Ioana Costa

Textele antice şi transmiterea lor

Editura Universităţii din Bucureşti 2008

TABLA DE MATERII

A. CONSTITUIREA TEXTELOR .........................................................................6 1. FILOLOGIA .....................................................................................................6 2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ .......................................................................... 17 PAPIRUS VS CODICE............................................................................................... 17 INSTRUMENTE DE SCRIS ........................................................................................ 27 PALIMPSESTE ........................................................................................................ 30 3. PALEOGRAFIA INTERNĂ ........................................................................... 32 B. TRANSMITEREA TEXTELOR ..................................................................... 39 1. MONUMENTELE: LITERATURĂ, ARTE PLASTICE ................................. 39 2. COPISTUL...................................................................................................... 47 3. ABATERILE DE LA MODEL........................................................................ 54 4. TRADI IA INDIRECTĂ ................................................................................ 59 5. RECENSIO...................................................................................................... 69 6. EXAMINATIO ................................................................................................. 78 7. EMENDATIO .................................................................................................. 87 C. PĂSTRAREA TEXTELOR ............................................................................. 92 1. BIBLIOTECILE ANTICE............................................................................... 92 2. NOMENCLATURA CODICELOR................................................................. 97 3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU...................................................... 102 4. BIBLIOTECI................................................................................................. 121 5. EDI II........................................................................................................... 125 6. EDITIO PRINCEPS....................................................................................... 130 7. EDI IILE CLASICE ..................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 141

5

A. Constituirea textelor

1. FILOLOGIA Termenul românesc „filologie” vine, în descenden ă directă, din limba franceză: philologie. Dic ionarele moderne (e.g., Hachette 1988) îl definesc, pe scurt, ca „studiu, bazat pe texte, al unei limbi, al gramaticii şi istoriei sale”. Sursa termenului modern este latina (philologia), care l-a preluat fără inova ii din limba greacă (filologiva), unde fusese derivat dintr-un substantiv compus: filov-logo~ (id est oJ filou`n lovgou~). Termenul1 apăruse în literatura greacă pentru prima dată la Platon: philologia desemna dragostea de vorbă, de conversa ie, de argumentare (ca dispută teoretică); domeniul semantic al termenului este bine pus în eviden ă de antonimie: philologos vs misologos, „amator de argumenta ie” vs „cel care detestă conversa ia, argumenta ia”. La Platon, se conturează distinc ia filov-logo~ / polu-lovgo~ vs bracu1

Strict formal, filologia apare ca disciplină universitară la 8 aprilie 1777, când Friedrich August Wolf se înscrie la această disciplină, la Universitatea din Göttingen (devenind studiosus philologiae). Denumirea a cunoscut numeroase variante (în sensuri mai largi sau mai restrânse): humaniora; studii umanistice; erudi ie clasică; literatura veche sau clasică; ştiin e frumoase; cunoaşterea Antichită ii. Termenul cel mai cuprinzător rămâne însă filologia. Cum definirea lui a rămas laxă, nu s-a putut determina cercul domeniului, care este lărgit sau îngustat. Îngustarea domeniului poate merge până la simpla lectură a textelor literare, în spe ă cele greceşti şi latineşti (sau numai cercetarea limbii). Acestei abordări i se opune pozi ia, dominantă în filologia clasică, de asumare totală, prin cercetarea întregii moşteniri greceşti şi latineşti, preponderent în domeniul literar în sens amplu (suma mărturiilor scrise).

6

termenul filolog capătă şi în elesul de doct. caracterizând raportul Atena-Sparta. Pentru grecul de la sfârşitul Antichită ii. cuprinzând manifestările vorbirii. dar şi premisele vorbirii: ra iunea însăşi. incluzând mai multe domenii specializate. până în sec.Chr. filologul este un erudit. era preocupat în primul rând de literatură.. numindu-se pe sine critic. philologia ca disciplină apare ceva mai târziu. fiind un nume verbal format de la lego. o primă suită de sensuri porneşte de la „a alege”. „a enumera”. un cercetător. Mai târziu. un om cu preocupări variate1. era. Ceea ce acum numim filologie. de la cuvânt la opera întreagă. Nu to i cădeau de acord asupra con inutului no iunii. filologul este un critic literar. de a argumenta. se impune definirea termenului logos: dic ionarele limbii vechi greceşti înregistrează aici mai multe coloane de sensuri. Philologia. în special începând cu perioada alexandrină.lovgo~. Filologia. aşa cum apare termenul la Platon. al discu iilor. I a. savant (în general). logos îşi deschide în elesurile. În perioada elenistică.. este plăcerea de a vorbi. de la acesta din urmă. filolog şi critic erau sinonime. al cercetării. „a spune”. Mai târziu. care includea firesc filozofia. Odată cu transferul aten iei de la domeniu la cel care îl stăpâneşte şi care este „un iubitor de logos”. în Antichitate se numea grammatikhv (tevcnh). un iubitor al vorbirii. etimologic. 7 . într-un context care explică în elesul modern al termenului: 1 Platon pusese alături de filovlogo~ pe filovsofo~. de-a lungul existen ei sale. Crates şi elevii săi dădeau acest nume doar celor care explicau glosele. Filologul grec. nu a fost o ştiin ă rigid delimitată. este pasiunea pentru disputele teoretice. un studios.

Bucureşti. Critica textelor şi tehnica edi iilor. tot atâtea câte exemplare existau. De altfel. din Antichitate până la inventarea tiparului – şi încă destul timp după aceea. cronologie – era un specialist de rang secund în fiecare dintre ele. 1912. în sensul curent al termenului. 1 8 . care şi-a luat supranumele Philologos1. Într-un sens rigid. 2 Vide Demostene Russo. Starea textelor antice se poate descrie doar acceptând faptul că fiecare manuscris era o edi ie autonomă. Colec iile de manuscrise le dezvăluiau variante ale aceluiaşi text. pasionat de numeroase domenii – geografie. un set de norme după care editorii să stabilească numitorul comun al metamorfozelor suferite de textul trecut prin mâinile copiştilor. Încercarea de reconstituire a formei Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beta. filologia chiar a fost definită drept „critica textelor şi tehnica edi iilor”2 (articolul din DEX păstrează ceva din această nuan ă). Născută cum era din compararea variantelor.marile biblioteci ale Antichită ii. au reprezentat pentru învă a ii vremii o grea încercare. pentru că. filologia ar fi putut rămâne o tehnică de lucru. îngustarea pe care o asemenea defini ie o aduce domeniului este doar aparentă. erudit. Bibliotecarii antici au comparat manuscrisele pe care le-au putut aduna şi s-au străduit să refacă textul originar. „edi iile” în câte un singur exemplar ale copiştilor au fost apoi înlocuite de tiraje editoriale. poezie. vreme de secole. cel dintâi „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene. Alexandria şi Pergam. matematică. fără ca alterările pe care le suferea textul să poată fi eliminate. cosmografie. de vreme ce critica de text nu poate fi limitată la simpla comparare a manuscriselor / edi iilor.

Biblioteca din Alexandria cuprindea două sute de mii ori chiar şase sute de mii de exemplare (sursele antice dau informa ii diferite) adunate din bazinul Mediteranei. coniectura „presupunere”) sau divinatorie (lat. diuinare „a ghici”) sau critica emendatrix (lat. emendare < mendum „greşeală”). AS. Scopul comparării. Această parte a criticii o numesc unii conjecturală (lat. hermeneutica. Subdisciplinele filologiei. RHE. În elesul modern restrâns al termenului „filologie” este acoperit de sintagma „critică diplomatică”. colit astra. Învă a ii s-au văzut nevoi i să stabilească ce era corect şi ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiaşi text. patru componente) în Antichitate dintr-un distih al lui Martianus Capella. Învă a ii care lucrau la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. filologul era menit să studieze muzica. Această legitimă nevoie de cunoaştere a filologului a făcut ca încă de la primele atestări termenul să fie un echivalent pentru „erudit”1. canit. uerba colorat. în această primă etapă a 1 Se poate deduce cum anume arătau cele două trepte ale filologiei (cu trei şi. îmbră işându-le erudit. gramatica. filologia a alăturat cunoştin e din domenii felurite. GEO. diploma numeşte manuscrisul. Născută din punerea alături a manuscriselor. aritmetica. este stabilirea unui text cât mai apropiat de original. loquitur. ponderat. prin care se defineşte strict cercetarea manuscriselor (lat. AR. dialectică şi retorică –. 9 . Pe lângă disciplinele oarecum previzibilele din punctul de vedere al omului modern – gramatică. numerat. DIA. respectiv. geometria şi astrologia. uerba docet. pergamentul). Ei au cercetat moştenirea secolelor anterioare cu trei mijloace: critica. /MUS. al cola ionării. din „Nunta Filologiei cu Mercur”: GRAM.originare a textului implică o cercetare – ce poate fi aprofundată până la exces – a unor domenii apropiate sau îndepărtate.

Reconstituirea textului originar este posibilă numai în limitele impuse de originea şi etapele istorice ale textului scris. al XI-lea. id est punctua ie). explicarea cuvintelor (glosele. precum şi stilistică (retorica). se ocupa de accent şi accentuarea corectă a cuvintelor. exegeza estetică a operei literare (de această analiză ine şi critica autenticită ii unei opere literare şi. exegeza gramaticală simplă (cu precădere morfologică). în sens strict. evolu ia). cu mâna dreaptă. la sfârşit. Este cert că deosebirile materiale dintre căr ile antice şi cele moderne au influen at cititorul în rela ia lui cu textele literare. Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul. al VII-lea p. făcut din fâşii sub iri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în delta Nilului1. semantică şi literară: prozodia (care. Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat. când a început fabricarea hârtiei din bumbac (de origine orientală). precum şi de pronun ia întregii fraze. a elementelor de realia (explicarea obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichită i”) şi etimologică a cuvintelor (sensul originar.existen ei ei. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. metrica).. sulul ajungea să fie întors pe dos. folosind stânga pentru a ine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou. scris într-o succesiune de coloane. lexicografia). la poezie. Forma uzuală era cea de sul. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. având pe o singură parte textul. aşa încât trebuia să fie iarăşi În primul secol al erei creştine existau încă unele centre minore de produc ie în Siria şi lângă Babilon 1 10 . cercetarea formelor analogice (în morfologie).Chr. în deplinătatea lui formală. reprezentau trepte ale reconstituirii textului.

843) con inea.70 m. nu a fost inventat decât în perioada elenistică şi chiar şi atunci. care în greacă ar fi putut compensa această dificultate. Disconfortul unei asemenea lecturi este evident. alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată cu precizia pe care acum o considerăm necesară. atunci când un autor antic citează un alt autor. lipsea despăr irea în cuvinte. Nu este greu de imaginat că un cititor antic. numele personajelor erau adesea omise. se încredea în memorie. Un alt inconvenient era reprezentat de materialul pu in rezistent şi de stricăciunile care apăreau de aici. Aceasta explică de ce. există adesea o diferen ă însemnată între cele două versiuni. astfel dispus pe papirus. când era complet. Sistemul de accentuare. întregul Symposion al lui Platon. Textul. dacă exista. era rudimentară. cât şi în cele latineşti. iar până în Evul Mediu nu s-a făcut niciun efort pentru a se schimba aceste obiceiuri.Oxy. atât în textele greceşti. era pentru cititor cu mult mai dificil de interpretat decât în oricare carte modernă: punctua ia. nu a fost de uz comun. vreme îndelungată. Lipsa de exactitate a acestei metode şi starea de confuzie la care a redus 11 . fiind pus în situa ia de a verifica un citat ori de a controla o trimitere. De-a lungul întregii Antichită i. care trebuie să fi măsurat cca 6.desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou. mai degrabă decât să îşi asume efortul de a răsuci sulul şi să-i grăbească în felul acesta procesul de degradare. ci se socotea suficient să se pună o liniu ă orizontală la începutul unui rând sau două puncte unul peste altul pentru schimbări în interiorul rândului. în special dacă inem cont de faptul că unele suluri erau de dimensiuni consistente: unul dintre cele mai lungi suluri care au supravie uit (P.

156. Comunitatea a fost fondată probabil de Ptolemeu Filadelful. O altă caracteristică a căr ilor din perioada preelenistică este poate şi mai stranie: versurile lirice erau scrise de parcă ar fi fost proză. era un templu în onoarea Muzelor. era vorba de centrul unei comunită i literare şi ştiin ifice şi este esen ial cu precădere acest ultim aspect: bibliotecarul Eratostene (cca 284-200 a. un exemplu este un papirus din sec.. care au intrat în biblioteca Muzeului din Alexandria.Chr. de bună seamă. Studiile întreprinse acolo au fundamentat filologia. uerb. care eviden iază unită ile metrice ale poeziei (Dionysos din Halicarnas.. şi a 12 . 9875). ajuns faimos pentru încercările lui de a măsura circumferin a pământului. al IV-lea (P. primind şi un stipendiu din tezaurul regal. după cum spune numele.221).) era deopotrivă literat şi om de ştiin ă (în sensurile moderne ale termenilor).Chr. faptul putea fi dedus din informa ia că Aristofan din Bizan (cca 257-180 a. Muzeul din Alexandria. prezidat de un preot. formal. şi ceilal i iluştri savan i alexandrini aveau aceeaşi deschidere culturală şi intelectuală. Dificultă ile de care se izbea cititorul reprezentau o piedică şi pentru cel care voia să copieze textul. În realitate. De comp. membrii lui aveau camere de studiu şi o sală unde luau masa împreună. Berol. Nici în dialogurile în proză nu erau indicate numele interlocutorilor. chiar şi fără acest pre ios document.grabnic textele se pot vedea din starea papirusurilor care con in Dyscolus şi Sicyonius de Menandru.Chr. de aici provin în mare măsură deteriorările (corruptelae) grave ale autorilor clasici în texte deja larg răspândite. Muzeul era între inut pe cheltuiala regelui.) ar fi inventat colometria. pe la 280 a.

care se ceartă neîncetat în colivia Muzelor” (Athenaios 1. chiar dacă ştim că pentru alte scopuri Callimachos şi Zenodotos se serveau de ordinea alfabetică. într-o formă în general cură ată de coruptele. Nu a fost o coinciden ă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos.22d). întins pe o sută de căr i (Pinakes. Dat fiind sistemul de producere a căr ilor antice. Callimachos lasă însă o mărturie a imenselor eforturi pe care le implica biblioteca: pe când era şeful biliotecii. provocând uneori invidie. Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi litera i ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atât de multe opere ale clasicilor greci. Munca necesară pentru a pune în ordine imensa cantitate de căr i din Muzeu era considerabilă. Textele copiate de mână sunt cu uşurin ă supuse coruptelelor. Copiile multiple ale unui text aflate în Muzeu con ineau numeroase divergen e. Nu ne sunt cunoscute normele după care a fost organizată. Eratostene. bibliotecarii se găseau puşi în fa a unei probleme care îi tulbură cu mult mai pu in pe succesorii lor moderni.câştigat grabnic faimă. 429-53).: „în populatul Egipt pasc mul i pedan i închişi între căr i.Chr. la aceasta se adăuga starea ambiguă a textelor preelenistice. fragm. a compus un fel de ghid bibliografic al tuturor ramurilor literaturii greceşti. Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. Timon din Phlius (filozof şi autor de texte satirice) scria pe la 230 a. prin generozitatea rânduielii sale. 13 . cu multe pasaje în care nu se conturează cert sensul dorit de autor. Apollonios din Rodos.

o liniu ă orizontală pusă în marginea stângă a unui vers: era folosit încă de Zenodotos. este opera lui Aristarch. Un alt pas însemnat în clarificarea formală a textului a fost îmbunătă irea punctua iei şi inventarea sistemului de accentuare. al X-lea nu au fost însă notate în mod regulat. Până la începutul sec. de vreme ce Aristarch explică o dificultate din Pindar printr-o eroare de interpretare generată tocmai de scrierea veche. Până în 403 a. care îi sunt atribuite lui Aristofan din Bizan . au fost transliterate după norma ortografică ioniană. aşa cum a fost el aplicat la Homer.. În afară de obelos. Semnele critice create de alexandrini au fost esen iale pentru buna transmitere a textelor. în care exista câte un singur grafem pentru vocalele scurte şi lungi (în variantă deschisă şi închisă). Unele dintre căr ile aflate la Biblioteca din Alexandria erau în scrierea veche. dintre care unele trebuie să fi fost scrise în vechiul alfabet. nu s-a încercat niciodată restaurarea integrală a ortografiei originare a autorilor. care a îngrijit o edi ie completă atât a Iliadei. Se pare că Aristofan a inventat nişte semne de mai mică importan ă şi frecven ă. cât şi a Odisseei. care indica un pasaj remarcabil prin expresie 14 . Alfabetul ionic a fost adoptat ca normă la sfârşitul perioadei alexandrine: în contrast cu sistemul utilizat pentru edi ii în toate celelate limbi. pentru a indica faptul că un vers era spuriu. se folosea diple ( > ). Fixarea finală a sistemului. Primul şi cel mai valoros semn era obelos.Filologia alexandrină a impus în primul rând o uniformizare a alfabetului folosit în texte: căr ile din sec.Chr. al V-lea provenite din Attica. Atena folosise în mod oficial vechea scriere. E şi O.

În epoca aceasta comentariul la un autor se scria pe margini şi nu într-o altă carte: scribul codicelui Venetus şi-a propus să copieze fără omisiuni ceea ce se găsea în modelul său. În schimb. 454). filologia. în vreme ce în manuscrisele medievale din sec. care transformă acest codice al Iliadei într-o sursă amplă şi credibilă de cunoştin e asupra acestui aspect particular al muncii alexandrinilor. Cu timpul. Există însă o importantă şi celebră excep ie: codicele Venetus al Iliadei (Marcianus gr. Atunci când există exemplarul autograf al autorului sau copia după care s-a efectuat tipărirea. Sistemul este complicat şi. în domeniul filologiei clasice critica de text este necesară şi indispensabilă. care conservă o vastă colec ie de scholii marginale. de fapt. al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. se recurge la critica de text numai în situa ii excep ionale (de pildă. iar rolul său 15 . apar aşadar foarte multe semne conven ionale. diple urmat de două puncte suprapuse indica un vers la care Aristarch se deosebea în textul său de Zenodotos. numai un mic procent din papirusurile conservate (cam cincisprezece din şase sute) poartă semne critice. când dintre mai multe variante de autor trebuie aleasă cea care reprezintă lec iunea definitivă).sau con inut. antisigma (un sigma întors) indica pasaje în care ordinea rândurilor fusese tulburată. asteriskos unit cu obelos indica versuri interpolate dintr-un alt pasaj. asteriskos (redat prin puncte) indica un vers repetat în mod eronat. ca disciplină. a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară.

apărând în loc de „1299”. după numele său. În mod fals.4. cuprinzând cam patru sute de epigrame. Tradi ia indirectă). cunoscut sub numele de Anthologia Palatina.este fără îndoială unul important şi dificil. şi singura cunoscută până la descoperirea Antologiei Palatine. în 1606 (aceasta fusese întocmită pe la 980 de un învă at bizantin necunoscut sau. Planudes. 481 (aflat în prezent la Vene ia) con ine antologia scrisă chiar de cel care a întocmit-o.) consideră că datarea „1301” este o eroare. con ine aproximativ trei mii şapte sute de epigrame. id est cartea a şaiprezecea.1. situa ia acestui codice este departe de a fi limpede. 16 . şi care.u. Monumentele şi B. a fost prima antologie de epigrame greceşti tipărită. Antologia Planudea se publică de obicei ca încheiere a Antologiei Palatine. mai de grabă. de pildă codicele Marcianus gr. Antologia a supravie uit într-un singur manuscris. s. în 1494. specialiştii (vide Oxford Classical Dictionary. Antologia de epigrame greceşti alcătuită de călugărul Planudes este ulterioară celei Palatine (vide infra cap. dispuse în cincisprezece căr i. ca Appendix Planudea. Chiar în condi iile datei târzii şi a înregistrării anului. în veacul al cincisprezecelea se credea că Vergiliu însuşi ar fi fost autorul direct al unui codice ajuns până la noi. Ne aflăm cu adevărat în posesia originalului doar în cazul câte unui scriitor de la sfârşitul Evului Mediu. de vreme ce autorii greci şi latini nu au supravie uit prin scrieri autografe. un grup de învă a i). a adăugat data: septembrie 1301. B.

papirusurile nu sunt dominante.. transmişi pe cale directă: prezintă asemănări. au început să se descopere masiv papirusuri în Egipt. Papirusurile au o însemnătate filologică aparte. din 311 a. pentru că s-au păstrat aşa cum au fost scrise.Chr. fără a fi în mod necesar scrise de mâna celui care a conceput textul. este relativ recentă: în 1788 s-a publicat primul papirus. Ca ştiin ă. cu inscrip iile. pentru că în cazul lor poate exista (în papirusurile non-literare) o suprapunere între autorul textului-conceput şi autorul textului-scris. inscrip iile sunt uneori comandate unui meşter. Cu ajutorul lor putem controla copiile medievale.. Cel mai vechi papirus grecesc păstrat. ceea ce reprezintă o dată destul de târzie pentru cultura greacă). atunci. din acest punct de vedere. 1 (incomplet. cu o parte din litere şterse) este un contract 17 .Chr. Gradul de fiabilitate este mai mare decât în cazul manuscriselor transmise prin copii. Papirusurile sunt în general reduse ca întindere şi nu foarte vechi (cel mai vechi datează din sec.2. fiind uneori chiar mai credibili. În seria conservărilor de texte literare. Sunt martori nealtera i. dimpotrivă. iar autenticitatea lor este limitată la faptul că au fost păstrate în stadiul din Antichitate. PALEOGRAFIA EXTERNĂ PAPIRUS vs CODICE Papirologia reprezintă o sursă de informare asupra Antichită ii. în 1880. este neliterar: Papirusul Elephantin nr. al IV-lea a. fizic.

Chr. Această re ea era la rândul său lipită şi presată pentru a forma o masă densă.). acte administrative). între care se disting Menandru. dar care într-o variantă de mai mici dimensiuni creştea şi în altă parte. Dyscolos (în 1958 a fost editată prima piesă întreagă a lui Menandru).. apoi alte fâşii se puneau transversal fa ă de primele şi se lipeau şi ele. Măduva plantei se tăia în fâşii1. papyrus) era o plantă palustră cultivată îndeosebi în Delta Nilului. din sec. 1 Vide Pliniu. prin care sunt stabilite condi iile de încheiere a căsătoriei dintre Herakleides şi Demetria din Cos. 18 . al XIX-lea.Chr. o epodă a lui Archiloch (80 de versuri. una lângă alta. Papirusurile au însă o importan ă cu totul specială ca mărturii de via ă cotidiană (scrisori. devenind aptă să primească textul scris. cât mai lungi şi sub iri. XIII 68 sqq. formându-se în felul acesta o re ea care avea forma unei foi de carte. Papirusul (gr. lat. numite scidae sau scissurae. acte juridice.matrimonial. al VII-lea a. S-au găsit câteva papirusuri cu texte literare necunoscute. editat la sfîrşitul sec. al III-lea a. Mimii lui Herondas (datând din sec. hJ pavpuro~. Aristotel. contracte. oJ. chitan e. materialul cel mai bun îl constituia partea măduvei aflată cât mai aproape de centru. Naturalis historia. apoi era lăsată să se usuce la soare. Pe o tăblie umedă se aşezau fâşii. coresponden ă privată. şi acestea se lipeau între ele. Constitu ia atenienilor (text incomplet. Aproape toate papirusurile din Egipt sunt greceşti (foarte pu ine sunt latineşti).

titulus. foile se înfăşurau în jurul unei baghete (ojmfalov~. Foile căpătau o mai mare netezime dacă erau frecate cu piatră ponce şi unse cu ulei de cedru. lat. în exemplarele pre ioase. liber. În exemplarele de lux se adăuga o altă baghetă la începutul sulului de papirus. tot aşa cum putea coborî până la 20 sau chiar 15 cm.7). cu un capăt de sfoară şi un sigiliu. Se obişnuia chiar să se închidă cu mai multe legători (vide expresia loro rubra din Catul 22. index). pentru operele în proză. dar se pare că. La capătul sulului de papirus se adăuga numărul de rânduri (gr. care avea rolul de a le feri de insecte şi a le face mai suple. uolumen). Sulul se închidea. Se scria de obicei numai pe recto şi se forma sulul în aşa fel încât partea scrisă să rămână în interior. lungimea unui rând era echivalentă cu cea a unui hexametru. se forma cu ele un sul care avea forma unui cilindru (buvblo~. adesea colorată. uersus) al operei în versuri sau proză. ataşată în partea superioară a sulului. Bagheta prezenta la extremită i doi mici butoni (cornua) de lemn sau. stivcoi. dar ajungea până la 40. umbilicus) care se ataşa la ultima foaie şi avea rolul de a o proteja. id est 15-16 silabe sau 34-38 litere. Numele autorului şi titlul operei în epoca cea mai veche se scriau pe partea exterioară a sulului. În exemplarele bune. lat. adesea în roşu.Când erau adunate foi într-un număr suficient. diftevra. dar din timpul bibliotecarilor alexandrini erau notate pe o etichetă (sivllubo~sivttubo~. 19 . chiar de fildeş ori aur. ca o scrisoare. Înăl imea sulului era în medie de 35 cm. din pricina stricăciunilor aduse sulului de aceste legături strânse. era mai degrabă păstrat într-un fel de teacă de piele (gr. paenula).

e de remarcat faptul că până în sec. literatura grecilor a fost conservată pe suluri de papirus. pentru Apollonios din Rodos.Chr.. În sec. în propor ii tot mai mici comparativ cu pergamentul.. Abia începând cu sec. Papirusurile medievale sunt fragmentare. un maximum de trei-patru mii de rânduri: fiecare rând avea aproximativ lungimea unui hexametru. Foarte grabnic. papirusul a făcut să cadă în dizgra ie celelalte materiale de scris. începând cu gramaticii alexandrini. o mie de versuri. astfel încât. s-a ajuns la 1779 versuri. Sulurile de poezie erau mai scurte şi cuprindeau. pentru Lucre iu. în special pentru textele istorice. Vechii egipteni foloseau suluri de papirus având o lungime de până la o sută de picioare. al IV-lea p. iar unele fragmente au rămas încă neidentificate. al VII-lea a.. le-a deschis în Egipt cale liberă comer ului. continuă să fie folosit pentru transcrierea operelor literare până în sec. operele considerate prea întinse au fost împăr ite în căr i. în medie. al III-lea al erei noastre se găseau în mod excep ional papirusuri în formă de codex.Chr. poate şi Alcman şi-au scris versurile pe lemn şi pe plumb şi le-au încredin at templelor. opera lui Tucidide sau lucrarea Hellenica a lui Xenofon. la 1457. Lectura unui sul foarte gros era însă anevoioasă. începe decaden a papirusului care totuşi. Se accepta pentru proză. al VII-lea. Hesiod. Archiloch. cum ar fi poemele homerice. al VI-lea a. în sec. şi grecii din perioada prealexandrină au cuprins într-un singur sul opere literare de lungime considerabilă.Chr. operele 20 . Aceasta nu reprezenta însă o normă riguroasă: de pildă.Papirusul le-a fost accesibil grecilor abia când regele Psammetichos.

