You are on page 1of 7

c c

Purice să fi fost?
E-adevărat!
Dar nu mai are rost...
Întodeauna am visat.
Suişul presărat cu hopuri
Asemeni unor ploi nebune,
Paşii mi i-a micşorat,
Tăcerea mi-o mai pot spune.

Vârful munţilor revăd


După lungi ani de-aşteptare.
E-o mireasmă. Simt. Mă-mbăt,
Transformându-se-n uitare.

De s-ar nărui odată


castelul plin de năzuinţe oarbe
ş-in trupul tău, lume neprimitoare
Să mă primeşti acum.
Să-cap şi eu, mereu neiertător.
c-am fost odată...
unghi al cercului de altădat¶,
Mereu înălţându-mă,
Tras de greu în josul infinit.

Problema care se pune la început este, fireşte, cu ce să încep. Ar fi, dealtfel, o sumedenie de
lucruri care ar încăpea, fără doar şi poate printre primele rânduri. Făcând o ierarhie a celor mai
importante gânduri despre care aş vrea să-mi amintesc, cu siguranţă primele imagini din viaţa
mea este tavanul ± a cărui culoare mi-e greu s-o identific ± apoi cerul de un albastru prea
sumbru ce trădează orele târzii din seară. Îmi amintesc ca într-un vis chipul unei femei aflată
între două vârste ajutându-mă să mă trezesc plimbat într-un fel de cărucior de copil care părea
mai mult un pat imens cu roţi, asemeni unuia de spital. Imaginile se succed, fără însă a şti exact
cronologia fiecăreia în parte. Cu greu, îmi doresc să le ţintuiesc pe fiecare la locul lor ca într-un
tabel. Mult prea târziu găsesc subtitrarea pentru fiecare, explicându-mi vag însemnătatea atâtor
clipe, necunoscute însă ca într-un puzzle a cărui piese au fost încurcate cu ale un altuia.

Îmi explic astfel, dupa mai bine de un sfert de veac în mijlocul celor in fiinţă, imaginea unei băi
ce aduce mai degrabă cu o încăpere plină de chiuvete a căror robineţi trădează vremea, imagine
însoţită parcă de altele la fel cum păsările îşi urmează V-ul spre alte orizonturi. Aud neîncetat
glasuri subţiri strigând parcă acelaşi lucru, toate către o singură parte a camerei care se vrea
centrul universului, dacă nu forţat, obligatoriu pentru aceşti micuţi. O siluetă se afişează în
dreptul unei uşi aproape de oţel, că puterea noastră încă necoaptă vizual nu poate face diferenţa.
Pesemne s-a vrut apariţia dânsei o licărire de lumină în neantul din care cu greu acceptam că
facem parte. Cu siguranţă a însemnat un soi de izbândă, căci liniştea a cuprins încăperea,
picăturile eliberate de robineţii nevinovaţi se aplecau cu ciudă, lovind chiuvetele din metal,
zbierând parcă învingătoare. N-a fost decât o clipă până ce corul de plânsete să-şi intre din nou
în rol, anunţând parcă ± asemeni unei lovituri de gong ± actul II. Încă nu ştim dacă vom fi
aplaudaţi după ce ne vom fi încheiat de jucat rolurile. Cu siguranţă însă ne vom trezi
continuând. Fără să vrem, vom deveni actori pe o scenă şi un drum decise. Din păcate, nu de
noi.

Cu mult timp înainte de anii ¶80, rostul era deja hotărât pentru Jenica. Căsătorită parcă
împotriva voinţei sale, dar aşa se orânduia în micile sate ± ca fătuca din deal să-şi lege viitorul
de flăcăul din colţul străzii ce încheie abrupt satul. Cunoscute erau parcă zilele ce urmau pentru
ea. Nu se cunvenea ca o familie proaspăt înfiinţată să nu fie binecuvântată cu un prunc care avea
să aducă ± chipurile ± lumină în casele şi-aşa întunecate de lipsa vreunui dram de electricitate.
Nici nu se gândeau că va fi posibil într-un viitor apropiat, oraşele fiind invidiate, asemeni unui
cerşetor cu haine ponosite acoperindu-i trupul, care urăşte pe cel ce are menirea s-aducă cu el
ultima fărâmă de bunătate alături de un miez de pâine, şi acela nu se ştie cum căpătat.

