Drd. ing.

BARTALI S I LDI KÓ




Î N D R U M Ă T O R
LABORATOR DE CHI MI E


























- 2010 -




















Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
2
Cuprins
Cuprins ................................................................................................................................ 1
1. Norme de protecţie specifice laboratorului..................................................................... 6
2. Clasificarea şi caracterizarea principalelor metode de cercetare.................................14
2.1. Metode generale...........................................................................................................14
2.2 Metode matematice şi statistice.................................................................................14
2. 3. Metode clasice, specifice .........................................................................................14
2.4. Metode experimentale ..............................................................................................15
2.5. Analiza structurii......................................................................................................15
2.6. Metode moderne.......................................................................................................15
2.7. Analize chimice, fizice, fizico-chimice......................................................................16
2.7.1. Metode chimice...................................................................................................16
2.7.2. Metode de analize fizico-chimice .......................................................................16
2.7. 3. Metode fizice......................................................................................................17
3. Pregătirea şi prelevarea probelor pentru analize de laborator.....................................21
3.1. Planul desfăşurării analizei ......................................................................................21
3.2. Pregătirea probelor pentru analize de laborator ....................................................22
3.3. Prelevarea probelor solide........................................................................................22
3.3.1. Metode de luare a probelor................................................................................23
3.3.2. Extragerea probei...............................................................................................25
3.4. Prelevarea probelor lichide......................................................................................26
3.5. Metode de solubilizare a probei , de purificare a substanţelor solide.....................26
4. Determinarea masei........................................................................................................31
4.1 Noţiuni teoretice ........................................................................................................31
4.2. Balanţa analitică şi cântărirea .................................................................................32
5. Metode volumetrice de analiză.......................................................................................37
5.1. Consideraţii teoretice................................................................................................37
5.2. Prepararea unor soluţii de concentraţii diferite......................................................38
5.2.1. Prepararea unor soluţii de concentraţii diferite...............................................38
5.2.2. Partea experimentală .........................................................................................38
5.3. Stabilirea titrului şi factorului soluţiilor..................................................................42
5.3.1. Consideraţii teoretice .........................................................................................42
5.3.2. Partea experimentală .........................................................................................43
5.4. Măsurarea volumelor...............................................................................................45
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
3
6. Determinarea indicatorilor chimici de poluare ale apei................................................50
6.1. Surse de alimentare cu apă ......................................................................................50
6.2. Modul de luare a probei de apă ...............................................................................51
6.3. Determinarea indicatorilor fizici şi chimici ale apei................................................52
6.3.1. Caracteristicile organoleptice ale apei...............................................................52
6.3.2. Determinarea durităţii apei potabile .................................................................53
6.3.3.Determinarea calciului şi magneziului din apă ..................................................55
6.3.4. Determinarea pH-ului apei ................................................................................55
6.3.5. Determinarea alcalinităţii „p" şi „m„................................................................57
6.3.6. Determinarea acidităţii ......................................................................................59
6.3.7. Determinarea substanţelor organice..................................................................61
6.3.8. Determinarea oxigenului dizolvat în apă...........................................................64
6.3.9. Determinarea oxigenului din apă.......................................................................65
6.3.10. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO
5
) ....................66
6.3.11. Determinarea amoniacului din apă.................................................................67
6.3.12. Determinarea azotiţilor din apă potabilă ........................................................69
6.3.13. Determinarea rezidiului fix la 105
o
C..............................................................70
6.3.14. Determinarea clorului rezidual liber şi legat...................................................70
7. Analiza microscopică......................................................................................................72
7.1. Noţiuni teoretice .......................................................................................................72
7.2. Pregătirea probelor metalice pentru examinare la microscop................................76
8. Refractometrie................................................................................................................79
8.1. Noţiuni teoretice .......................................................................................................79
8.2. Determinarea concentraţiei unor produse prin intermediul indicelui de refracţie80
9. Determinarea densităţii ..................................................................................................86
9.1. Noţiuni teoretice .......................................................................................................86
9.2. Determinarea densităţii relative cu areometru .......................................................88
9.3. Determinarea densităţii cu balanţa Mohr-Westphal ..............................................89
9.4. Determinarea densităţii cu picnometru...................................................................90
10. Determinarea vâscozităţii produselor petroliere lichide ............................................92
10.1. Uleiuri lubrifiante, unsori.......................................................................................92
10.1.1. Uleiurile lubrifiante..........................................................................................92
10.1.2. Unsorile.............................................................................................................93
10.3. Determinarea vâscozităţii uleiurilor ......................................................................93
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
4
10.3.1. Noţiuni teoretice ...............................................................................................93
10.3.2. Determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice cu vâscozimetrul Höppler95
10.3.3. Determinarea vâscozităţii relative convenţionale cu vâscozimetrul Engler...99
10.3.4. Determinarea vâscozităţii dinamice cu vâscozimetrul rotativ......................102
11. Determinarea punctului de inflamabilitate................................................................108
11.1. Noţiuni teoretice....................................................................................................108
11.2. Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Pensky-Martens..........108
11.3. Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Marcusson ..................110
12. Determinarea punctului de congelare, punctului de curgere şi a punctului de
picurare.............................................................................................................................113
12.1. Noţiuni teoretice....................................................................................................113
12.2. Determinarea punctului de congelare..................................................................113
12.3. Determinarea punctului de curgere şi de picurare..............................................115
12.4. Distilarea fracţionată Engler a produselor petroliere.........................................117
13. Proprietăţile şi încercările metalelor şi aliajelor .......................................................121
13.1. Noţiuni teoretice....................................................................................................121
13.2. Clasificarea aliajelor fier-carbon.........................................................................122
13.3. Clasificarea oţelurilor...........................................................................................123
13.4. Simbolizarea specifică a oţelurilor.......................................................................124
14. Încercări mecanice......................................................................................................127
14.1. Noţiuni teoretice....................................................................................................127
14.2. Metoda Brinell de determinare a durităţii...........................................................127
14.3 Metoda Rockwell de determinare a durităţii........................................................128
14.4. Metoda Vickers de determinare a durităţii .........................................................132
14.5. Rezistenţa mecanică..............................................................................................133
15. Coroziunea metalelor, protecţia anticorosivă a suprafeţelor metalice ....................136
15.1. Clasificarea proceselor de coroziune ...................................................................136
15.2. Metode de protecţie anticorosivă .........................................................................138
15.3. Tratamente preliminare de pregătire a suprafeţelor în scopul protecţiei
anticorosive....................................................................................................................138
15.4. Acoperiri metalice.................................................................................................139
15.5. Acoperirile nemetalice de natură anorganică......................................................140
15.6. Protecţia suprafeţelor metalice prin vopsire şi lăcuire........................................140
15.7. Sinterizare în pat fluidizat....................................................................................141
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
5
15.8. Rilsanizarea ..........................................................................................................141
15.9. Protecţia suprafeţei metalice prin aplicarea fluidului de protecţie ....................141
16. Analize spectrofotometrice.........................................................................................145
16.1. Noţiuni teoretice: ..................................................................................................145
16.2. Descrierea aparatului, spectrofotometru SPEKOL 10........................................146
16.3. Anal i za spectrofotometri că a Cobal tul ui ...............................................151
17. Metode electrochimice de analiză...............................................................................154
17.1. Pri nci pi ul şi cl asi fi carea metodel or el ectroanal i ti ce .........................154
17.2. Transportul de masă.....................................................................................155
17.3. Electroliza soluţiei de NaCl ..................................................................................158
18. Metode de separare cromatografice...........................................................................159
18.1. Noţi uni teoreti ce ............................................................................................159
18.2. Cromatografie lichidă de înaltă performanţă (HPLC) .......................................162
Bibliografie .......................................................................................................................164
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
6
1. Norme de protecţie specifice laboratorului

Laboratorul reprezintă un punct de lucru care necesită atenţie sporită, punctualitate şi
seriozitate maximă. Accesul în laborator este permis numai cu consimţământul conducătorului
de laborator.
Pregătirea pentru experienţă se face totdeauna, citind indicaţiile din referat înainte de a
intra în laborator. Se aplică reţeta cu stricteţe fără nici o modificare sau improvizaţie.
Nu se modifică nici un experiment decât după ce se primeşte acceptul conducătorului
de laborator.
Înainte de efectuarea fiecărui experiment se pregăteşte masa de laborator verificând
existenţa aparaturii şi a reactivelor care urmează a se folosi.
Se efectuează numai experimentele repartizate sau aprobate de conducătorul laboratorului.
Sunt interzise experimentele neautorizate, scoaterea oricărei substanţe chimice din
laborator, jocurile şi servirea mesei în laborator.
Nu se va gusta nici un fel de substanţă utilizată în laborator şi nu se vor folosi vasele
de laborator pentru băut şi pentru mâncare.
La primirea şi folosirea substanţelor pentru experienţe trebuie citite cu atenţie
etichetele.
Analizele vor fi efectuate numai în recipiente curate.
Sticla cu reactivi nu se impurifică şi nici nu se scoate o cantitate prea mare de reactiv.
Se va lua din sticla de stocare numai cantitatea minimă de reactiv necesar.
Niciodată nu se pun înapoi în borcan substanţele nefolosite.
Este interzis să se lucreze cu substanţe care nu sunt precis identificate şi a căror
compoziţie nu este indicată pe bază de buletin de analiză.
Chiuvetele din laborator vor fi folosite pentru depozitarea temporară a vaselor
murdare, pentru spălări accidentale , pentru deversarea unor lichide nepericuloase care vor fi
diluate în prealabil cu apă.
Se notează într-un caiet toate rezultatele obţinute în urma experimentelor şi
observaţiile personale.
Tot timpul în laborator se va purta halat de protecţie!
La executarea lucrărilor de laborator vor participa cel puţin două persoane.
Toate analizele de laborator trebuie să fie executate cu cantităţile şi concentraţiile de
substanţe strict necesare, precis cântărite sau măsurate, şi respectarea integrală a
instrucţiunilor de manipulare şi instrucţiunilor proprii de securitate a muncii.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
7
Instrucţiuni specifice de manipulare a reactivilor
Clasificarea reactivilor :
- reactivi toxici
- reactivi caustici şi corozivi
- reactivi inflamabili – lichizi
 gazoşi
 solizi
- reactivi radioactivi
Codificări internaţionale privind manipularea , hazardul şi precauţiile ce trebuie luate
în cazul unor substanţe chimice .
Simboluri de pericol şi frazele de risc sunt prezentate în figura 1.1. şi tabelul 1.1.

Figura 1.1. Simboluri de pericol pentru substanţe chimice

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
8

Tabel 1.1. Frazele de risc ale substanţelor chimice
R1 – Exploziv în stare uscată.
R2 – Risc de explozie la şoc, frecare, foc sau alte surse de aprindere.
R3 – Risc mare de explozie la şoc, frecare, foc sau alte surse de aprindere.
R4 – Formează compuşi metalici explozivi foarte sensibili.
R5 – Pericol de explozie sub acţiunea căldurii.
R6 – Pericol de explozie în contact sau fără contact cu aerul.
R7 – Poate provoca incendiu.
R8 – Pericol de incendiu în contact cu materiale combustibile.
R9 – Pericol de explozie în amestec cu materiale combustibile.
R10 – Inflamabil.
R11 – Foarte inflamabil.
R12 – Extrem de inflamabil.
R14 – Reacţionează violent cu apa.
R15 – În contact cu apa degajă gaze extrem de inflamabile.
R16 – Pericol de explozie în amestec cu substanţe oxidante.
R17 – Inflamabil spontan, în contact cu aerul.
R18 – La utilizare, poate forma amestec (vapori – aer) inflamabil/exploziv.
R19 – Poate forma peroxizi explozivi.
R20 – Nociv prin inhalare.
R21 – Nociv în contact cu pielea.
R22 – Nociv prin înghiţire.
R23 – Toxic prin inhalare.
R24 – Toxic în contact cu pielea.
R25 – Toxic prin înghiţire.
R26 – Foarte toxic prin inhalare.
R27 – Foarte toxic în contact cu pielea.
R28 – Foarte toxic prin înghiţire.
R29 – În contact cu apa degajă gaze toxice.
R30 – Poate deveni foarte inflamabil la utilizare.
R31 – În contact cu acizii (se) degajă gaze toxice.
R32 – În contact cu acizii (se) degajă gaze foarte toxice.
R33 – Pericol de efecte cumulative în organism.
R34 – Provoacă arsuri.
R35 – Provoacă arsuri grave.
R36 – Iritant pentru ochi.
R37 – Iritant pentru căile respiratorii.
R38 – Iritant pentru piele.
R39 – Pericol de efecte ireversibile foarte grave asupra sănătăţii.
R40 – Posibil efect cancerigen, dovezi insuficiente.
R41 – Risc de leziuni oculare grave.
R42 – Poate provoca sensibilizare prin inhalare.
R43 – Poate provoca sensibilizare în contact cu pielea.
R44 – Risc de explozie dacă este încălzit în spaţiu închis.
R45 – Poate cauza cancer.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
9
R46 – Poate provoca anomalii genetice ereditare.
R48 – Pericol de efecte grave asupra sănătăţii la expunere prelungită.
R49 – Poate cauza cancer prin inhalare.
R50 – Foarte toxic pentru organismele acvatice.
R51 – Toxic pentru organismele acvatice.
R52 – Nociv pentru organismele acvatice.
R53 – Poate provoca efecte adverse pe termen lung asupra mediului acvatic.
R54 – Toxic pentru floră.
R55 – Toxic pentru faună.
R56 – Toxic pentru organismele din sol.
R57 – Toxic pentru albine.
R58 – Poate provoca efecte adverse pe termen lung asupra mediului.
R59 – Periculos pentru stratul de ozon.
R60 – Poate altera funcţia de reproducere (fertilitatea).
R61 – Poate provoca efecte dăunătoare asupra copilului nenăscut, în timpul sarcinii.
R62 – Posibil risc de alterare a funcţiei de reproducere (fertilităţii).
R63 – Posibil risc de efecte dăunătoare asupra copilului nenăscut, în timpul sarcinii.
R64 – Poate provoca efecte dăunătoare asupra sugarilor hrăniţi cu lapte matern.
R65 – Nociv: poate provoca afecţiuni pulmonare prin înghiţire.
R66 – Expunerea repetată poate provoca uscarea sau crăparea pielii.
R67 – Inhalarea vaporilor poate provoca somnolenţă şi ameţeală.
R68 – Posibil risc de efecte ireversibile.

- Pipetarea reactivilor chimici se va face prin folosirea pipetelor cu bulă de
siguranţă sau cu pară de cauciuc.
- Pentru a mirosi o substanţă, gazul sau vaporii trebuie îndepărtaţi spre manipulant,
prin mişcarea circulară a mâinii, cu foarte mari precauţiuni , neaplecând capul
deasupra vasului şi fără a inspira profund.
- Nu se va atinge substanţele cu mâna decât atunci când se va indica acest lucru.
- Este obligatoriu să se spele mâinile ori de câte ori se ajunge în contact cu
chimicalele din laborator şi înainte de a părăsi laboratorul.
- Lichidele se păstrează în eprubete, în sticle sau în pahare curate.
- Lichidele se măsoară cu pipeta. Nu se introduce niciodată pipeta în sticla de
stocat reactivi, cu excepţia pipetei cu care este eventual echipată sticla.
- Se va transvaza din soluţia de rezervă o cantitate într-un pahar, din care se va lua
cu pipeta.
- Pentru umplerea pipetei se va folosi pară de cauciuc.
- Substanţele solide se păstrează pe o sticlă de ceas sau în recipiente mici.
Reactivul se etichetează adecvat.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
10
- Pentru manipularea substanţelor solide se va folosi o spatulă curată.
- Aparatura de sticlă fierbinte se va feri de şocuri termice, respectiv nu se va aşeza
pe un loc ud sau rece şi nu se vor turna lichide reci în interior.
- Se interzice încălzirea aparaturii de sticlă cu flacără directă. Sitele utilizate pentru
încălzirea aparaturii de sticlă vor fi izolate cu azbest pe toată porţiunea de contact
între sită şi vasul de contact.
- Creuzetele şi capsulele de porţelan scoase fierbinţi de la calcinare se vor
introduce în exicator fără a se atinge de pereţii exicatorului.
- Transportul vaselor de sticlă se va face astfel încât să fie asigurate împotriva
spargerilor.
- Paharele şi alte vase mici din sticlă trebuie ţinute cu toată palma şi nu apucate sau
ţinute de margine.
- Spălarea vaselor de sticlă se va face imediat după terminarea analizei , cu lichide
potrivite în care impurităţile solide sunt solubile. Este interzisă curăţarea cu nisip
sau alte materiale solide.
- Tubul de sticlă care se introduce în orificiul unui dop sau al unui tub de cauciuc
se ţine cât mai aproape de capătul care se introduce, se recomandă învelirea
mâinilor care ţin dopul şi a tubului cu material textil umed, tubul fiind uns cu
glicerină sau cu apă.
- Solidele, sticlele sparte şi hârtiile se va arunca în coşuri cu însemnul sticlă
respectiv hârtie. Nu se va arunca niciodată beţe de chibrit, hârtie de filtru sau
solide în chiuvetă.
- Aparatele electrice de încălzit ( cuptoare, etuve) trebuie aşezate pe mese protejate
cu tablă de oţel şi foi de azbest.
- Pentru conectarea aparatelor se vor utiliza numai circuite electrice standardizate.
- Se interzice conectarea mai multor aparate electrice la o singură priză.
- După încetarea funcţionării instalaţiei , toate părţile componente ale acesteia
trebuie complet golite de conţinutul lor. După terminarea lucrului, aparatele
electrice se vor deconecta.
- La aprinderea becului de gaz, deschiderea robinetului trebuie să se facă treptat şi
mai întâi se va aduce flacăra la gura becului , după care de va deschide gazul. Nu
se va lucra cu tuburi de legătură învechită sau defectă.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
11
Orice accident, chiar şi o rănire minoră se va raporta conducătorului de
laborator.
În caz de incendiu se va folosi stingătoarele de incendiu, respectiv lada de nisip.
În vederea prevederii accidentelor sunt necesare o serie de măsuri :
- aprinderea şi stingerea becurilor de gaz ( se face numai la nevoie )
- sticlele cu soluţii de uz curent se vor aşeza pe etajere la îndemână ;
- pe masa de lucru se va aşeza numai materialele şi aparatură strict necesară
efectuării lucrării respective ;
- este obligatorie spălarea pe mâine după manipularea unor substanţe toxice ;
- sticlele cu soluţii vor fi folosite încât picăturile scurse sau nu distrugă eticheta ;
- acizii tari , precipitatele se vor arunca în borcane speciale ce se vor găsi pe fiecare
masă
- duşumeaua va fi păstrată în perfectă curăţenie fiind ca resturile de acizi ,
lubrifianţi aruncaţi pe jos pot duce la distrugerea încălţămintei la accidente prin
alunecare ;
- la lucrări şi manipulări de substanţe caustice se vor purta mănuşi ;
- dacă se identifică un reactiv după miros nu se miroase direct din gâtul flaconului
şi se scoate dopul cu grijă şi se vântură puţin cu mâna deasupra flaconului deschis
Măsuri la manipularea sticlei
Pentru evitarea accidentelor se presupun următoarele măsuri:
- tuburile de sticlă ce se introduce în găurile dopurilor tuburilor tăiate drept
- vasele de sticlă se încălzesc progresiv fie pe băi , fie pe o sită de fier acoperită de
azbest ;
- se interzice încălzirea aparaturii de sticlă la flacăra directă
La manipularea dispozitivelor de încălzire se vor lua următoarele măsuri :
- la aprinderea becurilor de gaz , deschiderea robinetului se face cu atenţie în prealabil
apropiindu-se flacăra de gura becului ;
- este interzis a se lăsa becurile de gaz aprinse dacă personalul lipseşte din laborator ;
La manipularea aparatelor sub presiune mică se va avea în vedere următoarele :
- exicatoarele cu vacuum vor fi din sticlă groasă iar în interior se va introduce CaCl
2
nu
H
2
SO
4
- distilările în vid se vor face numai în instalaţii complete cu îmbinări rodate ,
nefiind permisă folosirea dopurilor de cauciuc. Manipulantul tubului să poarte ochelari
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
12
de protecţie în timpul distilării, iar în cazul cantităţii mai mari de 1l se va instala un
parametru de sticlă armată cu sârmă
- distilarea substanţei toxice sau inflamabile , se face în încăperi bine ventilate
- recipienţii sub presiune mare sunt supuşi verificării organelor inspecţiei cazanelor şi
recipientelor conform normelor în vigoare ;
- buteliile de gaz comprimate se ancorează spre a fi ferite de răsturnare ;
- recipienţii sub presiune mică nu se păstrează în apropierea surselor de căldură spre a
evita explozia lor ;
- este interzisă încălzirea la foc direct sau cu aburi a buteliilor ;
- este interzisă ungerea ventilelor şi a manometrelor, pentru oxigen cu grăsimi sau
uleiuri ;
- se interzice conectarea aparatelor electrice dacă lipseşte fişa, de asemenea utilizarea
conductorilor electrici neizolaţi sau volaţi necorespunzător
- se interzice conectarea mai multor aparate electrice la o singură priză ;
Manipularea substanţelor toxice şi caustice
- când se lucrează cu substanţe toxice , se vor folosi măşti contra gazelor ;
- sfărâmarea substanţelor ce produc praf coroziv sau toxic se face sub nişă
- vasele de sticlă mari ce conţin acizi concentrate , baze concentrate se păstrează în
coşuri curate cu umplutură de vată de sticlă sau azbest ;
- turnarea acizilor HCl si H
2
NO
3
concentraţi precum şi a soluţiilor concentrate de NH
4

se va face sub continuă ventilaţie ;
- la diluarea H
2
SO
4
concentrat se toarnă acida în apă şi nu invers pentru a preveni
stropirea ;
- la manipularea Hg , mesele de lucru vor fi prevăzute cu margini ridicate şi fără fisuri
sau se va utiliza o tavă ;
- Hg răspândit se adună cu o lopăţică de Cu apoi se pune floarea de S care îmbracă
particulele mici şi împiedică volatizarea lui ;
Manipularea substanţelor inflamabile , combustibile şi explozibile
- se interzice păstrarea sau depozitarea sticlelor ce conţin substanţe ce pot produce
reacţii violente , degajări de vapori toxici sau inflamabili ;
- păstrarea substanţelor inflamabile în laborator se face numai în vase cu o capacitate de
până la 1l ;
- încălzirea substanţelor inflamabile se va face în vase metalice în laborator numai până
la o capacitate de maxim 5l
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
13
Primul ajutor în cazul arsurilor
a) Arsuri chimice - provocate de contactul corpului omenesc cu diferite substanţe chimice (
acizi şi baze tari, substanţe oxidante … etc. )
b) Arsuri tehnice - se datorează contactului corpului omenesc cu suprafeţe supraîncălzite sau
flăcări
Măsuri: - îndepărtarea hainelor stropite cu reactivi şi spălarea rapidă a pielii cu cât mai multă
apă
Primul ajutor in cazul intoxicaţiilor
- scoaterea intoxicatului din încăperea în care s-a produs intoxicarea şi aşezarea lui
culcat într-o încăpere bine aerisită ;
- scoaterea hainelor care pot jena respiraţia precum şi a celor care sunt eventual
îmbibate cu substanţe toxice ;
- dacă victima respiră sacadat , rar , sau nu respiră deloc se va face respiraţie artificială
şi se va da să inhaleze oxigen .
Primul ajutor în caz de electrocutare
În cazul electrocutării, în primul rând se va proceda la scoaterea accidentatului de sub
acţiunea curentului electric şi acest lucru se realizează cel mai simplu prin deconectarea
instalaţiei cu care a venit în contact .
Dacă deconectarea nu se poate face suficient de repede , se vor tăia conductoarele cu
unelte speciale care să aibă mânere izolate şi acest lucru se execută cu multă atenţie pentru a
nu se tăia concomitent două conductoare .




Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
14
2. Clasificarea şi caracterizarea principalelor metode de cercetare
Metodele de cercetare s-au perfecţionat continuu datorită dezvoltării celorlalte ştiinţe.
Aceşti factori au dus la descoperirea a noi tehnici de determinare a nivelului calitativ al
produselor. În cercetarea calităţii produselor se utilizează :
2.1. Metode generale
Metoda inductivă
Această metodă permite stabilirea unor legături cauzale, a unor legităţi generale între
datele acumulate în timp.
Metodă deductivă
Utilizează unele tehnici , plecând de la general pentru cunoaşterea particularului. Ex.
dacă se cunosc condiţiile de păstrare dintr-un depozit, se pot deduce, cu aproximaţie,
modificările care vor avea loc în structura unor produse, într-o anumită perioadă de timp.
Analiza
Presupune descompunerea (logică) a unui produs în părţi constitutive pentru
cunoaşterea aportului fiecărei părţi la calitatea ansamblului, a întregului produs, serviciu.
Sinteza
Permite regruparea părţilor obiectului descompus prin analiză. Produsul se utilizează
ca întreg, în unitatea sa , fiind considerat ca un sistem de relaţii dintre structurile sale,
proprietăţi, funcţii.
2.2 Metode matematice şi statistice
Aceste metode oferă un valoros instrument de lucru şi de analiză a problemelor legate
de calitatea produselor, a optimizării structurii sortimentului de mărfuri, a estimării şi
cuantificării calităţii. Aceste metode matematice şi statistice tind să se grupeze într-o nouă
disciplină, numită calimetrie.
Obiectul calimetriei este măsurarea şi estimarea calităţii în fiecare din etapele şi fazele
principale de realizare a produsului: creaţie-proiectare-execuţie şi utilizare.
2. 3. Metode clasice, specifice
Metode psihosenzoriale ( organoleptice)
Sunt bazate pe utilizarea simţurilor , oferă primele date informaţionale despre formă,
mărime, culoare, aspect exterior, gust, miros etc.
Metodă tipologică
Permite desprinderea din totalitatea datelor de observaţie a acelor caracteristici care,
prin îmbinare, pot alcătui o schemă a realităţii cu un grad suficient de coerenţă , pentru a servi
drept schemă de referinţă a gamei sortimentale, a generaţiilor de produse ( maşinile de spălat,
televizoarele dintr-o anumită generaţie).
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
15
2.4. Metode experimentale
Aceste metode au un caracter obiectiv, rezultatele sunt reproductibile , sunt cele mai
des utilizate pentru caracterizarea mărfurilor. Metodele experimentale se folosesc pentru
cercetarea calităţii produselor prin efectuarea de testări, analize, măsurători, simulări , care
tind să reproducă cât mai fidel condiţiile reale care se vor găsi în timpul utilizării efective. Din
interpretarea datelor obţinute se evaluează cu o anumită aproximaţie comportarea produsului
în exploatare.
Metodele experimentale , datorită preciziei , obiectivităţii ridicate a reproductibilităţii
rezultatelor, sunt standardizate într-o măsură mult mai mare faţă de cele psihosenzoriale.
Pentru obţinerea unor rezultate cât mai concludente privind evaluarea nivelului
calitativ al mărfurilor este necesar, de cele mai multe ori să se coreleze rezultatele obţinute
prin cele două tipuri de metode: psihosenzoriale şi experimentale.
2.5. Analiza structurii
Această analiză este, de regulă asociată şi cu analiza compoziţiei, permite identificarea
materiilor prime şi uneori se fac aprecieri asupra calităţii, în funcţie de ponderea diferitelor
unităţi structurale. Analiză structurii mărfurilor este importantă şi din punct de vedere
economic, deoarece natura şi ponderile materiilor prime influenţează nu numai calitatea, ci şi
costul care se repercutează asupra preţului de vânzare.
Analiza funcţională
Această analiză se aplică produselor complexe cu grad ridicat de tehnicitate şi constă
în verificarea pe standuri de probă, în laboratoare (consumul de carburant, energie, viteză etc.)
Analiza comparativă
Se utilizează pentru ierarhizarea produselor în funcţie de nivelul de calitate atins pe
piaţa internă şi externă , ţinând seama de mai multe criterii ( proprietăţi esenţiale, eficienţă în
utilizare, etc. raportate la preţ. Acestea sunt elementele hotărâtoare în decizia de cumpărare ,
de acceptare sau nu pentru consum. Această analiză este foarte des utilizată în relaţiile
comerciale, cu toate că nu oferă întotdeauna concluziile cele mai bune, datorită faptului că nu
există criterii unice de apreciere a calităţii, iar numărul proprietăţilor variază între limite largi,
ceea ce îngreunează ierarhizarea corectă a produselor şi serviciilor în funcţie de nivelul
calităţii.
2.6. Metode moderne
Analiza valorii
Această metodă ( standardizată în anul 1979, în SUA) urmăreşte pentru fiecare produs/
serviciu stabilirea unor corelaţii raţionale între aportul părţilor , subansamblelor sau a
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
16
funcţiilor la utilitate ( valoare de întrebuinţare) întregului raportate la gradul de satisfacere al
nevoii, acestea pe de o pare şi costul acestora, pe de altă parte. Această metodă permite
reducerea costurilor inutile ale unor părţi din produse faţă de aportul lor de calitate şi, în
acelaşi timp , determină o creştere a calităţii , prin optimizarea mărimii proprietăţilor esenţiale
ale funcţiilor.
Analiza morfologică
Analiza morfologică se bazează pe studierea sistematică a unui număr mare de valori
ale proprietăţilor , cuprinse într-o matrice, pentru a găsi în urma multiplelor combinări ,
variante noi de produse/servicii şi căi de îmbunătăţire a calităţii lor.
Metoda brainstorming urmăreşte identificarea, în grup, a celor mai bune idei de produse şi
servicii noi. Principiul ei constă în culegerea a cât mai multe idei, respectând anumite reguli ,
apoi analiza oportunităţii lor din punct de vedere tehnic şi economic.
2.7. Analize chimice, fizice, fizico-chimice
Chimia analitică cuprinde două secţiuni :
- analiza calitativă
- analiza cantitativă
Analiza calitativă arată natura elementelor sau grupărilor de elemente care intră în
compoziţia materialului de analizat. Analiza calitativă trebuie să preceadă totdeauna analiza
cantitativă, deoarece alegerea procedeului de analiză cantitativă ce trebuie urmat depinde de
complexitatea componenţilor, de raportul lor aproximativ şi de impurităţile ce se află in
materialul de analizat.
După caracteristica metodelor aplicate analiza cantitativă cuprinde :
- metode chimice
- metode fizico-chimice
- metode fizice
2.7.1. Metode chimice
- analiza gravimetrică- se măsoară greutatea precipitatului format în reacţie
- analiza volumetrică- se măsoară volumul soluţiei de reactiv, de concentraţie
cunoscută , consumat în reacţie
- analiza de gaze- se măsoară variaţia volumului amestecului de gaze, în urma
diferitelor reacţii
2.7.2. Metode de analize fizico-chimice
- metodele electrochimice – ex. electroliza
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
17
- metode optice – ex. colorimetria, spectrofotometria
Avantajele metodelor de analize fizico-chimice:
- măsoară obiectiv sfârşitul reacţiei prin intermediul unei aparaturi adecvate
- sunt mai rapide, decât metodele chimice
2.7. 3. Metode fizice
- se bazează pe corelaţia dintre compoziţia chimică a unei substanţe si una dintre
proprietăţile sale fizice măsurată cu un aparat corespunzător.
- sunt metode rapide
- rezultatele se înregistrează automat
- nu este necesară prelucrarea chimică a materialului supus analizei ( este necesar
seturi de etaloane)
Analiza spectrală de emisie- ex. pentru determinarea ionilor metalici.
Aparatele spectrale realizează descompunere luminii emise de câtre o sursă , în
radiaţiile ei componente, precum şi dispunerea acestor componente într-o ordine determinată
de lungimea lor de undă.
Instalaţiile spectrale se compun:
- aparatul spectral - descompune radiaţia in spectru
- receptorul de radiaţie- transformă energia pe care o primeşte
- dispozitivul de măsurare - măsurarea distribuţiei spectrale sau a distribuţiei în timp a
radiaţiei.
În funcţie de caracterul problemei care trebuie rezolvată se alege şi tipul aparatelor
spectrale folosite. Aceste aparate diferă atât prin metoda de obţinere şi de înregistrare a
spectrului, cât şi prin domeniul spectral accesibil analizei cu ajutorul unui aparat dat.
Principiul: proba solidă sau lichidă se aduce în stare de vapori atomizat, la care se introduce o
energie suplimentară pentru excitarea suplimentară. Excitarea înseamnă că norul de atomi
absoarbe o parte din energia introdusă suplimentar, putând emite electroni, care se află pe
nivele energetice superioare, de unde revin în stare iniţială sau pe alte nivele.
Procesele de excitare:
- excitare termică: fotometria cu flacără
- excitare prin ciocnire: energie electrică, scânteie, arc
După modul de observare al spectrului:
- spectrografe, în care spectrul se înregistrează pe o placă fotografică
- spectroscoape, în care spectrul se observa cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
18
Spectrofotometru de laborator: ex. pentru determinarea rapidă a compoziţiei chimice a
oţelurilor, fontelor, aliajelor de Al, de Cu (cca. 5 min.)
- diversitatea elementelor determinate este mare, face posibilă determinarea
conţinutului elementelor de microaliere , care pot influenţa tratamentul termic al
oţelului.
- determinarea conţinutului de carbon a straturilor cementate (eficienţa procesului de
cementare)
Alte analize fizice: măsurarea densităţilor , refractometria soluţiilor ( prin măsurarea indicelui
de refracţie din care se poate deduce concentraţia substanţei dizolvate)
Analiza metalografică
Analiza metalografică constă în examinarea materialelor metalice cu ochiul liber sau
cu ajutorul unei lupe, a microscopului optic sau electronic, a razelor X la o temperatură dată
pe probe metalografice.
Cele mai importante metode de analiză metalografică sunt:
- analiza macroscopică
- analiza microscopică
Analiza macroscopică
Este o metodă de studiere a structurii materialelor metalice, care se poate realiza cu
ochiul liber, cu lupa.
Analiza macroscopică este o metoda de cercetare rapidă şi simplă, cu ajutorul căruia
se pune în evidenţă:
- defectele pieselor turnate
- defectele produselor laminate
- defectele pieselor forjate
- defectele îmbinărilor sudate
- defectele pieselor tratate termic
Analiza microscopică
Este o metodă de studiere a structurii metalelor şi aliajelor cu ajutorul microscopului
optic, electronic la măriri de peste 50 de ori.
Analiza microscopică dă indicaţii asupra:
- compoziţiei chimice şi structurale
- caracteristicilor fizico-mecanice
- tratamentelor termice
- diferitelor defecte .
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
19
În general analiza macroscopică şi microscopică trebuie folosite concomitent,
deoarece cercetarea macroscopică a piesei cu defecte poate da multe indicaţii asupra alegerii
locului de luare a probei metalografice pentru analiza microscopică. O importanţa deosebită
reprezintă modul de luare a probelor precum şi pregătirea suprafeţei probelor metalografice.
Pregătirea probelor cuprinde următoarele faze:
- şlefuirea probelor (manuală, mecanică) - se folosesc hârtie de şlefuit cu granulaţie
crescândă în fineţe
- lustruirea suprafeţei - se poate executa pe maşini de şlefuit (pâsla din lână, îmbibată
cu suspensii apoase de oxid de aluminiu, sau cu oxid de crom) sau prin procedeul
electrolitic
- spălarea probei cu apă şi alcool, uscare în curent de aer
- atacul chimic a probei cu reactivul metalografic ( reactivi chimici obişnuiţi- soluţii
de acizi în apă sau alcool)
- examinare pe microscop
Încercări mecanice
Proprietăţi mecanice: însuşirile materialelor metalice de a se opune acţiunii forţelor
mecanice exterioare, care tind să le deformeze sau să le rupă.
Determinări de duritate
Duritatea este proprietatea corpurilor solide de a se opune pătrunderii în masa lor a
altor corpuri solide, care tind să le deformeze suprafaţa.
Duritatea materialelor se determină prin mai multe metode de măsurare.
Încercări de duritate statice:
-metoda Brinell
-metoda Rockwell
-metoda Vickers
Încercări de duritate dinamice:
-încercare de duritate cu ciocan Poldi
-duritate Shore
Determinarea rezistenţei la tracţiune, compresiune, torsiune, îndoire
Rezistenţa : este proprietatea materialelor de a se opune deformării sau ruperii sub acţiunea
forţelor exterioare.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
20
Rezistenţa la şoc sau rezilienţa
Reprezintă capacitatea unui material de a absorbi o anumită cantitate de energie
înainte de a se rupe, atunci când este lovit brusc cu un corp solid, se notează KCU, se
măsoară daJ/cm
2
aparatul folosit pentru încercare pendul de rezilienţa ciocan Charpy.
Aprecierea tenacităţii se face pe baza rezilienţei KCU în cazul epruvetei cu crestătura în U,
caracteristici mecanice de încovoiere prin şoc KV la epruvete cu crestături în V.
Încercarea de încovoiere prin şoc pe epruvete cu crestături în U şi V constituie
încercarea cea mai uzuală pentru aprecierea comportării tenace sau fragilă a unui material.
Încercarea constă în ruperea unei epruvete simplu rezemată printr-o lovitură aplicată pe partea
opusă crestăturii.
Pentru e evita încovoierea axului de suspensie al pendului cât şi vibraţiile ciocanului
după şoc este necesar ca punctul de aplicare al şocului să coincidă cu centrul de percuţie O al
pendulului situat la distanţa l faţă de axa de rotaţie.
Distanţa dintre energiile potenţiale ale ciocanului pendul în poziţia iniţială şi finală,
constituie energia consumată pentru ruperea epruvetei.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
21
3. Pregătirea şi prelevarea probelor pentru analize de laborator
3.1. Planul desfăşurării analizei
La stabilirea problemei se iau în vedere:
- Scopul analizei: analiză calitativă, analiză cantitativă ,analiza în serie, expertiză
chimică, stabilirea exactă a compoziţiei unui material complex, verificarea unei
metode cunoscute, stabilirea unei metode noi de analiză, precizia şi timpul pretins.
- Felul probei: produs gazos, lichid sau solid, sintetic sau natural.
- Provenienţa probei: substanţa nouă sau deja cunoscută, produs obţinut în urma
unui proces tehnologic (fază intermediară sau produs finit), produs natural (apă,
minereu).
- Caracterizarea probei: produs unitar sau amestec, modul de colectare a probei,
cantitatea şi descrierea ei, compoziţia calitativă dacă se cunoaşte, componenţii
principali, componenţii secundari, urme.
- Informaţii suplimentare: constante fizice (punct de topire, de fierbere, duritate
etc.)
Planul de desfăşurare a analizei:
- -documentare - cărţi de specialitate, standarde, instrucţiuni de lucru
- -cazuri asemănătoare existente : culegeri de referate, standarde
- -alegerea metodelor de determinare sau de separare
- -prepararea probelor, alegerea dizolvanţilor sau a metodelor de dezagregare
- -executarea analizelor propriu-zise
- -aprecierea datelor experimentale în comparaţie cu cererile beneficiarului
- -întocmirea buletinului de analiză- rezultate comunicate numai în formă scrisă
Documente de referinţă
- SR.EN ISO 9001:2001 - Sisteme de Management al Calităţii . Cerinţe.
- SR ISO 9000:2001 - Sisteme de Management al Calităţii. Principii fundamentale si
vocabular
- Manualul Calităţii , cod MC-SA-02.
- Proceduri de lucru sau de analiză.
- Compartiment,evidenţa ediţiilor,evoluţia modificărilor, evidenţa documentelor,
- Denumire procedură, scop, domeniu de aplicare, definiţii, abrevieri, documente de
referinţă, descriere, responsabilităţi, înregistrări, anexe.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
22

3.2. Pregătirea probelor pentru analize de laborator
Metodologia de colectare, cantitatea şi numărul de probe, precum şi modul de
pregătire, reprezintă una din cele mai importante probleme în totalitatea măsurilor ce se iau în
vederea determinării a principalelor caracteristici de calitate ale produselor.
Pentru obţinerea unei probe corecte din punct de vedere cantitativ şi calitativ este
necesar să se ţină seama de următoarele elemente:
- scopul pentru care urmează să fie colectată proba
- compoziţia chimică, mineralogică, forma de prezentare din care urmează să fie
luată proba ( granulometrie, densitate etc.)
- eroarea admisibilă
Abaterea de la valoarea reală a proprietăţilor ce se determină trebuie să fie cât mai mică şi
cuprinsă între limitele admise.
Cercetările efectuate în legătură cu elaborarea principiilor de bază şi a metodologiei de
probare, au permis să se stabilească metode raţionale de probare , astfel teoria probabilităţii .
Această teorie permite eforturi şi cheltuieli minime să se realizeze probarea cu maximum de
exactitate.
Cercetarea compoziţiei produselor impune determinarea compoziţiei medii a unor
cantităţi mari ( uneori până la mii de tone) de material . Pentru ca rezultatul analizei unui
material să fie cât mai corect , este necesar ca aceasta să se realizeze pe o probă medie.
Prin proba medie dintr-o anumită cantitate sau un anumit lot de material se înţelege o
cantitate mică din aceasta , a cărei compoziţie chimică este cea mai apropiată de compoziţia
medie a întregii cantităţi de material. O asemenea probă se poate obţine doar dacă ea este
extrasă corect.
Metodele de prelevare a probelor sunt diferite şi alegerea unei metode depinde de
natura materialului (solid, lichid,gaz) şi de scopul analizei.
Materialele solide pot fi pulverulente sau în bucăţi , cum sunt de exemplu lingourile
metalice, lemnele; acestea pot fi omogene sau neomogene.
Lichidele pot fi omogene şi stabile sau se pot separa în straturi cum sunt cele parţial
miscibile sau nemiscibile.
Gazele, în funcţie de condiţiile lor de formare , pot fi mai mult sau mai puţin omogene.
3.3. Prelevarea probelor solide
Operaţia de extragere a probei medii este cu atât mai dificilă la produsele solide cu cât
sunt mai neomogene şi se află în fragmente mai mari.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
23
Factorii care influenţează omogenitatea produselor:
- materialele extrase natural, cărbuni, materii prime sub formă de roci, etc. conţin
alături de material util şi material steril din vecinătatea lor, la locul de extracţie
- aerul atmosferic, praful, oxigenul modifică (fizic sau chimic) straturile superficiale
ale unor substanţe expuse liber un anumit timp
- procesul de obţinere al materialului , când acesta nu este condus corespunzător
- mărimile diferite ale particulelor de material şi respectiv greutatea specifică
diferită a acestora, datorită trepidaţiilor provocate la manipulare sau transport.
Materialul se stratifică devenind neomogen, această operaţie de stratificare se
numeşte segregare.
- materialele pulverulente pot avea compoziţie diferită. . O probă omogenă în acest
caz trebuie să conţină cantităţi din ambele tipuri de material, într-un raport
proporţional cu conţinutul lor real. Pentru a determina raportul dintre
bucăţile/fragmentele mari şi mărunte se face o analiză granulometrică. Analiză
granulometrică se poate realiza prin măsurarea directă a dimensiunii particulelor (
site, microscop) sau prin măsurători indirecte , măsurând alţi parametri ca: variaţia
vitezei de sedimentare a particulelor , variaţia densităţii unui sistem dispers , etc.
iar apoi prin calcul se deduce dimensiunea particulelor şi repartiţia lor.
3.3.1. Metode de luare a probelor
Pentru a fi reprezentative , primele probe de material în cantitate mare se vor lua în
funcţie de împrejurări, de la locul de păstrare (depozite, magazii, stive, grămezi) sau din
mijlocul de transport (vagoane, elevatoare, transportoare).
Colectarea probelor din loturi mobile
Materialul aflat în stive, vagoane sau vagonete este destul de neomogen ( straturi
exterioare umezite pe timp umed, uscate excesiv pe timp călduros, modificate fizic sau chimic
prin expunere la aer timp îndelungat) , fiind supuse fenomenului de segregare.
În acest caz , sistemul poate da erori care să depăşească limitele admise.
Colectarea probelor din loturile mobile se efectuează manual sau mecanic.
Operaţia de extragere a probei necesită utilizarea unei scheme de repartizare a
punctelor de luare a probelor. Practic se împarte suprafaţa stivei în sectoare, prin linii verticale
şi orizontale Din locurile unde aceste linii se intersectează vor fi prelevate probele. Se
specifică numărul probei şi adâncimea de la care aceasta se recoltează.
Colectarea probelor din loturi staţionare
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
24
În acest caz se deosebesc trei metode
- probarea prin şanţuri ( loturi mari, neomogene)
- probarea cu sonde şi burghie (loturi mici , omogene şi cu granulometrie fină)
- probarea prin metoda sferturilor (loturi mai mici şi neomogene)
Aparate pentru colectarea probelor
Aparatele şi dispozitivele de colectare a probelor sunt de două categorii:
- cu acţionare manuală - dispozitivele manuale sunt: vase de diferite capacităţi, sonde,
lopeţi cu marginile ridicate etc., aceste dispozitive se construiesc în funcţie de accesul
la locul de probare, cantitatea de probă şi de granulometrie.
- cu acţionare automată
Extragerea probelor de pe transportoare în mişcare se realizează în toată lungimea benzii
transportoare, în cantităţi egale, la anumite intervale de timp, în funcţie de timpul de lucru al
transportorului şi de cantitatea probei.
Multe materiale se transportă în ambalaje mici, butoaie, saci sau alte ambalaje
asemănătoare . În aceste cazuri, pentru extragerea probelor, se ia un număr de ambalaje din
care se scoate prima probă ( numărul de ambalaje din care se scot probele este stabilit prin
reguli speciale sau prin standarde în care se indică şi cantitatea ce urmează a fi extrasă).
În principiu , produsele ambalate se pot verifica integral, atunci când au o valoare şi o
importanţă considerabilă, când sunt puţine la număr şi când metodele distructive de analiză
sunt interzise.
Dacă produsele sunt în număr mare, se alege metoda de verificare prin eşantionare , în
acest caz, valoarea produselor fiind mică, se pot aplica şi metode de analiză distructivă.
Eşantionul sau numărul de produse care se verifică este prelevat aleatoriu, cu ajutorul
calculatorului sau a metodei tabelului numerelor întâmplătoare sau cu ajutorul metodei
extragerii oarbe. Rezultatul dat asupra eşantionului se răsfrânge asupra întregului lot.
Principiul este valabil şi în cazul verificării prin atribute şi în cel al verificării prin măsurare.
Pentru materiale aflate în vrac se utilizează lopeţi sau scafe de diferite dimensiuni.
Mărimea probelor depinde de mărimea particulelor de material :
- pentru materialul sub formă de pulberi cantitatea extrasă 0,2-0,5 kg
- pentru materialul sub formă de bulgări cantitatea extrasă 1,0-10 kg
Pentru pulberile aflate în saci, butoaie, cutii se folosesc sonde de mână, alcătuite dintr-un
jgheab de oţel ascuţit la un capăt şi un mâner la celălalt capăt.
Pregătirea probelor extrase
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
25
Prima probă este alcătuită dintr-o cantitate mare de material, care variază de la câteva
kilograme la zeci de tone. Din aceasta se trimite în laborator, pentru analiză, o anumită
cantitate, mult mai mică, numită probă de laborator; greutatea necesară pentru proba de
laborator nu depăşeşte 10 g.
Legat de această reducere importantă, atenţia principală trebuie acordată păstrării
proprietăţilor fizico-chimice la orice grad de reducere a probei.
Reprezentativitatea prin reducere, necesită de cele mai multe ori operaţii de amestecare
(omogenizare) şi de sfărâmare în mai multe trepte.
Divizarea (sfărâmarea) materialului se face mecanic şi/ sau manual.
Ca principiu general pentru materialele dure şi grosiere, se face iniţial concasare şi
apoi mărunţire în mori cu bile. Mărunţirea manuală se aplică în finalul procesului şi
presupune divizare avansată a materialului pe o placă de oţel, cu un obiect adecvat .
Amestecarea materialului fin divizat se realizează prin răsturnarea repetată a acestuia
în grămadă conică.
Împărţirea materialului
Această operaţie se realizează prin metoda sferturilor, după cum urmează:
- aşezarea materialului sub forma unui con
- se turteşte grămada conică, realizându-se un pătrat sau cerc cu aceeaşi grosime în toate
punctele
- această nouă grămadă se împarte în patru părţi egale (sferturi)
- se extrag două sectoare opuse iar celelalte două se amestecă din nou în grămadă conică
- operaţia se repetă
3.3.2. Extragerea probei

După ultima operaţie de împărţire şi amestecare , grămada conică se turteşte şi se
împarte în 16-10 pătrate egale, prin linii perpendiculare între ele. Din mijlocul pătratelor se
iau alternativ probe, din toată adâncimea stratului, cu ajutorul unei scafe plate. introdusă
vertical până la bază.
Proba extrasă se introduce în două borcane din sticlă (cu dop rodat) .
O probă se va trimite la laborator (proba de laborator), iar cealaltă , sigilată se păstrează
pentru control, aceasta este proba martor.


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
26
Etichetarea probelor
Fiecare probă de laborator trebuie supusă unui control exterior, pentru verificarea
integrităţii ambalajului, sigiliului, etichetei .
Pe eticheta trebuie notată:
- denumirea produsului
- calitatea produsului
- numele fabricii
- numărul vagonului sau ambalajului din care a fost extrasă proba
- data şi semnătura persoanei care a extras proba
Proba de laborator se supune unei proceduri de lucru riguroase , specifică laboratoarelor de
analiză:
- se determină masa brută (inclusiv ambalaj)
- se omogenizează în stare ambalată
- se porţionează după deschiderea ambalajului
- se mărunţeşte şi se sortează după analizele prevăzute (analize chimice sau analize
pentru determinarea caracteristicilor fizice ale materialului din probă)
3.4. Prelevarea probelor lichide
Pentru produse în stare lichidă şi vâscoase , aflate în rezervoare, cisterne, butoaie
etc.,se extrag câte 3-5 probe, de la baza, mijlocul şi din apropierea suprafeţei recipientului
după o prealabilă omogenizare (amestecare, rostogolire).
Extragerea probelor se realizează cu ajutorul robinetelor montate din loc în loc pe conducte ,
cu pipete sau cu sonde ce se rotesc în jurul axei lor, adunând material de pe toată înălţimea
ambalajului, pentru lichidele vâscoase şi unsuroase.
Pentru obţinerea unei probe medii de lichide, conţinutul tuturor flacoanelor cu probe
extrase separat se amestecă într-un flacon comun şi se agită bine 10-15 minute. Conţinutul
flaconului se împarte în două părţi egale, care se astupă cu dopuri etanşe şi se sigilează. Şi
pentru lichide se reţine o probă martor, iar cealaltă se trimit la laborator pentru analizele
specifice.
3.5. Metode de solubilizare a probei , de purificare a substanţelor solide
Alegerea metodelor de analiză de laborator şi a celor potriviţi reactivi condiţionează
rapiditatea şi exactitatea efectuării analizei.
Pentru ca analizele să fie corecte , precise, reproductibile şi uşor de controlat trebuie
respectate condiţiile referitoare la solubilizarea probei şi respectiv purificarea substanţelor
solide, deoarece se pot aplica mai multe metode de analiză probelor solubilizate , decât celor
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
27
nesolubilizate, existând şi posibilitatea comparării rezultatelor obţinute în urma aplicării
diverselor metode, se lucrează mai uşor şi mai precis cu substanţe omogene , decât cu
substanţele eterogene.
Dizolvarea
Această operaţie presupune punerea în contact a materiei solide cu substanţa lichidă,
dizolvantă numită solvent. Solventul poate fi apă, acizi, sau baze. Dizolvarea poate fi făcută la
temperaturi mai mari şi la temperatură obişnuită, fără modificare compoziţiei chimice.
Procesul de desfăşurare al dizolvării depinde de proprietăţile chimice şi fizice ale produsului
de urmează să fie dizolvat, de natura dizolvantului şi de condiţiile de lucru ( temperatură,
presiune, timp de contact).
Precipitarea
Această operaţie este procesul invers dizolvării şi presupune trecerea componentelor
unei soluţii în combinaţii solide stabile, care ulterior se pot separa prin filtrare sau
centrifugare. Se realizează la rece sau la cald, cu ajutorul unor reactivi , în pahar Berzelius în
care se găseşte substanţa de analizat . Reactivul lichid adecvat se adaugă în picături (cel gazos
prin barbotare) sub continuă agitare , până când precipitarea este completă. Pe măsura
adăugării reactivului , soluţia se concentrează , apoi devine saturată şi suprasaturată , stare
instabilă care duce la formarea germenilor de cristalizare ce cresc până la mărimea
particulelor coloidale. Precipitatele pot avea aspect cristalin, onctuos, gelatinos. Daca ionul
cărui concentraţie va fi determinată se separă pe bază de reacţie electrochimică atunci este
vorba de electrogravimetrie.
Exemplu:
Dintr-o soluţie a unui săruri de cupru cu ajutorul electrolizei se poate separa pe catod
cuprul. Din creşterea masei catodului , cea ce reprezintă cantitatea de cupru separat se poate
determina concentraţia ionului de cupru din soluţia iniţială.
Formarea precipitatului: are loc în mai multe faze.
Prin adăugare de foarte mici cantităţi de reactivi - soluţia precipitatului, pe măsura
adăugării reactivului devine saturată, apoi suprasaturată. În această stare se formează germenii
de cristalizare. Într-o soluţie puternic suprasaturată se formează un număr mare de germeni de
cristalizare şi de aceea , într-o astfel de soluţie se obţine un precipitat fin cu granule mici.
La începutul precipitării se formează cristale de diferite mărimi , deoarece substanţa
nu se precipită deodată cantitativ, ci în mod progresiv. Creşterea granulelor de precipitat se
produce în timp,pentru care scop în unele cazuri soluţia se lasă să stea mai multe ore înainte
de filtrare.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
28
Fenomenul măririi cristalelor are loc cu o viteză mai mare când temperatura este mai
ridicată, de aceea majoritatea precipitărilor se fac la 70-80 grade, sau chiar la fierbere.
Precipitările trebuie să se facă numai în pahare, astfel se poate observa daca precipitarea s-a
sfârşit, sau dacă precipitatul a fost dus cantitativ pe filtru.
Decantarea
Este operaţia de separare a precipitatului de lichid, prin scurgerea lichidului de
deasupra precipitatului depus. Nu este o operaţie precisă.
Filtrarea
Filtrarea permite separarea fazelor lichidă şi solidă ale unei suspensii cu ajutorul
materialelor poroase .Filtrarea este o operaţie cu ajutorul căreia se poate separa , în mod
mecanic, un corp solid dintr-un lichid sau un precipitat dintr-o soluţie. Pentru acest scop se
folosesc filtre alcătuite din diferite materiale: hârtie, porţelan poros, sticlă poroasă. Porii
filtrelor trebuie să fie mai mici decât mărimea particulelor care formează precipitatele.
Filtrarea prin hârtie de filtru
Mărimea filtrelor se alege după cantitatea precipitatului care urmează să fie filtrat şi nu
după volumul soluţiei în care se găseşte precipitatul.
Viteza de filtrare depinde de mărimea porilor filtrului, de temperatura la care se face
filtrarea, de presiunea exercitată asupra lichidului care se filtrează., de forma pâlniei. Pâlniile
cele mai potrivite au unchiul conului de 60 grade, deschiderea de 7 cm în diametru, pâlnia se
sprijină în timpul filtrării pe un stativ potrivit . Marginea hârtiei de filtru va fi mai jos cu 1 cm
de la marginea pâlniei. Nu se va începe filtrarea decât după ce precipitatul s-a depus la fundul
paharului. După ce soluţia s-a decantat încet , fără să se agite precipitatul, se aduce şi acesta
pe filtru, cu apă sau soluţia de spălare. Precipitatul care rămâne prins pe pereţii paharului se
aduce pe filtru cu ajutorul şuviţei de apă. Uneori particulele forate fine de precipitat trec prin
morii filtrelor şi tulbură soluţia filtrată, în acest caz se refiltrează de 2-3 ori pe acelaşi filtru.
Centrifugarea
Această operaţie presupune separarea fazei solide de faza lichidă sau a două lichide
nemiscibile, în general a cantităţilor mici de precipitate se utilizează vase speciale de sticlă ,
cu forma apropiată de a unor eprubete sau a unor fiole gradate. Soluţia separată deasupra
precipitatului depus prin centrifugare , pe baza diferenţei de densitate , se poate scoate prin
decantare sau cu ajutorul unei pipete capilare.
Spălarea
Prin spălare se îndepărtează lichidul în care s-a făcut precipitarea şi care a rămas
aderent la precipitat sau în porii filtrului. Practic trebuie să se facă mai multe spălări, cu cât
mai puţin lichid de spălare de fiecare dată.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
29
Cel mai utilizat lichid de spălare este apa distilată ce conţine reactivul precipitant, fapt
care împiedică dizolvarea precipitatului. Reactivul adăugat trebuie să fie volatil , astfel încât
să poată fi îndepărtat din precipitat prin calcinare.
Evaporarea
Este fenomenul prin care un lichid trece în stare de vapori la temperaturi inferioare
temperaturii de fierbere . Are loc numai la suprafaţa lichidului , depinde de temperatură şi de
suprafaţa de evaporare şi serveşte la concentrarea soluţiilor sau la îndepărtarea dizolvantului
din soluţie. Evaporarea se face în capsulă de porţelan sau de sticlă, care se umple pe trei
sferturi cu soluţie şi, după natura lichidului, se încălzeşte pe sită de azbest sau baie de apă.
Uscarea
Se poate execută prin încălzire între anumite limite de temperatură .
La 100-150
o
C, numeroase precipitate se pot aduce la greutate constantă la această
temperatura (AgCl, PbSO
4
).
Uscarea se realizează în etuve electrice cu temperatură reglabilă. Timpul de uscare
depinde de natura chimică şi de cantitatea precipitatului şi poate dura 1-2 ore. Creuzetul gol
trebuie cântărit şi uscat la aceeaşi temperatură (20-30 minute la 110
o
C) Creuzetele cu
precipitat după încălzire de 1-1.5 ore la temperatura prescrisă se introduc în exicator pentru a
răci la temperatura camerei, după care se cântăresc.
La temperatura normală, uscarea substanţelor solide se face în exicatoare, alături de
proba supusă uscării , lăsându-se un agent de uscare adecvat: clorură de calciu, silicagel etc.
Procesul poate fi accelerat prin micşorarea presiunii aerului în exicator.
Calcinarea
Precipitatele filtrate pe hârtie de filtru pot fi aduse la greutate constantă la o
temperatură mai înaltă. (500-1000
o
C).
Filtrul cu precipitat se aşează în creuzet de porţelan, calcinat şi cântărit în prealabil.
După ce s-a ars filtrul şi s-a transformat în cenuşa se va calcina precipitatul în cuptor
de calcinare. Temperatura şi durata calcinării depind de natura precipitatelor, fiind foarte
diferite de la un precipitat la altul.
După calcinare creuzetul cu precipitat calcinat se aşează în exicator( nu trebuie să se
introducă în nici un caz , creuzetul înroşit în exicator) , pentru a răci la temperatura camerei,
după care se cântăreşte.
Carbonizarea
Este un fenomen ce îl prezintă numai substanţele organice: zahărul, lemnul etc.. Se
usucă întâi substanţa, apoi se introduce în creuzet neacoperită şi se încălzeşte puternic. Când
vaporii care se produc în timpul acesta nu se mai degajă , s-a terminat şi carbonizarea.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
30
Incineraţia se realizează printr-o încălzire continuă până când în locul substanţei rămâne doar
cenuşa.
Distilarea
Este operaţia de separare a substanţelor din amestecurile lichide, care se bazează pe
volatilitate diferită a componenţilor. Constă în trecerea unui lichid în vapori , condensarea
vaporilor şi colectarea lichidului condensat, care în acest mod se curăţă de impurităţi sau se
separă de alte lichide cu care este în amestec.
Distilarea este folosită curent pentru obţinerea apei distilate, la analiza vinului şi a
berii pentru determinarea concentraţiei alcoolice.
Cristalizarea
Este operaţia de separare din soluţie a unei substanţe pure. prin aducerea acesteia în
stare solidă pe baza diferenţei de solubilitate între aceasta şi impurităţile ce o însoţesc, într-un
anumit solvent şi o anumită temperatură.
Operaţia constă în dizolvarea la rece a substanţei de purificat, urmată de decantare ,
pentru depunerea impurităţilor insolubile şi îndepărtarea acestora prin filtrare. Soluţia obţinută
de la filtrare se încălzeşte apoi după care se răceşte brusc sau lent. Substanţa pură se va
depune astfel sub formă de cristale iar impurităţile rămân în soluţie. Separarea se va face
printr-o filtrare.
Sublimarea
Sublimarea se utilizează ca metodă de purificare pentru unele substanţe care posedă
proprietatea de a trece prin încălzire din stare solidă în stare de vapori şi invers ( prin răcire).
Substanţa care prezintă această proprietate sunt: iodul, naftalina, etc.
Vasul sau sticla de ceas pe care se găseşte substanţa impură se încălzesc lent, vaporii
acesteia trecând prin perforaţiile unei hârtii de filtru şi condensându-se pe pereţii interiori,
reci, ai unei pâlnii de sticlă. Impurităţile care nu sublimează rămân ca atare în vas. Substanţa
purificată este desprinsă cu o spatulă de pe pereţii pâlniei şi adusă într-un vas curat.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
31

4. Determinarea masei
4.1 Noţiuni teoretice
Masa este proprietatea fizică deosebit de importantă şi reprezintă cantitatea de
substanţă dintr-o probă. Unitatea de masă conform Sistemului Internaţional ( SI) este
kilogramul (kg).
Kilogramul este unitatea de masă egală cu masa prototipului internaţional al
kilogramului de platină aliat cu iridiu, care se păstrează la Biroul Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi de la Sevres, din 1889.
În funcţie de diversitatea produselor şi de felul mărfurilor deosebim:
- masa pe unitatea de lungime (m/l) în cazul produselor textile
- masa pe unitatea de suprafaţă (m/mm
2
) în cazul pieilor, hârtiei, covoare
- masa pe unitate de volum (m/m
3
) pentru materiale de construcţii
- masa comercială pentru produsele higroscopice :

r
a
n c
U
U
M M
+
+
=
100
100
(4.1.)
unde:
Mc – masa comercială
Mn – este masa netă
Ua – umiditatea admisă
Ur – umiditatea reală în momentul cântăririi
Masele de lucru folosite pentru comparare sunt standardizate, cele mai uzuale fiind:
masele hexagonale din fonte cenuşie şi cele cilindrice din alamă, oţel inoxidabil paramagnetic
sau fontă.
Masele hexagonale din fontă turnată sunt realizate până la 2 kg fără mâner şi de 5,10 şi
20 kg prevăzute cu mâner rabatabil pentru manipulare. Masele cilindrice din alamă, oţel
inoxidabil paramagnetic se folosesc în special la cântărirea produselor chimice.
Balanţele moderne au masele etalonate ataşate direct la balanţă sub formă de inele.
Masa se determina prin cântărire, cu aparate de cântărire numite balanţe, balanţa este
cel mai important instrument pentru analiza cantitativă.
După numărul de pârghii care intervin în operaţia de cântărire, aparatele de cântărit se împart
în balanţe şi bascule.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
32
Bascula reprezintă un aparat de cântărire semiautomat folosit în industrie şi comerţ, pentru
sarcini maxime de 50, 100, 200, 500, 1000 kg.
În cazul balanţelor se foloseşte o singură pârghie care stabileşte egalitatea de momente
ceea ce se realizează prin aşezarea de mase corespunzătoare până când cele două braţe ale
pârghiei balanţei ajung una în dreptul celeilalte.
Balanţele folosite frecvent în comerţ sunt:
- balanţa romană obişnuită
- balanţa compusă
- balanţa semiautomată
- balanţa romană
Balanţa romană
Se foloseşte în special în operaţia de cântărire a mărfurilor, la recepţia acestora având
sarcina maximă de 500 – 2000 kg, iar cea minimă 25-100 kg.
Balanţa compusă
Este folosită pentru cântărirea diferitelor materiale şi mărfuri cu sarcină maximă de
cântărire de 5,10 sau 20 kg.
Balanţa semiautomată
Este folosită pentru sarcină maximă de cântărire până la 1,0 kg ( sarcina minimă 5,0
g). Se utilizează în unităţile comerciale sau în laboratoare pentru cântăriri rapide şi de precizie
nu prea mare, de ordinul 0,5 g.
4.2. Balanţa analitică şi cântărirea
Cântărirea probelor pentru analiză, a diferitelor substanţe pentru prepararea unor
soluţii etc.,se realizează cu ajutorul balanţei analitice.
Caracteristicile balanţei analitice
O bună balanţă se caracterizează prin:
- sensibilitate: este egală cu numărul de diviziuni de pe scală , cu care se deplasează acul
pentru o încărcătură de 1 mg, sau este numărul de miligrame necesar pentru o deviere a
acului cu o diviziune.
- precizia: este dată de măsura gradului cu care aceasta va reproduce datele obţinute la
câteva cântăriri succesive ale unuia sau aceluiaşi obiect. Precizia se măsoară prin
mărimea erorilor întâmplătoare.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
33
- exactitate: este dată de apropierea valorilor cântăririlor unui obiect de valoarea lui
adevărată sau de acea considerată ca fiind adevărată. Exactitatea se măsoară prin
mărimea erorilor sistematice.
Tipuri de balanţe analitice
În prezent există patru tipuri de balanţe analitice, şi anume:
- macrobalanţe – cu capacitate de 200,0 g şi precizie peste 0,5 mg
- semimicrobalanţe – cu precizie de aproximativ 10 ug
- microbalanţe – cu capacitate maximă de 20, 0 g şi precizie de 1,0 ug
- ultramicrobalanţe – cu precizie mai mare de 1,0 ug ( balanţe cu fir de cuarţ)

Luând drept criteriu sensibilitatea, balanţele pot fi împărţite astfel:
- balanţe tehnice cu o sensibilitate de 1.10
-2
g
- balanţe farmaceutice cu o sensibilitate de 1.10
-3
g
- balanţe analitice cu o sensibilitate de 1.10
-4
g -5.10
-5
g
- balanţe semimicro cu o sensibilitate de 1.10
-5
g
- balanţe micro cu o sensibilitate de 1.10
-6
g
- balanţe ultramicro cu o sensibilitate de 1.10
-7
g

Figura 4.1. Balanţă analitică 200 g tip MB-C-03-02
Balanţa analitică 200 g tip MB-C-03/02 permite efectuarea de cântăriri şi dozări
materiale în cantităţi mici, cu precizie de ordinul 10
-7
.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
34
Caracteristici tehnici:
- limita maximă de cântărire : 200 g
- limita minimă de cântărire : 5 mg
- valoarea celei mai mici diviziuni : 0.1 mg
- diametrul talerului 95 mm
- eroarea indicată pe scară : ± 0.1 mgs
Principiu de funcţionare
Este o balanţă monoplan (cu un singur taler) la care cântărirea se face prin substituţie.
Construcţia balanţei
Principalele piese care alcătuiesc o balanţă analitică sunt:

- pârghie de cântărire , prevăzută cu două cuţite de agăţ, unul de sprijin şi unul de sarcină
- cuţit de sarcină, pe care se aplică atât paftaua cu greutăţi adiţionale, cât şi talerul balanţei
mecanism de ridicare 12, pentru ridicarea sau coborâre a greutăţilor adiţionale 2,3,4,5,6,7
- mecanism de acţionare (ridicare sau coborâre), se realizează descărcarea respectiv
încărcarea balanţei
- comanda mecanismului de acţionare este realizată din exteriorul balanţei, prin
intermediul butoanelor cu rotirea butoanelor de acţionare se schimbă şi afişarea din
ferestruicile
- gramele sunt citite digital în ferestruicile
- zecile de miligrame sunt citite , prin proiecţie în ferestruica
- miligramele şi zecile de miligrame sunt citite digital
Balanţa trebuie să fie bine reglată şi sensibilă, verificată metrologic. Balanţele analitice sunt
aşezate pe o masă consolă într-o cameră separată , rezervată numai pentru cântărire.
Diferitele părţi ale balanţei sunt confecţionate din materiale nichelate , cromate,
rezistente la coroziune.
Reguli de cântărire
Probele cu substanţe afectate de umezeală, de alţi agenţi atmosferici, oxigen, bioxid de
carbon etc. sunt cântărite în fiole de cântărire.
Cele neafectate prin expunerea la aer pot fi cântărite pe sticlă de ceas
Atât sticla de ceas cât şi fiola de cântărire trebuie să fie perfect curate şi uscate.
Utilizarea raţională a balanţei impune anumite reguli:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
35
- înainte de cântărire şi după aceasta se verifică punctul zero al balanţei, iar talerul trebuie
să fie în perfectă stare de curăţenie
- deschiderea şi închiderea balanţei se face lent şi continuu
- balanţa nu trebuie încărcată niciodată peste sarcina maximă admisă
- obiectul de cântărit trebuie să aibă temperatura camerei. Nu se pun pe taler obiecte
fierbinţi
- aşezarea obiectului de cântărit pe taler se face numai după ce balanţa a fost blocată. In
caz contrar şocul produs dezechilibrează balanţa
- după aşezarea obiectului pe taler, uşile balanţei se închid şi după aceea începe cântărirea
- trebuie evitată oscilaţia talerului, pentru aceasta este necesar ca obiectele relativ grele
(creuzet, fiola de cântărire) să fie aşezate în mijlocul talerului.
Mod de lucru
- balanţa trebuie blocată.
- se aşează pe taler materialul sau piesa de cântărit, se roteşte în sus butonul .
În această poziţie pe ecran vor apărea reperele de pe microscară, aşteptăm până se
stabilizează imaginea după care rotim butonul până când unul din reperele microscării se
suprapune peste reperul fix.
- în acest moment se face citirea indicaţiilor de pe ecran, care înmulţit cu 2 ne dă valoarea
greutăţii de cântărit în grame.
- se blochează balanţa, după care se rotesc butoanele de acţionare greutăţilor adiţionale
până ce în ferestruici vor apărea cifrele în grame, obţinute la precântărire.
- se deblochează balanţa trecând pe poziţia de cântărire, în acest moment vor apărea
reperele de pe microscară şi se va aprinde becul verde. Aşteptăm până se stabilizează
imaginea după care rotim butonul până când unul din reperele microscării se suprapune
peste reperul fix.
- rezultatul cântăririi constă dintr-un număr format din şapte cifre.
- primele trei cifre reprezintă sute de grame, zeci de grame şi grame şi sunt afişate de câtre
mecanismul cu greutăţi adiţionale
- următoarele două cifre se citesc pe microscara proiectată şi reprezintă sute şi zeci de
miligrame
- ultimele două cifre sunt afişate de câtre tamburii cifraţi şi mecanismul cu şurub
micrometric şi reprezintă miligrame şi zecimi de miligrame.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
36



Figura 4.3. Balanţă analitică automată
Balanţa analitică automată este foarte performantă, se remarcă prin ergonomie, design,
ecran LCD cu iluminare pe fond albastru şi afişaj grafic, cea mai avansată interfaţă de lucru
incluzând tastatura alfanumerică (20 taste) ce permite navigarea uşoară prin meniu şi
realizarea simplă şi facilă a operaţiunilor dorite la o utilizare complexă a balanţei, diverse
funcţii, grafice şi calcule statistice. Calibrarea internă automată asigură cântărire de înaltă
precizie.


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
37

5. Metode volumetrice de analiză

5.1. Consideraţii teoretice
Analizele volumetrice fac parte din grupa metodelor chimice de analiză cantitativă. La
aceste analize (titrimetrice) cantitatea necunoscută a unei substanţe dizolvate se determină
prin măsurarea unui volum dintr-o soluţie de reactiv de concentraţie cunoscută.
Cantitatea de constituent analizat se calculează cunoscând cantitatea de reactiv şi raportul
stoechiometric de combinare constituent – reactiv.
Titrarea: este procesul de adăugare a unui reactiv de concentraţie cunoscută până ce toată
substanţa din probă a reacţionat.
Reacţia dintre substanţa etalon şi substanţa din soluţie ce urmează să fie titrată trebuie
să se desfăşoare riguros stoechiometric, conform ecuaţiei considerate.
Soluţia de reactiv trebuie să aibă o concentraţie cunoscută, deoarece din aceasta şi din
volumul de reactiv folosit se determină prin calcul cantitatea substanţei de analizat.
În analiza volumetrică sunt utilizabile numai acele reacţii chimice care decurg foarte
rapid şi practic fără reacţii secundare însoţitoare.
În metodele volumetrice se folosesc soluţii de concentraţie cunoscută, numite soluţii
titrate.
Soluţia titrată se adaugă treptat la soluţia în care se găseşte substanţa de analizat, până
când cantitatea de reactiv adăugată este echivalentă cu cantitatea elementului de dozat. Până
la acest moment numit punctul de echivalenţă , reacţia respectivă se desfăşoară cantitativ.
Momentul de echivalenţă se stabileşte pe cale chimică, vizual, cu ajutorul unor substanţe
numite indicatori, cât şi prin măsurarea unei proprietăţi fizico-chimice a sistemului de titrare.
Metode volumetrice: în funcţie de echilibrele chimice care se produc între titrant şi substanţa
din soluţia titrată:
- metode volumetrice bazate pe echilibre cu transfer de protoni – prin reacţii de
neutralizare ( acidimetria şi alcalimetria)
- metode volumetrice bazate pe echilibre cu transfer de electroni – prin reacţii oxido
reducere
- metode volumetrice bazate pe echilibre de precipitare
- metode volumetrice bazate pe echilibre de complexare (complexonometria)

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
38
5.2. Prepararea unor soluţii de diferite concentraţii
5.2.1. Prepararea unor soluţii de concentraţii diferite
Soluţiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe substanţe ale căror
proprietăţi variază cu raportul dintre componente.
În orice soluţie se disting două componente principale: substanţa dizolvată numită
solvat şi substanţa în masa în care este dispersată uniform solvatul numit solvent.
Raportul dintre cantitatea de solvat şi solvent exprimă concentraţia soluţiei.
Concentraţia soluţiilor reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată intr-o anumită cantitate de
soluţie sau dizolvant.
Concentraţia soluţiilor, moduri de exprimare cantitativă
Concentraţia procentuală “%” – cantitatea de solid care se găseşte în 100 g soluţie:
100 % · =
ms
md
C (5.1.)
Concentraţia molară (molaritatea)– numărul de moli de solvit în 1000 ml soluţie:
1000
) (
·
·
=
ml sol
V M
md
m (5.2.)
Molaritatea (forma a doua)– număr de moli de solvit în 1000 g soluţie:
1000
) (
·
·
=
g sol
V M
md
M (5.3.)
Concentraţia normală (normalitatea) – număr de echivalenţi gram în 1000 ml soluţie:
metal metal
sol
g
ml sol g
z n
M
E
V E
md
n
·
= ·
·
= , 1000
) (
(5.4.)
5.2.2. Partea experimentală
1. Prepararea unor soluţii a căror concentraţii se exprimă procentual - NaCl 5%
şi HCl 10%.
Materiale necesare :

- Sare solidă NaCl
- Soluţie HCl concentrat, 37 %, d=1,19
- Balanţă farmaceutică
- Cilindru gradat
- Pahare Berzelius 300ml

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
39
Mod de lucru
Se calculează cantitatea de NaCl solidă necesară pentru 200g soluţie 5% şi se cântăreşte
cu balanţa farmaceutică.
100 g sol. NaCl.......................C % g NaCl
200 g sol. NaCl..................... x g NaCl


100
200 C
x
·
= g NaCl
Se pune cantitatea de NaCl cântărită într-un pahar Berzelius şi se adaugă cantitatea de
apă necesară (190 ml) măsurată cu cilindru gradat.
Volumul de soluţie HCl concentrat se măsoară cu ajutorul unui cilindru gradat şi se
completează cu apă distilată până la 50 ml.
Echivalentul-gram: reprezintă cantitatea în grame dintr-un element sau dintr-o combinaţie
dată care este echivalentă cu un atom-gram de hidrogen. Raportul dintre atomul-gram şi
valenţa respectivă reprezintă echivalentul-gram al acelui element.
Prepararea soluţiilor titrate
În volumetrie se utilizează ca dizolvant apă distilată, cât mai pură.
Concentraţiile soluţiilor folosite în volumetrie trebuie precis determinate, deoarece de această
depinde ţi precizia analizei. Concentraţia soluţiei folosită ca reactiv poate fi exprimată în
molaritate sau normalitate. Pentru a putea realiza soluţii de anumită normalitate, este necesar a
cunoaşte echivalentul-gram al substanţei respective.
Pentru acizi:
- echivalentul-gram se calculează raportând masa moleculară a acestora la numărul de atomi
de hidrogen disociabili.
008 . 49
2
16 . 98
4 2
= =
SO H
E (5.5.)
Pentru baze:
-echivalentul-gram se calculează raportând masa moleculară la numărul de grupe de hidroxil
în care se disociază.
004 . 40
1
004 . 40
= =
NaOH
E (5.6.)

