Ioana Costa

Textele antice şi transmiterea lor

Editura Universităţii din Bucureşti 2008

TABLA DE MATERII

A. CONSTITUIREA TEXTELOR .........................................................................6 1. FILOLOGIA .....................................................................................................6 2. PALEOGRAFIA EXTERNĂ .......................................................................... 17 PAPIRUS VS CODICE............................................................................................... 17 INSTRUMENTE DE SCRIS ........................................................................................ 27 PALIMPSESTE ........................................................................................................ 30 3. PALEOGRAFIA INTERNĂ ........................................................................... 32 B. TRANSMITEREA TEXTELOR ..................................................................... 39 1. MONUMENTELE: LITERATURĂ, ARTE PLASTICE ................................. 39 2. COPISTUL...................................................................................................... 47 3. ABATERILE DE LA MODEL........................................................................ 54 4. TRADI IA INDIRECTĂ ................................................................................ 59 5. RECENSIO...................................................................................................... 69 6. EXAMINATIO ................................................................................................. 78 7. EMENDATIO .................................................................................................. 87 C. PĂSTRAREA TEXTELOR ............................................................................. 92 1. BIBLIOTECILE ANTICE............................................................................... 92 2. NOMENCLATURA CODICELOR................................................................. 97 3. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU...................................................... 102 4. BIBLIOTECI................................................................................................. 121 5. EDI II........................................................................................................... 125 6. EDITIO PRINCEPS....................................................................................... 130 7. EDI IILE CLASICE ..................................................................................... 132 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................... 141

5

A. Constituirea textelor

1. FILOLOGIA Termenul românesc „filologie” vine, în descenden ă directă, din limba franceză: philologie. Dic ionarele moderne (e.g., Hachette 1988) îl definesc, pe scurt, ca „studiu, bazat pe texte, al unei limbi, al gramaticii şi istoriei sale”. Sursa termenului modern este latina (philologia), care l-a preluat fără inova ii din limba greacă (filologiva), unde fusese derivat dintr-un substantiv compus: filov-logo~ (id est oJ filou`n lovgou~). Termenul1 apăruse în literatura greacă pentru prima dată la Platon: philologia desemna dragostea de vorbă, de conversa ie, de argumentare (ca dispută teoretică); domeniul semantic al termenului este bine pus în eviden ă de antonimie: philologos vs misologos, „amator de argumenta ie” vs „cel care detestă conversa ia, argumenta ia”. La Platon, se conturează distinc ia filov-logo~ / polu-lovgo~ vs bracu1

Strict formal, filologia apare ca disciplină universitară la 8 aprilie 1777, când Friedrich August Wolf se înscrie la această disciplină, la Universitatea din Göttingen (devenind studiosus philologiae). Denumirea a cunoscut numeroase variante (în sensuri mai largi sau mai restrânse): humaniora; studii umanistice; erudi ie clasică; literatura veche sau clasică; ştiin e frumoase; cunoaşterea Antichită ii. Termenul cel mai cuprinzător rămâne însă filologia. Cum definirea lui a rămas laxă, nu s-a putut determina cercul domeniului, care este lărgit sau îngustat. Îngustarea domeniului poate merge până la simpla lectură a textelor literare, în spe ă cele greceşti şi latineşti (sau numai cercetarea limbii). Acestei abordări i se opune pozi ia, dominantă în filologia clasică, de asumare totală, prin cercetarea întregii moşteniri greceşti şi latineşti, preponderent în domeniul literar în sens amplu (suma mărturiilor scrise).

6

într-un context care explică în elesul modern al termenului: 1 Platon pusese alături de filovlogo~ pe filovsofo~. filologul este un erudit. Odată cu transferul aten iei de la domeniu la cel care îl stăpâneşte şi care este „un iubitor de logos”. Mai târziu. până în sec. se impune definirea termenului logos: dic ionarele limbii vechi greceşti înregistrează aici mai multe coloane de sensuri. dar şi premisele vorbirii: ra iunea însăşi. de la acesta din urmă. etimologic. philologia ca disciplină apare ceva mai târziu.. I a. în special începând cu perioada alexandrină. în Antichitate se numea grammatikhv (tevcnh). un studios.lovgo~. Mai târziu. Filologul grec. fiind un nume verbal format de la lego. de a argumenta. un iubitor al vorbirii. Nu to i cădeau de acord asupra con inutului no iunii. savant (în general). termenul filolog capătă şi în elesul de doct. care includea firesc filozofia. „a spune”. filolog şi critic erau sinonime. nu a fost o ştiin ă rigid delimitată. un cercetător. caracterizând raportul Atena-Sparta. 7 . Filologia.. un om cu preocupări variate1. este plăcerea de a vorbi. În perioada elenistică. „a enumera”. cuprinzând manifestările vorbirii. este pasiunea pentru disputele teoretice. incluzând mai multe domenii specializate. de la cuvânt la opera întreagă. Pentru grecul de la sfârşitul Antichită ii. Philologia. era preocupat în primul rând de literatură. Ceea ce acum numim filologie. Crates şi elevii săi dădeau acest nume doar celor care explicau glosele. o primă suită de sensuri porneşte de la „a alege”. era. logos îşi deschide în elesurile. al discu iilor. aşa cum apare termenul la Platon. filologul este un critic literar.Chr. de-a lungul existen ei sale. numindu-se pe sine critic. al cercetării.

fără ca alterările pe care le suferea textul să poată fi eliminate. filologia ar fi putut rămâne o tehnică de lucru. erudit.marile biblioteci ale Antichită ii. un set de norme după care editorii să stabilească numitorul comun al metamorfozelor suferite de textul trecut prin mâinile copiştilor. 2 Vide Demostene Russo. vreme de secole. cosmografie. Critica textelor şi tehnica edi iilor. De altfel. de vreme ce critica de text nu poate fi limitată la simpla comparare a manuscriselor / edi iilor. Colec iile de manuscrise le dezvăluiau variante ale aceluiaşi text. tot atâtea câte exemplare existau. Alexandria şi Pergam. pentru că. „edi iile” în câte un singur exemplar ale copiştilor au fost apoi înlocuite de tiraje editoriale. din Antichitate până la inventarea tiparului – şi încă destul timp după aceea. pasionat de numeroase domenii – geografie. cronologie – era un specialist de rang secund în fiecare dintre ele. poezie. 1912. care şi-a luat supranumele Philologos1. Născută cum era din compararea variantelor. Bibliotecarii antici au comparat manuscrisele pe care le-au putut aduna şi s-au străduit să refacă textul originar. cel dintâi „filolog” a fost bibliotecarul alexandrin Eratostene. filologia chiar a fost definită drept „critica textelor şi tehnica edi iilor”2 (articolul din DEX păstrează ceva din această nuan ă). îngustarea pe care o asemenea defini ie o aduce domeniului este doar aparentă. Într-un sens rigid. matematică. Încercarea de reconstituire a formei Colegii de breaslă l-au poreclit însă Beta. Starea textelor antice se poate descrie doar acceptând faptul că fiecare manuscris era o edi ie autonomă. 1 8 . în sensul curent al termenului. Bucureşti. au reprezentat pentru învă a ii vremii o grea încercare.

numerat. Această legitimă nevoie de cunoaştere a filologului a făcut ca încă de la primele atestări termenul să fie un echivalent pentru „erudit”1. diploma numeşte manuscrisul. îmbră işându-le erudit. gramatica. al cola ionării. respectiv. ponderat. din „Nunta Filologiei cu Mercur”: GRAM. uerba docet. Născută din punerea alături a manuscriselor. RHE. hermeneutica.originare a textului implică o cercetare – ce poate fi aprofundată până la exces – a unor domenii apropiate sau îndepărtate. În elesul modern restrâns al termenului „filologie” este acoperit de sintagma „critică diplomatică”. filologia a alăturat cunoştin e din domenii felurite. DIA. Învă a ii s-au văzut nevoi i să stabilească ce era corect şi ce era fals în exemplarele diferite ale aceluiaşi text. în această primă etapă a 1 Se poate deduce cum anume arătau cele două trepte ale filologiei (cu trei şi. canit. colit astra. geometria şi astrologia. Biblioteca din Alexandria cuprindea două sute de mii ori chiar şase sute de mii de exemplare (sursele antice dau informa ii diferite) adunate din bazinul Mediteranei. /MUS. prin care se defineşte strict cercetarea manuscriselor (lat. patru componente) în Antichitate dintr-un distih al lui Martianus Capella. AS. uerba colorat. diuinare „a ghici”) sau critica emendatrix (lat. 9 . dialectică şi retorică –. este stabilirea unui text cât mai apropiat de original. AR. Scopul comparării. filologul era menit să studieze muzica. Învă a ii care lucrau la biblioteca din Alexandria sunt cei care au fundamentat filologia. emendare < mendum „greşeală”). GEO. Pe lângă disciplinele oarecum previzibilele din punctul de vedere al omului modern – gramatică. coniectura „presupunere”) sau divinatorie (lat. Această parte a criticii o numesc unii conjecturală (lat. aritmetica. Subdisciplinele filologiei. loquitur. pergamentul). Ei au cercetat moştenirea secolelor anterioare cu trei mijloace: critica.

precum şi de pronun ia întregii fraze. sulul ajungea să fie întors pe dos. Cel care citea trebuia să-l desfăşoare treptat. se ocupa de accent şi accentuarea corectă a cuvintelor. cercetarea formelor analogice (în morfologie). la sfârşit. semantică şi literară: prozodia (care. aşa încât trebuia să fie iarăşi În primul secol al erei creştine existau încă unele centre minore de produc ie în Siria şi lângă Babilon 1 10 . fiind înlocuit cu totul abia prin sec. evolu ia). a elementelor de realia (explicarea obiectivă a ceea ce se indică adesea prin „antichită i”) şi etimologică a cuvintelor (sensul originar. Forma uzuală era cea de sul. explicarea cuvintelor (glosele.. precum şi stilistică (retorica). cu mâna dreaptă.existen ei ei. făcut din fâşii sub iri tăiate din măduva unei trestii care creşte spontan în delta Nilului1. Este cert că deosebirile materiale dintre căr ile antice şi cele moderne au influen at cititorul în rela ia lui cu textele literare. când a început fabricarea hârtiei din bumbac (de origine orientală). exegeza gramaticală simplă (cu precădere morfologică). reprezentau trepte ale reconstituirii textului. al XI-lea. exegeza estetică a operei literare (de această analiză ine şi critica autenticită ii unei opere literare şi. Materialul obişnuit pe care se scria era papirusul. al VII-lea p. în sens strict. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. scris într-o succesiune de coloane. în deplinătatea lui formală. metrica). la poezie.Chr. folosind stânga pentru a ine partea pe care o văzuse deja şi pe care o înfăşura din nou. Reconstituirea textului originar este posibilă numai în limitele impuse de originea şi etapele istorice ale textului scris. având pe o singură parte textul. id est punctua ie). lexicografia).

când era complet. Textul. Nu este greu de imaginat că un cititor antic. nu a fost inventat decât în perioada elenistică şi chiar şi atunci. care trebuie să fi măsurat cca 6. se încredea în memorie. atât în textele greceşti. Lipsa de exactitate a acestei metode şi starea de confuzie la care a redus 11 . 843) con inea.70 m. care în greacă ar fi putut compensa această dificultate. numele personajelor erau adesea omise. atunci când un autor antic citează un alt autor. Aceasta explică de ce. De-a lungul întregii Antichită i.Oxy. mai degrabă decât să îşi asume efortul de a răsuci sulul şi să-i grăbească în felul acesta procesul de degradare. dacă exista. lipsea despăr irea în cuvinte. era rudimentară. Disconfortul unei asemenea lecturi este evident. alternarea interlocutorilor în textele dramatice nu era indicată cu precizia pe care acum o considerăm necesară. Un alt inconvenient era reprezentat de materialul pu in rezistent şi de stricăciunile care apăreau de aici. era pentru cititor cu mult mai dificil de interpretat decât în oricare carte modernă: punctua ia. ci se socotea suficient să se pună o liniu ă orizontală la începutul unui rând sau două puncte unul peste altul pentru schimbări în interiorul rândului. vreme îndelungată. Sistemul de accentuare. în special dacă inem cont de faptul că unele suluri erau de dimensiuni consistente: unul dintre cele mai lungi suluri care au supravie uit (P.desfăşurat mai înainte de a fi folosit din nou. nu a fost de uz comun. astfel dispus pe papirus. cât şi în cele latineşti. fiind pus în situa ia de a verifica un citat ori de a controla o trimitere. întregul Symposion al lui Platon. există adesea o diferen ă însemnată între cele două versiuni. iar până în Evul Mediu nu s-a făcut niciun efort pentru a se schimba aceste obiceiuri.

membrii lui aveau camere de studiu şi o sală unde luau masa împreună.) era deopotrivă literat şi om de ştiin ă (în sensurile moderne ale termenilor).grabnic textele se pot vedea din starea papirusurilor care con in Dyscolus şi Sicyonius de Menandru.. Muzeul era între inut pe cheltuiala regelui.. O altă caracteristică a căr ilor din perioada preelenistică este poate şi mai stranie: versurile lirice erau scrise de parcă ar fi fost proză. era vorba de centrul unei comunită i literare şi ştiin ifice şi este esen ial cu precădere acest ultim aspect: bibliotecarul Eratostene (cca 284-200 a.221). şi ceilal i iluştri savan i alexandrini aveau aceeaşi deschidere culturală şi intelectuală. primind şi un stipendiu din tezaurul regal. Muzeul din Alexandria. Studiile întreprinse acolo au fundamentat filologia. după cum spune numele. prezidat de un preot. era un templu în onoarea Muzelor. şi a 12 . uerb. al IV-lea (P.Chr. 9875). faptul putea fi dedus din informa ia că Aristofan din Bizan (cca 257-180 a. Berol.Chr. 156. ajuns faimos pentru încercările lui de a măsura circumferin a pământului. un exemplu este un papirus din sec. pe la 280 a. În realitate. Comunitatea a fost fondată probabil de Ptolemeu Filadelful. care eviden iază unită ile metrice ale poeziei (Dionysos din Halicarnas.Chr.) ar fi inventat colometria. de aici provin în mare măsură deteriorările (corruptelae) grave ale autorilor clasici în texte deja larg răspândite. De comp. care au intrat în biblioteca Muzeului din Alexandria. Dificultă ile de care se izbea cititorul reprezentau o piedică şi pentru cel care voia să copieze textul. Nici în dialogurile în proză nu erau indicate numele interlocutorilor. de bună seamă. formal. chiar şi fără acest pre ios document.

22d). Timon din Phlius (filozof şi autor de texte satirice) scria pe la 230 a.Chr. Textele copiate de mână sunt cu uşurin ă supuse coruptelelor. Efortul impus de nevoia de a sistematiza textul a condus la un uriaş progres în cultura şi metodele filologice. fragm. într-o formă în general cură ată de coruptele. 429-53). întins pe o sută de căr i (Pinakes.câştigat grabnic faimă. bibliotecarii se găseau puşi în fa a unei probleme care îi tulbură cu mult mai pu in pe succesorii lor moderni. Eratostene. a compus un fel de ghid bibliografic al tuturor ramurilor literaturii greceşti. provocând uneori invidie. Aristofan şi Aristarch) au fost printre cei mai faimoşi litera i ai vremii lor: li se datorează cu precădere faptul că au ajuns la noi atât de multe opere ale clasicilor greci. Copiile multiple ale unui text aflate în Muzeu con ineau numeroase divergen e. cu multe pasaje în care nu se conturează cert sensul dorit de autor.: „în populatul Egipt pasc mul i pedan i închişi între căr i. chiar dacă ştim că pentru alte scopuri Callimachos şi Zenodotos se serveau de ordinea alfabetică. Munca necesară pentru a pune în ordine imensa cantitate de căr i din Muzeu era considerabilă. prin generozitatea rânduielii sale. care se ceartă neîncetat în colivia Muzelor” (Athenaios 1. Callimachos lasă însă o mărturie a imenselor eforturi pe care le implica biblioteca: pe când era şeful biliotecii. Nu ne sunt cunoscute normele după care a fost organizată. Apollonios din Rodos. la aceasta se adăuga starea ambiguă a textelor preelenistice. Nu a fost o coinciden ă faptul că cinci dintre primii şase bibliotecari (Zenodotos. 13 . Dat fiind sistemul de producere a căr ilor antice.

Atena folosise în mod oficial vechea scriere. Până în 403 a. E şi O. Se pare că Aristofan a inventat nişte semne de mai mică importan ă şi frecven ă. Un alt pas însemnat în clarificarea formală a textului a fost îmbunătă irea punctua iei şi inventarea sistemului de accentuare. de vreme ce Aristarch explică o dificultate din Pindar printr-o eroare de interpretare generată tocmai de scrierea veche. Alfabetul ionic a fost adoptat ca normă la sfârşitul perioadei alexandrine: în contrast cu sistemul utilizat pentru edi ii în toate celelate limbi. cât şi a Odisseei. care a îngrijit o edi ie completă atât a Iliadei. nu s-a încercat niciodată restaurarea integrală a ortografiei originare a autorilor. pentru a indica faptul că un vers era spuriu. o liniu ă orizontală pusă în marginea stângă a unui vers: era folosit încă de Zenodotos. al X-lea nu au fost însă notate în mod regulat. dintre care unele trebuie să fi fost scrise în vechiul alfabet. Primul şi cel mai valoros semn era obelos.Chr. au fost transliterate după norma ortografică ioniană. Unele dintre căr ile aflate la Biblioteca din Alexandria erau în scrierea veche. aşa cum a fost el aplicat la Homer. Fixarea finală a sistemului.Filologia alexandrină a impus în primul rând o uniformizare a alfabetului folosit în texte: căr ile din sec. care indica un pasaj remarcabil prin expresie 14 . se folosea diple ( > ). al V-lea provenite din Attica. În afară de obelos. care îi sunt atribuite lui Aristofan din Bizan . Semnele critice create de alexandrini au fost esen iale pentru buna transmitere a textelor. este opera lui Aristarch.. în care exista câte un singur grafem pentru vocalele scurte şi lungi (în variantă deschisă şi închisă). Până la începutul sec.

iar rolul său 15 . În epoca aceasta comentariul la un autor se scria pe margini şi nu într-o altă carte: scribul codicelui Venetus şi-a propus să copieze fără omisiuni ceea ce se găsea în modelul său. În schimb. a ajuns să fie echivalată cu critica de text: aceasta are ca scop reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. ca disciplină. când dintre mai multe variante de autor trebuie aleasă cea care reprezintă lec iunea definitivă). asteriskos (redat prin puncte) indica un vers repetat în mod eronat. de fapt. Cu timpul. Sistemul este complicat şi. 454). în vreme ce în manuscrisele medievale din sec. asteriskos unit cu obelos indica versuri interpolate dintr-un alt pasaj. Atunci când există exemplarul autograf al autorului sau copia după care s-a efectuat tipărirea. filologia. Există însă o importantă şi celebră excep ie: codicele Venetus al Iliadei (Marcianus gr. numai un mic procent din papirusurile conservate (cam cincisprezece din şase sute) poartă semne critice. antisigma (un sigma întors) indica pasaje în care ordinea rândurilor fusese tulburată. în domeniul filologiei clasice critica de text este necesară şi indispensabilă. se recurge la critica de text numai în situa ii excep ionale (de pildă. al X-lea şi următoarele sunt de obicei omise. diple urmat de două puncte suprapuse indica un vers la care Aristarch se deosebea în textul său de Zenodotos.sau con inut. care transformă acest codice al Iliadei într-o sursă amplă şi credibilă de cunoştin e asupra acestui aspect particular al muncii alexandrinilor. care conservă o vastă colec ie de scholii marginale. apar aşadar foarte multe semne conven ionale.

a adăugat data: septembrie 1301.este fără îndoială unul important şi dificil. Planudes.) consideră că datarea „1301” este o eroare. în 1494. şi care. Ne aflăm cu adevărat în posesia originalului doar în cazul câte unui scriitor de la sfârşitul Evului Mediu. dispuse în cincisprezece căr i. după numele său. id est cartea a şaiprezecea. specialiştii (vide Oxford Classical Dictionary. a fost prima antologie de epigrame greceşti tipărită. Chiar în condi iile datei târzii şi a înregistrării anului. şi singura cunoscută până la descoperirea Antologiei Palatine. de pildă codicele Marcianus gr.1. con ine aproximativ trei mii şapte sute de epigrame.4. Tradi ia indirectă). În mod fals. 16 . de vreme ce autorii greci şi latini nu au supravie uit prin scrieri autografe. Antologia de epigrame greceşti alcătuită de călugărul Planudes este ulterioară celei Palatine (vide infra cap. în 1606 (aceasta fusese întocmită pe la 980 de un învă at bizantin necunoscut sau. în veacul al cincisprezecelea se credea că Vergiliu însuşi ar fi fost autorul direct al unui codice ajuns până la noi. cuprinzând cam patru sute de epigrame. Antologia Planudea se publică de obicei ca încheiere a Antologiei Palatine. situa ia acestui codice este departe de a fi limpede. cunoscut sub numele de Anthologia Palatina. ca Appendix Planudea. 481 (aflat în prezent la Vene ia) con ine antologia scrisă chiar de cel care a întocmit-o. B. un grup de învă a i). s. apărând în loc de „1299”. mai de grabă.u. Antologia a supravie uit într-un singur manuscris. Monumentele şi B.

ceea ce reprezintă o dată destul de târzie pentru cultura greacă). Cu ajutorul lor putem controla copiile medievale. Cel mai vechi papirus grecesc păstrat. atunci. Sunt martori nealtera i. fiind uneori chiar mai credibili. cu o parte din litere şterse) este un contract 17 . inscrip iile sunt uneori comandate unui meşter. Papirusurile sunt în general reduse ca întindere şi nu foarte vechi (cel mai vechi datează din sec. Gradul de fiabilitate este mai mare decât în cazul manuscriselor transmise prin copii. din 311 a. Ca ştiin ă. au început să se descopere masiv papirusuri în Egipt. În seria conservărilor de texte literare. din acest punct de vedere. papirusurile nu sunt dominante. este neliterar: Papirusul Elephantin nr. Papirusurile au o însemnătate filologică aparte.. fără a fi în mod necesar scrise de mâna celui care a conceput textul. este relativ recentă: în 1788 s-a publicat primul papirus. 1 (incomplet.Chr. al IV-lea a. dimpotrivă. PALEOGRAFIA EXTERNĂ PAPIRUS vs CODICE Papirologia reprezintă o sursă de informare asupra Antichită ii.Chr. iar autenticitatea lor este limitată la faptul că au fost păstrate în stadiul din Antichitate. fizic.2. cu inscrip iile. în 1880. pentru că s-au păstrat aşa cum au fost scrise. pentru că în cazul lor poate exista (în papirusurile non-literare) o suprapunere între autorul textului-conceput şi autorul textului-scris.. transmişi pe cale directă: prezintă asemănări.

papyrus) era o plantă palustră cultivată îndeosebi în Delta Nilului. Aproape toate papirusurile din Egipt sunt greceşti (foarte pu ine sunt latineşti). Constitu ia atenienilor (text incomplet. Naturalis historia. Această re ea era la rândul său lipită şi presată pentru a forma o masă densă. acte juridice. hJ pavpuro~. Pe o tăblie umedă se aşezau fâşii.. Aristotel. dar care într-o variantă de mai mici dimensiuni creştea şi în altă parte. apoi era lăsată să se usuce la soare. între care se disting Menandru.). apoi alte fâşii se puneau transversal fa ă de primele şi se lipeau şi ele.Chr. cât mai lungi şi sub iri. S-au găsit câteva papirusuri cu texte literare necunoscute. editat la sfîrşitul sec. şi acestea se lipeau între ele. o epodă a lui Archiloch (80 de versuri.matrimonial. 1 Vide Pliniu. Dyscolos (în 1958 a fost editată prima piesă întreagă a lui Menandru). lat. Mimii lui Herondas (datând din sec. Papirusul (gr. al III-lea a.Chr. contracte. coresponden ă privată. numite scidae sau scissurae. Măduva plantei se tăia în fâşii1. acte administrative). 18 . devenind aptă să primească textul scris. al XIX-lea. XIII 68 sqq. din sec. prin care sunt stabilite condi iile de încheiere a căsătoriei dintre Herakleides şi Demetria din Cos. formându-se în felul acesta o re ea care avea forma unei foi de carte. chitan e. oJ. al VII-lea a. materialul cel mai bun îl constituia partea măduvei aflată cât mai aproape de centru. una lângă alta. Papirusurile au însă o importan ă cu totul specială ca mărturii de via ă cotidiană (scrisori.

se forma cu ele un sul care avea forma unui cilindru (buvblo~. 19 . Bagheta prezenta la extremită i doi mici butoni (cornua) de lemn sau. dar ajungea până la 40. lungimea unui rând era echivalentă cu cea a unui hexametru. paenula). titulus.Când erau adunate foi într-un număr suficient. uolumen). uersus) al operei în versuri sau proză. umbilicus) care se ataşa la ultima foaie şi avea rolul de a o proteja. Înăl imea sulului era în medie de 35 cm. La capătul sulului de papirus se adăuga numărul de rânduri (gr.7). Sulul se închidea. diftevra. Numele autorului şi titlul operei în epoca cea mai veche se scriau pe partea exterioară a sulului. dar din timpul bibliotecarilor alexandrini erau notate pe o etichetă (sivllubo~sivttubo~. Foile căpătau o mai mare netezime dacă erau frecate cu piatră ponce şi unse cu ulei de cedru. În exemplarele de lux se adăuga o altă baghetă la începutul sulului de papirus. ataşată în partea superioară a sulului. adesea colorată. pentru operele în proză. cu un capăt de sfoară şi un sigiliu. index). stivcoi. ca o scrisoare. foile se înfăşurau în jurul unei baghete (ojmfalov~. tot aşa cum putea coborî până la 20 sau chiar 15 cm. lat. id est 15-16 silabe sau 34-38 litere. din pricina stricăciunilor aduse sulului de aceste legături strânse. care avea rolul de a le feri de insecte şi a le face mai suple. chiar de fildeş ori aur. liber. în exemplarele pre ioase. În exemplarele bune. Se scria de obicei numai pe recto şi se forma sulul în aşa fel încât partea scrisă să rămână în interior. lat. era mai degrabă păstrat într-un fel de teacă de piele (gr. Se obişnuia chiar să se închidă cu mai multe legători (vide expresia loro rubra din Catul 22. dar se pare că. adesea în roşu.

