpân abstract”. După procuratorul Hergot, ajunge la stăpânul sau stăpânirea ca idee ori principiu. Callimachi fusese vizitat de mesagerul Hergot, care i se devotează din primul moment. Mesagerul nu are nici proprietatea vorbirii, pare un sclav în totul, iar prinţul îl ia drept reprezentativ, „un om al timpului său”. În prezent, el este mort şi Calimachi vrea să înţeleagă ce s-a întâmplat. Înţelegerea, o ştim, este mobilul esenţial al existenţei scriitorului şi personajelor create după chipul şi asemănarea sa. Înţelegerea sau cel puţin tentativa de a înţelege, pentru că înţelegerea dusă până la capăt nu este uşoară. Marele maestru al prinţului este Jiquidi, diferit, sau cel puţin individualizat spiritual, de Hergot. La Spitalul nr. 1 din Cluj, Madelaine Mounet, jurnalistă franţuzoaică, împreună cu Karl Wimmer, director GMBH, şi soţia sa, olteanca Adriana aduc aparatură pentru handicapaţi, trimisă din Elveţia, de la Zurich. Ziarul „Ardealul” organizează o serată, la care participă directorul spitalului, Hyppolit, Herlich sau Hergot şi asistenta sa şefă, Paula Cherteş. Romanul a dat timpul înapoi, cel ce va muri trăieşte încă. Jurnalista franţuzoaică crede că trupul ei ascunde un zeu, se află, aşadar, înaintea unei metamorfoze, e un om pe cale de (auto)deificare. Se invită acasă la Herlich, în cartierul Mănăştur. Se cunosc de doi ani, el fiind îndrăgostit, fără să o fi atins vreodată. Au discuţii intelectuale, incitate de C. G. Jung. Monologând, ea citează aprobator pe Hegel, la care „doar sclavul sau

teme la alegere
de alcool, îşi dezvăluie sufletul. Biserică greco-catolică este recunoscută ca „martiră în comunism” iar Mârzea contestă relaţia dintre istorie şi existenţă. O obsesie majoră, dostoievskiană, apare şi aici: crima în numele unei idei. Din zona coborâtă a lumii răzbate cazul uciderii soţiei de către un soţ gelos, într-un cartier locuit de ţigani. O crimă din instinct şi nu din raţiune. Mârzea, acţionarul majoritar al ziarului, pleacă-n Grecia cu „gagica”, fosta balerină Ioana sau Jeana Hristu. Dumitraşcu s-a echilibrat, la şase luni după moartea lui Măriuţan, „ultimul său mentor şi model”. În absenţa lui Mârzea, cei de la ziar înfiinţează aici, la Cluj, un partid politic ardelean, cu filialele mai importante la Deva, Sibiu, Braşov. Jurnalistul Sărătean, fost sindicalist, devine ideologul inspirat din doctrina de dreapta, apărând proprietatea, credinţa, biserica. Dumitraşcu lansează zvonul că sinuciderea lui Măriuţan fusese un asasinat politic. Se propune ca idealist politic, pur, antiplutocratic, şi crede că „politica va salva lumea”, politica „abisală”, de inspiraţie nietzscheană. Îl coboară pe Dumnezeu într-un tip uman, susţinând că nu este absolut, ci relativ, mereu reinventat de oameni. Un tânăr membru al partidului i se pare lui Dumitraşcu grăbit şi cinic, dar el, Frâncu, se recunoaşte doar sincer. Puterea lui Dumitraşcu se întăreşte şi-şi dă viclenia pe faţă – „Lam lăsat să creadă că mă poate manipula…” – opunânduse miliardarului local Mârzea, numit de el „clovnul, beţivul, afemeiatul, farsorul de duzină”. Dumitraşcu reperezintă, şi o recunoaşte, nietzscheana „Voinţă de putere”. Firescul acestei lumi locale, dar şi naţionale, este polarizarea economie-politică, îmbogăţiţi-„oportunişti” politic, reprezentată de Mârzea şi Dumitraşcu. Dumitraşcu îl înaintează pe un alt cirac, AndreiDemostene Civic, asistent la matematică, acesta fiind un bun psiholog şi totodată opus grăbitului şi cinicului Frâncu. Îmbogăţitul clujean uzează şi el de tactici şi strategii proprii. „Mârzea juca un teatru atât de complicat…” Îşi adaptează actele la context, sub imperiul neliniştii. Are abilitatea să se dezbare de prejudecăţi superioare, ca cele ce-i îndepărtează pe proşti. Cere ca aceştia să fie lăsaţi să vină la el. Proştii veritabili, afirmă el, sunt la fel de spectaculoşi ca inteligenţii. E un manipulator pe linia negativă, atrasă şi nu îndepărtată. Acordă plus minusurilor, virtuţi defectelor, scoate bunul din rău. Nu procedează ca intelectualii postcomunişti, care găsesc pete mari şi profunde revoluţiei şi ajung să o conteste cu totul. Ba chiar să strige mereu că nimic nu este moral. Romanul ajunge la problema vinei , tratată, cum ştim, de Breban în paralel, într-o carte de reflecţii, prin metoda tipologizării, a fixării unui reper, în Mitea Karamazov, exponentul unui fel de principiu stăpânitor, al vinovăţiei nevinovate. Prin editorialele legionaroide ale lui Măriuţan, ziarul alunecase spre extremismul de dreapta. Linia prinsese la tineri. Studentul întârziat Dan-Mihai, care locuieşte în apartamentul lui Jiquidi, urmează făţiş extrema dreaptă legionară. Dumitraşcu, în plină desfăşurare politică, despre care aflăm că „nu se născuse cinic”, graţie originii ţărăneşti, începe să treacă – tactic – în ochii opiniei publice drept adevăratul patron al ziarului. „Mârzea, bufonul Clujului”, trece, după toate aparenţele, drept noul maestru al lui Dumitraşcu. Acesta recunoaşte „nevoia de maestru”, de maestru în oportunism şi ambiţie socială, distanţat mereu

