P. 1
In Cautarea Certitudinii - Josh McDowell & Thomas Williams

In Cautarea Certitudinii - Josh McDowell & Thomas Williams

|Views: 548|Likes:
Published by Ciprian

More info:

Published by: Ciprian on Nov 22, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

07/10/2014

pdf

text

original

Sections

CARACTERUL IRAŢIONAL AL EVOLUŢIONISMULUI

Mulţi dintre noi am stat lungiţi pe iarbă, în nopţile calde de vară, cu privirile
îndreptate spre misterul strălucitor al inaltului cerului. Putem vedea Steaua
Nordului, Carul Mare, ceaţa diafană a Căii Lactee, alături de alte constelaţii sau
planete uşor de identificat pe fundalul mulţimii de corpuri cereşti imposibil de
numărat. În timp ce privim cerul, cu uimire şi cu reverenţă, ne dăm seama că
toate stelele pe care le vedem se află in galaxia noastră, care este doar una dintre
cele câteva milioane care populează spaţiul de dincolo de sistemul solar. Începem
să ne simţim micime a când ne dăm seama că planeta pe care locuim este doar o
fărâmă, un fir de praf dintr-un univers vast care se întinde, în toate direcţiile, până
la infinit.

Acesta este momentul în care mecanismele din creierul nostru încep să uruie,
în timp ce ne luptăm cu nişte concepte care intrec până şi capacitatea noastră de
imaginaţie. Sigur că nimic nu poate să se întindă până la infinit, fără să se termine
undeva. Şi totuşi, când încercăm să ne imaginăm o limită a universuluipoate un
zid imens sau peretele unui glob gigantic, de sticlă - ne confruntăm cu întrebarea:
"Ce este în afara acestui glob?"

Descoperim că ne este imposibil să ne imaginăm spaţiul cu sau fără limite. Conceptul
imposibil, dar inevitabil, al spaţiului infinit este pur şi simplu mai mult decât poate
suporta mintea noastră.
Dacă ne gândim la timp, apare aceeaşi dilemă. Nu putem concepe un început sau un
sfârşit al timpului pentru că singurul lucru pe care ni-l putem imagina dincolo de el
este şi mai mult timp. De vreme ce tot ceea ce noi experimentăm are un început şi un
sfârşit, conceptul eternităţii este de neînţeles pentru noi.
Avem aceeaşi problemă cu materia - lucrul din care este alcătuit universul. Materia
a existat oare dintotdeauna, sau ceva a luat fiinţă din nimic la un moment dat în trecut?
Niciuna dintre aceste două opţiuni nu poate fi concepută de mintea noastră finită.
Populara teorie a unui big bang, care afirmă că universul nostru este rezultatul unei
explozii de proporţiile unui cataclism, nu răspunde la această întrebare. Teoria
presupune existenţa unei mase mici, incredibil de dense, de materie condensată,
înainte de declanşarea exploziei. Cum a luat fiinţă această bilă de materie
superconcentrată?

Cea mai controversată dintre aceste întrebări este: Cum a apărut viaţa? A fost un
accident sau un act deliberat? Sau viaţa a existat dintotdeauna, fără să fi avut un

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

69

început? Aceste întrebări nu constituiau un subiect care să suscite interes înainte de
apariţia teoriei lui Charles Darwin despre originea vieţii, care a marcat o cotitură
importantă. De atunci încoace, creaţionismul şi evolutionismul au fost dezbătute intens
fără ca vreuna dintre părţi să fie dispusă să cedeze teren.
În căutarea certitudinii, trebuie să abordăm serios problema originilor, mai ales a
originii vieţii. Pu tem să găsim un temei solid pentru credinţa noastră într-un creator?
Sau naturaliştii au o temelie la fel de solidă pentru concepţia lor despre origini? Pentru
a răspunde la aceste întrebări, vom începe cu analizarea ideii de evoluţie.

CE NU ESTE ÎN REGULĂ CU EVOLUŢIONISMUL?

În lumea laică, explicaţia cea mai larg răspândită pentru originea vieţii îşi are sursa
în teoria lui Darwin numită cea a evoluţiei speciilor,' Teoria evoluţiei are mai multe
variante şi este intr-o continuă schimbare, dar în general susţine că viaţa a inceput la
întâmplare, în urma unui accident. Conform teoriei,
s-a întâmplat la un moment dat ca mai multe substanţe chimice, aflate într-un echilibru
fragil, să fuzioneze în condiţii ideale pentru a forma o celulă organică simplă. Un
curent electric a atins celula şi a trezit-o la viaţă. Celula a început să se reproducă prin
mitoză.

Cu timpul, aceste celule care se reproduceau s-au combinat CU alte celule, formând
tipare din ce în ce mai complexe, iar apoi plante şi animale simple. Teoria presupune
că de-a lungul a milioane de ani de schimbări, unele dintre aceste animale au dobândit
şi dezvoltat un anumit grad de inteligenţă. După multe stadii evolutive, desfăşurate pe
o perioadă de mai multe milioane de ani, o ramură a regnului animal cu o inteligenţă
superioară a devenit om.
Multora dintre noi ne lipsesc cunoştinţele ştiinţifice necesare pentru a înţelege
argumentele complexe formulate în sprijinul teoriei evoluţiei. Dar toate aceste
argumente tind să ne depărteze de problema de bază. Dovada în favoarea evoluţiei nu
va fi găsită în urma studierii selecţiei naturale, a mutaţiilor sau a datării, sau a
interpretării fosile lor. Acestea, şi alte supoziţii pe care se bazează teoria, constituie
doar frunzişul unei concepţii care este grav bolnavă de la rădăcină. Nu e nevoie să ai
doctorat în paleontologie sau biologie ca să vezi dincolo de tot acest frunziş şi să
descoperi trunchiul muribund al evoluţionismului, Raţiunea și bunul-simţ obişnuit
demască această teorie ca fiind o născocire. Evoluţia pretinde încetarea acţiunii
unor legi naturale care nu au prezentat niciodată variaţii observabile. Teoria
evoluţiei se bazează pe presupunerea că s-au întâmplat trei lucruri, pentru ,fiecare
dintre acestea fiind necesară o excepţie de la ordinea naturală a universului. Nimeni
nu a observat vreodată aceste evenimente în acţiune; ştiinţa nu poate face ca ele să
aibă loc; şi raţiunea spune că nu pot avea loc. Şi totuşi, teoria evoluţiei poate fi
adevărată numai dacă aceste lucruri s-au întâmplat într-adevăr. Vom prezenta pe scurt

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

70

aceste presupuneri, apoi vom dedica restul capitolului explorării implicaţiilor lor.

1. Evoluționismul presupune că ordinea poate izvorî în mod natural din haos.

Această presupunere contravine unei legi naturale bine stabilite, inviolabile.
Haosul nu produce niciodată ordine. Dar pentru ca evoluţia să aibă sens, trebuie să
credem că atomi şi molecule fără direcţie şi fără scop au putut să se adune laolaltă
şi să se aranjeze în forme din ce în ce mai complexe şi mai ordonate. Este ca şi
cum ai crede că nişte găleţi din care picură vopsea dintr-o fabrică de vopsele ar
putea produce pictura Mona Lisa. Nicio lege a naturii nu poate explica apariţia
ordinii din haos şi ideea însăşi contrazice legea inviolabilă a entropiei care spune,
în esenţă, că totul se consumă. Lăsată în legea ei, natura se împrăştie, se erodează,
se descompune, se iroseşte. Viaţa se termină totdeauna cu moartea: ce este organic
se degradează în elemente anorganice. Stelele se consumă şi se dezintegrează.
Planetele îşi încetinesc mersul, într-o măsură infinitezimală, la fiecare rotaţie pe
orbită. Energia se consumă, resursele se epuizează, fără a fi înlocuite vreodată în
circuitul din natură. Trăim într-un univers care se consumă în mod irevocabil. Dar
evolutionismul ne cere să credem că au avut loc excepţii de la legea entropiei, că
există buzunare ale universului în care lucrurile devin din ce în ce mai ordonate,
mai organizate, mai eficiente. Din nefericire pentru teoria evoluţiei, nu există
dovezi ale unui astfel de progres şi niciun principiu ştiinţific cunoscut nu-l poate
justifica.

2. Evoluţionismul presupune că toate formele de viață au apărut din materie
moartă. Ideea de viaţă apărută din materie moartă contrazice atât raţiunea, cât şi
principiile ştiinţifice solide. Moartea pur şi simplu nu poate da naştere vieţii. Nu a
reuşit nimeni, niciodată, în toată istoria omenirii, să producă viaţă din materie
moartă sau să fie martorul unui asemenea fenomen. Şi nici nu s-a reuşit
demonstrarea teoriei prin experimente ştiinţifice, deşi nu au lipsit încercările.
Teoreticienii au schiţat în detaliu condiţiile în care trebuie să se găsească
elementele şi succesiunea evenimentelor care au provocat şocul ce a dus la trezirea
la viaţă a primei celule. Dar nimeni nu a putut să creeze vreodată măcar o singură
celulă organică sau să aducă la viaţă o celulă moartă, în ciuda celor mai strict
controlate condiţii de laborator. Ştiinţa, experienţa şi bunul-simţ ne arată cât se
poate de clar şi fără excepţie că viaţa apare doar din viaţă preexistentă. Un
univers complet naturalist care începe doar cu nişte elemente moarte,
anorganice, va rămâne mort şi anorganic. A crede altceva înseamnă a întoarce
cu susul în jos un principiu fundamental al ştiinţei.

3. Evoulționismul presupune că inteligenta şi raţiunea umană au evoluat din materie
moartă. Conform teoriei, la declanşarea big bangului nu existau organisme
raţionale, gânditoare. Dar, din acel haos fără gândire, a apărut în cele din urmă
calculatorul ultracomplex care este creierul uman, cu capacitatea sa de a raţiona.