Abia începând cu sec. iar unele fragmente au rămas încă neidentificate. al III-lea al erei noastre se găseau în mod excep ional papirusuri în formă de codex. literatura grecilor a fost conservată pe suluri de papirus.Chr. pentru Apollonios din Rodos. la 1457. al VI-lea a. Papirusurile medievale sunt fragmentare. Se accepta pentru proză. e de remarcat faptul că până în sec. Hesiod.Chr. Archiloch. opera lui Tucidide sau lucrarea Hellenica a lui Xenofon. continuă să fie folosit pentru transcrierea operelor literare până în sec. operele considerate prea întinse au fost împăr ite în căr i. în propor ii tot mai mici comparativ cu pergamentul. începe decaden a papirusului care totuşi. poate şi Alcman şi-au scris versurile pe lemn şi pe plumb şi le-au încredin at templelor. Aceasta nu reprezenta însă o normă riguroasă: de pildă. un maximum de trei-patru mii de rânduri: fiecare rând avea aproximativ lungimea unui hexametru. al VII-lea a. Sulurile de poezie erau mai scurte şi cuprindeau. în medie. pentru Lucre iu. astfel încât. o mie de versuri. al VII-lea. Lectura unui sul foarte gros era însă anevoioasă. În sec. le-a deschis în Egipt cale liberă comer ului. în sec. în special pentru textele istorice. şi grecii din perioada prealexandrină au cuprins într-un singur sul opere literare de lungime considerabilă.. Foarte grabnic.. cum ar fi poemele homerice. s-a ajuns la 1779 versuri. papirusul a făcut să cadă în dizgra ie celelalte materiale de scris.Chr.. operele 20 . Vechii egipteni foloseau suluri de papirus având o lungime de până la o sută de picioare. al IV-lea p.Papirusul le-a fost accesibil grecilor abia când regele Psammetichos. începând cu gramaticii alexandrini.

unde regele Hârtia propriu-zisă începe să fie folosită de prin sec. al VII-lea. Între papirusurile cele mai importante existente azi sunt cele descoperite la Herculaneum (printre ele se numără opere ale unui filozof din şcoala lui Epicur. se fabrica la început din bumbac. al XIV-lea se foloseşte numai hârtie fabricată din zdren e. invidia i-a făcut pe Ptolemei să interzică exportul de papirus la Pergam. înregistrându-se texte de mică întindere. la un moment dat. Tipul de „hârtie” reprezentat de papirus era cunoscut în Egipt de mult timp. Papirusul a fost curent folosit până prin sec. în cazul unor scurte crea ii în proză sau poezie. la Roma erau în uz opt sorturi de hîrtie (Pliniu descrie în amănunt cum se confec inau). chiar dacă depăşeau cel mai adesea aceste limite. Legenda spune că. al XI-lea. fiind înlocuit cu totul abia prin sec. îşi păstrau unitatea. Cea mai fină se numea charta Claudia (după numele împăratului). al X-lea sau al XI-lea. Autorii au fost astfel constrânşi să îşi împartă operele în căr i care erau aproximativ de aceeaşi lungime şi care aveau unitate. când a început să se fabrice hârtia din bumbac (tot de origine orientală). 1 21 . al XIIlea) din zdren e de pânză. Filodem. precum şi fragmente din Homer şi Hypereides)1. din secolul al XIX-lea se foloseşte hârtie din celuloză (lemn. stuf). chiar rămânând separate de restul textului. De prin sec. de ambalaj). apoi (din sec. De la aceste dimensiuni maximale se putea ajunge însă şi la unele minimale. iar cea mai proastă era charta emporetica (hârtia comercială. Pe vremea lui Pliniu cel Bătrân.dramatice.

aflat cândva la Bibliotheca Palatina din Heidelberg. În sec. pergamentul a început să fie preferat. în perioada imperială. mai ales în zona titlurilor (ce puteau fi scrise cu litere aurii).Chr. capre. Pergamentul se prepara în special din piele de oaie. de vi el. uneori însă chiar opere întregi se scriau pe pergament purpuriu (v. Pergamul a reac ionat. scrieri autografe. Vreme îndelungată. sulurile de pergament cu adăugiri succesive de foi au ajuns la lungimi considerabile. după vreo două sute de ani. chiar de antilopă şi era numit diftevra. pergamentul poate fi utilizat pe ambele fe e. Pergamentul avea calitatea de a fi cu mult mai rezistent.. vi ei născu i mor i). acoperindu-şi nevoia de material de scris prin folosirea „pergamentului”. scris între 778-820. un pergament purpuriu cu litere aurii. fabricat din piei de animale (în special oi. la Biblioteca Batthyaneum şi la Biblioteca Apostolica Vaticana. ca şi papirusul. păstrat în prezent în două păr i distincte. pergamentul a avut.Chr. pe papirus. în Victoria and Albert Museum). Codex Aureus. membrana: numele de pergamena este de dată târzie şi se explică prin faptul că centrul în care se fabrica era Pergamul.) întemeiase şi el o bibliotecă ce tindea să rivalizeze cu cea din Alexandria. şi ale cărui coperte se află la Muzeele Vatican şi la Londra.Eumenes al II-lea (197-159 a. devrri~. Pliniu (Naturalis historia. Spre deosebire de papirus. pergamentul era adesea colorat cu purpură. formă de sul şi a fost folosit în aceeaşi manieră pentru transcrierea operelor literare. în detrimentul papirusului. iar 22 . al II-lea şi al III-lea p. ale Grachilor. de capră. XIII 83) povesteşte că ar fi văzut.

Galenus (XVIII 630 K. al IV-lea. Pentru pergament s-a adoptat în scurt timp forma de codice. Codicele era mai uşor de mânuit decît sulul şi putea cuprinde un material mult mai întins.13. bivblo~. gr. în scriptoria din mănăstiri. al IV-lea. Codex multorum librorum est spune Isidor (Origines. swmavtion). s-a desăvârşit. care se compunea dintr-un grup de fascicule (lat. Superioritatea pergamentului este aşadar evidentă din acest punct de vedere. către sec. noi nu dispunem de alte suluri de papirus decât cele ieşite la lumină în urma săpăturilor din Egipt sau de la Herculaneum. şi anume transcrierea literaturii clasice de pe sulurile de papirus pe codicele de pergament. aşa-numitul codice (lat. după vreo două secole. Pe de altă parte însă. În prezent. iar ceea ce se scrisese putea fi şetrs. fapt care se făcea arareori şi nu fără dificultate pe papirus. dar a antrenat inevitabil pierderea celei mai mari păr i din literatura păgână. quaterniones) prinse la un loc la spate. cele mai vechi sunt fragmentele de codice de piele descoperite în urma săpăturilor din Egipt. 23 .1). Această transla ie a fost o necesitate. Un quaternio.) vorbeşte ca de o raritate de papirusuri vechi de trei sute de ani. Acest proces a început în Orient. Mai rar se foloseau terniones de şase foi şi quiniones de zece. iar cele mai vechi codice de piele ajunse până la noi trec dincolo de sec. teu`co~. O consecin ă a superiorită ii indiscutabile a codicelui de pergament asupra sulului de papirus a fost un proces de o imensă importan ă în istoria textelor antice. şi ceva mai târziu în Occident. era un ansamblu de patru foi duble. În vremea lui Mar ial s-a găsit o nouă formă de carte. codex. pergamentul se scria bine şi pe verso. la rândul său. 6.

numai că selec ia a fost dominată de moda timpului. dar numărul lor se micşorează continuu în raport cu ceilal i.. al XIII-lea. pentru cele latineşti. iar în 751 p. la Samarcand. Mult mai târziu. al capacită ilor intelectuale.Putem avea convingerea că nu toate scrierile meritau să fie conservate. în func ie de ceea ce au adus la lumină: texte pe care nu le cunoşteam mai înainte şi texte care au fost transmise pe alte căi. Cele mai vechi codice de hârtie datează din sec. au divulgat secretul de fabricare pentru a-şi plăti răscumpărarea.Chr. pentru a fi mai uşor copiate: de aici au apărut erori şi în divizarea şi succesiunea căr ilor. aceste repere cronologice nu exclud însă folosirea anterioară a hârtiei în scopuri non-literare. chinezii prizonieri de război. şi din sec. oameni diferi i din punctul de vedere al doctrinei. Grabnic re eta a fost preluată de arabi. este importantă împăr irea papirusurilor literare în două clase. al IXlea. În cadrul acestui proces uriaş au lucrat. hârtia a înlocuit pergamentul. care au răspândit-o în lumea bizantină şi în Occident. S-a ajuns la împăr irea sulurilor de papirus în bucă i mai mici. A fost inventată în afara spa iului european. de capriciu sau întâmplare. Papirusuri cu texte cunoscute anterior adaugă o nou segment de tradi ie 24 . cum era de aşteptat. hârtia a fost întotdeauna folosită sub formă de codice. de chinezi. pentru textele greceşti. iar unele opere valoroase au pierdut în cursa supravie uirii prin copiere. Papirusurile din prima categorie sunt mai numeroase în perioada ptolemaică. al aten iei. Din punctul de vedere al tradi iei manuscrise. astfel încât textele au fost deformate în felurite moduri.

papirusurile cele mai vechi din Homer omit sau adaugă versuri ori prezintă lec iuni diverse. al III-lea. deoarece textul lui Homer încă nu era fixat în sec. Dacă textul lor nu e identic. Este relevant raportul dintre tradi ia papirusurilor şi cea a codicelor. Totuşi în primul secol al erei creştine. şi anume ca un subarhetip al codicelor medievale să fi schimbat lec iunea bună a arhetipului: atunci papirusul nu va fi în acord cu această familie. În mod analog. din original. după cum s-a constatat. ci un subarhetip al manuscriselor medievale să fi fost contaminat de un papirus şi atunci o familie de manuscrise şi tradi ia papiriacee vor fi în acord în lec iunile greşite. papirusurile cu texte homerice sunt dominante. este în mare parte crea ia gramaticilor alexandrini.manuscrisă celei a codicelor. Papirusurile reproduc numai o mică parte a operelor existente. Se poate identifica însă o situa ie diferită. iar la întocmirea vulgatei a contribuit în mod eficient critica alexandrină. prin una sau mai multe faze intermediare. Chiar şi papirusurile cele mai vechi din Demostene sunt o demonstra ie a faptului că textul acestui orator se afla încă într-un stadiu fluid. nu întotdeauna mărturia lor e mai pură decât a codicelor. Atât papirusul cât şi arhetipul manuscriselor medievale derivă. papirusurile reprezintă vulgata care. se deduce că fie papirusul. În raport cu vulgata. Merită să fie însă formulată o re inere: chiar dacă papirusurile sunt mai apropiate în timp de originalul autorului. Este cu putin ă şi ca transmiterea să nu fie mecanică. fie arhetipul sau vreunul dintre înaintaşii lor a corupt lec iunea originalului. Numeric. ci cu alte manuscrise. 25 .

de asemenea înso ite uneori de traducere grecească sau de note greceşti. Înaintea tuturor se plasează. Adeseori papirusurile au venit ca o confirmare pentru emendările eleniştilor moderni.atunci când un text sau o parte dintr-un text s-a conservat în diferite papirusuri. Vergiliu şi Cicero. adesea înso ite de traducerea grecească. Copistul din epoca bizantină alegea copia cea mai bună. din Cicero. avea valoare oficială. În felul acesta. din acest punct de vedere. Cu toate acestea. Din Vergiliu. În urma săpăturilor efectuate în Egipt au fost recuperate fragmente deja cunoscute din autori latini. s-au conservat pe papirusuri mai ales grupuri de versuri (îndeosebi din Eneida). fragmente din diferite discursuri. pentru unii autori greci tradi ia papirusurilor este fără îndoială mai bună. arhetipul codicelor medievale însă era de regulă opera unui grămătic. materialul nou furnizat de papirusuri este extrem de rarefiat. Mărturiile papiriacee pentru texte latineşti se află într-o pozi ie distinctă. eventual unicul exemplar care fusese ob inut prin transferarea de pe papirus pe codice şi care. În Egiptul antic erau în uzul curent copii particulare din scriitorii greci. În câmpul literaturii latine. 26 . nu este surprinzător faptul că în ansamblu tradi ia codicelor este mai bună decât cea a papirusurilor. se poate întâmpla ca unul sau mai multe dintre acestea să fie în acord cu arhetipul sau cu un subarhetip al codicelor medievale şi să fie în dezacord cu alte papirusuri. prin statutul său particular. edi ii la pre uri convenabile.

INSTRUMENTE DE SCRIS Scribul se folosea de anumite instrumente. movlubdo~. 27 . melavnion kovkkinon. folosite pentru liniere şi măsurarea lă imii coloanelor şi a desimii rândurilor. lat. Cerneala se păstra într-o călimară (gr. când era veche. nu se mai putea înlătura decât prin răzuirea cu cu itul (iar locul era mai apoi netezit cu cretă. atramentarium). Cerneala roşie (gr. sau se scriau primele câteva rânduri ale unei opere ori ale unui capitol. spongia deletilis). începe să fie preponderent cenuşie sau gălbuie. spovggo~. al XIIIlea. Cerneala cu care se scria era în mod uzual neagră (gr. pe de altă parte. pe de o parte. lat. atramentum librarium. care era specificul acestei activită i şi. spre deosebire de atramentum sutorium. mevlan. lat. grafiko. folosit de pantofari). lat. Cerneala era de bună calitate în prima parte a Evului Mediu. cât timp era prospătă. movlibo~. pentru a se înlătura asperită ile). lat. Într-o succesiune cronologică a utilizării instrumentelor de scris. plumbum). spălându-se cu buretele (gr. norma) şi plumbul (gr. kanwvn. minium) era folosită pentru ornamenta ie: se scria de obicei cu roşu primul rând. melanodovcoi. lat. Cerneala se ştergea relativ uşor. trebuie indicată mai întâi linia. rigla (gr.n mevlan. regula. de prin sec. a căror rapidă enumerare poate sugera. care erau poten ialele surse de erori în copierea unui text.

Cele mai bune tocuri se importau din Egipt. dar se bucurau de pre uire şi cele de Cnidos. pumex) care se folosea şi la netezirea pergamentului. A.2. lat. Papirus vs codice). Marginea finală a sulului se lipea pe un baston de lemn sau de os (gr. calamarium. coloane) a câte 43 vv (în medie). kuvlindro~. Cu titlu de exemplu. kavlamo~. gluvfanon. aşa cum sunt cele de la Herculaneum (găsite în 1753) sau în Egipt (1821. chiar dacă nu mai corespundea situa iei reale din noua copie. kivseri~. La sfârşitul sulului se trecea numărul coloanelor sau al rândurilor. 28 . în jurul căruia se răsucea sulul. Erau ascu ite cu un cu it (gr. harundo) se folosea pentru căr i (în sensul larg al termenului). vide supra cap. lat. cele tocite erau reascu ite cu piatră (gr. paginae. versurile sunt numerotate din 100 în 100. stilus). probabil pentru plata copistului (termenul tehnic folosit este o adaptare a celui grecesc. kalamoqhvkh. lat. cu sensul „a citi până la capăt”. uolumen). scalprum librarium) şi păstrate într-o teacă (gr. 127 din ultimul cânt: este înalt de 25 cm. ojmfalov~.Tocul de scris (gr. calamus scriptorius. Dintre posibilele forme ale căr ii (în sens larg). lung de 2 m. Paginile sunt separate de spa ii nescrise. „numărare”: „stihometrie”). id est. dimpotrivă. pe tablele cerate se scria cu grafei`on. sticometriva. stu`lo~(lat. pe Insula Elephantină). lat. umbilicus. are 16 pagini (lat. copiştii puteau ulterior să transcrie şi acest număr. cea mai vechi este sulul (gr. lat. lat. de aici sintagmele ad umbilicum legere / adducere. sulul elephantin cuprinde Iliada de la v.

plasat de obicei la începutul unui text. din pricina friabilită ii acestui material. care nu rezistă bine la îndoire. Forma de carte apare odată cu utilizarea tot mai largă a pergamentului. „a desfăşura” (eventual cu diverse lărgiri. 29 . de tipul explicit feliciter).La sfârşitul multor manuscrise găsim cuvântul lat. o prescurtare de la explicitus < explicare. explicit. termenul face pereche cu incipit („începe”). căr ile din papirus sunt rare.

de vreme ce unii călugări erau lăuda i pentru dexteritatea cu care o practicau. să se mai şteargă textele Părin ilor bisericii. ştim că. „a şterge. se scria a doua oară pe acelaşi material (papirus sau pergament). pergamentul era apoi netezit cu piatră ponce. ci şi un al doilea. dispunem în prezent de câteva pergamente scrise de trei ori (ter scripti. Există mărturii antice celebre ale acestui obicei de reutilizare: Cicero îl suspectează pe un corespondent de-al său că îi scrie pe chartula pe care el i-a trimis-o. este relevant etimologic: palivmyesto~ provine de la yavw. Se putea întâmpla. Procedeul este cunoscut de prin sec. în sec. dezvăluind că nu se folosea numai spălarea. peste un text din Septuaginta. dar este înfiorat că i se pierd scrisorile. din economie. ci şi raderea textului. îi laudă economia.PALIMPSESTE Cerneala neagră se ştergea uşor şi. este scris peste Epistolele către corinteni ale Sf. manuscrisul de la Floren a al lui Sofocle. sau bis rescripti). un sinod bisericesc din 691 interzice. al VII-lea şi era aplicat fără discernământ. Termenul folosit pentru a desemna această categore de materiale. Pavel. a zgâria”. al XIV-lea. răzuirea era o meserie destul de grea. „palimpsest”. Cele mai valoroase palimpseste datează din sec. de pildă. să nu fie şters numai primul text. nu rareori. VII-IX. fără succes. unii călugări de 30 . un manuscris al Iliadei.

umaniştii au folosit anumite substan e chimice reactive pentru a aduce la suprafa ă textul prim al palimpsestelor. când au început să fie cercetate sistematic şi descifrate. manuscrisul ambrosian al lui Plaut se află sub texte din Vechiul Testament etc. au fost neglijate de filologi până la începutul secolului al XIX-lea.la Montecassino radebant unum quaternum et faciebant psalteriolos quos uendebant pueris. cu consecin e poten ial grave pentru starea pergamentului. Gaius au fost acoperite de texte ale sfin ilor părin i: textul lui Cicero De republica se află sub comentariul Sf. 31 . Palimpsestele. Titus Livius. dacă se exceptează câteva cazuri izolate. Contribu ia palimpsestelor la critica de text a fost remarcabilă. Plaut. Numeroase palimpseste a descoperit Angelo Mai la Milano şi Roma (cele mai multe provenind de la Bobbio). Ieronim la Psalmi. Urmele primului text rareori se pot descifra cu ochiul liber. Întinsele opere ale lui Cicero.

şi nu pot fi considerate o garan ie. nici măcar cu o aproxima ie de un secol. cu scopul de a-l face mai pre ios.3. ci cel mult un terminus post quem al copiei. Iată câteva exemple uzuale din epigrafia latină: C = G[aius]. calea prin care pot fi înlăturate. PALEOGRAFIA INTERNĂ Cunoaşterea evolu iei scrierii este utilă în urmărirea transmiterii textului din cel pu in trei puncte de vedere: I.indică posibilele greşeli de scriere şi. III. nu se poate stabili.permite citirea corectă a manuscriselor. implicit. mai uşor de întregit. II. Lectura manuscriselor este mult îngreunată de două elemente care in de scrierea propriu-zisă: faptul că majoritatea au scriptio continua (cuvintele sunt lipsite de separare fizică). vârsta singură nu e suficientă pentru a conferi valoare unui manuscris: adesea manuscrise recente se dovedesc a fi copii corecte ale unui model superior altora mai vechi. şi prezen a prescurtărilor. în majoritatea cazurilor. Indica iile interne pot fi copiate mecanic. contrastul dintre epigrafie şi tradi ia manuscrisă este net în favoarea inscrip iilor. Data unui manuscris. de un copist anterior.poate furniza informa ii cu privire la datarea manuscrisului (cu toate că adesea se imită o scriere ieşită din uz pentru a da o aparen ă veche unui manuscris. în sensul propriu al termenului). Din punctul de vedere al precurtărilor. RIP = R[equiescat] I[n] 32 . De altfel.

S-au conservat în manuscrise foarte pu ine exemple de cvadrată: fragmente din trei codice vergiliene (Augusteus. 1 33 . al III-lea al erei creştine. cu uriaşele sale litere majuscule. totalul lor păstrându-se însă în limite reduse (cam douăzeci şi cinci). Prescurătile medievale sunt însă adesea incomprehensibile cuiva care nu şi-a petrecut mul i ani printre ele. după cum demonstrează papirusurile de Herculaneum. ag& = age<n>t1. folosirea cvadratei. Câteva exemple. 2 În cele două serii de exemple. a fost anterioară. Prescurtarea folosită în acest exemplu este complicată prin recugerea la ligatura & = et. AVGGG = AVG[usti tres]. Aceasta a evoluat din capitala arhaică a inscrip iilor de epocă republicană. din inscrip ii şi manuscrise. Probabil că nici unul dintre acestea nu e mai vechi de sec. qn = q<ua>n<do>. mai sveltă.P[ace]. i't' = i<us>t<us>2. dar. chiar limitată la exemplarele de lux. rustica este însă mai sub ire. la care se mai adaugă câteva mărturii. are o notă de gravitate şi de maiestate. din manuscrisele latineşti şi greceşti: ren = ren<untiando>. tj = tai`~. Pentru capitala rustică s-au conservat ceva mai multe exemplare. întregirile au fost marcate prin tipurile de paranteze impuse de norma epigrafică (paranteze drepte) şi cea privind tradi ia manuscrisă (paranteze unghiulare). STTL = S[it] T[ibi] T[erra] L[euis]. care se distinge în două tipuri: cvadrată şi rustică. Capitala cvadrată. SPQR = S[enatus] P[opulus]Q[ue] /sic/ R[omanus]. aproape la fel de late pe cât de lungi. Cea mai veche scriere latină a operelor literare este scrierea capitală. Sangallensis şi Veronensis).

în care cuvintele sunt despăr ite prin câte un punct. cum ar fi: Q = q<ue> (cel mai adesea. dar în Ambrosianus al lui Plaut: Q AT = q<ue>at. numai în mod excep ional cuvintele sunt despăr ite prin puncte sau prin linii. Situa ia tradi iei 34 . scrierea este continuă. OS. conjunc ie. ATQ = atq<ue>). VS) pot provoca erori. magistraturi. dar în manuscrisul vergilian Mediceus se înregistrează forma PHOEB = Phoeb<us>.g. pentru că abrevierile (în afara celor uzuale. considerând că este suficient să transcrie textul în capitale pentru a-l putea corecta. Filologii s-au lăsat uneori stăpâni i de ideea că manuscrisele latineşti şi greceşti fuseseră scrise numai cu capitale şi au încercat să explice greşelile manuscriselor prin confuzia dintre diferitele litere de acest tip. dar este imitată în codice (în întregime sau par ial) până la sfârşitul sec. măsuri) sunt pu ine. VL. B = b<us> (la origine numai pentru forme de dativ şi ablativ plural la declinarea a treia. VN. Capitala rustică încetează să mai fie folosită către sfârşitul sec. al VI-lea. la acestea se adaugă indicarea unui n final printr-o linie orizontală deasupra ultimei vocale (la început. pentru prenume. NT. iar în alte manuscrise: NQ O = n<e>q<ue>o. De o mai mică importan ă pentru transcrierea operelor literare este capitala cursivă. TR. apoi şi în interior). Chiar dacă unele alăturări de litere (e. această prescurtare apărea doar la sfârşit de rând. un exemplu remarcabil îl constituie un papirus de Herculaneum cu un fragment din De bello Actiaco. lectura în ansamblu e facilă. NS. al X-lea.În scrierea capitală cvadrată şi în cea rustică.