159

de „clişeele de gândire ale literaturii”. Curând, el „deveni om politic”. Baza teoretică este luată de la Nietzsche şi Spengler. Experienţa lui Măriuţan, un „pedagog trist” şi lipsit de curaj, este confruntată cu a lui Isus, nu în ipostaza de Mântuitor creştin, ci de erou al unui mit, de pedagog religios şi moral. Partidul-ziar pune în conflict grupul lui Dumitraşcu şi cel al radicalilor Sărătean şi Guţu. A treia linie este reprezentată în partid de tineri, prin studentul bursier Andrei, un fanatic al lui Cioran şi Ţuţea, raliat la principiul paradoxal al realizării prin ratare. Dumitraşcu, interesat de modele, ideal, tradiţie, constată că Ardealul a fost atras de opoziţie şi nu de putere. Respinsese prejudecăţile literare, dar află modele în trecutul comunist, printre mari scriitori ca Blaga şi N. Stănescu. Nu i-a rămas decât să devină autodidact în lucrurile publice: „sunt un ucenic care şi-a pierdut maestrul”. Noua lume şi-a pierdut reperele. În fel şi chip, proliferează formarea de sine. O voce de jos, a lui tanti Katy, laudă dictatura şi sclavia, stricate de Ceauşescu. Mârzea este acum maestrul farsor, sincer doar în nesinceritate, într-o Românie a farsei, minciunii, simulacrului, înlocuirilor. Modelul lui Mârzea este literar, cel al lui I. L. Caragiale din Mofturi (sic!) şi schiţe. Titlul este transformat şi el în sensul ideii de farsă. Farsa ar fi moftul românului de azi. Sinceritatea s-a devalorizat total şi definitiv, adevărul s-a ascuns de adevăr. Autenticul admis de marele farsor este cel fabricat de el, nu cel căutat. Farsorul nu este un căutător. El găseşte fără să caute. Este un transformator înnăscut, un imoralist al imoralităţii. Înşeală, alterează, aduce totul în limita dreaptă, lineară, a minciunii, a minciunii pentru minciună: „mint atât de des şi rareori în favoarea mea”. Mârzea stăpâneşte puterea farsei şi farsa puterii, prin şi pentru economic, aşa cum aparatul totalitar stăpânea puterea politică pentru puterea politică, fără vreun scop exterior, afişat însă propagandistic, mincinos, adică tot farsor. Mârzea anunţă că pregăteşte o farsă lui Bizoniu, simţindu-se iritat şi provocat de acesta. Acţiunea sa prin farsă este „pozitivă” formal: „eu transform trivialul în monumental”. Mârzea este cinic, spre deosebire de alţii, care treceau drept generoşi şi făceau acest lucru, adică să transforme trivialul în monumental, prin doctrina ideologică represivă a proletcultismului. I. L. Caragiale făcuse din trivial momente şi cineva a voit să le numească doar artistic monumente. Ironia pentru romancierul N. Breban este că în comunism un eseist-estetician a transformat trivialul roman realist socialist (şi presocialist!) într-un roman monumental. Mârzea ar fi putut să aibă aici un model numai bun de dat la întors. Tot îi place să răstoarne şi să împrăştie orice, ca „Un anarhist al vieţii”, cum se prezintă. Mârzea gândeşte literar, spre deosebire de Dumitraşcu. Din literatură, dacă se ia premisa subiectivităţii, cum se motivează şi acum, naturalistul E. Zola – naturalismul fiind oaia neagră în estetica lui Breban – era şi el subiectiv, avea adevărul propriu pe care a vrut să-l impună. Prin preotul Bizoniu, Mârzea vrea să întoarcă doctrina creştină contra celor care o profesează. Manipulatorul determină sinuciderea, despre care ştie că, în creştinism, rămâne cel mai mare păcat. Farsa proprietarului de ziar Mârzea plănuieşte şi izbuteşte, prin

