Descartes1

3.1. RENÉ DESCARTES (1596-1650)

S-a născut în La Haye (Franţa) la data de 31 martie 1596, într-o familie catolică care aparţinea micii nobilimi. De mic avea o fire fragilă şi bolnăvicioasă însă era foarte iscoditor şi spiritual, motiv pentru care tatăl său îl numea încă de pe atunci „filosoful”. Între anii 1606 şi 1614 a studiat la colegiul iezuit din La Flèche, unde s-a bucurat de primirea unei educaţii foarte bune. „Aici s-a distins prin înclinaţia sa către filosofie şi către matematici, pe care le-a cercetat cu o curiozitate foarte mare. Aici a cunoscut el invenţia lui Galilei asupra lunetei şi alte teorii din fizică, atunci la modă; aici şi-a însuşit spiritul filosofic şi metodic de a cerceta diferitele probleme ale vieţii; a studiat limbile clasice şi mai ales latina şi tot aici, în colegiu, a putut să adâncească adevărurile religiei” 1. În 1618 intră în armata lui Maurice Nassau şi apoi în cea a ducelui de Bavaria. Călătoreşte în Germania, Olanda, Suedia, Danemarca, Elveţia şi Italia. Biografii săi spun că atunci când se afla în Germania, în noaptea de 10 noiembrie 1619 Descartes a avut revelaţia metodei sale: „se găsea închis într-o cameră singuratecă, când i s-a părut că din înaltul cerului, aşa cum spune chiar el, spiritul adevărului a coborât asupra sa”. Întors la Paris îl cunoaşte pe părintele Marino Mersenne, religios din Ordinul Minimilor, care promova întâlniri între filosofi şi oameni de ştiinţă. Descartes participă la o astfel de discuţie în prezenţa cardinalului Bérulle, care, după ce l-a ascultat îl sfătuieşte să se dedice reformei filosofiei. În anul 1629 Descartes decide să se stabilească în Olanda, unde va rămâne mai mult de douăzeci de ani şi unde va scrie cele mai importante opere ale sale. Olanda era pe atunci una dintre cele mai dezvoltate ţări din Europa şi una din puţinele ţări unde libertatea religioasă era respectată. Descartes îşi propune să scrie un tratat despre univers, intitulat „Le Monde” şi, mai apoi, „Traité de la Lumière”, în care pune în discuţie nu numai probleme legate de fizica, ci şi probleme astronomice şi cosmologice. În acest tratat Descartes susţinea concepţia lui Copernic asupra mişcării pământului şi era aproape să-l publice, când a aflat de condamnarea lui Galilei. Această veste îl determină să renunţe la planul său, deoarece nu voia să intre în conflict cu Biserica. Filosofia sa însă se răspândeşte foarte repede fapt care-l convinge să publice o parte a operei sale sub titlul de „Dioptrica” şi „Meteorii”, cărora le adaugă „Geometria”. Împreună cu aceste scrieri este publicată şi opera „Discurs asupra metodei” (1637) care a atras asupra lui critici atât din partea teologilor catolici cât şi din partea celor protestanţi. La început Descartes nu ia prea mult în seamă criticile care i se aduc însă cu timpul acestea încep să-l obosească cât mai mult şi chiar să-l dezguste. La insistenţele reginei Christina a Suediei, pleacă în anul 1469 la Stockolm unde timp de un an predă filosofia reginei convertite la catolicism. Datorită climei reci şi programului destul de exigent (trebuia să se trezească în fiecare dimineaţă la ora cinci) se îmbolnăveşte şi moare după puţin timp, în anul 1650. Sintetizând, putem spune că se pot afirma trei perioade în viaţa lui Descartes: 1606- 1614 studiile în Colegiul La Flèche; 1616-1629, călătoriile prin Europa; 1629-1649, stabilirea în Olanda;