Întâmplarea se face că aşa-zisul soţ al Jenicăi era iubăreţ din cale-afară şi nu accepta ca pruncul
să nu primească toată atenţia si îngrijirea cuvenite, uitând parcă el însuşi că treburile casei cad
în grija aceluia care nu a suferit îmbogăţind suflarea de pe pămând, cu înca una. Deja lucratul
pământului, cârpirea pereţilor ce susţineau cu greu acoperişul casei începuseră să tânjească
după atenţia acordată înainte asemeni cerealelor de pe câmp la pericolul că vor fi sufocate de
nemiloasele buruieni avide după mângâierea arzătoare a soarelui, întocmai pentru a arăta cine
este deasupra. Gângăritul şi plăcerea de a explora împrejurul sunt însoţite de preocupările
mamei de a se îngriji tot mai mult şi de a asigura strângerea la piept parcă spre a nu separa
trupul său de al ei. Dorinta caracteristică primei experienţe ca mamă face ca cele două fiinţe să
formeze doar una. Fără însă a uita că Äde vină´ pentru asta este ce de-al treilea, tot mai mult
îngrijorat de faptul că sarcinile în gospodărie au început să pice în cârca sa.
Alăptatul copilului este vinovat pentru asta, dar cine o poate realiza decât propria mamă? Ca şi
cum nimic nu s-ar fi întâmplat în consolidarea acestei relaţii, tatăl copilului este ajutat să
observe o oarecare îndepărtare a noului cuplu mamă-copil de ceea ce ar trebui să însemne grijile
casei.
Tocmai grija hrănirii copilului, dealtfel însrisă într-o lege nescrisă în rândul a tot ce este purtător
de viaţă, avea să însemne un sfârşit nefericit a ceea ce s-a vrut parcă un început promiţător.
Sentimentul de mamă nu putea nicidecum fi curmat în urma unui complot dus la cale de familia
gazdă a noii mame.

În ciuda căldurii moleşitoare ce cuprindea orice colţ de stradă, vrând să dezmembreze parcă
pământul uscat în mici bucăţi de lut, o sumedenie de cârpe, mai deunăzi ţoale purtate aproape
de a fi rupte, se răcoreau leneşe în albia din mijlocul odăii păzite de suspinele ce trădau o
oarecare oboseală a femeii, alinate de gânguritul fericit al copilului care îşi primea laptele
cuvenit după o vreme de somn dulce. Toate grijile casei au dispărut pe nesimţite, dar nevinovat,
din aerul ce hrănea cu oxigen ambele fiinţe. Încet, dar sigur, visele lor îşi caută drumul care să le
unească. Nu există obstacole în calea lor. Contopirea trupurilor lor în realitate urma să se
întâmple imaginar şi în vise, acompaniate ca într-un basm de mireasma fructelor ce îmbogăţeau
pomii ce se străduiau să nu lase crengile să intre în casă, tocmai a nu deranja spectacolul în care
fiecare din cei doi aveau partea lor în scenă. Totuşi, nimic din ce avea să urmeze, nu era un vis,
cu greu găsindu-se ceva să semene a mai mult decât un coşmar. Nimic nu putea trezi pe femeie,
darămite vântul ce de la o simplă adiere începuse să emită parcă pretenţii la norii ce îşi găseau
loc pe cerul scăpat de sub stăpânirea albastrului infinit. Tot mai aproape se simt parcă tunetele
ce lovesc până în mijlocul pământului, cerul se apropie cu repeziciune vrând într-un fel să se
zdrobească în mii de cioburi, aşa cum un vas de cristal se transformă într-o mare de puncte
strălucitoare în momentul prăbuşirii. Norii iau viaţă şi încep să zbiere, ura lor transformându-se
în capetele unui balaur care scuipă foc, sfidând parcă poveştile care totuşi aveau să se termine
fericit, la apariţia zeului salvator.

