P. 1
Preistorie

Preistorie

|Views: 1,294|Likes:
Published by eklips3507

More info:

Published by: eklips3507 on Nov 29, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/12/2013

pdf

text

original

Sections

  • CONSECINTELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE
  • PERIODIZAREA NEOLITICULUI
  • ORIGINILE NEOLITICULUI ÎN SPATIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI
  • ECONOMIA NEOLITICA
  • OLARITUL
  • PRELUCRAREA METALELOR IN NEOLITIC
  • HABITATUL
  • PRACTICI FUNERARE
  • ALTE PIESE DIN RECUZITA DE CULT (PARAPHERNALIA)
  • CLADIRI DE CULT
  • BIBLIOGRAFIE:
  • NOTIUNEA DE EPOCA DE TRANZITIE SI CRONOLOGIA EI
  • CARACTERISTICILE GENERALE ALE EPOCII DE TRANZITIE
  • CULTURILE EPOCII DE TRANZITIE
  • MISCARILE DE POPULATII IN EPOCA BRONZULUI
  • ECONOMIA
  • ASEZARILE
  • OBICEIURI FUNERARE
  • OLARITUL SI CERAMICA
  • VIATA SOCIALA
  • CONFLICTELE INTERCOMUNITARE
  • GENERALIZAREA CARULUI SI DEZVOLTAREA SCHIMBURILOR
  • EPOCA BRONZULUI PE TERITORIUL ROMANIEI
  • CREDINTELE RELIGIOASE
  • HALLSTATTUL (1200/1100-450/350)
  • CERAMICA
  • METALURGIA BRONZULUI SI A FIERULUI IN HALLSTATT
  • ARTA AURULUI
  • RELIGIA
  • INFLUENTE STRAINE
  • BIBLIOGRAFIA:
  • METALURGIA BRONZULUI ÎN EPOCA BRONZULUI SI A FIERULUI
  • MINEREURILE
  • IDENTIFICAREA MINEREURILOR
  • EXTRACTIA MINEREURILOR
  • OPERATII PRELIMINARE REDUCERII
  • REDUCEREA
  • ALIEREA- ANALIZE METALOGRAFICE
  • OBTINEREA PIESELOR FINITE
  • RETUŞAREA ŞI DECORAREA
  • ISTORICUL CERCETÃRII PIESELOR DE BRONZ
  • DEZVOLTAREA IN TIMP A METALURGIEI
  • DEPOZITELE DE BRONZURI

Paleoliticul in spatiul actual al Romaniei

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PALEOLITICULUI.

PERIODIZAREA GEOLOGICA

CARACTERISTICI ALE MEDIULUI NATURAL

Geologia, stiinta care studiaza, printre altele, istoria pamântului, a împartit
evolutia pamântului în mai multe etape: paleozoicul sau era primara, mezozoicul
sau era secundara si neozoicul care corespunde erei tertiare si cuaternarului.
Dintre aceste etape, face obiectul interesului nostru doar ultima, respectiv
cuaternarul, pentru ca la nivelul acestei etape este semnalata apartia omului,
motiv pentru care etapa se mai numeste si perioada homozoica sau antropogena.
La rândul lui, cuaternarul are doua mari subdiviziuni: pleistocenul sau diluvium
si holocenul sau actualul, care se diferentiaza net una de alta prin caracteristicile
climei. Pleistocenul se caracterizeaza prin mari variatii climatice, iar holocenul
prin stabilizarea climei. Începuturile cuaternarului, implicit ale pleistocenului,
sunt greu de stabilit, neexistând o concordanta între pareri. Cea mai optimista
cifra este de 5 milioane de ani, cea mai pesimista de 1, 8 milioane de ani.

Pleistocenul (pleistos= cel mai si kainos= vechi), din punct de vedere climatic,
se caracterizeaza printr-o succesiune de perioade glaciare, caracterizate printr-o
clima foarte rece, care se numesc stadii si perioade de usoara încalzire a climei,
perioadele interglaciare sau interstadii, per ansamblu clima ramânând rece pe
întreg parcursul pleistocenului. Fara îndoiala ca schimbarile climatice au fost
urmate automat de modificari ale faunei si florei, care, la rândul lor, au
influentat in chip semnificativ evolutia demografica.

În Muntii Alpi au fost puse in evidenta, initial, 4, mai nou 6 perioade glaciare,
care au primit, de cele mai multe ori, numele unor afluenti ai Dunarii din sudul
Germaniei:

1. Biber

2. Donau

3. Günz- 1.200.000-700.000

4. Mindel- 650.000-350.000

5. Riss- 300.000-120.000

6. Würm- 80.000-15.000

urmate de Tardiglaciar- 15.000-10.000

Desi initial a existat tendinta de-a generaliza pentru tot spatiul Europei aceste
stadii glaciare, s-a dovedit ca ele au doar o relevanta stratigrafica locala, valabila
doar în centrul Europei.

Pentru zona nordica a Europei (Germania, Polonia, Pen. Scandinavica) s-au
stabilit trei stadii glaciare, care poarta denumirea unor râuri din aceasta zona:

1. Elster

2. Saale

3. Vistula

Azi exista mai multe scari geocronologice regionale care desemneaza variatiile
climei. Pentru spatiul nostru este notabila, în cuaternarul de început, modificarea
reliefului prin înaltarea arcului carpatic cu 1000 m, care are drept urmare
retragerea apelor Lacului Getic din Oltenia, sudul Moldovei, Muntenia si
Câmpia Pannonica. Pe teritoriul ta|rii noastre, se pare ca au
existat doua glaciatiuni care corespund în linii mari cu glaciatiunile Riss si
Würm din Europa Centrala. Urmele acestor doua glaciatiuni sunt morenele si
circurile glaciare în care, mai apoi, au aparut lacurile glaciare din Retezat,
Parâng, Bucegi, Fagaras, Muntii Rodnei. Pentru România o încercare de
schema geocronologica de evolutie a climei, corelata cu alte zone ale Europei, a
facut Marin Cârciumaru, care are în vedere, insa, doar perioada post 120.000
(deci este post Riss ).

Studiile asupra climei din pleistocen au dus la concluzia ca, în timpul stadiilor
glaciare, pe teritoriul Romaniei de azi, temperatura medie a lunii iulie era de 8,7
grade. Interstadiile sunt perioade de ameliorare a climei care se caracterizeaza
prin peisaj silvestru, iar stadiile glaciare sunt caracterizate de un peisaj de stepa-
tundra.

PALEOLITICUL (1.400.000/1.200.000-15.000)

Pleistocenul din periodizarea geologica corespunde în linii mari cu ceea ce
arheologii numesc paleoliticul. Pentru reconstituirea primei epoci istorice din
evolutia omului, paleoliticul, arheologia are neaparata nevoie de sprijinul altor
stiinte, precum:

1. paleoontologia- care studiaza organismele vegetale si animale care au populat
pamântul de-a lungul erelor geologice (ea are mai multe stiinte componente :
paleobotanica, paleozoologia, paleoantropologia, paleoecologia)

2. palinologia- are drept obiect de studiu polenul si sporii fosili si actuali, pe
baza carora se poate reconstitui flora de la un anumit moment dat. La baza
acestei reconstituiri stau diagramele polinice. Ele nu duc doar la reconstituirea
florei ci si la reconstituirea climei.

3. etnografia si etnologia au o mare importanta pentru reconstituirea relatiilor
interumane si a practicilor magico-religioase.