160

teme la alegere
vinei provenită din vina altora. E greu de spus ce este credibil în spusele poetului Ion Mărginean zis Pepe, ins misterios şi violent, cu o „psihologie” „de bătăuş balcanic”. Perspectiva sa este una între altele. Nici luată singură nu este pe deplin clară. Romanele lui Breban au o articulaţie narativă ambiguă şi relativizantă. Naraţiunea se schimbă, după principiul punctcontrapunctului – adaptat şi nu pur şi simplu adoptat – al lui Huxley. După un lung dialog între Herrlich şi Madeleine (ea vorbind adesea în franceză), intervine poetul Pepe. Prin Schopenhauer, reapare tema fricii sau, aici, a spaimei de sine. Un personaj nou, Sever Ţăranu (care îşi spunea şi Eusebiu – ne amintim de marota înmulţirii numelor), este un escroc de cabarete de lux, play boy pentru văduve bogate, stăpân, om de forţă. Un „antiretoric”, el este „povestitorul care nu povestea nimic”. Bun ascultător al altora, fermecător, un – se precizează – „amfitrion” către care vine totul. Romanul ne întoarce la relaţia lui Madeleine cu Herrlich. Ea pledează pentru minciuna protectoare, contra sincerităţii întotdeauna jignitoare. Nietzsche (nenumit) este prezent prin ideea despre farsa idealurilor împlinite. Madeleine îl admiră pe Herlich ca bărbat, dându-i lui Pepe calitatea de paj. Evreul Herlich este printre puţinii care nau emigrat în timpul regimului comunist (cum n-a emigrat nici prinţul Callimachi), a deprins obiceiurile româneşti şi a participat aici la supravieţuirea comună. „Noi supravieţuim, nu riscăm, e o formă de eroism…” Intuind farsa, adaptarea fără adaptare, a autohtonilor, Madeleine spune că adevărurile româneşti sunt minciuni complicate. Romanul, într-o „Seară de vară clujeană”, revine la relatarea lui Pepe (va fi introdus şi un personaj nou, o sculptoriţă, o prietenă a poetului) despre omul de prisos Herlich, pe care îl numeşte acum un „gândac amabil”. „L-am găsit asasinat într-un parc din spatele clinicilor.” Ancheta încheiată „ciudat de repede” n-a ajuns publică. Despre Madeleine, Pepe spune că „era spirit curat”, „nu avea nici un fel de respect”, „un fel de barbar” dintr-o „ţară civilizată”. Se configurează ideea de victime idolatrizate: 1. pozitive (V. Havel), 2. negative (românii). Pepe, un burlac locuind împreună cu machiorul Teatrului Naţional, reface amintirea scenei în care îi găsise pe Madeleine şi Herlich declarându-şi iubire castă, respect, şi este acum sigur că ei nu erau amanţi. Peste o lună, Herlich, lipsit de simţul realităţii, avea să dispară. De moartea lui s-a aflat „după multe luni”, mai spune „vorbăreţul” – cum vom citi mai târziu – Pepe, care anterior recunoscuse că el fusese cel care l-a găsit mort întrun parc din apropierea spitalului. Când farsa ia turnură tragică, zvonurile cresc. Apare suspiciunea că franţuzoaica Madeleine era trimisă de o organizaţie străină. La ce se pot gândi nişte români definiţi generic ca sarcastici? Dialogul următor dintre franţuzoaică şi micul evreu reia tema fricii. Sunt definite frica evreiască şi cea românească, apoi comunicarea devine obscură, el o îndeamnă pe ea să fugă, plânge şi se jeluieşte, mărturisind că se găseşte în „mocirlă”. În miezul romanului, Mârzea discută cu micul (lungan!), „sclipitorul ratat”, Frâncu. Realistul sau, cum se declară el, antiidealistul Mârzea, deranjat că Dumitraşcu ajunsese „idolul femeilor din judeţ”, îi cere lui Frâncu săl ajute la o farsă, benignă, menită să-l influenţeze, fără

fotograful Gelu, fixarea unui moment cu Bizoniu desfăcut la şliţ şi o femeie, Vivi. Surpriza, pentru farsor, este că Bizoniu rămâne indiferent la farsă, neinteresat de compromiterea de acest fel, mai mult decât atât, el pare chiar a se autodispreţui. Aducându-se la suprafaţă abisurile conştiinţei personajului, cititorul află că „ruptura” (ruptura umană, apoi, de aici, cea literară, tipologică), „surparea” lui Bizoniu se produsese în tinereţe. Sentimentul care îl stăpâneşte este o profundă frica de oameni. Pulsiunea – cum îi place lui Breban să spună – este una auctorială: romancierul îşi creează personajele prin ruptură şi regenerare, precum zeul Cronos şi-a înghiţit şi s-a văzut silit să-şi verse copiii. Bizoniu mărturiseşte că nu are certitudinea credinţei în Creator. Trăim cât nu înţelegem, mai spune el, reducând totul la mister şi miracol. Preot, bibliotecar, Bizoniu este şi poet. El a publicat un volum de versuri lăudat de un critic important. Altfel, desigur, decât Mârzea, este şi el fascinat de proşti şi prostie. Nimic nu se separă, nimic nu se confundă pe deplin în universurile romaneşti ale lui Breban, întemeiate de regulă pe dialectică, pe eterna reîntoarcere şi doar prin excepţie pe încremenire şi curgerea totală şi eternă. Convingerea evanghelic-poetică a lui Bizoniu este cu frumuseţea laolaltă cu prostia va salva lumea. Prostia este curăţenie sufletească, sinceritate, adevăr, care nu pot să dispară definitiv din lumea oricât de decăzută. Poetul Jean Mărginean (Pepe), preluând din nou rolul de personaj-reflector, vorbeşte despre elveţianca Madeleine, cu care s-a culcat la un an după ce s-au cunoscut. Manipulatoare, farsoare, demonică (femeie „drăcească”, spune Pepe), ea transforma bărbaţii în maimuţoi, relativiza totul, trăia „într-o zonă de mare relativitate morală”. Împreună cu Karl Zimmer, venea de două ori pe an cu ajutoare pentru handicapaţi şi îşi făcuse relaţii trainice în Cluj şi Bucureşti. Lui Hergot ea îi spunea „micul Herlich”. Acesta era directorul administrativ al Spitalului nr. 1, vorbitor de 5 limbi. Poetul Pepe îl califică drept un om fără demnitate, vesel ca un spiriduş, disimulat, aproape indescifrabil, totuşi banal, pe lângă toţi ceilalţi, un om mărunt, inutil, de prisos. Şi ca punerea în text şi context literar să fie bine înţeleasă, se specifică direct: can literatura rusă sau expresionismul german. Dintre toate trăsăturile, enigma sau misterul îi condiţionează destinul, unul de farsă tragică sau de tragism prin farsă: a fost omorât în condiţii neclare. Madeleine ajunsese o autoritate sau o stăpână locală. Îi controla nu doar pe cei de la ziar, dar şi pe miliardarul Sextus Popovici, generalul Aurel Crivăţ şi colonelul Gabi Trifu de la contra-informaţii. Madeleine, care citeşte romanul Şarpele cu pene de D. H. Lawrence – autor exemplar pentru Breban –, urmează şi ea cuvintele lui Horaţiu, Nil admirari, „deviza oricărui aristocrat”, e cunoscătoare de Cioran şi a reflectat asupra „antiromânismului” acestuia, asupra urii lui metaforice şi abisale. Madeleine credea că românii – vitali, spontani, copilăroşi, cruzi – dispreţuiesc mult numai din lipsă de civilizaţie, cei civilizaţi dispreţuiesc rar. Pepe vede în femeia cu trupul „alb şi fusiform” o misogină, admiratoare a bărbaţilor, manipulatoare, cinică, nu o curvă. Nu exclude posibilitatea ca ea şi Herlich să fi fost amanţi. Pepe a surprins-o o dată pe Madeleine cu el, goală şi extenuată. Reapare aici tema obsedantă a vinei nevinovate sau a