@ @ @

- Nenorocito, de-asta-mi eşti nevastă? Să te prefaci că-ţi pasă de copil şi să fugi de muncă? Tot
ce spunea bărbatu-său trăda firea de faraon, mai ales că ursuzul de tată-socru nu făcea altceva
decât să pună şi mai multe paie pe foc. Când ţi-am spus că ai luat o putoare drept nevastă, mi te-
ai răţoit că aşa şi pe dincolo. Aşa îţi trebuie dacă nu asculţi, ridică şi mai mult ştacheta grijuliul
tată. Scena părea copiată dintr-o piesă de teatru perfect jucată de ambii bărbaţi, aplauzele
lăsându-se aşteptate.Ochii mari şi plini de lacrimi ai copilului dureau mai mult decât petele
vineţii apărute ca ciupercile după ploaie pe obrajii şi fruntea tinerei mame lovite fără aprob.
Mişcările fără orizont şi privirile dincolo de tot ce o înconjura desenau portretul unei fiinţe
hăituite toată viaţa, deşi piesa de teatru abia începuse.
- Să te cari din casa asta...
Suflarea-i duhnea a recoltă bine îngrijită de la legarea viei şi până la coacerea strugurilor...
-... n-am nevoie de oaspeţi care nu cunosc altceva decât mâncare şi somn...
Cine vorbea?! Omul care avea registrele semnate la aproape toate dughenele din sat, şi acelea
abia de rezistau setei tot mai mari şi mai dese din ultimul timp. Vezi Doamne, nevasta i-a născut
iar un motiv mai bun de sărbătoare nici că găsise. Într-un sat atât de mic, până şi nou-născuţii
ştiau de fiecare şi asta datorită publicităţii asidue făcute de proaspătul tată.
-... să te duci unde-i vedea cu ochii. Copilul este al meu şi numai al meu, hotărând ultimele
cuvinte astfel încât femeia să ia aminte la faptul că trebuie să plece singură, precum venise. De
lada de zestre nici nu încăpea în vorbă, părinţii tinerei mame abia i-au ţesut câteva ţoale: ÄSă te
bucuri, mamă, de ele şi să-ţi faci bărbatul fericit. Dacă el va fi fericit, supărarea vă va ocoli şi vă
veţi bucura de ziua când nepoţii se vor legăna pe vârful picioarelor voastre, dornici să asculte
poveşti la apus de soare!´

Praful care se ridică din pământul bătătorit de căruţele ce neîncetat hoinăresc nebune, formează
nori ce acoperă întregul drum. Cerul cenuşiu capătă astfel o culoare hazlie de gri spălăcit şi
antic, iar munţii ce se zăresc cu greu seamănă mai mult cu dealuri demult bogate în păduri cu
poieniţe, mană cerească pentru ciobanii care ± după un ritual bine ştiut ± apăreau şi dispăreau
la intervale egale de timp.
- Acum e timpul lor, desface tăcerea o femeie rotundă la corp şi dulce în glas, aranjându-şi cele
două codiţe de păr, exact ca a şcolăriţelor în drum spre şcoală, înarmate cu un caiet dictando şi o
felie de cozonac de culoare galbenă cu pete maronii, drept gustare. Dar nu vor sta mult anul
ăsta, continuă femeia. Se-aude vorba că se vor muta mai spre Dunăre. Se anunţă iarnă grea şi nu
vor să rişte. Vorbele-astea?! Vin ca nişte păsări singuratice, dar se împrăştie înapoi în stoluri,
încearcă femeia o transpunere filozofică nereuşită care nu făcu decât să mire pe ceilalti aflaţi
alături.
- Ehe, or să stea mai puţin de data asta, mai ales că praful de la cariera italienilor nu le dă pace
bietelor animale, îşi încearcă norocul birjarul, vrând astfel să se invite în discuţie. Liniştea din
urmă îl descurajează complet şi nu face altceva decât să continue biciuitul celor doi măgari
vlăguiţi de toate puterile după un drum ce părea infinit, deşi doar un deal despărţea cele două
puncte ale călătoriei.
Gropile se adâncesc şi mai mult sub roţile de fier ale căruţei care cu greu îşi face loc pe drumul
unei foste cetăţi romane descoperite vag de nişte aşa-zişi arheologi. O stivă de pietre se arată
anume a marca însemnătatea istoriei atât de darnice acestor locuri. Mândria pare a fi cuvântul
de ordine deşi nimeni nu ştie de ce. Un luciu de apă pe partea dreaptă a drumului ce duce spre
Turcoaia se zăreşte abia la trecerea peste un podeţ deasupra unui pârâiaş, marcând apropierea
de satul cu turla unei biserici atât de înalte ce aduce mai mult a geamie. Se verifică astfel că
turcii au poposit aici o perioadă mai lungă de timp. Varul albastru ce îmbracă pereţii caselor din
depărtare consfinţeşte traiul senin la care tânjesc oamenii care le locuiesc, deşi ocupaţia
principală îi aduce mai degrabă cu picioarele pe pământ: căratul pietrelor şi pescuitul. Din nou
liniştea este străpunsă de mâhnitul din vocea celei de-a treia persoană aflată în căruţa cu greu
trasă de amărâţii de măgari, biciuiţi din ce în ce mai des:
- Toate ca toate, se clătină femeia căutând locul din care putea fi auzită mai bine, dar măcar voi
putea să-mi văd copilul mai des decât credeam, acum că ştiu că distanţa ce ne desparte nu este
aşa de mare. Cu aceste cuvinte tânăra mamă se eliberă plină de optimism. Totuşi, imaginea
pruncului crescând sub ochii unor străini nu-i dădea pace, nicidecum încredere. Nu-şi putea
imagina să-şi vadă copilul din an în paşte, în cel mai fericit caz. Scumpul meu, continuă obsesiv
femeia, dând impresia că vrea să se facă înţeleasă pe deplin, îmi va fi aproape iar dacă vrea
bunul Dumnezeu (închinând o cruce mare cât de la frunte până spre brâu şi apoi dinspre umărul
drept spre cel stâng cu un început din Tatăl Nostru observându-se pe buzele ei subţiri) va avea
un alt frate... sau poate chiar doi. Familia mare aduce bucurii multe, căută femeia o explicaţie
ştearsă la raiul ce l-ar vrea trăit pe pământ. Ca şi cum birjarul ce biciuia măgarii după un ritual
numai de el ştiut şi femeia rotundă cu glasul ei blând ce acum tăceau, ar fi interesaţi de visul cu
ochii deschişi al tinerei mame, aceasta continuă transpunerea cu voce tare a ceea ce ar fi vrut ea
ca viaţa să-i aştearnă în drumul vieţii.
Piatra cubică aşezată sub frecatul roţilor de fier a căruţei trase de măgari începe să deranjeze
fonic nu numai pe cei trei călători, ci şi pe baticurile care cuminţi se prelingeau după urechile
babelor şi pălăriile moşilor ieşiţi în grupuri în faţa curţilor ca la spectacol.
- Ziua bună, bade, aruncă birjarul un salut acompaniat de ridicarea braţului drept deasupra
frunţii bătătorite de arşita drumului parcurs, în căutarea aprobării de trecere prin faţa lor.
Răspunsurile înseamnă doar o invizibilă aplecăciune şi o vagă clipire din ochi a celor care-l
primesc. Şi nu erau puţini. Vestea că femeia se ia cu un anume Anton din marginea satului,
(aproape de malul Dunării ce străpunge mai întâi locurile Măcinului înainte de a poposi leneşă
prin zonă anume a ajuta la căratul pietrelor de carieră pe apele sale) ajunse la destinaţie înainte
ca aceasta să înceapă să pornească la drum. Ca şi cum solii ar fi pregătit drumul, l-ar fi presărat
cu petale albe de crin ce prevestesc puritatea deciziei femeii de a-şi începe o viaţă nouă, de data
asta mai bună decât ce lăsase în satul vecin. Pe măsură ce înaintau spre cealaltă margine de sat,
ochii tuturor creşteau parcă adăpaţi de atâta curiozitate. ÄCine-or fi? Cât or sta aici? De unde
atâta nevoie de aşa multe bagaje dacă nimeni n-o ştie şi nimeni n-o aşteaptă?´ erau doar căteva
întrebări şoptite din curte în curte ca un Äbun-venit´ noilor săteni.

Fiori reci străpung trupul tinerei mame, deşi faptul că sosea singură în sat schimba cu totul
statutul său, în momentul apropierii de noua sa locuinţă. Noul său tată-socru orânduise cum se
cuvine detaliile noii sale vieţi. Şirul de case ce se întindea în drumul căruţei părea pictat pe o
pânză albă doar cu două culori, verde şi cenuşiu. Cu verde casele erau îmbrăcate de la intrare şi
până înspre curte asemeni unor grupuri de soldaţi gata de luptă. Cerul cenuşiu forma cu
delicateţe tabloul trist de început de octombrie. Pe alocuri, oamenii se întorc cu coşurile pline de
la târgul ce anunţa sfărşitul de săptămână, iar unele băbuţe, din cele care nu fuseseră prezente la
intrarea căruţei în sat, aveau atârnate de unul din braţe coşuleţe de paie cu resturi de pâine şi
căteva lumânări arse aproape în totalitate la biserica cu turn din mijlocul satului, biserica ce
aducea a geamie. Nişte copii jucând Äbaba oarba´ înfloreau oarecum nivelul de vârstă, şi aşa
foarte bătrân. Tinerii au apucat drumul locurilor mai înfloritoare. Lucratul câmpurilor i
căratul pietrelor din cariere erau demult amintiri... speran a însemna ocupa ie pentru mul i
localnici. Speran a de a avea o via ă mai bună, speran a de a- i vedea viitorul departe de
casele părinte ti de unde singurele amintiri erau sânul mamei i genunchii juli i în pietrele
care acopereau pământul spre a semăna a drum. Undeva la marginea strădu ei pe care călătorii
se îndreptau se afla noua locuin ă a tinerei mame. Verdele cu care erau picta i pere ii pe
dinafara nu se deslu ea de cele câteva rânduri de vi ă de vie i mica parcelă de verde uri
pentru mâncare de gătit. Intrarea în casa se dovedi o mică aventură. Nu era cu mult diferită de
cea a casei pe care o părăsise fără voie cu câteva ore în urma. Contrastul era evident. Avea să
înceapă totul de la zero într-o lume cu oameni necunoscu i.

@@@

-Cunosc să es, să torc i să îndrept oile spre stână, spuse despre ce tia să facă Jenica. Apoi
î i îndreptă privirea încă nedumerită spre cealaltă parte a camerei încercând să găsească
esen a bucă ii de cârpă a ezată la linie pe perete. Pesemne că au i ei fetele care lucrează în
pânză, î i spuse în gând.

Jenica fusese adoptată oarecum repede de noua familie. Începuse să fie respectată pentru
dăruin a cu care lucra pânzele pentru mul i dintre săteni i pentru dragostea cu care î i
cre tea copilul a teptând un altul în câteva luni. Moartea celui de-al doilea so i-a zdruncinat
fiin a. Îl iubise enorm i de aceea îi dărui un copil, pe Petrică. ocul despăr irii premature
de omul alături de care visase marea cu sarea a lăsat o cicatrice în firea ei, chiar mai mare decât
celelalte de care se lipise de-a lungul vie ii ei, scurte totu i. Doar plânsetele nevinovate ale
copiilor îi mai alinau durerea care parcă se instaurase autoritar în fiecare gram din trupul ei
vlag.

@@@
- Bună ziua, ia un loc până termin de completat fi a, se adresă doctorul spitalului care se afla la
vreo 25 km de Turcoaia, comuna din care tânăra mamă se deplasa pentru un control
ginecologic. Rigorile legilor din timpul comunismului în privin a sarcinilor obligau efectuarea
de controale periodice spre a se vedea cum evoluează sarcina, nicidecum spre a se întrebuin a
de nevoile cu care tânăra mamă se confrunta să poate aduce pe lume un copil. Femeia clipi i-
i clătină capul pentru a da de în eles că e de acord, de i a teptarea o enerva cel mai tare.
Se îngrijea foarte mult de cei doi copii lăsa i acasă cu unchiul lor. Cel de-al doilea barbat al ei se
închină în fa a mor ii i lăsă lui Dumnezeu câteva suflete singure i neajutorate. Gândurile
o chinuiesc încă. Planurile de a se muta într-un ora mai mare erau ca i abandonate. Nu avea
pe nimeni să o ajute, de i lăsa cu greu acest lucru să se vadă. Firea ei de luptătoare a ajutat-o în
cele mai grele încercari.
- Vă rog, domnule doctor, să mă consulta i, î i incercă norocul Jenica. Se face seara i mi-e
teamă că voi ajunge târziu în sat. N-am să mai găsesc ma ină i n-am unde sta aici la Măcin.
Abordarea se dovedi învingătoare.
- Dă- i rochia jos i întinde-te pe patul acela. Doctorul era dispus să facă orice numai să scape
de un alt pacient care oricum se dovedi încăpă ânat. Patul rece pe care se a eză Jenica era
acoperit de un alb murdar. Igiena nu era una din specialită ile unui spital aflat la margine de
lume, cum le plăceau oră enilor să spună ori de câte ori se îmbolnăveau departe de casă.
Consulta ia se dovedi oarecum scurta încât Jenica crezu că e vreo glumă.
- Asta a fost tot, spuse doctorul cu o convingere de stâncă. Luna viitoare te vei interna pentru a
te pregăti de na tere. Doctorul ăsta chiar nu glume te, se adresă sie i Jenica. Era sătulă să
fie plimbată din sat la spital i iar în sat. Î i dori să scape de sarcină mai repede i să rămână
acasă unde avea o rutină a vie ii care nu o plictisea nicidecum. Starea ei se îmbunătă i
considerabil în ultimul timp i numai sarcina era responsabilă de acest lucru. O considera o
alinare, era îndrăgostită de copilul pe care-l purta în pântece i care avea să vadă lumea în cel
mai scurt timp. Cele câtevasăptămâni până la naşterepăreau fără sfâr it, dar se încuraja
visându-se cu el în bra e, mângâindu-l i alpptându-l. Visa la părul bălai pe care avea să-l
aranjeze în fiecare diminea ă pentru a- i trimite cel mai frumos copil al ei la grădiniţa şi apoi
la şcoala din sat. Îl vedea mare... Visul se întrerupse:
- Ma ina Salvării a teaptă în fa a spitalului! Dacă nu te grăbe ti ai să mergi pe jos i mi-e
teamă că n-ai să reu e ti! Jenica î i adună lucrurile din salon i gândurile în minte i se
îndreptă spre ie ire. Era fericită că nu a durat mai mult de câteva ore toată nebunia asta cu
controlul periodic.

Vizita la doctor se dovedi încă o felie din neputin a cu care ea considera că oamenii din
medicina tratau femeile însărcinate. Avea impresia că fe ii li se cuvin, sau mai bine zis ne-
născu ii erau deja adopta i de un sistem care cu greu se străduia să semene a unul din cele
mai bine pregătite să aibe grijă de ei i să formeze din ei proletărimea socialismului. Ei bine, nu
era tocmai a a, avea să- i spună Jenica, i tia foarte bine de ce«. Planul era deja făcut
icel micu avea să fie iubit mai mult decât au fost iubi i fra ii lui mai mari«.. ei deja
gustaseră din capriciile sistemului. Într-un final, ma ina care urma să o ducă înapoi în sat găsi
cu greu un loc de parcare în fa a spitalului. Lini tea serii apăsa cu tenacitate peste frun ile
oamenilor care încă se mai plimbau în cautarea unei fărame de aer curat. Toamna î i făcu
demult apari ia, gra ie milioanelor de frunze ce cuminte se aliniau pe asfaltul înfierbantat de
încă o vară insuportabilă. Zilele din nou î i pierdeau din frumuse e, orele deveneau mai lungi
iar serile puneau stăpânire pe anotimpul ăsta prea umed.

- Urcă degrabă, Jenica, trebuie să ajungem cât mai repede, luminile la masina nu-mi mai merg,
grăbi cuvintele pe gură cât ai spune pe te«. Asta chiar o lua prin surprindere pe Jenica
deoarece ea deja visa la frumuse ea dimine ilor în care î i va lua copilul de mână i-i va
arăta crea iile lui Dumnezeu. Dacă nu ne grăbim, o încurcăm, completă vărul Jenicăi
blocându-se îngândurat pe ultima parte.

Mai departe se creează ......