1.Considerații introductive privind infracțiunea.

1. Aspecte generale. Definirea infracțiunii.

De-a lungul timpului au fost elaborate numeroase definiții, care sunt însă susceptibile
de a fi clasificate în două mari categorii : definiții formale și respectiv definiții materiale
(substantțale). Denumirea de infracțiune provine din substantivul latinesc infracțio,-onis,
care inseamna spargere,frangere,echivalentul in franceza este infraction.
Definițiile formale sunt cele care pun accentual nu pe natura faptelor care constituie
infracțiuni, ci pe modul în care ordinea juridică reacționează la comiterea lor. Cu alte
cuvinte, noțiunea de infracțiune este definită în raport de consecințele juridice pe care
comiterea ei le atrage. Definiția „clasică ” în materia este cea care arată ca infracțiunea
este „ orice faptă umană căreia legea îi asociază o sancțiune penală”. Într-o altă definiție
se consideră că infracțiunea este orice faptă considerată ca ilicită de către o normă penală
care aparține ordinii juridice în cauză.
Definițiile materiale sunt cele care încearcă să surprindă caracteristicele substanțiale
ale infracțiunii, independent de modul concret de formulare legislativă.1
Alți autori propun ca definiție materială cea potrivit căreia infracțiunea este acel
comportament uman care, în aprecierea legiuitorului, contrasteaza cu scopurile statului și
necesită ca sancțiune o pedeapsă. Aprecierea privind conformitatea unei acțiuni cu scopul
statului și necesitatea recurgerii la o pedeapsă în cazul comiterii ei variază în timp și
spațiu, atfel ca o acțiune considerată infracțiune într-o anumită legislație și la un anumit
moment, ar putea constitui un fapt licit într-o altă legislație sau într-o altă epocă.
Tot astfel, alți autori arată că, de regulă, și definițiile formale ale infracțiunii sunt
penetrate de anumite elemente materiale. A spune că „ infracțiunea e un fapt considerat
ilicit de către norma penală” – definiție formală – înseamnă a spune că infracțiunea e un
fapt pe care legiuitorul dorește să îl împiedice prin amenințarea cu un anumit tip de
sancțiune, pentru a proteja un anumit interes.*

1
Florin Streteanu,Tratat de Drept Penal,Parte Generala,vol.1, Editura C.H.Beck,
Bucuresti, 2008.

1
 Unii autori au considerat faptul că infracțiunea se prezintă sub trei aspecte : material,
social și juridic. Fapta reprezintă subsanța materială a infracțiunii. Prin fapta se întelege,
în primul rând, o activitate, o manifestare susceptibilă, prin natura ei sau prin urmările
sale, de a cădea sub percepțiunea simțurilor noastre. Nu este deci faptă simpla gândire sau
orice alte procese psihice fără manifestări externe, fiindcă acestea nu sunt perceptibile
simțurilor noastre.2
Alții autori, consideră că din examinarea conceptului infracțiunii se constată că
aceasta are drept corespondent în realitatea obiectivă un fenomen complex – fenomenul
infracțiunii- care îmbracă aspectele de a fi : material, uman, moral, politic și juridic.
Aspectul material este evidențiat de faptul că infracțiunea constituie un act de
conduita exterioară, o manifestare de energie fizică de natura să producă modificari în
lumea obiectivă.
Aspectul uman demonstrează că infracțiunea reprezintă un act de conduită al omului,
al unei persoane fizice, un act conștient, expresie a personalității făptuitorului.
Aspectul social se desprinde din faptul că infracțiunea este săvârșită de o persoană
fizică și este vătămătoare sau periculoasă pentru o anumită valoare socială importantă din
societatea noastră, iar cel moral, politic, privește atitudinea morală și politică a
făptuitorului față de valorile sociale.3
Sub aspect social infracțiunea se prezintă ca fiind condiționată în apariția și existența
ei de existență socială și de normele de conduită socială. Infracțiunea apare odată cu
apariția relațiilor sociale, a diferitelor valori sociale și odată cu apariția normelor de
conduită socială.
Cu privire la acest fenomen antisocial, statul emite reguli de drept și garantează
respectarea lor. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat
infracțiune și sancționat cu pedeapsă. În urma reglementării juridice, infracțiunea devine
și un fapt juridic, generator de efecte juridice, anume de răspundere penală. Prin aceasta,
infracțiunea devine și o categorie juridică și în același timp obiectul de studiu al unei
științe sociale anume știința dreptului penal. În știința dreptului penal, conceptul de
infracțiune are mai multe sensuri. Într-un prim sens, el definește fapta concretă săvârșită
2
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu,Drept Penal,Parte Generala,Editura All
Beck,Bucuresti ,2004.
3
Alexandru Boroi,Gheorhe Nistoreanu,op.pag.82.

2
de o persoana, care atrage aplicarea unei sancțiuni penale. În acest sens, spunem că o
persoană a comis o infracțiune de omor, furt, de tâlhărie.
Într-un al doilea sens, conceptul de infracțiune definește fapta descrisă în legea
penală.
În fine, în cel de-al treilea sens al conceptului de infracțiune este desemnată
infracțiunea ca instituție fundamentală a dreptului penal.In jurul infractiunii, ca institutie
fundamentala a dreptului penal, graviteaza alte doua institutii fundamentale si anume
raspunderea penala si sanctiunile de drept penal.Dar infractiunea ramane totusi vioara
intai, deoarece daca nu se comite o infractiune nu exista nici raspundere penala si nu pot f
pot fi aplicate nici sanctiunile de drept penal .4
Într-o altă concepție, promovată în principal de doctrină din fostele state socialiste, se
consideră că în codul penal trebuie să existe o definiție a noțiunii de infracțiune, care să
releve și trăsăturile generale ale acesteia. Această definiție ar fi de natură a-l ghida pe
legiuitor în elaborarea normelor penale sau dezincriminarea unor fapte, dar și de natură a
delimita sfera ilicitului penal de cea a altor forme de ilicit juridic.
Codul nostru penal s-a raliat acestei din urma concepții și în art.17 alin.(1) a definit
infracțiunea ca fiind „ fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovație și
prevazută de legea penală.” În condițiile acestei dispoziții legale, doctrina s-a abținut în
general de la alte demersuri privind definirea infrațiunii, fiind preferată data de legiuitor.5
Definiția legală a infracțiunii constituie un instrument legal de absolută necesitate
pentru teorie dreptului penal, dar și pentru practica judiciară, deoarece organele
competente aplică legea, raportând faptele concrete date lor spre soluționare la conceptul
legal de infracțiune, vor constata dacă acestea realizează sau nu trăsăturile esențiale ale
infracțiunii, dacă se încadrează sau nu în sfera ilicitului penal. Aceasta definiție trebuie
privită nu numai ca o conturare a unei categorii fundamentale a dreptului penal, ci și ca o
regulă de drept, care țărmuiește sfera ilicitului penal, delimitându-se în baza acestui temei
legal, sfera faptelor penale de celelalte fapte ce prezintă pericol social, care fac obiectul
reglementării altor categorii de norme juridice( aministrative, disciplinare etc.)

4
Vasile Dobrinoiu, Traian Dima ,Drept Penal ,Curs selectiv pentru licență,Editura
Hamangiu, București ,2007.
5
Florin Streteanu, op.cit.pag.327.

3
2.Trăsăturile esențiale ale infracțiunii.

4
 Pornind de la definiția legală, doctrina noastră apreciază că infracțiunea se
caracterizează prin trei trăsături fundamentale : prevederea ei în legea penală, peicolul
social și vinovația.
1.Prevederea faptei de către legea penală este prima condiție de existență a oricărei
infracțiuni. Ea decurge din principiul legalității incriminării, astfel ca, în absența acestei
condiții, fapta nu poate constitui infracțiune. Trebuie subliniat însă că noțiunile de
infracțiune și respectiv fapta prevăzută de legea penala nu sunt sinonime. Dacă orice
infracțiune trebuie să fie o faptă prevăzută de legea penală, nu orice faptă prevazută de
legea penală constituie infracțiune. Pentru aceastea, fapta prevăzută de legea penală
trebuie să răspundă și celorlalte condiții : respectiv de a prezenta pericol social și de a fi
comisă ăcu vinovație.6
Aceasta cerință esențială arată că pentru existența unei infracțiuni nu este suficient să
existe o faptă care prezină pericol social și este săvărșită cu vinovație, ci mai trebuie ca
această faptă să fie prevăzută de legea ca infracțiune și sancționată cu o anumită
pedeapsă. Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează,
mai întâi, prin aceea ca în Partea generală Codului penal se definește și reglementează
noțiunea generală de infracțiune, după care, în Partea specială a Codului penal și în legile
speciale se prevede și se descrie fiecare faptă considerantă infracțiune și sancțiunea
corespunzătoare. Așadar, în raport de cerințele acestei trăsături esențiale, faptă
periculoasă pentru societate devine infracțiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin
legea penală ( nullum crimen sine lege), adică numai atunci când i se consacră caracterul
de faptă juridică, de categorie juridică, de infracțiune.
Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracțiuni, doctrina și legislația
noastră penală nu admit așa-numită încriminare prin analogie, respectiv considerarea unei
fapte neprevăzute de lege ca infracțiune, prin simplă asemănare cu altă faptă prevazută ca
infracțiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalității în țara
noastră.7
2.Pericolul social există, potrivit art.18 C.pen., atunci când fapta aduce atingere uneia
dintre valorile arătate în art.1C.pen. Potrivit textului, legea penală apare, împotriva
infracțiunilor, Romania, suveranitatea, independență, unitatea și indizibilitatea statului,
6
Florin Streteanu , op. cit.,pag,327.
7
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, op. cit.pag.83.

5
persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de
drept..
Pentru a nu lasă loc unor interpretări diferite în legătura cu pericolul social al unei
fapte, legiutorul a arătat el insuși prin dispozițiile art.18 C.pen. ce se întelege prin fapta
care prezintă pericol social. Astfel, „ fapta care prezintă pericol social, în înțelesul legii
penale, este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile
aratate în art.1 și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.”8
Pericolul se deduce și din dispozițiile art.1, din Ordonanța nr.2 din 2001 și a altor acte
normative. Astfel, țn art.1, al acestei Ordonațe se prevede: „ Constituie contravenție fapta
săvârșită cu vinovație, stabilită și sancționată ca atare prin lege, prin hotărâre a
Guvernului ori prin hotărâre a Consiliului local al comunei, orașului, municipiului
București, a Consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.”
Între gradul de pericol legal, generic al diferitelor infracțiuni există, de asemenea,
deosebire în funcție de anumiți factori obiectivi și subiectivi care țin de faptă, făptuitor
sau sunt exteriori faptei ( frecvența ei, rezonantța socială etc.).
Ca atare nu se poate afirma categoric că limitele legale ale pedepsei, între care este
sancționată o infracțiune, reflectă importanța socială reală negativă a acesteia în
momentul incriminarii ei. De exemplu, genocidul se sancționează cu detențiunea pe viață
sau detențiunea severă, iar omorul simplu de detențiunea severă de la 15 la 25 de ani și
interzicerea unor drepturi.
Pericolul social este legal (generic, abstract), stabilit prin norma incriminatoare
pentru fiecare infracțiune și reflectat în sancțiunea legală prevăzută pentru aceasta ca
specie și limite. Între pericolul social legal al infracțiunii și sancțiune (pedeapsa) există o
strânsă legatură fiindcă dacă se schimbă pericolul infracțiunii, aceasta se oglindește în
sancțiunea legală care va fi mai aspră sau mai blândă fie ca specie, fie ca durată sau
cuantum. De exemplu, sancționarea infracțiunilor comise de minori este mai puțin severă
decât a majorilor deoarece se consideră că prezintă un grad de pericol social mai redus
datorită vârstei infractorilor. Ca atare, limitele pedepselor se reduc la jumătate ( art.123
lit.c, d C.pen.); ori unele fapte care au fost considerate contravenții, pot căpăta gradul de
pericol social al unor infracțiuni sau invers.

8
Ibidem.

6
 Considerăm că dacă între noțiunea de faptă penală și aceea de infracțiune există o
mare asemănare, fără a fi totuși identice, deoarece se referă la ansamblul ei, ea încetează
când este vorba de faptă (infracțiune) și acțiune (inacțiune). Acțiunea (inacțiunea)
caracterizează numai latura obiectivă a faptei ( infracțiunii) și nici pe această în totalitatea
ei, fiindcă latura obiectivă mai cuprinde și alte subelemente (urmarea, raportul de
cauzalitate, locul, timpul, modul și mijloacele de săvârșire).De exemplu, la infracțiunea
de omor acțiunea poate consta din mai multe loviri; la furt , cu ocazia comiterii lui se
intra în încăpere și se fac mai multe drumuri din locuința până la mijlocul de transport,
fiindcă nu poate duce toate bunurile făcând un singur drum.9
Pericolul social specific sau concret caracterizează o faptă-aparținâd unui tip
particular de infracțiune- efectiv săvârșită ( de pilda, uciderea unei persoane determinate,
delapidarea unei anumite sume de bani) și este evaluat în concreto de organele de
urmărire penală și de instanțele de judecată, în raport cu unele elemente și date, de
asemenea, concreto, cum ar fi : urmarea efectiv survenită ori care s-ar fi putut produce,
împrejurările comiterii acțiunii sau inacțiunii, mobilul ce a determinat săvârșirea faptei și
scopul urmărit de făptuitor.10 Cu toate că o faptă este prevăzută de legea penală, când nu
prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni, nu este considerată ca atare
( art.19, C.Pen.). Fapta nu prezintă un asemenea grad de pericol dacă sunt întrunite
următoarele condiții : să aducă o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar
prin continuțul ei concret fapta prezintă gravitate redusă. De exemplu, lovirile sau alte
violențe, care au necesitat 4 zile îngrijiri medicale nu constituie infracțiunea prevăzută în
art.185, alin.2, C.pen., deoarece fapta a fost comisă numai după ce partea vătămată a
îndemnat câinele să-l muște, i-a adresat injurii și a aruncat cu soda caustică asupra
făptuitorului.
Intrarea inculpaților în strare de ebrietate în curtea curtii părtii vătămate pentru a-i
cere să le restituie o mașină de tocat coceni, propietatea lor, iar această a afirmat că a
împrumutat-o altei persoane și le-a cerut să părăsească curtea iar ei au refuzat,

9
Matei Basarab,Drept Penal , Parte Generala, Volumul 1, Editura Lumina Lex, Bucuresti,
2005.
10
M.Zolyneak , M.I.Michinici, Drept Penal, Parte Generala, Editura Fundatiei Chemarea,
Iasi, 1999.

7
îndeplinește condițiile din art.19 C.pen., ținând seama de condițiile concrete date, de
scopul urmărit în relațiile de bună vecinătate dintre inculpat și victimă.
Așadar, numai legea poate prevedea ce fapte sunt infracțiuni.( art.2, Cod pen.). Sub
aspect juridic s-a aratat că infracțiunea este un fapt constitutiv de raport penal, fiind
singurul temei al răspunderii penale ( art.17, alin.2, Cod. pen.).11
3.Vinovația . Pentru ca o infracțiune să capete existența juridică nu este suficient că
un act de conduită ( element mterial), prevăzut și pedepsit de lege, să fie săvârșit, ci mai
este necesar ca actul de conduită să fie expresia voinței și conștiinței autorului său.
Cu alte cuvinte, infracțiunea reprezintă o unitate obiectiv-subiectivă între conduita
exterioară a persoanei ( elementul material al infracțiunii) și poziția subiectivă a acesteia
exprimată în vinovația sa( elementul moral al infracțiunii) având sensul sintetic de fapta
vinovată.
Deși pentru unii autori elementul moral n-ar fi un element constitutiv al infracțiunii,
ci numai o condiție psihologică a culpabilității autorului, toți specialiștii domeniului sunt
de acord - chiar acolo unde vinovația nu este prevăzută ca trăsătură esențială de existență
a infracțiunii printr-o definiție legală ca, fără interferența celor două elemente, material și
moral, infracțiunea nu se poate constitui, indiferent dacă apariția factorului subiectiv
precede sau coexista cu exprimarea sa obiectivă.12
Vinovația a fost definită în doctrina penală ca fiind atitudinea psihică a persoanei
care, săvârșind cu voința neconstransă o faptă ce prezintă pericol social, a avut, în
momentul executării, reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale
acesteia sau, deși nu a avut reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală,
subiectivă a acestei reprezentări.13
Cu privire la vinovație ca trăsătură esențială a infracțiunii, sunt cunoscute în doctrină
doua concepții sau teorii mai importante: teoria psihologică și teoria normativă.
Teoria psihologică concepe vinovația ca formă a relației psihice dintre făptuitor și
fapta prevăzută la legea penală. Ea include ansamblul proceselor psihice (volitive,
intelective și afective) care stau la baza acestei relații și relevă caracterul voit și conștient
al faptei. Acest caracter este dat de faptul că subiectul are reprezentarea condițiilor
11
Matei Basarab ,op.cit.pag.137.
12
Narcis Giurghiu, Drept Penal, Parte Generala, Editura Cantes, Iasi, 2000.
13
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, op.cit.pag.90.

8
obiective în care acționează și a consecințelor faptei, iar pe baza acestei cunoașterii și
acestei reprezentări el își dirijează acțiunea în vederea producerii rezultatului pe care l-a
dorit sau acceptat și pentru care trebuie să răspundă.
Teoria normativă a vinovației consideră că vinoavația nu este o realitate subiectivă,
psihologică, ci un concept normativ exprimând un raport de contrarietate între voința
subiectului și norma de drept. Făptuitorul este vinovat, în cazul intenției, că a săvârșit cu
voința un fapt interzis de lege, care, tocmai de aceea, nu trebuia voit, iar în cazul culpei
făptuitorul este vinovat pentru că a comis un fapt involuntar, pe care de asemenea nu
trebuia să-l producă, fără să folosească voință pentru a împiedica producerea lui.
Așa cum subliniază în doctrina, vinovația, în teoria normativă, se stabilește pe baza
analizei acțiunii voluntare și a proceselor psihice care determină săvârșirea faptei, ceea ce
înseamnă că atitudinea reproșabilă a subiectului față de norma de drept poate fi cunoscută
tot pe baza analizei proceselor psihice care caracterizează relația psihică dintre el și fapta
prevăzută de legea penală.14
Potrivit opiniei dominante în literatura noastră juridică, vinovația cuprinde doi factori:
unul intelectiv și altul volitiv. Vinovația cuprinde două componente, doi factori: unul de
conștiintă și altul de voință.
Factorul intelectiv se manifestă prin aceea ca în conștiința făptuitorului apare ideea de
a săvârși infracțiunea și în același timp tot in conștiința apare și reprezentarea urmărilor
ei. Deci, factorul intelectiv cuprinde cunoașterea caracterului socialmente periculos al
acțiunii sau omisiunii și prevederea urmărilor periculoase pentru societate. Odată
terminat procesul psihic de luare a unei hotărâri se produce o trecere de la manifestarea
de conștiință la manifestarea de voință.
Factorul volitiv include în continuțul sau voința de a înfăptui fapta respectivă precum
și dorința producerii în realitate a urmaților socialmente periculoase sau în cazul
nedorinței acceptarea lor în mod obișnuit.
In literatuta juridica s-a exprimat si punctul de vedere potrivit caruia intregul continut
al vinovatiei ar fi acoperit numai de procesele intelective ale faptuitorului.Conform
acestei opinii vointa faptuitorului nu are nici un raport cu efectele actiunii sau omisiunii

14

9
socialmente periculoase, factorul volitiv limitandu-se numai la vointa faptuitorului de a
comite fapta.

3.1 Formele si modalitatile vinovatiei.

Actualul Cod penal formuleaza el insusi o definitie a vinovatiei care prin dispozitiile
din art.19 stabileste ca „ vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este
savarsita cu intentie sau din culpa.” In ce priveste incidenta factorului volitiv acesta
trebuie sa insoteasca savarsirea oricarei fapte pentru a exista vinovatie.La cele doua
forme ale vinovatiei se mai adauga o a treia, rezultand din combinarea celorlalte doua si
cunoscuta sub denumirea de praeterintentie sau intentia depasita si care este specifica
numai unor infractiuni.15
3.3.1 Intentia si modalitatile ei .
Exista intentie ca forma de vinovatie, atunci cand persoana care savarseste o fapta ce
prezinta pericol prevede, in momentul savarsirii, rezultatul socialmente periculos al
acesteia si urmareste producerea acelui rezultat sau, desi nu-l urmareste, accepta totusi
eventualitatea producerii lui.Intentia prezinta doua modalitati, in functie de atitudinea
faptuitorului fata de producerea rezultatului socialmente periculos intentia directa si
intentia indirecta sau eventuala.
Intentia directa.Exista aceasta modalitate a intentiei atunci cand faptuitorul isi
reprezinta actiunea sau inactiunea sa, modul de infaptuire, rezultatul socilamente
periculos la care conduce fapta si in aceste conditii el urmareste producerea acelui
rezultat( de ex. Cel care descarca arma asupra unei persoane in mod constient actioneaza
cu intentie directa).
Intentia indirecta sau eventuala exista atunci cand faptuitorul, care prevede rezultatul
socialmente periculos al faptei sale, desi nu urmareste producerea acelui rezultat,
savarseste totusi fapta, acceptand eventualitatea producerii lui( de exemplu, cel care
loveste o persoana in stare de ebrietate si o abandoneaza in stare de inconstiinta pe camp,
in frig, din care cauza victima moare).Existenta acestei modalitati a intentiei presupune
savarsirea unei fapte susceptibile sa produca cel putin doua rezultate, din care unul ( care
nu poate fi socialmente periculos) este urmarit de faptuitor, iar altul care este socialmente

15
Traian Dima, Drept Penal, Parte Generala,

10
periculos si care nu este urmarit, dar este acceptat de faptuitor care se hotaraste sa
savarseasca fapta chiar cu riscul producerii si a cestui rezultat posibil.16
Alte modalitati ale intentiei.Modalitatile normative ale intentiei se pot prezenta in
practica sub infatisari diferite, cunoasterea lor servind la stabilirea gradului concret de
vinovatie si antisocialitatea infractorului.Literatura juridica distinge astfel ca modalitati :
intentia simpla de intentia calificata, prima prezentand forma de intentie obisnuita care
nu presupune dol special( adica urmarirea unui scop anume prevazut de legea penala),
cea de-a doua forma de intentie calificata, care implica si un anume scop.17
Intentia calificata exista atunci cand faptuitorul urmareste producerea rezultatului in
vederea realizarii unui scop prevazut in norma incriminatoare( de exemplu, scopul de a
suprima sau stirbi unitatea, suveranitatea sau independenta statului, prevazuta in art.155
C.pen..18
In doctrina noastra, dolul special este conceput ca fiind reprezentat de acele situatii in
care intentia, ca forma a vinovatiei, este suplimentara in insusi continutul infractiunii, la
nivelul continutului de baza sau a celui circumstantial, de existenta unor cerinte privind
un anume mobil sau scop.19
Intentia spontana(de impeto) sau repentina( dolus repentinus ) de intentia
premeditara( dolus deliberatus).Intentia spontana se caracterizeaza prin aceea ca apare
brusc, de regula sub imperiul unei stari de provocare, iar intentia premeditara presupune
medierea, planuirea prealabila a actiunii.
Se mai face distinctie intre intentia initiala si intentia supravenita.Prima exista cand
infractorul a prevazut rezultatul faptei sale intr-un moment prealabil inceperii executarii
acesteia, iar cea de-a doua apare in situatia in care, in timpul executarii unei activitati
infractionale, infractorul prevede un alt rezultat decat cel initial( de exemplu, faptuitorul
savarsind o infarctiune de violare de domiciliu, aflandu-se in interiorul locuintei se
hotaraste sa sustraga anumite bunuri).20
Culpa.Modalitatile ei.

16
Costica Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache,op. cit.pag.19.
17
Narcis Giurghiu, op.cit.pag. 138.
18
Ibidem.
19
Ibidem.
20
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, op.cit. pag. 93.

11
 Potrivit dispozitie inscrise in art.19 alin.1, pct.2 lit a. si b. exista culpa cand
faptuitorul, prevede rezultatul faptei sale, dar nu- l accepta, socotind fara temei ca el nu se
va produce.Si mai exista o situatie cand faptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi
trebuia si putea sa-l prevada.
Culpa cu prevedere sau usurinta criminala se caracterizeaza prin aceea ca, desi
faptuitorul a prevazut rezultatul faptei sale, nu l-a urmarit si nici acceptat, socotind in
mod usuratic, neintemeiat, ca el nu se va produce.De exemplu, incercarea nereusita de a
tine suspendat un copil peste balustrada balconului care se soldeaza cu scaparea,
vatamarea sau decesul acestuia.
Ceea ce particularizeaza si deosebeste culpa cu previziune de intentie, nu este
prevederea-comuna in ambele situatii- ci atitudinea fata de rezultat si modalitatea
reprezentarii diferite a rezultatului in constiinta faptuitorului.Examinarea continutului
culpei cu previziune conduce la cateva observatii: culpa cu previziune este singura forma
de culpa criminala, care se apropie de intentie prin elementul de prevedere pe care
ambele il comporta.
Ca atare, culpa cu previziune va fi considerata intotdeauna ca o forma de vinovatie
apartinand culpei, iar nu intentie, aceasta din urma netolerand existenta unui raport de
nesocotinta sau usurinta intre agentul ce prevede si rezultatul faptei sale.21
In cazul culpei cu prevedere, faptuitorul nu numai ca accepta producerea rezultatului,
dar chiar o exclude fiind convins ca nu se va produce.Daca speranta in neproducerea
rezultatului vatamator s-ar intemeia pe o intamplare, pe un eveniment care ar putea sa se
produca, dar si sa nu aiba loc, nu ne-am gasi in prezenta culpei, ci a intentie indirecte,
fiindca o astfel de atitudine echivaleaza cu acceptarea de catre faptuitor a riscului
producerii rezultatului.
Culpa simpla( greseala) exista atunci cand faptuitorul nu a prevazut rezultatul faptei
sale, deci trebuia si putea sa-l prevada.De exemplu, un conducator de autovehicul
accidenteaza din neatentie un pieton, un farmacist elibereaza, din neatentie, un alt
medicament decat cel indicat sau prepara gresit un medicament nociv.Ceea ce
caracterizeaza culpa simpla este neprevederea de catre faptuitor a rezultatului socialmente
periculos al faptei sale, in conditile in care el avea datoria de a proceda cu toata diligenta

21
Narcis Giurghiu, op.cit.pag.139.

12
si atentia pentru a prevedea acest rezultat si totodata avea posibilitatea sa-l prevada, in
conditiile concrete in care a savarsit actiunea sau omisiunea sa.
Culpa, in cele doua modalitati ale sale, este si ea, alaturi de intentie, prevazuta si
definita in dispozitiile din art.19.Cod.pen.Potrivit acestei dispozitiei din alin.1 pct.2 din
acest articol, exista culpa atunci cand faptuitorul:a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l
accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce( culpa cu prevedere sau temeritate);
b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada ( culpa simpla
sau greseala).22
Ca si in cazul intentiei si culpa cunoaste mai multe clasificari.Astfel se deosebeste:
culpa lata ( grava ), culpa levis ( usoara) si culpa levissima ( foarte usoara).Se considera
ca exista culpa grava atunci cand rezultatul ilicit produs, putea fi prevazut de orice om cu
simt de prevedere obisnuit, iar faptuitorul nu l-a prevazut.Se considera ca exista culpa
usoara atunci cand rezultatul ilicit produs, putea fi prevazut daca faptuitorul manifesta
mai multa atentie, chiar fara un efort deosibit din partea lui.Si culpa foarte usoara exista
atunci cand producerea rezultatului ilicit in conditiile date nu s-ar fi produs, fiind
suficient ca faptuitorul sa fi manifestat un simt mai deosebit al prevederii.
Mai exista o forma a vinovatiei numita intentia depasita sau praeterintentia.Potrivit
teoriei psihologice, praeinterintentia apare ca o forma mixta de vinovatie, ca o pozitie
psihica intermediara o combinatie a intentiei si a culpei.Pentru existenta praeterintentiei
este necesara indeplinirea urmatoarelor conditii:a) in savarsirea faptei infractionale dorite
faptuitorul sa actioneze cu intentie, fie directa fie indirecta;
b) fapta savarsita sa produca doua rezulatate: un rezultat pe care faptuitorul l-a
prevazut si urmarit, sau daca nu l-a urmarit, a acceptat producerea lui; un rezultat mai
grav decat acela aflat in reprezentarea faptuitorului, rezultat fata de care acesta se afla in
culpa deoarece a actionat cu usurinta sau din greseala.23
De multe ori in practica judiciara infractiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de
moarte, nu este corect delimitata de alte infractiuni de rezultat cum ar fi infractiunea de
omor.De exemplu, imbrancirea unei persoane ca urmarea caderii acesteia si pricinuirea
unei vatamari corporale constituie un act de violenta savarsit cu intentie si nu din culpa,

22
Costica Bulai, Avram Filipas, Constantin Mitrache, op.cit.pag. 23.
23
Traian Dima, op.cit.pag.190.

13
chiar daca rezulatul violentei a depasit intentia faptuitorului.Ca atare, fapta constituie
infractiunea de vatamare corporala si nu aceea de vatamare corporala din culpa. 24
Lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ca infractiune distincta ce se savarseste
cu praeterintentie reprezinta o forma calificata a infractiunii de lovire( art.185.Cod pen.)
si a infractiunii de vatamare corporala ( art.196.Cod pen.), elementul circumstantial care
determina calificarea fiind moartea victimei.25
In delimitarea trasaturilor generale ale infractiunii, trebuie avute in vedere necesitatea
actualizarii demersurilor in materie ale doctrinei romane, in sensul preluarii conceptiei
tripartite ale infractiunii-tipicitatea, antijuridicitate, vinovatie.De aceea, de lege lata,
trebuie admisa existenta a patru trasaturi generale ale infractiunii-tipicitate,
anitijuridicitate, vinovatiei si pericol social.Asa fiind, infractiunea asa ca o concluzie ,
poate fi definita ca o fapta tipica,antijuridica, savarsita cu vinovatie si care prezinta
pericol social.Astfel, mai intai se verifica tipicitatea, prin compararea faptei oncret
comise cu modelul descris de legiutor in norma de incriminare.Daca aceasta
corespondenta exista, se trece la verificarea antijuridicitatii, in fapt la verificarea
incidentei vreunei cauze care sa o inlature.Din momentul in care este constatata
antijuridicitatea, devine posibila aplicarea masurilor de siguranta.Daca este prezenta si
vinovatia, lipsind ultima trasatura ( pericolol social) pot fi aplicate sanctiunile ci caracter
administrativ.In fine, doar daca se verifica si ulima trasatura fapta devine infractiune. 26

24
C.S.J. p.d. 596/ 11.03.1997 in D.nr.10/1997, pag.123.
25
Ibidem.
26
Florin Streteanu, op.cit.pag.200.

14
 1.1Raspunderea penala a persoanei fizice.

1.Notiune si caracterizare.

Raspunderea penala,este, alaturi de infractiune si pedeapsa unul dintre cei trei piloni
pe care se sprijina orice sistem de drept penal.Tot astfel, alaturi de raspunderea civila,
raspunderea administrativa si raspunderea disciplinara, raspunderea penala este o forma a
raspunderii juridice si intervine in situatia in care s- a savarsit o infractiune .27
Astfel, infractiunea ca fapta socialmente periculoasa, interzisa prin norma penala,
atrage prin savarsirea ei raspunderea penala, iar raspunderea penala fara sanctiune ar fi
lipsita de obiect.Corelatia este si inversa, adica aplicarea pedepsei nu poate fi justificata
decat de existenta raspunderii penale a infractorului, iar raspunderea penala nu se poate
intemeia decat pe savarsirea unei infractiuni.Cu alte cuvinte, raspunderea penala apare ca
fiind insusi raportul juridic penal de conflict, de constrangere, raport juridic complex cu
drepturi si obligatii specifice pentru subiectele participante.
Doctrina penala defineste raspunderea penala ca fiind: raportul juridic penal de
constrangere, nascut ca urmare a savarsirii infractiunii intre stat, pe de o parte, si infractor
pe de alta parte, raport complex al carui continut il formeaza dreptul statului,ca
reprezentant al societatii, de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea
prevazuta pentru infractiunea savarsita si de a-l constrange sa o execute, precum si
obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicate,
in vederea restabilirii ordinii de drept si restaurarii autoritatii legii.28
Este unanim admis ca , ceea ce diferentiaza actiunea umana de aceea a celorlalte
fiinte este faptul ca, de regula, ea este constienta , se bazeaza pe ratiune si nu pe instinct
sau impuls.Stiinta penala nu a ramas indiferenta fata de aceasta disputa filosofica, astfel
ca in secolul al xix-lea, bazandu-se pe doctrina liberului arbitru, ea a afirmat ca nu poate
fi socotit delincvent decat cel care a actionat constient si liber si ca responsabilitatea

Gheorghe Diaconu, Raspunderea Penala, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2008.

27

Nicolae Anghel Nicolae, Drept Penal, Parte Generala,vol.2. Raspunderea Penala si

28

Sanctiunile de Drept Penal, Editura Universitatii Titu Maiorescu,Bucuresti , 2003.

15
penala, fiind subordonata vinei sau imputabilitatii morale a celui care a savarsit
infractiunea, are ca temei responsabilitatea morala.Aceasta a fost conceptia „ Scolii
clasice criminale” care a determinat, ca o reactie , afirmarea „ Scolii pozitiviste”.Negand
liberul arbitru si vazand in orice delincvent un produs al anomaliilor sociale, un inadaptat,
un anormal, pozitivismul juridic a cerut sa se renunte la imputabilitatea morala si sa se
adopte principiul responsabilitatii legale bazata pe ideea de aparare sociala si in raport de
periculozitatea delicventului.
Intelegand gresit ca dreptul penal obiectiv( legea penala) ar crea un drept subiectiv al
statului de a pedepsi, caruia i-ar corespunde o obligatie a infractorului de a suporta
pedeapsa, tehnicistii juridici au sfarsit prin a afirma ca dreptul penal obiectiv
reglementeaza raportul dintre stat si infractor si ca acest raport se numeste
responsabilitate penala.
Astfel, desi este unanim admis la noi ca dreptul reglementeaza raportul social dintre
stat si infractor, este evident faptul ca norma penala nu se adreseaza nici organelor de stat
si nici infractorului, ci generalitatii oamenilor.Faptul ca uneori norma penala se adreseaza
anumitor categorii de persoane, cum ar fi de exemplu, functionarii de stat, avand astfel, o
incedenta limitata, nu poate conduce la concluzia ca ea ar fi detinata organelor de stat,
pentru ca unei asemenea interpretari i se opune principiul personalitatii pedepsei.Cat
despre asa-numitul „ raport juridic de conflict ” dintre stat si infractor care, se pretinde, ar
defini raspunderea penala, s-a observat in literatura de specialitate ca o asemenea
formulare contravine notiunii dreptului, pentru ca dreptul nu reglementeaza, ci
dimpotriva, urmareste sa impiedice conflictele.29
In sens larg,(lato sensu), prin raspundere penala se intelege nu numai obligatia
infractorului de a suporta o sanctiune, dar si dreptul statului de a aplica, prin instanta de
judecata, sanctiunea.Astfel, in aceasta acceptiune notiunea de raspundere penala se
apropie de insusi continutul raportului juridic penal de constrangere sau de conflict nascut
ca urmare a savarsirii unei infractiuni intre stat, pe de o parte si infractor, pe de alta parte,
al carui continut il formeaza dreptul statului, ca reprezentat al societatii, de a trage la
raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea legala si de a-l constrange sa o execute,

29
Mioara Ketty Guiu, Notiunea si temeiul raspunderii penale,in Dreptul, Anul v, seria a-
iii-a, nr.10-11 din 1994.

16
precum si obligatia infractorului de a se supune tragerii la raspundere penala( de a suporta
sanctiunea aplicata).30
Raspunderea penala presupune cu necesitate existenta unei infractiuni, care reprezinta
elementul ce genereaza raportul juridic penal, fapta constitutiva a raspunderii penale.In
momentul savarsirii faptei se naste raspunderea penala, fara sa se conditioneze exisenta
acesteia de identifcarea infractorului sau chiar de descoperirea infractiunii.Dreptul
statului de a pedepsi apare in momentul savarsirii infractiunii, chiar daca infractorul nu s
fost descoperit si tot in acest moment apare si obligatia infractorului de a raspunde penal.
Din definitia raspunderii penale s-a observat ca subiectele acesteia sunt statul si
infractorul, care apar si ca subiecte ale raportului juridic penal.Statul reprezinta subiectul
denumit activ, care exercita constrangerea sa pentru aplicarea si asigurarea realizarii
sanctiunii juridice, iar infractorul, care este denumit subiect pasiv, trebuie sa suporte
consecintele faptei penale, adica aplicarea si executarea sanctiunii.In sfera subiectilor
raspunderii penale se includ, in cazul participatiei, toti cei care au contribuit la savarsirea
faptei in calitate de autor, instigator sau complice.31

Principiile privitoare la raspunderea penala.

Potrivit opiniilor recente, sunt retinute ca principii ale raspunderii penale: legalitatea
raspunderii penale, infractiunea- unic temei al raspunderii penale, principiul
umanismului, principiul personalitatii raspunderii penale, principiul unicitatii raspunderii
penale, principiul inevitabilitatii raspunderi penale, principiul individualizarii raspunderii
penale, principiul personalitatii raspunderii penale.
Principiul inevitabilitatii raspunderii penale, releva ideea ca savarsirea unei infractiuni
atrage cu necesitate raspunderea penala.Aceasta raspundere juridica trebuie sa intrevina
pentru sanctionarea celui vinovat, pentru restabilirea ordinii publice tulburate si
asigurarea sentimentului de liniste si siguranta a grupului social.32

30
Gheorghe Diaconu, op.cit.pag.290.
31
Gheorghe Nistoreanu,Alexandru Boroi,Valeriaca Lazar, Drept Penal, Partea Generala,
Editura, Europa Nova, Bucuresti, 1999.
32
Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi, Valerica Lazar, op.cit. pag.315.

17
 In practica, principiul inevitabilitatii raspunderii penale se realizeaza prin intermediul
unui alt principiu si anume cel al oficialitatii actiunii penale, consacrat in art.9 din Codul
de procedura penala potrivit caruia „ actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere
penala a persoanelor care au savarsit infractiuni”.Inevitabilitatea raspunderii penale
cunoaste anumite limite in sensul ca ea nu mai opereaza atunci cand exista vreo cauza
care inlatura raspunderea penala.33

Capitolul 2.Subiectii infractiunii.

Sectiunea 1. 1. Subiect activ.Subiect pasiv.Generalitati.

33
Gheorghe Diaconu, op.cit.pag.295.

18
 In literatura de specialitate s-a aratat ca prin subiect de drept penal se inteleg
persoanele fizice sau juridice implicate in raporturile juridice penale de conformare sau
de conflict, fie ca destinatari ai obligatiilor de conformare sau, dupa caz, a obligatiei de a
raspunde penal pentru nerespectarea acestor obligatii, fie ca beneficiari ai ocrotirii
juridice penale.
Prin nerespectarea de catre destinatarul legii penale a obligatiei de conformare si
savarsire a faptei interzise, ia nastere raportul juridic penal de conflict.Deci, persoanele
implicate in savarsirea unei infractiuni, fie prin savarsirea acesteia sunt subiecti ai
infractiunii.34
O lege penala odata intrata in vigoare genereaza raporturi juridice de drept penal intre
stat, la care se alatura si ceilalti titulari ai valorilor sociale ocrotite si destinatarii legii
penale ca titulari ai obligatiilor de conformare; pe de o parte statul si infractorul, pe de
alta parte, persoana fizica sau juridica titulara valorilor sociale vatamate sau puse in
pericol prin savarsirea faptei.Asa cum vom vedea mai departe, infractorul, subiect pasiv
al raportului de conflict, devine subiect activ al infractiunii, iar statul devine subiect pasiv
general al infractiunii, caruia i se alatura persoana fizica sau juridica, adica ceilalti titulari
ai valorilor sociale ocrotite care suporta consecintele infractiunii.35
Sunt asadar, subiecti ai infractiunii atat peroana fizica cat si persoana juridica ce nu
si-au respectat obligatiile din cadrul raportului juridic penal de conformare si au savarsit
fapta interzisa, pe de o parte, cat si persoana fizica sau juridica beneficiare a ocrotirii
juridice penale si care prin savarsirea infractiunii au suportat consecintele acesteia, pe de
alta parte.
Notiunea de subiecti ai infractiunii nu se confunda cu notiunea de subiecti de drept
penal ce desemneaza persoanele implicate in raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai
obligatiei de conformare in cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca
beneficiari ai ocrotirii juridice penale.Sub acest aspect se poate observa ca sfera notiunii
de subiecti de drept penal este cea mai intinsa, ea cuprinzand si persoanele neimplicate in
savarsirea vreunei infractiuni, decat sfera notiunii de subiecti ai infractiunii.Subiectii de
drept penal prin implicarea lor in savarsirea unei infractiuni devin subiecti ai
34
Vasile Dobrinoiu, Traian Dima, op.cit.pag.13.
35
Ilie Pascu, Drept Penal, Parte Generala, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007.