teme la alegere
tentă de răzbunare. Partidul Mişcarea Ardeleană înregistrează un succes răsunător în alegeri iar radicalii profită şi cer federalizarea ţării, autonomia Ardealului, în schimb aripa cealaltă, a temperaţilor, cere înaintarea cu paşi mărunţi. În rândurile tinerilor din grupul „purilor” lui Frâncu, se vorbeşte despre „amfitrionatul” românilor în Ardeal (Mihai Andrei) ori despre Ardeal ca un fel de Elveţie a României. Dumitraşcu, un cunoscător de Freud, Adler, filozofie pragmatistă, se descoperă rămas singur. Vrea să o uite pe prietena sa devotată Gabriela iar ea dispare prompt, pentru toţi. Totul tinde să împrumute acum o ramă epică evanghelică, despe moarte şi înviere, cu trimitere la pilda despre Lazăr şi surorile sale Maria şi Marta. Gabriela, care fusese păzitoarea lui Măriuţan şi a lui Myriam, îi timite scrisori lui Dumitraşcu, mărturisindu-se vinovată, criminală, condusă de ură. Face, prin Hegel, elogiul cantităţii (marotă, ironizată în lumea literară, a scriitorului Breban, care vrea să scrie mereu mai multe mii de pagini). Ea ştie că pare nebună, teatrală. Societatea omenească i se pare o junglă, viaţa este, vorba unui alt prozator cu cariera în comunism, ca o pradă: „suntem cu toţii, mai mult sau mai puţin, animale de pradă”. Existenţa se compune din lupte date în „spaţii invizibile”. Puterea este, aşadar, nevăzută. Gabriela e convinsă că Măriuţan şi Myriam au fost asasinaţi. Face multe aluzii şi parafraze la Karamazovi, Nietzsche (o dată citat în germană), Da Vinci, Hegel. Aminteşte că Dumitraşcu are câte o „teorie încâlcită” pe săptămână, ca aceea a cuplurilor care evoluează în cerc. Om de acţiune, Gabriela e scârbită de pălăvrăgeala intelectualului român, conştientă că dezordinea comunistă a convenit multora, s-au produs răsturnări sociale şi promovări uluitoare. Despre Măriuţan ea afirmă că a fost trădat doar de Sărătean, Guţu, Popp, fără contribuţia lui Dumitraşcu. Gabriela – evident şi ea o expresie a unor pulsiuni auctoriale – se recunoaşte vinovată în mod aberant din adolescenţă. Gabriela îi spune lui Dumitraşcu ceea ce el îi spusese altcuiva despre Mârzea: „te-am lăsat să crezi că-mi eşti maestru”. Maestru, numit de ea „maestru discret” – vom înţelege din altă scrisoare că asta înseamnă slab, nestăpânit – îi fusese „domnul Ovidiu”, Măriuţan. Gabriela aminteşte o altă scenă biblică, nou-testamentară, Cina de la Emaus, la care făcuse trimitere cândva Myriam. Atunci, ucenicii nu au înţeles. (Ne amintim că Bizoniu face elogiul neînţelegerii şi prostiei.) Gabriela îi semnalează şi reproşează totodată destinatarului, cu drăgăstoasă dojană, narcisismul raţionalist: „orgoliul creierului tău pe care ţi-l admiri la nesfârşit”. Face elogiul maeştrilor muzicieni. Explică tot ce li s-a întâmplat prin libertatea căzută ca grindina sau ghilotina, existenţa spiritului şi nu a luptei de clasă, acţiunea a „două impulsuri fundamentale, frica şi interesul”. Gabriela îi scrie lui Dumitraşcu că ea l-a iubit pe Ovidiu Măriuţan în taină şi l-a omorât împreună cu o „Ea”, dar continuă să-l iubească. Ucenicul îşi ucide, din nou, maestrul. Ura ei profundă pare a fi pentru „Karl Marx – încă idol pentru mulţi intelectuali imbecili”. Se pare că ucenica fusese dezamăgită mortal de maestrul ei Măriuţan, întrucât acesta respingea punctul 8 al cunoscutului manifest politic din decembrie 1989, de la Timişoara, care susţinea lustraţia pentru foştii membri ai nomenclaturii comuniste, care rezistaseră prin eşalonul al doilea.