Opere

1

G. I. GHIDU, în Prefaţa la Discurs asupra metodei, Ed. Mondero, Bucureşti 2003.

23-24. treptat. Regulile pentru o cunoaştere sigură Într-un fragment autobiografic. încet. pentru intuiţie este necesară simplitatea. Atitudinea critică faţă de trecut se prezintă mai ales sub forma încercării de a găsi o nouă metodă menită să valideze cercetarea filosofică.. să-mi călăuzesc gândurile în ordine începând cu lucrurile cele mai simple şi mai uşor de cunoscut. Evidenţa – „Primul precept era de a nu primi ca adevărat nici un lucru de care să nu mă fi încredinţat în mod evident că este aşa. întrucât acestea sunt inutile vieţii moderne. eşti primit în rândul învăţaţilor. Mai mult decât o regulă acesta este principiul normativ fundamental. DESCARTES. Ed. pp. îmi schimbai în întregime părerea. voind să mă instruiesc. îmi dădui seama că un stat este mai bine organizat când are foarte puţine legi. Doar metoda analitică poate conduce la evidenţă deoarece împărţind complexitatea în părţi simple. În „Regulile pentru conducerea spiritului” întâlnim deja modul în care trebuiau concepute noile reguli. 10. care poate fi realizată doar prin descompunerea complexităţii „în părţi elementare până la ultima limită posibilă”. tocmai pentru că totul trebuie să conducă la claritate şi la distincţie. decât de a fi descoperit din ce în ce mai bine neştiinţa mea”2 . încât să nu am nici un prilej de al pune la îndoială”.I. „sigure şi uşoare care dacă vor fi observate cu exactitate de către toţi. „Regulae ad directionem ingenii” (Regulile pentru conducerea spiritului) (postum 1701) „Meditaţii metafizice” (1641).Descartes2 În afară de operele amintite deja mai putem menţiona: „Principia philosophiae” (1644). după ce recunoaşte că a fost elevul uneia dintre cele mai celebre şcoli din Europa (Colegiul La Flèche). Bucureşti 2003. trad. Mondero. rom. de a împărţi fiecare dintre dificultăţile pe care le-aş examina în atâtea părţi câte ar fi posibile şi necesare spre a le dezlega mai bine”. Discurs asupra metodei. Motivul acestei simplificări ni-l prezintă filosoful însuşi: „După cum mulţimea prea mare a legilor face adesea loc toleranţei faţă de vicii. Să vedem care sunt regulile noii metode concepute de către Descartes. Deci evidenţa înseamnă claritate şi distincţie. căci mă găseam împiedicat de atâtea îndoieli şi erori. până la cunoaşterea celor mai complexe. G. presupunând 2 3 R. Descartes vorbeşte despre o profundă stare de incertitudine în care se găsea la sfârşitul studiilor sale: „… îndată ce am terminat studiile după care. dar îşi întrerupe studiul pentru a evita multiplicarea acestora şi mai mult. Ibidem. numărul de precepte care compun logica. Aşadar pentru certitudine este necesară evidenţa. mă gândii că sunt suficiente următoarele patru. ca să urc încet. A vorbi despre idei clare şi distincte este acelaşi lucru cu a vorbi despre idei evidente. . Analiza – „Al doilea. numai să iau hotărârea categorică şi statornică de a nu mă abate niciodată de la ele”3. În această primă operă Descartes enumără circa douăzeci şi una de reguli. ajută intelectul să împrăştie ambiguităţile. dar ele sunt foarte strict respectate. În schimb în „Discurs asupra metodei” el reduce numărul regulilor la patru. De asemenea filosoful francez critică disciplinele literare şi istorice şi în general cultura umanistă. în mod obişnuit. ar face imposibilă căderea în eroare”. încât mi se părea că n-am avut alt profit. pentru evidenţă este necesară intuiţia. adică la evidenţă. „Tratat despre pasiuni” (1649). p. adică de a înlătura cu grijă graba şi prejudecata şi de a nu cuprinde în judecăţile mele nimic altceva decât ce s-ar prezenta minţii atât de clar şi de precis. Sinteza – „Al treilea. Ghidu.

Această evidenţă cuprinde deci claritatea (viziunea completă. cu ajutorul ei.Descartes3 ordine chiar între cele care nu se preced în mod firesc unele pe altele”. sau mai bine zis. „Există un contrast puternic între atitudinea sa teoretică şi atitudinea sa practică. să acţioneze în aşa fel încât să nu provoace în jurul său nici o tulburare. prin intermediul căruia se ia un obiect în integritatea sa. Istoria filozofiei europene. înaintând spre cele relative sau dependente. exhaustivă a unui obiect) şi distincţia (posibilitatea de a lua obiectul în mod independent de alte obiecte). p. el nu dispunea de nici un fundament care să-i permită să elaboreze o morală personală. el elabora o morală prudentă şi convenţională. încercate pentru a se vedea dacă sunt într-adevăr folositoare. să fie cât mai ferm şi hotărât în acţiunile sale: să se învingă mai degrabă pe sine decât destinul (împotriva moralei stoice). Dubiul sau îndoiala metodică După ce au fost stabilite regulile. să-şi aleagă cea mai bună ocupaţie (cultivarea raţiunii şi înaintarea pe cât posibil în cunoaşterea adevărului urmând metoda pe care şi-o propusese). Această regulă prezintă necesitatea de a parcurge încă odată cu atenţie întregul proces pentru a putea vedea dacă nu cumva s-a strecurat vreo eroare. Este vorba despre o sinteză care trebuie să plece de la elementele absolute sau independente. Înainte însă de a-şi continua cercetarea sa în vederea descoperirii unui adevăr cert. iar aceasta fiindcă. că altele mai plăcute şi mai curate nu cred că se află în viaţă. Descartes era foarte mulţumit şi totodată convins de validitatea metodei sale: „Am avut atât de multe şi de variate mulţumiri de când am început să mă folosesc de această metodă. De acest calm avea nevoie pentru cercetarea sa filosofică”. 116.cit. În chiar momentul când îşi punea sub semnul întrebării. Acest mod de a cunoaşte este tipic matematicii. întreaga cunoaştere. încât să fiu sigur că n-am omis nimic”. dar cine ne spune că ele pot fi aplicate şi în afara matematicii? Există vreun adevăr în afara matematicii care să reflecteze caracterul evidenţei şi al distincţiei. Deci pentru Descartes „modelul ideal către care gândirea trebuie să năzuiască este modelul matematic”4. spre a evita ca în cursul cercetării sale teoretice să fie stânjenit de dificultăţi de ordin practic. independent de celelalte obiecte. Descartes se pare că ţinea mult la deviza: „Cine se ascunde bine trăieşte bine”. sub nici o formă. Este adevărat că matematica ţine cont de aceste reguli. descoperind în fiecare zi. Mirarea filozofică. Descartes ţine să precizeze câteva criterii morale provizorii de care să ţină cont pe parcursul cercetării sale5: să asculte de legile şi obiceiurile tării sale. HERSCH.. 120-121. Nefiind încă sigur de nimic în afară de existenţa subiectului care se îndoieşte. să fac pretutindeni enumerări atât de complete şi revederi atât de generale. op. Dar care este actul intelectual cu care se poate ajunge la evidenţă? Este actul intuitiv sau intuiţia. ele trebuie justificate. adică să se conformeze cerinţelor societăţii. adică actul mintal unic şi imediat. pp. în celelalte privinţe ia hotărârea de a se lăsa călăuzit de opiniile cele mai moderate şi mai puţin exagerate admise de cei mai înţelepţi dintre oameni. Pentru Descartes evidenţa. se poate spune că este principiul prim şi ultim al întregului proces cognitiv. rămânând statornic în religia în care Dumnezeu ia dat harul de a creşte încă din copilărie. Ibidem. 5 4 . întreaga reprezentare despre univers. la îndoială? Pentru a răspunde la aceste întrebări Descartes aplică regulile sale ştiinţei tradiţionale pentru a vedea dacă aceasta conţine un adevăr atât de clar ce nu ar putea fi pus în dubiu. care analizează numerele şi figurile geometrice. Drept care a socotit că nu-i rămânea altceva de făcut decât să adopte provizoriu în conduită linia de mijloc. câteva J. Enumerarea – „Şi ultimul. cu o temeritate radicală. detaliată. şi care nu ar putea fi pus.