19
infractiunii.Se poate observa ca toti subiectii infractiunii sunt si subiecti de drept penal,
dar nu toti subiectii de drept penal sunt si subiecti ai infractiunii.
In functie de modul in care sunt implicati in savarsirea infractiunii, se face distinctie
intre subiecti activi sau propriu-zisi ai infractiunii, care sunt persoanele fizice ce au
savarsit infractiunea si subiectii pasivi sau persoanele vatamate care sufera raul produs
prin infractiune.36
1) Subiectul activ al infractiunii.Definitia subiectului activ.
Subiectul activ al infractiunii este persoana care comite o fapta conforma faptei-tip
descrisa in norma de incriminare.In literatura de specialitate se poarta discutii in legatura
cu echivalenta conceptelor de „ subiect activ” si „autor”.In vreme ce unii autori atribuie
celor doi termeni aceeasi semnificatie, altii considera ca notiunile in cauza nu se
confunda.In aceasta din urma conceptie se apreciaza ca subiectul activ apartine faptei-tip
prevazute de norma de incriminare, in vreme ce notiunea de autor trebuie folosita in
raport de fapta concreta comisa de o persoana.
Cu alte cuvinte, subiectul activ, ca element al faptei-tip, circumscrie sfera posibililor
autori, adica a persoanelor care sunt susceptibile de a comite in concret fapta respectiva.
Asa cum rezulta din definitia data, subiectul activ al infractiunii trebuie sa fie in mod
necesar o persoana.Dreptul penal modern a abandonat de mult timp conceptia potrivit
careia subiect activ al unei infractiuni poate fi si un lucru, un animal sau chiar un
fenomen natural.37
Potrivit dispozitiilor art.144 C.pen., are calitatea de subiect activ al infractiunii sau de
infractor, persoana care savarseste o infractiune-fapt consumat ori o tentativa pedepsibila
si la care participa ca autor, instigator sau complice.

a)Persoana fizica subiect al infractiunii.

Denumirea de subiect activ al infractiunii( infractor) caracterizeaza atitudinea sa
antilegala, care infrange dispozitiile legii si disciplina sociala prin conduita sa

36
Constantin Mitrache, Drept Penal, Parte Generala,Editura Universul Juridic,Bucuresti,
2005.
37
Florin Streteanu, op.cit.pag.354.

20
periculoasa, care il pune in conflict ireductibil cu societatea, fapt pentru care este supus
raspunderii penale.38
Subiect activ al infractiunii este persoana fizica ce a savarsit fapta direct si nemijlocit
(in calitate de autor) ori a participat la savarsirea infractiunii( in calitate de instigator ori
complice).Persoana care a savarsit o infractiune, este infractor.In legislatia cat si in
doctrina penala se foloseste atat notiunea de infractor cat si de faptuitor pentru a desemna
persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala.In art.2, art.72 Cod pen., se
foloseste notiunea de infractor spre a desemna persoana care a savarsit o infractiune, iar
in art.4, art 6 Cod pen., se foloseste notiunea de faptuitor spre a desemna persoana care a
savarsit fapta prevazuta de legea penala.
Desigur ca nu se poate pune semnul egalitatii intre cele doua notiuni, cea de faptuitor
este mai intinsa, desemneaza persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala,
care nu este sinonima cu notiunea de infractiune.Infractiunea, asa cum am aratat mai sus,
reprezinta fapta prevazuta de legea penala, savarsita cu vinovatie si care prezinta pericol
social.Lipsa vinovatiei ori a pericolului social face ca fapta savarsita prevazuta de legea
penala sa nu fie infractiune, iar persoana care a savarsit-o sa nu fie infractor ci doar
faptuitor.39
Din cuprinsul definitie de mai sus-intemeiata pe intregul sistem de idei si principii ale
organizarii apararii sociale prin mijloace de drept penal si finalitatea pe care acesta o
urmareste in planul combaterii si prevenirii criminalitatii, subiect activ al infractiunii nu
poate fi decat infractorul, deci persoana fizica.
Din acest punct de vedere-sustinut institutional de intregul drept penal pozitiv-
posibilitatea considerarii unei persoane juridice si eventual, penalizarea acesteia prin
sanctiuni de drept penal, ca subiect activ al infractiunii este exclus.
Daca prin urmare, in cadrul activitatii unei societati sau organizatii detinatoare a
calitatii de persoana juridica s-ar comite o infractiune, chiar si cu stirea si conlucrarea mai
multor persoane ori a tututor persoanelor fizice ce o compun, tragerea la raspunderea
penala se va face numai prin urmarirea individuala a infractorilor vinovati, deci a unor
persoane fizice determinate, care vor trebui sa raspunda atat penal, cat si civil, pentru
faptele comise sub obladuirea unei asemenea persoane morale.
38
Alexandru Boroi, Drept Penal, Parte Generala, Editura C.H.Beck, Bucuresti, 2006.
39
Constantin Mitrache, op. cit.pag.120.

21
 Solutia este aplicabila chiar si in cazul savarsirii infractiunii de concurenta neleala,
cand potrivit art.301 Cod pen., raspunderea consecintelor faptei revine nu organizatiei in
bloc, ci persoanelor ce au implicat-o intr-o astfel de activitate.40

b)Persoana juridica, pe langa persoana fizica poate fi subiect al infractiunii. Prin

Legea nr.278 din 4 iulie 2006 s-a introdus in Codul penal in vigoare art.19, cu titlu
marginal „ Conditiile raspunderii penale a persoanelor juridice”.Prin acest text de lege s-a
consacrat in legislatia penala romana in vigoare raspunderea penala a persoanelor

40
Narcis Giurgiu, Legea Penala si Infractiunea, Editura Gama, Iasi.

22
juridice.Consacrarea raspunderii penale a persoanei juridice in Codul penal in vigoare se
intemeiaza pe ratiuni de ordin practic, dar si pe recomdarile si deciziile in acest domeniu
cuprinse in documentele internationale de referinta in materie.
De asemenea, in plan criminologic s-au inregistrat, in ultimul deceniu, forme si
structuri noi ale criminalitatii organizate, faptele fiind savarsite indeosebi de persoanele
juridice care au actionat cu scopuri deghizate, activitatea lor prezentand un pericol real
pentru ordinea juridica.
De aceea, legiferarea raspunderii penale a persoanei juridice a devenit o necesitate tot
mai stringenta, care s-a realizat prin introducerea acestei institutii.
Un alt considerent care justifica reglementarea in legea romana a raspunderii penale a
persoanei juridice, isi gaseste izvorul in documente de referinta ale unor organisme
internationale, cum sunt:Consiliul Europei, Uniunea Europeana, care au avut in vedere
atat la reconsiderarea in doctrina romana a problemei raspunderii penale a persoanei
juridice.Dintre cele mai semnificative documente internationale adoptate de Consiliul
Europei, care au stat la baza sunt :Rezolutia(77)28 privind contributia dreptului penal la
protectia mediului; Recomandarea R(81)18 asupra criminalitatii afacerilor, care accepta
posibilitatea instituirii raspunderii penale a persoanelor juridice pentru infractiunile
comise in dreptul comercial etc.41
In doctrina penala se recunoaste ca una dintre cele mai controversate probleme de
drept penal este cea privitoare la posibilitatea de a considera infractor si de a supune la
pedepse colectivitatile organizate sub forma de persoane juridice sau morale.
In stiinta penala moderna au fost formulate si sustinute atat teza negativa, cat si cea
pozitiva cu privire la responsabilitatea penala a persoanei juridice.
Teza negativa este sustinuta in special de partizanii teoriei fictiunii, ina baza careia
persoanele juridice nu au o existenta proprie, ci sunt o creatie, o fictiune a
legii.Argumentele invocate in sustinerea acestei legi sunt urmatoarele:a) persoana juridica
nu are vointa si o inteligenta proprie, de aceea ea nu lucreaza decata sa cum voiesc sau
inteleg cei care au conducerea intereselor sale, acestia fiind singurii care trebuie sa
rsapunda din punct de vedere penal;b) a pedepsi o colectivitate inseamna a lovi membrii
sai nevinovati, membri care nu au fost consultati in vederea comiterii actului;c) aplicarea

41
Ilie Pascu, op. cit. pag.163.

23
unora dintre pedepsele prevazute de lege pentru persoanele fizice nu se poate face, iar
acolo unde acest lucru ar fi posibil,pedeapsa nu are nici o eficacitate, intrucat persoana
juridica nu ar simti efectele sale.
Teza afirmativa, este sustinuta de cei care impartasesc teoria realitatii cu privire la
persoanele juridice.Argumentele invocate in sprijinul acestei teze sunt urmatoarele:a)
persoanele morale reprezinta o realitate juridica incontestabila si se pot manifesta in
diferite moduri in viata sociala, inclusiv prin savarsirea de infractiuni.Este vorba nu
despre faptele comise de conducatori fara stirea si acordul membrilor persoanei juridice,
ci de acte voite si consimtite de toti membrii colectivitatii si executate conform cu
dorintele acestora; b) exista si pedepse care pot si plicate cu succes persoanelor juridice:
dizolvarea, suspendarea activitatii, amenda.42
Potrivit art.19( indice 1) Cod pen. Pentru ca o persoana juridica sa raspunda penal
trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
a) persoana juridica sa fi savarsit o infractiune.Legea nu instituie nici o limitare in
privinta infractiunilor susceptibile de a fi comise de o persoana juridica, ceea ce inseamna
ca, in principui, o asemenea persoana savarsi orice infractiune prevazuta de Codul penal
sau de legile speciale.
Totusi, sfera faptelor pentru care poate fi angajata raspunderea penala a persoanei
juridice este, in mod inevitabil, mai restransa decat in cazul persoanelor fizice, existand si
infractiuni a caror savarsire in calitate de autor de catre o persoana juridica este de
neconceput-viol, evadare, bigamie.
b) infractiunea sa se savarseasca in realizarea obiectului de activitate sau in interesul
ori in numele persoanei juridice.
c) persoana juridica sa nu fie dintre cele exceptate de la raspunderea penala.Potrivit
art.19 Cod pen.in vigoare, sunt exceptate de la raspunderea penala statul, autoritatile
publice si institutiile publice care desfasoara o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat.
d) prezenta elementului subiectiv cerut de norma de incriminare pentru ca fapta sa
constituie infractiune.Elementul subiectiv, in cazul unei infractiuni savarsite de o
persoana juridica, prezinta unele particularitati.

42
Alexandru Boroi, op.cit.pag.122.

24
 Astfel, va trebui stabilit fie ca savarsirea infractiunii decurge dintr-o decizie
intentionata adoptata in cadrul persoanei juridice, fie ca este consecinta unei de neglijenta
in cadrul ei.In cazul in care fapta este savarsita de un tert in profitul persoanei juridice,
trebuie ca aceasta, cel putin sa fi avut cunostinta de comiterea ei si sa nu o fi impiedicat
ori sa fi acceptat sa profite de pe urma faptei.
Daca organele de conducere au facut tot ceea ce era posibil pentru prevenirea
comiterii infractiunii sau pot demonstra ca actele prepusului nu sunt legate de realizarea
obiectului activitatii, raspunderea persoanei juridice va fi inlaturata.
Codul penal roman consacra concursul intre raspunderea penala a persoanei juridice
si cea a persoanei fizice.Aceasta solutie rezulta din dispozitia cuprinsa in art.19( indice 1)
alin( 2) in care se prevede:„ Raspunderea penala a persoanei juridice nu exclude
raspunderea penala a persoanei fizice care a contribuit, in orice mod, la savarsirea
aceleasi infractiuni.”43
Asa cum am mentionat si mai sus subiecti ai infractiuni pot fi atat subiectul activ cat
si subiectul pasiv .

Subiectul pasiv al infractiunii.

Subiectul pasiv al infractiunii este persoana vatamata penal, adica cea care sufera sau
asupra careia se resfrange nemijlocit urmarea materiala ori starea de pericol creata prin
savarsirea infractiunii.Aceasta calitate juridica o poate avea atat o persoana fizica, titulara

43
Ilie Pascu, op. cit.pag.166.

25
unor drepturi subiective ori a unor interese legitime, cat si o persoana juridica , pagubita,
lezata prin savarsirea unei infractiuni.44
Trebuie facuta deosebirea dintre subiect pasiv al infractiunii sau persoana
vatamata(calitatea procesuala a subiectului pasiv) de aceea de persoana pagubita prin
infractiune.Prima, decurge din raul produs unei persoane prin infractiune indiferent de
prejudicierea sa materiala- cum ar fi cazul infractiunii de omor, cand subiect pasiv al
infractiunii este insasi victima, iar a doua-din faptul prejudicierii unei persoane prin
infractiune.
Intr-adevar, daca de cele mai multe ori persoana vatamata este in acelasi timp si
persoana daunata, pozitia sa vizand atat raportul juridic de drept penal, cat di cel de drept
civil- deci ambele actiuni devin exercitabile in procesul penal( si cea penala si cea civila)
nu este exclusa posibilitatea ca o persoana sa devina subiect pasiv al infractiunii, fara a
putea intruni si calitatea de persoana daunata( cum este cazul victimei intr-o infractiune
de omor), dupa cum este posibil, ca o persoana sa poata dobandi calitatea de persoana
daunata fara a fi suferit si raul cauzat prin infractiune( cum este cazul sotiei sau a copiilor
victimei, in cazul aceleiasi infractiuni de omor).
Intre cele doua situatii se mai produce si o diferentiere sub raportul implicarii lor
procesual penale.Astfel, in timp ce persoana vatamata care a suferit nemijlocit si raul
produs prin infractiune( ca in cazul infractiunii de vatamare corporala) poate dobandi in
procesul penal atat calitatea de parte vatamata cat si cea de parte civila, in ambele cazuri,
pozitia sa de subiect pasiv oferindu-i temeiul de a putea trece la exercitarea activa atat a
actiunii penale cat si a celei civile, in ipoteza persoanei fizice care nu a suferit nemijlocit
decat paguba, dar nu si raul produs prin infractiune, aceasta nu poate exercita in procesul
penal( sau civil) decat o actiune civila.45
La majoritatea infractiunilor intalnim un singur subiect pasiv. Putem avea insa si o
pluralitate de subiecti pasivi, asa cum este cazul omorului deosebit de grav( art.176 alin.
(1) lib.b C.pen., sau in cazul uciderii din culpa( art.178 alin.final C.pen.etc.46
Daca de cele mai multe ori aceeasi persoana poate avea atat calitatea de subiect pasiv
al infractiunii, cat si cea de subiect pasiv de drept civil ( de exemplu, in cazul unei
44

45
Narcis Giurgiu, op.cit. pag. 174.
46
Alexandru Boroi, op.cit.pag.125.

26
infractiuni de distrugere a unui bun, subiect pasiv al infractiunii este proprietarul bunului
si tot el poate fi si persoana prejudiciata prin infractiune), sunt si situatii in care subiect
pasiv al infractiunii poate sa fie o persoana si alta sa aiba calitatea de subiect pasiv de
drept civil( de exemplu, in cazul unei infractiuni de omor, subiect pasiv este victima, iar
persoana daunata, careia i s-a produs un prejudiciu prin infractiune, sa fie sotia sau copii
celui ucis).
Daca la marea majoritate a infractiunilor ( furt, talharie, inselaciune, omor, vatamare)
nu se cere ca subiectul pasiv sa indeplineasca anumite conditii speciale, sunt totusi
infractiuni la care norma de incriminare prevede unele cerinte fara de care persoana nu
poate fi subiect pasiv al acelei infractiuni.De exemplu, la infractiunea de atentat care
pune in pericol siguranta statului, persoana impotriva careia se comite fapta trebuie sa
indeplineasca o functie importanta de stat sau publica; daca lipseste aceasta calitate nu se
realizeaza continutul infractiunii de atentat, ci a altei fapte( omor sau vatamarea
corporala).47
In doctrina se fac diverse clasificari ale subiectilor pasivi ai infractiunii. Cele mai
cunoscute clasificari sunt:
a) subiect pasiv general si subiect pasiv special .Orice infractiune are ca subiect pasiv
general statul, deoarece orice infractiune aduce atingere ordinii de drept penal statornicita
de catre stat prin normele de drept penal.
Subiect pasiv special si imediat este persoana fizica sau juridica titulara a valorii
sociale vatamate sau puse in pericol prin savarsirea infractiunii.48
Subiectul pasiv special poate sa se infatiseze ca subiect pasiv principal si subiect
pasiv secundar.Aceste categorii de subiecti pasivi apar in cadrul infractiunilor complexe,
unde are calitatea de subiect pasiv principal titularul valorii sociale, in principal ocrotite
prin infarctiunea respectiva, si de subiect pasiv secundar titularul valorii sociale in
secundar ocrotite.De exemplu, prin infractiunea de ultraj( art.239 Cod pen.) sunt ocrotite
doua valori sociale: autoritatea de stat si libertatea sau integritatea corporala a
functionarului public. Titularul relatiilor sociale referitoare la autoritatea de stat, valoare
sociala in principal ocrotita, este subiect pasiv principal, iar functionarul a carui libertate

47
Ilie Pascu, op .cit .pag. 167.
48
Vasile Dobrinoiu, op.cit.pag.16.

27
sau integritate corporala a fost vatamata prin comiterea infractiunii este subiect pasiv
secundar.
Prin savarsirea infractiunii complexe titularul valorii ce constituie obiectul juridic
principal devine subiect pasiv principal, iar titularul valorii ce constituie obiectul juridic
secundar devine subiect pasiv secundar sau adiacent .Cel mai clasic exemplu este acela al
infractiunii complexe care este talharia.49
Subiectul pasiv secundar este si consumatorul de droguri in cazul infractiunii de trafic
de droguri, care sufera consecintele produse sau pe cale de a se produce( toxicomania),
fiindu-i periclitata sanatatea.
Prin urmare, subiectul pasiv secundar este intruchipat in persoana celui care sufera
consecintele consumului ilicit de droguri.Deci, atunci cand subiectul activ ofera sau vinde
unei persoane droguri pe care aceasta le consuma, ea devine subiect pasiv secundar al
infractiunii de trafic de droguri.50
In functie de modul de delimitare a sferei subiectilor pasivi in continutul infractiunii,
doctrina distinge intre infractiuni cu subiect pasiv determinat si infractiuni cu subiect
pasiv nedeterminat. Sunt infractiuni cu subiect pasiv determinat cele in cazul carora poate
fi identificata o persoana fizica sau juridica in calitate de titular al valorii sociale
lezate( spre exemplul violul, furtul).Sunt infractiuni cu subiect pasiv nedeterminat cele
care protejeaza o valoare sociala ce apartine unei sfere nedeterminate de persoane.Spre
exemplu, in cazul infractiunii de distrugere a bunului propriu prin mijloace care prezinta
pericol public( art.217, alin(4) si (5) Cod pen.), subiectul pasiv este indeterminat.
Alti autori identifica si o a treia categorie si anume aceea a infractiunilor fara subiect
pasiv sau fara victima. In aceasta categorie ar intra fie infractiunile in cazul carora sfera
subiectilor pasivi nu poate fi concretizata pentru ca valoarea sociala corespunde unui
sentiment( sentimentul de pudoare- in cazul difuzarii de materiale obscene, sentimentul
religios sau respectul fata de cei decedati), fie infractiunile- obstacol, a caror incriminare
se justifica datorita faptului ca ele pot constitui premisa pentru alte infractiuni, de
exemplu, detinerea ilegala de arme, detinerea de substante stupefiante in vederea
consumului propriu.

49

50
Traian Dima, op. cit. pag. 173.

28
 O infractiune poate avea un subiect pasiv unic sau o pluralitate de subiecti pasivi.Este
infractiune cu subiect pasiv unic omorul, violul, furtul cand prin comiterea faptei se
aduce atingere unui singur subiect pasiv. Avem o infractiune cu subiect pasiv multiplu,
spre exemplu, in cazul talhariei, atunci cand dupa sustragerea bunului apartinand unei
persoane, infractorul loveste o alta persoana care dorea sa il impiedice sa plece cu bunul
sustras.Tot astfel, in cazul ultajului( art.239 Cod pen.), avem un subiect pasiv principal,
statul, ca titular al autoritatii, si un subiect pasiv secundar- functionarul insultat sau
lovit.51
In sfarsit, in teoria dreptului penal se mai intalneste clasificarea de subiect pasiv
simplu( necircumstantiat) si subiect pasiv calificat( circumstantiat). Din ultima categorie
fac parte acei subiecti pasivi pentru a caror existenta norma penala cere o calitate
speciala, cum ar fi de exemplu, aceea de functionar, militar, ruda apropiata etc. si a carei
prezenta poate conditiona fie existenta continutului de baza al infractiunii( art.239), fie
agravarea acesteia( art.175, lit.c.Cod pen.).52
Asa cum s-a aratat, subiectul pasiv este calificat atunci cand se cere ca el sa aiba o
anumita calitate si este necircumstantiat atunci cand nu se cere o astfel de
calitate.Clasificarea intereseaza pentru calificarea corecta a faptei si stabilirea masurii de
aparare sociala adecvate.
Sunt prevazute si anumite conditii speciale, pentru subiectul pasiv in continutul unor
infractiuni.Astfel, este necesar de exemplu, pentru infractiunea de ultraj( art.239 Cod
pen.) ca subiectul pasiv sa fie un functionar ce indeplineste o functie ce implica exercitiul
autoritatii de stat; pentru infractiunea de pruncucidere( art.177 Cod pen.) subiectul pasiv
trebuie sa fie noul nascut al mamei ucigase etc.53
Importanta studiului subiectului pasiv al infractiunii se releva in raport cu numeroase
institutii ale dreptului penal: subiectul pasiv este persoana indreptatita sa depuna
plangerea prealabila sau sa se impace cu inculpatul; poate influenta unitatea sau
pluralitatea; consimtamantul victimei ca si cauza justificativa se raporteaza tot la
subiectul pasiv; eroarea asupra calitatii subiectului pasiv.54

51
Florin Streteanu, op. cit. pag.383.
52
Narcis Giurgiu, op. cit. pag. 175.
53
Constantin Mitrache,op. cit.pag.123.
54
Ibidem.

29
 Sectiunea a2a. Subiectul activ al infractiunii.Persoana fizica.

1.1Notiunea de subiect activ.

Subiectul activ al infractiunii este persoana fizica ce a savarsit fapta direct si
nemijlocit,in calitate de autor ori a partcipat la savarsirea infractiunii, in calitate de
instigator sau complice. De asemenea, persoana juridica poate fi subiect activ al
infractiunii.55
Prin notiunea de subiecti ai infractiunii, se desemneaza in doctrina penala, persoanele
implicate in savarsirea unei infractiunii, fie prin insasi savarsirea infractiunii, fie prin
suportarea consecintelor acesteia.Subiectii de drept penal prin implicarea lor in savarsirea
unei infractiuni devin subiecti ai infractiunii.Se poate observa ca toti subiectii infractiunii
sunt si subiecti de drept penal, dar nu toti subiectii de drept penal sunt si subiecti ai
infractiunii.
Persoana care a savarsit o infractiune,este infractor. In legislatie cat si in doctrina
penala se foloseste atat notiunea de infractor cat si de faptuitor pentru a desemna
persoana care a savarsit o fapta penala prevazuta de legea penala. Desigur ca nu se poate
pune semnul egalitatii intre cele doua notiuni, cea de faptuitor este mai intinsa,
desemneaza persoana care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, care nu este
sinonima cu notiunea de infractiune.Infractiunea, reprezinta fapta prevazuta de legea
penala, savarsita cu vinovatie si care prezinta pericol social. Lipsa vinovatiei ori a
pericolului social face ca fapta savarsita prevazuta de legea penala sa nu fie infractiune,
iar persoana care a savarsit-o sa nu fie infractor ci doar faptuitor.56
Intre subiectele de drept penal si subiectii infractiunii exista o relatie de la intreg la
parte, ceea ce face ca orice subiect al infractiunii sa fie concomitent si subiect de drept
penal, insa nu orice subiect de drept penal este si subiect al infractiunii, pentru ca

Vasile Ponta,Drept Penal, Parte Generala,Editura Hamangiu, 2006.

55

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept Penal Roman, Parte Generala, Editura
56

Universul Juridic, 2009.

30
majoritatea cosarsitoare a relatiilor de aparare sociala se desfasoara in afara raporturilor
de conflict.
Distinctia este importanta mai ales practic, pentru ca daca nu sunt intrunite toate
elementele infractiunii, faptuitorul nu va raspunde penal, fie pentru ca nu a fost vinovat,
fie pentru ca fapta sa a fost lipsita de pericol social.
Pentru a fi subiect activ al infractiunii persoana fizica trebuie sa indeplineasca anumite
conditii generale si speciale.57

1.2Conditiile generale privind persoana fizica.

Conditiile generale de existenta a subiectul activ al infractiunii se refera la: cerinta
indeplinirii unei limite de varsta, minime, cerinta ca persoana fizica sa fie responsabila si
cerinta ca fapta sa fi fost savarsita cu libertate de vointa si actiune.
A.Conditia unei varste minine.
In sistemul legii noastre se considera ca, prin dezvoltarea sa biopsihica, persoana
atinge parametrii necesari pentru a-si asuma in cunostinta de cauza si in liber consecintele
incalcarii unei norme de drept penal in jurul varstei de 14 ani; limita de varsta din Codul
nostru Penal, in art.99 alin.1, stabileste si debutul capacitatii juridice de drept penal.
In privinta determinarii varstei minime de la care incepe capacitatea juridica de drept
penal se observa unele deosebiri de la o legislatie la alta.Astfel, in timp ce Codul penal
roman stabileste aceasta limita la 14 ani, Codul penal cehoslovac o stabileste la 15 ani, iar
Codul penal polonez la varsta de 16 ani.
Dupa cum semnaleaza literatura de specialitate, tendinta actuala in planul stiintei
dreptului penal este aceea de a ridica cat mai sus limita de varsta de la care se poate
considera ca minorul, prin dezvolatarea sa psihomentala, a ajuns la un grad de intelegere,
stapanire si experinta de viata care i-ar conferi o capacitate penala deplina.
In acest sens, de pilda, in Franta- care prin Codul penal din 1810, prevedea pentru
minori inceputul capacitatii penale de la 13 ani, prin Ordonanta din 12 februarie 1945 s-a
constituit din minoritatea penala (13-18 ani) o cauza legala de iresponsabilitate penala,
pentru ca prin adoptarea noului Cod penal din 1993 sa se prevada ca numai minorii care
au depasit varsta de 13 ani pot fi condamnati la o pedeapsa.

57
Vasile Ponta,op.cit.pag.65.

31
 In ceea ce priveste regimul varstei la care debuteaza capacitatea juridica penala in tara
noastra, potrivit dispozitiilor legale in vigoare, aceasta limita incepe, de principiu, la 14
ani impliniti. In acest sens, art.99 Cod penal prevede in mod expres regula ca :„ Minorul
care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal”, iar,in completarea sa, art.50 Cod
penal prevede ca: „ Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de
un minor care la data comiterii acesteia nu indeplineste conditiile legale pentru a
raspunde penal.”
Potrivit art.99 alin.2, „ minorul care are varsta intre 14 si 16 ani raspunde penal numai
daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant.”
In sfarsit, potrivit art.99 alin.3 Cod penal „ minorul care a implinit varsta de 16 ani
raspunde penal”.Rezulta ca in sistemul dreptului penal roman in vigoare, capacitate
juridica penala incepe, de principiu, la varsta de 14 ani si continua, intr-o forma deplina,
peste varsta de 16 ani- aceasta fiind limita de varsta de care specialistii din domeniul
pshihologiei, sociologiei, moralei, etologiei si al dreptului penal leaga un asemenea nivel
de dezvoltare medie pshico-morala a personalitatii incat, de regula, individul dispune nu
numai de faculatatile psihice necesare intelegerii continutului, semnificatiei si
consecintelor faptelor sale, dar si de capacitatea de a le dirija in mod libe, deci poate lucra
cu una din formele de vinovatiei penale.58
In decursul vietii, in dezvoltarea sa, persoana parcurge patru etape
principale:copilaria, adolescenta, maturitatea si batranetea. Fiecarei etape ii sunt proprii
anumite particularitati bio-psihice care prezinta importanta in legatura cu cerintele
necesare pentru formarea capacitatii juridice penale.Problema etapei in care persoana
poate deveni subiect al infractiunii se pune numai in legatura cu cea a copilariei si
adolescentei nu si a maturitatii sau batranetii.Limita la care o persoana poate deveni
subiect al infractiunii a variat in decursul timpului, deosebindu-se de la o legislatie la
alta.De subliniat este faptul ca aceasta limita se plaseaza in perioada minoritatii, aparand
astfel, categoria de infractori minori, fata de care s-a adoptat un sistem adecvat de
sanctionare.59
Pe de alta parte, atingand varsta de 14 ani, se presupune ca individul beneficiaza si de
aparatul de cunostinte, deprinderi si valori pshico-morale si sociale necesar integrarii sale
58
Narcis Giurgiu, op.cit.?
59
M.Zolyneak, M.I.Michinici, op.cit.pag.113.

32
firesti si neconflictuale in viata sociala, putandu-si asuma in deplina cunostinta de cauza
consecintele faptelor sale in raport cu exigentele legii penale.Cum, insa, nu toti
adolescentii parcurg la fel si in acelasi ritm procesul dezvoltarii lor psiho-morale, in unele
cazuri, formarea personalitatii uneori conturandu-se chiar peste pragul varstei de 14 ani,
dar in genere, nu mai tarziu de 16 ani, legiuitorul a instituit pentru acest interval un regim
de capacitate penala avand caracterul unei prezumtii legale relative, in timp ce, pentru
celalalt interval, de la 16 ani inainte, un regim de capacitate penala cu caracterul unei
prezumtii legale absolute.
Pe cale de consecinta, desi minorul aflat intre limitele de 14 si 16 ani este prezumat
legal a dispune de capacitate penala, el poate rasturna aceasta prezumtie facand dovada
lipsei discernamantului, in timp ce minorul mai mare de 16 ani nu are posibilitatea
inlaturarii prezumtiei legale de capacitate, aceasta avand un caracater absolut.
Cu toate acestea, daca minorul mai mare de 16 ani va face dovada lipsei
discernamantului, aceasta imprejurare, desi nu va afecta capacitatea sa penala, va putea
elimina, dupa caz, fie responsabilitatea, fie imputabilitatea.
In concluzie, potrivit legislatiei in vigoare, nu indeplinesc conditia generala de varsta
minima pentru a deveni subiecti ai infractiunii minorii sub 14 ani.60

B.Responsabilitatea este cea de a doua conditie generala pentru subiectul activ al

infractiunii.Aceasta conditie trebuie sa o indeplineasca orice persoana fizica pentru a
deveni subiect activ al infractiunii si reprezinta starea psihica-fizica normala-in planul
intelegerii si dirijarii constiente a faptelor- pe care trebuie sa o detina toate persoanele ce
poseda capacitate juridica penala.
Cum, in sistemul nostru penal,capacitatea juridica penala este presupusa a fi implinita
o data cu implinirea varstei de 14 ani si cum atingerea acestei varste implica un asemenea
grad de dezvoltare psihico-mentala a minorului incat se presupune ca acesta dispune atat
de factorul intelectiv, cat si de volitiv pentru conturarea vinovatiei, rezulta ca
responsabilitatea penala, ca suport al capacitatii juridico-penale, corespunde acelui grad
de dezvoltare psihica a unei persoane fizice normale care ii confera aptitudinea de a
comite fapte prevazute de legea penala cu vinovatie.

60
Narcis Giurgiu, op.cit.pag.

33
 Responsabilitatea apare, prin urmare, ca o aptitudine si posibiitatea reala a persoanei
in varsta de peste 14 ani de a lucra cu vinovatie penala, vocatie care se intemeiaza pe un
grrad relativ dezvoltat de formare a factorilor care gireaza procesele intelective si volitive
necesare formarii vinovatiei, care la randul ei, fundamenteaza din punct de vedere
stiintific , instituirea de la aceeasi varsta a capacitatii juridico-penale.
Datorita stransei legaturi reciproce dintre aceste niveluri sau unghuri de evaluare,
responsabilitatea depinzand de dezvoltarea factorilor volitivi si intelectivi, iar capacitatea
juridica penala de responsabilitate, in sistemul dreptului nostru penal, atat capacitatea
penala- care implica, deci, conlucrarea corecta a celor doi factori caracterizanti ai
vinovatiei- cat si responsabilitatea, ca rezultanta a acestei conlucrari, se bucura de
beneficiul unei prezumtii legale, in sensul ca toate persoanele izice care au implinit varsta
de 14 ani sunt prezumate de lege a poseda discernamant critic, stare de responsabilitate si
pe aceasta baza, capacitate juridica penala.
In sensul aratat, capacitatea juridica penala semnifica starea persoanei fizice
responsabile de a-si putea asuma, in temeiul faptelor savarsite, printre alte forme de
raspundere juridica, si pe aceea a raspunderii penale, exercitand toate drepturile si
obligatiile pe care aceasta raspundere le implica, atat in planul dreptultui penal material
cat si al celui instrumental.61
Responsabilitatea este definita in doctrina penala ca fiind aptitudinea persoanei de a-
si da seama de faptele sale( actiuni sau inactiuni) de rezonanta sociala a acestora precum
si de a-si putea determina si dirija in mod constient vointa in raport cu aceste fapte.
Dupa cum se poate observa responsabilitatea se apreciaza prin prisma a doi factori:
unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a intelege semnificatia actiunilor si
inactiunilor ei, a urmarilor acestora si altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a
fi stapana pe actiunile sau inactiunile sale, pe care le dirijeaza in mod constient.Lipsa
unuia, a celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz in care lipseste vinovatia, iar cand
persoana este constransa- lipseste factorul volitiv.
Responsabilitatea se prezuma, este starea normala a oricarei persoane care a implinit
varsta de 16 ani.Prezumtia este una relativa, ea putand fi rasturnata prin dovada contrarie,

61
Narcis Giurgiu, op.cit.pag 188.

34
ca persoana nu si-a dat seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu si le-a putut
stapani.62
Responsabilitatea nu trebuie confundata cu raspunderea penala, aceasta din urma
referindu-se la obligatia faptuitorului de a suporta consecintele juridico-penale ale unei
fapte penale determinate.Raspunderea penala, pe de alta parte, putandu-se naste numai pe
suportul savarsirii unei fapte cu vinovatie, deci, de catre o persoana responsabila nu se
rezuma la o simpla posibilitate sau aptitudine de a raspunde, ci la o raspundere juridica
precis conturata.
De aseamenea, responsabilitatea nu trebuie confundata cu culpabilitatea, care
presupune starea persoanei care a comis o fapta concreta cu vinovatie si nici cu
imputabilitatea care se refera la posibilitatea de a atribui persoanei savarsirea unei fapte
cu constiinta deplina si vointa libera.
Din punctul de vedere al acestor notiuni- cu larga circulatie in literatura occidentala si
nu intotdeauna cu acelasi inteles- in timp ce culpabilitatea este elementul moral al
infractiunii, cu alte cuvinte, reflecta raportul dintre subiect si conduita sa, imputabilitatea
este o stare, o calificare a subiectului insusi.Cu alte cuvinte, pentru a exista
responsabilitate penala( in sens de raspundere juridica penala) trebuie ca delicventul sa fi
comis o greseala( culpabilitate) si ca aceasta greseala sa-i poata fi imputata.
In literatura clasica s-a discutat mult in legatura cu chestiunea de a de sti daca starea
de responsabilitate presupune si gradul necesar de exprimare libera a constiintei si vointei
faptuitorului, necasar pentru a-i atrage si imputabilitatea vreunei fapte penale, cu alte
cuvinte, daca un subiect responsabil dispune si de libertatea de decizie si actiune.
Putem afirma ca stiintele penale moderne si inclusiv crimilogia actuala accepta, de
regula, punctul de vedere potrivit caruia, desi individul normal actioneaza intotdeauna
sub impulsul unor factori exo-sau endogeni, el detine capacitatea controlarii si stapanarii
acestor factori prin declansarea si intretinerea unor procese de autodeterminarea
optiunilor, deciziilor si actiunilor in astfel de conditii incat alegerea formulei de
comportanent ilicit se situeaza la nivelul unor manifestari reprosabile sub raport moral si
juridico-penal.63
C.Libertatea de vointa si actiune( imputabilitatea).
62
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op.cit.,pag.122.
63
Narcis Giurgiu, op.cit.pag.

35
 Libertatea de hotarare inseamna posibilitatea peroanei de a-si determina in mod liber
vointa, de a delibera si hotara potrivit propriei vointe fara o constrangere din afara.Prin
libertate de actiune se intelege posibilitatea persoanei de a actiona potrivit vointei sale,
fara ca asupra sa se exercite o constrangere fizica.Daca a savarsit o fapta sub imperiul
constrangerii morale( amenintare) sau fizice, aceasta nu constituie infractiune, prin lipsa
vinovatiei.64
Dupa cum s-a aratat, exista posibiltatea ca o persoana responsabila sa comita o fapta
prevazuta de legea penala sub imperiul unei constrangeri externe careia sa nu-i poata
rezista, situatie in care exprimarea sa materiala sa nu poata fi atribuita unei constiinte si
vointe libere si ca atare, fapta sa nu-i fie imputabila.
Intr-adevar, in cazul in care autorul actioneaza sub imperiul unei constangeri externe,
careia nu-i poate rezista, nu se poate considera ca fapta comisa i-ar apartine din punct de
vedere moral si nici ca aceasta fapta i-ar exprima personalitatea sau starea de
antisociabilitate, pe care o presupune asumarea cu constiinta si vointa libera a savarsirii
unei infractiuni.
Datorita importantei deosebite a conditiei infractorului de a actiona eu constinta
deplina si vointa libera in savarsirea vreuneia dintre faptele prevazute de legea penala
pentru nasterea raspunderii penale, legiuitorul roman a introdus in Codul Penal doua
cauze legale de impiedicare a constituirii infractiunii pentru cazurile cand faptuitorul a
actionat sub imperiul unor constrangeri fizice sau psihice(morale) carora nu le-a putut
rezista.( art.46 Cod Penal).65

64
M.Zolyneak, M.I.Michinici, op.cit.pag.115.
65
Narcis Giurgiu, op.cit.pag.?

36
 Capitulul 3.Particularitati privind persoana fizica.Subiectul activ al infractiunii.
Sectiunea 1.Autorul si participatia.

Generalitati privind participatia penala.

Denumirea de participatie penala este data acelei pluralitatii de infractori ce se

realizeaza atunci cand, desi o fapta poate fi savarsita de o singura persoana ori de un
numar determinat de persoane, ea este savarsita ocazional de un numar mai mare de
persoane decat acela care este necesar potrivit naturii faptei
Datorita deosebirilor dintre pluritatea necesara- fie in forma pluritatii naturale, fie in
forma pluralitatii constituite-si pluralitatea ocazionala, si regimul juridic al persoanelor
care coopereaza in cadrul fiecareia dintre cele doua forme de pluralitate este diferit: in
timp ce, in cazul pluralitatii necesare, fiecare dintre faptuitori este considerat ca un
subiect activ al infractiunii, purtand raspunderea integrala a savarsirii acesteia in calitate
de autor, indiferent de gradul sau catimea cintrbutiei sale, in cazul pluralitatii ocazionale,

37
regimul juridic al participantului este starns legat de natura contributiei sale la savarsirea
faptei prevazuta de legea penala.Ca atare, in cadrul participatiei penale, care este
determinata nu de numarul necasar de persoane sau de natura faptei, ci de natura
contributiei faptuitorului la savarsirea ei, stiinta dreptului penal si dreptul penal pozitiv
fac distinctie intre mai multe forme posibile, cum sunt: autorul,(coutoratul), instigarea si
complicitatea.66
Pluralitatea ocazionala este cunoscuta in literatura si legislatie sub denumirea de
participatie. Ea este posibila, in general, la orice infractiune, chiar si la faptele ce
presupun pluralitatea naturala sau constituita de faptuitori.
Sediul legal al participatiei se gaseste in partea generala a Codului penal, in Titlul 2
privitor la „ Infractiune”, ca o institutie legata de aceasta in Capitolul 3, art.23-31
inclusiv.
In art.23 Cod penal, se precizeaza pozitia participantilor in raport cu fapta savarsita,
prevazand ca:„ Participanti sunt persoanele care contribuie la savarsirea unei fapte
prevazute de legea penala in calitate de autori, instigatori sau complici.
In reglementarea anterioara, partcipatia era conditionata de savarsirea de catre autor a
unei infractiuni, de imprejurarea ca acesta sa fi actionat cu vinovatie si fapta savarsita sa
fi fost in raport cu el o infractiune.Participatia exista numai in situatia in care atat
instigatorul (complicele), cat si autorul ar fi actionat cu intentie.
Codul in vigoare a largit cadrul particpatiei, prin introducerea participatiei improprii,
considerand ca exista participatie chiar si in cazul cand autorul actioneaza fara
vinovatie.De exemplu-o persoana determina un iresponsabil sa comita un furt. Intr-o
atare situatie, participatia subzista, cu mentiunea ca fapta savarsita de autor constituie
doar o fapta prevazuta de legea penala si nu o infractiune, ceea ce are drept consecinta
lipsa raspunderii penale a acestuia.Instigatorul care a actionat cu intentie raspunde pentru
contributia adusa in calitatea avuta, fara a se transforma in autor mediat al acelei fapte,
asa cum era considerat sub regimul vechiului cod.
Avand in vedere actuala reglementare, se poate defini participatia ca fiind cooperarea
la savarsirea unei fapte prevazute de legea penala a unui numar de persoane superior celui
cerut de lege, in baza unei vointe comune dintre care cel putin una a actionat cu intentie.67
66
Narcis Giurgiu, op.cit.pag.276.
67
M.Zolyneak, M.I,Michinici, op.cit.pag.169.

38
 In materia participatie penale s-au afirmat doua conceptii fundamentale diferite,
prima – denumita a „complicitatii delict distinct” si cea de a doua- denumita „a unitatii
infractiunii”, consacrata si in legislatia noastra.
In conceptia autonomiei participatiei sau a complicitatii ,,delict distinct” se sustine ca
actele de cooperare ale participantilor reprezinta fapte cu semnificatie juridica proprie si
autonoma, constituind tot atatea infractiuni distincte, dar conexe cu fapta aceluia ce
savarseste executarea propriu-zisa.Ca o consecinta directa a acestei conceptii, nu numai
ca participantii vor raspunde, in mod independent si in calitate proprie, pentru fiecare
dintre faptele penale savarsite, dar si momentul comiterii actelor lor de cooperare va fi
considerat distinct de acela al survenirii rezultatului infractional, cu consecinte
independente si distincte asupra aplicarii legii penale in timp, a curgerii termenului de
prescriptie, a aplicarii amnistiei, gratierii etc. pentru fiecare dintre participanti.
In conceptia din M.zoly.pag278.

39