al XIV-lea se foloseşte numai hârtie fabricată din zdren e. invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam. chiar dacă depăşeau cel mai adesea aceste limite.dramatice. unde regele Hârtia propriu-zisă începe să fie folosită de prin sec. Filodem. al XIIlea) din zdren e de pânză. când a început să se fabrice hârtia din bumbac (tot de origine orientală). al XI-lea. Legenda spune că. Pe vremea lui Pliniu cel Bătrân. stuf). îşi păstrau unitatea. chiar rămânând separate de restul textului. Între papirusurile cele mai importante existente azi sunt cele descoperite la Herculaneum (printre ele se numără opere ale unui filozof din şcoala lui Epicur. la Roma erau în uz opt sorturi de hîrtie (Pliniu descrie în amănunt cum se confec inau). precum şi fragmente din Homer şi Hypereides)1. se fabrica la început din bumbac. al VII-lea. De la aceste dimensiuni maximale se putea ajunge însă şi la unele minimale. apoi (din sec. iar cea mai proastă era charta emporetica (hârtia comercială. de ambalaj). înregistrându-se texte de mică întindere. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. al X-lea sau al XI-lea. la un moment dat. Tipul de „hârtie” reprezentat de papirus era cunoscut în Egipt de mult timp. 1 21 . Autorii au fost astfel constrânşi să îşi împartă operele în căr i care erau aproximativ de aceeaşi lungime şi care aveau unitate. Cea mai fină se numea charta Claudia (după numele împăratului). din secolul al XIX-lea se foloseşte hârtie din celuloză (lemn. în cazul unor scurte crea ii în proză sau poezie. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. De prin sec.

aflat cândva la Bibliotheca Palatina din Heidelberg.Chr. la Biblioteca Batthyaneum şi la Biblioteca Apostolica Vaticana. membrana: numele de pergamena este de dată târzie şi se explică prin faptul că centrul în care se fabrica era Pergamul. Codex Aureus. de vi el. în perioada imperială. formă de sul şi a fost folosit în aceeaşi manieră pentru transcrierea operelor literare. pergamentul poate fi utilizat pe ambele fe e. uneori însă chiar opere întregi se scriau pe pergament purpuriu (v. Pergamentul se prepara în special din piele de oaie. fabricat din piei de animale (în special oi. pergamentul a început să fie preferat. În sec. iar 22 . Spre deosebire de papirus. capre. ale Grachilor. devrri~. pergamentul era adesea colorat cu purpură.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria. Pergamentul avea calitatea de a fi cu mult mai rezistent.Chr. un pergament purpuriu cu litere aurii. în Victoria and Albert Museum).Eumenes al II-lea (197-159 a. de capră.. sulurile de pergament cu adăugiri succesive de foi au ajuns la lungimi considerabile. şi ale cărui coperte se află la Muzeele Vatican şi la Londra. XIII 83) povesteşte că ar fi văzut. chiar de antilopă şi era numit diftevra. vi ei născu i mor i). pergamentul a avut. scrieri autografe. Pergamul a reac ionat. pe papirus. al II-lea şi al III-lea p. mai ales în zona titlurilor (ce puteau fi scrise cu litere aurii). acoperindu-şi nevoia de material de scris prin folosirea „pergamentului”. Pliniu (Naturalis historia. Vreme îndelungată. scris între 778-820. după vreo două sute de ani. ca şi papirusul. în detrimentul papirusului. păstrat în prezent în două păr i distincte.

Pentru pergament s-a adoptat în scurt timp forma de codice. dar a antrenat inevitabil pierderea celei mai mari păr i din literatura păgână. 23 . al IV-lea. Această transla ie a fost o necesitate. În vremea lui Mar ial s-a găsit o nouă formă de carte. quaterniones) prinse la un loc la spate. Un quaternio. bivblo~. cele mai vechi sunt fragmentele de codice de piele descoperite în urma săpăturilor din Egipt. Superioritatea pergamentului este aşadar evidentă din acest punct de vedere. 6. fapt care se făcea arareori şi nu fără dificultate pe papirus. O consecin ă a superiorită ii indiscutabile a codicelui de pergament asupra sulului de papirus a fost un proces de o imensă importan ă în istoria textelor antice. Codicele era mai uşor de mânuit decît sulul şi putea cuprinde un material mult mai întins. s-a desăvârşit. swmavtion). gr. aşa-numitul codice (lat. noi nu dispunem de alte suluri de papirus decât cele ieşite la lumină în urma săpăturilor din Egipt sau de la Herculaneum. după vreo două secole. În prezent. pergamentul se scria bine şi pe verso. şi ceva mai târziu în Occident. teu`co~. era un ansamblu de patru foi duble. iar ceea ce se scrisese putea fi şetrs. către sec. codex. Mai rar se foloseau terniones de şase foi şi quiniones de zece. în scriptoria din mănăstiri. şi anume transcrierea literaturii clasice de pe sulurile de papirus pe codicele de pergament. la rândul său. Pe de altă parte însă. iar cele mai vechi codice de piele ajunse până la noi trec dincolo de sec.13. Acest proces a început în Orient.) vorbeşte ca de o raritate de papirusuri vechi de trei sute de ani. al IV-lea.Galenus (XVIII 630 K. care se compunea dintr-un grup de fascicule (lat. Codex multorum librorum est spune Isidor (Origines.1).

S-a ajuns la împăr irea sulurilor de papirus în bucă i mai mici. în func ie de ceea ce au adus la lumină: texte pe care nu le cunoşteam mai înainte şi texte care au fost transmise pe alte căi. Papirusurile din prima categorie sunt mai numeroase în perioada ptolemaică. pentru a fi mai uşor copiate: de aici au apărut erori şi în divizarea şi succesiunea căr ilor. hârtia a înlocuit pergamentul. de capriciu sau întâmplare. al IXlea. Din punctul de vedere al tradi iei manuscrise.Chr. numai că selec ia a fost dominată de moda timpului. este importantă împăr irea papirusurilor literare în două clase. dar numărul lor se micşorează continuu în raport cu ceilal i. care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident.. A fost inventată în afara spa iului european. al XIII-lea. al aten iei. au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea. oameni diferi i din punctul de vedere al doctrinei.Putem avea convingerea că nu toate scrierile meritau să fie conservate. iar în 751 p. pentru textele greceşti. al capacită ilor intelectuale. astfel încât textele au fost deformate în felurite moduri. hârtia a fost întotdeauna folosită sub formă de codice. Papirusuri cu texte cunoscute anterior adaugă o nou segment de tradi ie 24 . Grabnic re eta a fost preluată de arabi. iar unele opere valoroase au pierdut în cursa supravie uirii prin copiere. şi din sec. de chinezi. chinezii prizonieri de război. la Samarcand. În cadrul acestui proces uriaş au lucrat. aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri non-literare. Mult mai târziu. Cele mai vechi codice de hârtie datează din sec. pentru cele latineşti. cum era de aşteptat.

ci cu alte manuscrise. ci un subarhetip al manuscriselor medievale să fi fost contaminat de un papirus şi atunci o familie de manuscrise şi tradi ia papiriacee vor fi în acord în lec iunile greşite. este în mare parte crea ia gramaticilor alexandrini. Merită să fie însă formulată o re inere: chiar dacă papirusurile sunt mai apropiate în timp de originalul autorului. din original. În mod analog. Se poate identifica însă o situa ie diferită. se deduce că fie papirusul. deoarece textul lui Homer încă nu era fixat în sec. nu întotdeauna mărturia lor e mai pură decât a codicelor. prin una sau mai multe faze intermediare. 25 . iar la întocmirea vulgatei a contribuit în mod eficient critica alexandrină. papirusurile reprezintă vulgata care. după cum s-a constatat. papirusurile cu texte homerice sunt dominante. Dacă textul lor nu e identic. Numeric.manuscrisă celei a codicelor. În raport cu vulgata. şi anume ca un subarhetip al codicelor medievale să fi schimbat lec iunea bună a arhetipului: atunci papirusul nu va fi în acord cu această familie. Este relevant raportul dintre tradi ia papirusurilor şi cea a codicelor. papirusurile cele mai vechi din Homer omit sau adaugă versuri ori prezintă lec iuni diverse. Totuşi în primul secol al erei creştine. Chiar şi papirusurile cele mai vechi din Demostene sunt o demonstra ie a faptului că textul acestui orator se afla încă într-un stadiu fluid. Este cu putin ă şi ca transmiterea să nu fie mecanică. al III-lea. Atât papirusul cât şi arhetipul manuscriselor medievale derivă. Papirusurile reproduc numai o mică parte a operelor existente. fie arhetipul sau vreunul dintre înaintaşii lor a corupt lec iunea originalului.

Înaintea tuturor se plasează. materialul nou furnizat de papirusuri este extrem de rarefiat. Mărturiile papiriacee pentru texte latineşti se află într-o pozi ie distinctă. În Egiptul antic erau în uzul curent copii particulare din scriitorii greci. În câmpul literaturii latine. În felul acesta.atunci când un text sau o parte dintr-un text s-a conservat în diferite papirusuri. prin statutul său particular. eventual unicul exemplar care fusese ob inut prin transferarea de pe papirus pe codice şi care. pentru unii autori greci tradi ia papirusurilor este fără îndoială mai bună. Din Vergiliu. Adeseori papirusurile au venit ca o confirmare pentru emendările eleniştilor moderni. de asemenea înso ite uneori de traducere grecească sau de note greceşti. fragmente din diferite discursuri. arhetipul codicelor medievale însă era de regulă opera unui grămătic. adesea înso ite de traducerea grecească. 26 . edi ii la pre uri convenabile. din acest punct de vedere. din Cicero. În urma săpăturilor efectuate în Egipt au fost recuperate fragmente deja cunoscute din autori latini. Vergiliu şi Cicero. Copistul din epoca bizantină alegea copia cea mai bună. s-au conservat pe papirusuri mai ales grupuri de versuri (îndeosebi din Eneida). Cu toate acestea. avea valoare oficială. nu este surprinzător faptul că în ansamblu tradi ia codicelor este mai bună decât cea a papirusurilor. se poate întâmpla ca unul sau mai multe dintre acestea să fie în acord cu arhetipul sau cu un subarhetip al codicelor medievale şi să fie în dezacord cu alte papirusuri.

Cerneala era de bună calitate în prima parte a Evului Mediu. lat. spovggo~. a căror rapidă enumerare poate sugera. începe să fie preponderent cenuşie sau gălbuie. nu se mai putea înlătura decât prin răzuirea cu cu itul (iar locul era mai apoi netezit cu cretă. pe de o parte. lat. folosite pentru liniere şi măsurarea lă imii coloanelor şi a desimii rândurilor. kanwvn. atramentum librarium. Cerneala se păstra într-o călimară (gr. lat. Cerneala roşie (gr. mevlan. norma) şi plumbul (gr. Cerneala se ştergea relativ uşor. trebuie indicată mai întâi linia. Într-o succesiune cronologică a utilizării instrumentelor de scris. pentru a se înlătura asperită ile). de prin sec. melavnion kovkkinon. când era veche. care erau poten ialele surse de erori în copierea unui text. grafiko. spongia deletilis). lat. atramentarium). care era specificul acestei activită i şi. spre deosebire de atramentum sutorium. Cerneala cu care se scria era în mod uzual neagră (gr. 27 . regula. pe de altă parte. spălându-se cu buretele (gr. folosit de pantofari). rigla (gr. movlubdo~. melanodovcoi. lat. cât timp era prospătă. sau se scriau primele câteva rânduri ale unei opere ori ale unui capitol. al XIIIlea. lat. plumbum).INSTRUMENTE DE SCRIS Scribul se folosea de anumite instrumente.n mevlan. minium) era folosită pentru ornamenta ie: se scria de obicei cu roşu primul rând. movlibo~.

cu sensul „a citi până la capăt”. pumex) care se folosea şi la netezirea pergamentului. 28 . harundo) se folosea pentru căr i (în sensul larg al termenului). versurile sunt numerotate din 100 în 100.Tocul de scris (gr. ojmfalov~. vide supra cap. Papirus vs codice). kuvlindro~. Dintre posibilele forme ale căr ii (în sens larg). lat. uolumen). lat. umbilicus. gluvfanon. dar se bucurau de pre uire şi cele de Cnidos. kalamoqhvkh. lat. Paginile sunt separate de spa ii nescrise. Marginea finală a sulului se lipea pe un baston de lemn sau de os (gr. scalprum librarium) şi păstrate într-o teacă (gr. 127 din ultimul cânt: este înalt de 25 cm. kavlamo~. are 16 pagini (lat. copiştii puteau ulterior să transcrie şi acest număr. aşa cum sunt cele de la Herculaneum (găsite în 1753) sau în Egipt (1821. lung de 2 m. cea mai vechi este sulul (gr. lat. kivseri~. stu`lo~(lat. în jurul căruia se răsucea sulul. paginae. id est. Cele mai bune tocuri se importau din Egipt. lat. lat. Cu titlu de exemplu. chiar dacă nu mai corespundea situa iei reale din noua copie. pe tablele cerate se scria cu grafei`on. de aici sintagmele ad umbilicum legere / adducere. calamarium. A. probabil pentru plata copistului (termenul tehnic folosit este o adaptare a celui grecesc. cele tocite erau reascu ite cu piatră (gr. stilus). calamus scriptorius. sticometriva. pe Insula Elephantină).2. Erau ascu ite cu un cu it (gr. dimpotrivă. coloane) a câte 43 vv (în medie). La sfârşitul sulului se trecea numărul coloanelor sau al rândurilor. sulul elephantin cuprinde Iliada de la v. „numărare”: „stihometrie”).

29 . termenul face pereche cu incipit („începe”). Forma de carte apare odată cu utilizarea tot mai largă a pergamentului. din pricina friabilită ii acestui material. de tipul explicit feliciter). explicit. care nu rezistă bine la îndoire. căr ile din papirus sunt rare.La sfârşitul multor manuscrise găsim cuvântul lat. o prescurtare de la explicitus < explicare. „a desfăşura” (eventual cu diverse lărgiri. plasat de obicei la începutul unui text.

un manuscris al Iliadei. ştim că. îi laudă economia. VII-IX. nu rareori. este relevant etimologic: palivmyesto~ provine de la yavw. Se putea întâmpla. de vreme ce unii călugări erau lăuda i pentru dexteritatea cu care o practicau. răzuirea era o meserie destul de grea. din economie. ci şi un al doilea. pergamentul era apoi netezit cu piatră ponce. al XIV-lea. un sinod bisericesc din 691 interzice. Termenul folosit pentru a desemna această categore de materiale. Cele mai valoroase palimpseste datează din sec. de pildă. dezvăluind că nu se folosea numai spălarea. este scris peste Epistolele către corinteni ale Sf. să nu fie şters numai primul text. dispunem în prezent de câteva pergamente scrise de trei ori (ter scripti. Există mărturii antice celebre ale acestui obicei de reutilizare: Cicero îl suspectează pe un corespondent de-al său că îi scrie pe chartula pe care el i-a trimis-o. dar este înfiorat că i se pierd scrisorile. fără succes. se scria a doua oară pe acelaşi material (papirus sau pergament). al VII-lea şi era aplicat fără discernământ. în sec.PALIMPSESTE Cerneala neagră se ştergea uşor şi. ci şi raderea textului. a zgâria”. „palimpsest”. să se mai şteargă textele Părin ilor bisericii. „a şterge. Pavel. sau bis rescripti). manuscrisul de la Floren a al lui Sofocle. peste un text din Septuaginta. unii călugări de 30 . Procedeul este cunoscut de prin sec.

Urmele primului text rareori se pot descifra cu ochiul liber. Titus Livius. Plaut.la Montecassino radebant unum quaternum et faciebant psalteriolos quos uendebant pueris. 31 . Contribu ia palimpsestelor la critica de text a fost remarcabilă. umaniştii au folosit anumite substan e chimice reactive pentru a aduce la suprafa ă textul prim al palimpsestelor. dacă se exceptează câteva cazuri izolate. au fost neglijate de filologi până la începutul secolului al XIX-lea. Întinsele opere ale lui Cicero. Palimpsestele. cu consecin e poten ial grave pentru starea pergamentului. când au început să fie cercetate sistematic şi descifrate. Gaius au fost acoperite de texte ale sfin ilor părin i: textul lui Cicero De republica se află sub comentariul Sf. manuscrisul ambrosian al lui Plaut se află sub texte din Vechiul Testament etc. Ieronim la Psalmi. Numeroase palimpseste a descoperit Angelo Mai la Milano şi Roma (cele mai multe provenind de la Bobbio).

şi nu pot fi considerate o garan ie. nici măcar cu o aproxima ie de un secol. Data unui manuscris. Indica iile interne pot fi copiate mecanic. III. RIP = R[equiescat] I[n] 32 .permite citirea corectă a manuscriselor. nu se poate stabili. contrastul dintre epigrafie şi tradi ia manuscrisă este net în favoarea inscrip iilor.3.indică posibilele greşeli de scriere şi. Iată câteva exemple uzuale din epigrafia latină: C = G[aius]. PALEOGRAFIA INTERNĂ Cunoaşterea evolu iei scrierii este utilă în urmărirea transmiterii textului din cel pu in trei puncte de vedere: I. cu scopul de a-l face mai pre ios. implicit. şi prezen a prescurtărilor. calea prin care pot fi înlăturate. II. de un copist anterior. Lectura manuscriselor este mult îngreunată de două elemente care in de scrierea propriu-zisă: faptul că majoritatea au scriptio continua (cuvintele sunt lipsite de separare fizică). De altfel. ci cel mult un terminus post quem al copiei. vârsta singură nu e suficientă pentru a conferi valoare unui manuscris: adesea manuscrise recente se dovedesc a fi copii corecte ale unui model superior altora mai vechi.poate furniza informa ii cu privire la datarea manuscrisului (cu toate că adesea se imită o scriere ieşită din uz pentru a da o aparen ă veche unui manuscris. Din punctul de vedere al precurtărilor. mai uşor de întregit. în sensul propriu al termenului). în majoritatea cazurilor.

Prescurtarea folosită în acest exemplu este complicată prin recugerea la ligatura & = et. Aceasta a evoluat din capitala arhaică a inscrip iilor de epocă republicană. al III-lea al erei creştine. mai sveltă. chiar limitată la exemplarele de lux. are o notă de gravitate şi de maiestate. la care se mai adaugă câteva mărturii. aproape la fel de late pe cât de lungi. Probabil că nici unul dintre acestea nu e mai vechi de sec. ag& = age<n>t1. 2 În cele două serii de exemple. dar. rustica este însă mai sub ire. S-au conservat în manuscrise foarte pu ine exemple de cvadrată: fragmente din trei codice vergiliene (Augusteus. din manuscrisele latineşti şi greceşti: ren = ren<untiando>. după cum demonstrează papirusurile de Herculaneum. SPQR = S[enatus] P[opulus]Q[ue] /sic/ R[omanus]. tj = tai`~. Sangallensis şi Veronensis). 1 33 . a fost anterioară. i't' = i<us>t<us>2. Prescurătile medievale sunt însă adesea incomprehensibile cuiva care nu şi-a petrecut mul i ani printre ele. STTL = S[it] T[ibi] T[erra] L[euis]. Câteva exemple. care se distinge în două tipuri: cvadrată şi rustică. întregirile au fost marcate prin tipurile de paranteze impuse de norma epigrafică (paranteze drepte) şi cea privind tradi ia manuscrisă (paranteze unghiulare). Capitala cvadrată. AVGGG = AVG[usti tres]. qn = q<ua>n<do>. totalul lor păstrându-se însă în limite reduse (cam douăzeci şi cinci).P[ace]. folosirea cvadratei. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală. Pentru capitala rustică s-au conservat ceva mai multe exemplare. cu uriaşele sale litere majuscule. din inscrip ii şi manuscrise.

TR.g. ATQ = atq<ue>). iar în alte manuscrise: NQ O = n<e>q<ue>o. magistraturi. măsuri) sunt pu ine. dar este imitată în codice (în întregime sau par ial) până la sfârşitul sec. scrierea este continuă.În scrierea capitală cvadrată şi în cea rustică. al X-lea. B = b<us> (la origine numai pentru forme de dativ şi ablativ plural la declinarea a treia. pentru prenume. apoi şi în interior). conjunc ie. Chiar dacă unele alăturări de litere (e. această prescurtare apărea doar la sfârşit de rând. cum ar fi: Q = q<ue> (cel mai adesea. dar în Ambrosianus al lui Plaut: Q AT = q<ue>at. Situa ia tradi iei 34 . în care cuvintele sunt despăr ite prin câte un punct. NT. VL. VS) pot provoca erori. dar în manuscrisul vergilian Mediceus se înregistrează forma PHOEB = Phoeb<us>. VN. pentru că abrevierile (în afara celor uzuale. Filologii s-au lăsat uneori stăpâni i de ideea că manuscrisele latineşti şi greceşti fuseseră scrise numai cu capitale şi au încercat să explice greşelile manuscriselor prin confuzia dintre diferitele litere de acest tip. considerând că este suficient să transcrie textul în capitale pentru a-l putea corecta. NS. un exemplu remarcabil îl constituie un papirus de Herculaneum cu un fragment din De bello Actiaco. Capitala rustică încetează să mai fie folosită către sfârşitul sec. la acestea se adaugă indicarea unui n final printr-o linie orizontală deasupra ultimei vocale (la început. al VI-lea. numai în mod excep ional cuvintele sunt despăr ite prin puncte sau prin linii. lectura în ansamblu e facilă. De o mai mică importan ă pentru transcrierea operelor literare este capitala cursivă. OS.

Este o scriere majusculă mixtă. începând din sec. ea neputând fi purificată de erori printr-un demers simplu. Scrierea insulară este o scriere semiuncială care. unciale şi minuscule. Luxeuil în Fran a. juridic. între care cea de la Bobbio din Italia. S-au conservat mai mult de opt sute de exemplare. ştiin ific. Iată câteva exemple: literele duble sunt neglijate sau 35 . care reprezintă o trăsătură caracteristică. al IV-lea până în sec.g. s-a răspândit pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi. A. care a derivat din aceasta şi care îi seamănă mult. care cuprinde în inventarul său de semne litere capitale. Ovidiu etc. vide supra cap. şi din cauza schimbărilor de litere datorate diverselor forme sau modului în care era pronun ată latina în insulele britanice. unic. texte biblice. e. care este atestată în textele pe pergament şi pe papirus din sec. Cea mai mare parte a codicelor pe pergament din autorii latini în capitale ori unciale este reprezentată de palimpseste (codices rescripti). dintre care aproximativ o pătrime sunt opere ale autorilor creştini. Titus Livius. al VIII-lea sau chiar al IX-lea. Din scrierea capitală s-a dezvoltat unciala. fondatori ai unor mănăstiri faimoase. lor li se adaugă opere cu caracter gramatical.2. Cicero (De republica.manuscrise este însă cu mult mai complexă. unele discursuri). Würzburg în Germania. cunoscută sub numele: scriptura Schottica. Scrierea insulară e propriu-zis cea irlandeză. Palimpseste. Codicele clasicilor latini sunt mai pu ine de douăzeci. Este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale ablrevieri. Se înglobează însă aici şi scrierea anglosaxonă. evangheliare. San Gallo în Elve ia. al VII-lea.

A fost o epocă de decaden ă pentru cultura clasică şi codicele gotice au fost adeseori deformate prin interpolări. al XIV-lea. n şi r. nu există multe abrevieri. Martin de Tours încă de pe vremea abatelui Alcuin (cca 735-804). admitea un mare număr de ligaturi şi de abrevieri de orice tip. r şi s.g. fi şi si. Având în fa ă acest tip de scriere. cremina pentru crimina. cenabium pentru cenobium). Aceasta are 36 . beneventana). de la gotică la umanistă (lăsând deoparte scrieri de mai mică importan ă sau colaterale. iar de acolo s-a extins în întregul imperiu carolingian. al XV-lea. fiind utilizată până la sfârşitul sec. în linii mari. Minuscula carolină. erorile erau inevitabile din cauza dificultă ii de a transcrie acel tip de scriere. a cărei durată se întinde din sec. missi în loc de misi şi invers). un copist continental schimba între ele r şi p. iar scrierea umanistică ce i-a urmat se poate defini ca minuscula carolingiană repusă în uz în sec. Se dădea multă aten ie ortografiei (Alcuin însuşi a scris un tratat pe această temă). clară şi precisă. vizigotica. În scrierea carolingiană. al XII-lea. Scrierea gotica. al XIIlea până în sec.g. al IX-lea. trecerea de la scrierea insulară. Când se copia însă după codice irlandeze. fl şi r. la cea carolină. Evolu ia ulterioară a tipurilor de scriere cunoaşte. se produce o alterare a vocalelor (e. Umaniştii au privit cu dezgust acea scriere a „barbarilor”. Fiecare literă are forma sa proprie şi e distan ată de celelalte. cuvintele erau separate şi interpunc ia este foarte precisă.folosite greşit (e. de la carolină la gotică. Scrierea insulară încetează să mai fie în uz în sec. cum ar fi merovingiana. s-a dezvoltat în mănăstirea St.