Iată câteva exemple: literele duble sunt neglijate sau 35 . Scrierea insulară este o scriere semiuncială care. al VIII-lea sau chiar al IX-lea. Titus Livius. lor li se adaugă opere cu caracter gramatical. San Gallo în Elve ia. cunoscută sub numele: scriptura Schottica. între care cea de la Bobbio din Italia. care este atestată în textele pe pergament şi pe papirus din sec.2. începând din sec. care a derivat din aceasta şi care îi seamănă mult. al IV-lea până în sec. al VII-lea. dintre care aproximativ o pătrime sunt opere ale autorilor creştini. care reprezintă o trăsătură caracteristică. Este o scriere majusculă mixtă. e. fondatori ai unor mănăstiri faimoase. ştiin ific. Cicero (De republica. vide supra cap. A. juridic.manuscrise este însă cu mult mai complexă. Codicele clasicilor latini sunt mai pu ine de douăzeci. Se înglobează însă aici şi scrierea anglosaxonă. evangheliare. Cea mai mare parte a codicelor pe pergament din autorii latini în capitale ori unciale este reprezentată de palimpseste (codices rescripti). ea neputând fi purificată de erori printr-un demers simplu. s-a răspândit pe continentul european prin strădania misionarilor irlandezi. unele discursuri).g. Palimpseste. unic. Würzburg în Germania. care cuprinde în inventarul său de semne litere capitale. Ovidiu etc. S-au conservat mai mult de opt sute de exemplare. Scrierea insulară e propriu-zis cea irlandeză. texte biblice. şi din cauza schimbărilor de litere datorate diverselor forme sau modului în care era pronun ată latina în insulele britanice. unciale şi minuscule. Din scrierea capitală s-a dezvoltat unciala. Luxeuil în Fran a. Este greu lizibilă din cauza numeroaselor sale ablrevieri.

al XIV-lea. Minuscula carolină. un copist continental schimba între ele r şi p. nu există multe abrevieri. iar scrierea umanistică ce i-a urmat se poate defini ca minuscula carolingiană repusă în uz în sec. Scrierea insulară încetează să mai fie în uz în sec. beneventana). al XIIlea până în sec. la cea carolină.folosite greşit (e. Fiecare literă are forma sa proprie şi e distan ată de celelalte. Martin de Tours încă de pe vremea abatelui Alcuin (cca 735-804). Se dădea multă aten ie ortografiei (Alcuin însuşi a scris un tratat pe această temă). în linii mari.g. s-a dezvoltat în mănăstirea St. admitea un mare număr de ligaturi şi de abrevieri de orice tip. Aceasta are 36 . al IX-lea. Când se copia însă după codice irlandeze. În scrierea carolingiană.g. de la gotică la umanistă (lăsând deoparte scrieri de mai mică importan ă sau colaterale. vizigotica. fi şi si. trecerea de la scrierea insulară. n şi r. al XV-lea. r şi s. fl şi r. se produce o alterare a vocalelor (e. Evolu ia ulterioară a tipurilor de scriere cunoaşte. de la carolină la gotică. cuvintele erau separate şi interpunc ia este foarte precisă. fiind utilizată până la sfârşitul sec. missi în loc de misi şi invers). cenabium pentru cenobium). Scrierea gotica. clară şi precisă. a cărei durată se întinde din sec. al XII-lea. erorile erau inevitabile din cauza dificultă ii de a transcrie acel tip de scriere. cremina pentru crimina. iar de acolo s-a extins în întregul imperiu carolingian. Având în fa ă acest tip de scriere. A fost o epocă de decaden ă pentru cultura clasică şi codicele gotice au fost adeseori deformate prin interpolări. cum ar fi merovingiana. Umaniştii au privit cu dezgust acea scriere a „barbarilor”.

din care avem ca unic exemplu codicele Vaticanus 2200. Explica ia ine într-o anumită măsură de cantitatea codicelor respective (cele latineşti sunt în jur de douăzeci de mii. De la începutul sec. în sec. Cel mai vechi codice datat în această scriere este Petropolitanus 219.încă şi mai pu ine abrevieri decât carolingiana şi a servit ca model tipurilor de caractere de tipar. literele sunt de înăl ime uniformă. Pentru textele greceşti. Misc. Din aceasta a derivat minuscula literară. Începând cu sec. cele greceşti sunt considerabil mai pu ine). care a durat de la începutul sec. la Constantinopole (scris de abatele Nicolaos). al X-lea datează minuscula mixtă. care durează până la sfârşitul sec. Cassius Dio la Vatican. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat cursiva minusculă. 5 din 950. al XII-lea (minuscula mixtă este un amestec de minusculă pură şi uncială minoră). cu o lă ime constantă. care a fost încheiat la 7 mai 835. notele marginale sunt scrise în cursivă. IV-VIII s-a folosit cu precădere. Iliada în Biblioteca Ambrosiana. Dioscoride la Viena. precum şi data şi locul în care s-a executat scrierea. Cunoştin ele noastre privitoare la codicele greceşti medievale sunt mult mai restrânse decât în cazul codeicelor latineşti. În această scriere. în general lipsesc ligaturile. în schimb. unciala. este adeseori men ionat în codice numele copistului. cel mai recent e Bodl. Exemple de acest tip de scriere sunt: codicele Sinaiticus şi Vaticanus ale Bibliei. al IX-lea până la jumătatea celui de-al Xlea. al IX-lea. 37 . ca şi în epoca anterioară.

apostroful şi alte semne grafice au fost folosite rar şi inconsecvent. Un sistem rigid de accentuare a fost stabilit începând cu sec. s-a aplicat o metodă suplimentară de abreviere. Aceste semne stenografice sunt într-un număr redus (aproximativ 35) în manuscrisele greceşti. 38 . iar cititorul le putea întregi cu uşurin ă. s-a introdus obiceiul de a se abrevia termina iile cuvintelor: în felul acesta.Chr. al IX-lea p. dar grabnic şi în texte. separarea a devenit normă abia după inventarea tiparului. accentele. şi a intrat în deplină folosire către jumătatea secolului următor. distingând rădăcina de desinen ă. complicarea sistemului de abrevieri a produs însă erori. Separarea în cuvinte (prin intervale sau cu semne de intrepunc ie) era inutilă în condi iile utilizării consecvente a sistemului de spirite şi accente. spiritele. E important de remarcat că. copistul câştiga timp şi spa iu. datorate similitudinilor grafice. prin care dintr-un cuvânt se păstra doar prima literă sau prima silabă. la început doar în scholia. În cazul termenilor tehnici ai ştiin elor speciale.Din minuscula mixtă s-a dezvoltat o nouă cursivă care este conservată până în perioada tiparului. înainte de această epocă însă.

pornind de la această segmentare generală. ARTE PLASTICE Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii greco-romane au două surse: textele literare şi monumentele artelor plastice. precum şi deschiderea: ansamblul scrierilor. a unor opere care au circulat pe cale orală. Monumentele literare cuprind inscrip iile (indiferent de natura lor) şi textele literare. excep iile nu reprezintă altceva decât situa ii care merită să fie indicate individual: de pildă. MONUMENTELE: LITERATURĂ. Aceste surse sunt diferite ca importan ă şi modalitate de abordare. în majoritatea cazurilor. suntem în posesia unor inscrip ii autentice. în Evul Mediu şi mai apoi. originare. rămânând. dar prezintă o surprinzătoare similitudine din punctul de vedere al supravie uirii până în epoca modernă. cea de-a doua categorie men ionată aici îşi dezvăluie limitele. o sursă epigrafică intermediată de un manuscris. Transmiterea textelor 1. Se deosebesc unele de altele în mod esen ial pentru că. . impunând reordonări ale inventarului epigrafic. Unele dintre aceste inscrip ii care au dispărut după copiere au fost redescoperite. printr-o defini ie negativă (texte non-epigrafice).B. în mod evident. Fa ă de această situa ie fundamentală. din orice domeniu. la un moment dat. incluzând consemnarea în scris. unele inscrip ii au dispărut după ce fuseseră copiate.

40 . de prin sec.Chr. tot de atunci datează cea mai veche inscrip ie ateniană pe marmură.Chr. În 186 a. din punctul de vedere al istoriei limbii.. Această inscrip ie (458 a. atât prin dimensiuni. din lumea greacă şi din cea romană: În anul 458 a.. al X-lea p. Două exemple contrastive. despre cultul de la Eleusis. Plaut îşi reprezintă două piese (Bacchides şi Casina) Tot de atunci (de la începutul lui decembrie) datează Senatus Consultum de Bacchanalibus. Inscrip ia SCB.În situa ia tipică însă.Chr.Chr. Tragediile lui Eschil ne sunt cunoscute doar prin copii din sec. inscrip iile păstrate sunt autentice. Eschil îşi reprezintă la Atena trilogia Orestia. Acest fapt are o importan ă covârşitoare în stabilirea textului. se păstrează fără stricăciuni în Biblioteca Na ională din Viena. este determinantă distan a în timp dintre original şi copie (distan ă concretizată în modernizarea limbii). Piesele lui Plaut ne sunt cunoscute prin copii: cel mai vechi manuscris (incomplet. al V-lea p. în timp ce textele literare ne sunt cunoscute nu într-o formă originală. ci numai prin copii (făcute având ca model alte copii. Ceea ce avem sub ochi nu este textul aşa cum a ieşit din mâna autorului. într-o serie incontrolabilă. cât şi ca succesiune cronologică).Chr. ci un text pe care filologii îl reconstituie pe baza manuscriselor medievale. de altfel) este un palimpsest ambrozian. pe o tablă de aramă.) există şi astăzi în colec iile Muzeului Britanic din Londra. decretul prin care se interziceau Bacanaliile.

adesea întâmplătoare. determinat de transferarea textelor pe un material mai durabil. Hesiod. ca cele din Egipt. Există. pe pergament. 41 . reliquiae din tragicii şi comicii romani. există numai trei autori de la care să ni se fi păstrat cel pu in o scriere întreagă: Homer.Chr. prin „tradi ia indirectă” (de tipul citatelor sau al antologiilor). Unele citate nu sunt atribuite cuiva anume. III-II a. Procesul de selectare. Theognis. O rapidă inventariere a reperelor cantitative din literatura greacă şi latină oferă o imagine globală a raportului dintre ceea ce s-a păstrat şi ceea ce va fi fost literatura antică. datează din Antichitate. din aceeaşi perioadă ne sunt cunoscu i (prin deiverse men ionări) douăzeci şi nouă de scriitori. Fragmentele literare pe papirus sunt cu mult mai vechi decât manuscrisele medievale (datează din sec. unde se produce o dezhidratare naturală a papirusului. Papirus vs codice.Se mai poate face o distinc ie: textele literare (spre deosebire de inscrip ii) ne-au parvenit pe două căi: textele cunoscute prin aşa-numita „tradi ie directă” (o succesiune de copii care au rostul de a transmite opera respectivă în sine) şi textele pe care le cunoaştem doar fragmentar. vide supra cap.2. Textele pe papirus sunt friabile şi se puteau păstra numai în anumite condi ii climatice. În schimb. al V-lea a. A. fiind continuat cu mult mai târziu de călugării creştini care copiau manuscrise în Evul Mediu. În literatura greacă de la Homer până la războaiele cu perşii (sec.).Chr.). cunoştin ele noastre asupra unor segmente ale literaturii antice sunt furnizate de fragmente. de pildă.

uneori radicale. IV-III până către 80 a. În spa iul roman a avut loc un proces similar. mai existau în sec. la această listă scurtă se adaugă Rhetorica ad Herrenium. Din cele nouăzeci şi două de piese pe care ştim că le-a scris Euripide. I a. Dintre aceşti trei tragediografi. ne sunt cunoscu i trei tragici greci. Euripide a avut parte de cea mai bună conservare a pieselor. dar s-a păstrat unul singur în întregime.Chr. s-ar putea spune că s-a păstrat cam a zecea parte. Din literatura latină de până la Sylla (sec. recopiate. Gusturile literare şi valorile au cunoscut însă de-a lungul timpului schimbări. până la noi au mai ajuns doar nouăsprezece. Pe cale directă. Cato (De agricultura).Strict numeric. Cu câteva excep ii întâmplătoare.Chr. dintr-un total de optzeci şi două (câte indică sursele antice că ar fi scris Eschil) şi o sută douăzeci şi trei (Sofocle). a supravie uit ceea ce merita: acele opere literare pe care lumea le considera vrednice de a fi reeditate. Pentru aceeaşi perioadă ne sunt însă cunoscute numele a douăzeci şi şase de autori. Teren iu (şase piese). Raportul este cam acelaşi cu cel din spa iul grecesc. doar şaptezeci şi patru.). 42 . pe cale indirectă (prin fragmente izolate) se poate reconstitui existen a a nu mai pu in de o sută cincizeci de autori greci de tragedie. s-a păstrat cel pu in o operă întreagă de la numai trei autori: Plaut (douăzeci şi una de piese). de la Eschil şi Sofocle s-au păstrat numai câte şapte piese. Mărturiile referitoare la Hypereides (unul din cei zece oratori ai canonului grecesc) dezvăluie o altă latură a supravie uirii textelor: ştim că a inut cel pu in cincizeci şi două de discursuri.

Într-o situa ie şi mai dramatică este lirica greacă. Cunoştin ele noastre asupra Antichită ii sunt mult îmbogă ite de monumentele artelor plastice. Tragedia lui Ovidiu. Pentru felul în care a operat selectivitatea anticilor. poate fi relevantă o compara ie sumară: opera lui Platon s-a păstrat în întregime (sau chiar mai mult decât atât. din care însă nu s-a păstrat nicio scriere întreagă. nu neapărat în biblioteci. provocase o admira ie unanimă: contemporanii spuneau despre ea că era mai bună decât orice tragedie greacă sau romană de până atunci. Din ce a supravie uit. utilă în mai multe gospodării. mai adesea avem de-a face cu o strofă sau un vers sau un cuvânt (citat de un grămătic). rareori (cu două excep ii. de aprecierea contemporanilor sau de un simplu accident de transmitere. Astăzi oferă imaginea unor ruine. fiind unul dintre domeniile cele mai devastate de trecerea timpului şi accidentele transmiterii textului. elogiată intens în Antichitate. Pre uirea de care s-a bucurat nu a avut însă nicio greutate în destinul textului: tragedia sa pierdut. sporită de lucrările apocrife). O altă alăturare de situa ii se poate dovedi relevantă pentru criteriile de selec ie în conservarea operelor Antichită ii. filozoful Democrit a fost autorul unei opere de dimensiuni similare. Operele arhitecturale şi plastice s-au dărâmat în cea mai mare parte. S-a păstrat în schimb cartea de bucate a lui Apicius. Explica iile pot ine de calitatea în sine a operei. Medeea. pe de altă parte. Theognis şi Pindar) se găseşte câte o poezie întreagă. Unele piese se mai 43 .

în lumina mediteraneană. Din epoca greacă clasică (sec. Altele au fost însă transportate în diverse muzee ale Europei şi. s-a păstrat o singură statuie: Hermes de la Olimpia. 44 . demersul se dovedeşte a fi o grea încercare. Dincolo de această maximă restrângere a inventarului de care dipunem. ca să-i amintim doar pe cei trei mari artişti ai Atenei). Muzeele din lumea întreagă expun un număr impresionant de opere din Antichitate: numai că ele au fost făcute să stea în locuri publice. Policlet şi Lisip. clopote. dintr-un alt material (marmură). arme). de monede. nu ni s-a păstrat nimic din operele lor. Scultura greacă a fost mereu elogiată.află pe locul de origine. iar scriitorii antici care vorbesc despre opera lui Praxitele nu o enumeră între operele reprezentative pentru stilul lui. unele în temple sau în fa a templelor. lăsându-ne în urmă doar copii târzii. nu mai pu in. din Antichitate până către epoca modernă. a lui Praxitele. există o serie de rezerve: statuia nu este finisată de autor. Sculptura ar fi avut mai multe şanse de conservare. dincolo de ea. Pentru cel care vrea însă să o studieze onest. Originalele bronzurilor au dispărut (dintr-o nevoie mereu uriaşă. Un alt neajuns provine din faptul că cei mai mul i dintre maeştrii plasticii antice au fost lucrători în bronz (Miron. Câteva exemple pot sugera paralelisme cu situa ia textelor literare. V-IV). cu excep ia statuilor fără existen ă independentă şi a reliefurilor de pe frontoane şi frize.

nu s-a păstrat nimic de la el. arta 45 . la Atena). Se spune că Alexandru cel Mare ar fi găsit la Susa statuile de bronz ale lui Harmodios şi Aristogeiton (elogia i în Antichitate cu epitetul „tiranoctoni”). sa păstrat prin intermediul unui număr uriaş (cam o sută) de reproduceri. Alexandru. al II-lea p. Două muzee de in această copie: capul statuii se află la Bologna. Dintre lucrările plastice. semnate de el. au fost aşezate în Kerameikos şi se mai aflau încă acolo în prima jumătate a sec. al V-lea). li se ridicase un grup statuar de către Antenor (din opera lui nu ni s-a păstrat nimic. le-a restituit atenienilor. Xerxes l-a luat ca pradă de război în Persia. Discobolul. Apoi au dispărut.Celebra statuie a lui Miron (sec. Textele literare oferă uneori informa ii despre existen a şi parcursul unor opere plastice. a ajuns până în epoca modernă printr-o copie în marmură.Chr. pe baza copiilor (mutilate) s-a făcut în sec. în afara unor piese de valoare secundă (după criteriile anticilor) sau nefinisate. Din monumentele plastice (cu autor precis) ale Greciei antice clasice s-a păstrat aşadar pu in. fragmentară şi târzie (datând de la sfârşitul Antichită ii). sunt consemnate numeroase elogii aduse lui Fidias.. În jurul anului 500 a. la Dresda. cu excep ia a două socluri de statui. Atena Lemnia ne este cunoscută într-un mod care ar putea descrie la fel de bine starea unui codice: creată de Fidias în bronz. În 480 a. care transpuneau în marmură originalul din bronz. În literatura antică.. după două secole.Chr. corpul. în afară de frize.Chr. al XIX-lea o copie în bronz (găzduită la Muzeul Termelor din Roma).

încât pot fi identificate prin comparare cu alte surse plastice (statui. Din acest punct de vedere. piesele sunt cu atât mai interesante ca mărturii ale vie ii antice. mişcarea părului.plastică grecească ne este cunoscută prin copii. cu efectul agravant al trecerii de la un material la altul (copii de marmură ale unor originale în bronz). ei redau exact trăsăturile. Romanii nu se mul umesc să idealizeze trăsăturile într-o veşnică tinere e. un exemplu elocvent este friza de la Ara Pacis. care reprezintă o procesiune. pe care o reflectă cu o fidelitate superioară lucrărilor greceşti. Întreaga artă statuară din vremea lui Augustus prezintă această caracteristică. Dat fiind caracterul realist al artei romane. Trăsăturile personajelor sunt redate cu o precizie atât de mare. Arta romană se află într-o situa ie de conservare ceva mai bună. de pildă. 46 . Pe baza sculpturilor romane (şi nu a celor greceşti) s-a putut face. expresia privirii. monede). o istorie a coafurilor în Antichitate. dominată de familia imperială. datorată până la un punct şi faptului că perioada este mai târzie cu aproape o jumătate de mileniu.

„scriitorul de carte”. existau două categorii de copişti. librarius. în latină. Pentru a putea confec iona cât mai multe exemplare. O astfel de multiplicare masivă aducea după sine numeroase greşeli. Munca de copiere se află sub influen a accidentelor şi a întâmplării. modificând textul. concentrarea începe să slăbească şi pot apărea abateri de la model. Copistul oficial era indicat prin numele grammateuv~. şi scriba. manus est uelocior illis — nondum lingua suum. Aten ia este mai pu in rodată la primul cuvânt al unui text decât la al douăzecilea. este obosit în momentul în care e gata să se oprească.2. Atticus nu edita numai unele opere ale lui Cicero. Stenografii erau foarte pre ui i (vide Mar ial 14. „caligraful”: gr. în sine ori ca modele pentru alte copii. cel particular era „scriitorul” prin defini ie. Când copistului îi este frig sau foame. Copistul e distrat când se aşterne pe lucru lunea diminea a. O simplă întâmplare poate face ca la un moment dat copistul să nu fie atent. bibliogravfo~. după cinci sute de cuvinte. copiştii scriu ce li se pare că aud — şi dacă nu în eleg pe loc. ci biblioteci întregi. COPISTUL În Antichitate. scriptor. sâmbăta seara. kalligravfo~. lat. care lasă urme în texte ce supravie uies timpului.208: currant uerba licet. ori când suferă de o 47 . în greacă. de care se plânge deja Cicero. autorul însuşi (sau editorul) dicta simultan unui mare număr de sclavi. dextra peregit opus). cei oficiali şi cei particulari. caută să dea un în eles.

îi condi ionează erorile. notă înso ită în mod firesc de numele celui care făcuse corectura.indispozi ie. când e preocupat să termine la dată fixă. simplu. în mod necesar. atunci are scăpări de memorie. Pe un astfel de manuscris corectat ei puneau un indiciu al efortului depus: emendaui. Sau. Dacă aude vreun zgomot neaşteptat. 48 . un text diferit de cel al modelului. când e îngrijorat ori neliniştit. comparându-le cu unele bune sau îndreptându-le după cunoştin ele lor. nu o poate întoarce până ce nu se usucă cerneala. o discontinuitate a aten iei. şi modelul). Copistul descompune textul modelului său în segmente scurte. Aten ia sa e aşadar fragmentată de întreruperi şi de perturbări diferite şi inegale care. Din timp în timp. Rezultatul este. Gramaticii (începând cu cei alexandrini) corectau manuscrisele. riscă să-şi uite dictarea interioară lăsându-se în seama acestei dictări din afară. îşi întrerupe copiatul pentru a-şi muia pana în cerneală. care impun un efort distinct de vizualizare şi un efort distinct de memorizare. trebuie să îşi potrivească altfel manuscrisul (şi. adesea. Dacă cineva de lângă el a pronun at cu voce tare cuvinte pe care le poate distinge. dacă nu aveau la îndemână exemplare bune. îşi deplasează mâna. Când trece de la recto la verso. prin natura sa. autorizau o copie prin: recognoui. inevitabil. gândul i se îndepărtează de model. pe care o transferă fără să-şi dea seama în textul său. La fiecare sfârşit de rând. momente de lene şi de neaten ie. Munca de copiere implică. Când este la capătul paginii recto.

dar din scholiile rămase. Rezultă de aici că multe copii ale textului homeric ajunseseră la Muzeu din surse diferite: scholiile fac aluzie la căr i provenite din locuri cum ar fi Massilia. Sinope şi Argos. ajqevthsi~).Filologia). Sunt semnalate cu un obelos în codicele Venetus versurile prin care Agamemnon îi răspunde tatălui Cresidei. Motivele comportamentului lor.1. prout potui emendaui sine magistro. Studiile şi comentariile la Homer făcute de Aristarch sau de colegii lui s-au pierdut. putem să le reconstituim îndeajuns pentru a ne forma o părere asupra metodelor de studiu din timpul lui. O notă aparte indică efectuarea interpunc iunii: distinxi. în general nu reuşesc să convingă un cititor modern. Caracteristica pentru care erau faimoşi alexandrinii era promptitudinea cu care respingeau versuri ca spurii (ajqetei`n. ca exemplar cu autoritate. care erau apoi evaluate de învă a i. refuzând să o elibereze.relegi. Adesea aceste subscriptiones con in şi anul şi locul unde s-a făcut corectura. chiar dacă exista o logică anume. Un exemplar corectat era apoi folosit ca model. A. mai bogate decât pentru oricare alt autor grec. pentru a se corecta după el şi altele. Acest tip de abordare a textului copiat a generat de altfel disciplina însăşi a filologiei (vide supra cap. în detrimentul tuturor celorlalte. existau şi câteva variante mai detaliate ale notei de corectură: temptaui emendare sine antigrapho. dar nu este limpede ce text era ales sau dacă era cu adevărat vreunul ales. Un argument folosit adeseori era limbajul sau comportamentul nepotrivit (ajprevpeia): primul pasaj din Iliada condamnat în felul acesta poate servi ca exemplu. comentariul consemnează aici: „Versurile sunt expurgate pentru că slăbesc for a 49 .

423-26. este nepotrivit pentru Agamemnon să facă asemenea observa ii. Un calcul al emendărilor făcute de alexandrini a arătat că din 413 alterări propuse de Zenodotos. Este interesant de relevat faptul că cea mai mare parte din ipotezele lor nu a întrunit acordul cititorilor din epocă. dar nici sugestiile lui nu au fost uşor acceptate: din 50 . mul umindu-se în schimb să le înregistreze în comentariile lor. toate pasajele care tindeau să-i arate pe zei într-o lumină nefavorabilă erau o intă uşoară pentru criticii cu o asemenea stare de spirit: de aceea unii au respins episodul Ares Afrodita din Odysseia VIII. Din 83 de emendări care i se pot atribui lui Aristofan. Filologii capabili să trateze operele literare într-o manieră atât de drastică. alexandrinii nu au căzut în tenta ia de a încorpora în text toate schimbările sugerate. în special în dorin a lor de a condamna versuri ca spurii din motive inadecvate. numai 34 în majoritatea lor. Aristarch a exercitat o influen ă mai bine resim ită. iar 240 nu apar defel.. unde Zenodotos respinge versurile bazânduse pe faptul că e dizgra ios ca Afrodita să-i aducă un scaun Elenei.. în vreme ce 42 nu sunt defel acceptate. numai una a întrunit aprobarea generală. Homer ar fi ajuns la noi profund desfigurat.” Un alt exemplu tipic este Iliada 3. numai 6 se găsesc ca lec iuni în toate papirusurile şi manuscrisele. Din fericire însă pentru genera iile următoare de cititori. puteau aduce grave vătămări textului. Cu certitudine. Dacă abordarea ar fi fost diferită. astfel încât să pătrundă în textul curent. chiar dacă faptul nu reprezintă o dovadă certă a puterii de discernământ a publicului cititor din Antichitate. de altfel.. alte 6 apar în majoritatea mărturiilor.în elesului şi tonul amenin ător.

160 apar de mai multe ori şi 132 numai în scholii. În coborârea lui Odysseu în Infern. Observa ia lui Aristarch şi Aristofan că Odysseia trebuia să se încheie la v. Suspectau că povestea lui Dolon. în Odysseia XI. folosit abuziv: dacă un text literar 51 . din Iliada X. Principiul putea fi. 568-626 nu apar ineau firului narativ principal. unde se afirmă că un anumit cuvânt sau o anumită expresie e mai potrivită cu textul homeric decât orice altă lec iune. din pricina stilului (pe care îl resim eau ca fiind diferit de restul Iliadei) şi a slabei conexiuni cu restul firului narativ. atunci când e posibil.874 de lec iuni. 80 se găsesc peste tot. dar aceasta nu anulează nimic din valoarea observa iilor antice. Aristarch a arătat că vv. Această no iune stă la baza multor observa ii din scholii. 296 este probabil cea mai interesantă. merită să fie lăuda i este dezvoltarea principiului critic că cea mai bună călăuză în utilizarea unui autor este corpusul propriilor lui scrieri: în consecin ă. prin referire la alte pasaje din acelaşi autor ( {Omhron ejx JOmhvrou safhnivzein). Un alt motiv pentru care anticii. era o adăugire. deopotrivă. XXIII. Multe dintre observa iile lor au fost validate de critica ulterioară. cu precădere Aristarch. Cărturarii moderni preferă să evite condamnarea acestor pasaje ca spurii şi le consideră în schimb produsul unui stadiu de compozi ie mai târziu fa ă de partea principală a textului. chiar şi tentativele de identificare a unor pasaje de autenticitate îndoielnică au putut fi uneori acceptate. Munca filologilor alexandrini nu se poate pune însă sub semnul acestor excese de emendare. dificultă ile se explică.

în general în 52 . este cert însă că filologii alexandrini s-au aplecat cu rezultate însemnate şi asupra altor autori. Semnele marginale pentru îndrumarea cititorului au fost folosite cu mai multă economie decât în edi iile la Homer: poate cel mai comun. O asemenea interpretare extremă a regulii ar fi putut conduce la rezultate dezastruoase: cu atât mai mare este meritul lui Aristarch de a fi formulat un principiu complementar. A la Il. A înflorit produc ia de tratate asupra diferitelor aspecte ale teatrului. Probele care cer corecta aplicare a acestor norme provoacă încă mari dificultă i filologilor moderni. schol. 54). dar trebuie acceptate ca autentice şi păstrate. aproape la fel ca diple din textul homeric. care e amintit în scholii şi uneori se găseşte în manuscrisele medievale. în text (cf. O caracteristică rodnică activită ii exercitate de alexandrini asupra tragediei a este descoperirea de versuri mutate sau adăugate de actori. În această epocă a fost fixat textul tragediei. era semnul literei c. criticul poate pretinde să fie modificat pentru a-l aduce în armonie cu ceea ce îi este specific autorului respectiv. Aristofan din Bizan a inventat colometria pieselor lirice. probabil după modelul unei copii existente la Atena.con ine o expresie în acelaşi timp unică şi dificilă. Textul homeric este principalul beneficiar al filologiei alexandrine. în consecin ă. astfel încât poezia a încetat să mai aibă în pagină aspectul prozei. şi anume că multe cuvinte din textul homeric apar o singură dată. aşa cum o dovedeşte abunden a materialului disponibil. comediile lui Aristofan au fost înzestrate cu „argumente” (prin care se prezenta conflictul) plasate la începutul operelor. III. pentru a indica un pasaj interesant.

Şi aici se folosea colometria: un pasaj (Schol. dar scena a fost socotită primejdioasă. sunt prea dornici să se folosească de armele lor. 2. care nu pot fi trecute sub tăcere. scenografia originară cerea ca actorul să facă un salt. 87 este superfluu. Pindar şi ale poe ilor lirici. scholiastul îi acuză pe actori că nu au în eles interpunc ia exactă din v. 53 . trebuia anulată din text. 1366-68 ar fi fost compuse din strădania de a masca această schimbare. Uneori scholiaştii. În Medeea 85-88. 85 şi că au alterat în consecin ă textul. Un exemplu amuzant apare în Oreste 1366-68: corul anun ă că unul dintre frigieni urmează să sosească în scenă intrând prin poarta principală a palatului. care nu corespundea metric cu antistrofa. sunt edi ii ale comediei. Olymp. nu pot fi respinse. vv. După scholiast. în vreme ce în vv. la Pind. iar originea lui se află într-un pasaj alăturat. care era cel mai popular dintre poe ii dramatici. adaugă apoi corect că v.48) demonstrează fără echivoc în ce fel Aristofan din Bizan face uz de colometrie pentru a demonstra că o frază. dar fapt e că apar pentru a introduce noul personaj şi. Alte opere ale alexandrinilor. ca şi învă a ii moderni. aşa că până la urmă actorul intră pe poarta principală. 1369-71 frigianul spune că a sărit de pe acoperiş.operele lui Euripide. din punct de vedere lingvistic.

