INTRODUCERE

Biomaterialele sunt prin definiţie „orice substanţe sintetice (metale şi aliaje, materiale ceramice, polimeri, materiale compozite, etc.) sau naturale (colagen, chitosan, celuloză) capabile să interacţioneze cu sistemele biologice în scopul tratării, creşterii sau înlocuirii oricărui ţesut, organ sau funcţie a corpului” [1]. Biomaterialele au o capacitate sporită de a se integra şi de a fi tolerate de către organismul în care sunt implantate, fiind capabile să intre în contact cu fluidele biologice naturale şi cu ţesuturile umane fără a provoca reacţii adverse şi având foarte puţine efecte nedorite. Biomaterialele trebuie să aibă un grad ridicat de inerţie chimică [2]. Odată cu dezvoltarea biomaterialelor au apărut şi problemele legate de tipul şi designul materialului folosit pentru implanturi, care au condus la pierderea prematură a funcţiilor implantului din cauza deteriorărilor mecanice, coroziunii sau biocompatibilităţii insuficiente. Biocompatibilitatea, biofuncţionalitatea şi îndeplinirea unui anumit rol, specific ţesutului şi locaţiei în care va fi implantat materialul sunt factorii decisivi pentru utilizarea lor în dispozitive medicale şi implanturi [1-3]. Aplicatiile biomaterialelor Iniţial, biomaterialele au fost utilizate pentru înlocuirea fizică a ţesuturilor dure sau moi, degradate sau distruse în urma unor procese patologice. Deşi ţesuturile şi structurile corpului uman funcţionează pentru perioade foarte mari de timp, acestea pot suferi diferite procese distructive precum fracturi, infecţii, cancer, care cauzează durere, desfigurare sau pierderea funcţiilor organismului. În aceste condiţii, ţesutul bolnav poate fi îndepărtat şi înlocuit cu un material sintetic adecvat [1-4]. Domeniile de aplicaţii ale biomaterialelor sunt vaste şi includ articulaţii pentru şold, genunchi sau deget, membre artificiale, inimă artificială, materiale înlocuitoare de artere, piele artificială, lentile de contact, proteze dentare, etc. Câteva exemple sunt prezentate în figura 1. Implantarea acestor materiale este cerută de pacienţi fie din motive medicale, cum ar fi înlocuirea unui ţesut bolnav pentru a prelungi speranţa de viaţă, fie din motive pur estetice, în cazul implantului de silicon pentru sâni [1-2].

Suturile sunt printre primele biomateriale utilizate clinic. Principalele domenii de aplicaţii ale biomaterialelor sunt ortopedia. . polimerice sau compozite. stomatologia. sisteme cu eliberarea controlată a medicamentelor. ceramice. Biomaterialele pot fi metalice. Aplicaţiile biomaterialelor [1-4] Clasificarea biomaterialelor Biomaterialele pot fi împărţite în mai multe categorii în funcţie de diferite criterii. oftalmologia. materiale de sutură pentru vindecarea rănilor. Clasificarea biomaterialelor în funcţie de structura chimică. Figura 1. În anii 50-60 s-au efectuat primele teste clinice ale materialelor înlocuitoare de vase sanguine şi s-au dezvoltat valvele artificiale pentru inimă şi articulaţii artificiale ale şoldului. chirurgia cardiovasculară.

În tabelul 1 sunt prezentate câteva exemple de biomateriale şi aplicaţiile acestora.Biomaterialele metalice sunt folosite pentru aplicaţii în care implantul este supus unor solicitări mecanice importante şi trebuie să aibă o rezistenţă mărită la oboseală pentru a face faţă activităţilor zilnice la care este supus: mers. mestecat. duritate. polimerceramice. Tipuri de biomateriale şi principalele lor aplicaţii [1-4] . metalopolimerice. Biomaterialele compozite (metaloceramice. Biomaterialele polimerice se folosesc datorită stabilităţii şi elasticităţii lor pentru tendoane şi ligamente. fiind utilizate de asemenea în suprafeţe de articulaţie cu frecare scăzută datorită proprietăţilor antifricţiune şi anticoagulante. greutate. ceramicceramice) se utilizează datorită combinaţiilor neobişnuite de rezistenţă mecanică. Biomaterialele ceramice sunt utilizate în general pentru duritatea lor şi rezistenţa ridicată la uzură în aplicaţii precum suprafeţe de articulaţie pentru şold sau dinte dar şi pentru proprietăţi de iniţiatori de refacere osoasă. Unele biomateriale polimerice se utilizează în ultimul timp pentru proprietăţile lor biodegradabile şi bioresorbabile. etc. stabilitate la temperaturi înalte şi la coroziune sau conductivitate termică şi electrică [1-4]. ca suprafeţe de legare cu osul în implanturi. Tabelul 1.

există trei generaţii de biomateriale ale căror proprietăţi diferă conducând la aplicaţii diferite.Clasificarea biomaterialelor în funcţie de generaţia din care fac parte Progresele tehnologiilor de fabricaţie a biomaterialelor au condus la perfecţionarea şi îmbunatăţirea permanentă a caracteristicilor acestora. La ora actuală. .

cunoscută sub numele de „clasa materialelor medicale” care utilizează materiale netoxice acceptate uşor de pacienţi sub forma implanturilor ortopedice şi dentare [5]. aflată încă în etapa de cercetare. abordările terapeutice avansate urmăresc combinarea celor două proprietăţi pentru dezvoltarea unor implanturi care să inducă o modalitate de vindecare de tip regenerativ. În cazul biomaterialelor din generaţia a treia (biomateriale biologice cu aplicaţii în terapia celulară). stimuli electrici sau stare energetică [4]. pH. A treia generaţie de biomateriale. obţinuţi la nivel molecular. În această etapă se face trecerea de la materiale de înlocuire a ţesutului la ingineria ţesuturilor [5]. culturi de celule din piele).Prima generaţie de biomateriale pentru ţesuturile umane s-a dezvoltat în anii 1960 – 1970 şi a inclus în principal metale. Cele trei generaţii de biomateriale sunt reprezentate schematic în tabelul 2. În timp ce a doua generaţie de biomateriale a fost concepută să fie resorbabilă sau bioactivă. create prin ingineria ţesuturilor (exemplu. De asemenea. minimizând considerabil chirurgia invazivă. vitroceramice şi compozite. Cu alte cuvinte. La mijlocul anilor ”80. fiind inerte din punct de vedere biologic [2]. Progresele recente în domeniul strategiilor terapeutice referitoare la ingineria ţesuturilor includ utilizarea celulelor stem adulte ca sursă de celule regenerative şi a moleculelor indicatoare de celule ca sursă de mesageri de regenerare moleculară. este axată pe materiale hibride care asociază materialele inerte cu cele vii. Biomaterialele de generaţia a treia vor sta la baza refacerii şi regenerării in situ a ţesuturilor. materiale ceramice. La începutul anilor ”70. pe lângă numeroase alte funcţii. noile implanturi vor contribui la autovindecarea organismului uman [4]. Aceste biomateriale „inteligente” sunt astfel fabricate încât să reacţioneze la schimbările din imediata vecinătate şi să stimuleze răspunsurile celulare specifice la nivel molecular. a evidenţiat limitările biomaterialelor bioinerte ca materiale înlocuitoare de ţesut. [4]. Descoperirea faptului că celulele şi ţesuturile din organismul viu îndeplinesc roluri esenţiale în metabolism. Noile generaţii de polimeri sintetici îşi pot schimba conformaţia moleculară ca răspuns la schimbările de temperatură. aspectele biologice sunt primordiale. 5]. . care determină răspunsuri celulare specifice şi pot fi utilizaţi ca matrice în ingineria ţesuturilor. aliaje şi materiale pe bază de poliester [4. biomaterialele de generaţia a treia implică polimeri resorbabili. polimeri bioresorbabili. biomaterialele erau folosite doar pentru a înlocui ţesutul osos distrus. s-a dezvoltat cea de-a doua generaţie de biomateriale. Materialele din această generaţie includ sticle bioactive.

fosfat dicalcic (DCP). Acum este acceptat faptul că apatita osoasă poate fi descrisă mai bine drept carbonathidroxiapatită (CHA)[12]. s-a descoperit faptul că aceste biomateriale (doar cele care posedă anumite caracteristici fizico-chimice) induc formarea osoasă in situri neosoase si de aceea sunt considerate osteoinductive [9].Materialele ceramice bioactive au fost larg utilizate ca substitute osoase pentru mai multe decade. mai precis. cu formula Ca10(PO4)6(OH)2 • Hidroxiapatita deficientă in calciu (CDHA) cu formula Ca10-x(PO4)6-x(HPO4)x(OH)2-x. Materialele ceramice de bază utilizate ca materiale pentru substitute osoase sunt: • Hidroxiapatita (HA). Dintre aceste bioceramici. Na)10(PO4. prezent in formele cristalografice α si β). descris inițial ca hidroxiapatită. CO3)6(OH)2. Mg. . Mineralul osos natural. 0≤x≤1 • Fosfații de calciu: fosfat tricalcic (TCP. si aproximată prin formula (Ca. pirofosfatul de calciu. este compus din nanocristale sau. Se cunoaste foarte bine faptul că biomaterialele de fosfați de calciu ghidează sinteza osoasă si formează o legătură stransă cu noul os. In afara proprietăților osteoconductive.Tabelul 2. fiind de aceea prin definiție osteoconductive. nano-discuri. iar in cercetările cu aplicații medicale se folosesc pentru a produce biomateriale necesare reparațiilor osoase.Proprietăţi şi aplicaţii [4] MATERIALE BIOCOMPATIBILE/HIDROXIAPATITA Fosfații de calciu sunt utilizați de către corpul uman pentru a construi material osos. o atenție particulară a fost acordată HA datorită bioactivității acesteia[13]. Generaţii de biomateriale.

obținute ca rezultat al procesului cu pulverizare cu plasmă. O metodă promițătoare de producere de HA sintetică cu capacitate superioară de osteointegrare este aceea de incorporare in structura acesteia de ioni care sunt prezenți in mod normal in materialul osos (cum sunt ionii carbonat) [16]. Mai multe observații care includ non-stoechiometria acestor apatite si asocierea principalilor constituenți minori. care să fie monofazică. Ben-Nissan si colab. S-a observat. 17] că nu există lucrări publicate despre HA derivată din soluție. Rezultatele arată faptul că HA are o energie de activare de două ori mai mică pentru procesul de cristalizare sol-gel. dar mai ales procesului de descompunere termică. s-a afirmat chiar [16. in particular cinetica descompunerii precursorului de HA sol-gel derivat. pentru mai multe viteze de incălzire. Sepulveda si colab. la formarea cristalelor sub formă de discuri. magneziu si carbonat. S-a incercat utilizarea de dietilfosfit [HOP(OEt)2] ca precursor alternativ. ceea ce a furnizat caracteristicile de bază ale comportamentului precursorului alternativ de fosfor. Desi HA sintetică are capacitatea de legare de os. S-a aplicat cu succes tehnica RMN in scopul monitorizării reacției in timpul perioadei de maturare. să conțină carbonat si să aibe o morfologie a cristalelor sub formă de discuri.[16. 22]. De asemenea s-a incercat abordarea aspectelor referitoare la mecanismul reacției si la identificarea intermediarilor de reacție pentru sistemele sol-gel P(OEt)3 si HOP(OEt)2. comparative cu cristalizarea din faze amorfe de fosfat de calciu. au furnizat dovezi conform cărora apatitele biologice nu sunt HA pură si ar trebui considerate drept carbonatoapatite[17]. [21] s-au ocupat de evaluarea in vivo a spumelor de hidroxiapatită. S-a incercat apoi ideea unui precursor alternativ de fosfor care nu necesită o perioadă de maturare de 24 de ore. Corpurile macroporoase de HA biomedicală avand 85-90% porozitate au fost produse prin spumarea suspensiilor ceramice si intărire pe suporturi de gel [21. [19] au prezentat necesitatea si au accentuat importanța maturării in scopul convertirii precursorilor de dietoxid de calciu [Ca(OEt)2] si trietil fosfit [P(OEt)3] in cadrul unui proces sol-gel. Ben-Nissan si colab. pentru obținerea de hidroxiapatită monofazică. P. cale care a permis obținerea de hidroxiapatită printr-un procedeu care nu a necesitat maturarea solului [20]. faptul că morfologia cristalelor se datorează atat precursorului. viteza osteointegrării este relative scăzută.Metode de sinteză a hidroxiapatitei O mare atenție s-a acordat si se acordă incă hidroxiapatitei in sine. 18] s-au ocupat de comportarea termică. Mai mult. Pentru consolidarea .

matricilor s-a utilizat sinterizarea la 1350oC pentru 2 ore. In prezent. C. O metodă comună de a imbunătăți duritatea si trăinicia materialelor ceramice este intărirea matricii ceramice prin adiția de fibre scurte sau fulgi. 25. Park si colaboratorii [29] au preparat HA sub formă de fulgi prin hidroliza α-TCP in condiții controlate de pH. din păcate. Rezistența la fracturi a ceramicilor de HA prezintă valori mici in raport cu cerințele clinice. de aceea numeroase studii s-au efectuat in scopul investigării durității materialelor ceramice. precipitare omogenă. Metoda spumelor cu suport de gel se arată a fi potrivită pentru obținerea de spume puternice si utile de ceramici macroporoase care au un potențial ridicat de a inlocui țesutul osos. Metode de caracterizare . 24]. precursori disponibili comercial. se poate obține HA pură. Si3N4. Al2O3. sinteză in fază solidă la temperaturi mari si crestere in sisteme sol-gel [23. In urma reacției solide a acestor precursori in anumite rapoarte molare si prin tratare termică conform unei scheme bine stabilite. Fulgii HA sintetizați prin tratament hidrotermal al β-TCP cu acid citric au o lungime de doar 20-30 μm si o grosime de 0. S-a prezentat faptul că forma cristalelor de HA tinde să devină aciculară in condiții hidrotermale. Pe măsură ce compoziția chimică s-a apropiat de stoechiometrie si a devenit o structură aglomerată mergand pană la o ceramică densă. Fulgii HA sau HA fibroasă au fost sintetizați prin variate metode precum sinteza hidrotermală. Procesul duce la compusi noncitotoxici cu variate fracțiuni de porozitate. duritate acceptabilă si pori deschisi sferici[21]. iar particulele devenite elipsoidale au prezentat stabilitate termică mai mare decat cele sub formă de fulgi. 26. ZrO2. Precipitarea omogenă cu o viteză de reacție mică este o procedură relativ usoară de a obține particule uniforme de HA[23]. stabilitatea termică a HA sintetică a crescut. si fibre metalice au fost aplicate in studiul ceramicilor HA [23.1-1 μm[23]. Dar. HA pură a fost obținută [28] din fosfat de calciu tribazic si hidroxid de calciu. variate materiale precum SiC. cristalinitatea lor si stabilitatea termică fiind nesatisfăcătoare. 27]. este dificil să se obțină un cristal care posedă o morfologie controlată. acesti fulgi sau fibre preparate prin reacții in fază solidă si in sisteme sol-gel arată o dependență sensibilă față de condițiile de preparare.

microscopia electronică de transmisie – TEM.În funcţie de informaţia pe care o furnizează. ESCA.  Metode de analiză a topografiei suprafeţei şi morfologiei particulelor • • • • • • • • • • • • • microscopia optică – MO. microscopia de forŃă atomică – AFM. analiza extinsă cu raze X. spectroscopia fotoelectronică în ultraviolet – UPS. difracţia de raze X – DRX. spectroscopia Moessbauer. microscopie cu efect tunel – STM. metode de caracterizare microstructurală: analiza prin difracţie de neutroni. microscopia acustică de baleiaj – SAM. spectroscopia de emisie optică în plasmă cuplată inductiv – ICP. gravimetria). spectroscopia de absorbţie în vizibil şi ultraviolet – UVVIS. microscopie de raze X – XM. • metode magnetice (rezonanţa magnetică nucleară – RMN. microscopia electronică de baleiaj – SEM. spectroscopie fotoelectronică de raze X XPS. emisia de raze X (fluorescenţa razelor X – XRF). spectroscopia Raman. fotoluminescenţa. structură fină – EXAFS. spectroscopia de absorbţie atomică – AAS. • • metode termice de analiză (analiză termică diferenţială. termogravimetrie). spectroscopia electronică Auger – AES. spectroscopia de masă cu ioni secundari – SIMS. aceste metode pot fi grupate astfel:  Metode de analiză a compoziţiei chimice şi de fază • • metode chimice clasice (volumetria.  Metode de microanaliză a suprafeţei . microscopia electronică de transmisie şi baleiaj – STEM. chemiluminescenţa. metode optice de analiză: spectroscopia de absorbţie în infraroşu – IR. imagistică de rezonanţă magnetică – MRI. rezonanţa electronică de spin – RES).

Implanturile metalice acoperite cu hidroxiapatită prin pulverizare in plasmă au fost des utilizate in ultimii douăzeci de ani. Acoperirile de hidroxiapatită sunt des utilizate pentru implanturile metalice (in special cele de titan. Metode de microanaliză electronică • • spectroscopie de raze X dispersivă în energie – EDXS. Datorită suprafeței osteofile a hidroxiapatitei. spectroscopia electronică cu pierderea energiei –EELS[1-3]. HA nu este stabilă termic. implantul beneficiază atat de biocompatibilitate si capacitatea de a forma legături chimice cu osul viu cat si de proprietățile mecanice ale substratului de TiAl6V4 sau altor aliaje biocompatibile. dentare si maxilofaciale. Prin acoperirea cu un strat de hidroxiapatită. Insă in momentul in care au fost extrase din organism si separate de țesutul osos adiacent s-a observat că interfața dintre metal si hidroxiapatită cedează. Hidroxiapatita ca material de umplere osoasă . se poate spune că implanturile s-au comportat bine. Aplicatiile hidroxiapatitei Cea mai interesantă proprietate a acestei ceramic este capacitatea de a interacționa cu țesutul osos viu. aliaje de titan sau oțel inox) cu scopul de a modifica proprietățile de suprafață. descompunându-se la 800-12000C in funcție de stoechiometria sa [163]. Legătura dintre HA si țesutul osos nou format este mult mai puternică decat legătura cu substratul metalic. In general. Materialul prezintă insă si cateva dezavantaje. Prezintă proprietăți mecanice slabe (in special rezistență la oboseală scăzută). existand companii specializate in producerea unor astfel de dispozitive pentru aplicații ortopedice si dentare. formând legături puternice cu osul. ceea ce inseamnă că nu va putea fi utilizată in formă compactă pentru aplicații in care implantul este supus unor solicitări mecanice grele (de ex. sarcina mecanică ce acționează asupra implantului va fi transferată scheletului osos ajutand la combaterea atrofierii oaselor [163]. articulație pentru sold). Este frecvent utilizată pentru aplicații ortopedice. fie ca material de acoperire pentru implanturile metalice. Cele mai multe aplicații ale acoperirilor de HA sunt pentru implanturi dentare endo-osoase si subperiostale si pentru dispozitive ortopedice [164]. fie ca material de umplere osoasă [162].

devenind parte componentă a structurii osului si micsorand timpul necesar vindecării țesutului bolnav [162]. blocuri poroase sau perle poate fi utilizată pentru umplerea defectelor osoase si a spațiilor libere din os [165.168]. BIBLIOGRAFIE . Hidroxiapatita ca material de umplere reprezintă o alternativă la grefele osoase. Umplutura osoasă va forma un schelet si va inlesni umplerea rapidă a porilor de către țesutul osos natural in crestere [163]. acestea apar cand porțiuni din os au fost indepărtate ca urmare a unei boli (cancer osos) sau cand sunt necesare alungiri ale osului (in cazul aplicațiilor dentare).Hidroxiapatita in diverse forme precum pulbere.

. Keblinski. cap 5 Comportarea electrochimică a biomaterialelor metalice utilizate în implanturi. Demetrescu. Phillpot. D. V. Hybrid Materials.[1] [2] T. I. Phillpot. Totir. ISBN: 9783527312993.149-220 . Synthesis. Koch. Anicăi.. N. 45 (1997) 987.R. L. and Applications. Edited by Guido Kickelbick.. S. H. Wolf. [6] Visan. Springer Handbook of Nanotechnology. T. Acta Mater. I. Malow. vol I. Branzoi. N.. pg. Sima.. M. Characterization. Printech Bucuresti 2002. Electrochimie si coroziune pentru doctoranzii ELCOR. C.. F. Gleiter.. I. Cleri. Lingvay. Ibris. B.C. Wolf. Keblinski. P. KGaA.. Copyright © 2007 WileyVCH Verlag GmbH & Co. M. Buda. H.. Bharat. (1998) 36. Weinheim. S. Acta Mater. Edited by: Bhushan. 45 (1997) 2177.R. Gleiter. Popescu. [3] [4] [5] P. D. MRS Bull.R.. 2004.