You are on page 1of 48

Orice căutare porneşte de la două criterii cât se poate de logice:

1.Ce se caută?

Dacă ştim numele fişierului puteţi spune că am luat un start perfect. În majoritatea
cazurilor vom găsi fişierul în cel mai scurt timp daca acesta este rezident pe un mediu de
stocare conectat la calculator.

Dacă nu mai ştim numele fişierului, nu e totul pierdut putem porni căutarea specificând
câteva criterii generale de căutare, pe care le veţi afla în continuare.

2.Unde se caută?

• Pe toate dispozitivele de stocare?


• Pe toate hard-disk-urile?
• Doar pe un anumit mediu de stocare?
• Într-un anumit dosar?

Windows - Dialogul Find

Acesta dialog răspunde la tasta F3 sau la combinaţia de taste Windows + F, sau poate din
meniului Start selectând Căutare > Fişiere sau foldere
Opţiuni avansate de căutare

Orice indiciu precum doar începutul numelui, extensia, marimea fişierului sau altele pot
fi folosite împotriva fişierului rătăcitor. Puteţi astel restrânge aria de căutare specificând:

• Data când a fost modificat fişierul ultima dată


• Ce dimensiuni are fişierul
• Ce tip este fişierul
• Daca să se facă distincţia dintre majuscule şi minuscule

Cautare text

Aceasta optiune ne ofera posibilitatea de a cauta un cuvânt sau un grup de cuvinte în


interiorul fişierelor existente.

Dacă nu vă aduceţi aminte nici un detaliu cu privire la nume, data, tip, dar va aduceţi
aminte că fişierul pe care-l căutaţi avea ca subiect oxigenul - puteţi spune dialogului Find
să caute toate fişierele care conţin cuvântul oxigen. Înarmaţi-vă cu rabdare daca recurgeţi
la căutare de text în interiorul fişierelor.

Căutări inteligente - cu asterix

Atunci când doriţi să faceţi o căutare inteligentă va trebui să vă aduceţi aminte de


caracterul denumit „asterix”, care este folosit ca înlocuitor universal. Dacă nu ştiţi
denumirea, nici măcar pe aproape, caracterul asterix vă poate scoate din impas.

Orice se semnalizează cu asterix-punct-asterix. Acesta este punctul de plecare pentru


diverse combinaţii care vă ducă spre fişierul sau fişierele căutate.

„Orice” fişier care se termină cu extensia specificată. Dacă ştiţi că ceea ce căutaţi puteţi
restrânge căutarea doar la anumite tipuri de fişiere. Căutarea va da rezultate mult mai
precise dacă eliminaţi din start anumite de tipuri de fişiere.
Tastatura 100+2 taste

Tasta Enter

Desemnea, tasta Enter este tasta care trimite spre executare ordinile dumneavoastră
putând fi utilizată pe post de clic sau dublu clic împreună cu orice opţiune disponibilă.
Dacă nu aveţi un maus la îndemână puteţi selectata cu ajutorul tastelor săgeţi o iconiţă de
pe desktop, o comandă dintr-un meniu sau orice altceva şi să apăsaţi tasta Enter pentru
executare.

Tastatura este cel mai comun hardware de introducere a datelor şi de comandă a


calculatorului. O tastatură standard conţine 101 taste şi este hardware-ul numărul unu
când aveţi de lucrat cu texte.

Nu vă lăsaţi intimidat de cele 101 taste, cele mai multe dintre ele sunt taste moştenite de
la maşina de scris, tastele care dau o comandă de sine stătoare calculatorului sunt puţine
şi uşor de învăţat.

Cum funcţionează tastatura?

Atunci când apăsaţi o anumită tastă calculatorul primeşte un semnal care corespunde
tastei apăsate, mai departe este de datoria software-ului să interpreteze semnalul primit.
Astfel, în funcţie de programul care a recepţionat semnalul transmis de tastatură, apăsarea
unei anumite taste poate poate produce un anumit rezultat sau lăsa calculatorul indiferent.
Dacă veţi apăsa taste la întâmplare, în scopul de a da calculatorul peste cap aveţi puţine
şanse de reuşită, va trebui să vă gândiţi la alte metode. (aveţi un ciocan la îndemână?)
Tasta Enter

Tasta Enter este tasta care trebuie apăsată atunci când calculatorul aşteaptă să introduceţi
anumite instrucţiuni sau date. În aceste situaţii, foarte numeroase de altfel, calculatorul nu
are de unde să ştie dacă aţi terminat de introdus instrucţiunile sau datele respective, şi va
aştepta să apăsaţi tasta Enter, sau să faceţi un clic pe butonul care face acelaşi lucru. (de
regulă butonul OK)

Tasta Enter determină trecerea cursorului pe următorul rând atunci când este folosită într-
un procesor de text. (procesor de text - program ce permite introducerea şi prelucrarea de
text).
Tasta Escape (Esc)

Tasta escape

Dacă nu ştiţi ce să faceţi, atunci când sunteţi puşi în încurcătură de un dialog pe


care nu-l înţelegeţi, înainte de face orice altceva, apăsaţi tasta Escape.

Tastele săgeţi

Tasta Enter

Desemnea, tasta Enter este tasta care trimite spre executare ordinile dumneavoastră
putând fi utilizată pe post de clic sau dublu clic împreună cu orice opţiune disponibilă.
Dacă nu aveţi un maus la îndemână puteţi selectata cu ajutorul tastelor săgeţi o iconiţă de
pe desktop, o comandă dintr-un meniu sau orice altceva şi să apăsaţi tasta Enter pentru
executare.

Tasta escape

Dacă nu ştiţi ce să faceţi, atunci când sunteţi puşi în încurcătură de un dialog pe


care nu-l înţelegeţi, înainte de face orice altceva, apăsaţi tasta Escape.

Tastele săgeţi

Tasta Escape se află în colţul din stânga al tastaturii şi este luată în considerare de
majoritatea programelor existente. În prinicipal, Escape are menirea de a anula ultima
comandă pe care a fost dată calculatorului, dacă acest lucru este posibil.

Tasta Escape nu face minuni, dar în unele situaţii vă poate scoate din încurcătură mai ales
atunci când nu ştitţi cum să scăpaţi de un dialog pe care nu- înţelegeţi. Sunt numeroase
situaţiile când apăsarea tastei Escape nu va produce nici un efect.

Tastele săgeţi sau direcţionale

Nu trebuie spus mare lucru despre tastele săgeţi, este de ajuns să vă uitaţi la ele şi veţi
înţelege. Orice implică trecerea de la ceva la altceva, se poate folosi împreună cu tastele
săgeţi.

Puteţi selecta comenzi dintr-un meniu, puteţi trece de la un buton la altul, de la o iconiţă
la alta, cu ajutorul tastelor săgeţi. De asemena, puteţi exploraa lumea virtuală dintr-un joc
video şi face multe alte minunăţii.

Tasta F1 - Ajutor!!!

Aceasta este tasta la care trebuie să vâ gândiţi atunci când nu ştiţi cum să procedaţi într-o
anumită situaţie. De obicei, instrucţiunile de utilizare a unui program, sfaturile autorilor
programului sau alte chestiuni utile pot fi accesate prin intermediul meniului Help, meniu
disponibil în aproape orice progam.

Tasta F1 afişează ajutorul propriu-zis, adică o listă cu articole ce conţin diverse informaţii
în legătură cu programul din care aţi cerut ajutor. Pentru a găsi rapid informaţiile de care
aveţi nevoie, aveţi posibilitatea de a căuta un anumit termen sau o anumită frază în toate
articolele disponibile. Dacă nu aveţi deschis vreun un program anume, la apasarea tastei
F1 veţi vedea afişată ferastra de ajutor ce aparţine Windows-ului, şi care conţine o serie
întreagă cu articole ce au legătură cu utilitarea de zi cu zi a Windows-ului şi a
calculatorului.

Tastele funcţionale F1…F12

După cum aţi aflat deja, tasta F1 este programată în majoritatea cazurilor afişeze ajutorul
disponibil, restul tastelor funcţionale îndeplinid diverse alte sarcini în funcţie de fiecare
program în parte. În Windows, veţi putea folosi o parte din tastele funcţionale pentru a
opera în mod rapid cu anumite comenzi de retuna.

Tasta Shift -Caractere speciale

Pentru a obţine caracterele de mai jos trebuie să


ţineţi apăsată tasta Shift şi apăsaţi tasta care are inscipţionată un astfel de caracter.

@ # $ % ^ & * ( ) [ ] : ” < > ? |~


Dacă tastele ce au inscripţionate două caractere vă încurcă, şi nu ştiţi ce caracter veţi
obţine, reţineţi că ceea ce este inscpţionat deasupra este un carcter secundar şi necesită şi
apăsarea tastei Shift.

Dacă modul de scriere cu majuscule este activat, apăsarea tastei Shift va avea efect
introducerea de minuscule.

Tastele care şterg caractere


Înainte de şterge caractere, trebuie să fim siguri că ştim ce înseamnă cursorul.

Cursorul este un indicator deplasabil care marchează poziţia unde caracterele pot fi
introduse sau şterse.

Tastele săgeţi deplasează cursorul în direcţia indicată de săgeată.

Cursorul este simbolizat în majoritatea cazurilor de o linie orizontală sau verticală care
clipeşte permanent.

Tasta Backspace: apăsând această tastă veţi şterge caracterul care de află
înaintea cursorului. Dacă ţineţi apăsată veţi putea şterge rânduri întregi de
caractere. [Backspace se pronunţă -„becspeis"]
Tasta Delete: această tastă şterge caracterele aflate după cursor. Atunci
când scrieţi ceva, după cursor nu urmează nici un caracter, puteţi însă
deplasa cursorul pe orice rând din pagină, iar din acest moment şi tasta
Delete poate servi la ştergerea caracterelor. [Delete se pronunţă -„dilit"]

Saluturi rapide ale cursorului


Există o serie de taste care mută cursorul mult
mai rapid decât o fac tastele săgeţi. Desemenea puteţi folosi mausul pentru a face clic
acolo unde doriţi să poziţionaţi cursorul.

Tastă Acţiune Suprascriere: Tasta Insert


Home deplasează cursorul la începtul
rândului. Scopul principal al tastei Insert este acela
de a suprascrie textul. Atunci când se
End deplasează cursorul la sfârşitul
intră în modul de suprascriere caracterele
rândului
noi introduse de la tastatură se suprapun
Page Down deplasează cursorul cu o pagină în peste caracterele deja existente în
jos. document. (bineînţeles dacă cursorul se
Page Up deplasează cursorul cu o pagină în află înaintea unor caractere deja
sus. introduse)
Veţi întâlni tastele Page Down şi Page Up
inscripţionată şi astfel: Pg Dn sau Pg Up Apăsarea accidentală a tastei Insert vă
poate da multă bătaie de cap, deoarece
atunci când doriţi să adăugaţi noi caracretere unui cuvânt literele introduse vor şterge
literele deja existente. Acest lucru poate fi supărător mai ales dacă nu aţi obesrvat că
sunteţi în modul de suprascriere. Puteţi reveni la modul normal de introducere a textelor
apăsând din nou tasta Insert.

Combinaţii de taste

Tastele Ctrl, Alt şi Shift sunt special concepute pentru combinaţii cu alte taste, iar dacă
sunt apasate individual nu produc nici efect în majoritatea situaţiilor. Pentru a facilita
combinaţiile, aceste taste se găsesc în dublu exemplar, atât în stânga cât şi în dreapta
tastaturii. (folosiţi tasta care vă este mai la îndemână)

● Control (Pronunţaţi „control” şi nu „ce-te-re-le”)


● Alternate (Pronunţi simplu „alt”)

Cum se face o combinaţie?

Probabil stiţi deja că atunci când executaţi un clic pe semnul puteţi închide o fereastră.
Acelaşi lucru se poate face şi prin combinaţia de taste Alt+F4. Această combinaţie,
precum şi orice altă combinaţie, se poate executa foarte simplu:

1. Ţineţi apăsată prima tastă (Alt)


2. Apăsaţi scurt cea de a doua tastă (F4)
3. Eliberaţi amebele taste

Nu încercaţi să apăsaţi mai întâi F4 şi mai apoi tasta Alt pentru că nu va da nici un
rezultat.

Combinatii de taste in Windows

Combinatie Rezultat
Ctrl+X Cut - Taiere
Ctrl+C Copy - Copiere
Ctrl+V Paste - Lipire
Ctrl+Z Undo - Anulare comanda
Ctrl+A Select All - Selectare completa
Alt+Tab Se afiseaza programele deschise
Alt+(litera comanda) Executare comanda
Ctrl+Alt+Delete Deschide managerul de activitati
Se afiseaza desktop-ul, la a doua apase se revine la fereastra
Tasta Windows +D
initiala
Tasta Windows Afiseaza meniuk Start
Tasta Windows +L Afiseaza meniul de logare
Tasta Windows +F Cautare de fisiere

Alte taste
Tasta Windows este tasta ce poartă emblema Windows-ului. În combinaţie cu alte taste
această tastă va permite să deschideţi rapid unele aplicaţii standard disponibile în
Windows. Majoritatea tastaurilor fabricate după apariţia sistemului de operare Windows
‘95 sunt dotate această tastă.

La calculatoarele Apple aceasta tasta este inlocuita, cum de altfel nici nu se putea, cu
simbolul companiei marul muscat.
Print Screen este tasta folosită pentru a crea o imagine fidelă a ceea ce se
găseşte afişat pe ecranul calculatorului. Puteţi imprima imaginile astfel obţinute sau le
puteţi salva în memorie.
O parte din imaginile care sunt folosite în această carte au fost capturate cu ajutorul tastei
Print Screen, după care au fost prelucrate cu ajutorul unui program de grafică.

Pause/Break - această tastă este mai foarte puţin folosită. În unele situaţii
apăsând această tastă puteţi opri derularea liniilor pe ecran (apăsaţi tasta Enter pentru a
relua derularea).
Unele programe, şi în special jocurile video au atribuit acestei taste o funcţie
pauasemănătoare butonului „Pause ||” care este întâlnit la echipamentele audio video.

Tasta Menu - face acelaşi lucru ca şi un clic dreapta - afişează meniul de


context al obiectului selectat (după cum ştiţi un astfel de meniu poate avea comenzi
diferite în funcţie obiectul selectat). O bună parte dintre utilizatori nu folosesc această
tastă deşi aceasta se dovedeşte utilă. Tastaturile care nu sunt dotate cu tasta Windows nu
dispun nici de această.

Luminiţele de la capătul tastaturii

Orice tastatură este dotată standard cu trei leduri care indică dacă anumite moduri în care
poate funcţiona tastatura sunt active sau nu. Tastele care comută spre aceste moduri, sunt
în număr de trei, fiecare fiind în legătură cu ledul corespunzător.

Tasta Num Lock


Tasta Num Lock este tasta care activează sau dezactivează tastatura numerică.
Dacă tastele numerice sunt activate, le puteţi folosi pe acesta ca şi cum aţi folosi tastele
unui calculator de buzunar. În acest fel, aveţi la dispoziţie un mod foarte convenabil de
introduce cantităţi mari de date numerice, sau de a face calcule.
Dacă tastatele numerice nu sunt activate, aceleaşi taste vor îndeplini de data aceasta
comenzile secundare cu care sunt dotate. Aceste comenzi secundare fac acelaşi lucru ca şi
alte taste; de exemplu, puteţi folosi tastele inscripţionate cu săgeţi pe post de taste
direcţionale.

Tasta Caps Lock

În mod implicit, calculatorul primeşte textul introdus de la tastatură sub formă de


caracetere minuscule. Tasta CAPS LOCK face posibilă scrierea permanentă cu
majuscule. Pentru a şti dacă această tastă este apăsată sau nu, aveţi ca martor ledul Caps
Lock. (Caps este prescurtarea de la „Capital letters” adică litere majuscule.)

Tasta Scroll Lock

Una dintre tastele pe care o veţi folosi mai puţin, sau deloc, poartă denumirea de Scroll
Lock. Această tastă are rolul de a modifica felul cum se derularează informaţiile pe ecran.
Majoritatea utilizatorilor nu simt nevoia să vizualize informaţiile într-un alt mod, motiv
pentru care tasta Scroll Lock nu prea se face utilă.

Pentru cei care încă nu au folosit o tastatură (şi nu numai)

• Tastele sunt concepute să răspundă la o apăsare destul de fină. Cu toate acestea,


nu este necesar să folosiţi tastatura cu o fineţe exagerată, tastaturile se dovedesc a
fi echipamente rezistente, iar preţul unei tastaturi obişnuite este acelasi cu al unei
mese la un fast food.

• Dacă ţineţi apăsată o tastă, calculatorul se va comporta ca şi cum aţi apăsa


respectiva tastă într-o succesiune rapidă.

• Dispunerea tastelor este în general aceiaşi, chiar dacă modelul tastaturii este unul
mai special. Totuşi, atunci când folosiţi o altă tastură o tastă sau două s-ar putea să
nu găsească acolo unde sunteţi obişnuit.

• Diacriticile româneşti (ă, â, î, ş, ţ) nu sunt inscripţionate pe majoritatea tasturilor


existente pe plaiurile noaste. Aceasta nu înseamnă că nu le puteţi folosi atunci
când scrieţi ceva.

• Dacă pe o tastă este inscpriţionat un anumit caracter dar pe ecran apare cu totul
altceva, tastatura funcţionează perfect şi nu a luat-o razna aşa cum aţi fi tentat să
credeţi. Acest fenomen se întâmplă ori de câte ori tastatura este configurată pentru
a genera diactricile unei anumite limbi, sau atunci când dispunerea tastelor este
non-standard dar Windows-ul crede că tastele sunt dispune în mod standard.
• Unele din taste des folosite se găsesc în dublu exemplar, atât în stânga cât şi în
dreapta tastaturii. Folosiţi tasta care vă este mai la îndemâmă, majoritatea
programelor nu fac diferenţa între tasta din stânga şi cea din dreapta.

• Home
• Notiuni de baza
• Software & Windows
• Hardware
• Despre

GO

Subscribe
Browse > Home / Absolut incepator, Hardware, Software, Windows / Ce este un driver?

Ce este un driver?
Un driver este un software special1 prin intermediul căruia sistemul de operare, si implicit
un program, poate interactiona cu un echipament hardware.

Plecand de la principiul ca orice face parte dintr-un fișier, driverele nu sunt altceva decât
o colecție de fișiere ce conțin tot ceea ce este necesar pentru exploatarea unui
echipament hardware. De exemplu, TV Tuner-ul din imaginea de mai jos (placa de
extensie ce permite receptia de canalelor TV) are nevoie anumite fișiere pentru a
functiona, in lipsa acestora placa nefiind altceva decat o componenta hardware
necunoscuta.

Cine „fabrică” drivere?


Misiunea scrierii unui driver revine producătorului echipamentului hardware. Aşa este şi
firesc pentru că nimeni nu cunoaşte mai bine specificaţiile şi modul de funcționare ale
unui dispozitiv hardware. (unii producători țin secrete anumite specificații și tehnlogii și
chiar dacă ar fi dispuse alte persoane să scrie drivere este imposibil fără acordul
producătorului)

Nu toate dispozitivele hardware necesită conceperea de drivere dedicate din partea


producătorilor. Sunt numeroase situațiile când este suficient ca un anumit produs
hardware sa respecte anumite standarde pentru ca functionarea acestuia sa fie asigurata de
un driver generic inclus in sistemul de operare.

De exemplu, în Windows nu trebuie să furnizăm un driver pentru o tastatură standard,


pentru un mouse, o unitate optica, un dispozitiv de stocare USB, un cititor de carduri, un
hard disk pe interfață ATA, etc. Dacă aceste produse au și facilităţi în plus faţă de cele
standard (de exemplu tastatura este echipata cu niste butoane suplimentare), acestea vor
deveni funcționale doar odată cu instalarea driverelor dedicate furnizate de către
producator.

Cum obţin drivere?

Driverele necesare unui echipament hardware sunt livrate împreună cu acesta, in general
pe CD. Dacă am pierdut discul sau avem nevoie de drivere mai noi trebuie să apelăm, de
regulă, la secțiunea Support sau Download de pe site-ul producatorului echipamentului.

Am nevoie de o versiune nouă de driver?


Programele driver cunosc aceeaşi evoluţie ca şi programele obişnuite, pentru acelaşi
produs hardware pot exista versiuni mai vechi sau mai noi de drivere.

Un clișeu foarte des folosit pentru a rezolva toate problemele este acela ca trebuie să
instalăm intotdeauna ultima versiune de driver a unui echipament. Nu sunt puţine
cazurile, când o versiune mai nouă de driver a rezolvat problemele ce apăreau în legătură
cu buna funcţionare a unei componente sau chiar a întreg calculatorului. Dacă în faza de
testare produsul hardware se comportă normal, problemele încep să apară abia cand
acesta este lansat pe piaţă. Odată ajuns în calculatoarele din întreaga lume, şi cumpărat de
utilizatori cu configurații hardware foarte diferite un produs hardware se poate afla într-o
situație neprevăzută de către producători, de exemplu au fost cazuri cand un alt produs
hardware nu putea funcționa normal în compania altui produs hardware mai puțin
întâlnit.

Windows şi driverele

Windows-ul încorporează o armată întreagă de drivere, o parte pentru echipamente


standard şi o altă parte pentru diverse echipamente hardware precum imprimante,
scanere, plăci de sunet, placi video, adaptoare USB si FireWire, mousi, interfete SCSI,
placi de retea, modem-uri, etc. (in general de la producători de renume)

Spre exemplu, Windows-ul cunoaşte 63 de fabricanţi de imprimante, ceea ce reprezintă


aproape toate numele implicate în această industrie. Pentru fiecare fabricant în parte
Windows vă pune la dispoziţie o listă cu modele de imprimante ce au fost lansate pe piaţă
în ultimii ani.

Nu vă așteptați că în listă să se afle și imprimanta pe care tocmai ați cumpărat-o din


magazin, lista echipamentelor hardware suportate este contemporană cu momentul
lansării sistemului de operare dacă acesta nu a fost actualizat. Sistemul de operare
Windows XP original lansat in 2001 nu va recunoaște echipamente hardware lansate
după această dată, în schimb dacă actualizăm sistemul de operare baza de drivere se va
actualizată și aceasta într-o mai mică sau mai mare măsură.
Compatibiliatatea cu un anumit sistem de operare

Cum am mentionat mai sus driverele cunosc aceeași evoluție ca și programele obișnuite.
Aceasta înseamnă că avem aceleași limitări când vine vorba de compatibilitatea cu un
anumit sistem de operare. Atlfetl spus, un driver conceput pentru Windows 98 nu va
functiona și împreună cu Windows Vista. Dacă dorim să folosim un produs hardware mai
vechi împreună cu un sistem de operare de ultimă oră trebuie să avem și un driver
compatibil altfel vom fi in situația nefericită în care sistemul de operare va raporta
respectivul echipament ca fiind unul necunoscut. (unknown hardware)

Fabricantul unui produs hardware va oferi suport la nivel de drivere doar pentru o
perioadă limitată de timp, în general 3-4 ani. Daca la momentul lansarii unui produs
hardware sunt avute in vedere toate sistemele de operare care prezintă interes pentru
fabricant, spre sfârșitul ciclului de viață al produsului se oferă suport doar pentru
sistemele de operare care sunt de actualitate.

În cazul sistemelor de operare Windows, compania Microsoft este direct interesată ca


tranziția către o versiune noua a sistemului de operare să fie o experiență cât mai placută
și să poată fi făcută pe cât posibil cu echipametele hardware pe care utilizatorul deja le
deține. Aceasta face ca în Windows să avem un bun suport pentru o gamă largă de
produse hardware mai vechi sau mai noi. Suportul pentru un anumit produs hardware este
direct proporțional cu popularitatea acestuia - cu cât aceasta se găseste în componența
mai multor calculatoare cu atât vom găsi un suport mai bun în ceea ce privește driverele.

Instalarea driverelor

Atunci când conectăm un dispozitiv nou la calculator apare și problema driverelor. Dacă
pentru un utilizator experimentat instalarea unui driver nu ridică probleme, pentru marea
masă a utilizatorilor conceptul de driver este unul necunoscut iar operațiunea de instalare
devine problematică. Din aceste motive sistemul de opearare incearcă să ofere suport
pentru cât mai multe și mai diverse echipamente hardware iar procesul de instalare a
driverelor să fie unul automat și să nu necesite intervenția utilizatorului.

Această tehnologie de recunoastere unui echipament hardware din moment ce este


conectat la calculator și de autoconfigurare a acestuia în ceea ce privește accesul la
resursele calculatorului eventual și instalarea automată de drivere poartă denumirea de
plug & play. Windows 95 a fost primul sistem de operare cu suport plug & play.2

Așadar datorită tehnologiei plug & play când vine vorba de drivere ne putem afla în două
situații:

• Intr-o prima situație echipamentul hardware este recunoscut de către sistemul de


opeare iar acesta instalaează automat driverele necesare. Aceasta este situația cea
mai fericită pentru majoritatea utilizatorilor.
• O a doua situație este cea în care sistemul de opeare sesizează ca a fost conectat
un echipament hardware nou, caută un driver compatibil dar acesta nu este găsit.
În această situație ni se cere să introducem în unitate discul sau discheta cu
drivere ce ne-a fost furnizată de către producător. Sistemul de operare va cauta pe
discul introdus drivere compatibile si le va instala daca acestea se prezintă într-o
formă standardizată care să poate fi recunoscuta de către sistemul de operare.

Pentru a simplifica lucrurile majoritatea echipamentelor hardware au drivere care se


instaleaza dupa procedura obisnuita a unui program oarecare. Aceste programe de
instalare a driverelor implică o intervenție minimă din partea utilizatorului.

Despre instalarea driverelor, vom reveni cu un artictol separat.

1. In mare, driverele contin anumite comenzi (rutine) care pot fi apelate de un alt
program. Cand un program apelează acele comenzi specifice din cadrul
programului driver acesta la randul sau trimite aceste comenzile mai departe
direct catre dispozitivului hardware. [↩]
2. Implementarea acestei tehnologii de care compania Microsoft nu a fost tocmai
una fericita, ceea ce este si de înțeles pentru o tehnologie aflată în stadiul de
început. Datorită faptului hardware-ul nu erau intotdeauna dectat si instalat corect
pentru această tehnologie a fost ridiculizată la inceput printr-un joc de cuvinte
plug & pray - conecteză și roagă-te… [↩]
Ce este hard disk-ul?
Hard Disk-ul - Seiful datelor

Hard disk-ul sau discul dur este principalul dispozitiv de stocare al unui calculator
personal. Cea mai mare şi mai importantă parte a software-ului cu care lucrează un
calculator zi de zi se află stocată pe hard disk. Sistemul de operare se află stocat pe hard
disk, majoritatea programelor programelor pe care le folosiţi se află stocate pe hard disk,
probabil şi ultimul document pe care l-aţi creat se află stocat tot pe hard disk.

Un calculator personal fără hard disk nu prezintă prea mare utiltate, având în vedere că
majoritatea software-ul este conceput să funcţioneze în prezenţa unui hard disk.

Anatomia unui hard disk


1. Disc sau discuri neflexibile din metal (platane) acoperite cu un strat de material
magnetizabil. Aceste discuri sunt învârtite de un motor ce poate dezvolta o viteză de
rotaţie de ordinul miilor de rotaţii pe minut (RPM). În prezent hard disk-urile obişnuite
sunt cotate la viteze ce încep de la 7200 de rotaţii pe minut.

2. Braţ deplasabil ce conţine capul de citire/scriere. În cazul în care un hard disk conţine
mai multe platane suprapuse fiecare dintre acestea este deservit de un cap de citire/scriere
propriu. Activitatea de citire /scriere produce un „bâzâit” specific datorită fenomenelor
magnetice implicate în stocarea şi accesarea datelor. Hard disk-urile au devenit cu timpul
din ce în ce mai silenţioase, zgomotul produs în timpul funcţionării fiind la unele modele
aproape imperceptibil.

3. Un al doilea motor ce poate deplasa capul de citire scriere în orice punct al suprafeţei
de stocare.
4. Parte electronică ce controlează activităţile de citire/scriere şi de transferare a datelor
dinspre şi către calculator. În componenţa acestei părţi intră şi o cantitate redusă de
memorie ultrarapidă de tip cache.

5. Carcasă din metal în care sunt încapsulate componentele mecanice şi o parte din cele
electronice. Această carcasă are rolul de a se comporta şi ca un radiator prelunând caldura
degajată de discurile ce se rotesc la viteze foarte mari.

Pentru comparaţie, banda unei casete audio se deplasează pe sub capul de citire cu o
viteză de aproximativ 5-10 cm pe secundă (~0,3 km/h), în timp viteza de rotaţie a
discurilor unui hard disk depăşete şi 136 km/h!

Tipuri de hard disk-uri

3.5 inch, 2.5 inch sau 1.8 inch

În funcție de diametrul platanelor de stocare cele mai comune tipuri de hardisk-ri sunt
cele de 3.5 inch respectiv 2.5 inch.

Hard disk-urile de 3.5 inch sunt cele mai răspândite în rândul PC-urilor obișnuite și se
gasesc montate interiorul unității centrale. Un calculator obișnuit nu este limitat doar la
un hard disk, acesta poate avea la dispozitie de regulă cel putin patru hard disk-uri
interne, numărula acestora putând fi crescut prin adăugara unor plăci de extensie.

Hard disk-urile de 2.5 inch deserversc în general calculatoarele portabile dar și-au găsit
utilitatea și în interiorul altor echipamente electronice cum ar fi DVD-Recordere,
console, camere video, MP3 playere, etc. Acest tip de hard disk-uri necesita o
alimentare de doar 5V ceea ce reduce considerabil consumul de energie fata de modelele
de 3.5 inch care necesita 12V pentru a functiona. Daca la capitolul consum de energie
aceste modele ies castigatoare, la capitolul performanță modele de 3.5 inch dau dovadă
de o rată de transfer a datelor superioară.

Pentru echipamentele portabile la fiecare milimetru contează există și hard disk-uri de


1.8 inch, cea mai comună utilizare a acestor hard disk-uri o reprezintă foarte popularele
playere iPod cu hard disk produse de catre compania americana Apple.
Hard disk-uri interne și hard disk-uri externe

Hard disk-ul intern este gândit să functioneze în interiorul unității centrale. Putem scoate
un hard disk intern din unitatea centrală și il putem conecta la o altă unitate compatibilă
dar nu este tocmai o soluție practică având in vedere că hard disk-urile sunt dispozitive
sensibile la socuri. Pentru a transfera cantități mari de date și pentru portabilitate există
hard disk-urile externe. Acestea încapsulează într-o cutie, de regulă metalică, un hard
disk obișnuit de 3.5 sau 2.5 inch.
Hard disk-urile externe ce incorporeza un drive de 3.5 inch necesită și o sursă de
alimetare separată pe cand cele echipate cu unitati de 2.5 inch se pot multumi si cu cei
5V si 0.5A furnizati de portul USB. Conectarea unui hard disk extern se realizează
preponderent prin interfața USB, dar există și soluții care folosesc interfața FireWire,
eSATA (de la external SATA) sau chiar interfața ethernet pentru conectarea într-o rețea
de calculatoare.

Interfata de conectare

Interfata de conectare a unui hard disk din punct de vedere al utilizatorului este
reprezentată de cabluri si porturi, adică locurile unde sunt introduse aceste cabluri.

Pentru ca un hard disk sa poată comunica cu un alt echipament hardware este necesar ca
cele două dispozitive să “vorbească aceeași limbă”. Aceasta presupune o anumită
compatibilitate la nivel hardware și software. La nivel hardware în cazul unei PC chip-ul
responsabil cu interconectarea hard disk-ului se află montat de regulă pe placa de bază si
poarta denumirea de controler. Controlerul poate fi un chip dedicat doar acestei funcții,
cum e cel din imaginea de mai sus, dar în general responsabilitatea comunicarii cu hard
disk-ul revine unui chip care îndeplinește mai multe funcții și este capabil să comunice
cu o gama mai largă de dispozitive.

Porturi…

Interconectarea dintre hard disk si controler o facem prin intermediul cablurilor si


porturilor si bineinteles cu concursul placii de baza. Porturile si implicit interfata de
conectare pentru hard disk-urile obisnuite poate fi de doua feluri:

• clasica de tip ATA (de asemenea aceasta interfata mai poata denumirea de PATA
(Parallel-ATA) sau IDE de la Integrated Drive Electronics )

• de generatie mai noua de tip SATA (Serial-ATA)


… si cabluri

ATA, SATA si SCSI

Interfata ATA (AT Attachment) isi are originea in anii ‘80 in epoca de aparitie a PC-ul
original fabricat de catre compania IBM. Aceasta interfata a cunoscut de-a lungul anilor
diverse standardizari si imbunatatiri dar a reusit sa pastreze si compatibilitatea cu
echipamentele mai vechi. Practic daca dorim sa conectam un hard disk de cateva sute
megabaiti tipic pentru inceputul anilor ‘90 pe ultima versiune a acestei interfete nu ar
trebui sa intampinam incompatibilitati.

Interfata SATA si-a facut aparitia pe piata calculatoarelor personale incepand cu anul
2003. Primele echipamente SATA au beneficiat de o magistrala capabila sa gestioneze
maxim 150 de magabaiti pe secunda. Aceasta magistrala a fost imbunatita la o viteza de
maxim 300 MB/s cunoscuta sub denumirea de SATA 2. Chiar daca magistrala pot fi
transferati intr-o singura secunda peste 300 de megabaiti hard disk-urile obisnuite nu pot
sustine transferuri de date mai mari de 100 de megabaiti pe secunda.

Trebuie stiut ca interfata ATA sau SATA nu este dedidacata doar hard disk-urilor aceasta
interfata este folosita si de unitatile optice si alte echipamente de stocare.
SCSI de la Small Computer System Interface, este o interfata folosita in special in
sistemele performante si scumpe precum serverele. Acesta interfata a fost alternativa
profesionala la interfata ATA. In momentul de fata interfata SATA ofera facilitati care o
vreme au apartiunut in exclusivitate doar intetfetei SCSI. (de exemplu posiblitatea de
decuplare la cald (hot swap) a unui hard disk)

Preţul per megabait si capacitatea de stocare

Primele hard disk-uri ofereau un preţ per


megabait astronomic acesta coborand pina la nivelul de vorbi de un preţ de 1$ per
megabiat la începutul anilor ‘90. Astăzi putem vorbi de preturi si de 0,00015$ per
megabait in cazul unui hard disk obisnuit de 500GB (500.000 de megabaiti).

De la începutul anilor ‘90 şi până astăzi dimensiunile unui hard disc obişnuit au rămas
aceleaşi, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre capacitatea de stocare. Capacitatea de
stocare a crescut de la an la an, ajungând astăzi de zeci de mii de ori mai mare faţă de cea
a primelor hard disk-uri ce echipau calculatoarele la începutul anilor ‘90.
*Capacitatea tipică de stocare are în vedere valorile cele mai des întâlnite
Perioada Capacitateade stocare tipică*
în dotarea calculatoarelor cu o vechime de 1-2 ani destinate publicului
1990 100 - 200 MB
larg.
1995 500 - 1000 MB
2000 10.000 - 20.000 MB
2005 80.000 - 160.000 MB
2009 250.000 MB - 500.000 MB
Pentru majoritatea utilizatorilor capacitatea de stocare a unui hard disk pare imensă la
momentul achiziţionării, dar inevitabil într-un final devine insuficientă.

Acest fenomen se explică prin faptul că dimensiunele software-ului destinat


calculatorului personal nu bat pasul pe loc. Sistemul de operare lansat de Microsoft în
1995 - Windows 95, necesita mai puţin 100 de megabaiţi spaţiu de stocare pe hard disk,
în timp ce mai noul Windows XP necesită aproximativ 1000 de megabaiţi spaţiu pe hard
disk iar Windows Vista Ultimate necesta aproximativ 15GB spatiu liber.

De cat spatiu de stocare avem nevoie?

Pentru o mai bună întelegere a calculatoarelor trebuie să avem idee care este spațiul
ocupat de anumite programe sau tipuri de fișiere. Sunt utilizatori care din dorința de a
elibera spațiul de stocare dezinstealază programe care ocupă un spațiu de stocare cu totul
nesemnificativ.

Ce este defragmentarea?
Atunci când conţinutul unui fişier este distribuit în locaţii diferite pe suprafaţa de stocare
a hard disk-ului acesta este fragmentat. Fragmentarea nu pune nici o clipă în pericol
integritatea datelor stocate, în schimb face ca viteza de accesare a unui fişier să scadă ca
urmare a deplasării repetate a capului de citire/scriere în diferite puncte ale suprafeţei de
stocare.

Prin defragmentare - fragmenetele aparţinând unui fişier sunt mutate în aceiaşi locaţie pe
suprafaţa discului, ceea ce face ca viteza de accesare să nu fie limitată decât de
performanţele tehnice ale hard disk-ului.

Cum apare fragmentarea fişierelor?

Pe un hard disk proaspăt formatat nu apare problema fragmentării deoarece spaţiul de


stocare este umplut în ordine. Acest lucru nu mai este posibil după ce a intervenit
ştergerea de fişiere. Golurile care apar datorită ştergerii de fişiere sunt umplute cu alte
fişiere dar care nu au exact aceleaşi dimensiuni ca şi fişierele şterse. Dacă un fişier nu
încape în spaţiul de stocare eliberat, acesta va fi împărţit în fragmente şi distribuit în alte
zone de stocare disponibile.

Sa defragmentam în Windows
Disk Defragmenter este utiliatarul care vine la pachet cu sistemul de operare Windows.
Acesta poate fi pornit printr-un clic pe butonul Defragmentare acum (Defragment now)
din secţiunea Instrumente (Tools) a unei unităţi de stocare.

Mai întai este recomandabil să analizăm gradul de fragmentare executând un clic pe


butonul Analiză (Analyze). Windows va analiza procentul de fragmentare a fişierelor şi
ne va anunţa dacă este indicat sau nu să rulamprocedura de defragmentare.

Defragmentarea se realizeză doar asupra fişierelor din partiţia selecta selectată. Va trebui
să rulăm procedura de defragmentare pentru fiecare partiţie în parte.

Procesul de defragmentare este un mare consumator de timp. În funcţie de mărimea


unităţii defragmentate dar şi de gradul de fragmentare acest proces poate dura chiar şi ore
întregi. Dacă avem de lucru la calculator putem opri în orice moment defragmentarea
pritr-un clic pe butonul Oprire (Stop) sau Pauză (Pause)

Nu putem defragmenta în bune condiţii un disc care nu are cel puţin 15% spaţiu de
stocare liber. Windows ne va avertiza dacă discul pe care dorim să-l defragmentăm nu
întruneşte procentul de spaţiu liber necesar.
Ce este un sistem de fisiere?

Ansamblul de reguli după care fişierele sunt numite, stocate şi organizate formează un
sistem de fişiere.

Spre exemplu, sistemul de fisiere FAT32 aloca intr-o anumita ordine anumite cantitati de
baiti responsabili cu stocarea informatiilor despre un fisier:

Offset baiti Informatie stocata


0~7 8 Denumire fisier
8 ~ 10 3 Nume extins
11 1 Atribut
12 ~ 21 10 Rezervat
22 ~ 23 2 Data crearii
24 ~ 25 2 Data fisierului
26 ~ 27 2 Numarul primului cluster
28 ~ 31 4 Marime fisier
Se pune problema alegerii unui sistem de fişiere atunci când formatam un disc, instalam
un hard disk nou sau atunci când instalam sistemul de operare.

Windows si sistemele de fisiere

Sistemul de operare Windows este legat de existenţa urmatoarelor sisteme de fişiere


majore:

FAT - File Allocation Table (sau FAT16)

Este sistemul de fişiere cu cea mai mare vechime în deservirea mediilor de stocare.
Dezvoltat iniţial pentru sistemul de operare MS-DOS acest sistem de fişiere poate fi
accesat din orice versiune de Windows.

FAT se descurcă de minune împreună cu mediile de stocare ce dispun de un spaţiu de


stocare redus. Dischetele pot fi formatate folosind doar acest sistem de fişiere.

FAT 32

Începând cu Windows 95 OSR2 orice versiune de Windows poate recunoaşte şi folosi


discurile formatate cu acest sistem de fişiere.
Acest sistem de fişiere aduce îmbunătăţiri sistemul original FAT, da dovada de o rapidate
foarte buna dar treptat a fost abandonat de catre utilizatori datorita limitarii capacitatii de
stocare a unui fisier la maxim 4 gigabaiti.

NTFS

Este un sistem de fişiere superior sistemului FAT si standardul de azi in ceea ce priveste
stocarea datelor pe hard disk. Un calculator ce rulează Windows Vista , Windows 2000,
Windows XP sau Windows NT 4.0 Service Pack 4 poate accesa o partiţie formatată cu
acest sistem de fişiere. Orice altă versiune de Windows nu înţelege sistemul de fişiere
NTFS in mod nativ, dar se poate apela la unele programe specializate care ofera suport
fie numai de accesare a datelor, fie suport complet citire/scriere.
Acest sistem de fişiere este îmbunăţit periodic (de obicei odată cu lansarea unei noi
versiuni de Windows)
Cele mai noi versiuni ale acestui aduc îmbunătăţiri importantante în privinţa:

- encriptararii fişierelor
- arhivarii fişierelor
- sau tehnicilor avansate de recuperare a datelor

ISO 9660 si UDF

Acestea sunt stadarde ce tin de stocarea datelor pe discurile optice (CD/DVD/Blu-ray) si


sunt accesibile din orice sistem de operare modern.
Limitări ale sistemelor de fişiere

Un sitem de fişiere impune anumite reguli de stocare. Iată ce privesc cele mai importante
reguli:

• cantitatea maximă de baiţi gestionabilă. Unele sisteme de fişiere pot administra câteva
zeci de gigabaiţi pe când altele câteva mii.

• limitele în care se pot denumi fişierele, numărul de caractere precum şi caractere


permise în denumire.

• maximul de baiţi ce pot intra în componenţa unui fişier.

Astăzi un sistem de fişiere performant nu impune nici o restricţie care ar putea să deranje
un utilizator obişnuit. Altfel supus, dumnevoastră aveţi posibilitatea de denumi şi
organiza fişerele după bunul plac.

FAT

• Suportă partiţii de maxim 4 gibabaiţi.


• Mărimea unui fişier nu poate depăşi 2 gigabaiţi.
• Este inutulizabil împreună cu hard disk-urile actuale

FAT 32

• Suportă partiţii de la 512 megabaiţi pînă la 2 Terabaiţi (2000 GB)


• Mărimea unui fişier nu poate depăşi 4 gibaiţi
• Nu poate fi folosit pe dischete

NTFS

• Suportă partiţii mai mari de 2 Terabaiţi. 10 megabaiţi este valoarea minimă


recomandată care poate fi alocată unei partiţii.
• Mărimea unui fişier este limitată de mărimea partiţiei!
• Nu poate fi folosit pe dischete
• Nu este compatibil cu Windows 95, 98 şi Millenium Edition.

Ce reprezinta extensia fisierelor?


Numele si ocupaţia vă rog…?

Acolo unde există un fişier există şi o denumire formată din două parţi:
< denumirea propriu-zisa

Dacă prime sisteme de fişiere acceptau ca denumirea unui fisier sa fie de maxim 8
caractere, astăzi denumirea unui fişier poate conţine mult mai multe caractere decât are
nevoie o persoana normala… Denumirele prea lungi se dovedesc contraproductive şi sunt
evitate de obicei în favoarea unor denumiri concise ce rezumă eficient conţinutul
fişierului deservit.

În sistemele de fişiere adoptate de la Windows 95 încoace denumirea unui fişier trebuie


să se încadreze între 1 şi maxim 255 de caractere alfanumerice sau speciale.

< extensie

Extensia sau sufixul se prezintă ca un grup de caractere (de obicei în număr de trei) ce
apare la finalul denumirii fişierului. Delimitarea dintre denumirea propriu-zisă şi extensie
este facută printr-un punct, structura denumirii arătând astfel:

nume fişier.extensie

În denumirea unui fişier pot exista mai multe puncte, dar extensia vine întotdeauna numai
după ultimul punct.

Indentificarea tipului fişierelor

Deşi extensia nu este obligatorie, fiecare fomat particular de fişier are o extensie proprie.
Prezenţa extensiei oferă posibilitatea determinării rapide a tipul de date stocate de un
fişier. În măsura în care cunoateţi o parte din extensile importante, puteţii concluziona
rapid dacă un fişierul din faţa dumnevoastră conţine un program, un document text, o
imagine, sunet, material video sau alte tipuri de date.

Extensia şi asocierea fişierelor

Fişierele cu aceiaşi extensie pot fi


asociate cu programul care le-a creat sau cu un alt program compatibil. Efectul asocierii
este unul foarte convenabil: atunci când accesaţi un fişier acesta va fi deschis automat în
cadrul programului cu care este realizată asocierea.

Aşadar dacă eraţi obişnuiţi ca pozele să se deschidă automat cu un anumit program, iar
dintr-o dată se deschid cu altul înseamnă că Windows-ul a asociat extensia respectivelor
fişierele cu noul program.

Dacă un anumit fişier nu este asociat cu nici un program din cele disponibile, Windows
vă oferă posibilitatea de a indica programul cu care să se realizeze dechiderea fişierului.

Mai mult de atât, în Windows XP, aveţi şi posibilitatea de a folosi conexiunea la Internet
pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.
Mai mult de atât, incepand cu Windows XP, avem şi posibilitatea de a folosi conexiunea
la Internet pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.

Verificarea erorilor din Windows


Cititi si erorile de stocare.

Sa verificam erorile

Cel mai la indemana utilitar de verificare al erorilor este cel inclus in Windows. Pentru a-
l accesa procedam in urmatorul fel:

1. Selectam unitatea dorită, iar din meniul de context selectam Proprietăţi (Properties)
(Meniul de context este accesabil printr-un clic dreapta pe iconiţa unităţii de stocare)

2. În cadrul dialogului Properties selectaţi pagina Instrumente (Tools)

3.Pornim utiltarul de verificare al erorilor printr-un clic pe butonul Verificare Acum


(Check Now) din pagina Instrumente (Tools)
Utilitarul de verficare a hard diskului
Reparare automată a erorilor de sistem

Fără această opţiune activată va trebui să confirmaţi dacă doriţi ca Windows să corecteze
o anumită eroare identificată. Pentru utilizatorul obişnuit contează mai puţin ce tip de
erori corectează Windows atât timp cât aceste erori sunt corectate. Este recomandat să
verificaţi discurile cu această opţine activată.

Scanare şi recuperare sectoare defecte

Cu această opţiune activată Windows verifică erorile de sistem, căută eventualele


sectoare defecte şi încercă să recupereze datele care mai pot fi cititite. Această operaţiune
este mai complexă şi în consecinţă durează ceva mai mult. Repararea automată a erorilor
este realizată automat şi nu mai trebuie să bifaţi prima opţiune.

Verificare automata

Verificarea erorilor nu se efectueza numai la comanda noasta ci si automat de catre


sistemul de operare Windows atunci cand aceasta detecteaza erori in structura fisierelor.
Aceasta procedura este initiata in faza de incarcare a sistmeului de operare pentru un
control deplin asupra discului. Asadar nu e nevoie sa ne panicam daca ne trezim cu un
ecran albastru in timp sistemul de opeare Windows incepe sa se incarce.
Atributele fisierelor

La ce sunt bune atributele?


Fişierele pot fi marcate cu pînă la patru atribute pentru a mai bună individualizare a
importanţei acestora. De regulă, atributele însotesc fişierul chiar şi dacă acesta este
transferat la o altă adresă sau mutat pe un alt mediu de stocare.

Read Only (Doar în citire)

Fişierele marcate ca Read Only pot fi deschise dar nu pot fi modificate. Nimic nu vă
opreşte însă să deschideţi un astfel de fişier să-i faceţi modificări şi să salvaţi mai apoi
fişierul pe disc cu un alt nume.
Atunci când veţi şterge un astfel de fişier veţi fi avertizat că acesta poartă atributul Read
Only.

Hidden - Ascuns

Fişierele ascunse sunt fişiere care nu sunt vizibile pentru utilizatorii care nu auzit încă de
acest atribut. Windows este configurat implicit să nu afişeze fişierele marcate ca ascunse.
Acestă setare se poate dezactiva foarte simplu dacă ştiţi unde să căutaţi. (citiţi în
continuare)

Archive - Arhivare

Orice fişier pe care îl veţi crea în Windows va fi marcat în mod implicit cu atributul
arhivare. Acest atribut va fi luat în considerare de programele care se ocupă cu salvări de
siguranţă. Astfel de programe fac copii ale fişierelor existente dacă acestea sunt marcate
cu acest atribut pentru ca în caz de nevoie să vă puteţi recupera datele)

System - Sistem

Fişierele de sistem sunt fişiere care sunt folosite de către Windows sau de către alte
programe. Înainte de a şterge sau redenumi un astfel de fişier Windows-ul avertizează că
în lipsa acelui fişier calculatorul s-ar putea să nu mai funcţioneze corect.
Fişierele de sistem sunt marcate şi cu atribul Hidden(Ascuns) pentru a nu cădea pradă
utilizatorilor care vor să facă spaţiu pe disc începând cu fişierele de sistem.

Atributele dosarelor

Dosarele pot purta aceleaşi patru atribute ca şi fişierele. Atributele dosarelor nu se


răsfrâng şi asupra fişierelor conţinute, dacă marcaţi un dosar ca ca fiind protejat la
scriere(Read Only) veţi putea modifica în voie tot ce se găsesc în acel dosar. Cu adevărat
folositor se dovedeşte însă atributul Hidden care poate ascunde un întreg dosar de
privirile persoanelor neavizate.

Cum sa dam si sa luam atribute?

• Cu dialogul properties
Ultima secţiune din dialogul Properties (Alt+Enter pe un fisier sau
click dreapta si selectati properties/proprietati) vă informează
asupra atributelor curente ale unui fişier sau dosar, dar permite în
acelaşi timp modificarea atributelor curente.

Ştiţi care sunt atributele curente ale unui fişier analizând butoanele
de verificare alăturate fiecărui atribut:

Atributul nu este activat Atributul este activat

Windows XP

Faceţi clic pe numele atributului sau pe butonul de verificare alăturat pentru a activa sau a
dezactiva un atribut.

Faceţi un clic şi pe butonul OK al dialogului daca doriţi ca atributele selectate să fie


aplicate fişierului.

Windows nu vă permite să activaţi sau să dezactivaţi atributul


System din interiorul dialogului Properties. Într-adevăr, acest
atribut nu prezintă mare interes pentru dumnevoastră dar sunt
situaţii când unii viruşi marchează toate fişierele ca fiind de sistem.
Aşadar este util să ştiţi cum să activaţi şi să dezactivaţi acest
atribut cu ajutorul comenzii attrib.

• Comanda Attrib

Pentru a folosi comanda attrib este necesară deschiderea unei ferestre MS-DOS. Sintaxa
comenzii attrib este următoarea:

<pentru a activa un atrib:

[attrib] + [literă atribut] [adresă fişier]

<pentru a dezactiva un atribut:

[attrib] - [literă atribut] [adresă fişier]

Literele corespunzătorare atributelelor sunt următoarele:

R - Read Only

A - Archive

S - System
H - Hidden

Astfel, dacă doriţi ca fişierul adio.txt aflat la adresa C:\adio.txt să fie marcat ca un fişier
de sistem va trebui să tastaţi următoarea comandă la promptul MS-DOS:

attrib +s c:\adio.txt

attrib -s c:\adio.txt (pentru dezactivare)

Ce este un dosar?
Un dosar reprezintă un container pentru fişiere, creat fel încât acestea să poată fi
organizate şi gestionate cât mai simplu.

Dosarele au fost create din raţiuni cât se poate de practice. Numai sistemul de operare
Windows necesită la instalare copierea pe disc a unui numar de aproximativ 10.000 de
fişiere. În lipsa dosarelor, primul fişier creat de un utilizator s-ar alătura unei liste cu alte
10.000 mii de fişiere. Imaginaţi-vă în faţa unei liste cu de 10.000 de fişiere şi veţi înţelege
imediat rostul dosarelor. In aceste conditii toate fisierele necesare sistemului de operare
sunt grupate la un loc intr-un dosar denumit in majoritatea cazurilor “Windows”.

Chiar dacă fişierele se găsesc tot timpul incluse în diverse dosare, acestea rămân în
continuare singurul mijloc de stocare a datelor. Dosarele trebuie văzute doar ca un mijloc
de sistematizare a fişierelor şi nimic mai mult.
Subdosarele

Chiar daca sunt grupate intr-un dosar, in fata celeor 10.000 de fisiere amintite mai sus nu
am avea mari sa le facem fata. Pentru ca organizarea să nu cunoască limite, un dosar
poate îngloba pe lângă fişiere şi alte dosare.

Dosarele care sunt incluse în alte dosare poartă de numirea de subdosare.


Subdosarele se bucură de acelaşi regim ca şi un oricare alt dosar şi pot stoca la rândul lor
fişiere şi alte dosare.

Ierarhia dosarelor

Ierarhic vorbind, un subdosar este situat la


un nivel inferior faţă de dosarul ce-l conţine. Pentru a putea accesa subdosarul in cauză
trebuie să descheţi mai întâi dosarul în care se află acesta inclus, adică trebuie să coborâţi
un nivel.
Atunci când un obiect rezidă într-un alt obiect se poate vorbi despre o relaţie părinte-
copil. Un fişier este un obiect copil faţă de dosarul în care este inclus. Un subdosar poate
avea funcţia de părinte în raport cu fişierele pe care le conţine, dar în raport cu dosarul în
care este inclus la rândul său are funcţia de copil.
Se aud voci care spun „…şi dacă asta e un dosar părinte, atunci ce?” Nu se întâmplă
nimic spectaculos cu un dosar părinte. Totuşi faptul că aveţi o idee despre cum sunt
incluse dosarele unele în altele poate fi de mare ajutor pentru înţelegerea organizarii
informatiei electronice.

Ce sunt „folderele” ?

„Folder” este un termen preluat ca atare din limba engleză. Nu sunt puţine persoanele
care folosesc cuplul „fişier - folder” în loc de „fişier - dosar” aşa cum ar fi firesc. A folosi
un termen autohton şi unul străin, nu este tocmai logic. Într-adevăr, există termeni care au
un corespondent ciudat în limba română, dar nu este şi cazul termenului „folder” care
înseamnă „dosar”.

Folder - 1.mapă, dosar 2. poligr. - pliant [Dicţionar


Englez - Român - L. Leviţchi, A. Bantaş]

Ce sunt directoarele?

Director sau dosar inseamna in esenta acelasi lucru. Intr-o interfata de tip text, specifica
erei de inceput a calculatoarelor, fisierele sunt organizate in directoare.

Dosarele sau folderele sunt specifice interfetelor de tip grafic. Spre deosebire de
directoare, care din punct al vedere al utilizatorului raman doar niste simple denumiri,
folderele pot fi personalizate prin schimbarea pictogramei standard sau schimbarea
fundalului.
Asocierea fisierelor
Asocierea fişierelor

Fişierele cu aceiaşi extensie pot fi


asociate cu programul care le-a creat sau cu un alt program compatibil. Efectul asocierii
este unul foarte convenabil: atunci când accesaţi un fişier acesta va fi deschis automat în
cadrul programului cu care este realizată asocierea.

Dacă un anumit fişier nu este asociat cu nici un program din cele disponibile, Windows
vă oferă posibilitatea de a indica programul cu care să se realizeze dechiderea fişierului.

Mai mult de atât, în Windows XP, aveţi şi posibilitatea de a folosi conexiunea la Internet
pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.
Mai mult de atât, incepand cu Windows XP, avem şi posibilitatea de a folosi conexiunea
la Internet pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.

dentificarea fisierelor dupa extensie


Identificarea după extensie

Majoritatea sistemelor de operare merg pe mâna extensiilor pentru indentifcarea tipului


unui fişier. Această tehnică de indentificare prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

Principalul avantaj îl constituie viteza. Dacă sistemul de operare ar trebuie să se „uite” de


fiecare dată în interiorul fişierelor pentru a şti ce conţin acestea, timpul de analiză ar
creşte considerabil. O simplă analiză din exterior a extensiei este cea mai rapidă cale de
identificare a fişierelor.

Principalul dezavantaj îl reprezintă posibilitatea de indentificare gresită a fişierelor. Dacă


un fişier ce conţine informaţie audio (cu extensia .mp3 de exemplu) primeşte accidental
extensia unui fişier dedicat stocării de text - acesta va fi tratat ca un fişier text.
Rezultatul? - un fişier aproape inutilizabil, în codiţiile în care sistemul de operare va
trimite fişierul ce conţine în aparenţă text către un program de editare text.
Fişierele ajunse pe un mediu de stocare ce permite modificarea conţinutului pot fi
redenumite. Modificarea accidentală extensiei (în urma redenumirii) duce la pierderea
asocierii dintre fişierul în cauză şi programul necesar pentru deschidere. Acest fapt poate
crea probleme serioase utilizatorilor care nu ştiu exact cu ce program funcţiona fişierul
înainte de rătăcirea extensiei.

Acest aspect a dus la şi la unele măsuri de protecţie a extensiei. Sisteme ca Windows sau
Mac OS X ascund extensia fişiereleor cunoscute (adică cele asociate cu un program
insatalat în memorie) atunci când afişează o listă cu fişiere în cadrul managerului de
fişiere integrat. (Windows Explorer de exemplu).

Chiar dacă în acest fel extensia este protejată de o modificare accidentală, există cel puţin
două aspecte negative ce derivă din această tehnică:

• Nu aveţi posibilitatea de a determina tipul fişierului prin simpla analiză extensiei.


E drept că sistemul de operare are grijă să afişeze şi o descriere succintă a tipului
fişierului, dar această descriere nu este prezentă decât dacă selectaţi un anumit
mod de vizualizare a fişierelor. (mod pe care este posibil să nu-l agreaţi)

• Unii utilzatori pot fi păcăliţi prin simularea unei extensii false.

Dacă vă întrebaţi ce rău poate face o extensie simulată daţi mare atenţie secţiunii ce
urmează.

Gradul de periculozitate a unui fişier

Datorită structurii interne unele fişiere nu pot conţine niciodată viruşi. Este cazul, în
special, al fişierelor ce conţin informaţie audio-vizuală, text precum şi a majorităţii
fişierelor stocate de un calculator. Per a contrario, unele fişiere pot fi purtătoare de viruşi.
Este cazul fişierelor executabile dar şi altor tipuri de fişier.
Revenind la problema neafişării extensiei, prin disimularea extensiei adevărate unii
utilizatori pot crede că un fişier face parte din prima categorie, cea a fişierelor absolut
inofensive.
În imagina de mai puteţi observa cum un fişier cu o extensie poteţial periculoasă (.vbs)
poate fi deghizat într-unul inofensiv ce aparent conţine o imagine in format .gif.

Acunderea extensiei adevărate şi alături de un nume cât mai incitant pentru fişierul în
cauză este une din tehnicile obişnuite de răspândire a unor viruşi.
Pentru a şti întotdeauna ce extensie au fişierele cu care lucraţi, pentru a putea modifica
extensia în folosul dumnevoastră, şi pentru a evita preluarea unor viruşi este recomandat
să optaţi pentru afişarea extensiei. În cazul managerului de fişiere incorporat în sistemul
de operare Windows trebuie să procedăm in următorul fel:

Deschidem My Computer (Computerul meu) si selectăm Folder Options (Optiuni


foldere) din meniul Tools (Instrumente), iar in ectiunea View (Vizualizare) deselectăm
optiunea: Hide extensios for known file types (Ascunde extensia pentu pentru tipurile
de fisier cunoscute)
Ce este sistemul de operare?
Sistemul de operare reprezintă software-ul cel mai important din memoria unui calculator
deoarece este software-ul care controlează calculatorul. O comandată care este dată
calculatorului de către dumneavoastră, este interpretată mai întâi de sistemul de operare şi
mai apoi tradusă într-un limbaj ce poate fi înţeles de calculator.

Sistemul de operare este software-ul care pune stăpânire pe resursele calculatorului de


fiecare dată când acesta este pornit, şi este software-ul care rămâne activ în memoria
calculatorului până când acesta este închis. Puteţi deschide şi închide oricâte alte
programe doriţi, dar nu veţi putea închide sistemul de operare decât odată cu calculatorul.

Notă: Importanţa sistemului de operare poate fi privită şi altfel: fără existenţa unui sistem
de operare un calculator personal este inutilizabil. Dacă sistemul de operare nu este
prezent în memoria calculatorului, acesta va afişa un mesaj cum că nu a găsit nici un
sistem de operare, şi totul se va opri în acest loc.

Sistemul de operare permite rularea altor programe, iar atunci când sunt rulate mai multe
programe simultan, sistemul de operare joacă un rol de arbitru - împărţind fiecărui
program anumite cote din resursele calculatorului. Primele sistemele de operare nu
permiteau decât rularea unui singur program la un moment dat. Lucrurile s-au schimbat
astăzi, iar sistemul de operare trebuie să facă legea între o mulţime de programe deschise
de dumnevoastră, şi care împart acelaşi procesor şi aceiaşi memorie a calculatorului.

În concluzie, sistemul de operare este primul software cu care interacţionaţi atunci când
începeţi lucrul la calculator, şi în consecinţă şi primul software cu care trebuie să vă
familiarizaţi.

• Home
• Notiuni de baza
• Software & Windows
• Hardware
• Despre

GO

Subscribe
Browse > Home / Software / Ce este sistemul de operare?

Ce este sistemul de operare?


De ce este necesar un sistem de operare?

Last modified on 2008-08-31 18:48:24 GMT. 2 comments. Top.

Un software, odată lansat pe piaţă, îi revine misiunea de a rula pe mii, sute de mii sau
poate chiar milioane de calculatoare ce au în componenţa diverse componente hardware
lansate de-a lungul anilor. Cum poate un program să interacţioneze cu hardware-ul în
aceste condiţii?

O soluţie ar fi, ca între producătorul de programului şi producătorul de hardware, să


existe o strânsă legătură, cei doi ar trebui să colaboreze, şi în acest fel producătorul de
software să ţină cont de specificaţiile tehnice ale hardware-ului, iar producătorul de
hardware să ţină cont şi de cerinţele producătorului de software.

Totul ar merge de minune dacă ar exista un singur producător de software şi un singur


producător de hardware, dar cum există nenumăraţi producători de software şi hardware
lucrurile încep să se complice.
Un lucru este clar: fiecare program în parte nu poate controla resursele hardware ale unui
calculator. În primul rând, pentru că există un număr prea mare de componente hardware
ce trebuie avute în vedere, şi în al doilea rând pentru că producţia de noi componente
hardware va continua zi de zi. Toate acele mii, sute de mii, sau chiar milioane de
calculatoare diferite ca hardware au ceva în comun, ceva care permite unui anumit
program să funcţioneze.
Puteţi ghici ce au aceste calculatoare în comun? Felicitări, aţi ghicit! Într-
adevăr, toate calculatoarele care pot rula o anumită versiune a unui program
au acelaşi sistem de operare.

Dependenţa de un anumit sistem de operare

Cele mai multe programe se concep având ca prim fundament sistemul de


operare. Acest lucru face ca un program să fie dependent de sistemul de operare, adică să
nu poată funcţiona în lipsa sistemului de operare pentru care a fost creat. Există şi o parte
bună: oriunde funcţionează sistemul de operare poate funcţiona şi un program care a fost
scris pentru acel sistem de operare.

Ce este o partiţie?
Orice hard disk are cel puţin o partiţie, adică o zonă în care datele sunt
stocate conform unui anumit standard denumit generic sistem de fişiere. O
partiţie se poate întinde peste tot spaţiul de stocare disponibil, situaţie în care
hard discul primeşte doar o singură literă de acces.

Dacă spaţiul de stocare al hard disk-ului este divizat în mai multe parţii, vor
exista mai multe litere de acces - fiecare literă oferind accesul către o anumită
partiţie.

În Windows XP, versiunea în limba română, veţi întâlni un termen sinonim


pentru partiţie şi anume “volum”.

La ce sunt bune partiţile totuşi?

Partiţiile permit o gestionare mai bună a datelor înmagazinate de un hard


disk. Astfel puteţi crea o partiţie special pentru sistemul de operare, una
pentru documentele create de dumnevoastră, alta pentru muzica preferată si
aşa mai departe.

O partiţie este tratată de sistemul de operare ca şi cum ar fi un hard disk în


sine. Chiar dacă în realitate datele sunt stocate pe acelaşi disc, atunci când
spaţiul de stocare al unei partiţii va ajunge la limită sistemul de operare nu va
da buzna peste spaţiul de stocare atribuit altei partiţii.

Avand în vedere că literele de acces nu spun prea multe de la sine, parţiile


pot fi etichetate după propria dumnevoastră imaginaţie. Partiţia pe care
stocaţi muzică o puteţi denumi pur si simplu “Muzica”.

Literele de unitate (Drive letters)

Literele de unitate au fost convenite cu ceva timp în urmă pentru calculatoarele personale
IBM si cele compatibile. Din punct de vedere convenţional lucrurile sunt cât se poate de
simple:

- orice unitate de stocare este individualizată prin câte o literă urmată de două puncte A: ,
B: , C:

- se începe de la litera A

În sistemul de operare Windows unitatea de dischete este reprezentată de litera A:, iar
primul hard disk este reprezentat de litera C:, restul hardware-ului de stocare primeşte
literele ce urmează lui C.