Bacalaureat 2009: Varianta 03: Lumea 

basmului: Povestea lui Harap-Alb de Ion

Creangă

Consideraţiile  folcloriştilor Mihai Pop şi Pavel Ruxăndroiu pun în lumină faptul că lumea 
basmului este cu totul aparte, fiind definită de supranatural sau fabulos şi  concepută pe alte
coodonate decât cele ale realităţii cotidiene.
  Basmul are la origine un mit care s-a degradat, s-a  transformat neîncetat, contaminâdu-se
tot mai mult cu elemente concrete, locale  ,etnice. Basmul păstrează în astfel  de forme
„degradate” reminişcenţe din cosmologii şi antropologii arhaice din  tehnicile de iniţiere şi
ritualuri. După cum remarca George Călinescu, basmul  este „o oglindire a vieţii în moduri
fabuloase”.
  Un prim argument referitor la caracteristicilor basmului se  desprinde chiar din citatul dat
în cerinţa eseului. Manifestat încă din antichitate, fantasticul ia naştere prin  încălcarea cu
bună ştiinţă a raţionalităţii şi plăsmuieşte o lume opusă  cotidianului. „Alterarea” realităţii se
face prin interferenţa naturalului cu  supranaturalul, prin apariţia imposibilului, a absurdului în
mecanismul  existenţei. „Alterarea” raţionalului duce la constituirea unei lumi care 
acţionează după principii diferite de cele reale.
  O categorie a fantasticului este fabulosul, care prezintă personaje sau fapte imaginare, de 
domeniul incredibilului. Fabulosul este specific basmului popular, specie  literară, în care
acţiunea se situează încă de la început pe tărâmul imaginar,  prin formula stereotipică: „A fost
odată ca niciodată”, semn că peripeţiile  personajelor pot fi puse pe seama unor forţe
supranaturale. De aceea, în lumea  basmului voinţa omului nu cunoaşte limite şi nu există
contrarii care nu pot fi  rezolvate.
  Inspirându-se din teme şi motive ale basmelor populare, Ion Creangă le-a respectat
esenţa, dar  le-a dat o interpretare personală, de unde şi farmecul poveştilor sale.
  Capodopera sa, „Povestea lui Harap-Alb”, se încadrează într-o arie tematică mai largă, un
ciclu  al „încercărilor grele”, în care eroul face isprăvi ieşite din comun şi a căror  realizare
devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor  animale recunoscătoare.
  Un al doilea argument privitor la trăsăturile basmului („Basmul porneşte de la  realitate dar
se desprinde de ea, trecând în supranatural”) se poate proba  referindu-se la personaje, care, pe
lângă calităţi şi defecte omeneşti, pot  avea şi însuşiri supranaturale.
   Al treilea argument, o lume în care voinţa omului nu conoaşte limite, în care nu există 
contrarii, care sa nu poată fi rezolvate, se referă la caracterul iniţiatic al  drumului pe care îl
parcurge eroul de la faza de mezin la cea de împărat.Din  acest punct al interpretării
„Povestea lui Harap-Alb” este un bildungsroman, o  „carte” a formării unui personaj, a
evoluţiei sale din stadiul de începător în  cel de cunoscător cu experinţă de viaţă.
  Ritualul iniţierii  este un vechi fundament al basmului. Drumul personajului central nu este 
altceva decât un traseu iniţiatic, cu probe care trebuie trecute. Fiul craiului  va parcurge o cale
pe care odată şi tatăl său a străbătut-o. De aceea este  sfătuit de Sfânta Duminică să ceară de la
tatăl său calul, hainele şi armele  acestuia de pe vremea când a fost mire. Mezinul va trece o
primă probă, cea a  înfruntării ursului, care de fapt era tatăl său deghizat.
  Deşi a fost  avertizat de către tatăl său să se ferască de Spân, fiul craiului încă  nematurizat se
„întovărăşeşte” cu acesta. Ajungând la o fântână, novicele cade  în cursa pe care Spânul i-a
întins-o: intră în fântână şi nu mai poate ieşi  decât când acceptă să fie sluga Spânului. Acesta
este momentul în care eroul  capătă numele de Harap-Alb.
  Al patrulea argument se axează pe afirmaţia ca „basmul porneşte de la  realitate”.
Realismul în „Povestea lui Harap-Alb” se observă  în arta caracterizării şi individualizării 
unor personaje. Prin felul de a se comporta, prin felul de a vorbi, prin  descrierile înfăţişărilor
lor, prin modul în care sunt văzute de celelalte  personaje. Astfel, ne apare figura craiului,
tatăl celor trei feciori, care  înzestrat cu o îndelungată experienţă de viaţă este caracterizat prin
vorbirea  lui sfăteană, plină de proverbe şi zicători populare, a fetei de împărat care  era
frumoasă „de mama focului”.
  În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” chiar  dacă este o creaţie originală, nu
se  îndepărtează prea mult de cel popular.