161

Din ascunziş, ea vorbeşte (scrie) încâlcit, confuz, contradictoriu, amestecă pe da cu nu, „ca să vezi ce trădătoare, ce pozeure sunt şi cuvintele, aceşti falşi, vicleni servitori”, îi confundă pe cei trei, Măriuţan, Myriam, Dumitraşcu, într-o ambiguitate totală, de profundă inautenticitate, farsă a realităţii: „Vă iubeam părând că vă iubesc…” Este semnalată tehnica „platoniciană” a substituirii vocilor sau glasurilor: cineva vorbeşte, ca în şedinţele de spiritism, prin altcineva. Prin Gabriela, Măriuţan vorbeşte despre Dumitraşcu: „La el, poate că nu există a doua formă a puterii, a «voinţei de putere».” Gabriela este mulţumită, chiar mândră, se simte egala lui Măriuţan, pentru că: „eu l-am ucis!” Ea, care se consideră o „gânganie umilă”, a ucis pentru o idee şi se consideră o vinovată absolvită de vinovăţie: „cine e de vină sau… te pomeneşti că în problemele, în «evenimentele» cu adevărat mari, însemnate, din viaţa oamenilor (…) nu se pune în nici un fel problema inocenţei sau a vinovăţiei! (…) poate că «atunci» este vinovat «altcineva» în locul nostru, nu părinţii sau istoria cum cred toţi nevolnicii, ci… «altcineva», pur şi simplu ALTCINEVA! Înţelegi ceva din ce bolborosesc eu aici… dragul, unicul meu Amedeu?” Gabriela are lecturi din C. G. Jung, de la care reţine că visul semnifică altfel existenţa diurnă, şi din Goethe: Elegii romane (nu e singura care se referă la ele, model şi pentru elegiile „parisiene” sau „brebaniene”), dramele Egmont şi Wallerstein. Gabriela o numeşte pe Myriam Marinovici „Stăpâna”, Ovidiu Măriuţan e „vânătorul rătăcit”, iar pe ea însăşi, tăcuta „gureşă în felul meu (în scrisori)”, „gângania umilă”, se mai numeşte şi „slujnica fericită, inspirată”. Cum prezintă ea lucrurile, Gabriela a fost intermediara, înlocuitoarea, procuratoarea, instrumentul pus să ucidă de „Stăpână”, smintita – la propriu – întru Hristos, Myriam, de cea pe care o recunoaşte acum ca adevăratul maestru, după ce fusese dezamăgită de „domnul Ovidiu”. Myriam „a fost, indubitabil, Maestra mea şi… nu tu”, îi mai scrie lui Dumitraşcu, „ea mi-a «frânt» destinul, a acţionat ca un artist de geniu, ca un fantastic romancier care (…) a «rupt» firul vieţii mele…”, ea a produs „o «ruptură» (…) a unui caracter, o ruptură, o «surpare», un mic cataclism care la început uimeşte şi sperie, abia apoi îşi arată paloarea binefăcătoare”. Deşi Myriam a numit-o „călugăriţă”, ucenica nu crede în ideea de păcat, „eu nu sunt o credincioasă la drept vorbind”. Este un diavol mărunt, pentru că diavolul biblic crede şi se teme, dar continuă să nu creadă. Gabriela nu a ales iadul, deşi vom vedea imediat că nici tocmai neantul: „trupul meu nu va fi găsit de nimeni”. La sfârşit, ea exprimă suspiciunea faţă de înţelegere, prin neîncrederea în sensul măcar al unora dintre cuvinte: „nu am încredere în toate cuvintele limbii române”. Iată un avertisment adresat lecturii privind ambiguitatea scrisului. Sensul dispariţiei ei este paradoxal, „mistic”, un simulacru religios, păstrând credinţa în viaţă, într-o formă de mândră, dispreţuitoare, egolatră supravieţuire: „Şiiii… voi supravieţui, în fine, dar altfel decât voi, animale bolnave şi insipide…”. Şi ca mesaj, şi ca structură, romanul acesta este o replică – dintr-o perspectivă răsturnată, aşadar ironică, autoparodică – la Animale bolnave şi nu,