Recensio şi C.5. Dacă exemplarul provenit direct de la autor con inea greşeli şi nu era revizuit şi corectat.5. B. fie scribilor (după dictare. indicarea abaterii de la originar (corruptela). fie nu a fost transmis. în consecin ă. În consecin ă. ABATERILE DE LA MODEL Nu s-au păstrat manuscrise autografe ale autorilor clasici greci ori latini şi nici copii care să fi fost cola ionate cu originalele (o dictare revizuită de autor poate fi considerată un echivalent al unui manuscris autograf). prima etapă a cercetării (vide infra cap. inclusiv în varianta autodictării). cu scopul de a face o recensiune (recensio). atunci devine necesară reconstituirea acestuie prin conjectură (diuinatio) sau. provocate de 54 . textul originar se află într-una din aceste două situa ii: fie a fost transmis. Edi ii) este stabilirea a ceea ce trebuie sau poate fi privit ca transmis. manuscriele ajunse până la noi derivă din originale printr-un număr necunoscut de copii intermediare şi au. În fiecare caz individual. o credibilitate ce poate fi pusă sub semnul întrebării. Critica de text are rostul de a produce un text cât mai apropiat cu putin ă de original (constitutio textus). următoarea etapă este examinarea acestei tradi ii şi evaluarea ei în func ie de original (examinatio). La acestea se puteau adăuga altele tipuri de alterări ale textului: greşeli mecanice. atunci greşelile treceau în copiile ulterioare.3. dacă se dovedeşte că nu corespunde originalului. în varianta minimală. Greşelile din manuscrise se pot datora fie autorilor înşişi (la scriere sau la dictare).

greşeşte. homo(i)arkton). prefixe asemănătoare. începuturi şi sfârşituri de rând (homo(io)teleuton. Scaliger emendauit: multabo mina). numele proprii le ia drept comune şi invers. ia cuvinte greceşti drept latineşti. ia cifrele drept litere sau invers. repetă eronat o literă din vecinătate sau anticipează una care urmează. fie ceva în plus. prin scoaterea în eviden ă a erorii) şi greşeli inten ionate. haplografie). silabelor. I. în elege greşit ligaturile. sare din 55 . cuvintelor. modernizează ortografia sau formele vechi de limbă. schimbă ordinea literelor. silabe sau cuvinte care se repetă (hemigrafie. Plaut.. născute din dorin a de a corecta originalul considerat eronat. asemănătoare (termina ii asemănătoare. în care manuscrisul are fie ceva în minus. înregistrate atunci când manuscrisul are un text diferit de al originalului. prescurtările şi alte semne şi le scrie aşa cum le-a în eles.g. neîn elegerea textului (sau chiar din refuzul de a corecta o greşeală de care copistul şi-a dat seama. distribuie greşit replicile în drame.neaten ie. Trin. II. sau. Există trei mari categorii de greşeli: greşeli calitative. Diferen e cantitative în minus apar atunci când copistul scrie o singură dată litere. caută să dea sens unui pasaj pe care nu îl în elege sau care i se pare greşit. 708: codex uetus: multa ab omina. şi greşeli cantitative. silabe sau cuvinte asemănătoare. lăsând deoparte tot se se află între ele. Apar diferen e calitative atunci când copistul confundă litere. sare de la litere /silabe /cuvinte la altele ulteriore. pur şi simplu. desparte sau leagă greşit cuvintele (e. pentru a nu strica prin ştersături manuscrisul nou şi a-i scădea valoarea.

putând genera diplasiografii (acelaşi cuvânt scris cu două variante) sau chiar triplasiografii. la dictare pune unde nu trebuie un iota subscris sau adscris. la dictare. chiar rânduri sau câte o filă întreagă. sunetele caare nu sepronun ă. dacă există două variante marginale sau interlineare. perpertum pentru perpetua. nu scrie un iota subscris sau adscris. la versurile greceşti scrie şi sunetele elidate. Iată câteva exemple. sare peste numele proprii.nebăgare de seamă litere /silabe /cuvinte. silabe. quibus pentru quis rebus. extrase numai din cele mai vechi mărturii vergiliene: quod pentru quos. glossemata). 56 . pentru. Gellius. sau. pentru a o colora sau ornamenta. În orice manuscris. Greşelile cantitative de sporire a textului apar în situa iile în care copistul repetă litere. sare un cuvânt pe care nu-l poate citi.g. datorită eliziunii. non leguntur. oricât de vechi şi oricât de pre ios. pur şi simplu. cuvinte: dittografie. inten ionând să revină ulterior asupra ei. id est Aulus Gellius). sare cuvinte greceşti (situa ie sintetizată de expresia larg răspândită: Graeca sunt. introduce în text însemnări interlineare sau marginale (variae lectiones. lasă nescrisă o ini ială. amnis manis. III. nu ia în considera ie semnele prescurtărilor (aşa se explică înregistrarea Agellius în loc de A. scrie litere de prisos. putem găsi o sumă întreagă de astfel de greşeli. în loc să noteze doar un apostrof. un manuscris din Aulus Gellius omite într-un pasaj toate cuvintele greceşti şi notează: erant hic infinita etiam Graeca). nu scrie. e. din nebăgare de seamă sau din neştiin ă.

se foloseşte numai modelul. păr i ale manuscrisului. Manuscrise cu astfel de neajunsuri au fost totuşi luate ca model şi copiile făcute după ele au reprodus toate aceste inversiuni sau lipsuri. se poate 57 . file sau fascicole (quaterniones) care au fost file sau fascicule care au dispărut. II. umezeală. Critica de text impune trei principii de utilizare a mansucriselor. din care se îndepărtau asperită ile). Determinarea greşelilor dintr-un manuscris nu slujeşte numai la stabilirea gradului de corectitudine ci şi la stabilirea înrudirii manuscriselor. dacă există două manuscrise dintre care unul este copia celuilalt. a unei opere. mai ales marginile. adesea fără ca autorul copiei să le observe (cu circumstan a agravantă de a le corecta greşit. nu şi copia. sub aparen a unui arbore genealogic al manuscriselor. viermi. C. atunci când le observa). nu există alternativă de abordare a materialului): I. XIV-XV. în sens antic. II. fiindcă Renaşterea favoriza texte elegante şi lizibile. mucegai. stricate de foc. la alcătuirea unui stemma care. sunt de preferat manuscrisele vechi (sunt suspecte în special cele din sec.5.Greşelile sau lipsurile dintr-un manuscris se pot datora însă şi unor factori externi: I. III. şoareci. Edi ii. vide infra cap. în cazul în care textul s-a conservat în cel pu in două exemplare (dacă există o singură „edi ie”. înregistrează filia ia lor. legate într-o ordine greşită (transpositio).

când există multe manuscrise. Se exploatează aşadar acordul manuscriselor. prima etapă este clasificarea lor: sunt grupate în felul acesta manuscrisele asemănătoare. ale arhetipului familiei de manuscrise cunoscute. nu cu manuscrisele individuale1. din economie tipografică. de obicei se foloseşte cel negativ (edi iile Teubner sau Budé). atunci când dă forma din fiecare manuscris folosit. copii ale unui manuscris . III. aparatul critic pozitiv reprezintă solu ia ideală în toate edi iile. dar.întâmpla însă ca unele manuscrise recente să fie mai valoroase. Manuscrisele prezumate  şi  sunt în ultimă instan ă copii. devine suspect. neajunsul aparatului negativ este însă numai absen a unui instrument suplimentar de control. directe sau indirecte. să zicem . 1 Un exemplu: pot exista. Variantele diverselor manuscrise nu pot fi redate în textul propriu-zis al unei edi ii moderne. de altă parte. ci un exemplar al uneia dintre edi iile următoare. ci doar cu două manuscrise prezumate. manuscrisele ABCD (foarte asemănătoare între ele) şi. pe de o parte. se deosebeşte prea mult de ABC (deci de ). se operează nu cu toate cele opt manuscrise. când citează numai formele care diferă de cea din text. 58 . ci numai în aparatul critic. în condi iile în care se presupune că ABCD sunt toate copii ale unui manuscris pierdut. iar EFGH. de asemenea pierdut. subîn elegându-se că ceea ce nu se citează este la fel cu textul. dacă D. la fel de asemănătoare între ele. de exemplu. fiind copii ale unor manuscrise bune. şi negativ. EFGH. în continuare. iar în continuare se operează cu aceste grupuri. Acest arhetip nu este opera în forma creată de autor în Antichitate. Aparatul critic este pozitiv.

în CIA IV 46b s-au conservat fragmente din tratatul de alian ă despre care vorbeşte Tucidide (V 47). Tradi ia indirectă constituită de citate este mai bogat reprezentată în literatura greacă decât în cea latină. devine însă un instrument pre ios de recuperare a textului. excerpte. Este vorba în primul rând de gramatici. de enciclopedii. Citatele se împart în clase în func ie de aportul la tradi ia directă: fiecare dintre ele ori 1 Dintr-un punct de vedere opus. tocmai pentru că în cazul multor texte este pu in numeroasă ori chiar întru totul absentă. dincolo de aportul cantitativ mai redus. Cea indirectă este în general considerată de mai mică importan ă. se poate remarca faptul că pe Aristarch. de lexicoane. scholiaşti1. Tradi ia poate fi directă sau indirectă. Tradi ia directă e furnizată de codice. de papirusuri. 59 . cel mai de seamă critic literar al Antichită ii. Tradi ia indirectă este reprezentată preponderent de citări ale unui text literar înregistrate în operele altor scriitori antici. îl cunoaştem aproape numai din scholiile la Iliada. iar pentru unele opere literare este fundamentală (e. TRADI IA INDIRECTĂ Se în elege prin tradi ie suma materialelor care servesc la reconstituirea unei opere literare în forma sa originară. retori. există diverse tipuri de conservări ale unor fragmente de text.g. chiar de inscrip ii: de pildă.4. epitome: la to i aceştia. autori de florilegii. în Timaios al lui Platon se găsesc citate din mai mult de douăzeci de autori).

. 705 qui). ori prezintă o lec iune singulară. 390 ).. Aulus Gellius: dies (Vergiliu. I 208 die). 243 damna exilia peregre rediens semper cogitet). iar în acest caz avem de-a face fie cu o lec iune evident eronată. Aulus Gellius: novmw/ prosevlqoien (Tucidide V 70 novmou provlqoen). diezwmevnoi (Tucidide I 6. enim mortalia (Lucre iu II 1153 e immortalia). Aelianus. 1400 eijko..este în acord cu toate manuscrisele sau cu o parte din ele (şi în acest caz adaugă o mărturie importantă la tradi ia directă). Phorm. Din literatura greacă: Su(i)da(s): eujsoiva~ (Sofocle. Varia historia.~ a[rcein). Trin.5 diezwsmevnoi). Situa ia din urmă este. cea mai interesantă şi merită să fie cercetată prin câteva exemple. Nu e de mirare că Ioannes Tzetzes – care a trăit într-o sărăcie atât de mare 60 . Ifigenia în Aulis. ore (Cicero. Din literatura latină: Cicero: quin (Plaut. 39 a conservat trei versuri din finalul autentic al Ifigeniei în Aulis a lui Euripide. de departe. Oedip la Colonna. Aristotel: a[rcein eijkov~ (Euripide. Phil. 7. Între lec iunile eronate din tradi ia directă merită men ionate aparte cele datorate scăpărilor de memorie. damna peregre rediens semper secum cogitet (Teren iu. fie cu unica mărturie a textului produs de autor. II 77 capite). Georgicele.

Examinatio). care nu se mai întâlneşte în alte pasaje (un hapax). de pildă. din memorie.. atribuind eronat fragmente de proză sau versuri. carmine Verg. II 95: nomine Sen. ca lectio difficilior (vide infra cap. e. furnizând însă forma uagacem. 61 . B. Charisius. Este surprinzător însă faptul că un profesor oficial de elocin ă.. IV a 2. a putut cita greşit. îi atribuie lui Ovidiu un vers din Tibul (I 7.6. II 307 sedet Quint.. Şi filozofului Seneca i se poate reproşa că a citat greşit din Vergiliu (Georg. dar înlocuind ficto cu longo. un autor ca Vergiliu. cum era Quintilian. Recensio şi B. în consecin ă. Aen. II 45 carmine ficto. citează Georg. această atestare poate fi luată în considera ie în restabilirea textului hora ian. Sunt încă şi mai numeroase erorile de memorie ale lui Seneca din operele altor autori. De benef. Câteva exemple: Buc.5.19) Spartacum si qua potuit uagantem.încât s-a întâmplat la un moment dat ca în bibliotecă să nu-i mai rămână decât un Plutarch – a fost constrâns să se bazeze pe memoria sa şi. ele nu pot intra ca variante în aparat. lunasque Verg. VII 1.. ca să fie potrivit cu contextul). citează din Hora iu versul (Carm. Citatele care apar în lucrările gramaticilor impun o analiză atentă. a furnizat citate de o fidelitate îndoielnică...g.. Seneca. multe pasaje ne sunt cunoscute numai din citate. Pe de altă parte.1... Quaest. III 14.2. Citatele evident alterate nu pot fi luate în considera ie la stabilirea textului. I 424: stellasque Sen. în Nat. agrestem Verg. I 2: siluestrem Quint. stupet Verg.26): nec Pluuio supplicat herba Ioui.

iar termenul „florilegiu” (un calc latinesc. culegerea a asigurat supravie uirea acestor texte. Moda alcătuirii unor culegeri de texte care se bucurau de aprecierea intensă a publicului a avut o dublă consecin ă. a ajuns până la noi doar prin filtrul gustului literar. de mici dimensiuni. se rezervă termenul „antologie” (ajnqolovgion) pentru o culegere de poezii. În mod tradi ional. elogiată în toată Antichitatea. pentru că grupează piese sau capitole întregi. pe de altă parte.Florilegiile şi antologiile reprezintă o categorie aparte în transmiterea textelor. Monumentele. perfect ilustrată de Anthologia Palatina: pe de-o parte. Lorenzo Valla a fost însărcinat de papa Nicolaus al V-lea să traducă în limba latină operele lui Herodot şi Tucidide.1. B. în special din traducerea pe care a făcut-o la Tucidide. Nu ştim care sunt codicele de care s-a folosit dar. al modei care a generat culegerea cunoscută acum sub numele Anthologia Palatina. de „culegere de flori”). vide supra cap. fără să putem suspecta întotdeauna că ar fi vorba de conjecturi sau de interpretarea liberă a umanistului. Lirica greacă. pentru texte în proză. ea poate fi responsabilă pentru dispari ia în timp a tot ceea ce nu fusese considerat valoros la vremea respectivă. De pildă. considerate la vremea respectivă de o calitate ieşită din comun. se poate distinge în mai multe pasaje un text grecesc care pare să păstreze inten iile autorului împotriva lec iunilor eronate ale codicelor de care dispunem. Se poate ob ine un material pre ios pentru tradi ia indirectă şi din traducerea în altă limbă a clasicilor greci şi latini. având acelaşi în eles. codicele consemnează 62 .

se adaugă în mod necesar o traducere grecească. Este foarte folositoare pentru textul lui Aristotel traducerea literală a călugărului Guglielmo di Moerbecke. Din punctul de vedere al restabilirii textului de bază.: Vergiliu. dar: Proper iu IV 1. Buc. procubuere Vo. E. utilă pentru clarificările textului originar. Remigio Sabbadini în acest pasaj vergilian acceptă lec iunea comună procumbit.g. concumbit al. 63 . În utilizarea traducerilor ca tradi ie indirectă nu lipsesc dificultă ile de interpretare a posibilelor inexactită i formale. şi care a func ionat vreme îndelungată ca bază a traducerii latineşti a Vechiului Testament: Septuaginta. există traduceri arabe şi latine. Avienus etc. ebraic.. latine. Şi imita iile pot servi la restabilirea lec iunii corecte a unui model.2 . dar aminteşte discret imita ia proper iană. ceea ce ar presupune lec iunea originalului grecesc . arabe. Germanicus. procubuit . în schimb e mult mai pu in folositoare pentru Aratos cea prea liberă a lui Cicero. pentru Aratos. La acestă listă. dar Valla traduce prin per se tantum.4 concubuere (boves) O.pentru Tucidide II 39.. Întreaga abordare stă sub semnul rela iei dintre original şi traducere. procumbit P2. pentru Galenus. traducerile latineşti ale lui Cicero. Există pentru diverse opere ale lui Aristotel traduceri siriene. nu este suficient ca sensul să fie redat cu fidelitate: cu cât o traducere este mai servilă. cu atât este mai folositoare pentru critica de text. în special când tradi ia directă nu este uniformă. VIII 87: (bucula) concumbit P.

În cazuri rare şi speciale, chiar şi parodiile pot servi la reconstituirea textului. Editorul Malkland reconstituie pe baza versului 907 din Aristofan, Thesm., v. 561 al Elenei lui Euripide. În general, toate referirile la un alt text (mai celebru), de tipul parodiilor, dar şi al aluziilor elogioase furnizează informa ii care pot fi exploatate pentru corectarea tradi iei directe. Una dintre cele mai celebre aluzii din literatura latină este cea prezentă în versul proper ian Nescio quid maius nascitur Iliade. Trimiterea este transparentă, pentru că din această perioadă datează epopeea lui Vergiliu; Eneida începe însă cu o surprinzătoare licen ă metrică, impunând o sinizeză în al doilea vers (Lauiniaque): Arma uirumque cano, Troiae qui primus ab oris Italiam fato profugus Lauiniaque uenit / litora Tradi ia directă atestă majoritar această formă; aluzia lui Proper iu, din versul citat mai înainte, este urmată de o formă aparte, Lauinis (litoribus), provenită dintr-un adjectiv Lauinus, -a, -um, aflat în opozi ie cu forma uzuală clasică (Lauinius, -ia, -ium). O formă similară este atestată la comentatorul Servius (Lauina). Este posibil ca Vergiliu să fi folosit forma Lauina, iar op iunea lui particulară să fi devenit cunoscută prin lecturile publice care au precedat încheierea epopeei. Editorul modern se află în situa ia de a alege între Lauinia (sus inută de majoritatea manuscriselor) şi Lauina (care reprezintă în acest caz lectio difficilior); pare o crea ie a lui

64

Vergiliu, preluată de Proper iu ca un omagiu. Edi iile vergiliene recente fac această schimbare cu pruden ă. Lexicoanele reprezintă o sursă pre ioasă de tradi ie indirectă. Dintre cele greceşti, sunt importante lexicoanele generale cunoscute sub numele autorului lor (prezumat, în unele cazuri): Hesychius, Su(i)da(s), Photios, precum şi Etymologicum magnum. Unele nu dau numele autorilor la care se referă, altele dau indica ii pe care nu le putem controla. Dintre lexicoanele latineşti, merită amintite cel al lui Festus (De uerborum significatu) şi cel al lui Nonius (Marcellus). Sunt atestate aici unele hapax legomena din texte (e.g. Catul 68,61 basso cu sensul pingui, crasso). Excerpte (rezumate, gr. ejpitomaiv) se făceau chiar înaintea perioadei alexandrine; sunt extrem de valoroase, mai cu seamă dacă au ca bază originale care s-au pierdut. În această situa ie se află periochae la Titus Livius. Când s-a conservat şi textul de bază, excerptele pot fi uneori utile, dacă sunt extrase dintr-o recensio mai bună. Pentru Caracterele lui Teofrast, excerptele transmise sunt folositoare în stabilirea textului. Parafraza (id est redarea în proză a unui text în versuri) furnizează de asemenea mărturii de tradi ie indirectă. De pildă, din opera lui Babrius, s-au păstrat fabule atât pe cale directă (în versuri), cât şi indirect, în proză. Parafraza e în mod evident mai târzie, dar se poate dovedi folositoare pentru stabilirea textului

65

originar în versuri.

Lykofron (poet grec din sec. al II-lea

a.Chr.) a scris, probabil, o tragedie intitulată Alexandra sau Casandra, plină de profe ii şi, în consecin ă, mai degrabă obscură. S-a păstrat numai printr-o parafrază târzie (de pe la 1000 p.Chr.), compusă de învă atul bizantin Ioannes Tzetzes. Imita iile, în măsura în care pot fi identificate, furnizează informa ii despre textul originar. Un pasaj din Istoria animalelor, tratatul de zoologie al lui Aristotel, a fost folosit de Pliniu cel Bătrân în Naturalis historia. Se constată că acolo unde în textul transmis direct apare cuvântul pneu`ma („suflare”) în textul latinesc apare fluctus (fluere, „a curge”); se poate deduce de aici că tradi ia manuscrisă directă a textului lui Aristotel este coruptă, prin transformarea secven ei rJ în pn: se reconstituie astfel termenul originar rJeu`ma („curgere”). Centones erau în Antichitate compozi ii literare de mare virtuozitate, alcătuite din versuri sau fragmente de versuri preluate de la autorii celebri. Etimologia este relevantă: cento, mai înainte a fi un termen tehnic literar, denumea o haină făcută din petice (litt. din „o sută” de petice, centum) Poetul Ausonius a scris un Cento nuptialis alcătuit în totalitate din hemistihuri vergiliene. Comparând cu manuscrisele care au conservat opera lui Vergiliu, de dată mai târzie, se poate afla cum îl citea Ausonius pe Vergiliu în sec. al IV-lea p.Chr. Un alt exemplu, din literatura bizantină: tragedia Cristo;~ pavscwn a fost considerată vreme îndelungată o crea ie a

66

nu dă citatele în întregime. Ele se concretizează fie în numerotarea rândurilor. con ine însă versuri întregi luate din Euripide şi poate fi încadrată. con in unele informa ii ce se pot dovedi utile. printre altele. ştim aşadar cu precizie cât lipseşte: de 16 ori câte 180 de versuri. versurile sunt numerotate din 180 în 180. Datele stihometrice sunt foarte importante în felul lor. chiar dacă tradi ia directă a textelor lui Euripide furnizează doar o mică parte din ansamblul operei lui. prezentă pe marginea foilor. aşadar numerotarea e indicată prin litere greceşti: primul număr care apare este p(cu valoarea numerică 17) şi manuscrisul continuă până la w(cu valoarea numerică 24). în principiu. Asconius. numărul de cuvinte din fiecare 67 . Manuscrisul este grecesc. Într-un papirus de la Herculaneum. fără a face cu adevărat parte din tradi ia indirectă. pentru fiecare carte a Vechiului Testament numărul de versete. Datele stihometrice. în categoria centones. indicat la finele operei sau al unui capitol. ci indică numai numărul rândului. constatăm că la începutul textului nostru au dispărut cam opt rânduri (Asconius comentează un pasaj care azi nu mai există). fie într-un număr total.epocii bizantine. în comentariul pe care îl face la Pro Milone al lui Cicero. Biblia ebraică excelează în date stihometrice cu asupra de măsură (Masora indică. cuprinzând versuri din Iliada. Nu sunt specifice tradi iei textelor latineşti şi greceşti. Confruntând comentariul cu textul.

68 . al silabelor. totalul versurilor.carte. imnul al doilea notează în plus totalul primelor două imnuri etc. id est consoane). Se notează. ca măsură de siguran ă a corectitudinii transmiterii. al cuvintelor. chiar numărul de litere. În literatura indiană. la sfârşitul fiecărui imn din RigVeda este notat pe margine numărul de versuri al imnului respectiv.

fie acesta un papirus sau un codice sau o edi ie princeps sau o cola ionare a unui codice pierdut: într-o asemenea situa ie. În prefa a la celebra sa edi ie De finibus. Madvig compara critica de text cu un judecător care. RECENSIO Critica de text se împlineşte în trei momente distincte: recensio. ci este silit să decidă câ i dintre martori au auzit direct spusele şi câ i le-au preluat de la al ii: scopul prim al judecătorului este să reducă numărul mare de martori la câ iva. Un text poate fi conservat de un singur manuscris. recensiunea are ca scop reconstituirea arhetipului familiei respective. dar de încredere. un codice dispărut. în diverse grade. În acest caz. eliminatio codicum descriptorum se poate face însă 69 . examinatio şi emendatio. recensiunea prezintă uneori probleme de mare dificultate. Recensio constă în luarea în considera ie a tuturor mărturiilor care servesc la reconstituirea unui text. este suficientă examinarea acestui singur manuscris. Înainte de orice altceva. cum se întâmplă cel mai adesea.5. aflat în situa ia de a determina ce spusese o persoană uzând de referirile diverse ale mai multor martori. pe care le considera contaminate. Dacă textul e conservat de mai multe manuscrise. din care descinde. care poate fi un codice încă existent sau. toată tradi ia manuscrisă. Metoda propusă de Karl Lachmann avea defectul de a dispre ui codicele umanistice. trebuie nu numai să ină cont de gradul de credibilitate al fiecărei mărturii. este necesară cola ionarea tuturor codicelor. cât mai pu ini.

