TEHNICI DE COMUNICARE

1. Emisiune „în direct” a unui intergrup

Membrii mai multor grupuri paralele sunt invitaţi să pregătească o emisiune, realizată
de fiecare grup pentru celelalte.
Fiecare grup, după ce şi-a pregătit comunicarea, dispune de zece minute de antenă
pentru a comunica, în modul cel mai sugestiv posibil (prin pantomimă, scheciuri, joc
radiofonic, interviu etc.), ceea ce doreşte să împărtăşească în legătură cu evoluţia generală sau
cu o situaţie deosebit de interesantă din activitatea lui sau din cea a seminarului.

Obiective:
1. Antenarea în comunicarea de experienţe atât grupurilor mici, cât şi a celor mari.
2. Exersarea comunicării de experienţe trăite altor persoane, care nu au participat la
ele.
3. Stimularea creativităţii în comunicare.

- În variantele de mai jos, se au în vedere exprimarea şi clarificarea motivaţiilor.

Accesorii: nu sunt prevăzute; este admis tot ceea ce găsesc participanţii. Se pot
procura totuşi magnetoscoape şi casete sau tablouri.
Numere: 16, 24 până la 72, 96, repartizaţi în subgrupuri de 8 până la 12 membri.
Total global: o oră şi jumătate (pentru trei subgrupuri); două ore (dacă sunt mai mult
de trei grupuri); trei ore (pentru variantele de mai sus).

Grupurile îşi pregătesc emisiunea în încăperi separate, timp de o jumătate de oră.

Toate grupurile, reunite din nou, se succedă pe scenă, fie într-o parte, fie în centrul sălii. Se
procedează, colectiv, la evaluarea mesajelor în ansamblu, a inteligibilităţii şi a originalităţii lor
etc.
Precizări:
- E necesar să se pună în evidenţă elementele de creativitate în realizarea emisiunii.
Dacă grupurile sunt numeroase (6, 7 sau 8), se reduce timpul de emisie până la şapte sau cinci
minute.
- Cu cât grupurile sunt mai numeroase, cu atât evaluarea globală (a patra mişcare) va fi
mai redusă: o jumătate de oră pentru un grup mare este suficientă.
- E important ca emisiunea să vizeze o comunicare sugestivă, şi nu una exhaustivă.

2. Trombinoscopul
Pe măsură ce sosesc la o întâlnire (reuniune, seminar, colcviu sau stagiu), indivizii
sunt fotografiaţi sau filmaţi. Fotografiile se reunesc pe un panou, iar înregistrarea video este
proiectată într-un anumit moment al întâlnirii.
Numărul de participanţi: între opt şi cincizeci de persoane (sau chiar mai multe).
Materialul necesar: un aparat de fotografiat instantaneu (Polaroid) sau o cameră
video, ca şi un panou de afişaj sau un televizor; eventual, un set de reproduceri şi ilustraţii sau
unul de citate.
Durata: o jumătate de oră pentru luarea de imagini şi o alta pentru prezentarea cu
ajutorul panoului sau al proiecţiei televizate.
 Obiective:
1. Întâmpinarea persoanelor într-o manieră inedită.
2. Culegerea impresiilor sau a delcaraţiilor participanţilor.
3. Facilitarea cunoaşterii reciproce dintre indivizi.
4. Inducerea unei coeziuni de grup între persoane.
5. Stabilirea unei suprafeţe de reperare a poziţiilor de debut individuale.

Prima fază
Imediat după sosirea participanţilor, o echipă de animatori îi fotografiază sau îi
filmează ori execută ambele operaţii.
Fotografiile sunt afişate pe un panou, cu înscrierea numelor dedesubt, iar fiecare
adaugă o frază sau câteva indicaţii despre el însuşi, la alegere sau ca răspuns la nişte întrebări
adresate în cadrul unui interviu, sau , în sfârşit, optează pentru un citat, extras dintr-o serie
mai amplă, care să figureze ca o deviză personală.
Filmarea debutează cu una sau mai multe întrebări, formulate identic sau diferit pentru
fiecare persoană.

Faza a doua
Panoul cu fotografii este prezentat într-un moment bine ales, în faţa grupului, în
paralel citindu-se frazele redactate de fiecare; participanţilor li se pun întrebări din partea
animatorilor sau a celorlalţi participanţi. Fiecare explică, eventual, ilustraţia alăturată
fotografiei sau citatul-deviză ales.
Filmul interviurilor individuale este proiectat dacă lipseşte panoul sau ca o completare
la acesta; se alege bine momentul, pentru a se putea puncta întâlnirea, pentru a se indica
evoluţiile aşteptărilor şi pentru a se provoca schimburi sau o evaluare a etapelor parcurse.

Observaţii
1. Printre întrebările adresate în timpul înregistrării imaginilor se poate nota, în formă
imperativă sau moderată, între altele:
- Ce vă propuneţi să faceţi ca participant la această întâlnire?
- Ce speranţe aveaţi când v-aţi hotărât să veniţi?
- Care sunt aşteptările voastre în legătură cu această întâlnire?
- Ce obiective aveţi?
- Ce aşteptaţi din partea animatorilor? Dar a participanţilor?
- Există vreo temă sau vreun exerciţiu pe care nu aţi dori să le întâlniţi aici?
- Ce plăcere speraţi să găsiţi la această întâlnire?
- Ce imagine v-ar plăcea să furnizaţi despre voi înşivă?
- Ce calităţi speraţi să valorizaţi în timpul schimburilor?
- Numiţi trei calităţi pe care v-ar plăcea să le valorizaţi pe parcursul acestei întâlniri.
- Care sunt impresiile voastre imediate?
- Ce amintiri evocă întâlnirea aceasta?
- Cum v-ar plăcea să vă adresaţi participanţilor? etc.

3. Dispozitivul Philips 6 x 6
Această tehnică (Philips 6 x 6 sau p persoane, timp de m minute) permite fracţionarea
rapidă a unui grup mare în subgrupuri eterogene, pentru consultarea privind unele dispoziţii
sau pentru discutarea pe scurt a unui subiect dat.
 Ulterior, în şedinţa generală, purtătorii de cuvânt ai acestor subgrupuri comunică, în
mod succint, opiniile sau propunerile emise în fiecare dintre ele.
Numărul de participanţi: câte şase persoane în fiecare subgrup (pentru grupuri de
aproximativ treizeci până la o sută cincizeci de persoane, în total).
Durata: patru minute de organizare, şase minute în subgrupuri, două minute pentru
darea de seamă a purtătorului de cuvânt al fiecărui subgrup, în total – o jumătate de oră pentru
şaizeci de persoane.
Acest dispozitiv se poate extinde şi la grupuri mai mari.
Adesea, există interesul de a reitera această tehnică, aşa cum vom arăta imediat.

Obiective:
1. Anularea incertitudinilor reciproce ale indivizilor şi a inerţiilor grupale.
2. Abordarea mai multor aspecte ale unei întrebări, într-un timp limitat, prin
participarea naturală a reflecţiilor spontane schimbate între subgrupuri.
3. Facilitarea exprimării şi a comunicării între mai mult de cincisprezece persoane în
acelaşi timp.
4. Favorizarea unui mod de a lua decizii reprezentativ pentru diversele tendinţe care
apar în interiorul unui ansamblu, într-un interval minim de timp.
5. Favorizarea confruntării percepţiilor individuale şi a creativităţii, proprii activităţii
de grup, cu asumarea complementarităţii acestor percepţii.

Organizarea exerciţiului
Animatorul explică, în mod concis, oportunitatea, sensul şi modul de desfăşurare a
exerciţiului, după care expune sau reaminteşte, cu multă claritate, subiectul care a fost stabilit
şi care, în funcţie de obiective şi de fazele stagiului, poate viza:
- repartizarea poziţiilor pentru persoanele unui grup mare, prin raportarea la un studiu
sau la o discuţie aflate în desfăşurare;
- organizarea programului de lucru al unui grup;
- alegerea unor teme de studiu;
- liniile de forţă ale unei probleme;
- bilanţul unui stagiu sau al unei activităţi mai limitate etc.
Acest dispozitiv poate fi utilizat atât pentru a suscita unele întrebări în urma unui
expozeu, cât şi pentru a relansa o discuţie care stagnează etc.

Discuţiile din interiorul micilor grupuri

Participanţii se constituie, pe loc şi repede, în subgrupuri de câte şase, care pot fi
eterogene... Fiecare subgrup numeşte sau nu un coordonator, care să controleze repartiţia
timpilor de intervenţie, să permită exprimarea fiecărui membru al subgrupului şi, de
asemenea, să numească un purtător de cuvânt.
Timp de şase minute, între subgrupuri se produc schimburi, printre care participanţii
îşi pot exprima liber sentimentele sau ideile privind tema propusă. Spectacolul întregului
grup, cu diversele sale subgrupuri în plină activitate, este extrem de dinamic.

Prezentarea rapoartelor
La apelul animatorului (care poate interveni atunci când rămâne un minut),
subgrupurile se adună pentru şedinţa generală. Purtătorii de cuvânt pot rămâne în subgrupurile
lor sau pot fi invitaţi să se reunească în jurul unei mese de discuţie, restul participanţilor
instalându-se în semicerc, în jurul lor.
Fiecare purtător de cuvânt explică succint punctele abordate în subgrupul său,
intervenind cât mai puţin posibil în organizarea expunerii sale. El reia elementele cele mai
semnificative din ceea ce s-a spus. Când fiecare purtător de cuvânt şi-a încheita expunerea,
animatorul întreabă dacă vreo persoană a subgrupului respectiv are ceva de rectificat sau de
adăugat.

4. Discuţia de tip panel

Principiul acestei tehnici constă în utilizarea unui grup restrâns de indivizi competenţi
şi/sau reprezentativi, constituind panelul (panel = eşantion), în vederea studierii unei
probleme, în timp ce un auditoriu constituit intervine prin mesaje scrise.
Discuţia de tip panel desemnează exerciţiul în ansamblu, iar panelul – grupul restrâns
în cadrul căruia se angajează discuţia.
Numărul de participanţi: şase persoane pentru panel; un auditoriu de mărime
variabilă; un animator şi un „injector” de mesaje.
Durata: între o oră şi jumătate şi trei ore.

Obiective:
1. Organizarea unei reţele de comunicare în interiorul unui grup mare, asigurând
numărul maxim de intervenţii şi implicarea tuturor participanţilor.
2. Substituirea discursurilor sau monologurilor persoanelor cu o discuţie mai puţin
formală, chiar mai dramatizată, permiţând studierea unei teme prin schimbul de informaţii
contrastante sau prin elaborarea unei idei noi, cu regularizarea constantă a comunicărilor.
3. Sprijinirea fiecăruia în a-şi susţine mai bine punctul de vedere, în raport cu punctele
de vedere ale celorlalţi, mai mult sau mai puţin distincte, exprimate în cadrul panelului sau al
auditoriului.
4. Provocarea apariţiilor aspectelor emoţionale ale unei problematici.

Fişa de organizare
Cinci sau şase persoane, alese pentru competenţa, pentru reprezentativitatea lor sau
pentru orice altă raţiune, constituie panelul, care se instalează în jurul unei mese, sub
conducerea unui animator.
Ceilalţi participanţi se plasează în semicerc, în jurul panelului, pentru a forma
auditoriul. Dimensiunile acestui auditoriu sunt variabile, dar limitate de condiţiile materiale de
ascultare şi de intervenţie, care, cu ajutorul unor instalaţii tehnice, ar putea fi ameliorate.
Membrii auditoriului primesc mici bucăţi de hârtie (eventual de culori diferite: o
culoare pentru întrebări, o alta pentru exprimarea sentimentelor, o a treia pentru informaţii
suplimentare etc.), care le servesc pentru adresarea de mesaje.
Lângă animator se găseşte „injectorul” de mesaje, însărcinat în mod precis cu
injectarea mesajelor auditoriului în interiorul panelului, în momente exacte (după fiecare
jumătate de oră, de exemplu, sau la iniţiativa respectivului, în funcţie de oportunităţile ivite în
dezbatere).
Animatorul îi prezintă pe membrii panelului sau îi lasă să se prezinte singuri, pe rând,
expunând pe scurt, împreună cu ei scopul şi tema dicsuţiei.

Faza de discuţie în cadrul panelului

Membrii panelului demarează discuţia prin prezentarea punctelor de vedere privind
tema respectivă, efectuând schimburi sau opunându-se.
Membrii auditoriului pot trimite mesaje scrise, în orice moment, utilizând hârtiile care
le-au fost distribuite, pentru a pune întrebări, pentru a-şi comunica impresiile, a emite sugestii,
a furniza informaţii suplimentare, a-şi manifesta dezacordul etc.
 Injectorul de mesaje clasează aceste hârtii pentru a le injecta în interiorul panelului, în
momente fixate sau în funcţie de oportunitate.
E preferabil ca mesajele să nu fie comunicate pe măsură ce sosesc, pentru a nu bloca
desfăşurarea discuţiei; se va rezerva un timp mai îndelungat pentru lectură, pentru a se evita
manifestarea eventualelor sentimente de frustrare în cadrul auditoriului. Totuşi, atunci când o
intervenţie pare a fi deosebit de importantă, injectorul de mesaje o poate transmite
animatorului, care va acţiona în consecinţă.
După fiecare lectură, panelul reia discuţia, încercând sau nu să răspundă diferitelor
intervenţii, timp în care auditoriul continuă să transmită mesaje.
La sfârşit, animatorul încearcă să facă o sinteză a aspectelor atinse şi a preocupărilor,
împreună cu membrii panelului.

5. Tehnici de argumentare
În funcţie de o temă dată sau de o anumită teză, două subgrupuri (sau numai două
persoane) se vor înfrunta într-o şedinţă generală.
Ceilalţi participanţi trebuie să rămână rezervaţi şi să se deplaseze, pentru a se opri în
spatele unuia sau altuia dintre grupuri (sau al uneia sau alteia dintre persoane), în funcţie de
importanţa pe care o acordă argumentelor succesive exprimate, indiferent de propriile lor
sentimente faţă de acestea.

Dispozitivul
Numărul de participanţi:
- una sau două persoane pentru;
- una sau două persoane contra;
- un moderator (care să asigure succesiunea luărilor de cuvânt);
- de la zece la patruzeci de asistenţi, rezervaţi şi mobili (în picioare);
- observatori (de la unu la patru).
Durata: între o jumătate de oră şi o oră, în total, sau între zece şi cincisprezece minute,
pentru faze succesive de argumentare, urmate de reprize de observaţii şi analiză.

Obiective:
1. Antrenarea în spiritul obiectivităţii şi al toleranţei în raport cu ascultarea unei
dezbateri.
2. Formarea abilităţii şi a stăpânirii emoţionale în procesul schimburilor.
3. Exersarea privind precizia şi eficacitatea argumentării.
4. Explorarea contradicţiilor unei teme sau ale unui proiect.

Alegerea unei teme

Participanţii trebuie să precizeze o teză sau o temă care a produs deja sau nu
controverse în interiorul grupului.
Formatorul sau animatorul explică principiile tehnicii în chestiune, cerând unui
participant sau doi să pledeze pentru o teză, iar altuia (sau altor doi) – contra acelei teze. De
asemenea, el cere unui participant să joace rolul de moderator (pe care, în ultimă instanţă, îl
poate juca el însuşi), iar altora – să joace rolul de observatori.

Organizarea schimburilor
După deplasarea fiecăruia dintre cele două subgrupuri sau dintre cei doi indivizi aflaţi
în roluri antagonice către o masă poate începe dezbaterea.
 Moderatorul supraveghează egala distribuire a dreptului la cuvânt între cele două
grupuri (de exemplu, atunci când un argument a fost expus, moderatorul poate cere ca
următoarea intervenţie să aparţină grupului antagonist, înainte de prezentările unui alt
argument).
În acest timp, asistenţii (adică toţi ceilalţi participanţi) trebuie să rămână obligatoriu în
picioare, fără să vorbească, fiind gata să se deplaseze conform instrucţiunilor.

Instrucţiuni
* La început, asistenţii rămân într-un loc neutru.
* Ulterior, imediat ce se produc schimburile de argumente, fiecare asistent trebuie să
încerce, atunci când un subgrup exprimă un argument conform sau opus ideilor sale, să se
plaseze în spatele acestuia, doar dacă argumentul i se pare că merită să fie luat în considerare
de către celălalt grup, pentru a fi respins sau aprobat.

La încheierea schimbului de argumente, formatorul (sau animatorul) le cere

responsabililor cu dezbaterea să-şi comunice impresiile. După aceea, observatorii îşi expun
concluziile, indicând seria argumentelor pentru şi cea a argumentelor contra care au fost
formulate. Participanţii îşi exprimă, în sfârşit, impresia de până atunci, după care se iniţiază o
discuţie generală, în vederea realizării unei sinteze.

Obstacole de evitat
Pentru formator sau animator una dintre dificultăţile posibile este încercarea de a evita
ca asistenţii să rămână mult prea pasivi sau ca aceştia să reacţioneze negativ, pe motiv că un
argument care le trezeşte interesul nu li se pare tratat satisfăcător. Acest lucru este vizibil
atunci când un participant părăseşte locul de desfăşurare, mişcare neconformă cu instrucţiunea
dată.
Uneori, se pot vedea asistenţi care rămân în mod abuziv într-un loc neutru, ca pentru a
se eschiva de la orice luare de poziţie. Trebuie incitaţi să reacţioneze în mod tranşant, pentru a
se putea progresa în schimbul de argumente, chiar şi în probleme la care reacţia lor se produce
efectiv.
La începutul exerciţiului, formatorul (sau animatorul) poate deci, dacă e necesar, să
intervină, pentru a cere unui participant sau altuia să explice de ce se deplasează în acel
moment sau de ce păstrează distanţa.
Toate acestea permit conturarea obiectivelor şi desfăşurarea exerciţiului, incitând la o
observare mai atentă a fazelor care urmează.

Variante
- Se poate hotârî ca nişte secretari să ţină o evidenţă a schimburilor dintre responsabilii
cu dezbaterea şi a mişcărilor obsevatorilor, cu scopul de a le împărtăşi la un anumit moment al
discuţiei.
- Unul dintre cele două locuri ale fiecărei echipe poate fi liber şi oricare observator îl
poate ocupa, pentru a lua parte la înfruntare, pentru o durată de timp limitată (cinci minute)

6. Împărţirea opiniilor
Această tehnică este recomandată de fiecare dată când există o temă în raport cu care
participanţii unui grup se pot împărţi în trei subgrupuri de opinie, aproape egale, circumscrise
unei propoziţii, unei teze sau unei orientări descinzând din respectiva temă.
 Subgrupul neutrilor va funcţiona ca un juriu, în faţa căruia, după un oarecare timp de
pregătire, subgrupul celor pentru şi subgrupul celor contra trimit, în mod succesiv şi alternant,
pe fiecare dintre membrii lor ca reprezentanţi, pentru a le apăra punctele de vedere.
Numărul de participanţi: în jur de cincisprezece-treizeci.
Durata: între o oră şi jumătate şi trei ore.

Obiective:
Această tehnică poate corespunde unuia dintre obictive următoare:
1. Degajarea şi evaluarea tuturor argumentelor posibile, în vederea susţinerii sau
invalidării unei teze.
2. Atragerea tuturor membrilor unui grup, chiar şi a celor pe care o anumită temă îi
lasă indiferenţi, prin încredinţarea unui rol formal (de membri ai juriului).
3. Antrenarea în audierea unor persoane aflate în situaţie conflictuală.
4. Exersarea în elaborarea unor strategii de critică şi apărare.
5. Pregătirea pentru integrarea atât a elementului afectiv, cât şi a celui raţional, pentru
a obţine omai bună eficacitate.

Analiza exerciţiului
Printre fenomenele care apar cel mai des, putem nota:
- preocuparea de a convinge juriul lasă loc, adesea, nevoia de a argumenta contra
grupului advers;
- cu cât o persoană este mai atinsă din punct de vedere afectiv, cu atât mai mult are
tendinţa să-şi justifice poziţia prin argumente aparent raţionale;
- dacă discuţia devine prea pasionată, fiecare dintre grupuri încearcă să-şi consolideze
propria poziţie;
- atunci când grupurilor li se cere să-şi schimbe rolurile, se constată, de cele mai multe
ori, că argumentele alese sunt identice cu cele din situaţia precedentă, dar inversate, ceea ce
demonstrează marea dificultate de a-i asculta pe ceilalţi atunci când suntem noi înşine
implicaţi.

Faza de alegere a temei

Un anumit subiect poate să antreneze o divizare aparentă a opiniilor în cadrul unui
grup. Dacă nu se întâmplă acest lucru, animatorul propune sau cere participanţilor să ofere un
oarecare număr de teme care să-i intereseze şi care să constituie obiectul unor controverse sau
discuţii de genul: energia nucleară, noii filosofi, suprimarea pedepsei cu moartea, remunerarea
activităţii casnice a femeii, crearea unei armate profesioniste, selecţia, sistemele de notare,
examenele, autoritatea etc.
Când lista ajunge cam la douăzeci de subiecte, animatorul cere să se voteze pentru
fiecare temă în parte:
- cine este pentru;
- cine este împotrivă;
- cine nu are vreo opinie sau vreo preferinţă.
Se va putea opta pentru una dintre temele care îi împart pe participanţi în trei
subgrupuri, aproximativ egale (cinci – pentru, şase – contra, şapte – neutri, de exemplu), dacă
respectiva temă interesează pe toată lumea.

Faza de pregătire a argumentării

I se vor consacra cincisprezece minute.
Fiecare dintre subgrupurile pentru şi contra îşi pregăteşte formularea argumentelor
sale succesive şi strategia de prezentare în faţa juriului (compus din neutri). Această
prezentare va trebui să fie astfel concepută, încât fiecare membru al subgrupurilor să poată
expune o argumentaţie într-un minut sau chiar mai puţin. La rândul său, juriul îşi pregăteşte
dispoziţiile necesare cântăririi argumentelor.

Faza pledoariilor
Participanţii se reunesc în aşa fel, încât subgrupurile pentru şi contra să se afle faţă în
faţă, de o parte şi de alta a juriului.
Pentru a lua cuvântul, un membru al unui subgrup se aşează aproape de juriu; după ce
îşi susţine expozeul (cel mult un minut), el îşi reocupă locul, în subgrupul său. Atunci un
membru al celuilalt subgrup poate să ia cuvântul şi aşa mai departe.
Unul dintre membrii juriului supraveghează timpii de intervenţie.
Ceilalţi observă şi iau notiţe în legătură cu argumentele.

Faza de deliberare
Când toate argumentele au fost expuse, urmează deliberarea juriului, în timp ce
subgrupurile, la rândul lor, evaluează modul în care s-au desfăşurat schimburile.

Faza de concluzionare
Juriul îşi prezintă concluziile, care sunt dezbătute de către un avocat al fiecărei părţi
sau de întregul grup.

7. Discuţia întreruptă
Principiul acestei tehnici este de a întrerupe schimburile unui mic grup aflat în plină
activitate, în momente precise, şi de a invita pe fiecare participant să analizeze ceea ce
observă referitor la poziţia fiecăruia dintre partenerii săi sau să comunice ce ar putea propune
(pozitiv) fiecăruia dintre ei.
Numărul de participanţi: între patru şi şapte persoane.
Durata: între o oră şi jumătate şi trei ore.

Obiective:
1. Relativizarea, de către fiecare participant, a propriei sale poziţii, prin plasarea, în
anumite momente, într-o situaţie de comprehensiune faţă de poziţiile celorlalţi.
2. Evitarea, graţie ritmicităţii întreruperilor, a derivelor conversaţionale şi triviale, a
căror inerţie constituie un permanent pericol la adresa schimburilor.

Responsabilul (sau animatorul) reaminteşte constrângerile, vizând întreruperea sau

reflecţia, la care echipa (sau micul grup) va trebui să se supună:
„Schimburile noastre vor trebui să se întrerupă după fiecare repriză de douăzeci (sau
treizeci) de minute. În timpul fiecărei pauze, fiecare va încerca să definească în scris modul
în care îşi reprezintă poziţia tuturor celorlalţi, exact în punctul în care a ajuns discuţia (sau
analiza datelor şi a informaţiilor). Aceste reprezentări vor fi trecute în revistă pe rând.”

Varianta 1
Alte instrucţiuni pot viza furnizarea, în scris, a unei sugestii pozitive, a unui argument
ori a unei informaţii utile, care ar putea ameliora poziţia fiecăruia dintre parteneri.
Prima fază
Schimb şi discuţie asupra temei sau a problemei studiate (între douăzeci şi treizeci de
minute).
 A doua fază
Notarea reacţiei fiecăruia faţă de ceilalţi participanţi, în funcţie de percepţia pe care o
are despre poziţia adoptată de ei în discuţie (şi nu în legătură cu problema) sau estimarea
aportului pe care l-ar putea avea fiecare (cinci–zece minute).
A treia fază
Fiecare individ citeşte ceea ce a scris despre ceilalţi (cinci–zece minute).
A patra fază
Schimburile se reiau pentru douăzeci–treizeci de minute, fiind urmate de o nouă
întrerupere.
A cincea şi a şasea fază
Identice cu fazele a doua şi a treia. Şi aşa mai departe...

8. Tehnica blazonului
Această tehnică, destul de simplă, se sprijină pe un suport metaforic: blazonul, a cărui
conotaţie rezidă în nobleţea persoanelor sau a grupurilor care, într-un cadru special instituit,
sunt incitate să se prezinte şi să se definească în funţie de anumite caracteristici (sau
instrucţiuni) trecute, prezente sau în formare.

O scurtă descriere
Într-adevăr, indivizilor sau subgrupurilor li se propune să completeze compartimentele
unor steme cu desene, figurative sau nu, ori cu propoziţii apte să semnifice elemente
importante ale reprezentării de sine sau ale apartenenţei colective. Ulterior, blazoanele astfel
obţinute vor face obiectul unei prezentări şi al unei comparări reciproce, însoţite de explicaţii
şi dialoguri multiple.
Numărul de participanţi poate fi cuprinsîntre şase şi optzeci de persoane sau mai mult,
în subgrupuri de cinci-şapte persoane.
Durata de elaborare a blazoanelor şi de schimburi pe marginea lor variază în funcţie
de sarcinile primite, de mărimea grupului complet şi de calitatea schimburilor: de la o oră la
trei, chiar mai mult.

Obiective posibile (personale şi colective)

1. Să se facă mai densă şi mai concisă prezentarea unui individ şi a aspiraţiilor sale sau
ale unui subgrup faţă de alte persoane.
2. Să se propună fiecărei persoane (adulte, dar, la fel de bine, tinere sau de vârstă
mică) realizarea unui efort de gândire valorizantă asupra ei înseşi, cu implicarea
simbolismului inerent, de mândrie, al blazonului.
3. Să antreneze fiecare participant să reflecteze, împreună cu alţii, asupra relaţiei cu el
însuşi şi a transparenţei faţă de ceilalţi sau a voinţei sale existenţiale, prin care să-şi exercite
capacitatea concurenţială.
4. Să sporească claritatea concepţiilor colective (profesionale sau sociale), ca şi
autenticitatea percepţiilor reciproce ale indivizilor în cadrul unui grup (de adulţi, dar şi de
tineri), autenticitate evaluabilă graţie centralizării tuturor formulărilor.
5. Să ajute indivizii unui subgrup sau ai unui grup ca, făcând unele alegeri, să ia mai
bine cunoştinţă, la nivel colectiv, de diversele lor concepţii profesionale sau de o obligaţie de
îndeplinit sau, în fine, de structura culturală subiacentă (sau chiar de personalitatea lor de
bază).

Faza de orientare
 Formatorul enunţă şi comentează unul dintre obiectivele sarcinii care va trebui să fie
realizată. El trebuie să faciliteze un schimb sumar privind semnificaţiile posibile ale acestora,
pentru ca, mai târziu, după perioada de experimentare, să impună evaluarea reală. El invită
apoi grupul să scindeze, eventual, în subgrupuri (de două până la şapte persoane), care pot
avea aceeaşi mărime sau mărimi diferite.
Tot formatorul distribuie materialul necesar, pe cât posibil, pe foi mari de hârtie,
eventual şi hârtie de desenat, creioane colorate şi chiar cutii de vopsele, după care indică, pe
tablă, instrucţiunile, propuse şi cunatificate, care să incite la efectuarea de căutări şi alegeri
menite să ducă la completarea diverselor compartimente ale stemelor. Sub semnul unei
alternanţe utile, acestea pot viza: evocări personale sau culturale, caracterizări pozitive sau
lacune şi dificultăţi; contexte (experimentale, temporale şi istorice, spaţiale) vizând intenţii,
dorinţe sau realizări; constrângeri sau alerte; valori sau opţiuni libere.
În sfârşit, formatorul precizează modalitatea de a umple compartimentele, prin desene
sau figuraţii ori prin cuvinte şi fraze.

Faza de realizare a blazoanelor

Durează între douăzeci de minute şi o oră.
În funcţie de obiective, fiecare îşi realizează, individual, stema. Se poate şi ca, în
interiorul fiecărui subgrup, indivizii să colaboreze direct la conceperea şi confecţionarea unui
blazon comun.

Faza de comunicare
În cadrul grupului sau al subgrupului, indivizii îşi prezintă stemele. Ei îşi pot explica
indicaţiile sau desenele, pot pune sau li se pot pune întrebări sau pot, în fine, coopera la
elaborarea unui blazon al grupului sau al subgrupului lor.
Dacă există mai multe blazoane de subgrup, fiecare subgrup îşi expune blazonul într-o
galerie a grupului. Schimbul, explicaţiile şi comenatriile se realizează fie prin intermediul
unei vizite comentate a „galeriei”, fie prin prezentarea fiecărui blazon, cu ajutorul unui
şevalet, în faţa întregului grup, fie, mai frecvent, printr-un studiu comparat al fiecărui
compartiment (sau diviziuni) al diverselor blazoane, studiu ce poate fi încredinţat, pentru
fiecare compartiment în parte, unor subgrupuri (voluntare sau desemnate) sau unor indivizi.

Faza de evaluare
Ideile sau sentimentele trăite pe parcursul fazelor de realizare şi de comunicare sunt
explicitate, dând naştere la reflecţii: asupra imaginilor despre sine, a proiectelor existenţiale,
individuale sau colective, a caracteristicilor unor aparenţe sociale, a disonanţelor stereotipale,
a posibilităţilor de recunoaştere de sine sau a celuilalt, asupra îmbogăţirilor presupuse de
întâlnirile culturale sau a unor simple încercări de reprezentare a unei profesii (de exemplu,
cea de profesor de un grad oarecare) sau a unui organism (de exemplu, o universitate sau un
colegiu).
Formatorul menţine, cu umor, un climat destins, de bună dispoziţie, punând sub
semnul întrebării interpretările mai mult sau mai puţin aberante, dacă este cazul.

Desen..................
 Variante
1. În loc să-şi realizeze propriul blazon, fiecare individ (sau subgrup) este invitat să
propună câteva elemente pentru fiecare compartiment al blazonului unui coechipier (individ
sau subgrup) cu care este cuplat, şi invers. Tatonările, chestionarea care rezultă de aici,
descoperirile care apar sunt receptate cu bună dispoziţie.
Această variantă poate preceda formula de mai sus sau îi poate urma.
2. În locul utilizării suportului constituit de blazon, se poate recurge la alte suporturi
metaforice.
Cel mai obişnuit este mingea. Suprafaţa sa poate fi împărţită în câte compartimente se
doreşte. Simbolismul utilizării sale îi asigură o bună circulaţie între indivizi (dacă fiecare a
completat compartimentele câte unei mingi) sau între grupuri (care deţin în comun o singură
minge). Formatorul va avea grijă să completeze el însuşi una, pe care să o pună în circulaţie,
împreună cu celelalte, evitând, prin luarea la cunoştinţă a conţinuturilor acestora, blocarea
mişcării, a „paselor”.
Mingile pot fi desenate pe foi mari sau de mărime medie. Indivizii sau subgrupurile
pot înscrie pe marginile mingilor neconcepute de ei unele reflecţii sau întrebări. Vom prezenta
mai jos trei exemple de astfel de mingi, care îi pot incita atât pe adulţi, cât şi pe elevi să
reflecteze la o activitate, la o metodă sau la o disciplină.

Desen..................

9. Cartoanele verzi şi galbene

Este o tehnică de exprimare-explorare a aşteptărilor şi a temerilor în raport cu o
situaţie, o problemă, un rol, un stagiu etc. Aşteptările sunt înscrise pe cartoane verzi, iar
temerile – pe cartoane galbene.
Numărul de participanţi: între şapte şi cincizeci.
Durata: între o oră şi două-trei ore.
Material: cartoane verzi şi galbene.

Două grupuri, A şi B, cu un număr egal1 de participanţi, sunt repartizate de către

formator la întâmplare sau prin localizarea de o parte şi de alta a unei alei sau a unei linii.
Acesta precizează că fiecare membru al grupului A îl va chestiona pe un membru al
grupului B, apoi ultimul îl va interoga pe primul, conform, de exemplu, instrucţiunii
următoare: „Luaţi, fiecare dintre voi, nişte cartoane verzi şi nişte cartoane galbene şi asociaţi-
vă câte doi (un A şi un B), timp de o jumătate de oră, pentru a vă interoga reciproc, cel care
interoghează trebuind să înscrie răspunsurile pe respectivele cartoane (verzi – pentru
aşteptări; galbene – pentru temeri)”.

1
Dacă participanţii sunt în număr impar, unul dintre ei îşi poate asuma un rol de observator, de secretar sau de
asistent al formatorului, cu condiţia ca un formator să intre în jocul interogării reciproce.
 Prima fază
A interoghează pe B timp de un sfert de oră.
Întrebarea 1: Ce speraţi în legătură cu acest stagiu (sau cu acest curs, cu meseria, cu
concursul, cu mutarea dumneavoastră etc.)
Întrebarea 2: De ce vă temeţi în legătură cu acest stagiu (sau cu acest curs, cu meseria,
cu concursul, cu mutarea dvs. etc.)?
A notează răspunsurile lui B, pe cartoane verzi pentru întrebarea 1, pe cartoane
galbene pentru întrebarea 2.
E preferabil să se scrie cu un creion moale şi gros şi să nu se ezite să se schimbe
cartonul pentru fiecare aşteptare sau temere.

A doua fază
B interoghează pe A timp de un sfert de oră conform aceloraşi modalităţi.

A treia fază
Se afişează toate cartoanele verzi într-un loc şi toate cartoanele galbene în alt loc.

A patra fază
În cadrul unei întâlniri generale, se desfăşoară un travaliu colectiv, privind marile
aşteptări şi marile temeri prezente în interiorul grupului.

Variante
1. Fiecare membru al grupului A chestionează un membru al grupului B numai în
legătură cu aşteptările, lăsându-se interogat de acesta în ceea ce priveşte temerile sale, după
care se adresează unui alt B, ale cărui temeri le notează, răspunzându-i, la rândul său, referitor
la propriile-i aşteptări.
2. Schimburile se pot face prin cupluri de câte doi A, confruntaţi cu doi B, fiecare
membru al cuplului jucând cele două roluri, de intervievator şi de secretar, sau doar unul
dintre ele.

10. Cele şapte schimbări

Membrilor unui grup de lucruli se cere să definească, în mod concis, forme de
schimbări dezirabile sau realizabile, în vederea facilitării discuţiei sau activităţii în curs.

Obiective:
* Dezvoltarea coerentă a facultăţilor legate de imaginaţie şi de realism.
* Formarea în scopul obţinerii conciziei şi a deciziilor ordonate.

Formatorul dă instrucţiunile de pornire, oral sau în scris. Actul scrierii este individual.
1. Imaginaţi-vă şapte schimbări pe care doriţi să le introduceţi într-o procedură, într-o
organizaţie, într-o instituţie, într-un text sau material tipărit, într-un instrument etc., pe
parcursul schimbărilor noastre.
Această instrucţiune trebuie prezentată prin precizarea faptului că se impune o
imaginare nerestrictivă, ca sub efectul unei baghete magice.
Schimbările trebuie să fie notate.
2. Pe o foaie, ordonaţi de sus în jos schimbările, de la cea pe care o consideraţi cea mai
importantă (sau interesantă) până la cea mai puţin importantă (sau interesantă).
 3. Pe o altă foaie, faceţi aceeaşi ordonare, însă de la cea pe care o consideraţi cea mai
realizabilă până la cea mai puţin realizabilă.
4. Pe un panou se transcriu, pentru fiecare participant cele două liste astfel ordonate,
plasate una lângă alta. Se afişează listele (propunându-se, pentru transcrierea pe panou, un
mod uniform de prezentare, care să faciliteze lectura colectivă).
Se dau cele patru instrucţiuni, una după alta, verificându-se dacă fiecare a răspuns la
precedenta, înainte de a trece la următoarea.

Exploatarea exerciţiului: faza colectivă

După ce fiecare şi-a prezentat lista şi ierarhizările, schimbul colectiv se poate orienta
în direcţii variate:
- fixarea tipologiei schimbărilor propuse de fiecare şi de către grup, în ansamblu;
- testarea creativităţii sau a dependenţei fiecăruia şi a grupului în raport cu modurile de
gândire şi de funcţionare curente dintr-o instituţie;
- reperarea a ceea ce lipseşte din ansamblul listelor;
- analizarea distanţelor sau a paralelismelor dintre schimbările propuse de unii, în
raport cu alţii, cu luarea în considerare a fiecărei liste.

11. Exprimarea grafică

Această tehnică îşi propune explorarea comunicărilor sau provocarea unei activităţi de
evaluare într-un grup, graţie unor suporturi grafice.
În acest scop, participanţii realizează desene individuale sau/şi colective, urmând
diferite instrucţiuni.
Numărul de participanţi: variabil, de la opt la cincizeci, în subgrupuri de doi până la
cinci.
Durata: treizeci de minute-aproximativ două ore.

Obiective:
1. Încurajarea unei exprimări mai facile (sau mai dificile!), diferite, pentru indiviyii
aflaţi în grup.
2. Facilitarea schimburilor, cu punctul de plecare în producţiile individuale sau
colective.
3. Favorizarea unor aspecte semnificative de evaluare a unei trăiri sau a unei activităţi
efectuate, prin utilizarea unui instrument neobişnuit de comunicare.
4. Evidenţierea varietăţii relaţiilor dintre membrii diferitelor subgrupuri.
5. Schimbarea climatului unui grup, prin ruperea de inerţia schimburilor verbale.

Organizarea
Formatorul repartizează participanţii în subgrupuri de doi până la cinci membri (la
întâmplare sau conform unor criterii).
El încredinţează fiecărui subgrup nişte foi mari, creioane de mai multe culori şi
etichete (sau pioneze), după care explică natura exerciţiului, precizând instrucţiunile.

Activitatea grafică
Nu se vorbeşte, sub nici un pretext.
Exprimarea sau evaluarea se face prin elemente grafice (figurative sau nu).
Alegerea culorilor şi ordinea succesiunii grafismelor nu sunt impuse.
 Uneori, se poate adăuga următoarea instrucţiune: în fiecare subgrup, fiecare, pe rând,
trebuie să tragă o linie sau să coloreze cu o singură nuanţă.

Exploatarea exerciţiului
Primele faze de unificare
* Ansamblul producţiilor se poate reuni sau nu.
* La nivel individual, fiecare participant este invitat, în cadrul întregului grup sau în
subgrupuri, să explice ce a simţit în timpul exerciţiului: faţă de grup, faţă de un anumit
membru sau, în sfârşi, în raport cu ceea ce a vrut să exprime ca element existenţial sau
evaluativ în desenele respective.
* Formatorul sau profesorul poate explica sau nu ceea ce a observat în legătură cu
comportamentele proprii fiecărui subgrup.
* Se poate reveni la nivelul subgrupurilor, pentru a reflecta la semnificaţia concretă a
desenelor obţinute, prin reexaminarea acestora... Ele sunt, într-adevăr, expresia comunicărilor
dintre membrii fiecărui subgrup, dovada gradului lor de coeziune şi de implicare.
Fiecare subgrup poate elabora un mesaj destinat tuturor (sau formatorului).

Fazele ulterioare de comunicare şi de reflecţie

În cadrul subgrupurilor sau al întâlnirii generale, se pot studia:
* În mod obiectiv:
- importanţa desenului în raport cu foaia, cu folosirea diferitelor culori;
- forma de reprezentare figurativă (în funcţie de epocă şi de loc) sau nu.
* În mod subiectiv: diferitele grade de participare a fiecăruia, ceea ce, în mod global,
se percepe ca fiind evaluarea subiectivă a vieţii şi activităţii grupului, dominantele pozitive
sau negative, continue sau discontinue ale grafismelor etc.

Variante
Animatorul poate orienta instrucţiunile în funcţie atât de un obiectiv de comunicare,
cât şi de unul de avaluare.
El poate cere ca desenul să aibă referinţă la anumite elemente: „Veţi exprima mişcarea
mării” sau „Veţi indica escaladarea dificilă a unui munte” sau „Veţi simboliza prezenţa
focului” sau, în fine: „veţi detalia adieri de vânt sau mişcări ale aerului”.
Focalizând asupra grupului: „Veţi schematiza viaţa grupului şi ambianţa acestuia”
sau: „Veţi simboliza munca împlinită”.
Cerând evocarea unei situaţii imaginare: „Desenaţi o viitoare instituţie şcolară”; „o
casă cu o ambianţă reconfortantă”; „un birou în care munca e plăcută”; „un atelier cu
randament foarte bun” etc.
În tot acest timp, activitatea în subgrupuri poate fi acompaniată de o muzică de fond
sau de scurte secvenţe muzicale, în consonanţă cu instrucţiunea în cauză sau cu ambianţa.

Avertismente
Formatorul sau animatorul va trebui să menţină o atitudine rezervată şi o anumită doză
de umor, pentru a reduce riscul unor analize extrem de aspre.
Trebuie să se evite transformarea acestui exerciţiu de comunicare într-un test
proiectiv, urmărindu-se, în schimb, păstrarea fondului său sugestiv, fără decriptarea
simbolismelor individuale incluse în producţiile aferente.
Criticarea, din punct de vedere estetic, a grafismelor astfel obţinute (prin care, adesea,
se găsesc şi creaţii interesante) devine un act gratuit.