In 1837 Christian Thomsen a folosit pentru prima data termenii de epoca a
pietrei, epoca bronzului si epoca fierului, punând bazele unei periodizari care
avea în vedere materia prima dominanta a unei epoci. Termenul de paleolitic, ca
si cel de neolitic, se foloseste din 1865, deoarece s-a facut remarca ca, în
evolutia uneltelor de piatra, se pot distinge, dupa tehnica de confectionare, doua
etape distincte: a pietrei prelucrata prin cioplire, denumita paleolitic si a pietrei
slefuite, neoliticul. Deci, criteriul de definire al epocii este materia prima folosita
pentru confectionarea uneltelor (piatra) ca si tehnica de prelucrare utilizata. Azi
se admite ca aceasta epoca ar cuprinde, în linii mari , intervalul cuprins între
1.800.000/1.200. 000-15.000, deci ar corespunde pleistocenului din geologie,
fara a-l acoperi integral. Data de început nu trebuie absolutizata, deoarece
paleoliticul nu a început concomitent în toate zonele lumii, dar si pentru ca
exista controverse cu privire la momentul în care se poate vorbi de om.
Raspunsurile la întrebarea ce este omul ? sunt destul de diferite. Creatorul
teoriei evolutioniste, Darwin, credea ca locul omului este în regnul animal si ca
el este supus legilor evolutiei, la fel ca si restul animlelor. Azi teoria
evolutionista, care sustinea evolutia hominidelor din primatele pongide, este în
mare criza nu numai pentru ca nu s-au gasit verigile de legatura care sa ateste
evolutia neîntrerupta, dar si pentru ca analizele moderne pe baza de ADN nu
reusesc sa surprinda o filiatie neîntrerupta nici macar între homo sapiens si
hominidele care i-au premers. Hominidele, spre desebire de primate, au unele
caracteristici care le individualizeaza: dentitia redusa, mai ales incisivii, statiune
bipeda, o mai mare capacitate a cutiei craniene si a encefalului. Se admite ca se
poate numi om acel individ care-si produce intentionat, repetat si cu anticipare
de forma, în functie de utilitate, uneltele. Altii adauga acestei conditii si
aparitia graiului articulat si a unor manifestari de sensibilitate umana. Desigur
ca, în functie de raspunsul la aceaste întrebare, difera si momentul considerat a fi
începutul paleoliticului.

1. Cel mai vechi hominid este considerat a fi Australopithecul care apare sub 3
forme diferite. Ultima, Australopithecus Robustus este chiar contemporan cu
Homo habilis.

2. Homo habilis avea o capacitate craniana de 650-750 cm3

si avea zona Broca
(zona 44), unde se localizeaza functia limbajului, destul de bine dezvoltata. Nu
se deosebeste de Australopithec doar prin encefalizare ci si prin microdentitie si
talia mult mai lunga. El are o viata sociala complexa, cunoaste deja focul si face
progrese notabile în preprarea hranei. Encefalizarea se datoreaza, cel mai
probabil, masticatiei mai usoare care a avut drept consecinta schimbarea
dentitiei si a scheletului facial.

3.Contemporan cu Australopthecus Robustus si homo habilis este si homo
erectus care nu este sigur ca evolueaza din homo habilis desi, dupa o perioada de
contemporaneitate, îi supravietuieste acestuia. El are un început de grai articulat,
dar, pentru a se face înteles, se completeaza cu gesturi.

4. Neanderthalul urmeaza lui Homo erectus si este inrudit cu acesta. Are un
prognatism dezvoltat, oase si articulatii masive si este destul de scund, in jur de
1,60 m. Prezenta azotului in procente mari in oase, indica o alimentatie bazata
pe carne. Se stie despre el ca vorbeste, dar are unele deficiente: nazalizeaza si
are dificultati de pronuntie a unor vocale precum i si u. Nu se stie daca foloseste
sintaxa si daca poate transmite gânduri complexe. Neanderthalul are
comportamente complexe si o sensibilitate evidenta caci practica
înmormântarile, se exprima simbolic prin folosirea culorilor, este preocupat de
adunarea unor piese exotice: scoici, pietre colorate, flori.

5. Homo sapiens s-a dovedit, prin analize de ADN, ca nu are legaturi genetice
cu Neanderthalul, dar are legaturi cu homo erectus. Cei doi au fost
contemporani o vreme pe la 40.000-34.000, dupa care Neanderthalul a disparut
fara urmasi. S-a crezut initial ca a fost exterminat de Homo sapiens. Azi se crede
ca Neanderthalul a murit de moarte buna, datorita imposibilitatii de
hibridizare cu Homo sapiens si, mai ales, datorita slabei dotari din p.d.v.
biologic, mai precis datorita faptului ca avea o natalitate foarte scazuta si un
procent ridicat de mortalitate. Ca urmare, ar fi disparut în decursul a 30 de
generatii, aproximativ 1000 de ani. Avantajul biologic al lui Homo sapiens l-a
facut învingator. La acesta se adauga si avantaje de alta natura: este mult mai
abil, se adapteaza mai usor, este mai mobil, are putere de anticipare si de
planificare. Are o infatisare mai placuta decat Neanderthalul, o inaltime de 1,75-
1,80 m, oase lungi si articulatii mai fine. La baza alimentatiei sale sta in
continuare carnea, la care se adauga pestele, dar si tuberculii si alte vegetale,
avand o alimentate mai variata si mai sanatoasa decat inaintasul sau.

Patria initiala a omului a fost Africa de Est si Sud, mai precis Etiopia (Valea
Omo si Hadar), Kenya si Tanzania (Oldoway). Pentru Africa, data de început a
paleoliticului trebuie împinsa spre 2.300.000. De aici a început ocuparea unui
spatiu din ce în ce mai mare, în masura în care conditiile climatice si de mediul
o permiteau.

PALEOLITICUL INFERIOR (1800.000/1.200.000-120.000)

Paleoliticul a fost împartit în trei etape distincte: inferior, mijlociu si superior.
Prima etapa este si cea mai lunga, ea fiind contemporana cu glaciatiunile Biber,
Donau, Günz, Mindel si Riss.

Ce se întîmpla insa în Europa? Desi exista unelte comparabile cu cele
descoperite în Africa, nu se gasesc resturi osoase. Homo habilis apare aici mai
târziu decât în Africa, pe la 1.700.000-1.500.000. Se crede ca originea lui este e
cautat în Africa. Cele mai vechi fosile umane au fost descoperite în Spania,
Franta si Italia.O mare parte a continentului european, zona centrala si estica,
este înca acoperita de ghetari si este nepopulata deocamdata. S-au descoperit
doar foarte putine urme fosile în Ungaria, Cehia si Slovacia. Aceasta zona este
mai bine populata doar începând cu paleoliticul mijlociu. Pentru începuturile
paleoliticului în Europa se vehiculeaza cifre optimiste care-l plaseaza începând
cu 1.800.000. În general, paleoliticul din România a fost aliniat la cel european,
mai ales la cel francez, asa se face ca nomenclatura culturilor a fost preluata
cvasi-total. Ca data de început a epocii, noul tratat de Istoria romanilor alege
1.400.000. Cercetarea paleoliticului din România, din pacate, nu a ajuns la
performantele înregistrate în Franta. Au fost studiate tipologic uneltele si
tehnicile de debitaj, dar sunt putine studiile care au drept obiect întelegerea
comportamentului uman. Tratatul de istorie nou aparut nu aduce noutati mari,
iar epoca în general este mai schematic tratata decât în vechiul tratat, cel aparut
în 1960.

In România exista o descoperire considerata de unii cercetatori ca fiind cea mai
timpurie, dar care a deschis o serie de discutii în contradictoriu. Descoperirea a
fost facuta la Bugiulesti, pe valea Oltetului (azi Tetoiu-jud. Vâlcea). S-au
descoperit resturi osteologice provenite de la peste 20 de specii de animale, atât
ierbivore, cât si carnivore. Oasele nu s-au gasit în conexiune anatomica, deci nu
este vorba de animale sucombate si ramase pe loc, mai mult, ele erau zdrobite,
drept pentru care C-tin si Dardu Nicolaescu Plopsor s-au grabit sa le
denumeasca maciuci, strapungatoare, racloare, deci unelte, piese care poarta
interventie umana. Unele oase ar fi fost zdrobite doar pentru a se extrage din ele
maduva. Speciile respective, printre care se numara cai, maimute (primate
cercopitece), cervide, girafa, rinocer, antilopa, urs, linx caracterizeaza o etapa
foarte timpurie în Franta, villafranchianul, databila in jur de 1.800.000-1400.000
(datare pe baza de paleomagnetism), drept pentru care s-a admis un început al
paleoliticului in Romania foarte timpuriu. Argumentatia se bazeaza pe
descoperirea unor hominizi (homo erectus sau homo habilis) în spatii apropiate
României, în Georgia (databil la 1.700.000) sau în Ungaria-la Verteszölös. Alte
exemplare se cunosc de la Terra Amata din Franta, Torre in Pietro din Italia.
Totusi, descoperirea este mai mult decât discutabila, am zice dubioasa si nu

constituie nici pe departe un argument solid pentru o datare timpurie a
paleoliticului în România. Problema nu este ca la 1.400.000 nu este atestat la
noi nici un hominid, ci ca oasele nu sunt asociate cu unelte din piatra cioplita de
tipul celor care caracterizeaza etapa veche a paleoliticului in alte spatii. Este,
drept urmare, mult mai probabil ca aceste oase sa fi fost sparte de carnasiere, asa
cum cred o parte dintre specialistii epocii.

Cele mai vechi unelte din piatra cunoscute pâna în prezent provin din zona
cuprinsa între Olt si Arges. Cea mai cunoscuta statiune este cea de pe Valea
Dârjovului, un afluent al Oltului. Aici, începînd cu 1954, au fost descoperite în
jur de 200 de unelte din silex si cuartit, unele unifaciale, altele bifaciale, care par
a fi foarte timpurii, încadrabile în ceea ce se numeste cultura de prund, cea mai
veche cultura paleolitica. Tot de aici provin, însa, si piese care sunt încadrabile
în paleoliticul mijlociu. Cultura de prund sau a galetelor prelucrate se dateaza, în
mare, în paralel cu glaciatiunea Günz, deci in intervalul 1.200.000-700.000
(galetul este un fragment de roca rotunjit si slefuit datorita rularii lui de catre
apele râurilor). Din pacate, uneltele de pe Valea Dârjovului nu provin dintr-un
strat de cultura, ci au fost adunate din aluviuni, deci sunt în pozitie secundara
sau remaniate. Ele nu sunt asociate cu resturi de fauna care ar putea facilita o
datare corecta. Tipologic, aceste unelte par a apartine culturii de prund, adica
sunt realizate prin percutie directa, care are drept urmare desprinderea unor
aschii de pe nucleu. Unealta propriu-zisa este cea ce ramâne din nucleu.

Cultura de prund este urmata, în Europa, de abbevillian, acheulean si
clactonian. A doua jumatate a paleoliticului inferior din Romnia prezinta
analogii de dezvoltare, în mare vorbind, cu restul Europei care se caracterizeaza
prin aparitia uneltelor bifaciale care sunt folosite în paralel cu cele unifaciale.
Descoperirile toate se maseaza în sudul Romaniei pe V. Dârjovului, Oltului si
Valea Oboga (jud. Olt). Cea mai importanta descoperire a fost facuta în Pestera
Liliecilor de la Gura Dobrogei, unde uneltele se aflau in situ, în asociere cu
resturi de fauna. Dupa o perioada care s-ar putea caracteriza prin conservatorism
si stagnare, spre sfârsitul paleoliticului inferior se constata diversificarea,
standardizarea si specializarea uneltelor, ca si aparitia unor noi tehnici de
cioplire: bloc contra bloc (sau pe nicovala) si tehnica Levallois. Ultima dintre
tehnici este considerata a reprezenta chiar o revolutie in materie de prelucrare a
pietrei. Ea consta în prelucrarea nucleului înainte de a se trece la desprinderea de
aschii, prelucrarea nucleului tinînd seama seama de forma dorita pentru aschie.
Avem deci de-a face cu o preconcepere a formei uneltei. În fapt preconceperea
formei nu este o revolutie caci si anterior nucleul de silex expus prelucrarii era
ales în functie de unealta dorita. Elementul de noutate este doar prelucrarea
prealabila a nucleului. Important este si faptul ca, daca initial s-au folosit o serie
de roci ca materii prime, cum ar fi galetele, tuful vulcanic, jaspul, cuartitul,
silexul, acum începe o selectie riguroasa a rocilor, fiind preferate acelea care

cliveaza usor si care au un clivaj controlat, silexul în special, care prezenta si
avantajul ca are o duritate destul de mare. Drept urmare, în vecinatatea
depozitelor de roci, apar ateliere sau asezari sezoniere de unde se colecteaza si
unde se prelucreaza materia prima. Uneori aceste ateliere se afla la destul de
mare distanta de asezarea de origine, deci trebuie remarcat efortul depus de
omul paleolitic pentru depistarea depozitelor de roci si procurarea materiei
prime. Sunt cazuri, în Franta de exemplu, când atelierul se gasea la 80 de km
distanta de asezare. Descoperirile tarzii din România au fost încadrate în cultura
numita premusteriana. Premusterianul este atestat la Ripiceni-Izvor, Mitoc pe
Prut, Valea Lupului. Multimea descoperirilor de pe Prut este usor explicabila:
aici omul paleolitic avea la dispozitie o mare cantitate de materie prima, de buna
calitate, silexul de Prut.

OMUL IN PALEOLITICUL INFERIOR

Pentru paleoliticl inferior, sunt atestati prin descoperiri osteologice
Australopithecul si Homo habilis în Africa, pithecantropul în Asia si homo
habilis în Europa.

Homo habilis cunoaste focul de pe la 600.000-400.000, dar nu stie sa-l
produca, îl ia direct din natura. Faptul este dovedit de descoperirea unor vetre de
foc la Chou Kou Tian (China). Formele de organizare sociala sunt mai mult
banuite decât cunoscute. Omul traieste în grupuri nu foarte mari, pentru care s-a
folosit initial termenul de hoarda sau turma, ulterior cel de ceata. El este
incapabil sa traiasca solitar, datorita faptului ca mediul natural îi este destul de
ostil (animale periculoase), iar el cunoaste tehnici de vânatoare destul de
rudimentare, care-i pun viata în pericol. Vânatoarea este o activitatea colectiva
bazata mult pe haituirea animalelor, foarte probabil cu foc, împingerea vânatului
spre prapastii sau locuri mlastinoase. Este posibil sa se fi folosit si
capcanele.Adesea erau alese ca victime animalele batrâne, ranite sau puii, care
erau mai usor de capturat.Se evita contactul direct cu animalul de mari
dimensiuni. El este atacat doar dupa ce a devenit inofensiv. În timp ce în vestul
Europei se prefera dintre animale renul, în estul Europei si la noi se vâneaza,
mai ales, mamutul si ursul de pestera. În cautarea vânatului, aveau loc pendulari
sezoniere dictate de migratia vânatului.

Activitatile umane cele mai importante sunt vânatoarea, culesul si prelucrarea
pietrei. Vânatoarea este apanajul barbatilor, iar culesul fructelor, semintelor si
tuberculilor al femeilor, deci functioneaza diviziunea pe sexe a muncii. Este
greu de stiut care este raportul exact între vânatoare si cules. Ponderea celor
doua activitati este variabila de la o zona la alta. Este logic si foarte probabil ca,
în timpul perioadelor glaciare, culesul avea o pondere neglijabila în asigurarea
subzistentei. Si la populatiile azi pimitive, în zonele arctice, vânatoarea asigura
subzistenta, în timp ce populatiile din zonele cu clima calda au un regim

alimentar în care predomina sau au o pondere nare vegetalele. Animalele vânate
erau consumate integral, fara a se face rezerve de hrana. Economia este
considerata a fi de tip pradalnic (sau ocupativ), dar nu trebuie înteleasa a fi fost
fara discernamânt, animalica. Timpul afectat muncii pare a fi destul de redus,
doar de 2-4 ore zilnic, exact atât cât era necesar pentru asigurarea hranei.
Functioneaza deci legea efortului minim. Natura pare a fi fost destul de darnica,
motiv pentru care paleoliticul este adesea considerat a fi un Paradis
terestru.Probabil ca o mare parte din timpul liber era afectat unor activitati
cultice. Pentru compensarea insuccesului la vânatoare se pescuia sau se adunau
scoici, dar ele asigura în foarte mica masura subzistenta. Ca activitati adiacente,
trebuiesc enumerate culegerea rocilor de pe terase sau din albiile râurilor,
depistarea unor substante colorate, ocru spre exemplu, folosit în activitati
magico-religioase, prelucrarea pieilor, sugerata de existanta unor unelte
specializate (racloare si razuitoare), confectionarea îmbracamintii si
încaltamintei. Densitatea de locuire este mica, ca urmare comunitatiele au acces
liber la resursele naturale: vânat, roci, radacini. Omul este foarte mobil în spatiu
datorita faptului ca economia de tip pradalnic duce la epuizarea potentialului
cinegetic al zonei. Însasi clima, anotimpurile, pot provoca deplasari dintr-o zona
într-alta. Nu se deplaseaza pe spatii foarte largi, ci, în general, pe raze ce nu
depasesc 20-30 km, rar 80 km. Ei revin ciclic în locurile ce le sunt prielnice.
Locuiesc atât în aer liber, cât si în pesteri. S-a facut adesea presupunerea ca
pesterile au fost accesibile doar dupa cunoasterea focului care permitea
luminatul cavernelor si alungarea animalelor care salasuiau în interior. De fapt,
oamenii n-au locuit niciodata adânc în interiorul pesterilor, ci doar în gura lor,
preferându-le pe acelea cu gura expusa spre soare. Interiorul pesterilor a fost
utilizat mai ales pentru activitati ritualice sau pentru înmormântari.Unele
asezari sunt cât de cât stabile, altele sunt sezoniere, fie ca sunt de vânatoare, fie
de exploatare si prelucrare a pietrei. Se alegeau pentru asezari cursurile de apa
(pentru aprovizionarea cu apa potabila) si terenurie nisipoase care absorbeau
usor apa pluviala. În cadrul asezarii, un loc important îl detine vatra care este fie
simpla, usor adâncita în sol, fie înconjurata de pietre. În imediata ei apropiere se
afla un spatiu rezervat activitatilor domestice si depozitarii uneltelor, iar separat
un spatiu de dormit.

Domeniul relatiilor sociale este putin cunoscut, mai mult intuit. Grupurile
umane erau solidare caci tipul de economie o cerea (periculozitatea vânatorii,
imperfectiunea uneltelor). Functiona egalitarismul, iar membrii inactivi (copii,
batrâni, infirmi) erau sustinuti de grup. S-a banuit o promiscuitate a relatiilor
sexuale. Morgan credea ca, initial, sexul a fost întîmplator, dupa care s-a trecut
la casatoria pe grupe. Un pas înainte s-ar fi facut când a aparut interdictia
relatiilor sexuale între parinti si copii si între frati, în fine, mai tarziu, s-ar fi
ajuns la familia pereche. Este la fel de probabil ca în cadrul grupului sa fi existat

deja familiile monogame. Orice discutie pe aceasta tema este inutila si
presupunerile nu se bazeaza pe argumente solide.

Viata spirituala este aproape necunoscuta. Sunt banuite practici magico-
religioase, dar nu prea sunt documentate. Este atestat în unele zone
canibalismul- la Chou- Kou Tian-, dar nu se poate preciza daca are scop
alimentar sau ritual. Ulterior pare a deveni o practica ritualica, legata de cultul
stramosilor si al craniului.

PALEOLITICUL MIJLOCIU (120.000/100.000-35/30.000)

Este o epoca mult mai scurta decât cea anterioara, care acopera interstadiul Riss-
Würm si o mare parte a glaciatiunii Würm. Principala cultura din spatiul actual
al României este musterianul (denumirea vine de la Le Moustier - o pestera din
Franta).In România exista mai multe faciesuri musteriene:

1. Un facies caracteristic Moldovei, reprezentat prin statiunile de la Mitoc-
Valea Lupului si Ripiceni-Izvor, care are analogii cu musterianul cunoscut de pe
Valea Nistrului. Asezarile au straturi groase de cultura (5 m la Ripiceni, 12
nivele) fapt datorat bogatiei de materii prime (roca în principal, mai precis silex
de Prut). Se cunosc complexe de locuire caracterizate prin adaposturi- paravan
în forma de arc, construite pentru protectia împotriva vânturilor de E-NE. Au
avut circa 2 m în înaltime si erau construite din oase lungi, defense de mamut si
crengi, sprijinite la baza de pietre. Ele erau acoperite de piei de animale si nu
aveau acoperis. În interiorul lor au fost descoperite vetre de foc. Paravane
asemantoare se cunosc de la Molodova si Chetrosu, din Basarabia. Uneltele sunt
realizate, cum era si firesc, din silex de Prut.

2.Un facies tipic zonei Carpatice, caracterizat prin locuirea pesterilor: Nandru-
Pestera Curata si Pestera Spurcata, Ohaba Ponor-Pestera Bordu Mare, Baile
Herculane-Pestera Hotilor, Borosteni- Pestera Cioarei, Baia de Fier- Pestera
Muierii. Pesterile au depuneri groase de 1,5-2 m, semn ca au fost locuite foarte
multa vreme, uneori cu întreruperi. Este posibil ca locuirea frecventa în pesteri
sa fie semnul unei raciri a climei. Se foloseste pentru unelte mai mult cuartitul, o
materie prima de mai proasta calitate, dar care este mai frecventa în zona decât
silexul.

3. Un facies tipic Dobrogei, reprezentat prin descoperirile de la Mamaia-sat,
Castelu, Nazarcea, Poarta Alba, Pestera, Ovidiu. El prezinta asemanari cu
faciesul musterian din Bulgaria.

CARACTERISTICI ALE PALEOLITICULUI MIJLOCIU

Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a
trei falange de la un picior în Pestera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre
sfârsitul perioadei apare si homo sapiens care vine de undeva
din Africa subsahariana. Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000),
fara a avea conflicte caci populatia era scazuta numeric (dupa unele estimari
cam 10-12.000 de indivizi în întreaga Europa). Neanderthalul nu a progresat
foarte mult din punct de vedere al uneltelor si a fost mai static. A disparut in jur
de 35.000-33.000 fara a avea urmasi. În aceasta etapa sunt atestate primele
unelte din os. Fiind mai usor de prelucrat, osul ofera o mai mare libertate de
creatie, drept urmare se diversifica si se specializeaza mult uneltele. Desigur ca
cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatra. Tipice acestei epoci sunt
vârfurile musteriene ( care pot fi folosite drept cutite de mâna, dar si ca vârfuri
de lance), piesele denticulate si gratoarele de forma literei D. Tehnica de
confectionare cea mai raspândita este Levallois. Aparitia unor unelte
monofunctionale sugereaza ca au loc fenomene de diviziune a muncii (altele
decât diviziunea pe sexe). Probabil ca apar fenomene de calificare a unor
indivizi pentru anumite operatii. Creste randamentul la vânatoare prin folosirea
lancii si sulitei, a bolasului si a curselor. În general se evita contactul direct cu
vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistret, mamut, cal, rinocer, cervide, mai
rar ren sau antilope. Exista multe carnivore: urs, hiena, leu, pantera, dar nu par a
fi vânate. Exceptie fac doar ursii. Se constata o specializare zonala: este vânat
mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor si ursul în Pestera Muierii de la Baia
de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonala este urmarea
delimitarii stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori
vorbesc chiar de aparitia triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a
grupurilor umane este consecinta cresterii demografice si are drept urmare
aparitia faciesurilor culturale mai sus amintite, dupa o lunga perioada de timp în
care cultura materiala a fost destul de unitara. Faciesurile culturale dovedesc ca
între grupele umane apar granite, iar ideile circula pe spatii limitate. Este greu de
spus daca teritoriul era într-un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai
probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munti, vai). Este clar ca
vânatoarea selectiva (a unui anumit animal) este dictata de potentialul faunistic
al zonei, dar si de tehnicile si armele de care dispune un anumit grup uman. În
timp, apare un fel de dependenta a grupurilor de o anumita specie. Fenomenul
de teritorializare duce si la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca
anterioara sau macar de micsorare a razei spatiului în care grupurile umane
penduleaza. Un aport din ce în ce mai are în asigurarea subzistentei încep a-l
avea pestele si scoicile. Culesul semintelor, fructelor si radacinilor are, în
continuare, un rol neglijabil, complementar. Acum se ajunge la producerea
artificiala a focului prin frecare sau percutie, ca urmare sunt ocupate masiv si
zonele cu clima mai rece. In unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai
sunt abandonate, apar primele morminte. In spatiul nostru ele nu sunt inca
atestate la acest nivel cronologic. Mortii sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la

Shanidar). Este momentul în care omul constientizeaza moartea. Ca si în epoca
anterioara, exista forme de canibalism, de aceasta data si în Europa
(Bavaria). Unii cercetatori cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie
forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)

Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si
finala). În spatiul actual al Romaniei evolueaza doua culturi: aurignacianul si
gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)

Denumirea culturii vine de la Aurignac (pestera din sudul Frantei). Cultura nu
începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într-o vreme în
care în pesterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond
local, musterian. Cele mai importante statiuni din aurignacianul timpuriu sunt
Mitoc-Malu Galben, Ripiceni -Izvor si Ceahlau- Cetatica I, toate din Moldova.
Piesele tipice sunt uneltele pe aschii: lame denticulate, racloare, burine.
Începând cu aurignacianul mijlociu creste numarul siturilor adaugandu-se:
Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti
si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar statiuni si în sudul tarii,
la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Rosu, Vadastra, Ciuperceni. Din Banat se
cunosc statiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona
se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-
Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele
Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în
Moldova, unde este urmat de gravettianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul
tarii, unde nu exista gravettian. În Europa, epoca se caracterizeaza mai ales prin
dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)

Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: 1. Mitoc-Malu Galben; 2.
Ceahlau-Dârtu; 3. Bistricioara-Lutarie; 4. Cotu Miculinti. În cea din urma
statiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului si a coarnelor de cerb,
folosite pentru producerea de harpoane si de ciocane- târnacop. Sunt tipice
locuirile în aer liber, pesterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate
colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constata un interes sporit
pentru preocupari extraeconomice. Apar primele obiecte de podoaba ca si
obiecte ce fac obiectul artei preistorice.Cele mai vechi amulete sunt cele de la
Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini

de lup si vulpe si din incisivi de cerb. De la Lapos se cunoaste o statueta. Europa
de vest se caracterizeaza printr-o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste
o singura pestera cu peretii pictati, Pestera de la Cuciulat, de pe Valea
Somesului, jud. Salaj , unde, într-o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un
perete pictat pe care erau reprezentate un cal si o felina. Atribuirea culturala,
deci si datarea (în jur de 10.000) nu sunt foarte sigure pentru ca nu s-a gasit si o
depunere arheologica. Apar îndoieli si datorita realismului reprezentarilor de la
Cuciulat caci, în epoca, în vestul Europei, sunt tipice reprezentarile foarte
schematice. În restul Europei, arta este deja bine reprezentata prin figurinele de
fildes de la Vogelherd-Germania (cal) si Geißsen Klösterle (elefant, om).
Gravettianul din Moldova prezinta asemanari cu cel de pe Nistru si Ucraina de
vest, cel din Maramures si Oas cu cel din Ucraina transcarpatica si Slovacia. În
Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.

În Banat exista si un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizeaza
zonele înalte, cu pesteri: Herculane- Pestera Hotilor si Climente I. Populatia
acestui facies este interesata de vanarea ursului de pestera.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR

Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de
Cromagnon), urmasul direct al lui homo sapiens. De aceasta data el este atestat
si la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier-Pestera Muierii- craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani

2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu- frontal descoperit în aluviuni, deci fara context

3. Pestera Cioclovina- craniu de femeie de 30-40 ani

4. Pestera La Adam- mugure dentar al unui copil de 6 ani

5. Pestera Ciurului de la Izbuc, în Muntii Padurea Craiului- amprente de
picioare: femeie, barbat si copil, peste care s-au suprapus amprente de urs.

Daca în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul
superior creste importanta lui. Acum apare si o unealta specializata: harponul.
Desigur ca se folosesc si alte metode de pescuit: cu mâna, cu maciuca sau cu
sulita. Pasarile, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea
subzistentei. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop
uciderea animalului, ci capturarea lui si stocarea în tarcuri. Un indiciu în acest
sens ar fi unele picturi rupestre din Franta care indica folosirea lassoului pentru
capturarea cailor. Apar, asadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele
respective sa fie consumate în perioade când lipseste vânatul. Este, în fapt, un

pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost facut, probabil,
ca urmare a teritorializarii grupurilor umane si a îngustarii arealului de
vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de
organizare sociala, se crede ca este indubitabila existenta tribului care are în
proprietate un teritoriu strict delimitat.

Bibliografie:

1. Alexandru Paunescu- Evolutia uneltelor si armelor din piatra cioplita descoperite pe
teritoriul României
, Bucuresti, 1970.
2. Florea Mogosanu- Paleoliticul din Banat, Bucuresti, 1968.
3. Alexandru Paunescu- Ripiceni-Izvor. Paleolitic si mezolitic. Studiu
monografic
, Bucuresti, 1993.
4. Ligia Barzu- Paradisul pierdut, Bucuresti, 1993
5. Istoria romanilor (Academia Romana), vol. I, Bucuresti, 2001

Mezoliticul in spatiul actual al Romaniei

EPIPALEOLITICUL SI MEZOLITICUL (15.000-7000/6500)

Aceastei etape ii corespund tardiglaciarului (15.000-10.000), dar si
începutului holocenului. Au loc, începând cu 15.000, schimbari climatice,
existand o tendinta generala de încalzire. Acest lucru contribuie la
modificarea faunei si florei. Dispar unele animale, altele se retrag spre
zonele alpine.
Pentru etapa de tranzitie de la paleolitic la neolitic se folossc doi termeni:
mezolitic si epipaleolitic. De ce doi termeni ? Leroi Gourhan si Michel
Brezillon au facut precizarea ca dezvoltarea în aceasta etapa cronologica
este inegala. Unele grupuri umane, obisnuite cu vânarea unei anumite
specii, nu se pot adapta la noile conditii de clima si de fauna si,
dependente de specia cu pricina, o urmaresc în deplasarile ei. Alte grupuri,
mai flexibile, încearca sa se adapteze la noile conditii si compenseaza lipsa
vânatului prin pescuit, adunarea de moluste, recoltarea unor graminee
salbatice, cu alte cuvinte incearca sa gaseasca solutii.
Termenul de epipaleolitic vine sa precizeze o mai pregnanta legatura a
acestei epoci cu paleoliticul decât cu neoliticul, în sensul ca economia este

tot una de tip pradalnic. Populatiile mezolitice tind deja spre o economie
de tip productiv, în sensul ca îsi manifesta predilectia pentru unele
graminee salbatice a caror cultura o întretin si pentru anumite animale
salbatice pe care le captureaza, hranesc si întretin în tarcuri.
EPIPALEOLITICUL (15.000-9.500)
Principalele grupuri culturale epipaleolitice sunt grupul swiderian, grupul
epigravetian si grupul tardigravettian sau romanello-azilian.

1. GRUPUL SWIDERIAN

Acest grup ocupa o zona restrânsa din România, fiind atestat doar în zona
înalta din Muntii Ceahlaului, la altitudini care depasesc 1000 m. Se cunosc
statiuni în Cheile Bicazului si doua statiuni de pe Ceahlau: Bardosu si
Scaune. Este posibil sa fi existat mult mai multe situri, dar, având în
vedere altitudinea lor ridicata, sa nu fi fost depistate. Grupul este intrusiv
venind, pe la 13.000, antrent în urmarirea vânatului, de undeva din
Polonia. Se pare ca patria lor initiala era însa Germania. În urmarirea
vânatului, unele grupe swideriene au mers spre Pen. Scandinava, altele pe
cursul superior al Niprului si al Volgai. Cea mai tipica piesa a acestui grup
este vârful pedunculat din silex, deci cunosteau deja arcul cu sageti.

2. GRUPUL EPIGRAVETTIAN

Este atestat în Moldova, estul Munteniei si Dobrogea în statiunile de
la Malusteni, Ripiceni-Izvor si Castelu. Se dezvolta din fondul local si se
caracterizeaza prin microlitizarea accentuata a uneltelor.

3. GRUPUL TARDIGRAVETTIAN SAU ROMANELLO-AZILIAN

Este atestat pe Valea Dunarii, în zona Cazanelor, în Pesterile Climente I si
II, în Pestera Veterani si în adapostul Cuina Turcului de la Dubova. Este si
el un grup intrusiv care vine din nordul Marii Adriatice, din zona italica, fie
pe uscat, prin Austria si Ungaria, pe Valea Dravei si Savei, fie pe cale
maritima si apoi prin Muntenegru. Grupul se caracterizeaza prin unelte
microlitice geometrice (trapezoidale, triunghiulare si în forma de semicerc)
în proportie de 98 %, la care se aduga obiecte ornamentate din os ( o
falanga de cal decorata), pandantive din dinti de animale perforati, cochilii
perforate. Purtatorii lui colectioneaza si ocrul rosu. Datele 14

C situeaza

acest grup între 12.000-10.000.

MEZOLITICUL

Sunt încadrate în aceasta etapa cultura tardenoisiana si cultura

Schela Cladovei.
1. TARDENOISIANUL (8.000-6.500)

Se dezvolta în Moldova (Erbiceni, Ripiceni-Izvor), SE Transilvaniei
(Cremenea-Sita Buzaului), NV. Romaniei (Ciumesti), Dobrogea (Medgidia,
Albesti, Cuza Voda). Moldova si Dobrogea au similitudini de dezvoltare cu
zona nord-pontica, iar NV Transilvaniei cu Slovacia. În Moldova se constata
interesul pentru vanarea mistretului si a calului, iar în NV Transilvaniei
pentru caprioara si mistret. Caracteristica pentru NV Transilvaniei este
folosirea intensa, ca materie prima pentru unelte, a obsidianei, o sticla
naturala, care provine din zona Tokay, din Ungaria.

2. CULTURA SCHELA CLADOVEI (8500-6.500)

Cultura a fost identificata relativ recent, în 1965, prin sapaturile realizate
de Vasile Boroneant în localitatea eponima. Azi se cunosc situri atât în

România (Ostrovu Corbului, Ostrovu Mare, Ogradena, Veterani, Pescari,
Ostrovu Banului, Schela Cladovei), cât si în Serbia (Padina, Lepenski Vir,
Vlasa). Sunt preferate pentru locuire malurile joase ale Dunarii, cu soluri
usoare, nisipoase. Cultura e evidentiaza prin unelte de proasta calitate si
putin diversificate tipologic, realizate din cuart si cuartit. Se crede ca
grupul a evoluat fie din grupul romanello-azilian, fie din paleoliticul
cuartitic din Banat. Are foarte multe unelte din os si corn, de buna calitate:
plantatoare, scormonitoare, sapaligi, vârfuri de sulite. Unele obiecte din os
sunt chiar decorate prin incizii. Economia se bazeaza pe vânatoare (cerb,
caprioara, mistret, castor, lup, vulpe, hydruntin-magar salbatic- si iepure).
Este atestat si canis familiaris, cainele domestic. Oamenii pescuiesc, culeg
cochilii de melci si de scoici si fac un fel de pseudocultivare foarte
primitiva a unor graminee salbatice, de fapt întretin plante care cresc
spontan. Pentru macinatul cerealelor sunt folosite râsnite din piatra. Sunt
sedentari, probabil datorita interesului evident pentru gramineele
salbatice pe care au tot interesul sa le recolteze. Au locuinte cu fundatii
din piatra. Sunt atestate vetre ovale si rectangulare, înconjurate de pietre.
În ultimul nivel de locuire de la Ostrovu Corbului au fost descoperite cele
mai vechi morminte, cunoscandu-se în jur de 36 de schelete din aria
culturii. Este vorba de indivizi de talie înalta, robusti, tipici reprezentanti ai
protoeuropoizilor, morti de moarte violenta: prin lapidare sau decapitare.
Doi au sucombat datorita faptului ca au fost strapunsi de varfuri de sageti.
Sunt înmormântati în pozitie chircita. Se crede ca ei sunt o davada a
aparitiei primelor conflicte intertribale. Se banuieste ca atacatorii ar
fi populatii intrusive, sudice si deci ca neolitizarea acestei zone s-ar fi facut
prin violenta si chiar prin exterminarea populatiei locale de catre noii
veniti. Cultura se individualizeaza mai ales prin frecventa unor bolovani
sculptati care reprezinta fete antropomorfe sau
zoomorfe. Cei mai multi au fost descoperiti in
statiunea de la Lepenski Vir.