Se ine cont şi de caractere şi de cerneală. reprezintă o tradi ie mai veche decât un codice care a fost scris în sec. Se trece apoi la stabilirea genealogiei codicelor. Chiar fără să dăm exemple. al IX-lea şi. o valoare mai mare decât un codice mai vechi care ar apar ine unei familii inferioare de codice. pentru că se poate întâmpla ca un codice să fi fost copiat de mâini diferite şi să nu aibă aceeaşi credibilitate în toate păr ile sale. corespunzând orificiilor sau petelor din model. Nu rareori un codice este datat: fie că apare sau nu men ionarea datei.numai atunci când ne aflăm în posesia întregii tradi ii manuscrise. precum şi spa iile lăsate nescrise. Se mai poate întâmpla ca un codice. Dacă în două sau în mai multe codice se găsesc în mod repetat omisiuni sau transpozi ii ale 70 . este necesar aportul paleografiei în stabilirea sau confirmarea datei respective. În fiecare codice în parte. tot din sec. este necesară distingerea „mâinilor” diferite. al XIV-lea poate fi copia directă a unui codice din sec. pasaje ori chiar de pagini. al XIV-lea (pentru a continua exemplul ipotetic). în consecin ă. în consecin ă. Ca regulă generală. este suficient să ne gândim că un codice din sec. De mare importan ă sunt omisiunile sau transpozi iile de cuvinte. examinarea atentă a ştersăturilor precum şi a stricăciunilor pe care le-a putut suferi codicele de-a lungul secolelor. al IX-lea. codicele cele mai vechi sunt şi cele mai pre ioase prin autoritatea lor. dar situa iile particulare pot fi diferite. al XIII-lea şi care doar prin intermediul unui număr indefinit de copii descinde dintr-un codice din sec. să descindă dintr-un model ce apar ine unei tradi ii mai bune şi să aibă.

diversitatea ortografică rareori e importantă. pentru ca. Lambinus. prin cola ionarea lor. pentru a cita un exemplu. afinitatea lor este de netăgăduit. Mai mult decât asemănările (care confirmă descenden a dintr-un unic text). textul biblic pune cele mai complexe probleme. În Prodromus Novi Testamenti Graeci recte cauteque adornandi.aceloraşi cuvinte sau ale aceloraşi grupuri de cuvinte. Nu este suficientă gruparea codicelor: se operează şi o grupare a erorilor. să-şi structureze o bază sigură a propriilor lor conjecturi. examinarea grupurilor de erori duce la stabilirea înrudirii între codice. în schimb trebuie să se ină seama de defectele semnificative. îşi întemeiase pe zece codice edi ia sa din Hora iu şi pe cinci codice. Robert Estienne a fost cel dintâi care a distins prin sigle manuscrisele folosite şi a indicat variantele pe marginile edi iei sale din Noul Testament (din 1550). cea din Lucre iu. După epoca Renaşterii. editorii cei mai buni de texte clasice au încercat să utilizeze un număr maxim de codice. din 1725 Giovanni Alberto Bengel a fost cel dintâi care a formulat principiul lectio difficilior. Primele progrese în critica metodică a codicelor se datorează editorilor Bibliei greceşti şi ai Vulgatei: în condi iile în care niciun alt text nu a fost transmis printr-un număr atât de mare de manuscrise de provenien ă diversă. Acelaşi Bengel a declarat că nu era posibilă o edi ie ştiin ifică a Noului Testament fără o clasificare a codicelor după 71 .

care au fost apoi expuse în formă de doctrină de Johann Jakob Griesbach. O lec iune este bună dacă este în acord cu uzul limbii şi cu stilul unui scriitor. a formulat pentru prima dată regula corectă conform căreia trebuie să se ină seama nu de numărul manuscriselor. 1 72 . el a fost precedat în acest demers de Scaliger care.genealogia lor. mai scurtă) trebuie preferată celei obişnuite (sau mai limpezi. În contextul editării Bibliei au fost enun ate regulile criticii de text. dominate de câteva principii: Lec iunea mai rară (sau mai dificilă. cu ideile acestuia. mai obscură. şi. după recomandările lui Griesbach. a adăugat la cercetare locul de unde proveneau codicele. se disting prin aplicarea unui set de reguli1. publicată în 1734. dar cele mai multe dintre ele se pot referi şi la textele profane. ci de calitatea lor (germana lectio). primul dintre criticii Noului Testament. 1577). Luc de Bruges. lec iunile bune. mai lungi). mai uşor de în eles. sintagma lectio difficilior sintetizează în mod curent acest principiu. în ansamblul edi iilor. a recostituit ca arhetip un exemplar Gallicanum. din 1796. Dincolo de această evaluare fundamentală. cu circumstan ele exegetice şi istorice. în Castigationes in Catullum (Paris. Cele cincisprezece reguli impuse de Griesbach se aplică strict la edi ia Noului Testament. în Prefa a la a doua edi ie a sa din Noul Testament. Ceva mai târziu. cu scopul pe care şi l-a propus. în prefa a edi iei sale a Bibliei. precum şi dacă prin intermediul ei se explică uşor alte lec iuni. Griesbach afirmă că lec iunea trebuie să fie examinată în ea însăşi.

în acelaşi fel. fie prin cea care rezultă din confruntarea cu ceilal i codici). Nu contează numărul de codice. Între mai multe lec iuni. emendare. duobus modis intellegitur. ci autoritatea familiei. ci cel al familiilor. Nam quid scriptum fuerit. Vechimea unui codice nu este în sine un criteriu de autoritate (vide prima parte a capitolului). în consecin ă. quid scripserit disputamus. După judecarea calită ii intrinseci a unei lec iuni se examinează calitatea codicelor care o con in (fie prin autoritatea sa proprie. nu are valoare. alterum interpretatione continetur. originem detegere. Iudicandi tres gradus sunt recensere. Karl Lachmann (1793-1851) este fondatorul unui sistem sever şi metodic de critică de text. sunt de îndepărtat lec iunile care par să fie glose sau îşi au originea în comentarii ori scholii. O sută de codice dintr-o familie valorează mai pu in decât două sau trei codice care respectă tradi ia unei familii mai bune: în concluzie. 73 . nu are importan ă consensul codicelor. cea mai bună este cea care poate explica originea tuturor celorlalte.Lec iunea care repetă un cuvânt sau o idee învecinată este inspirată de această vecinătate şi. pe care l-a expus dens în prefa a edi iei sale la Noul Testament. testibus examinandis. et quo rerum statu quid senserit et cogitarit exponimus: quorum alterum sibi iudicandi facultas uindicat. publicată în 1842: Ad scripta ueterum repraesentanda duabus diuersis utimur artibus: nam et qui scriptor. et testimoniis ubi peccant.

quia ad ingenium scriptoris cognoscendum pertinet. Ex auctoribus quaerere. recensio constă în descrierea şi descifrarea. id quod recensere dicitur. Dacă depinde de un exemplar 74 .reuocandis ad uerum: ita sensim a scriptis ad scriptorem transiri debet. cât mai precis cu putin ă. sine interpretatione et possumus et debemus: contra interpretatio. fie de mai mul i. demersul este complex. Itaque ante omnia quid fidissimi auctores tradiderint quaerendum est. quod primo loco posui. a martorului unic. Quo fit ut nulla huius negotii pars tuto a ceteris separari possit. În primul caz. Tradi ia manuscrisă este reprezentată fie de un singur martor (codex unicus). de o concisă limpezime. demnă de cultura antică. nisi de scriptore constiterit. fie de unul pierdut. Fiecare martor depinde fie de un model (exemplar) care a supravie uit. nisi quod testes ferant intellectum fuerit. în al doilea caz. sunt esen iale legile formulate de Maas. tertio gradu quis quo tempore. locum habere. absolui non potest: rursus emendatio et libri originis inuestigatio. Pentru critica de text a vremurilor noastre. nisi illa una quae debet esse omnium prima: illam dico quae testium fidem perscrutatur et locupletissimis auctoribus tradita repraesentat. tum quid a scriptoris manu uenire potuerit iudicandum. quibus adminiculis usus scripserit explorandum. tamquam fundamento nititur interpretatione. qua condicione.

dar numai dacă nu aduce niciun fel de alte informa ii (cum ar fi pasaje cola ionate pe baza altor codice). ramurile tradi iei care se desfăşoară în felul acesta apar în martorii supravie uitori. diferit de arhetipurile familiilor de manuscrise (modele reconstituite pe baza atestărilor). Un martor care se arată arată aşadar a fi lipsit de valoare poate fi eliminat (eliminatio codicum descriptorum). Textul acestui arhetip este lipsit de oricare dintre erorile rezultate din ramificările ulterioare şi este. prin aceasta. acesta poate fi sau nu reconstituit. Diferen ierea are loc numai dacă după un singur model au fost făcute două sau mai multe copii. cu sau fără ramificări ulterioare. mai aproape de original decât textul oricăruia dintre martori. reconstituirea se face fie fără ajutorul martorului. Un martor este fără valoare (în calitatea lui de martor) atunci când depinde în exclusivitate de un exemplar care a supravie uit sau de un exemplar care poate fi reconstituit fără ajutorul lui. Dacă poate fi reconstituit.pierdut. atunci ne aflăm în prezen a unei divizări în tradi ie. Calea cea mai simplă de a urmări evolu ia arhetipului prin concretizarea lui în codice este să se presupună că toate copiile 75 . Dacă rămân totuşi destule codice după ce au fost excluse cele inutile. ne apropiem mult de reconstruc ia originalului (constitutio). Modelul din care provine prima ramificare este arhetipul la modul absolut. fie cu ajutorul lui. care se concretizează în ramificarea codicelor. Dacă reuşim să stabilim textul lui.

Dacă unele dintre aceste modele sunt pierdute. pe de altă parte. pe de o parte. tabloul rămâne pentru noi lipsit de claritate. astfel încât ramurile formei primare să fie izolate de 76 . Nu este obligatoriu ca o contaminare să se producă prin intermediul unui scrib care a avut în fa a lui două modele şi a copiat şi dintr-unul. dar etapele impun o primă abordare distinctă. citirile divergente dintr-un alt model (care nu este al lui) să fie notate pe margine sau între rânduri. prezintă erori particulare ale unor modele de care nu depind în mod direct. id est a făcut greşeli specifice.făcute de la prima ramifica ie a tradi iei reproduc fiecare câte un model. Există unele măsuri de protec ie împotriva contaminării: dacă o operă este transmisă în ramuri particulare ale tradi iei cu un titlu diferit. id est că niciun scrib nu a combinat mai multe modele (contaminatio) şi că fiecare scrib. dacă nu chiar imposibil. de aceea. Dacă însă scribi individuali au contaminat mai multe modele. o asemenea situa ie este obositoare şi. şi din altul. Realitatea tradi iei manuscrise este diferită de această evolu ie prezumată. în mod conştient sau inconştient. procesul de eliminatio din ansamblul acestor contaminări este limitat. într-un manuscris. Pe baza acestei presupuneri simplificate este în general posibil să se demonstreze interrela ia tuturor martorilor rămaşi şi să se indice numărul şi pozi ia tuturor ramificărilor intermediare în tradi ie. a deviat de la modelul său. Contaminarea se dezvăluie acolo unde martori contamina i. nu mai indică erori specifice ale modelului lor (corectându-le dintr-o altă sursă) şi. Este mult mai plauzibil ca. greu plauzibilă.

ine de examinarea (examinatio) prezumptivelor 77 . este cu putin ă să se identifice rela ia originală dintre martori.ramurile formei secundare. dacă aceasta e cerută în temeiul altor motive. De aceea lec iunile corecte care ar putea fi atinse prin conjectură nu pot fi acceptate pentru a salva un martor de eliminatio. se poate crea impresia că el depinde de un alt model sau că şi-a contaminat textul cu un asemenea model. pot fi cu uşurin ă transmise în linie directă. deteriorările (corruptelae) evidente. Mai mult. Identificarea lec iunilor la care un martor putea sau nu ajunge prin conjectură variante. acolo unde se produc greşeli specifice de tipul acesta. Există o suită de împrejurări atipice: dacă un scrib emendează corect o greşeală a modelului său printr-o conjectură fără să indice explicit faptul acesta. dar sunt greu de transmis în contaminare. este adesea imposibil să se stabilească rela ia unui martor cu modelul lui şi al i descenden i din model. Dacă scribul nu deviază de la modelul său. aşa încât. Este vital să se găsească dovezi pozitive ale dependen ei unui martor de un alt martor supravie uitor. în mod deosebit lacunae.

care ori au supravie uit. Procesul de recensio conduce fie la un codex unicus care a supravie uit.6. În prima din aceste patru situa ii trebuie să considerăm tradi ia ca fiind originalul. reperele pot fi informa iile pe care le avem asupra autorului sau a punctului lui de vedere. în celelalte două. se recunoaşte că nu s-a găsit pentru pasajul respectiv nicio repara ie prin conjectură. fie la câteva conjecturi mai mult sau mai pu in satisfăcătoare. EXAMINATIO 13. iar indiciul grafic al acestui impas este crux. se impune remedierea ei prin conjectură (diuinatio). în judecarea chestiunilor de formă. dar acceptabilă. ori pot fi reconstituite. aceste seturi de variante conferă textului statutul de arhetip numai atunci când concordă între ele. în ultima – ca fiind iremediabil alterată. Acolo unde tradi ia se dovedeşte a fi coruptă. în caz contrar. fie la un arhetip care se poate reconstitui cu un mare grad de precizie. în chestiuni de con inut. Ca rezultat al acestei examinatio. Nu există standarde absolute după care să ne ghidăm. Trebuie să verificăm tradi ia uniformă a cazurilor în care ele sunt în acord pentru a descoperi dacă reprezintă originalul. sau este inacceptabilă. descoperim că tradi ia respectivă se află într-una din situa iile următoare: este cea mai bună cu putin ă ori la fel de bună ca alte tradi ii ori mai rea decât alte tradi ii. este recomandabilă concentrarea aten iei asupra stilului operei. Această încercare conduce fie la o emendare evidentă în sine. se impune o abordare circumspectă. fie la două seturi de variante. Conjectura 78 .

tocmai 79 . Presupunerea pe care o implică o conjectură (că recunoaştem acolo o anomalie) nu poate fi pusă în legătură cu ceva admis sau inten ionat de autor: aşa sunt situa iile în care întâlnim o anomalie majoră sau o serie de mai multe anomalii mărunte. Dacă se poate arăta că. pentru care modalitatea uzuală de formulare ar fi fost nepotrivită. dintro suită de motive: de regulă. Pe de altă parte. în vreme ce altele se datorează în mod evident coruperii textului prin copiere. ci adesea când o anomalie deliberată sau ceva neobişnuit sau implauzibil a suferit o mică stricăciune. niciun autor nu aspiră la o anomalie în sine. atunci anomalia probabil că se bazează pe o corupere a textului. din vreun punct de vedere. ceea ce. în cele mai multe cazuri însă. fără a sacrifica nimic. rămâne loc pentru îndoieli. numai prin acest fapt. este aproximativ acelaşi lucru) nu atunci când o lec iune care nu este anormală a suferit o corupere gravă. Când devierea de la normalitate este relativ mică. valoarea multor conjecturi constă în faptul că tocmai ele arată de ce autorul a respins formularea normală.cea mai obişnuită constă în îndepărtarea a ceea ce este nefiresc. Există câteva anomalii despre care se poate admite că îi pot apar in autorului. din punct de vedere metodologic. Un text este considerat incurabil (sau recuperabil numai cu ajutorul unor coinciden e norocoase. privit cu suspiciune. ar fi existat o formulare normală acolo unde tradi ia a consemnat una neobişnuită. Pe de altă parte. ci cel mult se poate presupune că o anomalie este consecin a dorin ei autorului de a spune ceva neobişnuit. Se cuvine să se distingă net între anomalie şi singularitate: ceea ce este unic nu merită să fie. împreună. îndoiala este alungată chiar de conjectura însăşi.

este recomandabil să se ia în considera ie în primul rând ceea ce este mai potrivit cu stilul şi cu subiectul. ortografia. ceea ce explică cel mai bine felul în care s-a produs deteriorarea textului. se stabileşte categoria de coruptele care este prezentă cel mai frecvent în tradi ia respectivă. dar întotdeauna secundar în critica de text. nu progresează odată cu identificarea 80 . în al doilea rând. Când există posibilitatea de a opta între mai multe conjecturi. de aceea se preferă ca regulă lectio difficilior). în condi iile în care se exclude cu greu posibilitatea ca ceva de felul acesta să se afle la originea dificultă ii. istoria limbii. la corupere. Mai apoi. de a determina dacă este un act fie acceptabil. de valoare aproximativ egală în stil şi con inut. prin natura lor. pe alte temeiuri (istoria tradi iei autorului respectiv. Oportunitatea unei asemenea demonstra ii apare numai când se impune alegerea între mai multe conjecturi (sau variante). sau când se alege între conjectură şi crux. Chestiunea principală. scrierea. În identificarea acestui parcurs. condi iile culturale etc. se delimitează deteriorările cele mai plauzibile în răstimpul dintre original şi arhetip. tehnica de editare.). se identifică greşelile cele mai plauzibile pe temeiuri psihologice (e. fie absolut necesar din punctul de vedere al stilului ori con inutului.g. imposibilitatea de a face o conjectură evidentă nu trebuie să anuleze presupunerea unei coruperi a textului. În sfârşit.anomaliile. tendin a ca o expresie neobişnuită să fie înlocuită cu una obişnuită. Mai întâi. se ine seama de câteva elemente. Scopul de a demonstra existen a unor presupuse erori joacă un rol important. starea studiilor clasice. iar. expresiile unice sunt predispuse.

Rareori putem fi siguri că o coruptelă nu avea cum să se producă. coruptelele tind să devină tot mai grave în transmiterea textului. dar nu putem fi siguri că o anumită deteriorare apar ine uneia dintre ele. Putem fi uneori siguri că o lec iune corectă din text este cu adevărat corectă. Lipsesc însă. în consecin ă. Abia în ultimul rând ar trebui lua i în 81 . Mai mult. Putem şti care sunt cele mai răspândite tipuri de corupere.erorilor care sunt mai mult sau mai pu in probabile. Ele nu oferă un tablou al frecven ei variabile a erorilor şi nici nu arată ce tipuri de erori nu se produc. Pentru a ajunge pe un teren solid în acest domeniu. o lec iune nu este greşită dacă nu există nicio explica ie evidentă a erorii în tradi ia pe care o presupune lec iunea. standardele pentru a judeca ce greşeli trebuie să fie considerate probabile în cazurile individuale. în general. folosind martorii aşa cum reies ei din exemplarele care au supravie uit (în condi iile în care particularită ile lor nu se regăsesc în mod normal în edi iile critice). dispuse în clase. ar fi necesar să se întocmească un catalog al tuturor greşelilor specifice. pe care nimeni nu le-a negat vreodată. În orice caz. în func ie de diverse perioade ale istoriei. Ar trebui să se ajungă la erorile specifice martorilor ale căror modele pot fi reconstituite cu certitudine prin recensio. au grade diferite de probabilitate în cazurile îndoielnice. Colec iile de greşeli comune care au fost făcute până acum dau numai nişte exemple de tipuri specifice de greşeli. experien a ne înva ă că diverse tipuri de greşeli apar cu o frecven ă diversă şi. chiar dacă se bazează pe o conjectură. de tipuri de literatură şi de caracteristicile scrisului utilizat în diverse localită i.

pentru că este adesea foarte greu să se demonstreze că un text bazat pe ele a fost deformat. printr-o interferen ă conştientă. pentru a anula luarea în considera ie a unor coruptele care se puteau produce numai la o dată ulterioară celei a arhetipului. În felul aecsta se generează o problemă spinoasă. Istoria interpolărilor este strâns legată de cea a falsificării întregii opere. Dacă un arhetip (sau codex unicus) este în anumite sec iuni degradat până la rangul de simplu purtător de variante sau chiar de codex descriptus. Uneori este important să se determine data arhetipului reconstituit. atunci se poate suspecta existen a unor greşeli de acelaşi tip în sec iunile pentru care nu avem posibilită i de control. Cum multe dau impresia unui material superfluu. cu tradi ia. ci reprezintă o încercare de a restaura originalul ori de a prezenta un fals drept original. id est clasa de alterări (mai ales de tipul inser iilor) care nu se datorează accidentelor. tendin a generală este de anulare a lor. dar nu admisă în mod deschis. În aceasta constă uriaşa valoare a citatelor care derivă dintr-o ramură mai veche a tradi iei şi. numai că există fără îndoială material superfluu (sau al cărui caracter indispensabil nu poate fi demonstrat) în orice original. Alterările de tipul acesta sunt deosebit de primejdioase. valoarea tuturor mărturiilor de tradi ie indirectă.considera ie martorii ale căror modele pot fi reconstituite numai prin selec ie (selectio) sau conjectură (diuinatio). în fond. 82 . O investiga ie de felul acesta ar fi în cea mai mare măsură dezirabilă în cazul interpolărilor.

dar surprizele care decurg din aproape fiecare papirus nou descoperit şi. Informa iile de dată recentă au confirmat puterea de pătrundere a multor editori. au fost acceptate prea multe conjecturi din tipul celor care implică o mutilare violentă (id est cu adevărat iremediabilă) a textului. pe de altă parte. de altfel). în care tradi ia însăşi rămâne neschimbată. au fost trecute cu vederea coruptelele din tradi ie sau din textul vulgatei doar pentru că nu se oferise încă o solu ie convingătoare. La polul opus se plasează respingerea criticii conjecturale în principiu. fie descoperirii unui nou martor dintr-o tradi ie mai timpurie. poate fi respinsă prin demonstrarea faptului că tradi ia este validă sau pe calea unor lec iuni mai bune. datorate fie conjecturii. fie prin formularea de noi argumente. o conjectură poate fi confirmată sau cel pu in sus inută fie prin întrunirea acordului tuturor persoanelor calificate să o judece (un concept dificil de definit. care însă nu au fundamentat o metodologie de cercetare cu succes garantat. De-a lungul timpului. nu demonstrează că examinatio a adus textele mai aproape de certitudine. sau prin apari ia ulterioară a unui martor mai timpuriu decât arhetipul familiei (cu excep ia cazului în care lec iunea acestuia este tot o conjectură). Admiterea limitărilor de care se loveşte restabilirea textului are rolul de a-i nuan a parcursul şi de a arăta în ce măsură este un demers deschis. încă şi mai mult. este cu 83 . Pentru destinul textului.În procesul de examinatio. pe de o parte. discrepan ele radicale dintre edi iile standard. Impresia generală este că. au existat destule asemenea confirmări şi anulări. Pe de altă parte. în vreme ce. care nu au fost observate de cel ce a ini iat-o.

În situa ia tipică. Ambele variante pot fi în elese ca erori izvorâte din aceeaşi lec iune a arhetipului. iar de aici se deduce că cealaltă variantă trebuie să fie lec iunea arhetipului. În acest caz. dar demersul în sine adânceşte cunoaşterea textului respectiv. ob inută prin selectio sau diuinatio. se stabileşte dacă una sau alta dintre ele este originalul. Există însă şi situa ii atipice. procesul de recensio conduce adesea la două variante. la care se ajunge prin selectio. Această lec iune a arhetipului. reconstruc ia originalului rămâne incertă. Când tradi ia se desparte în două ramuri. Această lec iune a arhetipului.mult mai primejdios ca o coruptelă să treacă nebăgată în seamă. pentru că se poate produce numai dacă un pasaj care a rămas valid din vremea arhetipului (altminteri lec iunea arhetipului nu poate fi descoperită prin conjectură) a fost mutilat diferit în cele două ramuri. chiar dacă lec iunea originalului. Pe de altă parte. coruptela nedetectată strică imaginea totală asupra stilului. în examinatio. Este o situa ie atipică. este pe deplin satisfăcătoare în stil şi con inut şi explică în ce fel a apărut una 84 . decât ca un text valid să fie atacat în mod nejustificat: fiecare conjectură eronată provoacă o reac ie de respingere. descoperită prin diuinatio. devine după aceea baza unei viitoare examinatio. Mai apoi. una din cele două variante poate fi în eleasă ca eroare. O altă situa ie atipică apare atunci când nu poate fi găsită nicio lec iune care să explice ambele variante. devine după aceea baza pentru viitoarea examinatio.

Un corolar al acestui principiu era adoptarea ca martor cu autoritate a unui manuscris considerat complet. presupunând în mod eronat că ar fi fost produsul unui copist ideal. posibilitatea ca acestea să fie două versiuni ale originalului şi este plauzibil ca cele două versiuni să fi fost după aceea contaminate în arhetip. în situ ii anume. or. fără nicio preocupare pentru calitatea martorilor.dintre variante: varianta a cărei origine rămâne obscură poate merge îndărăt în timp până la o lec iune mai bună a originalului. la concluzia că un codex optimus este cu adevărat codex unicus. Diagrama care redă interrela iile dintre martori este indicată prin denumirea stemma. care încă nu a fost descoperită prin conjectură. Scopul esen ial 85 . selectio se face independent în fiecare caz. capabil să reproducă fără abatere modelul. a urma textul majorită ii martorilor. Tentativa de a trata codex optimus de parcă ar fi fost codex unicus nu a fost cu totul depăşită nici în prezent şi se poate chiar ajunge. principiul era să se urmărească vulgata (textus receptus). Imaginea este luată din domeniul genealogiei: martorii sunt în rela ie cu originalul aşa cum membrii unei familii se înrudesc cu fondatorul acesteia. în etapele mai vechi ale criticii de text. Există. de asemenea. fără a respinge vreo variantă mai înainte de a fi verificată. Oricît de mult s-ar deosebi ca valoare seriile de variante. Metodele de testare a variantelor au o valabilitate recunoscută. în pofida faptului că o sută de manuscrise care derivă dintr-un sigur manuscris au mai pu ină autoritate decât acest singur manuscris. bun. cel mai vechi.

nu este atins prin simpla compara ie. 86 .însă. de a reconstitui originalul.