162

teme la alegere
Graţian, al cărei scriitor preferat mărturiseşte că era I. L. Caragiale, va semna o reclamaţie în care notează că Bizoniu, profitând că suntem o „naţiune păgână”, „corupe” religios, şi, de altfel, cineva îl asemănase cu Don Juan. Diabolicul Mârzea este numit într-una dintre scrisori „un adevărat maestru într-ale răului, un eficace substitut al Celuilalt, he, he, ştii matale la cine fac aluzie, stăpânul lumii de azi”. Graţian se referă şi la Svidrigailov, personajul lui Dostoievski din Crimă şi pedeapsă, care se sinucide cu pistolul spunând unui trecător că pleacă „spre America”. Previne şi el – imitatorul, imitaţia este realitatea – că se va împuşca în inimă acasă la Bizoniu „ca un prim şi ultim omagiu” şi prevede că Mârzea va face astfel ca Bizoniu să fie condamnatul, întrucât „sunt convins că geniul drăcesc al farsei nu te va părăsi”. Sinuciderea este concepută şi de Graţian ca o farsă creatoare de destin, „prima treabă bărbătească pe care o fac”, adevărata intrare „în existenţă”, pentru că, omorându-se, îl sfidează pe cel care îl înlocuieşte pe „dracul, Satana, Belzebut”, pe maestru farsor, de care se leapădă cu vorbele „Hai sictir! Adio!” El, Graţian, este cel care firmă că există o „putere nevăzută”. Demonul mărunt este românesc, literar, inspirat de I. L. Caragiale – cum am menţionat, scriitorul preferat al surorii lui Graţian. Fratele îl numeşte pe Mârzea „Bibicule” şi trimite şi la proza acestuia, Inspecţiune, greşind numele personajului contabil, care se sinucide, crezând că va ieşi lipsă cu „casa”, ceea ce nu s-ar fi întâmplat, lăsându-şi colegii şi amicii perplecşi: „De ce…? De ce… nene Păvălache, ilustrul contabil, în sfârşit misterios?!” Numele din schiţă, Anghelache, este – în logica farsei – şi el eronat. Farsa este eroarea perfectă, ea devine o comedie a erorilor, a totului privit ca eroare absolută. Din „Epilog” aflăm că Mârzea face ca Bizoniu să fie condamnat 7 ani la închisoare. Cifra este evident simbolică, mistică. După numai doi ani şi jumătate, Cristina aduce scrisoarea semnată de Graţian cu hotărârea sa de a se sinucide, iar preotul-funcţionar este eliberat. Romanul se termină cu interogaţia: „Dar… nu există cumva şi o… altă putere?!” Este aceea întrevăzută de Graţian: nevăzută. Poetica romanului – încorporată în acesta, explicată cititorului de către narator – se întemeiază pe povestirea nu ca retrăire, dar ca trăire a trecutului trunchiat, pe manipulare, montaj şi transformare. Poetica este dezvăluită şi prin personaje-reflector. Nu rareori personajele au funcţii auctoriale declarate sau uşor de recunoscut. Un singur exemplu aici: chiar şi Herlich, spune prinţul Callimachi, are forţa descrierii critice şi simbolice. Cât despre prinţ, el este autocritic cu propriul discurs: „vorbesc atât de confuz”. Romanul inter-, dar şi intra-textualist, al lui Breban este ca o ceapă cu miezul învelit în mai multe foi, tot atâtea referinţe discursive, biblice, filosofice, literare. La referinţele culese pe parcurs mai adaug două, o piesă de teatru de Gogol, Revizorul, citată pe la începutul volumului şi, nu peste multe pagini, un citat din Fr. Nietzsche, motivând romanul ca lume sau lumea ca roman prin proeminenţa ideii: „În jurul noilor idei se-nvârte lumea.” Intra-textualismul este la fel de prezent: de la teme obsesive, tipologii, moduri narative, simbolistică etc., ca să nu mai vorbesc de fraza epică. _____
*(Din monografia Voinţa şi puterea de creaţie. Opera lui Nicolae Breban, în curs de apariţie la Ed. Ideea Europeană)

pur şi simplu, cum se spune în cinema, un remake. Ce au comun cele două romane este că ucenicii îşi ucid maeştri, dar Gabriela şi Miloia au date diferite în concretul lor. Reajungem în preajma veselului cinic Virgil Mârzea, care se crede singurul fericit şi nu admite să fie contrazis. El ilustrează „psihologia ţărănească” ce „invadase oraşele odată cu sutele de mii de ţărani alungaţi de Ceauşescu din satele lor…” La restaurantul său Splendid, unde toate chelneriţele sunt studente sau licenţiate, el îi vorbeşte noii amante, Gina, primă balerină la Opera Maghiară, despre farsa (trei au fost) făcută dispreţuitului preot-funcţionar Bizoniu. Mârzea este atras de logica ascunsă a atitudinilor şi de diversitatea prostiei. El l-a evitat o jumătate de an pe Bizoniu, după aceea l-a atacat prin tânărul Graţian Porumb, fiul unui medic, universitar, şef al clinicii de boli infecţioase. Iniţial, tânărul crede că Bizoniu răspândeşte „miasmele iadului”, este un ipocrit şi îl numeşte „Tartuffe de Cluj”. Jurnalist improvizat, scriitor ratat, eşuat în literatura suprarealistă – viu detestată adesea de Braban –, Graţian refuză să se maturizeze, este fascinat de SUA şi respinge Estul provincial, ascunzându-şi marile calităţi. De notat că şi Mârzea, care respinge total literatura, este suspicios cu limbajul, evidenţiindu-i virtualitatea de a ascunde. Ultima farsă care îl amuză pe histrionicul – şi în sinceritate – Mârzea este aceasta făcută, prin Graţian, lui Bizoniu. Pe Bizoniu îl numeşte „Don Quijote de mahala” şi „canalie ideologică”. Lui Graţian îi oferă ocazia să răzbune seducţia surorii sale, Cristina. Mârzea primeşte scrisori de la procuratorul său Graţian, ateu care – ruptură tipologică – ajunge fascinat de preot, curând găsit împuşcat în inimă. Graţian notează „tentaţia «să-i mărturisesc totul», cum scrie în Dostoievski”. În scrisorile lui Graţian către Mârzea, descoperim un Bizoniu care crede în voinţă şi nu în hazard. Ins „tulburător”, el este „aproape un şarlatan, dacă nu un cretin”. Apăsător ca o conştiinţă încărcată, de care te simţi vinovat fără motiv (aşadar, modelul: Dmitri Karamazov), este nevinovat sau vinovat la un alt nivel decât cel comun. Are putere (se sugerează: ascunsă, nevăzută), a atras-o spre el şi pe sora sa Cristina. Sora lui

paralele inegale
NAGY Imola Katalin Liviu Rebreanu şi experienţa scriiturii despre ţăran
Încă din anii 1930 s-a vorbit despre Liviu Rebreanu ca despre un om sortit mitului. Spre deosebire însă de Arghezi, care şi-a creat propriul mit, romancierul nu s-a arătat preocupat de crearea şi propagarea mitului Rebreanu. Apariţia unui scriitor român de talia lui Liviu Rebreanu se încadrează în tendinţele generale ale literaturii europene. E vorba „de un spirit al epocii, care îngloba chintesenţa creaţiei europene la limita schimbării celor două secole. În 20-30 de ani s-a plămădit ceea ce mai târziu avea să se numească aventura spirituală a secolului al XX-lea. Din acest fond nepreţuit, constituit într-un moment în care proza europeană părea că stagnează şi că nu are nici o perspectivă, au pornit direcţii variate, înnoitoare, conservatoare, moderate, pe care foarte puţini în epocă le-ar fi bănuit. Acestui spirit european i s-a integrat în primele decenii ale secolului al XX-lea şi scriitorul român Liviu Rebreanu”.1 Rapida consacrare de după 1920 – anul apariţiei romanului Ion –, succesul remarcabil la publicul cititor nu a însemnat şi o la fel de unanim pozitivă receptare critică. Azi, deja clasicizatul Rebreanu lasă, într-un fel, impresia unei întâmpinări sărbătoreşti. Putem observa însă o continuă pendulare între afirmaţie şi negaţie. „Excerptele critice servite adesea de manuale sau de breviarele interpretărilor în timp sar cu o anumită pudoare vinovată peste contestări, insinuări sau rezerve rostite în epocă”.2 Credem că ar fi interesant să trecem în revistă şi unele contestări venite din partea contemporanilor cum ar fi „pe altarul lui Rebreanu jertfim toată epica română de la Filimon până la Sadoveanu”. Nu putem să nu amintim nedreapta caracterizare dată de Arghezi prin 1922: „un artist se spînzură şi nu dă la tipar asemenea rezultate.... nu mai pomenim de mirosul de şoareci care te dezgustă din primele pagini, nici de gândacii pe care i-am simţit pe limbă, morţi în tocătura dlui Rebreanu”. O. Botez formula astfel: „înclinaţie spre detaliul trivial şi spre o formulă de realism brutal şi rece”. Ibrăileanu se dovedea şi el reticent: „lumea lui, aşa cum este transfigurată, e ternă, e cam otova, fără reliefuri, fără accidente surprinzătoare.... prea realistă”. Nicolae Iorga îl sancţiona pentru opera „aflată pe priporul absurdului, cu adesea lunecări aproape catastrofale”. Nu intrăm aici în detaliile campaniilor de presă duse împotriva lui, care au contribuit şi ele, cu siguranţă, la o izolare progresivă a autorului. Notăm doar o frază din Jurnal: „Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruţat nimic. Viaţa mea cea mai intimă, ca şi activitatea mea publică”.3 Recunoaşterea vine însă şi ea neîntârziat. Tudor Vianu scria prin 1921 „Ion este adevărata poemă a

163

Ardealului”. Felix Aderca vedea în el „cel mai mare arhitect al literaturii noastre”. Iar Ion apare „ca o ironie după falimentul literar al mişcării sămănătoriste, iar eroul, uriaş, trece (cu toate imperfecţiunile de stil şi acel rudiment de compoziţie) printre figurile literaturii universale”. Călinescu intuia faptul că „în ciuda limbii sale şi a stângăciilor, d. Liviu Rebreanu este un scriitor mare, aşa de mare, încât picioarele sale lasă iarba nevătămată. Dar dezrădăcinează pădurile”. Tânăra generaţie pare să îl aprecieze, prin vocea lui Camil Petrescu: „el singur e mai mult decât o întreagă epocă literară” sau a lui Mircea Eliade: „va fi citit generaţii de aici înainte, nu mă îndoiesc”. Nici aprecierea romanului Ion nu este uniformă. Între 1925-26, după patru ediţii, se nasc aprecieri contradictorii. Pentru Mihail Dragomirescu, Ion este „cel mai frumos roman românesc şi unul dintre cele mai tipice opere de acest fel din literatura universală”. În ciuda rezervelor mai sus amintite, însuşi Garabet Ibrăileanu recunoaşte: „...d. Rebreanu este un romancier remarcabil. Ion – cel atacat – marchează o dată în istoria noastră literară”. Eugen Lovinescu pare şi el să aibă atitudini uşor contradictorii. Alături de remarca mai sus citată, amintim ceea ce acesta scria în Sburătorul (6 oct. 1922), alăturând numele romancierului de cel al lui Eminescu sau Caragiale, scriind că nu păşim în pragul Europei „numai cu posibilitatea unui suflet original şi ca fond şi ca formă, ci cu afirmaţii categorice, solide între ele, dar diferite în cromatica literaturii universale”. După o perioadă de sincopă în editarea operei sau în aprecierile critice, la mijlocul anilor ’50 acestea se reiau. Se reiau ideile exegeţilor interbelici, în special cele ale lui Călinescu. O recuperare şi o reevaluare se produce cu noul val de critici Nicolae Manolescu, Nicolae Gheran sau Lucian Raicu. S-a scris o carte în fiecare deceniu din 1954 încoace, scrie Mircea Zaciu în prefaţa la volumul Liviu Rebreanu după un veac. Singurătatea scriitorului, crede acelaşi critic, nu se dezminte nici postum. Nicolae Manolescu e primul care formulează ecuaţia sau experienţa Rebreanu în termenii izolării: „Contrar opiniei curente, influenţa lui Rebreanu fiind una de prestigiu, de reconfortare a vocaţiei pentru roman, ea nu este, în deceniile care urmează apariţiei lui Ion şi una eficientă, la nivelul romanelor ce se publică. Romanul românesc se sprijină pe Rebreanu, dar parcurge un drum deosebit”.4 Cartea de debut, Frământări, este precedată de un volum de traduceri. Rebreanu traduce în 1912 Cavalerii de Mikszáth Kálmán. Nicolae Liu vorbeşte într-un studiu apărut în Steaua în 1957, de începuturile literare ale lui Liviu Rebreanu, de proporţiile nebănuite ale activităţii de traducere, din limbile germană, maghiară şi franceză. Trebuie să notăm şi apariţia în 1908, la Budapesta, a volumului Aventuri spirituale/Lelki kalandok, care conţinea 31 de povestiri, din care 10 traduse de Rebreanu. Problema influenţelor directe şi indirecte în cazul scriitorului român este una extrem de greu de tranşat. Rebreanu pare să fie tipul de scriitor la care „nu vom şti niciodată care anume carte sau autor i-au fecundat imaginaţia”.5 Influenţele directe sunt extrem de dificil de

164

paralele inegale
umilitoarea stare de mizerie materială. Vasile Baciu, care şi-l dorea de ginere pe George Bulbuc, se supără cumplit la aflarea veştii, dar până la urmă, constrâns de rigorile moralei ţărăneşti, acceptă s-o dea pe Ana după Ion. Bătută, pe rând, de tată şi de bărbat, Ana se spânzură într-un final, după ce aduce pe lume un copil plăpând, care va muri şi el. Ion începe să asculte tot mai intens de glasul iubirii şi o seduce pe Florica, devenită acum soţia lui George Bulbuc. Acesta află de adulter şi pune la cale planul uciderii lui Ion. Feciorul Glanetaşului e ucis cu sapa de către George, care e luat apoi la ocnă. Pământurile pentru care Ion se zbătuse atât, devin proprietatea bisericii. În cele două părţi ale romanul – Glasul pământului şi Glasul iubirii –, un fir narativ paralel urmăreşte viaţa şi existenţa intelectualităţii rurale, a familia învăţătorului Herdelea şi a preotului Belciug. În privinţa romanului lui Móricz, notăm şi aici renunţarea la idilizarea vieţii de la ţară, scriitorul maghiar prezentând destine umane frânte, marcate de mizerie sau de neputinţă. El surprinde momentul în care în viaţa comunităţii rurale pătrunde morbul schimbării şi civilizaţia. Oamenii se opun sau se supun. Avem de-a face cu o lume închisă, ierarhizată, în care comunicarea dintre diversele straturi este imposibilă, din cauză că structura osificată a satului nu permite deplasările, mişcările sociale (decât în jos), toate impulsurile, dorinţele şi tendinţele de schimbare se manifestă nu atât la nivel social, cât mai ales instinctual. Influenţe naturaliste există, dar în timp ce scrierile de sorginte zolist-naturalistă sunt suprasaturate de chin şi mizerie, în scrierile lui Móricz, ca şi în cele ale lui Rebreanu, săracii au din când în când acces la râs şi la crâmpeie de fericire (când se naşte un copil, la o petrecere etc.). Acţiunea romanului se petrece într-un sat mic (chiar numele Kiskara sugerează aria redusă a spaţiului), pe fundalul unor conflicte sociale mocnite. Lumea satului e una a nemişcării, a imobilităţii. Viaţa se desfăşoară după tipare vechi. În această lume osificată îşi face apariţia Turi Dani, cel care îşi pune în gând să schimbe lumea, sau măcar lumea care-i marchează existenţa, propriul microunivers. Romanul e divizat în două părţi, legate de cele două anotimpuri – vara şi iarna. În prima parte, accentul cade pe viaţa socială şi familială a eroului central. Turi Dani fusese un flăcău sărac, care s-a căpătuit prin căsătoria cu Erzsi, fiica bogătanului Takács. Prin