Pentru săruri:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
40
-echivalentul-gram se calculează împărţind masa moleculară la produsul dintre valenţa şi
numărul cationilor, respectiv anionilor din constituţia sării.
( )
57
6
342
3 2
= =
SO Al
E (5.7.)
Prepararea unor soluţii normale şi molare de KOH 0,1 n,
4 2
SO H 0,1 n,
O H O C H
2 4 2 2
2 · 0,1 n.

Materiale necesare:

- KOH p.a.
-
4 2
SO H concentrat 96 %, d = 1,84
- O H O C H
2 4 2 2
2 · p.a.
- Baloane cotate, pisetă
- Sticlă ceas, pâlnii
- Pipete gradate

Mod de lucru
Se calculează echivalentul hidroxidului de potasiu apoi cantitatea necesară pentru
prepararea a 250 ml soluţie KOH 0,1 n.

56
1
56
1
= = =
KOH
KOH
M
E (5.8.)
Pentru 250 ml soluţie vor fi necesare
4
1 , 0
KOH
E
· g KOH p.a. Se cântăreşte pe o sticlă
de ceas cantitatea calculată şi se introduce întru-un balon cotat de 250 ml. Se completează cu
apă distilată până la semn,agitând pentru dizolvare.
Pentru prepararea soluţiei de
4 2
SO H 0,1 n se calculează cantitatea de
4 2
SO H 96%
necesară. Pentru 250 ml soluţie
4 2
SO H 0,1 n trebuie 0,1 ml
4 2
SO H /:g
4 2
SO H adică 0.1 x 98
: 4 = 24,5 25 g
4 2
SO H
Din tabel avem pentru:
4 2
SO H 96 % în 1000 g soluţie..................1765 g
4 2
SO H
x......................................................25 g
4 2
SO H
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
41

1765
1000 25·
= x g soluţie
4 2
SO H concentrat 96%

Ceea ce în volum reprezintă:

= = =
d
x
d
m
V ml
4 2
SO H conc. 96 % (5.9.)

Se adaugă în balonul cotat mai întâi puţină apă distilată şi apoi se adaugă volumul de
acid sulfuric concentrat rezultat din calcul şi măsurat cu ajutorul unui cilindru gradat. Se agită
cu grijă şi se completează cu apă distilată până la semnul balonului cotat.
Acidul oxalic,
4 2 2
O C H x O H
2
2 este substanţă titrimetrică, care permite prepararea
unei soluţii etalon, cu ajutorul căruia determinăm titrul soluţiilor aproximative de bază.
Prepararea soluţiei se face prin cântărire la balanţa analitică a cantităţii necesare pentru
250 ml soluţie 0,1 n O H O C gH
M
O H E
acid
O C H 2 4 2 2 2
4
2 033 , 63
2
2
2 2
· = = · .
Cantitatea necesară pentru volumul propus va fi:

O H O C gH
O H E
O C H
2 4 2 2
2
2
4
2
1 , 0
4 2 2
· =
·


Substanţa cântărită pe o sticlă de ceas se aduce cantitativ în balonul cotat cu 250ml
prin spălarea sticlei de ceas cu apă distilată din pisetă. Se completează conţinutul balonului
cotat la semn cu apă distilată.
Calcule privind concentraţiile soluţiilor:
-
4
CuSO 1%:
 gram md
V
md
sol
1 100 1 = ¬ · =
4
CuSO
-
4 2
SO H 0,5M:
 98
4 2
=
SO H
M

xg m
g m
......... .......... .......... 5 , 0
98 .......... .......... .......... 1

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
42
 g x 49 5 , 0 * 98 = =
 grame md
V M
md
sol
9 , 4 1000 5 , 0 = ¬ ·
·
=
4 2
SO H

3
/ 835 , 1 , cm g V md = · = p p
 ml
md
V 67 , 2
835 , 1
9 , 4
= = =
p
4 2
SO H
- KOH 2,8%
 grame md
V
md
sol
8 , 2 100 8 , 2 = ¬ · = KOH
-
2 3
) (NO Ni 1n
 5 , 91
2 1
) 48 14 ( 2 59
2
) (
3
=
·
+ +
=
·
=
metal metal
NO Ni
g
z n
M
E
grame md
md
15 , 9 100
100 5 , 91
1 = ¬ ·
·
=
2 3
) (NO Ni

5.3. Stabilirea titrului şi factorului soluţiilor
5.3.1. Consideraţii teoretice
Soluţiile obţinute dintr-o probă cântărită de substanţe pot fii soluţii etalon sau soluţii
aproximative.
Soluţiile etalon sunt acelea pentru a căror preparare se folosesc substanţe foarte pure şi
nealterabile. Concentraţia lor corespunde exact valorii teoretice calculate (acid oxalic,
dicarbonat de potasiu, etc.) in cazul soluţiilor aproximative (baze, acizi, etc.) concentraţia se
determină experimental prin titrul soluţiei T, care reprezintă cantitatea în grame de substanţa
conţinută într-un milimetru de soluţie.
Numărul care arată de câte ori o soluţie este mai concentrată sau mai diluată decât soluţia
de concentraţie exactă se numeşte factor. Se notează cu F. Factorul se calculează cu raportul:

teoretic
real
T
T
F = (5.10.)

Stabilirea concentraţiei exacte a unei soluţii se face prin determinarea volumului de
reactiv consumat de substanţa analizată intr-o reacţie chimică dată. Reactivul are o
concentraţie cunoscută şi se adaugă în cantitatea strict necesară stabilită pe baza ecuaţiei
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
43
chimice. Importantă este stabilirea punctului de echivalenţă care marchează sfârşitul reacţiei.
În acest scop se folosesc indicatori, substanţe care îşi schimbă brusc culoarea la adăugarea
unui exces mic de reactiv. Concentraţia se exprimă prin titru, respectiv prin factorul soluţiei.
5.3.2. Partea experimentală
Determinarea concentraţiei unei soluţii aproximative de KOH 0,1 n
Materiale necesare

- Soluţie O H O C H
2 4 2 2
2 ·
- Soluţie KOH 0,1 n
- Indicator –fenolftaleină
- Biurete si stativ cu cleme
- Pahar Erlenmayer

Mod de lucru
Pentru determinarea titrului şi factorului soluţiei KOH 0,1 n se foloseşte ca reactiv o
soluţie de acid oxalic 0,1 n. Se umple o biuretă cu soluţie de acid oxalic şi alta cu soluţie de
hidroxid de potasiu. Se ia o probă de 20 ml acid oxalic într-un pahar Erlenmayer,se diluează
cu apă şi se încălzeşte la 70-80
0
C pentru îndepărtarea CO
2.
Se adaugă 2-3 picături de
fenolftaleină şi se titrează cu KOH 0,1 n până la apariţia unei coloraţii slabe. Se execută două
probe.
Calculul titrului şi factorului
Ecuaţia chimică după care se desfăşoară titrarea este:
O H O C K KOH O C H
2 4 2 2 4 2 2
2 2 + = + (5.11.)
Notăm:
g O H E
O C H
033 , 63 2
2
4 2 2
= · (echivalentul gram al acidului oxalic
g E
KOH
56 = (echivalentul gram al hidroxidului de K)
= · O H V
O C H 2
4
2
2 2
vol. de acid oxalic luat în analiză, ml.
=
KOH
V volum de hidroxid de potasiu , folosit la titrare, ml.
O H T
O C H 2
2
4 2 2
· - titrul soluţiei de acid oxalic (0,0063033 g/ml)
=
KOH
T titrul soluţiei de hidroxid de potasiu

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
44
O H E
O C H 2
4
2
2 2
· ....................................................
KOH
E
. 2 2
2
4
2
4 2 2 2 2
O H T O H V
O C H O C H
· · · .............................
KOH KOH
T V ·

KOH O C H
O C H O C H KOH
KOH
V O H E
O H T O H V E
T
· ·
· · · ·
=
2
4
2
4
2
4
2
2 2
2 2
2 2 2 2


Factorul soluţiei:
teoretic
real
T
T
F =

Rezultatul va fi media aritmetică a celor două determinări.
Observaţie: titrul teoretic al soluţiei de KOH 0,1 n este 0,0056 g/ml.

Materiale şi reactivi:
- Materiale:
- Balanţă tehnică
- Sticlă de ceas
- Spatulă
- Pahar Berzelius
- Baghetă de sticlă
- Pisetă
- Pâlnie
- Balon cotat cu dop de 100 ml
- Pipetă
- Reactivi:
- Solvent: apă distilată
- Solviţi: sulfat de cupru (
4
CuSO ), acid sulfuric (
4 2
SO H ), hidroxid de potasiu
( KOH ), azotat de nichel (
2 3
) (NO Ni )
Mod de lucru
Obţinerea soluţiilor de:
4
CuSO 1%,
4 2
SO H 0,5M, KOH 2,8%,
2 3
) (NO Ni 1n s-a
realizat astfel:
- S-a cântărit sticla de ceas peste care s-a adăugat o masă de 1 gram de
4
CuSO .
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
45
- Masa de solvit s-a pus apoi în paharul Berzelius peste care s-a adăugat apă
distilată din pisetă.
- Se clăteşte sticla de ceas şi apoi se amestecă cu ajutorul baghetei de sticlă până
se dizolvă întreaga cantitate de dizolvat.
- Cu ajutorul pâlniei se transferă soluţia în balonul cotat şi apoi se clăteşte
paharul Berzelius cu apă distilată.
- Se completează cu apă distilată, ajutându-ne de pipetă, până la gradaţia
balonului cotat.
- După aceea se pune dopul la balon şi se omogenizează întreaga soluţie.

Pentru a prepara o soluţie normală (molară) se cântăreşte la balanţa analitică un
echivalent gram (mol) din substanţa ce ne interesează care se aduce cantitativ, cu ajutorul unei
pâlnii , într-un balon cotat de 1l. Se toarnă apă, spălând pâlnia, până la 3/4 din balon, se agită
până ce substanţa se dizolvă complet. După dizolvare se umple balonul cu apă până la semn.
Se astupă balonul cu dopul rodat şi se agită puternic conţinutul lui, pentru omogenizarea
soluţiei.
Prepararea unei soluţii de normalitate exactă (1n,0.1n) se poate execută în acest mod
simplu, dacă substanţa ce se dizolvă este perfect pură şi stabilă (să nu fie sensibilă la aer, la
umiditate) ex AgNO
3
.K
2
Cr
2
O
7
. Dacă substanţa nu este în stare pură atunci se prepară soluţii
de concentraţie aproximativă.
Pentru substanţe pure şi stabile de compoziţie precisă titrul soluţiilor se poate
determina uşor, prin simplă cântărire şi dizolvarea substanţei în balon cotat. Împărţind
gramele de substanţă cântărită prin volumul în cm
3
al balonului marcat, aflăm titrul.

5.4. Măsurarea volumelor
Unitatea de măsură a volumelor de soluţii în SI este m
3
.
Litrul ( dm
3
) = volumul ocupat de 1000 g apă distilată , la 4
o
C, cântărită în vid.
A mia parte (1/1000) dintr-un litru este mililitrul ml (cm
3
). Vasele gradate sunt marcate la 20
o
C.
Pentru desfacerea produselor lichide se folosesc măsuri ( vase de diferite forme
metalice, din sticlă sau material ceramic, gradate) sau cilindri gradaţi. Astfel , măsurile
metalice pentru lichide sunt standardizate şi realizate în diferite variante
Măsuri pentru lichide folosite la diverse produse sunt:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
46
- pentru produse alcoolice şi petroliere, măsurile metalice se realizează în formă de cană
metalică , cu colier şi toartă, cu capacităţi de 5,10 şi 20 l
- pentru cantităţi mici de uleiuri sau alte lichide se folosesc măsuri cu capacitate de 0.01…2
l. Aceste măsuri se confecţionează din tablă cositorită sau din tablă de aluminiu.
- pentru măsurarea unor cantităţi mari de lapte se utilizează măsuri metalice cu toartă şi
mâner , cu capacitate de 5,10 şi 20 l.
- pentru unele produse cosmetice se folosesc cilindri gradaţi din sticlă , cu capacitate 0.01 –
1 l, prevăzuţi cu cioc de scurgere
- pentru măsurarea soluţiilor de reactivi şi a produselor lichide , în laboratoarele de analiză
se folosesc vase cotate sau gradate din sticlă sau din material plastic, marcate la
temperatura de 20
o
C.
Măsuri folosite în laboratoarele de analiză
Baloane cotate
Pentru pregătirea soluţiilor de o anumită normalitate sau molaritate, concentraţie
exactă sau la măsurarea exactă a unor volume de lichid se folosesc baloane cotate (marcate)
cu fundul plat si gâtul lung cu diverse capacităţi între 0,025 până la 2 l. Pe gâtul balonului
este marcată limita superioară până unde trebuie să ajungă nivelul soluţiei, corespunzător
volumului marcat pe balon scris în cm
3
şi temperatura la care s-a marcat acest volum.
Sunt prevăzute cu dop rodat, permiţând omogenizarea prin răsturnarea vasului şi
agitarea conţinutului său.
Biuretele
Biuretele sunt vase pentru golire utilizate în analiza chimică pentru extragerea
probelor de analiză chimică şi pentru operaţiile de titrare.
Biuretele sunt confecţionate din tuburi bine calibrate şi gradate, de diferite mărimi
(100, 50, 25 , 10, 5 cm
3
partea gradată). Biuretele au înălţimi variind între 35-50 cm şi
diametre de 1-1.5 cm, se poate aproxima şi sutimea de cm
3
.
La un capăt biuretele sunt deschise , la celălalt capăt sunt închise cu un dispozitiv
potrivit pentru reglarea curgerii soluţiei care poate fi un robinet de sticlă cu ştift sau între
tubul biuretei şi un ştuţ de sticlă se interpune un mic furtun de cauciuc care poate avea în
interior o bilă de sticlă sau la exterior, montată pe cauciuc o clemă.
În analizele foarte exacte, în care consumul de reactiv este foarte redusă se folosesc
microbiuretele.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
47
Pentru soluţii care se folosesc frecvent în analizele de laborator , de exemplu titrări în
serie se folosesc biurete cu umplere automată. (biurete Pellet). La aceste biurete umplerea se
face automat cu ajutorul unei pompe cu ventil , se poate regla automat punctul zero , au ataşat
un rezervor de sticlă în care se păstrează soluţia. Gradaţiile sunt marcate pe peretele exterior
al tubului biuretei şi pot fi din 0.02-0.1-0.2 cm
3
.
Diferite tipuri de biurete sunt prezentate în figura 5.1.



Figura 5.1. Tipuri de biurete
Reguli de lucru cu biuretele
Cel mai important este curăţenia deosebită a vaselor gradate. Înainte de titrare biureta
se aşează în poziţie verticală pe un stativ , prin intermediul unor cleme sau mufe, se umple
până sus cu soluţia de măsurat.
Citirea se face la diviziunea pentru care meniscul lichidului este tangent la reper (
gradaţie) .
Pentru evitarea erorii de picurare se cere ca volumul total folosit la titrare să fie cât
mai mare şi soluţia reactivului să fie de concentraţie mai mică.
Erorile de citire la biuretă pot fi cauzate de aderenţa lichidului pe peretele biuretei sau
de faptul că ochiul observatorului, în momentul citirii, nu se află pe aceeaşi linie orizontală
imaginară cu reperul vizat. Erorile apar şi din cauza fenomenului de reflexie a luminii la
suprafaţa lichidului.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
48

Pipetele
Pipetele servesc pentru măsurarea şi transferul unui volum de soluţie , măsurat corect
dintr-un vas în altul în care se petrece de obicei o reacţie chimică. Reactivul de cele mai multe
ori trebuie introdus în mediul de reacţie sub formă de picături.
Există două tipuri de pipete din sticlă:
- tubulare, gradate pe toată generatoarea pentru extragerea cu aceeaşi pipetă a unor volume
diferite, se execută pentru volume de 0.1 până la 100 cm
3
.
- cilindrice cu bulă care permit doar extragerea unui volum fix de lichid, (capacitatea 0.1 -
100 cm
3
), cu una sau doua gradaţii
Pentru măsurarea mai exactă a volumelor se folosesc pipetele automate de capacităţi diferite
În figura 5.2. sunt prezentate diferite tipuri de pipete




Figura 5.2. Tipuri de pipete

Reguli de lucru cu pipetele
În timpul lucrului se introduce vârful pipetei, curată şi uscată în lichid si se aspiră cu
ajutorul unei pare de cauciuc puţin peste gradaţia care determină volumul şi se închide
imediat partea superioară , cu degetul arătător. Se ridică încet degetul, atât ca lichidul să se
scurgă, picătură cu picătură, până când meniscul inferior corespunde exact cu gradaţia de sus
a tubului şi se astupă din nou cu degetul. Pentru golire lichidul se scurge liber din pipetă ţinută
vertical şi cu vârful lipit de–a lungul vasului, pentru a îndepărta ultima picătură fără a se sufla
în pipeta. După utilizare pipetele şi biuretele se spală şi se aşează în stativul lor.


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
49
Cilindrii gradaţi şi pahare gradate
Sunt vase cilindrice gradate în cm
3
sau fracţiuni de cm
3
, mai puţin precise decât
baloanele cotate şi pipetele, folosindu-se la măsurări aproximative de volume.
Se folosesc la amestecarea sau diluarea unui volum cunoscut dintr-un lichid cu un
volum oarecare din alt lichid sau când se fac soluţii de spălare.
Au pe suprafaţa lor ( pe generatoare) gravată o scară gradată în cm
3
sau în zeci de cm
3
.
Sunt prevăzute în partea superioară cu un cioc pentru golire sau cu închidere etanşă
prin dop rodat. Pot fi pentru capacităţi de 0.01 până la 5 l.
În figura 5.3.sunt prezentate cilindrii gradaţi şi paharul gradat



Figura 5.3. Balon cotat, cilindru gradat şi pahar gradat
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
50
6. Determinarea indicatorilor chimici de poluare ale apei

Apa este substanţa cea mai răspândită de pe suprafaţa globului, constituind hidrosfera,
cu un volum de 1370 x 10
9
m
3
. Procentual, volumul de apă dulce din fluvii, lacuri şi ape
subterane reprezintă aprox. 0,7 %, apa mărilor şi oceanelor reprezintă 97 %, iar restul, de
aprox. 2,3%, este apa înglobată în gheţari şi calote polare. Deşi cantităţile de apă pe planeta
noastră sunt mari, faţă de celelalte planete, totuşi sursele de apă care pot fi utilizate pentru
consumul uman , animal sau utilizări industriale sunt limitate, având în vedere cantităţile
mari de apă cu salinitate ridicată ( ex. valori de salinitate pentru Marea Neagră -38g/l, pentru
Marea Moartă – 270 g/l) sau pe cele blocate sub formă de gheţari. Distribuţia inegală a apei
pe suprafaţa globului conduce la probleme de alimentare cu apă în zonele intens populate şi
cu industrii dezvoltate. Astfel, 20% din rezervele de apă duce ale pământului sunt concentrate
în bazinul Amazonului, rezerve menţinute şi de regimul intens de precipitaţii.
Apa este componenta fundamentală a materiei vii, reprezentând în medie 80%.
În aceeaşi măsură în care apa este necesară pentru existenţa şi evoluţia materiei vii,
sub toate formele sale, apa este o componentă foarte valoroasă pentru activităţile umane,
având o contribuţie importantă în dezvoltarea societăţii.
6.1. Surse de alimentare cu apă
După regimul de curgere, posibilităţile de captare şi caracteristici calitative sursele de
alimentare se clasifică :
- surse de apă de suprafaţă:
- ape curgătoare (râuri, afluenţi şi fluvii)
- lacuri naturale şi artificiale ; apel mărilor şi oceanelor
- surse de apă subterană
Compoziţia unei ape naturale depinde de terenul prin care trece. Din acest punct de
vedere se disting ape puternic mineralizate şi ape care conţin puţine săruri în soluţie. Dintre
acestea din urmă, unele pot fi întrebuinţate direct ca ape potabile , cum sunt în general apele
subterane, iar altele , cum sunt apele de suprafaţă , râuri sau lacuri , sunt supuse întâi unui
tratament fizic şi chimic pentru a fi purificate de anumiţi componenţi nocivi şi pentru a fi
sterilizate în vederea întrebuinţării.
Având în vedere răspândirea calciului şi magneziului , sărurile acestor elemente se vor
găsi predominant, făcând parte din compoziţia apelor de orice origine ar fi ele, cu excepţia
apelor sărate, în care predomina sărurile alcaline şi mai ales clorura de sodiu.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
51
Sărurile de Ca şi Mg constituie duritatea apelor, care interesează în mod deosebit pentru
apele folosite în industrie, fie ca ape de cazan, fie în ciclul fabricării diferitelor produse
industriale sau alimentare. În funcţie de scopul pentru care se foloseşte apa, se fac
determinări calitative sau cantitative necesare. De exemplu, pentru apele industriale se
determină duritatea, valoarea acesteia servind ca o indicaţie pentru alegerea celor mai
potrivite mijloace de îmbunătăţire a calităţii apei.
Apele potabile se vor cerceta mai ales din punct de vedere bacteriologic, precum şi
chimic.
Apa destinată consumului uman trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:
- să nu conţină nici un fel de agenţi patogeni sau alte microorganisme şi să fie lipsită de
risc de contaminare
- să fie incoloră , insipidă ( fără gust) şi inodoră ( fără miros)
- temperatura ei să fie cuprinsă între 7 şi 15
o
C
- pH –ul apei să fie cuprinsă între 7-8
- să nu conţină materii străine în suspensie , mai ales germeni patogeni
- să conţină aer şi CO
2
în soluţie
- duritatea totală 5-20 grade
- să nu conţină azotiţi, H
2
S sau sulfuri, amoniac.
Toate aceste cerinţe sunt transpuse în indicatori de calitate ai apei. Principalii indicatori de
calitate sunt apreciaţi în România conform Legii nr. 458 din 08/07/2002 privind calitatea apei
potabile, STAS 1342-1991 ( standardul pentru apă potabilă) sunt:
- indicatori organoleptici şi fizici
- indicatori chimici , generali şi toxici
- indicatori bacteriologici
- indicatori biologici
- indicatori de radioactivitate
6.2. Modul de luare a probei de apă
O foarte mare importanţă are modul de luare a probei de apă , în scopul efectuării
analizei chimice. Probele se iau în flacoane de sticlă , incoloră, bine curăţite şi spălate cu apă
distilată, apoi uscate. La luarea probelor, se clătesc flacoanele de 2-3 ori cu apă supusă
analizei, se umple flaconul complet cu apă de probă şi se varsă 15-20 ml. Flacoanele să fie
prevăzute cu dopuri şlefuite de sticlă . Pentru transport la distanţă mai mare se leagă pânză
peste dop.
În general la luarea probelor de apă este necesar să se indice următoarele date:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
52
- locul, natura şi orientarea sursei
- structura geologică a regiunii în care se află sursa de apă
- data luării probei şi debitul sursei
- temperatura aerului şi a apei
- presiunea atmosferică, starea higrometrică a locului, în timpul luării probei şi înainte
cu circa 10 zile (ploios, secetos, mediu)
Apa care se utilizează în procesele tehnologice industriale se numeşte apă industrială. În
funcţie de domeniul de utilizare, apelor industriale li se cere să se încadreze în anumiţi
parametrii fizico-chimici, în limite, uneori deosebit de restrânse.
După utilizări, apele industriale se împart în următoarele categorii:
- Ape de răcire- sunt folosite la răcirea unor aparate, utilaje sau produse. Aceste
ape trebuie să fie lipsite de suspensii de orice fel, lipsită de microorganisme, stabilă la
depuneri şi să nu prezinte pericol de coroziune.
- Apă tehnologică- este utilizată direct în procesul tehnologic pentru obţinerea
diverselor produse şi nu impune condiţii prea severe de puritate, decât în unele situaţii
speciale.
- Apă de spălare- este folosită la spălarea utilajelor, a diferitelor piese sau
produse. Trebuie să fie lipsită de suspensii, de compuşi agresivi, de uleiuri sau
substanţe grase.
- Apa de alimentare a cazanelor de abur- este apa folosită pentru obţinerea
aburului şi impune, în funcţie de temperatură şi presiunea de lucru a cazanului condiţii
din ce în ce mai severe de lucru. Aceste ape trebuie să fie lipsite de suspensii, de
duritate, de acizi liberi, oxigen, bioxid de carbon, grăsimi şi uleiuri, sulfaţi silicaţi, etc.
6.3. Determinarea indicatorilor fizici şi chimici ale apei
6.3.1. Caracteristicile organoleptice ale apei
Claritatea apei
Se priveşte în zare, într-un flacon de sticlă incoloră. Gradele obişnuite de claritate
sunt: clară, slab opalescentă, puţin tulbure, tulbure şi foarte tulbure.
Transparenţa apei
Se determină cu un aparat numit turbidimetru, cu ajutorul căruia de determină
grosimea stratului de apă , prin care se poate citi o foaie tipărită cu caractere tipografice de
mărime obişnuită.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
53
Culoarea apei
Se determină comparând culoarea apei de analizat , cu culoarea unei soluţii etalon
Când apa este tulbure , gradul de culoare se va determina numai după filtrare.
Mirosul şi gustul apei la rece
Se determină la sursă. Pentru determinarea mirosului , se umple pe jumătate sticla , se
astupă , se agită bine circa 1 minut, se destupă şi se miroase.
Mirosul apei la cald
Se încălzeşte apa într-un pahar acoperit cu o sticlă de ceas, când abia se mai poate
apuca paharul cu mâna , se ridică sticla de ceas şi se miroase vaporii ce se degajă.
Se vor da gradaţiile următoare:
- nici un miros – gradul 0
- foarte fin – gradul 1
- fin- gradul 2
- miros distinct – gradul 3
- miros tare – gradul 4
- miros foarte tare – gradul 5
6.3.2. Determinarea durităţii apei potabile
Prin duritatea apei se înţelege totalitatea sărurilor alcalino-pământoase care se găsesc
în apă, constituind duritatea totală a apei.
Duritatea totală reprezintă suma durităţii temporare, numită şi alcalinitate sau duritate
datorită bicarbonaţilor de calciu şi de magneziu şi a durităţii permanente , datorită mai ales
sulfaţilor, clorurilor , fosfaţilor, silicaţilor de calciu şi de magneziu.
Duritatea temporară este formată din carbonaţii acizi de calciu şi de magneziu, care prin
fierbere se descompun, precipitându-se carbonaţii respectivi:
( ) O H CO CaCO HCO Ca
2 2 3 2 3
+ + = (6.1.)
( ) O H CO MgCO HCO Mg
2 2 3 2 3
+ + · (6.2.)
Prin această carbonaţii acizi dispar ca generatori de duritate, de unde şi numele de
duritate temporară.
Duritatea permanentă este formată din sărurile alcalino-pământoase (cloruri, sulfaţi) care
rămân în soluţie.
Durităţile se exprimă în grade de duritate , corespunzând concentraţiilor respectivelor săruri:
- 1 grad german de duritate = 10 mg CaO la 1 litru apă
- 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO
3
la 1 litru apă
În gradele de duritate sunt cuprinse împreună şi sărurile de magneziu, nu numai cele de calciu.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
54
Gradul de duritate reprezintă în România duritatea echivalentă a 10 mg CaO/dm
3
(fiind
identic cu gradul german).
După numărul gradelor de duritate totală, apele se clasifică în:
- ape foarte moi 0-4
- ape moi 4-8
- ape mijlocii 8-12
- ape relativ dure 12-18
- ape dure 18-30
- ape foarte dure > 30

Apa dură provoacă greutăţi mari în folosinţele industriale, ca de exemplu depunerea de
cruste, în cazul cazanelor de abur, în spălătorii măresc cantităţile de agenţi de spălare,
deoarece formează săpunuri insolubile.
Principiul metodei.
Acidul etilen – diamin – tetraacetic (EDTA), cunoscut şi sub denumirea de complexon,
formează cu ionii de calciu şi magneziu prezenţi în apă un complex neionizabil, stabil.
Se foloseşte ca indicator negru eriocrom T, care la pH 8-10 are culoare roşie în prezenţa
ionilor de calciu şi magneziu şi o coloraţie albastră după ce ionii au fost fixaţi prin EDTA.
Reactivi necesari:
- complexon III, 0,01M;
- soluţie-tampon (67,5 g clorură de amoniu se dizolvă în 570 ml
amoniac concentrat şi se completează la 1000 ml cu apă distilată);
- indicator de soluţie negru eriocrom T (30 ml apă distilată, la care se adaugă 1 ml soluţie
normală de carbonat de sodiu, 1 mg negru eriocrom T. Se amestecă şi se completează cu
alcool izopropilic la 100 ml).
Mod de lucru.
Într-o capsulă de porţelan se măsoară 50 ml apă de cercetat, se adaugă 0,5 m de soluţie-
tampon, se agită şi se adaugă 4-5 picături de indicator. Se va obţine o coloraţie roşie. Se
titrează cu complexon III din biuretă, agitând continuu până culoarea roşie virează în
albastru. Titrarea trebuie făcută încet, deoarece punctul final apare brusc.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
55
Calculul:

(6.3.)

unde:
0,561–echivalentul în mg de CaO a unui ml de soluţie
complexon;
N-cantitatea de complexon folosită la titrare, ml;
f–factorul soluţiei complexon III;
v–cantitatea de apă de analiză luată în lucru, ml;
10–cantitatea de CaO, corespunzătoare unui grad de duritate, mg.
Duritatea totală maximal admisibilă – 20 ºG.

6.3.3.Determinarea calciului şi magneziului din apă
Datorită unor caracteristici biochimice şi fiziologice distincte, este util să se cunoască
concentraţia ionilor de Ca
2+
şi Mg
2+
separat. Astfel, magneziul se găseşte în apă sub formă de
sulfaţi, care în concentraţie mare imprimă apei un gust dezagreabil şi un efect laxativ. De
asemenea, magneziul mai poate fi prezent în apă sub formă de cloruri şi bicarbonaţi.
Calciu este prezent în toate apele sub formă de bicarbonaţi, sulfaţi sau cloruri. Excesul
de calciu imprimă apei un gust sălciu, fiind incriminat în favorizarea calculozei renale; lipsa
de calciu pare a juca un rol în producerea unor tulburări funcţionale ale cordului (aritmii) până
la infarctul de miocard.
Aparatură şi materiale necesare:
- Biurete
- Amestec indicatori pentru determinarea pH-ului, scară de etalonare, pH-metru,
soluţii tampon pentru diferite valori de pH
- Vase conice
- HCl 0,1n; NaOH 0,1n; complexon III 0,01
Indicatori: negru de eriocrom T, murexid, metiloranj, fenolftaleină.
6.3.4. Determinarea pH-ului apei
Noţiunea de pH
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
56
Utilizarea concentraţiilor de H
3
O
+
şi HO
-
în cazul exprimării acidităţii, respectiv
bazicităţii unei soluţii este un produs relativ greoi. De aceea încă din 1909 Sorensen a introdus
noţiunea de pH sau exponent de hidrogen, care este logaritmul (zecimal) cu semn schimbat al
concentraţiei ionilor de hidrogen:
(6.4.)

În mod analog , pentru exprimarea concentraţiei ionilor de hidroxil , în locul [HO
-
] se
foloseşte noţiunea de exponent de hidroxil pOH, care are o expresie asemănătoare pH-ului:
| |
÷
÷ = HO pOH lg (6.5.)
Deoarece în soluţii apoase produsul ionic al apei:

| | | |
÷ +
· = HO O H K
w 3
(6.6.)
w w
K pK pOH pH lg ÷ = = + , la 25
0
C, K
w
=10
-14

pH + pOH = 14, de aici rezultă:
- pH < 7 , soluţia este acidă
- pH > 7 , soluţia este bazică
- pH = 7 , soluţia este neutră
Metode de determinare a pH- ului
Cu indicatorul universal se poate determina pH-ul apei ( proba practică) la sursă.
În laborator se poate determina:
- prin metodă colorimetrică
- prin metodă electrometrică
Metoda colorimetrică: se compară culorile pe cale vizuală ( colorimetrie vizuală) sau
fotoelectric ( fotocolorimetrie).
Metoda egalizării intensităţii culorii: se poate realiza cu ochiul liber, şi mai exact cu
colorimetru.
Metoda colorimetrică folosind scara de comparare
Se iau 10 ml apă de analizat şi se introduc intr-o eprubetă peste care se adaugă 0,6 ml
din amestecul de indicatori. Se agită şi coloraţia obţinută se compară cu scara de etalonare.
Amestecul de indicatori este format din roşu de metil şi albastru de brom-timol.


| |
+
÷ = O H pH
3
lg
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
57
Metoda electrochimică cu electrod de sticlă
Diferenţa de potenţial existentă între un electrod de sticlă şi un electrod de referinţă,
introduşi în proba de apă de analizat, variază liniar cu pH-ul probei.
Înainte de efectuarea determinării este necesară echilibrarea aparatului după
instrucţiunile de utilizare. Etalonarea (echilibrarea) aparatului se efectuează folosind soluţiile
tampon cu pH cunoscut şi se corectează cu ajutorul butonului de corectare a abaterii. Pentru
aceasta se pune într-un pahar Berzelius soluţie tampon în care apoi se imersează electrozii.
După efectuarea reglării aparatului se spală electrozii cu apă distilată şi apoi se clătesc cu apă
de analizat. Se introduc electrozii în apa de analizat şi se citeşte pH-ul direct pe indicatorul de
la aparat. Se efectuează mai multe determinări şi se face apoi media rezultatelor.
Metoda colorimetrică prezintă unele inconveniente, cum ar fi:
- Nu se poate folosi pentru apele tulburi sau colorate
- Apele cu salinitate crescută pot modifica tenta indicatorului
- Clorul rezidual poate afecta culoarea indicatorului

Figura 6.1. pH – metru portabil
Metoda electrochimică este mai precisă şi poate fi utilizată şi pentru apele tulburi sau
colorate.
6.3.5. Determinarea alcalinităţii „p" şi „m„

Metoda constă în dozarea, prin titrarea cu un acid tare, a alcalinităţii datorate prezenţei
în apă a bicarbonaţilor, carbonaţilor şi hidroxizilor şi, mai rar, a boraţilor, silicaţilor, fosfaţilor,
hidrosulfurilor etc. în prezenţa indicatorilor fenolftaleină sau metiloranj, după caz.
a/ Alcalinitatea determinată prin titrare în prezenţa fenolftaleinei constituie
alcalinitatea permanentă (p).
(6.7.)
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
58

b/ Alcalinitatea determinată prin titrare în prezenţa metiloranjului constituie
alcalinitatea totala (T).
) / (
3
2
3
3
4
2
3
l mvali HCO PO CO HO m + + + =
÷ ÷ ÷
(6.8.)
c/ clorul rezidual liber, eventual prezent, trebuie îndepărtat prin adăugarea unei
cantităţi echivalente de tiosulfat de sodiu, deoarece influenţează virajul culorii indicatorului.
Reactivi
-Acid clorhidric 0,1 N.
-Soluţie fenolftaleină: 1g fenolftaleină se adaugă la 100 ml alcool etilic 95
0
şi se
neutralizează cu NaOH 0,1 până la coloraţia slab roz.
-soluţie de metiloranj 0.1%.
Mod de lucru
• se spală vasele de titrare. se clătesc cu apa distilată,se usucă;
• se pregăteşte biureta cu soluţie de HCI 0,1 n şi se citeşte volumul iniţial V
i
;
• se măsoară cu cilindrul gradat câte 50ml apa şi se pune în două vase conice;
• se pun 2-3 picături de indicator de fenolftaleină;
• dacă soluţia se colorează în roz se titrează cu HCI 0,1 n până la dispariţia culorii şi
se notează volumul cu V
P
;
• dacă nu se colorează în roz se adaugă 2-3 picături de metilorange si se titrează cu
HCI 0,1 n până la portocaliu. Se notează volumul final V
f
(această
operaţie o suportă şi proba care se colorează la fenolftaleină).
Se determină:
V
i
=V
P
-V
i
(ml)
V=V
f
-V
i
(ml)
p=2V
1
·F(mval
m=2V·F(mval/l)
F=factorul soluţiei de HCI 0,1 n;
Exprimarea rezultatelor
Alcalinitatea, în ml HCl = V x F (6.9.)
în care:
V = ml acid clorhidric 0,1 N folosiţi la titrarea a 100 ml apă de analizat;
F = factorul soluţiei de acid clorhidric 0,1 N.
Interpretarea rezultatelor
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
59
Considerând lipsa în apa de analizat a acizilor slabi (silicic, fosforic, boric), întreaga
alcalinitate se datorează numai prezenţei bicarbonaţilor şi hidroxizilor, iar prezenţa
concomitentă a hidroxidului si bicarbonatului în aceeaşi probă este incompatibilă, din datele
obţinute rezultă:
- alcalinitatea se datorează carbonaţilor atunci când alcalinitatea (P) este mai mare ca zero,
dar mai mică decât alcalinitatea totală (T);
- alcalinitatea se datorează hidroxizilor atunci când alcalinitatea permanentă (P) este mai
mare decât jumătate din alcalinitatea totală (T);
- alcalinitatea se datorează prezenţei bicarbonaţilor atunci când alcalinitatea (P) este mai
mică decât jumătate din alcalinitatea totală(T).
6.3.6. Determinarea acidităţii

În general, alcalinitatea, respectiv aciditatea unei soluţii apoase se exprimă prin
concentraţia ionilor de hidrogen. În apele naturale, valoarea pH-ului determină în mare
măsură procesele biologice şi chimice şi condiţionează tratamentele aplicate apei şi caracterul
coroziv al acestora. Pentru desfăşurarea normală a proceselor biochimice este necesar un
domeniu restrâns de pH, cuprins între 6,5 şi 8,5. Eficienţa unor operaţii de tratare este în
funcţie directă de pH (coagulare, deferizare, demanganizare. Apele cu un pH scăzut au o
puternică acţiune corozivă, iar cele alcaline spumează intens. O apă chimic pură este neutră.
În apele naturale pH-ul este influenţat de compuşii existenţi. Dintre aceştia un rol important îl
au sistemele tampon:
3 2
CO H ,
÷
3
HCO . Acidul carbonic se disociază conform reacţiei:

÷ +
+ ·
3 3 2
CO H CO H (6.10.)

Unde:

| |
| |
| |
÷
+
=
3
3 2
HCO
CO H
K H
(6.11.)

Din această relaţie rezultă efectul tampon al unui asemenea sistem, potrivit căruia pH-
ul variază puţin cu diluţia, dar mult cu schimbarea acestui raport. În apele reziduale valoarea
pH-ului depinde însă şi de conţinutul de CO
2
liber. Cea mai mare parte a CO
2
existent în apă
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
60
este dizolvat fizic. Între concentraţia CO
2
liber (CO
2
aq) şi acidul carbonic există un raport
constant. Ca urmare, variaţia pH-ului se poate exprima prin relaţia:

| |
| | aq CO
HCO
K K pH
2
3
2 1
log log
÷
+ ÷ =
(6.12.)
Unde:

| |
| |
3 2
2
1
CO H
aq CO
K = şi
| | | |
| |
3 2
3
2
CO H
HCO H
K
÷ +
=
(6.13)

Aciditatea apelor naturale se datorează de obicei CO
2
-ului liber, mai rar acizilor
organici şi minerali, sau sărurilor acizilor tari cu baze slabe. Dintre acizii organici mai
frecvent sunt prezenţi acizii humici şi uneori acidul acetic. Acizii minerali apar doar
accidental. Aciditatea datorată acizilor organici şi minerali se numeşte aciditate reală şi se
determină în prezenţa metiloranjului (pH=4,4). Aciditatea totală include şi aciditatea datorată
prezenţei CO
2
liber şi se determină în prezenţa fenolftaleinei (pH=8,2). Alcalinitatea totală a
apelor naturale se datorează bazelor libere, ionilor
÷ 3
2
CO ,
÷
3
HCO şi se determină în prezenţa
metiloranjului (pH=4,4). Practic toată alcalinitatea este dată de bicarbonaţii de calciu şi de
magneziu. Hidroxidul de sodiu este prezent în ape reziduale puternic bazice. Alcalinitatea
permanentă este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini şi se determină în prezenţa
fenolftaleinei (pH=8,2)
Principiu. Metoda constă în dozarea, prin titrare cu o bază tare, a acidităţii datorate
prezenţei în apă a bioxidului de carbon liber, a acizilor minerali şi a sărurilor acizilor tari cu
baze slabe, în prezenţa indicatorului fenolftaleinei sau a metiloranjului, după caz.
a/ Aciditatea determinată prin titrare în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea
totală, datorată bioxidului de carbon liber.
b/ Aciditatea determinată prin titrare în prezenţa metiloranjului constituie aciditatea
reală, datorata acizilor minerali.
Reactivi
- Soluţie saturată de NaOH: 550g NaOH se dizolvă în 500 ml apă distilată. Se lasă în
repaus într-o butelie de sticlă, închisă cu dop de cauciuc, pentru depunerea
carbonului şi se determină concentraţia soluţiei limpede, de deasupra.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
61
- NaOH 0,1 N obţinută prin diluarea cu apă distilată proaspăt fiartă şi răcită a
soluţiei saturate de NaOH.
- Soluţie alcoolică de fenolftaleină 1%.
- Soluţie metiloranj 0,1%.
Mod de lucru
Determinarea acidităţii totale 100 ml apă de analizat se titrează cu NaOH 0,1 N în
prezenţă de fenolftaleină, până la apariţia unei culori slab roz, persistentă.
Determinarea acidităţii minerale 100 ml apă de analizat se titrează cu NaOH 0,1 N în
prezenţă de metiloranj până la coloraţia galben-portocaliu.
6.3.7. Determinarea substanţelor organice
Substanţa organică este substanţă chimică de origine animală sau vegetală ce conţine
în structura sa atomi de carbon. Există mai multe metode pentru determinarea substanţelor
organice.
Metoda cu permanganat de potasiu: (CCO - Mn)
- în mediu acid pentru un conţinut de cloruri până la 300 mg/dm
3

- în mediu alcalin pentru un conţinut de cloruri peste 300 mg/dm
3

Conţinutul substanţelor organice oxidabile se poate exprima:
- în mg KMnO
4
/dm
3
sau în mg O
2
/dm
3

- 1 mg KMnO
4
corespunde la 0.253 mg O
2

Principiul metodei:
Determinarea substanţelor organice oxidabile din apă se face indirect, stabilind
cantitatea de permanganat de potasiu consumată pentru oxidarea acestora. În mediu acid şi la
fierbere, permanganatul de potasiu pune în libertate oxigenul necesar pentru oxidarea
substanţelor organice:

O O H MnSO SO K SO H KMnO 5 3 2 3 2
2 4 4 2 4 2 4
+ + + = + (6.14.)
Excesul de permanganat de potasiu este titrat cu acid oxalic , manganul heptavalent din ionul
permanganic reducându-se la ion bivalent:
O H CO SO K MnSO SO H O C H KMnO
2 2 4 2 4 4 2 4 2 2 4
8 10 2 3 5 2 + + + = + + (6.15.)

Totodată reacţionează şi dioxidul de mangan format, reducându-se tot la ion manganic în
prezenţa acidului sulfuric şi a acidului oxalic:
( ) O H CO MnSO SO H MnO COOH
2 2 4 4 2 2 2
2 2 + + = + + (6.16.)
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
62
Mod de lucru
Se măsoară cu pipetă cotată 100 cm
3
probă de analizat, se introduc în flaconul
Erlenmayer. La această probă se adaugă 5 cm
3
acid sulfuric 1/3, 10 cm
3
soluţie de lucru de
permanganat de potasiu 0.01 n şi se aduce la fierbere . După exact 10 minute se îndepărtează
flaconul de pe sursa de căldură , se lasă să se răcească la 70-80
o
C şi se adaugă exact 10 cm
3

acid oxalic 0.01 n..
Soluţia decolorată , caldă se titrează cu permanganat de potasiu 0.01 n până la persistenţa
culorii slab roză.
Calcul:
Conţinutul de substanţe organice oxidabile, în miligrame de permanganat de potasiu pe
decimetru cub, se stabileşte cu formula:
(V+V
1
)x F – V
2
x 0.136 1000/100 D [mg KMO
4
/dm
3
], (6.17.)
în care:
V – volumul de soluţiei de permanganat de potasiu 0.01 n adăugată ( 10 cm
3
)
V
1
– volumul soluţiei de permanganat de potasiu 0.01 n folosit la titrare , în cm
3

F – factorul soluţiei de permanganat de potasiu 0.01 n
V
2
– volumul soluţiei de acid oxalic 0.01 n adăugat la proba, în cm
3
( 10cm
3
)
0.316 – cantitatea de permanganat de potasiu corespunzătoare la un cm
3
soluţie de
permanganat de potasiu 0.01 n , în miligrame
D – coeficient de diluţie , intervine în calcul doar la efectuarea diluţiilor.
Metoda cu dicromat de potasiu (C.C.O –Cr)
În acest caz oxidarea este mult mai puternică, fiind incluse o serie de substanţe
organice mai greu oxidabile. Metoda este indicată pentru aprecierea mai exactă a conţinutului
de substanţe organice oxidabile a apelor provenite din surse de suprafaţă posibil supuse unor
procese de impurificare .
Principiul metodei: substanţele oxidabile din apă sunt oxidate de bicromat de potasiu în
mediu de acid sulfuric, la cald, iar excesul de bicromat este titrat cu sare Mohr în prezenţa
feroinei ca indicator.
Reactivi şi material necesar:
• acid sulfuric d = 1,84;
• sulfat de argint cristalizat;
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
63
• soluţie indicator de feroină: 1,485 g 1- 10 ortofenantrolină şi 0,695 g sulfat feros
(FeSO
4
⋅7 H
2
O) se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 ml şi
se completează la semn cu apă distilată;

• bicromat de potasiu soluţie 0,25 N:12,2588 g bicromat de potasiu uscat la 105
o
C timp de 2
ore, se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 ml. Se diluează până
la semn cu apă distilată;
- sulfat feroamoniacal (sare Mohr) 0,25 N: 98 g sulfat feroamoniacal
se dizolvă în câţiva ml apă distilată într-un balon cotat de 1000
ml, se adaugă 20 ml H
2
SO
4
concentrat, se răceşte şi se completează apoi până la semn cu
apă distilată. Această soluţie se standardizează faţă de soluţia de bicromat de potasiu
astfel: 25 ml soluţie de bicromat 0,25 N se introduc într-un flacon Erlenmayer de 250 ml,
se adaugă 20 ml H
2
SO
4
concentrat, se lasă să se răcească şi se diluează de cca. 3 ori cu
apă. Se titrează cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină, virajul se
obţine de la galben la roşu, trecând prin nuanţa de verde.
(6.18.)
• un refrigerent cu reflux.

Mod de lucru
50 ml apă de probă se introduc într-un balon cu fundul rotund de 250 ml peste care se
adaugă 25 ml bicromat de potasiu 0,25 N şi 75 ml H
2
SO
4
conc. Se adaugă cu grijă 2 bucăţi
piatră ponce şi 1 g Ag
2
SO
4
cristale. Se ataşează balonul la refrigerentul cu reflux şi se fierbe
timp de 2 ore. Se răceşte balonul, se diluează cantitatea de cca. 3 ori cu apă distilată şi se
titrează excesul de bicromat de potasiu cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de
feroină. Paralel cu proba se face o probă martor care se prelucrează în aceleaşi condiţii
folosind apă distilată.
Calcul:
unde, (6.19.)
a = ml soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei martor;
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
64
b = ml soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei;
C = corecţia pentru cloruri care se calculează (mg/l cloruri × 0,23);
V = cantitatea de apă de analizat luată în lucru, în ml.
Observaţii: se introduce în formulă corecţia pentru clor numai în cazul când nu s-a adăugat
sulfat de argint în proba de apă, care are rolul de a îndepărta clorurile care interferă la
determinare.
6.3.8. Determinarea oxigenului dizolvat în apă
Generalităţi: cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei, presiunea
aerului şi de conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. Scăderea cantităţii de
oxigen din apă duce la pierderea caracterului de prospeţime al acestuia, dându-i un gust fad şi
făcând-o nepotabilă. De asemenea scăderea oxigenului reduce capacitatea de autopurificare a
apelor naturale favorizând persistenţa poluării cu toate consecinţele nedorite.
Metoda Winckler
Principiul metodei: oxigenul dizolvat în apă oxidează hidroxidul manganos la hidroxid
manganic, care în mediul acid scoate iodul din iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu
oxigenul dizolvat în apă şi care se titrează cu tiosulfat de sodiu.

Reactivi şi materiale necesare

• sulfat manganos (MnSO
4
⋅6 H
2
O) 50 % sau clorură manganoasă 40%;
• soluţie alcalină de iodură: 30 g NaOH şi 15 g KI se dizolvă în câţiva ml de apă într-un
balon cotat de 100 ml, apoi se completează la semn cu apă distilată;
• amidon soluţie 0,5%: se cântăreşte 0,5 g amidon şi se amestecă cu câţiva ml apă distilată
până se obţine o pastă, apoi se toarnă peste această pastă 100 ml apă distilată fierbinte.
După ce s-a răcit, se trece supercuantumul clar în altă sticlă şi se conservă cu 0,125 g acid
salicilic sau 2 picături de toluen;
• acid sulfuric diluat cu apă distilată 1:3 ;
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
65
• tiosulfat de sodiu 0,1 N se prepară cu apa distilată fiartă şi răcită, apoi se conservă cu 5
ml cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1 g NaOH. Factorul soluţiei se face faţă de o
soluţie de bicromat de potasiu 0,1 N;
• tiosulfat de sodiu 0,025 N (N/40) se prepară din soluţia de tiosulfat 0,1 N prin diluare;
• sticle de recoltare cu volum cunoscut de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280
ml).
Mod de lucru
Pentru oxigenul dizolvat, apa se recoltează în sticle separate şi cu multă grijă ca să nu
se aereze în timpul manipulărilor. Sticla se umple complet apoi se pune dopul. Imediat se
introduc cu atenţie 2 ml soluţie de sulfat sau clorură manganoasă şi 2 ml soluţie alcalină de
iodură de potasiu. Se pune dopul şi se agită conţinutul flaconului. În prezenţa oxigenului se
formează un precipitat brun - roşcat, iar în absenţa acestuia precipitatul rămâne alb. După
depunerea completă a precipitatului se elimină cu atenţie cca. 10 ml din lichidul supernatant şi
se adaugă 5 ml H
2
SO
4
1:3.
Se pune dopul şi se amestecă bine până ce precipitatul se dizolvă complet. Se
transvazează conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmayer şi se titrează cu o soluţie de
tiosulfat 0,025N până la obţinerea coloraţiei galbenă apoi se adaugă 1 ml amidon , când se
obţine o coloraţie albastră. Se continuă titrarea până la decolorarea completă a culorii albastre
a amidonului.
Calcul:
(6.20.)
unde,
V = ml soluţie de tiosulfat de sodiu folosiţi la titrare;
f = factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0,025 N;
0,2 = echivalentul în mg O
2
a unui ml de soluţie de tiosulfat 0,025 N;
V
1
= cantitatea de apă de analizat recoltată, în ml;
4 = cantitatea de reactivi introdusă pentru fixarea oxigenului, în ml.
6.3.9. Determinarea oxigenului din apă
Oxigenul dizolvat reprezintă cantitatea de oxigen rămasă nedizolvată în apă la o
anumită presiune şi temperatură. Diferenţa dintre cantitatea de oxigen pe care o poate dizolva
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
66
o apă, la temperatura si presiunea respectivă şi oxigenul rămas nedizolvat, reprezintă aşa-
numitul “deficit în oxigen”.
Oxigenul determinat, după un număr de n zile de şedere a apei, reprezintă oxigenul
rezidual, iar diferenţa dintre oxigenul dizolvat şi oxigenul rezidual reprezintă consumul
biochimic de oxigen (CBO).
Determinarea oxigenului se poate face colorimetric (cu indigocarmina), amperometric
sau volumetric.
6.3.10. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO
5
)
Consumul biochimic de oxigen este cantitatea de oxigen consumată de
microorganisme într-un interval de timp, pentru descompunerea biochimică a substanţelor
organice conţinute în apă. Timpul standard stabilit este de 5 zile la temperatura de 20
o
C.
Consumul biochimic de oxigen se notează . CBO
5
Principiul metodei: se determină oxigenul consumat timp de 5 zile de către microorganismele
din apă prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită în proba de apă imediat şi
după 5 zile de la recoltare.
Determinarea CBO
5
se face pe proba de apă diluată şi nediluată.
Mod de lucru
Determinarea pe proba de apă nediluată
În două sticle cu volum cunoscut se recoltează apa de analizat, în aceleaşi condiţii ca
pentru determinarea oxigenului dizolvat. Într-una din sticle se fixează oxigenul (vezi
determinarea oxigenului dizolvat), iar cea de-a doua se păstrează la întuneric la temperatura
de cca. 20
o
C, timp de 5 zile. În sticla în care s-a fixat oxigenul se efectuează determinarea aşa
cum s-a arătat la determinarea oxigenului dizolvat. După 5 zile se determină oxigenul dizolvat
în cea de a doua sticlă în aceleaşi condiţii ca şi pentru prima sticlă.
Calcul:
(6.21.)
A = cantitatea în mg oxigen /l existent în proba de apă în momentul recoltării;
B = cantitatea de oxigen în mg/l găsit în proba de apă după 5 zile.
Determinarea pe proba de apă diluată
Într-un balon cotat de 1000 ml se introduce apa de diluţie, aproximativ 3/4 din balon
apoi se adaugă apa de analizat în cantitate anumită şi se completează la semn cu apa de
diluţie. Se omogenizează uşor şi cu ajutorul unui sifon se umplu 2 sticle Wincker cu volum
cunoscut. Într-una din sticle se determină oxigenul dizolvat, imediat (vezi determinarea
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
67
oxigenului dizolvat), iar cea de-a doua sticlă se pune la incubat timp de 5 zile, la întuneric şi
20
o
C, după care se determină oxigenul dizolvat.
Paralel cu probele se determină CBO
5
pentru apa de diluţie în aceleaşi condiţii ca şi proba.
Apa de diluţie nu trebuie să aibă un consum propriu de oxigen mai mare de 0,2 mg/l.
Calcul:
(6.22.)

A = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l determinată în apa de analizat diluată imediat
după efectuarea diluţiei;
B = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l determinată în apa de analizat diluată, după 5
zile;
a = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l din apa de diluţie, determinat imediat după
efectuarea diluţiei;
b = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l din apa de diluţie, după 5 zile;
D = factorul de diluţie.
Observaţii: Ca apă de diluţie se poate folosi apa de la robinet declorinată sau apa bazinului
receptor. Apa de diluţie înainte de a se folosi trebuie saturată cu oxigen prin aerare timp de 24
de ore cu agitator magnetic sau prin vânturare de 30-40 de ori.
6.3.11. Determinarea amoniacului din apă
Prezenţa amoniacului liber sau sub formă de săruri de amoniu în apele de suprafaţă şi
mai ales în acelea din vecinătatea locuinţelor omeneşti, grajdurilor se explică prin infectare
directă sau prin descompunerea substanţelor organice albuminoide. Prezenţa amoniacului în
apele de adâncime se explică astfel: apa de infiltrare dizolvă o parte din azotaţii şi azotiţii
conţinuţi în straturile de pământ pe care le străbate .
Determinarea colorimetrică
Pentru determinarea calitativă ca şi pentru dozarea colorimetrică a ionului de amoniu
sau a amoniacului, se întrebuinţează reactivul Nessler ( K
2
[HgI
4
]).
Determinarea amoniacului din apa potabilă se poate efectua cu testul rapid “ AMMONIUM
TEST” Aquamerk. (probă practică) Metoda se bazează pe determinarea colorimetrică a
amoniacului cu reactivul Nessler.
Mod de lucru
La 5 cm
3
apă de analizat se adaugă câte 3 picături din reactivi specifici 1,2,3 obţinând
o coloraţie galbenă , a cărei intensitate variază în funcţie de concentraţia ionilor de NH
4
+
din
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
68
apă. Culoarea probei astfel obţinută se compară cu coloraţia cartelei de culoare , folosind o
probă oarbă.
Cartela de culoare este gradată astfel: 0 ;0.5; 1.0; 3.0; 5.0; 10.0 mg/l.
Determinarea amoniacului prin comparare cu scară de clorură de amoniu
Principiu
Tetraiodomercuriatul de potasiu în mediul alcalin (reactivul Nessler) formează cu
ionul de un precipitat roşu brun iodură de amidooxidimercurică în amestec cu triiodură
amidodimercurică:

Când în apă potabilă avem concentraţii mai mici de amoniac se obţine numai o
coloraţie galbenă. Sensibilitatea reacţiei este foarte mare, astfel încât, şi urmele de amoniac
pot fi puse în evidenţă cu această reacţie.
Determinarea este influenţată de duritate, de prezenţa fierului, manganului,
aluminiului, sulfurilor şi a acidului carbonic, cât şi de culoarea eventuală a apei.
Duritatea peste 10
o
dH poate fi îndepărtată adăugând la 100 ml apă 2 ml dintr-un
amestec în părţi egale de soluţii de NaOH şi Na
2
CO
3
10%, când se îndepărtează şi sărurile de
fier, mangan, aluminiu şi H
2
CO
3
liber. La o duritate mai mică de 10
o
dH, se adaugă sare
Seignette. Pentru îndepărtarea sulfurilor, se mai adaugă la 100 ml apă de analizat 10 picături
acetat de zinc 3%.
Clorul este îndepărtat prin adăugarea a 1-2 ml tiosulfat de sodiu 4% sau arsenit de
sodiu 1%.
Când în apă avem prezente amine, cloramină, acetonă, aldehide şi alcooli,
determinarea trebuie făcuta în distilatul apei.
Reactivi:
- Tetraiodomercuriatul de potasiu (R. Nessler);
- Soluţie de tartrat dublu de Na şi K: 392 g tartrat dublu de Na şi K [NaK (C
4
H
4
O
6
)
4H
2
O] se dizolvă prin agitare în 748 ml apă, la care se adaugă 5,5 ml KOH
soluţie 30% şi 4,5 ml NaOH 30%. Se amestecă prin agitare şi se lasă în repaus 2
zile. Se evită agitarea flaconului în care se păstrează.
- Soluţia etalon de clorură de amoniu: 0, 2972 g clorura de amoniu se dizolvă în 100
ml apă distilată.
- 1 ml din aceasta soluţie se diluează cu apă la 20 ml.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
69
- 1 ml din soluţia diluata conţine 0,05 g .
Pregătirea scării de comparare
Soluţia etalon de clorură de amoniu cu un conţinut de 0.05 /ml se repartizează
într-o serie de eprubete şi se completează cu apă distilată conform tabelului 6.1.
Soluţie etalon de NH
4
Cl (ml) Apă distilată
Corespunde la mg
0 50 0
0,05 49,95 0,05
0,1 49,90 0,1
0,2 49,80 0,2
0,4 49,60 0,4
0,6 49,40 0,6
0,8 49,20 0,8
1 49 1

În fiecare eprubetă care formează scara de comparare se introduc câte 2 ml soluţie de
tartrat dublu de Na şi K si 2 ml reactiv Nessler. Adăugarea acestor reactivi se face simultan cu
introducerea lor în proba de analizat.
Mod de lucru
La 50 ml proba limpede şi incoloră se adaugă 2 ml soluţie de tartrat dublu de Na şi K
şi 2 ml soluţie tetraiodomercuriat de potasiu. După 10 minute, proba de analizat se compară
cu scara de comparare. În condiţiile determinării, metoda asigură o sensibilitate de 0,05 mg
ioni /l.
6.3.12. Determinarea azotiţilor din apă potabilă
Azotiţii sunt substanţe intermediare în procesul de oxidare incompletă a amoniacului ,
fie rezultă din reducerea nitraţilor sub acţiunea bacteriilor sau ca urmare a unei poluări
industriale.
O apă care conţine nitriţi trebuie să fie considerată suspectă, fiind necesar un examen
bacteriologic, care va preciza gradul de potabilitate unei astfel de apă. Apele de mare
profunzime conţinând amoniac şi lipsite de azotiţi , după depozitarea în rezervoare , în care
circuitul apei este mic, pot favoriza oxidarea parţială a amoniacului în azotiţi , concentraţia
poate să ajungă până la 0.3 mg/dm
3
. Apele de suprafaţă trecute prin procesul de purificare şi
sterilizate cu clor , nu trebuie să mai conţină azotiţi.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
70





Principiul determinării
Determinarea azotiţilor din apă potabilă se poate efectua cu testul rapid “NITRIT”
aquaqant, având domeniul de concentraţie 0.005-0.1 mg/l. Este o metodă colorimetrică bazată
pe colorarea în violet a ionilor NO
2
-
, cu acidul sulfanilic alfa naftil-amina (reactiv GRIESS).
Mod de lucru
La 20 cm
3
apă de analizat se adaugă o spatulă de reactiv Griess conţinut în trusă,
obţinând coloraţia violetă specifică ionilor NO
2
-
. Coloraţia obţinută se compară cu cartela de
culoare , intensitatea culorii variindu-se în funcţie de concentraţia NO
2
-
din apă, folosind o
probă oarbă. Gradaţia cartelei de culoare: 0.00; 0.005; 0.012; 0.02; 0.03; 0.04; 0.05; 0.06;
0.08; 0.1 mg/l.
6.3.13. Determinarea rezidiului fix la 105
o
C
Se evaporă pe baia de apă, 200-1000 ml din apă de analizat pusă într-o capsulă de
platină, calcinată şi cântărită în prealabil. Capsula cu rezidiul uscat se introduce într-o etuvă
încălzită în prealabil la 105
o
C şi se menţine la această temperatură două ore. După răcire în
exsicator se cântăreşte , iar greutatea rezidiului la 105
o
C obţinută astfel se raportează la 1000
ml.
Uscarea se repetă până ce greutatea nu variază decât cel mult cu 0.5 mg, când se poate
considera constantă.
6.3.14. Determinarea clorului rezidual liber şi legat
Determinarea clorului rezidual liber
Clorul molecular decolorează soluţia de metiloranj proporţional cu concentraţia sa.
Reactivi:
- Soluţie de metiloranj 0,46 %
- Soluţie de metiloranj 0,046%; se obţine prin diluarea soluţiei de mai sus în
proporţie de 1:10 cu apă bidistilată lipsită de clor
- Soluţie de H
2
SO
4
1:3

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
71
Mod de lucru
100 ml apă de analizat se tratează cu 0.5 ml H
2
SO
4
(1:3). Se titrează cu soluţie de
metiloranj până la apariţia unei coloraţii roz, care să persiste timp de 2 minute.
Clor rezidual liber (Cl
2
) = mg/l (în cazul apelor cu un conţinut
de clor liber peste la 1 mg/l),
în care V = cantitatea de metiloranj utilizată la titrare, în ml.
Determinarea clorului rezidual legat
Reactivi :
- Soluţie de bromură de potasiu 1%;
- Soluţie metiloranj 0,46 % şi 0,046 %.
Mod de lucru
În proba în care s-a efectuat titrarea pentru determinarea clorului rezidual liber se
adaugă 0,5 ml soluţie de KBr. Decolorarea imediată a soluţiei dovedeşte prezenţa clorului
rezidual legat.
În acest caz, se titrează soluţia cu metiloranj, până când apare coloraţia roz care
persistă timp de două minute. Se notează volumul soluţiei de metiloranj utilizat la noua titrare.
Conţinutul de clor rezidual legat se calculează conform formulelor de la determinarea
clorului rezidual legat.
Clorul rezidual total rezultă din însumarea clorului rezidual liber şi a clorului rezidual
legat.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
72
7. Analiza microscopică

7.1. Noţiuni teoretice
Analiza miroscopică constă în punerea în evidenţă a elementelor de structură ale
produselor, prin obţinerea unor imagini mărite ale acestora.
În acest scop se utilizează o mare varietate de microscoape , cu diferite destinaţii:
- microscoape optice(microscoape cu contrast de fază, cu fluorescenţă, cu contrast de
interferenţă, microscop polarizant cu proiecţie pe ecran cu cameră fotografică
microscop stereoscopic, microscop de măsurare etc. )
- microscoape electronice, care utilizează în locul fasciculelor luminoase, fascicule de
electroni (mult mai superioare decât cele optice, pot avea o mărire liniară până la
100 000 de ori.)
- microscoape cu raze X, care permit obţinerea unei imagini de o claritate performantă
- microscoape cu laser, utilizate pentru controlul calităţii microcircuitelor
- microscopul neutronic, care utilizează un fascicul de neutroni, destinat pentru analiza
calităţii metalelor
Microscopul optic figura 7.1. are următoarele părţi componente :


Figura 7.1. Schema microscopului optic
- tubul microscopic, care are obiective interschimbabile (10) cu capacităţi diferite de mărire
- ocularul, de asemenea interschimbabil
- dispozitiv de iluminare. Preparatul microscopic poate fi iluminat cu surse naturale sau
artificiale, folosind oglinzi (7) plane sau concave
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
73
- condensorul (6) – un sistem de lentile sau o oglindă parabolică concentrează fasciculul de
lumină asupra preparatului. Diafragma, reglabilă, limitează cantitatea de lumină ce
pătrunde în sistemul optic
- masa microscopului (5) , pe care se fixează obiectul . La aparatele perfecţionate masa se
poate deplasa în toate direcţiile cu ajutorul unor şuruburi micrometrice
- dispozitivele de punere la punct – asigură deplasarea masei cu preparat spre obiectiv, sau
deplasare tubului microscopic spre preparat, reglând astfel distanţa dintre obiectiv şi
preparat, până când imaginea obţinută este clară. Unul din aceste dispozitive asigură
reglarea grosieră, iar al doilea dispozitiv permite reglarea fină micrometrică. La
majoritatea aparatelor cele două dispozitive sunt separate. La aparatele moderne acestea
formează o unitate, comanda mişcărilor făcându-se coaxial.
Mod de lucru
Preparatul microscopic se aşează pe masa microscopului (5), se orientează oglinda (7)
spre sursa de lumină . Privind în ocular (9) se reglează distanţa dintre preparat şi obiectiv (10)
prin deplasarea masei microscopului cu butonul (8) , până când se obţine o imagine clară.
Pentru determinarea unor caracteristici dimensionale ale produselor (ex. grosimea
stratului cementat, diametrul fibrelor etc.) se utilizează micrometrul obiectiv (o scară de 1
mm divizată în 100 părţi) şi micrometrul ocular.


Figura 7.2. Microscop optic
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
74

Analiza microscopică este utilizată pentru identificarea naturii unor produse şi
aprecierea calităţii acestora ( produse alimentare, textile, metalice etc.) , la recepţia calitativă a
loturilor de marfă , expertize merceologice etc.
Scopul lucrării. Lucrarea de laborator îşi propune familiarizarea studenţilor cu microscopia
optică şi cu studiul structurilor microscopice. Se vor face examinări pe microscopul optic cu
transparenţă, cu microscopul optic cu reflexie şi examinări cu microscopul interfaţat prin
intermediul unei camere de luat vederi cu un calculator în vederea realizării analizei
optoelectronice de imagine prin intermediul de soft specializat. În prima parte a lucrării se va
efectua studiul microscopului, iar în partea a doua studenţii vor studia individual structuri
microscopice, pe care le vor reproduce şi caracteriza.
Definiţie şi caracteristici. Microscopia reprezintă o metodă optică, optoelectronică sau
electronică de analiză structurală şi de microtopografie a suprafeţei.
Microscopia se împarte în două categorii mari :
- microscopie optică
- microscopie electronică
cu domenii de aplicare deosebit de diverse ajungând de la medicină la microelectronică.
Microscopia este principalul mijloc de investigare metalografică.
Scopul microscopiei este acela de a face vizibile clar două puncte apropiate de pe o probă sau
de pe un obiect care în mod obişnuit nu pot fi distinse cu ochiul omenesc.
Analiza microscopică se efectuează cu aparate denumite microscoape. Posibilităţile
unui microscop referitoare la selectivitate, claritate, ordin de mărire sunt definite printr-o serie
de mărimi specifice.:
Puterea de mărire (Mt) este dată de produsul dintre mărirea optică a obiectivului (Mob ) şi
mărirea optică a ocularului (Moc )
(Mt ) = (Mob ) x (Moc ) (7.1.)
Rezoluţia pe adâncime sau puterea (adâncimea ) de pătrundere este definită prin distanţa
minimă (S) la care două puncte de pe probă situate pe axa optică unul sub celălalt mai pot fi
distinse clar.
Microscopia optică foloseşte pentru examinare lumina vizibilă cuprinsă între ultravioletul
înalt şi infraroşul jos. Fenomenul de compunere a imaginii microstructurii examinate în
ocularul unui microscop pe un film fotografic sau detectorul CCD al unei camere de luat
vederi este un fenomen complex, înglobând reflexii, refracţii şi absorbţii de lumină. Din punct
de vedere principial şi constructiv, un microscop optic este un ansamblu opto-mecanic ce are
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
75
ca scop obţinerea unui ordin de mărire cât mai ridicat în condiţiile unei rezoluţii (putere de
separare) şi a unei adâncimii de pătrundere cât mai bune. Partea optică a microscopului este
formată din trei elemente principale:
- obiectivul (partea optică dinspre obiectul examinat)
- ocularul (partea optică dinspre ochiul omenesc)
- sistemul de iluminare ( asigură suportul luminos pentru transmiterea imaginii
microscopice)
Lumina provenită de la sistemul de iluminare este focalizată spre obiectul examinat de
unde prin transmisie sau reflexie ajunge la ochiul omenesc cu informaţii optice despre
structura sau microtopografia examinată.
Microscoapele se împart în două categorii mari:
- Microscoape cu transmisie (microscoape biologice)
- Microscoape cu reflexie (microscoape metalografice)
Microscopul cu transparenţă este folosit în special pentru examinarea luminii transmise prin
probă. Se folosesc în biologie, hematologie, industrie alimentară, etc., unde în general se
examinează structuri transparente. La ora actuală, aceste microscoape cunosc o varietate
constructivă foarte mare. Plecând de la microscoape simple cu un singur obiectiv şi iluminare
naturală s-a ajuns la microscoape cu cap revolver pe care se găsesc dispuse mai multe
obiective, prevăzute cu sisteme binoculare sau chiar trioculare care permit, pe lingă
vizualizare, preluarea imaginii direct cu o cameră de luat vederi.
Microscopul cu reflexie este folosit în principal pentru analiza calitativă şi cantitativă la
metale şi aliaje dar şi pentru studiul oricărei alte structuri netransparente inclusiv alimente
solide. La majoritatea microscoapelor, iluminarea probei se face de sus în jos.

Fig.7.3. Schema optică a microscopului cu reflexie cu iluminare de sus în jos
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
76

Stereomicroscopul este un microscop de reflexie cu două canale optice independente aşezate
la un anumit unghi nunul faţă de celălalt. Prin acest aranjament se obţine o imagine spaţială a
topografiei suprafeţei probei cu o rezoluţie pe adâncime mult mai bună decât la alte sisteme
optice. Observarea la stereomicroscoape trebuie făcută obligatoriu binocular. Pentru
fotografiere sau achiziţie optoelectronică cu cameră video se mai foloseşte un tip optic
suplimentar (sistem trinocular). Ordinul de mărire a stereomicroscoapelor este sub 100:1.
Acest tip de microscop are aplicaţii deosebite în studiul alimentelor fiind posibilă observarea
în culori reale a unor structuri cu denivelări de suprafaţă destul de mari.
Macroscopul reprezintă o construcţie asemănătoare cu cea a stereomicroscopului dar are un
singur canal optic cu o rezoluţie pe adâncime mult mai mică fără efect spaţial al structurii dar
evident şi un preţ mai de mic.
Macroscoapele dispun de multe ori de oculare gradate în subdiviziuni de milimetru cu ajutorul
cărora este posibilă măsurarea dimensiunilor unor structuri din domeniul zecimilor şi
sutimilor de mm.
Videomicroscopul în vederea reţinerii imaginilor metalografice ca document sunt folosite la
ora actuală atât aparate foto analoage, cât şi aparate fotografice digitale, cele din urmă având
posibilitatea racordării lor directe la calculatoare cu posibilitatea procesării şi o analizei
optoelectronice a imaginii deosebit de utilă în special pentru analiza cantitativă de structură.
7.2. Pregătirea probelor metalice pentru examinare la microscop
Probele de încercare cilindrice
Probele care vin din atelierul de tratament termic trebuie să fie reprezentative pentru
şarja din care provin, având marcate calitatea materialului (20MnCr12, 18MnCr11) şi
numărul de şarjă.
Dimensiunile probelor:
- la piese cu diametre mai mari de Ф 100 mm şi roţi dinţate cu module mari este
recomandat folosirea unei probe de Ф 40x60 mm
- la piese mai mici de Ф100 mm şi roţi dinţate cu module mai mici este recomandat
folosirea unei probe de Ф30x 50 mm.
Suprafaţa probelor trebuie să fie curate (sablate, spălate).
Tăierea probelor
Debitarea probelor se efectuează cu aparatul de tăiat “Struers Exotom” cu răcire
abundentă pe ambele feţe a pietrei de tăiere în dreptul probei.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
77
Probele tăiate trebuie să aibă suprafeţe perfect paralele. Tăierea trebuie executată
destul de lent pentru a evita arderea sau călirea suprafeţei care trebuie controlată
(aproximativ 15-20 minute). Soluţia de răcire folosită la debitare este o soluţie apoasă a
lichidului de răcire specifică maşinii.
Încastrarea probelor
La o presă de polimerizare probele sunt încorporate într-o răşină sintetică cu două
componente (Iso-Fast şi Bachelită ) şi sunt încălzite la 180
o
C , sub presiune astfel încât răşina
sintetică din jurul probei să fie polimerizată. După răcire proba este gata pentru continuarea
prelucrării. Durata operaţiei de încastrare 35-45 minute.
Aparatură: Struers Pronto Press –10.
După această operaţie pe marginea exterioară a răşinii sintetice se va grava numărul
şarjei, număr de identificare a materialului.
Operaţia de lustruire a probelor
Probele încastrate sunt strânse într-un dispozitiv câte trei sau şase şi se montează pe
maşina de şlefuit.
Operaţia de lustruire a probelor are loc în patru etape:
- cu material abraziv pe roata de polizare cu diamant 120
- cu 9 µm suspensie de diamant
- cu 3 µm suspensie de diamant
- cu 1 µm (op-U) suspensie de diamant
După fiecare din cele trei lustruiri, probele sunt spălate cu apă şi săpun. După aceasta se
clăteşte cu acetonă sau etanol pentru degresare. După a patra etapă de lustruire probele se
clătesc cu acetonă sau etanol şi se şterg imediat cu un tampon de vată, înmuiat în acetonă.

Aparatură:
Struers RotoPol –31 maşină de lustruit probe
Struers Multidozer – dozatorul de suspensie cu diamant
Consumabile: suspensii : DP suspension M 9 µm, 3 µm, 1 µm + lubrifianţi
- discuri de şlefuit cu granulaţie diferită
Determinarea curbei durităţii şi a adâncimii stratului cementat
Adâncimea stratului cementat se determină prin măsurarea durităţii în strat cu metoda
Vickers HV1, măsurători efectuate până la atingerea durităţii de 550 HV1( valoare ce depinde
de cerinţele beneficiarului), ceea ce corespunde grosimii reale a stratului cementat.
Aparatură:
- durometru Leica VMHT 30A
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
78
- Wolpert Hardness Tester
Atac chimic
Probele sunt expuse la efectele acizilor. Elementele de structuri diferite sunt afectate în
măsuri diferite.
După ce probele au fost atacate chimic (de la 10 până la 20 secunde), trebuie
scufundate imediat în alcool şi apoi în acetonă. Alcoolul se foloseşte pentru evitarea
eventualei oxidări a suprafeţei supuse atacului. Este necesar ca după spălare (imersiune),
alcoolul să se usuce imediat într-un curent de aer cald.
Atacul chimic se efectuează cu nital : 2-4% acid azotic dizolvat în alcool
Examinarea structurii
Examinarea structurii se efectuează pe un microscop metalografic la diferite măriri (
x100, x500,x1000), structurile identificate sunt comparate cu structuri etalon.
Aparatură:
- microscop Leica DMLM

Figura 7.4. Microscop Leica DMLM
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
79
8. Refractometrie

8.1. Noţiuni teoretice
Refracţia este fenomenul de schimbare a direcţiei de deplasare a unei raze luminoase
atunci când se trece dintr-un mediu în altul (Fig.8.1). Fenomenul este caracterizat de legea
|
o
sin
sin
= n . Indicele de refracţie n este independent de unghiul de refracţie sau de incidenţă. El
depinde numai de natura celor două medii, de lungimea de undă a luminii folosite, de presiune
şi de temperatură.

Figura 8.1. Direcţia de deplasare a razei luminoase la trecere dintr-un mediu în altul
La soluţii, indicele de refracţie depinde şi de concentraţia soluţiei. Acest fapt poate fi
folosit pentru determinarea concentraţiei unei soluţii de compoziţie necunoscută. În acest scop
se determină indicele de refracţie al soluţiei la diferite concentraţii şi se trasează curba n =
f(c). Pentru o soluţie de concentraţie necunoscută, determinându-i indicele de refracţie şi
folosind curba n = f(c), îi putem afla concentraţia.
Folosind indicele de refracţie se obţin indicaţii despre structura unor substanţe. Pentru
aceasta se foloseşte mărimea denumită refracţie moleculară, definită prin relaţia:
R
M
=
3
2
2
10
2
1
· ·
+
÷
d
M
n
n
(8.1.)
unde: M - masa molară, d - densitatea, g/cm
3
, n - indicele de refracţie.
R
M
nu depinde de temperatură, de presiune sau de starea de agregare a substanţei.
Deci, este o mărime care caracterizează exclusiv structura moleculei. Empiric s-a găsit că
refracţia moleculară este suma refracţiilor atomice plus refracţiile introduse de unele legături
nesaturate etc. Valorile găsite empiric pentru refracţiile atomice şi de legătură se dau în
tabelul 8.1. pentru lungimea de undă a liniei galbene din spectrul Na.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
80

Tabel 8.1. Refracţii atomice şi de legătură
Componenta R Componenta R
C 2.418 N în amină primară 2.322
H 1.100 N în amină secundară 2.502
O în carbonil 2.211 N în amină terţiară 2.840
O în hidroxil 1.325 S în mercaptani 7.690
O în eter 1.643 CN 5.459
Cl 5.967 C=C legătură etilenică 1.733
Br 8.865 C=C legătură acetilenică 2.398
I 13.900
De exemplu, după aceste reguli, acetona ar trebui să aibă refracţia moleculară:
R
M
= 3R
C
+ 6R
H
+ R
O în carbonil
= 3×2.418 + 6×1.100 + 2.211 = 16.065 (8.2.)
Calculând R
M
pe această cale şi comparând cu valoarea determinată experimental, se
poate verifica dacă molecula de structură presupusă este corectă.
Indicii de refracţie ai amestecurilor se pot calcula (aproximativ) din indicii de refracţie
ai componenţilor puri folosind diferite ecuaţii, dintre care cea mai simplă este ecuaţia Arago-
Biot:

o o
n n n
2 2 1 1
o o + = (8.3.)

o
i
n este indicele de refracţie al componentului pur şi
i
o - fracţia volumetrică.
8.2. Determinarea concentraţiei unor produse prin intermediul indicelui de refracţie
Indicele de refracţie este o proprietate caracteristică optică a substanţelor oferind
informaţii asupra identificării şi determinării gradului de puritate a lor.
Indicele de refracţie reprezintă o caracteristică de calitate importantă pentru o serie de
produse alimentare ( ulei comestibil, untura de peşte, lapte, băuturi alcoolice etc.).
Astfel de exemplu, prin indicele de refracţie se determină conţinutul de lactoză,
grăsimi, apă din lapte şi produse lactate. De asemenea se poate controla rapid conţinutul de
substanţă uscată solubilă la mai multe produse: fructe, sucuri de fructe, mierea de albină etc.
Metoda refractometrică se foloseşte curent, la determinarea glucidelor ( conţinutului
de zahăr) din sucuri, fructe, gem, dulceaţă etc. Atunci când în extractul solubil al unui produs
alimentar predomină zaharurile, se poate determina concentraţia în zahăr a produsului.
Prin indicele de refracţie se poate urmări variaţia în timp a concentraţiei unor soluţii
gazoase, lichide şi solide.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
81
Indicele de refracţie se poate determina prin trei tipuri de metode: spectrometrice,
refractometrice şi interferenţiale. Dintre acestea cele mai utilizate în controlul calităţii
produselor sunt metodele refractometrice.
Deoarece indicele de refracţie este dependent de lungimea de undă a luminii incidente
în determinările refractometrice de precizie se utilizează lumina monocromatică ( lumina
lămpii de sodiu) . În cazul în care se foloseşte lumina albă, refractometrele sunt dotate cu
compensatoare , care au rol de recombinare a luminii.
Temperatura influenţează , în majoritatea cazurilor , indicele de refracţie , determinând
scăderea sau creşterea acestuia în limitele 3,5x10
-4
şi 5,5x10
-4
, pentru 1
o
C. În cazul
determinării directe a substanţei uscate solubile se face corecţia de temperatură pentru
indicaţiile refractometrului ( la temperaturi diferite de 20
o
C).
La baza metodelor refractometrice de analiză stă determinarea indicelui de refracţie al
substanţei de analizat.
Dacă raza de lumină trece dintr-un mediu mai dens în altul mai puţin dens, atunci
direcţia de propagare se schimbă , ea suferă o refracţie.
Indicele de refracţie se stabileşte ca fiind raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă
şi sinusul unghiului de refracţie al razei.
|
o
sin
sin
= n în care n, este indicele de refracţie.

c1<c2 i
c1 Figura 8.2. Refracţia luminii la trecerea dint-un
mediu mai puţin dens într-unul mai dens.

r c2





c1 c1>c2




Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
82
Aparatul cu care se determină indicele de refracţie prin metodă refractometric se
numeşte refractometru.
Cele mai utilizate refractometre sunt refractometrele Abbe şi Zeiss.
Refractometrul Abbe permite determinarea indicelui de refracţie într-un domeniu foarte larg
de la n = 1,3, până la n = 1,7.
Părţile componente sunt:
- blocul de prisme, format din prisma de iluminare şi prisma de măsurare, cu indice de
refracţie n = 1,75
- compensatorul de dispersie montat în faţa obiectivului lunetei
- scara refractometrului, gradată direct în valorile indicelui de refracţie (n), în diviziuni de
0,001, de la n = 1,3, până la n = 1,7. Şi scara în grade refractometrice, de la 0 până la 85%,
montate în lupa de citire
- oglinda pentru dirijarea fascicolului de lumină spre fanta prismei de iluminare
- tamburul de rotire a blocului de prisme şi tamburul compensatorului de dispersie
Pentru menţinerea temperaturii la o anumită valoare cele două prisme sunt montate în mantale
metalice, prin care poate circula apa termostatată. Temperatura se controlează cu un
termometru introdus în mantaua prismei.




Figura 8.3. Refractometru Abbe







Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
83
Mod de lucru
Lichidul de cercetat se aşează, sub forma unui strat subţire, fără bule de aer, pe o
prismă, pentru a împiedica curgerea şi evaporarea, lichidul este reţinut de o contraprismă cu
suprafaţă mată.
Se menţine prisma inferioară în poziţie orizontală; se aşează peste ea prisma
superioară . Între cele două prisme se formează o peliculă de 0,1-0,2 mm din lichidul de
analizat.
Se potriveşte oglinda astfel încât câmpul vizual în lunetă să fie cât mai luminos.
Apoi se reglează ocularul astfel încât firele reticulare încrucişate să fie cât mai net
vizibile, şi se roteşte încet sistemul de prisme, cu ajutorul pârghiei, până când limita de
separaţie între câmpul luminos şi cel întunecat se suprapune peste punctul de încrucişare al
firelor reticulare , adică până când se obţine imaginea, adică linia de separaţie a celor două
zone, una luminoasă şi cealaltă întunecată este adusă în punctul de intersecţie al axelor
reticulare (în formă X). Pentru această poziţie se citeşte în ocularul din stânga valoarea
indicelui de refracţie sau gradele refractometrice, în funcţie de determinare. În timpul
executării măsurării temperatura trebuie să fie constantă .
După efectuarea măsurării se deschid prismele, se usucă cu hârtie de filtru şi se curăţă
suprafaţa cu alcool.
Dacă temperatura de citire nu este de 20
o
C este necesar să se aplice o corecţie ,
conform relaţiei:
t R trice refractome Grade A ± = 0007 . 0 _
(8.4.)
în care:
R = numărul de grade refractometrice citite
Δt = diferenţa de temperatură, în
o
C
Corecţia se adaugă , dacă determinarea s-a făcut la o temperatură superioară , pentru
că indicele de refracţie scade cu creşterea temperaturii, sau se scade dacă temperatura a fost
mai mică.
Periodic se verifică etalonarea scării cu ajutorul unor lichide etalon ( cu indici de
refracţie cunoscută)
Etalonarea se poate face cu apă distilată.
Valorile indicelui de refracţie pentru apa distilată la temperaturi între 10 şi 30
o
C sunt indicate
în tabelul 8.2.:

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
84
Tabel 8.2. Valorile indicelui de refracţie pentru apa distilată la temperaturi între 10 şi 30
o
C
Temperatura
o
C
Indice de refracţie
n
Temperatura
o
C
Indice de refracţie
n
10 1,3337 20 1,3330
11 1,3336 21 1,3329
12 1,3336 22 1,3328
13 1,3335 23 1,3327
14 1,3335 24 1,3326
15 1,3334 25 1,3325
16 1,3333 26 1,3324
17 1,3332 27 1,3323
18 1,3332 28 1,3322
19 1,3331 29 1,3321
20 1,3330 30 1,3320

Se potriveşte reperul n al scării , exact la valoarea n
D
t
a etalonului.
Dacă intersecţia firelor reticulare este deplasată faţă de limita de separaţie , atunci se
roteşte corpul lunetei cu ajutorul cheiţei aparatului , până se obţine o suprapunere a acestor
două elemente.
Refractometrul portabil
Este utilizat pentru determinarea conţinutului de zahăr din melasă, pentru controlul
calităţii fructelor proaspete, a sucurilor de fructe.
Părţile componente sunt :
- ocular
- lunetă
- prismă de refracţie
- plăcuţă








Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
85



Figura 8.4. Refractometru portabil
Fiecare student va efectua o curbă de etalonare, citind conţinutul de zahăr, al unui
concentrat de sirop. Pentru aceasta se va lucra cu soluţii de concentraţii cunoscute.
Se va prezenta grafic variaţia conţinutului de zahăr, funcţie de concentraţie.
Se va trece apoi la determinarea concentraţiei de zahăr pentru o proba necunoscută,
prin măsurarea conţinutului de zahăr cu ajutorul refractometrului, aşa cum este descris mai
sus, folosind curba de etalonare proprie.
Un model pentru graficul de etalonare în cazul lichidului universal de aşchiere sintetic
superconcentrat LUAS SC este prezentat în figura 8.5.

Figura 8.5.Curba de etalonare pentru lichid de aşchiere LUAS SC
Cu ajutorul refractometrului şi a graficului se confirmă concentraţia soluţiei.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
86
9. Determinarea densităţii

9.1. Noţiuni teoretice
Densitatea este o proprietate generală a mărfurilor prin care se apreciază puritatea
unor produse şi se poate determina concentraţia diferitelor substanţe în soluţie.
Densitatea absolută (masa volumică, masa specifică) unui corp este masa unităţii sale
de volum determinată în vid şi exprimată în g/cm
3
, kg/m
3
.

=
3 3
cm
g
m
kg
V
m
 p (9.1.)
Densitatea, o caracteristică a tuturor substanţelor aflate în stare solidă, lichidă sau
gazoasă, este influenţată de temperatură ţi presiune. Deoarece influenţa presiunii este mică, în
practică se ia în considerare numai influenţa temperaturii. De aceea este necesar a se specifica
temperatura la care s-a efectuat determinarea densităţii. Densitatea se măsoară la o
temperatură definită (t
o
C) care pentru ţara noastră a fost definită la 20
o
C.
Pentru corpurile omogene relaţia de mai sus reprezintă densitatea absolută.
La corpurile neomogene se determină densitatea relativă.
Densitatea relativă (masa volumică relativă) este raportul dintre densitatea unui corp
la temperatura t
o
C şi densitatea unui volum egal de apa distilată la 4
o
C, .Deoarece la
temperatura de 4
o
C şi presiunea de 760 mmHg densitatea apei este egală cu unitatea,
densitatea relativă este numeric egală cu densitatea , însă spre deosebire de aceasta este un
număr adimensional , deoarece este un raport de mase.
Densitatea relativă se notează d
t
sau în condiţiile tării noastre d
4
. Întru-cât densitatea
produsului lichid nu se determină la temperatura de 20
o
C, ci la o temperatură
o
t, transformarea
se efectuează cu relaţia:
d
4
= d
4
+ c( t-20) t> 20
o
C (9.2.)
d
4
= d
4
- c( 20-t) t< 20
o
C (9.3.)
Corecţia de temperatură la determinarea densităţii relative d4
d
4
- densitatea determinată la temperatura t
c - coeficient de corecţie pentru dilatarea lichidului la o variaţie de temperatură de 1
o
C
t - temperatura determinării
o
C
Expresia “c(t-20)” are valoare pozitivă dacă temperatura t, la care s-a efectuat
determinarea este mai mare decât +20
o
C şi valoare negativă dacă temperatura t este mai mică
decât +20
o
C.
Coeficienţii de corecţie pentru diferenţă de temperatură de 1
o
C sunt prezentate în tabelul 9.1.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
87
Tabel 9.1. Coeficienţii de corecţie
Densitatea citită Coeficientul de corecţie
0,6900-0,6999 0,000910
0,7000-0,7099 0,000897
0,7100-0,7199 0,000884
0,7200-0,7299 0,000870
0,7300-0,7399 0,000857
0,7400-0,7499 0,000844
0,7500-0,7599 0,000831
0,7600-0,7699 0,000818
0,7700-0,7799 0,000805
0,7800-0,7899 0,000792
0,7900-0,7999 0,000778
0,8000-0,8099 0,000765
0,8100-0,8199 0,000752
0,8200-0,8299 0,000733
0,8300-0,8399 0,000725
0,8400-0,8499 0,000712
0,8500-0,8599 0,000699
0,8600-0,8699 0,000986
0,8700-0,8799 0,000673
0,8800-0,8899 0,000660
0,8900-0,8999 0,000647
0,9000-0,9099 0,000633
0,9100-0,9199 0,000620
0,9200-0,9299 0,000607
0,9300-0,9399 0,000594
0,9400-0,9499 0,000581
0,9500-0,9599 0,000567
0,9600-0,9699 0,000554
0,9700-0,9799 0,000541
0,9800-0,9899 0,000528
0,9900-1,0000 0,000515
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
88
Pentru mărfurile sub formă de granule, pulbere (ciment, detergent) se determină masa
specifică din grămada de material, făcându-se specificarea : material afânat , tasat sau turnat.
Pentru materiale de construcţii se foloseşte masa specifică în stivă kg/m
3
.
La cereale se foloseşte noţiunea de greutate hectolitrică . Aceasta înseamnă greutatea boabelor
într-o unitate determinată de volum: kilograme/hectolitru, de exemplu pentru grâul de
panificaţie greutatea hectolitrică minimă este de 75 kg/hectolitru (1 hl = 100 l)
Având greutatea hectolitrică se poate calcula capacitatea de depozitare, transport şi
recepţie a diferitelor cereale.
Măsurarea densităţii se poate face în funcţie de natura produsului cu următoarele metode:
- metoda cu areometrul (densimetrul, lactotermodensimetrul), pentru produsele lichide
- metoda cu balanţa hidrostatica Mohr-Westphal, pentru produsele lichide
- metoda cu picnometrul, pentru produse lichide şi solide
9.2. Determinarea densităţii relative cu areometru
Areometrul este un corp plutitor din sticlă subţire, de formă cilindrică,cu diametrul de
2-3 cm, având capătul inferior îngreunat cu alice de plumb. Corpul areometrului se
prelungeşte printr-o tijă de sticlă subţire cu diametrul de 3-4 mm, în interiorul căreia este
fixată o scară a densităţilor; cu diviziuni de 0,001,0,002 sau 0,0005.
Cele mai răspândite sunt areometre standard care indică direct densitatea, numite şi
densimetre. Ele sunt etalonate de regulă, la 20
o
C. Areometrele prevăzute cu termometre se
numesc termoareometre.
Principiul metodei
Areometrul se cufundă într-un cilindru umplut cu produsul de analizat şi se lasă să
plutească. Se citeşte pe scara gradată a tijei valoarea densităţii, la partea inferioară a
meniscului, în cazul lichidelor transparente şi la partea superioară, în cazul lichidelor opace.
Mod de lucru
Produsul de analizat se menţine în cameră pentru a prelua temperatura mediului
ambiant după care se omogenizează prin agitare. Apoi se toarnă în cilindru curat şi perfect
uscat. Areometrul perfect curat şi uscat, ţinut de partea superioară , se introduce în lichid, fără
să atingă pereţii cilindrului. Concomitent se determină temperatura lichidului prin
introducerea termometrului şi agitarea acestuia în lichid, până ce temperatura indicată de
termometru se menţine constantă.
După ce oscilaţiile areometrului au încetat, se citeşte diviziunea care corespunde
meniscului inferior al lichidului, ţinând ochiul la acelaşi nivel cu lichidul. În cazul lichidelor
negre, citirea se va face la meniscul superior.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
89
Areometrele permit citirea densităţii cu trei zecimale , iar la areometrele de precizie se
poate aproxima şi a patra zecimală.

Figura 9.1. Areometre
Densitatea la 20
o
C , în g/cm
3
, se calculează cu formula:
( ) 20
4
20
4
÷ + = t c d d
t
(9.4.)
în care:
d
4
t
- densitatea relativă, la temperatura t
o
C, la care s-a efectuat determinarea
c - coeficient de corecţie pentru dilatarea produsului la o variaţie de temperatură de 1
o
C
t - temperatura la care s-a efectuat determinarea în
o
C
Pentru măsurări de precizie se folosesc truse de 10-15 densimetre, gradate pentru intervale
mici de densităţi.
Unele areometre sunt gradate special pentru anumite lichide. Astfel, pentru
determinarea concentraţiei alcoolice la băuturi şi parfumuri se utilizează areometre gradate
direct în procente de volum ( % vol.), numite alcoolmetre.
Astfel alcoolmetru centezimal al lui Gay-Lussac indică direct volumul de alcool în
100 volume de soluţie. Pentru a mări precizia măsurătorilor , se utilizează alcoolmetre cu scări
între 0
o
şi 50
o
; 50
o
şi 75
o
; 75
o
şi 100
o
. Valoarea gradelor centezimale poate fi transformată în
valori de densitate.
Pentru determinarea densităţii băuturilor alcoolice care conţin şi alte substanţe, cum
sunt vinul, berea se utilizează areometre speciale.
Glicometrele permit determinarea conţinutului de glucoză din vin.
Lactodensimetrele sunt gradate pentru valori în jurul densităţii 1.30, densitatea
normală a laptelui.
9.3. Determinarea densităţii cu balanţa Mohr-Westphal
Principiul metodei
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
90
Plutitorul atârnat la capătul unei pârghii a balanţei Mohr-Westphal, se cufundă în
produsul de analizat. Pârghia se readuce în stare de echilibru cu ajutorul unor greutăţi. Poziţia
acestor greutăţi indică densitatea produsului, determinarea se execută la 20
o
C.

Figura 9.2. Schema balanţei Mohr-Westphal
1 – pârghie cu braţe inegale; 2 – suportul pârghiei;3 – contragreutate; 4 – indicator; 5 – scară
gradată;6 – cuţit de sarcină; 7 – plutitor; 8 – cilindru de sticlă; 9 – termometru; 10 – cuţit.
Este o balanţă hidrostatică cu braţe inegale cu ajutorul căreia se determină densitatea relativă
a unui lichid, sau a unui corp solid.
Densitatea relativă se calculează cu relaţia:
2
1
m
m
d = .

Figura 9.3. Balanţă Mohr-Westphal
Părţile componente ale balanţei sunt:
Pentru determinarea densităţii:
- se echilibrează balanţa în aer împreună cu plutitorul;
- se egalizează temperaturile plutitorului şi lichidului de măsurat;
- se echilibrează balanţa;
- se citeşte densitatea relativă pe scara gradată.
9.4. Determinarea densităţii cu picnometru
Principiul metodei
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
91
Metoda se bazează pe compararea maselor unor volume egale de probă şi apă. Pentru
realizarea a doua volume egale de probă şi apă se introduce picnometrul umplut succesiv cu
aceste lichide, într-o baie termostatată, reglată la o anumită temperatură şi se menţine până la
atingerea echilibrului termic.
Metoda se foloseşte când se cere o precizie mai mare sau când celelalte metode nu pot
fi aplicate.

Figura 9.4. Picnometre
Aparatura necesară:
- picnometre - calibrate, din sticlă, prevăzute cu dop şlefuit, având volumul marcat pe
sticlă. Dopurile au un canal capilar
- termometru gradat de la 0 la 30
o
C
- termometru până la 100
o
C
- termostat sau baie de apă
Mod de lucru
Picnometrul cu canal capilar se umple cu produsul de analizat, folosind o pipetă curată
şi uscată. Picnometrul cu reper se umple cu produs puţin sub reper. Picnometrul umplut se
introduce astupat în termostat reglat la 20
o
C şi se menţine timp de 30 minute. După 30 de
minute se cântăreşte cu precizia de 0.0002 g.
Densitatea necorectată a produsului la temperatura determinării se calculează cu formula:
p= m
2
-m
1

(g/cm
3
) (9.5.)
în care,
m- echivalentul în apă al picnometrului în cm , determinat anterior analizei
m
1
-masa picnometrului gol , în g
m
2
- masa picnometrului cu produs, în g

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
92
10. Determinarea vâscozităţii produselor petroliere lichide

10.1. Uleiuri lubrifiante, unsori
10.1.1. Uleiurile lubrifiante
Uleiurile sunt substanţe organice lichide, naturale sau sintetice.
Uleiurile naturale: sunt de origine vegetală, obţinute prin extragerea din seminţele unor
plante
( rapiţă, in, ricin, soia, floarea soarelui etc.). Ele sunt compuşi ai glicerinei cu diferiţi acizi
graşi.
Uleiurile sintetice, numite şi uleiuri minerale: sunt produse ale distilării fracţionate a ţiţeiului ,
fabricate într-un număr foarte mare de sorturi , având compoziţii , proprietăţi şi întrebuinţări
foarte variate.
Uleiurile minerale se clasifică în:
- uleiuri lubrifiante (de ungere)
- uleiuri nelubrifiante
Uleiuri lubrifiante (de ungere)
.Sunt substanţe lichide utilizate la ungerea mecanismelor care lucrează în condiţii de
frecare. Rolul lubrifiantului este de a micşora frecarea dintre piesele în mişcare, de a reduce
încălzirea şi uzarea pieselor în frecare.
Uleiurile minerale lubrifiante sunt constituite din hidrocarburi lichide cu masa
moleculară mare. Proprietatea lor cea mai importantă este vâscozitatea - este inversul
fluidităţii şi reprezintă capacitatea uleiului de a curge prin orificii mici. Vâscozitatea unui ulei
variază cu temperatura , cu cât aceasta este mai joasă, uleiul este mai vâscos, curge mai greu,
ceea ce îi reduce capacitatea de ungere.
Vâscozitatea foarte mică nu constituie însă vâscozitatea optimă pentru uleiuri,
deoarece în acest caz , pelicula de ulei este prea subţire şi se întrerupe, astfel încât piesele de
frecare vin în contact direct şi se uzează repede. De aceea uleiurile lubrifiante se aleg în
funcţie de condiţiile de temperatură în care funcţionează mecanismul respectiv, astfel încât
uleiurile să nu fie prea vâscoase , nici prea fluide.
De asemenea uleiurile trebuie să nu aibă tendinţa de a forma depozite de substanţe
solide şi de lacuri, care pot provoca blocarea mecanismului respectiv, să nu reacţioneze
chimic cu materialul pieselor cu care vin în contact.
Alegerea corectă a uleiurilor lubrifiante pentru diferite utilizări se realizează pe bază
de încercări îndelungate.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
93
Uleiuri electroizolante
Uleiuri pentru transformator: este un amestec de hidrocarburi lichide şi se obţine prin
distilarea fracţionată a ţiţeiului şi rafinare ulterioară. Este foarte pur şi are punct de congelare
foarte scăzut ( -45
o
C), nu se aprinde uşor, punctul său de aprindere este 135
o
C.
Ulei pentru condensatoare
Este un ulei pentru transformator de puritate avansată şi lipsit de aer, se foloseşte
pentru fabricarea condensatoarelor.
Uleiurile siliconice
Sunt derivaţi organici ai siliconului, obţinuţi prin sinteze complexe. Practic sunt
nehigroscopice, se utilizează la izolarea bobinajelor maşinilor şi a aparatelor electrice, care
funcţionează în condiţii grele de temperatură şi umiditate.
10.1.2. Unsorile
Unsorile sunt substanţe utilizate la ungerea unor mecanisme cu condiţii speciale de
funcţionare.
Unsorile consistente se clasifică după modul de obţinere:
- unsori de distilare a ţiţeiului
- unsori din grăsimi
- unsori pe bază de grafit sau talc ( silicat de magneziu hidratat)

După destinaţie:
- unsori obişnuite
- unsori pentru rulmenţi
- unsori în brichete
La alegerea unsorii se ţine seama de temperatura de lucru , de turaţia suprafeţelor de frecare .
Fată de uleiurile de ungere prezintă avantaje:
- au o aderenţă mai mare la suprafaţa de frecare
- rezistă la temperaturi mai înalte şi presiuni mai mari
- nu necesită etanşări ermetice.
10.3. Determinarea vâscozităţii uleiurilor
10.3.1. Noţiuni teoretice
Proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la curgere, datorită frecării interioare este
vâscozitatea. Cu măsurarea vâscozităţii se ocupă vâscozimetria.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
94
Vâscozimetria prezintă interes atât pentru tehnologie, cât şi în merceologie pentru
controlul producţiei şi caracterizarea unor mărfuri larg folosite ca lubrifianţi, combustibili,
cauciuc, lacuri, vopsele, produse alimentare etc.
Vâscozitatea caracterizează la fel de bine atât substanţele pure ca şi temperatura de
topire, densitatea, punctul de fierbere sau indicele de refracţie. În cazul unor mărfuri
vâscozitatea şi dependenţa lor de temperatură este proprietatea cea mai importantă prevăzută
în standarde.
În industria petrolieră şi constructoare de maşini , cunoaşterea vâscozităţii produselor
este necesară la calcularea debitelor, la determinarea randamentului şi puterii pompelor.
Vâscozitatea este o parte importantă a reologiei.
Reologia (rheos=curent; logos= ştiinţa) este ştiinţa curgerii substanţelor sub acţiunea
forţelor de frecare sau, altfel, studiul deformării continue a substanţelor. Toate materialele
suferă deformări continue, deci curg în anumite condiţii.
Vâscozitatea mărfurilor cuprinde un interval foarte larg de la 10-2 cP (gaze, vapori)
până la 1024 cP.
Astfel la 20
o
C eterul şi acetona au vâscozitatea în jur de 0.3-0.4 cP, apa 1cP, glicerina
1400 cP.
În practică cel mai frecvent se recurge la măsurarea vâscozităţii în scopul controlului
calităţii. Standardele prevăd pentru lubrifianţi intervale înguste de vâscozitate la temperaturi
diferite. În situaţia în care produsul nu se încadrează în aceste intervale este considerat
neconform standardului. Această neconformitate poate fi cauzată de denaturarea sau
falsificarea produsului.
În sistemul SI , unitatea de măsură pentru vâscozitatea dinamică (n) este :
Newton ori secundă pe metrul pătrat (N s/m
2
)
În sistemul CGS, unitatea de măsură se numeşte poise (P). Submultiplul uzual este centipoise
(cP)
1cP=10
-2
P (10.1.)

Raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea unui fluid se numeşte vâscozitate
cinematică ( v )

p
n
v = (10.2.)
În sistemul SI , unitatea de măsură este metrul pătrat pe secundă (m
2
/s)
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
95
În sistemul CGS , unitatea de măsură se numeşte stokes (St), după numele lui George
Gabriel Stokes. Submultiplul uzual este centistokes (cSt).
În afară de vâscozitatea cinematică şi dinamică în practică mai sunt utilizate şi
vâscozităţile convenţionale Engler, Saybolt şi Redwood.
Conversia a vâscozităţii cinematice în vâscozităţi convenţionale se face cu ajutorul formulelor
şi tabelelor din standardul român STAS 1666.
Pentru determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice s-au standardizat următoarele aparate:
- vâscozimetrul Vogel-Ossag pentru determinarea vâscozităţii cinematice
- vâscozimetrul Höppler pentru determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice
- vâscozimetrul Ubbelode cu nivel suspendat pentru determinarea vâscozităţii
cinematice
- vâscozimetrul Rheotest pentru determinarea vâscozităţii cinematice
Metodele de determinare a vâscozităţii pot fi grupate după principiul pe care se bazează :
- curgerea prin tuburi capilare sau orificii
- timpul de cădere al unei greutăţi printr-un tub în care se găseşte fluidul
- rezistenţa opusă de fluid la rotirea unui ax sau a unui cilindru
- energia consumată la rotirea unui agitator sau a unui dispozitiv de forfecare, pentru un
anumit număr de rotaţii
- adâncimea de pătrundere în masa produsului a unui ac sau con cu sarcină fixă sau
variabilă
- răspândirea fluidului pe o suprafaţă plană, orizontală
- măsurarea vibraţiei ultrasonice prin produs
În cazul produselor cu o vâscozitate mai mare este indicată utilizarea aparatelor care se
bazează pe măsurarea forţei necesare pentru deplasarea unui corp imersat.
10.3.2. Determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice cu vâscozimetrul Höppler

Vâscozimetrul Höppler este un vâscozimetru cu bilă care permite determinarea
vâscozităţii dinamice lichidelor prin măsurarea timpului de cădere a unei bile metalice sau din
sticlă cu un anumit diametru şi cu o anumită greutate, care cade excentric într-un tub cilindric
înclinat în condiţii în care se menţine proporţionalitatea dintre vâscozitate şi viteza de cădere.
Vâscozimetrul Höppler (Fig. 10.1.) se compune din:
- tub cilindric de sticlă, care serveşte pentru căderea bilei ,dotat cu o manta de sticlă,
- stativ, pe care este montat tubul împreună cu manta de sticlă cu o înclinaţie de 80
o

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
96
- tubul este dotat cu dopuri şi capace la ambele capete
- dopul este prevăzut cu o capilară
- pe tub sunt gravate două repere la distanţă de 100 mm între ele
- tubul este montat într-o ramă metalică, care se poate roti odată cu baia care înconjoară
tubul
- în tub se introduce lichidul de analizat şi una din şase bile de sticlă sau metal inoxidabil
- termostat cu recirculare, pentru menţinerea constantă a temperaturii lichidului de cercetat
- mantaua permite încălzirea şi răcirea tubului de cădere între 1 şi 150
o
C. Ea este
prevăzută cu stuţuri prin care se face legătura cu termostatul cu recirculare de lichid
- baia este prevăzută cu un termometru
- cronometru


Figura 10.1. Schema vâscozimetrului Höppler
1- tub de sticlă; 2-stativ; 3,4-capace; 5- dispozitiv de fixare; 6- ştuţuri; 7-baie; a,b- repere

Date tehnice:

- Domeniu de măsură: 0.6-80000 P şi peste
- Timp de cădere: 30-300 sec şi mai mult
- Domeniu de temperatură: (-60...+150)
o
C
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
97

Figura 10.2. Vâscozimetru Höppler
Vâscozimetrul este dotat cu un set de bile (6 buc.) care se aleg în funcţie de vâscozitatea
produsului de analizat. Pentru a deosebi bilele , aparatul Höppler este dotat cu o placă găurită .
Bila nr. 1 este din sticlă şi nu trece prin gaura plăcii, bila nr. 2 este tot din sticlă , este mai
mică decât bila nr.1 , nu trece prin gaura plăcii. Bila nr. 3 trece exact prin gaura plăcii , bila
nr. 4 trece uşor, bila nr. 5 foarte uşor, iar bila nr. 6 este cea mai mică.
Mod de lucru
Înainte de introducerea produsului de analizat, tubul, bilele, dopurile şi garniturile
dopurilor trebuie să fie curate şi uscate. Tubul se spală cu benzină, se usucă, iar apoi se
clăteşte cu produsul de cercetat.
Se aşează aparatul la lumină, pe o masă solidă şi se potriveşte în poziţie orizontală cu
ajutorul şuruburilor de calare.Tubul se încarcă cu produsul de cercetat lăsând un gol de circa 2
cm până la marginea superioară.
Se introduce bila aleasă , apoi tubul se închide la capătul superior cu dopul strâns cu
piuliţa.
Prin manşon circulă apă la temperartura dorită, menţinută cu un termostat.
Se aduce lichidul la temperatura determinării şi se mentine 15 minute la această
temperatură. Se intoarce tubul cu 180 grade prin slăbirea şurubului de fixare lăsând ca bila să
străbată tubul până la capătul opus şi apoi se readuce în poziţia iniţială făcând bila să parcurgă
drumul invers.
Se măsoară timpul scurs între momentele când bila atinge planul primului reper şi cel
de-al doilea reper. Distanţa dintre aceste repere este de 10 cm.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
98
Calculul viscozitatii dinamice
Vâscozitatea, exprimată în centipoise (cP) se calculează cu formula :
n
t
= t ( p
b
- p
t
) K (10.3.)
în care:
n
t
- este vâscozitatea dinamică
t - este timpul de cădere al bilei între cele două repere
p
t
- densitatea relativă a produsului analizat, la temperatura la care s-a efectuat
determinarea
p
b
- densitatea relativă a bilei , conform tabelului 10.1.
K - constanta bilei folosite , conform tabelului 10.1.
Tabel 10.1. Constantele bilelor, densitatea relativă a bilelor
Nr. bilei Densitatea relativa a bilei K
1 2.408 0.009447
2 2.410 0.07575
3 8.125 0.1141
4 8.124 0.148
5 8.12 10.2
6 8.17 41.6

Vâscozitatea cinematică se exprimă în cSt şi se calculează cu formula:

v
t
= n
t
/ pt (10.4.)
în care:
v
t
- este vâscozitatea cinematică la temperatura t
o
C , în cSt
n
t
- este vâscozitatea dinamică la temperatura t
o
C, în cP
p
t
- densitatea relativă a produsului supus analizei, la temperatura la care s-a făcut
determinarea vâscozităţii în g/cm
3
.
Calcule:
- Pentru:
¦
¹
¦
´
¦
· · =
=
=
s cm g cp k
cm g
cm g
ulei
bila
3
3
3
/ 7 , 2
/ 8175 , 0
/ 31 , 8
p
p


 La temperatura de 30
0
C:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
99
66062 , 216 71 , 10 ) 8175 , 0 31 , 8 ( 7 , 2
71 , 10
6
98 , 10 42 , 10 70 , 10 00 , 11 59 , 10 57 , 10
98 , 10 98 , 21 00 , 11
42 , 10 01 , 21 59 , 10
70 , 10 27 , 21 57 , 10
30
3
"
3
'
3
2
"
2
'
2
1
"
1
'
1
= · ÷ · =
=
+ + + + +
=
= ¬ = =
= ¬ = =
= ¬ = =
n
mediu
t
t t t
t t t
t t t


 La temperatura de 23
0
C:
73091 , 363 98 , 17 ) 8175 , 0 31 , 8 ( 7 , 2
98 , 17
6
08 , 18 31 , 18 00 , 18 90 , 17 59 , 17 00 , 18
08 , 18 98 , 35 90 , 17
31 , 18 90 , 35 59 , 17
00 , 18 00 , 36 00 , 18
23
3
"
3
'
3
2
"
2
'
2
1
"
1
'
1
= · ÷ · =
=
+ + + + +
=
= ¬ = =
= ¬ = =
= ¬ = =
n
mediu
t
t t t
t t t
t t t


 La temperatura de 62
0
C:

47972 , 40 001 , 2 ) 8175 , 0 31 , 8 ( 7 , 2
001 , 2
6
015 , 2 00 , 2 99 , 1 015 , 2 00 , 2 99 , 1
015 , 2 03 , 4 015 , 2
00 , 2 00 , 4 00 , 2
99 , 1 98 , 3 99 , 1
62
3
"
3
'
3
2
"
2
'
2
1
"
1
'
1
= · ÷ · =
=
+ + + + +
=
= ¬ = =
= ¬ = =
= ¬ = =
n
mediu
t
t t t
t t t
t t t

10.3.3. Determinarea vâscozităţii relative convenţionale cu vâscozimetrul Engler
Cu vâscozimetrul Engler se determină vâscozitatea produselor în grade Engler;
cu vâscozitatea cuprinsă între 1.2
o
E până la cica 50
o
E.
Principiul metodei
Se determină timpul de curgere al unui volum anumit de produs , în condiţii
experimentale definite şi se raportează la timpul de curgere al aceluiaşi volum de apa distilată
de 20
o
C.
Aparatura - vâscozimetrul Engler se compune din:
- vas cilindric de alamă sau oţel inoxidabil (A) , având la fund un orificiu de scurgere
calibrat, din material inoxidabil
- balon cotat Engler cu trei repere care indică nivelul până la care se umple vâscozimtrul
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
100
cu produsul de analizat
- capac prevăzut cu două orificii, unul pentru termometru şi altul o tijă de lemn, care
îndeplineşte rolul de obturator al orificiul de scurgere.
- vasul A este sudat concentric în interiorul unui alt vas de alamă (B) care serveşte ca
termostat. Acest vas se umple cu apă şi poate fi încălzit electric sau cu gaz.
- baia se umple cu apă pentru determinări la 20
o
C şi 50
o
C şi cu ulei cu punctul de
inflamabilitate peste 180
o
C, la determinări la 100
o
C
- termometre cu mercur cu domeniu de măsurare 0.0....55
o
C,
respectiv 0.0...105
o
C, verificate metrologic construite special vâscozimetrului Engler şi
baia lui, cu niplu de alama
- amestecător pentru uniformizarea temperaturii băii
- vâscozimetrul este montat pe un dispozitiv ale cărui picioare sunt prevăzute cu şuruburi
de calare
-
recipiente calibrate de 200 cm
2
, verificate la umplere, cu repere la 100 cm
3
si 200 cm
3
- cronometru cu diviziuni de 0.2 secunde


Figura 10.3. Schema vâscozimetrului Engler
1- vas cilindric, 2-rezervor, 3-agitator, 4-capac, 5-termometru, 6-orificiu calibrat,
7-capac, 8-termometru, 9-obturator, 10- cilindru

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
101

Figura 10.4. Vâscozimetru Engler
Pregătirea determinării
- vâscozimetrul, termometrele şi tija trebuie să fie perfect curate uscate.
- produsul de analizat se încălzeşte la temperatura de determinare într-un vas curat şi uscat
apoi se toarnă în vasul A .
- prin ridicarea tijei se umple orificiul de curgere.
- cu ajutorul şuruburilor de calare se potriveşte vâscozimetrul astfel ca vârfurile reperelor să
se găsească la suprafaţa lichidului.
- se acoperă vasul A cu capacul său şi se introduc termometrele în vasele A şi B, baia se
potriveşte la temperatura prevăzută pentru lichidul de analizat. Se agită conţinutul vasului
A, apăsând uşor tija şi rotind capacul.
Mod de lucru
- după ce s-a atins temperatura determinării, se aşează recipientul curat şi uscat sub
orificiul de scurgere
- se ridică tija lăsând să se scurgă lichidul în recipientul calibrat şi se porneşte cronometrul
în acelaşi timp.
- lichidul trebuie să curgă în fir continuu.
- firul de lichid trebuie să atingă peretele recipientului, pentru a evita spumarea .
- se observă temperatura lichidului din baie .
- se opreşte cronometrul în clipa când nivelul lichidului a atins reperul de 200 cm
3
.

Calculul vâscozităţii
Vâscozitatea în grade Engler (
o
E) se calculează cu formula:

c
t
E
o
=
(10.5.)
în care:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
102
t- timpul se scurgere a 200 cm
3
produs, în secunde
c- timpul de scurgere a 200 cm
3
apă distilată la 20
o
C, în secunde (constanta
aparatului), fiind cuprins între 51-52 secunde.
În cazul lichidelor foarte vâscoase se măsoară timpul de scurgere a 100 ml care se
înmulţeşte cu 2,35 pentru a se obţine timpul de scurgere a 200 ml lichid.
Dacă vâscozitatea Engler este mai mare de 10
o
, atunci vâscozitatea cinematică se calculează
astfel:
v =
o
E ·7,58 (10.6.)
Dacă vâscozitatea Engler se situează între 1 şi 10
o
E, vâscozitatea cinematică se scoate din
tabel 10.2.
Tabel 10.2. Conversia a vâscozităţii cinematice în vâscozităţi convenţionale
Vâscozitatea
Engler
Vâscozitatea
cinematică
Vâscozitatea
Engler
Vâscozitatea
cinematică
Vâscozitatea
Engler
Vâscozitatea
cinematică
1,00 1,00 2,00 11,80 5,00 37,30
1,10 1,80 2,10 12,80 5,50 41,20
1,20 2,80 2,20 13,80 6,00 45,10
1,30 3,90 2,30 14,80 6,60 49,00
1,40 5,00 2,40 15,70 7,00 52,90
1,50 6,25 2,50 16,60 7,50 56,80
1,60 7,45 3,00 21,10 8,00 60,60
1,70 8,30 3,50 25,40 8,50 64,40
1,80 9,60 4,00 29,30 9,00 68,20
1,90 10,70 4,50 33,30 9,50 72,00
10,00 74,80
Timpul de scurgere se măsoară de 4-5 ori şi se utilizează media aritmetică a acestora.
10.3.4. Determinarea vâscozităţii dinamice cu vâscozimetrul rotativ
Vâscozimetrele rotative au o largă utilizare pentru determinarea proprietăţilor
reologice, atât ale materiilor prime, cât şi ale produselor finite.
Dintre acestea vâscozimetrul Volarovici se utilizează de exemplu pentru studiul proprietăţilor
reologice ale laptelui concentrat, smântânii , pastelor de carne.
Vâscozimetrul rotativ permite determinarea viscozităţii dinamice a lichidelor
newtoniene şi examenul reologic al lichidelor nenewtoniene. Se pot astfel studia anomalii de
curgere ca:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
103
- Vâscozitatea structurală;
- Dilatanţa;
- Plasticitatea;
- Tixotropia;
- Reopexia.
Vâscozimetrul rotativ, Rheotest 2, este dotat cu două sisteme de măsură, asigurând
determinări prin:
1. metoda cilindrilor coaxilor, respectiv
2. metoda con-placă
Principiul metodei
Determinare a vâscozităţii
Substanţa de analizat se găseşte în interstiţiul anular al sistemului de cilindri coaxiali
de rază „r”, respectiv „R”, termostat prin intermediul unei incinte de termostatare. Cilindrul
interior de rază „r” şi lungime „l” se roteşte ci o viteză unghiulară „ω” constantă, fiind
racordat printr-un resort elicoidal de arborele motor. Deviaţia resortului, transformată în
mărime electrică, este o măsură a cuplului de rotaţie, ce acţionează asupra cilindrului interior.
În aceste condiţii, tensiune tangenţială va fi dată de relaţia:

l r
M
· · ·
=
2
2 t
t (10.7.)

iar viteza de deformare:

2 2
2
r R
R
D
r
÷
·
=
e
(10.8.)

Vâscozitatea dinamică va fi:

r
D
t
n = (10.9.)




Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
104
Determinarea vâscozităţii prin metoda con placă
Lichidul de analizat se găseşte în interstiţiul cuneiform dintre o placă staţionară
termostată şi un con de rază „R”, care se roteşte cu o viteză unghiulară constantă, antrenat
similar cu cilindrul interior, descris anterior. Unghiul interstiţial al sistemului con-placă este
mic (φ=0,3
o
).
Tensiunea tangenţială, τ, referitoare la rezistenţa de curgere în interstiţiul cuneiform,
este o funcţie a cuplului de rotaţie „M”.
Tensiunea tangenţială şi viteza de deformare în interstiţiul cuneiform sunt constante şi
se exprimă prin relaţiile:

3
2
3
R
M
· ·
·
=
t
t (10.10.)

m
e
tg
D = (10.11.)

iar vâscozitatea dinamică va fi:

m t
e t
n
tg R
M
D
· · ·
· ·
= =
3
2
3
(10.12.)

Descrierea aparatului

Vâscozimetrul rotativ Rheotest 2 este compus din două părţi:
1. vâscozimetrului propriu-zis şi
2. aparatul de măsură.

Vâscozimetrul propriu-zis cuprinde un mecanism de măsură, un sistem de
antrenare şi dispozitivul de măsură cu cilindri coaxiali, respectiv con-placă.

Sistemul de antrenare constă dintr-un motor sincron, o cutie cu viteză cu 12
trepte şi o punte de antrenare, care face legătura între motor şi cutia de viteză. Două
valori consecutive ale vitezei din cele 12 existente diferă între ele cu factorul 3 .
Există, de asemenea, posibilitatea modificării turaţiei din domeniul a în domeniul b,
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
105
prin intermediul unui comutator. Ca urmare, viteza de antrenare poate fi modificată în
2x12=24 trepte diferite.
Mecanismul de măsură este un transformator mechanoelectric al cuplului de
rotaţie, bazat pe rotaţia relativă a axului de măsură cuplat elastic printr-un
dinamometru cu axul de antrenare. Un potenţiometru legat în punte măsoară cuplat
elastic printr-un dinamometru cu axul de antrenare. Un potenţiometru legat în punte
măsoară rotaţia relativă, semnalul electric transmis aparatului de măsură fiind
proporţional cu momentul care acţionează asupra axului. Comutarea poziţiilor I – II
ale dinamometrului permite schimbarea tensiunilor tangenţiale de aproximativ 10 ori
fără a schimba dispozitivul de măsură.
Sistemul de măsură mai conţine:
- În cazul determinărilor cu cilindri coaxiali:
o Cilindru exterior fix, în interiorul căruia se introduce proba de analizat;
o Cilindru interior mobil, legat de axul sistemului dinamometric de
măsură;
o Recipient de termostatare, fixat pe cilindrul exterior, racordat la un
termostat cu recirculare.
Se furnizează trei dispozitive de măsură cu cilindri de dimensiuni diferite:
 Dispozitiv pentru vâscozităţi mici - N;
 Trei dispozitive pentru vâscozităţi medii: S
1
, S
2
, S
3
;
 Dispozitiv pentru vâscozităţi mari – H.
- În cazul determinărilor prin metoda con-placă:
o Placă termostatată, prevăzută cu şurub micrometric pentru fixarea
distanţei dintre placă şi conul rotitor;
o Con rotitor, legat de axul sistemului dinamometric de măsură. Se
livrează trei conuri având diferite şi acelaşi unghi, φ.
Aparatul de măsură conţine partea electrică de indicare a semnalului electric transmis
de mecanismul de măsură, care constă dintr-un ampermetru care măsoară curentul din
diagonala punţii, α, curent corespunzător antrenării dinamometrului. De asemenea, conţine un
frecvenţmetru, care indică frecvenţa reţelei, în vederea corectării valorii α funcţie de frecvenţa
efectivă.
Determinarea vâscozităţii prin metoda cilindrilor coaxiali
Verificarea punctului de zero se execută obligatoriu înaintea măsurătorilor. În acest scop:
- Se racordează dispozitivul de măsură (cilindru sau con-placă) la axul vâscozimetrului;
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
106
- La aparatul de măsură se reglează punctul zero mecanic rotind butonul ÷0÷, dacă
este cazul;
- Se acţionează butonul de pornire al aparatului de măsură ÷α÷;
- Se porneşte motorul vâscozimetrului activând butonul , stabilind treapta de viteză
8a;
- Se verifică din nou punctul de zero şi dacă este cazul se reglează cu butonul ÷0÷.
Măsurătorile se execută conform următorul algoritm:
1. Se introduce proba de analizat în cilindrul exterior. Volumul probei este corelat cu tipul de
cilindru cu care se face determinarea, conform tabelului 10.3.:
Tabel 10.3.Volumul de probă analizat funcţie de tipul de cilindru
Tipul cilindrului interior N S
1
S
2
S
3
H
Volumul de probă, cm
3
10 25 30 50 17

2. Se fixează cilindrul interior pe axul sistemului de măsură.

3. Se montează şi se fixează cilindrul exterior, conţinând proba de analizat, pe soclul
aparatului.

4. Se ataşează cuva de termostatare (Atenţie! Termostatul trebuie să fie oprit).

5. Se porneşte termostatarea cilindrilor, asigurând temperatura de lucru dorită. Măsurătorile se
vor executa numai după 15 min. de la atingerea temperaturii dorite în cuva de termostatare a
aparatului.

6. Se pune în funcţiune aparatul de măsură.

7. Se porneşte motorul şi se încep determinările. Citirea indicaţiilor ampermetrului se face
după stabilizarea indicaţiilor, după minim 30 sec. De la stabilirea treptei de viteză. Se vor citi
indicaţiile ampermetrului, valoarea α şi ale frecvenţmetrului, valoarea f.
În cazul lichidelor newtoniene stabilirea treptei de viteză se va face astfel ca indicaţiile
aparatului de măsură să se afle, de preferat, în treimea mijlocie a scalei. În principiu, pentru
lichidele newtoniene este suficient un singur punct de măsură , utilizând oricare viteză de
deformare, adică tensiune tangenţială.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
107
În cazul lichidelor nenewtoniene este necesar să se urmărească dependenţa vâscozităţii
de tensiunea de forfecare sau viteza de deformare, fapt esenţial pentru caracterizarea lor
reologică. Viteza de deformare va fi mărită treptat mărind turaţia cilindrului de măsură,
trecând progresiv prin treptele de viteză 1-12 ale domeniului. Dacă se doreşte un număr mai
mare de puncte de măsură la fiecare treaptă de viteză, se trece de la domeniul b la a, astfel ca
vitezele de deformare să crească. În cazul în care se doreşte determinarea curbei de hysterezis,
se determină tensiunea tangenţială pentru viteza de deformare crescătoare, apoi
descrescătoare.
8. La terminarea determinarea se opreşte motorul şi aparatul de măsură;
9. Se opreşte termostatul. Se demontează recipientul de termostatare. (Atenţie! Recipientul de
termostatare nu se va aşeza sub nivelul termostatului, datorită pericolului de sifonare şi
deversare a conţinutului termostatului).
10. Se demontează dispozitivul de măsură şi se curăţă cu un solvent adecvat şi se usucă.
Calculul parametrilor reologici
- Tensiunea tangenţială, τ, ce acţionează asupra substanţei se calculează cu relaţia;

· =
2
,
cm
dyn
Z o t (10.13.)

unde Z reprezintă constanta cilindrului, care depinde de dimensiunile sistemului de cilindri şi
caracteristicile resortului dinamometrului, valoarea sa fiind indicată în certificatul de calibrare
al aparatului (anexa 1), separat pentru domeniul I, respectiv II al tensiunilor tangenţiale.

- Viteza de deformare, D
r
, indică căderea de viteză în interstiţiul anular, depinzând de sistemul
de cilindri şi este proporţională cu turaţia cilindrului rotitor. Valorile vitezelor de deformare,
indicate în certificate de calibrare al aparatului (anexa 1) sunt valabile pentru o frecvenţă de
50 Hz ale reţelei. Pentru o frecvenţă f ≠ 50 Hz valorile vor fi corectate cu relaţia:

| |
1
;
50
÷
· = s
f
D D
r r
c
(10.14.)

- Vâscozitatea dinamică, η, se calculează cu relaţia:

| | s mPa
f D D
r r
c
·
·
· = · = ;
10 5
100
3
t t
n (10.15.)
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
108
11. Determinarea punctului de inflamabilitate
11.1. Noţiuni teoretice
Punctul de inflamabilitate al unui lichid combustibil este temperatura cea mai joasă , la
presiunea atmosferică normală (760 torri) la care în condiţii determinate , vaporii degajaţi din
produsul de cercetat în amestec cu aerul de deasupra produsului se aprind pentru prima oară.
Scopul acestei determinări este de a caracteriza produsul din punct de vedere al
siguranţei în ce priveşte pericolul de aprindere în timpul depozitării , al transportului şi al
utilizărilor pe care le va avea.
Punctul de inflamabilitate depinde de compoziţia chimică, de conţinutul de fracţiuni
uşoare din ulei.
Punctul de inflamabilitate se determină cu ajutorul următoarelor trei aparate:
- aparatul Abel-Pensky, pentru benzine, white-spirt şi petroluri, adică pentru produse care
au punctul de inflamabilitate între +20
o
C şi +50
o
C
- aparatul Pensky-Martens pentru motorine, uleiuri, unsoare care au punct de
inflamabilitate între 20
o
C şi 275
o
C
- aparatul Marcusson pentru păcură, uleiuri, care au punctul de inflamabilitate de peste
80
o
C. Modul de lucru în cazul aparatului Abel-Pensky este asemănător.
11.2. Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Pensky-Martens
Aparatul Pensky-Martens se compune din:
- baie de aer, constând dintr-un vas de fontă, acoperită cu o cămaşă de oţel, acest vas se
încălzeşte direct la flacăra unui bec.
- rezervor cilindric din alamă, în care se introduce produsul de cercetat. În interiorul
rezervorului are gravat un reper circular , care indică nivelul până la care se toarnă
produsul de cercetat
- capac, se închide cu ajutorul unui căpăcel rotativ, care are două orificii
- dispozitiv de aprindere , fixat pe capac, se racordează la sursa de gaz
- dispozitiv de agitare, format din două perechi de palete aşezate sub un unghi de 90 grade,
una faţă de alta.
- termometru cu armătura metalică
- dispozitiv de încălzire, care poate fi un bec de gaz sau electric



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
109

Fig. 11.1. Aparatul Pensky-Martens
1- vas de fontă; 2- rezervor; 3-cămaşă de oţel; 4-agitator; 5-capac
6-căpăcel rotativ; 7-termometru;8-dispozitiv de aprindere
Mod de lucru
Atât proba de analizat cât şi rezervorul se usucă. Se introduce proba de analizat în
rezervor până la nivelul indicat de reper, se pune capacul şi se aşează aparatul într-un loc ferit
de curenţi de aer şi la lumina difuză. Aparatul se încălzeşte astfel ca temperatura să se ridice
cu 5-8
o
C pe minut pentru produsele petroliere cu punct de inflamabilitate sub 150
o
C şi cu 10-
12 grd./min. pentru cele cu punct de inflamabilitate peste 150
o
C. La o temperatură cu 10
o
C
sub punctul de inflamabilitate probabil, încercarea de aprindere se repetă, din două în două
grade. În timpul determinării produsul se amestecă continuu cu agitatorul, cu excepţia
încercării de aprindere.
Se consideră punct de inflamabilitate necorectat al produsului de analizat, temperatura
citită la termometru, în momentul când deasupra întregii suprafeţe a produsului apare deodată
o flacără albastră.
Între rezultatele a două determinări se admite o diferenţă de cel mult 2
o
C.
Punctul de inflamabilitate depinde pe lângă natura produsului şi de presiunea
atmosferică la care se face determinarea. Punctul de inflamabilitate determinat la o presiune
oarecare se numeşte punct de inflamabilitate necorectat. Punctul de inflamabilitate necorectat
se aduce la presiune de 760 torri respectiv 1013 mbar cu formulele:

30
760
760
÷
÷ =
p
t t
p
(11.1.)


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
110
40
1013
1013
÷
÷ =
p
t t
p
(11.2.)

în care:
t
p
- punctul de inflamabilitate necorectat
p- presiunea atmosferică la care s-a făcut determinarea
În funcţie de scara barometrului utilizat, deci dacă presiunea p se măsoară în torr se
utilizează prima formulă, iar dacă în mbar se foloseşte cea de a doua. Cu ajutorul rezultatelor
experimentale se întocmeşte tabelul 11.1. şi buletinul de analiză.
Tabel 11.1. Rezultatele experimentelor
Date pentru
identificarea
produsului
t
p1
t
p2
t
p
P
torr sau mbar
t inf. la
760 torr
Observati
i


11.3. Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Marcusson
Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Marcusson Fig.11.2, cu creuzet
deschis, se face la păcură, uleiuri, produse semisolide, care se inflamează la temperaturi peste
80
o
C .



Figura 11.2. Inflametru Marcusson cu creuzet deschis




Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
111
Aparatul Marcusson se compune din:
- baie de nisip electrică formată dintr-un vas cilindric de fontă, prevăzută cu un suport
metalic în care se fixează creuzetul
- creuzetul este din porţelan, prevăzut în interior cu două repere circulare, unul negru ,
superior şi altul roşu inferior până la care se toarnă produsul de analizat. Reperul
negru serveşte ca semn pentru umplerea de produse cu punct de inflamabilitate sub
250
o
C, iar reperul roşu pentru produsele cu punct de inflamabilitate peste 250
o
C .
- termometru prins în suport, introdus în creuzet pentru determinarea temperaturii la
care se face aprinderea
- dispozitiv de aprindere cu şurub de reglare – bec de gaz special care se poate roti lent
în jurul şurubului, în plan orizontal încât flacăra lui să aprindă vaporii produsului de
analizat
- suport metalic inelar care susţine creuzetul
- apărătoare de tablă pentru ferirea de curenţi de aer

Mod de lucru
Se aşează aparatul într-un loc la lumină difuză şi lipsit de curenţi de aer.
În creuzet se toarnă produsul de analizat şi apoi se introduce creuzetul vertical în nisip prin
apăsare şi rotire, până când flanşa lui se aşează pe suportul metalic al băii. În jurul creuzetului
se adună nisip până la înălţimea flanşei lui. Se fixează termometrul în aşa fel încât rezervorul
de mercur să fie distanţat cu 2 mm de fundul creuzetului.
Încălzirea băii se conduce astfel încât viteza de creştere a temperaturii să fie de
5-10
o
C/min. până la o temperatură cu 50
o
C mai mică decât temperatura de inflamabilitate
probabilă a produsului de analizat . Apoi viteza de încălzire se micşorează cu 3
o
C/min.,
având grijă că în această perioadă flacăra de aprindere lungă de 10 mm să fie trecută alternativ
spre dreapta şi spre stânga odată la 20 secunde, evitându-se întărzierea sa mai mult de o
secundă peste suprafaţa produsului din creuzet. Se consideră punct de inflamabilitate
necorectat al produsului de analizat, temperatura citită la termometru , în momentul când
deasupra întregii suprafeţe a produsului apare deodată o flacăra albastră. Punctul de
inflamabilitate necorectat se aduce la presiunea atmosferică normală.
Dacă indicaţiile barometrului sunt diferite de 101.3 kPa cu mai mult de ± 2.0 kPa,
punctul de inflamabilitate necorectat (la presiunea atmosferică p) se aduce la presiunea
atmosferică normală , aplicându-l corecţia At, conform tabelului 11.2.:
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
112

Tabel 11.2. Corecţia de temperatură în funcţie de presiune
Presiunea atmosferică (p) kPa Corecţia t
o
C
de la 84.0 până la 87.7 +4
de la 87.8 până la 91.6 +3
de la 91.7 până la 95.6 +2
de la 95.6 până la 99.3 +1
de la 103.3 până la 107 -1

În cazul în care barometrele sunt etalonate în mmHg, se aplică formula:


30
760
760
÷
÷ =
p
t t
p
(11.3.)

în care:
- t
760
- punctul de inflamabilitate la presiunea atmosferică normală (760 mmHg)
în
o
C
- t
p
- punct de inflamabilitate necorectat ( la presiunea atmosferică p), în
o
C
- P - presiunea atmosferica la care s-a făcut determinarea, în mmHg
Ca rezultat în acelaşi laborator se ia media aritmetică a două determinări, ale căror
valori nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabelul următor. Între două laboratoare
valorile nu trebuie să depăşească diferenţele admise în tabel 11.3.
Tabel 11.3. Repetabilitatea, reproductibilitatea analizelor
Punct de inflamabilitate Repetabilitatea,  t
o
C Reproductibilitate t
o
C
până la
o
C 6 7
între 250 şi 300
o
C 7 9
peste 300
o
C 9 11



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
113
12. Determinarea punctului de congelare, punctului de curgere şi a
punctului de picurare

12.1. Noţiuni teoretice
Punctul de congelare indică temperatura cea mai înaltă la care un produs petrolier
lichid, supus răcirii, în condiţii stabilite, încetează practic să mai curgă.
Prin punctul de congelare se apreciază mobilitatea lubrifianţilor şi combustibililor
lichizi la transvazare, pompare şi utilizare la temperatură joasă.
Produsele petroliere au o compoziţie chimică complexă, solidificându-se într-un
interval de temperatură, dacă sunt răcite. La aceste produse nu se realizează solidificarea în
masă, doar parafina conţinută cristalizează determinând pierderea fluidităţii acestora.
Prezenţa substanţelor asfaltoase şi răşinoase îngreunează cristalizarea parafinei şi
determină coborârea temperaturii de congelare. Eliminarea substanţelor asfaltoase din uleiuri
prin rafinare determină o creştere a temperaturii de congelare ca urmare a parafinei.
Cunoaşterea punctului de congelare este necesară, pentru a şti în ce condiţii de
temperatură pot fi utilizate uleiurile minerale şi în special cele lubrifiante. Dacă un astfel de
ulei se utilizează la temperaturi la care se produce congelarea lui, capacitatea de lubrifiere a
lui dispare.
12.2. Determinarea punctului de congelare
Aparatura de determinare a punctului de congelare (fig.12.1.) se compune din:
- manşon de sticlă
- placă perforată
- termometru- domeniu de măsurare: –35…..+55
o
C
- eprubetă de sticlă cu fund rotund cu înălţimea de 160 mm şi diametrul interior de 20 mm,
fixată în interiorul manşonului de sticlă printr-o placă perforată, prevăzută cu un dop
perforat pentru trecerea termometrului, care conţine produsul de analizat Pe suprafaţa
exterioară a eprubetei la o distanţă de 30 mm de fundul ei este marcat un semn inelar.
- baie de răcire, izolată termic, în care se pune un amestec răcitor, dependent de produsul
studiat:
- apă şi gheaţă pentru temperaturi mai mari de 0
o
C
- sare de bucătărie şi gheaţă pisată pentru temperaturi sub –20
o
C
- zăpadă carbonică, aer sau propan lichid, pentru temperaturi sub –20
o
C.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
114


Fig. 12.1. Dispozitiv pentru determinarea punctului de congelare
Se compune din:
1-eprubetă; 2- manşon; 3- placă de plută; 4- baie de răcire;5- suport pentru manşon
Mod de lucru
Produsul petrolier se separă de apa prin decantare şi apoi se usucă pe Na
2
SO
4
sau
CaCl
2
anhidră. Produsul uscat se introduce în eprubetă până la semn, se montează
termometrul astfel încât între el şi fundul eprubetei să fie o distanţă de 10 mm.
Astfel pregătită eprubeta se aşează într-o baie de apa termostatată la 50± 1
o
C şi se
menţine până la realizarea echilibrului termic. Eprubeta încălzită se scoate din baie, se şterge
peretele exterior, se introduce în manşon, se fixează într-un stativ şi se răceşte la temperatura
de 35 ± 5
o
C. După aceasta eprubeta cu manşonul se introduce în baia cu amestecul
refrigerent, reglat în prealabil la o temperatură cu circa 5 grade sub temperatura de congelare
aşteptată. În timpul răcirii produsului, temperatura amestecului răcitor este controlată şi
menţinută constantă. Când produsul în cursul răcirii ajunge la o temperatură apropiată de
presupusul , dispozitivul se înclină sub un unghi de 45 grade, şi se menţine în această poziţie
timp de 1 minut, fără al scoate din amestecul răcitor. Apoi se scoate dispozitivul din baia de
răcire , se şterge manşonul şi se observă meniscul produsului analizat. Dacă meniscul s-a
deplasat, se scoate eprubeta din manşonul şi se repetă determinarea, dar baia de răcire va
avea o temperatură cu 4
o
C mai coborâtă decât la prima încercare.
Determinarea se va repeta scăzând temperatura băii de răcire 2 până când se ajunge la
o temperatură la care meniscul produsului nu se va mai deplasa. Dacă la prima încercare
meniscul nu s-a deplasat se repetă determinarea la o temperatură a băii de răcire cu 4
o
C mai
ridicata decât cea precedentă, până când la o anumită temperatură meniscul se va deplasa.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
115
După aflarea limitei de congelare a produsului de analizat, determinarea se repeta
coborând sau urcând cu 2
o
C, până când va fi stabilită o temperatură la care meniscul
produsului rămâne nemişcat, , iar la repetarea încercării la o anumită temperaturi cu 2
o
C mai
înaltă se deplasează.
Drept temperatură de congelare se ia media aritmetică a temperaturilor stabilite la
doua încercări repetate, cu condiţia ca diferenţa dintre ele să fie de maximum 2
o
C.
În situaţia când nu dispunem de acest aparat descris mai sus, pentru determinarea
aproximativă a temperaturii de congelare procedăm în felul următor:
Într-o eprubetă asemănătoare celei descrise se introduce produsul de analizat , iar în
produs un termometru . După care introducem eprubeta într-un congelator . Din zece în zece
minute scoatem eprubeta din congelator o înclinăm cu 45 grade şi urmărim meniscul
lichidului. În momentul în care nu se mai mişcă meniscul produsului scoatem eprubeta din
congelator o ţinem înclinată la 45 grade. Putem determina aproximativ temperatura de
congelare măsurând de fapt temperatura de curgere, cea mai mică temperatură la care
meniscul începe să se mişte.
Repetăm determinarea de câteva ori şi întocmim tabelul următor, respectiv buletinul
de analizat. Din şirul rezultatelor eliminăm rezultatele extreme iar cu ajutorul celorlalte
calculăm punctul de curgere, care poate fi considerat punct de congelare.
Tabel 12.1. Rezultatele experimentelor
Date pentru
identificare a
produsului
t
c1
t
c2
t
c3
t
c4
t
c5
t
cmed
Observaţii


Menţionăm că aceste date sunt doar aproximative şi orientative, pentru determinarea
punctului de congelare în cazul unor litigii trebuie să apelăm la serviciile unor laboratoare
autorizate.
12.3. Determinarea punctului de curgere şi de picurare
Punctul de curgere este temperatura la care în condiţiile date de analiză, apare o
deformare semisferică de produs la partea inferioară a niplului.
Punctul de picurare este temperatura la care, în condiţiile date de analiză ,
se produce căderea primului picături de produs examinat.
Aparat Ubbelhode fig. 12.2. pentru determinarea punctului de picurare

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
116

Figura 12.2. Aparat Ubbelhode
Se compune din:
- termometru cu imersiune totală pentru punct de picurare Ubbelhode , gradat între
limitele 0...110
o
C, 100....230
o
C
- manşon metalic, pe care se poate înşuruba un al doilea manşon. Acesta are lateral un
orificiu pentru echilibrarea presiunii , iar la partea inferioară trei ştifturi
- în acest manşon se introduce un niplu special , confecţionat din alamă nichelată
- cu ajutorul celor trei ştifturi niplul se fixează astfel încât rezervorul cu mercur al
termometrului să se găsească la aceeaşi distantă de pereţii niplului
-
pahar Berzelius de formă înaltă , capacitate 1000 cm
3
- eprubetă cu diametrul de circa 40 mm şi lungimea de 180-200 mm
- hârtie de filtru cu diametrul de 20...25 mm.
Pregătirea determinării
Proba de analizat se introduce cu ajutorul unei spatule în niplu, acesta fiind aşezat pe o
sticlă de ceas având grijă să nu fie introduse bule de aer.
Niplul încărcat se introduce în manşon în direcţia axei sale , până se ating cele trei ştifturi iar
partea din probă ieşită în partea inferioară se va elimina cu un cuţit. Se va avea grijă ca
orificiul lateral să nu se înfunde , deoarece acesta serveşte la echilibrarea presiunii.
Pe fundul eprubetei se aşează o hârtie de filtru .
Mod de lucru
Termometrul pe care s-a fixat niplul se aşează, cu ajutorul unui dop găurit , în centrul
eprubetei care serveşte drept baie de aer. Lateral , dopul trebuie să aibă o crestătură . Distanţa
dintre partea inferioară a niplului şi hârtia de filtru trebuie să fie de 25 mm.
Eprubeta se aşează vertical în paharul Berzelius, în aşa fel încât două treimi din
eprubeta să intre în baie.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
117
Pentru produsele cu punct de picurare sub 90
o
C se va folosi baie de apa , iar pentru
cele cu punct de picurare mai mare glicerină.
Încălzirea băii se va efectua astfel, încât începând cu temperatura cu 10
o
C mai
coborâtă decât punctul de curgere sau picurare presupus, trebuie ca temperatura să crească cu
un grad pe minut.
Se notează temperatura la care apare la extremitatea niplului o deformare semisferică ,
în cazul determinării punctului de curgere , sau la care cade prima picătură de produs topit, în
cazul determinării punctului de picurare.
Ca rezultat se ia media aritmetică a citirilor cuprinse în limitele diferenţelor admise.
12.4. Distilarea fracţionată Engler a produselor petroliere
Caracterizarea calitativă a unui număr mare de produse se poate face prin distilare
fracţionată. Distilarea fracţionată implică încălzirea probei de produs şi colectarea fracţiilor
condensate la diferite intervale de temperatură.
Principiul metodei de distilare Engler este acela de a vaporiza, a condensa şi a culege
succesiv diferitele fracţiuni care alcătuiesc un produs lichid care are la bază un amestec de
substanţe lichide.
Operaţia are ca scop stabilirea limitelor de fierbere ale produselor lichide şi a
temperaturilor la care distilă diferitele fracţiuni, constituirea diagramei Engler. Prin această
operaţie este însă posibil şi determinarea randamentelor de fracţiuni obţinute. În acest scop se
notează volumele de fracţiuni care distilă în intervale de temperatură de câte 10
o
C. În acelaşi
timp se notează şi temperatura de distilare iniţială, precum şi temperatura finală de distilare.

Figura 12.3. Instalaţia de distilare



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
118
Instalaţia de distilare este formată din:
- Balon tip Wurtz ,
- Refrigerent Liebig
- Bec de gaz
- Termometru
- Resou electric
- Suport
- Sită de azbest
- Clemă cu mufă
- Pahar Erlenmeyer
- Aloja
Mod de lucru
În balon se pun 50 ml de produs analizat, măsurat cu ajutorul unui cilindru gradat. În
gâtul balonului se introduce termometrul printr-un dop de plută astfel ca axa termometrului să
coincidă cu axa balonului, iar partea superioară a rezervorului de mercur să se găsească la
nivelul marginii inferioare a tubului de evacuare. Tubul lateral al balonului se leagă de capătul
de sus al tubului refrigerentului ; la capătul de jos al refrigerentului se aşează cilindrul gradat
pentru colectarea fracţiunilor de distilare. Se dă drumul la apa de răcire.
După montarea instalaţiei se începe încălzirea balonului. Este recomandabil ca
încălzirea să se regleze astfel încât prima picătură din distilat , să nu cadă înainte de 5-10
minute şi nici mai târziu de 10-20 minute. Distilarea se continuă cu viteză uniformă ( 2-5 ml/
minut).
În cursul distilării se notează volumul distilatului ( cumulat) după fiecare 10
o
C.
Punctul final de distilare se determină continuând încălzirea balonului până când coloana cu
mercur a termometrului începe să coboare.
Construirea diagramei Engler şi întocmirea bilanţului de material
În funcţie de modul în care se repartizează volumele de distilat pe scara de
temperatură, obţinem informaţii asupra compoziţiei şi omogenităţii produsului analizat.
Interpretarea corectă a rezultatelor practice obţinute se face prin tasarea diagramei de distilare
Engler. Această diagramă implică reprezentarea grafică a masei procentuale de distilat funcţie
de temperaturile de distilare.
Există posibilitatea practică de a trasa şi interpreta diagrama Engler cu ajutorul
computerului. Aceasta ar implica realizarea unui program de baze de date care să permită
reprezentarea grafică funcţie de datele experimentale.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
119
Practic se calculează pe baza datelor experimentale culese ( masa de distilat funcţie de
temperatura de distilare), procentele de masă ale distilatului pentru fiecare interval de
temperatură de 10
o
C. Totodată se notează şi temperaturile la care se începe şi se termină
distilarea. La trasarea diagramei, pe abscisă se trec valorile de temperatură ( citite din 10 în
10
o
C din momentul începerii distilării ), iar pe ordonată valorile cumulative ale procentelor de
masă de distilat colectat la acele temperaturi.

Figura 12.4. Diagrama Engler
După trasarea diagramei Engler, pe baza acesteia se întocmeşte bilanţul de materiale al
operaţiei de distilare funcţie de intervalele de distilare corespunzătoare fiecărei fracţii.
Astfel, pentru produsul ales pentru analiză (produs petrolier), fracţiile posibile în
intervalul de temperatură 100-260
o
C sunt:
- până la 180
o
C – benzină
- 180
o
–210
o
C– white –spirt
- 210
o
–250
o
C – petrol
- peste 250
o
C – motorină.
Completarea bilanţului de materiale se face conform modelului din tabelul de mai jos.
Determinarea cantităţii de rezidiu de distilare se face prin măsurarea cu ajutorul uni cilindru
gradat a rezidiului rămas în balonul de distilare unde a fost pusă proba de analizat şi
calcularea masei ştiind că densitatea lui este 0,920 g/cm
3
. Pierderile se calculează prin
diferenţă astfel încât închiderea bilanţului să fie corectă.





Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
120

Tabel 12.2. Bilanţul de materiale pentru distilarea fracţionată Engler
Materiale intrate Materiale ieşite
Denumirea UM Cantit. % Denumirea UM Cantit. %
Produs
petrolier
lichid
g 50 100 Benzină g
White-spirt g
Petrol g
Motorină g
Rezidiu g
Pierderi g
TOTAL 50 100 TOTAL 50 100


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
121
13. Proprietăţile şi încercările metalelor şi aliajelor
13.1. Noţiuni teoretice
Metalele :
Însuşirile metalice observabile direct sunt : luciul metalic, ductilitatea, maleabilitatea,
tenacitatea, conductibilitatea termică şi electrică.
Metalul pur:
Este un constituent metalografic a cărui reţea cristalină este formată dintr-un singur fel
de atomi. La microscop apare sub formă de cristale poliedrice . Metalul pur are temperatură
fixă de topire (respectiv de solidificare)
Aliaje metalice:
Sunt substanţe rezultate din contopirea a două sau mai multor elemente chimice ,
dintre care cel puţin unul , aflat în proporţie cea mai mare în aliaj şi numit component de bază,
este un metal.
Metalele şi aliajele lor alcătuiesc grupa materialelor metalice.
Proprietăţile fizice ale metalelor şi a aliajelor :
- Culoarea: în suprafaţa proaspăt tăiată: cenuşiu-închis la alb strălucitor.
- Luciul metalic: se observă tot pe suprafaţa proaspăt tăiată
- Densitatea: masa unităţii de volum g/cm
2
:
- metale ultrauşoare: densitate < 2 g/cm
2
Mg 1.74 g/cm
2

-
metale uşoare Al densitate 2.7 g/cm
2
-
metale grele Fe densitate 7.86 g/cm
2
-
metale foarte grele densitate > 10 g/cm
2
Au 19.28 g/cm
2
- Fuzibilitatea: proprietatea materialelor de a se topi.
Temperatura de topire : fiecare metal se topeşte la o anumită temperatură fixă de ex. Hg –
38 C; W 3377
o
C
- uşor fuzibile (Na 98
o
C)
- greu fuzibile (Cu 1083
o
C)
- foarte greu fuzibile ( Nb 2502
o
C)
- refractare (Re 3240
o
C)
Majoritatea aliajelor nu au un punct de topire fix, ci un interval de topire.
- Dilatare termică: prin încălzire în stare solidă metalele şi aliajele se dilată (creşterea
dimensiunilor)
- Conductibilitatea termică: proprietatea substanţelor de a transmite căldura, se măsoară în
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
122
conductivitate termică.
- Conductibilitate electrică: proprietatea materialelor de a conduce curentul electric, se
măsoară în rezistivitate electrică.
13.2. Clasificarea aliajelor fier-carbon
Fierul este un metal de culoare cenuşie, relativ greu. La temperatura ambiantă are
reţea cristalină de tipul cub cu volum centrat şi este feromagnetic. Prin încălzire la 910
o
C,
fierul îşi modifică reţeaua cristalină în cub cu feţe centrate, iar la 1400
o
C devine iarăşi cubică
cu volum centrat. Acest fenomen de modificare a tipului de reţea cristalină poarta numele de
polimorfism.
Fierul are trei modificări polimorfice, existente în trei domenii de temperatură:
Feo domeniu de existenţă 0-910
o
C, Fe ¸ între 910-1400
o
C, Fe | între 1400-1539
o
C.
Carbonul este un element nemetalic . Se găseşte în natură sub formă cristalină, ca
diamant sau ca grafit. În fierul lichid se dizolvă uşor , formând soluţii solide.
În aliajele Fe-C solidificate carbonul se găseşte fie dizolvat în fier, fie legat de fier prin
compusul definit Fe
3
C- cementită, sau sub formă de grafit, figura 13.1.diagrama fier –carbon.



Figura 13.1. Diagrama fier -carbon


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
123
Oţeluri
Oţelurile sunt aliaje fier cu carbon, îmbibat cu alte elemente, întrebuinţat pentru
rezistenţa, duritatea, tenacitatea şi elasticitatea lui. Oţelurile conţin până la 2.11% C.
După conţinut de carbon oţelurile pot fi:
- hipoeutectoide, care conţin până la 0.77 %C, şi au o structură ferito-perlitică
- eutectoide, care conţin 0.77% C şi au o structura perlitică
- hipereutectoide, care conţin între 0.77-2.11 %C şi au o structură alcătuită din
perlită şi cementită secundara.
Fonte
Fonte albe şi fonte cenuşie: sunt aliaje care conţin între 2.11-6.67 %C, nu sunt forjabile, în
spărtură proaspătă aceste aliaje au cristale de culoare albă-argintie.
Fontele albe se clasifică în:
- fonte albe hipoeutectice 2.11-4.3 %C - perlită, ledeburită
- fonte albe eutectice 4.3 %C - ledeburită
- fonte albe hipereutectice 4.3-6.67 %C - cementită primară, ledeburită
13.3. Clasificarea oţelurilor
În funcţie de compoziţia chimică :
- oţeluri nealiate: conţin numai fier, carbon şi elemente însoţitoare în conţinuturi
obişnuite
- oţeluri aliate: care pe lângă fier, carbon şi elemente însoţitoare conţin şi elemente
adăugate în mod voit, numite elemente de aliere (Cr, Ni,W,Mo,Ti etc.). Unele elemente de
aliere se dizolvă în ferită sau austenită mărind rezistenţa mecanică a acestora, iar altele pot
forma carburi complexe Nb, Cr, Mo, V, Ti, sau cementite aliate contribuind la creşterea
durităţii oţelului.
După destinaţie se clasifică în:
- oţeluri pentru construcţii destinate construcţiilor metalice şi construcţiilor de maşini
- oţeluri pentru scule – aceste oţeluri sunt aliaje Fe-C cu conţinuturi ridicate în elemente de
aliere care conferă proprietăţi deosebite ca de exemplu rezistenţă mecanică la temperaturi
înalte, rezistenţă la coroziune, rezistenţă şi tenacitate la temperaturi scăzute.
- oţeluri cu destinaţie specială (arcuri, rulmenţi.)
În funcţie de starea de livrare oţelurile se clasifică în:
- oţeluri laminate la cald şi oţeluri forjate
- oţeluri turnate în piese
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
124
13.4. Simbolizarea specifică a oţelurilor
Oţeluri nealiate
Pentru construcţii: se folosesc oţeluri moi, trebuie să fie sudabile , deformabile la rece.
Oţeluri de uz general pentru construcţii: caracteristică de baza este rezistenţa la rupere prin
tracţiune în stare de livrare.
Simbol OL (oţel laminat la cald) urmat de un grup de două cifre care indică rezistenţa minimă
de rupere
Ex. OL37 , rezis. > 37 daN/mm
2.
Oţeluri carbon de calitate: se garantează compoziţia chimică , rezistenţa la rupere, alungirea,
gâtuirea, rezilienţa dar numai in stare de tratament termic( normalizare. călire sau
îmbunătăţire)
Simbol: OLC (otel laminat la cald de calitate) urmat de două cifre care reprezintă conţinutul
mediu de carbon, în sutimi de procent. Ex. OLC45 oţel carbon de calitate , un conţinut mediu
de 0.45% C.
- se folosesc în construcţii de maşini la fabricarea unor piese supuse unor solicitări mai mici.
Oţelul carbon pentru scule: se foloseşte la executarea sculelor : şurubelniţe, foarfece de mână
etc.
- rezistenţa mare la uzură, duritate mare
Simbol: OSC 8, numărul 8- conţinut mediu de carbon în zecimi de procente
Oţeluri speciale: AUT20, 20- conţinut mediu de carbon în sutimi de procente
Oţeluri aliate
În funcţie de conţinutul total de elemente de aliere :
- slab aliate <2.5 % elemente de aliere
- mediu aliate 2.5-10% elemente de aliere
- înalt aliate > 10% elemente de aliere
Oţeluri aliate pentru tratament termic destinate construcţiei de maşini
Sunt oţeluri aliate prelucrate prin deformare plastică la cald.
Tratamentele termochimice urmăresc modificarea compoziţiei chimice şi a structurilor
superficiale ale pieselor prin difuziunea în stare solidă a unuia sau mai multor componente în
anumite condiţii de temperatură şi durată de încălzire. Au ca scop fie obţinerea unui strat
superficial dur prin călire ulterioară şi rezistent la uzură concomitent cu menţinerea unui
tenacităţi suficiente pentru miezul piesei sau chiar numai în scop decorativ.


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
125
Tratamente termochimice
După natura elementelor ce difuzează la suprafaţa piesei tratamentele termochimice
pot fi:
Cementarea
Constă în îmbogăţirea în carbon a stratului superficial al piesei, confecţionată din
oţeluri aliate pentru tratament termic cu un conţinut în C de 0,08-0,25%. Se poate efectua în
amestecuri solide lichide sau gazoase.
Nitrurarea
Este procesul de saturaţie superficială cu azot a pieselor confecţionate din oţeluri aliate
în scopul creşterii durităţii superficiale , rezistenţei la uzură, la cald, şi la coroziune.
Cianurarea şi carbonitrurarea
Ambele procese constă în îmbogăţirea simultană a straturilor superficiale ale pieselor
în carbon şi azot, fie folosind medii gazoase , proces numit carbonitrurare, fie băi de săruri
proces numit cianurare.
Simbol: număr de două cifre - conţinutul mediu de carbon în sutimi de procente
- un grup de litere - elementele de aliere prezente în compoziţia oţelului
- un alt număr de două cifre - conţinutul elementului principal de aliere în zecimi de
procent
Literele: M-Mn, S-Si, Mo- molibden.
Exemplu: 40C10 - 0.40% C, 1% Cr, 40CN12 - 0.40%C, 1.2 % Ni, 1.0%Cr
Oţeluri aliate pentru scule
Simbolurile: - un grup de litere care indică elementele de aliere componente
- un număr cu două cifre - conţinutul elementului principal de aliere (ultimul
din grup)
în zecimi de procent
Exemplu: VCW85 - conţine vanadiu, crom, wolfram, principalul element de aliere W= 8.5%
Oţeluri rapide: Rp, alierea se formează de obicei cu W şi Mo. Aceste elemente formează
carburi foarte dure ( peste 2000 HV)
Oţeluri speciale
- oţeluri mediu sau înalt aliate , cu structuri şi proprietăţi deosebite de cele obişnuite.
- oţeluri inoxidabile şi anticorosive - nu se oxidează , nu se corodează în mediul
ambiant.
Elementul principal este Cr 12%-30%, C<0.15%
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
126
- oţeluri refractare: rezistente la acţiunea temperaturilor înalte. Refractaritatea oţelurilor
se asigură prin aliere medie sau înaltă cu crom, nichel şi prin adăugarea unor elemente
care accentuează rezistenţa la cald (Mo, Si, W,V)
Oţeluri folosite la temperaturi scăzute (oţeluri criogenice)
Oţeluri criogenice trebuie să posede valori ridicate ale rezistenţei la rupere, rezistenţei la
oboseală pe întreg intervalul temperaturii de exploatare +20….-269 oC. Aceste oţeluri sunt
aliate cu 1,5-9% Ni.
Clasificarea fontelor
După compoziţia chimică:
- fonte nealiate: fontă cenuşie cu grafit lamelar,fontă maleabilă
- fonte aliate : fontă refractară
Fonta albă: conţine în proporţie mai mică de elemente însoţitoare şi au carbonul legat de fier
sub formă de cementită, culoare albă în spărtură , dură, fragilă
Fonta cenuşie: au culoare cenuşie în spărtură, datorită prezenţei grafitului, este fragilă, se
poate turna uşor, conţine proporţii mai mari de siliciu (>1.5 %Si), carbonul este sub formă de
grafit (lamelar sau nodular)
Metale şi aliaje neferoase
După natura metalului de bază:
- aliaje uşoare cu bază de aluminiu
- aliaje ultrauşoare cu bază de magneziu
Cuprul şi aliajele sale
Cuprul este un metal de culoare roşiatică, greu ,densitate 8.95 g/cm
2
, temperatura de topire=
1083
o
C
Aliaje de cupru:
- alamele: aliaje ale cuprului cu zincul
- bronzurile: aliaje ale cuprului cu diferite elemente : Sn, Pb, Al, Mn, Ni
Aluminiu şi aliajele sale
Aluminiul este un metal de culoare albă, uşor ,densitate 2.7g/cm
2,
se topeşte la 658
o
C.
Rezistenţa aluminiului creşte prin alierea cu diferite elemente (Si, Cu. Mg).
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
127

14. Încercări mecanice
14.1. Noţiuni teoretice
Proprietăţile mecanice: reprezintă însuşirile materialelor metalice de a se opune
acţiunii forţelor mecanice exterioare, care tind să le deformeze sau să le rupă. Acest grup de
proprietăţi defineşte modul de comportare a produsului sub acţiunea solicitărilor externe.
Încercări statice
Duritatea - este proprietatea corpurilor solide de a se opune pătrunderii în masa lor a altor
corpuri solide, care tind să le deformeze suprafaţa.
Duritatea materialelor se determină prin mai multe metode de măsurare:
Prin zgâriere cu un corp dur:
- metoda Mohs
Scara Mohs prezintă materialele în ordinea durităţii relative:
- nivelul 1 – talc
- nivelul 2 – sare
- nivelul 3 – calcitul
- nivelul 4 – fluoritul
- nivelul 5 – apatita
- nivelul 6 – feldspat
- nivelul 7 – cuarţ
- nivelul 8 – topaz
- nivelul 9 – corindon
- nivelul 10- diamant
Prin apăsare cu obţinerea unei amprente:
- metoda Brinell
- metoda Rockwell
- metoda Vickers
14.2. Metoda Brinell de determinare a durităţii
Constă in apăsarea perpendiculară a unei bile de otel cu diametrul D (care poate fi
2.5;5;10 mm)cu forţa statică (cuprinsă de obicei 62.5-3000 daN) pe suprafaţa probei sau
piesei de încercat. Durata apăsării este 15 respectiv 30 de secunde.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
128
După îndepărtarea bilei, pe suprafaţa piesei rămâne o amprentă de forma unei calote
sferice cu diametrul d , care se măsoară cu o lupă gradată, care are o scară cu diviziuni de 0,1
mm.
Cifra de duritate HB, se ia direct din tabel. Ea este calculată în funcţie de diametrul bilei D, de
sarcina F si de diametrul amprentei d şi se exprimă în daN/mm
2
:


A
F
HB = (daN/mm
2
) (14.1.)



(14.2.)



unde:
F – sarcina care apasă pe bilă, daN
D – diametrul bilei, în mm
d - diametrul urmei, în mm
Încercarea de duritate Brinell este recomandată pentru metalele şi aliajele ce au HB cel
mult 450 HB. Pentru durităţi mai mari se recomandă încercările de duritate Vickers şi
Rockwell.
După efectuarea încercării de duritate Brinell valoarea numerică obţinută trebuie
urmată de condiţiile măsurătorii ( diametrul bilei, forţa, durata apăsării forţei) HB/D/F/sec.
14.3 Metoda Rockwell de determinare a durităţii
Metoda Rockwell de determinare a durităţii se aplică pentru următoarele materiale:
oţeluri în stare călită, metale dure, oţeluri de scule, bronzuri, alame speciale etc. Nu se
recomandă aplicarea acestei metode la determinarea durităţii aliajelor cu structură neomogenă
sau a materialelor fragile.
Încercarea de duritate Rockwell se execută în condiţiile atmosferei ambiante, iar
valoarea acesteia se exprimă prin adâncimea de pătrundere a unui penetrator conic de
diamant sau a unui penetrator sferic de oţel (de forme şi dimensiuni standardizate) în piesa de
încercat.
( )
2
2
d D D D
F
HB
÷ ÷
=
t
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
129
Constă în penetrarea probei cu un vârf de diamant , piramidal , cu unchiul de 120
grade, prin apăsare cu forţa de 150 daN (duritate HRC). Cifra de duritate se citeşte direct pe
un cadran etalonat, montat pe aparatul de duritate.

Notarea durităţii Rockwell se face astfel:
HRC – când penetratorul este con de diamant
HRB – când penetratorul este bilă de oţel

Figura 14.1. Schema încercării de duritate Rockwell
a – penetrator con de diamant;
b – penetrator bilă de oţel călit.
Încercarea de duritate Rockwell constă în apăsarea unui penetrator (con de diamant
sau bilă de oţel) sub o sarcină iniţială F
0
şi apoi sub o suprasarcină F
1
şi măsurarea adâncimii
de pătrundere e, după îndepărtarea suprasarcinii, menţinându-se sarcina aplicată iniţial.
Duritatea Rockwell se calculează pe baza adâncimii de pătrundere e. Cu cât un corp
este mai dur, cu atât deformaţiile plastice sunt mai mici în raport cu cele elastice, deci
adâncimea remanentă de pătrundere e a penetratorului este o mărime invers proporţională cu
duritatea materialului încercat.
Duritatea Rockwell reprezintă diferenţa dintre o adâncime convenţională E şi
adâncimea pătrunderii remanente e a penetratorului sub o suprasarcină F
1
. Adâncimea se
măsoară faţă de poziţia penetratorului sub sarcina iniţială F
0
.
HR = E - e; (14.3.)
unde: E este o constantă (o mărime convenţională);
e – adâncimea remanentă de pătrundere.
Încercarea se execută prin apăsarea penetratorului în material în trei faze (fig. 2.1).
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
130
- în prima fază piesa de încercat se aduce în contact cu penetratorul, apăsându-se asupra piesei
cu o sarcină iniţială F
0
(poz. 1).
- asupra penetratorului se aplică suprasarcina F
1
, penetratorul pătrunzând adânc în piesă,
deformând plastic şi elastic materialul (poz. 2).
- se îndepărtează suprasarcina F
1
şi penetratorul se ridică până într-o poziţie corespunzătoare
deformaţiilor plastice din material (poz. 3).
Diferenţa dintre adâncimea de pătrundere este chiar adâncimea de pătrundere remanentă e.
Aparatură, epruvete
Aparatul folosit pentru încercarea de duritate Rockwell este de tip "Balanţa" Sibiu şi
schema de funcţionare a acestuia este prezentată în figura 14.2.


Figura 14. 2. Aparatul de duritate Rockwell, tip "Balanţa" Sibiu

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
131
Ciclul de încărcare a aparatului este automatizat şi sarcinile de încercare sunt de 100 şi
de 130 daN, corespunzător încercării Rockwell B sau C.
Timpul de menţinere a sarcinii se reglează automat.
Simbolizarea se face cu iniţialele HR, adăugându-se iniţialele penetratorului utilizat
pentru încercare (HRC - încercare Rockwell C - con de diamant); (HRB - încercare Rockwell
B - bilă de oţel călit).
Epruvetele, sau piesele de încercat trebuie să aibă o suprafaţă netedă, lipsită de rizuri,
defecte sau porţiuni axiale. Suprafaţa trebuie să fie plană, corespunzătoare unui diametru de
cel puţin 6 mm. Se consideră ca fiind plane şi suprafeţele cu o rază de curbură mai mare de 25
mm. Grosimea piesei de încercat trebuie să fie de cel puţin 8⋅e.
După încercare nu se admite ca suprafaţa piesei opusă suprafeţei de încercat să
prezinte deformaţii datorită încercării. La prelucrarea suprafeţei de încercat trebuie să se evite
ecruisarea sau încălzirea până la o temperatură ce ar putea provoca transformări structurale.
Încercarea Rockwell B se deosebeşte de încercarea Brinell prin faptul că se măsoară
adâncimea de pătrundere a bilei şi nu diametrul calotei sferice imprimate de bilă. La metoda
Rockwell penetratorul se leagă direct de un comparator cu cadran care dă posibilitatea citirii
durităţii, scurtând timpul de încercare.
Bila utilizată pentru metoda Rockwell are un diametru mai mic, d = 1,5875 mm. Un
dezavantaj al metodei îl reprezintă faptul că diametrul mic al bilei afectează precizia de
măsurare.
Sarcina iniţială, când penetratorul este în contact cu piesa, este F
0
= 10 daN, apoi se
aplică suprasarcina F
1
= 90 daN, astfel încât forţa de apăsare totală care acţionează asupra
penetratorului este F = 100 daN. Se descarcă suprasarcina F
1
, penetratorul rămânând încărcat
numai cu sarcina F
0
, aplicată la început, după care se realizează citirea adâncimii de
pătrundere. Pentru această metodă, valoarea convenţională E = 130. Pe cadran, acul indică
direct duritatea în unităţi HRB.
Încercarea Rockwell C are ca penetrator un con de diamant cu unghiul la vârf de
120° ± 0,5°, terminat printr-o calotă sferică cu raza 0,2 ± 0,002 mm. Axa conului coincide cu
axa monturii penetratorului, cu o toleranţă de 0,5°. Penetratorul trebuie să fie şlefuit fin, fără
fisuri sau alte defecte de suprafaţă.
La această încercare se lucrează cu o sarcină iniţială F
0
= 10 daN, iar suprasarcina F
1
=
140 daN.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
132
Cadranul comparatorului este prevăzut cu o scală care are 0...100 diviziuni pentru duritate
Rockwell C şi 30...130 diviziuni pentru duritatea Rockwell B.
Determinări experimentale
• Se verifică starea de funcţionare a aparatului:
- etalonarea aparatului pentru încercare se face pe o plăcuţă circulară, numită plăcuţă etalon de
duritate, care se găseşte în trusa aparatului.
- La verificarea indicaţiilor se determină:
o Eroarea indicaţiilor, la o anumită duritate, este diferenţa dintre media
aritmetică a durităţilor a 5 încercări repetate pe plăcuţe etalon şi duritatea
nominală a plăcuţei exprimată în unităţi Rockwell.
- Se aleg condiţiile încercării (scara B sau C).
- Se pregăteşte piesa de încercat şi se aşează pe măsuţa aparatului (platoul de reazem),
care este în funcţie de forma şi dimensiunile piesei de încercat.
- Se stabileşte contactul dintre penetrator şi suprafaţa piesei de încercat;
- Se aplică sarcina iniţială F
0
.
- Se aplică suprasarcina F
1
şi se menţine sarcina totală (F
0
+ F
1
), în funcţie de timpul
prescris.
- Se citeşte duritatea pe cadranul comparatorului gradat în unităţi de duritate Rockwell.
Încercarea de duritate Rockwell cu con de diamant nu poate fi utilizată la piesele din
fontă sau la cele cu o porozitate remanentă ridicată sau cu incluziuni, deoarece se obţin
rezultate eronate sau se poate deteriora penetratorul de diamant.
14.4. Metoda Vickers de determinare a durităţii
Constă în apăsarea piesei cu un vârf de diamant , având unghiul 136 grade, iar sarcina
aplicată este mică (1-30 daN). La aparat se citeşte mărimea diagonalei amprentei (care este
un pătrat), iar cifra de duritate HV (HV, exprimată in daN/mm
2
) se ia din tabele, în funcţie de
mărimea sarcinii aplicate şi diagonala amprentei.
Metalele au durităti foarte diferite. Majoritatea metalelor uzuale au duritatea cuprinsă
între 20-100 HB .Ex oteluri 100-650 HB, alame: 60-150 HB.
Încercările de duritate se execută la aparate de construcţie specială, numite durimetre.
Încercări de duritate dinamice:
- încercare de duritate cu ciocan Poldy, pentru produse metalice
- duritate Shore, pentru produse din cauciuc şi materiale plastice

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
133

Durometrul portabil Equotip
Durometrul portabil se folosesc pentru încercări de duritate Brinell, Rockwell .
Vickers cu afişare digitală.


Figura 14.3. Durometru portabil Equotip

14.5. Rezistenţa mecanică
Proprietăţile de rezistenţă mecanică a mărfurilor exprimă modul de comportare la
acţiunea unor forţe exterioare care tind să le deformeze, să le modifice structura .
În funcţie de modul de acţionare al forţelor exterioare există tipuri diferite de rezistenţe:
- rezistenţa la tracţiune
- rezistenţa la compresiune – solicitarea opusă tracţiunii, este analogă încercării de
tracţiune, cu deosebirea că forţele sunt orientate în sens invers, provocând în
consecinţă o scurtare a epruvetei. Acesta se aplică în general materialelor de
construcţie ca ciment, beton, cărămidă, lemn.
- rezistenţa la încovoiere - reprezintă sarcina care aduce epruveta în situaţia de rupere
prin încovoiere exprimată în daN/mm
2
, se utilizează la metal şi lemn. Se aplică cu
prioritate materialelor fragile .
- rezistenţa la torsiune
- rezistenţa la forfecare – se aplică în special semifabricatelor din care se confecţionează
piese care în exploatare sunt supuse la o astfel de solicitare şi se efectuează la maşină
de încercat la tracţiune.
Rezistenţa la tracţiune este caracteristica cea mai frecvent utilizată pentru aprecierea
durabilităţii produselor, reprezintă proprietatea corpurilor solide de a se opune forţei
exterioare care, acţionând pe direcţia axei longitudinale, tinde să le rupă.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
134
Încercările la produse metalice se execută pe epruvete metalice, care au forme si dimensiuni
standardizate pentru fiecare tip de încercare ( tracţiune, compresiune).

Figura 14.4. Forma epruvetelor rotunde pentru încercarea la tracţiune
Forma şi dimensiunile epruvetelor pentru încercarea la tracţiune trebuie alese astfel
încât pe toată lungimea de referinţă Lo să existe o stare de tensiune monoaxială. În acest sens
modul de prelevare a epruvetei are un rol deosebit de important.
La epruvetele rotunde cu capete cilindrice netede Fig. 14.4. potrivite pentru încercarea
barelor rotunde, pătrate sau profilate, capetele pot rămâne neprelucrate dacă se poate asigura
centrarea barei în maşină, lungimea capetelor va fi cel puţin egală cu aceea a fălcilor. Din
cauza pericolului de alunecare în fălci, este recomandabilă epruveta cu capete filetate. La
încercarea fontei cenuşii se renunţă la măsurarea alungirii, deci epruvetele se fac scurte .
Epruvetele plate Fig.14.5 se utilizează la încercarea tablelor de diferite grosimi , raportul între
lăţimea şi grosimea părţii calibrate nu trebuie să fie mai mare decât 4.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
135

Figura 14.5. Forma epruvetelor plate pentru încercarea la tracţiune
Epruvetele sunt supuse încercărilor pe maşini speciale, numite maşini de încercare
(maşina universală).
Modul în care se comportă produsele în timpul încercării la tracţiune rezultă din
diagrama Hooke, reprezentând alungirea epruvetei ( Al) în funcţie de variaţia forţei.
Considerăm o epruvetă de lungime lo şi secţiunea S, supusă unei solicitări de întindere
prin aplicarea unei forţe în lungul axei sale. Dacă mărimea forţei F nu depăşeşte o anumită
valoare deformarea este elastică. În acest domeniu s-a constatat , experimental , că alungirea
Al pe care o capătă epruveta sub acţiunea forţei F este proporţională cu mărimea acestei forţe
şi cu lungimea iniţială lo şi invers proporţională cu aria secţiunii S.
S
F
E
l
l
l
o
=
A
=
A
(14.4.)
unde:
E – factor de proporţionalitate, se numeşte modul de elasticitate (modulul Young)
Această relaţie este cunoscută sub numele de legea lui Hooke.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
136
15. Coroziunea metalelor, protecţia anticorosivă a suprafeţelor metalice

Coroziunea este un fenomen dăunător care apare destul de frecvent în timpul păstrării
mărfurilor. Coroziunea reprezintă fenomenul de distrugere parţială sau totală a materialelor ,
în urma unor reacţii chimice şi electrochimice, care au loc prin interacţiunea cu mediul
ambiant.
Metalele din care sunt confecţionate utilajele supuse coroziunii au un nivel energetic
ridicat, deoarece pentru obţinerea din minereuri s-a cheltuit o cantitate importantă de energie.
Coroziunea este deci un proces natural , o tendinţă firească a metalelor de a reveni la o stare
energetică coborâtă , dar un fenomen dăunător.
15.1. Clasificarea proceselor de coroziune
După mecanismul de desfăşurare a procesului:
- coroziune chimică – presupune reacţia mediului agresiv cu metalul , fără să apară un
transfer de sarcină electrică
- coroziune electrochimică – apare la contactul metalului cu soluţii de electroliţi şi se
caracterizează prin apariţia unui curent electric în timpul procesului distructiv
După distribuţia atacului pe suprafaţa metalului:
- coroziune generală – uniformă , când distrugerea afectează întreaga suprafaţă pe
aceeaşi adâncime
- coroziune localizată – neuniformă, este concentrată numai pentru anumite porţiuni de
suprafaţă ( pete de coroziune)
Indici de apreciere a coroziunii
Rezistenţa la coroziune a metalelor la diverse medii agresive se apreciază prin indici
de coroziune, dintre care cei mai importanţi sunt:
Indice gravimetric : reprezintă variaţia greutăţii probei ( Am) ca rezultat al coroziunii , în
unitatea de timp (t) şi pentru unitatea de suprafaţă (S):
h m
g
t S
m
V
coroziune 2

·
A
= (15.1.)

în care :
Am – variaţia greutăţii probei, în g
t- unitatea de timp, în ore
S- unitatea de suprafaţă , în m
2
.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
137
Indice de penetraţie (P) : reprezintă adâncimea medie a penetraţiei produsă de coroziune în
masa metalului şi este dată de relaţia:

76 . 8
.
· =
p
cor
V
P (15.2.)
în care:

Vcor. – indicele gravimetric,
p - densitatea metalului g/cm
3
8760 – numărul de ore într-un an.
Coroziunea chimică
Coroziunea chimică reprezintă procesul de distrugere a metalelor şi aliajelor în urma
reacţiilor eterogene , ce se desfăşoară la suprafaţa acestora în contact cu un gaz corosiv , la
temperatură ridicată ( peste 100
o
C , în condiţii în care apa lichidă nu este prezentă) sau în
neelectroliţi.
Factorii care influenţează coroziunea chimică
- natura metalului: anumite aliaje prezintă o rezistenţă la oxidare mult mai ridicată decât
metalele tehnice pure. Rezistenţa aliajelor la coroziune chimică este în funcţie de
natura şi procentul componenţilor de aliere. Unele metale ca aluminiul, cromul, siliciul
conferă oţelurilor a mare rezistentă la oxidare, prin formarea straturilor de oxizi
deosebit de aderente.
- starea suprafeţei metalului sau aliajului: calitatea prelucrării suprafeţei este
determinată de caracteristicile geometrice şi de proprietăţile fizico-mecanice.
- prezenţa asperităţilor (zgârieturile) măreşte coroziunea, prin crearea discontinuităţilor
în pelicula protectoare.
- temperatura: creşterea temperaturii intensifică viteza procesului de oxidare.
-
compoziţia mediului ambiant : coroziunea metalelor la temperaturi înalte se intensifică
în momentul apariţiei în medie a componentului agresiv (H
2
O, CO
2
Coroziunea electrochimică
Coroziunea electrochimică presupune prezenţa unui electrolit în jurul metalului sau
aliajului supus coroziunii; soluţia şi metalul sunt străbătute de un curent propriu , generat de
procesele electrochimice, care se desfăşoară la limita celor două faze.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
138
15.2. Metode de protecţie anticorosivă
Protecţia anticorosivă se realizează prin:
- alegerea materialului de construcţie adecvat scopului propus
- aplicarea straturilor protectoare metalice sau nemetalice
- reducerea agresivităţii mediului corosiv
- metode electrochimice de protecţie
- aplicarea straturilor protectoare anticorosive
Acoperirile de protecţie sunt frecvent utilizate pentru combaterea coroziunii. Efectul
lor protector se bazează , fie pe principiul izolării complete a metalului de agentul corosiv, fie
pe încetinirea reacţiei ce ar urma să se producă între metal şi soluţia corosivă.
Din punct de vedere al compoziţiei acoperirile protectoare se pot clasifica în:
- acoperiri metalice
- acoperiri pe bază de compuşi anorganici
- acoperiri pe bază de compuşi organici
Indiferent de natura lor şi de modul de aplicare , stratul protector trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie continuu
- compact
- aderent
- neporos
- să aibă stabilitate chimică în condiţiile de exploatare impuse
- să aibă rezistenţă mecanică ridicată pentru ca să nu se deterioreze

15.3. Tratamente preliminare de pregătire a suprafeţelor în scopul protecţiei
anticorosive
Ca rezultat al procesului de producţie, transport, depozitare şi funcţionare , pe
suprafaţa pieselor metalice se găsesc impurităţi ; prezenţa lor scurtează durata protecţiei şi
calitatea protecţiei. Acestea pot fi : grăsimi depuse pe suprafaţa metalului oxizi (rugină)
rezultaţi chiar din metal în urma proceselor chimice de oxidare, precum şi corpuri străine
(praf,nisip).De aceea înainte de aplicarea stratului protector suprafeţele metalice sunt pregătite
prin procedee mecanice, chimice, electrochimice.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
139
Pregătirea preliminară a suprafeţelor pieselor
Prelucrarea mecanică
Urmăreşte îndepărtarea de pe suprafeţele metalice a oxizilor îi impurităţilor. Aceasta
se realizează prin mai multe operaţii , în funcţie de gradul de impurificare al suprafeţei .
Rectificarea
Îndepărtează stratul superficial de metal cu materiale abrazive şi asigură o bună rugozitate a
suprafeţei prelucrate. Se folosesc discuri – perii din sârmă de oţel, discuri abrazive, hârtie
acoperită cu pulberi abrazive, acţionate pe maşini electrice.
Sablarea
Constă în proiectarea unui jet de nisip uscat, de granulaţie 1.5-2.0 mm sau de alice de
fontă ori corindon pe suprafaţa metalică cu ajutorul unui curent de aer comprimat sau apă.
Lustruirea
Constă în finisarea superioară a suprafeţei metalice prin eliminarea
microneregularităţilor. Se folosesc pulberi abrazive foarte fine îmbibate în paste de lustruit şi
aplicate pe discuri de pâslă.
Degresarea
Este operaţia de îndepărtare a materiilor grase de pe suprafeţele metalice prin
dizolvare. Poate fi realizată:
- cu ajutorul solvenţilor organici ( petrol, benzină, tricloretilenă)
- cu alcalii cu sau fără acţiunea curentului electric. Degresarea chimică în alcalii se
efectuează la temperaturi de 60-90
o
C, prin imersiune.
- degresare electrochimică
- degresare cu ultrasunete
Decaparea
Are ca scop îndepărtarea stratului de oxid format la degresare sau în timpul depozitării
piesei. Se realizează în soluţii acide diluate, uneori în prezenţa inhibitorilor de coroziune.
Lustruirea electrochimică:
Se aplică în scop decorativ , în special pieselor din oţel inoxidabil.
15.4. Acoperiri metalice
După destinaţia lor acoperirile metalice pot fi clasificate în următoarele categorii:
- acoperiri de protecţie anticorosivă
- acoperiri decorativ-protectoare
- acoperiri rezistente la uzură (cromare dură)

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
140
Depunerea electrochimică a nichelului
În procedurile de galvanizare cel mai des folosit metal este nichelul.
Nichelul are proprietăţi chimice şi fizice, care asigură o protecţie de durată în aer, o protecţie
anticorosivă . Electrolitul cel mai frecvent utilizat este electrolitul pe bază de sulfaţi.
Nichelarea poate să fie:
- nichelare neagră
- nichelare lucioasă
- nichelare semilucioasă
- nichelare dură
15.5. Acoperirile nemetalice de natură anorganică
Oxidarea constă în formarea unei pelicule artificiale de oxizi pe suprafaţa metalului
prin metode chimice sau electrochimice, în scopul măririi rezistenţei la coroziune. Oxidarea
se aplică aliajelor feroase şi neferoase în special aliajelor de aluminiu şi de magneziu.
Brunarea
Operaţia de brunare este un procedeu de acoperire cu oxizi de fier a pieselor din oţel şi
fontă, cu scopul protecţiei anticorosive . În timpul procesului de brunare se formează un strat
protector compus din oxizi de fier Fe
2
O
3
şi Fe
3
O
4
. Apariţia acestor straturi este condiţionată
de dinamica reacţiei de oxidare respectiv de concentraţia şi temperatura băii de brunare.
În timpul menţinerii piesei în baia de brunare cu scopul realizării unui strat de
aproximativ 10 microni, creşte gradul de oxidare pe suprafaţa metalului , metalul fiind oxidat
la faza Fe
3
O
4
şi se formează Fe
2
O
3
care prezintă mai multe modificaţii sub formă de culoare
neagră, albăstruie, brun roşcat.
Condiţii de lucru:
- soluţia de brunare conţine: NaOH 400 g, NaNO
3
20 g, NaNO
2
20 g,
Na
2
S
2
O
3
· H
2
O 10 g, acid tartric 10 g, 600 ml H
2
O
- temperatura de lucru: 70-90
o
C
- durata procesului de brunare : 10-15 minute.
După finalizarea procesului de brunare piesele trebuie unse cu ulei, pentru protecţie.
15.6. Protecţia suprafeţelor metalice prin vopsire şi lăcuire
Formarea peliculei de lac si vopsea este rezultatul unor procese fizice (evaporarea
solventului) sau unor reacţii chimice. Evaporarea soluţiilor poate fi realizată în condiţii de
temperatură normală sau poate fi accelerată prin încălzirea piesei în cuptor. Cele mai bune
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
141
acoperiri se realizează pe suprafeţele grunduite şi chituite. Grosimea acoperirii cu lac sau
vopsea poate varia între 0.025-0.3 mm.
Aplicarea straturilor de lac sau vopsea se realizează prin:
- vopsire cu pensulă
- acoperirea prin imersiune
- acoperirea prin pulverizare
- acoperirea prin electroforeză
Acoperiri cu pulberi termoplaste prin sinterizare. Se folosesc pulberi cu granulaţie foarte fină,
formate din polimeri.
15.7. Sinterizare în pat fluidizat
Constă în introducerea piesei metalice , bine curăţată şi preîncălzită , la temperatura de
topire a polimerului în instalaţia de fluidizare. Particulele de pulbere în contact cu piesa
metalică fierbinte se topesc, se lipesc între ele şi de metal şi prin sinterizare se formează o
depunere uniformă.
15.8. Rilsanizarea
Acoperirea suprafeţei metalice cu poliamidă H – [ NH – (CH
2
)
10
-CO-]
n
OH , având
temperatura de topire 210-230
o
C. Înainte de procesul de acoperire suprafaţa degresată se
sablează, se aplică un strat suport, care măreşte aderenţa stratului protector. Temperatura de
lucru este 255
o
C.
15.9. Protecţia suprafeţei metalice prin aplicarea fluidului de protecţie
În prevenirea procesului de coroziune o importanţă deosebită au substanţele organice
biodegradabile, aşa numitele fluidele de protecţie, care la rândul lor trebuie testate calitativ în
laboratoarele de analize fizico chimice.
Domeniu de utilizare
Acest fluid se utilizează la protecţia tablelor, profilelor metalice, a sârmelor, a
şuruburilor şi a altor subansamble confecţionate din oţel, aluminiu, cupru, alamă.
Fluidul de protecţie se foloseşte în intervalul de temperatura: –20
o
C……+100
o
C.
Caracteristici de calitate :
- aspect -vizual
- culoare - vizual
- punct de inflamabilitate
- punct de congelare
- capacitatea de protecţie
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
142
- grosimea peliculei de protecţie,( microni)
- aspectul peliculei de protecţie
- acţiunea corozivă pe o lamă de oţel, 3 ore la 100
o
C
Determinarea capacităţii de protecţie
Aparatură şi materiale
- plăcuţe din oţel OLC45 cu dimensiunile de 50x50x3 mm, prevăzute cu câte un orificiu cu
diametrul de 5 mm, plasat la 3 mm distanţă de una din laturi , prin care se trece o sârma de
oţel pentru suspendare.
- etuva care să asigure menţinerea temperaturii de determinare
- pânză de şlefuit
- vată hidrofilă
- benzină de extracţie
Pregătirea determinării
- pentru fiecare determinare se folosesc câte 3 plăcuţe.
- plăcuţele se lustruiesc pe toată feţele, cu pânză de şlefuit, până la luciu oglindă, apoi se
spală cu benzină de extracţie într-o capsulă de porţelan şi se usucă cu vată hidrofilă.
- plăcuţele se manipulează cu un cleşte din oţel inoxidabil, fără a fi atinse cu mână.
- se verifică aspectul plăcuţelor în lumina puternică şi se aleg pentru determinare numai
plăcuţele fără puncte sau pete de coroziune.
- plăcuţele selecţionate se imersează de patru ori în probă, timp de max. 5 secunde de
fiecare dată , apoi se suspendă pe un stativ timp de 15 minute, pentru evaporarea
solventului.
- un stativ din sârma de oţel sau din sticlă se introduce în locul plăcii perforate
într-un exicator, care conţine apă distilată într-un strat de 30 mm înălţime.
Mod de lucru
- plăcuţele se suspendă pe stativul din exicator în poziţie verticală , la distanţe de min.10
mm. Exicatorul se acoperă cu capacul şi între exicator şi capac se introduce o garnitură
din hârtie de filtru, după care se introduce în etuva şi se menţine timp de 18 ore la
temperatura de 50
o
C. După aceea , se scoate exicatorul din etuvă şi se lasă la temperatura
camerei (20-25
o
C) timp de 6 ore.
- ciclul se repetă de trei ori consecutiv , în total 72 ore.
- în continuare se scot plăcuţele din exicator , se spală cu benzină de extracţie pentru
îndepărtarea peliculei de protecţie şi se şterg cu vată pentru uscare.
- plăcuţele se examinează vizual şi se notează punctele de coroziune de pe suprafeţele
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
143
plăcuţelor fără a lua în considerare muchiile.
Interpretarea rezultatelor
Se consideră ca produsul de protecţie corespunde capacităţii de protecţie , dacă la
examinarea vizuală pe fiecare din cele trei plăcuţele nu se observă mai mult de opt puncte de
coroziune, fiecare punct de coroziune având diametrul de max. 0.5mm.În caz contrar se
consideră produsul necorespunzător.
Determinarea grosimii peliculei de protecţie
Aparatură şi materiale

- plăcuţe din oţel OLC45 cu dimensiunile de 50x50x3 mm, prevăzute cu câte un orificiu cu
diametrul de 5 mm, plasat la 3 mm distanţă de una din laturi , prin care se trece o sârmă de
oţel pentru suspendare.
- etuvă care să asigure menţinerea temperaturii de determinare
- pânză de şlefuit
- vată hidrofilă
- benzină de extracţie
- amestec de alcool etilic 96 % vol. şi benzen 1+1
Mod de lucru
- pentru fiecare determinare se folosesc câte 3 plăcuţe.
- plăcuţele se spală cu benzină de extracţie într-o capsulă de porţelan şi se degresează cu
amestec alcool etilic - benzen şi se usucă cu vată hidrofilă, evitând contactul direct cu
mâna.
- plăcuţele curăţate se cântăresc cu precizie de 0.0002 g.
- circa 100 g probă, omogenizată în prealabil prin agitare , se introduc într-un pahar
Berzelius 250 ml şi se aduce la temperatura de 20-25
o
C.
- cele trei plăcuţe se imersează în probă, fiecare de trei ori, timp de 3 secunde de fiecare
dată şi în poziţie verticală , cu ajutorul sârmei de oţel.
- excesul de probă de pe cele trei plăcuţe se lasă să se scurgă şi se suspendă apoi pe un
stativ metalic, timp de circa 15 minute.
- se introduc apoi plăcuţele în etuvă şi se usucă la temperatura de 40
o
C, timp de o oră.
După acest interval de timp se scot plăcuţele din etuvă , se răcesc la temperatura camerei
timp de 15-20 minute şi se cântăresc cu precizie de 0.0002 g. Operaţiile de uscare în
etuvă, răcire şi cântărire se repetă până la obţinerea unei diferenţe între două cântăriri
succesive de max. 0.0004 g.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
144
Calculul
Grosimea peliculei de protecţie (G) se exprimă în microni şi se calculează cu formula:
4 1
10 ·
·
÷
=
p S
m m
G (microni) (15.3.)
în care:
m
1
= masa plăcuţei acoperită cu proba, în grame
m = masa plăcuţei înainte de imersie în produsul de analizat, în grame
S = suprafaţa totală a plăcuţei în cm
2

p = densitatea probei , în g/cm
3
( se consideră convenţional p = 1 g/cm
3
)
Se calculează grosimea peliculei pentru fiecare din cele trei plăcuţe, iar ca rezultat se ia media
aritmetică a celor trei determinări.
Determinarea aspectului peliculei de protecţie
Materiale
- plăcuţe din oţel OLC45 cu dimensiunile de 50x50x3 mm, prevăzute cu câte un orificiu cu
diametrul de 5 mm, plasat la 3 mm distanţă de una din laturi , prin care se trece o sârma de
oţel pentru suspendare.
- pânză de şlefuit
- vată hidrofilă
- benzină de extracţie
- amestec de alcool etilic 96 % vol. şi benzen 1+1
Mod de lucru
- pentru fiecare determinare se folosesc câte 3 plăcuţe.
- plăcuţele se lustruiesc pe toată feţele, cu pânza de şlefuit, până la luciu oglindă, apoi se
spală cu benzină de extracţie şi apoi cu amestec de alcool etilic- benzen într-o capsulă de
porţelan şi se usucă cu vată hidrofilă, evitând contactul direct cu mâna.
- plăcuţele curăţate se imersează timp de 3 secunde în proba adusă la temperatura de 30-
35
o
C, după care se suspendă pe un stativ timp de 3 ore.
- se examinează vizual aspectul peliculei depuse pe suprafaţa plăcuţelor.
Interpretarea rezultatelor
Aspectul peliculei de protecţie se consideră corespunzător dacă pelicula de produs este
continuă şi omogenă
Produsul se consideră corespunzător şi în cazul unor particule fine, vizibile cu ochiul .
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
145
16. Analize spectrofotometrice

16.1. Noţiuni teoretice:
Spectrele de absorbţie sau emisie pot fi utilizate pentru analiză calitativă şi cantitativă
a substanţelor. Această utilizare se bazează pe relaţia dintre structura chimică a
substanţelor şi spectrele sale de emisie sau absorbţie
-


Figura 16.1. Model general al unui spectru de absorbţie
Analiza calitativă se bazează pe cunoaşterea lungimii de undă (λ) la care substanţa respectivă
absoarbe
- Analiza cantitativă se bazează pe legea Lambert-Beer:
l k
i
e Z Z
*
0
*
÷
= (16.1.)
unde:
extinctie absortie de molar coeficient
tica caracteris const
ia concentrat c unde C k
optic drum l
/
: , *
÷
÷
÷ =
÷
c
c
c

Domeniul vizibil:

Propr. optică
Z(λ) Z
l
λ(ϋ,υ)
λ
1
[ε(λ
1
)] λ
2
[ε(λ
2
)] λ
3
[ε(λ
3
)] λ
4
[ε(λ
4
)]
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
146
- Constantele sunt tabelate pentru lungimea de undă care caracterizează
substanţele respective:
) (
), (
) (
) (
* *
C f A
D optica densitate
E extinctie
A absorbanta
l C
=
¦
¹
¦
´
¦
÷ c

- Curba de calibrare/etalonare:
Figura 16.2. Curba de calibrare
Aparatele , instrumentele folosite pentru obţinerea spectrelor atomice şi moleculare se numesc
spectrometre.
Un asemenea aparat trebuie să conţină:
- sursă de energie;
- un monocromator;
- o cuvă în care se găseşte substanţa;
- un detector;
- un amplificator;
- un înregistrator (se obţine spectrul înregistrat)

16.2. Descrierea aparatului, spectrofotometru SPEKOL 10

Spectrofotometrul reprezintă un aparat electronic analog, multifuncţional cu o
dispozitivare foarte complexă ce poate fi utilizat în scopul unor determinări cantitative şi
calitative diverse.
Spectrele de emisie de obţin prin înregistrarea unor radiaţii emise de atomi.
C
1
C
2
C
3
C
A
A
3
A
2
A
1
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
147

Figura 16. 3. Vederea frontală a aparatului SPEKOL 10 cu dispozitivul de extincţie EK1
- 13-aparat indicator, 14-tambur gradat pentru fixarea lungimii de undă, 20-dispozitivul
de extincţie EK1, 21-aparatul SPEKOL 10, 22-găuri filetate pentru strângerea diverselor
dispozitive funcţionale, 23-sursă de radiaţie, 24-pârghie de blocare a butonului (25), 25-
butonul potenţiometrului de reglare a punctului zero, 26-buton de fixare a treptei de
amplificare, 27-pîrghie de blocare a butonului (28), 28- butonul potenţiometrului de
reglare a amplificării în cadrul unei trepte de amplificare (fixarea punctului de transmisie
maxim T = 100%), 29-şurub cu canelură pentru reglarea punctului de zero mecanic, 30-
ghidaje cilindrice pentru elementele de centrare ale dispozitivelor, 31-geam mat, 32-
- fantă suplimentară la lucrul cu dispozitivele de extincţie EK1 şi de titrare T1, 33-
pîrghie pentru acţionarea clapetei de închidere a luminii şi pentru introducerea unei fante
suplimentare în traseul luminos, 34-filtru UD 35-82 pentru atenuarea luminii de dispersie
în domeniul spectral 340-370 mm, 35-ştifturi de centrare, 36-ştuţ. În partea din spate a
aparatului în afara sursei de radiaţie (23) mai sunt dispuse prizele pentru preluarea
fotocurentului de la fotocelulă, prizele pentru imprimantă, priza pentru alimentarea sursei
de lumină. De asemenea aparatul mai dispune de două surse de alimentare stabilizate
electronice una pentru becul cu filament şi una pentru sursa cu vapori de mercur.
Consideraţii generale privind măsurarea extincţiei
Pentru determinarea pe cale colorimetrică concentraţiei unei soluţii colorate trebuie
stabilite în prealabil condiţiile optice în care va avea loc măsurarea, acest lucru înseamnă în
primul rând că grosimea stratului măsurat şi lungimea de undă trebuie adaptate proprietăţilor
de absorbţie ale soluţiei analizate. În afară de aceasta trebuie eliminată influenţa substanţelor
nedorite, respectiv trebuie stabilită valoarea punctului de zero.


Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
148
Lichidul de referinţă.
Toate măsurătorile trebuiesc efectuate şi raportate principial la o cuvă cu un lichid de
referinţă care are aceeaşi grosime ca cea cu soluţie de concentraţiei necunoscută. Rolul
lichidului de referinţă este acela de a permite fixarea punctului electric de zero pentru scara
extincţiei. Acest lucru înseamnă că pierderi de lumină cauzate de reflexie şi refracţie pe pereţii
cuvei precum şi dispersii cauzate de solvenţi, nu influenţează valoarea măsurată. De asemenea
sunt compensate pierderi de lumină care apar ca urmare a faptului că solventul folosit avea o
coloraţie proprie sau era tulbur, sau a faptului că reactivii suplimentari folosiţi sunt coloraţi.
De regulă ca lichid de referinţă este folosit chiar solventul folosit la soluţia de analizat
(de exemplu apa). Dacă solventul are o coloraţie proprie sau o turbiditate care influenţează
negativ măsurătorile, atunci două părţi ale probei se tratează în mod egal în sensul că unei
părţi în loc să i se adauge reactivul colorat se foloseşte numai solventul acestuia.
Dacă reactivii sunt ei însăşi coloraţi sau dacă conţin ca impurităţi substanţa ce urmează
a se determina atunci se tratează un volum de solvent, egal ca valoare cu volumul soluţiei
analizate, cu folosirea tuturor reactivilor exact ca pentru soluţia de analizat (probă oarbă).
Pentru a nu produce proba oarbă la fiecare determinare se poate folosi un timp
îndelungat extincţia determinată considerând-o ca fiind valoare de plecare (valoare zero). În
acest sens din extincţia măsurată se scade practic valoarea acesta de zero. Determinarea o
singură dată a valorii de zero precum şi măsurarea la soluţiile probelor se execută au apă
distilată. Acest mod de abordare are importanţă mare la analize de serie dar presupune ca
reactivii să nu se schimbe de-lungul timpului. Din acest motiv se recomandă verificarea
periodică a valorii de zero dar în special atunci când se folosesc chimicale noi.
Alegerea lungimii de undă
Extincţia soluţiilor se stabileşte în strânsă dependenţă de lungimea de undă şi se
reprezintă într-un sistem de coordonate deasupra lungimii de undă. Prin legarea punctelor
individuale între ele rezultă o curbă din care se extrage lungimea de undă corespunzătoare
maximului de extincţie. Dacă sunt prezente mai multe maxime de extincţie atunci se alege
acea lungime de undă la care erorile datorate coloraţiilor parazite sunt minimale. La
măsurarea unor benzi de absorbţie înguste lungimea de undă de măsurare trebuie reglată
foarte atent la absorbţie maximă; eventual se efectuează măsurătoarea cu o sursă de radiaţie
monocromatică.



Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
149
Alegerea grosimii stratului de soluţie
Grosimea stratului soluţiei de analizat se alege se face în aşa fel încât rezultatul
măsurării să prezinte o eroare cât mai mică.
La măsurători fotoelectrice ale extincţiei eroarea relativă ΔE/E are valoarea cea mai
mică în domeniul E = 0,1 ÷ 1,1 (T = 80% ÷ 8%). Pentru a rămâne în acest domeniu este
necesar ca la soluţii puternic colorate să se folosească cuve de grosime mică iar la soluţiile ce
absorb slab lumina cuve de grosimi mari.
Curba de etalonare
Trasarea corectă a curbei de etalonare este de maximă importanţă pentru precizie şi
reproductibilitatea măsurătorilor. Chimicalele folosite trebuie să prezinte puritatea cerută iar
condiţiile fizice de măsurare (grosime de strat, iluminare lungime de undă) trebuie să fie
aceleaşi la toate probele măsurate. După măsurarea tuturor etaloanelor se reprezintă valorile
măsurate ale extincţiei (ordonată) în funcţie de concentraţia probelor respective (abscisă), pe
urmă se unesc cu o linie continuă punctele între ele. Pe grafic se notează şi grosimea de strat
şi lungimea de undă folosită. O curbă de etalonare este valabilă numai pentru determinări ce
se fac la aceeaşi lungime de undă şi grosime de strat şi aceeaşi reactivi de tratare a soluţiilor.

Figura 16.4. Organigrama fazelor de lucru la determinarea
extincţiei cu aparatul SPEKOL 10 şi a dispozitivului EK1.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
150
Spectrofotometru : UV- VIS
Mod de lucru
- Substanţa se pune în cuve de cuarţ
- Grosimea cuvei este de 10 mm
- Proba martor → trebuie sa conţină toate substanţele mai puţin cea care trebuie
verificată
- se vor trasa spectrele de absorbţie în domeniile UV VIS pentru K
2
Cr
2
O
7
şi CuSO
4.

- pentru patru soluţii de K
2
Cr
2
O
7
de concentraţii cunoscute se vor trasa spectrele de
absorbţie, se va determina absorbanţa (extincţia) şi se va trasa graficul A = f ( c ).
- se va trasa spectrul pentru o soluţie de K
2
Cr
2
O
7
de concentraţie necunoscută şi se
va determina concentraţia din curba de calibrare.
K
2
Cr
2
O
7
în apă distilată
Proba martor: apă distilată
Se verifică dacă numărul de undă de pe aparat corespunde cu cel de pe hârtie şi înregistrează
absorbţia în spectrul vizibil şi ultraviolet.
Se pune K
2
Cr
2
O
7
de altă concentraţie, se completează la 50, şi se începe înregistrarea.
- Se citeşte absorbanţa şi se calculează concentraţia.
Calcule:

Pentru a determina concentraţia unei substanţe folosind analiza spectrală se va proceda în
felul următor:
- După folosirea spectrometrului UV VIS se va analiza graficul rezultat.
- Se va întocmi un nou grafic în coordonate Absorbanţa (A) şi Concentraţie (g/ml).
- Prima substanţa este
7 2 2
O Cr K de concentraţie ml g / 10 118 . 2
5 ÷
· şi
absorbanţă 42 . 0
1
= A
- A doua substanţa este
7 2 2
O Cr K de concentraţie ml g / 10 256 . 4
5 ÷
· şi
absorbanţă 56 . 0
2
= A
-
A treia substanţa este
7 2 2
O Cr K de concentraţie
ml g / 10 59 . 10 10 * 059 . 1
5 4 ÷ ÷
· = şi absorbanţă 26 . 1
3
= A

-
Substanţa de concentraţie necunoscută are absorbanţa 58 . 0 = A

- Din curba de calibrare se va determina concentraţia substanţei dorite:
Aceasta este C=
ml g / 10 58 . 5
5 ÷
·
.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
151
16.3. Anal i za spectrofotometri că a Cobal tul ui
Analiza spectrofotometrică constă în măsurarea intensităţii radiaţiei
absorbite/transmise la traversarea unei soluţii de către un fascicul de lumină monocromatică.
În prezenta lucrare se urmăreşte absorbţia şi transmitanţa unui fascicul de lumină cu lungime
de undă variabilă pentru soluţii de sulfat de cupru cu diferite concentraţii.
Absorbţia luminii monocromatice de către soluţii urmează legea Boguert-Lambert-
Beer:
I
t
= I
0
∙ 10
- c · b · c
(16.2.)
unde,
I
t
: intensitatea luminii transmise (care a parcurs celula cu proba v. fig. 1);
I
0
: intensitatea luminii incidente (asociată cu valoarea maximă a intensităţii transmise,
corespunzătoare apei distilate);
c: coeficient de extincţie (absortivitate) - independent de concentraţie;
b: grosimea stratului de soluţie;
c: concentraţia componentului care absoarbe radiaţia (pentru soluţii cu un singur
dizolvat reprezintă concentraţia soluţiei);
Dacă se consideră concentraţia şi grosimea unitară c = 1, b = 1, atunci c
0
dat de relaţia
c
0
= lg(I
0
/I
t
) se numeşte coeficient de absorbanţă şi reprezintă o mărime ce depinde doar de
natura substanţei dizolvate, de lungimea de undă a luminii şi de temperatură.
Valoarea lui c caracterizează sensibilitatea determinării: cu cât c este mai mare, cu atât
sensibilitatea este mai mare; se numeşte transmitanţă raportul I
t
/I
0
şi se notează cu T; mărimea
-lg(T) se notează cu A şi se numeşte absorbanţă; absorbanţa este proporţională cu concentraţia
soluţiei.
Reprezentând grafic absorbanţa în funcţie de concentraţia soluţiei, se obţine o
reprezentare de forma fig. 16.5:

Figura 16.5. Absorbanţa în funcţie de concentraţie
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
152
E = -lg(T) = lg(I
0
/I
t
); E = c · b · c; (16.3.)
Coeficientul molar de extincţie c se poate obţine din panta dreptei în graficul
Absorbanţă = Absorbanţă (Concentraţie)
Abaterile de la linearitate pot fi cauzate de fenomene concurente cu fenomenul
observat de natură chimică (reacţii de descompunere), fizică (evaporare), instrumentală
(instabilitatea cromatică).
Un exemplu de abatere este ilustrat în figura de mai sus prin curbele 3' şi 3''.
Schema bloc a spectrofotometrului este redată în figura următoare:


Figura 16.6. Schema bloc a spectrofotometrului



Mod de lucru
Pentru etalonarea spectrofotometrului se foloseşte o soluţie de sulfat dublu de cobalt şi
amoniu: Co(NH
4
)
2
(SO
4
)
2
sau azotat de cobalt Co(NO
3
)
2
.
Pentru etalonarea spectrofotometrului în cazul determinării cu sulfat de Co se prepară
o soluţie 0.2 M dizolvându-se 5.831 g în apă şi aducându-se la cotă într-un balon cotat de 100
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
153
ml. Din această soluţie se prepară prin diluare soluţii 0.04 M, 0.08 M, 0.12 M, 0.16 M în
baloane de 25 ml.
Algoritm de lucru
1. Se conectează aparatul la reţea.
2. Se alege lungimea de undă prin răsucirea butonului ce comandă lungimea de undă λ
la valoarea 425 nm.
3. Se alege deschiderea fantei; se recomandă deschiderea cea mai mică.
4. Se reglează punctul “0” transmitanţă (1 extincţie) prin deplasarea comutatorului în
poziţia “0”; în acest caz se obturează complet fasciculul luminos; se reglează punctul
“0” folosind butonul “0” de calibrare.
5. Se reglează punctul de “100” transmitanţă (0 extincţie) folosind proba martor cu apă
distilată; menţionăm în cazul soluţiilor cu mai mulţi ioni, se foloseşte o probă martor
care să conţină toţi ionii soluţiei de analizat, mai puţin cei ai Co; se roteşte butonul “1”
de reglare până când acul se deplasează la valoarea “100” transmitanţă (0 extincţie).
6. Se consideră soluţia cu concentraţia de 0.2 M. Se introduce în cuva
spectrofotometrului cu ajutorul unei pipete de 2ml şi se introduce în spectrofotometru;
se notează valoarea absorbanţei.
7. Se repetă paşii 1-6 pentru valorile lungimii de undă λ de la pasul 2 următoare:
440nm, 455 nm, 470nm, 480nm, 490nm, 500nm, 510nm, 520nm, 530nm, 550nm,
565nm, 580nm.
8. Se reprezintă grafic în coordonate Extincţie = Extincţie(λ). Se stabileşte maximul
curbei şi din desen se extrage valoarea corespunzătoare a lungimii de undă.
9. Se fixează lungimea de undă λ la aparat la valoarea găsită pentru maxim.
10. Se reglează din nou punctul de “0” şi “100” (paşii 4 şi 5).
11. Pentru fiecare din soluţiile 0.04 M, 0.08 M, 0.12 M, 0.16 M, 0.2 M se citeşte
valoarea extincţiei pentru lungimea de undă fixată.
12. Se reprezintă grafic Extincţie = Extincţie(concentraţie).
13. Se interpolează liniar; aceasta constituie dreapta de etalonare a spectrofotometrului
pentru ionii de cobalt.
14. Folosind dreapta de etalonare determinaţi concentraţia unei probe necunoscute.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
154
17. Metode electrochimice de analiză

17.1. Pri nci pi ul şi cl asi fi carea metodel or el ectroanal iti ce
Metodele electroanalitice cuprind un grup de metode analitice cantitative, care se
bazează pe unele proprietăţi electrice ale soluţiilor, determinate fie de transportul de masă prin
soluţie, fie de reacţiile electroactive ale unor specii, reacţii care au loc la suprafaţa unui
electrod imersat în soluţia de analizat.
Metodele electroanalitice prezintă următoarele avantaje, comparativ cu alte metode
instrumentale de analiză:
- proprietatea electrică este determinată de concentraţia şi starea de oxidare a
- speciei analizate (specia electroactivă);
- aparatura necesară este simplă, comparativ cu cea folosita în analizele
- optice;
- rezultatul analizei este exprimat prin activitate şi mai puţin prin concentraţie.
Clasificarea metodelor electroanalitice se poate face după:
- natura mecanismului de transport de masă prin soluţie;
- parametrii electrici care pot fi controlaţi sau măsuraţi în decursul analizei
(curent, tensiune, timp, etc.);
Prima electroliză, electroliza apei a fost realizată la 2 mai 1800 de doi chimişti britanici,
Wiliam Nicholson şi Sir Antony Carlisle.
La noi în ţară,
- Combinatul OLTCHIM, 1968 28 iulie – e pusă în funcţiune prima unitate de
producţie: Electroliza I
- 1974 Se pune in funcţiune instalaţia de Sodă Caustică Electrolitică (Electroliza III) cu
catod de mercur şi anozi de titan, cristalizarea sării, concentrarea sodei caustice
- 1984 Se pune în funcţiune instalaţia de electroliză cu diafragmă şi anozi de titan
(Electroliza IV), capacitate: NaOH leşie 102 500 t/an, clor 90 900 t/an, acid clorhidric
29 000 t/an
- 2000 Modernizarea instalaţiei de Electroliză IV prin trecerea la procedeul cu
membrana schimbătoare de ioni
Electroliza este un fenomen ce se petrece la trecerea curentului electric continuu prin
soluţia sau topitura unui electrolit, este procesul de orientare şi separare a ionilor unui
electrolit (substanţă a cărei molecule prin dizolvare sau topire se disociază în ioni, permiţând
trecerea curentului electric continuu) cu ajutorul curentului electric continuu .
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
155
În procesul de electroliză, ionii pozitivi sau cationii sunt dirijaţi înspre catod
(electrodul la care are loc reacţia de reducere, pol negativ), iar ionii negativi sau anionii înspre
anod (electrodul la care are loc reacţia de oxidare, pol pozitiv) unde îşi pierd sarcina şi se
depun sau intră în reacţie chimică. De fapt, procesele la electrozi, având loc un transfer de
electroni sunt transformări redox. În electroliză se ţine seama de tensiunea de descompunere,
care este tensiunea minimă la care se poate desfăşura procesul şi care depinde de potenţialul
de electrod, care este influenţat la rândul lui de poziţia pe care o are substanţa în seria
potenţialelor electrochimice.
De asemenea, tensiunea de la bornele electrozilor trebuie să acopere şi căderea de
tensiune în electrolit,în contacte şi în electrozi.


Figura 17.1. Modelarea deplasării ionilor în câmp electric şi descărcarea acestora la
electrozi
17.2. Transportul de masă
Transportul de masă prin soluţie spre suprafaţa unui electrod are loc prin trei
mecanisme, în funcţie de forţa (gradientul) sub care are loc fenomenul.
În funcţie de aceasta, avem:
Transportul de masă în difuziune are loc sub acţiunea unui gradient de concentraţie, care
apare între masă soluţiei şi suprafaţa electrodului unde are loc o reacţie electroactive. În zona
adiacentă catodului apare un strat de difuziune, δ, în care are loc o scădere a concentraţiei a
speciei electroactive (figura 17.2.).
Transportul de masă prin difuzie este specific soluţiilor aflate în stare staţionară
(neagitate).
Legea care descrie transportul de masă prin difuziune este Legea lui Fick, care
exprimă proporţionalitatea directă dintre viteza de difuziune şi gradientul de concentraţie care
apare în soluţie.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
156
(17.1.)

unde:
Co . concentraţia speciei electroactive în masa soluţiei;
Ce . concentraţia speciei electroactive la suprafaţa electrodului (concentraţia
de polarizare);
K . constantă de viteza;

Figura 17.2. Zona adiacentă catodului cu stratul de difuziune, δ
Concentraţia Ce de la suprafaţa electrodului este determinată de potenţialul electrodului.
Etapa determinantă de viteza este difuzia şi nu reacţia electrochimică de la suprafaţa
electrodului. Dacă potenţialul electrodului este suficient de mare, iar relaţia (2.1.) va
avea forma:
(17.2.)
Transportul de masă prin migraţie se face sub acţiunea unui câmp electric.
Ionii migrează spre electrodul de semn contrar, unde se descarcă şi conduc la
obţinerea unor specii chimice noi. Anionii migrează spre anod, iar cationii spre catod.
(Figura 17.3.)

Figura 17.3. Reprezentarea schematică a transportului de masă prin migraţie
Producerea diferitelor fenomene chimice sub acţiunea curentului electric la suprafaţa
de contact electrolit-electrod metalic constituie fenomenul de electroliză. Acesta poate fi
definit după Faraday ca o descompunere permanentă a unei substanţe sub acţiunea curentului
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
157
electric, caz în care ionii soluţiei se vor dirija spre electrodul cu încărcarea electrică opusă
celei pe care o iau ionii, unde se depun.
Procesele de electroliză se supun legilor lui Faraday, redate prin expresia:
t I K m · · = (17.3.)
unde
m- masa de substanţa depusă la electrod
K - echivalentul electrochimic al electrolitului
I - intensitatea curentului (A)
t - timpul cât durează electroliza
Fenomenul de electroliză este complicat şi depinde de o serie de factori fizici şi
chimici, a căror acţiune a impus clarificarea a însăşi modului prin care se face disocierea unui
electrolit sub acţiunea curentului electric. Fenomenul constă în migraţia ionilor pozitivi către
catod şi a ionilor negativi spre anod, cât şi în neutralizarea acestora. Astfel, la electrozi, ionii
captează, respectiv cedează electroni, transformându-se în atomi neutri sau grupe de atomi.
Aceştia se pot depune ca atare pe electrod sau pot reacţiona cu moleculele
dizolvantului, cu electrodul, sau între ei. Se formează astfel produşi secundari ai electrolizei.
Una din aplicaţiile electrolizei cu anozi activi (care se consumă în decursul electrolizei)
este electrorafinarea. Aceasta metodă este utilizată în procesul de obţinere a cuprului de mare
puritate şi pentru recuperarea metalelor preţioase. De fapt, rafinarea electrolitică reprezintă
ultima etapă în metalurgia cuprului.
Electroliza cuprului
În baia de electroliză ce conţine ca electrolit o soluţie acidulată de CuSO4 se introduc o
serie de plăci groase de cupru impur şi se leagă de anodul sursei de curent. Între plăcile
anodice se intercalează plăci subţiri de cupru pur, legate la polul negativ al sursei de curent. În
aceste condiţii trec în soluţie din plăcile anodice numai ionii de cupru şi ionii impurităţilor
metalice, care se găsesc în seria tensiunilor electrochimice înaintea cuprului. La catod se
descarcă numai ionii de cupru, potenţialul de descărcare al celorlalţi fiind mai ridicat, aceştia
rămân în soluţie. Celelalte impurităţi cu potenţialul mai electropozitiv, aflate în plăcile
anodice de cupru se acumulează prin depunere pe fundul băii de electroliză, formând aşa-
numitul nămol anodic care constituie la rândul său o sursă pentru obţinerea acestor elemente.
La anod:
÷ +
+ ÷ e Cu Cu 2
2
(17.4.)
La catod: Cu e Cu ÷ +
÷ +
2
2
(17.5.)
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
158


Figura 17.4. Schema electrolizei cuprului
17.3. Electroliza soluţiei de NaCl

În unele cazuri, în procesul de electroliză intervin şi ionii apei; pe lângă reacţiile de
descărcare a ionilor la electrozi (reacţii primare) au loc şi alte reacţii la care participă ionii
solventului (reacţii secundare). Să urmărim experimentul electrolizei soluţiei de NaCI (la care
participă şi ionii apei).
Experiment având la dispoziţie:
- un tub îndoit în formă de U;
- electrozi de cărbune;
- un dop străbătut de un tub efilat;
- sursă de alimentare la curent;
- fire conductoare.

Figura 17.5. Electroliza NaCl
Ecuaţiile proceselor care au loc la electroliza soluţiei de NaCI:

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
159
18. Metode de separare cromatografice

18.1. Noţi uni teoreti ce
Separarea diferitelor substanţe dintr-un amestec constituie una dintre cele mai
importante probleme ale chimiei analitice. Metoda cromatografică se bazează pe repetarea
echilibrului de repartiţie a componentelor unui amestec între o fază mobilă şi una staţionară.
Datorită diferenţelor în repartiţie are loc deplasarea, cu viteză diferită, a componentelor
purtate de faza mobilă de-a lungul fazei staţionare. În funcţie de natura fazelor se disting
următoarele tipuri de cromatografie:
Tabel 18.1. Tipuri de cromatografie
Faza mobilă Faza staţionară Denumirea tipului de cromatografie
Lichid
Lichid
Gaz
Gaz
Lichid
Solid
Solid
Lichid
Lichid-lichid (LL)
Lichid-solid (LS)
Gaz-solid (GS)
Gaz-lichid (GL)
În general, metodele de separare cromatografice se împart în două categorii: în prima
intră cele care se bazează pe interacţiunea diferită a componenţilor cu faza staţionară
(repartiţie, adsorbţie, schimb ionic şi afinitate), iar în a doua cele care se bazează pe mărimea
diferită a componenţilor (excluziunea sterică). Schema de principiu a unui cromatograf (LL
sau LS) este reprezentată în figura 18.1. El se compune din: sursă de eluent, dispozitiv de
introducere al probei, coloană şi un detector la care se adaugă următoarele anexe: sursa de
eluent, dispozitiv de măsurare şi reglare a debitului, dispozitiv de introducere a probei,
instrument de înregistrare a semnalului furnizat de detector.

Figura 18.1. Schema de principiu a unui cromatograf
Principiul cromatografiei este următorul: eluentul trece prin dispozitivul de
introducere a probei, preia proba de analizat şi o introduce în coloana cromatografică.
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
160
Coloana cromatografică este sediul procesului de separare. Din cauza interacţiunii
moleculelor cu faza staţionară, componentele din amestecul de analizat rămân în urma
eluentului, în funcţie de diferenţele care există între constantele echilibrului de repartiţie între
cele două faze.
Componentele amestecului separat vor ieşi din coloană la timpuri diferite, după care sunt
introduse de eluent în detector. Acesta transformă diferenţa unei proprietăţi fizice între
component şi eluent, într-un semnal electric, proporţional cu concentraţia componentului din
eluent. Înregistrarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de timp se numeşte
cromatogramă (fig.18. 2).


Figura 18.2. Cromatogramă, picul cromatografic
Timpul t
R
la care apare maximul unui pic, măsurat din momentul introducerii probei se
numeşte timp de reţinere sau retenţie şi este o caracteristică calitativă a componentului
respectiv. Înălţimea picului h sau aria lui, A, sunt caracteristici cantitative, proporţionale cu
cantitatea componentului din probă. Se notează cu t
M
(timp mort) timpul în care eluentul şi
componentele care nu interacţionează cu faza staţionară parcurg distanţa până la detector.
Astfel putem exprima viteza zonei componentului (v) şi a eluentului (u) prin următoarele
ecuaţii: v = L/t
R
, u = L/t
M
, unde L este lungimea coloanei.
Algoritmul de lucru
- Se utilizează programul pentru formarea deprinderilor de simulare astfel:
o Se lansează programul în execuţie ( Start/Programs/LC);
o Se intră în meniul aplicaţiei (click pe fereastra Chemland);
o Se intră în secţiunea 2 (se apasă tasta mouse-ului cu cursorul pus pe butonul
din dreapta jos al ferestrei), unde apare o descriere generală a cromatografiei şi
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
161
este simulată o coloană de separare în care se introduce un amestec format din
doi componenţi A şi B în diferite concentraţii molare;
o Se rulează programul de simulare, injectând amestecul lichid în coloană (click
pe butonul Elute) şi se obţine în final, răspunsul = f(timp) sub formă de picuri,
separând cei doi compuşi existenţi în amestec; se obţine o cromatogramă;
modificând concentraţia componenţilor A şi B se obţine o altă cromatogramă.
o Se accesează secţiunea 8 (butonul din dreapta jos al ferestrei) unde se va
simula un experiment al căror rezultate se notează pas cu pas în caiet;
o Se selectează categoria de compuşi (componenţi ai acizilor nucleici,
aminoacizi sau tyrosine şi tyronine);
o Se selectează doi componenţi aflaţi în amestec (de exemplu, din categoria
aminoacizilor se selectează lizina şi glicina);
o Se selectează apoi faza mobilă (mobile phase), tipul coloanei (column type),
debitul (flow rate), temperatura de lucru şi tipul de detecţie (detection); este
necesar de precizat că nu toate opţiunile apar la fiecare amestec în parte;
o Se rulează modulul de simulare (click pe butonul Elute);
o Modificând parametrii mai înainte enumeraţi, pentru acelaşi amestec ales, se
observă că cromatograma se modifică odată cu schimbările făcute;
o Se notează concluziile referitoare la modelul ales (valorile lui K şi α);
o Se rulează modulul de simulare pentru altă categorie de compuşi (compound
categories), repetând paşii 1.9-1.11;
o În final se compară datele experimentale obţinute alegând valorile optime
pentru dimensiunile coloanei, tipul de coloană (column type), faza mobilă
(mobile phase), debitul (flow rate), temperatura folosită, detecţie (detection),
astfel încât să rezulte un factor de separare α cel mai bun.
Tabel 18.2. Rezultate cromatografice (exemplu de simulare)

Substanţe cunoscute Faza mobilă Răspuns
Hidrochinonă H
2
O 22.1 min.
Fenol H
2
O 23.7 min.
o-Nitrofenol H
2
O 22.9 min.
Catechol H
2
O 24.1 min.
o-Clorofenol H
2
O 26.6 min.
Acid clorogenic H
2
O 23.3 min.
Guaiacol H
2
O 24.5 min.
Acid vanilic H
2
O 21.7 min.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
162

18.2. Cromatografie lichidă de înaltă performanţă (HPLC)

 HPLC – metoda analitică utilizată în scopul separării, identificării şi dozării
substanţelor organice şi anorganice aflate în soluţie
Analize:
• farmaceutice
• clinice
• toxicologice
• de mediu
• industriale
• alimentare
Calitativ: separarea, determinarea componenţilor pe baza timpului de retenţie;

Cantitativ: curba de etalonare - pe domeniul de valabilitate al legii Lambert Beer (variaţie
liniară a răspunsului DAD cu concentraţia)
L C A
I
I
o
· · = = c log

Figura 18.3. Schem bloc a unui cromatograf HPLC
Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
163


Figura 18.4. Schema de principiu a unui cromatograf de lichide
1- butelie, 2-ventil de înaltă presiune, 3 manometru înaltă presiune, 4 reductor de
presiune, 5 manometru de joasă presiune, 6 sistem distribuitor şi de dozare heliu, 7,8
recipiente cu solvent, 9 distribuitor, 10,11 filtru, 12 sistem de injecţie probă, 13 purjă, 14
pompă de înaltă presiune, 15 precoloană, 16 filtru, 17 distribuitor, 18 coloană
cromatografică, 19 incintă de termostatare coloană, 20 detector, 21 amplificator
electronic, 22 sistem de achiziţie şi prelucrare date, 23 sistem de calcul, 24 imprimantă




Drd. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie
164
Bibliografie

1. Lorentz Jäntschi, Sorana Bolboacă Analiză Chimică şi Instrumentală Aplicată
Cluj-Napoca: AcademicDirect, 2003
2. Marieta Olaru, Anca Purcărea, Costel Stanciu, Anca Atanase, Mihai Negrea
Bazele merceologiei, Ed. ASE, Bucureşti, 2001
3. Rodica Frăţilă, Alexandru Chiş, Răzvan Nistor, Andrei Biro, Mihaela Drăgan,
Romolica Mihaiu, Marinela Gheres, Lucia Scorţar, Bazele tehnologiei şi
mereceologiei, Cluj – Napoca, 2004
4. Constantin GH. Macarovici, Analiză chimică cantitativă anorganică, Ed.
Academică, Bucureşti,1979
5. Donald J. Pietrzyk, Clyde W. Frank, Chimie analitică, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1989
6. Nistor Cristina, Băceanu Violeta, Brăgaru Diana,Electroliza fenomenul chimic
al curentului electric, Simpozion naţional, 2009
7. A.M. Josceanu, Scurtă incursiune în analiza instrumentală, Ed. Ars Docendii,
Bucureşti 2001
8. Vatca Gheorghe, Lucrări practice de analiză instrumentală, Ed. Risoprint, Cluj
- Napoca, 2002
9. Kedeky, L., Senzori electrochimici, Ed. Scrisul Romanesc, Craiova 1982
10. I. Slavici, Aparate de analiză fizico-chimică Ed. Tehnică, Bucuresti 1982
11. G. Vatcă, Metode instrumentale de analiză, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2006
12. Maria Petrescu, Metalurgie fizică şi studiul metalelor, Ed. Didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1981
13. http://www.stud.usv.ro/~traians/avizier/files/cursuri/sistem_monit_mediu/MO
NITORIZARE%20PRIN%20CROMATOGRAFIE.pdf
14. http://chimie.utcluj.ro
15. http://www.xplora.org/downloads/Knoppix/Xplora/Minza/chimie/electroliza_r
o/pag31.html
16. http://www.stud.usv.ro/~traians/avizier/files/cursuri/ANALIZA/Indrumar_Ana
liza_Instrumentala.pdf
17. http://www.didactic.ro/files/formare/distilareasirectificarea.pdf


Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

Cuprins
Cuprins ................................................................................................................................ 1 1. Norme de protecţie specifice laboratorului..................................................................... 6 2. Clasificarea şi caracterizarea principalelor metode de cercetare .................................14 2.1. Metode generale...........................................................................................................14 2.2 Metode matematice şi statistice.................................................................................14 2. 3. Metode clasice, specifice .........................................................................................14 2.4. Metode experimentale ..............................................................................................15 2.5. Analiza structurii......................................................................................................15 2.6. Metode moderne .......................................................................................................15 2.7. Analize chimice, fizice, fizico-chimice ......................................................................16 2.7.1. Metode chimice...................................................................................................16 2.7.2. Metode de analize fizico-chimice .......................................................................16 2.7. 3. Metode fizice......................................................................................................17 3. Pregătirea şi prelevarea probelor pentru analize de laborator.....................................21 3.1. Planul desfăşurării analizei ......................................................................................21 3.2. Pregătirea probelor pentru analize de laborator ....................................................22 3.3. Prelevarea probelor solide........................................................................................22 3.3.1. Metode de luare a probelor................................................................................23 3.3.2. Extragerea probei...............................................................................................25 3.4. Prelevarea probelor lichide ......................................................................................26 3.5. Metode de solubilizare a probei , de purificare a substanţelor solide.....................26 4. Determinarea masei........................................................................................................31 4.1 Noţiuni teoretice ........................................................................................................31 4.2. Balanţa analitică şi cântărirea .................................................................................32 5. Metode volumetrice de analiză.......................................................................................37 5.1. Consideraţii teoretice................................................................................................37 5.2. Prepararea unor soluţii de concentraţii diferite......................................................38 5.2.1. Prepararea unor soluţii de concentraţii diferite...............................................38 5.2.2. Partea experimentală .........................................................................................38 5.3. Stabilirea titrului şi factorului soluţiilor..................................................................42 5.3.1. Consideraţii teoretice .........................................................................................42 5.3.2. Partea experimentală .........................................................................................43 5.4. Măsurarea volumelor ...............................................................................................45

2

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

6. Determinarea indicatorilor chimici de poluare ale apei................................................50 6.1. Surse de alimentare cu apă ......................................................................................50 6.2. Modul de luare a probei de apă ...............................................................................51 6.3. Determinarea indicatorilor fizici şi chimici ale apei................................................52 6.3.1. Caracteristicile organoleptice ale apei...............................................................52 6.3.2. Determinarea durităţii apei potabile .................................................................53 6.3.3.Determinarea calciului şi magneziului din apă ..................................................55 6.3.4. Determinarea pH-ului apei ................................................................................55 6.3.5. Determinarea alcalinităţii „p" şi „m„................................................................57 6.3.6. Determinarea acidităţii ......................................................................................59 6.3.7. Determinarea substanţelor organice..................................................................61 6.3.8. Determinarea oxigenului dizolvat în apă...........................................................64 6.3.9. Determinarea oxigenului din apă.......................................................................65 6.3.10. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO5) ....................66 6.3.11. Determinarea amoniacului din apă.................................................................67 6.3.12. Determinarea azotiţilor din apă potabilă ........................................................69 6.3.13. Determinarea rezidiului fix la 105 oC ..............................................................70 6.3.14. Determinarea clorului rezidual liber şi legat...................................................70 7. Analiza microscopică......................................................................................................72 7.1. Noţiuni teoretice .......................................................................................................72 7.2. Pregătirea probelor metalice pentru examinare la microscop................................76 8. Refractometrie ................................................................................................................79 8.1. Noţiuni teoretice .......................................................................................................79 8.2. Determinarea concentraţiei unor produse prin intermediul indicelui de refracţie80 9. Determinarea densităţii ..................................................................................................86 9.1. Noţiuni teoretice .......................................................................................................86 9.2. Determinarea densităţii relative cu areometru .......................................................88 9.3. Determinarea densităţii cu balanţa Mohr-Westphal ..............................................89 9.4. Determinarea densităţii cu picnometru ...................................................................90 10. Determinarea vâscozităţii produselor petroliere lichide ............................................92 10.1. Uleiuri lubrifiante, unsori.......................................................................................92 10.1.1. Uleiurile lubrifiante ..........................................................................................92 10.1.2. Unsorile.............................................................................................................93 10.3. Determinarea vâscozităţii uleiurilor ......................................................................93
3

.1.......................4............2.....4.................................................... Sinterizare în pat fluidizat........................................... Determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice cu vâscozimetrul Höppler95 10........................ Coroziunea metalelor............. Determinarea punctului de curgere şi de picurare.............................. Determinarea vâscozităţii dinamice cu vâscozimetrul rotativ .......... Noţiuni teoretice ...............113 12...121 13........3... Noţiuni teoretice.... Metode de protecţie anticorosivă .........................................................5...............124 14................................2.......3... Noţiuni teoretice............117 13.......................................123 13.............................................. Clasificarea aliajelor fier-carbon ......................................................................127 14..................1........... Acoperirile nemetalice de natură anorganică.............1..............99 10.........7................................................................ Determinarea punctului de congelare...............102 11................108 11........................................................ Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Marcusson ............. Clasificarea oţelurilor..............3... Clasificarea proceselor de coroziune ................3....138 15........................................Drd...................................................................................................................................................................3.93 10.....................................3.......................3..........................................108 11............................................................ Rezistenţa mecanică.............. Distilarea fracţionată Engler a produselor petroliere ............................138 15........ Protecţia suprafeţelor metalice prin vopsire şi lăcuire.................. Determinarea punctului de congelare...............3 Metoda Rockwell de determinare a durităţii....132 14............122 13..............1........108 11..........2........3.............................................................................................127 14......................... Acoperiri metalice...............................................................140 15.......1.......128 14............110 12............................................ Încercări mecanice...........................140 15................................4...... punctului de curgere şi a punctului de picurare..2.................... Metoda Vickers de determinare a durităţii ........121 13. Proprietăţile şi încercările metalelor şi aliajelor ....1....113 12... Determinarea punctului de inflamabilitate........................................................115 12........... Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Pensky-Martens................. Noţiuni teoretice...133 15......................................... protecţia anticorosivă a suprafeţelor metalice ....................6............2...................................... Tratamente preliminare de pregătire a suprafeţelor în scopul protecţiei anticorosive..............5........2.........127 14.......... Determinarea vâscozităţii relative convenţionale cu vâscozimetrul Engler ........................ Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 10..........................................................113 12........ Ing..............141 4 ..........139 15......3.........136 15...4.............4............... Noţiuni teoretice...................................... Metoda Brinell de determinare a durităţii......................................136 15............................. Simbolizarea specifică a oţelurilor......

.......................................................................................................................151 17...........................1............................ Descrierea aparatului........................................................................................................3............................ Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 15.1................... Ing....... Analiza spectrofotometrică a Cobaltului .. spectrofotometru SPEKOL 10.....154 17.............................146 16.............................. Rilsanizarea ..............................155 17....................... Electroliza soluţiei de NaCl ..................159 18........159 18...3..................141 15..........................................................................9........................................................................................... Noţiuni teoretice: ..145 16..8................ Analize spectrofotometrice ..... Protecţia suprafeţei metalice prin aplicarea fluidului de protecţie .................145 16.........Drd........... Transportul de masă...........................................158 18...... Cromatografie lichidă de înaltă performanţă (HPLC) ....... Metode de separare cromatografice..........................................164 5 .......... Metode electrochimice de analiză....................................................... Noţiuni teoretice .2............141 16....................2..........................154 17.. Principiul şi clasificarea metodelor electro analitice ..................2.......................1.........................162 Bibliografie .......

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

1. Norme de protecţie specifice laboratorului
Laboratorul reprezintă un punct de lucru care necesită atenţie sporită, punctualitate şi seriozitate maximă. Accesul în laborator este permis numai cu consimţământul conducătorului de laborator. Pregătirea pentru experienţă se face totdeauna, citind indicaţiile din referat înainte de a intra în laborator. Se aplică reţeta cu stricteţe fără nici o modificare sau improvizaţie. Nu se modifică nici un experiment decât după ce se primeşte acceptul conducătorului de laborator. Înainte de efectuarea fiecărui experiment se pregăteşte masa de laborator verificând existenţa aparaturii şi a reactivelor care urmează a se folosi. Se efectuează numai experimentele repartizate sau aprobate de conducătorul laboratorului. Sunt interzise experimentele neautorizate, scoaterea oricărei substanţe chimice din laborator, jocurile şi servirea mesei în laborator. Nu se va gusta nici un fel de substanţă utilizată în laborator şi nu se vor folosi vasele de laborator pentru băut şi pentru mâncare. La primirea şi folosirea substanţelor pentru experienţe trebuie citite cu atenţie etichetele. Analizele vor fi efectuate numai în recipiente curate. Sticla cu reactivi nu se impurifică şi nici nu se scoate o cantitate prea mare de reactiv. Se va lua din sticla de stocare numai cantitatea minimă de reactiv necesar. Niciodată nu se pun înapoi în borcan substanţele nefolosite. Este interzis să se lucreze cu substanţe care nu sunt precis identificate şi a căror compoziţie nu este indicată pe bază de buletin de analiză. Chiuvetele din laborator vor fi folosite pentru depozitarea temporară a vaselor murdare, pentru spălări accidentale , pentru deversarea unor lichide nepericuloase care vor fi diluate în prealabil cu apă. Se notează într-un caiet toate rezultatele obţinute în urma experimentelor şi observaţiile personale. Tot timpul în laborator se va purta halat de protecţie! La executarea lucrărilor de laborator vor participa cel puţin două persoane. Toate analizele de laborator trebuie să fie executate cu cantităţile şi concentraţiile de substanţe strict necesare, precis cântărite sau măsurate, şi respectarea integrală a instrucţiunilor de manipulare şi instrucţiunilor proprii de securitate a muncii.

6

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Instrucţiuni specifice de manipulare a reactivilor Clasificarea reactivilor :    reactivi toxici reactivi caustici şi corozivi reactivi inflamabili – lichizi    gazoşi solizi

Îndrumător laborator de chimie

reactivi radioactivi

Codificări internaţionale privind manipularea , hazardul şi precauţiile ce trebuie luate în cazul unor substanţe chimice . Simboluri de pericol şi frazele de risc sunt prezentate în figura 1.1. şi tabelul 1.1.

Figura 1.1. Simboluri de pericol pentru substanţe chimice

7

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

Tabel 1.1. Frazele de risc ale substanţelor chimice R1 – Exploziv în stare uscată. R2 – Risc de explozie la şoc, frecare, foc sau alte surse de aprindere. R3 – Risc mare de explozie la şoc, frecare, foc sau alte surse de aprindere. R4 – Formează compuşi metalici explozivi foarte sensibili. R5 – Pericol de explozie sub acţiunea căldurii. R6 – Pericol de explozie în contact sau fără contact cu aerul. R7 – Poate provoca incendiu. R8 – Pericol de incendiu în contact cu materiale combustibile. R9 – Pericol de explozie în amestec cu materiale combustibile. R10 – Inflamabil. R11 – Foarte inflamabil. R12 – Extrem de inflamabil. R14 – Reacţionează violent cu apa. R15 – În contact cu apa degajă gaze extrem de inflamabile. R16 – Pericol de explozie în amestec cu substanţe oxidante. R17 – Inflamabil spontan, în contact cu aerul. R18 – La utilizare, poate forma amestec (vapori – aer) inflamabil/exploziv. R19 – Poate forma peroxizi explozivi. R20 – Nociv prin inhalare. R21 – Nociv în contact cu pielea. R22 – Nociv prin înghiţire. R23 – Toxic prin inhalare. R24 – Toxic în contact cu pielea. R25 – Toxic prin înghiţire. R26 – Foarte toxic prin inhalare. R27 – Foarte toxic în contact cu pielea. R28 – Foarte toxic prin înghiţire. R29 – În contact cu apa degajă gaze toxice. R30 – Poate deveni foarte inflamabil la utilizare. R31 – În contact cu acizii (se) degajă gaze toxice. R32 – În contact cu acizii (se) degajă gaze foarte toxice. R33 – Pericol de efecte cumulative în organism. R34 – Provoacă arsuri. R35 – Provoacă arsuri grave. R36 – Iritant pentru ochi. R37 – Iritant pentru căile respiratorii. R38 – Iritant pentru piele. R39 – Pericol de efecte ireversibile foarte grave asupra sănătăţii. R40 – Posibil efect cancerigen, dovezi insuficiente. R41 – Risc de leziuni oculare grave. R42 – Poate provoca sensibilizare prin inhalare. R43 – Poate provoca sensibilizare în contact cu pielea. R44 – Risc de explozie dacă este încălzit în spaţiu închis. R45 – Poate cauza cancer.
8

R64 – Poate provoca efecte dăunătoare asupra sugarilor hrăniţi cu lapte matern. Ing. gazul sau vaporii trebuie îndepărtaţi spre manipulant. R50 – Foarte toxic pentru organismele acvatice. R66 – Expunerea repetată poate provoca uscarea sau crăparea pielii. 9 .   Lichidele se păstrează în eprubete. cu excepţia pipetei cu care este eventual echipată sticla. R54 – Toxic pentru floră. R63 – Posibil risc de efecte dăunătoare asupra copilului nenăscut. R62 – Posibil risc de alterare a funcţiei de reproducere (fertilităţii).Drd. R49 – Poate cauza cancer prin inhalare. R65 – Nociv: poate provoca afecţiuni pulmonare prin înghiţire. R59 – Periculos pentru stratul de ozon. R48 – Pericol de efecte grave asupra sănătăţii la expunere prelungită. R53 – Poate provoca efecte adverse pe termen lung asupra mediului acvatic. prin mişcarea circulară a mâinii. Reactivul se etichetează adecvat.  Se va transvaza din soluţia de rezervă o cantitate într-un pahar. R60 – Poate altera funcţia de reproducere (fertilitatea). R57 – Toxic pentru albine. Lichidele se măsoară cu pipeta. în timpul sarcinii. R55 – Toxic pentru faună. R52 – Nociv pentru organismele acvatice. R51 – Toxic pentru organismele acvatice. R58 – Poate provoca efecte adverse pe termen lung asupra mediului. Este obligatoriu să se spele mâinile ori de câte ori se ajunge în contact cu chimicalele din laborator şi înainte de a părăsi laboratorul.  Pentru a mirosi o substanţă. din care se va lua cu pipeta.   Nu se va atinge substanţele cu mâna decât atunci când se va indica acest lucru. Nu se introduce niciodată pipeta în sticla de stocat reactivi. Substanţele solide se păstrează pe o sticlă de ceas sau în recipiente mici. în sticle sau în pahare curate.  Pipetarea reactivilor chimici se va face prin folosirea pipetelor cu bulă de siguranţă sau cu pară de cauciuc. în timpul sarcinii. R56 – Toxic pentru organismele din sol.   Pentru umplerea pipetei se va folosi pară de cauciuc. neaplecând capul deasupra vasului şi fără a inspira profund. R68 – Posibil risc de efecte ireversibile. R61 – Poate provoca efecte dăunătoare asupra copilului nenăscut. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie R46 – Poate provoca anomalii genetice ereditare. cu foarte mari precauţiuni . R67 – Inhalarea vaporilor poate provoca somnolenţă şi ameţeală.

După terminarea lucrului. sticlele sparte şi hârtiile se va arunca în coşuri cu însemnul sticlă respectiv hârtie. Bartalis Ildikó   Îndrumător laborator de chimie Pentru manipularea substanţelor solide se va folosi o spatulă curată. aparatele electrice se vor deconecta. Se interzice conectarea mai multor aparate electrice la o singură priză. după care de va deschide gazul. Nu se va arunca niciodată beţe de chibrit. Aparatura de sticlă fierbinte se va feri de şocuri termice.  Paharele şi alte vase mici din sticlă trebuie ţinute cu toată palma şi nu apucate sau ţinute de margine. hârtie de filtru sau solide în chiuvetă. Este interzisă curăţarea cu nisip sau alte materiale solide. cu lichide potrivite în care impurităţile solide sunt solubile.  Solidele. tubul fiind uns cu glicerină sau cu apă. După încetarea funcţionării instalaţiei .  Tubul de sticlă care se introduce în orificiul unui dop sau al unui tub de cauciuc se ţine cât mai aproape de capătul care se introduce. se recomandă învelirea mâinilor care ţin dopul şi a tubului cu material textil umed. Sitele utilizate pentru încălzirea aparaturii de sticlă vor fi izolate cu azbest pe toată porţiunea de contact între sită şi vasul de contact. Ing. respectiv nu se va aşeza pe un loc ud sau rece şi nu se vor turna lichide reci în interior.  Aparatele electrice de încălzit ( cuptoare. toate părţile componente ale acesteia trebuie complet golite de conţinutul lor.  Creuzetele şi capsulele de porţelan scoase fierbinţi de la calcinare se vor introduce în exicator fără a se atinge de pereţii exicatorului. etuve) trebuie aşezate pe mese protejate cu tablă de oţel şi foi de azbest. deschiderea robinetului trebuie să se facă treptat şi mai întâi se va aduce flacăra la gura becului .  La aprinderea becului de gaz.    Pentru conectarea aparatelor se vor utiliza numai circuite electrice standardizate. Nu se va lucra cu tuburi de legătură învechită sau defectă.  Transportul vaselor de sticlă se va face astfel încât să fie asigurate împotriva spargerilor. 10 .  Se interzice încălzirea aparaturii de sticlă cu flacără directă.Drd.  Spălarea vaselor de sticlă se va face imediat după terminarea analizei .

Ing. În vederea prevederii accidentelor sunt necesare o serie de măsuri :    aprinderea şi stingerea becurilor de gaz ( se face numai la nevoie ) sticlele cu soluţii de uz curent se vor aşeza pe etajere la îndemână . deschiderea robinetului se face cu atenţie în prealabil apropiindu-se flacăra de gura becului . pe masa de lucru se va aşeza numai materialele şi aparatură strict necesară efectuării lucrării respective . lubrifianţi aruncaţi pe jos pot duce la distrugerea încălţămintei la accidente prin alunecare . dacă se identifică un reactiv după miros nu se miroase direct din gâtul flaconului şi se scoate dopul cu grijă şi se vântură puţin cu mâna deasupra flaconului deschis Măsuri la manipularea sticlei Pentru evitarea accidentelor se presupun următoarele măsuri: tuburile de sticlă ce se introduce în găurile dopurilor tuburilor tăiate drept vasele de sticlă se încălzesc progresiv fie pe băi . precipitatele se vor arunca în borcane speciale ce se vor găsi pe fiecare masă  duşumeaua va fi păstrată în perfectă curăţenie fiind ca resturile de acizi .distilările în vid se vor face numai în instalaţii complete cu îmbinări rodate . În caz de incendiu se va folosi stingătoarele de incendiu. sticlele cu soluţii vor fi folosite încât picăturile scurse sau nu distrugă eticheta . se interzice încălzirea aparaturii de sticlă la flacăra directă La manipularea dispozitivelor de încălzire se vor lua următoarele măsuri : la aprinderea becurilor de gaz .   la lucrări şi manipulări de substanţe caustice se vor purta mănuşi . Manipulantul tubului să poarte ochelari 11 . chiar şi o rănire minoră se va raporta conducătorului de laborator.Drd. respectiv lada de nisip. este interzis a se lăsa becurile de gaz aprinse dacă personalul lipseşte din laborator . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Orice accident. nefiind permisă folosirea dopurilor de cauciuc. fie pe o sită de fier acoperită de azbest .    este obligatorie spălarea pe mâine după manipularea unor substanţe toxice . acizii tari . La manipularea aparatelor sub presiune mică se va avea în vedere următoarele : exicatoarele cu vacuum vor fi din sticlă groasă iar în interior se va introduce CaCl2 nu H2SO4 .

de asemenea utilizarea conductorilor electrici neizolaţi sau volaţi necorespunzător se interzice conectarea mai multor aparate electrice la o singură priză . încălzirea substanţelor inflamabile se va face în vase metalice în laborator numai până la o capacitate de maxim 5l 12 . degajări de vapori toxici sau inflamabili . este interzisă încălzirea la foc direct sau cu aburi a buteliilor . la diluarea H2SO4 concentrat se toarnă acida în apă şi nu invers pentru a preveni stropirea . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie de protecţie în timpul distilării. turnarea acizilor HCl si H2NO3 concentraţi precum şi a soluţiilor concentrate de NH4 se va face sub continuă ventilaţie . Hg răspândit se adună cu o lopăţică de Cu apoi se pune floarea de S care îmbracă particulele mici şi împiedică volatizarea lui . Manipularea substanţelor toxice şi caustice când se lucrează cu substanţe toxice . mesele de lucru vor fi prevăzute cu margini ridicate şi fără fisuri sau se va utiliza o tavă . este interzisă ungerea ventilelor şi a manometrelor. se vor folosi măşti contra gazelor . baze concentrate se păstrează în coşuri curate cu umplutură de vată de sticlă sau azbest . se interzice conectarea aparatelor electrice dacă lipseşte fişa. păstrarea substanţelor inflamabile în laborator se face numai în vase cu o capacitate de până la 1l . Ing. la manipularea Hg . se face în încăperi bine ventilate recipienţii sub presiune mare sunt supuşi verificării organelor inspecţiei cazanelor şi recipientelor conform normelor în vigoare . sfărâmarea substanţelor ce produc praf coroziv sau toxic se face sub nişă vasele de sticlă mari ce conţin acizi concentrate .Drd. buteliile de gaz comprimate se ancorează spre a fi ferite de răsturnare . combustibile şi explozibile se interzice păstrarea sau depozitarea sticlelor ce conţin substanţe ce pot produce reacţii violente . Manipularea substanţelor inflamabile . iar în cazul cantităţii mai mari de 1l se va instala un parametru de sticlă armată cu sârmă distilarea substanţei toxice sau inflamabile . recipienţii sub presiune mică nu se păstrează în apropierea surselor de căldură spre a evita explozia lor . pentru oxigen cu grăsimi sau uleiuri .

în primul rând se va proceda la scoaterea accidentatului de sub acţiunea curentului electric şi acest lucru se realizează cel mai simplu prin deconectarea instalaţiei cu care a venit în contact .se datorează contactului corpului omenesc cu suprafeţe supraîncălzite sau flăcări Măsuri: . dacă victima respiră sacadat .provocate de contactul corpului omenesc cu diferite substanţe chimice ( acizi şi baze tari. sau nu respiră deloc se va face respiraţie artificială şi se va da să inhaleze oxigen . Dacă deconectarea nu se poate face suficient de repede . 13 . ) b) Arsuri tehnice . scoaterea hainelor care pot jena respiraţia precum şi a celor care sunt eventual îmbibate cu substanţe toxice . substanţe oxidante … etc. se vor tăia conductoarele cu unelte speciale care să aibă mânere izolate şi acest lucru se execută cu multă atenţie pentru a nu se tăia concomitent două conductoare .Drd. rar .îndepărtarea hainelor stropite cu reactivi şi spălarea rapidă a pielii cu cât mai multă apă Primul ajutor in cazul intoxicaţiilor scoaterea intoxicatului din încăperea în care s-a produs intoxicarea şi aşezarea lui culcat într-o încăpere bine aerisită . Bartalis Ildikó Primul ajutor în cazul arsurilor Îndrumător laborator de chimie a) Arsuri chimice . Ing. Primul ajutor în caz de electrocutare În cazul electrocutării.

2. a unor legităţi generale între datele acumulate în timp. Metode generale Metoda inductivă Această metodă permite stabilirea unor legături cauzale.Drd. cu aproximaţie. Produsul se utilizează ca întreg. pentru a servi drept schemă de referinţă a gamei sortimentale.1. a estimării şi cuantificării calităţii. mărime. În cercetarea calităţii produselor se utilizează : 2. Analiza Presupune descompunerea (logică) a unui produs în părţi constitutive pentru cunoaşterea aportului fiecărei părţi la calitatea ansamblului. Clasificarea şi caracterizarea principalelor metode de cercetare Metodele de cercetare s-au perfecţionat continuu datorită dezvoltării celorlalte ştiinţe. culoare. oferă primele date informaţionale despre formă. Metodă tipologică Permite desprinderea din totalitatea datelor de observaţie a acelor caracteristici care. televizoarele dintr-o anumită generaţie). a întregului produs.2 Metode matematice şi statistice Aceste metode oferă un valoros instrument de lucru şi de analiză a problemelor legate de calitatea produselor. a generaţiilor de produse ( maşinile de spălat. funcţii. dacă se cunosc condiţiile de păstrare dintr-un depozit. miros etc. gust. Obiectul calimetriei este măsurarea şi estimarea calităţii în fiecare din etapele şi fazele principale de realizare a produsului: creaţie-proiectare-execuţie şi utilizare. într-o anumită perioadă de timp. Sinteza Permite regruparea părţilor obiectului descompus prin analiză. prin îmbinare. pot alcătui o schemă a realităţii cu un grad suficient de coerenţă . 3. plecând de la general pentru cunoaşterea particularului. modificările care vor avea loc în structura unor produse. specifice Metode psihosenzoriale ( organoleptice) Sunt bazate pe utilizarea simţurilor . a optimizării structurii sortimentului de mărfuri. Aceste metode matematice şi statistice tind să se grupeze într-o nouă disciplină. serviciu. proprietăţi. 14 . se pot deduce. în unitatea sa . Ex. numită calimetrie. Aceşti factori au dus la descoperirea a noi tehnici de determinare a nivelului calitativ al produselor. Metodă deductivă Utilizează unele tehnici . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 2. Metode clasice. 2. aspect exterior. Ing. fiind considerat ca un sistem de relaţii dintre structurile sale.

Metode experimentale Îndrumător laborator de chimie Aceste metode au un caracter obiectiv. de regulă asociată şi cu analiza compoziţiei. Bartalis Ildikó 2.Drd. datorită faptului că nu există criterii unice de apreciere a calităţii. raportate la preţ. rezultatele sunt reproductibile . măsurători. ci şi costul care se repercutează asupra preţului de vânzare. cu toate că nu oferă întotdeauna concluziile cele mai bune. iar numărul proprietăţilor variază între limite largi.4. 2. Ing. deoarece natura şi ponderile materiilor prime influenţează nu numai calitatea. Metodele experimentale . obiectivităţii ridicate a reproductibilităţii rezultatelor. Metode moderne Analiza valorii Această metodă ( standardizată în anul 1979. Analiză structurii mărfurilor este importantă şi din punct de vedere economic.) Analiza comparativă Se utilizează pentru ierarhizarea produselor în funcţie de nivelul de calitate atins pe piaţa internă şi externă . subansamblelor sau a 15 . ceea ce îngreunează ierarhizarea corectă a produselor şi serviciilor în funcţie de nivelul calităţii. în SUA) urmăreşte pentru fiecare produs/ serviciu stabilirea unor corelaţii raţionale între aportul părţilor . sunt cele mai des utilizate pentru caracterizarea mărfurilor. 2. Metodele experimentale se folosesc pentru cercetarea calităţii produselor prin efectuarea de testări. Din interpretarea datelor obţinute se evaluează cu o anumită aproximaţie comportarea produsului în exploatare. Pentru obţinerea unor rezultate cât mai concludente privind evaluarea nivelului calitativ al mărfurilor este necesar. de cele mai multe ori să se coreleze rezultatele obţinute prin cele două tipuri de metode: psihosenzoriale şi experimentale. eficienţă în utilizare. etc. sunt standardizate într-o măsură mult mai mare faţă de cele psihosenzoriale. Această analiză este foarte des utilizată în relaţiile comerciale. în laboratoare (consumul de carburant. care tind să reproducă cât mai fidel condiţiile reale care se vor găsi în timpul utilizării efective. energie. Analiza funcţională Această analiză se aplică produselor complexe cu grad ridicat de tehnicitate şi constă în verificarea pe standuri de probă. viteză etc.5. de acceptare sau nu pentru consum. datorită preciziei . Acestea sunt elementele hotărâtoare în decizia de cumpărare . simulări . permite identificarea materiilor prime şi uneori se fac aprecieri asupra calităţii.6. ţinând seama de mai multe criterii ( proprietăţi esenţiale. Analiza structurii Această analiză este. analize. în funcţie de ponderea diferitelor unităţi structurale.

analiza cantitativă Analiza calitativă arată natura elementelor sau grupărilor de elemente care intră în compoziţia materialului de analizat.analiza calitativă .1. Metoda brainstorming urmăreşte identificarea. de raportul lor aproximativ şi de impurităţile ce se află in materialul de analizat.se măsoară greutatea precipitatului format în reacţie analiza volumetrică.7.2. După caracteristica metodelor aplicate analiza cantitativă cuprinde : . Această metodă permite reducerea costurilor inutile ale unor părţi din produse faţă de aportul lor de calitate şi.7. apoi analiza oportunităţii lor din punct de vedere tehnic şi economic. respectând anumite reguli . determină o creştere a calităţii . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie funcţiilor la utilitate ( valoare de întrebuinţare) întregului raportate la gradul de satisfacere al nevoii. fizico-chimice Chimia analitică cuprinde două secţiuni : . Principiul ei constă în culegerea a cât mai multe idei. deoarece alegerea procedeului de analiză cantitativă ce trebuie urmat depinde de complexitatea componenţilor.se măsoară variaţia volumului amestecului de gaze. Metode de analize fizico-chimice . Ing. de concentraţie cunoscută . în acelaşi timp . pe de altă parte.metode chimice . Metode chimice   analiza gravimetrică. în grup. consumat în reacţie  analiza de gaze. în urma diferitelor reacţii 2. acestea pe de o pare şi costul acestora. Analiza calitativă trebuie să preceadă totdeauna analiza cantitativă. Analize chimice. cuprinse într-o matrice.Drd. variante noi de produse/servicii şi căi de îmbunătăţire a calităţii lor. fizice.metode fizico-chimice . Analiza morfologică Analiza morfologică se bazează pe studierea sistematică a unui număr mare de valori ale proprietăţilor .metodele electrochimice – ex. pentru a găsi în urma multiplelor combinări .7. a celor mai bune idei de produse şi servicii noi. electroliza 16 . 2.metode fizice 2. prin optimizarea mărimii proprietăţilor esenţiale ale funcţiilor.se măsoară volumul soluţiei de reactiv.

măsurarea distribuţiei spectrale sau a distribuţiei în timp a radiaţiei. în care spectrul se înregistrează pe o placă fotografică . scânteie.sunt mai rapide. de unde revin în stare iniţială sau pe alte nivele.metode optice – ex. Instalaţiile spectrale se compun: . În funcţie de caracterul problemei care trebuie rezolvată se alege şi tipul aparatelor spectrale folosite. în care spectrul se observa cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe. precum şi dispunerea acestor componente într-o ordine determinată de lungimea lor de undă. cât şi prin domeniul spectral accesibil analizei cu ajutorul unui aparat dat.Drd. colorimetria. putând emite electroni. spectrofotometria Avantajele metodelor de analize fizico-chimice: Îndrumător laborator de chimie . Principiul: proba solidă sau lichidă se aduce în stare de vapori atomizat. Aparatele spectrale realizează descompunere luminii emise de câtre o sursă . 17 . la care se introduce o energie suplimentară pentru excitarea suplimentară. care se află pe nivele energetice superioare. 3. pentru determinarea ionilor metalici. Ing. arc După modul de observare al spectrului: .spectrografe. Bartalis Ildikó . . Excitarea înseamnă că norul de atomi absoarbe o parte din energia introdusă suplimentar.excitare prin ciocnire: energie electrică.rezultatele se înregistrează automat nu este necesară prelucrarea chimică a materialului supus analizei ( este necesar seturi de etaloane) Analiza spectrală de emisie.transformă energia pe care o primeşte .7.se bazează pe corelaţia dintre compoziţia chimică a unei substanţe si una dintre proprietăţile sale fizice măsurată cu un aparat corespunzător.dispozitivul de măsurare . Procesele de excitare: . în radiaţiile ei componente.măsoară obiectiv sfârşitul reacţiei prin intermediul unei aparaturi adecvate .aparatul spectral .spectroscoape.receptorul de radiaţie.ex.excitare termică: fotometria cu flacără . Aceste aparate diferă atât prin metoda de obţinere şi de înregistrare a spectrului. Metode fizice . decât metodele chimice 2.sunt metode rapide .descompune radiaţia in spectru .

analiza microscopică Analiza macroscopică Este o metodă de studiere a structurii materialelor metalice. refractometria soluţiilor ( prin măsurarea indicelui de refracţie din care se poate deduce concentraţia substanţei dizolvate) Analiza metalografică Analiza metalografică constă în examinarea materialelor metalice cu ochiul liber sau cu ajutorul unei lupe. pentru determinarea rapidă a compoziţiei chimice a oţelurilor. a razelor X la o temperatură dată pe probe metalografice. aliajelor de Al.defectele pieselor forjate .defectele produselor laminate . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Spectrofotometru de laborator: ex. Ing. care pot influenţa tratamentul termic al oţelului.defectele îmbinărilor sudate . face posibilă determinarea conţinutului elementelor de microaliere . 18 . cu ajutorul căruia se pune în evidenţă: . electronic la măriri de peste 50 de ori. cu lupa. Cele mai importante metode de analiză metalografică sunt: . 5 min.Drd.defectele pieselor tratate termic Analiza microscopică Este o metodă de studiere a structurii metalelor şi aliajelor cu ajutorul microscopului optic. de Cu (cca. fontelor.defectele pieselor turnate .caracteristicilor fizico-mecanice .compoziţiei chimice şi structurale . a microscopului optic sau electronic.determinarea conţinutului de carbon a straturilor cementate (eficienţa procesului de cementare) Alte analize fizice: măsurarea densităţilor . . Analiza microscopică dă indicaţii asupra: .diversitatea elementelor determinate este mare.diferitelor defecte .) .tratamentelor termice . Analiza macroscopică este o metoda de cercetare rapidă şi simplă.analiza macroscopică . care se poate realiza cu ochiul liber.

Determinări de duritate Duritatea este proprietatea corpurilor solide de a se opune pătrunderii în masa lor a altor corpuri solide.atacul chimic a probei cu reactivul metalografic ( reactivi chimici obişnuiţi. Încercări de duritate statice: -metoda Brinell -metoda Rockwell -metoda Vickers Încercări de duritate dinamice: -încercare de duritate cu ciocan Poldi -duritate Shore Determinarea rezistenţei la tracţiune.se folosesc hârtie de şlefuit cu granulaţie crescândă în fineţe . care tind să le deformeze sau să le rupă. sau cu oxid de crom) sau prin procedeul electrolitic . Pregătirea probelor cuprinde următoarele faze: . compresiune. îmbibată cu suspensii apoase de oxid de aluminiu.şlefuirea probelor (manuală.examinare pe microscop Încercări mecanice Proprietăţi mecanice: însuşirile materialelor metalice de a se opune acţiunii forţelor mecanice exterioare. 19 . uscare în curent de aer .lustruirea suprafeţei . deoarece cercetarea macroscopică a piesei cu defecte poate da multe indicaţii asupra alegerii locului de luare a probei metalografice pentru analiza microscopică.spălarea probei cu apă şi alcool.se poate executa pe maşini de şlefuit (pâsla din lână.soluţii de acizi în apă sau alcool) . Ing. torsiune. Duritatea materialelor se determină prin mai multe metode de măsurare. mecanică) . O importanţa deosebită reprezintă modul de luare a probelor precum şi pregătirea suprafeţei probelor metalografice. îndoire Rezistenţa : este proprietatea materialelor de a se opune deformării sau ruperii sub acţiunea forţelor exterioare.Drd. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie În general analiza macroscopică şi microscopică trebuie folosite concomitent. care tind să le deformeze suprafaţa.

constituie energia consumată pentru ruperea epruvetei.Drd. 20 . caracteristici mecanice de încovoiere prin şoc KV la epruvete cu crestături în V. Distanţa dintre energiile potenţiale ale ciocanului pendul în poziţia iniţială şi finală. Ing. se notează KCU. Încercarea constă în ruperea unei epruvete simplu rezemată printr-o lovitură aplicată pe partea opusă crestăturii. se măsoară daJ/cm2 aparatul folosit pentru încercare pendul de rezilienţa ciocan Charpy. Bartalis Ildikó Rezistenţa la şoc sau rezilienţa Îndrumător laborator de chimie Reprezintă capacitatea unui material de a absorbi o anumită cantitate de energie înainte de a se rupe. atunci când este lovit brusc cu un corp solid. Aprecierea tenacităţii se face pe baza rezilienţei KCU în cazul epruvetei cu crestătura în U. Încercarea de încovoiere prin şoc pe epruvete cu crestături în U şi V constituie încercarea cea mai uzuală pentru aprecierea comportării tenace sau fragilă a unui material. Pentru e evita încovoierea axului de suspensie al pendului cât şi vibraţiile ciocanului după şoc este necesar ca punctul de aplicare al şocului să coincidă cu centrul de percuţie O al pendulului situat la distanţa l faţă de axa de rotaţie.

anexe.cărţi de specialitate.Sisteme de Management al Calităţii . înregistrări. Provenienţa probei: substanţa nouă sau deja cunoscută. documente de referinţă. SR ISO 9000:2001 . Planul desfăşurării analizei La stabilirea problemei se iau în vedere:  Scopul analizei: analiză calitativă. expertiză chimică. responsabilităţi. sintetic sau natural. Cerinţe. descriere.   Felul probei: produs gazos. definiţii. instrucţiuni de lucru -cazuri asemănătoare existente : culegeri de referate. 21 .analiza în serie. modul de colectare a probei. standarde. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 3. Denumire procedură. Compartiment. Ing. stabilirea exactă a compoziţiei unui material complex. produs natural (apă. cod MC-SA-02. analiză cantitativă . cantitatea şi descrierea ei.Sisteme de Management al Calităţii.  Informaţii suplimentare: constante fizice (punct de topire.rezultate comunicate numai în formă scrisă Documente de referinţă   SR. duritate etc. componenţii secundari.) Planul de desfăşurare a analizei:        -documentare . scop. produs obţinut în urma unui proces tehnologic (fază intermediară sau produs finit).  Caracterizarea probei: produs unitar sau amestec. alegerea dizolvanţilor sau a metodelor de dezagregare -executarea analizelor propriu-zise -aprecierea datelor experimentale în comparaţie cu cererile beneficiarului -întocmirea buletinului de analiză. standarde -alegerea metodelor de determinare sau de separare -prepararea probelor. minereu).EN ISO 9001:2001 . lichid sau solid. precizia şi timpul pretins. evidenţa documentelor. Proceduri de lucru sau de analiză.evidenţa ediţiilor. de fierbere. urme. abrevieri. Pregătirea şi prelevarea probelor pentru analize de laborator 3. domeniu de aplicare. Principii fundamentale si vocabular     Manualul Calităţii . stabilirea unei metode noi de analiză. verificarea unei metode cunoscute. componenţii principali.Drd. compoziţia calitativă dacă se cunoaşte.evoluţia modificărilor.1.

2. este necesar ca aceasta să se realizeze pe o probă medie. 3. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 3. Pentru ca rezultatul analizei unui material să fie cât mai corect . astfel teoria probabilităţii . Cercetările efectuate în legătură cu elaborarea principiilor de bază şi a metodologiei de probare. în funcţie de condiţiile lor de formare .3.)  eroarea admisibilă Abaterea de la valoarea reală a proprietăţilor ce se determină trebuie să fie cât mai mică şi cuprinsă între limitele admise. Materialele solide pot fi pulverulente sau în bucăţi . au permis să se stabilească metode raţionale de probare . 22 . acestea pot fi omogene sau neomogene. lichid. Prelevarea probelor solide Operaţia de extragere a probei medii este cu atât mai dificilă la produsele solide cu cât sunt mai neomogene şi se află în fragmente mai mari. Gazele. Pregătirea probelor pentru analize de laborator Metodologia de colectare. cum sunt de exemplu lingourile metalice. Ing.Drd. pot fi mai mult sau mai puţin omogene. Metodele de prelevare a probelor sunt diferite şi alegerea unei metode depinde de natura materialului (solid. mineralogică. Cercetarea compoziţiei produselor impune determinarea compoziţiei medii a unor cantităţi mari ( uneori până la mii de tone) de material . a cărei compoziţie chimică este cea mai apropiată de compoziţia medie a întregii cantităţi de material. Pentru obţinerea unei probe corecte din punct de vedere cantitativ şi calitativ este necesar să se ţină seama de următoarele elemente:   scopul pentru care urmează să fie colectată proba compoziţia chimică. O asemenea probă se poate obţine doar dacă ea este extrasă corect. densitate etc. Prin proba medie dintr-o anumită cantitate sau un anumit lot de material se înţelege o cantitate mică din aceasta . cantitatea şi numărul de probe. Această teorie permite eforturi şi cheltuieli minime să se realizeze probarea cu maximum de exactitate. Lichidele pot fi omogene şi stabile sau se pot separa în straturi cum sunt cele parţial miscibile sau nemiscibile. reprezintă una din cele mai importante probleme în totalitatea măsurilor ce se iau în vederea determinării a principalelor caracteristici de calitate ale produselor. precum şi modul de pregătire. lemnele.gaz) şi de scopul analizei. forma de prezentare din care urmează să fie luată proba ( granulometrie.

Se specifică numărul probei şi adâncimea de la care aceasta se recoltează. când acesta nu este condus corespunzător mărimile diferite ale particulelor de material şi respectiv greutatea specifică diferită a acestora. magazii. prin linii verticale şi orizontale Din locurile unde aceste linii se intersectează vor fi prelevate probele. Colectarea probelor din loturi staţionare 23 . grămezi) sau din mijlocul de transport (vagoane. cărbuni. Practic se împarte suprafaţa stivei în sectoare. primele probe de material în cantitate mare se vor lua în funcţie de împrejurări.Drd. oxigenul modifică (fizic sau chimic) straturile superficiale ale unor substanţe expuse liber un anumit timp   procesul de obţinere al materialului .1. uscate excesiv pe timp călduros. această operaţie de stratificare se numeşte segregare. etc. elevatoare. la locul de extracţie  aerul atmosferic. modificate fizic sau chimic prin expunere la aer timp îndelungat) . variaţia densităţii unui sistem dispers . Pentru a determina raportul dintre bucăţile/fragmentele mari şi mărunte se face o analiză granulometrică. sistemul poate da erori care să depăşească limitele admise. Materialul se stratifică devenind neomogen. O probă omogenă în acest caz trebuie să conţină cantităţi din ambele tipuri de material. Bartalis Ildikó Factorii care influenţează omogenitatea produselor:  Îndrumător laborator de chimie materialele extrase natural. praful. într-un raport proporţional cu conţinutul lor real. . stive. 3. Ing. conţin alături de material util şi material steril din vecinătatea lor. de la locul de păstrare (depozite. Operaţia de extragere a probei necesită utilizarea unei scheme de repartizare a punctelor de luare a probelor. Colectarea probelor din loturi mobile Materialul aflat în stive.3. Analiză granulometrică se poate realiza prin măsurarea directă a dimensiunii particulelor ( site.  materialele pulverulente pot avea compoziţie diferită. Colectarea probelor din loturile mobile se efectuează manual sau mecanic. măsurând alţi parametri ca: variaţia vitezei de sedimentare a particulelor . fiind supuse fenomenului de segregare. iar apoi prin calcul se deduce dimensiunea particulelor şi repartiţia lor. vagoane sau vagonete este destul de neomogen ( straturi exterioare umezite pe timp umed. În acest caz . etc. transportoare). Metode de luare a probelor Pentru a fi reprezentative . materii prime sub formă de roci. microscop) sau prin măsurători indirecte . datorită trepidaţiilor provocate la manipulare sau transport.

Ing. Bartalis Ildikó În acest caz se deosebesc trei metode    probarea prin şanţuri ( loturi mari. lopeţi cu marginile ridicate etc. se alege metoda de verificare prin eşantionare . cantitatea de probă şi de granulometrie. În principiu . în funcţie de timpul de lucru al transportorului şi de cantitatea probei. în acest caz. sonde. cu ajutorul calculatorului sau a metodei tabelului numerelor întâmplătoare sau cu ajutorul metodei extragerii oarbe. produsele ambalate se pot verifica integral. Rezultatul dat asupra eşantionului se răsfrânge asupra întregului lot. se pot aplica şi metode de analiză distructivă.0-10 kg Pentru pulberile aflate în saci. Pregătirea probelor extrase 24 . Mărimea probelor depinde de mărimea particulelor de material :   pentru materialul sub formă de pulberi cantitatea extrasă 0.Drd.dispozitivele manuale sunt: vase de diferite capacităţi. se ia un număr de ambalaje din care se scoate prima probă ( numărul de ambalaje din care se scot probele este stabilit prin reguli speciale sau prin standarde în care se indică şi cantitatea ce urmează a fi extrasă). când sunt puţine la număr şi când metodele distructive de analiză sunt interzise. butoaie. Pentru materiale aflate în vrac se utilizează lopeţi sau scafe de diferite dimensiuni. omogene şi cu granulometrie fină) probarea prin metoda sferturilor (loturi mai mici şi neomogene) Aparate pentru colectarea probelor Aparatele şi dispozitivele de colectare a probelor sunt de două categorii:  cu acţionare manuală . alcătuite dintr-un jgheab de oţel ascuţit la un capăt şi un mâner la celălalt capăt. Eşantionul sau numărul de produse care se verifică este prelevat aleatoriu. Dacă produsele sunt în număr mare. Multe materiale se transportă în ambalaje mici. neomogene) Îndrumător laborator de chimie probarea cu sonde şi burghie (loturi mici . aceste dispozitive se construiesc în funcţie de accesul la locul de probare. în cantităţi egale. la anumite intervale de timp. pentru extragerea probelor.2-0.  cu acţionare automată Extragerea probelor de pe transportoare în mişcare se realizează în toată lungimea benzii transportoare.. atunci când au o valoare şi o importanţă considerabilă.5 kg pentru materialul sub formă de bulgări cantitatea extrasă 1. saci sau alte ambalaje asemănătoare . valoarea produselor fiind mică. cutii se folosesc sonde de mână. În aceste cazuri. butoaie. Principiul este valabil şi în cazul verificării prin atribute şi în cel al verificării prin măsurare.

necesită de cele mai multe ori operaţii de amestecare (omogenizare) şi de sfărâmare în mai multe trepte. Reprezentativitatea prin reducere. introdusă vertical până la bază. 25 . realizându-se un pătrat sau cerc cu aceeaşi grosime în toate punctele    această nouă grămadă se împarte în patru părţi egale (sferturi) se extrag două sectoare opuse iar celelalte două se amestecă din nou în grămadă conică operaţia se repetă 3. Din aceasta se trimite în laborator. Din mijlocul pătratelor se iau alternativ probe.2. Ing. pentru analiză. o anumită cantitate. greutatea necesară pentru proba de laborator nu depăşeşte 10 g. Ca principiu general pentru materialele dure şi grosiere. atenţia principală trebuie acordată păstrării proprietăţilor fizico-chimice la orice grad de reducere a probei.Drd. grămada conică se turteşte şi se împarte în 16-10 pătrate egale. cu un obiect adecvat . se face iniţial concasare şi apoi mărunţire în mori cu bile. aceasta este proba martor. cu ajutorul unei scafe plate. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Prima probă este alcătuită dintr-o cantitate mare de material. Extragerea probei După ultima operaţie de împărţire şi amestecare . Legat de această reducere importantă. Amestecarea materialului fin divizat se realizează prin răsturnarea repetată a acestuia în grămadă conică. prin linii perpendiculare între ele. Împărţirea materialului Această operaţie se realizează prin metoda sferturilor. din toată adâncimea stratului. după cum urmează:   aşezarea materialului sub forma unui con se turteşte grămada conică. O probă se va trimite la laborator (proba de laborator).3. Divizarea (sfărâmarea) materialului se face mecanic şi/ sau manual. Proba extrasă se introduce în două borcane din sticlă (cu dop rodat) . mult mai mică. care variază de la câteva kilograme la zeci de tone. iar cealaltă . Mărunţirea manuală se aplică în finalul procesului şi presupune divizare avansată a materialului pe o placă de oţel. numită probă de laborator. sigilată se păstrează pentru control.

specifică laboratoarelor de analiză:     se determină masa brută (inclusiv ambalaj) se omogenizează în stare ambalată se porţionează după deschiderea ambalajului se mărunţeşte şi se sortează după analizele prevăzute (analize chimice sau analize pentru determinarea caracteristicilor fizice ale materialului din probă) 3. de la baza. Pe eticheta trebuie notată:      denumirea produsului calitatea produsului numele fabricii numărul vagonului sau ambalajului din care a fost extrasă proba data şi semnătura persoanei care a extras proba Proba de laborator se supune unei proceduri de lucru riguroase .se extrag câte 3-5 probe. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Etichetarea probelor Fiecare probă de laborator trebuie supusă unui control exterior.. conţinutul tuturor flacoanelor cu probe extrase separat se amestecă într-un flacon comun şi se agită bine 10-15 minute. Şi pentru lichide se reţine o probă martor. sigiliului. 3. pentru verificarea integrităţii ambalajului. mijlocul şi din apropierea suprafeţei recipientului după o prealabilă omogenizare (amestecare. reproductibile şi uşor de controlat trebuie respectate condiţiile referitoare la solubilizarea probei şi respectiv purificarea substanţelor solide. Metode de solubilizare a probei . adunând material de pe toată înălţimea ambalajului. deoarece se pot aplica mai multe metode de analiză probelor solubilizate . Pentru ca analizele să fie corecte . Prelevarea probelor lichide Pentru produse în stare lichidă şi vâscoase .Drd. precise. Pentru obţinerea unei probe medii de lichide. pentru lichidele vâscoase şi unsuroase. cu pipete sau cu sonde ce se rotesc în jurul axei lor. Ing. aflate în rezervoare. rostogolire).5. cisterne. de purificare a substanţelor solide Alegerea metodelor de analiză de laborator şi a celor potriviţi reactivi condiţionează rapiditatea şi exactitatea efectuării analizei. decât celor 26 . care se astupă cu dopuri etanşe şi se sigilează.4. butoaie etc. iar cealaltă se trimit la laborator pentru analizele specifice. etichetei . Extragerea probelor se realizează cu ajutorul robinetelor montate din loc în loc pe conducte . Conţinutul flaconului se împarte în două părţi egale.

în pahar Berzelius în care se găseşte substanţa de analizat . stare instabilă care duce la formarea germenilor de cristalizare ce cresc până la mărimea particulelor coloidale. sau baze. Prin adăugare de foarte mici cantităţi de reactivi . cu ajutorul unor reactivi . de natura dizolvantului şi de condiţiile de lucru ( temperatură. cea ce reprezintă cantitatea de cupru separat se poate determina concentraţia ionului de cupru din soluţia iniţială. La începutul precipitării se formează cristale de diferite mărimi . presiune. Ing. până când precipitarea este completă. apoi suprasaturată. gelatinos. Daca ionul cărui concentraţie va fi determinată se separă pe bază de reacţie electrochimică atunci este vorba de electrogravimetrie. pe măsura adăugării reactivului devine saturată. 27 . apoi devine saturată şi suprasaturată . Solventul poate fi apă. fără modificare compoziţiei chimice. Exemplu: Dintr-o soluţie a unui săruri de cupru cu ajutorul electrolizei se poate separa pe catod cuprul. ci în mod progresiv. Într-o soluţie puternic suprasaturată se formează un număr mare de germeni de cristalizare şi de aceea .Drd. În această stare se formează germenii de cristalizare. Creşterea granulelor de precipitat se produce în timp.soluţia precipitatului. soluţia se concentrează . Pe măsura adăugării reactivului . timp de contact). într-o astfel de soluţie se obţine un precipitat fin cu granule mici. Dizolvarea Această operaţie presupune punerea în contact a materiei solide cu substanţa lichidă. decât cu substanţele eterogene. Se realizează la rece sau la cald. Dizolvarea poate fi făcută la temperaturi mai mari şi la temperatură obişnuită. deoarece substanţa nu se precipită deodată cantitativ.pentru care scop în unele cazuri soluţia se lasă să stea mai multe ore înainte de filtrare. Precipitatele pot avea aspect cristalin. Formarea precipitatului: are loc în mai multe faze. Precipitarea Această operaţie este procesul invers dizolvării şi presupune trecerea componentelor unei soluţii în combinaţii solide stabile. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie nesolubilizate. onctuos. dizolvantă numită solvent. se lucrează mai uşor şi mai precis cu substanţe omogene . care ulterior se pot separa prin filtrare sau centrifugare. existând şi posibilitatea comparării rezultatelor obţinute în urma aplicării diverselor metode. Reactivul lichid adecvat se adaugă în picături (cel gazos prin barbotare) sub continuă agitare . acizi. Din creşterea masei catodului . Procesul de desfăşurare al dizolvării depinde de proprietăţile chimice şi fizice ale produsului de urmează să fie dizolvat.

Nu este o operaţie precisă. deschiderea de 7 cm în diametru. Filtrarea prin hârtie de filtru Mărimea filtrelor se alege după cantitatea precipitatului care urmează să fie filtrat şi nu după volumul soluţiei în care se găseşte precipitatul. Marginea hârtiei de filtru va fi mai jos cu 1 cm de la marginea pâlniei. cu cât mai puţin lichid de spălare de fiecare dată. Precipitatul care rămâne prins pe pereţii paharului se aduce pe filtru cu ajutorul şuviţei de apă. sticlă poroasă. de forma pâlniei. prin scurgerea lichidului de deasupra precipitatului depus. Nu se va începe filtrarea decât după ce precipitatul s-a depus la fundul paharului. Spălarea Prin spălare se îndepărtează lichidul în care s-a făcut precipitarea şi care a rămas aderent la precipitat sau în porii filtrului. pâlnia se sprijină în timpul filtrării pe un stativ potrivit . un corp solid dintr-un lichid sau un precipitat dintr-o soluţie.Drd. fără să se agite precipitatul. porţelan poros. Viteza de filtrare depinde de mărimea porilor filtrului. Filtrarea Filtrarea permite separarea fazelor lichidă şi solidă ale unei suspensii cu ajutorul materialelor poroase . Pâlniile cele mai potrivite au unchiul conului de 60 grade. cu apă sau soluţia de spălare.Filtrarea este o operaţie cu ajutorul căreia se poate separa . pe baza diferenţei de densitate . Practic trebuie să se facă mai multe spălări. Decantarea Este operaţia de separare a precipitatului de lichid. Soluţia separată deasupra precipitatului depus prin centrifugare . Centrifugarea Această operaţie presupune separarea fazei solide de faza lichidă sau a două lichide nemiscibile. se aduce şi acesta pe filtru. Uneori particulele forate fine de precipitat trec prin morii filtrelor şi tulbură soluţia filtrată. Precipitările trebuie să se facă numai în pahare. Ing. Pentru acest scop se folosesc filtre alcătuite din diferite materiale: hârtie. sau dacă precipitatul a fost dus cantitativ pe filtru. de temperatura la care se face filtrarea. în mod mecanic. de presiunea exercitată asupra lichidului care se filtrează. 28 . în acest caz se refiltrează de 2-3 ori pe acelaşi filtru. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Fenomenul măririi cristalelor are loc cu o viteză mai mare când temperatura este mai ridicată. După ce soluţia s-a decantat încet . sau chiar la fierbere. în general a cantităţilor mici de precipitate se utilizează vase speciale de sticlă .. de aceea majoritatea precipitărilor se fac la 70-80 grade. cu forma apropiată de a unor eprubete sau a unor fiole gradate. astfel se poate observa daca precipitarea s-a sfârşit. Porii filtrelor trebuie să fie mai mici decât mărimea particulelor care formează precipitatele. se poate scoate prin decantare sau cu ajutorul unei pipete capilare.

lemnul etc. Se usucă întâi substanţa. astfel încât să poată fi îndepărtat din precipitat prin calcinare. Reactivul adăugat trebuie să fie volatil . calcinat şi cântărit în prealabil.. creuzetul înroşit în exicator) . uscarea substanţelor solide se face în exicatoare. Carbonizarea Este un fenomen ce îl prezintă numai substanţele organice: zahărul. numeroase precipitate se pot aduce la greutate constantă la această temperatura (AgCl. La 100-150oC.5 ore la temperatura prescrisă se introduc în exicator pentru a răci la temperatura camerei. Creuzetul gol trebuie cântărit şi uscat la aceeaşi temperatură (20-30 minute la 110 oC) Creuzetele cu precipitat după încălzire de 1-1. Evaporarea Este fenomenul prin care un lichid trece în stare de vapori la temperaturi inferioare temperaturii de fierbere . se încălzeşte pe sită de azbest sau baie de apă. silicagel etc. după natura lichidului. Când vaporii care se produc în timpul acesta nu se mai degajă . depinde de temperatură şi de suprafaţa de evaporare şi serveşte la concentrarea soluţiilor sau la îndepărtarea dizolvantului din soluţie. Are loc numai la suprafaţa lichidului . PbSO4 ). La temperatura normală. Evaporarea se face în capsulă de porţelan sau de sticlă. Uscarea se realizează în etuve electrice cu temperatură reglabilă. Filtrul cu precipitat se aşează în creuzet de porţelan.Drd. Uscarea Se poate execută prin încălzire între anumite limite de temperatură . Temperatura şi durata calcinării depind de natura precipitatelor. După ce s-a ars filtrul şi s-a transformat în cenuşa se va calcina precipitatul în cuptor de calcinare. După calcinare creuzetul cu precipitat calcinat se aşează în exicator( nu trebuie să se introducă în nici un caz . Procesul poate fi accelerat prin micşorarea presiunii aerului în exicator. Timpul de uscare depinde de natura chimică şi de cantitatea precipitatului şi poate dura 1-2 ore. fapt care împiedică dizolvarea precipitatului. (500-1000oC). Ing. după care se cântăreşte. lăsându-se un agent de uscare adecvat: clorură de calciu. 29 . Calcinarea Precipitatele filtrate pe hârtie de filtru pot fi aduse la greutate constantă la o temperatură mai înaltă. pentru a răci la temperatura camerei. apoi se introduce în creuzet neacoperită şi se încălzeşte puternic. care se umple pe trei sferturi cu soluţie şi. s-a terminat şi carbonizarea. după care se cântăresc. fiind foarte diferite de la un precipitat la altul. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Cel mai utilizat lichid de spălare este apa distilată ce conţine reactivul precipitant. alături de proba supusă uscării .

vaporii acesteia trecând prin perforaţiile unei hârtii de filtru şi condensându-se pe pereţii interiori. etc. Substanţa care prezintă această proprietate sunt: iodul. naftalina. 30 . reci. Vasul sau sticla de ceas pe care se găseşte substanţa impură se încălzesc lent. Soluţia obţinută de la filtrare se încălzeşte apoi după care se răceşte brusc sau lent. Ing. Distilarea Este operaţia de separare a substanţelor din amestecurile lichide. Impurităţile care nu sublimează rămân ca atare în vas. pentru depunerea impurităţilor insolubile şi îndepărtarea acestora prin filtrare. prin aducerea acesteia în stare solidă pe baza diferenţei de solubilitate între aceasta şi impurităţile ce o însoţesc.Drd. Separarea se va face printr-o filtrare. Substanţa pură se va depune astfel sub formă de cristale iar impurităţile rămân în soluţie. Cristalizarea Este operaţia de separare din soluţie a unei substanţe pure. Constă în trecerea unui lichid în vapori . ai unei pâlnii de sticlă. care se bazează pe volatilitate diferită a componenţilor. condensarea vaporilor şi colectarea lichidului condensat. urmată de decantare . Substanţa purificată este desprinsă cu o spatulă de pe pereţii pâlniei şi adusă într-un vas curat. Operaţia constă în dizolvarea la rece a substanţei de purificat. Distilarea este folosită curent pentru obţinerea apei distilate. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Incineraţia se realizează printr-o încălzire continuă până când în locul substanţei rămâne doar cenuşa. Sublimarea Sublimarea se utilizează ca metodă de purificare pentru unele substanţe care posedă proprietatea de a trece prin încălzire din stare solidă în stare de vapori şi invers ( prin răcire). la analiza vinului şi a berii pentru determinarea concentraţiei alcoolice. care în acest mod se curăţă de impurităţi sau se separă de alte lichide cu care este în amestec. într-un anumit solvent şi o anumită temperatură.

oţel inoxidabil paramagnetic sau fontă.1 Noţiuni teoretice Masa este proprietatea fizică deosebit de importantă şi reprezintă cantitatea de substanţă dintr-o probă. oţel inoxidabil paramagnetic se folosesc în special la cântărirea produselor chimice.10 şi 20 kg prevăzute cu mâner rabatabil pentru manipulare. din 1889. covoare masa pe unitate de volum (m/m3) pentru materiale de construcţii masa comercială pentru produsele higroscopice : Mc  Mn 100  U a 100  U r (4. Masele hexagonale din fontă turnată sunt realizate până la 2 kg fără mâner şi de 5. Determinarea masei 4. După numărul de pârghii care intervin în operaţia de cântărire. Kilogramul este unitatea de masă egală cu masa prototipului internaţional al kilogramului de platină aliat cu iridiu.) unde: Mc – masa comercială Mn – este masa netă Ua – umiditatea admisă Ur – umiditatea reală în momentul cântăririi Masele de lucru folosite pentru comparare sunt standardizate.Drd. Masa se determina prin cântărire. Masele cilindrice din alamă. Unitatea de masă conform Sistemului Internaţional ( SI) este kilogramul (kg). hârtiei. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 4. În funcţie de diversitatea produselor şi de felul mărfurilor deosebim:     masa pe unitatea de lungime (m/l) în cazul produselor textile masa pe unitatea de suprafaţă (m/mm2 ) în cazul pieilor.1. balanţa este cel mai important instrument pentru analiza cantitativă. Balanţele moderne au masele etalonate ataşate direct la balanţă sub formă de inele. 31 . cele mai uzuale fiind: masele hexagonale din fonte cenuşie şi cele cilindrice din alamă. cu aparate de cântărire numite balanţe. aparatele de cântărit se împart în balanţe şi bascule. care se păstrează la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi de la Sevres. Ing.

4.. Se utilizează în unităţile comerciale sau în laboratoare pentru cântăriri rapide şi de precizie nu prea mare. Balanţa semiautomată Este folosită pentru sarcină maximă de cântărire până la 1.  precizia: este dată de măsura gradului cu care aceasta va reproduce datele obţinute la câteva cântăriri succesive ale unuia sau aceluiaşi obiect.10 sau 20 kg. În cazul balanţelor se foloseşte o singură pârghie care stabileşte egalitatea de momente ceea ce se realizează prin aşezarea de mase corespunzătoare până când cele două braţe ale pârghiei balanţei ajung una în dreptul celeilalte. Balanţa analitică şi cântărirea Cântărirea probelor pentru analiză. 1000 kg. cu care se deplasează acul pentru o încărcătură de 1 mg.Drd. Precizia se măsoară prin mărimea erorilor întâmplătoare.0 kg ( sarcina minimă 5.5 g. Caracteristicile balanţei analitice O bună balanţă se caracterizează prin:  sensibilitate: este egală cu numărul de diviziuni de pe scală . sau este numărul de miligrame necesar pentru o deviere a acului cu o diviziune. 200. de ordinul 0. 100. iar cea minimă 25-100 kg. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Bascula reprezintă un aparat de cântărire semiautomat folosit în industrie şi comerţ. Ing. 500. la recepţia acestora având sarcina maximă de 500 – 2000 kg.se realizează cu ajutorul balanţei analitice.2.0 g). pentru sarcini maxime de 50. Balanţele folosite frecvent în comerţ sunt:     balanţa romană obişnuită balanţa compusă balanţa semiautomată balanţa romană Balanţa romană Se foloseşte în special în operaţia de cântărire a mărfurilor. a diferitelor substanţe pentru prepararea unor soluţii etc. 32 . Balanţa compusă Este folosită pentru cântărirea diferitelor materiale şi mărfuri cu sarcină maximă de cântărire de 5.

1.0 g şi precizie peste 0. balanţele pot fi împărţite astfel:       balanţe tehnice cu o sensibilitate de 1.0 g ( balanţe cu fir de cuarţ) Luând drept criteriu sensibilitatea. Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie exactitate: este dată de apropierea valorilor cântăririlor unui obiect de valoarea lui adevărată sau de acea considerată ca fiind adevărată. 33 .5 mg semimicrobalanţe – cu precizie de aproximativ 10 g microbalanţe – cu capacitate maximă de 20.10 -3 g balanţe analitice cu o sensibilitate de 1. Exactitatea se măsoară prin mărimea erorilor sistematice. Balanţă analitică 200 g tip MB-C-03-02 Balanţa analitică 200 g tip MB-C-03/02 permite efectuarea de cântăriri şi dozări materiale în cantităţi mici. 0 g şi precizie de 1.10 -5 g balanţe micro cu o sensibilitate de 1.0 g ultramicrobalanţe – cu precizie mai mare de 1. cu precizie de ordinul 10-7. Ing.10-4 g -5.10-5 g balanţe semimicro cu o sensibilitate de 1. Tipuri de balanţe analitice În prezent există patru tipuri de balanţe analitice.10 -6 g balanţe ultramicro cu o sensibilitate de 1.10-2 g balanţe farmaceutice cu o sensibilitate de 1.10 -7 g Figura 4.Drd. şi anume:     macrobalanţe – cu capacitate de 200.

Balanţele analitice sunt aşezate pe o masă consolă într-o cameră separată . oxigen.5. verificată metrologic. pentru ridicarea sau coborâre a greutăţilor adiţionale 2.7  mecanism de acţionare (ridicare sau coborâre).6. sunt cântărite în fiole de cântărire. unul de sprijin şi unul de sarcină cuţit de sarcină. Construcţia balanţei Principalele piese care alcătuiesc o balanţă analitică sunt:   pârghie de cântărire . prevăzută cu două cuţite de agăţ. Bartalis Ildikó Caracteristici tehnici:      limita maximă de cântărire : 200 g limita minimă de cântărire : 5 mg valoarea celei mai mici diviziuni : 0. Ing. Reguli de cântărire Probele cu substanţe afectate de umezeală. bioxid de carbon etc. pe care se aplică atât paftaua cu greutăţi adiţionale. cromate. rezervată numai pentru cântărire. Diferitele părţi ale balanţei sunt confecţionate din materiale nichelate . Cele neafectate prin expunerea la aer pot fi cântărite pe sticlă de ceas Atât sticla de ceas cât şi fiola de cântărire trebuie să fie perfect curate şi uscate. prin intermediul butoanelor cu rotirea butoanelor de acţionare se schimbă şi afişarea din ferestruicile    gramele sunt citite digital în ferestruicile zecile de miligrame sunt citite . prin proiecţie în ferestruica miligramele şi zecile de miligrame sunt citite digital Balanţa trebuie să fie bine reglată şi sensibilă.1 mg diametrul talerului 95 mm eroarea indicată pe scară :  0. se realizează încărcarea balanţei descărcarea respectiv  comanda mecanismului de acţionare este realizată din exteriorul balanţei. Utilizarea raţională a balanţei impune anumite reguli: 34 .3. de alţi agenţi atmosferici. rezistente la coroziune. cât şi talerul balanţei mecanism de ridicare 12.4.Drd.1 mgs Îndrumător laborator de chimie Principiu de funcţionare Este o balanţă monoplan (cu un singur taler) la care cântărirea se face prin substituţie.

se aşează pe taler materialul sau piesa de cântărit. Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie înainte de cântărire şi după aceasta se verifică punctul zero al balanţei.  se blochează balanţa. se roteşte în sus butonul . în acest moment vor apărea reperele de pe microscară şi se va aprinde becul verde. obţinute la precântărire.  se deblochează balanţa trecând pe poziţia de cântărire. Mod de lucru   balanţa trebuie blocată.Drd. primele trei cifre reprezintă sute de grame. Aşteptăm până se stabilizează imaginea după care rotim butonul până când unul din reperele microscării se suprapune peste reperul fix. uşile balanţei se închid şi după aceea începe cântărirea trebuie evitată oscilaţia talerului. care înmulţit cu 2 ne dă valoarea greutăţii de cântărit în grame. Nu se pun pe taler obiecte fierbinţi  aşezarea obiectului de cântărit pe taler se face numai după ce balanţa a fost blocată. aşteptăm până se stabilizează imaginea după care rotim butonul până când unul din reperele microscării se suprapune peste reperul fix. In caz contrar şocul produs dezechilibrează balanţa   după aşezarea obiectului pe taler.  în acest moment se face citirea indicaţiilor de pe ecran. iar talerul trebuie să fie în perfectă stare de curăţenie    deschiderea şi închiderea balanţei se face lent şi continuu balanţa nu trebuie încărcată niciodată peste sarcina maximă admisă obiectul de cântărit trebuie să aibă temperatura camerei. zeci de grame şi grame şi sunt afişate de câtre mecanismul cu greutăţi adiţionale  următoarele două cifre se citesc pe microscara proiectată şi reprezintă sute şi zeci de miligrame  ultimele două cifre sunt afişate de câtre tamburii cifraţi şi mecanismul cu şurub micrometric şi reprezintă miligrame şi zecimi de miligrame. În această poziţie pe ecran vor apărea reperele de pe microscară. pentru aceasta este necesar ca obiectele relativ grele (creuzet. Ing. fiola de cântărire) să fie aşezate în mijlocul talerului. după care se rotesc butoanele de acţionare greutăţilor adiţionale până ce în ferestruici vor apărea cifrele în grame.   rezultatul cântăririi constă dintr-un număr format din şapte cifre. 35 .

ecran LCD cu iluminare pe fond albastru şi afişaj grafic. diverse funcţii. Balanţă analitică automată Balanţa analitică automată este foarte performantă.Drd. se remarcă prin ergonomie. 36 . Ing. cea mai avansată interfaţă de lucru incluzând tastatura alfanumerică (20 taste) ce permite navigarea uşoară prin meniu şi realizarea simplă şi facilă a operaţiunilor dorite la o utilizare complexă a balanţei. Calibrarea internă automată asigură cântărire de înaltă precizie.3. design. grafice şi calcule statistice. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 4.

Metode volumetrice de analiză 5. Reacţia dintre substanţa etalon şi substanţa din soluţie ce urmează să fie titrată trebuie să se desfăşoare riguros stoechiometric. până când cantitatea de reactiv adăugată este echivalentă cu cantitatea elementului de dozat. În metodele volumetrice se folosesc soluţii de concentraţie cunoscută.1. Titrarea: este procesul de adăugare a unui reactiv de concentraţie cunoscută până ce toată substanţa din probă a reacţionat. Soluţia de reactiv trebuie să aibă o concentraţie cunoscută. Momentul de echivalenţă se stabileşte pe cale chimică. Consideraţii teoretice Analizele volumetrice fac parte din grupa metodelor chimice de analiză cantitativă. cu ajutorul unor substanţe numite indicatori. vizual. În analiza volumetrică sunt utilizabile numai acele reacţii chimice care decurg foarte rapid şi practic fără reacţii secundare însoţitoare. conform ecuaţiei considerate. Ing. reacţia respectivă se desfăşoară cantitativ. Până la acest moment numit punctul de echivalenţă . Cantitatea de constituent analizat se calculează cunoscând cantitatea de reactiv şi raportul stoechiometric de combinare constituent – reactiv.Drd. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 5. cât şi prin măsurarea unei proprietăţi fizico-chimice a sistemului de titrare. deoarece din aceasta şi din volumul de reactiv folosit se determină prin calcul cantitatea substanţei de analizat. La aceste analize (titrimetrice) cantitatea necunoscută a unei substanţe dizolvate se determină prin măsurarea unui volum dintr-o soluţie de reactiv de concentraţie cunoscută. Metode volumetrice: în funcţie de echilibrele chimice care se produc între titrant şi substanţa din soluţia titrată:  metode volumetrice bazate pe echilibre cu transfer de protoni – prin reacţii de neutralizare ( acidimetria şi alcalimetria)  metode volumetrice bazate pe echilibre cu transfer de electroni – prin reacţii oxido reducere   metode volumetrice bazate pe echilibre de precipitare metode volumetrice bazate pe echilibre de complexare (complexonometria) 37 . numite soluţii titrate. Soluţia titrată se adaugă treptat la soluţia în care se găseşte substanţa de analizat.

Partea experimentală 1. Concentraţia soluţiilor. Concentraţia soluţiilor reprezintă cantitatea de substanţă dizolvată intr-o anumită cantitate de soluţie sau dizolvant. moduri de exprimare cantitativă Concentraţia procentuală “%” – cantitatea de solid care se găseşte în 100 g soluţie: C%  md  100 ms (5.) Concentraţia molară (molaritatea)– numărul de moli de solvit în 1000 ml soluţie: m md  1000 M  Vsol ( ml ) (5.NaCl 5% şi HCl 10%.2.3.4.2. Prepararea unor soluţii a căror concentraţii se exprimă procentual . În orice soluţie se disting două componente principale: substanţa dizolvată numită solvat şi substanţa în masa în care este dispersată uniform solvatul numit solvent.) 5.2. Ing. d=1.) Molaritatea (forma a doua)– număr de moli de solvit în 1000 g soluţie: M  md  1000 M  Vsol ( g ) (5. Raportul dintre cantitatea de solvat şi solvent exprimă concentraţia soluţiei.2.19 Balanţă farmaceutică Cilindru gradat Pahare Berzelius 300ml 38 . E g  E g  Vsol ( ml ) n metal  z metal (5.) Concentraţia normală (normalitatea) – număr de echivalenţi gram în 1000 ml soluţie: n M sol md  1000. Materiale necesare :      Sare solidă NaCl Soluţie HCl concentrat.Drd.1. Prepararea unor soluţii de concentraţii diferite Soluţiile sunt amestecuri omogene formate din două sau mai multe substanţe ale căror proprietăţi variază cu raportul dintre componente.1. Bartalis Ildikó 5.2. 37 %. Prepararea unor soluţii de diferite concentraţii Îndrumător laborator de chimie 5.

..) Pentru săruri: 39 .. Concentraţia soluţiei folosită ca reactiv poate fi exprimată în molaritate sau normalitate.. cât mai pură...C % g NaCl 200 g sol..) Pentru baze: -echivalentul-gram se calculează raportând masa moleculară la numărul de grupe de hidroxil în care se disociază.... Raportul dintre atomul-gram şi valenţa respectivă reprezintă echivalentul-gram al acelui element.. Concentraţiile soluţiilor folosite în volumetrie trebuie precis determinate.5.. NaCl. x g NaCl x 200  C g NaCl 100 Se pune cantitatea de NaCl cântărită într-un pahar Berzelius şi se adaugă cantitatea de apă necesară (190 ml) măsurată cu cilindru gradat....16  49... Echivalentul-gram: reprezintă cantitatea în grame dintr-un element sau dintr-o combinaţie dată care este echivalentă cu un atom-gram de hidrogen...... deoarece de această depinde ţi precizia analizei. Pentru acizi: .6. Volumul de soluţie HCl concentrat se măsoară cu ajutorul unui cilindru gradat şi se completează cu apă distilată până la 50 ml... Bartalis Ildikó Mod de lucru Îndrumător laborator de chimie Se calculează cantitatea de NaCl solidă necesară pentru 200g soluţie 5% şi se cântăreşte cu balanţa farmaceutică.004 1 (5. este necesar a cunoaşte echivalentul-gram al substanţei respective.... E H 2SO4  98.. Ing... Pentru a putea realiza soluţii de anumită normalitate... E NaOH  40.. 100 g sol. Prepararea soluţiilor titrate În volumetrie se utilizează ca dizolvant apă distilată.Drd. NaCl........004  40.008 2 (5..echivalentul-gram se calculează raportând masa moleculară a acestora la numărul de atomi de hidrogen disociabili..

..) E KOH g KOH p.7.agitând pentru dizolvare....1  de ceas cantitatea calculată şi se introduce întru-un balon cotat de 250 ml.1 n.. E KOH  M KOH 56   56 1 1 (5.. Prepararea unor soluţii normale şi molare de KOH H 2 C 2 O4  2H 2 O 0.. d = 1....84 H 2 C 2 O4  2H 2 O p.8. E Al2  SO  3  342  57 6 (5... Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie -echivalentul-gram se calculează împărţind masa moleculară la produsul dintre valenţa şi numărul cationilor. Pentru prepararea soluţiei de H 2 SO4 0.. Se completează cu apă distilată până la semn..5 25 g H 2 SO4 Din tabel avem pentru: H 2 SO4 96 % în 1000 g soluţie....a... pâlnii Pipete gradate Mod de lucru Se calculează echivalentul hidroxidului de potasiu apoi cantitatea necesară pentru prepararea a 250 ml soluţie KOH 0....1 n se calculează cantitatea de H 2 SO4 96% necesară...25 g H 2 SO4 40 .. Baloane cotate... H 2 SO4 concentrat 96 %.. H 2 SO4 0...1 n.) 0..a. Se cântăreşte pe o sticlă 4 Pentru 250 ml soluţie vor fi necesare 0..1765 g H 2 SO4 x.....Drd.... respectiv anionilor din constituţia sării.. Pentru 250 ml soluţie H 2 SO4 0......a...... Ing..1 ml H 2 SO4 /:g H 2 SO4 adică 0. Materiale necesare:       KOH p. pisetă Sticlă ceas.1 n trebuie 0.....1 n.....1 x 98 : 4 = 24......1 n......

1 E H 2 C 2 O4  2 H 2 O 4  gH 2 C 2 O4  2 H 2 O Substanţa cântărită pe o sticlă de ceas se aduce cantitativ în balonul cotat cu 250ml prin spălarea sticlei de ceas cu apă distilată din pisetă. Acidul oxalic.) Se adaugă în balonul cotat mai întâi puţină apă distilată şi apoi se adaugă volumul de acid sulfuric concentrat rezultat din calcul şi măsurat cu ajutorul unui cilindru gradat.033gH 2 C 2 O4  2 H 2 O ..... 96 % d d (5... H 2 C 2 O4 x 2 H 2 O este substanţă titrimetrică..Drd.... 2 Cantitatea necesară pentru volumul propus va fi: 0..... cu ajutorul căruia determinăm titrul soluţiilor aproximative de bază...... Prepararea soluţiei se face prin cântărire la balanţa analitică a cantităţii necesare pentru 250 ml soluţie 0.....98g 0. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie x 25  1000 g soluţie H 2 SO4 concentrat 96% 1765 Ceea ce în volum reprezintă: V m x   ml H 2 SO4 conc.. Se completează conţinutul balonului cotat la semn cu apă distilată........9.. care permite prepararea unei soluţii etalon......xg 41 . Ing.5M:   M H 2 SO4  98 1m.............1 n E H 2C 2O 4  2 H 2 O  M acid  63...5m.. Se agită cu grijă şi se completează cu apă distilată până la semnul balonului cotat... Calcule privind concentraţiile soluţiilor:  CuSO4 1%:  1 md  100  md  1 gram CuSO4 Vsol  H 2 SO4 0....

etc. Se notează cu F. dicarbonat de potasiu.) concentraţia se determină experimental prin titrul soluţiei T.5  49 g 0.5  100 5.) in cazul soluţiilor aproximative (baze.10. Numărul care arată de câte ori o soluţie este mai concentrată sau mai diluată decât soluţia de concentraţie exactă se numeşte factor.67 ml  1. Soluţiile etalon sunt acelea pentru a căror preparare se folosesc substanţe foarte pure şi nealterabile.5 1 2 1 md  100  md  9.8%  2.9 grame H 2 SO4 M  Vsol md  V   .Drd.835 KOH 2.8  md  100  md  2.8 grame KOH Vsol  Ni (NO3 ) 2 1n  E g M Ni ( NO3 ) 2 n metal  z metal  59  2(14  48)  91.1.3.   1. Consideraţii teoretice Soluţiile obţinute dintr-o probă cântărită de substanţe pot fii soluţii etalon sau soluţii aproximative. Ing. acizi.15 grame Ni (NO3 ) 2 91. Factorul se calculează cu raportul: F Treal Tteoretic (5. etc. Bartalis Ildikó      Îndrumător laborator de chimie x  98 * 0. Stabilirea titrului şi factorului soluţiilor 5. Reactivul are o concentraţie cunoscută şi se adaugă în cantitatea strict necesară stabilită pe baza ecuaţiei 42 .9   2.835 g / cm 3 H 2 SO4 V md 4. Concentraţia lor corespunde exact valorii teoretice calculate (acid oxalic.3.5  md  1000  md  4.) Stabilirea concentraţiei exacte a unei soluţii se face prin determinarea volumului de reactiv consumat de substanţa analizată intr-o reacţie chimică dată. care reprezintă cantitatea în grame de substanţa conţinută într-un milimetru de soluţie.

Se ia o probă de 20 ml acid oxalic într-un pahar Erlenmayer. Se execută două probe.3.11. folosit la titrare. substanţe care îşi schimbă brusc culoarea la adăugarea unui exces mic de reactiv. ml. TH 2C2O4  2 H 2 O .1 n Materiale necesare      Soluţie H 2 C 2 O4  2 H 2 O Soluţie KOH 0. ml.033g (echivalentul gram al acidului oxalic E KOH  56g (echivalentul gram al hidroxidului de K) V H 2C2O 4  2 H 2 O  vol. Se adaugă 2-3 picături de fenolftaleină şi se titrează cu KOH 0. respectiv prin factorul soluţiei. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie chimice.1 n Indicator –fenolftaleină Biurete si stativ cu cleme Pahar Erlenmayer Mod de lucru Pentru determinarea titrului şi factorului soluţiei KOH 0.0063033 g/ml) TKOH  titrul soluţiei de hidroxid de potasiu 43 .) E H 2C 2O 4  2 H 2 O  63. Ing.2.1 n până la apariţia unei coloraţii slabe. 5. Concentraţia se exprimă prin titru. Importantă este stabilirea punctului de echivalenţă care marchează sfârşitul reacţiei. Calculul titrului şi factorului Ecuaţia chimică după care se desfăşoară titrarea este: H 2 C 2 O4  2 KOH  K 2 C 2 O4  2H 2 O Notăm: (5.1 n. Se umple o biuretă cu soluţie de acid oxalic şi alta cu soluţie de hidroxid de potasiu.se diluează cu apă şi se încălzeşte la 70-800 C pentru îndepărtarea CO2.1 n se foloseşte ca reactiv o soluţie de acid oxalic 0. În acest scop se folosesc indicatori. VKOH  volum de hidroxid de potasiu .Drd. de acid oxalic luat în analiză. Partea experimentală Determinarea concentraţiei unei soluţii aproximative de KOH 0.titrul soluţiei de acid oxalic (0.

............5M....Drd.. Ing.... VKOH  TKOH TKOH  E KOH  VH 2C2O 4  2 H 2 O  TH 2C2O 4  2 H 2 O E H 2C2O 4  2 H 2 O  VKOH Factorul soluţiei: F Treal Tteoretic Rezultatul va fi media aritmetică a celor două determinări........ Materiale şi reactivi:  Materiale:             Balanţă tehnică Sticlă de ceas Spatulă Pahar Berzelius Baghetă de sticlă Pisetă Pâlnie Balon cotat cu dop de 100 ml Pipetă Reactivi: Solvent: apă distilată Solviţi: sulfat de cupru ( CuSO4 ).....8%....... acid sulfuric ( H 2 SO4 )..... azotat de nichel ( Ni (NO3 ) 2 ) Mod de lucru Obţinerea soluţiilor de: CuSO4 1%..... Observaţie: titrul teoretic al soluţiei de KOH 0... E KOH Îndrumător laborator de chimie V H 2C2O 4  2 H 2 O  TH 2C 2O 4  2 H 2 O..... H 2 SO4 0............... . Ni (NO3 ) 2 1n s-a realizat astfel:  S-a cântărit sticla de ceas peste care s-a adăugat o masă de 1 gram de CuSO4 . hidroxid de potasiu ( KOH )......1 n este 0..... KOH 2... 44 .... Bartalis Ildikó E H 2C 2O 4  2 H 2 O ..0056 g/ml.

la 4 oC. pentru omogenizarea soluţiei. Măsurarea volumelor Unitatea de măsură a volumelor de soluţii în SI este m3 . spălând pâlnia. până la 3/4 din balon. aflăm titrul. măsurile metalice pentru lichide sunt standardizate şi realizate în diferite variante Măsuri pentru lichide folosite la diverse produse sunt: 45 . gradate) sau cilindri gradaţi. Pentru substanţe pure şi stabile de compoziţie precisă titrul soluţiilor se poate determina uşor. A mia parte (1/1000) dintr-un litru este mililitrul ml (cm3).Drd. După dizolvare se umple balonul cu apă până la semn.  După aceea se pune dopul la balon şi se omogenizează întreaga soluţie. se agită până ce substanţa se dizolvă complet. ajutându-ne de pipetă.  Se completează cu apă distilată.0. 5. Dacă substanţa nu este în stare pură atunci se prepară soluţii de concentraţie aproximativă.  Se clăteşte sticla de ceas şi apoi se amestecă cu ajutorul baghetei de sticlă până se dizolvă întreaga cantitate de dizolvat. Prepararea unei soluţii de normalitate exactă (1n. Pentru a prepara o soluţie normală (molară) se cântăreşte la balanţa analitică un echivalent gram (mol) din substanţa ce ne interesează care se aduce cantitativ. Se astupă balonul cu dopul rodat şi se agită puternic conţinutul lui.4. până la gradaţia balonului cotat. Astfel . cu ajutorul unei pâlnii . Vasele gradate sunt marcate la 20 o C. la umiditate) ex AgNO3. Împărţind gramele de substanţă cântărită prin volumul în cm3 al balonului marcat. din sticlă sau material ceramic. dacă substanţa ce se dizolvă este perfect pură şi stabilă (să nu fie sensibilă la aer. Se toarnă apă. într-un balon cotat de 1l.1n) se poate execută în acest mod simplu. Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie Masa de solvit s-a pus apoi în paharul Berzelius peste care s-a adăugat apă distilată din pisetă. Pentru desfacerea produselor lichide se folosesc măsuri ( vase de diferite forme metalice. Litrul ( dm3) = volumul ocupat de 1000 g apă distilată . cântărită în vid.  Cu ajutorul pâlniei se transferă soluţia în balonul cotat şi apoi se clăteşte paharul Berzelius cu apă distilată. prin simplă cântărire şi dizolvarea substanţei în balon cotat.K2Cr2O7 . Ing.

se poate aproxima şi sutimea de cm3. La un capăt biuretele sunt deschise . montată pe cauciuc o clemă.10 şi 20 l. 5 cm3 partea gradată). Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie pentru produse alcoolice şi petroliere. Biuretele Biuretele sunt vase pentru golire utilizate în analiza chimică pentru extragerea probelor de analiză chimică şi pentru operaţiile de titrare. 50.01…2 l.5 cm.Drd. la celălalt capăt sunt închise cu un dispozitiv potrivit pentru reglarea curgerii soluţiei care poate fi un robinet de sticlă cu ştift sau între tubul biuretei şi un ştuţ de sticlă se interpune un mic furtun de cauciuc care poate avea în interior o bilă de sticlă sau la exterior. 10. cu capacitate de 5. Biuretele au înălţimi variind între 35-50 cm şi diametre de 1-1. Sunt prevăzute cu dop rodat. de diferite mărimi (100. în care consumul de reactiv este foarte redusă se folosesc microbiuretele. corespunzător volumului marcat pe balon scris în cm3 şi temperatura la care s-a marcat acest volum. permiţând omogenizarea prin răsturnarea vasului şi agitarea conţinutului său. Ing. Pe gâtul balonului este marcată limita superioară până unde trebuie să ajungă nivelul soluţiei. concentraţie exactă sau la măsurarea exactă a unor volume de lichid se folosesc baloane cotate (marcate) cu fundul plat si gâtul lung cu diverse capacităţi între 0. prevăzuţi cu cioc de scurgere  pentru măsurarea soluţiilor de reactivi şi a produselor lichide . În analizele foarte exacte. Biuretele sunt confecţionate din tuburi bine calibrate şi gradate.  pentru unele produse cosmetice se folosesc cilindri gradaţi din sticlă .  pentru măsurarea unor cantităţi mari de lapte se utilizează măsuri metalice cu toartă şi mâner . Măsuri folosite în laboratoarele de analiză Baloane cotate Pentru pregătirea soluţiilor de o anumită normalitate sau molaritate. 25 . cu capacităţi de 5. în laboratoarele de analiză se folosesc vase cotate sau gradate din sticlă sau din material plastic.01 – 1 l.10 şi 20 l  pentru cantităţi mici de uleiuri sau alte lichide se folosesc măsuri cu capacitate de 0.025 până la 2 l. 46 . Aceste măsuri se confecţionează din tablă cositorită sau din tablă de aluminiu. cu colier şi toartă. măsurile metalice se realizează în formă de cană metalică . marcate la temperatura de 20oC. cu capacitate 0.

Erorile apar şi din cauza fenomenului de reflexie a luminii la suprafaţa lichidului. Tipuri de biurete Reguli de lucru cu biuretele Cel mai important este curăţenia deosebită a vaselor gradate. Citirea se face la diviziunea pentru care meniscul lichidului este tangent la reper ( gradaţie) . au ataşat un rezervor de sticlă în care se păstrează soluţia.1. Gradaţiile sunt marcate pe peretele exterior al tubului biuretei şi pot fi din 0. (biurete Pellet). Ing. de exemplu titrări în serie se folosesc biurete cu umplere automată. Erorile de citire la biuretă pot fi cauzate de aderenţa lichidului pe peretele biuretei sau de faptul că ochiul observatorului. La aceste biurete umplerea se face automat cu ajutorul unei pompe cu ventil . Diferite tipuri de biurete sunt prezentate în figura 5. se umple până sus cu soluţia de măsurat.1-0. 47 .1. se poate regla automat punctul zero . Figura 5.02-0. Înainte de titrare biureta se aşează în poziţie verticală pe un stativ . Pentru evitarea erorii de picurare se cere ca volumul total folosit la titrare să fie cât mai mare şi soluţia reactivului să fie de concentraţie mai mică. nu se află pe aceeaşi linie orizontală imaginară cu reperul vizat. prin intermediul unor cleme sau mufe. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Pentru soluţii care se folosesc frecvent în analizele de laborator .2 cm3. în momentul citirii.Drd.

Tipuri de pipete Reguli de lucru cu pipetele În timpul lucrului se introduce vârful pipetei.2. atât ca lichidul să se scurgă.1 100 cm3). pentru a îndepărta ultima picătură fără a se sufla în pipeta.2. cu degetul arătător. 48 . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Pipetele Pipetele servesc pentru măsurarea şi transferul unui volum de soluţie . (capacitatea 0. Ing. După utilizare pipetele şi biuretele se spală şi se aşează în stativul lor. Se ridică încet degetul.1 până la 100 cm3. cu una sau doua gradaţii Pentru măsurarea mai exactă a volumelor se folosesc pipetele automate de capacităţi diferite În figura 5. sunt prezentate diferite tipuri de pipete Figura 5. se execută pentru volume de 0.  cilindrice cu bulă care permit doar extragerea unui volum fix de lichid. măsurat corect dintr-un vas în altul în care se petrece de obicei o reacţie chimică. curată şi uscată în lichid si se aspiră cu ajutorul unei pare de cauciuc puţin peste gradaţia care determină volumul şi se închide imediat partea superioară . până când meniscul inferior corespunde exact cu gradaţia de sus a tubului şi se astupă din nou cu degetul. Există două tipuri de pipete din sticlă:  tubulare. Pentru golire lichidul se scurge liber din pipetă ţinută vertical şi cu vârful lipit de–a lungul vasului.Drd. gradate pe toată generatoarea pentru extragerea cu aceeaşi pipetă a unor volume diferite. Reactivul de cele mai multe ori trebuie introdus în mediul de reacţie sub formă de picături. picătură cu picătură.

Se folosesc la amestecarea sau diluarea unui volum cunoscut dintr-un lichid cu un volum oarecare din alt lichid sau când se fac soluţii de spălare. Ing. Sunt prevăzute în partea superioară cu un cioc pentru golire sau cu închidere etanşă prin dop rodat. Pot fi pentru capacităţi de 0.01 până la 5 l. Au pe suprafaţa lor ( pe generatoare) gravată o scară gradată în cm3 sau în zeci de cm3. folosindu-se la măsurări aproximative de volume. Bartalis Ildikó Cilindrii gradaţi şi pahare gradate Îndrumător laborator de chimie Sunt vase cilindrice gradate în cm3 sau fracţiuni de cm3.3.3.Drd. cilindru gradat şi pahar gradat 49 . În figura 5.sunt prezentate cilindrii gradaţi şi paharul gradat Figura 5. mai puţin precise decât baloanele cotate şi pipetele. Balon cotat.

faţă de celelalte planete. volumul de apă dulce din fluvii. este apa înglobată în gheţari şi calote polare. făcând parte din compoziţia apelor de orice origine ar fi ele. Distribuţia inegală a apei pe suprafaţa globului conduce la probleme de alimentare cu apă în zonele intens populate şi cu industrii dezvoltate. sub toate formele sale. cu un volum de 1370 x 109 m3. 6. Deşi cantităţile de apă pe planeta noastră sunt mari. Având în vedere răspândirea calciului şi magneziului . rezerve menţinute şi de regimul intens de precipitaţii. cum sunt apele de suprafaţă . 50 . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 6. râuri sau lacuri . valori de salinitate pentru Marea Neagră -38g/l. cum sunt în general apele subterane. apa mărilor şi oceanelor reprezintă 97 %. Ing.1.7 %. iar altele .3%. sunt supuse întâi unui tratament fizic şi chimic pentru a fi purificate de anumiţi componenţi nocivi şi pentru a fi sterilizate în vederea întrebuinţării. Apa este componenta fundamentală a materiei vii. Procentual. pentru Marea Moartă – 270 g/l) sau pe cele blocate sub formă de gheţari. unele pot fi întrebuinţate direct ca ape potabile . 2. animal sau utilizări industriale sunt limitate. cu excepţia apelor sărate. constituind hidrosfera. lacuri şi ape subterane reprezintă aprox. afluenţi şi fluvii) lacuri naturale şi artificiale . 0. apel mărilor şi oceanelor surse de apă subterană Compoziţia unei ape naturale depinde de terenul prin care trece. Din acest punct de vedere se disting ape puternic mineralizate şi ape care conţin puţine săruri în soluţie. de aprox. Surse de alimentare cu apă După regimul de curgere. posibilităţile de captare şi caracteristici calitative sursele de alimentare se clasifică :  surse de apă de suprafaţă:    ape curgătoare (râuri. Astfel. sărurile acestor elemente se vor găsi predominant.Drd. totuşi sursele de apă care pot fi utilizate pentru consumul uman . În aceeaşi măsură în care apa este necesară pentru existenţa şi evoluţia materiei vii. reprezentând în medie 80%. iar restul. Dintre acestea din urmă. în care predomina sărurile alcaline şi mai ales clorura de sodiu. Determinarea indicatorilor chimici de poluare ale apei Apa este substanţa cea mai răspândită de pe suprafaţa globului. 20% din rezervele de apă duce ale pământului sunt concentrate în bazinul Amazonului. având în vedere cantităţile mari de apă cu salinitate ridicată ( ex. având o contribuţie importantă în dezvoltarea societăţii. apa este o componentă foarte valoroasă pentru activităţile umane.

H2S sau sulfuri. Toate aceste cerinţe sunt transpuse în indicatori de calitate ai apei. Probele se iau în flacoane de sticlă . care interesează în mod deosebit pentru apele folosite în industrie. bine curăţite şi spălate cu apă distilată. Principalii indicatori de calitate sunt apreciaţi în România conform Legii nr. Pentru transport la distanţă mai mare se leagă pânză peste dop. fie ca ape de cazan.2. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Sărurile de Ca şi Mg constituie duritatea apelor. Ing. amoniac. STAS 1342-1991 ( standardul pentru apă potabilă) sunt:  indicatori organoleptici şi fizici     indicatori chimici . generali şi toxici indicatori bacteriologici indicatori biologici indicatori de radioactivitate 6. fie în ciclul fabricării diferitelor produse industriale sau alimentare. se fac determinări calitative sau cantitative necesare. incoloră. se clătesc flacoanele de 2-3 ori cu apă supusă analizei. În funcţie de scopul pentru care se foloseşte apa. Modul de luare a probei de apă O foarte mare importanţă are modul de luare a probei de apă . precum şi chimic. insipidă ( fără gust) şi inodoră ( fără miros) temperatura ei să fie cuprinsă între 7 şi 15oC pH –ul apei să fie cuprinsă între 7-8 să nu conţină materii străine în suspensie . Flacoanele să fie prevăzute cu dopuri şlefuite de sticlă . pentru apele industriale se determină duritatea.Drd. mai ales germeni patogeni să conţină aer şi CO2 în soluţie duritatea totală 5-20 grade să nu conţină azotiţi. se umple flaconul complet cu apă de probă şi se varsă 15-20 ml. în scopul efectuării analizei chimice. De exemplu. 458 din 08/07/2002 privind calitatea apei potabile. Apele potabile se vor cerceta mai ales din punct de vedere bacteriologic. La luarea probelor. Apa destinată consumului uman trebuie să îndeplinească următoarele calităţi:  să nu conţină nici un fel de agenţi patogeni sau alte microorganisme şi să fie lipsită de risc de contaminare        să fie incoloră . În general la luarea probelor de apă este necesar să se indice următoarele date: 51 . valoarea acesteia servind ca o indicaţie pentru alegerea celor mai potrivite mijloace de îmbunătăţire a calităţii apei. apoi uscate.

de acizi liberi. Aceste ape trebuie să fie lipsite de suspensii. După utilizări. grăsimi şi uleiuri. Transparenţa apei Se determină cu un aparat numit turbidimetru. apele industriale se împart în următoarele categorii:  Ape de răcire. cu ajutorul căruia de determină grosimea stratului de apă .3. de uleiuri sau substanţe grase.sunt folosite la răcirea unor aparate. 6. decât în unele situaţii speciale. Gradele obişnuite de claritate sunt: clară. în timpul luării probei şi înainte cu circa 10 zile (ploios.Drd.1. a diferitelor piese sau produse. 52 . apelor industriale li se cere să se încadreze în anumiţi parametrii fizico-chimici. bioxid de carbon. uneori deosebit de restrânse.  Apă tehnologică. într-un flacon de sticlă incoloră. Bartalis Ildikó      locul.este utilizată direct în procesul tehnologic pentru obţinerea diverselor produse şi nu impune condiţii prea severe de puritate. slab opalescentă. stabilă la depuneri şi să nu prezinte pericol de coroziune. de compuşi agresivi. Determinarea indicatorilor fizici şi chimici ale apei 6. etc. lipsită de microorganisme.  Apa de alimentare a cazanelor de abur. Trebuie să fie lipsită de suspensii. oxigen.  Apă de spălare. de duritate. tulbure şi foarte tulbure. în limite. secetos. Aceste ape trebuie să fie lipsite de suspensii de orice fel. starea higrometrică a locului. mediu) Apa care se utilizează în procesele tehnologice industriale se numeşte apă industrială. Ing. În funcţie de domeniul de utilizare. sulfaţi silicaţi.este folosită la spălarea utilajelor.3. prin care se poate citi o foaie tipărită cu caractere tipografice de mărime obişnuită. în funcţie de temperatură şi presiunea de lucru a cazanului condiţii din ce în ce mai severe de lucru. Caracteristicile organoleptice ale apei Claritatea apei Se priveşte în zare.este apa folosită pentru obţinerea aburului şi impune. utilaje sau produse. natura şi orientarea sursei Îndrumător laborator de chimie structura geologică a regiunii în care se află sursa de apă data luării probei şi debitul sursei temperatura aerului şi a apei presiunea atmosferică. puţin tulbure.

1. se astupă . Durităţile se exprimă în grade de duritate . Duritatea permanentă este formată din sărurile alcalino-pământoase (cloruri. cu culoarea unei soluţii etalon Când apa este tulbure . Ing. 53 . precipitându-se carbonaţii respectivi: CaHCO3 2  CaCO3  CO2  H 2 O Mg HCO3 2  MgCO3  CO2  H 2 O (6.3. corespunzând concentraţiilor respectivelor săruri:   1 grad german de duritate = 10 mg CaO la 1 litru apă 1 grad francez de duritate = 10 mg CaCO3 la 1 litru apă În gradele de duritate sunt cuprinse împreună şi sărurile de magneziu.2. nu numai cele de calciu.2. gradul de culoare se va determina numai după filtrare. când abia se mai poate apuca paharul cu mâna . numită şi alcalinitate sau duritate datorită bicarbonaţilor de calciu şi de magneziu şi a durităţii permanente . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Culoarea apei Se determină comparând culoarea apei de analizat . sulfaţi) care rămân în soluţie.Drd. Pentru determinarea mirosului . constituind duritatea totală a apei.) (6.) Prin această carbonaţii acizi dispar ca generatori de duritate. Duritatea totală reprezintă suma durităţii temporare. care prin fierbere se descompun. clorurilor . se destupă şi se miroase. se agită bine circa 1 minut. silicaţilor de calciu şi de magneziu. Duritatea temporară este formată din carbonaţii acizi de calciu şi de magneziu. Se vor da gradaţiile următoare:       nici un miros – gradul 0 foarte fin – gradul 1 fin. fosfaţilor.gradul 2 miros distinct – gradul 3 miros tare – gradul 4 miros foarte tare – gradul 5 6. Mirosul şi gustul apei la rece Se determină la sursă. Mirosul apei la cald Se încălzeşte apa într-un pahar acoperit cu o sticlă de ceas. Determinarea durităţii apei potabile Prin duritatea apei se înţelege totalitatea sărurilor alcalino-pământoase care se găsesc în apă. se umple pe jumătate sticla . datorită mai ales sulfaţilor. se ridică sticla de ceas şi se miroase vaporii ce se degajă. de unde şi numele de duritate temporară.

agitând continuu până culoarea albastru. care la pH 8-10 are culoare roşie în prezenţa ionilor de calciu şi magneziu şi o coloraţie albastră după ce ionii au fost fixaţi prin EDTA. la care se adaugă 1 ml soluţie normală de carbonat de sodiu. După numărul gradelor de duritate totală. în spălătorii măresc cantităţile de agenţi de spălare. Într-o capsulă de porţelan se măsoară 50 ml apă de cercetat. . în cazul cazanelor de abur. deoarece formează săpunuri insolubile.5 g clorură de amoniu se dizolvă în 570 ml amoniac concentrat şi se completează la 1000 ml cu apă distilată).Drd.soluţie-tampon (67. Reactivi necesari: . deoarece punctul final apare brusc. Se foloseşte ca indicator negru eriocrom T. Principiul metodei. roşie virează în 54 .5 m de soluţietampon. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Gradul de duritate reprezintă în România duritatea echivalentă a 10 mg CaO/dm3 (fiind identic cu gradul german). .indicator de soluţie negru eriocrom T (30 ml apă distilată. cunoscut şi sub denumirea de complexon. se agită şi se adaugă 4-5 picături de indicator. formează cu ionii de calciu şi magneziu prezenţi în apă un complex neionizabil.01M. Ing. stabil. Acidul etilen – diamin – tetraacetic (EDTA). apele se clasifică în:       ape foarte moi 0-4 ape moi 4-8 ape mijlocii 8-12 ape relativ dure 12-18 ape dure 18-30 ape foarte dure > 30 Apa dură provoacă greutăţi mari în folosinţele industriale.complexon III. Se va obţine o coloraţie roşie. se adaugă 0. Se amestecă şi se completează cu alcool izopropilic la 100 ml). Titrarea trebuie făcută încet. 1 mg negru eriocrom T. 0. ca de exemplu depunerea de cruste. Mod de lucru. Se titrează cu complexon III din biuretă.

fiind incriminat în favorizarea calculozei renale. 6. fenolftaleină.1n. Duritatea totală maximal admisibilă – 20 ºG. magneziul mai poate fi prezent în apă sub formă de cloruri şi bicarbonaţi. care în concentraţie mare imprimă apei un gust dezagreabil şi un efect laxativ. Ing. este util să se cunoască concentraţia ionilor de Ca2+ şi Mg2+ separat. ml. murexid.4. Aparatură şi materiale necesare:   Biurete Amestec indicatori pentru determinarea pH-ului.) unde: 0.561–echivalentul în mg de CaO a unui ml de soluţie complexon.Determinarea calciului şi magneziului din apă Datorită unor caracteristici biochimice şi fiziologice distincte.1n.Drd. mg. Calciu este prezent în toate apele sub formă de bicarbonaţi. pH-metru.3. sulfaţi sau cloruri. f–factorul soluţiei complexon III. ml. 10–cantitatea de CaO. 6. Astfel. Bartalis Ildikó Calculul: Îndrumător laborator de chimie (6.3. metiloranj. De asemenea. magneziul se găseşte în apă sub formă de sulfaţi.3. Determinarea pH-ului apei Noţiunea de pH 55 . corespunzătoare unui grad de duritate. v–cantitatea de apă de analiză luată în lucru. N-cantitatea de complexon folosită la titrare. NaOH 0. lipsa de calciu pare a juca un rol în producerea unor tulburări funcţionale ale cordului (aritmii) până la infarctul de miocard. scară de etalonare. Excesul de calciu imprimă apei un gust sălciu. complexon III 0. soluţii tampon pentru diferite valori de pH   Vase conice HCl 0.01 Indicatori: negru de eriocrom T.3.

respectiv bazicităţii unei soluţii este un produs relativ greoi. la 250C.în cazul exprimării acidităţii. de aici rezultă:    pH < 7 . pentru exprimarea concentraţiei ionilor de hidroxil . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Utilizarea concentraţiilor de H3O+ şi HO.5.) pH  pOH  pK w   lg K w . Amestecul de indicatori este format din roşu de metil şi albastru de brom-timol.ului Cu indicatorul universal se poate determina pH-ul apei ( proba practică) la sursă.4.Drd. Kw=10-14 pH + pOH = 14. soluţia este neutră Metode de determinare a pH. şi mai exact cu colorimetru. soluţia este bazică pH = 7 . care are o expresie asemănătoare pH-ului: pOH   lg HO     (6.6. În laborator se poate determina:   prin metodă colorimetrică prin metodă electrometrică Metoda colorimetrică: se compară culorile pe cale vizuală ( colorimetrie vizuală) sau fotoelectric ( fotocolorimetrie).) În mod analog . în locul [HO-] se foloseşte noţiunea de exponent de hidroxil pOH. soluţia este acidă pH > 7 . Metoda egalizării intensităţii culorii: se poate realiza cu ochiul liber.) Deoarece în soluţii apoase produsul ionic al apei: K w  H 3 O   HO    (6. care este logaritmul (zecimal) cu semn schimbat al concentraţiei ionilor de hidrogen: pH   lg H 3O    (6. 56 . Se agită şi coloraţia obţinută se compară cu scara de etalonare. De aceea încă din 1909 Sorensen a introdus noţiunea de pH sau exponent de hidrogen.6 ml din amestecul de indicatori. Metoda colorimetrică folosind scara de comparare Se iau 10 ml apă de analizat şi se introduc intr-o eprubetă peste care se adaugă 0. Ing.

Metoda colorimetrică prezintă unele inconveniente. după caz. carbonaţilor şi hidroxizilor şi. prin titrarea cu un acid tare. cum ar fi:    Nu se poate folosi pentru apele tulburi sau colorate Apele cu salinitate crescută pot modifica tenta indicatorului Clorul rezidual poate afecta culoarea indicatorului Figura 6. hidrosulfurilor etc. a boraţilor. mai rar. (6. Ing. 6. Se efectuează mai multe determinări şi se face apoi media rezultatelor.1.5. Etalonarea (echilibrarea) aparatului se efectuează folosind soluţiile tampon cu pH cunoscut şi se corectează cu ajutorul butonului de corectare a abaterii.Drd. După efectuarea reglării aparatului se spală electrozii cu apă distilată şi apoi se clătesc cu apă de analizat. Bartalis Ildikó Metoda electrochimică cu electrod de sticlă Îndrumător laborator de chimie Diferenţa de potenţial existentă între un electrod de sticlă şi un electrod de referinţă. în prezenţa indicatorilor fenolftaleină sau metiloranj. Se introduc electrozii în apa de analizat şi se citeşte pH-ul direct pe indicatorul de la aparat. a/ Alcalinitatea determinată prin titrare în prezenţa fenolftaleinei constituie alcalinitatea permanentă (p). Înainte de efectuarea determinării este necesară echilibrarea aparatului după instrucţiunile de utilizare.) 57 . fosfaţilor.3. pH – metru portabil Metoda electrochimică este mai precisă şi poate fi utilizată şi pentru apele tulburi sau colorate.7. variază liniar cu pH-ul probei. Determinarea alcalinităţii „p" şi „m„ Metoda constă în dozarea. silicaţilor. a alcalinităţii datorate prezenţei în apă a bicarbonaţilor. Pentru aceasta se pune într-un pahar Berzelius soluţie tampon în care apoi se imersează electrozii. introduşi în proba de apă de analizat.

1 n până la portocaliu. -Soluţie fenolftaleină: 1g fenolftaleină se adaugă la 100 ml alcool etilic 950 şi se neutralizează cu NaOH 0. • dacă nu se colorează în roz se adaugă 2-3 picături de metilorange si se titrează cu HCI 0.Drd. • se pun 2-3 picături de indicator de fenolftaleină.8.1 N folosiţi la titrarea a 100 ml apă de analizat. m  HO   CO3 2  2 3 PO4  HCO3 3 (mvali / l ) (6. Mod de lucru • se spală vasele de titrare. deoarece influenţează virajul culorii indicatorului.1 N. -soluţie de metiloranj 0. trebuie îndepărtat prin adăugarea unei cantităţi echivalente de tiosulfat de sodiu. Reactivi -Acid clorhidric 0. Exprimarea rezultatelor Alcalinitatea. • dacă soluţia se colorează în roz se titrează cu HCI 0. se clătesc cu apa distilată.se usucă. eventual prezent.) 58 . Se notează volumul final Vf (această operaţie o suportă şi proba care se colorează la fenolftaleină).1 până la coloraţia slab roz. • se pregăteşte biureta cu soluţie de HCI 0. F = factorul soluţiei de acid clorhidric 0. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie b/ Alcalinitatea determinată prin titrare în prezenţa metiloranjului constituie alcalinitatea totala (T).) c/ clorul rezidual liber. Ing.1 N. Se determină: Vi=VP-Vi(ml) V=Vf-Vi(ml) p=2V1·F(mval m=2V·F(mval/l) F=factorul soluţiei de HCI 0.1 n.1 n şi se citeşte volumul iniţial Vi. • se măsoară cu cilindrul gradat câte 50ml apa şi se pune în două vase conice.9.1 n până la dispariţia culorii şi se notează volumul cu VP.1%. în ml HCl = V x F în care: V = ml acid clorhidric 0. Interpretarea rezultatelor (6.

 alcalinitatea se datorează prezenţei bicarbonaţilor atunci când alcalinitatea (P) este mai mică decât jumătate din alcalinitatea totală(T). În apele naturale pH-ul este influenţat de compuşii existenţi. iar prezenţa concomitentă a hidroxidului si bicarbonatului în aceeaşi probă este incompatibilă. cuprins între 6. Eficienţa unor operaţii de tratare este în funcţie directă de pH (coagulare. Determinarea acidităţii În general. Apele cu un pH scăzut au o puternică acţiune corozivă.) Din această relaţie rezultă efectul tampon al unui asemenea sistem. fosforic. boric). În apele reziduale valoarea pH-ului depinde însă şi de conţinutul de CO2 liber. Acidul carbonic se disociază conform reacţiei: H 2 CO3  H   CO3 Unde: (6. potrivit căruia pHul variază puţin cu diluţia.6. În apele naturale. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Considerând lipsa în apa de analizat a acizilor slabi (silicic. dar mult cu schimbarea acestui raport. iar cele alcaline spumează intens. întreaga alcalinitate se datorează numai prezenţei bicarbonaţilor şi hidroxizilor. O apă chimic pură este neutră. demanganizare.Drd. alcalinitatea. Cea mai mare parte a CO2 existent în apă 59 .11. 6. valoarea pH-ului determină în mare măsură procesele biologice şi chimice şi condiţionează tratamentele aplicate apei şi caracterul coroziv al acestora.3. deferizare. Dintre aceştia un rol important îl  au sistemele tampon: H 2 CO3 .  alcalinitatea se datorează hidroxizilor atunci când alcalinitatea permanentă (P) este mai mare decât jumătate din alcalinitatea totală (T). Ing. Pentru desfăşurarea normală a proceselor biochimice este necesar un domeniu restrâns de pH.10. din datele obţinute rezultă:  alcalinitatea se datorează carbonaţilor atunci când alcalinitatea (P) este mai mare ca zero.5 şi 8. HCO3 . dar mai mică decât alcalinitatea totală (T). respectiv aciditatea unei soluţii apoase se exprimă prin concentraţia ionilor de hidrogen.) H   K H CO  HCO  2 3  3 (6.5.

Între concentraţia CO2 liber (CO2 aq) şi acidul carbonic există un raport constant. închisă cu dop de cauciuc. Aciditatea totală include şi aciditatea datorată prezenţei CO2 liber şi se determină în prezenţa fenolftaleinei (pH=8. a acidităţii datorate prezenţei în apă a bioxidului de carbon liber.2) Principiu. Se lasă în repaus într-o butelie de sticlă. Dintre acizii organici mai frecvent sunt prezenţi acizii humici şi uneori acidul acetic. b/ Aciditatea determinată prin titrare în prezenţa metiloranjului constituie aciditatea reală. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie este dizolvat fizic. Hidroxidul de sodiu este prezent în ape reziduale puternic bazice. variaţia pH-ului se poate exprima prin relaţia: pH   log K 1 K 2  log Unde: HCO   3 CO2 aq  (6. pentru depunerea carbonului şi se determină concentraţia soluţiei limpede. ionilor CO2  . Alcalinitatea permanentă este dată de bazele libere şi de carbonaţii alcalini şi se determină în prezenţa fenolftaleinei (pH=8. Ca urmare. Acizii minerali apar doar accidental. de deasupra. sau sărurilor acizilor tari cu baze slabe. a/ Aciditatea determinată prin titrare în prezenţa fenolftaleinei constituie aciditatea totală.12. Practic toată alcalinitatea este dată de bicarbonaţii de calciu şi de magneziu. Reactivi Soluţie saturată de NaOH: 550g NaOH se dizolvă în 500 ml apă distilată.2). datorată bioxidului de carbon liber. Aciditatea datorată acizilor organici şi minerali se numeşte aciditate reală şi se determină în prezenţa metiloranjului (pH=4. datorata acizilor minerali.4). Alcalinitatea totală a 3  apelor naturale se datorează bazelor libere. prin titrare cu o bază tare. a acizilor minerali şi a sărurilor acizilor tari cu baze slabe. 60 .) HCO3  CO2 aq şi K  H  K1  2  H 2 CO3  H 2 CO3    (6. Metoda constă în dozarea. HCO3 şi se determină în prezenţa metiloranjului (pH=4.13) Aciditatea apelor naturale se datorează de obicei CO2-ului liber.Drd. în prezenţa indicatorului fenolftaleinei sau a metiloranjului. mai rar acizilor organici şi minerali.4). după caz. Ing.

Soluţie metiloranj 0. stabilind cantitatea de permanganat de potasiu consumată pentru oxidarea acestora.15. până la apariţia unei culori slab roz. permanganatul de potasiu pune în libertate oxigenul necesar pentru oxidarea substanţelor organice: 2 KMnO4  3H 2 SO4  K 2 SO4  2MnSO4  3H 2 O  5O (6.7. În mediu acid şi la fierbere. - Soluţie alcoolică de fenolftaleină 1%.1%.) Excesul de permanganat de potasiu este titrat cu acid oxalic . Determinarea acidităţii minerale 100 ml apă de analizat se titrează cu NaOH 0. Mod de lucru Determinarea acidităţii totale 100 ml apă de analizat se titrează cu NaOH 0.3.1 N obţinută prin diluarea cu apă distilată proaspăt fiartă şi răcită a soluţiei saturate de NaOH.Mn)   în mediu acid pentru un conţinut de cloruri până la 300 mg/dm3 în mediu alcalin pentru un conţinut de cloruri peste 300 mg/dm3 Conţinutul substanţelor organice oxidabile se poate exprima:   în mg KMnO4 /dm3 sau în mg O2 /dm3 1 mg KMnO4 corespunde la 0. Există mai multe metode pentru determinarea substanţelor organice. Determinarea substanţelor organice Substanţa organică este substanţă chimică de origine animală sau vegetală ce conţine în structura sa atomi de carbon. Metoda cu permanganat de potasiu: (CCO . 6. persistentă.1 N în prezenţă de metiloranj până la coloraţia galben-portocaliu.14.16.1 N în prezenţă de fenolftaleină.253 mg O2 Principiul metodei: Determinarea substanţelor organice oxidabile din apă se face indirect.) Totodată reacţionează şi dioxidul de mangan format. Bartalis Ildikó - Îndrumător laborator de chimie NaOH 0. reducându-se tot la ion manganic în prezenţa acidului sulfuric şi a acidului oxalic: COOH 2  MnO2  H 2 SO4  MnSO4  2CO2  2 H 2 O 61 (6.) . Ing. manganul heptavalent din ionul permanganic reducându-se la ion bivalent: 2 KMnO4  5H 2 C 2 O4  3H 2 SO4  2MnSO4  K 2 SO4  10CO2  8H 2 O (6.Drd.

01 n până la persistenţa culorii slab roză. Reactivi şi material necesar: • acid sulfuric d = 1. (6. la cald.136 1000/100 D [mg KMO4 /dm3].01 n. Principiul metodei: substanţele oxidabile din apă sunt oxidate de bicromat de potasiu în mediu de acid sulfuric. în care: V – volumul de soluţiei de permanganat de potasiu 0.01 n folosit la titrare . 10 cm3 soluţie de lucru de permanganat de potasiu 0.O –Cr) În acest caz oxidarea este mult mai puternică.) 62 . La această probă se adaugă 5 cm3 acid sulfuric 1/3. intervine în calcul doar la efectuarea diluţiilor.01 n V2 – volumul soluţiei de acid oxalic 0.Drd. Ing.01 n şi se aduce la fierbere .316 – cantitatea de permanganat de potasiu corespunzătoare la un cm3 soluţie de permanganat de potasiu 0. Soluţia decolorată .01 n . în miligrame de permanganat de potasiu pe decimetru cub. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Mod de lucru Se măsoară cu pipetă cotată 100 cm3 probă de analizat. în cm3 F – factorul soluţiei de permanganat de potasiu 0. se stabileşte cu formula: (V+V1 )x F – V2 x 0. în cm3 ( 10cm3) 0. Metoda este indicată pentru aprecierea mai exactă a conţinutului de substanţe organice oxidabile a apelor provenite din surse de suprafaţă posibil supuse unor procese de impurificare . caldă se titrează cu permanganat de potasiu 0. se lasă să se răcească la 70-80 oC şi se adaugă exact 10 cm3 acid oxalic 0.17..01 n adăugată ( 10 cm3) V1 – volumul soluţiei de permanganat de potasiu 0.01 n adăugat la proba. Calcul: Conţinutul de substanţe organice oxidabile.C. • sulfat de argint cristalizat. fiind incluse o serie de substanţe organice mai greu oxidabile. se introduc în flaconul Erlenmayer. Metoda cu dicromat de potasiu (C.84. în miligrame D – coeficient de diluţie . iar excesul de bicromat este titrat cu sare Mohr în prezenţa feroinei ca indicator. După exact 10 minute se îndepărtează flaconul de pe sursa de căldură .

3 ori cu apă distilată şi se titrează excesul de bicromat de potasiu cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină. Se diluează până la semn cu apă distilată.) • un refrigerent cu reflux. se adaugă 20 ml H SO concentrat. 3 ori cu 2 4 apă. se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 ml.25 N: 98 g sulfat feroamoniacal se dizolvă în câţiva ml apă distilată într-un balon cotat de 1000 ml.18.) a = ml soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei martor. se răceşte şi se completează apoi până la semn cu 2 4 apă distilată. trecând prin nuanţa de verde.25 N:12. virajul se obţine de la galben la roşu. 63 . (6.25 N se introduc într-un flacon Erlenmayer de 250 ml. Mod de lucru 50 ml apă de probă se introduc într-un balon cu fundul rotund de 250 ml peste care se adaugă 25 ml bicromat de potasiu 0. Calcul: unde. Se adaugă cu grijă 2 bucăţi 2 4 piatră ponce şi 1 g Ag SO cristale.Drd. • bicromat de potasiu soluţie 0. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie • soluţie indicator de feroină: 1. Se răceşte balonul. Această soluţie se standardizează faţă de soluţia de bicromat de potasiu astfel: 25 ml soluţie de bicromat 0.485 g 1. se lasă să se răcească şi se diluează de cca. se adaugă 20 ml H SO concentrat.695 g sulfat feros (FeSO ⋅7 H O) se dizolvă în câţiva ml de apă distilată într-un balon cotat de 100 ml şi 4 2 se completează la semn cu apă distilată. Se ataşează balonul la refrigerentul cu reflux şi se fierbe 2 4 timp de 2 ore.25 N şi 75 ml H SO conc.10 ortofenantrolină şi 0. se diluează cantitatea de cca. Paralel cu proba se face o probă martor care se prelucrează în aceleaşi condiţii folosind apă distilată.2588 g bicromat de potasiu uscat la 105oC timp de 2 ore.19. Ing.  sulfat feroamoniacal (sare Mohr) 0. (6. Se titrează cu soluţie de sare Mohr în prezenţa a 2-3 picături de feroină.

23). care în mediul acid scoate iodul din iodura de potasiu în cantitate echivalentă cu oxigenul dizolvat în apă şi care se titrează cu tiosulfat de sodiu. Determinarea oxigenului dizolvat în apă Generalităţi: cantitatea de oxigen dizolvată în apă depinde de temperatura apei. V = cantitatea de apă de analizat luată în lucru. Observaţii: se introduce în formulă corecţia pentru clor numai în cazul când nu s-a adăugat sulfat de argint în proba de apă. dându-i un gust fad şi făcând-o nepotabilă.5 g amidon şi se amestecă cu câţiva ml apă distilată până se obţine o pastă. Metoda Winckler Principiul metodei: oxigenul dizolvat în apă oxidează hidroxidul manganos la hidroxid manganic. presiunea aerului şi de conţinutul în substanţe oxidabile şi microorganisme. care are rolul de a îndepărta clorurile care interferă la determinare. După ce s-a răcit.8. apoi se completează la semn cu apă distilată.Drd. se trece supercuantumul clar în altă sticlă şi se conservă cu 0. 4 2 • soluţie alcalină de iodură: 30 g NaOH şi 15 g KI se dizolvă în câţiva ml de apă într-un balon cotat de 100 ml.5%: se cântăreşte 0. 64 . Reactivi şi materiale necesare • sulfat manganos (MnSO ⋅6 H O) 50 % sau clorură manganoasă 40%.125 g acid salicilic sau 2 picături de toluen. De asemenea scăderea oxigenului reduce capacitatea de autopurificare a apelor naturale favorizând persistenţa poluării cu toate consecinţele nedorite. în ml. • acid sulfuric diluat cu apă distilată 1:3 . C = corecţia pentru cloruri care se calculează (mg/l cloruri × 0. Ing. • amidon soluţie 0. apoi se toarnă peste această pastă 100 ml apă distilată fierbinte. Scăderea cantităţii de oxigen din apă duce la pierderea caracterului de prospeţime al acestuia.3. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie b = ml soluţie sare Mohr folosiţi pentru titrarea probei. 6.

20. 2 V = cantitatea de apă de analizat recoltată. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie • tiosulfat de sodiu 0.1 N prin diluare. când se obţine o coloraţie albastră.1 N se prepară cu apa distilată fiartă şi răcită.025N până la obţinerea coloraţiei galbenă apoi se adaugă 1 ml amidon . În prezenţa oxigenului se formează un precipitat brun . în ml. Diferenţa dintre cantitatea de oxigen pe care o poate dizolva 65 . Ing.9.025 N. V = ml soluţie de tiosulfat de sodiu folosiţi la titrare. Se pune dopul şi se agită conţinutul flaconului. apoi se conservă cu 5 ml cloroform pentru 1 litru soluţie sau 1 g NaOH. Se continuă titrarea până la decolorarea completă a culorii albastre a amidonului. Calcul: (6. 10 ml din lichidul supernatant şi se adaugă 5 ml H SO 1:3.) unde. Mod de lucru Pentru oxigenul dizolvat. 1 4 = cantitatea de reactivi introdusă pentru fixarea oxigenului. f = factorul soluţiei de tiosulfat de sodiu 0. apa se recoltează în sticle separate şi cu multă grijă ca să nu se aereze în timpul manipulărilor. Imediat se introduc cu atenţie 2 ml soluţie de sulfat sau clorură manganoasă şi 2 ml soluţie alcalină de iodură de potasiu.2 = echivalentul în mg O a unui ml de soluţie de tiosulfat 0. Sticla se umple complet apoi se pune dopul. Factorul soluţiei se face faţă de o soluţie de bicromat de potasiu 0.025 N.3.025 N (N/40) se prepară din soluţia de tiosulfat 0. 0. 6.Drd.1 N. După depunerea completă a precipitatului se elimină cu atenţie cca. • sticle de recoltare cu volum cunoscut de preferinţă sticle speciale Winckler (250-280 ml). în ml. iar în absenţa acestuia precipitatul rămâne alb. 2 4 Se pune dopul şi se amestecă bine până ce precipitatul se dizolvă complet. • tiosulfat de sodiu 0. Determinarea oxigenului din apă Oxigenul dizolvat reprezintă cantitatea de oxigen rămasă nedizolvată în apă la o anumită presiune şi temperatură. Se transvazează conţinutul cantitativ într-un flacon Erlenmayer şi se titrează cu o soluţie de tiosulfat 0.roşcat.

10. aproximativ 3/4 din balon apoi se adaugă apa de analizat în cantitate anumită şi se completează la semn cu apa de diluţie. Consumul biochimic de oxigen se notează . 20oC. CBO5 Principiul metodei: se determină oxigenul consumat timp de 5 zile de către microorganismele din apă prin diferenţa dintre cantitatea de oxigen dizolvat găsită în proba de apă imediat şi după 5 zile de la recoltare.) A = cantitatea în mg oxigen /l existent în proba de apă în momentul recoltării. la temperatura si presiunea respectivă şi oxigenul rămas nedizolvat. Ing. iar cea de-a doua se păstrează la întuneric la temperatura de cca. Determinarea CBO se face pe proba de apă diluată şi nediluată. pentru descompunerea biochimică a substanţelor organice conţinute în apă. B = cantitatea de oxigen în mg/l găsit în proba de apă după 5 zile. imediat (vezi determinarea 66 . Într-una din sticle se determină oxigenul dizolvat. Determinarea pe proba de apă diluată Într-un balon cotat de 1000 ml se introduce apa de diluţie. amperometric sau volumetric. Calcul: (6. Într-una din sticle se fixează oxigenul (vezi determinarea oxigenului dizolvat). reprezintă aşanumitul “deficit în oxigen”. 5 Mod de lucru Determinarea pe proba de apă nediluată În două sticle cu volum cunoscut se recoltează apa de analizat.21. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie o apă. Determinarea consumului biochimic de oxigen din apă (CBO5) Consumul biochimic de oxigen este cantitatea de oxigen consumată de microorganisme într-un interval de timp. iar diferenţa dintre oxigenul dizolvat şi oxigenul rezidual reprezintă consumul biochimic de oxigen (CBO). Determinarea oxigenului se poate face colorimetric (cu indigocarmina). În sticla în care s-a fixat oxigenul se efectuează determinarea aşa cum s-a arătat la determinarea oxigenului dizolvat. După 5 zile se determină oxigenul dizolvat în cea de a doua sticlă în aceleaşi condiţii ca şi pentru prima sticlă. Se omogenizează uşor şi cu ajutorul unui sifon se umplu 2 sticle Wincker cu volum cunoscut. Oxigenul determinat. reprezintă oxigenul rezidual. după un număr de n zile de şedere a apei. 6.Drd. în aceleaşi condiţii ca pentru determinarea oxigenului dizolvat. Timpul standard stabilit este de 5 zile la temperatura de 20 oC. timp de 5 zile.3.

6.22. Ing. Calcul: (6. Determinarea amoniacului din apă Prezenţa amoniacului liber sau sub formă de săruri de amoniu în apele de suprafaţă şi mai ales în acelea din vecinătatea locuinţelor omeneşti. Determinarea amoniacului din apa potabilă se poate efectua cu testul rapid “ AMMONIUM TEST” Aquamerk. Mod de lucru La 5 cm3 apă de analizat se adaugă câte 3 picături din reactivi specifici 1. determinat imediat după efectuarea diluţiei. la întuneric şi 20oC.Drd. grajdurilor se explică prin infectare directă sau prin descompunerea substanţelor organice albuminoide. B = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l determinată în apa de analizat diluată. se întrebuinţează reactivul Nessler ( K2 [HgI4 ]). iar cea de-a doua sticlă se pune la incubat timp de 5 zile. D = factorul de diluţie. după 5 zile. după care se determină oxigenul dizolvat. b = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l din apa de diluţie. (probă practică) Metoda se bazează pe determinarea colorimetrică a amoniacului cu reactivul Nessler. Paralel cu probele se determină CBO pentru apa de diluţie în aceleaşi condiţii ca şi proba.2 mg/l.3 obţinând o coloraţie galbenă . a cărei intensitate variază în funcţie de concentraţia ionilor de NH4+ din 67 . Apa de diluţie înainte de a se folosi trebuie saturată cu oxigen prin aerare timp de 24 de ore cu agitator magnetic sau prin vânturare de 30-40 de ori.3.) A = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l determinată în apa de analizat diluată imediat după efectuarea diluţiei. Observaţii: Ca apă de diluţie se poate folosi apa de la robinet declorinată sau apa bazinului receptor.2.11. 5 Apa de diluţie nu trebuie să aibă un consum propriu de oxigen mai mare de 0. Determinarea colorimetrică Pentru determinarea calitativă ca şi pentru dozarea colorimetrică a ionului de amoniu sau a amoniacului. a = cantitatea de oxigen dizolvat în mg/l din apa de diluţie. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie oxigenului dizolvat). Prezenţa amoniacului în apele de adâncime se explică astfel: apa de infiltrare dizolvă o parte din azotaţii şi azotiţii conţinuţi în straturile de pământ pe care le străbate . după 5 zile.

5. La o duritate mai mică de 10odH.Drd. Se amestecă prin agitare şi se lasă în repaus 2 zile. Soluţie de tartrat dublu de Na şi K: 392 g tartrat dublu de Na şi K [NaK (C4H4O6) 4H2O] se dizolvă prin agitare în 748 ml apă. Determinarea amoniacului prin comparare cu scară de clorură de amoniu Principiu Tetraiodomercuriatul de potasiu în mediul alcalin (reactivul Nessler) formează cu ionul de un precipitat roşu brun iodură de amidooxidimercurică în amestec cu triiodură amidodimercurică: Când în apă potabilă avem concentraţii mai mici de amoniac se obţine numai o coloraţie galbenă. Soluţia etalon de clorură de amoniu: 0. aluminiului. se mai adaugă la 100 ml apă de analizat 10 picături acetat de zinc 3%. mangan. 10. 1 ml din aceasta soluţie se diluează cu apă la 20 ml. 1. când se îndepărtează şi sărurile de fier. şi urmele de amoniac pot fi puse în evidenţă cu această reacţie.5 ml KOH soluţie 30% şi 4. folosind o probă oarbă. Nessler). Ing. Clorul este îndepărtat prin adăugarea a 1-2 ml tiosulfat de sodiu 4% sau arsenit de sodiu 1%.0. se adaugă sare Seignette. cloramină. aluminiu şi H2CO3 liber.5 ml NaOH 30%. Culoarea probei astfel obţinută se compară cu coloraţia cartelei de culoare . Când în apă avem prezente amine. 2972 g clorura de amoniu se dizolvă în 100 ml apă distilată. de prezenţa fierului. Se evită agitarea flaconului în care se păstrează.0 mg/l.0. la care se adaugă 5. 3. Determinarea este influenţată de duritate. acetonă. aldehide şi alcooli. Sensibilitatea reacţiei este foarte mare.0. sulfurilor şi a acidului carbonic. Duritatea peste 10odH poate fi îndepărtată adăugând la 100 ml apă 2 ml dintr-un amestec în părţi egale de soluţii de NaOH şi Na2CO3 10%.0. 68 . determinarea trebuie făcuta în distilatul apei. astfel încât.5. Pentru îndepărtarea sulfurilor. cât şi de culoarea eventuală a apei. Cartela de culoare este gradată astfel: 0 . Reactivi: Tetraiodomercuriatul de potasiu (R. manganului. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie apă.

05 mg ioni /l.3. proba de analizat se compară cu scara de comparare. în care circuitul apei este mic. 6. Apele de mare profunzime conţinând amoniac şi lipsite de azotiţi . Bartalis Ildikó 1 ml din soluţia diluata conţine 0.20 49 Corespunde la mg 0 0. nu trebuie să mai conţină azotiţi. În condiţiile determinării.Drd.6 0.12. 69 .4 0.80 49.8 1 În fiecare eprubetă care formează scara de comparare se introduc câte 2 ml soluţie de tartrat dublu de Na şi K si 2 ml reactiv Nessler. Adăugarea acestor reactivi se face simultan cu introducerea lor în proba de analizat.1 0. După 10 minute.60 49. fie rezultă din reducerea nitraţilor sub acţiunea bacteriilor sau ca urmare a unei poluări industriale. Îndrumător laborator de chimie Pregătirea scării de comparare Soluţia etalon de clorură de amoniu cu un conţinut de 0. metoda asigură o sensibilitate de 0.95 49.05 g .90 49. Mod de lucru La 50 ml proba limpede şi incoloră se adaugă 2 ml soluţie de tartrat dublu de Na şi K şi 2 ml soluţie tetraiodomercuriat de potasiu. după depozitarea în rezervoare .2 0. concentraţia poate să ajungă până la 0.3 mg/dm3.05 0.40 49. O apă care conţine nitriţi trebuie să fie considerată suspectă.05 /ml se repartizează într-o serie de eprubete şi se completează cu apă distilată conform tabelului 6. Soluţie etalon de NH4Cl (ml) 0 0. pot favoriza oxidarea parţială a amoniacului în azotiţi .4 0.8 1 Apă distilată 50 49. care va preciza gradul de potabilitate unei astfel de apă.1 0.6 0.1. Apele de suprafaţă trecute prin procesul de purificare şi sterilizate cu clor . fiind necesar un examen bacteriologic. Determinarea azotiţilor din apă potabilă Azotiţii sunt substanţe intermediare în procesul de oxidare incompletă a amoniacului .05 0.2 0. Ing.

Determinarea clorului rezidual liber şi legat Determinarea clorului rezidual liber Clorul molecular decolorează soluţia de metiloranj proporţional cu concentraţia sa. 0.3.din apă.005-0. obţinând coloraţia violetă specifică ionilor NO2-.06. cu acidul sulfanilic alfa naftil-amina (reactiv GRIESS). Ing. calcinată şi cântărită în prealabil. 0. folosind o probă oarbă. Coloraţia obţinută se compară cu cartela de culoare . intensitatea culorii variindu-se în funcţie de concentraţia NO2.1 mg/l. 200-1000 ml din apă de analizat pusă într-o capsulă de platină.5 mg. După răcire în exsicator se cântăreşte . 0. Gradaţia cartelei de culoare: 0.04. 0.3. se obţine prin diluarea soluţiei de mai sus în proporţie de 1:10 cu apă bidistilată lipsită de clor Soluţie de H2SO4 1:3 70 . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Principiul determinării Determinarea azotiţilor din apă potabilă se poate efectua cu testul rapid “NITRIT” aquaqant.03.1 mg/l.14. Capsula cu rezidiul uscat se introduce într-o etuvă încălzită în prealabil la 105 oC şi se menţine la această temperatură două ore. Mod de lucru La 20 cm3 apă de analizat se adaugă o spatulă de reactiv Griess conţinut în trusă.005. 0. când se poate considera constantă. 0.02.13.012.Drd.08. 0. Uscarea se repetă până ce greutatea nu variază decât cel mult cu 0. având domeniul de concentraţie 0.46 % Soluţie de metiloranj 0. Determinarea rezidiului fix la 105 oC Se evaporă pe baia de apă. Reactivi: Soluţie de metiloranj 0. 0. Este o metodă colorimetrică bazată pe colorarea în violet a ionilor NO2-.00. iar greutatea rezidiului la 105 o C obţinută astfel se raportează la 1000 ml. 0. 6.05.046%. 6.

se titrează soluţia cu metiloranj. până când apare coloraţia roz care persistă timp de două minute. în ml. În acest caz. care să persiste timp de 2 minute. 71 . Clorul rezidual total rezultă din însumarea clorului rezidual liber şi a clorului rezidual legat.5 ml H2 SO4 (1:3).046 %. mg/l (în cazul apelor cu un conţinut Mod de lucru În proba în care s-a efectuat titrarea pentru determinarea clorului rezidual liber se adaugă 0. Conţinutul de clor rezidual legat se calculează conform formulelor de la determinarea clorului rezidual legat.46 % şi 0. Se titrează cu soluţie de metiloranj până la apariţia unei coloraţii roz.Drd. Clor rezidual liber (Cl2) = de clor liber peste la 1 mg/l). Bartalis Ildikó Mod de lucru Îndrumător laborator de chimie 100 ml apă de analizat se tratează cu 0. Decolorarea imediată a soluţiei dovedeşte prezenţa clorului rezidual legat. Determinarea clorului rezidual legat Reactivi : Soluţie de bromură de potasiu 1%.5 ml soluţie de KBr. în care V = cantitatea de metiloranj utilizată la titrare. Ing. Se notează volumul soluţiei de metiloranj utilizat la noua titrare. Soluţie metiloranj 0.

În acest scop se utilizează o mare varietate de microscoape . pot avea o mărire liniară până la 100 000 de ori. Schema microscopului optic    tubul microscopic. care utilizează în locul fasciculelor luminoase. microscop de măsurare etc. utilizate pentru controlul calităţii microcircuitelor microscopul neutronic. folosind oglinzi (7) plane sau concave 72 .1.1. cu contrast de interferenţă. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 7. Preparatul microscopic poate fi iluminat cu surse naturale sau artificiale. are următoarele părţi componente : Figura 7. destinat pentru analiza calităţii metalelor Microscopul optic figura 7. care utilizează un fascicul de neutroni. Analiza microscopică 7. cu diferite destinaţii:  microscoape optice(microscoape cu contrast de fază. Noţiuni teoretice Analiza miroscopică constă în punerea în evidenţă a elementelor de structură ale produselor. fascicule de electroni (mult mai superioare decât cele optice. care are obiective interschimbabile (10) cu capacităţi diferite de mărire ocularul. prin obţinerea unor imagini mărite ale acestora. care permit obţinerea unei imagini de o claritate performantă microscoape cu laser.Drd. microscop polarizant cu proiecţie pe ecran cu cameră fotografică microscop stereoscopic.)    microscoape cu raze X. cu fluorescenţă.1. de asemenea interschimbabil dispozitiv de iluminare. )  microscoape electronice.

limitează cantitatea de lumină ce pătrunde în sistemul optic  masa microscopului (5) . Unul din aceste dispozitive asigură reglarea grosieră. La majoritatea aparatelor cele două dispozitive sunt separate. sau deplasare tubului microscopic spre preparat. Pentru determinarea unor caracteristici dimensionale ale produselor (ex. pe care se fixează obiectul . se orientează oglinda (7) spre sursa de lumină . Figura 7. reglabilă. iar al doilea dispozitiv permite reglarea fină micrometrică. comanda mişcărilor făcându-se coaxial. Mod de lucru Preparatul microscopic se aşează pe masa microscopului (5). diametrul fibrelor etc. până când se obţine o imagine clară. Ing.2. reglând astfel distanţa dintre obiectiv şi preparat.Drd. Microscop optic 73 . Privind în ocular (9) se reglează distanţa dintre preparat şi obiectiv (10) prin deplasarea masei microscopului cu butonul (8) . Diafragma. grosimea stratului cementat.) se utilizează micrometrul obiectiv (o scară de 1 mm divizată în 100 părţi) şi micrometrul ocular. La aparatele moderne acestea formează o unitate. La aparatele perfecţionate masa se poate deplasa în toate direcţiile cu ajutorul unor şuruburi micrometrice  dispozitivele de punere la punct – asigură deplasarea masei cu preparat spre obiectiv. până când imaginea obţinută este clară. Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie condensorul (6) – un sistem de lentile sau o oglindă parabolică concentrează fasciculul de lumină asupra preparatului.

pe care le vor reproduce şi caracteriza. Scopul lucrării. Fenomenul de compunere a imaginii microstructurii examinate în ocularul unui microscop pe un film fotografic sau detectorul CCD al unei camere de luat vederi este un fenomen complex. expertize merceologice etc. Posibilităţile unui microscop referitoare la selectivitate. Din punct de vedere principial şi constructiv. Microscopia optică foloseşte pentru examinare lumina vizibilă cuprinsă între ultravioletul înalt şi infraroşul jos. Microscopia se împarte în două categorii mari : microscopie optică microscopie electronică cu domenii de aplicare deosebit de diverse ajungând de la medicină la microelectronică. refracţii şi absorbţii de lumină. Ing.Drd. Microscopia reprezintă o metodă optică. Lucrarea de laborator îşi propune familiarizarea studenţilor cu microscopia optică şi cu studiul structurilor microscopice. metalice etc. Microscopia este principalul mijloc de investigare metalografică. ordin de mărire sunt definite printr-o serie de mărimi specifice.1. iar în partea a doua studenţii vor studia individual structuri microscopice. În prima parte a lucrării se va efectua studiul microscopului. claritate. cu microscopul optic cu reflexie şi examinări cu microscopul interfaţat prin intermediul unei camere de luat vederi cu un calculator în vederea realizării analizei optoelectronice de imagine prin intermediul de soft specializat. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Analiza microscopică este utilizată pentru identificarea naturii unor produse şi aprecierea calităţii acestora ( produse alimentare.: Puterea de mărire (Mt) este dată de produsul dintre mărirea optică a obiectivului (Mob ) şi mărirea optică a ocularului (Moc ) (Mt ) = (Mob ) x (Moc ) (7. Analiza microscopică se efectuează cu aparate denumite microscoape.) . Scopul microscopiei este acela de a face vizibile clar două puncte apropiate de pe o probă sau de pe un obiect care în mod obişnuit nu pot fi distinse cu ochiul omenesc.) Rezoluţia pe adâncime sau puterea (adâncimea ) de pătrundere este definită prin distanţa minimă (S) la care două puncte de pe probă situate pe axa optică unul sub celălalt mai pot fi distinse clar. la recepţia calitativă a loturilor de marfă . Se vor face examinări pe microscopul optic cu transparenţă. textile. înglobând reflexii. un microscop optic este un ansamblu opto-mecanic ce are 74 . optoelectronică sau electronică de analiză structurală şi de microtopografie a suprafeţei. Definiţie şi caracteristici.

Microscoape cu transmisie (microscoape biologice) . Microscopul cu reflexie este folosit în principal pentru analiza calitativă şi cantitativă la metale şi aliaje dar şi pentru studiul oricărei alte structuri netransparente inclusiv alimente solide. Plecând de la microscoape simple cu un singur obiectiv şi iluminare naturală s-a ajuns la microscoape cu cap revolver pe care se găsesc dispuse mai multe obiective. Se folosesc în biologie. pe lingă vizualizare. La ora actuală. Microscoapele se împart în două categorii mari: . La majoritatea microscoapelor. preluarea imaginii direct cu o cameră de luat vederi. Schema optică a microscopului cu reflexie cu iluminare de sus în jos 75 .Microscoape cu reflexie (microscoape metalografice) Microscopul cu transparenţă este folosit în special pentru examinarea luminii transmise prin probă. iluminarea probei se face de sus în jos.. hematologie.7. aceste microscoape cunosc o varietate constructivă foarte mare.Drd.3. Fig. Ing. industrie alimentară. Partea optică a microscopului este formată din trei elemente principale:    obiectivul (partea optică dinspre obiectul examinat) ocularul (partea optică dinspre ochiul omenesc) sistemul de iluminare ( asigură suportul luminos pentru transmiterea imaginii microscopice) Lumina provenită de la sistemul de iluminare este focalizată spre obiectul examinat de unde prin transmisie sau reflexie ajunge la ochiul omenesc cu informaţii optice despre structura sau microtopografia examinată. prevăzute cu sisteme binoculare sau chiar trioculare care permit. unde în general se examinează structuri transparente. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie ca scop obţinerea unui ordin de mărire cât mai ridicat în condiţiile unei rezoluţii (putere de separare) şi a unei adâncimii de pătrundere cât mai bune. etc.

Pregătirea probelor metalice pentru examinare la microscop Probele de încercare cilindrice Probele care vin din atelierul de tratament termic trebuie să fie reprezentative pentru şarja din care provin. Acest tip de microscop are aplicaţii deosebite în studiul alimentelor fiind posibilă observarea în culori reale a unor structuri cu denivelări de suprafaţă destul de mari. spălate). având marcate calitatea materialului (20MnCr12. Macroscopul reprezintă o construcţie asemănătoare cu cea a stereomicroscopului dar are un singur canal optic cu o rezoluţie pe adâncime mult mai mică fără efect spaţial al structurii dar evident şi un preţ mai de mic. Observarea la stereomicroscoape trebuie făcută obligatoriu binocular. cele din urmă având posibilitatea racordării lor directe la calculatoare cu posibilitatea procesării şi o analizei optoelectronice a imaginii deosebit de utilă în special pentru analiza cantitativă de structură. Videomicroscopul în vederea reţinerii imaginilor metalografice ca document sunt folosite la ora actuală atât aparate foto analoage. Tăierea probelor Debitarea probelor se efectuează cu aparatul de tăiat “Struers Exotom” cu răcire abundentă pe ambele feţe a pietrei de tăiere în dreptul probei.2. 76 .Drd. Ordinul de mărire a stereomicroscoapelor este sub 100:1. Suprafaţa probelor trebuie să fie curate (sablate. Ing. 7. Prin acest aranjament se obţine o imagine spaţială a topografiei suprafeţei probei cu o rezoluţie pe adâncime mult mai bună decât la alte sisteme optice. Dimensiunile probelor: la piese cu diametre mai mari de Ф 100 mm şi roţi dinţate cu module mari este recomandat folosirea unei probe de Ф 40x60 mm la piese mai mici de Ф100 mm şi roţi dinţate cu module mai mici este recomandat folosirea unei probe de Ф30x 50 mm. Pentru fotografiere sau achiziţie optoelectronică cu cameră video se mai foloseşte un tip optic suplimentar (sistem trinocular). 18MnCr11) şi numărul de şarjă. Macroscoapele dispun de multe ori de oculare gradate în subdiviziuni de milimetru cu ajutorul cărora este posibilă măsurarea dimensiunilor unor structuri din domeniul zecimilor şi sutimilor de mm. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Stereomicroscopul este un microscop de reflexie cu două canale optice independente aşezate la un anumit unghi nunul faţă de celălalt. cât şi aparate fotografice digitale.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

Probele tăiate trebuie să aibă suprafeţe perfect paralele. Tăierea trebuie executată destul de lent pentru a evita arderea sau călirea suprafeţei care trebuie controlată (aproximativ 15-20 minute). Soluţia de răcire folosită la debitare este o soluţie apoasă a lichidului de răcire specifică maşinii. Încastrarea probelor La o presă de polimerizare probele sunt încorporate într-o răşină sintetică cu două componente (Iso-Fast şi Bachelită ) şi sunt încălzite la 180 oC , sub presiune astfel încât răşina sintetică din jurul probei să fie polimerizată. După răcire proba este gata pentru continuarea prelucrării. Durata operaţiei de încastrare 35-45 minute. Aparatură: Struers Pronto Press –10. După această operaţie pe marginea exterioară a răşinii sintetice se va grava numărul şarjei, număr de identificare a materialului. Operaţia de lustruire a probelor Probele încastrate sunt strânse într-un dispozitiv câte trei sau şase şi se montează pe maşina de şlefuit. Operaţia de lustruire a probelor are loc în patru etape: cu material abraziv pe roata de polizare cu diamant 120 cu 9 µm suspensie de diamant cu 3 µm suspensie de diamant cu 1 µm (op-U) suspensie de diamant

După fiecare din cele trei lustruiri, probele sunt spălate cu apă şi săpun. După aceasta se clăteşte cu acetonă sau etanol pentru degresare. După a patra etapă de lustruire probele se clătesc cu acetonă sau etanol şi se şterg imediat cu un tampon de vată, înmuiat în acetonă.

Aparatură: Struers RotoPol –31 maşină de lustruit probe Struers Multidozer – dozatorul de suspensie cu diamant Consumabile: suspensii : DP suspension M 9 µm, 3 µm, 1 µm + lubrifianţi discuri de şlefuit cu granulaţie diferită

Determinarea curbei durităţii şi a adâncimii stratului cementat Adâncimea stratului cementat se determină prin măsurarea durităţii în strat cu metoda Vickers HV1, măsurători efectuate până la atingerea durităţii de 550 HV1( valoare ce depinde de cerinţele beneficiarului), ceea ce corespunde grosimii reale a stratului cementat. Aparatură: durometru Leica VMHT 30A
77

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Wolpert Hardness Tester

Îndrumător laborator de chimie

Atac chimic Probele sunt expuse la efectele acizilor. Elementele de structuri diferite sunt afectate în măsuri diferite. După ce probele au fost atacate chimic (de la 10 până la 20 secunde), trebuie scufundate imediat în alcool şi apoi în acetonă. Alcoolul se foloseşte pentru evitarea eventualei oxidări a suprafeţei supuse atacului. Este necesar ca după spălare (imersiune), alcoolul să se usuce imediat într-un curent de aer cald. Atacul chimic se efectuează cu nital : 2-4% acid azotic dizolvat în alcool Examinarea structurii Examinarea structurii se efectuează pe un microscop metalografic la diferite măriri ( x100, x500,x1000), structurile identificate sunt comparate cu structuri etalon. Aparatură: microscop Leica DMLM

Figura 7.4. Microscop Leica DMLM

78

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

8. Refractometrie
8.1. Noţiuni teoretice Refracţia este fenomenul de schimbare a direcţiei de deplasare a unei raze luminoase atunci când se trece dintr-un mediu în altul (Fig.8.1). Fenomenul este caracterizat de legea

n

sin  . Indicele de refracţie n este independent de unghiul de refracţie sau de incidenţă. El sin 

depinde numai de natura celor două medii, de lungimea de undă a luminii folosite, de presiune şi de temperatură.

Figura 8.1. Direcţia de deplasare a razei luminoase la trecere dintr-un mediu în altul La soluţii, indicele de refracţie depinde şi de concentraţia soluţiei. Acest fapt poate fi folosit pentru determinarea concentraţiei unei soluţii de compoziţie necunoscută. În acest scop se determină indicele de refracţie al soluţiei la diferite concentraţii şi se trasează curba n = f(c). Pentru o soluţie de concentraţie necunoscută, determinându-i indicele de refracţie şi folosind curba n = f(c), îi putem afla concentraţia. Folosind indicele de refracţie se obţin indicaţii despre structura unor substanţe. Pentru aceasta se foloseşte mărimea denumită refracţie moleculară, definită prin relaţia: RM = unde:

n2 1 M  10 3 n2  2 d

(8.1.)

M - masa molară, d - densitatea, g/cm3, n - indicele de refracţie. RM nu depinde de temperatură, de presiune sau de starea de agregare a substanţei.

Deci, este o mărime care caracterizează exclusiv structura moleculei. Empiric s-a găsit că refracţia moleculară este suma refracţiilor atomice plus refracţiile introduse de unele legături nesaturate etc. Valorile găsite empiric pentru refracţiile atomice şi de legătură se dau în tabelul 8.1. pentru lungimea de undă a liniei galbene din spectrul Na.

79

băuturi alcoolice etc. lichide şi solide. se poate verifica dacă molecula de structură presupusă este corectă.Drd. la determinarea glucidelor ( conţinutului de zahăr) din sucuri.865 13.398 De exemplu. 8. Refracţii atomice şi de legătură Componenta C H O în carbonil O în hidroxil O în eter Cl Br I R 2. Indicii de refracţie ai amestecurilor se pot calcula (aproximativ) din indicii de refracţie ai componenţilor puri folosind diferite ecuaţii.) Calculând RM pe această cale şi comparând cu valoarea determinată experimental. după aceste reguli. gem. sucuri de fructe. untura de peşte. Indicele de refracţie reprezintă o caracteristică de calitate importantă pentru o serie de produse alimentare ( ulei comestibil.).) nio este indicele de refracţie al componentului pur şi  i . Metoda refractometrică se foloseşte curent. grăsimi.fracţia volumetrică.840 7. fructe.502 2. acetona ar trebui să aibă refracţia moleculară: RM = 3RC + 6RH + RO în carbonil = 32.2.325 1. Atunci când în extractul solubil al unui produs alimentar predomină zaharurile.418 1. lapte. prin indicele de refracţie se determină conţinutul de lactoză. se poate determina concentraţia în zahăr a produsului.1. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Tabel 8. apă din lapte şi produse lactate.418 + 61.2.900 Componenta N în amină primară N în amină secundară N în amină terţiară S în mercaptani CN C=C legătură etilenică C=C legătură acetilenică R 2. Determinarea concentraţiei unor produse prin intermediul indicelui de refracţie Indicele de refracţie este o proprietate caracteristică optică a substanţelor oferind informaţii asupra identificării şi determinării gradului de puritate a lor.690 5. Astfel de exemplu. Prin indicele de refracţie se poate urmări variaţia în timp a concentraţiei unor soluţii gazoase.967 8.065 (8. mierea de albină etc. De asemenea se poate controla rapid conţinutul de substanţă uscată solubilă la mai multe produse: fructe.322 2. Ing.211 1.3.459 1.100 2. dintre care cea mai simplă este ecuaţia AragoBiot: o n  1 n1o   2 n2 (8. dulceaţă etc.733 2. 80 .100 + 2.643 5.211 = 16.

indicele de refracţie . n  sin  sin  în care n. Dintre acestea cele mai utilizate în controlul calităţii produselor sunt metodele refractometrice. care au rol de recombinare a luminii. r c2 c1 c1>c2 81 . Refracţia luminii la trecerea dint-un mediu mai puţin dens într-unul mai dens.5x10-4 şi 5. Temperatura influenţează . refractometrele sunt dotate cu compensatoare . ea suferă o refracţie. Deoarece indicele de refracţie este dependent de lungimea de undă a luminii incidente în determinările refractometrice de precizie se utilizează lumina monocromatică ( lumina lămpii de sodiu) .Drd. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Indicele de refracţie se poate determina prin trei tipuri de metode: spectrometrice. La baza metodelor refractometrice de analiză stă determinarea indicelui de refracţie al substanţei de analizat. determinând scăderea sau creşterea acestuia în limitele 3.5x10 -4. Indicele de refracţie se stabileşte ca fiind raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie al razei.2. c1<c2 i c1 Figura 8. în majoritatea cazurilor . În cazul determinării directe a substanţei uscate solubile se face corecţia de temperatură pentru indicaţiile refractometrului ( la temperaturi diferite de 20 oC). refractometrice şi interferenţiale. este indicele de refracţie. Dacă raza de lumină trece dintr-un mediu mai dens în altul mai puţin dens. atunci direcţia de propagare se schimbă . pentru 1oC. În cazul în care se foloseşte lumina albă. Ing.

Părţile componente sunt:  blocul de prisme. până la n = 1. Ing. în diviziuni de 0. format din prisma de iluminare şi prisma de măsurare. Figura 8. de la 0 până la 85%.7.001. cu indice de refracţie n = 1. montate în lupa de citire   oglinda pentru dirijarea fascicolului de lumină spre fanta prismei de iluminare tamburul de rotire a blocului de prisme şi tamburul compensatorului de dispersie Pentru menţinerea temperaturii la o anumită valoare cele două prisme sunt montate în mantale metalice. Şi scara în grade refractometrice.75   compensatorul de dispersie montat în faţa obiectivului lunetei scara refractometrului.Drd. gradată direct în valorile indicelui de refracţie (n).7. de la n = 1. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Aparatul cu care se determină indicele de refracţie prin metodă refractometric se numeşte refractometru.3.3. Refractometrul Abbe permite determinarea indicelui de refracţie într-un domeniu foarte larg de la n = 1. Temperatura se controlează cu un termometru introdus în mantaua prismei. până la n = 1.3. prin care poate circula apa termostatată. Cele mai utilizate refractometre sunt refractometrele Abbe şi Zeiss. Refractometru Abbe 82 .

În timpul executării măsurării temperatura trebuie să fie constantă . adică până când se obţine imaginea. Ing. cu ajutorul pârghiei. După efectuarea măsurării se deschid prismele. Dacă temperatura de citire nu este de 20 oC este necesar să se aplice o corecţie . în oC Corecţia se adaugă .0007t (8. Se potriveşte oglinda astfel încât câmpul vizual în lunetă să fie cât mai luminos. lichidul este reţinut de o contraprismă cu suprafaţă mată. conform relaţiei: Grade _ refractometrice  R  0.1-0. se aşează peste ea prisma superioară . Apoi se reglează ocularul astfel încât firele reticulare încrucişate să fie cât mai net vizibile. una luminoasă şi cealaltă întunecată este adusă în punctul de intersecţie al axelor reticulare (în formă X).) în care: R = numărul de grade refractometrice citite Δt = diferenţa de temperatură. se usucă cu hârtie de filtru şi se curăţă suprafaţa cu alcool. sau se scade dacă temperatura a fost mai mică.2. Se menţine prisma inferioară în poziţie orizontală. şi se roteşte încet sistemul de prisme. sub forma unui strat subţire. pe o prismă. Pentru această poziţie se citeşte în ocularul din stânga valoarea indicelui de refracţie sau gradele refractometrice.: 83 .2 mm din lichidul de analizat. pentru a împiedica curgerea şi evaporarea. adică linia de separaţie a celor două zone. până când limita de separaţie între câmpul luminos şi cel întunecat se suprapune peste punctul de încrucişare al firelor reticulare .4.Drd. pentru că indicele de refracţie scade cu creşterea temperaturii. dacă determinarea s-a făcut la o temperatură superioară . fără bule de aer. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Mod de lucru Lichidul de cercetat se aşează. în funcţie de determinare. Periodic se verifică etalonarea scării cu ajutorul unor lichide etalon ( cu indici de refracţie cunoscută) Etalonarea se poate face cu apă distilată. Între cele două prisme se formează o peliculă de 0. Valorile indicelui de refracţie pentru apa distilată la temperaturi între 10 şi 30 oC sunt indicate în tabelul 8.

3331 1.3321 1.3336 1.3322 1.3328 1.3325 1.3335 1. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Tabel 8.3334 1.3332 1. pentru controlul calităţii fructelor proaspete.3330 Indice de refracţie n 1.3337 1.3327 1. Refractometrul portabil Este utilizat pentru determinarea conţinutului de zahăr din melasă. Valorile indicelui de refracţie pentru apa distilată la temperaturi între 10 şi 30 o C Temperatura o Temperatura o Indice de refracţie n 1.3336 1.2. Părţile componente sunt :     ocular lunetă prismă de refracţie plăcuţă 84 . atunci se roteşte corpul lunetei cu ajutorul cheiţei aparatului .3332 1.3324 1. până se obţine o suprapunere a acestor două elemente. Ing. Dacă intersecţia firelor reticulare este deplasată faţă de limita de separaţie .3326 1.3323 1.3333 1.Drd. a sucurilor de fructe.3320 C C 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 Se potriveşte reperul n al scării . exact la valoarea nDt a etalonului.3330 1.3335 1.3329 1.

Se va prezenta grafic variaţia conţinutului de zahăr.4. Un model pentru graficul de etalonare în cazul lichidului universal de aşchiere sintetic superconcentrat LUAS SC este prezentat în figura 8. Figura 8. Se va trece apoi la determinarea concentraţiei de zahăr pentru o proba necunoscută. folosind curba de etalonare proprie. Refractometru portabil Fiecare student va efectua o curbă de etalonare. 85 . funcţie de concentraţie. al unui concentrat de sirop. aşa cum este descris mai sus. Pentru aceasta se va lucra cu soluţii de concentraţii cunoscute.5.5. citind conţinutul de zahăr.Curba de etalonare pentru lichid de aşchiere LUAS SC Cu ajutorul refractometrului şi a graficului se confirmă concentraţia soluţiei. prin măsurarea conţinutului de zahăr cu ajutorul refractometrului. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 8. Ing.Drd.

De aceea este necesar a se specifica temperatura la care s-a efectuat determinarea densităţii.temperatura determinării oC Expresia “c(t-20)” are valoare pozitivă dacă temperatura t. Coeficienţii de corecţie pentru diferenţă de temperatură de 1oC sunt prezentate în tabelul 9.) Densitatea. kg/m3.2.c( 20-t) t> 20oC t< 20oC (9. Densitatea relativă (masa volumică relativă) este raportul dintre densitatea unui corp la temperatura toC şi densitatea unui volum egal de apa distilată la 4oC.1. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 9. lichidă sau gazoasă. Determinarea densităţii 9. este influenţată de temperatură ţi presiune. o caracteristică a tuturor substanţelor aflate în stare solidă. 86 .  m  kg g   m 3  cm 3  V   (9. Pentru corpurile omogene relaţia de mai sus reprezintă densitatea absolută. Densitatea se măsoară la o temperatură definită (t oC) care pentru ţara noastră a fost definită la 20oC.1.) Corecţia de temperatură la determinarea densităţii relative d4 d4 .Drd. masa specifică) unui corp este masa unităţii sale de volum determinată în vid şi exprimată în g/cm3.coeficient de corecţie pentru dilatarea lichidului la o variaţie de temperatură de 1o C . Densitatea absolută (masa volumică. la care s-a efectuat determinarea este mai mare decât +20 oC şi valoare negativă dacă temperatura t este mai mică decât +20 o C. Deoarece influenţa presiunii este mică. Întru-cât densitatea produsului lichid nu se determină la temperatura de 20 oC. La corpurile neomogene se determină densitatea relativă. Noţiuni teoretice Densitatea este o proprietate generală a mărfurilor prin care se apreciază puritatea unor produse şi se poate determina concentraţia diferitelor substanţe în soluţie.Deoarece la temperatura de 4oC şi presiunea de 760 mmHg densitatea apei este egală cu unitatea. ci la o temperatură ot. densitatea relativă este numeric egală cu densitatea .) (9. Densitatea relativă se notează d t sau în condiţiile tării noastre d4. deoarece este un raport de mase.1.densitatea determinată la temperatura t c t . Ing. însă spre deosebire de aceasta este un număr adimensional . . în practică se ia în considerare numai influenţa temperaturii.3. transformarea se efectuează cu relaţia: d4 = d4 + c( t-20) d4 = d4 .

8999 0.7100-0.000884 0. Ing.9800-0.8399 0.9200-0.000857 0.000673 0.000844 0.000752 0.7899 0.9500-0.9199 0.000765 0.7299 0.7199 0.9599 0.000818 0.7400-0.7900-0.8500-0.000897 0.1.6999 0.7700-0.8499 0.8200-0.000660 0.9000-0.8000-0.0000 Coeficientul de corecţie 0.Drd.000712 0.000528 0.8699 0.9299 0.000792 0.000515 87 .000699 0.8100-0.9699 0.9900-1.9399 0.9899 0.000831 0.7799 0.000607 0.000805 0.000910 0.8199 0.000541 0.000986 0.8099 0.7099 0.7599 0.7999 0.000647 0.8599 0.9300-0.8299 0.8900-0.7800-0.7300-0.6900-0.9499 0.000733 0. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Tabel 9.7699 0.7499 0.000778 0.000870 0. Coeficienţii de corecţie Densitatea citită 0.8300-0.8700-0.8799 0.9400-0.000725 0.9600-0.7600-0.000554 0.000581 0.000594 0.9799 0.9099 0.000567 0.000620 0.7000-0.7200-0.8600-0.7500-0.8400-0.7399 0.8800-0.000633 0.9100-0.8899 0.9700-0.

se introduce în lichid. având capătul inferior îngreunat cu alice de plumb. lactotermodensimetrul).0. pulbere (ciment. În cazul lichidelor negre. Pentru materiale de construcţii se foloseşte masa specifică în stivă kg/m3. ţinut de partea superioară . pentru produse lichide şi solide 9. Aceasta înseamnă greutatea boabelor într-o unitate determinată de volum: kilograme/hectolitru. Corpul areometrului se prelungeşte printr-o tijă de sticlă subţire cu diametrul de 3-4 mm. Determinarea densităţii relative cu areometru Areometrul este un corp plutitor din sticlă subţire. de exemplu pentru grâul de panificaţie greutatea hectolitrică minimă este de 75 kg/hectolitru (1 hl = 100 l) Având greutatea hectolitrică se poate calcula capacitatea de depozitare.0005.cu diametrul de 2-3 cm. numite şi densimetre. La cereale se foloseşte noţiunea de greutate hectolitrică . transport şi recepţie a diferitelor cereale. Mod de lucru Produsul de analizat se menţine în cameră pentru a prelua temperatura mediului ambiant după care se omogenizează prin agitare. în cazul lichidelor transparente şi la partea superioară. până ce temperatura indicată de termometru se menţine constantă. pentru produsele lichide metoda cu picnometrul. făcându-se specificarea : material afânat . fără să atingă pereţii cilindrului. Areometrul perfect curat şi uscat.001. pentru produsele lichide metoda cu balanţa hidrostatica Mohr-Westphal. Apoi se toarnă în cilindru curat şi perfect uscat. Concomitent se determină temperatura lichidului prin introducerea termometrului şi agitarea acestuia în lichid. Ele sunt etalonate de regulă. în interiorul căreia este fixată o scară a densităţilor. ţinând ochiul la acelaşi nivel cu lichidul. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Pentru mărfurile sub formă de granule. la 20oC. la partea inferioară a meniscului. Principiul metodei Areometrul se cufundă într-un cilindru umplut cu produsul de analizat şi se lasă să plutească. Areometrele prevăzute cu termometre se numesc termoareometre. în cazul lichidelor opace. 88 . tasat sau turnat. detergent) se determină masa specifică din grămada de material. Măsurarea densităţii se poate face în funcţie de natura produsului cu următoarele metode:    metoda cu areometrul (densimetrul.002 sau 0. După ce oscilaţiile areometrului au încetat.Drd. se citeşte diviziunea care corespunde meniscului inferior al lichidului.2. de formă cilindrică. Cele mai răspândite sunt areometre standard care indică direct densitatea. Se citeşte pe scara gradată a tijei valoarea densităţii. Ing. cu diviziuni de 0. citirea se va face la meniscul superior.

Pentru determinarea densităţii băuturilor alcoolice care conţin şi alte substanţe. Determinarea densităţii cu balanţa Mohr-Westphal Principiul metodei 89 . Figura 9. berea se utilizează areometre speciale. numite alcoolmetre. cum sunt vinul.Drd.) în care: d 4t . iar la areometrele de precizie se poate aproxima şi a patra zecimală. Glicometrele permit determinarea conţinutului de glucoză din vin. Ing. 75o şi 100o. Unele areometre sunt gradate special pentru anumite lichide. pentru determinarea concentraţiei alcoolice la băuturi şi parfumuri se utilizează areometre gradate direct în procente de volum ( % vol. densitatea normală a laptelui.densitatea relativă.temperatura la care s-a efectuat determinarea în oC Pentru măsurări de precizie se folosesc truse de 10-15 densimetre. Pentru a mări precizia măsurătorilor .30. în g/cm3.1.). la care s-a efectuat determinarea co coeficient de corecţie pentru dilatarea produsului la o variaţie de temperatură de 1 C t . Valoarea gradelor centezimale poate fi transformată în valori de densitate. 9. se utilizează alcoolmetre cu scări între 0o şi 50 o. la temperatura to C. Areometre Densitatea la 20 oC . Astfel alcoolmetru centezimal al lui Gay-Lussac indică direct volumul de alcool în 100 volume de soluţie.4. Lactodensimetrele sunt gradate pentru valori în jurul densităţii 1. se calculează cu formula: 20 t d 4  d 4  ct  20 (9.3. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Areometrele permit citirea densităţii cu trei zecimale . gradate pentru intervale mici de densităţi. Astfel. 50 o şi 75o.

Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Plutitorul atârnat la capătul unei pârghii a balanţei Mohr-Westphal. se citeşte densitatea relativă pe scara gradată. Densitatea relativă se calculează cu relaţia: d  m1 . se cufundă în produsul de analizat.6 – cuţit de sarcină.4. sau a unui corp solid. se egalizează temperaturile plutitorului şi lichidului de măsurat. Figura 9.Drd.3. m2 Figura 9. Este o balanţă hidrostatică cu braţe inegale cu ajutorul căreia se determină densitatea relativă a unui lichid. se echilibrează balanţa. Determinarea densităţii cu picnometru Principiul metodei 90 . 5 – scară gradată. 4 – indicator. Ing. Schema balanţei Mohr-Westphal 1 – pârghie cu braţe inegale.3 – contragreutate. 8 – cilindru de sticlă. 10 – cuţit. Balanţă Mohr-Westphal Părţile componente ale balanţei sunt: Pentru determinarea densităţii: se echilibrează balanţa în aer împreună cu plutitorul. 9. determinarea se execută la 20 oC. 7 – plutitor. 9 – termometru. 2 – suportul pârghiei.2. Pârghia se readuce în stare de echilibru cu ajutorul unor greutăţi. Poziţia acestor greutăţi indică densitatea produsului.

Picnometre Aparatura necesară:  picnometre . în g (9.echivalentul în apă al picnometrului în cm . Figura 9. Metoda se foloseşte când se cere o precizie mai mare sau când celelalte metode nu pot fi aplicate. Densitatea necorectată a produsului la temperatura determinării se calculează cu formula: = m2-m1 (g/cm3) în care. reglată la o anumită temperatură şi se menţine până la atingerea echilibrului termic. Ing. După 30 de minute se cântăreşte cu precizia de 0. m. din sticlă. prevăzute cu dop şlefuit.calibrate. în g m2 . determinat anterior analizei m1-masa picnometrului gol . într-o baie termostatată. Dopurile au un canal capilar    termometru gradat de la 0 la 30 oC termometru până la 100 o C termostat sau baie de apă Mod de lucru Picnometrul cu canal capilar se umple cu produsul de analizat. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Metoda se bazează pe compararea maselor unor volume egale de probă şi apă. Pentru realizarea a doua volume egale de probă şi apă se introduce picnometrul umplut succesiv cu aceste lichide.masa picnometrului cu produs.) 91 .0002 g. Picnometrul umplut se introduce astupat în termostat reglat la 20oC şi se menţine timp de 30 minute.4.5.Drd. Picnometrul cu reper se umple cu produs puţin sub reper. folosind o pipetă curată şi uscată. având volumul marcat pe sticlă.

Uleiurile lubrifiante Uleiurile sunt substanţe organice lichide. Vâscozitatea foarte mică nu constituie însă vâscozitatea optimă pentru uleiuri. deoarece în acest caz .1. Proprietatea lor cea mai importantă este vâscozitatea . De asemenea uleiurile trebuie să nu aibă tendinţa de a forma depozite de substanţe solide şi de lacuri. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 10. cu cât aceasta este mai joasă.1.este inversul fluidităţii şi reprezintă capacitatea uleiului de a curge prin orificii mici. pelicula de ulei este prea subţire şi se întrerupe. numite şi uleiuri minerale: sunt produse ale distilării fracţionate a ţiţeiului . Ing. 92 . obţinute prin extragerea din seminţele unor plante ( rapiţă. Alegerea corectă a uleiurilor lubrifiante pentru diferite utilizări se realizează pe bază de încercări îndelungate.Sunt substanţe lichide utilizate la ungerea mecanismelor care lucrează în condiţii de frecare. care pot provoca blocarea mecanismului respectiv. ceea ce îi reduce capacitatea de ungere. naturale sau sintetice. soia. De aceea uleiurile lubrifiante se aleg în funcţie de condiţiile de temperatură în care funcţionează mecanismul respectiv. Ele sunt compuşi ai glicerinei cu diferiţi acizi graşi. Determinarea vâscozităţii produselor petroliere lichide 10. fabricate într-un număr foarte mare de sorturi . unsori 10.Drd.1. floarea soarelui etc. astfel încât piesele de frecare vin în contact direct şi se uzează repede. curge mai greu. având compoziţii . astfel încât uleiurile să nu fie prea vâscoase . in. de a reduce încălzirea şi uzarea pieselor în frecare. uleiul este mai vâscos. proprietăţi şi întrebuinţări foarte variate. nici prea fluide. să nu reacţioneze chimic cu materialul pieselor cu care vin în contact.). Vâscozitatea unui ulei variază cu temperatura . ricin. Uleiurile minerale lubrifiante sunt constituite din hidrocarburi lichide cu masa moleculară mare. Rolul lubrifiantului este de a micşora frecarea dintre piesele în mişcare. Uleiurile sintetice. Uleiuri lubrifiante. Uleiurile naturale: sunt de origine vegetală. Uleiurile minerale se clasifică în:   uleiuri lubrifiante (de ungere) uleiuri nelubrifiante Uleiuri lubrifiante (de ungere) .

de turaţia suprafeţelor de frecare . 10. Practic sunt nehigroscopice. punctul său de aprindere este 135 o C. care funcţionează în condiţii grele de temperatură şi umiditate.1. nu se aprinde uşor. Fată de uleiurile de ungere prezintă avantaje:    au o aderenţă mai mare la suprafaţa de frecare rezistă la temperaturi mai înalte şi presiuni mai mari nu necesită etanşări ermetice. datorită frecării interioare este vâscozitatea. Este foarte pur şi are punct de congelare foarte scăzut ( -45oC).1.3. Unsorile Unsorile sunt substanţe utilizate la ungerea unor mecanisme cu condiţii speciale de funcţionare. Determinarea vâscozităţii uleiurilor 10. Ing. se utilizează la izolarea bobinajelor maşinilor şi a aparatelor electrice. 93 . obţinuţi prin sinteze complexe.2. Cu măsurarea vâscozităţii se ocupă vâscozimetria.Drd. 10. Uleiurile siliconice Sunt derivaţi organici ai siliconului. Noţiuni teoretice Proprietatea fluidelor de a opune rezistenţă la curgere. se foloseşte pentru fabricarea condensatoarelor. Ulei pentru condensatoare Este un ulei pentru transformator de puritate avansată şi lipsit de aer.3. Bartalis Ildikó Uleiuri electroizolante Îndrumător laborator de chimie Uleiuri pentru transformator: este un amestec de hidrocarburi lichide şi se obţine prin distilarea fracţionată a ţiţeiului şi rafinare ulterioară. Unsorile consistente se clasifică după modul de obţinere:    unsori de distilare a ţiţeiului unsori din grăsimi unsori pe bază de grafit sau talc ( silicat de magneziu hidratat) După destinaţie:    unsori obişnuite unsori pentru rulmenţi unsori în brichete La alegerea unsorii se ţine seama de temperatura de lucru .

2. unitatea de măsură este metrul pătrat pe secundă (m2/s) 94 . glicerina 1400 cP. combustibili. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Vâscozimetria prezintă interes atât pentru tehnologie. În sistemul SI .) În sistemul SI . Reologia (rheos=curent. Toate materialele suferă deformări continue. unitatea de măsură se numeşte poise (P). altfel. Ing. deci curg în anumite condiţii.) Raportul dintre vâscozitatea dinamică şi densitatea unui fluid se numeşte vâscozitate cinematică (  )     (10. lacuri. logos= ştiinţa) este ştiinţa curgerii substanţelor sub acţiunea forţelor de frecare sau. În industria petrolieră şi constructoare de maşini . densitatea. Submultiplul uzual este centipoise (cP) 1cP=10-2 P (10. Vâscozitatea caracterizează la fel de bine atât substanţele pure ca şi temperatura de topire. În situaţia în care produsul nu se încadrează în aceste intervale este considerat neconform standardului. Vâscozitatea este o parte importantă a reologiei. produse alimentare etc. cauciuc.3-0. În cazul unor mărfuri vâscozitatea şi dependenţa lor de temperatură este proprietatea cea mai importantă prevăzută în standarde. unitatea de măsură pentru vâscozitatea dinamică () este : Newton ori secundă pe metrul pătrat (N s/m2) În sistemul CGS. la determinarea randamentului şi puterii pompelor. Astfel la 20oC eterul şi acetona au vâscozitatea în jur de 0. vopsele.Drd. vapori) până la 1024 cP. Această neconformitate poate fi cauzată de denaturarea sau falsificarea produsului.4 cP. Standardele prevăd pentru lubrifianţi intervale înguste de vâscozitate la temperaturi diferite. cât şi în merceologie pentru controlul producţiei şi caracterizarea unor mărfuri larg folosite ca lubrifianţi. studiul deformării continue a substanţelor. În practică cel mai frecvent se recurge la măsurarea vâscozităţii în scopul controlului calităţii. apa 1cP. cunoaşterea vâscozităţii produselor este necesară la calcularea debitelor. Vâscozitatea mărfurilor cuprinde un interval foarte larg de la 10-2 cP (gaze.1. punctul de fierbere sau indicele de refracţie.

În afară de vâscozitatea cinematică şi dinamică în practică mai sunt utilizate şi vâscozităţile convenţionale Engler. Saybolt şi Redwood. după numele lui George Gabriel Stokes.dotat cu o manta de sticlă. stativ.Drd.3. pe care este montat tubul împreună cu manta de sticlă cu o înclinaţie de 80 o 95 . orizontală măsurarea vibraţiei ultrasonice prin produs În cazul produselor cu o vâscozitate mai mare este indicată utilizarea aparatelor care se bazează pe măsurarea forţei necesare pentru deplasarea unui corp imersat. care cade excentric într-un tub cilindric înclinat în condiţii în care se menţine proporţionalitatea dintre vâscozitate şi viteza de cădere. Vâscozimetrul Höppler (Fig. unitatea de măsură se numeşte stokes (St). Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie În sistemul CGS . Submultiplul uzual este centistokes (cSt).1.) se compune din:   tub cilindric de sticlă. Determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice cu vâscozimetrul Höppler Vâscozimetrul Höppler este un vâscozimetru cu bilă care permite determinarea vâscozităţii dinamice lichidelor prin măsurarea timpului de cădere a unei bile metalice sau din sticlă cu un anumit diametru şi cu o anumită greutate. 10. Conversia a vâscozităţii cinematice în vâscozităţi convenţionale se face cu ajutorul formulelor şi tabelelor din standardul român STAS 1666. Ing. 10. pentru un anumit număr de rotaţii  adâncimea de pătrundere în masa produsului a unui ac sau con cu sarcină fixă sau variabilă   răspândirea fluidului pe o suprafaţă plană. care serveşte pentru căderea bilei .2. Pentru determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice s-au standardizat următoarele aparate:    vâscozimetrul Vogel-Ossag pentru determinarea vâscozităţii cinematice vâscozimetrul Höppler pentru determinarea vâscozităţii dinamice şi cinematice vâscozimetrul Ubbelode cu nivel suspendat pentru determinarea vâscozităţii cinematice  vâscozimetrul Rheotest pentru determinarea vâscozităţii cinematice Metodele de determinare a vâscozităţii pot fi grupate după principiul pe care se bazează :     curgerea prin tuburi capilare sau orificii timpul de cădere al unei greutăţi printr-un tub în care se găseşte fluidul rezistenţa opusă de fluid la rotirea unui ax sau a unui cilindru energia consumată la rotirea unui agitator sau a unui dispozitiv de forfecare.

3.b.ştuţuri.Drd. pentru menţinerea constantă a temperaturii lichidului de cercetat mantaua permite încălzirea şi răcirea tubului de cădere între 1 şi 150 oC.repere Date tehnice:    Domeniu de măsură: Timp de cădere: Domeniu de temperatură: 0. Bartalis Ildikó     tubul este dotat cu dopuri şi capace la ambele capete dopul este prevăzut cu o capilară Îndrumător laborator de chimie pe tub sunt gravate două repere la distanţă de 100 mm între ele tubul este montat într-o ramă metalică. 2-stativ. 5. a. Ing.tub de sticlă. 7-baie.1.6-80000 P şi peste 30-300 sec şi mai mult (-60. care se poate roti odată cu baia care înconjoară tubul    în tub se introduce lichidul de analizat şi una din şase bile de sticlă sau metal inoxidabil termostat cu recirculare.+150) oC 96 ... Ea este prevăzută cu stuţuri prin care se face legătura cu termostatul cu recirculare de lichid   baia este prevăzută cu un termometru cronometru Figura 10.4-capace. 6.dispozitiv de fixare. Schema vâscozimetrului Höppler 1.

Bila nr. apoi tubul se închide la capătul superior cu dopul strâns cu piuliţa.Tubul se încarcă cu produsul de cercetat lăsând un gol de circa 2 cm până la marginea superioară. Prin manşon circulă apă la temperartura dorită.1 . bilele. bila nr.) care se aleg în funcţie de vâscozitatea produsului de analizat. Bila nr. se usucă. Se aduce lichidul la temperatura determinării şi se mentine 15 minute la această temperatură. dopurile şi garniturile dopurilor trebuie să fie curate şi uscate. pe o masă solidă şi se potriveşte în poziţie orizontală cu ajutorul şuruburilor de calare. Vâscozimetru Höppler Vâscozimetrul este dotat cu un set de bile (6 buc. 4 trece uşor. menţinută cu un termostat. Distanţa dintre aceste repere este de 10 cm. nu trece prin gaura plăcii. 2 este tot din sticlă . 1 este din sticlă şi nu trece prin gaura plăcii. 3 trece exact prin gaura plăcii . Mod de lucru Înainte de introducerea produsului de analizat. Se măsoară timpul scurs între momentele când bila atinge planul primului reper şi cel de-al doilea reper. Ing. 97 . bila nr. este mai mică decât bila nr. Se introduce bila aleasă . Tubul se spală cu benzină.Drd. Se aşează aparatul la lumină.2. iar bila nr. 5 foarte uşor. aparatul Höppler este dotat cu o placă găurită . iar apoi se clăteşte cu produsul de cercetat. 6 este cea mai mică. bila nr. tubul. Se intoarce tubul cu 180 grade prin slăbirea şurubului de fixare lăsând ca bila să străbată tubul până la capătul opus şi apoi se readuce în poziţia iniţială făcând bila să parcurgă drumul invers. Pentru a deosebi bilele . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 10.

1141 0.408 2.31g / cm 3  Pentru:   ulei  0.2 41.3.410 8.8175g / cm 3  3 k  2.este vâscozitatea dinamică t t determinarea b . conform tabelului 10.Drd. bilei 1 2 3 4 5 6 Densitatea relativa a bilei 2.148 10.este vâscozitatea dinamică la temperatura to C.) t .densitatea relativă a produsului analizat.constanta bilei folosite . în cP t. Constantele bilelor.17 K 0.124 8.07575 0. exprimată în centipoise (cP) se calculează cu formula :  t = t ( b.7cp / g  cm  s  La temperatura de 30 0C: 98 .009447 0.1. la temperatura la care s-a efectuat (10.este timpul de cădere al bilei între cele două repere . K . Ing. conform tabelului 10. Bartalis Ildikó Calculul viscozitatii dinamice Îndrumător laborator de chimie Vâscozitatea. Calcule:    bila  8. densitatea relativă a bilelor Nr.4.1.6 .densitatea relativă a produsului supus analizei. în cSt  t .) Vâscozitatea cinematică se exprimă în cSt şi se calculează cu formula: t =  t / t în care: (10.este vâscozitatea cinematică la temperatura to C .1.12 8.t) K în care:  t .densitatea relativă a bilei . Tabel 10.125 8. la temperatura la care s-a făcut determinarea vâscozităţii în g/cm3 .

001  40.90 t mediu  ' 3 t  35.66062  La temperatura de 23 0C: t1'  18.31  0.98 t  11.98 6  2.015  1. Principiul metodei Se determină timpul de curgere al unui volum anumit de produs .08  17.98  10.71  216.00 t  4.99 t  2.31  18. din material inoxidabil  balon cotat Engler cu trei repere care indică nivelul până la care se umple vâscozimtrul 99 .59  11.31  t 3  18.Drd.59 t1"  36.00  2.7  (8.99  t 2  2.8175)  2.99  2.42  t 3  10.98 " 3  23 18.57  10.00  t 2  18.01  t1  10.57 ' t 2  10.00 t mediu  ' 3 t  21.71 6  2.59  17.015  62 1.00 " t 2  35.015  2. Ing.59 t1"  21.98 " 3  30 10.00  2. cu vâscozitatea cuprinsă între 1. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie t1'  10.3.015 t mediu  ' 3 ' 2 t1"  3.00  18.42  10.31  0. Aparatura . având la fund un orificiu de scurgere calibrat. în condiţii experimentale definite şi se raportează la timpul de curgere al aceluiaşi volum de apa distilată de 20oC.2oE până la cica 50oE.00  t 3  2.8175)  10.00 ' t 2  17.90  t1  18.70  t 2  10.98 t  4.73091  La temperatura de 62 0C: t1'  1.70  10.47972 10.7  (8.001 6  2.7  (8.31  0.27 " t 2  21.98  363.vâscozimetrul Engler se compune din:  vas cilindric de alamă sau oţel inoxidabil (A) .08 t  17. Determinarea vâscozităţii relative convenţionale cu vâscozimetrul Engler Cu vâscozimetrul Engler se determină vâscozitatea produselor în grade Engler.00  10.8175)  17.90  18.3.00  17.03 " 3 " 2  t1  1.99  2.00 t  2.

care îndeplineşte rolul de obturator al orificiul de scurgere. Bartalis Ildikó cu produsul de analizat  Îndrumător laborator de chimie capac prevăzut cu două orificii.105o C..  baia se umple cu apă pentru determinări la 20o C şi 50oC şi cu ulei cu punctul de inflamabilitate peste 180oC. 3-agitator.. cu niplu de alama   amestecător pentru uniformizarea temperaturii băii vâscozimetrul este montat pe un dispozitiv ale cărui picioare sunt prevăzute cu şuruburi de calare   recipiente calibrate de 200 cm2 . 8-termometru. Schema vâscozimetrului Engler 1. 10. 6-orificiu calibrat..Drd.0. 2-rezervor. 7-capac.  vasul A este sudat concentric în interiorul unui alt vas de alamă (B) care serveşte ca termostat. cu repere la 100 cm3 si 200 cm3 cronometru cu diviziuni de 0.cilindru 100 . Acest vas se umple cu apă şi poate fi încălzit electric sau cu gaz.2 secunde Figura 10. verificate metrologic construite special vâscozimetrului Engler şi baia lui. 4-capac.. Ing. unul pentru termometru şi altul o tijă de lemn.vas cilindric.3. respectiv 0.0. 9-obturator.55oC.. verificate la umplere. la determinări la 100 oC  termometre cu mercur cu domeniu de măsurare 0. 5-termometru.

4. se aşează orificiul de scurgere  se ridică tija lăsând să se scurgă lichidul în recipientul calibrat şi se porneşte cronometrul în acelaşi timp.Drd. Mod de lucru  după ce s-a atins temperatura determinării. se observă temperatura lichidului din baie .) în care: 101 . firul de lichid trebuie să atingă peretele recipientului. Ing.5. se opreşte cronometrul în clipa când nivelul lichidului a atins reperul de 200 cm3 . Vâscozimetru Engler Pregătirea determinării   vâscozimetrul. recipientul curat şi uscat sub Calculul vâscozităţii Vâscozitatea în grade Engler (oE) se calculează cu formula: o E t c (10.   prin ridicarea tijei se umple orificiul de curgere.     lichidul trebuie să curgă în fir continuu. termometrele şi tija trebuie să fie perfect curate uscate. produsul de analizat se încălzeşte la temperatura de determinare într-un vas curat şi uscat apoi se toarnă în vasul A . pentru a evita spumarea . cu ajutorul şuruburilor de calare se potriveşte vâscozimetrul astfel ca vârfurile reperelor să se găsească la suprafaţa lichidului. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 10. apăsând uşor tija şi rotind capacul. baia se potriveşte la temperatura prevăzută pentru lichidul de analizat. Se agită conţinutul vasului A.  se acoperă vasul A cu capacul său şi se introduc termometrele în vasele A şi B.

Ing.70 Vâscozitatea Engler 2.35 pentru a se obţine timpul de scurgere a 200 ml lichid.80 12.58 (10.10 2.70 16.30 9.00 2.10 25.40 29. atunci vâscozitatea cinematică se calculează astfel:  = oE 7.10 49.4.50 3.80 1.80 13. Tabel 10.50 1. în secunde (constanta aparatului).80 2.50 10.00 9.50 Vâscozitatea cinematică 11. atât ale materiilor prime.10 1. 10.80 15.45 8. în secunde Îndrumător laborator de chimie c. Determinarea vâscozităţii dinamice cu vâscozimetrul rotativ Vâscozimetrele rotative au o largă utilizare pentru determinarea proprietăţilor reologice.60 64. pastelor de carne. Se pot astfel studia anomalii de curgere ca: 102 .20 1.timpul se scurgere a 200 cm3 produs. În cazul lichidelor foarte vâscoase se măsoară timpul de scurgere a 100 ml care se înmulţeşte cu 2.80 Timpul de scurgere se măsoară de 4-5 ori şi se utilizează media aritmetică a acestora.50 4. Dacă vâscozitatea Engler este mai mare de 10 o. Bartalis Ildikó t.50 9. smântânii .00 7.20 2.00 1.2.00 8.60 7.50 8.) Dacă vâscozitatea Engler se situează între 1 şi 10 oE.90 56.3.00 52.40 68. cât şi ale produselor finite.30 41.00 74.00 Vâscozitatea cinematică 37. vâscozitatea cinematică se scoate din tabel 10.00 6. Vâscozimetrul rotativ permite determinarea viscozităţii dinamice a lichidelor newtoniene şi examenul reologic al lichidelor nenewtoniene.70 1.80 3.60 21.30 33. fiind cuprins între 51-52 secunde.00 3.30 1.30 Vâscozitatea Engler 5.00 5.20 72.90 5.00 4.40 2.00 1.20 45.2.90 Vâscozitatea cinematică 1.80 14.00 6.60 1.80 60.Drd.6.timpul de scurgere a 200 cm3 apă distilată la 20oC. Conversia a vâscozităţii cinematice în vâscozităţi convenţionale Vâscozitatea Engler 1.60 10.40 1. Dintre acestea vâscozimetrul Volarovici se utilizează de exemplu pentru studiul proprietăţilor reologice ale laptelui concentrat.30 2.25 7.50 6.

Îndrumător laborator de chimie Vâscozimetrul rotativ. Dilatanţa. Cilindrul interior de rază „r” şi lungime „l” se roteşte ci o viteză unghiulară „ω” constantă.8. asigurând determinări prin: 1. ce acţionează asupra cilindrului interior. Bartalis Ildikó      Vâscozitatea structurală. fiind racordat printr-un resort elicoidal de arborele motor. respectiv „R”. este o măsură a cuplului de rotaţie. este dotat cu două sisteme de măsură. termostat prin intermediul unei incinte de termostatare. respectiv 2. metoda cilindrilor coaxilor. transformată în mărime electrică. Tixotropia.9.)   Dr (10. Rheotest 2. Ing.7. Plasticitatea. În aceste condiţii. metoda con-placă Principiul metodei Determinare a vâscozităţii Substanţa de analizat se găseşte în interstiţiul anular al sistemului de cilindri coaxiali de rază „r”.Drd. Reopexia.) 103 . tensiune tangenţială va fi dată de relaţia:   M 2   r2  l (10. Deviaţia resortului.) iar viteza de deformare:   R2 Dr  2 2 R r Vâscozitatea dinamică va fi: (10.

respectiv con-placă. un sistem de antrenare şi dispozitivul de măsură cu cilindri coaxiali. Unghiul interstiţial al sistemului con-placă este mic (φ=0. Bartalis Ildikó Determinarea vâscozităţii prin metoda con placă Îndrumător laborator de chimie Lichidul de analizat se găseşte în interstiţiul cuneiform dintre o placă staţionară termostată şi un con de rază „R”. 104 . o cutie cu viteză cu 12 trepte şi o punte de antrenare. de asemenea. Două valori consecutive ale vitezei din cele 12 existente diferă între ele cu factorul 3. τ. Există. este o funcţie a cuplului de rotaţie „M”. care face legătura între motor şi cutia de viteză.) D  tg (10.10.) iar vâscozitatea dinamică va fi:   3 M   D 2    R3  tg (10. vâscozimetrului propriu-zis şi 2.) Descrierea aparatului Vâscozimetrul rotativ Rheotest 2 este compus din două părţi: 1.12. aparatul de măsură. Sistemul de antrenare constă dintr-un motor sincron. posibilitatea modificării turaţiei din domeniul a în domeniul b.11. descris anterior. care se roteşte cu o viteză unghiulară constantă. Tensiunea tangenţială. Vâscozimetrul propriu-zis cuprinde un mecanism de măsură. antrenat similar cu cilindrul interior.3 o). referitoare la rezistenţa de curgere în interstiţiul cuneiform.Drd. Tensiunea tangenţială şi viteza de deformare în interstiţiul cuneiform sunt constante şi se exprimă prin relaţiile:   3 M 2    R3 (10. Ing.

Un potenţiometru legat în punte măsoară cuplat elastic printr-un dinamometru cu axul de antrenare. Un potenţiometru legat în punte măsoară rotaţia relativă. De asemenea. bazat pe rotaţia relativă a axului de măsură cuplat elastic printr-un dinamometru cu axul de antrenare. legat de axul sistemului dinamometric de măsură. Determinarea vâscozităţii prin metoda cilindrilor coaxiali Verificarea punctului de zero se execută obligatoriu înaintea măsurătorilor. S3. Dispozitiv pentru vâscozităţi mari – H. care indică frecvenţa reţelei. semnalul electric transmis aparatului de măsură fiind proporţional cu momentul care acţionează asupra axului. 105 . Trei dispozitive pentru vâscozităţi medii: S1. S2. Mecanismul de măsură este un transformator mechanoelectric al cuplului de rotaţie. Ing. viteza de antrenare poate fi modificată în 2x12=24 trepte diferite. α. Se furnizează trei dispozitive de măsură cu cilindri de dimensiuni diferite:     Dispozitiv pentru vâscozităţi mici . Sistemul de măsură mai conţine:  În cazul determinărilor cu cilindri coaxiali: o Cilindru exterior fix. o Cilindru interior mobil. în vederea corectării valorii α funcţie de frecvenţa efectivă. fixat pe cilindrul exterior. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie prin intermediul unui comutator. φ.N. în interiorul căruia se introduce proba de analizat. care constă dintr-un ampermetru care măsoară curentul din diagonala punţii. o Con rotitor. prevăzută cu şurub micrometric pentru fixarea distanţei dintre placă şi conul rotitor. conţine un frecvenţmetru. În cazul determinărilor prin metoda con-placă: o Placă termostatată. Comutarea poziţiilor I – II ale dinamometrului permite schimbarea tensiunilor tangenţiale de aproximativ 10 ori fără a schimba dispozitivul de măsură. Se livrează trei conuri având diferite şi acelaşi unghi. Ca urmare. legat de axul sistemului dinamometric de măsură. o Recipient de termostatare. În acest scop:  Se racordează dispozitivul de măsură (cilindru sau con-placă) la axul vâscozimetrului. curent corespunzător antrenării dinamometrului.Drd. racordat la un termostat cu recirculare. Aparatul de măsură conţine partea electrică de indicare a semnalului electric transmis de mecanismul de măsură.

7. 6. cm 3 N 10 S1 25 S2 30 S3 50 H 17 2. Se pune în funcţiune aparatul de măsură. valoarea f. Volumul probei este corelat cu tipul de cilindru cu care se face determinarea. Măsurătorile se execută conform următorul algoritm: 1. asigurând temperatura de lucru dorită. În cazul lichidelor newtoniene stabilirea treptei de viteză se va face astfel ca indicaţiile aparatului de măsură să se afle. Se porneşte motorul şi se încep determinările. pentru lichidele newtoniene este suficient un singur punct de măsură . 4. adică tensiune tangenţială. De la stabilirea treptei de viteză.Drd. utilizând oricare viteză de deformare. Se ataşează cuva de termostatare (Atenţie! Termostatul trebuie să fie oprit). de la atingerea temperaturii dorite în cuva de termostatare a aparatului.   Se acţionează butonul de pornire al aparatului de măsură α. Citirea indicaţiilor ampermetrului se face după stabilizarea indicaţiilor. Se porneşte termostatarea cilindrilor.3. Se vor citi indicaţiile ampermetrului. pe soclul aparatului. În principiu. Se introduce proba de analizat în cilindrul exterior. Ing. după minim 30 sec.3. în treimea mijlocie a scalei. stabilind treapta de viteză 8a. Măsurătorile se vor executa numai după 15 min.  Se verifică din nou punctul de zero şi dacă este cazul se reglează cu butonul 0. Se fixează cilindrul interior pe axul sistemului de măsură.Volumul de probă analizat funcţie de tipul de cilindru Tipul cilindrului interior Volumul de probă. conţinând proba de analizat. Se porneşte motorul vâscozimetrului activând butonul  . valoarea α şi ale frecvenţmetrului. Se montează şi se fixează cilindrul exterior. 3. 106 . 5. de preferat.: Tabel 10. conform tabelului 10. Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie La aparatul de măsură se reglează punctul zero mecanic rotind butonul 0. dacă este cazul.

Viteza de deformare. Se demontează dispozitivul de măsură şi se curăţă cu un solvent adecvat şi se usucă. respectiv II al tensiunilor tangenţiale. Valorile vitezelor de deformare. separat pentru domeniul I. trecând progresiv prin treptele de viteză 1-12 ale domeniului. datorită pericolului de sifonare şi deversare a conţinutului termostatului).15. se determină tensiunea tangenţială pentru viteza de deformare crescătoare. 10. Calculul parametrilor reologici . valoarea sa fiind indicată în certificatul de calibrare al aparatului (anexa 1). Se opreşte termostatul. indică căderea de viteză în interstiţiul anular.) unde Z reprezintă constanta cilindrului.) Drc Dr f 107 .13. Dr. τ. indicate în certificate de calibrare al aparatului (anexa 1) sunt valabile pentru o frecvenţă de 50 Hz ale reţelei. se trece de la domeniul b la a. apoi descrescătoare.Tensiunea tangenţială. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie În cazul lichidelor nenewtoniene este necesar să se urmărească dependenţa vâscozităţii de tensiunea de forfecare sau viteza de deformare.Drd. s 1 50   (10. 9. Ing. depinzând de sistemul de cilindri şi este proporţională cu turaţia cilindrului rotitor. La terminarea determinarea se opreşte motorul şi aparatul de măsură. (Atenţie! Recipientul de termostatare nu se va aşeza sub nivelul termostatului. care depinde de dimensiunile sistemului de cilindri şi caracteristicile resortului dinamometrului.14. astfel ca vitezele de deformare să crească. Se demontează recipientul de termostatare.Vâscozitatea dinamică. În cazul în care se doreşte determinarea curbei de hysterezis. ce acţionează asupra substanţei se calculează cu relaţia.) . fapt esenţial pentru caracterizarea lor reologică. se calculează cu relaţia:    5  10 3  100   . dyn 2   cm    (10. mPa  s  (10. Viteza de deformare va fi mărită treptat mărind turaţia cilindrului de măsură. Pentru o frecvenţă f ≠ 50 Hz valorile vor fi corectate cu relaţia: Drc  Dr  f .   Z   . 8. . η. Dacă se doreşte un număr mai mare de puncte de măsură la fiecare treaptă de viteză.

Punctul de inflamabilitate depinde de compoziţia chimică. una faţă de alta. în care se introduce produsul de cercetat. uleiuri. constând dintr-un vas de fontă. white-spirt şi petroluri. se închide cu ajutorul unui căpăcel rotativ. adică pentru produse care au punctul de inflamabilitate între +20oC şi +50oC  aparatul Pensky-Martens pentru motorine.   termometru cu armătura metalică dispozitiv de încălzire. acest vas se încălzeşte direct la flacăra unui bec. care are două orificii dispozitiv de aprindere . Modul de lucru în cazul aparatului Abel-Pensky este asemănător. 11. de conţinutul de fracţiuni uşoare din ulei. Determinarea punctului de inflamabilitate 11. care indică nivelul până la care se toarnă produsul de cercetat    capac. Ing. care au punctul de inflamabilitate de peste 80oC.Drd. acoperită cu o cămaşă de oţel. În interiorul rezervorului are gravat un reper circular . Noţiuni teoretice Punctul de inflamabilitate al unui lichid combustibil este temperatura cea mai joasă . uleiuri.  rezervor cilindric din alamă. care poate fi un bec de gaz sau electric 108 . al transportului şi al utilizărilor pe care le va avea.1. se racordează la sursa de gaz dispozitiv de agitare. fixat pe capac. Punctul de inflamabilitate se determină cu ajutorul următoarelor trei aparate:  aparatul Abel-Pensky. vaporii degajaţi din produsul de cercetat în amestec cu aerul de deasupra produsului se aprind pentru prima oară. Scopul acestei determinări este de a caracteriza produsul din punct de vedere al siguranţei în ce priveşte pericolul de aprindere în timpul depozitării . la presiunea atmosferică normală (760 torri) la care în condiţii determinate . pentru benzine. unsoare care au punct de inflamabilitate între 20 oC şi 275 oC  aparatul Marcusson pentru păcură.2. Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Pensky-Martens Aparatul Pensky-Martens se compune din:  baie de aer. format din două perechi de palete aşezate sub un unghi de 90 grade. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 11.

în momentul când deasupra întregii suprafeţe a produsului apare deodată o flacără albastră.rezervor.1./min. 2. Punctul de inflamabilitate determinat la o presiune oarecare se numeşte punct de inflamabilitate necorectat. 4-agitator.vas de fontă.Drd. Se consideră punct de inflamabilitate necorectat al produsului de analizat. 11. pentru cele cu punct de inflamabilitate peste 150 oC. La o temperatură cu 10 oC sub punctul de inflamabilitate probabil. încercarea de aprindere se repetă. se pune capacul şi se aşează aparatul într-un loc ferit de curenţi de aer şi la lumina difuză. din două în două grade. 5-capac 6-căpăcel rotativ.8-dispozitiv de aprindere Mod de lucru Atât proba de analizat cât şi rezervorul se usucă.1.) 109 . temperatura citită la termometru. 7-termometru. În timpul determinării produsul se amestecă continuu cu agitatorul. cu excepţia încercării de aprindere. Între rezultatele a două determinări se admite o diferenţă de cel mult 2 oC. Aparatul se încălzeşte astfel ca temperatura să se ridice cu 5-8 oC pe minut pentru produsele petroliere cu punct de inflamabilitate sub 150oC şi cu 1012 grd. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Fig. Punctul de inflamabilitate necorectat se aduce la presiune de 760 torri respectiv 1013 mbar cu formulele: t 760  t p  p  760 30 (11. Punctul de inflamabilitate depinde pe lângă natura produsului şi de presiunea atmosferică la care se face determinarea. Ing. 3-cămaşă de oţel. Aparatul Pensky-Martens 1. Se introduce proba de analizat în rezervor până la nivelul indicat de reper.

1. Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Marcusson Determinarea punctului de inflamabilitate cu aparatul Marcusson Fig. produse semisolide. iar dacă în mbar se foloseşte cea de a doua. uleiuri.Drd. Bartalis Ildikó p  1013 40 Îndrumător laborator de chimie t1013  t p  (11. Inflametru Marcusson cu creuzet deschis 110 . la 760 torr Observati i 11.11.presiunea atmosferică la care s-a făcut determinarea În funcţie de scara barometrului utilizat. care se inflamează la temperaturi peste 80 oC . Figura 11.punctul de inflamabilitate necorectat p.1.3. Rezultatele experimentelor Date pentru identificarea produsului tp1 tp2 tp P torr sau mbar t inf.2. Cu ajutorul rezultatelor experimentale se întocmeşte tabelul 11. şi buletinul de analiză. cu creuzet deschis. deci dacă presiunea p se măsoară în torr se utilizează prima formulă. se face la păcură. Ing.2. Tabel 11.2.) în care: tp .

În creuzet se toarnă produsul de analizat şi apoi se introduce creuzetul vertical în nisip prin apăsare şi rotire. Dacă indicaţiile barometrului sunt diferite de 101. conform tabelului 11. având grijă că în această perioadă flacăra de aprindere lungă de 10 mm să fie trecută alternativ spre dreapta şi spre stânga odată la 20 secunde. în momentul când deasupra întregii suprafeţe a produsului apare deodată o flacăra albastră.  termometru prins în suport. prevăzută cu un suport metalic în care se fixează creuzetul  creuzetul este din porţelan. Încălzirea băii se conduce astfel încât viteza de creştere a temperaturii să fie de 5-10 oC/min. Se consideră punct de inflamabilitate necorectat al produsului de analizat. Punctul de inflamabilitate necorectat se aduce la presiunea atmosferică normală. în plan orizontal încât flacăra lui să aprindă vaporii produsului de analizat   suport metalic inelar care susţine creuzetul apărătoare de tablă pentru ferirea de curenţi de aer Mod de lucru Se aşează aparatul într-un loc la lumină difuză şi lipsit de curenţi de aer.3 kPa cu mai mult de  2.: 111 . introdus în creuzet pentru determinarea temperaturii la care se face aprinderea  dispozitiv de aprindere cu şurub de reglare – bec de gaz special care se poate roti lent în jurul şurubului. aplicându-l corecţia t.0 kPa. Apoi viteza de încălzire se micşorează cu 3oC/min. prevăzut în interior cu două repere circulare. superior şi altul roşu inferior până la care se toarnă produsul de analizat. temperatura citită la termometru . evitându-se întărzierea sa mai mult de o secundă peste suprafaţa produsului din creuzet. până când flanşa lui se aşează pe suportul metalic al băii. În jurul creuzetului se adună nisip până la înălţimea flanşei lui. unul negru .Drd. Ing. Reperul negru serveşte ca semn pentru umplerea de produse cu punct de inflamabilitate sub 250 oC. punctul de inflamabilitate necorectat (la presiunea atmosferică p) se aduce la presiunea atmosferică normală .2. Bartalis Ildikó Aparatul Marcusson se compune din:  Îndrumător laborator de chimie baie de nisip electrică formată dintr-un vas cilindric de fontă. iar reperul roşu pentru produsele cu punct de inflamabilitate peste 250oC . până la o temperatură cu 50 oC mai mică decât temperatura de inflamabilitate probabilă a produsului de analizat . Se fixează termometrul în aşa fel încât rezervorul de mercur să fie distanţat cu 2 mm de fundul creuzetului..

3 de la 103.punct de inflamabilitate necorectat ( la presiunea atmosferică p).3.7 până la 95.0 până la 87.  to C 6 7 9 Reproductibilitate toC 7 9 11 112 . Între două laboratoare valorile nu trebuie să depăşească diferenţele admise în tabel 11. se aplică formula: t 760  t p  p  760 30 (11. Tabel 11. Repetabilitatea.) în care:  t760 . reproductibilitatea analizelor Punct de inflamabilitate până la oC între 250 şi 300 oC peste 300 oC Repetabilitatea. în mmHg Ca rezultat în acelaşi laborator se ia media aritmetică a două determinări.6 până la 99.6 de la 91.7 de la 87. ale căror valori nu trebuie să depăşească valorile indicate în tabelul următor.punctul de inflamabilitate la presiunea atmosferică normală (760 mmHg) în oC   tp .3. în oC P .6 de la 95. Corecţia de temperatură în funcţie de presiune Presiunea atmosferică (p) kPa de la 84.8 până la 91.3 până la 107 Corecţia toC +4 +3 +2 +1 -1 În cazul în care barometrele sunt etalonate în mmHg.2.3.Drd. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Tabel 11. Ing.presiunea atmosferica la care s-a făcut determinarea.

1. doar parafina conţinută cristalizează determinând pierderea fluidităţii acestora. Dacă un astfel de ulei se utilizează la temperaturi la care se produce congelarea lui.12. Determinarea punctului de congelare Aparatura de determinare a punctului de congelare (fig.domeniu de măsurare: –35…. Eliminarea substanţelor asfaltoase din uleiuri prin rafinare determină o creştere a temperaturii de congelare ca urmare a parafinei.1.) se compune din:     manşon de sticlă placă perforată termometru. capacitatea de lubrifiere a lui dispare. Ing. supus răcirii. încetează practic să mai curgă. solidificându-se într-un interval de temperatură. aer sau propan lichid. izolată termic. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 12. Noţiuni teoretice Punctul de congelare indică temperatura cea mai înaltă la care un produs petrolier lichid.+55 o C eprubetă de sticlă cu fund rotund cu înălţimea de 160 mm şi diametrul interior de 20 mm. pompare şi utilizare la temperatură joasă. prevăzută cu un dop perforat pentru trecerea termometrului. în condiţii stabilite.2. Prezenţa substanţelor asfaltoase şi răşinoase îngreunează cristalizarea parafinei şi determină coborârea temperaturii de congelare. 12. La aceste produse nu se realizează solidificarea în masă. în care se pune un amestec răcitor. fixată în interiorul manşonului de sticlă printr-o placă perforată. care conţine produsul de analizat Pe suprafaţa exterioară a eprubetei la o distanţă de 30 mm de fundul ei este marcat un semn inelar.. 113 . Determinarea punctului de congelare. dependent de produsul studiat:    apă şi gheaţă pentru temperaturi mai mari de 0oC sare de bucătărie şi gheaţă pisată pentru temperaturi sub –20 oC zăpadă carbonică. Produsele petroliere au o compoziţie chimică complexă.  baie de răcire. punctului de curgere şi a punctului de picurare 12.Drd. pentru a şti în ce condiţii de temperatură pot fi utilizate uleiurile minerale şi în special cele lubrifiante. pentru temperaturi sub –20 oC. Cunoaşterea punctului de congelare este necesară. Prin punctul de congelare se apreciază mobilitatea lubrifianţilor şi combustibililor lichizi la transvazare. dacă sunt răcite.

Drd. dar baia de răcire va avea o temperatură cu 4 oC mai coborâtă decât la prima încercare.suport pentru manşon Mod de lucru Produsul petrolier se separă de apa prin decantare şi apoi se usucă pe Na2SO4 sau CaCl2 anhidră.baie de răcire. Dacă la prima încercare meniscul nu s-a deplasat se repetă determinarea la o temperatură a băii de răcire cu 4 oC mai ridicata decât cea precedentă. Când produsul în cursul răcirii ajunge la o temperatură apropiată de presupusul . Ing. şi se menţine în această poziţie timp de 1 minut. Produsul uscat se introduce în eprubetă până la semn. 3. fără al scoate din amestecul răcitor. Eprubeta încălzită se scoate din baie. se fixează într-un stativ şi se răceşte la temperatura de 35  5 o C. După aceasta eprubeta cu manşonul se introduce în baia cu amestecul refrigerent. se şterge peretele exterior. 12. se introduce în manşon. temperatura amestecului răcitor este controlată şi menţinută constantă. dispozitivul se înclină sub un unghi de 45 grade. se şterge manşonul şi se observă meniscul produsului analizat.manşon. 114 . se montează termometrul astfel încât între el şi fundul eprubetei să fie o distanţă de 10 mm. reglat în prealabil la o temperatură cu circa 5 grade sub temperatura de congelare aşteptată. Apoi se scoate dispozitivul din baia de răcire .placă de plută. Dispozitiv pentru determinarea punctului de congelare Se compune din: 1-eprubetă. Determinarea se va repeta scăzând temperatura băii de răcire 2 până când se ajunge la o temperatură la care meniscul produsului nu se va mai deplasa. Dacă meniscul s-a deplasat. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Fig. 2. În timpul răcirii produsului.5. se scoate eprubeta din manşonul şi se repetă determinarea. până când la o anumită temperatură meniscul se va deplasa. 4.1. Astfel pregătită eprubeta se aşează într-o baie de apa termostatată la 50  1 oC şi se menţine până la realizarea echilibrului termic.

Ing. După care introducem eprubeta într-un congelator . pentru determinarea punctului de congelare în cazul unor litigii trebuie să apelăm la serviciile unor laboratoare autorizate. În situaţia când nu dispunem de acest aparat descris mai sus. Punctul de picurare este temperatura la care. 12.Drd. se produce căderea primului picături de produs examinat. cea mai mică temperatură la care meniscul începe să se mişte. Rezultatele experimentelor Date pentru tc1 tc2 tc3 tc4 tc5 tcmed Observaţii identificare a produsului Menţionăm că aceste date sunt doar aproximative şi orientative. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie După aflarea limitei de congelare a produsului de analizat. Repetăm determinarea de câteva ori şi întocmim tabelul următor. . Din zece în zece minute scoatem eprubeta din congelator o înclinăm cu 45 grade şi urmărim meniscul lichidului. determinarea se repeta coborând sau urcând cu 2oC. În momentul în care nu se mai mişcă meniscul produsului scoatem eprubeta din congelator o ţinem înclinată la 45 grade. apare o deformare semisferică de produs la partea inferioară a niplului. Drept temperatură de congelare se ia media aritmetică a temperaturilor stabilite la doua încercări repetate. Aparat Ubbelhode fig. respectiv buletinul de analizat. până când va fi stabilită o temperatură la care meniscul produsului rămâne nemişcat.3. pentru determinarea aproximativă a temperaturii de congelare procedăm în felul următor: Într-o eprubetă asemănătoare celei descrise se introduce produsul de analizat . cu condiţia ca diferenţa dintre ele să fie de maximum 2 oC. în condiţiile date de analiză . Putem determina aproximativ temperatura de congelare măsurând de fapt temperatura de curgere.2. care poate fi considerat punct de congelare. Determinarea punctului de curgere şi de picurare Punctul de curgere este temperatura la care în condiţiile date de analiză. Din şirul rezultatelor eliminăm rezultatele extreme iar cu ajutorul celorlalte calculăm punctul de curgere.1. 12. iar la repetarea încercării la o anumită temperaturi cu 2oC mai înaltă se deplasează. pentru determinarea punctului de picurare 115 . iar în produs un termometru . Tabel 12.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

Figura 12.2. Aparat Ubbelhode Se compune din:  termometru cu imersiune totală limitele 0...110o C, 100....230o C  manşon metalic, pe care se poate înşuruba un al doilea manşon. Acesta are lateral un orificiu pentru echilibrarea presiunii , iar la partea inferioară trei ştifturi   în acest manşon se introduce un niplu special , confecţionat din alamă nichelată cu ajutorul celor trei ştifturi niplul se fixează astfel încât rezervorul cu mercur al termometrului să se găsească la aceeaşi distantă de pereţii niplului    pahar Berzelius de formă înaltă , capacitate 1000 cm3 eprubetă cu diametrul de circa 40 mm şi lungimea de 180-200 mm hârtie de filtru cu diametrul de 20...25 mm. pentru punct de picurare Ubbelhode , gradat între

Pregătirea determinării Proba de analizat se introduce cu ajutorul unei spatule în niplu, acesta fiind aşezat pe o sticlă de ceas având grijă să nu fie introduse bule de aer. Niplul încărcat se introduce în manşon în direcţia axei sale , până se ating cele trei ştifturi iar partea din probă ieşită în partea inferioară se va elimina cu un cuţit. Se va avea grijă ca orificiul lateral să nu se înfunde , deoarece acesta serveşte la echilibrarea presiunii. Pe fundul eprubetei se aşează o hârtie de filtru . Mod de lucru Termometrul pe care s-a fixat niplul se aşează, cu ajutorul unui dop găurit , în centrul eprubetei care serveşte drept baie de aer. Lateral , dopul trebuie să aibă o crestătură . Distanţa dintre partea inferioară a niplului şi hârtia de filtru trebuie să fie de 25 mm. Eprubeta se aşează vertical în paharul Berzelius, în aşa fel încât două treimi din eprubeta să intre în baie.

116

Drd. Ing. Bartalis Ildikó

Îndrumător laborator de chimie

Pentru produsele cu punct de picurare sub 90o C se va folosi baie de apa , iar pentru cele cu punct de picurare mai mare glicerină. Încălzirea băii se va efectua astfel, încât începând cu temperatura cu 10oC mai coborâtă decât punctul de curgere sau picurare presupus, trebuie ca temperatura să crească cu un grad pe minut. Se notează temperatura la care apare la extremitatea niplului o deformare semisferică , în cazul determinării punctului de curgere , sau la care cade prima picătură de produs topit, în cazul determinării punctului de picurare. Ca rezultat se ia media aritmetică a citirilor cuprinse în limitele diferenţelor admise. 12.4. Distilarea fracţionată Engler a produselor petroliere Caracterizarea calitativă a unui număr mare de produse se poate face prin distilare fracţionată. Distilarea fracţionată implică încălzirea probei de produs şi colectarea fracţiilor condensate la diferite intervale de temperatură. Principiul metodei de distilare Engler este acela de a vaporiza, a condensa şi a culege succesiv diferitele fracţiuni care alcătuiesc un produs lichid care are la bază un amestec de substanţe lichide. Operaţia are ca scop stabilirea limitelor de fierbere ale produselor lichide şi a temperaturilor la care distilă diferitele fracţiuni, constituirea diagramei Engler. Prin această operaţie este însă posibil şi determinarea randamentelor de fracţiuni obţinute. În acest scop se notează volumele de fracţiuni care distilă în intervale de temperatură de câte 10oC. În acelaşi timp se notează şi temperatura de distilare iniţială, precum şi temperatura finală de distilare.

Figura 12.3. Instalaţia de distilare

117

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Instalaţia de distilare este formată din:           Balon tip Wurtz , Refrigerent Liebig Bec de gaz Termometru Resou electric Suport Sită de azbest Clemă cu mufă Pahar Erlenmeyer Aloja

Îndrumător laborator de chimie

Mod de lucru În balon se pun 50 ml de produs analizat, măsurat cu ajutorul unui cilindru gradat. În gâtul balonului se introduce termometrul printr-un dop de plută astfel ca axa termometrului să coincidă cu axa balonului, iar partea superioară a rezervorului de mercur să se găsească la nivelul marginii inferioare a tubului de evacuare. Tubul lateral al balonului se leagă de capătul de sus al tubului refrigerentului ; la capătul de jos al refrigerentului se aşează cilindrul gradat pentru colectarea fracţiunilor de distilare. Se dă drumul la apa de răcire. După montarea instalaţiei se începe încălzirea balonului. Este recomandabil ca încălzirea să se regleze astfel încât prima picătură din distilat , să nu cadă înainte de 5-10 minute şi nici mai târziu de 10-20 minute. Distilarea se continuă cu viteză uniformă ( 2-5 ml/ minut). În cursul distilării se notează volumul distilatului ( cumulat) după fiecare 10 oC. Punctul final de distilare se determină continuând încălzirea balonului până când coloana cu mercur a termometrului începe să coboare. Construirea diagramei Engler şi întocmirea bilanţului de material În funcţie de modul în care se repartizează volumele de distilat pe scara de temperatură, obţinem informaţii asupra compoziţiei şi omogenităţii produsului analizat. Interpretarea corectă a rezultatelor practice obţinute se face prin tasarea diagramei de distilare Engler. Această diagramă implică reprezentarea grafică a masei procentuale de distilat funcţie de temperaturile de distilare. Există posibilitatea practică de a trasa şi interpreta diagrama Engler cu ajutorul computerului. Aceasta ar implica realizarea unui program de baze de date care să permită reprezentarea grafică funcţie de datele experimentale.
118

Completarea bilanţului de materiale se face conform modelului din tabelul de mai jos. fracţiile posibile în intervalul de temperatură 100-260oC sunt:     până la 180oC – benzină 180o –210 oC– white –spirt 210o –250 oC – petrol peste 250oC – motorină. pe baza acesteia se întocmeşte bilanţul de materiale al operaţiei de distilare funcţie de intervalele de distilare corespunzătoare fiecărei fracţii.4. iar pe ordonată valorile cumulative ale procentelor de masă de distilat colectat la acele temperaturi. procentele de masă ale distilatului pentru fiecare interval de temperatură de 10 oC. Totodată se notează şi temperaturile la care se începe şi se termină distilarea. Astfel. pe abscisă se trec valorile de temperatură ( citite din 10 în 10oC din momentul începerii distilării ). Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Practic se calculează pe baza datelor experimentale culese ( masa de distilat funcţie de temperatura de distilare).Drd. Determinarea cantităţii de rezidiu de distilare se face prin măsurarea cu ajutorul uni cilindru gradat a rezidiului rămas în balonul de distilare unde a fost pusă proba de analizat şi calcularea masei ştiind că densitatea lui este 0. 119 . Figura 12.920 g/cm3. La trasarea diagramei. pentru produsul ales pentru analiză (produs petrolier). Ing. Pierderile se calculează prin diferenţă astfel încât închiderea bilanţului să fie corectă. Diagrama Engler După trasarea diagramei Engler.

Drd. % 120 .2. 50 % 100 Denumirea Benzină g Materiale ieşite UM Cantit. Bilanţul de materiale pentru distilarea fracţionată Engler Materiale intrate Denumirea Produs petrolier lichid White-spirt Petrol Motorină Rezidiu Pierderi TOTAL 50 100 TOTAL g g g g g 50 100 g UM Cantit. Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Tabel 12.

La microscop apare sub formă de cristale poliedrice .7 g/cm2 metale grele Fe densitate 7. ci un interval de topire. W 3377 oC     uşor fuzibile (Na 98o C) greu fuzibile (Cu 1083o C) foarte greu fuzibile ( Nb 2502o C) refractare (Re 3240oC) Majoritatea aliajelor nu au un punct de topire fix. Noţiuni teoretice Metalele : Însuşirile metalice observabile direct sunt : luciul metalic. Metalul pur: Este un constituent metalografic a cărui reţea cristalină este formată dintr-un singur fel de atomi. Metalul pur are temperatură fixă de topire (respectiv de solidificare) Aliaje metalice: Sunt substanţe rezultate din contopirea a două sau mai multor elemente chimice . Proprietăţile şi încercările metalelor şi aliajelor 13. Proprietăţile fizice ale metalelor şi a aliajelor :    Culoarea: în suprafaţa proaspăt tăiată: cenuşiu-închis la alb strălucitor. conductibilitatea termică şi electrică. maleabilitatea. tenacitatea. Hg – 38 C.  Dilatare termică: prin încălzire în stare solidă metalele şi aliajele se dilată (creşterea dimensiunilor)  Conductibilitatea termică: proprietatea substanţelor de a transmite căldura. Metalele şi aliajele lor alcătuiesc grupa materialelor metalice. aflat în proporţie cea mai mare în aliaj şi numit component de bază.86 g/cm2 metale foarte grele densitate > 10 g/cm2 Au 19. Temperatura de topire : fiecare metal se topeşte la o anumită temperatură fixă de ex.1. este un metal.74 g/cm2 metale uşoare Al densitate 2.28 g/cm2 Fuzibilitatea: proprietatea materialelor de a se topi. se măsoară în 121 . Ing. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 13.Drd. dintre care cel puţin unul . Luciul metalic: se observă tot pe suprafaţa proaspăt tăiată Densitatea: masa unităţii de volum g/cm 2:      metale ultrauşoare: densitate < 2 g/cm2 Mg 1. ductilitatea.

1. ca diamant sau ca grafit. La temperatura ambiantă are reţea cristalină de tipul cub cu volum centrat şi este feromagnetic. Carbonul este un element nemetalic . 13. Diagrama fier -carbon 122 . Prin încălzire la 910o C. relativ greu. Acest fenomen de modificare a tipului de reţea cristalină poarta numele de polimorfism. sau sub formă de grafit. fie legat de fier prin compusul definit Fe3 C. În fierul lichid se dizolvă uşor . figura 13. iar la 1400o C devine iarăşi cubică cu volum centrat.diagrama fier –carbon.Drd. Se găseşte în natură sub formă cristalină. se măsoară în rezistivitate electrică.2. Clasificarea aliajelor fier-carbon Fierul este un metal de culoare cenuşie. În aliajele Fe-C solidificate carbonul se găseşte fie dizolvat în fier. Ing. formând soluţii solide.cementită. Bartalis Ildikó conductivitate termică. Figura 13.1. existente în trei domenii de temperatură: Fe domeniu de existenţă 0-910oC. Fe  între 910-1400o C.  Îndrumător laborator de chimie Conductibilitate electrică: proprietatea materialelor de a conduce curentul electric. Fe  între 1400-1539o C. fierul îşi modifică reţeaua cristalină în cub cu feţe centrate. Fierul are trei modificări polimorfice.

care conţin 0.fonte albe eutectice 4. Fonte Fonte albe şi fonte cenuşie: sunt aliaje care conţin între 2.3 %C .67 %C.3.11-6. După conţinut de carbon oţelurile pot fi: hipoeutectoide. .oţeluri turnate în piese 123 . Mo.fonte albe hipoeutectice 2. Ni.W. rulmenţi.cementită primară. numite elemente de aliere (Cr.77% C şi au o structura perlitică hipereutectoide.oţeluri pentru scule – aceste oţeluri sunt aliaje Fe-C cu conţinuturi ridicate în elemente de aliere care conferă proprietăţi deosebite ca de exemplu rezistenţă mecanică la temperaturi înalte. întrebuinţat pentru rezistenţa. Unele elemente de aliere se dizolvă în ferită sau austenită mărind rezistenţa mecanică a acestora. rezistenţă şi tenacitate la temperaturi scăzute. Fontele albe se clasifică în: . Bartalis Ildikó Oţeluri Îndrumător laborator de chimie Oţelurile sunt aliaje fier cu carbon. Oţelurile conţin până la 2.77-2. care conţin între 0. care conţin până la 0.oţeluri pentru construcţii destinate construcţiilor metalice şi construcţiilor de maşini .).11 %C şi au o structură alcătuită din perlită şi cementită secundara.oţeluri cu destinaţie specială (arcuri. După destinaţie se clasifică în: . Clasificarea oţelurilor În funcţie de compoziţia chimică : oţeluri nealiate: conţin numai fier. carbon şi elemente însoţitoare conţin şi elemente adăugate în mod voit.fonte albe hipereutectice 4.ledeburită . Cr. rezistenţă la coroziune.oţeluri laminate la cald şi oţeluri forjate . îmbibat cu alte elemente.67 %C . carbon şi elemente însoţitoare în conţinuturi obişnuite oţeluri aliate: care pe lângă fier.11% C. ledeburită .Mo.11-4. Ti. tenacitatea şi elasticitatea lui.3-6.77 %C.perlită. iar altele pot forma carburi complexe Nb. şi au o structură ferito-perlitică eutectoide.3 %C . duritatea. ledeburită 13.) În funcţie de starea de livrare oţelurile se clasifică în: . Ing.Ti etc. V.Drd. nu sunt forjabile. sau cementite aliate contribuind la creşterea durităţii oţelului. în spărtură proaspătă aceste aliaje au cristale de culoare albă-argintie.

Drd. Ing. Bartalis Ildikó 13.4. Simbolizarea specifică a oţelurilor Oţeluri nealiate

Îndrumător laborator de chimie

Pentru construcţii: se folosesc oţeluri moi, trebuie să fie sudabile , deformabile la rece. Oţeluri de uz general pentru construcţii: caracteristică de baza este rezistenţa la rupere prin tracţiune în stare de livrare. Simbol OL (oţel laminat la cald) urmat de un grup de două cifre care indică rezistenţa minimă de rupere Ex. OL37 , rezis. > 37 daN/mm 2. Oţeluri carbon de calitate: se garantează compoziţia chimică , rezistenţa la rupere, alungirea, gâtuirea, rezilienţa dar numai in stare de tratament termic( normalizare. călire sau îmbunătăţire) Simbol: OLC (otel laminat la cald de calitate) urmat de două cifre care reprezintă conţinutul mediu de carbon, în sutimi de procent. Ex. OLC45 oţel carbon de calitate , un conţinut mediu de 0.45% C. - se folosesc în construcţii de maşini la fabricarea unor piese supuse unor solicitări mai mici. Oţelul carbon pentru scule: se foloseşte la executarea sculelor : şurubelniţe, foarfece de mână etc. - rezistenţa mare la uzură, duritate mare Simbol: OSC 8, numărul 8- conţinut mediu de carbon în zecimi de procente Oţeluri speciale: AUT20, 20- conţinut mediu de carbon în sutimi de procente Oţeluri aliate În funcţie de conţinutul total de elemente de aliere : - slab aliate <2.5 % elemente de aliere - mediu aliate 2.5-10% elemente de aliere - înalt aliate > 10% elemente de aliere Oţeluri aliate pentru tratament termic destinate construcţiei de maşini Sunt oţeluri aliate prelucrate prin deformare plastică la cald. Tratamentele termochimice urmăresc modificarea compoziţiei chimice şi a structurilor superficiale ale pieselor prin difuziunea în stare solidă a unuia sau mai multor componente în anumite condiţii de temperatură şi durată de încălzire. Au ca scop fie obţinerea unui strat superficial dur prin călire ulterioară şi rezistent la uzură concomitent cu menţinerea unui tenacităţi suficiente pentru miezul piesei sau chiar numai în scop decorativ.

124

Drd. Ing. Bartalis Ildikó Tratamente termochimice

Îndrumător laborator de chimie

După natura elementelor ce difuzează la suprafaţa piesei tratamentele termochimice pot fi: Cementarea Constă în îmbogăţirea în carbon a stratului superficial al piesei, confecţionată din oţeluri aliate pentru tratament termic cu un conţinut în C de 0,08-0,25%. Se poate efectua în amestecuri solide lichide sau gazoase. Nitrurarea Este procesul de saturaţie superficială cu azot a pieselor confecţionate din oţeluri aliate în scopul creşterii durităţii superficiale , rezistenţei la uzură, la cald, şi la coroziune. Cianurarea şi carbonitrurarea Ambele procese constă în îmbogăţirea simultană a straturilor superficiale ale pieselor în carbon şi azot, fie folosind medii gazoase , proces numit carbonitrurare, fie băi de săruri proces numit cianurare. Simbol: număr de două cifre - conţinutul mediu de carbon în sutimi de procente - un grup de litere - elementele de aliere prezente în compoziţia oţelului - un alt număr de două cifre - conţinutul elementului principal de aliere în zecimi de procent Literele: M-Mn, S-Si, Mo- molibden. Exemplu: 40C10 - 0.40% C, 1% Cr, 40CN12 - 0.40%C, 1.2 % Ni, 1.0%Cr Oţeluri aliate pentru scule Simbolurile: - un grup de litere care indică elementele de aliere componente un număr cu două cifre - conţinutul elementului principal de aliere (ultimul din grup) în zecimi de procent Exemplu: VCW85 - conţine vanadiu, crom, wolfram, principalul element de aliere W= 8.5% Oţeluri rapide: Rp, alierea se formează de obicei cu W şi Mo. Aceste elemente formează carburi foarte dure ( peste 2000 HV) Oţeluri speciale   oţeluri mediu sau înalt aliate , cu structuri şi proprietăţi deosebite de cele obişnuite. oţeluri inoxidabile şi anticorosive - nu se oxidează , nu se corodează în mediul ambiant. Elementul principal este Cr 12%-30%, C<0.15%

125

Drd. Ing. Bartalis Ildikó 

Îndrumător laborator de chimie

oţeluri refractare: rezistente la acţiunea temperaturilor înalte. Refractaritatea oţelurilor se asigură prin aliere medie sau înaltă cu crom, nichel şi prin adăugarea unor elemente care accentuează rezistenţa la cald (Mo, Si, W,V)

Oţeluri folosite la temperaturi scăzute (oţeluri criogenice) Oţeluri criogenice trebuie să posede valori ridicate ale rezistenţei la rupere, rezistenţei la oboseală pe întreg intervalul temperaturii de exploatare +20….-269 oC. Aceste oţeluri sunt aliate cu 1,5-9% Ni. Clasificarea fontelor După compoziţia chimică: - fonte nealiate: fontă cenuşie cu grafit lamelar,fontă maleabilă - fonte aliate : fontă refractară Fonta albă: conţine în proporţie mai mică de elemente însoţitoare şi au carbonul legat de fier sub formă de cementită, culoare albă în spărtură , dură, fragilă Fonta cenuşie: au culoare cenuşie în spărtură, datorită prezenţei grafitului, este fragilă, se poate turna uşor, conţine proporţii mai mari de siliciu (>1.5 %Si), carbonul este sub formă de grafit (lamelar sau nodular) Metale şi aliaje neferoase După natura metalului de bază: aliaje uşoare cu bază de aluminiu aliaje ultrauşoare cu bază de magneziu

Cuprul şi aliajele sale Cuprul este un metal de culoare roşiatică, greu ,densitate 8.95 g/cm 2, temperatura de topire= 1083o C Aliaje de cupru: - alamele: aliaje ale cuprului cu zincul - bronzurile: aliaje ale cuprului cu diferite elemente : Sn, Pb, Al, Mn, Ni Aluminiu şi aliajele sale Aluminiul este un metal de culoare albă, uşor ,densitate 2.7g/cm 2, se topeşte la 658oC. Rezistenţa aluminiului creşte prin alierea cu diferite elemente (Si, Cu. Mg).

126

1.10 mm)cu forţa statică (cuprinsă de obicei 62. Duritatea materialelor se determină prin mai multe metode de măsurare: Prin zgâriere cu un corp dur:  metoda Mohs Scara Mohs prezintă materialele în ordinea durităţii relative:           nivelul 1 – talc nivelul 2 – sare nivelul 3 – calcitul nivelul 4 – fluoritul nivelul 5 – apatita nivelul 6 – feldspat nivelul 7 – cuarţ nivelul 8 – topaz nivelul 9 – corindon nivelul 10.5.5-3000 daN) pe suprafaţa probei sau piesei de încercat. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 14. Noţiuni teoretice Proprietăţile mecanice: reprezintă însuşirile materialelor metalice de a se opune acţiunii forţelor mecanice exterioare. Ing. care tind să le deformeze suprafaţa. Durata apăsării este 15 respectiv 30 de secunde. Metoda Brinell de determinare a durităţii Constă in apăsarea perpendiculară a unei bile de otel cu diametrul D (care poate fi 2. Acest grup de proprietăţi defineşte modul de comportare a produsului sub acţiunea solicitărilor externe.Drd.este proprietatea corpurilor solide de a se opune pătrunderii în masa lor a altor corpuri solide. care tind să le deformeze sau să le rupă.2. 127 .diamant Prin apăsare cu obţinerea unei amprente:    metoda Brinell metoda Rockwell metoda Vickers 14.5. Încercări statice Duritatea . Încercări mecanice 14.

3 Metoda Rockwell de determinare a durităţii Metoda Rockwell de determinare a durităţii se aplică pentru următoarele materiale: oţeluri în stare călită. oţeluri de scule.2. metale dure.) unde: F – sarcina care apasă pe bilă. Nu se recomandă aplicarea acestei metode la determinarea durităţii aliajelor cu structură neomogenă sau a materialelor fragile. care se măsoară cu o lupă gradată. daN D – diametrul bilei.) HB  D D  D  d  2F 2  (14. în mm d . 14. Cifra de duritate HB. După efectuarea încercării de duritate Brinell valoarea numerică obţinută trebuie urmată de condiţiile măsurătorii ( diametrul bilei.1.diametrul urmei. Încercarea de duritate Rockwell se execută în condiţiile atmosferei ambiante. pe suprafaţa piesei rămâne o amprentă de forma unei calote sferice cu diametrul d . se ia direct din tabel.Drd. 128 . care are o scară cu diviziuni de 0. Pentru durităţi mai mari se recomandă încercările de duritate Vickers şi Rockwell. Ea este calculată în funcţie de diametrul bilei D. forţa. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie După îndepărtarea bilei. de sarcina F si de diametrul amprentei d şi se exprimă în daN/mm2 : HB  F (daN/mm 2) A (14. Ing. în mm Încercarea de duritate Brinell este recomandată pentru metalele şi aliajele ce au HB cel mult 450 HB. alame speciale etc. iar valoarea acesteia se exprimă prin adâncimea de pătrundere a unui penetrator conic de diamant sau a unui penetrator sferic de oţel (de forme şi dimensiuni standardizate) în piesa de încercat.1 mm. durata apăsării forţei) HB/D/F/sec. bronzuri.

Cifra de duritate se citeşte direct pe un cadran etalonat. Ing. Schema încercării de duritate Rockwell a – penetrator con de diamant.) unde: E este o constantă (o mărime convenţională). Încercarea se execută prin apăsarea penetratorului în material în trei faze (fig.1). Adâncimea se măsoară faţă de poziţia penetratorului sub sarcina iniţială F0.e. HR = E . Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Constă în penetrarea probei cu un vârf de diamant . piramidal . cu atât deformaţiile plastice sunt mai mici în raport cu cele elastice.3. după îndepărtarea suprasarcinii. 129 . b – penetrator bilă de oţel călit.1. prin apăsare cu forţa de 150 daN (duritate HRC). cu unchiul de 120 grade.Drd. (14. 2. menţinându-se sarcina aplicată iniţial. e – adâncimea remanentă de pătrundere. Notarea durităţii Rockwell se face astfel: HRC – când penetratorul este con de diamant HRB – când penetratorul este bilă de oţel Figura 14. montat pe aparatul de duritate. Încercarea de duritate Rockwell constă în apăsarea unui penetrator (con de diamant sau bilă de oţel) sub o sarcină iniţială F0 şi apoi sub o suprasarcină F1 şi măsurarea adâncimii de pătrundere e. Duritatea Rockwell se calculează pe baza adâncimii de pătrundere e. deci adâncimea remanentă de pătrundere e a penetratorului este o mărime invers proporţională cu duritatea materialului încercat. Duritatea Rockwell reprezintă diferenţa dintre o adâncime convenţională E şi adâncimea pătrunderii remanente e a penetratorului sub o suprasarcină F1. Cu cât un corp este mai dur.

Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie .asupra penetratorului se aplică suprasarcina F1. Ing. 2). apăsându-se asupra piesei cu o sarcină iniţială F0 (poz. 1). Aparatură.se îndepărtează suprasarcina F1 şi penetratorul se ridică până într-o poziţie corespunzătoare deformaţiilor plastice din material (poz. 2.2. Figura 14.Drd. Aparatul de duritate Rockwell. tip "Balanţa" Sibiu 130 . 3).în prima fază piesa de încercat se aduce în contact cu penetratorul. deformând plastic şi elastic materialul (poz. penetratorul pătrunzând adânc în piesă. epruvete Aparatul folosit pentru încercarea de duritate Rockwell este de tip "Balanţa" Sibiu şi schema de funcţionare a acestuia este prezentată în figura 14. . Diferenţa dintre adâncimea de pătrundere este chiar adâncimea de pătrundere remanentă e. .

aplicată la început. terminat printr-o calotă sferică cu raza 0.bilă de oţel călit). Simbolizarea se face cu iniţialele HR. Ing.5°. defecte sau porţiuni axiale. cu o toleranţă de 0. fără fisuri sau alte defecte de suprafaţă.5°. Timpul de menţinere a sarcinii se reglează automat. Suprafaţa trebuie să fie plană.5875 mm. Penetratorul trebuie să fie şlefuit fin. este F0 = 10 daN. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Ciclul de încărcare a aparatului este automatizat şi sarcinile de încercare sunt de 100 şi de 130 daN. d = 1. 131 .con de diamant). După încercare nu se admite ca suprafaţa piesei opusă suprafeţei de încercat să prezinte deformaţii datorită încercării. corespunzătoare unui diametru de cel puţin 6 mm. Epruvetele. adăugându-se iniţialele penetratorului utilizat pentru încercare (HRC . astfel încât forţa de apăsare totală care acţionează asupra penetratorului este F = 100 daN. acul indică direct duritatea în unităţi HRB. penetratorul rămânând încărcat numai cu sarcina F0. Încercarea Rockwell B se deosebeşte de încercarea Brinell prin faptul că se măsoară adâncimea de pătrundere a bilei şi nu diametrul calotei sferice imprimate de bilă. Grosimea piesei de încercat trebuie să fie de cel puţin 8⋅e. (HRB . apoi se aplică suprasarcina F1 = 90 daN. corespunzător încercării Rockwell B sau C. scurtând timpul de încercare. Axa conului coincide cu axa monturii penetratorului.Drd.încercare Rockwell C . Bila utilizată pentru metoda Rockwell are un diametru mai mic. sau piesele de încercat trebuie să aibă o suprafaţă netedă. La metoda Rockwell penetratorul se leagă direct de un comparator cu cadran care dă posibilitatea citirii durităţii. Încercarea Rockwell C are ca penetrator un con de diamant cu unghiul la vârf de 120° ± 0. după care se realizează citirea adâncimii de pătrundere. Pentru această metodă. iar suprasarcina F1 = 140 daN. La prelucrarea suprafeţei de încercat trebuie să se evite ecruisarea sau încălzirea până la o temperatură ce ar putea provoca transformări structurale. când penetratorul este în contact cu piesa. La această încercare se lucrează cu o sarcină iniţială F0 = 10 daN.încercare Rockwell B . Se descarcă suprasarcina F1. Sarcina iniţială. Se consideră ca fiind plane şi suprafeţele cu o rază de curbură mai mare de 25 mm. Un dezavantaj al metodei îl reprezintă faptul că diametrul mic al bilei afectează precizia de măsurare.2 ± 0. lipsită de rizuri. Pe cadran. valoarea convenţională E = 130.002 mm.

care este în funcţie de forma şi dimensiunile piesei de încercat.Ex oteluri 100-650 HB..4. Încercările de duritate se execută la aparate de construcţie specială. iar sarcina aplicată este mică (1-30 daN). Metoda Vickers de determinare a durităţii Constă în apăsarea piesei cu un vârf de diamant . iar cifra de duritate HV (HV. pentru produse din cauciuc şi materiale plastice 132 .. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Cadranul comparatorului este prevăzut cu o scală care are 0.  La verificarea indicaţiilor se determină: o Eroarea indicaţiilor.    Se stabileşte contactul dintre penetrator şi suprafaţa piesei de încercat. Se pregăteşte piesa de încercat şi se aşează pe măsuţa aparatului (platoul de reazem). Se aplică suprasarcina F1 şi se menţine sarcina totală (F0 + F1). având unghiul 136 grade. Încercarea de duritate Rockwell cu con de diamant nu poate fi utilizată la piesele din fontă sau la cele cu o porozitate remanentă ridicată sau cu incluziuni. Se aplică sarcina iniţială F0. 14. Metalele au durităti foarte diferite.Drd.. numită plăcuţă etalon de duritate. Ing..100 diviziuni pentru duritate Rockwell C şi 30. exprimată in daN/mm2) se ia din tabele. este diferenţa dintre media aritmetică a durităţilor a 5 încercări repetate pe plăcuţe etalon şi duritatea nominală a plăcuţei exprimată în unităţi Rockwell.etalonarea aparatului pentru încercare se face pe o plăcuţă circulară. Majoritatea metalelor uzuale au duritatea cuprinsă între 20-100 HB . alame: 60-150 HB. care se găseşte în trusa aparatului.  Se citeşte duritatea pe cadranul comparatorului gradat în unităţi de duritate Rockwell. pentru produse metalice duritate Shore.130 diviziuni pentru duritatea Rockwell B. numite durimetre. deoarece se obţin rezultate eronate sau se poate deteriora penetratorul de diamant. La aparat se citeşte mărimea diagonalei amprentei (care este un pătrat). în funcţie de mărimea sarcinii aplicate şi diagonala amprentei. la o anumită duritate. Încercări de duritate dinamice:   încercare de duritate cu ciocan Poldy. în funcţie de timpul prescris.   Se aleg condiţiile încercării (scara B sau C). Determinări experimentale • Se verifică starea de funcţionare a aparatului: .

Se aplică cu prioritate materialelor fragile . Rezistenţa la tracţiune este caracteristica cea mai frecvent utilizată pentru aprecierea durabilităţii produselor. tinde să le rupă. provocând în consecinţă o scurtare a epruvetei. Vickers cu afişare digitală. 133 .3. Acesta se aplică în general materialelor de construcţie ca ciment. lemn. Figura 14. cu deosebirea că forţele sunt orientate în sens invers.  rezistenţa la încovoiere . Rockwell . reprezintă proprietatea corpurilor solide de a se opune forţei exterioare care.reprezintă sarcina care aduce epruveta în situaţia de rupere prin încovoiere exprimată în daN/mm2. să le modifice structura . Ing.   rezistenţa la torsiune rezistenţa la forfecare – se aplică în special semifabricatelor din care se confecţionează piese care în exploatare sunt supuse la o astfel de solicitare şi se efectuează la maşină de încercat la tracţiune. Rezistenţa mecanică Proprietăţile de rezistenţă mecanică a mărfurilor exprimă modul de comportare la acţiunea unor forţe exterioare care tind să le deformeze. se utilizează la metal şi lemn. cărămidă. beton.Drd. acţionând pe direcţia axei longitudinale. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Durometrul portabil Equotip Durometrul portabil se folosesc pentru încercări de duritate Brinell. este analogă încercării de tracţiune. Durometru portabil Equotip 14.5. În funcţie de modul de acţionare al forţelor exterioare există tipuri diferite de rezistenţe:   rezistenţa la tracţiune rezistenţa la compresiune – solicitarea opusă tracţiunii.

Din cauza pericolului de alunecare în fălci. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Încercările la produse metalice se execută pe epruvete metalice. La încercarea fontei cenuşii se renunţă la măsurarea alungirii. Forma epruvetelor rotunde pentru încercarea la tracţiune Forma şi dimensiunile epruvetelor pentru încercarea la tracţiune trebuie alese astfel încât pe toată lungimea de referinţă Lo să existe o stare de tensiune monoaxială. În acest sens modul de prelevare a epruvetei are un rol deosebit de important. pătrate sau profilate.Drd.4. La epruvetele rotunde cu capete cilindrice netede Fig. potrivite pentru încercarea barelor rotunde. Ing.4. 14. lungimea capetelor va fi cel puţin egală cu aceea a fălcilor. 134 . deci epruvetele se fac scurte . capetele pot rămâne neprelucrate dacă se poate asigura centrarea barei în maşină.5 se utilizează la încercarea tablelor de diferite grosimi .14. este recomandabilă epruveta cu capete filetate. raportul între lăţimea şi grosimea părţii calibrate nu trebuie să fie mai mare decât 4. compresiune). Figura 14. Epruvetele plate Fig. care au forme si dimensiuni standardizate pentru fiecare tip de încercare ( tracţiune.

Forma epruvetelor plate pentru încercarea la tracţiune Epruvetele sunt supuse încercărilor pe maşini speciale.) unde: E – factor de proporţionalitate. experimental . În acest domeniu s-a constatat . Modul în care se comportă produsele în timpul încercării la tracţiune rezultă din diagrama Hooke. supusă unei solicitări de întindere prin aplicarea unei forţe în lungul axei sale. 135 . l l F   lo E S (14. numite maşini de încercare (maşina universală). Considerăm o epruvetă de lungime lo şi secţiunea S.5. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 14.Drd. că alungirea l pe care o capătă epruveta sub acţiunea forţei F este proporţională cu mărimea acestei forţe şi cu lungimea iniţială lo şi invers proporţională cu aria secţiunii S. Ing. Dacă mărimea forţei F nu depăşeşte o anumită valoare deformarea este elastică. se numeşte modul de elasticitate (modulul Young) Această relaţie este cunoscută sub numele de legea lui Hooke. reprezentând alungirea epruvetei ( l) în funcţie de variaţia forţei.4.

unitatea de timp. protecţia anticorosivă a suprafeţelor metalice Coroziunea este un fenomen dăunător care apare destul de frecvent în timpul păstrării mărfurilor. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 15. care au loc prin interacţiunea cu mediul ambiant. 15. Ing. fără să apară un transfer de sarcină electrică  coroziune electrochimică – apare la contactul metalului cu soluţii de electroliţi şi se caracterizează prin apariţia unui curent electric în timpul procesului distructiv După distribuţia atacului pe suprafaţa metalului:  coroziune generală – uniformă . Coroziunea metalelor. în ore S. în urma unor reacţii chimice şi electrochimice. deoarece pentru obţinerea din minereuri s-a cheltuit o cantitate importantă de energie. o tendinţă firească a metalelor de a reveni la o stare energetică coborâtă . în unitatea de timp (t) şi pentru unitatea de suprafaţă (S): Vcoroziune  m g  2 S t m h (15. dar un fenomen dăunător.Drd. în m2.1. în g t. Metalele din care sunt confecţionate utilajele supuse coroziunii au un nivel energetic ridicat.) în care : m – variaţia greutăţii probei. Coroziunea reprezintă fenomenul de distrugere parţială sau totală a materialelor .1. dintre care cei mai importanţi sunt: Indice gravimetric : reprezintă variaţia greutăţii probei ( m) ca rezultat al coroziunii . este concentrată numai pentru anumite porţiuni de suprafaţă ( pete de coroziune) Indici de apreciere a coroziunii Rezistenţa la coroziune a metalelor la diverse medii agresive se apreciază prin indici de coroziune. când distrugerea afectează întreaga suprafaţă pe aceeaşi adâncime  coroziune localizată – neuniformă. Coroziunea este deci un proces natural .unitatea de suprafaţă . Clasificarea proceselor de coroziune După mecanismul de desfăşurare a procesului:  coroziune chimică – presupune reacţia mediului agresiv cu metalul . 136 .

compoziţia mediului ambiant : coroziunea metalelor la temperaturi înalte se intensifică în momentul apariţiei în medie a componentului agresiv (H2 O. în condiţii în care apa lichidă nu este prezentă) sau în neelectroliţi.densitatea metalului g/cm3 8760 – numărul de ore într-un an.76  (15. ce se desfăşoară la suprafaţa acestora în contact cu un gaz corosiv . prin formarea straturilor de oxizi deosebit de aderente. generat de procesele electrochimice. cromul. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Indice de penetraţie (P) : reprezintă adâncimea medie a penetraţiei produsă de coroziune în masa metalului şi este dată de relaţia: P în care: Vcor. – indicele gravimetric. CO2 Coroziunea electrochimică Coroziunea electrochimică presupune prezenţa unui electrolit în jurul metalului sau aliajului supus coroziunii. 137 .   temperatura: creşterea temperaturii intensifică viteza procesului de oxidare.  .2.) Vcor. Unele metale ca aluminiul. la temperatură ridicată ( peste 100o C . siliciul conferă oţelurilor a mare rezistentă la oxidare.Drd. prin crearea discontinuităţilor în pelicula protectoare. Ing. care se desfăşoară la limita celor două faze.  prezenţa asperităţilor (zgârieturile) măreşte coroziunea.  starea suprafeţei metalului sau aliajului: calitatea prelucrării suprafeţei este determinată de caracteristicile geometrice şi de proprietăţile fizico-mecanice. soluţia şi metalul sunt străbătute de un curent propriu . Rezistenţa aliajelor la coroziune chimică este în funcţie de natura şi procentul componenţilor de aliere. Factorii care influenţează coroziunea chimică  natura metalului: anumite aliaje prezintă o rezistenţă la oxidare mult mai ridicată decât metalele tehnice pure.  8. Coroziunea chimică Coroziunea chimică reprezintă procesul de distrugere a metalelor şi aliajelor în urma reacţiilor eterogene .

Ing. 138 .Drd.De aceea înainte de aplicarea stratului protector suprafeţele metalice sunt pregătite prin procedee mecanice. fie pe principiul izolării complete a metalului de agentul corosiv. transport.3. Din punct de vedere al compoziţiei acoperirile protectoare se pot clasifica în:    acoperiri metalice acoperiri pe bază de compuşi anorganici acoperiri pe bază de compuşi organici Indiferent de natura lor şi de modul de aplicare . fie pe încetinirea reacţiei ce ar urma să se producă între metal şi soluţia corosivă. depozitare şi funcţionare .nisip). stratul protector trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:       să fie continuu compact aderent neporos să aibă stabilitate chimică în condiţiile de exploatare impuse să aibă rezistenţă mecanică ridicată pentru ca să nu se deterioreze 15. Tratamente preliminare de pregătire a suprafeţelor în scopul protecţiei anticorosive Ca rezultat al procesului de producţie. electrochimice. prezenţa lor scurtează durata protecţiei şi calitatea protecţiei. Bartalis Ildikó 15. Efectul lor protector se bazează . chimice. Metode de protecţie anticorosivă Protecţia anticorosivă se realizează prin:      Îndrumător laborator de chimie alegerea materialului de construcţie adecvat scopului propus aplicarea straturilor protectoare metalice sau nemetalice reducerea agresivităţii mediului corosiv metode electrochimice de protecţie aplicarea straturilor protectoare anticorosive Acoperirile de protecţie sunt frecvent utilizate pentru combaterea coroziunii. pe suprafaţa pieselor metalice se găsesc impurităţi . Acestea pot fi : grăsimi depuse pe suprafaţa metalului oxizi (rugină) rezultaţi chiar din metal în urma proceselor chimice de oxidare.2. precum şi corpuri străine (praf.

discuri abrazive.Drd. Aceasta se realizează prin mai multe operaţii . în special pieselor din oţel inoxidabil.5-2.   degresare electrochimică degresare cu ultrasunete Decaparea Are ca scop îndepărtarea stratului de oxid format la degresare sau în timpul depozitării piesei. Degresarea Este operaţia de îndepărtare a materiilor grase de pe suprafeţele metalice prin dizolvare. Degresarea chimică în alcalii se efectuează la temperaturi de 60-90oC. Se realizează în soluţii acide diluate. uneori în prezenţa inhibitorilor de coroziune. Se folosesc discuri – perii din sârmă de oţel. tricloretilenă) cu alcalii cu sau fără acţiunea curentului electric. Sablarea Constă în proiectarea unui jet de nisip uscat. în funcţie de gradul de impurificare al suprafeţei .0 mm sau de alice de fontă ori corindon pe suprafaţa metalică cu ajutorul unui curent de aer comprimat sau apă. benzină.4. 15. Lustruirea Constă în finisarea superioară a suprafeţei metalice prin eliminarea microneregularităţilor. prin imersiune. de granulaţie 1. Se folosesc pulberi abrazive foarte fine îmbibate în paste de lustruit şi aplicate pe discuri de pâslă. acţionate pe maşini electrice. Ing. Acoperiri metalice După destinaţia lor acoperirile metalice pot fi clasificate în următoarele categorii:    acoperiri de protecţie anticorosivă acoperiri decorativ-protectoare acoperiri rezistente la uzură (cromare dură) 139 . Rectificarea Îndepărtează stratul superficial de metal cu materiale abrazive şi asigură o bună rugozitate a suprafeţei prelucrate. hârtie acoperită cu pulberi abrazive. Poate fi realizată:   cu ajutorul solvenţilor organici ( petrol. Bartalis Ildikó Pregătirea preliminară a suprafeţelor pieselor Prelucrarea mecanică Îndrumător laborator de chimie Urmăreşte îndepărtarea de pe suprafeţele metalice a oxizilor îi impurităţilor. Lustruirea electrochimică: Se aplică în scop decorativ .

600 ml H2 O   temperatura de lucru: 70-90 C durata procesului de brunare : 10-15 minute. Oxidarea se aplică aliajelor feroase şi neferoase în special aliajelor de aluminiu şi de magneziu. Acoperirile nemetalice de natură anorganică Oxidarea constă în formarea unei pelicule artificiale de oxizi pe suprafaţa metalului prin metode chimice sau electrochimice.6. NaNO3 20 g. albăstruie. Apariţia acestor straturi este condiţionată de dinamica reacţiei de oxidare respectiv de concentraţia şi temperatura băii de brunare. o protecţie anticorosivă . Cele mai bune 140 . 15. NaNO2 20 g. brun roşcat. Nichelarea poate să fie:     nichelare neagră nichelare lucioasă nichelare semilucioasă nichelare dură 15. Brunarea Operaţia de brunare este un procedeu de acoperire cu oxizi de fier a pieselor din oţel şi fontă. Na2S2O3  H2 O 10 g. Nichelul are proprietăţi chimice şi fizice.Drd. în scopul măririi rezistenţei la coroziune. acid tartric 10 g.5. Protecţia suprafeţelor metalice prin vopsire şi lăcuire Formarea peliculei de lac si vopsea este rezultatul unor procese fizice (evaporarea solventului) sau unor reacţii chimice. cu scopul protecţiei anticorosive . Ing. Bartalis Ildikó Depunerea electrochimică a nichelului Îndrumător laborator de chimie În procedurile de galvanizare cel mai des folosit metal este nichelul. Electrolitul cel mai frecvent utilizat este electrolitul pe bază de sulfaţi. pentru protecţie. o După finalizarea procesului de brunare piesele trebuie unse cu ulei. care asigură o protecţie de durată în aer. În timpul procesului de brunare se formează un strat protector compus din oxizi de fier Fe2 O3 şi Fe3 O4. Condiţii de lucru:  soluţia de brunare conţine: NaOH 400 g. creşte gradul de oxidare pe suprafaţa metalului . Evaporarea soluţiilor poate fi realizată în condiţii de temperatură normală sau poate fi accelerată prin încălzirea piesei în cuptor. În timpul menţinerii piesei în baia de brunare cu scopul realizării unui strat de aproximativ 10 microni. metalul fiind oxidat la faza Fe3O4 şi se formează Fe2O3 care prezintă mai multe modificaţii sub formă de culoare neagră.

Drd. Protecţia suprafeţei metalice prin aplicarea fluidului de protecţie În prevenirea procesului de coroziune o importanţă deosebită au substanţele organice biodegradabile. alamă. Caracteristici de calitate :      aspect -vizual culoare . Particulele de pulbere în contact cu piesa metalică fierbinte se topesc. Ing. aşa numitele fluidele de protecţie. Rilsanizarea Acoperirea suprafeţei metalice cu poliamidă H – [ NH – (CH2 )10-CO-]n OH .7. 15. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie acoperiri se realizează pe suprafeţele grunduite şi chituite. se lipesc între ele şi de metal şi prin sinterizare se formează o depunere uniformă. având temperatura de topire 210-230o C. 15. 15. Aplicarea straturilor de lac sau vopsea se realizează prin:     vopsire cu pensulă acoperirea prin imersiune acoperirea prin pulverizare acoperirea prin electroforeză Acoperiri cu pulberi termoplaste prin sinterizare. aluminiu. la temperatura de topire a polimerului în instalaţia de fluidizare. Temperatura de lucru este 255oC. Se folosesc pulberi cu granulaţie foarte fină. Sinterizare în pat fluidizat Constă în introducerea piesei metalice . cupru. Fluidul de protecţie se foloseşte în intervalul de temperatura: –20oC……+100oC. se aplică un strat suport.vizual punct de inflamabilitate punct de congelare capacitatea de protecţie 141 . care la rândul lor trebuie testate calitativ în laboratoarele de analize fizico chimice. profilelor metalice. Înainte de procesul de acoperire suprafaţa degresată se sablează. Domeniu de utilizare Acest fluid se utilizează la protecţia tablelor.025-0.9. care măreşte aderenţa stratului protector. Grosimea acoperirii cu lac sau vopsea poate varia între 0.8. a şuruburilor şi a altor subansamble confecţionate din oţel. a sârmelor. bine curăţată şi preîncălzită .3 mm. formate din polimeri.

timp de max. După aceea . se verifică aspectul plăcuţelor în lumina puternică şi se aleg pentru determinare numai plăcuţele fără puncte sau pete de coroziune. până la luciu oglindă.( microni) aspectul peliculei de protecţie acţiunea corozivă pe o lamă de oţel.Drd. se spală cu benzină de extracţie pentru îndepărtarea peliculei de protecţie şi se şterg cu vată pentru uscare. pentru evaporarea solventului.   ciclul se repetă de trei ori consecutiv .  plăcuţele se lustruiesc pe toată feţele.  plăcuţele se examinează vizual şi se notează punctele de coroziune de pe suprafeţele 142 . 5 secunde de fiecare dată . după care se introduce în etuva şi se menţine timp de 18 ore la temperatura de 50 oC. în continuare se scot plăcuţele din exicator . Mod de lucru  plăcuţele se suspendă pe stativul din exicator în poziţie verticală .  un stativ din sârma de oţel sau din sticlă se introduce în locul plăcii perforate într-un exicator. prin care se trece o sârma de oţel pentru suspendare. fără a fi atinse cu mână. apoi se suspendă pe un stativ timp de 15 minute. Ing. cu pânză de şlefuit. Exicatorul se acoperă cu capacul şi între exicator şi capac se introduce o garnitură din hârtie de filtru. în total 72 ore.10 mm. plasat la 3 mm distanţă de una din laturi . 3 ore la 100oC Îndrumător laborator de chimie Determinarea capacităţii de protecţie Aparatură şi materiale  plăcuţe din oţel OLC45 cu dimensiunile de 50x50x3 mm.  plăcuţele selecţionate se imersează de patru ori în probă. Bartalis Ildikó    grosimea peliculei de protecţie.   plăcuţele se manipulează cu un cleşte din oţel inoxidabil. care conţine apă distilată într-un strat de 30 mm înălţime. apoi se spală cu benzină de extracţie într-o capsulă de porţelan şi se usucă cu vată hidrofilă. se scoate exicatorul din etuvă şi se lasă la temperatura camerei (20-25 oC) timp de 6 ore. la distanţe de min.     etuva care să asigure menţinerea temperaturii de determinare pânză de şlefuit vată hidrofilă benzină de extracţie Pregătirea determinării  pentru fiecare determinare se folosesc câte 3 plăcuţe. prevăzute cu câte un orificiu cu diametrul de 5 mm.

răcire şi cântărire se repetă până la obţinerea unei diferenţe între două cântăriri succesive de max. timp de o oră. 0.  se introduc apoi plăcuţele în etuvă şi se usucă la temperatura de 40oC.  plăcuţele se spală cu benzină de extracţie într-o capsulă de porţelan şi se degresează cu amestec alcool etilic . 143 . se introduc într-un pahar Berzelius 250 ml şi se aduce la temperatura de 20-25 oC.   plăcuţele curăţate se cântăresc cu precizie de 0.Drd. timp de 3 secunde de fiecare dată şi în poziţie verticală . timp de circa 15 minute.0002 g. prin care se trece o sârmă de oţel pentru suspendare. omogenizată în prealabil prin agitare .  excesul de probă de pe cele trei plăcuţe se lasă să se scurgă şi se suspendă apoi pe un stativ metalic.5mm.0002 g. Bartalis Ildikó plăcuţelor fără a lua în considerare muchiile.În caz contrar se consideră produsul necorespunzător. fiecare de trei ori. Îndrumător laborator de chimie Interpretarea rezultatelor Se consideră ca produsul de protecţie corespunde capacităţii de protecţie . fiecare punct de coroziune având diametrul de max. Operaţiile de uscare în etuvă.      etuvă care să asigure menţinerea temperaturii de determinare pânză de şlefuit vată hidrofilă benzină de extracţie amestec de alcool etilic 96 % vol. prevăzute cu câte un orificiu cu diametrul de 5 mm. şi benzen 1+1 Mod de lucru  pentru fiecare determinare se folosesc câte 3 plăcuţe.0004 g.  cele trei plăcuţe se imersează în probă. Determinarea grosimii peliculei de protecţie Aparatură şi materiale  plăcuţe din oţel OLC45 cu dimensiunile de 50x50x3 mm. dacă la examinarea vizuală pe fiecare din cele trei plăcuţele nu se observă mai mult de opt puncte de coroziune. După acest interval de timp se scot plăcuţele din etuvă . Ing. 0. circa 100 g probă. plasat la 3 mm distanţă de una din laturi .benzen şi se usucă cu vată hidrofilă. cu ajutorul sârmei de oţel. evitând contactul direct cu mâna. se răcesc la temperatura camerei timp de 15-20 minute şi se cântăresc cu precizie de 0.

3. apoi se spală cu benzină de extracţie şi apoi cu amestec de alcool etilic. în g/cm3 ( se consideră convenţional p = 1 g/cm3) Se calculează grosimea peliculei pentru fiecare din cele trei plăcuţe. Ing. iar ca rezultat se ia media aritmetică a celor trei determinări.  se examinează vizual aspectul peliculei depuse pe suprafaţa plăcuţelor. până la luciu oglindă.benzen într-o capsulă de porţelan şi se usucă cu vată hidrofilă. plasat la 3 mm distanţă de una din laturi . prin care se trece o sârma de oţel pentru suspendare. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Calculul Grosimea peliculei de protecţie (G) se exprimă în microni şi se calculează cu formula: G în care: m1  m  10 4 (microni) Sp (15. Interpretarea rezultatelor Aspectul peliculei de protecţie se consideră corespunzător dacă pelicula de produs este continuă şi omogenă Produsul se consideră corespunzător şi în cazul unor particule fine.Drd. 144 . Determinarea aspectului peliculei de protecţie Materiale  plăcuţe din oţel OLC45 cu dimensiunile de 50x50x3 mm.     pânză de şlefuit vată hidrofilă benzină de extracţie amestec de alcool etilic 96 % vol.  plăcuţele curăţate se imersează timp de 3 secunde în proba adusă la temperatura de 3035 oC. plăcuţele se lustruiesc pe toată feţele. prevăzute cu câte un orificiu cu diametrul de 5 mm.) m1 = masa plăcuţei acoperită cu proba. şi benzen 1+1 Mod de lucru   pentru fiecare determinare se folosesc câte 3 plăcuţe. evitând contactul direct cu mâna. vizibile cu ochiul . în grame S = suprafaţa totală a plăcuţei în cm2 p = densitatea probei . în grame m = masa plăcuţei înainte de imersie în produsul de analizat. după care se suspendă pe un stativ timp de 3 ore. cu pânza de şlefuit.

Ing.1. Analize spectrofotometrice 16. optică  λ1[ε(λ1)] λ2[ε(λ2)] λ3[ε(λ3 )] λ4[ε(λ4)] λ(ϋ.) unde: l  drum optic k  C *  . unde : c  concentratia   const caracteristica   coeficient molar de absortie / extinctie Domeniul vizibil: Z(λ) l Z 145 .1. Model general al unui spectru de absorbţie Analiza calitativă se bazează pe cunoaşterea lungimii de undă (λ) la care substanţa respectivă absoarbe  Analiza cantitativă se bazează pe legea Lambert-Beer: Z i  Z 0 * e  k *l (16. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 16.Drd.υ) Figura 16.1. Noţiuni teoretice: Spectrele de absorbţie sau emisie pot fi utilizate pentru analiză calitativă şi cantitativă a substanţelor. Această utilizare se bazează pe relaţia dintre structura chimică a substanţelor şi spectrele sale de emisie sau absorbţie Propr.

Spectrele de emisie de obţin prin înregistrarea unor radiaţii emise de atomi.2. multifuncţional cu o dispozitivare foarte complexă ce poate fi utilizat în scopul unor determinări cantitative şi calitative diverse. o cuvă în care se găseşte substanţa. Ing. un înregistrator (se obţine spectrul înregistrat) 16. un detector. 146 .Drd. Descrierea aparatului.  A  f (C )  Curba de calibrare/etalonare: A A3 A2 A1 C1 C2 C3 C Figura 16. spectrofotometru SPEKOL 10 Spectrofotometrul reprezintă un aparat electronic analog. instrumentele folosite pentru obţinerea spectrelor atomice şi moleculare se numesc spectrometre. un monocromator.2. Un asemenea aparat trebuie să conţină:       sursă de energie. un amplificator. Curba de calibrare Aparatele . Bartalis Ildikó  Îndrumător laborator de chimie Constantele sunt tabelate pentru lungimea de undă care caracterizează substanţele respective: absorbanta ( A)  C *  * l  extinctie ( E ) densitate optica ( D).

De asemenea aparatul mai dispune de două surse de alimentare stabilizate electronice una pentru becul cu filament şi una pentru sursa cu vapori de mercur. Ing. 3. 14-tambur gradat pentru fixarea lungimii de undă. 147 .Drd. În afară de aceasta trebuie eliminată influenţa substanţelor nedorite. 20-dispozitivul de extincţie EK1. 24-pârghie de blocare a butonului (25). prizele pentru imprimantă. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 16. 21-aparatul SPEKOL 10. respectiv trebuie stabilită valoarea punctului de zero. 25butonul potenţiometrului de reglare a punctului zero. Consideraţii generale privind măsurarea extincţiei Pentru determinarea pe cale colorimetrică concentraţiei unei soluţii colorate trebuie stabilite în prealabil condiţiile optice în care va avea loc măsurarea. 22-găuri filetate pentru strângerea diverselor dispozitive funcţionale. priza pentru alimentarea sursei de lumină. 30ghidaje cilindrice pentru elementele de centrare ale dispozitivelor. 31-geam mat. 36-ştuţ. 33- pîrghie pentru acţionarea clapetei de închidere a luminii şi pentru introducerea unei fante suplimentare în traseul luminos. 35-ştifturi de centrare. 32 fantă suplimentară la lucrul cu dispozitivele de extincţie EK1 şi de titrare T1. 29-şurub cu canelură pentru reglarea punctului de zero mecanic. 34-filtru UD 35-82 pentru atenuarea luminii de dispersie în domeniul spectral 340-370 mm. În partea din spate a aparatului în afara sursei de radiaţie (23) mai sunt dispuse prizele pentru preluarea fotocurentului de la fotocelulă. 27-pîrghie de blocare a butonului (28). 28. Vederea frontală a aparatului SPEKOL 10 cu dispozitivul de extincţie EK1  13-aparat indicator. 23-sursă de radiaţie. acest lucru înseamnă în primul rând că grosimea stratului măsurat şi lungimea de undă trebuie adaptate proprietăţilor de absorbţie ale soluţiei analizate.butonul potenţiometrului de reglare a amplificării în cadrul unei trepte de amplificare (fixarea punctului de transmisie maxim T = 100%). 26-buton de fixare a treptei de amplificare.

Din acest motiv se recomandă verificarea periodică a valorii de zero dar în special atunci când se folosesc chimicale noi. 148 . Îndrumător laborator de chimie Toate măsurătorile trebuiesc efectuate şi raportate principial la o cuvă cu un lichid de referinţă care are aceeaşi grosime ca cea cu soluţie de concentraţiei necunoscută. sau a faptului că reactivii suplimentari folosiţi sunt coloraţi. Dacă reactivii sunt ei însăşi coloraţi sau dacă conţin ca impurităţi substanţa ce urmează a se determina atunci se tratează un volum de solvent. Bartalis Ildikó Lichidul de referinţă. În acest sens din extincţia măsurată se scade practic valoarea acesta de zero. egal ca valoare cu volumul soluţiei analizate. Acest mod de abordare are importanţă mare la analize de serie dar presupune ca reactivii să nu se schimbe de-lungul timpului.Drd. Pentru a nu produce proba oarbă la fiecare determinare se poate folosi un timp îndelungat extincţia determinată considerând-o ca fiind valoare de plecare (valoare zero). nu influenţează valoarea măsurată. Dacă solventul are o coloraţie proprie sau o turbiditate care influenţează negativ măsurătorile. Acest lucru înseamnă că pierderi de lumină cauzate de reflexie şi refracţie pe pereţii cuvei precum şi dispersii cauzate de solvenţi. atunci două părţi ale probei se tratează în mod egal în sensul că unei părţi în loc să i se adauge reactivul colorat se foloseşte numai solventul acestuia. eventual se efectuează măsurătoarea cu o sursă de radiaţie monocromatică. De asemenea sunt compensate pierderi de lumină care apar ca urmare a faptului că solventul folosit avea o coloraţie proprie sau era tulbur. La măsurarea unor benzi de absorbţie înguste lungimea de undă de măsurare trebuie reglată foarte atent la absorbţie maximă. Dacă sunt prezente mai multe maxime de extincţie atunci se alege acea lungime de undă la care erorile datorate coloraţiilor parazite sunt minimale. cu folosirea tuturor reactivilor exact ca pentru soluţia de analizat (probă oarbă). Rolul lichidului de referinţă este acela de a permite fixarea punctului electric de zero pentru scara extincţiei. Ing. Determinarea o singură dată a valorii de zero precum şi măsurarea la soluţiile probelor se execută au apă distilată. De regulă ca lichid de referinţă este folosit chiar solventul folosit la soluţia de analizat (de exemplu apa). Prin legarea punctelor individuale între ele rezultă o curbă din care se extrage lungimea de undă corespunzătoare maximului de extincţie. Alegerea lungimii de undă Extincţia soluţiilor se stabileşte în strânsă dependenţă de lungimea de undă şi se reprezintă într-un sistem de coordonate deasupra lungimii de undă.

149 .1 (T = 80% ÷ 8%).1 ÷ 1.4. Ing. Bartalis Ildikó Alegerea grosimii stratului de soluţie Îndrumător laborator de chimie Grosimea stratului soluţiei de analizat se alege se face în aşa fel încât rezultatul măsurării să prezinte o eroare cât mai mică. La măsurători fotoelectrice ale extincţiei eroarea relativă ΔE/E are valoarea cea mai mică în domeniul E = 0. Figura 16. Organigrama fazelor de lucru la determinarea extincţiei cu aparatul SPEKOL 10 şi a dispozitivului EK1. După măsurarea tuturor etaloanelor se reprezintă valorile măsurate ale extincţiei (ordonată) în funcţie de concentraţia probelor respective (abscisă). Curba de etalonare Trasarea corectă a curbei de etalonare este de maximă importanţă pentru precizie şi reproductibilitatea măsurătorilor. Chimicalele folosite trebuie să prezinte puritatea cerută iar condiţiile fizice de măsurare (grosime de strat. iluminare lungime de undă) trebuie să fie aceleaşi la toate probele măsurate. pe urmă se unesc cu o linie continuă punctele între ele. O curbă de etalonare este valabilă numai pentru determinări ce se fac la aceeaşi lungime de undă şi grosime de strat şi aceeaşi reactivi de tratare a soluţiilor.Drd. Pe grafic se notează şi grosimea de strat şi lungimea de undă folosită. Pentru a rămâne în acest domeniu este necesar ca la soluţii puternic colorate să se folosească cuve de grosime mică iar la soluţiile ce absorb slab lumina cuve de grosimi mari.

Bartalis Ildikó Spectrofotometru : UV.059 *10 4  10.58 .58  10 g / ml .  se va trasa spectrul pentru o soluţie de K2Cr2O7 de concentraţie necunoscută şi se va determina concentraţia din curba de calibrare. şi se începe înregistrarea.118  10 5 g / ml şi absorbanţă A1  0.42 A doua substanţa este K 2 Cr2 O7 de concentraţie 4.Drd.256 10 5 g / ml şi absorbanţă A2  0.26 - Substanţa de concentraţie necunoscută are absorbanţa A  0. pentru patru soluţii de K2Cr2O7 de concentraţii cunoscute se vor trasa spectrele de absorbţie.  Calcule: Se citeşte absorbanţa şi se calculează concentraţia. se va determina absorbanţa (extincţia) şi se va trasa graficul A = f ( c ). K2Cr2O7 în apă distilată Proba martor: apă distilată Se verifică dacă numărul de undă de pe aparat corespunde cu cel de pe hârtie şi înregistrează absorbţia în spectrul vizibil şi ultraviolet.56 - A treia substanţa este K 2 Cr2 O7 de concentraţie 1. 150 .Din curba de calibrare se va determina concentraţia substanţei dorite: 5 Aceasta este C= 5. se completează la 50.59  10 5 g / ml şi absorbanţă A3  1. Se pune K2Cr2O7 de altă concentraţie.VIS Mod de lucru  Substanţa se pune în cuve de cuarţ   Grosimea cuvei este de 10 mm Îndrumător laborator de chimie Proba martor → trebuie sa conţină toate substanţele mai puţin cea care trebuie verificată   se vor trasa spectrele de absorbţie în domeniile UV VIS pentru K2Cr2O7 şi CuSO4. Pentru a determina concentraţia unei substanţe folosind analiza spectrală se va proceda în felul următor:   După folosirea spectrometrului UV VIS se va analiza graficul rezultat. Prima substanţa este K 2 Cr2 O7 de concentraţie 2. Ing. Se va întocmi un nou grafic în coordonate Absorbanţa (A) şi Concentraţie (g/ml).

de lungimea de undă a luminii şi de temperatură.  b  c unde. cu atât sensibilitatea este mai mare. 16. Absorbţia luminii monocromatice de către soluţii urmează legea Boguert-LambertBeer: It = I0 ∙ 10 . I0: intensitatea luminii incidente (asociată cu valoarea maximă a intensităţii transmise. b: grosimea stratului de soluţie. : coeficient de extincţie (absortivitate) . It: intensitatea luminii transmise (care a parcurs celula cu proba v. 1). Bartalis Ildikó 16. Reprezentând grafic absorbanţa în funcţie de concentraţia soluţiei. Valoarea lui  caracterizează sensibilitatea determinării: cu cât  este mai mare.independent de concentraţie.2. c: concentraţia componentului care absoarbe radiaţia (pentru soluţii cu un singur dizolvat reprezintă concentraţia soluţiei). atunci 0 dat de relaţia 0 = lg(I0/It) se numeşte coeficient de absorbanţă şi reprezintă o mărime ce depinde doar de natura substanţei dizolvate. Ing.3.5. se obţine o reprezentare de forma fig.) Figura 16. absorbanţa este proporţională cu concentraţia soluţiei. În prezenta lucrare se urmăreşte absorbţia şi transmitanţa unui fascicul de lumină cu lungime de undă variabilă pentru soluţii de sulfat de cupru cu diferite concentraţii. Analiza spectrofotometrică a Cobaltului Analiza spectrofotometrică constă în Îndrumător laborator de chimie măsurarea intensităţii radiaţiei absorbite/transmise la traversarea unei soluţii de către un fascicul de lumină monocromatică. Dacă se consideră concentraţia şi grosimea unitară c = 1.5: (16. b = 1. Absorbanţa în funcţie de concentraţie 151 . se numeşte transmitanţă raportul It/I0 şi se notează cu T. mărimea -lg(T) se notează cu A şi se numeşte absorbanţă. corespunzătoare apei distilate). fig.Drd.

Un exemplu de abatere este ilustrat în figura de mai sus prin curbele 3' şi 3''. Ing.831 g în apă şi aducându-se la cotă într-un balon cotat de 100 152 .) Coeficientul molar de extincţie  se poate obţine din panta dreptei în graficul Absorbanţă = Absorbanţă (Concentraţie) Abaterile de la linearitate pot fi cauzate de fenomene concurente cu fenomenul observat de natură chimică (reacţii de descompunere).2 M dizolvându-se 5. Pentru etalonarea spectrofotometrului în cazul determinării cu sulfat de Co se prepară o soluţie 0. E =   b  c. instrumentală (instabilitatea cromatică).Drd. Schema bloc a spectrofotometrului Mod de lucru Pentru etalonarea spectrofotometrului se foloseşte o soluţie de sulfat dublu de cobalt şi amoniu: Co(NH4)2(SO4)2 sau azotat de cobalt Co(NO3)2. Bartalis Ildikó E = -lg(T) = lg(I0/It). Schema bloc a spectrofotometrului este redată în figura următoare: Figura 16.6. fizică (evaporare).3. Îndrumător laborator de chimie (16.

9.Drd. Se reprezintă grafic Extincţie = Extincţie(concentraţie). 520nm. aceasta constituie dreapta de etalonare a spectrofotometrului pentru ionii de cobalt. 8. Din această soluţie se prepară prin diluare soluţii 0. 2.08 M. mai puţin cei ai Co. 11. 470nm. 530nm. Se repetă paşii 1-6 pentru valorile lungimii de undă λ de la pasul 2 următoare: 440nm. Se alege deschiderea fantei. 455 nm. Se reglează punctul “0” transmitanţă (1 extincţie) prin deplasarea comutatorului în poziţia “0”.12 M. 153 . 0. Se interpolează liniar. 0. 5. Se alege lungimea de undă prin răsucirea butonului ce comandă lungimea de undă λ la valoarea 425 nm.04 M. 0. Se conectează aparatul la reţea. 6. 490nm. Se consideră soluţia cu concentraţia de 0. 510nm. Ing.2 M. se foloseşte o probă martor care să conţină toţi ionii soluţiei de analizat. 0.12 M. se reglează punctul “0” folosind butonul “0” de calibrare. se recomandă deschiderea cea mai mică. Se reglează din nou punctul de “0” şi “100” (paşii 4 şi 5). 7.16 M. 3.16 M în baloane de 25 ml. Se reprezintă grafic în coordonate Extincţie = Extincţie(λ).08 M. se notează valoarea absorbanţei. 550nm. 565nm. 0. Se stabileşte maximul curbei şi din desen se extrage valoarea corespunzătoare a lungimii de undă. 10. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie ml. Se fixează lungimea de undă λ la aparat la valoarea găsită pentru maxim. Se reglează punctul de “100” transmitanţă (0 extincţie) folosind proba martor cu apă distilată. 480nm.2 M se citeşte valoarea extincţiei pentru lungimea de undă fixată. 580nm. 4. se roteşte butonul “1” de reglare până când acul se deplasează la valoarea “100” transmitanţă (0 extincţie). în acest caz se obturează complet fasciculul luminos. 0. Algoritm de lucru 1. Pentru fiecare din soluţiile 0.04 M. 14. 500nm. Folosind dreapta de etalonare determinaţi concentraţia unei probe necunoscute. 12. menţionăm în cazul soluţiilor cu mai mulţi ioni. 0. 13. Se introduce în cuva spectrofotometrului cu ajutorul unei pipete de 2ml şi se introduce în spectrofotometru.

Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 17. fie de reacţiile electroactive ale unor specii. 1968 28 iulie – e pusă în funcţiune prima unitate de producţie: Electroliza I  1974 Se pune in funcţiune instalaţia de Sodă Caustică Electrolitică (Electroliza III) cu catod de mercur şi anozi de titan. care se bazează pe unele proprietăţi electrice ale soluţiilor. electroliza apei a fost realizată la 2 mai 1800 de doi chimişti britanici. este procesul de orientare şi separare a ionilor unui electrolit (substanţă a cărei molecule prin dizolvare sau topire se disociază în ioni. Prima electroliză. Wiliam Nicholson şi Sir Antony Carlisle.  Combinatul OLTCHIM. rezultatul analizei este exprimat prin activitate şi mai puţin prin concentraţie. aparatura necesară este simplă. permiţând trecerea curentului electric continuu) cu ajutorul curentului electric continuu . Metode electrochimice de analiză 17.Drd. La noi în ţară.). comparativ cu alte metode instrumentale de analiză:      proprietatea electrică este determinată de concentraţia şi starea de oxidare a speciei analizate (specia electroactivă). timp. Metodele electroanalitice prezintă următoarele avantaje. etc. Clasificarea metodelor electroanalitice se poate face după:   natura mecanismului de transport de masă prin soluţie. cristalizarea sării. acid clorhidric 29 000 t/an  2000 Modernizarea instalaţiei de Electroliză IV prin trecerea la procedeul cu membrana schimbătoare de ioni Electroliza este un fenomen ce se petrece la trecerea curentului electric continuu prin soluţia sau topitura unui electrolit. Ing. tensiune. concentrarea sodei caustice  1984 Se pune în funcţiune instalaţia de electroliză cu diafragmă şi anozi de titan (Electroliza IV). clor 90 900 t/an. 154 . reacţii care au loc la suprafaţa unui electrod imersat în soluţia de analizat. Principiul şi clasifi ca rea metodelor electroana litice Metodele electroanalitice cuprind un grup de metode analitice cantitative. comparativ cu cea folosita în analizele optice. determinate fie de transportul de masă prin soluţie.1. parametrii electrici care pot fi controlaţi sau măsuraţi în decursul analizei (curent. capacitate: NaOH leşie 102 500 t/an.

în contacte şi în electrozi. Legea care descrie transportul de masă prin difuziune este Legea lui Fick.1. care este tensiunea minimă la care se poate desfăşura procesul şi care depinde de potenţialul de electrod. De asemenea. 155 . δ.Drd. De fapt. procesele la electrozi. Modelarea deplasării ionilor în câmp electric şi descărcarea acestora la electrozi 17. În funcţie de aceasta. care apare între masă soluţiei şi suprafaţa electrodului unde are loc o reacţie electroactive.2. Figura 17. care exprimă proporţionalitatea directă dintre viteza de difuziune şi gradientul de concentraţie care apare în soluţie. În zona adiacentă catodului apare un strat de difuziune. care este influenţat la rândul lui de poziţia pe care o are substanţa în seria potenţialelor electrochimice.2. În electroliză se ţine seama de tensiunea de descompunere. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie În procesul de electroliză. pol pozitiv) unde îşi pierd sarcina şi se depun sau intră în reacţie chimică. Tran sportul de ma să Transportul de masă prin soluţie spre suprafaţa unui electrod are loc prin trei mecanisme. ionii pozitivi sau cationii sunt dirijaţi înspre catod (electrodul la care are loc reacţia de reducere. iar ionii negativi sau anionii înspre anod (electrodul la care are loc reacţia de oxidare.). în funcţie de forţa (gradientul) sub care are loc fenomenul. în care are loc o scădere a concentraţiei a speciei electroactive (figura 17. avem: Transportul de masă în difuziune are loc sub acţiunea unui gradient de concentraţie. Ing. având loc un transfer de electroni sunt transformări redox. Transportul de masă prin difuzie este specific soluţiilor aflate în stare staţionară (neagitate). tensiunea de la bornele electrozilor trebuie să acopere şi căderea de tensiune în electrolit. pol negativ).

Zona adiacentă catodului cu stratul de difuziune.) unde: Co .3. iar cationii spre catod. Etapa determinantă de viteza este difuzia şi nu reacţia electrochimică de la suprafaţa electrodului. Ionii migrează spre electrodul de semn contrar. concentraţia speciei electroactive în masa soluţiei. Acesta poate fi definit după Faraday ca o descompunere permanentă a unei substanţe sub acţiunea curentului 156 .2. Reprezentarea schematică a transportului de masă prin migraţie Producerea diferitelor fenomene chimice sub acţiunea curentului electric la suprafaţa de contact electrolit-electrod metalic constituie fenomenul de electroliză. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie (17. Ing. δ Concentraţia Ce de la suprafaţa electrodului este determinată de potenţialul electrodului.) Figura 17. unde se descarcă şi conduc la obţinerea unor specii chimice noi. K . Anionii migrează spre anod. avea forma: iar relaţia (2. Dacă potenţialul electrodului este suficient de mare. constantă de viteza.2.1. concentraţia speciei electroactive la suprafaţa electrodului (concentraţia de polarizare). Ce .1.3.) va (17. (Figura 17. Figura 17.) Transportul de masă prin migraţie se face sub acţiunea unui câmp electric.Drd.

aflate în plăcile anodice de cupru se acumulează prin depunere pe fundul băii de electroliză. La catod se descarcă numai ionii de cupru. Una din aplicaţiile electrolizei cu anozi activi (care se consumă în decursul electrolizei) este electrorafinarea. a căror acţiune a impus clarificarea a însăşi modului prin care se face disocierea unui electrolit sub acţiunea curentului electric. Procesele de electroliză se supun legilor lui Faraday.4. Între plăcile anodice se intercalează plăci subţiri de cupru pur.echivalentul electrochimic al electrolitului I . respectiv cedează electroni.) (17. Celelalte impurităţi cu potenţialul mai electropozitiv. cu electrodul. rafinarea electrolitică reprezintă ultima etapă în metalurgia cuprului. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie electric. legate la polul negativ al sursei de curent. potenţialul de descărcare al celorlalţi fiind mai ridicat. De fapt.3. Ing. Electroliza cuprului În baia de electroliză ce conţine ca electrolit o soluţie acidulată de CuSO4 se introduc o serie de plăci groase de cupru impur şi se leagă de anodul sursei de curent.) m.) 157 .masa de substanţa depusă la electrod K . redate prin expresia: m  K  I t unde (17.timpul cât durează electroliza Fenomenul de electroliză este complicat şi depinde de o serie de factori fizici şi chimici. Aceştia se pot depune ca atare pe electrod sau pot reacţiona cu moleculele dizolvantului. Fenomenul constă în migraţia ionilor pozitivi către catod şi a ionilor negativi spre anod. transformându-se în atomi neutri sau grupe de atomi. unde se depun.Drd. caz în care ionii soluţiei se vor dirija spre electrodul cu încărcarea electrică opusă celei pe care o iau ionii. Se formează astfel produşi secundari ai electrolizei. Astfel. sau între ei.intensitatea curentului (A) t . care se găsesc în seria tensiunilor electrochimice înaintea cuprului. aceştia rămân în soluţie. ionii captează. La anod: Cu  Cu 2  2e  La catod: Cu 2  2e   Cu (17. Aceasta metodă este utilizată în procesul de obţinere a cuprului de mare puritate şi pentru recuperarea metalelor preţioase. În aceste condiţii trec în soluţie din plăcile anodice numai ionii de cupru şi ionii impurităţilor metalice. la electrozi. cât şi în neutralizarea acestora.5. formând aşanumitul nămol anodic care constituie la rândul său o sursă pentru obţinerea acestor elemente.

Figura 17.4. în procesul de electroliză intervin şi ionii apei. electrozi de cărbune.5. Experiment având la dispoziţie:      un tub îndoit în formă de U. Ing. Electroliza soluţiei de NaCl În unele cazuri. Electroliza NaCl Ecuaţiile proceselor care au loc la electroliza soluţiei de NaCI: 158 . Schema electrolizei cuprului 17. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 17.3. fire conductoare. Să urmărim experimentul electrolizei soluţiei de NaCI (la care participă şi ionii apei). un dop străbătut de un tub efilat.Drd. pe lângă reacţiile de descărcare a ionilor la electrozi (reacţii primare) au loc şi alte reacţii la care participă ionii solventului (reacţii secundare). sursă de alimentare la curent.

Drd. metodele de separare cromatografice se împart în două categorii: în prima intră cele care se bazează pe interacţiunea diferită a componenţilor cu faza staţionară (repartiţie. iar în a doua cele care se bazează pe mărimea diferită a componenţilor (excluziunea sterică). Figura 18. coloană şi un detector la care se adaugă următoarele anexe: sursa de eluent. preia proba de analizat şi o introduce în coloana cromatografică. Metoda cromatografică se bazează pe repetarea echilibrului de repartiţie a componentelor unui amestec între o fază mobilă şi una staţionară. dispozitiv de măsurare şi reglare a debitului. Noţiuni teoretice Separarea diferitelor substanţe dintr-un amestec constituie una dintre cele mai importante probleme ale chimiei analitice. schimb ionic şi afinitate). dispozitiv de introducere a probei. cu viteză diferită. adsorbţie. Metode de separare cromatografice 18.1.1. Datorită diferenţelor în repartiţie are loc deplasarea.1. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 18. dispozitiv de introducere al probei. Schema de principiu a unui cromatograf Principiul cromatografiei este următorul: eluentul trece prin dispozitivul de introducere a probei. instrument de înregistrare a semnalului furnizat de detector. În funcţie de natura fazelor se disting următoarele tipuri de cromatografie: Tabel 18. Schema de principiu a unui cromatograf (LL sau LS) este reprezentată în figura 18. Ing. Tipuri de cromatografie Faza mobilă Faza staţionară Denumirea tipului de cromatografie Lichid Lichid Gaz Gaz Lichid Solid Solid Lichid Lichid-lichid (LL) Lichid-solid (LS) Gaz-solid (GS) Gaz-lichid (GL) În general. El se compune din: sursă de eluent. 159 . a componentelor purtate de faza mobilă de-a lungul fazei staţionare.1.

o Se intră în secţiunea 2 (se apasă tasta mouse-ului cu cursorul pus pe butonul din dreapta jos al ferestrei).18. Se notează cu tM (timp mort) timpul în care eluentul şi componentele care nu interacţionează cu faza staţionară parcurg distanţa până la detector. Componentele amestecului separat vor ieşi din coloană la timpuri diferite. proporţionale cu cantitatea componentului din probă. Ing. Astfel putem exprima viteza zonei componentului (v) şi a eluentului (u) prin următoarele ecuaţii: v = L/tR. picul cromatografic Timpul tR la care apare maximul unui pic. o Se intră în meniul aplicaţiei (click pe fereastra Chemland). u = L/tM. Algoritmul de lucru  Se utilizează programul pentru formarea deprinderilor de simulare astfel: o Se lansează programul în execuţie ( Start/Programs/LC). Înălţimea picului h sau aria lui.Drd. Acesta transformă diferenţa unei proprietăţi fizice între component şi eluent. 2). Înregistrarea grafică a semnalului detectorului în funcţie de timp se numeşte cromatogramă (fig. după care sunt introduse de eluent în detector. într-un semnal electric. A. proporţional cu concentraţia componentului din eluent. unde apare o descriere generală a cromatografiei şi 160 . în funcţie de diferenţele care există între constantele echilibrului de repartiţie între cele două faze. unde L este lungimea coloanei. Din cauza interacţiunii moleculelor cu faza staţionară. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Coloana cromatografică este sediul procesului de separare. Figura 18. Cromatogramă. sunt caracteristici cantitative. măsurat din momentul introducerii probei se numeşte timp de reţinere sau retenţie şi este o caracteristică calitativă a componentului respectiv.2. componentele din amestecul de analizat rămân în urma eluentului.

temperatura folosită. Tabel 18. o Se selectează categoria de compuşi (componenţi ai acizilor nucleici.7 min. o Se selectează apoi faza mobilă (mobile phase).3 min.9 min. o Modificând parametrii mai înainte enumeraţi. aminoacizi sau tyrosine şi tyronine). răspunsul = f(timp) sub formă de picuri. 24. modificând concentraţia componenţilor A şi B se obţine o altă cromatogramă. se observă că cromatograma se modifică odată cu schimbările făcute. astfel încât să rezulte un factor de separare α cel mai bun.5 min. debitul (flow rate). 26. Ing. 161 . tipul coloanei (column type). 24. 23.Drd.9-1.7 min.2. separând cei doi compuşi existenţi în amestec. o În final se compară datele experimentale obţinute alegând valorile optime pentru dimensiunile coloanei. faza mobilă (mobile phase). o Se rulează modulul de simulare pentru altă categorie de compuşi (compound categories).6 min.11. este necesar de precizat că nu toate opţiunile apar la fiecare amestec în parte. o Se accesează secţiunea 8 (butonul din dreapta jos al ferestrei) unde se va simula un experiment al căror rezultate se notează pas cu pas în caiet. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie este simulată o coloană de separare în care se introduce un amestec format din doi componenţi A şi B în diferite concentraţii molare. o Se selectează doi componenţi aflaţi în amestec (de exemplu.1 min. injectând amestecul lichid în coloană (click pe butonul Elute) şi se obţine în final. temperatura de lucru şi tipul de detecţie (detection). pentru acelaşi amestec ales. detecţie (detection). se obţine o cromatogramă. 23.1 min. din categoria aminoacizilor se selectează lizina şi glicina). repetând paşii 1. tipul de coloană (column type). o Se rulează modulul de simulare (click pe butonul Elute). Rezultate cromatografice (exemplu de simulare) Substanţe cunoscute Faza mobilă Hidrochinonă H2O Fenol H2O o-Nitrofenol H2O Catechol H2O o-Clorofenol H2O Acid clorogenic H2O Guaiacol H2O Acid vanilic H2O Răspuns 22. o Se rulează programul de simulare. 21. 22. debitul (flow rate). o Se notează concluziile referitoare la modelul ales (valorile lui K şi α).

3. Schem bloc a unui cromatograf HPLC 162 .Drd. Cantitativ: curba de etalonare .2. Cromatografie lichidă de înaltă performanţă (HPLC)  HPLC – metoda analitică utilizată în scopul separării.pe domeniul de valabilitate al legii Lambert Beer (variaţie liniară a răspunsului DAD cu concentraţia) A  log Io I   C  L Figura 18. determinarea componenţilor pe baza timpului de retenţie. identificării şi dozării substanţelor organice şi anorganice aflate în soluţie Analize: • • • • • • farmaceutice clinice toxicologice de mediu industriale alimentare Calitativ: separarea. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie 18. Ing.

Drd. 17 distribuitor. Ing. 5 manometru de joasă presiune.4. 24 imprimantă 163 . 2-ventil de înaltă presiune. 16 filtru. 9 distribuitor. Schema de principiu a unui cromatograf de lichide 1. 12 sistem de injecţie probă. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Figura 18. 20 detector. 13 purjă. 4 reductor de presiune. 18 coloană cromatografică. 22 sistem de achiziţie şi prelucrare date. 19 incintă de termostatare coloană. 23 sistem de calcul.butelie. 3 manometru înaltă presiune. 14 pompă de înaltă presiune. 10. 7. 15 precoloană.8 recipiente cu solvent.11 filtru. 21 amplificator electronic. 6 sistem distribuitor şi de dozare heliu.

Ed.stud.xplora. Donald J. 2003 2. http://chimie. Academică. Metode instrumentale de analiză. Tehnică. http://www. Constantin GH. Bucureşti. Clyde W. 2009 7. http://www. Ed. http://www. Scurtă incursiune în analiza instrumentală. Ars Docendii. 1989 6. Băceanu Violeta. G. I. Cluj – Napoca. Chimie analitică. Lucrări practice de analiză instrumentală. Tehnică.Electroliza fenomenul chimic al curentului electric.ro/files/formare/distilareasirectificarea.Drd. Aparate de analiză fizico-chimică Ed. Romolica Mihaiu. Anca Purcărea. Scrisul Romanesc. Lorentz Jäntschi. Bucuresti 1982 11. Vatcă. Costel Stanciu. Ed.stud.. Kedeky.Napoca. 2001 3. Cluj . Slavici.ro/~traians/avizier/files/cursuri/sistem_monit_mediu/MO NITORIZARE%20PRIN%20CROMATOGRAFIE.org/downloads/Knoppix/Xplora/Minza/chimie/electroliza_r o/pag31. Ed. Ed. Ed. Rodica Frăţilă. http://www. Sorana Bolboacă Analiză Chimică şi Instrumentală Aplicată Cluj-Napoca: AcademicDirect. Andrei Biro. Craiova 1982 10. Metalurgie fizică şi studiul metalelor. Bucureşti 2001 8. 1981 13. Bucureşti. Alexandru Chiş. Nistor Cristina.M. Mihaela Drăgan. 2002 9.usv. Frank. Senzori electrochimici. Josceanu.pdf 17. Brăgaru Diana.usv. Bazele tehnologiei şi mereceologiei. Ed. A. Analiză chimică cantitativă anorganică. Mihai Negrea Bazele merceologiei.ro/~traians/avizier/files/cursuri/ANALIZA/Indrumar_Ana liza_Instrumentala. Bucureşti.pdf 164 . Lucia Scorţar. 2004 4.utcluj. 2006 12. Cluj-Napoca.didactic. ASE. Vatca Gheorghe. Marinela Gheres. Didactică şi pedagogică. Anca Atanase. Macarovici. Răzvan Nistor.pdf 14. Bucureşti. Ing. Maria Petrescu.html 16. Ed.ro 15. Marieta Olaru. Simpozion naţional.1979 5. Risoprint. Bartalis Ildikó Îndrumător laborator de chimie Bibliografie 1. Pietrzyk. L. Risoprint.