. aş putea presupune existenţa unui „geniu rău” care s-ar folosi de toată puterea sa pentru a mă înşela („îndoiala hiperbolică”). nu erau în stare să-l clatine. însă el prin „gândire”? În „Regulile…” afirmă că prin „gândire” înţelege tot ceea ce există în noi şi de care suntem conştienţi în mod imediat. DESCARTES. Şi continuă tot el: „Am adăugat „în mod imediat”. „Je pense donc je suis!”( „Gândesc. ci doar un stadiu preliminar. fără nici o ruptură între gândire şi fiinţă. Aici deci nu este vorba de scepticism. găsii că pot să-l primesc fără rezerve ca întâiul principiu al filosofiei pe care o căutam”7. . Ne aflăm în faţa unui adevăr care nu are nevoie de nici o mediere. de exemplu. Chiar dacă este formulat asemenea unui silogism cogitoul cartezian nu este nicidecum un raţionament ci o pură intuiţie. Aşa cum bine se poate observa dubiul este o hotărâre sau o metodă. iar cine gândeşte există. Discurs asupra metodei. Transparenţa eu-lui sieşi este o evidenţă clară. Primul lucru de care trebuie să ne îndoim trebuie să fie cunoaşterea pe care ne-o oferă simţurile. Care este certitudinea la care ajunge Descartes şi de care nimeni nu se mai poate îndoi? Să-l lăsăm pe filosoful însuşi să ne vorbească: „Dar curând după aceea îmi dădui seama că. care exclude din start orice posibilitate de a cunoaşte adevărul. De asemenea trebuie să ne îndoim chiar şi de existenţa corpului nostru şi de toată realitatea exterioară. Şi observând că acest adevăr „cuget deci exist” („cogito ergo sum!”) era atât de temeinic şi de sigur încât toate presupunerile scepticilor. satisfacţia ce aveam îmi umplea atât de mult sufletul încât nimic altceva nu mă mai atrăgea”6.cit. postulează că aceasta este o res cogitans. Pentru a putea înainta în cercetarea sa Descartes consideră că trebuie să pună totul în dubiu. Este vorba în mod simplu de un act intuitiv graţie căruia eu îmi percep existenţa în măsura în care este gândită. deoarece am putea fi rezultatul unei iluzii asemănătoare aceleia pe care o trăim atunci când visăm. deoarece. conform lui Descartes. că adică totul este fals. Cine se îndoieşte gândeşte. în timp ce gândeam astfel. astfel. Cine ne poate asigura că viaţa noastră nu este un vis continuu? În sfârşit trebuie să ne îndoim chiar şi de certitudinile matematice. Descartes nu se îndoieşte pentru că este sceptic. o mişcare a voinţei are ca punct de plecare gândul însă această mişcare nu este nicidecum gândire”. ci pentru că el consideră că această îndoială deliberată îi va permite să ajungă la certitudine. Astfel toate acţiunile voinţei. Ce înţelege. Nu există deci nici o îndoială cu privirea la existenţa mea: dar ce sunt? Aici 6 7 R. trebuia în mod necesar ca eu care o gândeam să fiu ceva. Substanţa gândită este gândirea în act şi gândirea în act este o realitate gânditoare. pentru a exclude tot ceea ce se manifestă ca o consecinţă a gândurilor. op. Ibidem. Acesta este dubiul metodic sau îndoiala metodică. o realitate gânditoare. chiar şi cele mai extravagante. Dubiul cartezian nu elimină posibilitatea existenţei adevărului şi nici nu este un scop în sine. chiar dacă trebuie exclus faptul că Dumnezeu ar voi să mă înşele. imaginaţiei şi simţurilor sunt „gânduri”. deoarece este deja un lucru acceptat că acestea ne înşeală. intelectului. Este un efort de a gândi filosofia de la capăt. aşa cum se amintea. deci exist!”) Dubiul metodic are ca scop. găsirea unei certitudinii care să nu mai poată fi pusă la îndoială. p. De fapt Descartes încercând să definească natura propriei existenţe. liber aleasă. p 32.Descartes4 adevăruri care-mi păreau destul de importante şi îndeobşte ignorate de ceilalţi oameni. aceasta este prima certitudine de care nimeni nu se poate îndoi. 37. Ne aflăm în faţa unei schimbări profunde faţă de gândirea antică şi medievală: criteriul certitudinii nu mai este căutat în necesitatea obiectivă dar în evidenţa subiectivă.