încă şi mai pu ine abrevieri decât carolingiana şi a servit ca model tipurilor de caractere de tipar. cu o lă ime constantă. unciala. Misc. cel mai recent e Bodl. Iliada în Biblioteca Ambrosiana. în general lipsesc ligaturile. al X-lea datează minuscula mixtă. cele greceşti sunt considerabil mai pu ine). al IX-lea până la jumătatea celui de-al Xlea. 5 din 950. în sec. Din aceasta a derivat minuscula literară. este adeseori men ionat în codice numele copistului. Cunoştin ele noastre privitoare la codicele greceşti medievale sunt mult mai restrânse decât în cazul codeicelor latineşti. În această scriere. la Constantinopole (scris de abatele Nicolaos). care a durat de la începutul sec. literele sunt de înăl ime uniformă. în schimb. IV-VIII s-a folosit cu precădere. Exemple de acest tip de scriere sunt: codicele Sinaiticus şi Vaticanus ale Bibliei. care a fost încheiat la 7 mai 835. ca şi în epoca anterioară. De la începutul sec. Explica ia ine într-o anumită măsură de cantitatea codicelor respective (cele latineşti sunt în jur de douăzeci de mii. din care avem ca unic exemplu codicele Vaticanus 2200. Cel mai vechi codice datat în această scriere este Petropolitanus 219. al IX-lea. precum şi data şi locul în care s-a executat scrierea. al XII-lea (minuscula mixtă este un amestec de minusculă pură şi uncială minoră). notele marginale sunt scrise în cursivă. Începând cu sec. Dioscoride la Viena. Cassius Dio la Vatican. 37 . care durează până la sfârşitul sec. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat cursiva minusculă. Pentru textele greceşti.

datorate similitudinilor grafice. spiritele. E important de remarcat că. s-a aplicat o metodă suplimentară de abreviere. şi a intrat în deplină folosire către jumătatea secolului următor. accentele. copistul câştiga timp şi spa iu. 38 . al IX-lea p.Din minuscula mixtă s-a dezvoltat o nouă cursivă care este conservată până în perioada tiparului. prin care dintr-un cuvânt se păstra doar prima literă sau prima silabă. apostroful şi alte semne grafice au fost folosite rar şi inconsecvent. la început doar în scholia.Chr. Separarea în cuvinte (prin intervale sau cu semne de intrepunc ie) era inutilă în condi iile utilizării consecvente a sistemului de spirite şi accente. Aceste semne stenografice sunt într-un număr redus (aproximativ 35) în manuscrisele greceşti. separarea a devenit normă abia după inventarea tiparului. complicarea sistemului de abrevieri a produs însă erori. În cazul termenilor tehnici ai ştiin elor speciale. dar grabnic şi în texte. s-a introdus obiceiul de a se abrevia termina iile cuvintelor: în felul acesta. iar cititorul le putea întregi cu uşurin ă. Un sistem rigid de accentuare a fost stabilit începând cu sec. distingând rădăcina de desinen ă. înainte de această epocă însă.

impunând reordonări ale inventarului epigrafic. . pornind de la această segmentare generală. la un moment dat. Aceste surse sunt diferite ca importan ă şi modalitate de abordare. Fa ă de această situa ie fundamentală.B. Monumentele literare cuprind inscrip iile (indiferent de natura lor) şi textele literare. dar prezintă o surprinzătoare similitudine din punctul de vedere al supravie uirii până în epoca modernă. suntem în posesia unor inscrip ii autentice. originare. incluzând consemnarea în scris. Se deosebesc unele de altele în mod esen ial pentru că. din orice domeniu. ARTE PLASTICE Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii greco-romane au două surse: textele literare şi monumentele artelor plastice. o sursă epigrafică intermediată de un manuscris. rămânând. unele inscrip ii au dispărut după ce fuseseră copiate. în mod evident. printr-o defini ie negativă (texte non-epigrafice). a unor opere care au circulat pe cale orală. în Evul Mediu şi mai apoi. Transmiterea textelor 1. în majoritatea cazurilor. Unele dintre aceste inscrip ii care au dispărut după copiere au fost redescoperite. excep iile nu reprezintă altceva decât situa ii care merită să fie indicate individual: de pildă. cea de-a doua categorie men ionată aici îşi dezvăluie limitele. precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor. MONUMENTELE: LITERATURĂ.

este determinantă distan a în timp dintre original şi copie (distan ă concretizată în modernizarea limbii).Chr. Ceea ce avem sub ochi nu este textul aşa cum a ieşit din mâna autorului. Această inscrip ie (458 a.Chr. din punctul de vedere al istoriei limbii.Chr. În 186 a. despre cultul de la Eleusis. 40 . al X-lea p. într-o serie incontrolabilă. Tragediile lui Eschil ne sunt cunoscute doar prin copii din sec. decretul prin care se interziceau Bacanaliile. de prin sec. Plaut îşi reprezintă două piese (Bacchides şi Casina) Tot de atunci (de la începutul lui decembrie) datează Senatus Consultum de Bacchanalibus. din lumea greacă şi din cea romană: În anul 458 a. ci numai prin copii (făcute având ca model alte copii.Chr. în timp ce textele literare ne sunt cunoscute nu într-o formă originală.În situa ia tipică însă. inscrip iile păstrate sunt autentice. Eschil îşi reprezintă la Atena trilogia Orestia.. de altfel) este un palimpsest ambrozian.. cât şi ca succesiune cronologică). Două exemple contrastive. se păstrează fără stricăciuni în Biblioteca Na ională din Viena. pe o tablă de aramă. Acest fapt are o importan ă covârşitoare în stabilirea textului. Inscrip ia SCB. Piesele lui Plaut ne sunt cunoscute prin copii: cel mai vechi manuscris (incomplet.) există şi astăzi în colec iile Muzeului Britanic din Londra. tot de atunci datează cea mai veche inscrip ie ateniană pe marmură.Chr. al V-lea p. ci un text pe care filologii îl reconstituie pe baza manuscriselor medievale. atât prin dimensiuni.

Textele pe papirus sunt friabile şi se puteau păstra numai în anumite condi ii climatice. reliquiae din tragicii şi comicii romani. Hesiod. O rapidă inventariere a reperelor cantitative din literatura greacă şi latină oferă o imagine globală a raportului dintre ceea ce s-a păstrat şi ceea ce va fi fost literatura antică. al V-lea a. pe pergament.). prin „tradi ia indirectă” (de tipul citatelor sau al antologiilor). datează din Antichitate. determinat de transferarea textelor pe un material mai durabil. III-II a. 41 . cunoştin ele noastre asupra unor segmente ale literaturii antice sunt furnizate de fragmente. În schimb.Chr. Procesul de selectare. Fragmentele literare pe papirus sunt cu mult mai vechi decât manuscrisele medievale (datează din sec. fiind continuat cu mult mai târziu de călugării creştini care copiau manuscrise în Evul Mediu. vide supra cap. În literatura greacă de la Homer până la războaiele cu perşii (sec. adesea întâmplătoare. Unele citate nu sunt atribuite cuiva anume. Papirus vs codice. ca cele din Egipt. de pildă.Se mai poate face o distinc ie: textele literare (spre deosebire de inscrip ii) ne-au parvenit pe două căi: textele cunoscute prin aşa-numita „tradi ie directă” (o succesiune de copii care au rostul de a transmite opera respectivă în sine) şi textele pe care le cunoaştem doar fragmentar. din aceeaşi perioadă ne sunt cunoscu i (prin deiverse men ionări) douăzeci şi nouă de scriitori.).Chr.2. unde se produce o dezhidratare naturală a papirusului. Theognis. există numai trei autori de la care să ni se fi păstrat cel pu in o scriere întreagă: Homer. Există. A.

Mărturiile referitoare la Hypereides (unul din cei zece oratori ai canonului grecesc) dezvăluie o altă latură a supravie uirii textelor: ştim că a inut cel pu in cincizeci şi două de discursuri. până la noi au mai ajuns doar nouăsprezece. recopiate. a supravie uit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi reeditate. Din literatura latină de până la Sylla (sec. s-a păstrat cel pu in o operă întreagă de la numai trei autori: Plaut (douăzeci şi una de piese). Pe cale directă. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări. Dintre aceşti trei tragediografi. 42 . IV-III până către 80 a. Raportul este cam acelaşi cu cel din spa iul grecesc. de la Eschil şi Sofocle s-au păstrat numai câte şapte piese. mai existau în sec. În spa iul roman a avut loc un proces similar. Euripide a avut parte de cea mai bună conservare a pieselor. Teren iu (şase piese). pe cale indirectă (prin fragmente izolate) se poate reconstitui existen a a nu mai pu in de o sută cincizeci de autori greci de tragedie.Chr.Strict numeric. la această listă scurtă se adaugă Rhetorica ad Herrenium. doar şaptezeci şi patru. I a. Cato (De agricultura). Pentru aceeaşi perioadă ne sunt însă cunoscute numele a douăzeci şi şase de autori. Din cele nouăzeci şi două de piese pe care ştim că le-a scris Euripide.Chr. ne sunt cunoscu i trei tragici greci. dintr-un total de optzeci şi două (câte indică sursele antice că ar fi scris Eschil) şi o sută douăzeci şi trei (Sofocle). s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte.). dar s-a păstrat unul singur în întregime. Cu câteva excep ii întâmplătoare. uneori radicale.

poate fi relevantă o compara ie sumară: opera lui Platon s-a păstrat în întregime (sau chiar mai mult decât atât. Pre uirea de care s-a bucurat nu a avut însă nicio greutate în destinul textului: tragedia sa pierdut. de aprecierea contemporanilor sau de un simplu accident de transmitere. pe de altă parte. Pentru felul în care a operat selectivitatea anticilor. rareori (cu două excep ii. din care însă nu s-a păstrat nicio scriere întreagă. utilă în mai multe gospodării. Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii sunt mult îmbogă ite de monumentele artelor plastice. Explica iile pot ine de calitatea în sine a operei. Astăzi oferă imaginea unor ruine. nu neapărat în biblioteci. O altă alăturare de situa ii se poate dovedi relevantă pentru criteriile de selec ie în conservarea operelor Antichită ii. filozoful Democrit a fost autorul unei opere de dimensiuni similare. Tragedia lui Ovidiu. Unele piese se mai 43 .Într-o situa ie şi mai dramatică este lirica greacă. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius. Medeea. Din ce a supravie uit. fiind unul dintre domeniile cele mai devastate de trecerea timpului şi accidentele transmiterii textului. provocase o admira ie unanimă: contemporanii spuneau despre ea că era mai bună decât orice tragedie greacă sau romană de până atunci. Operele arhitecturale şi plastice s-au dărâmat în cea mai mare parte. mai adesea avem de-a face cu o strofă sau un vers sau un cuvânt (citat de un grămătic). Theognis şi Pindar) se găseşte câte o poezie întreagă. sporită de lucrările apocrife). elogiată intens în Antichitate.

în lumina mediteraneană. Câteva exemple pot sugera paralelisme cu situa ia textelor literare. Muzeele din lumea întreagă expun un număr impresionant de opere din Antichitate: numai că ele au fost făcute să stea în locuri publice. Originalele bronzurilor au dispărut (dintr-o nevoie mereu uriaşă. Un alt neajuns provine din faptul că cei mai mul i dintre maeştrii plasticii antice au fost lucrători în bronz (Miron. Din epoca greacă clasică (sec. Policlet şi Lisip. cu excep ia statuilor fără existen ă independentă şi a reliefurilor de pe frontoane şi frize. iar scriitorii antici care vorbesc despre opera lui Praxitele nu o enumeră între operele reprezentative pentru stilul lui. demersul se dovedeşte a fi o grea încercare.află pe locul de origine. Scultura greacă a fost mereu elogiată. V-IV). a lui Praxitele. există o serie de rezerve: statuia nu este finisată de autor. nu ni s-a păstrat nimic din operele lor. clopote. Sculptura ar fi avut mai multe şanse de conservare. din Antichitate până către epoca modernă. s-a păstrat o singură statuie: Hermes de la Olimpia. lăsându-ne în urmă doar copii târzii. arme). 44 . Altele au fost însă transportate în diverse muzee ale Europei şi. dintr-un alt material (marmură). Pentru cel care vrea însă să o studieze onest. unele în temple sau în fa a templelor. ca să-i amintim doar pe cei trei mari artişti ai Atenei). nu mai pu in. de monede. dincolo de ea. Dincolo de această maximă restrângere a inventarului de care dipunem.

.Celebra statuie a lui Miron (sec. în afara unor piese de valoare secundă (după criteriile anticilor) sau nefinisate. Discobolul. Dintre lucrările plastice. sunt consemnate numeroase elogii aduse lui Fidias. corpul.Chr..Chr. semnate de el. fragmentară şi târzie (datând de la sfârşitul Antichită ii). Se spune că Alexandru cel Mare ar fi găsit la Susa statuile de bronz ale lui Harmodios şi Aristogeiton (elogia i în Antichitate cu epitetul „tiranoctoni”). sa păstrat prin intermediul unui număr uriaş (cam o sută) de reproduceri. al II-lea p. În 480 a. Atena Lemnia ne este cunoscută într-un mod care ar putea descrie la fel de bine starea unui codice: creată de Fidias în bronz. Două muzee de in această copie: capul statuii se află la Bologna. Apoi au dispărut. al V-lea). Textele literare oferă uneori informa ii despre existen a şi parcursul unor opere plastice. al XIX-lea o copie în bronz (găzduită la Muzeul Termelor din Roma). la Atena). Alexandru. Din monumentele plastice (cu autor precis) ale Greciei antice clasice s-a păstrat aşadar pu in. la Dresda. au fost aşezate în Kerameikos şi se mai aflau încă acolo în prima jumătate a sec. le-a restituit atenienilor. după două secole. pe baza copiilor (mutilate) s-a făcut în sec. În jurul anului 500 a. care transpuneau în marmură originalul din bronz. În literatura antică. nu s-a păstrat nimic de la el. Xerxes l-a luat ca pradă de război în Persia. li se ridicase un grup statuar de către Antenor (din opera lui nu ni s-a păstrat nimic. arta 45 .Chr. cu excep ia a două socluri de statui. în afară de frize. a ajuns până în epoca modernă printr-o copie în marmură.

expresia privirii. datorată până la un punct şi faptului că perioada este mai târzie cu aproape o jumătate de mileniu. Pe baza sculpturilor romane (şi nu a celor greceşti) s-a putut face. de pildă. dominată de familia imperială. Dat fiind caracterul realist al artei romane. Romanii nu se mul umesc să idealizeze trăsăturile într-o veşnică tinere e. monede). încât pot fi identificate prin comparare cu alte surse plastice (statui. 46 . pe care o reflectă cu o fidelitate superioară lucrărilor greceşti. piesele sunt cu atât mai interesante ca mărturii ale vie ii antice. Arta romană se află într-o situa ie de conservare ceva mai bună. cu efectul agravant al trecerii de la un material la altul (copii de marmură ale unor originale în bronz).plastică grecească ne este cunoscută prin copii. Trăsăturile personajelor sunt redate cu o precizie atât de mare. care reprezintă o procesiune. o istorie a coafurilor în Antichitate. un exemplu elocvent este friza de la Ara Pacis. Întreaga artă statuară din vremea lui Augustus prezintă această caracteristică. Din acest punct de vedere. mişcarea părului. ei redau exact trăsăturile.

„caligraful”: gr. Aten ia este mai pu in rodată la primul cuvânt al unui text decât la al douăzecilea. şi scriba. dextra peregit opus). Atticus nu edita numai unele opere ale lui Cicero. după cinci sute de cuvinte. kalligravfo~. lat. Când copistului îi este frig sau foame. care lasă urme în texte ce supravie uies timpului. ci biblioteci întregi. COPISTUL În Antichitate.208: currant uerba licet. în greacă. „scriitorul de carte”. Munca de copiere se află sub influen a accidentelor şi a întâmplării. ori când suferă de o 47 . modificând textul. bibliogravfo~. Pentru a putea confec iona cât mai multe exemplare. librarius. cel particular era „scriitorul” prin defini ie. manus est uelocior illis — nondum lingua suum. O simplă întâmplare poate face ca la un moment dat copistul să nu fie atent. Stenografii erau foarte pre ui i (vide Mar ial 14. sâmbăta seara. în latină. concentrarea începe să slăbească şi pot apărea abateri de la model. de care se plânge deja Cicero. autorul însuşi (sau editorul) dicta simultan unui mare număr de sclavi. Copistul e distrat când se aşterne pe lucru lunea diminea a. O astfel de multiplicare masivă aducea după sine numeroase greşeli. Copistul oficial era indicat prin numele grammateuv~. scriptor. existau două categorii de copişti. caută să dea un în eles.2. copiştii scriu ce li se pare că aud — şi dacă nu în eleg pe loc. cei oficiali şi cei particulari. este obosit în momentul în care e gata să se oprească. în sine ori ca modele pentru alte copii.

riscă să-şi uite dictarea interioară lăsându-se în seama acestei dictări din afară. care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. pe care o transferă fără să-şi dea seama în textul său. La fiecare sfârşit de rând. atunci are scăpări de memorie. momente de lene şi de neaten ie. Când trece de la recto la verso. îi condi ionează erorile. îşi deplasează mâna. simplu. trebuie să îşi potrivească altfel manuscrisul (şi. Sau. Din timp în timp. Dacă aude vreun zgomot neaşteptat. Aten ia sa e aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care. Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte. şi modelul). Rezultatul este. prin natura sa. 48 . Pe un astfel de manuscris corectat ei puneau un indiciu al efortului depus: emendaui. când e preocupat să termine la dată fixă. îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. Gramaticii (începând cu cei alexandrini) corectau manuscrisele. comparându-le cu unele bune sau îndreptându-le după cunoştin ele lor. Dacă cineva de lângă el a pronun at cu voce tare cuvinte pe care le poate distinge. notă înso ită în mod firesc de numele celui care făcuse corectura. adesea. Munca de copiere implică. un text diferit de cel al modelului. în mod necesar. gândul i se îndepărtează de model. când e îngrijorat ori neliniştit. dacă nu aveau la îndemână exemplare bune.indispozi ie. inevitabil. autorizau o copie prin: recognoui. Când este la capătul paginii recto. o discontinuitate a aten iei. nu o poate întoarce până ce nu se usucă cerneala.

O notă aparte indică efectuarea interpunc iunii: distinxi. Studiile şi comentariile la Homer făcute de Aristarch sau de colegii lui s-au pierdut. Caracteristica pentru care erau faimoşi alexandrinii era promptitudinea cu care respingeau versuri ca spurii (ajqetei`n. în detrimentul tuturor celorlalte. chiar dacă exista o logică anume. Un exemplar corectat era apoi folosit ca model. Sinope şi Argos. prout potui emendaui sine magistro. ajqevthsi~). dar nu este limpede ce text era ales sau dacă era cu adevărat vreunul ales.Filologia). putem să le reconstituim îndeajuns pentru a ne forma o părere asupra metodelor de studiu din timpul lui. mai bogate decât pentru oricare alt autor grec.relegi. ca exemplar cu autoritate. Adesea aceste subscriptiones con in şi anul şi locul unde s-a făcut corectura. Sunt semnalate cu un obelos în codicele Venetus versurile prin care Agamemnon îi răspunde tatălui Cresidei. Acest tip de abordare a textului copiat a generat de altfel disciplina însăşi a filologiei (vide supra cap. refuzând să o elibereze. pentru a se corecta după el şi altele. A. în general nu reuşesc să convingă un cititor modern. Un argument folosit adeseori era limbajul sau comportamentul nepotrivit (ajprevpeia): primul pasaj din Iliada condamnat în felul acesta poate servi ca exemplu. comentariul consemnează aici: „Versurile sunt expurgate pentru că slăbesc for a 49 . dar din scholiile rămase. Motivele comportamentului lor. existau şi câteva variante mai detaliate ale notei de corectură: temptaui emendare sine antigrapho.1. care erau apoi evaluate de învă a i. Rezultă de aici că multe copii ale textului homeric ajunseseră la Muzeu din surse diferite: scholiile fac aluzie la căr i provenite din locuri cum ar fi Massilia.

numai 6 se găsesc ca lec iuni în toate papirusurile şi manuscrisele. Dacă abordarea ar fi fost diferită. Un calcul al emendărilor făcute de alexandrini a arătat că din 413 alterări propuse de Zenodotos. unde Zenodotos respinge versurile bazânduse pe faptul că e dizgra ios ca Afrodita să-i aducă un scaun Elenei. astfel încât să pătrundă în textul curent. Din fericire însă pentru genera iile următoare de cititori. alexandrinii nu au căzut în tenta ia de a încorpora în text toate schimbările sugerate.423-26.” Un alt exemplu tipic este Iliada 3.. Homer ar fi ajuns la noi profund desfigurat.în elesului şi tonul amenin ător. este nepotrivit pentru Agamemnon să facă asemenea observa ii. Aristarch a exercitat o influen ă mai bine resim ită. în special în dorin a lor de a condamna versuri ca spurii din motive inadecvate. numai una a întrunit aprobarea generală. puteau aduce grave vătămări textului. dar nici sugestiile lui nu au fost uşor acceptate: din 50 . de altfel. iar 240 nu apar defel.. în vreme ce 42 nu sunt defel acceptate. Cu certitudine. mul umindu-se în schimb să le înregistreze în comentariile lor. Din 83 de emendări care i se pot atribui lui Aristofan. toate pasajele care tindeau să-i arate pe zei într-o lumină nefavorabilă erau o intă uşoară pentru criticii cu o asemenea stare de spirit: de aceea unii au respins episodul Ares Afrodita din Odysseia VIII. alte 6 apar în majoritatea mărturiilor. Filologii capabili să trateze operele literare într-o manieră atât de drastică. Este interesant de relevat faptul că cea mai mare parte din ipotezele lor nu a întrunit acordul cititorilor din epocă. chiar dacă faptul nu reprezintă o dovadă certă a puterii de discernământ a publicului cititor din Antichitate.. numai 34 în majoritatea lor.

din Iliada X. Această no iune stă la baza multor observa ii din scholii. dar aceasta nu anulează nimic din valoarea observa iilor antice. în Odysseia XI. Cărturarii moderni preferă să evite condamnarea acestor pasaje ca spurii şi le consideră în schimb produsul unui stadiu de compozi ie mai târziu fa ă de partea principală a textului. 296 este probabil cea mai interesantă. Principiul putea fi. prin referire la alte pasaje din acelaşi autor ( {Omhron ejx JOmhvrou safhnivzein).874 de lec iuni. 568-626 nu apar ineau firului narativ principal. folosit abuziv: dacă un text literar 51 . Observa ia lui Aristarch şi Aristofan că Odysseia trebuia să se încheie la v. XXIII. deopotrivă. Multe dintre observa iile lor au fost validate de critica ulterioară. chiar şi tentativele de identificare a unor pasaje de autenticitate îndoielnică au putut fi uneori acceptate. Aristarch a arătat că vv. atunci când e posibil. era o adăugire. dificultă ile se explică. cu precădere Aristarch. 80 se găsesc peste tot. Suspectau că povestea lui Dolon. Munca filologilor alexandrini nu se poate pune însă sub semnul acestor excese de emendare. unde se afirmă că un anumit cuvânt sau o anumită expresie e mai potrivită cu textul homeric decât orice altă lec iune. Un alt motiv pentru care anticii. din pricina stilului (pe care îl resim eau ca fiind diferit de restul Iliadei) şi a slabei conexiuni cu restul firului narativ. În coborârea lui Odysseu în Infern. merită să fie lăuda i este dezvoltarea principiului critic că cea mai bună călăuză în utilizarea unui autor este corpusul propriilor lui scrieri: în consecin ă. 160 apar de mai multe ori şi 132 numai în scholii.

A la Il. în consecin ă. astfel încât poezia a încetat să mai aibă în pagină aspectul prozei. probabil după modelul unei copii existente la Atena. criticul poate pretinde să fie modificat pentru a-l aduce în armonie cu ceea ce îi este specific autorului respectiv. Semnele marginale pentru îndrumarea cititorului au fost folosite cu mai multă economie decât în edi iile la Homer: poate cel mai comun. în text (cf. O asemenea interpretare extremă a regulii ar fi putut conduce la rezultate dezastruoase: cu atât mai mare este meritul lui Aristarch de a fi formulat un principiu complementar. pentru a indica un pasaj interesant. este cert însă că filologii alexandrini s-au aplecat cu rezultate însemnate şi asupra altor autori. şi anume că multe cuvinte din textul homeric apar o singură dată. era semnul literei c. comediile lui Aristofan au fost înzestrate cu „argumente” (prin care se prezenta conflictul) plasate la începutul operelor. A înflorit produc ia de tratate asupra diferitelor aspecte ale teatrului.con ine o expresie în acelaşi timp unică şi dificilă. aşa cum o dovedeşte abunden a materialului disponibil. III. Textul homeric este principalul beneficiar al filologiei alexandrine. în general în 52 . 54). aproape la fel ca diple din textul homeric. Probele care cer corecta aplicare a acestor norme provoacă încă mari dificultă i filologilor moderni. care e amintit în scholii şi uneori se găseşte în manuscrisele medievale. În această epocă a fost fixat textul tragediei. schol. dar trebuie acceptate ca autentice şi păstrate. O caracteristică rodnică activită ii exercitate de alexandrini asupra tragediei a este descoperirea de versuri mutate sau adăugate de actori. Aristofan din Bizan a inventat colometria pieselor lirice.