CONCLUZII
Epoca este una de progres chiar si pentru
populatiile mai greu adaptabile. Aparitia arcului
cu sageti face mult mai putin periculoasa
vânatoarea. Ea devine, incepand de acum, o
activitate individuala. Pentru haituirea vânatului
este folosit pentru prima data un animal
domestic: câinele, atestat în jur de 12.000 pentru
prima data la Shanidar, iar pe la 10.000 în
Germania (descoperiri recente indica chiar o
domesticire mai timpurie pe la 14.000 in China). Împutinarea vânatului sau
retragerea lui spre zonele cu clima rece duce la cresterea ponderii hranei
vegetale în alimentatie, mai ales a gramineelor în stare salbatica.
Recoltarea gramineelor nu mai este haotica ci sistematica, ducând la o
mai mare sedentarizare a populatiilor care întretin aceste graminee si
care sunt obligate sa astepte coacerea lor. În unele zone
orientale, Shanidar de exemplu, apar silozuri pentru depozitarea acestor

graminee, deci rezerve de hrana pentru anotimpul friguros. Se constata un
spor demografic, dar si aparitia unor afectiuni dentare ca urmare a
cresterii ponderii hranei vegetale, cariile (atestate pentru prima oara în
cimitirul de la Shanidar). În confectionarea uneltelor constatam tendinta
de microlitizare a pieselor. Microlitele sunt de fapt piese foarte mici,
componente ale unor unelte. Avantajul este acela ca uneltele astfel
compuse se pot repara si refolosi, piesa microlita defecta fiind eliminata si
înlocuita cu alta. Un alt element de noutate este folosirea unei roci noi,
obsidiana care prezinta avantajul ca, în spartura, este foarte taioasa. În
unele zone ale Europei, Anglia sau Ciclade, apar noi tehnici de exploatare
a rocilor, cu ajutorul puturilor, deci de la acest nivel se poate vorbi deja
despre minerit. Nu în ultimul rând, trebuie amintit ca, in aceasta perioada,
apar primele mijloace de deplasare pe apa, monoxila si pe uscat, saniile si
schiurile. Ele deschid perspectiva dezvoltarii schimburilor pe distante mari.
Interesant este ca se vehiculeaza materii si obiecte fara importanta
economica: chihlimbarul de la Marea Baltica, scoicile Dentalium din Golful
Persic, obsidiana din Insula Melos, destinata, in principal, confectionarii
podoabelor.

Piatra ca materie prima si tehnici de prelucrare

MATERII PRIME SI PRELUCRAREA LOR IN EPOCA PIETREI

MATERII PRIME

Tipica pentru întreg paleoliticul ca materie prima este piatra. În paralel, mai ales din
paleoliticul mijlociu, s-au folosit osul si cornul. Fara îndoiala ca o mare parte dintre unelte au
fost din lemn, dar ele nu s-au pastrat.

Initial au fost folositi bolovanii rulati din albiile râurilor, galetele, fara a se manifesta un
interes aparte pentru o anumita roca. Ulterior au fost folosite mai ales rocile care se prelucrau
usor, adica care clivau la lovire, desfacându-se în aschii si mai ales acele roci care aveau
clivaj regulat si, deci, controlabil. Cele mai utilizate roci au fost silexul, obsidiana, cuartitul.

Silexul (cremenea) este o roca
silicioasa care se gaseste sub forma
de bulgari sau de lentile în rocile
calcaroase (depuneri de calcar sau
de creta). De obicei, aceasta roca nu
a fost exploatata în mine, ci s-au
adunat bolovanii de silex gasiti pe
vaile unor râuri. Roca se
caracterizeaza prin duritate destul
de mare (7), clivaj regulat, spargere
concoidala (cu valuri concentrice),
luciu sticlos. Aschiile au marginile
foarte taioase. Culoarea difera de la
un depozit la altul. Cel mai adesea

are nuante cafenii, cenusii, dar exista si variante galbene sau roz. Silexul a fost folosit înca din
paleoliticul inferior, utilizarea continuând pâna la sfârsitul epocii bronzului. Cele mai
importante depozite de silex din spatiul actual al României se gasesc pe Prutul Mijlociu, în
nordul Moldovei (silexul de Prut), în sudul Dobrogei (silexul de Medgidia), în Banat, pe Bega
Superioara, în Muntii Poiana Rusca (silexul de Faget), la est de Valea Prahovei (silexul de
Lapos). Uneori au fost folosite si varietati de silex din Platforma prebalcanica (in sudul
Olteniei) sau silex de Nistru.

Obsidiana este o sticla naturala, de origine vulcanica. Are textura vitroasa
si este translucida. Se caracterizeaza prin duritate 6-6,5, clivaj controlabil
si spartura concoidala. Este o roca saraca în apa (maxim 2,5 %). Are
diverse culori: neagra- violacee, neagra-cenusie, cenusiu- alburie. Aschiile
au marginile si mai taioase decât ale silexului. In timp ce în Bazinul
Mediteraneean obsidiana exista în cantitati mari, la noi se gaseste rar, în depozite mici în M.
Poiana Rusca, în SE Muntilor Apuseni, Maramures sî in Muntii Persani. Ea începe a fi
folosita doar în paleoliticul superior, fiind mai frecventa în neolitic, mai ales în aria culturii cu
ceramica liniara. Piesele de obsidiana sunt mai numeroase în Transilvania, rare în Banat si
foarte rare în teritoriul extracarpatic. Se pare ca o mare parte a pieselor din Transilvania sunt
realizate dintr-o obsidiana de import adusa din NE Ungariei si estul Slovaciei, din zona
Tokay-Prešov. Cele mai multe piese din obsidiana sunt microlitice. Raritatea acestei roci ca si
frumusetea ei au facut ca, adesea, sa fie considerata o piatra semi-pretioasa, motiv pentru care
în neolitic se foloseste de multe ori pentru confectionarea unor podoabe, mai ales pandantive.

Cuartitul este o roca metamorfica
care contine cuart. Ea se formeaza
prin recristalizarea gresiei. Are
textura compacta. Datorita unor
nervuri intrusive, are clivaj neregulat,
motiv pentru care pisele din cuartit
sunt mai rar folosite si mai grosiere.
De la prelucrarea ei ramân multe
deseuri. Roca este folosita începând
cu paleoliticul mijlociu, mai ales în
Banat, în aria culturii musteriene, în
paleoliticul superior si în mezolitic,
în aria culturii Schela Cladovei.

Alte roci utilizate sporadic au fost
gresiile, sisturile negre, tuful vulcanic
sau chiar unele varietati nenobile de
roci semipretioase cum ar fi jaspul sau calcedonia, dar folosirea celor din urma este
accidentala.

Atelierele de confectionare a uneltelor se afla, de obicei, în zonele cu materii prime. Ele pot fi
recunoscute lesne datorita cantitatilor foarte mari de rebuturi de debitaj. Alteori prelucrarea se
face în asezirile de resedinta, unde se gasesc mai ales piese finite, mai putine deseuri. Se pare
ca între comunitati nu a prea circulat materia prima, ci, mai degraba, piesele finite. Aceasta
datorita faptului ca toate aveau acces liber la materia prima, iar transportul rocilor la mari

distante era dificil. Doar pentru obsidiana este presupusa circulatia materiei prime la distante
mai mari. La noi este dovedita doar folosirea obsidianei din zona Tokay-Presov si este
presupusa, doar pentru Banat, folosirea obsidianei venita din Insula Melos.

TEHNICILE DE PRELUCRARE A PIETREI

Tehnicile de prelucrare a pietrei au fost reconstituite prin observatii etnografice asupra
indienilor din Mexic, papuasilor sau australienilor, dar si prin unele experimente moderne
facute mai ales de paleoliticieni din Franta.

Tipica paleoliticului este cioplirea care se putea face fie prin percutie, fie prin presiune
pectorala
. Slefuirea, ca tehnica, este de data mai recenta ca si perforarea, ele aparând pentru
prima data în neolitic. Cioplirea presupune o lovire intentionata a unui nucleu în vederea
desprinderii de aschii. Se poate folosi ca unealta atat nucleul din care au sarit aschii, cat si
aschiile desprinse de pe nucleu. Initial s-au folosit ca unelte doar nucleele, ulterior ele au fost
înlocuite tot mai mult cu uneltele pe aschii care valorificau aproape integral materia prima.
Pentru cioplire este nevoie de cel putin doua elemente: un nucleu de silex, care se va prelucra
si un percutor din piatra cu care se loveste nucleul. Locul unde se izbeste nucleul cu
percutorul se numeste plan de lovire. Aschia desprinsa are doua fete, una, cea dinspre nucleu,
care prezinta o mica umflatura, numita concoid, si striuri care reprezinta urmele transmiterii
undei de soc. Acesta este reversul piesei. Aversul este partea exterioara care, de obicei
prezinta pe ea linii, muchii de la desprinderile anterioare de pe nucleu. Talonul se afla în
partea aschiei unde s-a aplicat lovirea, deci este o parte a planului de lovire.

Percutia poate fi directa sau indirecta. Percutia directa poate fi simpla, pe nicovala, sau
bipolara. Percutia directa se face cu un percutor care se tine în mâna dreapta si cu care se
loveste nucleul care se tine în stânga. Percutia pe nicovala sau bloc contra bloc este tot o
percutie directa, dar percutorul este fix. El se aseaza pe pamânt si se izbeste de el nucleul. Se
desprind, în acest fel, aschii care sunt mai groase decât în cazul percutiei directe simple.
Aceasta tehnica a aparut în clactonian, la sfarsitul paleoliticului inferior. Percutia bipolara
presupune trei elemente. In afara de percutor si nucleu se foloseste o nicovala pe care este
asezat nucleul. Tehnica este folosita mai ales atunci când nucleul este de mici dimensiuni.

O revolutie în tehnica de prelucrare s-a realizat la finele paleoliticului inferior, în
acheulean când a început a fi utilizata o tehnica numita Levallois. Ea presupunea o preparare a
nucleului înainte de a se trece la desprinderea aschiilor. Mai precis, în functie de forma dorita
pentru aschii (triunghiulare, dreptunghiulare, rombice), se prepara suprafata exterioara a
nucleului. Aschiile apoi desprinse aveau aceeasi forma.

Percutia indirecta apare în paleoliticul superior. Ea este indirecta pentru ca, în plus fata de
cele trei elemente, apare, între percutor si nucleu, o dalta sau un poussoir din os, corn sau
lemn. Este necesara decalotarea nucleului de silex în prealabil.

Cioplirea prin presiune pectorala a fost utilizata mai ales pentru prelucrarea obsidianei,
începând cu paleoliticul superior. Tehnica a fost reconstituita dupa observatiile facute în sec.
17 asupra unor indieni din Mexic. Inainte de a se trece la cioplire, obsidiana suferea un
tratament termic. Bulgarele era introdus într-o baie de nisip incins la 200-300 grade C. Rolul
baii era acela de a deshidrata roca, fapt ce facea ca ea sa fie mai fin cristalizata, sa aiba o
granulatie mai fina. Ca poussoir se foloseste o pârghie din lemn care, la un capat, este
despicata si în despicatura se introduce o dalta din os, iar la celalalt capat este bifurcata pentru

a putea fi impinsa cu pieptul. Nucleul de silex este tinut strins intre picioare care au rol de
menghina.

O alta tehnica este tehnica retusarii. Lamele desprinse de pe nucleu prin diferite tehnici,
pentru a deveni unelte, trebuie sa treaca prin operatiunea de retusare. Adica se aplica pe
marginile lamei lovituri succesive cu un percutor, lovituri care duc la desprinderea unor
solzisori foarte mici si subtiri. Amprenta ramasa pe lama dupa desprinderea solzisorilor se
numeste retusa. Retusarea poate avea scopuri diferite. Retusa de fasonare este retusa care
transforma lama bruta în unealta. Se pot executa si retuse de acomodare care urmaresc sa
elimine din lama acele portiuni care pot rani, la utilizare, mâna. Retusele pot fi clasificate
dupa mai ulte criterii: dupa unghiul de lovire, dupa directia de lovire (dinspre avers spre
revers sau invers), dupa dispunerea lor pe piesa :continua, discontinua, marginala, pe întreaga
fata, pe ambele fete ale piesei.

TIPURI DE UNELTE DIN PIATRA

In timp, se remarca trecerea de la unelte masive, pe nucleu, la unelte mici, pe aschii sau chiar
la unelte microlitice, adica, potrivit conventiei, sub 4 cm lungime. Procesul de microlitizare
este specific finalului paleoliticului superior si epipaleoliticului. Microlitele nu sunt unelte în
sine, ci sunt parti componente ale unor unelte. Folosirea lor prezinta un mare avantaj. Unealta
compusa din microlite poate fi reparata prin înlocuirea microlitei defecte. Cele mai folosite
unelte au fost burinele, utilizate pentru zgâriere si gravarea osului, lemnului si cornului,
varfurile de diferite tipuri (foliacee, Font Yves, Krems, La Gravette) care, în functie de
sistemul de înmanusare, puteau fi folosite ca varfuri de lance sau ca pumnale (din paleoliticul
mijlociu), razuitoarele, folosite pentru prelucrarea pieilor, desprinderea pieilor si a grasimilor,
strapungatoarele, utilizate ca sfredele sau ca varfuri de sageti, piesele denticulate, utilizate
pentru taisul secerilor sau fierastraielor, varfurile pedunculate (în epipaleolitic) care sunt
folosite ca varfuri de sageti, topoarele cioplite (în neolitic), cutitele curbe (in epoca
bronzului).

Bibliografie:

Alexandru Paunescu- Evolutia uneltelor si armelor din piatra cioplita descoperite pe teritoriul României,

Bucuresti, 1970.

Neoliticul pe teritoriul Romaniei

NEOLITICUL PE TERITORIUL ROMANIEI (6600-3800/3700)

Neoliticul, epoca nouă pietrei, este o epocă în care se schimbă radical relaţia om-mediu.
Schimbarea climei, mai precis incalzirea si stabilizarea ei, in jur de 10.000, a modificat radical
modul de viata al oamenilor in aceasta etapa cronologica. Numele epocii subliniază un fapt
remarcabil, dar care nu este însă cel mai important: acela că în această epocă se foloseşte o
nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea, dublată de perforare. Materia primă de bază
pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică a cioplirii
continuă să fie utilizată. De o importanţă capitală este insa trecerea de la economia de tip
prădalnic, ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii cu totul noi:

1. cultivarea primitivă a plantelor;

2. domesticirea şi creşterea animalelor;

3. mestesugurile casnice: impletitul, torsul tesutul, olaritul

4. mestesugurile specializate: metalurgia aramei şi a aurului si olaritul

Drept urmare, vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe plan
secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual din ce
in ce mai redusa, în asigurarea mijloacelor de subzistenţă. Raportul dintre
cele două ocupaţii devenite de bază, cultivarea plantelor şi creşterea
animalelor, este variabil de la o arie culturală la alta, dar şi în timp. În
general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la
sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în epoca de tranziţie se înregistrează
o tendinţă de marire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul cultivării, datorită
pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii intrusive, crescătoare de vite în turme
mari, populaţii venite din stepele nord-pontice.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->