inclusiv propriul corp. nu poate să fie produsă nici de către om (care este imperfect) şi nici de către lucrurile 8 Ibidem. Descartes susţine. pe care el şi l-a însuşit în Colegiul La Flèche. adică sufletul. deoarece negarea sa nu înseamnă decât afirmarea că există totuşi un adevăr incontestabil: „Si fallor sum!” („Dacă greşesc. nici nu depinde de vreun lucru material. Chiar dacă acesta (corpul) n-ar exista deloc. p. aşa că. pentru a exista nu are nevoie de nici un loc. ba şi mai mult. tocmai pentru a nu cădea în solipsism? Descartes distinge trei tipuri de idei: idei înnăscute: acestea sunt dobândite doar prin intermediul exerciţiului gândirii. adevărurile matematice. doar existenţa sufletului meu. acest eu. sufletul ar rămâne tot ceea ce este”8. Dar cum se poate ajunge la o idee care să garanteze existenţa a ceva în afara subiectului.Descartes5 Descartes introduce o distincţie radicală între eu-l care gândeşte. au în comun faptul fundamentării adevărului pe certitudinea interioară. doar în urma supunerii sale îndoielii metodice. procedeu tipic dialecticii platonico-aristotelice. că ideea de Dumnezeu. care echivalează cu ideea de perfecţiune. exist!”) – aceasta este certitudinea la care ajunge Sf. „Cogito –ul „ cartezian rezultă ca o certitudine. Riscul solipsismului este perceput de către filosoful francez. este în întregime deosebit de corp şi mai uşor de cunoscut decât corpul. ci în mod dialectic. Dacă am încerca să găsim în filosofia anterioară un mod oarecum asemănător de argumentare a unei certitudini clare. idei inventate: sunt construite sau inventate de subiectul însuşi. care sunt pentru Descartes obiectul imediat al gândirii înseşi. polemizând cu scepticii academici. prin care sunt ceea ce sunt. adică în interioritatea conştiinţei. însă se poate spune că cele două argumente. Atunci cum se poate ieşi din această capcană? În afară de propria existenţă subiectul este însă sigur şi de propriile idei. Însă acum trebuie demonstrat că şi lumea există în mod real şi că nu este un simplu vis al eu-lui gânditor. augustinian şi cartezian. de care se poate dubita: „De aici am tras concluzia că sunt o substanţă a cărei esenţă şi natură este de a cugeta şi care . adică reprezentări pe care subiectul le are în mod necesar în actul de gândire: „Numesc idee tot ceea ce este conceput în mod imediat de către spirit”. Şi această idee este pentru Descartes. şi tot ceea ce există în afara acestui eu. de ex. ideea de Dumnezeu. Marele învăţător al Bisericii. . care negau capacitatea omului de a ajunge la un adevăr sigur. ca în matematică. Toate celelalte lucruri ar putea fi doar iluzii. de care este sigur. acesta ar putea fi întâlnit la Sf. De la existenţa subiectului la existenţa lui Dumnezeu Descartes a găsit un adevăr sigur: existenţa celui care gândeşte. 38. Este exclusă aşadar orice formă de platonism care să recunoască ideilor o existenţă autonomă de subiect. idei din afară: par că provin din exterior. unica posibilitate de a afirma existenţa a ceva exterior mie trebuie să-mi fie dată de către o idee înnăscută. Augustin. prin negarea negaţiei sale. Augustin. Dacă pe ideile inventate şi pe cele care provin din afara mea nu mă pot baza. deoarece cogito-ul îmi dă doar certitudinea propriei mele existenţe. În baza principiului conform căruia cauza trebuie să fie egală sau mai mare decât efectul produs. le prezintă acestora un adevăr pe care nimeni nu-l poate nega. precum imaginile obiectelor experienţei. Augustin. aşa încât el este demonstrat nu în mod deductiv. Nu se ştie în ce măsură Descartes a cunoscut această teorie a Sf.

pe Dumnezeu îl concepem ca pe o fiinţă care are în sine toate perfecţiunile. lumina. nu eram singura fiinţă care există… Căci. În ce priveşte ideile ce aveam despre mai multe alte lucruri în afară de mine. căldura şi o mie altele. pământul. nu mă osteneam prea mult să le aflu originea. eternă. puteam crede că. care există în mod real. neschimbătoare. după cum din nimic nu se naşte ceva. la un triunghi. deoarece îmi dădeam seama că există o perfecţiune mai mare să cunoşti decât să te îndoieşti. La aceasta adăugai că. dincolo de ideea pe care eu o am în minte despre ea. Însă nu se putea întâmpla acelaşi lucru cu privire la ideea unei fiinţe mai desăvârşite decât a mea: căci să o am din neant era lucru. atotcunoscătoare. şi că. aş fi putu avea de la mine. Descartes. că cele trei unghiuri ale sale sunt egale cu două unghiuri drepte sau la o sferă. la fel ca şi cogito-ul. găseam că existenţa ei era dovedită în acelaşi fel în care era dovedit. dar trebuie să provină de le o Fiinţă perfectă. căutai să aflu de unde învăţasem a gândi la ceva mai desăvârşit decât eram eu şi aflai că aceasta nu trebuie să fie decât de la cineva care este într-adevăr mai desăvârşit. Ideea de Dumnezeu este deci a doua idee evidentă. care face dificilă trecerea la deducerea unei existenţe reale. dacă erau adevărate. ca: cerul.Descartes6 exterioare (de asemenea sunt imperfecte). Aşa cum se poate observa este vorba despre o „necesitate” sau de o evidenţă pur conceptuală sau intelectuală. aşa ca să fi avut de la mine însumi puţinul prin care participam la fiinţa desăvârşită. erau întrucât depindeau de natura mea ca una care avea oarecare perfecţiune. aş fi fost eu însumi fiinţă nemărginită. existenţa lui Dumnezeu. de care depind toate celelalte. întrucât aveau defecte. că toate părţile sale sunt egal depărtate de centru şi mai evident încă. În acest text putem individualiza trei probe ale existenţei lui Dumnezeu: 9 Ibidem. găsii că nu pot avea nici din mine însumi această idee.”9. 38-41. este existenţa. tot ce ştiam că-mi lipseşte. neremarcând la aceste elemente nimic care să-mi pară a le face superioare mie. . cu neputinţă. Ideea de Dumnezeu fără existenţă sa ar fi deci o contradicţie. Însă prima perfecţiune. prin aceiaşi judecată. din pricină că. Astfel că nu rămânea decât că ea ar fi fost sădită în mine de o natură care era cu adevărat mai desăvârşită decât mine şi chiar poseda toate perfecţiunile despre care aveam oarecare idee. vădit. Iată cum este expusă descoperirea ideii de Dumnezeu: „După aceea reflectând asupra faptului că mă îndoiam şi că prin urmare fiinţa mea nu este cu totul perfectă. Dumnezeu devine astfel garanţia adevărului descoperit de către om. de Dumnezeu. pe care subiectul o are şi de care nu poate dubita. nu erau pentru că în acest caz le puteam avea din neant. această fiinţă perfectă. adică pentru a mă explica. Deoarece Dumnezeu nu se poate înşela şi nici să ne înşele. deoarece îmi dădeam seama de câteva însuşiri ce-mi lipseau. Această argumentare cu privire la ideea de Dumnezeu este şi prima probă carteziană a existenţei lui Dumnezeu. este distrusă definitiv ipoteza „geniului rău” şi este garantată validitatea ideilor clare şi distincte. iar dacă nu erau adevărate. într-un cuvânt. este tot aşa de sigură cum ar putea fi orice demonstraţie de geometrie. pp. atotputernică şi aş fi avut toate desăvârşirile care observasem că există în Dumnezeu… Revenind la examinarea ideii ce aveam despre o fiinţă perfectă. De fapt. va pune bazele întregii sale metafizici şi chiar a ştiinţelor naturale. Descartes invocă din nou o necesitate a gândirii pentru a afirma că existenţa lui Dumnezeu este pentru eul gânditor o evidenţă care corespunde unui adevăr sigur. şi deoarece nu este un lucru mai puţin inadmisibil ca ce este mai desăvârşit să fie o urmare a ce este mai puţin perfect. adică clară şi distinctă. adică pentru că ele erau în mine. plecând de la această probă a existenţei lui Dumnezeu. prin urmare. Cu toate acestea. dacă aş fi fost singur şi independent de oricine.

spre deosebire de corpul individual. deci. sufletul individual este nemuritor. Facultăţile de a imagina şi simţi cuprind deţin ceva din gândire şi. deci. prin urmare nu pot fi înţelese fără o . Existenţa este intrinsecă Ideii de Dumnezeu. Se ajunge la concluzia că există o fiinţă desăvârşită de la care am dobândit tot ce avem. independente una de alta: res extensa (lucrul întins) şi res cogitans (lucrul cugetător). 2. Sufletul (res cogitans) deţine următoarele facultăţi sau atribute: gândirea. cât şi prin faptul că este neîntins şi. Unică şi unitară. În conceptul de fiinţă perfectă este cuprinsă (gândită) proprietatea existenţei. Dumnezeu a creat o pluralitate de substanţe cugetătoare. i-a stabilit legi şi i-a dat un prim impuls. în timp ce corpurile individuale sunt multiple şi perisabile. Res extensa Prin res extensa Descartes explică lumea fenomenelor fizice. Spre deosebire de res extensa. adică de la Dumnezeu.Descartes7 . «Res extensa» şi «res cogitans» Substanţa supremă sau Dumnezeu a creat două substanţe secunde. este unică şi indestructibilă. adică se supune legilor mecanice existente în natură.Argumentul ontologic.Proba prin existenţa noastră ca fiinţe imperfecte. pentru că. este şi unitară. Substanţa întinsă sau natura corporală este identificată cu întinderea. care sunt sufletele umane individuale. putem sintetiza astfel argumentul ontologic cartezian: 1.Proba prin existenţa în noi a ideii de Fiinţă perfectă. care este o Fiinţă perfectă. voinţa. Fiind unică. pe lângă perfecţiuni şi imperfecţiuni) cunoaşte şi unele desăvârşiri pe care nu le are. Se pleacă de la constatarea că fiinţa noastră imperfectă (întrucât posedă. indivizibil. fără să mai intervină ulterior în evoluţia ei. căci acesta ar face ca întinderea să se rupă şi. în raport cu care avem şi ideea despre propria noastră fiinţă ca imperfectă. . în acest caz. În esenţă el susţine că ideea de fiinţă perfectă nu poate izvorî din noi înşine ca fiinţe imperfecte şi conclude că această idee provine de la o fiinţă desăvârşită. fiinţa perfectă (Dumnezeu) există. Este unică în sensul că nu se divide în mai multe întinderi separate între ele. este totuna cu plinul care exclude vidul absolut. El susţine că Dumnezeu a creat res extensa ca materie haotică. atât în calitatea sa de substanţă. În continuare se argumentează că noi nu ne-am dat calităţile pe care le avem. să dispară. adică e la fel în toate părţile ei. ni le-am fi acordat şi pe cele pe care le cunoaştem. Astfel. res cogitans este multiplă. imaginaţia şi simţirea. tipică materiei şi corpului în genere. Eu am ideea (conceptul) de fiinţă perfectă. 3. ci este una singură pretutindeni. sufletul este cugetător şi neîntins. Să vedem cum prezintă Descartes aceste două substanţe. În concluzie. care se naşte şi moare. Materia ca întindere în genere sau corp în genere. care e unică. Totodată. . fără să le avem. Res cogitans Prin res cogitans Descartes explică fenomenele psihice. în opoziţie cu corpul întins şi necugetător. Descartes pleacă de la faptul că în noi există ideea de fiinţă perfectă. Din modul în care Descartes formulează cea de-a treia probă a existenţei lui Dumnezeu.

cel care garantează adevărul ideilor noastre şi totodată corespondenţa dintre ele şi lucrurile care există în lume. O astfel de teorie ridică o altă problemă majoră: care este raportul dintre trup şi suflet. domeniul cunoaşterii comune. deoarece reduce tot ceea ce există la două realităţi fundamentale şi separate una de alta: res extensa – întinderea şi res cogitans – gândirea. adică un spirit. dar se deosebeşte de inteligenţa pură prin faptul că nu doar pune cu mintea o figură. ca şi cel de a simţi. gusturi. care constituie. transformându-le în idei. Astfel noi nu ne însuşim niciodată lucrurile existente în lumea exterioară ci doar ideile lucrurilor. Facultăţile cognitive Pentru a putea înţelege mai bine raţionalismul cartezian să vedem care este teoria sa despre cunoaştere. căldură. care va caracteriza întreaga filosofie modernă şi va apărea problema găsirii unei „punţi” care să unească cele două lumi. ele au doar rolul de mijloc prin care calităţile corpurilor externe sau stările corpului propriu „întipăresc” sau „trimit” în creier (glanda pineală unde este localizat sufletul raţional) ideile corespunzătoare lor. ci numai pentru a le conştientiza. În ceea ce priveşte gradul de veridicitate a capacităţii de a simţi Descartes nu spune că ideile sensibile ar fi lipsite de orice adevăr. Imaginaţia are ca obiect atât aspectele cantitative ale lucrurilor (natura corporală ca obiect al matematicii). Prin concepţia sa despre res cogitans Descartes identifică esenţa sufletului cu gândirea şi voinţa raţională.… dorinţe). laturile acelei figuri ca şi cum ele ar fi prezente. În raportul dintre simţuri şi obiectele lor. sufletul cugetător este prin excelenţă gândire şi voinţă. afirmând o oarecare legătură dintre cele două substanţe. sunete.Descartes8 substanţă gânditoare. cât şi „calităţile . Este evident că filosofia lui Descartes este una dualistă. Rezultatele cunoaşterii prin simţuri sunt ideile sensibile. de fapt. fie stările interne ale propriului corp (de foame. prin ascuţimea minţii. asprime). dar diferă de aceasta precum modurile de substanţă. conţinute în sufletul nostru. mişcări) şi cele secundare (lumini. un act cognitiv. dacă sunt două substanţe independente? Pentru a atenua acest dualism antropologic Descartes a recurs la glanda pineală pentru a localiza sufletul în trup. sete. culori. Pentru Descartes acest punte. Memoria – este facultatea care păstrează ideile. aceste facultăţi au totuşi un obiect de aplicaţie propriu. Simţurile – au ca obiect fie corpurile externe cu calităţile lor primare (întinderi. Imaginaţia presupune inteligenţa sau gândirea. Descartes susţine că principalele facultăţi cognitive sunt: simţurile imaginaţia memoria intelectul voinţa Deşi colaborează între ele. un intelect. Tot prin simţuri se obţin impresii plăcute sau neplăcute. Se creează în acest mod o separare între gândire şi realitate. Aşadar în sens restrâns. Această concepţie poate fi numită raţionalism deoarece primatul îi este acordat gândirii şi voinţei raţionale asupra celorlalte acte psihice. simţurile sunt pasive. Ele sunt primite într-un „centru” numit „simţ comun”. figuri. În acest sens el afirmă că sufletul este un lucru gânditor. totuşi simţurile nu sunt criterii sigure pentru a cunoaşte esenţa lucrurilor. dar nu pentru a produce senzaţiile. În ce priveşte raportul dintre simţuri şi gândire se poate admite faptul că intelectul este prezent în actul simţirii. Imaginaţia – actul de a imagina este. aşa cum am văzut este identificat cu Dumnezeu. considerând celelalte facultăţi ca moduri ale gândirii. sensibile şi imaginative. ci şi intuieşte.

mai este numită şi raţiune. fără a mai fi necesară intervenţia divină. Universul şi legile naturii Conform lui Descartes Dumnezeu a creat mai întâi doar o „materie continuă şi fluidă”. considerate legi ale naturii. căci ea este cea care îşi dă asentimentul diferitelor cunoştinţe. şi în acelaşi timp îi sustrage tot atât cât dobândeşte pentru sine. Descartes distinge două modalităţi cognitive ale intelectului: intuiţia şi deducţia. intelect.Descartes9 secundare” (culori. acum se mişcă singură fără a mai avea nevoie de intervenţia sa. Voinţa – este o facultate care are un rol important în procesul cognitiv. poate fi comparat cu o maşină imensă. Această materie era lipsită de orice formă sau calitate. nici o mişcare de tip calitativ. Ne aflăm astfel în faţa unei concepţii matematice şi mecanice a universului. aflate într-o mişcare şi agitaţie haotică şi care ocupa întreg spaţiul. De fapt. total opuse fizicii aristotelice. minte. Referitor la valoare de adevăr a puterii de a imagina Descartes afirmă că „nici imaginaţia şi nici simţurile noastre nu ne-ar putea oferi certitudini asupra unui lucru dacă n-ar interveni intelectul.) sau stările interne ale corpului (durere etc. Se poate observa că Descartes evidenţiază cele două proprietăţi ale materiei (întinderea şi mişcarea) care pot fi măsurate şi deci calculate matematic. aşa cum este descris de către filosoful francez. Conform acestui principiu materia rămâne în aceiaşi stare de repaus sau de mişcare până când izbirea sau ciocnirea cu altă materie îi schimbă starea. formată din mici părţi. Inteligenţa . independent de impulsurile primite de la capacităţile de a imagina. deoarece nu există calitate şi nici o mişcare orientată spre un scop. ca raţionalist. adică era o substanţă întinsă (res extensa). ca de exemplu generarea sau distrugerea substanţelor. Voinţa este şi cauza erorii prin faptul că. gusturi etc. sunete. Această concepţie exclude orice finalitate şi prin urmare. De asemenea fenomenele posibile în acest univers sunt considerate a fi mişcări spaţiale a corpurilor materiale. spune Descartes. compusă din diferite părţi care se mişcă în mod mecanic. fără nici un gol.). având ca proprietate proprie doar extensia şi mişcarea. aşadar. Ea depinde de simţuri şi de intelect şi în acelaşi timp se bucură de o oarecare autonomie. dar gândirea aprobată de voinţa fiecăruia. După ce ea a fost pusă în mişcare de către Dumnezeu. În materie Dumnezeu a pus câteva legi necesare şi imutabile. care pot să explice singure ceea ce se întâmplă în natură. Principiul inerţiei10 precum şi cel al conservării mişcării11 sunt principalele legi mecanice formulate de către Descartes. Relativ la valoarea de adevăr intelectul oferă cea mai desăvârşită cunoaştere. gândire. caracterizat de aceste proprietăţi poate fi studiat doar cu ajutorul calculelor matematice. 10 . Nu există. fiind mai întinsă decât raţiunea. adică mişcări mecanice. Voinţa este indispensabilă adevărului. de a memora şi de a simţi. este aceiaşi la toţi oamenii şi ea poate avea ca obiect latura corporală a unui obiect dar ea poate examina un obiect independent de latura sa corporală şi deci. Desigur. 11 Conform acestui principiu. În acest caz spiritul se întoarce oarecum spre sine şi priveşte una din ideile care se află în el însuşi. când un corp împinge pe un altul. îi comunică acestuia atâta mişcare cât pierde din a sa proprie. tot ceea ce se întâmplă în univers este determinat în mod exclusiv de legile mecanice care nu urmăresc nici un scop. Descartes a considerat că izvorul adevărului îl constituie gândirea. Raţiunea. Universul. îl determină pe om să se pronunţe şi asupra unor lucruri pe care nu le cunoaşte.