7. EMENDATIO După recensio şi examinatio, se trece la emendatio, adică la corectarea erorilor rămase în urma recensiunii codicelor. Scopul este alcătuirea unui text cât mai pu in diferit de exemplarul de autor (pentru că, cel pu in în cazul unui text de o oarecare lungime, este imposibilă restituirea integrală a textului produs de autor). Muretus (Variarum lect. I, 15, c. 16) compara critica de text cu un medic: după cum medicul vindecă mai bine un bolnav dacă ştie care îi este starea obişnuită de sănătate, tot aşa şi criticul poate corecta mai bine stricăciunile suferite de codice dacă ştie care sunt erorile pe care le comit de obicei copiştii. În general, distingem între conjecturi corecte şi greşite şi suntem înclina i să îndepărtăm tot ce nu este „corect”. Cu toate acestea, conjectura, fie că e corectă sau greşită, este o parte importantă a etapei de examinatio, adică investigarea dacă textul transmis este sau nu cel mai bun cu putin ă. Pentru a determina valoarea unei conjecturi ca mijloc de investiga ie (conjectura de diagnostic), este lipsit de relevan ă dacă a reuşit să fie convingătoare în detaliu sau mai degrabă reprezintă, împotriva tradi iei, răul cel mai mic, ori dacă este complet greşită. Intră în atribu iile editorului să decidă care dintre conjecturile de felul acesta merită să fie men ionate în apparatus criticus. Eroarea cea mai frecventă pare să fie transpozi ia de cuvinte. E.g. Eschil, Prom., 545: cavri~ a[cari~ codd., a[cari~

87

cavri~ Turnebus; Plaut, Aul., 425: malo tuo magno cod., magno malo tuo Hare. Se produc şi transpozi ii de versuri: de pildă, copistul a sărit un vers şi îşi dă seama abia după ce a terminat de scris toată pagina; atunci, cu sigla h.d. (hic deest) sau cu vreo altă siglă asemănătoare, indică locul în care trebuie adăugat: numai că uneori sigla este trecută cu vederea şi de aici apar deteriorări (corruptelae). Sunt frecvente omisiunile de litere din corpul unui cuvânt. Uneori omisiunea se produce deoarece copistul sare de la o literă sau de la o silabă la alta identică, în acelaşi cuvânt sau în două ori mai multe cuvinte învecinate. E.g. Plaut, Pseud., 1022: qui si/c si/t, corr. Karsten; Valerius Maximus IV 4, 11: diurnis /atque nocturnis/ conviciis, corr. Madvig. Adeseori ,omisiunea se produce prin haplografie, (id est, din două cuvinte sau din două silabe sau din două litere egale se scrie una singură); e.g. Plaut, Bacch., 79: te ueniat codd., te eueniat Camerarius; Amph. 54: faciam cod., faciam iam Lachmann. Dimpotrivă, textul originar poate spori prin înglobarea unei glose; termenul glossa desemnează un cuvânt dificil, care are nevoie să fie explicat. Adesea, din cauza neştiin ei sau a neglijen ei copiştilor, au fost incluse în text glose adăugate în margine sau deasupra cuvintelor pe care le explicau. Uneori glosa înlocuieşte cuvântul autentic; e.g. Vergiliu, Buc., VI 40: ignotos, glosa din Pag, a îndepărtat ignaros R. O altă sursă de erori este proasta despăr ire în cuvinte, precum şi, în codicele greceşti, accentuarea inexactă. E.g. Eschil,

88

Suppl., 202: ei\xen codd., ei\ xevnh Sophianus; Plaut, Capt., 997: audax codd., haud ex Muretus; Pseud. 783: relego codd., rei ego Gruter; Seneca, Epist., 22, 15: nobis conqueri codd., nobiscum queri Haase. Deteriorările (corruptelae) apar şi sub influen a cuvintelor învecinate. E.g. Vergiliu, Aen., 354: munera PRp, praemia M (sub influen a cuvântului praemia din versul precedent). Uneori cuvinte care nu au între ele un raport gramatical sunt asimilate în mod, desinen ă personală, cazuală, în număr sau gen. E.g. Demostene, Phil., 45: tw`n eJautw`n codd., ta; eJautw`n Auger. Sursa unor erori şi interpolări o poate reprezenta un arhaism rău în eles de copist. E.g. Plaut, Amph., 554: tu autem cod., tuati (cf. carisius 221, Nonius 179, Gloss. Plaut.); Vergiliu, Aen., I 636: dii (arhaism restituit de Aulus Gellius; codicele atestă aici dei). În codicele mai vechi, numerele erau indicate cu cifre romane. O linie deasupra unui număr îl multiplica pe acesta cu o mie într-un text aritmetic; în schimb, într-un text literar, linia distingea cifrele de litere: de aici puteau apărea confuzii. E.g. Titus Livius XXII 60, 19: sescenta milia sau sescentis milia codd., sescentis Madvig şi Ingerslev; Cicero, Epist. ad Fam., XV 4.9: sex M H D, VII F, dar Madvig a intuit că arhetipul avea VI şi a corectat în ui. Cele mai frecvente confuzii apar însă în numele proprii. E.g. Cezar, De bello ciuili, I 57, 4: indomiti , illi Domiti

89

Pasquali a demonstrat că aceste variante de autor se găsesc în textele greceşti şi latineşti din ultima perioadă a republicii şi. caduca Scaliger. fie pentru că cel care dictează pronun ă greşit cuvintele. Carmina. fie pentru că cei care scriu nu au auzit bine sau nu au fost suficient de aten i: se schimbă adesea între ele b şi u (varianta consonantică). printre cele mai remarcabile sunt epigramele lui Mar ial. Nai. Interpolările se datorează uneori scrupulelor religioase. Nu întodeauna cuvintele greceşti sunt transcrise corect în latină. 14. care se numea Marcus. sine  Gurlitt. E. în comentariul său la Oppianus. Epist. d şi t. Titus Livius III 4. g şi ch. a fost primul care a sus inut că diversitatea de lec iuni din operă se poate atribui edi iilor diverse ale operei sau chiar variantelor adăugate de autor pe original. 12: în unele codice se citeşte pardus în loc de pagus. care a fost publicată pu in 90 . XII. b şi p.1: sine uallo codd. mai adesea.. Dintre exemple. Multe erori derivă din dictare. e.40: naica dona codd. Ad Marciam. prenumele Lucius (este o eroare de memorie şi trebuie respectată în stabilirea textului).. din timpul imperiului. Dacă lăsăm deoparte c. Există şi erori de autor care trebuie să fie mai degrabă semnalate.Buecheler. Proper iu II 32. III 18. Conradus Rittershusius (1560-1613). Fuscus Sigonius.g.1: îi atribuie unui Bibulus. E.g. Seneca... Cicero.g. pentru că un copist pios şi-a amintit de pasajul biblic habitabit lupus cum agno et pardus cum haedo accubabit (Isaia II 6). Hora iu. decât corectate. XVI II.1: fusus codd. ad Att.

poetul însuşi şi-a îngrijit editarea căr ilor individuale ale epigramelor sale.1 Gemellus-Venustus. dum non uis carpere mullos. Această edi ie a fost reprodusă cu certitudine de mai multe ori şi din ea derivă arhetipurile celor trei familii de codice. căr ile de la VIII la XI. el a publicat în anul 93 sau 94 un prim şi un al doilea corpus de căr i de la I la VII şi.după moartea sa. 91 . fără îndoială. 1 dum non uis pisces. a apărut o nouă edi ie a operei sale întregi. cu pu in înaintea întoacerii în ară. V 14. Este plauzibil ca variantele să fi fost însemnate pe margine chiar de autor.dum non uis leporem. La scurt timp după moartea lui Mar ial. Există. cu căr ile dispuse în ordinea în care au ajuns până la noi. Este posibil ca aceasta să fie sursa diferen elor de nume proprii: I 10. După aceste edi ii individuale însă.1 Myrtale-Tuccius. şi alte variante de autor: III 13. dum non uis carpere pullos .

al VIII-lea. primul text scris al celor două epopei a fost pregătit la Atena din ordinul lui Pisistrate: informa ia este plauzibilă. dezvoltarea formelor literare care nu erau dependente de recitare a creat pentru autori. în a doua jumătate a sec. Nucleul poemelor homerice a fost transmis pe cale orală vreme de câteva secole. literatura precedă scrierea. de vreme ce scopul probabil al lui Pisistrate era să asigure o copie oficială a poemelor. al V-lea.C. iar căr ile au rămas o raritate până prin sec. Păstrarea textelor 1. al VIII-lea. când alfabetul fenician a fost preluat şi adaptat de greci. necesitatea de a-şi scrie operele. În Grecia antică. După o tradi ie adesea repetată în Antichitate. obişnuin a de a compune literatură care se recita era încă vie şi nu s-a socotit imediat necesar să fie conservate în scris epopeile homerice. BIBLIOTECILE ANTICE Istoria comer ului de carte poate explica în parte căile pe care literatura clasică a ajuns din lumea antică până la noi. începând cu sec. Pe de altă parte. cât timp încă nu se folosea scrierea. pentru a fi recitate la sărbătoarea Panateneelor. chiar dacă nu e cu totul la adăpost de îndoieli. chiar dacă era întocmit un singur exemplar ce urma să fie aşezat undeva pentru a fi consultat: aşa se spune despre Heraclit că şi-ar fi depus faimosul tratat într-un templu şi poate din acest motiv tratatul a supravie uit până la 92 . nu decurge însă din ea că au început să se răspândească volume din Homer în număr mare. Obiceiul de a citi poezia epică în loc de a o asculta recitată nu a apărut dintrodată.

cu fibrele transversale fa ă de scris.jumătatea sec. Totuşi. dat fiind că scribii preferau întotdeauna să folosească mai întîi fa a pe care fibrele erau orizontale. au fost cele ale filozofilor şi istorigrafilor ionieni. după cum impunea forma însăşi. Este imposibil de spus între ce limite furnizarea şi pre ul papirusului i-a împiedicat ori i-a încurajat folosirea în Grecia. Detaliile ne rămân însă necunoscute. În rare ocazii. Un exemplu faimos este ms Hypsipyle al lui Euripide (P. Pliniu cel Tânăr.Oxy. III 5. iar Platon îl face pe Socrate să spună. Copiile se multiplicau şi se răspândeau probabil într-un mod limitat: se poate presupune că primele opere care să ajungă la un public.17).. când l-a citit Aristotel (vide Diogenes Laertios IX 6). Trebuie să amintim aici că lungimea textului cuprins într-o carte antică era modestă: copia Symposion-ului lui Platon. oricât de modest numeric. Când era folosit pentru o carte (sul).6. poate că exista o anumită cerere de copii şi în cazul poe ilor care formau baza instruc iei şcolare. al IV-lea. pentru această perioadă s-au găsit referiri la o sec iune a pie ei din Atena unde se achizi ionau căr i (Eupolis. poate că şi suprafa a papirusului a contribuit la stabilirea acestei reguli. al V-lea se poate constata în Grecia existen a comer ului de carte. 304 K). Epist. pentru că un text scris pe dosul foii s-ar fi şters foarte repede. dar cazurile de felul acesta erau excep ionale. cu toate 93 . avem informa ii despre uolumina scrise pe ambele fe e (Iuvenal 1. chiar dacă uneori penuria de papirus impunea să se folosească pentru un text literar şi dosul foii. fr. numai de la jumătatea sec. 852). aproape întotdeauna era acoperit pe o singură parte. în Apologia (26). că oricine poate cumpăra pentru o drahmă operele lui Anaxagora.

trebuie să fi fost şi ea. cuprindea aproximativ echivalentul a şaptezeci de pagini tipărite. pe de altă parte. şi că actorii aveau în chip firesc nevoie de copii noi: dacă ar fi fost constrânşi să şi le procure folosindu-se de copiile private. cum erau Dionisiile. dependentă de o colec ie personală de manuscrise. Ştim că. la sfârşitul sec. propria sa operă. din când în când. au avut în posesie ample colec ii de căr i (Athenaios I 3a). plină cum este de parodii şi aluzii. să fi fost conservate în arhivele statului. între anumite limite. PseudoPlutarh (Vitae decem oratorum 841 sq. ar fi fost de-a dreptul extraordinară supravie uirea în epocă elenistică a atâtor opere. între inute pe cheltuială publică. Chiar dacă nu este credibilă tradi ia conform căreia tirani ca Pisistrate şi Policlet din Samos. al IV-lea. Dezvoltarea comer ului de carte le-a permis şi particularilor să-şi formeze o bibliotecă. al VI-lea. dar este verosimil ca nişte copii oficiale ale operelor puse în scenă la sărbătorile importante. Nu 94 . Aristofan îl ridiculizează pe Euripide pentru că în compunerea pieselor se atinge adesea de izvoare literare (Ranae 943). dar probabil că nevoia fusese resim ită mai înainte.) îi atribuie oratorului Licurg propunerea de a conserva în felul acesta copiile oficiale. devine necesară întemeierea institutelor de tip academic. cu biblioteci proprii.că întrecea cu mult măsura obişnuită. Nu există la Atena urme ale unor biblioteci generale. existau biblioteci private. Odată cu progresul din sec. al V-lea. este sigur totuşi că. piesele erau reluate. din sec. după reprezenta ia originară.

Prep. eminentul elev al lui Teofrast. de pildă. trebuie să inem cont de faptul că un singur sul con inea.Chr. 350b. Biblioteca a crescut rapid: numărul de manuscrise este apreciat în mod diferit.54) informa ia că Aristotel a adunat un număr mare de căr i. este cert că au făcut mari eforturi pentru a aduna o colec ie de literatură greacă ce tindea către completitudine. Se pare că se făcuse un mic pas spre crearea ei încă în timpul domniei precedente primului Ptolemeu. Prolegomena de comoedia) sau chiar şase sute de mii. Tzetzes. care corespundeau fără îndoială intereselor. dată fiind lipsa de exactitate cu care au fost transmise toate numerele mari de către autorii antici. Principalele materii de studiu în Liceu erau ştiin ifice şi filozofice. nu avem de unde să ştim în ce măsură bibliotecarii adoptaseră sistemul de a-şi procura dublete. Există anecdote care aruncă o lumină 95 . Dacă acceptăm ca adevărată tradi ia din sec. V 51). un singur dialog platonic de lungime moderată sau o dramă attică. care l-a invitat anume la Alexandria pe Demetrius din Faleron. vaste.este surprinzător să găsim la Strabon (XIII 1. Evang. al III-lea. în func ie de sursele antice şi. era faimoasa bibliotecă. ale Liceului. în plus. dar nu erau trecute cu vederea nici cele literare. pe la 295 a. Această colec ie şi cea a Academiei au fost modelele imitate ceva mai târziu de regele Egiptului. e dificil să se calculeze care era valoarea reală. situată în acelaşi complex de edificii sau în imediata vecinătate. care a întemeiat faimoasa bibliotecă din Alexandria (Diogenes Laertios IV 1. că erau acolo două sute de mii sau patru sute nouăzeci de mii de volume (Eusebius. O parte esen ială a institu iei. Dincolo de aceste nesiguran e.

cumpărând falsuri ale operelor rare (XV 105). Din aceeaşi sursă. în râvna lor de a-şi completa propria colec ie. dar. bibliotecarii alexandrini se lăsau adesea înşela i. pentru care a fost cerută o garan ie de cincisprezece talan i. după ce au ob inut-o. autorită ile egiptene au decis să o păstreze şi să renun e la garan ie (Galenus XVII 607).asupra spiritului în care erau conduse afacerile bibliotecii. 96 . aflăm că. Se spune că regele ar fi decis să ob ină un text precis al tragediilor attice şi iar fi convins pe atenieni să-i împrumute copia oficială din arhiva statului.

Biblioteca Muzeului Britanic (Londra). 97 . În nomenclatura codicelor se pot distinge cinci grupuri. Angelicanus (Angelica a fost fondată la Roma. NOMENCLATURA CODICELOR Miile de codice. în 1598.4. care au conservat operele literare ale Antichită ii clasice se află aproape în totalitate. Leiden. Iată câteva exemple din primul grup: Alexandrinus (Biblioteca Alexandrina a fost fondată de papa Alexandru al VIII-lea în 1690: acum face parte din biblioteca Vaticana). vide infra cap. bibliotecile din Viena. Biblioteca Na ională din Paris. C. încă de la primele decenii ale secolului al XIX-lea. în 1605. Bodleianus (Bodleiana a fost fondată la Oxford. Codicele şi-au primit numele după biblioteca în a cărei posesie se află (ori s-au aflat la un moment dat) sau după numele latinesc (în formă adjectivală) al oraşului în care se află biblioteca respectivă sau după numele vechiului său posesor sau. de sir Thomas Bodley). Lauren iană.2. după numele regiunii ori după numele formei sale. Ambrosianus (Biblioteca Ambrosiana a fost fondată la Milano în 1609 de cardinalul Federico Borromeo). Marciană. Biblioteci. de călugărul Angelo Rocca). pe pergament sau hârtie. Cele care excelează prin numărul şi valoarea codicelor latineşti şi greceşti sunt bibliotecile Vaticană. mult mai rar. München. în bibliotecile publice europene.

de ducele Cesare d'Este). în 1478. către 1590. Londinensis sau Londiniensis sau Britannus sau Britannicus (sub oricare din aceste nume se poate identifica un codice aflat la Londra.Casanatensis (Casanatensis a fost fondată de cardinalul Gerolamo Casanate. de Domenico Malatesta Novello). în 1444. care a fost mai apoi papă sub numele Alexandru al VII-lea). de prin ulelector Filip. Riccardianus (Riccardiana. fondată la Heidelberg. de Cosimo de Medici). Corsinianus (Corsiniana. fondată la Roma în 1754 de cardinalul Neri Corsini). al XVII-lea). fondată la Floren a. Chisianus sau Chigianus (Chigiana a fost fondată la Roma în 1660 de Fabio Chigi. Marcianus (o bibliotecă Marciana a fost fondată la Vene ia. în 1475). la sfârşitul sec. în 1452. de papa Nicolaus al V-lea. Palatinus (Palatina. fondată la Brescia. Vaticanus (Vaticana. cardinalul Querini. Estensis (colec ia Estensis a fost transportată la Modena. fondată la Roma. 1447-1455). în 1598. de 98 . Querinianus (Queriniana. Laurentianus (Laurentiana a fost fondată la Floren a. 1476-1508: cea mai mare parte a codicelor de aici se află în prezent la Vatican). de Riccardo Romolo Riccardi). din colec ia cardinalului Bessarion). la British Museum). Malatestianus (Malatestiana a fost fondată la Cesena.

e. de Witt). Guelferbytanus (de la Wolfenbüttel). cu titlu de exemplu. câteva denumiri de codice: Alexandrinus (din Alexandria Egiptului. După numele celui care a de inut la un moment dat codicele. Perusinus (de la Perugia). Alexandrinus. Berolinensis (de la Berlin). Corvinianus (de inut de Mathias Corvin. Salmasianus (de inut de Claude de Saumaise. aflat în prezent în parte la Paris. pot fi amintite. Hauninesis (de la Copenhaga). Lipsiensis (de la Leipzig). Colbertinus (de inut de Jean-Baptiste Colbert. Amstelodamensis (de la Amsterdam). Athous (de la Muntele Athos). parte a bibliotecii Vaticana).: Arundelianus (de inut de Thomas Howard. conte de Arundel. în parte la Wolfenbüttel). în prezent codicele se află la Paris).g. regele Ungariei). Wittianus (de inut de J. codicele acestuia se află în prezent la British Museum). în prezent codicele se află la Bodleiana). vide supra acelaşi nume. Ashmoleanus (de inut de Elias Ashmole. sunt desemnate. Peutingerianus (de inut de Conrad Peutinger). Vallensis (de inut de Lorenzo Valla). Casinensis (de la Montecassino). Trevirensis (de la Trier). Vindobonensis (de la Viena). Atheniensis (de la Atena). după numele bibliotecii Alexandrina.Dintr-al doilea grup. Dintr-al patrulea grup fac parte codice care şi-au primit numele după regiunea în care s-au aflat la un moment dat: 99 .

Cele mai multe s-au păstrat totuşi ca apografe (copii directe) sau ca edi ii sau cola iuni (corecturi pe alte manuscrise). Pertz care l-a plasat cronologic (eronat) chiar în epoca lui Augustus. Etruscus (codicele tragediilor lui Seneca. care indică numai pierderile cele mai importante din tradi ia manuscrisă ciceroniană: 100 . codicele nu au fost întotdeauna conservate cu grija cuvenită.Bavaricus (codicele B al lui Demostene şi codicele C al lui Polibiu). În afara tuturor acestor categorii se plasează codicele Augusteus. În secolele trecute. Oblongus (codicele A din Lucre iu). numit în prezent Laurentianus 37. 13). odată cu trecerea timpului. Adeseori. Foarte multe au dispărut din întâmplare sau pe o cale naturală. Iată câteva exemple (alese dintr-un lung şir de codice latineşti dispărute). H. paguba cea mai mare însă au făcut-o incendiile şi tulburările aduse de războaie. din Vergiliu: a fost denumit aşa de G. codice fundamentale ale celor mai vechi edi ii din clasicii greci şi latini au fost abandonate după tipărirea acestora. Cisalpinus (codicele A al lui Tucidide). Quadratus (codicele B din Lucre iu). Al cincilea grup cuprinde pu inele codice care îşi dezvăluie prin nume o particularitate a aspectului: Decurtatus (codicele C din Plaut şi codicele G din Teren iu).

Pro Cluentio.♦ Vetus Cluniacensis al lui Poggio (cuprindea Pro Roscio Amerino. De lege agraria. De oratore. Pro Caelio. ♦ originalele şi copia lui Poggio pentru Pro Caecina. Pro Murena. Pro Rabirio perduellionis reo. ♦ codex Veronensis (unele scrisori). Pro Milone). ♦ codex Laudensis (opere retorice): Brutus. 101 . Pro Rabirio Postumo. In Pisonem (se folosesc în reconstituire numeroasele apografe ale copiei lui Poggio). Pro Roscio comoedo.

Respiră atmosfera de libertate care caracterizează primele faze. Magiştrii de felul lui Abelard. Înnoirea a avut urmări şi asupra vie ii intelectuale. creative. prin îndrăzneala cu care aplica dialectica la discursul teologic. de diviziune a muncii. prin intermediul învă ământului. Prototipul lor este Abelard. unde trăiesc în rela ii strânse în special cu breslele de meseriaşi. nr. an I. formează grupuri care devin de-a lungul veacurilor tot mai numeroase şi mai uşor recognoscibile: animă cu prezen a lor cartiere întregi. studiul 1 Capitolul de fa ă are ca bază articolele din revista Medioevo.3. ale dezvoltării oraşelor. al XII-lea a făcut să vorbească despre el întregul Paris. capabili să dea via ă unor forme inedite de raporturi sociale. iar rezultatul a fost naşterea unei institu ii scolastice necunoscute mai înainte: universitatea. 102 . şi ei sunt împinşi să se gândească la activitatea lor. Într-o societate în care încep să se contureze forme. iar oamenii care se adunau acolo erau. precum şi prin parcursul dramatic al rela iilor sale cu tânăra sa elevă Eloisa. Un passato da riscoprire. oameni noi. filozoful care în primele decenii ale sec. oraşele Europei occidentale s-au transformat. Intelectualii elaborează noi construc ii de gândire şi. scrise de Carla Frova şi Antonio Ivan Pini. indiferent de originea lor. de activită i economice. 10 (1997). îşi transmit discipolilor învă ătura. devenind medii ale unor remarcabile inova ii. împreună cu elevii lor. chiar embrionare. UNIVERSITĂ ILE DIN EVUL MEDIU În1 secolele care au urmat anului o mie. de institu ii politice. Centrele urbane renăşteau după secole de abandon.

încredin ate unor profesori care erau clerici sau monahi. în a doua jumătate a sec. în plus. chiar topografia şcolilor pariziene a devenit mai complexă. al XII-lea. şi intelectualii sunt prezen i cu organiza iile lor corporative. Unii profesori au început să predea pe 103 . controlate de autoritatea ecleziastică locală. logica) şi mai cu seamă teologia. persoanele înseşi formau două grupuri distincte. studiul şi învă ământul sunt acum o adevărată profesie. Studen i tot mai numeroşi veneau aici. uneori chiar de departe.şi învă ământul. printr-un jurământ. inteau cu precădere la formarea de ecleziaşti de rang înalt. Şcolile. activitatea intelectuală începe să devină o muncă din care se poate trăi. Analogia dintre universitari şi lucrătorii din zonele urbane nu poate fi împinsă prea departe. cu colegii lor. era un important centru scolastic. În universită i. universitates. al XI-lea. Asociindu-se în mod liber. Parisul. În sec. Ca şi al i oameni ce au o meserie (artizanii sau comercian ii). pentru a studia disciplinele literare (gramatica. ei îşi apropriază puterea de a-şi fixa regulile propriei lor munci şi comportamentul pe care fiecare este obligat să-l respecte în interesul tuturor. Maeştrii predau în vecinătatea catedralei Notre Dame. care în bisericile lor ar fi avut responsabilită i administrative şi pastorale importante. Ambientul citadin stimulează o transformare decisivă a istoriei în cultura occidentală. sub jurisdic ia arhiepiscopului. Valoarea profesorilor şi curiozitatea elevilor au reprezentat motorul unor noi dezvoltări. ca la o „meserie”. În acest sens. pentru că rezultatele muncii lor erau prea diferite.

autoritatea impusă de episcop controlului şcolilor. metodele didactice. pentru a submina prerogativele episcopului şi ale cancelarului. sălaşul care-şi dispută cu Parisul titlul de cea mai veche universitate din Europa. nu ezită să pună pe plan secund autoritatea ecleziastică locală. propria sa libertate: în 1215. În dobândirea autonomiei lor. trimisul pontifical Roberto de Courçon a acordat acestor statute sigiliul aprobării papale. toate aspectele de via ă privitoare la persoanele care. sub diverse titluri.malul stâng al Senei. cetatea Paris este preamărită cu titlul de parens scientiarum. fac parte din nucleul studios parizian. Acesta reprezintă embrionul universită ii. pentru a stabili un raport direct cu noii intelectuali. întemeiată pe norme scrise: profesorii. cu participarea studen ilor. controlau con inutul învă ământului. Către anul 1200. cu capacitatea de a-şi da autonom o normă. În 1231 universitarii au ob inut de la papa Grigorie al IX-lea o serie de privilegii foarte importante: prin bulă papală. puterea a trecut în mâinile universitarilor. într-un moment în care încearcă să afirme cu putere autoritatea Scaunului roman asupra întregii creştinătă i. tot în mediul institu iilor ecleziastice. dar în afara jurisdic iei cancelare. universitarii au fost sprijini i de ponteficii romani. Papalitatea a în eles bine for a uriaşă pe care o are în sine cultura scolastică şi. 104 . De la sfârşitul sec. Alta este istoria Universită ii din Bologna. afirmându-şi. Învă a ii sunt chema i să pună în serviciul creştinătă ii toate resursele culturii lor. al XII-lea. universitatea a început să elaboreze statute. Rezultatul este o structură complexă de autoguvernare.

Sunt căr ile din Corpus iuris. în primul rând pentru că. Lucerna iuris. cu atât mai pu in. Manuscrise din acele „căr i de legi” au ajuns la Bologna. se înregistrează semnele unei renaşteri juridice. pe căi aventuroase şi în mare parte obscure: unii maeştri au început să le recopieze şi să le pună în ordine. „lumina Bolognei”. Nu se poate însă explica totul într-un mod mecanic. al XI-lea. Cetatea se află în centrul unei regiuni. 105 . care-l ascultă într-o atitudine de respect. după sfârşitul Imperiului roman. al VI-lea împăratul Iustinian adunase tezaurul legilor şi jurispruden ei antice care. în special la cei care se folosesc de drept în practica profesională (judecătorii şi notarii). în perioada preuniversitară. şcoli de vreo oarecare importan ă sau ce anume se învă a acolo. în sculpturile tombale) arată maestrul la catedră. cu o carte deschisă în fa a sa. rămăseseră atâtea secole împrăştiate şi nebăgate în seamă.Nu se ştie bine dacă au existat aici. în postura de a o citi şi comenta în fa a unor grupuri de şcolari. începând cu sec. la Bologna – dacă dăm crezare pu inelor mărturii –. o întreprindere de asemenea dimensiuni nu se putea totuşi împlini pe durata unei genera ii şi nici. să fie opera unei singure persoane. în care în sec. Reprezentările figurative de scene de şcoală (în manuscrie. Există cu siguran ă un raport între înflorirea şcolilor noi şi nevoia de cultură exprimată de o societate aflată în plină dezvoltare politică şi economică. Tradi ia îi atribuie meritul ini iativei lui Irnerius. „făclia dreptului”. Italia centro-septentrională. la început au fost mai cu seamă căr i. unde. În jurul acestor căr i iau naştere şcolile bologneze de drept.

activitatea profesorilor. fiind tutelate de statutul lor de cetă eni). disciplina internă. slujitorul Lui”.Cultura care se construieşte în şcolile universitare pune în mâinile juriştilor bolognezi. controlează toate aspectele vie ii „studiului”: programele de cursuri. iar titlurile conferite sunt recunoscute ca valide oriunde. Guvernul comunal pune vreme îndelungată piedici studioşilor străini care vor să se organizeze în corpora ii (cele bologneze nu au nevoie de garan ii speciale. reluate în legisla iile sucesive ale suveranilor. principilor şi cetă ilor. Le-a garantat protec ia sa. Federico Barbarossa a întâlnit la Bologna o delega ie de profesori şi studen i. chiar şi ponteficii intervin pentru a întări cu sprijinul lor puterea corpora iilor studen eşti. Legătura cu cele două puteri universale a imprimat institu iei universitare unele dintre trăsăturile sale juridice cele mai caracteristice: în toate aşezămintele le sunt garantate universitarilor privilegii analoge. coborând spre Roma pentru încoronare. educându-i pe oameni să trăiască în supunere fa ă de Dumnezeu şi împărat. al XIII-lea. Privilegiile acordate de Barbarossa. vor face din universitari un grup puternic şi capabil să se conducă autonom. Începând cu sec. o putere uriaşă. Aten ia cu care papii şi împăra ii au urmărit noile dezvoltări ale culturii intelectuale a fost determinantă pentru succesul extraordinar al universită ii în Evul Mediu. pentru că ei „luminează lumea cu ştiin a. dar în final trebuie să accepte acele universitates studen eşti ca o prezen ă de prim plan a vie ii cetă ii. ca şi în cele ale teologilor şi filozofilor parizieni. mai cu seamă. Prin reprezentan ii lor. În 1155. Dacă se 106 . studen ii dialoghează cu institu iile citadine şi.

prin sistemul „colectei”. al XIII-lea. în schimb. studen ii continuau să-i plătească direct pe profesori. până la jumătatea sec. să se înzestreze cu o institu ie de studiu. iar oraşul Vercelli a decis în 1228.adaugă la acestea faptul că programele prezintă un grad înalt de uniformizare şi că latina este limba comună pentru to i. se în elege cum noii intelectuali pot să aplice la ei înşişi într-un mod cu totul particular mottoul: terras omnes tamquam meas uidebo. mai ales din punct de vedere financiar (salariile profesorilor fiind plătite din banul public). apar altele care se nasc din voin a suveranilor. Universitatea are însă un alt chip. Ea este şi o institu ie solid înrădăcinată în realitatea socială şi politică a locurilor în care se găseşte şi. ea va rămâne în multe aspecte numai formală. îşi va adânci această caracteristică. cu orgoliu. Aceasta nu înseamnă că marile aşezăminte îşi pierd caracterul şi ambi iile cosmopolite: este însă evident că oraşele ca formă administrativă. mai cu seamă. al XIV-lea şi. universitatea începe să devină tot mai clar o institu ie a statului. dintr-al XV-lea. precum şi principii şi suveranii încep să dezvolte o politică de plasare a universită ii în serviciul exigen elor unui 107 . cu timpul. Federico al II-lea a fondat în 1224 Universitatea din Napoli. la Bologna. Din sec. alături de acele spa ii de studiu născute din adunarea spontană a maeştrilor şi elevilor. dependen a universită ilor de puterile locale este foarte puternică. Încă din primele secole. În aceste condi ii. ale administra iilor orăşeneşti. Încă din aceste prime ini iative de întemeiere. autonomia corpora iilor universitare se reduce sim itor: în universită ile din Evul Mediu târziu şi apoi din epoca modernă.

Paris. în unele cazuri. al XIV-lea. pentru că nu este nevoie să supraevaluăm puterea culturii universitare. Într-o societate.mediu politic teritorial precis: în fiecare centru orăşenesc. filozofii. cum este cea din Evul Mediu târziu. în administra ia publică. Este adevărat că nu toate universită ile. Pe de altă parte. chiar din perioada anterioară): Bologna. îşi pierdeau cu totul specificul lor de intelectuali. avoca i. Oxford. nu este suficient titlul de doctor pentru a garanta o carieră strălucită. care rămâne determinată de descenden a familială. Napoli. Până în sec. juriştii strâng alian a cu papalitatea sau Imperiul) şi asumarea unui rol tehnic (când s-au pus în slujba oraşului ca profesionişti şi func ionari). supravie uiesc vreme îndelungată. profesori şi. Este totuşi impresionantă expansiunea fenomenului. mai ales cele apărute în perioada cea mai veche. în care rolurile sociale se rigidizează tot mai mult. Situa ia era însă cu mult mai complexă. Harta difuziunii locaşurilor universitare în Europa devine tot mai densă în cursul Evului Mediu. Cambridge. Raportul intelectualilor universitari cu puterea a cunoscut inevitabil transformări. 108 . angajate în slujbe preponderent tehnice. aceasta trebuie să furnizeze societă ii medici. Transformările au oscilat între asumarea unui rol de ideolog (când teologii. universită ile nu depăşeau un total de douăzeci. Montpellier. notari. Siena. Iată o cronologie sumară a celor mai importante: Au universitate din sec. nu trebuie să se creadă că aceste personaje. Padova. Salamanca. al XIII-lea (şi. Către 1500 se numără cam optzeci. func ionari cu o bună pregătire. Toulouse.

Miniaturile manuscriselor scolastice reprezintă adesea sistemul cunoaşterii prin imaginea unui copac. Perugia. aşa cum au fost Grecia antică. le adânceau chiar mediile universitare. În Evul Mediu timpuriu. mai departe. Roma imperială. al XV-lea: Leipzig. Universitatea a fost „inventată” în Occidentul latin. retorica. Freiburg. Saragozza. Înflorirea centrelor universitare răspundea unor schimbări pe care. Filologia). aritmetica. pare greu de imaginat o societate avansată din punct de vedere cultural care să nu aibă un sistem universitar. Cracovia. Pisa. Viena. iar în epoca modernă s-a afirmat pe toate continentele ca o institu ie tipică şi specifică a culturii a occidentale. În sec. Şi totuşi. Glasgow. Uppsala.1. cap. Köln. disciplină): gramatica. marcată de şcoli superioare care nu sunt totuşi comparabile cu universită ile în sens strict. câte una pentru fiecare artă (id est. În lumea modernă. geometria. chiar Islamul din perioada de aur. Pavia. au existat mari civiliza ii literate care nu au cunoscut universitatea. din al cărui trunchi puternic se despart şapte ramuri. Copenhaga. Roma. Trier. Erfurt. Tübingen. cunoaşterea era concepută ca un complex unitar. dialectica. Coimbra (prin transferare de la Lisabona). Heidelberg. În sec. 109 . Ducerea la capăt a studiilor a necesitat întotdeauna trudă şi bani: câştigurile sigure şi prestigiul social reprezentau însă o răsplată pe măsură. Praga.Lisabona. Catania. Louvain. articulat în şapte discipline: cele şapte arte liberale (vide supra nota despre Martianus Capella. Rostock. pe parcursul secolelor de mijloc ale Evului Mediu. A. al XIV-lea se adaugă: Avignon.

este acum o simplă pregătire pentru studiile superioare. Studium este unul singur. Studen ii merg la Paris datorită faimei de care se 110 . Această revolu ie se împlineşte sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă în arabă şi apoi din arabă în latină. filozofii şi-au asumat sarcina de a teoretiza organizarea disciplinei. iar societatea în întregul ei şi-a dezvoltat noi exigen e culturale. drept. aşa cum se desfăşura în Evul Mediul timpuriu. studiosul trebuia să fie stăpân pe toate aceste discipline. medicină. al căror con inut este articulat. profesorii au început să schi eze un edificiu nou. în disciplne care se ocupă de natură. Noua concep ie asupra culturii rămâne una profund unitară. Studiul celor şapte arte liberale. al cunoaşterii. În şcolile universitare. după schema diviziunii filozofiei.astronomia. aproape nici unul nu reuşea să-şi desăvârşească efectiv întregul curriculum. Pentru a fi un învă at. mai complex. chiar dacă în realitate. discipline morale şi discipline care privesc realită ile supranaturale (metafizica). dintre relativ pu inii care puteau accede la educa ia superioară. Mai mult decât to i ceilal i. O restructurare profundă a acestei scheme a avut loc la începutul celui de-al doilea mileniu. începând cu sec. teologie. operele filozofului grec sunt un element decisiv pentru dezvoltarea filozofiei şi a ştiin ei. dar se articulează în diferite facultă i ale universită ii: arte. Oameni noi s-au inserat în teritoriul literaturii. al XIII-lea. Un aşezământ universitar are menirea de a oferi pregătire în toate disciplinele. dar uneori se deschide înspre specializare. chiar dacă în general diverse centre îşi leagă renumele de grupuri particulare de discipline. muzica.

bucurau profesorii de arte şi de teologie, la Bologna, pentru a frecventa şcolile de drept. Programa unui curs universitar este constituită dintr-o selec ie de texte. Fiecare disciplină (teologie, filozofie, drept etc.) coincide cu căr ile autorilor care au tratat-o cu autoritate, iar profesorii au misiunea de a le transmite tinerilor con inutul lor întro formă nealterată. Con inutul şi metodele de predare erau teoretic similare în toate aşezămintele universitare (şi nu fără temei s-a insistat mult asupra rolului jucat de universitate în crearea unei culturi europene unitare); de fapt însă, puteau exista deosebiri chiar importante. Disparită i se remacă mai cu seamă în facultă ile de arte: în vreme ce în unele centre sau în unele epoci studiul era limitat la autorii vechi, folosi i în şcolile de arte liberale preuniversitare, la Oxford şi la Paris, în cursul sec. al XIII-lea, se citeau toate operele lui Aristotel. În vremea aceea, Aristotel era folosit şi de mul i teologi: chiar dacă facultatea de teologie avea ca texte de bază Biblia şi Sentin ele unui magistru din sec. al XII-lea, Petrus Lombardus (Libri quattuor sententiarum). Programa facultă ii de medicină cuprindea autori clasici, ca Hipocrat şi Galenus, şi tratate de autori arabi în traducere latină, în primul rînd „Canonul” lui Avicenna. Căr ile juridice pe care le reunise în sec. VI împăratul Iustinian în Corpus iuris stăteau la baza învă ământului de drept civil, în vreme ce dreptul canonic se studia din culegeri de norme ecleziastice. Întemeiată solid pe tradi ia autorilor, cunoaşterea transmisă de universitatea medievală poate părea la prima vedere statică şi repetitivă. Programele însă nu se men in neschimbate de-a

111

lungul timpului, ci se deschid primind, alături de textele clasice, tratate şi alte produc ii scolastice ale maeştrilor moderni, care devin şi ei „autori”. Şi, mai cu seamă, con inutul căr ilor nu este transmis ca ceva rigidizat: dimpotrivă, de fiecare dată este supus unui efort de interpretare din partea profesorilor; o operă doctrinală are subtilitate, fantezie şi îndrăzneală, ceea ce, în respectul absolut al textului clasic, o face capabilă să răspundă nevoilor şi intereselor modernită ii. Ştiin a medievală este în întregime întemeiată pe căr i (observarea naturii acoperă un spa iu marginal şi, sub acest aspect, revolu ia ştiin ifică de la începutul epocii moderne este cu adevărat o schimbare de perspectivă); nu se poate însă defini ca „livrescă” în sensul depreciativ al termenului. Cartea există prin medierea profesorului, ea trăieşte prin vocea lui. În două momente fundamentale ale didacticii universitare, lec ia şi disputa, studen ii înva ă prin intermediul ascultării. În lec ie, profesorul citeşte textul mai înainte de a-l comenta; în dispută, textul trebuie să fie deja total prezent în memoria celor care intervin, pentru a putea să-şi sprijine argumentarea pe autoritatea lui. Dacă pentru studiul individual studen ii au mare nevoie de pagina scrisă (şi de aceea epoca despre care vorbim este una de o extraordinară expansiune a produc iei de carte), aulele universitare rămân în mare măsură spa ii ale oralită ii. În cadrul raporturilor care au existat în Evul Mediu între cultura universitară şi celelalte culturi, merită pusă în valoarea problema lingvistică. Corpul universitar vorbeşte pretutindeni în limba latină şi rămâne fidelă acestei limbi de prestigiu chiar până

112

dincolo de sfârşitul Evului Mediu. Grupurile de intelectuali găseau în latină un puternic instrument de comunicare ştiin ifică, care anula barierele ridicate de limbile na ionale; iar universalitatea limbajului este un element fundamental în ideologia universită ii ca institu ie cosmopolită. Fa ă de societate în ansamblul ei, alegerea latinei este una de separare. În secolele în care se dezvoltă universitatea, nu numai lumea de rând, în via a de toate zilele, comunică în limba vulgară, ci chiar şi scriitorii deschişi la experimente folosesc în crea ia literară, cu tot mai mare insisten ă, noile limbi. În vremurile de început, raporturile dintre şcoală şi lumea literaturii în vulgară sunt foarte vii. Personajele care se mişcă într-o zonă de mijloc între cele două spa ii dezvoltă o intensă activitate de mediere: este vorba aici în primul rând de Brunetto Latini (cu numele latinizat în forma Burnectus Latinus), venerat de Dante ca maestru: în Tezaurul său, publicat în franceză (Li livres dou trésor) şi apoi în italiană (Tesoretto), el condensează mult din învă ăturile predate la Paris în facultatea de arte. Mai apoi, litera ii care aleg limba vulgară pornesc pe un drum cu o tot mai mare autonomie, ba chiar de contestare deschisă a culturii universită ilor. Clivajul dintre cele două lumi este menit să crească. Rămâne deschis canalul obişnuit de comunicare dintre şcoală şi culturile non-literate, prin pastorala religioasă. Predicatorii se străduiesc să traducă într-un limbaj accesibil poporului doctrinele pe care le-au studiat la universitate; numeroasele culegeri de predici în limba vulgară ajunse până la noi sunt o mărturie a strădaniei lor.

113

profesorii vin în contact cu operele de filozofie naturală. Filozofii parizieni sunt magnanimi. cei dintâi intelectuali conştien i de func ia lor socială. Gra ie traducerilor latineşti. datorate franciscanului Bonaventura şi dominicanului Toma d’Aquino. morală. În faza aceasta. a implicat în mod natural instrumentele practice de 114 . menit să influen eze profund toată istoria culturii occidentale. ci la curte sau în alte centre culturale. iar profesorii care le sus in sunt expulza i din universitate. Revolu ia culturală care a marcat Evul Mediu târziu şi care şi-a găsit momentul de maximă elaborare în fondarea universită ilor. Încă de pe la 1230. primele texte aristotelice intră în facultă ile de teologie.Cultura universitară se deschide spre exterior nu doar pentru a da. care le-au oferit profesorilor universitari texte fundamentale pentru toate disciplinele. ci şi pentru a primi. metafizică ale lui Aristotel. Avicenna si Averoe. cum se definesc ei înşişi. Este semnificativ faptul că cea mai mare parte a traducerilor din greacă şi din arabă. unde. tezele averroiste sunt condamnate de episcopul Parisului. sunt. la îndemnul papei. al XIII-lea. unde mecena i laici sau ecleziastici sus ineau întreprinderi de felul acesta prin însemnate mijloace financiare. necunoscute mai înainte. văd lumina sinteze grandioase dintre cultura creştină şi gândirea clasică greacă. În 1270 şi 1277. şi cu cele ale comentatorilor arabi. universitatea din Paris are un destin extraordinar. nu au fost făcute în interiorul universită ilor. începând cu jumătatea secolului. În cursul sec. după unii istorici. raportul dintre ambientul de la curte şi cel din şcoală a fost vital.

în primul rând prin structura sa materială. precum şi semne de paragraf pentru a pune în eviden ă păr ile în 115 . textul este cuprins într-un sistem decorativ care. prezenta cel mai adesea foi scrise complet. făcută cu glas tare. care este cu siguran ă exemplul cel mai tipic şi reprezentativ al produc iei medievale târzii. prezintă şi titlurile în roşu – rubricae –. pe lângă miniaturile şi literele ini iale. Cartea era menită în esen ă să rămână în interiorul mănăstirii şi făcea parte în felul acesta din bunurile ei materiale.cunoaştere: căr ile. Folosită pentru o lectură colectivă şi nu individuală. În interiorul textului. iese din mâna unui copist de profesie care. Cartea universitară. Codicele universitar prezenta pagini scrise pe două coloane. care trebuie să corespundă noilor exigen e ale studen ilor universitari. care se dezvoltau în interiorul centrelor urbane. cu decora iuni rezervate paginilor şi rândurilor ini iale. un bun material menit vânzării şi folosit. Apare acum o carte nouă. cu o scriere care în mod obişnuit nu separa cuvintele. având loc în refectoriu sau în curtea interioară a mănăstirii. cu margini ample destinate gloselor şi comentariilor la text. pentru studiu individual. din thesaurus: mai apoi putea fi dăruită vreunui personaj eminent. Cartea devine. de studen i care urmăresc din ea lec iile profesorilor. cuvintele sunt de regulă despăr ite unele de altele. pe scurt. cu spa ii ample între rânduri. Copiată în ateliere laice de scriere. răspunde unor modalită i de fabricare şi unor exigen e de întrebuin are cu totul diferite. Cartea tipică a Evului Mediu timpuriu era un codice produs în scriptorium-ul unei mănăstiri. pe baza unui contract autentic. primeşte sarcina de a transcrie.

al XIII-lea. în multe universită i europene. lista trebuie să fie afişată în oficiul fiecărui stationarius. care provocau incidente în transcriere. Pe de altă parte. precum şi studen ii individuali. aleşi dintre profesori. O comisie de petiarii. Avantajul sistemului este evident: copiştii profesionişti. s-a elaborat un sistem articulat şi func ional de multiplicare a căr ilor. încă din primele decenii ale sec. era posibil ca în felul acesta să fie implicate mai multe persoane în copierea unui singur text. Se face o listă oficială de exemplaria şi se trec în ea tarifele. un alt element caracterizează produc ia de carte universitară: este vorba de sistemul de peciae. verifică la începutul anului academic corectitudinea textuală a acestor exemplaria şi le fixează pre ul de împrumut. Dincolo de noua structură formală. ale căror urme s-au păstrat în manuscrisele 116 . Mecanismul putea fi atins de defec iuni. nişte librari / bibliotecari. Pentru toate căr ile de texte utilizate se crea o copie oficială. Pentru a face fa ă cererii continue de texte. şi deopotrivă pentru a veghea asupra autenticită ii şi corectitudinii formale a textelor. De aceste exemplaria se ocupă (mai cu seamă împrumutând din când în când peciae) stationarii. tot atâtea. mai ales la Bologna şi Paris. toate de aceeaşi lungime: fasciculele erau cunoscute sub numele de peciae. puteau să închirieze din când în când acele peciae de care aveau nevoie.care se articulează discursul. Aceste exemplaria erau scrise în fascicule. pentru a transcrie textul. câte fascicule cuprindea textul respectiv. care lucrau în număr mare pe lângă universită i. numită exemplar.

a rămas însă proiectul unui edificiu ideal visat de un profesor de retorică de la Universitatea din Bologna: Boncompagno da Signa (cunoscut şi sub numele latinizat Boncompagnus) În a sa Rhetorica nouissima (1235). după ce termina transcrierea unei pecia. Boncompagno schi ează un loc construit anume pentru exercitarea memoriei. cu numărul care o individualiza. să nu o găsească în oficiul stationarius-ului pe cea care urma. ca textul să fie copiat şi pe margini şi scris cu litere extrem de mici. împrumutată fiind altcuiva. Se putea întâmpla ca un copist. sistemul de peciae a fost capabil să răspundă exigen elor cititorilor. Universită ile şi şcolile medievale nu au rămas ca o realitate palpabilă. un text fundamental pentru studioşii retoricii.unde apar pe margini (adesea cu litere mărunte. dimpotrivă. prin aceasta. de a avea la dispozi ie în timp scurt toate căr ile care le erau de folos. copistul descoperea uneori că spa iul pe care i-l destinase în alb era prea mare sau prea mic: aşa se face că în manuscrise se poate găsi o coloană rămasă în alb sau. Independent de incidentele inevitabile. de a gestiona şi a controla difuziunea textelor şi. aşadar pentru studiu. precum şi exigen elor universită ilor. uneori şterse sau tăiate par ial) indica ii ale sfârşitului sau începutului de pecia. a mesajelor culturale pe care le transmiteau. 117 . în capitolul dedicat importan ei de a memora. Boncompagno nu a văzut niciodată realizată această şcoală a sa. El putea atunci să lase în alb un anumit număr de foi şi să treacă la transcrierea unei pecia de mai departe. Odată ob inută însă pecia lipsă.

pentru că în ambele cazuri scade capacitatea de memorare. precum şi pentru ca to i să poată vedea chipul profesorului. unde este aer curat. de zgomotele pie ei. Se dispun două sau trei ferestre prin care. de câini care latră. de trosnete şi de mirosul rău. la o înăl ime de la care să poată controla cine intră. de cai. „Un edificiu scolastic trebuie să fie construit într-un loc deschis.dar din rândurile lui răsar câteva detalii ale şcolilor ce ne sunt familiare. Profesorul să şadă mai sus decât studen ii. dar respectând locul de onoare i se cuvine fiecăruia după însărcinările sale. de canale. Cât despre ferestre – ele trebuie să fie nici mai pu ine. Şcoala va fi cură ată de praf şi de orice murdărie. ca profesorul să-şi poată aminti numele lor. noble ea şi meritele sale 118 . de gălăgie dăunătoare. Va fi fără imagini şi de picturi. trebuie să fie o singură intrare. Este bine ca aşezământul să fie la etajul de sus. iar scările să nu fie obositoare la urcat. nici să apese podeaua. profesorul să poată privi afară şi admira pomii. Trebuie să fie departe de locurile frecventate de femei. Tavanul nu trebuie să fie nici prea înalt. grădinile şi florile: vederea lucrurilor plăcute întăreşte memoria. Locurile studen ilor să fie aşezate în ordine. Lă imea şi lungimea edificiului trebuie să fie aceeaşi. mai ales când e vreme frumoasă. nici mai multe decât este necesar pentru o iluminare corectă. cu excep ie celor care sunt în mod deosebit eficace pentru exercitarea memoriei în diversele materii studiate de elevi. To i cei dintr-o provincie sau de un neam să fie aşeza i împreună. Studen ii nobili şi de neam înalt să fie aşeza i în locurile cele mai bune. din când în când. To i pere ii vor fi vopsi i numai în verde.

odată cu afirmarea universită ii. Eu nu am avut niciodată o asemenea şcoală şi nu cred că există undeva vreuna de felul acesta. Dar poate că într-o bună zi sfaturile acestea vor fi de folos urmaşilor. metodele. lua i din limbajul şcolilor neuniversitare sau din via a de toate zilele. Termenul „universitate” din limbile europene moderne se referă fie la con inutul învă ământului superior. Nu se schimbă niciodată ordinea locurilor şi nimeni nu ia locul altuia. Universitas indica în latina medievală orice ansamblu de persoane.personale. poate fi şi chiar este profund diferită. pentru a desemna diversele arii 119 . cel mai adesea. În universitatea medievală se vorbea. fie la organizarea lui. Rareori este vorba de cuvinte inventate anume. termeni afla i deja în uz. complexul disciplinelor. Prin studium se denumea con inutul activită ii didactice şi de cercetare.” O realitate nouă are nevoie de cuvinte noi. îşi schimbă în elesul şi se specializează. Institu ia universitară şi-a format un lexic propriu. organizat pentru a atinge scopuri precise. devenind termeni tipic universitari. se defineşte corpora ia (formată din studen i sau profesori. obiecte pentru care Evul Mediu folosea două cuvinte distincte: studium şi universitas. dintre care mul i sunt în uz şi acum. antice şi mereu aceleaşi. dezvăluind cât de legată este universitatea de azi de rădăcinile ei medievale: realitatea care stă în spatele acestor cuvinte. după aşezăminte) care avea autoritate asupra cunoştin elor transmise în şoli şi asupra persoanelor care frecventau şcolile. care a trecut din latina medievală în limbile moderne. ci fiecare îşi păstrează locul care i-a fost atribuit.

încărcat de o autoritate care le era recunoscută. de facultă i (facultates). la Paris. un cuvânt din vocabularul feudal. A ajuns pînă la noi termenul bidellus sau bedellus: acest personaj din universtă ile medievale era important. al doilea (pentru că aici „maestro” desemna un profesor de rang inferior). Profesorii erau numi i magistri sau doctores. din moment ce putea fi însărcinat să controleze dacă profesorii îşi îndepliniseră regulamentar îndatoririle didactice. 120 . la Bologna.disciplinare. Maeştri de drept de la Bologna erau numi i şi domini. se folosea de obicei primul termen.

codex Vaticanus sau Ursinianus sau Bobbiensis (Bobbiensis Vaticanus) sau Palatinus (Palatinus Vaticanus). de la mănăstirea Bobbio. până s-a construit clădirea bibliotecii. mai ales palimpseste. 121 . BIBLIOTECI În vremea nostră. cele mai importante aşa se află şi azi. mai poartă un nume: Bibliotheca Marciana. de lângă Milano şi prin aducerea unui mare număr de manuscrise de la Heidelberg (provincia Palatinata). pentru că la început. după întemeietorul ei. al XV-lea). A fost îmbogă ită în 1600 cu colec ia de manuscrise a unui umanist. Aceste manuscrise. manuscrisele au stat în mănăstirea San Marco din Floren a). legate cu lan uri. Cosimo de Medici 1444. Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar codex Laurentianus sau Mediceus sau Marcianus sau Florentinus. s-a mai îmbogă it prin achizi ionarea de manuscrise. fiind indicate prin sintagma libri catenati. cele mai numeroase şi pre ioase manuscrise latineşti şi greceşti sunt concentrate în câteva biblioteci. La Roma: Bibliotheca Vaticana (întemeiată la începutul sec. Flavius Ursinus. este numită şi Bibliotheca Medicea. după provenien a sa. dominate de cele din Italia. Cea mai importantă dintre ele este Bibliotheca Laurentiana din Floren a (se numeşte Laurentiana pentru că a fost înfiin ată pe lângă biserica San Lorenzo. au fost aşezate pe pupitre (pluteus). Un manuscris aflat aici se poate numi aşadar.4. nefiind prea numeroase la început.

luate dintr-o bibliotecă din Spania). care. Nucleul.La Milano (Mediolanum): Bibliotheca Ambrosiana (cu numeroase manuscrise. La Napoli a existat o bibliotecă importantă. nomenclatorul înregistrează aici codex Marcianus sau Venetus (Marcianus Venetus). în 1468. sunt importante pentru colec iile de manuscrise Biblioteca Na ională de la Paris. Bibliotheca Neapolitana. se află aici aproximativ treizeci de mii de manuscrise. Biblioteca Na ională din Leiden (o colec ie mai pre ioasă pentru zona orientală decât pentru cea greco-romană). mai ales. Cardinalul Bessarion şi-a dăruit. În Anglia există trei colec ii distincte de codice latineşti şi greceşti: în primul rând. papirusuri descoperite la Herculaneum. fără a fi numeroase. colec ia de opt sute de manuscrise (preponderent greceşti) bibliotecii San Marco. descifrate pentru prima dată de Angelo Mai. aceste codice s-au pierdut în mare parte. aici sunt. de la Bobbio. le-a lăsat bisericii San Marco. Biblioteca Regală din Madrid (Matritensis) de ine manuscrise vechi. la moartea sa. întemeiată de dinastia Bourbon. cea a universită ii din Oxford (Oxonium: codex Oxoniensis) care se numeşte Bodleiana (după numele întemeietoruluisău). al bibliotecii vene iene este alcătuit din manuscrisele latineşti şi greceşti colec ionate de Petrarca care. Din afara Italiei. precum şi palimpseste. La Vene ia: Bibliotheca Marciana. La Cambridge (Cantabrigium: codex 122 . mai degrabă simbolic. sunt de bună calitate. drept mul umire pentru azilul acordat de Vene ia grecilor fugi i din calea turcilor. printre care şi o serie ajunsă aici ca pradă de război (dăruite lui Bodley de contele de Essex.

În România a existat. dintre care însă cele mai multe sunt orientale). la începutul sec. la Biblioteca Muzeului Britanic (codex Londiniensis. alegând mai ales manuscrise de la Heidelberg. amintind de biblioteca din Alexandria). se disting două colec ii de manuscrise. al XVIII-lea. despre care se spune că ar fi avut şase sute de mii de volume (un număr mai degrabă legendar. După tratatul de pace din 1815. Biblioteca. bine alese. Musaei Britannici) se află cam şaptezeci de mii de manuscrise. au revenit la Vatican peste două mii şase sute de manuscrise originare din Heidelberg. în timpul războaielor religioase. între care zece-douăsprezece mii sunt codice latineşti şi greceşti). în sec. În sfârşit. al XVI-lea. cea a Mavrocorda ilor. La Heidelberg se află o bibliotecă întemeiată în 1421. şi le-a dus la Vatican. o bibliotecă importantă.Cantabrigianus) există mai ales texte greceşti. şi-a lăsat moştenire publică toată biblioteca (în jur de douăzeci şi opt de mii de volume. Bonaparte a dus de la Roma. aflată într-un orăşel ocolit de ultimul război. În 1622. Unul dintre cele două cataloage existente precizează numărul autorilor: 405 lucrări de autori greci şi 222 lucrări de autori latini (pot fi amestecate manuscrisele cu tipăriturile). un general al papei a luat aproximativ trei mii cinci sute de manuscrise. manuscrise din biblioteca Vaticană. a rămas într-o stare bună. Un al doilea centru german important pentru codice este Wolfenbüttel (Guelferbytana): oraşul a avut un principe care. Din spa iul german. este cea mai veche bibliotecă publică germană care a supravie uit până în vremea noastră. În 1797. la Londra. tot ca pradă de război. Al doilea catalog precizează numărul 123 .

întocmit pe la jumătatea sec. într-o vreme a stat şi ea găzduită de Palatul Văcăreşti. s-a păstrat (în colec ia de documente ini iată de Eudoxiu Hurmuzachi) un catalog al bibliotecii mănăstirii Văcăreşti. Căr ile au dispărut. al XIX-lea. fiind poate înglobată de Mavrocordat în biblioteca sa.manuscriselor: 162. Aceste manuscrise au fost cercetate de soli francezi şi cel pu in şaptezeci şi şase au fost vândute. 124 . ajungând la Paris (unde s-au păstrat). Despre biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino nu se ştie nimic.

Pe de altă parte.5. Erorile care apar în cursul transcrierii au o semnifica ie decisivă în studierea interrela iilor dintre manuscrise. autentică poate supravie ui în orice linie). EDI II Primul rezultat al muncii editorului este alcătuirea unui stemma. Din acest punct de vedere. pornind de la constatarea conjunctive. cu scopul de a determina felul în care au apărut şi calea de eliminare a lor. Dependen a unui martor de un altul nu poate fi demonstrată direct. utile în detectarea rela iilor stemmatice. dar atunci devin relevante anumite caracteristici ale lor. ci numai prin excluderea posibilită ii de a fi independent. Investigarea erorilor se poate face în sine. Paul Maas stabileşte o formulă de analiză. Se demonstrează că un martor B este independent de că erorile semnificative sunt separative sau 125 . se vorbeşte despre erori indicative sau semnificative. erorile pot fi cercetate în scopul alcătuirii unui stemma. Mărturia este strict limitată la erorile semnificative (vide infra). care ar putea indica anumite linii de descenden ă (fiind evident că o citire corectă. Vorbim de erori separative dacă un manuscris atestă o eroare acolo unde un alt manuscris păstrează lec iunea autentică: atunci are o descenden ă independentă de a acestuia (rămâne însă incertitudinea generată de contrastul dintre lec iunile autentice şi posibilele emendări). errores significativi.

sunt împreună împotriva unui al treilea. 126 . pentru că nu se exclude teoretic posibilitatea ca mai mul i martori. nu al certitudinilor. şi anume una care nu poate fi atribuită unei coinciden e în citirea greşită. Se identifică erori conjunctive dacă două sau mai multe manuscrise împărtăşesc o eroare proprie. mai ales în textul scholiilor). B şi C. prin intermediul erorilor separative din L (e drept. Este un fapt general acceptat azi că niciun bizantin din acele trei secole nu putea compune versul respectiv. Se poate dovedi că doi martori. O eroare celebră în tradi ia clasicilor greci este omisiunea versului Oedipus Tyrannus 800 în Codex Laurentianus 32. Erorile de tipul acesta sunt numite erori separative (errores separativi). al X-lea sau al XI-lea (L) împotriva manuscriselor din sec. să facă aceeaşi greşeală. Mai mult. s-a demonstrat între timp. că un număr de manuscrise bizantine din Sofocle sunt independente de L. în mod independent. A. prin identificarea faptului că o eroare comună lui B şi C este de o asemenea natură încât e pu in probabil ca B şi C să o fi comis independent una de alta. există posibilitatea ca o emendare să fi anulat mărturia asocierii). şi care face ca manuscrisele să fie asociate într-o anumită linie de descenden ă (şi de data aceasta.un martor A. Este un domeniu al probabilită ilor (sau improbabilită ilor).9 din sec. descoperind în A împotriva lui B o eroare constituită în aşa fel încât ceea ce ştim noi din stadiul criticii conjecturale a perioadei dintre A şi B ne autorizează să avem certitudinea că nu putea fi îndepărtată prin conjectură în acea perioadă. Asemenea erori sunt numite erori conjunctive (errores coniunctivi). al XIII-lea (AG).

producerea unui număr mic de copii (cel mult trei) după acelaşi arhetip. o eroare comună provocată de itacism face probabilă explicarea prin apartenen a la aceeaşi familie. ambii martori au autoritate ortografică. 127 . pentru că este primejdios ca un text să fie editat pe baza unui stemma incert. Contextul este relevant: dacă ambii martori prezintă. iar faptul acesta impune limitări. Dacă. Aceste două tipuri de erori indicative apar frecvent în textele extinse. Pe de altă parte. de pildă.Probabilitatea ca doi martori să fie în acord pentru că au folosit aceeaşi sursă este însă mai mare. în cazuri extrem de rare s-au conservat toate cele trei copii sau descenden i din fiecare din ele. metoda care stă la baza alcătuirii unui stemma devine impracticabilă. Recomandările stricte de alcătuire a schemei de descenden ă nu se aplică în cazurile în care tradi ia manuscrisă a fost supusă emendării sau contaminării. Natura tradi iei medievale implică. astfel încât cele două tipuri de rela ii pe care le implică pot fi demonstrate dincolo de orice îndoială. pe de altă parte. exista o tendin ă de contaminare: în momentul în care se produce contaminarea. când textele erau intens citite. atunci faptul respectiv nu se transformă într-un argument care să sprijine stemma. în cazul textelor relativ pu in citite. un conglomerat de erori datorate itacismului şi singura eroare pe care o au în comun se datorează itacismului.

Ştiin a bizantină merită să fie corect evaluată. în majoritate. Tot aşa. din acest motiv. Cel mai adesea. şi de dificultatea de examninare şi evaluare a unor manuscrise emendate sau contaminate. în examinarea martorilor din punctul de vedere al independen ei lor. un martor inferior. editorii se confruntă cu probleme generate de absen a unor proceduri stemmatice clare. stemma trebuie să acopere o tradi ie închisă: altminteri orice manuscris individual poate con ine variante (în text sau pe margine) care provin dintr-o sursă externă. indiciu că nu poate proveni dintr-un codice ulterior lui. dependen i. Vârsta unui martor este luată în considera ie doar ca terminus ante quem.Mai departe. parcursul corect începe de la cel mai vechi. Principiul este generat de constatarea că un martor care de dată mai târzie decât decât altul nu este în mod necesar. iar acest principiu a fost perfect formulat de Pasquali: recentiores non deteriores. Este întotdeauna relevantă cercetarea stării filologice în ansamblu a unui manuscris. tot aşa cum se cuvine să fie pre uite efectele adnotărilor medievale sau 128 . iar apoi ajunge la recentiores. Cel mai vechi martor existent este întotdeauna complet independent. Manuscrisele târzii pot păstra o tradi ie de dată veche. de la Occidentul sau Bizan ul medieval până în vremea Renaşterii. Asemenea manuscrise pot varia în dată (mai ales când este vorba de autori care s-au bucurat de o largă popularitate). în ordine cronologică. Aceşti martori recentiores se dovedesc a fi. în vreme ce independen a martorilor ulteriori (împotriva celor care sunt mai timpurii decît ei) trebuie demonstrată prin erori separative.

măiestria emendărilor Renaşterii. care nu implică nicio opinie în privin a autenticită ii lec iunilor sau a deteriorării lor succesive. Un editor al lui Polibiu ori Titus Livius poate prezenta un stemma şi o tradi ie închisă a principalei linii de descenden ă. Polibiu şi Titus Livius erau totuşi texte prea voluminoase pentru a se bucura de o popularitate neîntreruptă. ci se plasează în contextul evaluării autorului respectiv. cu condi ia ca datele să fie pregătite adecvat. Recensiunea manuscriselor. Se poate recurge la examinarea statistică. chiar dacă permite o mărturie adecvată. iar un hiatus în transmitere poate avea efecte ascunse. Şapte manuscrise din Eschil pot sugera un stemma. poate implica argumentul probabilită ii ca ipoteză de lucru. Rezultatul ultim nu rămâne unul mecanic. la acestea urmând să se adauge şi alte manuscrise eschiliene. un calculus de variante. Beneficiul constă nu numai în viteza de lucru. Munca statistică poate fi făcută acum mijloace moderne. iar emendarea şi contaminarea sunt în măsură să vicieze analiza. alte şaptesprezece o pot distruge. Concluziile se formulează doar după ce sunt examinate mărturiile din toate punctele de vedere. dar numai după cola ionarea tuturor manuscriselor cunoscute. al subiectului şi stilului. ci şi în depăşirea erorilor omeneşti în judecarea mărturiilor. 129 . Bibliografia recentă şi recurgerea la mijloacele moderne de cercetare reprezintă pentru editor o complinire a studierii câmpului general al tradi iei mansucriselor de care dispune.

Înaintea tuturor celorlal i autori. 1476) şi Manuel Chrysoloras (Vene ia. Iată câteva exemple: din 1515 datează prima parte a Annalelor lui Tacit. fragmente care lipseau edi iei princeps a lui Titus Livius din 1469. iar umaniştii. În schimb. s-au îngrijit de tipărirea clasicilor latini. din 1518 pînă în 1773. edi ia princeps a lui Homer datează abia din 1488. Renaşterea a fost predominant latină. în 1528. al XVI-lea se poate spune că au fost publica i în cea mai mare (şi mai importantă) parte autorii greci. prin descoperiri succesive. din 1520. Sweynheim şi Pannartz. gramaticile greceşti ale lui Constantin Lascaris (Milano. au fost adăugate căr i. după inventarea tiparului. editat de Fust şi Schoeffer. Edi ii princeps au apărut însă chiar şi după această dată (fără a fi limtate la descoperirile papiriacee sau de texte găsite 130 . cel al lui Cicero către Brutus.6. la Subiaco). capitole. la Magonza). din acelaşi an datează o edi ie din Lactan iu. în 1508 a fost completat epistolarul lui Pliniu cel Tânăr către Traian. din motive didactice. Primele căr i tipărite în greacă au fost. Autorii greci s-au bucurat de mai pu ină aten ie. EDITIO PRINCEPS Numele de editio princeps se foloseşte pentru prima edi ie tipărită a unei opere. De oratore (1465. Velleius Paterculus. 1484). a fost publicat Cicero: De officiis şi Paradoxa (în 1465. abia la sfârşitul sec. când era deja publicată cea mai mare parte a clasicilor latini cunoscu i atunci. Descoperirile ulterioare au îmbogă it tabloul edi iilor princeps latine din secolele care au urmat incunabulelor.

dar în 1898 a fost publicat textul grecesc după un codice descoperit atunci. Herodot. asta era situa ia şi pentru Peri leptunouvsh~ diaithv~. originalul grec s-a pierdut. Efortul de tipărire a autorilor greci a fost rapid dublat de traducerea lor în limba latină. Extrem de rare sunt situa iile în care textul grecesc este ulterior regăsit: multe din operele lui Galenus au ajuns până la noi doar în traducere latinească.ulterior). uneori s-a întâmplat ca traducerile umaniştilor (integrale sau par iale) să fie publicate înaintea edi iilor princeps ale autorilor greci (câteva exemple: Batrachomiomachia. R.). Platon. gunaikeivwn paqw`n). cum este de pildă Soranus (Peri. Aristotel etc. în 1838. În câteva din aceste cazuri. Din 1652 datează culegerea Antiquae musicae auctores septem. din 1715. 131 . Arrian ( jIndikhv). Dietz şi a fost publicată după moartea acestuia. Esop. din 1698. care a fost găsită de F. Dionysios Thrax (Tevcnh grammatikhv). Tucidide.

De pildă: P. la care adesea se adaugă fontes et testimonia. prefa a. Se cuvine să fie. aparatul critic. pe cât posibil clar şi scurt. G. PAPINI STATI ACHILLEIS RECENSVIT ALDO MARASTONI BSB B. Titlul se scrie în latină cu litere majuscule şi fără interpunc ie. unul sau mai mul i indici. EDI IILE CLASICE Păr ile esen iale ale edi iilor dintr-un autor clasic sunt titlul.7. textul. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1974 sau FLAVII SOSIPATRI CHARISII ARTIS GRAMMATICAE LIBRI V EDIDIT CAROLUS BARWICK EDITIO STEREOTYPA CORRECTIOR EDITIONIS PRIORIS ADDENDA ET CORRIGENDA 132 . conspectus siglorum et notarum.

COLLEGIT ET ADIECIT K. KÜHNERT LIPSIAE IN AEDIBVS B. G. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1986 133 . TEVBNERI MCMLXIV Titlul operei este precedat de numele autorului. în cazul genitiv. Nu există un raport sintactic între titlul operei şi numele editorului: ar fi fost o eroare să apară scris LIBROS V. TEVBNERI MCMIII sau (mai frecvent) se poate da echivalentul latinesc: BABRII MYTHIAMBI AESOPEI EDIDERUNT MARIA JACODA LUZZATTO ET ANTONIUS LA PENNA BSB B. G. G. Titlul unei opere greceşti se poate lăsa în limba greacă: ARISTOTELIS POLIQEIA AQENAIWN QVARTVM EDIDIT FRIDERICVS BLASS LIPSIAE IN AEDIBVS B.

E.Seria Euripide a aceleiaşi edituri atestă abordări diferite ale rela iei gramaticale dintre numele autorului şi titlul operei. TEVBNEI MCMLXIV EVRIPIDES IPHIGENIA IN TAVRIS EDIDIT DAVID SANSONE BSB B. Iată două exemple: EVRIPIDIS HELENA EDIDIT KARIN ALT LIPSIAE IN AEDIBVS B. Christian Kopff. prin absen a consemnării anului: Supplices (ed. G. 134 .g. 1984). G. care ies în eviden ă prin dimensiuni şi. mai ales. 1982) şi Christopher Collard. în edi iile Teubner ale operelor euripideice Bacchae (ed. Şi mai departe de standardele obişnuite ale paginii de titlu sunt aceste exemple.. e. TEUBNER VERLAGSGESELLSCHAFT 1981 Varianta ultimă (cu numele autorului în cazul nominativ) se regăseşte.

Dacă există incertitudini asupra datei operei. i PROLEGOMENIS COMMENTARIO APPENDICE INSTRVXIT 135 . se semnalează în margine sigla. I. H. se descrie species externa. LVGDVNI BATAVORVM APVD A..A. TVLLI CICERONIS EPISTVLAE VOL. Apoi se trece la examinarea tradi iei directe. autenticită ii ei etc. acestea ocupă primul loc. I EPISTVLAE AD FAMILIARES RECOGNOVIT BREVIQVE ADNOTATIONE CRITICA INSTRVXIT LODOVICUS CLAUDE PURSER COLLEGII SANCTAE ET INDIVIDVAE TRINITATIS IVXTA DVBLIN SOCIVS OXONII E TYPOGRAPHEO CLARENDONIANO HYGINI FABVLAE RECENSVIT.M. SIJTHOFF Exista obiceiul ca prefa a să fie scrisă în latină. Pentru fiecare dintre codicele pe care se bazează edi ia. edi iile recente au abandonat în general acest tip de rela ie cu limbile clasice. W. ROSE M.

adesea copii ale unor codice care. se indică aceleaşi elemente ca şi în cazul codicelor. la erorile cele mai importante ale cola ionărilor precedente etc. aprecieri generale şi se semnalează deficien ele. florilegii. se pot face în prefa ă referiri la particularită ile ortografice ale codicelor. care este numerotată cu cifre romane şi împăr ită în capitole. cel mai adesea litera ini ială a 136 . Pentru a face mai comodă consultarea. imediat după cea directă. se indică în ce fel li se pot recupera lec iunile. Dacă tradi ia directă cuprinde şi papirusuri. Dacă se folosesc şi codice care s-au pierdut. au fost considerate superflue şi s-au pierdut (de aceea edi iile princeps pot avea valoarea unor codice). pentru fiecare. pentru a facilita trimiterile ulterioare. fără să se ină cont de diviziunea pe capitole. i se relatează istoricul. Se trece apoi la indicarea edi iilor. iar în cazul celor cu valoare ştiin ifică se dă lista completă. Nu trebuie uitate edi iile umanistice şi îndeosebi edi iile princeps. din cinci în cinci. De o importan ă aparte pentru critica de text este tradi ia indirectă: de aceea trebuie tratată în prefa ă. după folosirea pentru tipar. inscrip ii. Rândurile se pot numerota pe margini. Între prefa ă şi text se pune lista de sigle şi de semne (conspectus siglorum et notarum). Codicele sunt indicate de regulă cu o singură literă majusculă.se prezintă con inutul. Notele prefe ei se indică prin numere progresive. se recomandă să se indice în margini subiectul. se pot face. Mărturiile antice asupra autorului şi asupra operei ocupă ultimele pagini ale prefe ei. Pentru simplificarea aparatului critic. la coruptelele lor specifice.

Klotz) consensul codicilor G E H este indicat cu .: A = codex Ambrosianus C 29 inf. Lista începe cel mai adesea cu codicele de autoritate.: o = codex Oxoniensis Collegii Corporis Christi 57 saec. dacă au fost deja cola ionate sau dacă li se pot recupera lec iunile din alte surse. diserta iilor etc. sau între antiquiores şi recentiores. se notează cu litera sau cu men iunea Itali lec iunile sau conjecturile anonime din epoca Umanismului.. Un grup de codice care formează o familie se poate semnala cu o siglă specială: în Oratio Pro Caelio (ed.g. nu în conspectus siglorum. Nu arareori codicele sunt indicate cu litere minuscule sau greceşti. Chiar şi codicele pierdute merită să figureze cu siglele lor. Orice alte observa ii sunt rezervate prefe ei..  = codex Parisinus E 71 anno 1416 scriptus. La siglele codicelor se adăugă cele ale papirusurilor şi ale florilegiilor/antologiilor. XII. Explicarea siglelor se cuvine să fie scurtă. e. prin care se explică abrevierile folosite în aparatul critic: om. etc. cu excep ia celor numi i expres în aceeaşi notă. 137 . doar numele şi data codicelui..numelui lor. † etc. X.. Rareori există motive suficient de puternice pentru a schimba siglele uzuale. indica iile editorilor. Nu se recomandă notarea cu pentru codices recentiores (în ansamblu sau în parte) sau distingerea între codicele integri şi mutili.g. Cu w sau W e indicat consensul tuturor codicelor. ale celor care au făcut emendări. Toate observa iile referitoare la codice se fac în prefa ă. cor. e. [ ]. del. După siglele codicelor se pun notae. semnele < >. ale revistelor. saec.

se adaugă la text personae şi argumenta. în caz contrar. este preferabil să fie pu in frecvente. iar după text se pune conspectus metrorum. Cel mai adesea pe partea de sus a celor două pagini ale căr ii deschise se scriu numerele paginilor respective. în paranteze drepte [ ] se pun literele şi cuvintele tradi iei directe expurgate de editor. Consensul este aproape unanim în editarea tradi iei manuscrise. con inutul lor. Textul este editat cu caractere simple (rotunde). numele autorului şi titlul operei. Cuvintele iremediabil deteriorate se pun între cruces. Pentru operele dramatice.Conspectus poate varia în func ie de operă. actele politice şi alte asimilabile lor. Marginile textului se folosesc în mod diferit. pentru textele papiriacee încă nu există un acord complet. iar textele epigrafice sunt în mod curent editate cu alte valori ale semnelor grafice. Paragrafele corespund cel mai adesea capitolelor. Citatele şi cuvintele unui interlocutor se pun între ghilimele. Dacă existen a a două puncte în acelaşi rînd face neclar începutul unui capitol sau paragraf. Cu cursive se notează observa iile editorului. În cartea De medicamentis a lui Marcellus se adaugă signa ponderum medicinalium. În paranteze unghiulare < > se pun literele şi cuvintele care lipsesc în codice şi sunt adăugate prin conjectură. se lasă un interval mai mare înainte de începutul unui nou capitol sau 138 . Indicarea capitolelor şi a paragrafelor se face pe una dintre marginile laterale: pe aceeaşi margine (sau pe cealaltă) sunt numerotate rândurile. lacunele din tradi ia manuscrisă trebuie semnalate însă în aparatul critic. Cu majuscule se scriu formulele juridice. O serie de asteriscuri indică presupunerea unei lacune în text.

Codicele se indică prin siglele din conspectus. Dacă există un singur manuscris sau dacă dintr-unul singur derivă to i ceilal i. aparatul este numerotat cu cifre arabe aldine. dar cel mai adesea se notează pe marginea stângă. Lec iunile diferite ale aceleiaşi note sunt separate cu o virgulă sau cu două puncte. clar. care trebuie să fie. cu caractere cursive. actele şi scenele. 1 139 . Pentru numărul de versuri nu există o normă constantă. se fac de obicei două numerotări: în marginea superioară. se semnalează pe margine recto-ul şi verso-ul (chiar şi în mijloc de cuvânt). cu adăugarea literelor alfabetului latin (a b c d etc. iar tot restul.paragraf. Sub text se pune în formă latină aparatul critic. lec iunile codicelor şi conjecturile filologilor sunt cu caractere normale (rotunde).): aceste numere se aşază într-o margine a textului edi iilor moderne. Dacă în acelaşi rând sunt două sau mai multe note. Rareori numerotarea se face în josul paginii. pe marginile interne ale edi iei sale din Solinus. Mommsen a adăugat locurile paralele din Pliniu cel Bătrân. iar „mâinile” diferite se notează cu cifre arabe superioare: e. Pentru textele istorice se pot pune pe marginile laterale indica ii cronologice. În coresponden ă cu rândurile sau versurile textului. în acelaşi fel se notează paginile edi iilor importante pentru valoarea lor ştiin ifică sau pentru răspândirea lor. cea a totalului comediei. M . mai presus de toate. în multe edi ii însă caracterele normale şi cursive sunt folosite diferit. acestea se disting între ele printr-un spa iu sau prin două linii verticale. sau fără nici un semn de punctua ie. Pentru edi iile din Plaut şi Teren iu. Vulgata multor texte greceşti în proză are o numerota ie specială. iar într-o margine laterală.g.

se foloseşte în forma latinească. După text se pune un indice de nume proprii.. dar este de dorit să le selec ioneze cu pruden ă pe cele incluse în edi ia sa. Strict logic.Literele din lec iunile codicelor care sunt marcate cu puncte trebuie (în viziunea editorului) înlăturate (e. la nominativ. nu se consemnează dubiile asupra lec iunii arhetipului sau familiei. Hauptius. s) V. dar se scrie Bentley. auctores şi imitatores. inma// F (eras. În anumite cazuri apar şi al i indici: nume de scriitori cita i. Dacă ajunge să fie citat un nume nou. Numele filologilor se dau după abrevierile semnalate în notae.. ar trebui puse după aparat testimonia ueterum. fort. ele se pun între text şi aparat. monografii etc. nu Museum Rhenanum). precum şi din reviste. Totuşi. Haupt şi nu Bentleius. din edi iile precedente. Titlurile de reviste nu se traduc în latină (Rheinisches Museum. timeret). Se declină însă în formă latinească numele filologilor moderni (e. os).. toate conjecturile propuse de savan i.g. după uz. testimonia. pentru că sunt legate de text. acte academice. Cu excep ia situa iilor ieşite din comun. Editorul inventariază pentru sine. 140 . Mommseno). numai pentru filologii care sunt numi i în mod obişnuit aşa (e.. dar ulterioare lui.g. Victorius şi nu Vettori.: a Wilamovitzio. 2 litt. divergen ele sau erorile codicelor individuale şi nici lec iunile eronate din codice izolate. Perizonius şi nu Voorbroek). tăieturile prin răzuire sunt indicate cu asterisc sau cu linii verticale uşor înclinate: agi* (era. Camerarius şi nu Kammermeister.g.

♦S. ♦T. papirusurile. Le strade del testo. Bari. pp. Marzorati Editore. Les manuscrits. pp. Inscrip iile. Roma. Les Belles Lettres. Editura Enciclopedică Română.). Jakó. În: Medioevo. Al. II Latina „Vulgară”. Lisabona. Bucureşti. Herescu. În: Introduzione allo studio della cultura classica. Frova. Paris.). ♦A. 1987. „Quando studiare diventa un mestiere”. pp. I. Introdução à cultura clássica. Buescu. nr. 595-672. ♦I. Introducere. Cavallo (ed. Academiei.romanitate. Institut Roumain d’Études Latines. I. Bucureşti. [Editura] Universită ii. pp. Latinitate. 1964. pp. Ghe ie & Al. Bucureşti. 16-18. Problèmes de critique et d’histoire textuelles. an I. Giarratano. particularită i gramaticale şi sintactice sau altele. 1979. XII-XV)”. Introducere în filologia românească. gramaticii”. 1956. Prefa ă de N. 1. 141 . Buescu. În: Manual de lingvistică romanică.auctores şi imitatores. Mareş. Bibliografie selectivă ♦V. Milano. pp. ♦C. 1990. 53-65. 171-190. 2 („Linguistica e filologia”). Niculescu (ed. „Paleografia latină cu referire la Transilvania (sec. 1974. 24-35. vol. pp. ♦V. Paris. În: Documente privind istoria României. 673-739. Dain. Ed. Costa. Adriatica Editrice. Editorial Verbo. „Izvoarele latinei „vulgare”. ♦G. vol. 1942. Un passato da riscoprire. 1970. 10 (1997). „La critica del testo”. „Sapere è potere”. Les Belles Lettres. Bucureşti. Vol. 69-142. ♦C. „La storia della filologia classica”.

Flower. nr. 1957. I. Oxford University Press. Reynolds & N. 10 (1997). Wilson. Un passato da riscoprire. Russo. ♦A. Roma. Critica textelor şi tehnica edi iilor. Oxford. 1912. Leipzig. Scribes and Scholars. pp. 142 . ♦D. Ferrari. Copisti e filologi. Textual Criticism. Oxford University Press. Textkritk. La tradizione dei classici dall’Antichità ai tempi moderni.♦P. Padova. Pini. „Cosa non si fa per quel pezzo di carta”. 36-45. traducere în limba engleză de B. Antenore. Maas. D. În: Medioevo. ♦L. 1987. 1968. G. Bucureşti. 1958. traducere în limba italiană de M. an I. Oxford.

143 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful