You are on page 1of 2

Buga Paul 14.11.

2010
SLR, anul I

Tainele inimei

Mihail Kogălniceanu s-a afirmat ca scriitor, publicist, istoric, orator şi om


politic. În întreaga sa activitate a urmărit, pe plan cultural, crearea unei literaturi naţionale
şi, pe plan politic şi social, îmbunătăţirea condiţiei ţăranilor, desfiinţarea rangurilor
boiereşti şi dezrobirea ţiganilor. Idealurile de dreptate socială, de libertate şi de unitate
naţională străbat şi opera sa literară.
Din Tainele inimei nu s-a publicat decât un fragment, în Gazeta de Moldavia
din Iaşi, de la nr. 1, din 9 ianuarie 1850, până la nr. 20, din 23 martie 1850. Continuarea
romanului nu a mai apărut, cu toate că la sfârşitul foiletonului era anunţat „va urma”.
Foiletoanele romanului nu poartă nicio semnătură, de aceea multă vreme nu s-a ştiut
autorul romanului. N. Iorga îi atribuie scrierea lui Kogălniceanu, teză ce va fi dovedită în
1942, atunci când Cartojan, cercetând manuscrisele autorului, îl găseşte şi pe cel al
Tainelor inimei.
Romanul este unul de moravuri, intenţia lui Kogălniceanu fiind de a reprezenta
viaţa şi moravurile societăţii moldoveneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, şi ar fi fost
şi unul sentimental dacă ar fi fost continuat.
Acţiunea începe la Iaşi, într-o după-amiază de toamnă a anului 1844. În
cofetăriei piemontezului Felix Barla, la una din mese sunt adunate cinci persoane:
avocatul N. Măcărescu, un văr al lui, un francez, colonelul Leşescu şi vărul acestuia,
Stihescu. Naratorul se află şi el la una din mese urmărind discuţia celor cinci. Aceştia
vorbesc despre teatru, Stihescu susţinând că nu vrea să meargă la reprezentarea
comediilor franţuzeşti, ci la piesele româneşti, la Cuconu Iorgu, adică la Iorgu de la
Sadagura de Vasile Alecsandri. În toiul discuţiilor, sosesc la cofetărie alte trei persoane,
bucureştenii aga Tachi Mătinescu cu Soţia sa Elena şi cu Laura, vara acesteia. Aici
romanul se întrerupe, lăsându-ne să bănuim o intrigă amoroasă.
Personajele sunt puţine la număr, în jur de nouă, plate, previzibile, fără
evoluţie, construite pe baza opoziţiei patriot - „occidental”. Stihescu, personajul prin care
se realizează critica autorului, este un adversar al imitării servile a Apusului, pledând
pentru reforme folositoare şi pentru o viaţă onestă, necoruptă. Naratorul este un rezoner
care completează imaginea critică făcută de Stihescu societăţii vremii. celelalte personaje
sunt construite prin antiteză, situându-se la antipoduri: N. Măcărescu, francezul (care era
francez „numai după nume”) şi colonelul Leşescu sunt români deschişi, simpli, oneşti, pe
când vărul lui N. Măcărescu este un desfrânat, iar vărul lui Leşescu un dandy. Cele două
personaje feminine sunt şi ele construite pe baza opoziţiei angelic-demonic, Elena fiind o
femeie gingaşă şi inocentă, iar Laura tipul de femeie fatală, ce duce bărbaţii la ruină.
Acţiunea se desfăşoară pe un singur plan, fiind la început amânată de lunga
descriere a Copoului, locul de plimbare al societăţii ieşene, şi de descrierea cofetăriei lui
Felix Barna, apoi întreruptă de lungile disertaţii ale luk Stihescu şi ale naratorului pe
marginea moravurilor. Sunt întrebuinţate şi tehnici anticipative, N. Măcărescu
replicându-i lui Stihescu că se va înnamora de vreo domnişoară, precum şi tehnici ale
suspansului, atunci când se prezintă caracterul Laurei şi slăbiciunea lui Tachi Mătisescu
pentru femei.
Naratorul este un personaj care asistă ca martor la întâmplări, fără a participa
altfel decât prin remarcile sale de cele mai multe ori critice, prin cele câteva adresări către
cititor şi prin lungile digresiuni pe care le întreprinde. Paradoxal, perspectiva este
omniscientă, naratorul cunoaşte toată istoria personajelor, toate datele lor biografice, pare
să le ştie şi gândurile.
Stilul lui Kogălniceanu este ironic, satiric, autorul insistând mai mult asupra
criticii decât asupra reprezentării. De multe ori limbajul naratorului se suprapune peste
cel al personajelor, ca în cazul lui Stihescu, dar există şi o diferenţiere.
Kogălniceanu are un excelent ochi critic, este neîntrecut în ironie şi sarcasm,
ţinteşte înalte idealuri morale, dar îi lipsesc talentul şi geniul epic, lucruri esenţiale pentru
un mare scriitor.