Sigur există o unire de facto care se verifică în acţiune şi în senzaţie. cunoaşterea contemplativă. o alunecare decisivă a filosofiei moderne spre un idealism inevitabil. atât de inferior sufletului. Este o abstracţie . conduce la apariţia unui „Dumnezeu al filosofilor” care nu are prea mult de-a face cu Revelaţia creştină sau cu problematica religioasă a destinului ultim al omului. Realitatea obiectivă va dispărea aproape complet din atenţia filosofilor care se vor concentra tot mai mult asupra eului cugetător. ocupă un loc decisiv în filozofie. Raţionalismul şi filosofia separată Cunoaştere la Descartes este subordonată acţiunii pragmatice. aşa cum era pentru Augustin şi pentru întreaga tradiţie (vestigium Trinitatis). şi astfel pierde gratuitatea theoriei. pregăteşte. Ideea de Dumnezeu. În sfârşit ultima aporie a filosofiei carteziene este aceea privitoare la separarea filosofiei de religie. Dar ce determină această necesitate? Evidenţa subiectivă pe care o avem? Dar evidenţa subiectivă poate fi considerată un criteriu universal? Ceea ce este evident pentru el poate să nu fie pentru un altul. Acest utilitarism se uneşte cu raţionalismul: ratio. Astfel este generată problema uniunii substanţiale a sufletului cu corpul care constituie o singură fiinţă umană. în sensul pe care Cusanus îl dădea acestui termen. Recurgerea la glanda pineală. Descartes nu vrea să accepte nimic din ceea ce nu este în mod necesar sigur. Este adevărat că sunt certitudini indiscutabile şi că cogito-ul este una dintre ele. De asemenea asistăm la schimbare radicală a rolului memoriei. excluzând rolul care îi revenea intelectului (intellectus). adică nevoii de a domina natura. poate involuntar. care sunt în noi o urmă a prezenţei divine. Aceasta nu mai este o facultate spirituală (cu inteligenţa şi voinţa). legată cunoaşterii fiinţei înseşi.Descartes10 Problemele filosofiei carteziene Criteriul evidenţei Descartes caută o certitudine realistă pe care să fundamenteze ştiinţele şi tehnicile pentru ca dominaţia asupra naturii să fie cât mai eficace. dar luând ca şi criteriu al adevărului evidenţa subiectivă. în mod sigur nu a rezolvat această problemă. însă Descartes nu explică niciodată cum poate corpul. însă este necesitatea reală a acestor intuiţii care determină evidenţa lor sau invers? Este necesar deci un criteriu obiectiv al acestei necesităţi Dualismul dintre suflet şi corp Descartes a susţinut că sufletul şi corpul sunt două substanţe complet separate. să poată acţiona asupra acestuia din urmă în timpul senzaţiei.

imaginaţia. dubiul metodic: faţă de lumea exterioară. memoria. enumerarea. res cogitans (sufletul cugetător şi neîntins). al lui Isac şi al lui Iacob”… Dumnezeul lui Isus Cristos. ca principiu prim şi ultim al întregului proces cognitiv. voinţa. ideea de Dumnezeu şi cele trei probe ale existenţei lui Dumnezeu. intelectul. idei inventate. facultăţile cognitive: simţurile. faţă de propriul corp. faţă de adevărurile matematice. analiza. evidenţa. SINTEZĂ afirmarea celor patru reguli pentru o cunoaştere sigură: evidenţa. sinteza. . prima certitudine „Cuget deci exist!” certitudinea ideilor din mintea mea: idei înnăscute. manifestată prin claritate şi distincţie. idei din afară. universul condus de legi naturale (mecanice) care nu mai necesită intervenţia divină. cele două substanţe res extensa (lumea fizică şi corpurile individuale).Descartes11 conceptuală căreia i se va opune Pascal prin afirmarea „Dumnezeului lui Abraham.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful