ALECSANDRI-prozatorul este o descoperire postumă şi, mai ales, una a secolului trecut.

Cu exageră rile de rigoare, caracteristice orică rei tentative de a ră sturna o imagine

consacrată .
Proza a ocupat, în timpul vieţii autorului (21 iulie 1821? – 22 august 1890), o poziţie
defavorizată , atâ t cantitativ câ t şi în privinţa consideră rii valorice, în creaţia sa. Faţă de
cele şase volume de teatru şi patru volume de poezie ale ediţiei “Opere definitive”,
apă rută în îngrijirea lui Alecsandri însuşi, la Socec, între anii 1875 –1890, aceasta ocupă
un singur volum, al optulea, din 1876, intitulat “Prosă ”. Câ teva scrieri apă rute postum,
între care “Jurnalul de că lă torie în Italia”, redactat în franceză , nu modifică prea mult
lucrurile nici din punct de vedere cantitativ, nici valoric ori stilistic. În ce-l priveşte pe
Alecsandri însuşi, el îşi considera proza un fel de Cenuşă reasă a scrisului. În prefaţa
volumului “Salba literară ” din 1857, prima sa culegere de proză , incluzâ nd şi câ teva
piese de teatru, scriitorul afişa faţă de aceasta poza modestiei: “Înşirâ ndu-le astă zi la un
loc, ca mă rjelele reschirate ale unei salbe, le retipă resc sub titlul Salbă literară , titlu
naţional potrivit cu feliul acestor scrieri uşoare, că ci salbele româ ncelor sunt alcă tuite
fă ră preţ mare".” Epoca nu l-a receptat nici ea, aproape deloc ca prozator, considerâ ndu-
l înainte de toate poet şi apreciindu-l ca dramaturg cu merite de întemeietor al teatrului
naţional. Pentru Eminescu, de pildă , care consacră un articol ediţiei de la Socec,
Alecsandri continuă să ră mâ nă , şi după 1876 cel “mai mare poet al nostru”, cel “mai bun
prozaist” fiind considerat C. Negruzzi.
Primul demers în cadrul acţiunii de reconsiderare a prozei i-a aparţinut lui G.
Ibră ileanu. Într-un articol omagial apă rut în “Însemnă ri literare” la 15 iunie 1919, cu
prilejul centenarului naşterii scriitorului (anul susţinut de critic fiind 1819), acesta
exprimă opinia că paginile “care ar satisface pe cititorul modern, dacă ar şti unde să le
caute” se află “mai ales în proza lui Alecsandri şi mai cu seamă în notele sale de
că lă torie, pe care nimeni nu le-a pus în vă zul şi la îndemâ na publicului, editâ ndu-le
separat, în ediţii de popularizare, cum s-a fă cut cu alte opere ale sale, cu cele care nu mai
pot satisface exigenţele cititorului de azi. Cauza acestei greşite alegeri pentru uzul
publicului se datoreşte tenacei prejudecă ţi că Alecsandri este, mai ales, şi înainte de
toate, un poet în versuri”. Ibră ileanu îşi fundamentează , cu justeţe, opţiunea pe
sesizarea unei incompatibilită ţi structurale între romantismul ale că rui modele i s-au
impus, prin natura împrejură rilor, lui Alecsandri, şi temperamentul să u clasic, natura sa,
care a fost “cea mai echillibrată din lume”. Însuşirile de bază ale scriitorului constâ nd în
“talentul de observaţie, privirea obiectivă asupra realită ţii, spirit, concepţia normală
asupra lumii”, criticul reţine din vasta sa operă doar pastelurile, “teatrul să u social şi
«proza» lui variată ”, precum şi poeziile populare adunate şi îndreptate, socotite a fi
“varianta Alecsandri a poeziei populare româ ne”.
Cam acelaşi principiu valorificator utilizează şi G. Că linescu, remarcâ nd că poetului îi
lipseşte “marele stil al melancoliei”. Selectează , în consecinţă , teatrul să u satiric,
pastelurile şi, cu deosebire, proza, lă sâ nd însă , prudent, locul unei oarecari dubitaţii:
“Poate că cea mai durabilă parte a operei sale este aceea în proză . Scutit de risipa de
silabe şi de obligaţia gravită ţii lirice, scriitorul îşi revarsă , slobod de a divaga, toate
darurile: umor, pictură , înlesnire orientală de povestitor”. Tudor Vianu, care îl apreciază
şi el ca prozator, se arată totuşi mai circumspect în “Arta prozatorilor româ ni”, sesizâ nd
o “stilizare în fantastic” a obiectului, ceea ce ar dezvă lui “în ce mă sură simţul de
observaţie colaborează cu fantezia în descrierile lui Alecsandri”, aşa încâ t “va fi rodul
unei generaţii noi de scriitori să ne prezinte în opera de evocare a naturii numai intuiţii
directe”. Doar că , dacă lucrurile stau astfel în privinţa observă rii naturii, ele se schimbă
câ nd vine vorba despre natura umană . În orice caz, proza a mobilizat în continuare
înteresul criticii în mai mare mă sură decâ t restul operei, astfel că , în 1971, de pildă , la
împlinirea a 150 de ani de la naşterea scriitorului, majoritatea articolelor ce i-au fost
dedicate în presa literară (între alţii, de că tre Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Paul Cornea,
Dana Dumitriu, Nicolae Manolescu) se referă la prozator.
Cu toate acestea, va fi greu de ră sturnat definitiv o imagine (mai ales în ochii cititorului
obişnuit – ceea ce înseamnă şi în percepţia şcolii, care ră mâ ne astă zi principala zonă –
tot mai restrâ nsă , vai! – de contact cu literatura), de descoperit un cu totul alt
Alecsandri. Proza lui va ră mâ ne, în orice caz, a poetului, autorul pastelurilor (expresie, şi
ele, a clasicismuluii să u funciar) şi, eventual, a dramaturgului, creatorul Chiriţei,
niciodată invers. Şi aceasta, probabil, fiindcă Vasile Alecsandri a fost nu neapă rat un
scriitor mare, ci un scriitor important. Un scriitor care a inaugurat în diverse laturi şi un
om al epocii sale însemnat, aşa cum sublinia, pe urmele lui Titu Maiorescu (cel din
“Poeţi şi critici”), G. Ibră ileanu, prin “suprafaţa operei şi prin contribuţia la agitarea şi
rezolvarea tuturor problemelor culturale şi literare ale vremii sale”. Un scriitor atâ t de
legat de întreaga ambianţă a epocii în care a tră it, încâ t efigia impusă acesteia ar fi
imposibil de ignorat. Proza lui trebuie vă zută , oricum, ca o componentă a întregii
activită ţi, mai ales că ea are toate calită ţile dar şi toate defectele restului operei. E drept,
mai puţine defecte şi mai multe calită ţi. Fapt care vine dintr-o relativă eliberare de
presiunea convenţiei, care în cazul lui Alecsandri a funcţionat infailibil, mai ales în
poezie, chiar şi împotriva propriei sale naturi.

CONSIDERATĂ în ansamblu, proza lui V. Alecsandri este de aspect memorialistic, aşadar

autobiografic şi, în acelaşi timp fragmentară . Lipsit de invenţie şi înzestrat cu o fantezie
modestă , desfă şurată mai curâ nd în cadrul unor convenţii sau vehiculâ nd pur şi simplu
clişee, Alecsandri nu este un constructor, nici un vizionar. E şi motivul pentru care proza
sa îmbracă de obicei forma jurnalului sau a însemnă rii de că lă torie, pe cea a
memorialului sau a evocă rii. Ca formulă şi ca mijloace ea îşi defineşte conturul încă de la
prima bucată (care e şi prima sa scriere în româ neşte) – nuvela “Buchetiera de la
Florenţa” (1840). Mai mult ca în alte lucră ri ale sale, probabil şi pentru că aparţine unui
scriitor foarte tâ nă r, lipsit de experienţă şi încreză tor în eficacitatea clişeului, acest text
dezvă luie felul în care Alecsandri cedează presiunii unor modele pe care le preia
exterior, realizâ nd o adevă rată colecţie de locuri comune ale literaturii de senzaţie sau
de “mistere”. Desfă şurarea acţiunii se bazează pe o serie de coincidenţe lipsite de orice
motivaţie epică ori psihologică , incluzâ nd travestiuri, situaţii-tip realizate artificial (un
bă trâ n poreclit Barbarissimo o terorizează cu dragostea sa pe frumoasa lui pupilă
Cecilia şi îl înjunghie pe tâ nă rul pictor V…, care o iubeşte, sfâ rşind prin a că dea,
încercâ nd din nou să -l ucidă pe tâ nă r, în propriul să u pumnal etc.). Intuirea psihologiilor
lasă locul reliefă rii unor posturi exagerate (la un moment dat, primind un buchet de la
iubita sa deghizată în floră reasă , tâ nă rul V…, aflat într-o cafenea, leşină ), de gust
îndoielnic. De fapt, această scriere, publicată cu subtitlul “Suvenire din Italia”, ală tură o
însemnare memorialistică şi o pretinsă povestire a eroului aventuroaselor întâ mplă ri,
care este, cum va fi şi în alte texte, un alter ego convenţionalizat la modul romantic.
Atâ ta timp câ t se menţine la condiţia simplei însemnă ri de că lă tor (privind, de pildă ,
atmosfera Florenţei ori interiorul catedralei Santa Maria del Fiore), pagina respiră
autenticitate şi prospeţime, vă dind spirit de observaţie şi capacitate plastică . Imediat ce
trece însă la imaginarea de situaţii şi de stă ri sufleteşti, scriitorul devine robul
convenţiei şi cade în capcana clişeului. Aceasta este de altfel problema prozei lui
Alecsandri – şi a literturii sale în genere. Spirit clasic, el este un adept al convenţiei care
nu imaginează subiecte, ci le rescrie. Clasicul repetă în chip original, dacă se poate spune
aşa, supunâ ndu-se canoanelor, în vreme ce romanticul, mă car în principiu, eliberează
fantezia şi descă tuşează creaţia. Alecsandri receptează însă modelele romantice la
suprafaţă şi într-un mod canonic, specific structurii sale clasice. De aici provine impresia
de artificialitate în aproape tot ce ţine, în opera sa, de ficţiune şi de postura gravă . Câ nd
îşi îmbracă haina de literat, Alecsandri nu mai poate fi el însuşi. Efectul prozei sale se
datoreşte, în momentele sale bune, faptului că , simţindu-se scutit de obligaţia de a
inventa şi chiar de ră spunderea de a scrie literatură “serioasă ”, scriitorul apare
înveşmâ ntat în hainele sale de fiecare zi.
Aşa cum s-a remarcat, ceea ce numim proza lui Alecsandri include lucruri care astă zi ar
fi încadrate în domenii delimitate strict. În epocă şi chiar mai tâ rziu (a se vedea, în acest
sens, diversitatea de preocupă ri pe care o consideră Maiorescu, în “Direcţia nouă …” a
ilustra proza junimistă ), domeniul includea cam tot ce nu încă pea în sfera poeziei sau a
teatrului, de la însemnarea de că lă torie la articolul publicistic, de la nuvelă sau roman la
mica evocare patetică , de la articolul de jurnal la manifestul politic şi de la literatură la
ştiinţă . Dincolo de această precaritate a graniţelor, e de remarcat însă , la Alecsandri (ca
şi la alţi prozatori ai epocii) permanenta raportare la propria-i persoană , implicarea
propriei personalită ţi în tot ceea ce notează , relatează ori simulează a imagina. De
altminteri, în cea mai mare parte a ei, proza lui ia forma relată rii la persoana întâ i, fie ea
a autorului însuşi, fie a unor travestiuri ale sale.

PE TRUNCHIUL autobiografic comun, putem distinge în acest material care dă impresia

de diversitate jurnale intime în forma însemnă rilor de că lă torie, memoriale (jurnale,
însemnă ri) de că lă torie propriu-zise, însemnă ri de că lă torie deghizate în structuri
ficţionale, memorii şi manifeste politice, memorii (amintiri) deghizate în structuri
ficţionale, evocă ri portretistice, texte publicistice şi de critică litetară incipientă , scrisori
particulare. Un loc aparte ar ocupa “Istoria unui galbâ n”, ce ar evidenţia o structură
fabulistică (dar şi picarescă ). Există , în schimb, şi câ teva structuri ficţionale, aşa-zicâ nd,
pure. Este vorba despre povestiri destul de convenţionale, cam artificioase (“Muntele de
foc”, “Toader şi Mă rinda” şi altele), publicate întâ i separat, apoi integrate, probabil ca
rezultat al intuirii faptului că nu se pot susţine singure (dar şi după modelul povestirilor
în ramă ), unor însemnă ri de că lă torie. Indiferent de formulă , e uşor de sesizat
permanenta oscilaţie a scriitorului între firesc şi convenţie, avâ nd drept consecinţă
pendularea între valoare şi artificialitate.
Lă sâ nd la o parte relativ restrâ nsele însemnă ri în limba franceză prilejuite de că lă toria
la Constantinopol pe vasul “Ferdinand”, care au mai curâ nd aspectul de aide-mémoire,
se poate spune că “Jurnalul de că lă torie în Italia”, redactat de asemenea în franceză , este
în realitate un jurnal intim. Titlul, dat de că tre editor în momentul traducerii în limba
româ nă , se bazează pe o eroare de încadrare. Nu este un jurnal de că lă torie, ci povestea
ultimului episod al iubirii dintre Alecsandri şi Elena Negri, sfâ rşit cu moartea femeii.
Referindu-se la intervalul 19 iunie 1846 – 4 mai 1847, jurnalul, care nu dedică drumului
de la Iaşi la Galaţi şi apoi, prin Constantinopol, la Triest, unde cuplul se reuneşte, decâ t o
pagină şi jumă tate, are valoarea unui document sufletesc privindu-l pe omul Alecsandri.
În acelaşi timp evidenţiază distanţa dintre tră ire (“Ne-am iubit firesc, am vorbit de
dragostea noastră în puţine cuvinte, în puţine fraze, că ci ceea ce este simţit adâ nc se
spune simplu de tot”) şi convenţia literară : “Tu, care eşti pierdută în neagra veşnicie,/
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!...”. În paginile sale putem sesiza de asemenea
respingerea de că tre poet a aspectelor întunecate ale existenţei, ca formă a mult
comentatului să u caracter apollinic, şi acea incapacitate sau acel refuz de a suferi
profund, că ci, deşi este jurnalul unei iubiri faţă de o fiinţă bolnavă grav (şi cu toate că
evocă pe Charlotte şi pe Werther), suferinţa este permanent evitată în paginile sale,
ultima parte, inclusiv consemnarea morţii Elenei pe vapor, pe drumul de întoarcere, la
intrarea vasului în Cornul de Aur, fiind cu desă vâ rşire laconică .
S-ar putea crede (şi chiar s-a crezut) că , îmbră câ nd formula jurnalului, această scriere
este expresia sincerită ţii totale, nealterate (mai ales că autorul să u n-a avut nici o
intenţie de a-l face public). Chestiunea destinaţiei jurnalului intim ridică multiple
întrebă ri, la care G. Că linescu, bună oară , ră spunde scurt: “Nimeni nu-şi scrie jurnalul
numai pentru el”. Faptul că nu şi-a distrus agenda în care a fă cut însemnă rile arată că
Alecsandri accepta eventuala lor dezvă luire, fie şi postumă . Şi, în orice caz, că nu s-a
dezis de acele pagini. În plus, lectura atentă a jurnalului relevă situaţia difuză rii
restrâ nse, textul avâ nd un citiror privat – N. (Niniţa – Elena Negri), a că rui existenţă
trebuie avută în vedere atunci câ nd apreciem valoarea sa de document sufletesc,
deoarece ea impune, indiscutabil, evitarea sistematică a consemnă rilor cu efect
demoralizant. De altminteri, scrisorile trimise din Palermo şi Neapole, în aceeaşi
perioadă , în ţară , că tre Zulnia Sturdza, sora Elenei, sunt mult mai grave şi vorbesc
despre suferinţa reală a bolnavei, pe care paginile jurnalului o ascund. Mai mult decâ t
atâ t, Alecsandri îi cere Zulniei şi, prin ea, celorlalte persoane care-i scriu Elenei, “să nu-i
dea niciodată decâ t veşti bune” şi “să -i trimită scrisori lungi şi mai cu seamă câ t mai
vesele”. Adesea spiritual, plin de observaţii amuzante (în care nu trebuie să vedem
insensibilitatea la durere, avâ nd în vedere că autorul să u încearcă din ră sputeri să -i
ascundă durerosul adevă r cititoarei sale muribunde – dovadă şi deznodă mâ ntul,
consemnat într-o ultimă frază ), jurnalul lui Alecsandri respectă pactul calendaristic,
impus de Maurice Blanchot acestui tip de scriere, normă pe care Jean Rousset o
formulează astfel: “retrospecţia de scurtă durată , distanţarea minimă , dar totuşi
distanţare între discurs şi faptul narat”. El ne dezvă luie însă , chiar dacă fragmentar, şi
un alt Alecsandri decâ t cel cunoscut îndeobşte, cu sufletul încă rcat de neliniştitoare
presimţiri şi de o ciudată şi difuză melancolie, pe care izbuteşte s-o fixeze în pagină
evitâ nd clişeul romantic: “La ora aceasta lumina descreşte în mod sensibil, întunericul
înaintează ca un tră dă tor. Nu mai este ziuă şi nu este încă noapte; este o clipă mohorâ tă
câ nd natura pare a fi în agonie, câ nd cerul, fă ră stele, este trist ca un tron gol, câ nd orice
lucru se învă luie într-o culoare nedefinită . Sufletul se cufundă într-o aşteptare
dureroasă , încearcă nelinişti fă ră seamă n. Gâ ndul pluteşte nehotă râ t, ca o barcă pe o
mare fă ră margini, suferă ca sub impresia unui vis ră u şi nelă murit. Este ora câ nd simt o
nemă rginită tristeţe, câ nd mi se pare că privesc de departe la moartea unei persoane
iubite. Sunt fă ră să vreau abă tut şi îngrijorat"”

ÎNSEMNĂ RILE de că lă torie propriu-zise sunt “O primblare la munţi” şi “Că lă torie în

Africa”. În aceeaşi categorie s-ar putea încadra însă şi “Iaşii în 1844”, unde totuşi
că lă toria e mai curâ nd un pretext pentru a sesiza, într-o formă de reportaj, o lume
caracterizată de un curios – dar foarte des evocat în epocă – amestec de orientalism şi
europenism. Scriitorul utilizează de fapt elementele fiziologiei colective şi sociale,
vorbind, ca şi Russo în “Studie moldavă ”, despre inconfortul hainelor orientale şi
dezvelirea de ele “la razele civilizaţiei”. Dar, printr-un paradox des întâ lnit în literatură ,
mai expresiv este elementul incriminat, că ci dacă zona “evropienească ” a Iaşului oferă
“planuri elegante şi plă cute ochiului”, dar nu însufleţeşte verbul, cea orientală , în toată
splendoarea mizeriei sale, reuşeşte să pună în valoare spiritul de observaţie, verva
ironică şi disponibilitatea picturală : “Câ t pentru partea orientală , ea este reprezentată
printr-o mulţime de hardughii vechi, nalte, strâ mbe, mucede, cu pă reţii afumaţi şi
cră paţi, cu ferestrele mici şi chioare, cu streşinile putrede şi ascuţite, cu scă rile
întunecate, cu odă i ofticoase, cu ogră zile mari şi pustii, cu gră dinile pline de buruiene
să lbatice şi cu ziduri groase primprejur. Cuiburi de buhne, locuinţi de stahii ce te
înfiorează şi unde ţi se pare că vezi câ te un matuf gâ rbov, cu ghighilic pe frunte, cu
mă tă nii în mâ nă şi care hâ rşcâ ieşte ocă râ nd necontenit câ teva ţigance stremţoase ce
stau înaintea lui”. De altminteri, contrastele îl stimulează întotdeauna, fie ele între
Orient şi Occident, fie între lux şi să ră cie, actorii principali ai Iaşului, “un teatru curios,
decorat cu bordeie şi palaturi lipite împreună ”. Calitatea de că pă tâ i a prozei lui
Alecsandri de acest fel este de a fi vioaie şi inteligentă , animată de un degajat spirit
ironic. Scriitorul este un cozeur agreabil care trece cu uşurinţă de la solemnitate la umor
şi, în plus, ştie să sesizeze de cele mai multe ori, ca un reporter dotat, relaţia subtilă şi
senzaţională între lucruri. Aşa, câ nd ochiul lui se uimeşte de a descoperi, între atâ tea
ruine din Cetă ţuie, o bucă tă rie zveltă supravieţuind veacurilor, reflecţia se umple de
spirit: “Un palat domnesc, teatru al atâ tor întâ mplă ri, cade în ruine, câ nd aproape de el o
biată bucă tă rie, fă ră nici un suvenir istoric, stă în picioare după sute de ani! Ce sujet
mă gulitor pentru gastronomi! Ce izvor bogat de idei adâ nci asupra deşertă ciunei
mă ririlor lumeşti pentru filozofi!”.
“O primblare la munţi” (1844) oferă , în ce are mai bun, acelaşi amestec de
sentimentalism şi ironie, într-o istorisire plină de vioiciune şi spirit. Ajunşi în preajma
nopţii la schitul Hangu, în munte, după ce nu se hră niseră “decâ t cu privelişti poetice şi
cu aer curat”, scriitorul şi tovară şii să i constată că soarta le-a dat “cea de pe urmă şi mai
grozavă lovitură ”: egumenul se dusese la tâ rg, luâ nd cheile de la că mară cu el. Aflâ nd
această “veste înfricoşată ”, unul dintre excursionişti se lungeşte la pă mâ nt, declarâ ndu-
se mort, iar ceilalţi poartă cu că lugă rii urmă torul dialog:
“ – N-avem nimic, fiilor; noi suntem nişte să rmani ce ne ţinem numai cu Domnul
– N-aveţi nici mă car o pică tură de vin?
– Nu, fiilor, nici vin, nici mâ ngâ iere. Prin mâ ngâ iere că lugă rii înţeleg rachiul.
– Şi cu ce vă hră niţi, pă rinte?
– Cu Domnul.”
Întoarcerea prin noapte produce, sub “razele luminii fâ nariului” dus în mâ nă de că tre
că lugă r, o “fantasmagorie cumplită ”, prilej de a realiza o frumoasă descriere de natură ,
cenzurată însă de un abia sesizabil comentariu ironic şi deviată în final că tre parodie:
“Ori încotro ne uitam, pă rea că se ră dica înaintea noastră tot uriaşi; mii de ară tă ri trecea
iute aproape de noi, fugea de să ascundea în fundul codrului şi apoi se ivea şi iar perea
în vă zduh. Freamă tul frunzelor avea un sunet misterios, care da fiori şi mă fă cea să -mi
închipui că auzeam şoapte din altă lume. Mai cu seamă câ nd ţipa în depă rtare vro
bufniţă spă rietă , atunci simţirile mi se exalta atâ t de mult, că mă credeam alungat de
duhuri adevă rate; pă rea că le videam cum că uta să mă ră tă cească în sâ nul codrului. Se
vede că foamea are multă înrâ urire asupra închipuirei…”. Obsedat de a-l încadra pe
autor într-un anume stil, şi anume cel al “stiliză rii în fantastic”, Tudor Vianu deplâ nge în
“Arta prozatorilor româ ni” comentariul ironic. Adevă rul este însă că atunci câ nd ironia
nu aşază viziunea cu picioarele pe pă mâ nt, ne gă sim în plină artificialitate, ca în
povestirile insertate: a că lugă rului că ruia turcii i-au ucis nevasta, ori cea despre Toader
şi Mă rinda. Mai în spiritul naraţiunii ră mâ ne anecdota “O intrigă de bal masqué”. Partea
cenzurată ironic este, în orice caz, ceea ce ar putea selecta astă zi eventualul cititor.

CĂ LĂ TOR neobosit, al că rui plan de a vizita Japonia a ră mas o neîmplinită aspiraţie,

Alecsandri are meritul de precursor al exotismului în literatura noastră . Un îndemn spre
spaţii noi, o necontenită chemare a depă rtă rilor agită acest spirit totuşi echililbrat, care
regretă ce a lă sat în urmă , dar uită repede şi, aflat pe vapor, priveşte mereu în faţă .
Înaintea simboliştilor şi înaintea unor că lă tori de profesie ca Jean Bart ori ca eroii lui
Radu Tudoran din “Toate pâ nzele sus”, Alecsandri încearcă tentaţia îmbarcă rii şi a
plecă rii spre noi orizonturi, freamă tă în faţa unei coră bii cu destinaţie îndepă rtată
ancorată în port şi dezvă luie cu fineţe de spirit această stare sufletească . Spre bă trâ neţe
îşi ironizează blâ nd tentaţia de a pleca şi mica renunţare, scriindu-i soţiei, din Franţa:
“Am vizitat (în portul Marsilia, n.n.) două vapoare colosale care erau să plece, unul în
China, altul în America, şi cu tot farmecul lor asupra închipuirei mele m-am stă pâ nit de a
pleca cu ele. Admiră -mă câ t sunt de cuminte”. În 1853, câ nd întreprinde că lă toria
relatată în jurnalul de că lă torie în Africa (deşi, în cazul acesta, redactarea propriu-zisă în
vederea tiparului s-a fă cut ulterior – pentru partea a treia chiar foarte tâ rziu –, pe baza
însemnă rilor iniţiale), freamă tul e viu şi acaparant: “Câ t pentru mine, primblarea mea
favorită era pe marginea portului, unde 1]mergeam în toate zilele de priveam, oare
întregi, formele diverse ale coră biilor şi lucrul marinelilor ce încă rcau sau descă rcau
mă rfuri. Fiecare din ele înfă ţişa închipuirei mele ţă rmurile de unde venise şi mă fă cea să
visez acele locuri necunoscute mie. Lâ ngă un vas din India se înă lţau catargurile unei
corvete americane; aproape de un vapor englez se legă na o corabie spaniolească ; toate
la un loc alcă tuiau un soi de hartă geografică ce îmi atră gea privirile cu o putere
magnetică şi îmi însufla tainice dorinţi de a urma zborul lor pe valurile mă rei. Mai cu
samă o corabie franţeză , nouă , sprintenă şi cochetă ca o sirenă , îmi fă rmă ca minţile prin
forma ei uşoară şi elegantă . Ea era gata să plece la Ceilan, raiul Indiei!… La Ceilan!… Mă
mir, ză u, cum de mă aflu încă în Evropa!”.
Jurnalul nu e integral de această factură , registrele alternează , lirismul lasă repede locul
jovialită ţii ironice (care nu lipseşte, altminteri, nici din pasajul de mai sus). E de crezut
că pagina scrisă prinde tocmai acea uşurinţă cu care Alecsandri evoluează de la o stare
la alta, dominanta sa ră mâ nâ nd observaţia amuzată şi curioasă a spectacolului exterior,
dar şi a spectacolului propriilor sentimente. Scriitorul are ochi, este înzestrat cu simţul
observaţiei, dar aceste calită ţi sunt dublate permanent de aptitudinea comentariului
spiritual, de obicei pă trunză tor. Africa îi oferă un contrast violent, dar nu între Orient şi
Occident, ca în spaţiul româ nesc, ci între imaginaţie şi realitate. În Tanger vizitează “nu
saraiuri mă reţe şi aurite, nu gră dini feerice cu basinuri de marmură , nu minunile
Halimalei orientale, dar o piaţă mică , ce se gă seşte în centrul oraşului şi care prezintă un
tablou viu de viaţă ară bească ”. Alecsandri nu face frescă , dar observă just şi creionează
expresiv. Este, cum arată G. Că linescu, “un pictor stră lucit de exotisme preferâ nd mapa
cu cartoane uşoare, impresioniste, marelui tablou de muzeu”. Observaţia e îndreptă ţită
şi sugestivă , cu singura precizare că scriitorul are vederea clară , contururile sale sunt
bine delimitate, ba chiar intense. Din câ teva linii schiţează ferm un tablou al mizeriei
endemice şi pitoreşti orientale. Câ teva detalii pregnante schimbă de fapt imaginea
cartierului oriental din Iaşi într-un tablou african, încremenit hieratic sub soarele care
varsă torente de foc. Dar comentariul e la fel de important ca desenul, şi el e acela care
face şi azi, câ nd asemenea imagini ne sunt oricâ nd accesibile, ba adesea ne şi copleşesc,
scrierea lui Alecsandri captivantă : “Pe această piaţă se înşiră două râ nduri de dughene,
adică de vizunii strâ mte, scobite în ziduri, unde stau negustorii cu picioarele crucite şi
cu metanii de calembec în mâ nă . Ară mii la faţă şi uscaţi la trup, ei apar în umbră ca nişte
mumii dezgropate; fizionomia lor pă strează o nemişcare absolută , câ t nu trece nimic pe
lâ ngă dâ nşii; dar cum se iveşte un stră in în depă rtare, ochii lor se aprind ca jaraticul şi
gurile lor înarmate cu dinţi lungi încep a striga: agiaragel, agiaragel! Setea câ ştigului
învie acele maşini acoperite cu pele zvâ ntată la soare şi le comunică mişcă ri atâ t de
deşă nţate, nişte gesticulă ri atâ t de hră pitoare, încâ t îţi vine a te crede într-o menagerie
de orangutangi. În centrul pieţei stau întinse câ teva rogojini, pe care sunt aruncate
gră mezi de curmale putrede, de harbuzi necopţi, de smochine de India şi de alune negre
ca pă mâ ntul. Mulţime de arabi, de berberi, de negri şi de evrei se ceartă , se împing, de la
acele tică loase merinde, ce zac într-un roi de muşte…”. Materia impune, pe lâ ngă
comentariul ironic, maliţios ori amuzat, propria ei expresivitate, iar ceea ce urmează –
descrierea cartierelor evreieşti şi observaţiile asupra vieţii lor, vizita la dl Reade,
viceconsulul englez din Tanger, exterminatorul pisicilor din oraş, ale că ror piei se pot
vedea, ca într-un coşmar, sub formă de carpete, covoare şi pleduri în apartamentul lui,
ori primirea (din ultima parte) la palatul paşei din Tetuan – pare a se situa la limita
dintre o realitate halucinantă şi fantezia fierbinte ori înfierbâ ntată de arşiţă . Alecsandri
este primul româ n care a fixat în imagini memorabile o lume încă rcată de exotism ori a
surprins efectele de lumină şi senzaţia de sete chinuitoare în amiaza africană în care
“plâ ntele îşi beau umbra, şi natura întreagă înoată , obosită , într-un ocean de lumină
înflă că rată ”. Poate că , aşa cum opina G. Că linescu, scrierea e mai complexă decâ t un
jurnal, fiind alcă tuită pe principiul “Decameronului”. Totuşi, poveştile înră mate (cu
excepţia celei despre Abdaleh-Osman şi, desigur, a spiritualei naraţiuni despre
viceconsulul Reade) sunt convenţionale, fiind, de altminteri, publicate anterior
(“Muntele de foc”, “Cel întâ i pas în lume”). Factura lor demonstrează încă o dată distanţa
de la convenţie la relatarea naturală în proza lui Acsandri, unde ficţiunea generează
mereu artificialitate.

CĂ LĂ TORIILE sau excursiile personale reprezintă şi în cazul altor scrieri, deghizate în

structuri ficţionale, sursa de inspiraţie. În “Borsec” (1844) autorul evocă de fapt un sejur
în cunoscuta staţiune, de unde-i trimitea o spirituală scrisoare lui Ion Ghica,
exprimâ ndu-şi intenţia de a face un “articol” despre aceasta pentru “Propă şirea”.
“Articolul” este o accentuare a crochiului din scrisoare, în maniera învocatului Gavarni
(“De ce nu sunt un Gavarni ca să întocmesc cel mai caraghios album de caricaturi ce au
ieşit vreodată din creionul unui artist!”), autorul desenelor pline de spirit care
înfă ţişează societatea din vremea regelui Louis Philippe. În realitate nu e un “articol”, ci
o schiţă sau, mai bine, o fiziologie socială şi colectivă , cu sesizarea eternelor
“contrasturi”, a amestecului pitoresc de costume, naţionalită ţi, categorii sociale, dar şi a
ştergerii diferenţelor în teribilul Lobogo, loc al tuturor supliciilor, înfă ţişat cu nesfâ rşită
vervă umoristică . În aceeaşi manieră caricaturală prezintă balurile, unde “fiziologistul”
descoperă obişnuitul amestec pitoresc şi ridicol de “figuri de toată fă ptura, de tot
calupul, strâ mbe, triste, vesele, mojiceşti, ungureşti, şvă beşti, dobitoceşti, într-un cuvâ nt,
o bogată galerie de caricaturi, printre care de-abie ză reşti câ teva feţe omineşti”.
Înclinaţia că tre şarja spirituală şi aceeaşi expresivitate a contrastelor care mai curâ nd îl
amuză decâ t îl deprimă pe cel care, ironizâ nd işlicul şi giubeaua nu ezită să se
împă rtă şească (inclusiv în plin teritoriu african), aidoma prietenului să u Ion Ghica, din
deliciile chiefului oriental, se regă sesc în “Balta-Albă ” (1848), mică naraţiune în ramă
avâ nd şi ea ca punct de plecare o cură fă cută de că tre autor în anul precedent publică rii.
De data aceasta el transferă experienţa sa (aidoma lui Montesquieu în “Scrisorile
persane”) unui stră in, un “tâ nă r zugrav franţez” care vizitează pentru prima dată
Orientul şi este surprins de a auzi că valahii nu sunt turci (cum îi spusese profesorul să u
de istorie) şi de a descoperi atâ tea contraste încâ t ajunge la concluzia că “Valahia este o
ţară plină de minuni! una din ţă rile care sunt descrise în Halima”. În paranteză fie zis, un
alt “zugrav”, de data aceasta real, pe numele să u Charles Adolphe-Midi, că lă torind prin
Ţă rile Româ ne în epoca paşoptistă , a realizat un desen emblematic intitulat “La
rencontre”. El înfă ţişează doi bă rbaţi care, venind din sensuri opuse, se salută . Unul,
corpolent, cu barbă , poartă anteriu oriental şi are la spate arnă utul, ca în “Fiziologia” lui
Negruzzi. Salută greoi, ridicâ nd cu amâ ndouă mâ inile de pe că pă ţâ na rasă un enorm
calpac. Celă lalt, probabil de aceeaşi vâ rstă dar pă râ nd mult mai tâ nă r, e îmbră cat în frac,
poartă pantofi uşori, are în mâ na stâ ngă un baston şi salută cu sprinteneală , ridicâ ndu-şi
melonul franţuzesc. Îşi dau bineţe două lumi, una care vine, alta care va pleca, dar care,
pentru moment, convieţuiesc şi oferă “zugravului” prilejul de a le prinde în că rbune,
însoţindu-le cu un zâ mbet mirat.
Se poate remarca în “Balta-Albă ” o dublă atitudine critică : faţă de acea “fantasmagorie
nepricepută ” a “contrasturilor” (“baloane de Viena cu înhă mă turi necunoscute la noi,
pă lă rii de Franţia cu işlice orientale; frace cu anterie; toalete pariziane cu costumuri
stră ine şi originale”; şi apoi toată acea adună tură de “bâ lci care nu era bâ lci” de pe malul
apei, cu “luxul şi să ră cia, durerea şi veselia, ideile nouă şi ideile vechi, costiumele
Europei şi costiumele româ neşti […] reunite la un loc”), dar şi faţă de prejudecata
europeanului şi a Europei în legă tură cu Orientul şi, în special, cu Ţă rile Româ ne. Nu
întâ mplă tor Alecsandri şi-a tradus povestirea în franceză , cu unele - strivitoare sub
raport literar – adaosuri (privind aspecte ale realită ţilor sociale, rodnicia pă mâ ntului,
obiceiuri, latinitatea de origine şi de limbă ), menite a stâ rni interesul stră inilor şi a le
comlpeta lacunele de informaţie, tipă rind-o în patru numere consecutive ale revistei
“Illustration”, însoţită de trei gravuri de Aman. Agreabilă ră mâ ne însă în “Balta-Albă ”
mai ales acea reacţie a stră inului aflat într-un teritoriu care-i rezervă tot felul de
surprize (că lă toria plină de peripeţii în că ruţă , începută cu o că dere în praful drumului,
lupta cu câ inii care probabil doreau să afle ce gust are “carnea de franţez”, pe uliţa
îngră mă dirii de bordeie care alcă tuia satul, frazele franţuzeşti auzite în noapte dintr-o
tră sură care parcă descindea din altă lume, cunoştinţa cu stră jerul, cu pragul de sus şi cu
tă ria scâ ndurilor patului, necontenita trecere dintr-o uluire în alta, lumea pestriţă şi de
necrezut de pe malul bă lţii în zori, plimbarea cu hardughia numită “vapor”, ospă ţul cu
mâ ncă ruri româ neşti udate cu vin franţuzesc bă ut direct din sticlă , balul cu toalete
franţuzeşti şi frumuseţi feminine care-l aruncă din nou în mirare), tot ce, într-un anume
fel, Alecsandri însuşi va întâ lni peste câ ţiva ani în Tanger sau pe drumul că tre Tetuan
prin munţii Uadras: piaţa oraşului, cartierele evreieşti, un caravanserai plin de paraziţi,
o luptă de cai, o curte pietroasă la reşedinţa unui paşă , un consul bizar care pune la cale
un plan de lichidare a mâ ţelor etc. Şi, de asemenea, acea manieră umoristică de a nara
totul, jovialitatea spirituală a scriitorului transferată stră inului să u, provocâ nd şi astă zi
o inalterată plă cere la citire.

PREOCUPAREA pentru aspectele vieţii sociale se manifestă şi în „Istoria unui galbâ n”

(1844), caracterizată de că tre autorul însuşi drept „une histoire burlesque”, în acelaşi
stil ironic, marcat, cel puţin în primele pagini, de procedee anticipâ ndu-l pe Creangă , stil
transferat de data aceasta unor monede: un galben olandez de o aristocratică îngâ mfare
şi o para turcească de un popular simţ al demnită ţii. E o scriere „uşoară ” în felul să u,
într-o structură de prozopopee, folosind însă tot motivul că lă toriei. E vorba însă de cea a
galbenului, substituit scriitorului şi trecâ nd dintr-un mediu în altul, prilej pentru
Alecsandri de a face nu atâ t radiografie socială câ t observă ri morale, ca pretutindeni, în
ideea emisă de la bun început că banii „însufleţează sau desufleţează oamenii”. Luâ nd ca
pretext aventura galbenului, care trece dintr-un buzunar în altul, prozatorul realizează
un colaj de atitudini şi caractere privite cu ironie. În cuvintele galbenului – o istorie
„legată cu deosebite anecdote triste sau vesele, unde eu am giucat totdeauna rolul cel
mai de că petenie şi în care mi s-au înfă ţoşat prilej a face multe însă mnă ri asupra
oamenilor”. Cunoaştem astfel pe că pitanul de vas Costiţă , apoi un boiernaş de ţară , un
director de tribunal la care acesta avea o pricină şi-i dă ruieşte galbenul ca reprezentant
al „naţiei dovezilor sună toare”, un tâ nă r jucă tor de că rţi învă ţat „la şcoala vestitului
Robert-Macarie, de coţcă rească pomenire”, preocupat de tot felul de „teşmecherii” şi de
modul cum ar putea face datorii fă ră a le plă ti (rezolvâ nd pentru început doar prima
parte a dilemei); după el vin la râ nd un zaraf cu punga „neagră şi unsă ”, Neron israelit
ucis de tâ lhari în codru, că pitanul hoţilor prins în capcană de oamenii unui soţ gelos şi
încornorat, apoi ispravnicul care „izbutise a-şi preface slujba în chiverniseală ” şi soţia sa
ce lua lecţii de limba franceză (ce se desfă şurau „pe canapé”) de la un verişor, învă ţâ nd
cum se spune „te iubesc în limba lui Molière”, după care urmează frumoasa şi tâ nă ra
ţigancă Zamfira, apoi un tâ nă r duelgiu, un poet care scrie, ca dl Sarsailă al lui Heliade,
cele mai crunte elegii în cele mai fericite momente şi, în fine, Alecsandri însuşi, redactor
al „Propă şirii”. Scriitorul transferă picaroului să u (ce aminteşte, totuşi, un model
german) cozeria lui agreabilă , spiritul moralizator şi satiric, ironiile la adresa
italienismului heliadesc şi a pozei romantice a poeţilor, critica „teşmecheriilor” de tot
felul, capacitatea de a crea mici tablouri pline de viaţă şi pitoresc, precum cel al tâ rgului
de ţigani, condamnarea inegalită ţilor sociale şi ideea dezrobirii ţiganilă r, dar şi un
anume gust pentru melodramă ce afectează îndeosebi partea în care e relatată povestea
Zamfirei.
Invenţia în proza lui Alecsandri este minimă , dacă nu chiar absentă . Aproape totul
porneşte de la o experienţă personală , de la o că lă torie, o excursie, o personalitate
întâ lnită , o carte citită , un peisaj contemplat. Câ nd nu este jurnal intim sau însemnare de
că lă torie, proza lui este memoriu, amintire autobiografică sau evocare. E de remarcat
însă comportarea sa de scriitor în orice ocazie, că ci Alecsandri notează tot ce tră ieşte, fie
şi într-o schiţă menită a fi reluată mai tâ rziu, ca de pildă în „Istoria misiilor mele
politice”. Din aceste memorii realizate sau ră mase în proiect, Alecsandri publică un
„Estract...”, cuprinzâ nd consemnă ri privitoare la activitatea întreprinsă în favoarea
Unirii, ca agent diplomatic al prinţului Cuza, în capitala Piemontului, unde i-a întâ lnit pe
contele Cavour, primul ministru, şi pe regele Victor Emanuel, la Paris, unde a fost primit
în audienţă de împă ratul Napoleon III, ori la Londra, unde l-a întâ lnit pe lordul
Malmersburry, primul ministru al Angliei. Valoarea unei asemenea scrieri este în primul
râ nd documentară , portretistica este însă şi expresivă . Din pagini se desprinde chipul de
o energică virilitate şi decizie al regelui piemontez: „Trecui prin salon şi gă sii pe Victor
Emanuel în picioare, în haine civile de coloare neagră , însă avâ nd un aer militar şi
cavaleresc impozant. Regele e nalt, are forme erculeane, ochi semeţi şi pă trunză tori şi o
figură că reia musteţile sale stufoase şi ră sucite îi dau un caracter de o nobilă şi energică
bă rbă ţie”. Iată şi portretul lui Napoleon III, rod al examină rii chipului să u în momentele
în care acesta citea mesajul lui Cuza, dar şi al unor admirative constată ri ulterioare
momentului evocat: „Napoleon e de stat mijlociu; pă rul sur începe a că runţi; tipul
obrazului nu seamă nă cu cel al moşului să u Napoleon I, însă are un caracter de energie
însoţită de o blâ ndeţă fermecă toare. Fruntea e nobilă ; ochii albaştri au o expresie
adâ ncă şi visă toare; graiul e simpatic, convingă tor, îndulcit de efectul unei zâ mbiri
amicale care atrage inimile”. La Londra, scriitorul se comportă deopotrivă ca agent
diplomatic şi ca turist, acesta din urmă admirâ nd cu delicii spectacolul de frumuseţe şi
eleganţă al echitaţiei feminine de pe Aleea Amazoanelor din celebrul Hyde-Parc, ori
Richmondul, „rai de verdeaţă ”, a că rui frumuseţe îi smulge exclamaţii extaziate: „Cine îl
vede nu se poate opri ca să dorească de a tră i şi a muri în acel loc de linişte, în sâ nul
acelei naturi zâ mbitoare!”.
Forme deghizate de amintiri, memorii, evocă ri sunt şi romanul „Dridri”, nuvela
„Mă rgă rita” ori scrisoarea „Porojan”. În ce priveşte romanul, realizat fragmentar, are
chiar aspect de rememorare, debutâ nd cu evocarea morţii actriţei Marie Chataignez, de
care se legase un scurt episod sentimental al vieţii poetului, emigrant la Paris în 1848.
Lipsit de invenţie, scriitorul creează situaţii convenţionale, dovedindu-şi însă , ca şi
altă dată , înzestrarea în descrierile de interioare. Stilul ră mâ ne însă prea rezumativ,
individualizarea situaţiilor lipseşte, ca şi pregnanţa psihologică . O a doua parte ală tură
„Un episod de la 1848”, unde este evocat refugiul scriitorului în Munţii Hangului după
înfrâ ngerea mişcă rii revoluţionare de la Iaşi. Textul, neterminat, mai cuprinde un
schimb de scrisori între Vali (V. Alicsandri, n. n.) şi Dridri. Scriitorul n-avea, oricum,
suflul epic necesar pentru a duce romanul la încheiere, legă tura dintre pă rţile scrise
fiind şi ea destul de precară . Carenţe epice evidenţiază şi „Mă rgă rita”, scrisă în 1870 şi
publicată zece ani mai tâ rziu cu titlul „Papagalul simpatic”. Aici scriitorul reremorează
într-un stil romanţat şi cu unele excese melodramatice iubirea nutrită prin 1850-1852
pentru o Margarită (probabil Maria Cantacuzino), că să torită pâ nă la urmă (nu îndeajuns
de motivat din punct de vedere epic, dar la Alecsandri ficţiunea nu îndră zneşte mai
nimic în faţa vieţii) cu un altul. Şi aici gă sim însă pagini frumoase şi pline de spirit,
precum cele care înfă ţişează drumul cu tră sura prin noaptea umedă şi înglodarea în
ară tură („contrasturile” preocupă şi în această împrejurare gâ ndurile tâ nă rului cu
numele stră veziu Alexis), descrierea interiorului de conac boieresc ori atmosfera de
elevată intimitate din faţa că minului, în prezenţa gazdelor feminine şi a simpaticului
papagal Giali.
În forma unei evocă ri, de data aceasta mai curâ nd fictivă , este şi agreabila fiziologie a
timidului şi a veşnicului ghinionist – Petre Sfiescu din „Tarde venientibus ossa”. În
schimb, „Porojan” (1880), scrisoare că tre Ion Ghica, este o „amintire din copilă rie”
redactată în acelaşi timp cu celebra operă a lui Creangă . Întâ lnim aici copilul care a fost
Alecsandri, erou, ca şi Nică , al numeroaselor nă zbâ tii şi jocuri, în compania puiului de
ţigan. „Meşteri în arta de-a fura merele de pe crengi”, în rostogolul de pe stogurile de
fâ n, în jocul „de-a puia gaia” ori la „poarcă ” şi „ţâ rcă ”, dar mai ales la înă lţarea zmeielor,
egali în toate şotiile, nu însă şi la pedepse, încasate doar de Porojan, cei doi copii ră mâ n
separaţi de originea lor socială , unul fiind consacrat, în ciuda diverselor sale talente, a
deveni pitar. Rememorarea copilă riei e plină de duioşie şi de umor, un umor blâ nd,
retrospectiv. Literar vorbind, evocarea e încă rcată de numeroase amă nunte
memorialistice şi de referinţe diverse, cum ar fi împrejură rile plecă rii tâ nă rului
Alecsandri la Paris, dar e salvată de ţinuta spirituală , degajat ironică . Iată , bună oară ,
cum este prezentat celebrul episod al eliberă rii ţiganilor de pe moşia Mirceşti, a că rei
vestire din balconul conacului provoacă isteria „laiei”, dar şi îngrijorarea câ torva ţigani
bă trâ ni: „Toţi pă ră sindu-şi bordeiele ca să meargă ...Unde? Nu o ştiau nici ei, dar se
porniră ca să calce peste orizon şi să afirme dreptul lor de oameni liberi...Laia se opri la
cea dintâ i crâ şmă , pentru ca să celebreze noua lor poziţie socială , apoi se opri la a doua
crâ şmă , pentru ca să cinstească în să nă tatea cuconaşului, apoi la a treia, pentru ca să
boteze cu vin libertuşca, apoi la a patra, ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decâ t
celalt etc., etc, şi astfel au dus-o întruna pâ nă ce, bâ ndu-şi şi că ciulele şi apucâ ndu-se de
furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Peatra şi de la Bacă u.
Peste şase luni, s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi şi bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi
de ger, şi au că zut în genunchi, cu rugă minte să -i primesc iatră şi robi ca în vremurile
bune, cum ziceau ei”. Situaţia îi provoacă lui Alecsandri o reflecţie plină de miez: „...pre
câ t e de neomenesc faptul de a lipsi un om de libertate, pe atâ t e de necumpă tat faptul
de a libera deodată pe sclav fă ră a-l pregă ti la fericirea ce-l aşteaptă şi a-l feri de
neajunsurile libertă ţii pripite”. Câ t îl priveşte pe Vasile Porojan, acesta nu are, ca
personaj, sfâ rşitul pe care l-ar fi reclamat relaţiile dintre cei doi copii. Revenit după
mulţi ani la conac cu dorinţa mă rturisită de a muri pe meleagul unde s-a nă scut, a fost
tratat cu cea mai mare dragoste, dar „după două zile s-a fă cut nevă zut împreună cu un
cal al vă tafului”. Simţul umorului, pe care Alecsandri nu şi-l pierde în nici o împrejurare,
şi reflecţia asupra naturii umane salvează însă situaţia şi textul.

IN AFARĂ DE evocă rile mai mult sau mai puţin ocazionale ale unor prieteni (în special
Bă lcescu, dar şi Russo), scriitori sau personalită ţi (Lamartine, Prosper Merimée), V.
Alecsandri a fă cut publicistică , nu o dată acerbă şi cu nerv polemic, abordâ nd, între
altele, şi problemele limbii, fă ră a avea întotdeauna dreptate, dar vorbind în numele
unei „conservaţii” (sau al unui progres) „cu mă sură ” ce l-a caracterizat în întreaga
activitate; dar şi critică literară . Aceasta din urmă ră mâ ne însă o critică de scriitor, fie că
este vorba de relevarea încă rcată de lirism şi de sentiment patriotic a valorilor poeziei
populare („Româ nii şi poezia lor”), fie că este, dimpotrivă , vorba de pamfletul
necruţă tor şi de ridiculizarea obiectului („Stanţe epice de dl Aristia. Prinţul româ n”).
Textul cel mai întins îi este dedicat lui Negruzzi, dar, deşi cald şi plin de vervă , autorul,
care spune lucruri exacte şi interesante, evită analiza operei, mă rginindu-se la a creiona
contextul care a fă cut-o posibilă sau împrejură rile care au generat-o. Procedarea este
narativă şi dă naştere unui text plin de savoare şi spirit, asemă nă tor altora, bazate pe
„ficţiune”, precum acest savuros pasaj despre mă rimea işlicelor boiereşti ca reflectare a
unor relaţii şi convenţii sociale anchilozate: „Mă rimea şlicelor, care de-abea se ţineau în
echilibru pe creştetul boierilor, ară ta înă lţimea rangurilor; aşa unii purtau calpace mici
şi rotunde de pelcică de miel, alţii jumă tă ţi de şlicuri cu fund verde de postav; iar
protipendiştii se coronau cu oboroace atâ t de colosale, încâ t nu se gă sea în Iaşi ră dvan
destul de încă pă tor ca să conţie doi logofeţi mari în costumul lor de paradă . Câ nd o
pă reche de postelnici se urca în aceeaşi caleaşcă , şlicele lor erau expuse a să turti sub
desele caramboluri ce fă ceau între ele pe stradele podite cu grinzi de lemn, şi, pentru a
le feri de o deformare inevitabilă , bieţii boieri se îndemnau a ră mâ ne numai în fesuri,
aşezâ nd baloanele lor pe banca dinainte a tră surei. Nimic nu putea fi mai comic decâ t
acea sintrofie de capete fă ră şlice şi de şlice fă ră capete”.

SCRISORILE particulare ale lui Vasile Alecsandri reprezintă o componentă a

documentului sufletesc lă sat de autor, dar şi o secţiune a prozei sale. Compuse în
absenţa unei intenţionalită ţi literare propriu-zise, foarte multe într-o franceză admirată
chiar în patria lui Lamartine pentru corectitudinea şi plasticitatea ei, acestea dezvă luie
poate în mai mare mă sură omul, dar ră mâ n ale unui om care scrie, ale unui scriitor
conştient de condiţia, de menirea şi chiar de postumitatea sa. De altfel, mulţi dintre
destinatarii scrisorilor sunt ei înşişi literaţi (Ion Ghica, Alex. Hurmuzachi, Nicolae
Bă lcescu, scriitorul francez É douard Grenier, Iacob Negruzzi, Petre Ispirescu, Al.
Odobescu şi alţii) sau rude apropiate (soţia, fiica, fratele), care nu ignoră nici o clipă
condiţia literară a expeditorului. Scrisorile particulare, redactate impecabil, ca pentru
tipar, confirmă acel echilibru clasic al poetului, lipsa sa de pră pă stii sufleteşti atâ t de des
comentată . Dar, în acelaşi timp, ele evidenţiază faptul că Alecsandri privea existenţa
printr-un cod literar, că viaţa lui se contopise cu postura sa scriitoricească şi că adesea
el că uta şi gă sea în viaţă mai cu seamă literatura. Evident, o fă cea cu doza de umor
spiritual necesară , ca în scrisoarea din 1 august 1888, în care-i descria lui G. Bengescu
dezastrul provocat de apele râ ului revă rsat: „Siretul [...] a nă vă lit în lunca mea cu o
violenţă teribilă , gonind lupii, nevă stuicile, iepurii şi chiar şerpii şi tâ râ nd în valurile lui
tumultuoase tot fâ nul abia cosit. Spectacolul era mă reţ, l-am admirat, cu toate că m-a
costat foarte scump”. Două să ptă mâ ni mai tâ rziu, îi descrie aceluiaşi spectacolul
distrugă tor al unui ciclon, în mijlocul că ruia detectează totuşi literatura: „Un bă trâ n
stejar, stră moş falnic al pă durii, a fost despicat în două de tră snetul care i-a atins vâ rful,
şi, din toate ramurile lui, una singură i-a ră mas prinsă de trunchi. Spectacol minunat, pe
această ramură se vede încă un cuib neatins şi populat de o familie de pă să rele care
câ ntă ; focul cerului a respectat această familie de piţigoi – ce minunat subiect de
poezie!”. Ceea ce nu sesizează însă spiritul clasic e că , de fapt, această secvenţă nu e doar
„subiect de poezie”, ci chiar poezia. Şi că a o transcrie – cum a şi fă cut-o – e suficient.