Uneori scholiaştii. sunt prea dornici să se folosească de armele lor.48) demonstrează fără echivoc în ce fel Aristofan din Bizan face uz de colometrie pentru a demonstra că o frază. din punct de vedere lingvistic. în vreme ce în vv. 85 şi că au alterat în consecin ă textul. care era cel mai popular dintre poe ii dramatici. Pindar şi ale poe ilor lirici. sunt edi ii ale comediei.operele lui Euripide. la Pind. ca şi învă a ii moderni. scholiastul îi acuză pe actori că nu au în eles interpunc ia exactă din v. trebuia anulată din text. 1369-71 frigianul spune că a sărit de pe acoperiş. 2. iar originea lui se află într-un pasaj alăturat. 1366-68 ar fi fost compuse din strădania de a masca această schimbare. În Medeea 85-88. 53 . nu pot fi respinse. care nu pot fi trecute sub tăcere. Un exemplu amuzant apare în Oreste 1366-68: corul anun ă că unul dintre frigieni urmează să sosească în scenă intrând prin poarta principală a palatului. După scholiast. Alte opere ale alexandrinilor. vv. 87 este superfluu. care nu corespundea metric cu antistrofa. Şi aici se folosea colometria: un pasaj (Schol. dar fapt e că apar pentru a introduce noul personaj şi. dar scena a fost socotită primejdioasă. adaugă apoi corect că v. Olymp. scenografia originară cerea ca actorul să facă un salt. aşa că până la urmă actorul intră pe poarta principală.

inclusiv în varianta autodictării). În consecin ă. în varianta minimală. Critica de text are rostul de a produce un text cât mai apropiat cu putin ă de original (constitutio textus). Recensio şi C. manuscriele ajunse până la noi derivă din originale printr-un număr necunoscut de copii intermediare şi au. Dacă exemplarul provenit direct de la autor con inea greşeli şi nu era revizuit şi corectat.5. indicarea abaterii de la originar (corruptela). B. Edi ii) este stabilirea a ceea ce trebuie sau poate fi privit ca transmis. În fiecare caz individual. prima etapă a cercetării (vide infra cap. Greşelile din manuscrise se pot datora fie autorilor înşişi (la scriere sau la dictare). atunci devine necesară reconstituirea acestuie prin conjectură (diuinatio) sau. fie nu a fost transmis. următoarea etapă este examinarea acestei tradi ii şi evaluarea ei în func ie de original (examinatio). dacă se dovedeşte că nu corespunde originalului. textul originar se află într-una din aceste două situa ii: fie a fost transmis.3. în consecin ă. provocate de 54 . atunci greşelile treceau în copiile ulterioare. fie scribilor (după dictare. La acestea se puteau adăuga altele tipuri de alterări ale textului: greşeli mecanice. cu scopul de a face o recensiune (recensio). o credibilitate ce poate fi pusă sub semnul întrebării. ABATERILE DE LA MODEL Nu s-au păstrat manuscrise autografe ale autorilor clasici greci ori latini şi nici copii care să fi fost cola ionate cu originalele (o dictare revizuită de autor poate fi considerată un echivalent al unui manuscris autograf).5.

homo(i)arkton). I. începuturi şi sfârşituri de rând (homo(io)teleuton. ia cifrele drept litere sau invers. fie ceva în plus. caută să dea sens unui pasaj pe care nu îl în elege sau care i se pare greşit. II. Apar diferen e calitative atunci când copistul confundă litere. desparte sau leagă greşit cuvintele (e. silabelor. ia cuvinte greceşti drept latineşti. sare de la litere /silabe /cuvinte la altele ulteriore. prin scoaterea în eviden ă a erorii) şi greşeli inten ionate. Există trei mari categorii de greşeli: greşeli calitative. silabe sau cuvinte care se repetă (hemigrafie.neaten ie.. lăsând deoparte tot se se află între ele. înregistrate atunci când manuscrisul are un text diferit de al originalului.g. Diferen e cantitative în minus apar atunci când copistul scrie o singură dată litere. Trin. în elege greşit ligaturile. distribuie greşit replicile în drame. pentru a nu strica prin ştersături manuscrisul nou şi a-i scădea valoarea. Plaut. sare din 55 . şi greşeli cantitative. în care manuscrisul are fie ceva în minus. Scaliger emendauit: multabo mina). repetă eronat o literă din vecinătate sau anticipează una care urmează. născute din dorin a de a corecta originalul considerat eronat. prefixe asemănătoare. modernizează ortografia sau formele vechi de limbă. asemănătoare (termina ii asemănătoare. neîn elegerea textului (sau chiar din refuzul de a corecta o greşeală de care copistul şi-a dat seama. greşeşte. sau. pur şi simplu. numele proprii le ia drept comune şi invers. silabe sau cuvinte asemănătoare. 708: codex uetus: multa ab omina. cuvintelor. schimbă ordinea literelor. haplografie). prescurtările şi alte semne şi le scrie aşa cum le-a în eles.

introduce în text însemnări interlineare sau marginale (variae lectiones.g. pentru. sare un cuvânt pe care nu-l poate citi. silabe. oricât de vechi şi oricât de pre ios. chiar rânduri sau câte o filă întreagă. în loc să noteze doar un apostrof. amnis manis.nebăgare de seamă litere /silabe /cuvinte. putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii. din nebăgare de seamă sau din neştiin ă. lasă nescrisă o ini ială. datorită eliziunii. sare peste numele proprii. la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate. pentru a o colora sau ornamenta. glossemata). extrase numai din cele mai vechi mărturii vergiliene: quod pentru quos. scrie litere de prisos. non leguntur. nu scrie un iota subscris sau adscris. nu ia în considera ie semnele prescurtărilor (aşa se explică înregistrarea Agellius în loc de A. la dictare. cuvinte: dittografie. la dictare pune unde nu trebuie un iota subscris sau adscris. quibus pentru quis rebus. un manuscris din Aulus Gellius omite într-un pasaj toate cuvintele greceşti şi notează: erant hic infinita etiam Graeca). dacă există două variante marginale sau interlineare. În orice manuscris. Gellius. sare cuvinte greceşti (situa ie sintetizată de expresia larg răspândită: Graeca sunt. III. Greşelile cantitative de sporire a textului apar în situa iile în care copistul repetă litere. perpertum pentru perpetua. nu scrie. sunetele caare nu sepronun ă. id est Aulus Gellius). 56 . sau. inten ionând să revină ulterior asupra ei. e. putem găsi o sumă întreagă de astfel de greşeli. pur şi simplu. Iată câteva exemple.

Greşelile sau lipsurile dintr-un manuscris se pot datora însă şi unor factori externi: I. C. II. Determinarea greşelilor dintr-un manuscris nu slujeşte numai la stabilirea gradului de corectitudine ci şi la stabilirea înrudirii manuscriselor. în sens antic. stricate de foc. păr i ale manuscrisului. nu există alternativă de abordare a materialului): I. vide infra cap. Edi ii. sub aparen a unui arbore genealogic al manuscriselor. se poate 57 . din care se îndepărtau asperită ile). atunci când le observa). mucegai. viermi. fiindcă Renaşterea favoriza texte elegante şi lizibile.5. la alcătuirea unui stemma care. înregistrează filia ia lor. umezeală. sunt de preferat manuscrisele vechi (sunt suspecte în special cele din sec. şoareci. Manuscrise cu astfel de neajunsuri au fost totuşi luate ca model şi copiile făcute după ele au reprodus toate aceste inversiuni sau lipsuri. mai ales marginile. se foloseşte numai modelul. adesea fără ca autorul copiei să le observe (cu circumstan a agravantă de a le corecta greşit. file sau fascicole (quaterniones) care au fost file sau fascicule care au dispărut. Critica de text impune trei principii de utilizare a mansucriselor. dacă există două manuscrise dintre care unul este copia celuilalt. a unei opere. III. legate într-o ordine greşită (transpositio). XIV-XV. II. nu şi copia. în cazul în care textul s-a conservat în cel pu in două exemplare (dacă există o singură „edi ie”.

să zicem . şi negativ. Manuscrisele prezumate  şi  sunt în ultimă instan ă copii. atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit. de obicei se foloseşte cel negativ (edi iile Teubner sau Budé). Variantele diverselor manuscrise nu pot fi redate în textul propriu-zis al unei edi ii moderne. pe de o parte. din economie tipografică. dar. când citează numai formele care diferă de cea din text. Se exploatează aşadar acordul manuscriselor. dacă D. de exemplu. neajunsul aparatului negativ este însă numai absen a unui instrument suplimentar de control. 1 Un exemplu: pot exista. în continuare. iar în continuare se operează cu aceste grupuri. subîn elegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul. de asemenea pierdut. directe sau indirecte. când există multe manuscrise. se operează nu cu toate cele opt manuscrise. manuscrisele ABCD (foarte asemănătoare între ele) şi. la fel de asemănătoare între ele. nu cu manuscrisele individuale1. Acest arhetip nu este opera în forma creată de autor în Antichitate. 58 . ci doar cu două manuscrise prezumate. iar EFGH. ale arhetipului familiei de manuscrise cunoscute.întâmpla însă ca unele manuscrise recente să fie mai valoroase. III. se deosebeşte prea mult de ABC (deci de ). copii ale unui manuscris . Aparatul critic este pozitiv. EFGH. fiind copii ale unor manuscrise bune. ci un exemplar al uneia dintre edi iile următoare. ci numai în aparatul critic. aparatul critic pozitiv reprezintă solu ia ideală în toate edi iile. devine suspect. în condi iile în care se presupune că ABCD sunt toate copii ale unui manuscris pierdut. de altă parte. prima etapă este clasificarea lor: sunt grupate în felul acesta manuscrisele asemănătoare.

în CIA IV 46b s-au conservat fragmente din tratatul de alian ă despre care vorbeşte Tucidide (V 47). scholiaşti1.g. Tradi ia indirectă este reprezentată preponderent de citări ale unui text literar înregistrate în operele altor scriitori antici. se poate remarca faptul că pe Aristarch. Tradi ia directă e furnizată de codice. cel mai de seamă critic literar al Antichită ii. de enciclopedii. există diverse tipuri de conservări ale unor fragmente de text. TRADI IA INDIRECTĂ Se în elege prin tradi ie suma materialelor care servesc la reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. de lexicoane. dincolo de aportul cantitativ mai redus. Tradi ia indirectă constituită de citate este mai bogat reprezentată în literatura greacă decât în cea latină. iar pentru unele opere literare este fundamentală (e. excerpte. epitome: la to i aceştia. autori de florilegii. Citatele se împart în clase în func ie de aportul la tradi ia directă: fiecare dintre ele ori 1 Dintr-un punct de vedere opus. devine însă un instrument pre ios de recuperare a textului. 59 . îl cunoaştem aproape numai din scholiile la Iliada. de papirusuri.4. Tradi ia poate fi directă sau indirectă. tocmai pentru că în cazul multor texte este pu in numeroasă ori chiar întru totul absentă. în Timaios al lui Platon se găsesc citate din mai mult de douăzeci de autori). Cea indirectă este în general considerată de mai mică importan ă. retori. Este vorba în primul rând de gramatici. chiar de inscrip ii: de pildă.

. Oedip la Colonna. Aulus Gellius: novmw/ prosevlqoien (Tucidide V 70 novmou provlqoen). Ifigenia în Aulis. enim mortalia (Lucre iu II 1153 e immortalia). I 208 die). diezwmevnoi (Tucidide I 6. Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare 60 . fie cu unica mărturie a textului produs de autor. Aristotel: a[rcein eijkov~ (Euripide.. Varia historia. Din literatura latină: Cicero: quin (Plaut.~ a[rcein). Situa ia din urmă este. ore (Cicero. Phil.5 diezwsmevnoi). damna peregre rediens semper secum cogitet (Teren iu. 390 ).este în acord cu toate manuscrisele sau cu o parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradi ia directă). Phorm. II 77 capite). 7. de departe. cea mai interesantă şi merită să fie cercetată prin câteva exemple. 1400 eijko. Din literatura greacă: Su(i)da(s): eujsoiva~ (Sofocle. 243 damna exilia peregre rediens semper cogitet). Trin. iar în acest caz avem de-a face fie cu o lec iune evident eronată. ori prezintă o lec iune singulară. 705 qui). 39 a conservat trei versuri din finalul autentic al Ifigeniei în Aulis a lui Euripide. Aulus Gellius: dies (Vergiliu. Aelianus.. Între lec iunile eronate din tradi ia directă merită men ionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. Georgicele.

citează din Hora iu versul (Carm. această atestare poate fi luată în considera ie în restabilirea textului hora ian. I 424: stellasque Sen. Seneca.încât s-a întâmplat la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i mai rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi.g. ca să fie potrivit cu contextul).19) Spartacum si qua potuit uagantem. Citatele evident alterate nu pot fi luate în considera ie la stabilirea textului.. Câteva exemple: Buc. stupet Verg. Aen. e. în Nat. I 2: siluestrem Quint. lunasque Verg. II 307 sedet Quint. atribuind eronat fragmente de proză sau versuri.1. Charisius.. a putut cita greşit. cum era Quintilian. B... III 14. dar înlocuind ficto cu longo.. IV a 2. ele nu pot intra ca variante în aparat. Citatele care apar în lucrările gramaticilor impun o analiză atentă. citează Georg. Este surprinzător însă faptul că un profesor oficial de elocin ă. a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică.5. Sunt încă şi mai numeroase erorile de memorie ale lui Seneca din operele altor autori. multe pasaje ne sunt cunoscute numai din citate. de pildă. din memorie. 61 . în consecin ă.. Recensio şi B. furnizând însă forma uagacem.. îi atribuie lui Ovidiu un vers din Tibul (I 7.. Pe de altă parte.6.2. Examinatio). Şi filozofului Seneca i se poate reproşa că a citat greşit din Vergiliu (Georg. ca lectio difficilior (vide infra cap. carmine Verg. De benef. II 45 carmine ficto. agrestem Verg. care nu se mai întâlneşte în alte pasaje (un hapax). II 95: nomine Sen.. un autor ca Vergiliu.26): nec Pluuio supplicat herba Ioui. VII 1. Quaest.

culegerea a asigurat supravie uirea acestor texte. pentru că grupează piese sau capitole întregi. se rezervă termenul „antologie” (ajnqolovgion) pentru o culegere de poezii. De pildă. Se poate ob ine un material pre ios pentru tradi ia indirectă şi din traducerea în altă limbă a clasicilor greci şi latini. în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide. al modei care a generat culegerea cunoscută acum sub numele Anthologia Palatina. În mod tradi ional. perfect ilustrată de Anthologia Palatina: pe de-o parte.Florilegiile şi antologiile reprezintă o categorie aparte în transmiterea textelor. Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit dar. pentru texte în proză. Moda alcătuirii unor culegeri de texte care se bucurau de aprecierea intensă a publicului a avut o dublă consecin ă.1. de „culegere de flori”). elogiată în toată Antichitatea. Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus al V-lea să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide. a ajuns până la noi doar prin filtrul gustului literar. Monumentele. fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului. codicele consemnează 62 . Lirica greacă. ea poate fi responsabilă pentru dispari ia în timp a tot ceea ce nu fusese considerat valoros la vremea respectivă. considerate la vremea respectivă de o calitate ieşită din comun. de mici dimensiuni. B. având acelaşi în eles. vide supra cap. pe de altă parte. se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc care pare să păstreze inten iile autorului împotriva lec iunilor eronate ale codicelor de care dispunem. iar termenul „florilegiu” (un calc latinesc.

g. Din punctul de vedere al restabilirii textului de bază. şi care a func ionat vreme îndelungată ca bază a traducerii latineşti a Vechiului Testament: Septuaginta. Şi imita iile pot servi la restabilirea lec iunii corecte a unui model. pentru Aratos. ceea ce ar presupune lec iunea originalului grecesc . Buc. procubuit . arabe. dar Valla traduce prin per se tantum. La acestă listă. ebraic. Remigio Sabbadini în acest pasaj vergilian acceptă lec iunea comună procumbit. procumbit P2. Avienus etc.2 . latine. traducerile latineşti ale lui Cicero. dar: Proper iu IV 1.pentru Tucidide II 39. E.. pentru Galenus. Există pentru diverse opere ale lui Aristotel traduceri siriene. În utilizarea traducerilor ca tradi ie indirectă nu lipsesc dificultă ile de interpretare a posibilelor inexactită i formale.: Vergiliu. procubuere Vo. Este foarte folositoare pentru textul lui Aristotel traducerea literală a călugărului Guglielmo di Moerbecke. se adaugă în mod necesar o traducere grecească. VIII 87: (bucula) concumbit P.4 concubuere (boves) O. nu este suficient ca sensul să fie redat cu fidelitate: cu cât o traducere este mai servilă. în schimb e mult mai pu in folositoare pentru Aratos cea prea liberă a lui Cicero. utilă pentru clarificările textului originar. dar aminteşte discret imita ia proper iană. cu atât este mai folositoare pentru critica de text. Întreaga abordare stă sub semnul rela iei dintre original şi traducere. concumbit al. 63 . Germanicus. în special când tradi ia directă nu este uniformă.. există traduceri arabe şi latine.

În cazuri rare şi speciale, chiar şi parodiile pot servi la reconstituirea textului. Editorul Malkland reconstituie pe baza versului 907 din Aristofan, Thesm., v. 561 al Elenei lui Euripide. În general, toate referirile la un alt text (mai celebru), de tipul parodiilor, dar şi al aluziilor elogioase furnizează informa ii care pot fi exploatate pentru corectarea tradi iei directe. Una dintre cele mai celebre aluzii din literatura latină este cea prezentă în versul proper ian Nescio quid maius nascitur Iliade. Trimiterea este transparentă, pentru că din această perioadă datează epopeea lui Vergiliu; Eneida începe însă cu o surprinzătoare licen ă metrică, impunând o sinizeză în al doilea vers (Lauiniaque): Arma uirumque cano, Troiae qui primus ab oris Italiam fato profugus Lauiniaque uenit / litora Tradi ia directă atestă majoritar această formă; aluzia lui Proper iu, din versul citat mai înainte, este urmată de o formă aparte, Lauinis (litoribus), provenită dintr-un adjectiv Lauinus, -a, -um, aflat în opozi ie cu forma uzuală clasică (Lauinius, -ia, -ium). O formă similară este atestată la comentatorul Servius (Lauina). Este posibil ca Vergiliu să fi folosit forma Lauina, iar op iunea lui particulară să fi devenit cunoscută prin lecturile publice care au precedat încheierea epopeei. Editorul modern se află în situa ia de a alege între Lauinia (sus inută de majoritatea manuscriselor) şi Lauina (care reprezintă în acest caz lectio difficilior); pare o crea ie a lui

64

Vergiliu, preluată de Proper iu ca un omagiu. Edi iile vergiliene recente fac această schimbare cu pruden ă. Lexicoanele reprezintă o sursă pre ioasă de tradi ie indirectă. Dintre cele greceşti, sunt importante lexicoanele generale cunoscute sub numele autorului lor (prezumat, în unele cazuri): Hesychius, Su(i)da(s), Photios, precum şi Etymologicum magnum. Unele nu dau numele autorilor la care se referă, altele dau indica ii pe care nu le putem controla. Dintre lexicoanele latineşti, merită amintite cel al lui Festus (De uerborum significatu) şi cel al lui Nonius (Marcellus). Sunt atestate aici unele hapax legomena din texte (e.g. Catul 68,61 basso cu sensul pingui, crasso). Excerpte (rezumate, gr. ejpitomaiv) se făceau chiar înaintea perioadei alexandrine; sunt extrem de valoroase, mai cu seamă dacă au ca bază originale care s-au pierdut. În această situa ie se află periochae la Titus Livius. Când s-a conservat şi textul de bază, excerptele pot fi uneori utile, dacă sunt extrase dintr-o recensio mai bună. Pentru Caracterele lui Teofrast, excerptele transmise sunt folositoare în stabilirea textului. Parafraza (id est redarea în proză a unui text în versuri) furnizează de asemenea mărturii de tradi ie indirectă. De pildă, din opera lui Babrius, s-au păstrat fabule atât pe cale directă (în versuri), cât şi indirect, în proză. Parafraza e în mod evident mai târzie, dar se poate dovedi folositoare pentru stabilirea textului

65

originar în versuri.

Lykofron (poet grec din sec. al II-lea

a.Chr.) a scris, probabil, o tragedie intitulată Alexandra sau Casandra, plină de profe ii şi, în consecin ă, mai degrabă obscură. S-a păstrat numai printr-o parafrază târzie (de pe la 1000 p.Chr.), compusă de învă atul bizantin Ioannes Tzetzes. Imita iile, în măsura în care pot fi identificate, furnizează informa ii despre textul originar. Un pasaj din Istoria animalelor, tratatul de zoologie al lui Aristotel, a fost folosit de Pliniu cel Bătrân în Naturalis historia. Se constată că acolo unde în textul transmis direct apare cuvântul pneu`ma („suflare”) în textul latinesc apare fluctus (fluere, „a curge”); se poate deduce de aici că tradi ia manuscrisă directă a textului lui Aristotel este coruptă, prin transformarea secven ei rJ în pn: se reconstituie astfel termenul originar rJeu`ma („curgere”). Centones erau în Antichitate compozi ii literare de mare virtuozitate, alcătuite din versuri sau fragmente de versuri preluate de la autorii celebri. Etimologia este relevantă: cento, mai înainte a fi un termen tehnic literar, denumea o haină făcută din petice (litt. din „o sută” de petice, centum) Poetul Ausonius a scris un Cento nuptialis alcătuit în totalitate din hemistihuri vergiliene. Comparând cu manuscrisele care au conservat opera lui Vergiliu, de dată mai târzie, se poate afla cum îl citea Ausonius pe Vergiliu în sec. al IV-lea p.Chr. Un alt exemplu, din literatura bizantină: tragedia Cristo;~ pavscwn a fost considerată vreme îndelungată o crea ie a

66

numărul de cuvinte din fiecare 67 . Într-un papirus de la Herculaneum. Confruntând comentariul cu textul.epocii bizantine. în principiu. ştim aşadar cu precizie cât lipseşte: de 16 ori câte 180 de versuri. printre altele. fie într-un număr total. Nu sunt specifice tradi iei textelor latineşti şi greceşti. chiar dacă tradi ia directă a textelor lui Euripide furnizează doar o mică parte din ansamblul operei lui. con ine însă versuri întregi luate din Euripide şi poate fi încadrată. în categoria centones. Datele stihometrice. con in unele informa ii ce se pot dovedi utile. Biblia ebraică excelează în date stihometrice cu asupra de măsură (Masora indică. versurile sunt numerotate din 180 în 180. fără a face cu adevărat parte din tradi ia indirectă. în comentariul pe care îl face la Pro Milone al lui Cicero. aşadar numerotarea e indicată prin litere greceşti: primul număr care apare este p(cu valoarea numerică 17) şi manuscrisul continuă până la w(cu valoarea numerică 24). constatăm că la începutul textului nostru au dispărut cam opt rânduri (Asconius comentează un pasaj care azi nu mai există). prezentă pe marginea foilor. pentru fiecare carte a Vechiului Testament numărul de versete. Manuscrisul este grecesc. indicat la finele operei sau al unui capitol. ci indică numai numărul rândului. Asconius. Datele stihometrice sunt foarte importante în felul lor. nu dă citatele în întregime. Ele se concretizează fie în numerotarea rândurilor. cuprinzând versuri din Iliada.

În literatura indiană. totalul versurilor. chiar numărul de litere. Se notează.carte. imnul al doilea notează în plus totalul primelor două imnuri etc. al cuvintelor. ca măsură de siguran ă a corectitudinii transmiterii. la sfârşitul fiecărui imn din RigVeda este notat pe margine numărul de versuri al imnului respectiv. al silabelor. 68 . id est consoane).

care poate fi un codice încă existent sau. Madvig compara critica de text cu un judecător care. În prefa a la celebra sa edi ie De finibus. în diverse grade. toată tradi ia manuscrisă. recensiunea prezintă uneori probleme de mare dificultate. Înainte de orice altceva. ci este silit să decidă câ i dintre martori au auzit direct spusele şi câ i le-au preluat de la al ii: scopul prim al judecătorului este să reducă numărul mare de martori la câ iva.5. În acest caz. pe care le considera contaminate. Metoda propusă de Karl Lachmann avea defectul de a dispre ui codicele umanistice. eliminatio codicum descriptorum se poate face însă 69 . trebuie nu numai să ină cont de gradul de credibilitate al fiecărei mărturii. examinatio şi emendatio. Recensio constă în luarea în considera ie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text. din care descinde. este necesară cola ionarea tuturor codicelor. RECENSIO Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio. fie acesta un papirus sau un codice sau o edi ie princeps sau o cola ionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situa ie. cât mai pu ini. cum se întâmplă cel mai adesea. este suficientă examinarea acestui singur manuscris. aflat în situa ia de a determina ce spusese o persoană uzând de referirile diverse ale mai multor martori. recensiunea are ca scop reconstituirea arhetipului familiei respective. un codice dispărut. Dacă textul e conservat de mai multe manuscrise. dar de încredere. Un text poate fi conservat de un singur manuscris.

reprezintă o tradi ie mai veche decât un codice care a fost scris în sec. al XIV-lea (pentru a continua exemplul ipotetic). Nu rareori un codice este datat: fie că apare sau nu men ionarea datei. este suficient să ne gândim că un codice din sec. în consecin ă. corespunzând orificiilor sau petelor din model. al IX-lea. al IX-lea şi. să descindă dintr-un model ce apar ine unei tradi ii mai bune şi să aibă.numai atunci când ne aflăm în posesia întregii tradi ii manuscrise. este necesară distingerea „mâinilor” diferite. pasaje ori chiar de pagini. pentru că se poate întâmpla ca un codice să fi fost copiat de mâini diferite şi să nu aibă aceeaşi credibilitate în toate păr ile sale. o valoare mai mare decât un codice mai vechi care ar apar ine unei familii inferioare de codice. codicele cele mai vechi sunt şi cele mai pre ioase prin autoritatea lor. Se trece apoi la stabilirea genealogiei codicelor. dar situa iile particulare pot fi diferite. Se ine cont şi de caractere şi de cerneală. examinarea atentă a ştersăturilor precum şi a stricăciunilor pe care le-a putut suferi codicele de-a lungul secolelor. Ca regulă generală. Se mai poate întâmpla ca un codice. Chiar fără să dăm exemple. În fiecare codice în parte. precum şi spa iile lăsate nescrise. al XIII-lea şi care doar prin intermediul unui număr indefinit de copii descinde dintr-un codice din sec. tot din sec. este necesar aportul paleografiei în stabilirea sau confirmarea datei respective. al XIV-lea poate fi copia directă a unui codice din sec. în consecin ă. Dacă în două sau în mai multe codice se găsesc în mod repetat omisiuni sau transpozi ii ale 70 . De mare importan ă sunt omisiunile sau transpozi iile de cuvinte.

În Prodromus Novi Testamenti Graeci recte cauteque adornandi. din 1725 Giovanni Alberto Bengel a fost cel dintâi care a formulat principiul lectio difficilior. editorii cei mai buni de texte clasice au încercat să utilizeze un număr maxim de codice. Mai mult decât asemănările (care confirmă descenden a dintr-un unic text). textul biblic pune cele mai complexe probleme. pentru a cita un exemplu. pentru ca. După epoca Renaşterii. îşi întemeiase pe zece codice edi ia sa din Hora iu şi pe cinci codice.aceloraşi cuvinte sau ale aceloraşi grupuri de cuvinte. Acelaşi Bengel a declarat că nu era posibilă o edi ie ştiin ifică a Noului Testament fără o clasificare a codicelor după 71 . prin cola ionarea lor. Nu este suficientă gruparea codicelor: se operează şi o grupare a erorilor. să-şi structureze o bază sigură a propriilor lor conjecturi. afinitatea lor este de netăgăduit. în schimb trebuie să se ină seama de defectele semnificative. cea din Lucre iu. Robert Estienne a fost cel dintâi care a distins prin sigle manuscrisele folosite şi a indicat variantele pe marginile edi iei sale din Noul Testament (din 1550). Lambinus. Primele progrese în critica metodică a codicelor se datorează editorilor Bibliei greceşti şi ai Vulgatei: în condi iile în care niciun alt text nu a fost transmis printr-un număr atât de mare de manuscrise de provenien ă diversă. diversitatea ortografică rareori e importantă. examinarea grupurilor de erori duce la stabilirea înrudirii între codice.