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

71

Ce forţă naturală ar fi putut aduce la viaţă aşa ceva? Ce principiu care operează
în natură ar fi putut explica apariţia spontană a unui organism conştient de sine,
capabil să gândească, din minerale neînsufleţite şi din gaze fără formă? Răspunsul
este simplu: nu există un astfel de principiu sau o astfel de forţă.
Aceste trei pietre de temelie ale teoriei evoluţionism ului sunt viciate din cauza
aceleiaşi lipse fundamentale de raţiune. Ni se cere să credem că ceva poate fi
generat din nimic, că lucrurile pot da mai mult decât au, că motorul poate porni cu
un rezervor gol şi fără o mână care să introducă cheia în contact. Am învăţat la
şcoală că astfel de lucruri nu pot să se întâmple şi nu se vor întâmpla niciodată.
Atât ştiinţa, cât şi raţiunea, sunt de acord (aşa cum ştiinţa adevărată şi raţiunea
adevărată o vor face întotdeauna) în privinţa faptului că niciun efect nu poate fi
mai mare decât cauza care l-a declanşat. O minge de baseball care pleacă din
mâna aruncător ului cu viteza de 140 km/h nu îşi va spori singură viteza la 160
krn/h. O minge de cauciuc nu va sări mai sus de punctul de la care i-ai dat drumul.
Nu poţi hrăni o găină cu o jumătate de kilogram de grăunţe şi să te aştepţi ca ea să
dea un kilogram de ouă. Nimic nu poate da mai mult decât are. Un univers care
începe cu o stare de haos lipsită de viaţă va rămâne lipsit de viaţă şi haotic. Legea
in flexibilă a cauzei şi efectului guvernează toată activitatea din univers. Totuşi teoria
evoluţiei ne cere să renunţăm la raţiune şi să presupunem că a avut loc o excepţie, în
ciuda faptului că niciodată nu a fost observată sau demonstrată o astfel de excepţie.

EVOLUŢIONISMUL ESTE ŞTIINŢĂ SAU TEORIE?

În spatele evoluţionism ului pândeşte filozofia unui univers iraţional. Aşa cum am
concluzionat în Capitolul 3, acesta este singurul tip de univers pe care l-am putea avea
dacă Dumnezeu ar fi înlăturat din el, iar teoria evoluţiei demonstrează adevărul acestei
concluzii. Ştiinţa pură care observă, experimentează şi raportează datele
experimentelor ne arată un univers ordonat caracterizat de legi inalterabile şi de
raţiune. Evolutionismul ne cere să negăm ceea ce vedem şi să permitem posibilitatea
existenţei excepţiilor iraţionale în cazul legilor raţionale ale cauzei şi efectului.
Evolutioniştii ştiu că nu pot să le aibă pe amândouă, Nu pot să aibă un univers aşa cum
este definit de ştiinţă şi să adopte simultan o teorie care contrazice ştiinţa. În
încercarea de a rezolva dilema, ei au introdus forţat cepul rotund al evoluţiei iraţionale
în gaura pătrată a ştiinţei raţionale, ignorând aşchiile care au sărit în toate părţile şi
pretinzând că totul se potriveşte perfect. Oamenii de ştiinţă afirmă acum că
evolutionismul, ca explicaţie pentru originile vieţii, este un adevăr ştiinţific
demonstrat. În ediţia din iulie 2002 a publicaţiei U.S. News and World Report, care
avea pe copertă titlul "Noua realitate a evolutionismului", jurnalistul Thomas
Hayden afirma: "În acest moment, spun evolutioniştii, evoluţionismul nu mai este'

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

72

doar o teorie'. Este un fenomen comun, de fiecare zi, un fapt fundamental al
biologiei, la fel de real ca foamea şi la fel de inevitabil ca moartea.'?
Dr. Phillip E. [ohnson, profesor de drept la Universitatea din California, care i-a
încuiat pe mulţi evolutionişti de seamă CU logica sa impecabilă, a atras atenţia asupra
faptului că această afirmaţie demonstrează o trecere ilegitimă la o concluzie prea vastă
pentru a putea fi susţinută de premisa măruntă de la car~ s-a plecat. Ştiinţa a observat
că încrucişarea selectivă și influenţele mediului pot produce schimbări de adaptare în
interiorul unei specii. "Dar biologii evolutionişti nu se mulţumesc cu explicaţii
privitoare la felul în care apar variaţiile in anumite limite, spune Johnson. Aspiratia lor
este aceea de a răspunde la o întrebare cu implicaţii mult mai vaste: cum au apărut
organismele complexe, cum sunt păsările, florile şi fiinţele omeneşti." Dar nu găsim
nimic în faptul evident al adaptării speciilor care să justifice pretenţia incredibil de
generală conform căreia toate speciile şi viaţa însăşi sunt rezultatul unei avansări
continue spre o complexitate tot mai mare. În continuare, [ohnson spune:
.Evolutionismul neodarwinist, în sens larg, este o doctrină filozofică atât de lipsită de
temei empiric, încât Stephen Iay Gould [profesor la Harvard] a declarat-o la un
moment dat, într-o clipă de neatenţie, ca fiind de-a dreptul moartă."
Teoriile despre originea materiei şi a vieţii nu vor putea aparţine niciodată
adevăratei ştiinţe pentru că nu pot fi observate şi nici demonstrate ştiinţific. Prin
definiţie, ştiinţa este limitată la studiul naturii şi nu poate trece dincolo de acest punct.
Tema originilor necesită explicaţii pe care natura singură nu le poate furniza; prin
urmare, evenimentele care au generat materie, viaţă şi raţiune sunt dincolo de
capacitatea de investigaţie a ştiinţei. Nu avem cum să obţinem date despre aceste
cauze primare şi nici nu deţinem un mijloc comprehensiv
de explicare a existenţei prin legile naturii. Subiectul originilor nu este câtuşi de puţin
ştiinţific; este de natură metafizică.

Oamenii de ştiinţă depăşesc limitele disciplinei lor, forţează capacitatea ştiinţei de a
oferi explicaţii atunci când pătrund în sferele metafizice, cum este cazul originilor, sau
când pretind că Dumnezeu nu există pentru că nu poate fi măsurat cu ajutorul unor
instrumente ştiinţifice. Dacă există un Dumnezeu, El este supranatural, ceea ce
înseamnă că există deasupra şi în afara naturii, deci dincolo de investigaţia ştiinţifică.
Oamenii de ştiinţă nu ar trebui se se aştepte să Îl localizeze pe Dumnezeu în Ulteriorul
naturii, aşa cum nu ar trebui să se aştepte să găsească bucătarul în interiorul unui
sufleu. Dacă oamenii de ştiinţă îşi permit să pretindă că nu poate exista nimic în afara
universului natural deoarece cunoaşterea ştiinţifică nu poate trece dincolo de universul
natural, înseamnă că ei manifestă o încredere exagerată şi nejustificată în capacităţile
ştiinţei. Este ca şi cum ai spune că nu există nimic dincolo de orizont pentru că nu
putem vedea dincolo de orizont. Sau este ca şi cum un peşte ar spune că nu există
nimic în afara lacului său. Oamenii de ştiinţă dau dovadă de insolenţă când pretind că
ştiinţa este singura capabilă să ne dea socoteala exactă a tot ce există. Acolo unde nu

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

73

sunt disponibile date, ar trebui să se abţină de la a emite judecăţi şi să rămână deschişi
faţă de posibilităţi noi. Oamenii de ştiinţă depăşesc graniţele ştiinţei când abordează
chestiunea originilor şi depăşesc graniţele eticii când prezintă ca fapte teorii
nedovedite.

Prin promovarea unei credinţe filozofice la nivelul faptului dovedit, evolutioniştii
ocolesc cerinţele normale ale observaţiei şi ale demonstraţiei. Ei îşi promovează teoria
în ciuda lipsei de raţiune care o caracterizează şi sfidând principiul entropiei, care
spune că lucrurile se deteriorează, nu evoluează spre un nivel superior.
Evoluţionismul, cu absurditătile lui, ar părea un lucru stupid dacă nu s-ar bucura de
susţinerea comunităţii ştiinţifice. Totuşi ei îl susţin pentru că au o nevoie disperată de
el pentru a umple golul prezent într-o filozofie dominantă. Evoluţionisrnul nu ar fi
fost luat niciodată atât de în serios dacă naturaliştii nu ar fi avut nevoie de o explicaţie
a originilor fără implicarea lui Dumnezeu.
Mulţi oameni de ştiinţă cred cu atâta tărie în puterea ştiinţei de a determina
realitatea sub toate formele ei, încât pentru ei este de neconceput ca un lucru să existe
în afara naturii. Totuşi inevitabilitatea supranaturalului este în faţa ochilor noştri.
Putem imagina doar două concepte posibile pentru explicarea originilor, şi amândouă
sunt supranaturale. Fie un lucru există prin sine, fie a apărut cumva, în mod spontan,
din nimic. Pe baza standardelor pur naturale, existenţa în sine este imposibilă, pentru
că orice explicaţie a ei este dincolo de capacitatea noastr~ de înţelegere. Şi totuşi,
suntem aici şi lucrurile există. DeşI existenţa sfidează natura, ştiinţa şi explicaţia
ratională, oamenii de ştiinţă adânciti în naturalism socotesc că este inacceptabilă
orice recunoaştere a supranaturalului, aşa că Îl exclud pe Dumnezeu. Ei aleg mai
degrabă să accepte existenţa materiei fără să întrebe de unde provine şi să apeleze la
evoluţie pentru a explica în ce fel materia s-a transformat în organisme vii.
Disponibilitatea oamenilor de ştiinţă de a susţine o soluţie atât de neconvingătoare
ca evoluţia pune în pericol în mod neliniştitor metoda ştiinţifică şi, ca o consecinţă,
chiar progresul în ştiinţă. Din clipa în care oamenii de ştiinţă abandonează principiul
adevărului obiectiv, ştiinţa nu mai poate fi considerată demnă de încredere sau
capabilă să facă previziuni. Dacă principiul entropiei poate opera la un loc cu un
principiu contrar al unei complexităţi din ce în ce mai mari care tinde spre perfecţiune,
dacă materia se poate produce singură din nimic, dacă energia se poate genera
singură, dacă viaţa poate apărea spontan din materie moartă, atunci orice tip de magie
sau orice imposibilitate logică devin, într-adevăr, posibile. Dacă universul este atât de
iraţional, nu avem cum să prevedem ce ne aşteaptă Ia următorul pas, pentru că
abordarea ştiinţifică tradiţională nu mai poate da rezultate demne de încredere şi care
pot fi pronosticate pe baza unor generalizări ştiinţifice. Progresul ştiinţific, aşa cum îl
ştim noi acum, va fi întrerupt brusc. Este înfioră tor să găseşti câteva oaze în acest
deşert de exagerare. Câţiva oameni de ştiinţă deosebit de respectaţi îi contrazic pe
colegii lor care fac afirmaţii atât de exagerate.
Unul dintre fondatorii şi pionierii NASA, dr. Robert [astrow, a spus că, în opinia

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

74

sa, creaţia este un mister pe care ştiinţa nu îl va putea elucida niciodată. El este de
acord cu punctul de vedere exprimat de astronomul britanic E. A. Milne, care scria:
"Nu putem face niciun fel de presupuneri cu privire la starea lucrurilor [la începuturi];
în actul divin al creaţiei, Dumnezeu este neobservat şi nu are martori." Cu privire Ia
originea vieţii, Jastrow scria: "Oamenii de ştiinţă nu au nicio dovadă care să arate că
viaţa nu a fost rezultatul unui act creator, dar sunt mâna ţi prin natura profesiei lor să
caute explicaţii pentru Originile vieţii în limitele legii naturale."
Până şi antropologul Thomas Huxley, cel care s-a autointitulat "dulăullui Darwin", şi-a
dat seama că ştiinţa nu are puterea de a exclude mâna divină de la originea
universului: "Nu îmi este deloc greu să îmi imaginez că, într-o perioadă
anterioară, acest univers nu a existat; şi că şi-a făcut apariţia în şase zile (sau
instantaneu, dacă se preferă aşa), ca o consecinţă a acţiunii unei Fiinţe
preexistente şi după voia sa."

Elita conducătoare a ştiinţei, a educaţiei şi a mass-mediei a ascuns, în mare
parte, asemenea manifestări sănătoase de sinceritate nepărtinitoare. Cei care fac
parte din această elită au uzurpat numele ştiinţei pentru a închide uşile oricărei
posibilităţi a supranaturalului.

CUM RĂMÂNE CU OASELE OMULUI PREISTORIC?

Dacă negăm evoluţia, cum abordăm chestiunea oaselor fiintelor umanoide
preistorice pe care le scot la iveală, din când în când, paleontologii? Sunt ele într-
adevăr rămăşiţele unor oameni aflaţi în plin proces de evoluţie? Dacă da, sunt ele
dovezi ale evoluţiei?

Evolutioniştii susţin că aceste fosile preistorice sunt într-adevăr o dovadă a
evoluţiei. Dar oasele în sine nu conţin nicio dovadă care să impună sau măcar să
sugereze o astfel de concluzie. Dacă evoluţionismul ar fi adevărat, aceste oase ar
fi nişte dovezi ale evoluţiei. Totuşi e nevoie ca mai întâi să crezi că evoluţia este
adevărată pentru a avea un motiv să consideri că aceste oase reprezintă nişte stadii
ale unui asemenea proces. Oasele nu au nicio calitate intrinsecă pentru a cărei
explicaţie să fie necesară teoria evoluţiei.
Aceste oase devin dovezi în favoarea evoluţionism ului numai pentru că cei care
le descoperă aleg să le interpreteze ca atare. Totuşi aceste interpretări nu sunt
obiective şi nu iau în considerare alte posibilităţi viabile. Faptul că există oase
similare celor de om sau de maimuţă nu dovedeşte că ele au aparţinut unor oameni
sau unor maimuţe. Astfel de oase pot foarte bine să fie rămăşiţele unor creaturi din
afara liniei genealogice a fiecăreia dintre aceste două categorii. Ele pot fi rămăşiţe
ale un?r specii dispărute de vieţuitoare de tip maimuţă sau de np umanoid fără
nicio legătură cu fiinţele omeneşti. Nu avem nicio idee cu privire la ce alte tipuri
de creaturi au populat pământul la un moment dat, în trecutul îndepărtat. A

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

75

pretinde că oasele unor asemenea creaturi reprezintă etape în procesul evoluţiei
înseamnă a te grăbi să treci, în mod nejustificat, la o concluzie bazată pe o idee
preconcepută.
În cazul acelor oameni de ştiinţă care au grijă să rămână deschişi faţă de această
temă, oasele descoperite de paleontologi nu dovedesc nimic cu privire la originile
omului. In cartea sa, Evolution of Living Organisms, paleontologul francez
Pierre-Paul Grasse face următoarea afirmaţie: "Din absenţa aproape totală a
dovezilor fosile... reiese că orice explicaţie privitoare la mecanismul planurilor
structurale fundamentale ale procesului evolutiv este impânzită de ipoteze. Acest
enunţ ar trebui să apară ca epigraf la orice carte despre evoluţie. Lipsa dovezilor
directe duce la formularea de simple presupuneri, cum este cazul genezei tipurilor;
nu avem nici măcar o bază pentru a . determina măsura în care aceste opinii sunt
corecte."? Când i s-a cerut să explice lipsa ilustraţiilor cu fosile intermediare din
cartea pe care o scrisese despre evoluţie, dr. Colin Patterson, .paleontolog senior la
Muzeul Britanic de Istorie Naturală, a răspuns: "Dacă aş fi avut cunoştinţă de
existenţa vreunui asemenea exponat, fosil sau viu, cu siguranţă că l-aş fi inclus.
Dumneavoastră sugeraţi că ar trebui folosit un artist pentru a înfăţişa grafic aceste
transformări, dar de unde şi-ar lua el informaţiile pe această temă? Eu, sincer să
fiu, nu i le pot furniza şi dacă ar fi să las totul în seama licenţei artistice, nu ar
însemna oare să-I induc în eroare pe cititor?"
Oamenii de ştiinţă care sunt bine ancorati în teoria evoluţiei sunt stânjeniţi de
această lipsă a dovezilor fosile în favoarea speciilor intermediare care ar
demonstra în mod concludent evoluţia. Într-un text despre "Explozia cambriană",
Richard Dawkins scrie: "Este ca şi cum [fosilele] ar fi fost plasate pur şi simplu
acolo, fără nicio istorie evoluţionistă. Nu mai este nevoie să spun că această
aparenţă a unei plasări bruşte i-a încântat pe creaționiști. Însuși Charles Darwin a
fost deranjat de lipsa doveyilor in favoarea evoluției. El a spus:
„Conform acestor teorii ar fi trebuit să existe nenumărate forme
intermediare. De ce nu le găsim îngropate în scoarţa terestră? De ce nu este
întreaga natură într-o stare de confuzie [din cauza speciilor intermediare], în
loc să fie, aşa cum putem observa specii clar definite? “

Lipsa totală a dovezilor fosile în sprijinul evoluţiei (la fel de absente azi cum erau şi
pe vremea lui Darwin) l-a determinat pe Mark Ridley, zoolog la Oxford, să
concluzioneze: "In orice caz, niciun evolutionist autentic, fie el adept al teoriei
graduale, fie al teoriei punctuale, nu foloseşte arhiva fosiliferă ca dovadă în favoarea
teoriei evoluţiei în bătălia cu teoria creaţiei speciale.'?' Şi totuşi, în ciuda acestor
măsuri de precauţie raţionale, mulţi paleontologi sunt atât de înverşunaţi în
devotamentul lor faţă de această teorie încât continuă să facă afirmaţii pompoase pe
baza celor mai simple mostre de oase, greu de identificat, pe care le descoperă.
Multora le este foarte greu, în ziua de azi, să fie nepărtinitori, să nu aibă prejudecăţi
cu privire la problema originilor. Avem cu toţii o sete naturală de cunoaştere, dar

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

76

atunci când adevărul nu este disponibil sau nu ne convine, prea adesea ne asezonăm
teoriile cu câteva date şi le acceptăm ca fapte demonstrate. În ciuda pretenţiilor care
afirmă contrariul, evoluţia nu este un fapt: este o teorie. Datele sunt interpretate
adesea, astfel încât să susţină teoria folosind ca punct de plecare supoziţiile teoriei.
Rezultatul este o tautologie - un cerc închis al logicii fără o premisă solidă: ştim că
evoluţionismul trebuie să fie adevărat pentru că am găsit oasele unor umanoizi aflaţi în
diverse stadii evolutive. Suntem convinşi că acestea sunt oasele unor umanoizi pentru
că ştim că evoluţionismul trebuie să fie adevărat.
Din nefericire, oasele pe care le scot la suprafaţă paleontologii nu sunt însoţite de
etichete de identificare. Astfel, cei care le descoperă le dau nume şi le înzestrează cu
istorii care se potrivesc cu teoriile lor. Evoluţioniştii dogmatici insistă că aceste oase
demonstrează existenţa unor stadii în evoluţia omului. Creationiştii dogmatici ar putea
la fel de bine să stăruie în afirmaţia că aceste oase indică o asemănare cu un umanoid
sau cu o primată, sau că sunt rămăşiţele unei alte specii, dispărută în

prezent.

Nici unii, nici ceilalţi nu au dreptul să facă asemenea afirmaţii pentru că ambele părţi
se bazează pe mărturia celor morţi, care nu spun nimic. Adevărul este că nimeni nu
ştie ce sunt aceste oase. Se fac doar presupuneri.

DE CE CRED OAMENII ÎN EVOLUŢIE?

Poate credeţi că am exagerat cu pledoaria împotriva evoluţionismului. Sigur teoria
nu poate fi atât de ne ştiinţifică şi de nerezonabilă precum am înfăţişat-o noi. Este
crezută de prea mulţi şi este intipărită prea profund în temeliile gândirii moderne. O
parte covârşitoare a oamenilor de ştiinţă, a educatorilor, a scriitorilor şi a filozofilor în
măsură să influenţeze educaţia şi opinia publică susţine evoluţionismul. Cu siguranţă
că aceşti gânditori au studiat cu mare atenţie teoria. Nu este oare o impertinenţă din
partea noastră, nişte nespecialişti, să punem sub semnul îndoielii opiniile acestor
experţi influenţi?

Trebuie să facem puţină echilibristică aici. Trebuie să ne recunoaştem limitele şi să
evităm să emitem judecăţi pe baza unor cunoştinţe pe care nu le deţinem. În acelaşi
timp însă nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi de experţi cu interese ascunse, ale căror
afirmaţii sunt în neconcordanţă cu simpla raţiune. Şi cu siguranţă că nu ar trebui să ne
lăsăm intimidaţi când eticheta de "ştiinţă" este folosită în mod abuziv pentru a legitima
afirmaţii care nu au niciun temei ştiinţific.
Istoria ne demonstrează că opinia cea mai larg răspândită este adesea în conflict cu
adevărul. Şi fiecare val al opiniei populare tinde să se răspândească pe o scară atât de
largă încât opoziţia faţă de el atrage după sine dispreţul colegilor de breaslă şi cenzura
adepţilor corectitudinii politice. Se spune că Galileo a aruncat simultan două bile de
greutăţi diferite din vârful turnului din Pisa pentru a demonstra că atracţia universală
exercită aceeaşi forţă asupra tuturor corpurilor. Chiar şi după ce au fost martori la

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

77

experienţa care a oferit dovezi incontestabile, colegii de universitate ai lui Galileo l-au
dat afară. Descoperirile lui erau în contradicţie cu principiile, de multă vreme
acceptate, ale fizicii aristotelice care guvernau regulile atracţiei universale, principii
susţinute de Biserică şi de comunitatea ştiinţifică. Inainte de Copernic, în toate
universităţile se învăţa că universul se roteşte în jurul Pământului. Deşi Copernic a
demonstrat în mod clar că teoria este falsă, Biserica a păstrat scrierile sale pe lista
cărţilor interzise vreme de peste 200 de ani pentru că acestea contraziceau punctul
de vedere preponderent care spunea că Pământul este în centrul universului.
Schimbarea implica regândirea unor doctrine susţinute timp îndelungat, rescrierea
unor manuale şi refacerea planurilor de învăţământ. Mai rău, ar fi însemnat că
educatori respectaţi îşi dedica seră vieţile credinţei într-o teorie eronată, pe care au
şi transmis-o altora în cadrul sistemului de învăţământ.
Opinia predominantă poate fi greşită indiferent cât de larg acceptată este ea. Dar
oricât de populară ar fi o concepţie eronată la un moment dat, istoria arată că nicio
eroare nu poate supravieţui foarte multă vreme. E posibil ca, prin susţinerea
evoluţionism ului şi respingerea unei alternative raţionale, oamenii de ştiinţă să
salveze aparenţele şi să-şi menţină reputaţia intactă în momentul de faţă. Dar în
viitor, când teoria se va prăbuşi, aşa cum neîndoielnic se va întâmpla, istoria îi va
îngrămădi pe evolutionişti la un loc cu cei care au crezut că Pământul este plat, cu
cei care au crezut în alchimie sau în aplicarea lipitorilor. Aşa cum spunea Malcolm
Muggeridge, filozof britanic şi editor al revistei Punch, "eu însumi sunt convins că
teoria evoluţiei, mai ales dacă ţinem seama de scara largă la care a ajuns să fie
aplicată, va fi una dintre marile glume din cărţile de istorie ale viitorului.
Posteritatea se va întreba cum a fost posibil să fie acceptată cu atâta credulitate o
ipoteză atât de nefondată, de puţin plauzibilă şi de îndoielnică."12
Cunoaşterea a avut parte de o creştere exponenţială din vremea lui Galileo până
astăzi, dar natura noastră umană, în esenţa ei, nu s-a schimbat. Când adevărul este
greu de găsit sau greu de înghiţit, oamenii se simt în siguranţă dacă nu renunţă la
teoriile lor favorite. Tind să îmbrăţişeze aceste teorii aşa cum fac copiii mici cu
ursuleţii lor de pluş şi în general este nevoie de ceva mai mult decât simpla
evidenţă pentru ca ei să abandoneze aceste teorii.
Când o teorie capătă avânt în tabăra formatorilor de opinie s~ar părea că nicio
doză de raţionalitate nu o poate încetini şi niciun adevăr nu o poate opri. Când un
punct de vedere devine dominant, alte puncte de vedere diferite nici măcar nu pot
fi luate în considerare şi sunt respinse, în cele mai multe cazuri, cu ostilitate fătişă.
Opinia predominantă pare să genereze anticorpi protectori care atacă orice formă
de gândire independentă ce ar îndrăzni să o pună în discuţie. De exemplu,
posibilitatea ca o rasă oarecare sau unul dintre sexe să exceleze sau să aibă carenţe
într-un domeniu sau altul cu greu ar putea fi cercetată, dezbătută, publicată sau
studiată în mod obiectiv în climatul social actual. Orice descoperire care să
sugereze o posibilă diferenţă în ceea ce priveşte înclinaţiile sau abilităţile ar fi

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

78

tratată ca o ameninţare la adresa idealului filozofic al egalităţii totale. Indiferent
cât de obiectiv sau cât de bine documentat ar fi un astfel de studiu, este foarte
puţin probabil să fie primit cu obiectivitate. Condiţionarea noastră a ajuns atât de
departe încât faptul în sine nu are niciun efect. Este dureros de dificil ca adevărul
să treacă dincolo de ideile preconcepute ale mulţimii. Iar aceste idei preconcepute
sunt atât de răspândite încât cei mai mulţi dintre noi nici măcar nu suntem
conştienţi că trăim, ne mişcăm şi existăm pe suprafaţa unor oceane nesfârşite de
prejudecăţi.

Cum a ajuns evoluţionismul să devină teoria predominantă despre origini în
instuţiile noastre cele mai influente? Charles Darwin a propus pentru prima dată
teoria evoluţiei în cartea sa Originea speciilor, publicată în 1859. A câştigat
respectabilitate după ce a aprins imaginaţia unor gânditori influenţi precum
Thomas Huxley, George Bernard Shaw şi alţii, care au găsit în această teorie un
sprijin intelectual pentru ateism. Evoluţionismul a devenit lucrul pe care trebuia
să-I crezi dacă voiai să fii pomenit printre gânditorii îndrăzneţi şi independenţi ai
epocii.
Şi pentru că ideile noi şi îndrăzneţe reprezintă o ştire bună, evoluţioniştii cu noua
lor teorie au devenit prefera ţii presei. Când evoluţionismul a devenit, pentru
persoanele educate şi la modă, lucrul corect politic pe care trebuia să-I crezi, mare
parte din public a început să se alinieze la această tendinţă, fără să examineze
temeiul raţional al teoriei. Pentru aceşti oameni era suficient că persoanele potrivite
deja credeau acest lucru.
Cei mai mulţi adversari ai teoriei erau din rândul conservatorilor religioşi, care
continuau să susţină explicaţia biblică asupra originilor: creaţia specială de către un
Dumnezeu cu o existenţă independentă. Cu timpul, evoluţionismul a îndepărtat religia
din curentul principal al gândirii şi i-a alocat un loc în zona convingerilor personale
irelevante.

De atunci încoace, evolutioniştii au preluat controlul asupra termenilor dezbaterii.
Ei au distras atenţia publicului de la caracterul iraţional şi de la punctele slabe ale
teoriei lor, definind în mod nelegitim discuţia în termenii opoziţiei dintre ştiinţă şi
religie - fapt versus credinţă. Credincioşii au fost etichetaţi drept oameni înguşti la
minte şi conservatori încăpătânaţi cărora le lipseşte inteligenţa de a renunţa la
concepţiile lor religioase învechite. Chiar şi astăzi presa îi prezintă pe susţinătorii
evoluţionism ului ca fiind intelectuali rafinaţi şi articulaţi, în timp ce opozantii teoriei
sunt făcuţi să pară nişte simpli ignoranţi.
Evolutionismul a pătruns în curentul dominant al opiniei publice cu ajutorul
mecanismului bine uns al încrederii imense a publicului în ştiinţă. Ştiinţa a realizat atât
de multe în vremea noastră încât mulţi au ajuns să creadă că poate face aproape orice.
Unii oameni sunt convinşi că ştiinţa va elimina în cele din urmă cele mai multe dintre
nenorocirile umane - inclusiv moartea - şi va crea un paradis aproape perfect aici, pe
pământ. Aşa se face că, atunci când ştiinţa promovează o teorie care Il face pe

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

79

Dumnezeul creştinismului să pară inutil, mulţi oameni nu simt că ar fi pierdut ceva
important. Ei nu simt nevoia unui dumnezeu atâta vreme cât au ştiinţa care să le poarte
de grijă.

SACRIFICAREA RAŢIUNII

Anterior, în acest capitol, ne-am referit tangential la o explicaţie care poate reprezenta
cheia secretă pentru toate celelalte explicaţii cu privire la evoluţie. Evoluţionismul
oferă ceva ce mulţi oameni îşi doresc cu atâta disperare încât sunt dispuşi să sacrifice
raţiunea pentru a obţine acel lucru. Ei vor un univers fără un Dumnezeu care să
stăpânească asupra lui, iar evoluţionismul oferă un asemenea univers.

Pare ciudat că nişte oameni de ştiinţă raţionali ar putea adopta teorii iraţionale numai
pentru a evita ideea unui Dumnezeu Care depăşeşte limitele ştiinţei lor. Dar mulţi au
recunoscut, într-un moment de sinceritate, că exact asta au făcut. Unul dintre
exemplele cel mai des citate este cel al profesorului D. M. S. Watson de la
Universitatea din Londra, care a scris:

"Evoluţionismul este acceptat nu pentru că ar putea fi dovedit prin dovezi coerente şi
logice, ci pentru că alternativa, creaţia specială, este în mod clar imposibil de crezut.?"
Mai pe şleau, dr. Watson spune că nu avem nicio dovadă reală în favoarea
evoluţionism ului, dar credem oricum în el pentru că, dacă nu am face-o, ar trebui să
credem că Dumnezeu a creat universul, ceea ce nu suntem dispuşi să acceptăm.
Afirmaţia lui Watson este uluitoare. Este o recunoaştere îndrăzneaţă a faptului că el
credea într-o teorie despre care ştia că nu poate fi susţinută din punct de vedere
ştiinţific numai pentru a ocoli credinţa în Dumnezeu. Poziţia în care se află el întăreşte
afirmaţia noastră conform căreia chestiunea originilor nu este una de ordin ştiinţific, ci
una de ordin metafizic. Evoluţionismul nu este un fapt; este o proptă teoretică pentru
filozofia care spune că nu există altceva în afara naturii. Credinţa lui Watson în
evoluţionism nu era de natură ştiinţifică; era de natură filozofică. Filozofia lui îi
spunea că nu poate crede în creaţie. Ştiinţa lui nu ar fi susţinut această concluzie, aşa
că a adoptat evoluţionismul - nu pentru că ar fi fost în acord cu ştiinţa lui, ci pentru că
era de acord cu filozofia lui.
Când oameni de ştiinţă precum dr. Watson fac afirmaţii legate de metafizică sau
supranatural, ies în afara teritoriului lor şi nu vorbesc în calitate de experţi. Ei folosesc
în mod abuziv piedestalul pus la dispoziţia lor de ştiinţă, transformându-l într-un
amvon de la care îşi proclamă ideile filozofice personale, şi noi nu ar trebui să
acordăm afirmaţiilor lor un credit mai mare decât dacă ar fi fost făcute de contabili,
fotbalişti, artişti, zidari sau cântă re ţi de muzică rock.
Ca să nu credeţi că Watson a fost o voce singuratică în comunitatea ştiinţifică, au mai
existat şi alţi oameni de ştiinţă importanţi care, de-a lungul timpului, au recunoscut că

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

80

susţin teoria evoluţiei în ciuda carenţelor ei, pentru că este alternativa lor la creaţia
specială. George Wald, profesor de biologie la Harvard, susţine acelaşi lucru: "Există
doar două posibilităţi în ceea ce priveşte apariţia vieţii. Una este generarea spontană
care dă naştere evoluţiei; cealaltă este un act creator supranatural al lui Dumnezeu. Nu
există o a treia posibilitate. Teoria generării spontane, conform căreia viaţa a apărut
din materie lipsită de viaţă, a fost dezaprobată din punct de vedere ştiinţific acum 120
de ani de către Louis Pasteur şi alţii. Astfel rămânem cu singura concluzie posibilă, şi
anume că viaţa a apărut în urma unui act creator supranatural al lui Dumnezeu. Eu nu
accept acest lucru din punct de vedere filozofic pentru că nu vreau să cred în
Dumnezeu. Prin urmare, aleg să cred în ceea ce ştiu că este imposibil din punct de
vedere ştiinţific: generarea spontană care dă naştere evolutiei.'?'
Într-un articol din The New York Review of Books, apărut în 1997, renumitul
genetician Richard Lewontin afirma: "Ne situăm de partea ştiinţei, în ciuda
absurditătii evidente a unora dintre teoriile ei, în ciuda eşecului de a duce la
îndeplinire multe dintre extravagantele ei promisiuni legate de sănătate şi viaţă, în
ciuda toleranţei comunităţii ştiinţifice faţă de istorii din auzite, nesustinute, pentru că
avem un angajament anterior: angajamentul faţă de materialism. Nu se pune problema
că metodele şi instituţiile ştiinţei ne-ar forţa cumva să acceptăm o explicaţie
materialistă a lumii fenomenelor, ci, dimpotrivă, suntem forţaţi de adeziunea noastră a

priori la cauza materialistă să creăm un sistem de investigare şi un set de concepte care
să aibă ca rezultat explicaţii materialiste, oricât de contrare ar fi acestea bunului-simţ,
indiferent cât de înşelătoare sunt pentru cei neiniţiaţi. Mai mult, acest materialism este
un absolut, pentru că nu putem permite o imixtiune divină.'?'
Confruntaţi cu lipsa dovezilor în favoarea evoluţionism ului, în ciuda legilor naturale
care o contrazic, în ciuda aparentelor inconsecvenţe şi iraţionalităti, naturaliştii susţin
că teoria trebuie pur şi simplu să fie adevărată pentru că este alternativa lor la

Dumnezeu. Pentru a justifica această tenacitate incredibilă, ei manifestă o
credinţă încăpătânată, dar oarbă, conform căreia, tntr-o bună zi se vor descoperi
verigile lipsă şi dovezile raţionale şi atunci evolutionismul va fi răzbunat. Dacă ar fi să
judecăm după cum stau lucrurile astăzi, nu va face nicio diferenţă nici dacă asemenea
dovezi nu vor apărea niciodată. Mulţi se vor agăţa pentru totdeauna de teoria lor
favorită în loc să fie deschişi faţă de posibilitatea supranaturalului.
Oamenii nu Îl resping pe Dumnezeu pe baza faptelor sau a logicii; ei Îl resping pentru
că aleg să facă acest lucru. Le este frică de Dumnezeu sau li se pare de neconceput
ideea autorităţii Sale asupra oamenilor. Ei ştiu că, dacă Îi recunosc existenţa, trebuie să
recunoască şi că sunt răspunzători înaintea Lui, iar ei vor să-şi păstreze autonomia.
Astfel, ei caută o alternativă, una care nu comportă obligaţii spirituale, şi o găsesc în
evoluţionism. Dacă ne tragem din animale inferioare nu avem nicio responsabilitate
faţă de o putere superioară.

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

81

TOŢI OAMENII DE ŞTIINŢĂ SUNT EVOLUŢIONIŞTI?

Există semnale care indică faptul că acceptarea necondiţionată a evolutionisrnului
printre oamenii de ştiinţă este în scădere şi că zidul înălţat în calea examinării şi a
criticilor aduse teoriei îşi pierde puterea. Evolutionismul îşi arată punctele vulnerabile
pe măsură ce oamenii de ştiinţă încep să se trezească şi să se gândească serios la ideile
sale iraţionale. În niciun caz nu se poate spune însă că aceşti oameni de ştiinţă au
abandonat evolutionismul sau că au ajuns să creadă în Dumnezeu. Dar unii îşi dau
seama brusc că teoria prezintă dificultăţi insurmontabile. Câţiva dintre aceştia au avut
curajul de a rupe rândurile în ciuda imensei presiuni exercitate asupra lor de colegii de
breaslă şi a ameninţărilor venite adesea din lumea academică la adresa celor care nu
rămân fermi pe poziţiile evoluţioniste. Comunitatea ştiinţifică manifestă foarte puţină
toleranţă faţă de o astfel de gândire independentă, pentru că teoria este mult prea
fragilă pentru a-i face faţă.
Dr. Colin Patterson, de la Muzeul Britanic de Istorie Naturală, a fost un exemplu
binecunoscut al unei asemenea obiectivităţi recente. Pe data de 5 noiembrie 1981, el a
prezentat un discurs neoficial în faţa a 50 de asociaţi de la Muzeul American de Istorie
Naturală. A declanşat o furtună de reacţii vehemente printre colegii săi când a pus
următoarea întrebare: Există vreun lucru în cadrul teoriei evoluţiei despre care vreunul
dintre ei să ştie în mod cert că este adevărat?
Un alt britanic, Sir Fred Hoyle, a spus următorul lucru în cartea sa, The Intelligent
Universe: "Nu există nici cea mai mică urmă de dovadă obiectivă care să susţină
ipoteza că viaţa a început într-o supă organică aici, pe pământ." Zoologul canadian
Dr. Michael Ruse, unul dintre principalii purtători de cuvânt ai evoluţionismului, şi-a
uimit audienţa la o întâlnire din 1993 a Asociaţiei Americane pentru Progresul Ştiinţei,
când a recunoscut că şi-a dat seama de faptul că darwinismul se întemeiază tot atât de
mult pe presupuneri filozofice, cât se bazează pe principii ştiinţifice."
Dacă în comunitatea ştiinţifică vor continua să apară astfel de gânditori oneşti, care
au curajul să-şi facă cunoscute descoperirile, lumea va afla în curând că punctele slabe
ale teoriei evoluţiei sunt insurmontabile. Absolutul pentru origini se află altundeva.
Vom cerceta în detaliu acest adevăr în capitolul următor.

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

82

ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE

1. De ce nu explică teoria big bang originea materiei?
2. Care este fisura din afirmaţia teoriei evoluţioniste conform căreia viaţa,
inteligenţa şi raţiunea au apărut din materie moartă?
3. De ce trebuie etichetat evolutionisrnul ca fiind o teorie, nu un fapt sau o ştiinţă?
4. Descoperirea oaselor preistorice umanoide demonstrează teoria evoluţionistă?
De ce da sau de ce nu?
5. De ce adesea adevărul nu este recunoscut în faţa opiniei publice?
6. De ce oameni raţionali susţin cu atâta tenacitate evolutionismul, în ciuda
caracterului său iraţional şi a lipsei dovezilor?
7. De ce acceptarea evoluţionism ului de către oamenii de ştiinţă este o ameninţare
la adresa ştiinţei?

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

83

8. SALTUL RAŢIONAL AL CREDINŢEI

RELAŢIA DINTRE CREDINŢĂ ŞI RAŢIUNE

Biblia ne prezinta de la început propriul ei Big Bang intr-o frază concisă de
numai opt cuvinte, ne ofera alternativa sa viabilă la evoluţia naturalistă, ca
explicaţie pentru origini. Ne spune că tot ce există a fost creat de Dumnezeul
intrinsec existent: "La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul" (Gen. 1:1).
Bineînţeles că pentru cei necredincioşi această explicaţie biblică a originilor nu
este credibilă. Ei văd în creaţia divină un mit născocit pentru a explica
începuturile, astfel încât şi minţile simple să-I poată înţelege. Alţii consideră că
este o explicaţie care a fost acceptată până când ştiinţa a dovedit că este
falsă, la fel cum teoria Pământului plat a fost acceptată până am aflat că lucrurile
stau altfel. Cei care continuă să apere concepţia biblică sunt consideraţi nişte
oameni needucaţi, mărginiţi, orbiti de interese religioase sau care nu vor să
renunţe la alinarea pe care o găsesc în Dumnezeu, în ciuda dovezilor copleşitoare
care arată că credinţa lor a fost discreditată.
Pentru alţi necredincioşi, împotrivirea faţă de explicaţia biblică privitoare la
origini nu are nicio legătură cu veridicitatea ei. Ei resping în mod arbitrar tot ce
spune Biblia pentru că sunt afectaţi în mod negativ de atitudinile şi de activităţile
religioase ale credincioşilor pe care i-au întâlnit. Ei se gândesc la exemplul unor
persoane iprocrite, care îi judecă pe alţii, la predicatorii şi la evangheliştii de la
televiziune a căror viaţă lasă mult de dorit din punct de vedere moral, şi spun: "Dacă
ăsta este creştinismul, nu vreau să am nimic de-a face cu el!" Ei nu vor să ia în
considerare ideea că Biblia poate să fie adevărată în ciuda unor indivizi care îi prezintă
învăţătura în mod neadecvat.
Orice ar crede necredincioşii despre Biblie, ea ne oferă alternativa viabilă la
naturalism. Necredincioşii care iau în serios demersul lor de a căuta certitudinea ar
trebui să-şi învingă aversiunea condiţionată faţă de Biblie şi să evalueze în detaliu
explicaţia biblică.

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

84

PÂNĂ LA LIMITELE RAŢIUNII

Necredincioşilor le este greu să accepte explicaţia biblică despre creaţie pentru că
Biblia prezintă creaţia sub forma unei simple afirmaţii, fără dovezi însoţitoare. Dacă
autorul Genezei se aştepta ca noi să credem relatarea sa, de ce nu a întărit-o prin fapte,
cifre şi formule pentru a o face credibilă? De ce nu şi prin câteva ecuaţii şi grafice?
Cuvintele .Ia început" nu ne spun nimic despre începutul timpului. Simpla inserare a
numelui lui Dumnezeu, ca şi cum toată lumea ar trebui să presupună că există, nu ne
dă niciun motiv să credem că aşa este.
La o citire superficială, s-ar părea că explicaţia biblică referitoare la origini nu este cu
nimic mai raţională decât cea evoluţionistă. Ambele ne cer să presupunem că ceva a
existat dintotdeauna. Evolutionismul presupune că este vorba despre materie; Biblia
presupune că este vorba despre Dumnezeu. Niciuna dintre aceste presupuneri nu poate
fi dovedită ştiinţific, întrucât concepul de existenţă intrinsecă este în afara sferei
ştiinţei. De ce este mai raţional să presupui că Dumnezeu este existent în şi prin sine
decât să presupui acelaşi lucru despre materie? Nu avem nicio dovadă empirică a
existenţei Sale, ŞI ideea unei fiinţe inteligente, supranaturale, a cărei existenţă nu are
un început, este destul de greu de acceptat de o minte modernă. Nu este la fel de
iraţional să presupui existenţa intrinsecă a lui Dumnezeu cum este să presupui acelaşi
lucru despre materie? Dacă e să analizăm serios problema, oare ideea de Dumnezeu nu
sfidează orice explicaţie ratională la fel cum ar face-o orice teorie naturalistă despre
începuturi?

Da, atât Dumnezeu, cât şi ideile naturaliste despre origini se situează în afara
explicaţiei raţionale. În momentul în care ne confruntăm cu o astfel de alegere, ne dăm
seama de un lucru: raţiunea umană are o limită dincolo de care nu poate trece. Ne
intoarcem la momentul de pe pajişte, când am privit spre cerul nocturn şi ne-am luptat
cu ideea imposibilă, dar inevitabilă, a spaţiului şi timpului infinit. Atât credincioşii, cât
şi naturaliştii trebuie să admită că, în cele din urmă, chestiunea originilor scapă
înţelegerii omeneşti şi fiecare dintre alternativele propuse pentru a explica acest
concept rămâne în afara capacităţii omeneşti de a înţelege. Suntem într-un impas
dincolo de care înţelegerea umană nu poate trece.
Raţiunea nu poate explica originile pentru că, conform raţiunii, tot ce există trebuie
să aibă o cauză, ceea ce înseamnă că trebuie să fi existat ceva înainte de orice lucru
existent. Dar aceasta înseamnă că dincolo de toate cauzele trebuie să existe o cauză
primară, o cauză supremă care nu este determinată de altă cauză şi există prin sine.
Mintea nu poate cuprinde ideea că ceva ar putea exista fără un început, care este o
necesitate atât în alternativa naturalistă, cât şi în cea teistă. Raţiunea nu poate accepta
conceptul unei materii existente intrinsec şi care generează în mod spontan viaţă,
gândire, bunătate, frumuseţe şi sens. Dar nici nu poate explica alternativa: un
Dumnezeu existent intrinsec, care a adus în fiinţă natura printr-un act al Voinţei Sale.
Şi totuşi, una dintre aceste alternative trebuie să fie adevărată pentru că existenţa nu

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

85

poate fi explicată în afara conceptului de existenţă intrinsecă.
Dar în timp ce mintea este incapabilă să înţeleagă vreuna dintre aceste alternative,
raţiunea cere ca una dintre ele să fie adevărată. Raţiunea are sarcina de a alege între
cele două opţiuni. Nu este necesar ca raţiunea să înțeleagă un concept pentru a afirma
că este adevărat. Romanul lui Edwin Abbot, Flatland, este populat de creaturi
bidimensionale, geometrice, care trăiesc într-o lume plată mai subţire decât o coală de
hârtie! Aceste creaturi nu puteau concepe a treia dimensiune a înălţimii pentru că era
în afara experienţei şi a existenţei lor. Şi totuşi, aşa cum a descoperit unul dintre ei, o a
treia dimensiune chiar exista, deşi nu îşi putea imagina configuraţia ei. Asemenea
locuitorilor acelui tărâm plat, noi, cei care existăm într-o lume definită de timp, nu ne
putem imagina existenţa unei fiinţe infinite care să nu fie constrânsă de limitele
temporale. Într-o lume atât de legată de timp ca a noastră, în care momentele se succed
continuu, trecând din viitor în prezent şi apoi în trecut, toate lucrurile trebuie să aibă
un început şi un sfârşit. Conceptul de existenţă necauzată este în afara experienţei şi
dincolo de limitele înţelegerii noastre raţionale.
Ce este de făcut când avem de a face cu astfel de alternative care sfidează orice
explicaţie? Să dăm cu banul pentru a alege între naturalism şi Dumnezeu sau să
renunţăm la a mai investiga problema şi să devenim agnostici? Dacă suntem oameni
cu tărie de caracter, nu vom face niciunul dintre aceste lucruri. Este o greşeală fatală să
ne imaginăm că putem crede numai ceea ce putem înţelege pe deplin. Nu ar trebui să
ne aşteptăm să cuprindem vastitatea adevărului absolut între zidurile minţii noastre,
dar este nevoie de curaj pentru cineva crescut în tradiţia raţionalistă să recunoască
faptul că adevărul nu poate fi găsit până nu păşim dincolo de înţelegere, pe un teritoriu
neexplorat.

A închide credinţa în limitele minţii este ca şi cum ai încerca să aperi un copil mic
de pericol închizându-l într-o cameră întunecată. Copilul va fi în siguranţă, protejat de
câini, viespi şi şoferi care conduc sub influenţa alcoolului, dar dezvoltarea lUI va fi
oprită. El nu va avea parte de exuberanta produsă de lumina soarelui, de iarbă şi de
fluturi. Într-un mod similar; convingerile noastre vor fi "în siguranţă" dacă le păstrăm
numal pe acelea pe care le putem închide în interiorul zidurilor propriei înţelegeri, dar
nu vom experimenta niciodată exuberanţei plonjării în valurile uriaşe ale adevărului şi
ale descopenrll realităţii de dincolo de orizonul priceperii minţii noastre.
Când oamenii insistă asupra detinerii unei înţelegeri depline înainte de a crede, îşi
înalţă minţile la nivelul unui dumnezeu. Ei presupun că minţile lor au tot ce le trebuie
pentru a fi măsura şi judecătorul suprem al tuturor lucrurilor. Ei se bazează pe
inteligenţa şi pe capacitatea lor de înţelegere ca absolut suprem. Dar mintea umană
este un absolut jalnic. Nu numai că se închide în faţa măreţei probleme de proporţii
cosmice a originilor, dar se şi împiedică în fiecare zi de lucrurile cele mai simple.
Când a fost ultima oară când mintea voastră a făcut o socoteală greşită sau a uitat unde
sunt cheile de la maşină? Cât de des rezolvă careuri foarte complicate pline de cuvinte
încrucişate sau face bilanturi contabile? Minţile noastre nu sunt înzestrate cu ceea ce

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

86

trebuie pentru a se erija în zeii noştri sau pentru a pricepe existenţa unui Dumnezeu
real. De fapt, un dumnezeu pe care l-am putea inţelege nu ar fi un dumnezeu care să
merite dedicarea noastră.
Dacă vrem să găsim adevărul obiectiv care conferă sens şi certitudine vieţii noastre, nu
trebuie să ne închidem în interiorul graniţelor minţilor noastre. Trebuie să avem
curajul de a ne aventura dincolo de ceea ce putem înţelege deplin. Nu putem inţelege
cum este posibilă o existenţă fără o cauză, dar putem accepta, în mod raţional, nevoia
unei astfel de existente. Raţiunea nu poate înţelege posibilitatea ca materia brută să fi
existat dintotdeauna. Iar când raţiunea examinează acest concept ca punct de plecare
pentru existenţa universului şi a vieţii, trebuie să-I respingă pentru că nu a trecut testul
raţionalului. Materia existentă intrinsec nu explică nimic altceva in afară de sine. Nu
oferă nicio explicaţie pe care raţiunea să o poată accepta cu privire la forţele şi la
mecanismele care ar putea provoca ordonarea materiei haotice astfel încât acest lucru
să ducă la apariţia vieţii, a raţiunii, a bunătăţii, a frumuseţii şi a sensului. Pe de altă
parte, raţiunea nu poate înţelege ideea unei fiinţe inteligente care nu are nici început şi
nici sfârşit. Dar dacă examinează dovezile, poate accepta conceptul de Dumnezeu ca
necesitate raţională pentru că nimic altceva nu poate explica existenţa materiei, a vieţii
şi a ordinii. Pe baza acestei necesităţi , gândirea poate călăuzi corect mintea să facă
pasul de la înţelegere la convingere.

PASUL CREDINŢEI

Acest pas făcut dinspre înţelegerea omenească spre convingere se cheamă credinţă.
Credinţa, este paşaportul spre împărăţia de dincolo de graniţele minţii. Intelegem
foarte bine că acest cuvânt "credinţă" produce asupra rationaliştilor efectul produs
asupra urechilor noastre atunci când cineva zgârie tabla cu unghiile. Dar acest lucru se
întâmplă din cauza prejudecăţilor populare legate de ce este credinţa. Am fost
conditionaţi să vedem credinţa doar în opoziţie cu raţiunea. Credinţa este caracterizată
adesea, în mod greşit, ca un devotament încăpăţânat, iraţional, faţă de o convingere ce
nu poate fi sprijinită de dovezi şi cunoscută, ba chiar e dezonorantă şi iraţională.

Adevărata credinţă nu este deloc aşa. Nu ar trebui să manifestăm niciodată credinţă
în ciuda raţiunii şi a dovezilor, ci totdeauna datorită raţiunii şi a dovezilor. Credinţa
validă nu face un salt în întuneric; ea păşeşte în direcţia arătată de raţiune. Când
raţiunea evidenţiază dovezile şi trasează parcursul, îi dă credinţei cheile pentru a porni
motorul. Raţiunea arată direcţia, credinţa acţionează. Credinţa ia dovezile pe care i le
pune raţiunea la dispoziţie şi le duce spre o concluzie practică. Credinţa este raza de
lumină din lanterna raţiunii. Străpunge întunericul în direcţia arătată de raţiune şi
luminează concluzia pe care o postulează raţiunea. Credinţa are încredere în ceea ce

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

87

raţiunea spune că trebuie să fie adevărat. Când raţiunea ajunge la o răscruce, indică
spre puntea pe care trebuie să treacă credinţa. Raţiunea conduce spre altar; credinţa
spune "Da". Aşa cum spunea J. P. Moreland, profesor de filozofie la Biola University,
credinţa este "o încredere în ceea ce avem motive să credem că este adevărat".
Credinţa oarbă, neîndrumată de raţiune, nu este nici credibilă, nici admirabilă. Este un
salt nechibzuit în întuneric, fără nicio certitudine că aterizarea va fi pe terenul solid al
adevărului.

Deci alegerea între Dumnezeu şi naturalism nu este o alegere intre credinţă şi
raţiune. O astfel de caracterizare denaturează termenii discuţiei pentru că pune
credinţa în opoziţie cu raţiunea când, de fapt, cei doi termeni sunt aliaţi. Credinţa este,
in esenţă, ineficace fără raţiune, iar raţiunea este sterilă şi lipsită de putere fără
credinţă. Este pur şi simplu inexact să susţii că naturaliştii ajung la concluziile lor pe
baza raţiunii, iar credincioşii, prin credinţă. Aşa cum am arătat mai sus, când
naturaliştii şi credincioşii caută răspunsuri la problema originilor, atât unii, cât şi
ceilalţi vor folosi raţiunea pentru a evalua dovezile şi a analiza probabilităţile. Din
clipa în care raţiunea şi-a format concluziile, atât naturalistul, cât şi credinciosul vor
apela la credinţă pentru a face pasul spre convingere şi încredere. Când oamenii Îl aleg
pe Dumnezeu, ei fac un pas al credinţei. Când oamenii aleg naturalismul, ei fac tot un
pas al credinţei.

Este clar că, într-un univers raţional, nu este posibil ca aceste două poziţii opuse să
fie obiectiv adevărate în mod simultan. Cea adevărată va avea sprijinul total al raţiunii
şi al dovezilor, în timp ce pentru cealaltă este nevoie de un salt, lipsit de îndrumare, în
întuneric. Alegerea care trebuie făcută între Dumnezeu şi naturalism depinde de sursa
de informaţie a credinţei cuiva: este credinţa informată de raţiune sau este orbită de o
filozofie distorsionată care alungă din cadru raţiunea? Sarcina noastră este aceea de a
decide care alegere justifică credinţa noastră prin faptul că se bucură de sprijinul
raţiunii autentice.

Trebuie să comparăm alternativele şi să determinăm care dintre ele se potriveşte cel
mai bine cu realitatea pe care o experimentăm. Care este cea mai consecventă şi care
este cea mai marcată de contradicţii? Care dintre ele se potriveşte cel mai bine cu ceea
ce ne spun simţurile şi mintea noastră că este adevărat? Care dintre ele explică
existenţa unor lucruri inexplicabile precum viaţa, raţiunea, gândirea, moralitatea,
semnificaţia şi frumuseţea? Capitolele precedente au conchis că numai Dumnezeu
poate furniza un răspuns coerent la aceste întrebări. Dumnezeu trebuie să fie absolutul
aflat dincolo de întreaga realitate, altfel realitatea este total inexplicabilă şi deloc
aşa cum pare. De aceea afirmăm cu încredere că, în timp ce ideea unui Dumnezeu
Care există în sine şi prin sine întrece capacitatea de înţelegere a raţiunii, raţiunea
însăşi ajunge la concluzia că Dumnezeu este o necesitate raţionala. Ideea de
Dumnezeu nu este în opoziţie cu raţiunea. Este pur şi simplu mai presus de raţiune. Nu
este iraţională, este supraraţională.
Chiar dacă mintea omenească nu-L poate înţelege deplin pe Dumnezeu, raţiunea

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

88

care analizează datele disponibile ne spune că trebuie să existe ceva de genul lui
Dumnezeu. Într-un univers mort şi întunecat în care nu există altceva decât materie
rece şi inertă, necredincioşii ar fi putut să scape basma curată cu pretenţia lor că ar fi
existat un factor primar, natural, altul decât Dumnezeu. Dar nu în acest univers plin de
viaţă, legi, energie, sens, încântare, dragoste şi frumuseţe. Astfel de lucruri întrec
capacitatea de creaţie a naturii în sine. Existenţa acestor realităţi ne conferă siguranţa
că Dumnezeu există, în mare parte în acelaşi mod în care ştim că există particule mai
mici decât atomul. Aceste particule sunt invizibile, iar instrumentele ştiinţifice
moderne nu au capacitatea de a le analiza, dar putem deduce existenţa lor din efectele
pe care le exercită asupra atomilor, efecte pe care numai ceva de genul unor particule
subatomice le-ar putea avea. Dumnezeu este invizibil, dar Îi putem deduce existenţa
din efectele Sale manifestate asupra universului, efecte pe care numai ceva de genul
unui dumnezeu le-ar putea provoca.
Când raţiunea ia în considerare dovezile, ne îndreaptă atenţia spre o fiinţă
inteligentă, existentă în şi prin sine, aflată dincolo de capacitatea de pricepere a minţii
noastre. Deşi raţiunea nu poate concepe un astfel de Dumnezeu, afirmă cu tărie
necesitatea existenţei Sale. Scriitorul şi apologetul britanic G. K. Chesterton L-a
comparat cândva pe Dumnezeu cu soarele:

„Nu poţi să te uiţi la el, dar fără el nu poţi vedea nimic altceva.”

LĂRGIREA ORIZONTULUI NOSTRU

S-ar părea că mulţi oameni se împotrivesc credinţei în Dumnezeu pentru că aceasta ar
afecta sentimentul lor de siguranţă care derivă din senzaţia că îşi pot cunoaşte
universul, eu legile, cu natura şi cu graniţele lui. Posibilitatea existenţei a orice altceva
aflat dincolo de el, ceva ce omul nu poate cuantifica sau controla, îl face pe acesta să
se simtă incomod şi nesigur. Natura are legi fixe, demne de încredere, previzibile, în
timp ce zvonurile legate de lumea supranaturalului îi sugerează ceva imaterial,
fantomatic, imprevizibil, miraculos, arbitrar, ceva aproape magic. Nimic legat de
Dumnezeu nu se potriveşte frumos şi elegant în cadrul ştiinţific al lumii moderne,
drept pentru care scepticii Îl exclud şi Îl resping. Îl împing forţat în lumea fanteziei
pentru a-şi putea păstra confortul şi siguranţa găoacei din care au ieşit preţ de o
secundă şi în care fug înapoi imediat.
Necredincioşii cu o astfel de mentalitate refuză să vadă altceva, ei exclud ideea
existenţei supranaturalului, deşi nu au niciun temei solid pentru a-l nega. Nu are niciun
sens să închizi ochii în faţa unui adevăr posibil doar pentru că ţi se pare dezagreabil şi
greu de acceptat. Dacă este un adevăr, trebuie abordat direct. Nu are niciun sens să
pretinzi că ceea ce nu poţi să vezi nu există doar pentru că nu vrei tu să existe. Este o
dovadă de aroganţă şi de limitare să faci o afirmaţie ca cea a răposatului astronom

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

89

CarI Sagan de la începutul emisiunii sale TV intitulată Cosmos: "Cosmosul este tot ce
există, tot ce a existat şi tot ce va exista." Necredincioşii nu au de unde să ştie că
universul descris de ştiinţă este tot ce există. Aceasta este o afirmaţie neîntemeiată
care se bazează doar pe opinia ştiinţei sau pe încrederea exagerată în supremaţia ei. În
cartea de faţă am cercetat prea multe lucruri pe care ştiinţa nu ni le poate explica
pentru a ne mulţumi cu un astfel de dogmatism mărginit.
Dacă supranaturalul există cu adevărat, nu ar trebui să ne aşteptăm să îl înţelegem
în mod clar atunci când vine în contact cu universul natural sau îl invadează. Loren
Eisley, antropolog şi filozof, scria despre cum a atins cu un creion pânza gigantică a
unui păianjen. În timp ce se gândea la reacţia păianjenului, şi-a dat seama că pânza
aceea constituia întreaga lume pentru insecta aceea. Păianjenul nu ştia nimic despre
existenţa
cercetătorului şi nici nu avea capacitatea de a înţelege că există o putere exterioară,
superioară, care îi putea invada lumea în acel fel.' Simţurile limitate ale păianjenului
făceau imposibil ca el să îl poată înţelege pe om, în timp ce omul putea să-I studieze
după bunul plac. Cel superior îl poate înţelege pe cel inferior, nu şi invers.
Limitati fiind de graniţele acestei pânze de păianjen care este natura, noi de ce am
crede că este imposibil ca universul nostru să facă parte dintr-o sferă mai vastă care se
află dincolo de percepţia simţurilor noastre? De ce să ne aşteptăm ca supranaturalul să
se supună legilor limitate ale naturii? Aşa cum spunea Platon, lumea spiritului, care
nouă ni se poate părea lipsită de substanţă şi ins ta bilă, ar putea fi o lume chiar mai
plină de substanţă şi mai stabilă decât a noastră. Acest univers al nostru s-ar putea
dovedi a fi o simplă şi palidă reflecţie a unei realităţi mult mai vaste de dincolo de el.
Neputinţa noastră de a înţelege supranaturalul nu ne dă absolut niciun motiv să îi
negăm existenţa.

ACCEPTAREA REALITĂŢII

Este posibil ca acceptarea caracterului raţional al existenţei lui Dumnezeu să nu
înlăture toate obstacolele din calea credinţei depline în creştinismul biblic. Multe
chestiuni din Biblie sunt dincolo de capacitatea noastră de pricepere. Unele pot fi
explicate, altele nu. Ar trebui oare să înţelegem şi să rezolvăm toate aceste dificultăţi
înainte de a îngădui credinţei mature să intre în acţiune? Sigur că nu. Din clipa în care
am acceptat că Dumnezeu este absolutul suprem, putem să lăsăm ca restul să se aşeze
pe temelia aceasta, fără să fie nevoie de înţelegerea exactă a fiecărui detaliu sau
subiect.
Când devenim creştini, trebuie oare să fim de acord cu toţi ceilalţi creştini în privinţa
tuturor doctrinelor din Biblie? Nu. De fapt, acest lucru este imposibil pentru că nu
există un acord printre creştini cu privire la multe doctrine. Încă din zorii

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

90

creştinismului, credincioşii au avut poziţii diferite faţă de subiecte precum revelaţia,
miracolele, rugăciunea, providenţa, suferinţa şi închinarea. Dar ei rărnân uniţi în
credinţa comună că Dumnezeu este Dumnezeu, iar Cristos este Fiul Său. Deoarece
ştim că ne bazăm pe temeiul solid al absolutului suprem, putem să lăsăm la o parte
incertitudinile marginale fără să le permitem să ne submineze certitudinea în privinţa
adevărului central al existenţei Sale.
Acest modus operandi nu este un instrument folosit doar de credincioşi.
Evoluţioniştii dedicaţi premisei lor iniţiale exercită un tip similar de credinţă în
privinţa detaliilor pe care nu le pot dovedi. Mulţi au credinţa că, într-o bună zi, va fi
descoperită o verigă lipsă, că oasele atribuite unor strămoşi umani sunt ceea ce pretind
descoperitorii lor că sunt, că există un principiu nedescoperit al dezvoltării care
contravine principiului entropiei. Dar diferenţa dintre evoluţionişti şi creştini constă în
faptul că credinţa evoluţionistului este nefondată. Se bazează pe angajamentul
încăpăţânat şi disperat faţă de filozofia nerezonabilă a naturalismului. Nefiind
susţinută de raţiune, trebuie să fie ţinută în picioare de afirmaţii, teorii şi argumente
care contravin raţiunii şi vin în conflict cu realitatea. Este o credinţă oarbă,
nejustificată, care sfidează raţiunea şi evidenţa. Credinţa în Dumnezeu este exact
opusul. Avându-L pe Dumnezeu ca absolut suprem, toate piesele îşi găsesc locul şi se
potrivesc perfect într-un tipar raţional care este în concordanţă cu realitatea pe care o
experimentăm.
Nu există nimic în ideea de Dumnezeu care să contra vină dovezilor, raţiunii sau
vreunei ramuri a ştiinţei. Ştiinţa ne spune că niciun efect nu poate fi mai mare decât
cauza care l-a provocat; creaţia ne spune că un Dumnezeu mai mare decât universul a
provocat existenţa acestuia. Ştiinţa ne spune că natura se degradează şi se
descompune; creaţia ne spune că Dumnezeu a făcut totul perfect la origine, dar creaţia
a suferit daune şi a început să se degenereze. Ştiinţa ne spune că viaţa apare numai din
viaţă; creaţia ne spune că viaţa rezidă etern în natura lui Dumnezeu şi că El a acordat-o
creaţiei Sale. Faptul clar care ne forţează să avem credinţă este că viaţa este prezentă
aici şi nu este raţional să ne închipuim că ar fi putut apărea din materie moartă.
Singura alternativă posibilă, oricât ar părea de greu de conceput, este că ceva viu
este necauzat şi existent în şi prin sine. Numai Dumnezeu poate împlini toate
cerinţele. Atât este de simplu cazul lui Dumnezeu. El este singurul răspuns
posibil la chestiunea vieţii şi a existenţei, singurul răspuns care se potriveşte
perfect fără să clatine ordinea universului sau să ofenseze caracterul raţional al
ştiinţei. Raţiunea poate conchide în mod raţional că Dumnezeu este absolutul
suprem fără să fie nevoie de dovezi empirice. Iar credinţa poate să se bazeze pe
această certitudine.

Dacă Îl respingi pe Dumnezeu ca absolut şi accepţi naturalismul ca realitate
deplină, te vei găsi într-o lume care ofensează caracterul raţional al ştiinţei: o
lume a contradicţiilor şi a iluziilor, plină de creaturi care par să aibă un tipar, legi
care par să fie înzestrate cu ordine, moralitate care pare să aibă autoritate, raţiune

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

91

care pare să aibă un caracter valid, adevăr care pare să fie adevărat, frumuseţe
care pare să aibă sens şi existenţă ce pare să aibă realitate. Totuşi, pentru
naturalişti, toate aceste lucruri care par a fi sunt iluzorii. Ei nu pot fi siguri că
vreunul dintre ele este real. În ciuda aparenţei de ordine şi semnificaţie,
naturaliştii se forţează să creadă că dincolo de suprafaţă totul este haotic, fără
sens, iraţional, mecanic şi lipsit de scop.
În rezumat, este cel puţin la fel de rezonabil să spui că trebuie să existe un
Dumnezeu pentru a explica viaţa cum este să spui că materia este pur şi simplu
existentă în şi prin sine şi că viaţa a apărut din materie moartă. Dacă tot demersul
nostru ar fi fost unul de a ghici fără nicio dovadă, ambele afirmaţii ar fi fost la fel
de plauzibile. Ambele opţiuni trebuie să admită că legile naturii, aşa cum le ştim
noi, nu pot explica începuturile. Ambele opţiuni trebuie să admită că începuturile
sunt extra-naturale şi inexplicabile. Când sunt admise aceste lucruri, pasul
următor este să stabilim care dinte cele două afirmaţii se potriveşte cel mai bine
cu realitatea, aşa cum o cunoaştem noi.
Aşa cum am arătat în capitolele precedente, raţiunea, moralitatea, conştiinţa,
ordinea universului, conceptul de frumuseţe şi semnificaţia, toate acestea
demonstrează, în mod convingător, existenţa lui Dumnezeu. Aceste lucruri arată o
urmă constantă, persistentă lăsată asupra naturii realităţii, pe baza căreia
Dumnezeu poate fi postulat în mod credibil. Am arătat că raţiunea, moralitatea,
semnificaţia şi frumuseţea nu ar fi putut apărea într-un univers mecanicist. Aşa
cum am afirmat în capitolul precedent, o astfel de afirmaţie este iraţională în
esenţă deoarece evoluţionismul nu este adecvat pentru a explica aceste realităţi şi
se întemeiază pe principii care contravin criteriilor ştiinţifice.
Credinţa în Dumnezeu nu este numai raţională, este şi necesară pentru a

înţelege realitatea.

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

92

ÎNTREBĂRI PENTRU REFLECŢIE ŞI DISCUŢIE

1. Care este relevanţa primei propoziţii din Biblie?
2. Ce motive invocă necredincioşii pentru respingerea conceptului de
creaţie divină?
3. Este creaţia o explicaţie mai ratională decât evoluţia când vine vorba de
problema originilor? De ce da sau de ce nu?
4. Care sunt limitele raţiunii?
5. Care este natura adevăratei credinţe?
6. Care este relaţia corectă dintre credinţă şi raţiune?
7. Cum ar trebui să abordeze credincioşii întrebările fără răspuns, dovezile
lipsă şi orice alte îndoieli supărătoare, având în vedere pasul credinţei pe
care Îl fac spre Dumnezeu?

ÎN CĂUTAREA CERTITUDINII

93

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->