Întreprinderea este un ansamblu de mijloace umane, financiare şi materiale, reunite cu scopul de a produce.

Scopul întreprinderii este a produce, dar această producere se efectuează sub anumite constrângeri de ordin
legal, economic şi financiar.
Condiţia esenţială pentru supravieţuirea întreprinderii este profitul. Din acest motiv aceasta trebuie să ia decizii
pentru a-şi asigura perenitatea: ce să producă, cum să producă, cât să producă şi la ce preţ.
Pentru a face o alegere cu privire la producţie, întreprinderea trebuie să-şi măsoare capacităţile interne şi mediul
în care acţionează.

Obiectivul major al întreprinderii:

 Teoria economică neoclasică şi teoria financiară → maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea
averii proprietarilor;
 Teoriile directoriale → maximizarea funcţiei de utilitate;
 Teoriile comportamentale → funcţie cu un prag minim de atins la cinci subobiective: producţia,
stocajul, vânzările, segmentul de piaţă cucerit, profitul;
 Teoria semnalului şi teoria de agent → minimizarea costului transmiterii, receptării şi verificării
semnalelor, respectiv al armonizării intereselor acţionari-manageri.
Obiectiv fundamental → maximizarea averii acţionarilor

Noţiunea de capital apare, pentru prima dată, în secolul al XII-lea cu sensul de: fond, stoc de mărfuri, masă de
bani etc.
În secolul XIV, termenul de capital este întâlnit cu sensul de bogăţie, averi băneşti, fonduri etc.
Economistul francez A. J. Turgot în secolul XVIII a definit capitalul ca pe o valoare care participă la
producerea unor noi valori şi a profitului.
A. Smith defineşte capitalul, făcând distincţie între capitalul naţional şi capitalul individual.
Astfel, capitalul individual este definit ca un stoc de bunuri şi bani, având originea în economisire, care poate
aduce profit şi spori capitalul. Iar capitalul naţional este format din capitalurile individuale plus rezervele de
consum.

Profesorul francez Pierre Vernimen, consideră capitalul întreprinderii ca un ansamblu de resurse folosite de
aceasta pentru finanţarea activităţii.
Într-o altă abordare, capitalul este considerat ca “totalitate a resurselor materiale acumulate şi reproductibile
care, prin asociere cu ceilalţi factori de producţie, participă la producerea de noi bunuri în scopul obţinerii de
profit”
Alţii definesc capitalul ca “ansamblu al valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană şi
totalitatea valorilor financiare deţinute de o persoană, pentru a fi utilizate în scopul obţinerii unui venit”.
În unele lucrări, capitalul reprezintă un “ansamblu de mijloace puse în operă pentru a asigura îndeplinirea
funcţiei de producţie a întreprinderii”

Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau ,,active”, precum
clădiri, maşini, materii prime, evaluarea lor constituind activul bilanţului întreprinderii.
Astfel dacă bunurile deţinute pot fi sesizate în orice moment, atunci mişcările bunurilor şi serviciilor rezultate
din procesele de schimb nu pot fi sesizate decît pe o perioadă determinată.

Din punct de vedere a managementului financiar capitalul întreprinderii reprezintă valoarea globală a
mijloacelor sub formă bănească, materială şi nematerială, care este investită cu scopul constituirii activelor.
Astfel, reprezentând baza economică de instituire şi dezvoltare a întreprinderii, capitalul în procesul rotaţiei
satisface interesele statului, proprietarilor şi angajaţilor.

Economistul francez N. Morques, în lucrarea sa “Financement et cout du capital de l’entreprise”, descrie patru
etape ale circuitului fluxurilor financiare în cadrul întreprinderii:
Prima etapă cuprinde cumpărarea de monedă de la investitori, fie direct de pe pieţele financiare, fie prin
intermediul unor instituţii financiare, pentru finanţarea capacităţii de producţie;
Etapa a doua presupune cumpărarea de active necesare pentru punerea în funcţiune a unor capacităţi de
producţie;
Etapa a treia rezidă în exploatarea capacităţii de producţie. Ciclul operaţional generează încasări şi plăţi
antrenate de utilizarea factorilor de producţie; acest ciclu creează fie un surplus monetar, fie un deficit de
trezorerie;
Etapa a patra constă fie în plasarea surplusului monetar în titluri de valoare sau în elemente patrimoniale cu
scopul obţinerii unui profit în viitor; fie în acoperirea deficitului de trezorerie prin atragerea de noi credite
bancare pe termen scurt ori vinderea creanţelor.
Caracteristicile capitalului:
 Este unul din cei trei factori principali ai procesului de exerciţiu;
 Reprezintă resursele financiare ce permit de a obţine venituri;
 Este sursa principală de majorare a avuţiei proprietarilor;
 Permite de a stabili valoarea de piaţă a întreprinderii;
 Determină nivelul eficienţei activităţii de antreprenoriat.

Asupra nivelului eficacităţii activităţii de antreprenoriat, în mare măsură, este influenţată de procedura de
formare a capitalului. Scopul principal al formării capitalului întreprinderii este satisfacerea nevoilor de atragere
a activelor necesare şi optimizarea structurii acestuia din punct de vedere a utilizării eficiente.

Ţinând cont de acest scop formarea capitalului întreprinderii trebuie să se bazeze pe următoarele principii:
1. Evidenţa perspectivelor de dezvoltare a activităţii întreprinderii;
2. Asigurarea concordanţei dintre volumul capitalului atras şi volumul activelor formate;
3. Asigurarea structurii optime a capitalului din punct de vedere a eficacităţii formării acestuia;
4. Efectuarea unor cheltuieli minime la formarea capitalului din diferite surse;
5. Garantarea unei utilizări înalt calificate a capitalului în activitatea de antreprenoriat.

Nevoia de capital în cadrul întreprinderii apare chiar din momentul înfiinţării, iar asigurarea ritmică a activităţii
operaţionale, realizarea unor investiţii rentabile, precum şi susţinerea unor activităţi speculative amplifică
nevoia de capital.

În funcţie de cauza apariţiei cererii de capital aceasta poate fi împărţită în:

1. Cerere structurală, când ea urmează să acopere finanţarea de investiţii productive în bunuri şi servicii,
crearea de noi întreprinderi, extinderea celor existente;
2. Cerere conjuncturală – cauzată de apariţia unor factori conjuncturali, cum ar fi: nivelul limitat al
volumului de credite pe piaţa financiară, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi, operaţiunile de export-
import etc.

Factorii obiectivi care determină mărimea capitalurilor angajate la nivel de întreprindere sunt:
1. Capacitatea de producţie rezultată din proiectul tehnic, capacitatea efectivă de produse şi servicii cerute
pe piaţă
2. Evoluţia preţurilor
3. Factorii economici, care contribuie la uzura morală a utilajului, a unor materiale sau a produselor care se
fabrică din aceste materiale
4. Factorii naturali care atacă însuşirile fizice ale mijloacelor fixe şi ale produselor finite

Capitalul unei întreprinderi poate fi abordat şi tratat:

a. ca mijloc sau factor de producţie, care reprezintă totalitatea averii la dispoziţia unităţii economice,
formată din:
– bani;
– utilaje, instalaţii, materii prime etc.;
– dreptul de creanţă (capital juridic).
b. Ca fonduri, în sensul contabilităţii naţionale. Operaţiile cu capital sunt opozabile operaţiilor referitoare
la vânzări, servicii, exprimând, desemnând mişcarea fondurilor în contrapartidă.
c. Ca aporturi ale proprietarilor societăţii sau acţionarilor. Ele se înscriu în pasivul bilanţului la un post
de “capital” sau “capital social”, în cazul unei societăţi pe acţiuni.

Sursele de procurare a capitalului: Surse interne si surse externe

Sursele externe se referă la împrumuturi, ca un capital pasiv, şi la asocieri, cu un capital pe bază de echitate; la
fel şi emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni.
Există şi sursele atrase, ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare a sistemului de decontare faţă de
terţi, şi împrumuturile bancare sau creditorii, ca surse de finanţare a ciclului de exploatare pe termen scurt.
Sursele interne se referă şa amortizări ş partea din profit care, potrivit contractului pentru constituire şi
statutului societăţii, este prevăzută pentru sporirea de capital.
Dacă investiţii aduc un venit net superior atragerii capitalului, atunci acţionarul are satisfacţia oportunităţii
renunţării la o parte din dividend în folosul dezvoltării întreprinderii. Orice creştere a acumulărilor trebuie
însoţită de precizarea profitabilităţii pe care oferă investiţia respectivă şi privată prin prisma recuperării
acesteia.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea principiu, putem spune că necesitatea globală de capital pentru formarea
unei noi întreprinderi include două tipuri de cheltuieli:
 Cheltuielile ce ţin de elaborarea business-planului;
 Capitalul iniţial – destinat pentru formarea activelor noii întreprinderi cu scopul începerii desfăşurării
activităţii.

Clasificarea capitalului conform diferitor criterii:

În conformitate cu sursele de formare avem: Capitalul propriu si capitalul imprumutat

Conform scopului utilizării avem: Capitalul productiv, Capital de imprumut, Capital speculativ

După modalitatea de investire: Capital sub formă financiară, Capital sub formă materială, capital sub formă
nefinanciară

După modul în care participă la procesele economice: Capital fix, Capital circulant

După conţinutul lor: Capital economic, Capital permanent, Fond de rulment

După rol și formă : Capital productiv, Capital financiar

După modul de participare a proprietarilor la formare: Capital subscris, Capital vărsat, Capital nevărsat

Categoriile de capital alîntreprinderii: Capital economic, financiar, social

Capitalul economic reprezintă activele fizice şi financiare ale întreprinderii.

Mărimea acestuia este dată de activul brut al bilanţului, iar bunurile ce alcătuiesc acest activ participă la
efectuarea diferitor cicluri financiare, caracterizându-se prin natura (bun fizic şi bun financiar) şi durata lor de
viaţă. Fluxurile reale şi cele financiare modifică volumul şi compoziţia capitalului economic.
Capitalul financiar este suma de monedă adusă de asociat sau acţionari, la care se adaugă suma generată de
activitatea proprie.
Estimarea mărimii capitalului financiar se efectuează conform la două metode:
1. Ca suma dintre capitalul social şi surplusul monetar acumulat:
Capitalul financiar = capitalul social + surplusul monetar

Contribuţia proprietarilor
Contribuţii externe
Contribuţia statului, colectivităţilor publice şi
organismelor specializate
Capitaluri proprii

de menţinere
Contribuţii interne autofinanţare

reală
Creşterea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică şi care este nu de serviciile financiare sau
direcţiile financiare din întreprinderi, ci de conducerea acestora: adunarea generală a acţionarilor sau consiliul
de administraţie

Operaţiunea de creştere a capitalului social se poate realiza:

• Noi aporturi în numerar sau în natură ale acţionarilor;
• Încorporarea rezervelor;
• Conversiunea datoriilor;
• Fuziune sau absorbţie.
Reducerea capitalului social poate fi determinată de producerea anumitor pierderi ce n-au putu fi recuperate
din rezerve, de distribuiri mari de dividende acţionarilor sau cumpărarea propriilor acţiuni de către societatea
comercială. Acest proces se realizează prin trei procedee:

• Scăderea valorii nominale a acţiunilor existente;

• Reducerea numărului acţiunilor;
• Combinarea celor două procedee.

Teoria valorii ar putea fi sintetizată în următoarele postulate:

1. Valoarea nu este o trăsătură intrinsecă a unui activ sau a unui bun, ci ea este creată în mintea persoanelor care
constituie piaţa acelui activ sau bun;
2. Valoarea este creată din interacţiunea a patru factori economici interdependenţi: utilitatea, raritatea, dorinţa şi
puterea de cumpărare;
3. Manifestarea valorii este condiţionată de transferibilitatea activului sau bunului, exprimată prin capacitatea
acestuia de a fi schimbat pe bani sau echivalent;
4. Interacţiunea continuă dintre cei patru factori economici, se concretizează în acţiunea celei mai cunoscute
“legi” ale economiei de piaţă: legea cererii şi ofertei.

Cei patru factori care creează valoarea:

- utilitatea, respectiv capacitatea unui bun de a satisface o anumită n evoie sau dorinţă
- raritatea, care exprimă oferta prezentată sau anticipată a unui bun economic raportată la cererea pentru
acel bun
- dorinţa, exprimată de intensitatea satisfacţiei pe care un bun economic o produce celui care nu-l
posedă, dar care are nevoie de acesta
- puterea de cumpărare, exprimată de capacitatea unui individ sau grup de indivizi – participanţi pe
piaţă, de a cumpăra bunurile oferite prin plata în bani sau în echivalent
Una din condiţiile principale ce ţine de gestionarea eficientă a capitalului întreprinderii este evaluarea mărimii
acestuia.
Mărimea capitalului reprezintă suma pe care întreprinderea o plăteşte pentru atragerea lui din diferite surse.
O astfel de concepţie reiese din aceea că capitalul, ca unul din cei mai importanţi factori de producţie, are, ca şi
ceilalţi, o valoare bine determinată, care reprezintă nivelul cheltuielilor operaţionale şi investiţionale în cadrul
întreprinderii.

Principalele sfere de utilizare a indicatorilor valorii capitalului în cadrul întreprinderii:

 Valoarea capitalului serveşte ca unitate de măsură pentru profitul din activitatea operaţională;
 Indicatorii mărimii capitalului se folosesc ca indicatori fundamentali în procesul de realizare a
investiţiilor reale;
 Mărimea capitalului întreprinderii serveşte ca indicator de bază la formarea investiţiilor financiare
eficiente;
 Indicatorii valorii capitalului scoate in evidenţă criteriul de luare a deciziilor în ceea ce priveşte folosirea
arendei (leasingul) sau procurarea de active fixe;
 Indicatorii valorii capitalului se utilizează în procesul de gestiune a capitalului pe baza mecanismului
leverijului;
 Nivelul mărimii capitalului întreprinderii apare ca unul din principalii indicatori de măsurare a valorii de
piaţă a acesteia;
 Indicatorii valorii capitalului apar ca criterii de evaluare şi formare a politicii de finanţare
corespunzătoare activelor de care dispune (în primul rând cele curente).