Cele cincisprezece reguli impuse de Griesbach se aplică strict la edi ia Noului Testament. şi. ci de calitatea lor (germana lectio). 1 72 .genealogia lor. primul dintre criticii Noului Testament. dominate de câteva principii: Lec iunea mai rară (sau mai dificilă. în Castigationes in Catullum (Paris. în ansamblul edi iilor. Luc de Bruges. lec iunile bune. dar cele mai multe dintre ele se pot referi şi la textele profane. sintagma lectio difficilior sintetizează în mod curent acest principiu. Ceva mai târziu. O lec iune este bună dacă este în acord cu uzul limbii şi cu stilul unui scriitor. Griesbach afirmă că lec iunea trebuie să fie examinată în ea însăşi. se disting prin aplicarea unui set de reguli1. precum şi dacă prin intermediul ei se explică uşor alte lec iuni. 1577). el a fost precedat în acest demers de Scaliger care. care au fost apoi expuse în formă de doctrină de Johann Jakob Griesbach. în prefa a edi iei sale a Bibliei. cu scopul pe care şi l-a propus. mai lungi). cu circumstan ele exegetice şi istorice. mai obscură. cu ideile acestuia. din 1796. a adăugat la cercetare locul de unde proveneau codicele. mai uşor de în eles. mai scurtă) trebuie preferată celei obişnuite (sau mai limpezi. a formulat pentru prima dată regula corectă conform căreia trebuie să se ină seama nu de numărul manuscriselor. după recomandările lui Griesbach. în Prefa a la a doua edi ie a sa din Noul Testament. publicată în 1734. Dincolo de această evaluare fundamentală. a recostituit ca arhetip un exemplar Gallicanum. În contextul editării Bibliei au fost enun ate regulile criticii de text.

nu are valoare. sunt de îndepărtat lec iunile care par să fie glose sau îşi au originea în comentarii ori scholii. ci cel al familiilor. quid scripserit disputamus. duobus modis intellegitur. et quo rerum statu quid senserit et cogitarit exponimus: quorum alterum sibi iudicandi facultas uindicat. în consecin ă. fie prin cea care rezultă din confruntarea cu ceilal i codici). O sută de codice dintr-o familie valorează mai pu in decât două sau trei codice care respectă tradi ia unei familii mai bune: în concluzie. testibus examinandis. et testimoniis ubi peccant. cea mai bună este cea care poate explica originea tuturor celorlalte. Vechimea unui codice nu este în sine un criteriu de autoritate (vide prima parte a capitolului). în acelaşi fel. emendare. pe care l-a expus dens în prefa a edi iei sale la Noul Testament. Karl Lachmann (1793-1851) este fondatorul unui sistem sever şi metodic de critică de text. Iudicandi tres gradus sunt recensere.Lec iunea care repetă un cuvânt sau o idee învecinată este inspirată de această vecinătate şi. alterum interpretatione continetur. După judecarea calită ii intrinseci a unei lec iuni se examinează calitatea codicelor care o con in (fie prin autoritatea sa proprie. Între mai multe lec iuni. publicată în 1842: Ad scripta ueterum repraesentanda duabus diuersis utimur artibus: nam et qui scriptor. originem detegere. Nu contează numărul de codice. nu are importan ă consensul codicelor. ci autoritatea familiei. 73 . Nam quid scriptum fuerit.

nisi de scriptore constiterit. Itaque ante omnia quid fidissimi auctores tradiderint quaerendum est. quibus adminiculis usus scripserit explorandum. fie de unul pierdut. nisi quod testes ferant intellectum fuerit. sine interpretatione et possumus et debemus: contra interpretatio. Dacă depinde de un exemplar 74 . sunt esen iale legile formulate de Maas. quia ad ingenium scriptoris cognoscendum pertinet. fie de mai mul i. absolui non potest: rursus emendatio et libri originis inuestigatio. Tradi ia manuscrisă este reprezentată fie de un singur martor (codex unicus). Ex auctoribus quaerere. id quod recensere dicitur. locum habere. de o concisă limpezime. a martorului unic. tum quid a scriptoris manu uenire potuerit iudicandum. demersul este complex. Quo fit ut nulla huius negotii pars tuto a ceteris separari possit. În primul caz. recensio constă în descrierea şi descifrarea.reuocandis ad uerum: ita sensim a scriptis ad scriptorem transiri debet. în al doilea caz. quod primo loco posui. Pentru critica de text a vremurilor noastre. qua condicione. Fiecare martor depinde fie de un model (exemplar) care a supravie uit. cât mai precis cu putin ă. tamquam fundamento nititur interpretatione. nisi illa una quae debet esse omnium prima: illam dico quae testium fidem perscrutatur et locupletissimis auctoribus tradita repraesentat. demnă de cultura antică. tertio gradu quis quo tempore.

Modelul din care provine prima ramificare este arhetipul la modul absolut. diferit de arhetipurile familiilor de manuscrise (modele reconstituite pe baza atestărilor). Dacă rămân totuşi destule codice după ce au fost excluse cele inutile. cu sau fără ramificări ulterioare. atunci ne aflăm în prezen a unei divizări în tradi ie. Dacă poate fi reconstituit. care se concretizează în ramificarea codicelor.pierdut. fie cu ajutorul lui. dar numai dacă nu aduce niciun fel de alte informa ii (cum ar fi pasaje cola ionate pe baza altor codice). Textul acestui arhetip este lipsit de oricare dintre erorile rezultate din ramificările ulterioare şi este. prin aceasta. Un martor este fără valoare (în calitatea lui de martor) atunci când depinde în exclusivitate de un exemplar care a supravie uit sau de un exemplar care poate fi reconstituit fără ajutorul lui. Un martor care se arată arată aşadar a fi lipsit de valoare poate fi eliminat (eliminatio codicum descriptorum). ramurile tradi iei care se desfăşoară în felul acesta apar în martorii supravie uitori. ne apropiem mult de reconstruc ia originalului (constitutio). Diferen ierea are loc numai dacă după un singur model au fost făcute două sau mai multe copii. Dacă reuşim să stabilim textul lui. mai aproape de original decât textul oricăruia dintre martori. acesta poate fi sau nu reconstituit. Calea cea mai simplă de a urmări evolu ia arhetipului prin concretizarea lui în codice este să se presupună că toate copiile 75 . reconstituirea se face fie fără ajutorul martorului.

tabloul rămâne pentru noi lipsit de claritate. prezintă erori particulare ale unor modele de care nu depind în mod direct. Dacă însă scribi individuali au contaminat mai multe modele.făcute de la prima ramifica ie a tradi iei reproduc fiecare câte un model. de aceea. id est a făcut greşeli specifice. Pe baza acestei presupuneri simplificate este în general posibil să se demonstreze interrela ia tuturor martorilor rămaşi şi să se indice numărul şi pozi ia tuturor ramificărilor intermediare în tradi ie. Dacă unele dintre aceste modele sunt pierdute. în mod conştient sau inconştient. pe de altă parte. citirile divergente dintr-un alt model (care nu este al lui) să fie notate pe margine sau între rânduri. şi din altul. dacă nu chiar imposibil. Contaminarea se dezvăluie acolo unde martori contamina i. pe de o parte. a deviat de la modelul său. o asemenea situa ie este obositoare şi. astfel încât ramurile formei primare să fie izolate de 76 . într-un manuscris. dar etapele impun o primă abordare distinctă. greu plauzibilă. Există unele măsuri de protec ie împotriva contaminării: dacă o operă este transmisă în ramuri particulare ale tradi iei cu un titlu diferit. id est că niciun scrib nu a combinat mai multe modele (contaminatio) şi că fiecare scrib. nu mai indică erori specifice ale modelului lor (corectându-le dintr-o altă sursă) şi. Realitatea tradi iei manuscrise este diferită de această evolu ie prezumată. Este mult mai plauzibil ca. procesul de eliminatio din ansamblul acestor contaminări este limitat. Nu este obligatoriu ca o contaminare să se producă prin intermediul unui scrib care a avut în fa a lui două modele şi a copiat şi dintr-unul.

aşa încât.ramurile formei secundare. deteriorările (corruptelae) evidente. dacă aceasta e cerută în temeiul altor motive. dar sunt greu de transmis în contaminare. Există o suită de împrejurări atipice: dacă un scrib emendează corect o greşeală a modelului său printr-o conjectură fără să indice explicit faptul acesta. De aceea lec iunile corecte care ar putea fi atinse prin conjectură nu pot fi acceptate pentru a salva un martor de eliminatio. este adesea imposibil să se stabilească rela ia unui martor cu modelul lui şi al i descenden i din model. Mai mult. se poate crea impresia că el depinde de un alt model sau că şi-a contaminat textul cu un asemenea model. este cu putin ă să se identifice rela ia originală dintre martori. Identificarea lec iunilor la care un martor putea sau nu ajunge prin conjectură variante. în mod deosebit lacunae. Este vital să se găsească dovezi pozitive ale dependen ei unui martor de un alt martor supravie uitor. ine de examinarea (examinatio) prezumptivelor 77 . Dacă scribul nu deviază de la modelul său. pot fi cu uşurin ă transmise în linie directă. acolo unde se produc greşeli specifice de tipul acesta.

sau este inacceptabilă. Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm. se impune o abordare circumspectă. Acolo unde tradi ia se dovedeşte a fi coruptă. se impune remedierea ei prin conjectură (diuinatio). EXAMINATIO 13. Această încercare conduce fie la o emendare evidentă în sine. în ultima – ca fiind iremediabil alterată. în chestiuni de con inut. aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un mare grad de precizie. ori pot fi reconstituite. fie la câteva conjecturi mai mult sau mai pu in satisfăcătoare. iar indiciul grafic al acestui impas este crux. Conjectura 78 . În prima din aceste patru situa ii trebuie să considerăm tradi ia ca fiind originalul. descoperim că tradi ia respectivă se află într-una din situa iile următoare: este cea mai bună cu putin ă ori la fel de bună ca alte tradi ii ori mai rea decât alte tradi ii. Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravie uit. în celelalte două. care ori au supravie uit. în judecarea chestiunilor de formă. în caz contrar.6. Ca rezultat al acestei examinatio. fie la două seturi de variante. se recunoaşte că nu s-a găsit pentru pasajul respectiv nicio repara ie prin conjectură. dar acceptabilă. reperele pot fi informa iile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere. Trebuie să verificăm tradi ia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. este recomandabilă concentrarea aten iei asupra stilului operei.

Există câteva anomalii despre care se poate admite că îi pot apar in autorului. Dacă se poate arăta că. atunci anomalia probabil că se bazează pe o corupere a textului. Un text este considerat incurabil (sau recuperabil numai cu ajutorul unor coinciden e norocoase. Presupunerea pe care o implică o conjectură (că recunoaştem acolo o anomalie) nu poate fi pusă în legătură cu ceva admis sau inten ionat de autor: aşa sunt situa iile în care întâlnim o anomalie majoră sau o serie de mai multe anomalii mărunte. niciun autor nu aspiră la o anomalie în sine. rămâne loc pentru îndoieli. ci adesea când o anomalie deliberată sau ceva neobişnuit sau implauzibil a suferit o mică stricăciune. tocmai 79 . dintro suită de motive: de regulă. ci cel mult se poate presupune că o anomalie este consecin a dorin ei autorului de a spune ceva neobişnuit.cea mai obişnuită constă în îndepărtarea a ceea ce este nefiresc. Când devierea de la normalitate este relativ mică. din punct de vedere metodologic. este aproximativ acelaşi lucru) nu atunci când o lec iune care nu este anormală a suferit o corupere gravă. îndoiala este alungată chiar de conjectura însăşi. valoarea multor conjecturi constă în faptul că tocmai ele arată de ce autorul a respins formularea normală. în vreme ce altele se datorează în mod evident coruperii textului prin copiere. împreună. numai prin acest fapt. Se cuvine să se distingă net între anomalie şi singularitate: ceea ce este unic nu merită să fie. privit cu suspiciune. fără a sacrifica nimic. ceea ce. Pe de altă parte. în cele mai multe cazuri însă. pentru care modalitatea uzuală de formulare ar fi fost nepotrivită. ar fi existat o formulare normală acolo unde tradi ia a consemnat una neobişnuită. din vreun punct de vedere. Pe de altă parte.

Chestiunea principală. ceea ce explică cel mai bine felul în care s-a produs deteriorarea textului. la corupere. se ine seama de câteva elemente. tendin a ca o expresie neobişnuită să fie înlocuită cu una obişnuită. ortografia. condi iile culturale etc. tehnica de editare. este recomandabil să se ia în considera ie în primul rând ceea ce este mai potrivit cu stilul şi cu subiectul.).anomaliile. prin natura lor. fie absolut necesar din punctul de vedere al stilului ori con inutului. dar întotdeauna secundar în critica de text. sau când se alege între conjectură şi crux. Scopul de a demonstra existen a unor presupuse erori joacă un rol important. Mai apoi. de a determina dacă este un act fie acceptabil. de valoare aproximativ egală în stil şi con inut. în al doilea rând.g. În identificarea acestui parcurs. În sfârşit. imposibilitatea de a face o conjectură evidentă nu trebuie să anuleze presupunerea unei coruperi a textului. istoria limbii. nu progresează odată cu identificarea 80 . se identifică greşelile cele mai plauzibile pe temeiuri psihologice (e. Mai întâi. se delimitează deteriorările cele mai plauzibile în răstimpul dintre original şi arhetip. scrierea. de aceea se preferă ca regulă lectio difficilior). în condi iile în care se exclude cu greu posibilitatea ca ceva de felul acesta să se afle la originea dificultă ii. se stabileşte categoria de coruptele care este prezentă cel mai frecvent în tradi ia respectivă. iar. Când există posibilitatea de a opta între mai multe conjecturi. starea studiilor clasice. expresiile unice sunt predispuse. pe alte temeiuri (istoria tradi iei autorului respectiv. Oportunitatea unei asemenea demonstra ii apare numai când se impune alegerea între mai multe conjecturi (sau variante).

chiar dacă se bazează pe o conjectură.erorilor care sunt mai mult sau mai pu in probabile. Pentru a ajunge pe un teren solid în acest domeniu. Colec iile de greşeli comune care au fost făcute până acum dau numai nişte exemple de tipuri specifice de greşeli. experien a ne înva ă că diverse tipuri de greşeli apar cu o frecven ă diversă şi. de tipuri de literatură şi de caracteristicile scrisului utilizat în diverse localită i. pe care nimeni nu le-a negat vreodată. coruptelele tind să devină tot mai grave în transmiterea textului. în consecin ă. standardele pentru a judeca ce greşeli trebuie să fie considerate probabile în cazurile individuale. Lipsesc însă. Ele nu oferă un tablou al frecven ei variabile a erorilor şi nici nu arată ce tipuri de erori nu se produc. în func ie de diverse perioade ale istoriei. dispuse în clase. În orice caz. Putem fi uneori siguri că o lec iune corectă din text este cu adevărat corectă. au grade diferite de probabilitate în cazurile îndoielnice. o lec iune nu este greşită dacă nu există nicio explica ie evidentă a erorii în tradi ia pe care o presupune lec iunea. Putem şti care sunt cele mai răspândite tipuri de corupere. dar nu putem fi siguri că o anumită deteriorare apar ine uneia dintre ele. în general. folosind martorii aşa cum reies ei din exemplarele care au supravie uit (în condi iile în care particularită ile lor nu se regăsesc în mod normal în edi iile critice). Mai mult. Abia în ultimul rând ar trebui lua i în 81 . Ar trebui să se ajungă la erorile specifice martorilor ale căror modele pot fi reconstituite cu certitudine prin recensio. ar fi necesar să se întocmească un catalog al tuturor greşelilor specifice. Rareori putem fi siguri că o coruptelă nu avea cum să se producă.

atunci se poate suspecta existen a unor greşeli de acelaşi tip în sec iunile pentru care nu avem posibilită i de control. în fond.considera ie martorii ale căror modele pot fi reconstituite numai prin selec ie (selectio) sau conjectură (diuinatio). Istoria interpolărilor este strâns legată de cea a falsificării întregii opere. Alterările de tipul acesta sunt deosebit de primejdioase. 82 . cu tradi ia. O investiga ie de felul acesta ar fi în cea mai mare măsură dezirabilă în cazul interpolărilor. printr-o interferen ă conştientă. pentru că este adesea foarte greu să se demonstreze că un text bazat pe ele a fost deformat. pentru a anula luarea în considera ie a unor coruptele care se puteau produce numai la o dată ulterioară celei a arhetipului. id est clasa de alterări (mai ales de tipul inser iilor) care nu se datorează accidentelor. Uneori este important să se determine data arhetipului reconstituit. numai că există fără îndoială material superfluu (sau al cărui caracter indispensabil nu poate fi demonstrat) în orice original. În felul aecsta se generează o problemă spinoasă. Dacă un arhetip (sau codex unicus) este în anumite sec iuni degradat până la rangul de simplu purtător de variante sau chiar de codex descriptus. În aceasta constă uriaşa valoare a citatelor care derivă dintr-o ramură mai veche a tradi iei şi. valoarea tuturor mărturiilor de tradi ie indirectă. tendin a generală este de anulare a lor. Cum multe dau impresia unui material superfluu. dar nu admisă în mod deschis. ci reprezintă o încercare de a restaura originalul ori de a prezenta un fals drept original.

Impresia generală este că. fie descoperirii unui nou martor dintr-o tradi ie mai timpurie. discrepan ele radicale dintre edi iile standard.În procesul de examinatio. pe de o parte. sau prin apari ia ulterioară a unui martor mai timpuriu decât arhetipul familiei (cu excep ia cazului în care lec iunea acestuia este tot o conjectură). Pentru destinul textului. dar surprizele care decurg din aproape fiecare papirus nou descoperit şi. care nu au fost observate de cel ce a ini iat-o. o conjectură poate fi confirmată sau cel pu in sus inută fie prin întrunirea acordului tuturor persoanelor calificate să o judece (un concept dificil de definit. poate fi respinsă prin demonstrarea faptului că tradi ia este validă sau pe calea unor lec iuni mai bune. au fost trecute cu vederea coruptelele din tradi ie sau din textul vulgatei doar pentru că nu se oferise încă o solu ie convingătoare. în care tradi ia însăşi rămâne neschimbată. La polul opus se plasează respingerea criticii conjecturale în principiu. pe de altă parte. fie prin formularea de noi argumente. au fost acceptate prea multe conjecturi din tipul celor care implică o mutilare violentă (id est cu adevărat iremediabilă) a textului. datorate fie conjecturii. De-a lungul timpului. este cu 83 . Pe de altă parte. au existat destule asemenea confirmări şi anulări. în vreme ce. de altfel). Admiterea limitărilor de care se loveşte restabilirea textului are rolul de a-i nuan a parcursul şi de a arăta în ce măsură este un demers deschis. care însă nu au fundamentat o metodologie de cercetare cu succes garantat. Informa iile de dată recentă au confirmat puterea de pătrundere a multor editori. încă şi mai mult. nu demonstrează că examinatio a adus textele mai aproape de certitudine.

Această lec iune a arhetipului. chiar dacă lec iunea originalului. Pe de altă parte. în examinatio. Ambele variante pot fi în elese ca erori izvorâte din aceeaşi lec iune a arhetipului. descoperită prin diuinatio. O altă situa ie atipică apare atunci când nu poate fi găsită nicio lec iune care să explice ambele variante. dar demersul în sine adânceşte cunoaşterea textului respectiv. devine după aceea baza pentru viitoarea examinatio. pentru că se poate produce numai dacă un pasaj care a rămas valid din vremea arhetipului (altminteri lec iunea arhetipului nu poate fi descoperită prin conjectură) a fost mutilat diferit în cele două ramuri. una din cele două variante poate fi în eleasă ca eroare. reconstruc ia originalului rămâne incertă. Când tradi ia se desparte în două ramuri. este pe deplin satisfăcătoare în stil şi con inut şi explică în ce fel a apărut una 84 . la care se ajunge prin selectio.mult mai primejdios ca o coruptelă să treacă nebăgată în seamă. devine după aceea baza unei viitoare examinatio. coruptela nedetectată strică imaginea totală asupra stilului. decât ca un text valid să fie atacat în mod nejustificat: fiecare conjectură eronată provoacă o reac ie de respingere. ob inută prin selectio sau diuinatio. procesul de recensio conduce adesea la două variante. Este o situa ie atipică. Mai apoi. În acest caz. iar de aici se deduce că cealaltă variantă trebuie să fie lec iunea arhetipului. se stabileşte dacă una sau alta dintre ele este originalul. Există însă şi situa ii atipice. Această lec iune a arhetipului. În situa ia tipică.

care încă nu a fost descoperită prin conjectură. în situ ii anume. în pofida faptului că o sută de manuscrise care derivă dintr-un sigur manuscris au mai pu ină autoritate decât acest singur manuscris. or. fără nicio preocupare pentru calitatea martorilor. a urma textul majorită ii martorilor. de asemenea. fără a respinge vreo variantă mai înainte de a fi verificată. capabil să reproducă fără abatere modelul. Imaginea este luată din domeniul genealogiei: martorii sunt în rela ie cu originalul aşa cum membrii unei familii se înrudesc cu fondatorul acesteia.dintre variante: varianta a cărei origine rămâne obscură poate merge îndărăt în timp până la o lec iune mai bună a originalului. principiul era să se urmărească vulgata (textus receptus). presupunând în mod eronat că ar fi fost produsul unui copist ideal. cel mai vechi. la concluzia că un codex optimus este cu adevărat codex unicus. bun. în etapele mai vechi ale criticii de text. Scopul esen ial 85 . posibilitatea ca acestea să fie două versiuni ale originalului şi este plauzibil ca cele două versiuni să fi fost după aceea contaminate în arhetip. Diagrama care redă interrela iile dintre martori este indicată prin denumirea stemma. Oricît de mult s-ar deosebi ca valoare seriile de variante. Metodele de testare a variantelor au o valabilitate recunoscută. Tentativa de a trata codex optimus de parcă ar fi fost codex unicus nu a fost cu totul depăşită nici în prezent şi se poate chiar ajunge. Un corolar al acestui principiu era adoptarea ca martor cu autoritate a unui manuscris considerat complet. Există. selectio se face independent în fiecare caz.

însă. 86 . de a reconstitui originalul. nu este atins prin simpla compara ie.

7. EMENDATIO După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cât mai pu in diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel pu in în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor). Muretus (Variarum lect. I, 15, c. 16) compara critica de text cu un medic: după cum medicul vindecă mai bine un bolnav dacă ştie care îi este starea obişnuită de sănătate, tot aşa şi criticul poate corecta mai bine stricăciunile suferite de codice dacă ştie care sunt erorile pe care le comit de obicei copiştii. În general, distingem între conjecturi corecte şi greşite şi suntem înclina i să îndepărtăm tot ce nu este „corect”. Cu toate acestea, conjectura, fie că e corectă sau greşită, este o parte importantă a etapei de examinatio, adică investigarea dacă textul transmis este sau nu cel mai bun cu putin ă. Pentru a determina valoarea unei conjecturi ca mijloc de investiga ie (conjectura de diagnostic), este lipsit de relevan ă dacă a reuşit să fie convingătoare în detaliu sau mai degrabă reprezintă, împotriva tradi iei, răul cel mai mic, ori dacă este complet greşită. Intră în atribu iile editorului să decidă care dintre conjecturile de felul acesta merită să fie men ionate în apparatus criticus. Eroarea cea mai frecventă pare să fie transpozi ia de cuvinte. E.g. Eschil, Prom., 545: cavri~ a[cari~ codd., a[cari~

87

cavri~ Turnebus; Plaut, Aul., 425: malo tuo magno cod., magno malo tuo Hare. Se produc şi transpozi ii de versuri: de pildă, copistul a sărit un vers şi îşi dă seama abia după ce a terminat de scris toată pagina; atunci, cu sigla h.d. (hic deest) sau cu vreo altă siglă asemănătoare, indică locul în care trebuie adăugat: numai că uneori sigla este trecută cu vederea şi de aici apar deteriorări (corruptelae). Sunt frecvente omisiunile de litere din corpul unui cuvânt. Uneori omisiunea se produce deoarece copistul sare de la o literă sau de la o silabă la alta identică, în acelaşi cuvânt sau în două ori mai multe cuvinte învecinate. E.g. Plaut, Pseud., 1022: qui si/c si/t, corr. Karsten; Valerius Maximus IV 4, 11: diurnis /atque nocturnis/ conviciis, corr. Madvig. Adeseori ,omisiunea se produce prin haplografie, (id est, din două cuvinte sau din două silabe sau din două litere egale se scrie una singură); e.g. Plaut, Bacch., 79: te ueniat codd., te eueniat Camerarius; Amph. 54: faciam cod., faciam iam Lachmann. Dimpotrivă, textul originar poate spori prin înglobarea unei glose; termenul glossa desemnează un cuvânt dificil, care are nevoie să fie explicat. Adesea, din cauza neştiin ei sau a neglijen ei copiştilor, au fost incluse în text glose adăugate în margine sau deasupra cuvintelor pe care le explicau. Uneori glosa înlocuieşte cuvântul autentic; e.g. Vergiliu, Buc., VI 40: ignotos, glosa din Pag, a îndepărtat ignaros R. O altă sursă de erori este proasta despăr ire în cuvinte, precum şi, în codicele greceşti, accentuarea inexactă. E.g. Eschil,

88

Suppl., 202: ei\xen codd., ei\ xevnh Sophianus; Plaut, Capt., 997: audax codd., haud ex Muretus; Pseud. 783: relego codd., rei ego Gruter; Seneca, Epist., 22, 15: nobis conqueri codd., nobiscum queri Haase. Deteriorările (corruptelae) apar şi sub influen a cuvintelor învecinate. E.g. Vergiliu, Aen., 354: munera PRp, praemia M (sub influen a cuvântului praemia din versul precedent). Uneori cuvinte care nu au între ele un raport gramatical sunt asimilate în mod, desinen ă personală, cazuală, în număr sau gen. E.g. Demostene, Phil., 45: tw`n eJautw`n codd., ta; eJautw`n Auger. Sursa unor erori şi interpolări o poate reprezenta un arhaism rău în eles de copist. E.g. Plaut, Amph., 554: tu autem cod., tuati (cf. carisius 221, Nonius 179, Gloss. Plaut.); Vergiliu, Aen., I 636: dii (arhaism restituit de Aulus Gellius; codicele atestă aici dei). În codicele mai vechi, numerele erau indicate cu cifre romane. O linie deasupra unui număr îl multiplica pe acesta cu o mie într-un text aritmetic; în schimb, într-un text literar, linia distingea cifrele de litere: de aici puteau apărea confuzii. E.g. Titus Livius XXII 60, 19: sescenta milia sau sescentis milia codd., sescentis Madvig şi Ingerslev; Cicero, Epist. ad Fam., XV 4.9: sex M H D, VII F, dar Madvig a intuit că arhetipul avea VI şi a corectat în ui. Cele mai frecvente confuzii apar însă în numele proprii. E.g. Cezar, De bello ciuili, I 57, 4: indomiti , illi Domiti

89

g. în comentariul său la Oppianus.Buecheler..40: naica dona codd.. prenumele Lucius (este o eroare de memorie şi trebuie respectată în stabilirea textului). Proper iu II 32. III 18. 14. decât corectate. sine  Gurlitt. fie pentru că cel care dictează pronun ă greşit cuvintele.g. Există şi erori de autor care trebuie să fie mai degrabă semnalate. Nai.g. Ad Marciam. E. XVI II. mai adesea. d şi t. Dintre exemple.1: îi atribuie unui Bibulus. Interpolările se datorează uneori scrupulelor religioase. Conradus Rittershusius (1560-1613). caduca Scaliger. care se numea Marcus. a fost primul care a sus inut că diversitatea de lec iuni din operă se poate atribui edi iilor diverse ale operei sau chiar variantelor adăugate de autor pe original. E. din timpul imperiului.. fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de aten i: se schimbă adesea între ele b şi u (varianta consonantică). 12: în unele codice se citeşte pardus în loc de pagus. pentru că un copist pios şi-a amintit de pasajul biblic habitabit lupus cum agno et pardus cum haedo accubabit (Isaia II 6).1: sine uallo codd. Carmina. Multe erori derivă din dictare. care a fost publicată pu in 90 . Hora iu. printre cele mai remarcabile sunt epigramele lui Mar ial. Epist. XII. Nu întodeauna cuvintele greceşti sunt transcrise corect în latină.. Dacă lăsăm deoparte c. Seneca. Fuscus Sigonius. b şi p. ad Att. Pasquali a demonstrat că aceste variante de autor se găsesc în textele greceşti şi latineşti din ultima perioadă a republicii şi. g şi ch. e.1: fusus codd. Titus Livius III 4. Cicero.

1 Gemellus-Venustus. Este posibil ca aceasta să fie sursa diferen elor de nume proprii: I 10. cu pu in înaintea întoacerii în ară. el a publicat în anul 93 sau 94 un prim şi un al doilea corpus de căr i de la I la VII şi. 91 . Există. căr ile de la VIII la XI. La scurt timp după moartea lui Mar ial. După aceste edi ii individuale însă. 1 dum non uis pisces. V 14. Este plauzibil ca variantele să fi fost însemnate pe margine chiar de autor. poetul însuşi şi-a îngrijit editarea căr ilor individuale ale epigramelor sale. fără îndoială. dum non uis carpere pullos . dum non uis carpere mullos. cu căr ile dispuse în ordinea în care au ajuns până la noi.dum non uis leporem. a apărut o nouă edi ie a operei sale întregi.după moartea sa. Această edi ie a fost reprodusă cu certitudine de mai multe ori şi din ea derivă arhetipurile celor trei familii de codice. şi alte variante de autor: III 13.1 Myrtale-Tuccius.

primul text scris al celor două epopei a fost pregătit la Atena din ordinul lui Pisistrate: informa ia este plauzibilă. pentru a fi recitate la sărbătoarea Panateneelor. BIBLIOTECILE ANTICE Istoria comer ului de carte poate explica în parte căile pe care literatura clasică a ajuns din lumea antică până la noi. În Grecia antică. necesitatea de a-şi scrie operele. de vreme ce scopul probabil al lui Pisistrate era să asigure o copie oficială a poemelor. iar căr ile au rămas o raritate până prin sec. chiar dacă nu e cu totul la adăpost de îndoieli. obişnuin a de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie conservate în scris epopeile homerice. începând cu sec. Păstrarea textelor 1. cât timp încă nu se folosea scrierea. chiar dacă era întocmit un singur exemplar ce urma să fie aşezat undeva pentru a fi consultat: aşa se spune despre Heraclit că şi-ar fi depus faimosul tratat într-un templu şi poate din acest motiv tratatul a supravie uit până la 92 . literatura precedă scrierea. al V-lea. Pe de altă parte. nu decurge însă din ea că au început să se răspândească volume din Homer în număr mare. dezvoltarea formelor literare care nu erau dependente de recitare a creat pentru autori. După o tradi ie adesea repetată în Antichitate. al VIII-lea. când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat de greci. Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole. Obiceiul de a citi poezia epică în loc de a o asculta recitată nu a apărut dintrodată. în a doua jumătate a sec.C. al VIII-lea.

Totuşi. dar cazurile de felul acesta erau excep ionale. pentru că un text scris pe dosul foii s-ar fi şters foarte repede. Când era folosit pentru o carte (sul). oricât de modest numeric. Este imposibil de spus între ce limite furnizarea şi pre ul papirusului i-a împiedicat ori i-a încurajat folosirea în Grecia.. III 5. 852).jumătatea sec. că oricine poate cumpăra pentru o drahmă operele lui Anaxagora. chiar dacă uneori penuria de papirus impunea să se folosească pentru un text literar şi dosul foii. avem informa ii despre uolumina scrise pe ambele fe e (Iuvenal 1.17). Trebuie să amintim aici că lungimea textului cuprins într-o carte antică era modestă: copia Symposion-ului lui Platon. numai de la jumătatea sec. aproape întotdeauna era acoperit pe o singură parte. al IV-lea. Un exemplu faimos este ms Hypsipyle al lui Euripide (P. cu fibrele transversale fa ă de scris. dat fiind că scribii preferau întotdeauna să folosească mai întîi fa a pe care fibrele erau orizontale. pentru această perioadă s-au găsit referiri la o sec iune a pie ei din Atena unde se achizi ionau căr i (Eupolis. În rare ocazii.Oxy. cu toate 93 . Detaliile ne rămân însă necunoscute. poate că şi suprafa a papirusului a contribuit la stabilirea acestei reguli. Copiile se multiplicau şi se răspândeau probabil într-un mod limitat: se poate presupune că primele opere care să ajungă la un public. al V-lea se poate constata în Grecia existen a comer ului de carte. în Apologia (26). iar Platon îl face pe Socrate să spună. după cum impunea forma însăşi. fr. poate că exista o anumită cerere de copii şi în cazul poe ilor care formau baza instruc iei şcolare. au fost cele ale filozofilor şi istorigrafilor ionieni. Epist. când l-a citit Aristotel (vide Diogenes Laertios IX 6). Pliniu cel Tânăr.6. 304 K).

dar probabil că nevoia fusese resim ită mai înainte. plină cum este de parodii şi aluzii. din când în când. dar este verosimil ca nişte copii oficiale ale operelor puse în scenă la sărbătorile importante. Dezvoltarea comer ului de carte le-a permis şi particularilor să-şi formeze o bibliotecă. Aristofan îl ridiculizează pe Euripide pentru că în compunerea pieselor se atinge adesea de izvoare literare (Ranae 943). pe de altă parte. al IV-lea. Odată cu progresul din sec. Ştim că. din sec.) îi atribuie oratorului Licurg propunerea de a conserva în felul acesta copiile oficiale. au avut în posesie ample colec ii de căr i (Athenaios I 3a). dependentă de o colec ie personală de manuscrise. între anumite limite. existau biblioteci private. al V-lea. după reprezenta ia originară. la sfârşitul sec.că întrecea cu mult măsura obişnuită. cuprindea aproximativ echivalentul a şaptezeci de pagini tipărite. Chiar dacă nu este credibilă tradi ia conform căreia tirani ca Pisistrate şi Policlet din Samos. piesele erau reluate. propria sa operă. devine necesară întemeierea institutelor de tip academic. şi că actorii aveau în chip firesc nevoie de copii noi: dacă ar fi fost constrânşi să şi le procure folosindu-se de copiile private. PseudoPlutarh (Vitae decem oratorum 841 sq. este sigur totuşi că. al VI-lea. cum erau Dionisiile. Nu există la Atena urme ale unor biblioteci generale. între inute pe cheltuială publică. cu biblioteci proprii. trebuie să fi fost şi ea. ar fi fost de-a dreptul extraordinară supravie uirea în epocă elenistică a atâtor opere. Nu 94 . să fi fost conservate în arhivele statului.

54) informa ia că Aristotel a adunat un număr mare de căr i. un singur dialog platonic de lungime moderată sau o dramă attică. este cert că au făcut mari eforturi pentru a aduna o colec ie de literatură greacă ce tindea către completitudine. Dacă acceptăm ca adevărată tradi ia din sec. de pildă. că erau acolo două sute de mii sau patru sute nouăzeci de mii de volume (Eusebius. dată fiind lipsa de exactitate cu care au fost transmise toate numerele mari de către autorii antici. Prep. eminentul elev al lui Teofrast. Dincolo de aceste nesiguran e. dar nu erau trecute cu vederea nici cele literare. O parte esen ială a institu iei. în plus. Prolegomena de comoedia) sau chiar şase sute de mii. 350b. care l-a invitat anume la Alexandria pe Demetrius din Faleron. era faimoasa bibliotecă. Se pare că se făcuse un mic pas spre crearea ei încă în timpul domniei precedente primului Ptolemeu. e dificil să se calculeze care era valoarea reală. Această colec ie şi cea a Academiei au fost modelele imitate ceva mai târziu de regele Egiptului. al III-lea. care corespundeau fără îndoială intereselor.Chr. nu avem de unde să ştim în ce măsură bibliotecarii adoptaseră sistemul de a-şi procura dublete.este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1. Tzetzes. Principalele materii de studiu în Liceu erau ştiin ifice şi filozofice. Evang. în func ie de sursele antice şi. vaste. situată în acelaşi complex de edificii sau în imediata vecinătate. pe la 295 a. ale Liceului. Biblioteca a crescut rapid: numărul de manuscrise este apreciat în mod diferit. Există anecdote care aruncă o lumină 95 . care a întemeiat faimoasa bibliotecă din Alexandria (Diogenes Laertios IV 1. trebuie să inem cont de faptul că un singur sul con inea. V 51).

autorită ile egiptene au decis să o păstreze şi să renun e la garan ie (Galenus XVII 607). după ce au ob inut-o. dar. pentru care a fost cerută o garan ie de cincisprezece talan i. cumpărând falsuri ale operelor rare (XV 105).asupra spiritului în care erau conduse afacerile bibliotecii. 96 . Din aceeaşi sursă. bibliotecarii alexandrini se lăsau adesea înşela i. aflăm că. în râvna lor de a-şi completa propria colec ie. Se spune că regele ar fi decis să ob ină un text precis al tragediilor attice şi iar fi convins pe atenieni să-i împrumute copia oficială din arhiva statului.

în bibliotecile publice europene. mult mai rar. încă de la primele decenii ale secolului al XIX-lea. Lauren iană. după numele regiunii ori după numele formei sale. de sir Thomas Bodley). C. Codicele şi-au primit numele după biblioteca în a cărei posesie se află (ori s-au aflat la un moment dat) sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau. Bodleianus (Bodleiana a fost fondată la Oxford. Iată câteva exemple din primul grup: Alexandrinus (Biblioteca Alexandrina a fost fondată de papa Alexandru al VIII-lea în 1690: acum face parte din biblioteca Vaticana). în 1605. în 1598. În nomenclatura codicelor se pot distinge cinci grupuri. Biblioteci. München. Leiden. bibliotecile din Viena. care au conservat operele literare ale Antichită ii clasice se află aproape în totalitate. Biblioteca Na ională din Paris. Marciană.4. Biblioteca Muzeului Britanic (Londra). Angelicanus (Angelica a fost fondată la Roma.2. NOMENCLATURA CODICELOR Miile de codice. 97 . de călugărul Angelo Rocca). Ambrosianus (Biblioteca Ambrosiana a fost fondată la Milano în 1609 de cardinalul Federico Borromeo). vide infra cap. Cele care excelează prin numărul şi valoarea codicelor latineşti şi greceşti sunt bibliotecile Vaticană. pe pergament sau hârtie.

în 1452. al XVII-lea). Palatinus (Palatina. la sfârşitul sec. fondată la Brescia. în 1444. Vaticanus (Vaticana. 1447-1455). în 1598. de ducele Cesare d'Este). Marcianus (o bibliotecă Marciana a fost fondată la Vene ia. în 1478. Malatestianus (Malatestiana a fost fondată la Cesena. fondată la Floren a. din colec ia cardinalului Bessarion).Casanatensis (Casanatensis a fost fondată de cardinalul Gerolamo Casanate. în 1475). Estensis (colec ia Estensis a fost transportată la Modena. de papa Nicolaus al V-lea. Laurentianus (Laurentiana a fost fondată la Floren a. Querinianus (Queriniana. fondată la Roma. către 1590. Chisianus sau Chigianus (Chigiana a fost fondată la Roma în 1660 de Fabio Chigi. de prin ulelector Filip. Corsinianus (Corsiniana. 1476-1508: cea mai mare parte a codicelor de aici se află în prezent la Vatican). cardinalul Querini. de Domenico Malatesta Novello). de Cosimo de Medici). Riccardianus (Riccardiana. care a fost mai apoi papă sub numele Alexandru al VII-lea). de 98 . la British Museum). fondată la Roma în 1754 de cardinalul Neri Corsini). Londinensis sau Londiniensis sau Britannus sau Britannicus (sub oricare din aceste nume se poate identifica un codice aflat la Londra. de Riccardo Romolo Riccardi). fondată la Heidelberg.

Trevirensis (de la Trier). Vindobonensis (de la Viena). parte a bibliotecii Vaticana). Hauninesis (de la Copenhaga). Salmasianus (de inut de Claude de Saumaise. pot fi amintite. Lipsiensis (de la Leipzig). Dintr-al patrulea grup fac parte codice care şi-au primit numele după regiunea în care s-au aflat la un moment dat: 99 . sunt desemnate. Atheniensis (de la Atena). câteva denumiri de codice: Alexandrinus (din Alexandria Egiptului. Athous (de la Muntele Athos).: Arundelianus (de inut de Thomas Howard. Ashmoleanus (de inut de Elias Ashmole. vide supra acelaşi nume. Peutingerianus (de inut de Conrad Peutinger). Guelferbytanus (de la Wolfenbüttel). Casinensis (de la Montecassino). de Witt). în prezent codicele se află la Bodleiana). Wittianus (de inut de J. regele Ungariei). cu titlu de exemplu. după numele bibliotecii Alexandrina. Amstelodamensis (de la Amsterdam). Colbertinus (de inut de Jean-Baptiste Colbert. în parte la Wolfenbüttel). în prezent codicele se află la Paris). După numele celui care a de inut la un moment dat codicele. conte de Arundel. aflat în prezent în parte la Paris. Vallensis (de inut de Lorenzo Valla).Dintr-al doilea grup.g. Perusinus (de la Perugia). Alexandrinus. Berolinensis (de la Berlin). Corvinianus (de inut de Mathias Corvin. e. codicele acestuia se află în prezent la British Museum).

Bavaricus (codicele B al lui Demostene şi codicele C al lui Polibiu). În secolele trecute. În afara tuturor acestor categorii se plasează codicele Augusteus. din Vergiliu: a fost denumit aşa de G. Al cincilea grup cuprinde pu inele codice care îşi dezvăluie prin nume o particularitate a aspectului: Decurtatus (codicele C din Plaut şi codicele G din Teren iu). Cisalpinus (codicele A al lui Tucidide). Etruscus (codicele tragediilor lui Seneca. H. Foarte multe au dispărut din întâmplare sau pe o cale naturală. codicele nu au fost întotdeauna conservate cu grija cuvenită. Cele mai multe s-au păstrat totuşi ca apografe (copii directe) sau ca edi ii sau cola iuni (corecturi pe alte manuscrise). Pertz care l-a plasat cronologic (eronat) chiar în epoca lui Augustus. Iată câteva exemple (alese dintr-un lung şir de codice latineşti dispărute). odată cu trecerea timpului. Adeseori. 13). care indică numai pierderile cele mai importante din tradi ia manuscrisă ciceroniană: 100 . Oblongus (codicele A din Lucre iu). codice fundamentale ale celor mai vechi edi ii din clasicii greci şi latini au fost abandonate după tipărirea acestora. paguba cea mai mare însă au făcut-o incendiile şi tulburările aduse de războaie. Quadratus (codicele B din Lucre iu). numit în prezent Laurentianus 37.

Pro Murena. De lege agraria. Pro Milone). ♦ codex Veronensis (unele scrisori). ♦ originalele şi copia lui Poggio pentru Pro Caecina. De oratore. ♦ codex Laudensis (opere retorice): Brutus. Pro Caelio. Pro Cluentio. Pro Rabirio perduellionis reo.♦ Vetus Cluniacensis al lui Poggio (cuprindea Pro Roscio Amerino. In Pisonem (se folosesc în reconstituire numeroasele apografe ale copiei lui Poggio). Pro Roscio comoedo. Pro Rabirio Postumo. 101 .

102 . prin intermediul învă ământului. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU În1 secolele care au urmat anului o mie. ale dezvoltării oraşelor. indiferent de originea lor. Înnoirea a avut urmări şi asupra vie ii intelectuale. Respiră atmosfera de libertate care caracterizează primele faze. Prototipul lor este Abelard. creative. prin îndrăzneala cu care aplica dialectica la discursul teologic. an I. filozoful care în primele decenii ale sec. de institu ii politice. devenind medii ale unor remarcabile inova ii. de diviziune a muncii. Intelectualii elaborează noi construc ii de gândire şi.3. precum şi prin parcursul dramatic al rela iilor sale cu tânăra sa elevă Eloisa. al XII-lea a făcut să vorbească despre el întregul Paris. oraşele Europei occidentale s-au transformat. studiul 1 Capitolul de fa ă are ca bază articolele din revista Medioevo. Un passato da riscoprire. Magiştrii de felul lui Abelard. formează grupuri care devin de-a lungul veacurilor tot mai numeroase şi mai uşor recognoscibile: animă cu prezen a lor cartiere întregi. şi ei sunt împinşi să se gândească la activitatea lor. capabili să dea via ă unor forme inedite de raporturi sociale. scrise de Carla Frova şi Antonio Ivan Pini. chiar embrionare. Într-o societate în care încep să se contureze forme. iar rezultatul a fost naşterea unei institu ii scolastice necunoscute mai înainte: universitatea. împreună cu elevii lor. oameni noi. de activită i economice. unde trăiesc în rela ii strânse în special cu breslele de meseriaşi. Centrele urbane renăşteau după secole de abandon. nr. 10 (1997). îşi transmit discipolilor învă ătura. iar oamenii care se adunau acolo erau.

Analogia dintre universitari şi lucrătorii din zonele urbane nu poate fi împinsă prea departe. logica) şi mai cu seamă teologia. Ambientul citadin stimulează o transformare decisivă a istoriei în cultura occidentală. chiar topografia şcolilor pariziene a devenit mai complexă. În sec. activitatea intelectuală începe să devină o muncă din care se poate trăi. pentru a studia disciplinele literare (gramatica. cu colegii lor. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre Dame. ei îşi apropriază puterea de a-şi fixa regulile propriei lor munci şi comportamentul pe care fiecare este obligat să-l respecte în interesul tuturor. în plus. În acest sens. care în bisericile lor ar fi avut responsabilită i administrative şi pastorale importante. În universită i. Şcolile. Ca şi al i oameni ce au o meserie (artizanii sau comercian ii). universitates. încredin ate unor profesori care erau clerici sau monahi. Asociindu-se în mod liber.şi învă ământul. era un important centru scolastic. Valoarea profesorilor şi curiozitatea elevilor au reprezentat motorul unor noi dezvoltări. pentru că rezultatele muncii lor erau prea diferite. controlate de autoritatea ecleziastică locală. sub jurisdic ia arhiepiscopului. şi intelectualii sunt prezen i cu organiza iile lor corporative. Studen i tot mai numeroşi veneau aici. persoanele înseşi formau două grupuri distincte. al XII-lea. Unii profesori au început să predea pe 103 . studiul şi învă ământul sunt acum o adevărată profesie. inteau cu precădere la formarea de ecleziaşti de rang înalt. în a doua jumătate a sec. printr-un jurământ. ca la o „meserie”. Parisul. al XI-lea. uneori chiar de departe.

cu participarea studen ilor. nu ezită să pună pe plan secund autoritatea ecleziastică locală. universitarii au fost sprijini i de ponteficii romani. În 1231 universitarii au ob inut de la papa Grigorie al IX-lea o serie de privilegii foarte importante: prin bulă papală. toate aspectele de via ă privitoare la persoanele care. autoritatea impusă de episcop controlului şcolilor. trimisul pontifical Roberto de Courçon a acordat acestor statute sigiliul aprobării papale. puterea a trecut în mâinile universitarilor. cu capacitatea de a-şi da autonom o normă. dar în afara jurisdic iei cancelare. Către anul 1200. metodele didactice. afirmându-şi. În dobândirea autonomiei lor. Papalitatea a în eles bine for a uriaşă pe care o are în sine cultura scolastică şi. al XII-lea. întemeiată pe norme scrise: profesorii. sălaşul care-şi dispută cu Parisul titlul de cea mai veche universitate din Europa. într-un moment în care încearcă să afirme cu putere autoritatea Scaunului roman asupra întregii creştinătă i. controlau con inutul învă ământului. Învă a ii sunt chema i să pună în serviciul creştinătă ii toate resursele culturii lor. 104 . sub diverse titluri. tot în mediul institu iilor ecleziastice. De la sfârşitul sec. propria sa libertate: în 1215. universitatea a început să elaboreze statute. fac parte din nucleul studios parizian.malul stâng al Senei. Rezultatul este o structură complexă de autoguvernare. pentru a stabili un raport direct cu noii intelectuali. cetatea Paris este preamărită cu titlul de parens scientiarum. pentru a submina prerogativele episcopului şi ale cancelarului. Alta este istoria Universită ii din Bologna. Acesta reprezintă embrionul universită ii.

Există cu siguran ă un raport între înflorirea şcolilor noi şi nevoia de cultură exprimată de o societate aflată în plină dezvoltare politică şi economică.Nu se ştie bine dacă au existat aici. în special la cei care se folosesc de drept în practica profesională (judecătorii şi notarii). în care în sec. care-l ascultă într-o atitudine de respect. în postura de a o citi şi comenta în fa a unor grupuri de şcolari. Reprezentările figurative de scene de şcoală (în manuscrie. şcoli de vreo oarecare importan ă sau ce anume se învă a acolo. rămăseseră atâtea secole împrăştiate şi nebăgate în seamă. Italia centro-septentrională. În jurul acestor căr i iau naştere şcolile bologneze de drept. al XI-lea. al VI-lea împăratul Iustinian adunase tezaurul legilor şi jurispruden ei antice care. începând cu sec. după sfârşitul Imperiului roman. cu atât mai pu in. să fie opera unei singure persoane. unde. Manuscrise din acele „căr i de legi” au ajuns la Bologna. Lucerna iuris. Nu se poate însă explica totul într-un mod mecanic. Tradi ia îi atribuie meritul ini iativei lui Irnerius. 105 . în perioada preuniversitară. cu o carte deschisă în fa a sa. Cetatea se află în centrul unei regiuni. „lumina Bolognei”. pe căi aventuroase şi în mare parte obscure: unii maeştri au început să le recopieze şi să le pună în ordine. în sculpturile tombale) arată maestrul la catedră. se înregistrează semnele unei renaşteri juridice. Sunt căr ile din Corpus iuris. la Bologna – dacă dăm crezare pu inelor mărturii –. în primul rând pentru că. o întreprindere de asemenea dimensiuni nu se putea totuşi împlini pe durata unei genera ii şi nici. la început au fost mai cu seamă căr i. „făclia dreptului”.

o putere uriaşă. Legătura cu cele două puteri universale a imprimat institu iei universitare unele dintre trăsăturile sale juridice cele mai caracteristice: în toate aşezămintele le sunt garantate universitarilor privilegii analoge. reluate în legisla iile sucesive ale suveranilor. educându-i pe oameni să trăiască în supunere fa ă de Dumnezeu şi împărat. mai cu seamă. iar titlurile conferite sunt recunoscute ca valide oriunde. pentru că ei „luminează lumea cu ştiin a. Aten ia cu care papii şi împăra ii au urmărit noile dezvoltări ale culturii intelectuale a fost determinantă pentru succesul extraordinar al universită ii în Evul Mediu. Începând cu sec. dar în final trebuie să accepte acele universitates studen eşti ca o prezen ă de prim plan a vie ii cetă ii. Guvernul comunal pune vreme îndelungată piedici studioşilor străini care vor să se organizeze în corpora ii (cele bologneze nu au nevoie de garan ii speciale. ca şi în cele ale teologilor şi filozofilor parizieni. activitatea profesorilor. Privilegiile acordate de Barbarossa. Le-a garantat protec ia sa. chiar şi ponteficii intervin pentru a întări cu sprijinul lor puterea corpora iilor studen eşti. Federico Barbarossa a întâlnit la Bologna o delega ie de profesori şi studen i. slujitorul Lui”. coborând spre Roma pentru încoronare. vor face din universitari un grup puternic şi capabil să se conducă autonom. disciplina internă.Cultura care se construieşte în şcolile universitare pune în mâinile juriştilor bolognezi. fiind tutelate de statutul lor de cetă eni). studen ii dialoghează cu institu iile citadine şi. controlează toate aspectele vie ii „studiului”: programele de cursuri. Dacă se 106 . al XIII-lea. principilor şi cetă ilor. Prin reprezentan ii lor. În 1155.

mai cu seamă. se în elege cum noii intelectuali pot să aplice la ei înşişi într-un mod cu totul particular mottoul: terras omnes tamquam meas uidebo. Universitatea are însă un alt chip. mai ales din punct de vedere financiar (salariile profesorilor fiind plătite din banul public). iar oraşul Vercelli a decis în 1228. dintr-al XV-lea. al XIII-lea. cu orgoliu.adaugă la acestea faptul că programele prezintă un grad înalt de uniformizare şi că latina este limba comună pentru to i. ale administra iilor orăşeneşti. Din sec. alături de acele spa ii de studiu născute din adunarea spontană a maeştrilor şi elevilor. precum şi principii şi suveranii încep să dezvolte o politică de plasare a universită ii în serviciul exigen elor unui 107 . până la jumătatea sec. în schimb. Federico al II-lea a fondat în 1224 Universitatea din Napoli. al XIV-lea şi. la Bologna. apar altele care se nasc din voin a suveranilor. ea va rămâne în multe aspecte numai formală. autonomia corpora iilor universitare se reduce sim itor: în universită ile din Evul Mediu târziu şi apoi din epoca modernă. Ea este şi o institu ie solid înrădăcinată în realitatea socială şi politică a locurilor în care se găseşte şi. Încă din primele secole. Încă din aceste prime ini iative de întemeiere. îşi va adânci această caracteristică. prin sistemul „colectei”. universitatea începe să devină tot mai clar o institu ie a statului. În aceste condi ii. dependen a universită ilor de puterile locale este foarte puternică. studen ii continuau să-i plătească direct pe profesori. cu timpul. să se înzestreze cu o institu ie de studiu. Aceasta nu înseamnă că marile aşezăminte îşi pierd caracterul şi ambi iile cosmopolite: este însă evident că oraşele ca formă administrativă.

Transformările au oscilat între asumarea unui rol de ideolog (când teologii. Până în sec. Montpellier. supravie uiesc vreme îndelungată. cum este cea din Evul Mediu târziu. Padova. avoca i. Salamanca. mai ales cele apărute în perioada cea mai veche. Paris. Pe de altă parte. aceasta trebuie să furnizeze societă ii medici. în administra ia publică. Iată o cronologie sumară a celor mai importante: Au universitate din sec. nu este suficient titlul de doctor pentru a garanta o carieră strălucită. juriştii strâng alian a cu papalitatea sau Imperiul) şi asumarea unui rol tehnic (când s-au pus în slujba oraşului ca profesionişti şi func ionari). Situa ia era însă cu mult mai complexă. filozofii. universită ile nu depăşeau un total de douăzeci. chiar din perioada anterioară): Bologna. notari. 108 . pentru că nu este nevoie să supraevaluăm puterea culturii universitare. Oxford.mediu politic teritorial precis: în fiecare centru orăşenesc. Toulouse. îşi pierdeau cu totul specificul lor de intelectuali. profesori şi. Raportul intelectualilor universitari cu puterea a cunoscut inevitabil transformări. Într-o societate. angajate în slujbe preponderent tehnice. în unele cazuri. Harta difuziunii locaşurilor universitare în Europa devine tot mai densă în cursul Evului Mediu. care rămâne determinată de descenden a familială. Este totuşi impresionantă expansiunea fenomenului. al XIV-lea. Napoli. Cambridge. Este adevărat că nu toate universită ile. nu trebuie să se creadă că aceste personaje. func ionari cu o bună pregătire. al XIII-lea (şi. Siena. Către 1500 se numără cam optzeci. în care rolurile sociale se rigidizează tot mai mult.

Uppsala. disciplină): gramatica.1. Heidelberg. Glasgow. A. al XV-lea: Leipzig. chiar Islamul din perioada de aur. Înflorirea centrelor universitare răspundea unor schimbări pe care. Cracovia. dialectica. Pisa. Freiburg. În Evul Mediu timpuriu. pe parcursul secolelor de mijloc ale Evului Mediu. Tübingen. geometria. Roma imperială. Catania. Ducerea la capăt a studiilor a necesitat întotdeauna trudă şi bani: câştigurile sigure şi prestigiul social reprezentau însă o răsplată pe măsură. cap. aritmetica. aşa cum au fost Grecia antică. al XIV-lea se adaugă: Avignon. retorica. În lumea modernă. Coimbra (prin transferare de la Lisabona).Lisabona. le adânceau chiar mediile universitare. În sec. câte una pentru fiecare artă (id est. Viena. Louvain. marcată de şcoli superioare care nu sunt totuşi comparabile cu universită ile în sens strict. Erfurt. Köln. Saragozza. Perugia. pare greu de imaginat o societate avansată din punct de vedere cultural care să nu aibă un sistem universitar. Copenhaga. Roma. Trier. au existat mari civiliza ii literate care nu au cunoscut universitatea. Filologia). Pavia. din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri. Praga. mai departe. articulat în şapte discipline: cele şapte arte liberale (vide supra nota despre Martianus Capella. Miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac. În sec. iar în epoca modernă s-a afirmat pe toate continentele ca o institu ie tipică şi specifică a culturii a occidentale. cunoaşterea era concepută ca un complex unitar. Şi totuşi. Rostock. 109 . Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin.

În şcolile universitare. Pentru a fi un învă at. discipline morale şi discipline care privesc realită ile supranaturale (metafizica). O restructurare profundă a acestei scheme a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu. medicină. Studium este unul singur. aşa cum se desfăşura în Evul Mediul timpuriu. mai complex. muzica. operele filozofului grec sunt un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei şi a ştiin ei. Un aşezământ universitar are menirea de a oferi pregătire în toate disciplinele. al XIII-lea. Oameni noi s-au inserat în teritoriul literaturii. începând cu sec. Această revolu ie se împlineşte sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă în arabă şi apoi din arabă în latină. Studen ii merg la Paris datorită faimei de care se 110 . iar societatea în întregul ei şi-a dezvoltat noi exigen e culturale. al cunoaşterii. Studiul celor şapte arte liberale. dar se articulează în diferite facultă i ale universită ii: arte. este acum o simplă pregătire pentru studiile superioare.astronomia. Noua concep ie asupra culturii rămâne una profund unitară. Mai mult decât to i ceilal i. chiar dacă în general diverse centre îşi leagă renumele de grupuri particulare de discipline. drept. teologie. filozofii şi-au asumat sarcina de a teoretiza organizarea disciplinei. în disciplne care se ocupă de natură. dintre relativ pu inii care puteau accede la educa ia superioară. al căror con inut este articulat. chiar dacă în realitate. dar uneori se deschide înspre specializare. aproape nici unul nu reuşea să-şi desăvârşească efectiv întregul curriculum. profesorii au început să schi eze un edificiu nou. după schema diviziunii filozofiei. studiosul trebuia să fie stăpân pe toate aceste discipline.

bucurau profesorii de arte şi de teologie, la Bologna, pentru a frecventa şcolile de drept. Programa unui curs universitar este constituită dintr-o selec ie de texte. Fiecare disciplină (teologie, filozofie, drept etc.) coincide cu căr ile autorilor care au tratat-o cu autoritate, iar profesorii au misiunea de a le transmite tinerilor con inutul lor întro formă nealterată. Con inutul şi metodele de predare erau teoretic similare în toate aşezămintele universitare (şi nu fără temei s-a insistat mult asupra rolului jucat de universitate în crearea unei culturi europene unitare); de fapt însă, puteau exista deosebiri chiar importante. Disparită i se remacă mai cu seamă în facultă ile de arte: în vreme ce în unele centre sau în unele epoci studiul era limitat la autorii vechi, folosi i în şcolile de arte liberale preuniversitare, la Oxford şi la Paris, în cursul sec. al XIII-lea, se citeau toate operele lui Aristotel. În vremea aceea, Aristotel era folosit şi de mul i teologi: chiar dacă facultatea de teologie avea ca texte de bază Biblia şi Sentin ele unui magistru din sec. al XII-lea, Petrus Lombardus (Libri quattuor sententiarum). Programa facultă ii de medicină cuprindea autori clasici, ca Hipocrat şi Galenus, şi tratate de autori arabi în traducere latină, în primul rînd „Canonul” lui Avicenna. Căr ile juridice pe care le reunise în sec. VI împăratul Iustinian în Corpus iuris stăteau la baza învă ământului de drept civil, în vreme ce dreptul canonic se studia din culegeri de norme ecleziastice. Întemeiată solid pe tradi ia autorilor, cunoaşterea transmisă de universitatea medievală poate părea la prima vedere statică şi repetitivă. Programele însă nu se men in neschimbate de-a

111

lungul timpului, ci se deschid primind, alături de textele clasice, tratate şi alte produc ii scolastice ale maeştrilor moderni, care devin şi ei „autori”. Şi, mai cu seamă, con inutul căr ilor nu este transmis ca ceva rigidizat: dimpotrivă, de fiecare dată este supus unui efort de interpretare din partea profesorilor; o operă doctrinală are subtilitate, fantezie şi îndrăzneală, ceea ce, în respectul absolut al textului clasic, o face capabilă să răspundă nevoilor şi intereselor modernită ii. Ştiin a medievală este în întregime întemeiată pe căr i (observarea naturii acoperă un spa iu marginal şi, sub acest aspect, revolu ia ştiin ifică de la începutul epocii moderne este cu adevărat o schimbare de perspectivă); nu se poate însă defini ca „livrescă” în sensul depreciativ al termenului. Cartea există prin medierea profesorului, ea trăieşte prin vocea lui. În două momente fundamentale ale didacticii universitare, lec ia şi disputa, studen ii înva ă prin intermediul ascultării. În lec ie, profesorul citeşte textul mai înainte de a-l comenta; în dispută, textul trebuie să fie deja total prezent în memoria celor care intervin, pentru a putea să-şi sprijine argumentarea pe autoritatea lui. Dacă pentru studiul individual studen ii au mare nevoie de pagina scrisă (şi de aceea epoca despre care vorbim este una de o extraordinară expansiune a produc iei de carte), aulele universitare rămân în mare măsură spa ii ale oralită ii. În cadrul raporturilor care au existat în Evul Mediu între cultura universitară şi celelalte culturi, merită pusă în valoarea problema lingvistică. Corpul universitar vorbeşte pretutindeni în limba latină şi rămâne fidelă acestei limbi de prestigiu chiar până

112

dincolo de sfârşitul Evului Mediu. Grupurile de intelectuali găseau în latină un puternic instrument de comunicare ştiin ifică, care anula barierele ridicate de limbile na ionale; iar universalitatea limbajului este un element fundamental în ideologia universită ii ca institu ie cosmopolită. Fa ă de societate în ansamblul ei, alegerea latinei este una de separare. În secolele în care se dezvoltă universitatea, nu numai lumea de rând, în via a de toate zilele, comunică în limba vulgară, ci chiar şi scriitorii deschişi la experimente folosesc în crea ia literară, cu tot mai mare insisten ă, noile limbi. În vremurile de început, raporturile dintre şcoală şi lumea literaturii în vulgară sunt foarte vii. Personajele care se mişcă într-o zonă de mijloc între cele două spa ii dezvoltă o intensă activitate de mediere: este vorba aici în primul rând de Brunetto Latini (cu numele latinizat în forma Burnectus Latinus), venerat de Dante ca maestru: în Tezaurul său, publicat în franceză (Li livres dou trésor) şi apoi în italiană (Tesoretto), el condensează mult din învă ăturile predate la Paris în facultatea de arte. Mai apoi, litera ii care aleg limba vulgară pornesc pe un drum cu o tot mai mare autonomie, ba chiar de contestare deschisă a culturii universită ilor. Clivajul dintre cele două lumi este menit să crească. Rămâne deschis canalul obişnuit de comunicare dintre şcoală şi culturile non-literate, prin pastorala religioasă. Predicatorii se străduiesc să traducă într-un limbaj accesibil poporului doctrinele pe care le-au studiat la universitate; numeroasele culegeri de predici în limba vulgară ajunse până la noi sunt o mărturie a strădaniei lor.

113

Filozofii parizieni sunt magnanimi. primele texte aristotelice intră în facultă ile de teologie. profesorii vin în contact cu operele de filozofie naturală.Cultura universitară se deschide spre exterior nu doar pentru a da. metafizică ale lui Aristotel. începând cu jumătatea secolului. tezele averroiste sunt condamnate de episcopul Parisului. cum se definesc ei înşişi. menit să influen eze profund toată istoria culturii occidentale. văd lumina sinteze grandioase dintre cultura creştină şi gândirea clasică greacă. care le-au oferit profesorilor universitari texte fundamentale pentru toate disciplinele. ci la curte sau în alte centre culturale. În cursul sec. a implicat în mod natural instrumentele practice de 114 . Avicenna si Averoe. datorate franciscanului Bonaventura şi dominicanului Toma d’Aquino. unde mecena i laici sau ecleziastici sus ineau întreprinderi de felul acesta prin însemnate mijloace financiare. al XIII-lea. necunoscute mai înainte. la îndemnul papei. iar profesorii care le sus in sunt expulza i din universitate. sunt. Revolu ia culturală care a marcat Evul Mediu târziu şi care şi-a găsit momentul de maximă elaborare în fondarea universită ilor. În 1270 şi 1277. În faza aceasta. morală. Gra ie traducerilor latineşti. şi cu cele ale comentatorilor arabi. raportul dintre ambientul de la curte şi cel din şcoală a fost vital. Încă de pe la 1230. Este semnificativ faptul că cea mai mare parte a traducerilor din greacă şi din arabă. cei dintâi intelectuali conştien i de func ia lor socială. ci şi pentru a primi. universitatea din Paris are un destin extraordinar. nu au fost făcute în interiorul universită ilor. unde. după unii istorici.

cu spa ii ample între rânduri. răspunde unor modalită i de fabricare şi unor exigen e de întrebuin are cu totul diferite. având loc în refectoriu sau în curtea interioară a mănăstirii. de studen i care urmăresc din ea lec iile profesorilor. Cartea universitară. prezintă şi titlurile în roşu – rubricae –. Cartea era menită în esen ă să rămână în interiorul mănăstirii şi făcea parte în felul acesta din bunurile ei materiale. prezenta cel mai adesea foi scrise complet. primeşte sarcina de a transcrie. pentru studiu individual. făcută cu glas tare.cunoaştere: căr ile. care se dezvoltau în interiorul centrelor urbane. pe scurt. pe baza unui contract autentic. În interiorul textului. iese din mâna unui copist de profesie care. Cartea tipică a Evului Mediu timpuriu era un codice produs în scriptorium-ul unei mănăstiri. precum şi semne de paragraf pentru a pune în eviden ă păr ile în 115 . Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane. Folosită pentru o lectură colectivă şi nu individuală. cu o scriere care în mod obişnuit nu separa cuvintele. textul este cuprins într-un sistem decorativ care. pe lângă miniaturile şi literele ini iale. care este cu siguran ă exemplul cel mai tipic şi reprezentativ al produc iei medievale târzii. un bun material menit vânzării şi folosit. Apare acum o carte nouă. în primul rând prin structura sa materială. cu decora iuni rezervate paginilor şi rândurilor ini iale. cuvintele sunt de regulă despăr ite unele de altele. care trebuie să corespundă noilor exigen e ale studen ilor universitari. din thesaurus: mai apoi putea fi dăruită vreunui personaj eminent. cu margini ample destinate gloselor şi comentariilor la text. Copiată în ateliere laice de scriere. Cartea devine.

Pentru a face fa ă cererii continue de texte. numită exemplar. un alt element caracterizează produc ia de carte universitară: este vorba de sistemul de peciae. câte fascicule cuprindea textul respectiv. toate de aceeaşi lungime: fasciculele erau cunoscute sub numele de peciae. pentru a transcrie textul. Avantajul sistemului este evident: copiştii profesionişti. Se face o listă oficială de exemplaria şi se trec în ea tarifele. al XIII-lea. Pentru toate căr ile de texte utilizate se crea o copie oficială. puteau să închirieze din când în când acele peciae de care aveau nevoie. lista trebuie să fie afişată în oficiul fiecărui stationarius. tot atâtea. care lucrau în număr mare pe lângă universită i. era posibil ca în felul acesta să fie implicate mai multe persoane în copierea unui singur text. în multe universită i europene.care se articulează discursul. nişte librari / bibliotecari. precum şi studen ii individuali. O comisie de petiarii. ale căror urme s-au păstrat în manuscrisele 116 . s-a elaborat un sistem articulat şi func ional de multiplicare a căr ilor. Dincolo de noua structură formală. aleşi dintre profesori. Pe de altă parte. Mecanismul putea fi atins de defec iuni. verifică la începutul anului academic corectitudinea textuală a acestor exemplaria şi le fixează pre ul de împrumut. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule. încă din primele decenii ale sec. care provocau incidente în transcriere. şi deopotrivă pentru a veghea asupra autenticită ii şi corectitudinii formale a textelor. mai ales la Bologna şi Paris. De aceste exemplaria se ocupă (mai cu seamă împrumutând din când în când peciae) stationarii.

El putea atunci să lase în alb un anumit număr de foi şi să treacă la transcrierea unei pecia de mai departe. de a avea la dispozi ie în timp scurt toate căr ile care le erau de folos. copistul descoperea uneori că spa iul pe care i-l destinase în alb era prea mare sau prea mic: aşa se face că în manuscrise se poate găsi o coloană rămasă în alb sau. un text fundamental pentru studioşii retoricii. după ce termina transcrierea unei pecia. sistemul de peciae a fost capabil să răspundă exigen elor cititorilor. uneori şterse sau tăiate par ial) indica ii ale sfârşitului sau începutului de pecia. prin aceasta. să nu o găsească în oficiul stationarius-ului pe cea care urma. Universită ile şi şcolile medievale nu au rămas ca o realitate palpabilă. Se putea întâmpla ca un copist. împrumutată fiind altcuiva.unde apar pe margini (adesea cu litere mărunte. a rămas însă proiectul unui edificiu ideal visat de un profesor de retorică de la Universitatea din Bologna: Boncompagno da Signa (cunoscut şi sub numele latinizat Boncompagnus) În a sa Rhetorica nouissima (1235). cu numărul care o individualiza. 117 . de a gestiona şi a controla difuziunea textelor şi. a mesajelor culturale pe care le transmiteau. Independent de incidentele inevitabile. precum şi exigen elor universită ilor. aşadar pentru studiu. dimpotrivă. Boncompagno schi ează un loc construit anume pentru exercitarea memoriei. ca textul să fie copiat şi pe margini şi scris cu litere extrem de mici. Odată ob inută însă pecia lipsă. în capitolul dedicat importan ei de a memora. Boncompagno nu a văzut niciodată realizată această şcoală a sa.

trebuie să fie o singură intrare. de cai. de gălăgie dăunătoare. de trosnete şi de mirosul rău. iar scările să nu fie obositoare la urcat. cu excep ie celor care sunt în mod deosebit eficace pentru exercitarea memoriei în diversele materii studiate de elevi. Se dispun două sau trei ferestre prin care. unde este aer curat. grădinile şi florile: vederea lucrurilor plăcute întăreşte memoria. precum şi pentru ca to i să poată vedea chipul profesorului. Cât despre ferestre – ele trebuie să fie nici mai pu ine. Studen ii nobili şi de neam înalt să fie aşeza i în locurile cele mai bune. nici să apese podeaua. Este bine ca aşezământul să fie la etajul de sus. Lă imea şi lungimea edificiului trebuie să fie aceeaşi. de zgomotele pie ei. Şcoala va fi cură ată de praf şi de orice murdărie. Locurile studen ilor să fie aşezate în ordine. To i cei dintr-o provincie sau de un neam să fie aşeza i împreună. Trebuie să fie departe de locurile frecventate de femei. nici mai multe decât este necesar pentru o iluminare corectă. dar respectând locul de onoare i se cuvine fiecăruia după însărcinările sale. de canale. ca profesorul să-şi poată aminti numele lor. „Un edificiu scolastic trebuie să fie construit într-un loc deschis. Profesorul să şadă mai sus decât studen ii. noble ea şi meritele sale 118 . pentru că în ambele cazuri scade capacitatea de memorare.dar din rândurile lui răsar câteva detalii ale şcolilor ce ne sunt familiare. Va fi fără imagini şi de picturi. Tavanul nu trebuie să fie nici prea înalt. la o înăl ime de la care să poată controla cine intră. din când în când. de câini care latră. mai ales când e vreme frumoasă. profesorul să poată privi afară şi admira pomii. To i pere ii vor fi vopsi i numai în verde.

organizat pentru a atinge scopuri precise. poate fi şi chiar este profund diferită. care a trecut din latina medievală în limbile moderne. după aşezăminte) care avea autoritate asupra cunoştin elor transmise în şoli şi asupra persoanelor care frecventau şcolile. Prin studium se denumea con inutul activită ii didactice şi de cercetare. complexul disciplinelor. îşi schimbă în elesul şi se specializează.personale. Nu se schimbă niciodată ordinea locurilor şi nimeni nu ia locul altuia. Eu nu am avut niciodată o asemenea şcoală şi nu cred că există undeva vreuna de felul acesta. Institu ia universitară şi-a format un lexic propriu. devenind termeni tipic universitari. dezvăluind cât de legată este universitatea de azi de rădăcinile ei medievale: realitatea care stă în spatele acestor cuvinte.” O realitate nouă are nevoie de cuvinte noi. se defineşte corpora ia (formată din studen i sau profesori. lua i din limbajul şcolilor neuniversitare sau din via a de toate zilele. termeni afla i deja în uz. Termenul „universitate” din limbile europene moderne se referă fie la con inutul învă ământului superior. pentru a desemna diversele arii 119 . obiecte pentru care Evul Mediu folosea două cuvinte distincte: studium şi universitas. fie la organizarea lui. Universitas indica în latina medievală orice ansamblu de persoane. cel mai adesea. ci fiecare îşi păstrează locul care i-a fost atribuit. Rareori este vorba de cuvinte inventate anume. metodele. odată cu afirmarea universită ii. În universitatea medievală se vorbea. dintre care mul i sunt în uz şi acum. Dar poate că într-o bună zi sfaturile acestea vor fi de folos urmaşilor. antice şi mereu aceleaşi.

120 . la Paris. încărcat de o autoritate care le era recunoscută. un cuvânt din vocabularul feudal. se folosea de obicei primul termen. Profesorii erau numi i magistri sau doctores. de facultă i (facultates). al doilea (pentru că aici „maestro” desemna un profesor de rang inferior). la Bologna. din moment ce putea fi însărcinat să controleze dacă profesorii îşi îndepliniseră regulamentar îndatoririle didactice.disciplinare. A ajuns pînă la noi termenul bidellus sau bedellus: acest personaj din universtă ile medievale era important. Maeştri de drept de la Bologna erau numi i şi domini.

s-a mai îmbogă it prin achizi ionarea de manuscrise. La Roma: Bibliotheca Vaticana (întemeiată la începutul sec. până s-a construit clădirea bibliotecii. după întemeietorul ei. cele mai importante aşa se află şi azi. manuscrisele au stat în mănăstirea San Marco din Floren a). 121 . au fost aşezate pe pupitre (pluteus). de la mănăstirea Bobbio. codex Vaticanus sau Ursinianus sau Bobbiensis (Bobbiensis Vaticanus) sau Palatinus (Palatinus Vaticanus). nefiind prea numeroase la început. este numită şi Bibliotheca Medicea. după provenien a sa. mai poartă un nume: Bibliotheca Marciana. pentru că la început. legate cu lan uri. al XV-lea). fiind indicate prin sintagma libri catenati. BIBLIOTECI În vremea nostră.4. A fost îmbogă ită în 1600 cu colec ia de manuscrise a unui umanist. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar codex Laurentianus sau Mediceus sau Marcianus sau Florentinus. Flavius Ursinus. Cea mai importantă dintre ele este Bibliotheca Laurentiana din Floren a (se numeşte Laurentiana pentru că a fost înfiin ată pe lângă biserica San Lorenzo. dominate de cele din Italia. cele mai numeroase şi pre ioase manuscrise latineşti şi greceşti sunt concentrate în câteva biblioteci. mai ales palimpseste. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar. de lângă Milano şi prin aducerea unui mare număr de manuscrise de la Heidelberg (provincia Palatinata). Aceste manuscrise. Cosimo de Medici 1444.

La Cambridge (Cantabrigium: codex 122 . luate dintr-o bibliotecă din Spania). nomenclatorul înregistrează aici codex Marcianus sau Venetus (Marcianus Venetus). mai ales. Din afara Italiei. mai degrabă simbolic. În Anglia există trei colec ii distincte de codice latineşti şi greceşti: în primul rând. întemeiată de dinastia Bourbon. La Vene ia: Bibliotheca Marciana. Nucleul. printre care şi o serie ajunsă aici ca pradă de război (dăruite lui Bodley de contele de Essex. cea a universită ii din Oxford (Oxonium: codex Oxoniensis) care se numeşte Bodleiana (după numele întemeietoruluisău). fără a fi numeroase. sunt importante pentru colec iile de manuscrise Biblioteca Na ională de la Paris. în 1468. aici sunt. Bibliotheca Neapolitana. de la Bobbio. La Napoli a existat o bibliotecă importantă. descifrate pentru prima dată de Angelo Mai. papirusuri descoperite la Herculaneum. Biblioteca Regală din Madrid (Matritensis) de ine manuscrise vechi. colec ia de opt sute de manuscrise (preponderent greceşti) bibliotecii San Marco. precum şi palimpseste. care. se află aici aproximativ treizeci de mii de manuscrise. le-a lăsat bisericii San Marco. Biblioteca Na ională din Leiden (o colec ie mai pre ioasă pentru zona orientală decât pentru cea greco-romană).La Milano (Mediolanum): Bibliotheca Ambrosiana (cu numeroase manuscrise. al bibliotecii vene iene este alcătuit din manuscrisele latineşti şi greceşti colec ionate de Petrarca care. la moartea sa. sunt de bună calitate. drept mul umire pentru azilul acordat de Vene ia grecilor fugi i din calea turcilor. Cardinalul Bessarion şi-a dăruit. aceste codice s-au pierdut în mare parte.

în sec. şi-a lăsat moştenire publică toată biblioteca (în jur de douăzeci şi opt de mii de volume. a rămas într-o stare bună.Cantabrigianus) există mai ales texte greceşti. amintind de biblioteca din Alexandria). se disting două colec ii de manuscrise. manuscrise din biblioteca Vaticană. Bonaparte a dus de la Roma. al XVIII-lea. Din spa iul german. La Heidelberg se află o bibliotecă întemeiată în 1421. la Biblioteca Muzeului Britanic (codex Londiniensis. între care zece-douăsprezece mii sunt codice latineşti şi greceşti). la începutul sec. la Londra. şi le-a dus la Vatican. Un al doilea centru german important pentru codice este Wolfenbüttel (Guelferbytana): oraşul a avut un principe care. După tratatul de pace din 1815. cea a Mavrocorda ilor. despre care se spune că ar fi avut şase sute de mii de volume (un număr mai degrabă legendar. un general al papei a luat aproximativ trei mii cinci sute de manuscrise. al XVI-lea. În România a existat. dintre care însă cele mai multe sunt orientale). este cea mai veche bibliotecă publică germană care a supravie uit până în vremea noastră. au revenit la Vatican peste două mii şase sute de manuscrise originare din Heidelberg. Unul dintre cele două cataloage existente precizează numărul autorilor: 405 lucrări de autori greci şi 222 lucrări de autori latini (pot fi amestecate manuscrisele cu tipăriturile). Biblioteca. În sfârşit. Al doilea catalog precizează numărul 123 . În 1797. în timpul războaielor religioase. Musaei Britannici) se află cam şaptezeci de mii de manuscrise. tot ca pradă de război. alegând mai ales manuscrise de la Heidelberg. bine alese. aflată într-un orăşel ocolit de ultimul război. o bibliotecă importantă. În 1622.

al XIX-lea. Aceste manuscrise au fost cercetate de soli francezi şi cel pu in şaptezeci şi şase au fost vândute. s-a păstrat (în colec ia de documente ini iată de Eudoxiu Hurmuzachi) un catalog al bibliotecii mănăstirii Văcăreşti. într-o vreme a stat şi ea găzduită de Palatul Văcăreşti. fiind poate înglobată de Mavrocordat în biblioteca sa. Despre biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino nu se ştie nimic. întocmit pe la jumătatea sec. 124 . Căr ile au dispărut.manuscriselor: 162. ajungând la Paris (unde s-au păstrat).

Dependen a unui martor de un altul nu poate fi demonstrată direct. Investigarea erorilor se poate face în sine. Vorbim de erori separative dacă un manuscris atestă o eroare acolo unde un alt manuscris păstrează lec iunea autentică: atunci are o descenden ă independentă de a acestuia (rămâne însă incertitudinea generată de contrastul dintre lec iunile autentice şi posibilele emendări). autentică poate supravie ui în orice linie). Din acest punct de vedere. Paul Maas stabileşte o formulă de analiză. erorile pot fi cercetate în scopul alcătuirii unui stemma. Mărturia este strict limitată la erorile semnificative (vide infra). pornind de la constatarea conjunctive. Erorile care apar în cursul transcrierii au o semnifica ie decisivă în studierea interrela iilor dintre manuscrise.5. cu scopul de a determina felul în care au apărut şi calea de eliminare a lor. se vorbeşte despre erori indicative sau semnificative. utile în detectarea rela iilor stemmatice. ci numai prin excluderea posibilită ii de a fi independent. EDI II Primul rezultat al muncii editorului este alcătuirea unui stemma. errores significativi. care ar putea indica anumite linii de descenden ă (fiind evident că o citire corectă. Pe de altă parte. Se demonstrează că un martor B este independent de că erorile semnificative sunt separative sau 125 . dar atunci devin relevante anumite caracteristici ale lor.

Se identifică erori conjunctive dacă două sau mai multe manuscrise împărtăşesc o eroare proprie. B şi C. pentru că nu se exclude teoretic posibilitatea ca mai mul i martori. s-a demonstrat între timp. nu al certitudinilor. O eroare celebră în tradi ia clasicilor greci este omisiunea versului Oedipus Tyrannus 800 în Codex Laurentianus 32. că un număr de manuscrise bizantine din Sofocle sunt independente de L. Asemenea erori sunt numite erori conjunctive (errores coniunctivi). descoperind în A împotriva lui B o eroare constituită în aşa fel încât ceea ce ştim noi din stadiul criticii conjecturale a perioadei dintre A şi B ne autorizează să avem certitudinea că nu putea fi îndepărtată prin conjectură în acea perioadă. Erorile de tipul acesta sunt numite erori separative (errores separativi). prin intermediul erorilor separative din L (e drept. al XIII-lea (AG). al X-lea sau al XI-lea (L) împotriva manuscriselor din sec. sunt împreună împotriva unui al treilea. Este un fapt general acceptat azi că niciun bizantin din acele trei secole nu putea compune versul respectiv.un martor A. există posibilitatea ca o emendare să fi anulat mărturia asocierii). A. mai ales în textul scholiilor). Mai mult. să facă aceeaşi greşeală. şi anume una care nu poate fi atribuită unei coinciden e în citirea greşită. 126 . Se poate dovedi că doi martori.9 din sec. şi care face ca manuscrisele să fie asociate într-o anumită linie de descenden ă (şi de data aceasta. Este un domeniu al probabilită ilor (sau improbabilită ilor). în mod independent. prin identificarea faptului că o eroare comună lui B şi C este de o asemenea natură încât e pu in probabil ca B şi C să o fi comis independent una de alta.

în cazuri extrem de rare s-au conservat toate cele trei copii sau descenden i din fiecare din ele. în cazul textelor relativ pu in citite. Natura tradi iei medievale implică. de pildă. producerea unui număr mic de copii (cel mult trei) după acelaşi arhetip. pe de altă parte. metoda care stă la baza alcătuirii unui stemma devine impracticabilă.Probabilitatea ca doi martori să fie în acord pentru că au folosit aceeaşi sursă este însă mai mare. o eroare comună provocată de itacism face probabilă explicarea prin apartenen a la aceeaşi familie. pentru că este primejdios ca un text să fie editat pe baza unui stemma incert. Contextul este relevant: dacă ambii martori prezintă. Dacă. ambii martori au autoritate ortografică. iar faptul acesta impune limitări. atunci faptul respectiv nu se transformă într-un argument care să sprijine stemma. Pe de altă parte. astfel încât cele două tipuri de rela ii pe care le implică pot fi demonstrate dincolo de orice îndoială. Recomandările stricte de alcătuire a schemei de descenden ă nu se aplică în cazurile în care tradi ia manuscrisă a fost supusă emendării sau contaminării. 127 . când textele erau intens citite. exista o tendin ă de contaminare: în momentul în care se produce contaminarea. un conglomerat de erori datorate itacismului şi singura eroare pe care o au în comun se datorează itacismului. Aceste două tipuri de erori indicative apar frecvent în textele extinse.

indiciu că nu poate proveni dintr-un codice ulterior lui. parcursul corect începe de la cel mai vechi. Cel mai adesea. în vreme ce independen a martorilor ulteriori (împotriva celor care sunt mai timpurii decît ei) trebuie demonstrată prin erori separative. Ştiin a bizantină merită să fie corect evaluată. editorii se confruntă cu probleme generate de absen a unor proceduri stemmatice clare. Cel mai vechi martor existent este întotdeauna complet independent. Este întotdeauna relevantă cercetarea stării filologice în ansamblu a unui manuscris. un martor inferior. în ordine cronologică. iar apoi ajunge la recentiores. tot aşa cum se cuvine să fie pre uite efectele adnotărilor medievale sau 128 . dependen i.Mai departe. Tot aşa. Asemenea manuscrise pot varia în dată (mai ales când este vorba de autori care s-au bucurat de o largă popularitate). din acest motiv. iar acest principiu a fost perfect formulat de Pasquali: recentiores non deteriores. Principiul este generat de constatarea că un martor care de dată mai târzie decât decât altul nu este în mod necesar. Aceşti martori recentiores se dovedesc a fi. Manuscrisele târzii pot păstra o tradi ie de dată veche. şi de dificultatea de examninare şi evaluare a unor manuscrise emendate sau contaminate. stemma trebuie să acopere o tradi ie închisă: altminteri orice manuscris individual poate con ine variante (în text sau pe margine) care provin dintr-o sursă externă. în majoritate. în examinarea martorilor din punctul de vedere al independen ei lor. de la Occidentul sau Bizan ul medieval până în vremea Renaşterii. Vârsta unui martor este luată în considera ie doar ca terminus ante quem.

ci şi în depăşirea erorilor omeneşti în judecarea mărturiilor. Un editor al lui Polibiu ori Titus Livius poate prezenta un stemma şi o tradi ie închisă a principalei linii de descenden ă. iar un hiatus în transmitere poate avea efecte ascunse. Concluziile se formulează doar după ce sunt examinate mărturiile din toate punctele de vedere. poate implica argumentul probabilită ii ca ipoteză de lucru. al subiectului şi stilului. Se poate recurge la examinarea statistică.măiestria emendărilor Renaşterii. cu condi ia ca datele să fie pregătite adecvat. la acestea urmând să se adauge şi alte manuscrise eschiliene. ci se plasează în contextul evaluării autorului respectiv. Recensiunea manuscriselor. Bibliografia recentă şi recurgerea la mijloacele moderne de cercetare reprezintă pentru editor o complinire a studierii câmpului general al tradi iei mansucriselor de care dispune. Munca statistică poate fi făcută acum mijloace moderne. Polibiu şi Titus Livius erau totuşi texte prea voluminoase pentru a se bucura de o popularitate neîntreruptă. care nu implică nicio opinie în privin a autenticită ii lec iunilor sau a deteriorării lor succesive. alte şaptesprezece o pot distruge. chiar dacă permite o mărturie adecvată. 129 . Şapte manuscrise din Eschil pot sugera un stemma. Rezultatul ultim nu rămâne unul mecanic. dar numai după cola ionarea tuturor manuscriselor cunoscute. un calculus de variante. Beneficiul constă nu numai în viteza de lucru. iar emendarea şi contaminarea sunt în măsură să vicieze analiza.

fragmente care lipseau edi iei princeps a lui Titus Livius din 1469. la Magonza). edi ia princeps a lui Homer datează abia din 1488. 1484). EDITIO PRINCEPS Numele de editio princeps se foloseşte pentru prima edi ie tipărită a unei opere. Descoperirile ulterioare au îmbogă it tabloul edi iilor princeps latine din secolele care au urmat incunabulelor. Velleius Paterculus. al XVI-lea se poate spune că au fost publica i în cea mai mare (şi mai importantă) parte autorii greci. editat de Fust şi Schoeffer. gramaticile greceşti ale lui Constantin Lascaris (Milano. din 1518 pînă în 1773. Sweynheim şi Pannartz. din 1520. iar umaniştii. când era deja publicată cea mai mare parte a clasicilor latini cunoscu i atunci. abia la sfârşitul sec. Edi ii princeps au apărut însă chiar şi după această dată (fără a fi limtate la descoperirile papiriacee sau de texte găsite 130 . în 1528. cel al lui Cicero către Brutus. la Subiaco). 1476) şi Manuel Chrysoloras (Vene ia. a fost publicat Cicero: De officiis şi Paradoxa (în 1465.6. În schimb. Iată câteva exemple: din 1515 datează prima parte a Annalelor lui Tacit. Renaşterea a fost predominant latină. în 1508 a fost completat epistolarul lui Pliniu cel Tânăr către Traian. De oratore (1465. prin descoperiri succesive. din motive didactice. Primele căr i tipărite în greacă au fost. au fost adăugate căr i. după inventarea tiparului. capitole. din acelaşi an datează o edi ie din Lactan iu. Autorii greci s-au bucurat de mai pu ină aten ie. s-au îngrijit de tipărirea clasicilor latini. Înaintea tuturor celorlal i autori.

Dionysios Thrax (Tevcnh grammatikhv). Arrian ( jIndikhv). 131 . originalul grec s-a pierdut. Esop.).ulterior). din 1715. Platon. Tucidide. dar în 1898 a fost publicat textul grecesc după un codice descoperit atunci. asta era situa ia şi pentru Peri leptunouvsh~ diaithv~. Aristotel etc. Extrem de rare sunt situa iile în care textul grecesc este ulterior regăsit: multe din operele lui Galenus au ajuns până la noi doar în traducere latinească. Din 1652 datează culegerea Antiquae musicae auctores septem. În câteva din aceste cazuri. care a fost găsită de F. uneori s-a întâmplat ca traducerile umaniştilor (integrale sau par iale) să fie publicate înaintea edi iilor princeps ale autorilor greci (câteva exemple: Batrachomiomachia. cum este de pildă Soranus (Peri. gunaikeivwn paqw`n). Dietz şi a fost publicată după moartea acestuia. din 1698. Herodot. R. în 1838. Efortul de tipărire a autorilor greci a fost rapid dublat de traducerea lor în limba latină.

EDI IILE CLASICE Păr ile esen iale ale edi iilor dintr-un autor clasic sunt titlul. unul sau mai mul i indici. De pildă: P. Se cuvine să fie. textul. conspectus siglorum et notarum. prefa a. la care adesea se adaugă fontes et testimonia. aparatul critic. Titlul se scrie în latină cu litere majuscule şi fără interpunc ie. PAPINI STATI ACHILLEIS RECENSVIT ALDO MARASTONI BSB B.7. G. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1974 sau FLAVII SOSIPATRI CHARISII ARTIS GRAMMATICAE LIBRI V EDIDIT CAROLUS BARWICK EDITIO STEREOTYPA CORRECTIOR EDITIONIS PRIORIS ADDENDA ET CORRIGENDA 132 . pe cât posibil clar şi scurt.

în cazul genitiv. G. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1986 133 . KÜHNERT LIPSIAE IN AEDIBVS B. Nu există un raport sintactic între titlul operei şi numele editorului: ar fi fost o eroare să apară scris LIBROS V.COLLEGIT ET ADIECIT K. G. G. TEVBNERI MCMIII sau (mai frecvent) se poate da echivalentul latinesc: BABRII MYTHIAMBI AESOPEI EDIDERUNT MARIA JACODA LUZZATTO ET ANTONIUS LA PENNA BSB B. Titlul unei opere greceşti se poate lăsa în limba greacă: ARISTOTELIS POLIQEIA AQENAIWN QVARTVM EDIDIT FRIDERICVS BLASS LIPSIAE IN AEDIBVS B. TEVBNERI MCMLXIV Titlul operei este precedat de numele autorului.

134 . TEVBNEI MCMLXIV EVRIPIDES IPHIGENIA IN TAVRIS EDIDIT DAVID SANSONE BSB B. G.g.. Şi mai departe de standardele obişnuite ale paginii de titlu sunt aceste exemple. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1981 Varianta ultimă (cu numele autorului în cazul nominativ) se regăseşte. care ies în eviden ă prin dimensiuni şi. e.Seria Euripide a aceleiaşi edituri atestă abordări diferite ale rela iei gramaticale dintre numele autorului şi titlul operei. 1984). prin absen a consemnării anului: Supplices (ed. Christian Kopff. Iată două exemple: EVRIPIDIS HELENA EDIDIT KARIN ALT LIPSIAE IN AEDIBVS B. E. mai ales. în edi iile Teubner ale operelor euripideice Bacchae (ed. 1982) şi Christopher Collard. G.

. I EPISTVLAE AD FAMILIARES RECOGNOVIT BREVIQVE ADNOTATIONE CRITICA INSTRVXIT LODOVICUS CLAUDE PURSER COLLEGII SANCTAE ET INDIVIDVAE TRINITATIS IVXTA DVBLIN SOCIVS OXONII E TYPOGRAPHEO CLARENDONIANO HYGINI FABVLAE RECENSVIT. I. LVGDVNI BATAVORVM APVD A. acestea ocupă primul loc. Dacă există incertitudini asupra datei operei. SIJTHOFF Exista obiceiul ca prefa a să fie scrisă în latină. ROSE M.M. TVLLI CICERONIS EPISTVLAE VOL. autenticită ii ei etc. i PROLEGOMENIS COMMENTARIO APPENDICE INSTRVXIT 135 . se descrie species externa. se semnalează în margine sigla. W. edi iile recente au abandonat în general acest tip de rela ie cu limbile clasice. Apoi se trece la examinarea tradi iei directe. H.A. Pentru fiecare dintre codicele pe care se bazează edi ia.

se pot face. după folosirea pentru tipar. Notele prefe ei se indică prin numere progresive. cel mai adesea litera ini ială a 136 . se indică aceleaşi elemente ca şi în cazul codicelor. se pot face în prefa ă referiri la particularită ile ortografice ale codicelor. iar în cazul celor cu valoare ştiin ifică se dă lista completă. Dacă tradi ia directă cuprinde şi papirusuri. inscrip ii. la coruptelele lor specifice. De o importan ă aparte pentru critica de text este tradi ia indirectă: de aceea trebuie tratată în prefa ă. imediat după cea directă.se prezintă con inutul. Pentru simplificarea aparatului critic. Nu trebuie uitate edi iile umanistice şi îndeosebi edi iile princeps. Se trece apoi la indicarea edi iilor. adesea copii ale unor codice care. florilegii. pentru a facilita trimiterile ulterioare. aprecieri generale şi se semnalează deficien ele. fără să se ină cont de diviziunea pe capitole. au fost considerate superflue şi s-au pierdut (de aceea edi iile princeps pot avea valoarea unor codice). pentru fiecare. se recomandă să se indice în margini subiectul. la erorile cele mai importante ale cola ionărilor precedente etc. care este numerotată cu cifre romane şi împăr ită în capitole. Rândurile se pot numerota pe margini. se indică în ce fel li se pot recupera lec iunile. Codicele sunt indicate de regulă cu o singură literă majusculă. Mărturiile antice asupra autorului şi asupra operei ocupă ultimele pagini ale prefe ei. Între prefa ă şi text se pune lista de sigle şi de semne (conspectus siglorum et notarum). i se relatează istoricul. din cinci în cinci. Dacă se folosesc şi codice care s-au pierdut. Pentru a face mai comodă consultarea.

saec. La siglele codicelor se adăugă cele ale papirusurilor şi ale florilegiilor/antologiilor. † etc. Klotz) consensul codicilor G E H este indicat cu . Explicarea siglelor se cuvine să fie scurtă. del. Cu w sau W e indicat consensul tuturor codicelor. Un grup de codice care formează o familie se poate semnala cu o siglă specială: în Oratio Pro Caelio (ed. ale revistelor. Lista începe cel mai adesea cu codicele de autoritate. e.. etc. X. 137 . diserta iilor etc. Nu arareori codicele sunt indicate cu litere minuscule sau greceşti. indica iile editorilor. ale celor care au făcut emendări. Orice alte observa ii sunt rezervate prefe ei.: A = codex Ambrosianus C 29 inf. doar numele şi data codicelui. sau între antiquiores şi recentiores. prin care se explică abrevierile folosite în aparatul critic: om.  = codex Parisinus E 71 anno 1416 scriptus. Nu se recomandă notarea cu pentru codices recentiores (în ansamblu sau în parte) sau distingerea între codicele integri şi mutili.g. dacă au fost deja cola ionate sau dacă li se pot recupera lec iunile din alte surse. cor. Rareori există motive suficient de puternice pentru a schimba siglele uzuale.numelui lor. nu în conspectus siglorum. se notează cu litera sau cu men iunea Itali lec iunile sau conjecturile anonime din epoca Umanismului. Chiar şi codicele pierdute merită să figureze cu siglele lor. Toate observa iile referitoare la codice se fac în prefa ă.. cu excep ia celor numi i expres în aceeaşi notă. [ ]. După siglele codicelor se pun notae. XII.g. semnele < >. e..: o = codex Oxoniensis Collegii Corporis Christi 57 saec..

Marginile textului se folosesc în mod diferit. iar după text se pune conspectus metrorum. Cu cursive se notează observa iile editorului. Pentru operele dramatice. în caz contrar. în paranteze drepte [ ] se pun literele şi cuvintele tradi iei directe expurgate de editor. Indicarea capitolelor şi a paragrafelor se face pe una dintre marginile laterale: pe aceeaşi margine (sau pe cealaltă) sunt numerotate rândurile. Paragrafele corespund cel mai adesea capitolelor. În cartea De medicamentis a lui Marcellus se adaugă signa ponderum medicinalium. este preferabil să fie pu in frecvente. se adaugă la text personae şi argumenta. pentru textele papiriacee încă nu există un acord complet. iar textele epigrafice sunt în mod curent editate cu alte valori ale semnelor grafice. Citatele şi cuvintele unui interlocutor se pun între ghilimele.Conspectus poate varia în func ie de operă. Cu majuscule se scriu formulele juridice. Consensul este aproape unanim în editarea tradi iei manuscrise. con inutul lor. numele autorului şi titlul operei. În paranteze unghiulare < > se pun literele şi cuvintele care lipsesc în codice şi sunt adăugate prin conjectură. O serie de asteriscuri indică presupunerea unei lacune în text. actele politice şi alte asimilabile lor. lacunele din tradi ia manuscrisă trebuie semnalate însă în aparatul critic. Cuvintele iremediabil deteriorate se pun între cruces. Cel mai adesea pe partea de sus a celor două pagini ale căr ii deschise se scriu numerele paginilor respective. se lasă un interval mai mare înainte de începutul unui nou capitol sau 138 . Dacă existen a a două puncte în acelaşi rînd face neclar începutul unui capitol sau paragraf. Textul este editat cu caractere simple (rotunde).

Lec iunile diferite ale aceleiaşi note sunt separate cu o virgulă sau cu două puncte. se fac de obicei două numerotări: în marginea superioară. în multe edi ii însă caracterele normale şi cursive sunt folosite diferit. clar. Pentru textele istorice se pot pune pe marginile laterale indica ii cronologice. Rareori numerotarea se face în josul paginii. acestea se disting între ele printr-un spa iu sau prin două linii verticale. 1 139 .): aceste numere se aşază într-o margine a textului edi iilor moderne. pe marginile interne ale edi iei sale din Solinus. în acelaşi fel se notează paginile edi iilor importante pentru valoarea lor ştiin ifică sau pentru răspândirea lor. M . aparatul este numerotat cu cifre arabe aldine. cea a totalului comediei. Dacă există un singur manuscris sau dacă dintr-unul singur derivă to i ceilal i. se semnalează pe margine recto-ul şi verso-ul (chiar şi în mijloc de cuvânt). actele şi scenele.paragraf. În coresponden ă cu rândurile sau versurile textului. Vulgata multor texte greceşti în proză are o numerota ie specială. cu adăugarea literelor alfabetului latin (a b c d etc. lec iunile codicelor şi conjecturile filologilor sunt cu caractere normale (rotunde). care trebuie să fie. mai presus de toate. Mommsen a adăugat locurile paralele din Pliniu cel Bătrân. Pentru edi iile din Plaut şi Teren iu. iar într-o margine laterală. cu caractere cursive. dar cel mai adesea se notează pe marginea stângă. Sub text se pune în formă latină aparatul critic. iar „mâinile” diferite se notează cu cifre arabe superioare: e. iar tot restul.g. Pentru numărul de versuri nu există o normă constantă. Codicele se indică prin siglele din conspectus. sau fără nici un semn de punctua ie. Dacă în acelaşi rând sunt două sau mai multe note.

Editorul inventariază pentru sine. Victorius şi nu Vettori. dar ulterioare lui. dar se scrie Bentley. timeret).Literele din lec iunile codicelor care sunt marcate cu puncte trebuie (în viziunea editorului) înlăturate (e. Dacă ajunge să fie citat un nume nou. Strict logic. După text se pune un indice de nume proprii. pentru că sunt legate de text. Se declină însă în formă latinească numele filologilor moderni (e. 140 . Mommseno). se foloseşte în forma latinească. Hauptius. ar trebui puse după aparat testimonia ueterum. Haupt şi nu Bentleius. În anumite cazuri apar şi al i indici: nume de scriitori cita i. auctores şi imitatores.g.: a Wilamovitzio. nu Museum Rhenanum). la nominativ. acte academice. ele se pun între text şi aparat. Titlurile de reviste nu se traduc în latină (Rheinisches Museum. după uz. Totuşi. Cu excep ia situa iilor ieşite din comun. s) V.g. Numele filologilor se dau după abrevierile semnalate în notae. Perizonius şi nu Voorbroek)..g. fort. monografii etc. din edi iile precedente.. os). dar este de dorit să le selec ioneze cu pruden ă pe cele incluse în edi ia sa. Camerarius şi nu Kammermeister. nu se consemnează dubiile asupra lec iunii arhetipului sau familiei. tăieturile prin răzuire sunt indicate cu asterisc sau cu linii verticale uşor înclinate: agi* (era. testimonia. precum şi din reviste. divergen ele sau erorile codicelor individuale şi nici lec iunile eronate din codice izolate. numai pentru filologii care sunt numi i în mod obişnuit aşa (e. toate conjecturile propuse de savan i... inma// F (eras. 2 litt.

). Les Belles Lettres. 1. Marzorati Editore. Niculescu (ed. Editorial Verbo. gramaticii”. Giarratano. Les Belles Lettres. 1956. Latinitate. În: Documente privind istoria României. Herescu. pp.). nr. „La storia della filologia classica”. Dain. Bibliografie selectivă ♦V. Les manuscrits. Ed. Institut Roumain d’Études Latines. Inscrip iile. pp. 24-35. 141 . Academiei. [Editura] Universită ii. 69-142. Buescu. Lisabona. „Izvoarele latinei „vulgare”. Adriatica Editrice. Prefa ă de N. Introdução à cultura clássica.romanitate. ♦I. ♦G. vol. În: Manual de lingvistică romanică. ♦T. XII-XV)”. Al. Editura Enciclopedică Română. 1942. Problèmes de critique et d’histoire textuelles. „Sapere è potere”. „La critica del testo”. Costa. 673-739. Vol. I. 1974. Introducere. Bari. ♦S. I. 171-190. pp. papirusurile. Mareş. 10 (1997). Le strade del testo. ♦V.auctores şi imitatores. ♦C. „Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. pp. Bucureşti. Roma. Bucureşti. „Quando studiare diventa un mestiere”. Milano. Introducere în filologia românească. Cavallo (ed. Paris. Frova. particularită i gramaticale şi sintactice sau altele. Un passato da riscoprire. pp. În: Medioevo. Bucureşti. 2 („Linguistica e filologia”). pp. an I. 1964. Paris. vol. Ghe ie & Al. 53-65. 1987. Bucureşti. 16-18. II Latina „Vulgară”. Jakó. ♦A. 595-672. Buescu. 1990. 1970. 1979. pp. În: Introduzione allo studio della cultura classica. ♦C.

Oxford. Scribes and Scholars. ♦A. Ferrari. „Cosa non si fa per quel pezzo di carta”. 36-45. Oxford University Press. Critica textelor şi tehnica edi iilor. 1912. La tradizione dei classici dall’Antichità ai tempi moderni. ♦L. 1958. 1987. 10 (1997). Antenore. Textual Criticism. Copisti e filologi. 1968. Un passato da riscoprire. Leipzig. pp. Russo. Wilson. traducere în limba engleză de B. Textkritk. Roma. I. 142 . D. În: Medioevo. Maas. Padova. nr. an I. ♦D. Oxford. Reynolds & N. Pini. Oxford University Press. Flower. 1957.♦P. Bucureşti. G. traducere în limba italiană de M.

143 .