STRUCTURA STILISTICĂ A LIMBAJULUI ORAL

LIMBAJUL POPULAR
Limbajul popular reprezintă componenta fundamentală a variantei
orale a limbii naţionale,constituind, printr-o serie de procedee şi mărci
stilistice ce poartă amprenta modalităţii orale de întrebuinţare a limbii
române, primul nivel de organizare stilistică a limbii. O serie dintre
procedeele şi mărcile stilistice întâlnite în limbajul oral sunt specific
naţionale, reflectând istoria, gândirea şi simţirea poporului român (de ex.
expresiile idiomatice).
Prezenţa simultană în desfăşurarea dialogului a emiţătorului şi a
receptorului şi, frecvent, a referentului, face din spontaneitate şi
intervenţia elementului afectiv trăsături distinctive, definitorii ale
limbajului popular. Funcţia stilistică a limbii acţionează, în comunicarea
orală, prin intermediul limbajului popular, în sensul împletirii funcţiei
referenţiale,circumscrisă experienţei empirice, cu funcţia expresivă-
emotivă şi cu funcţia conativă, receptorul fiind totdeauna un destinatar,
cu identitate precisă. Expresivitatea stilistică a limbajului popular
reprezintă capacitatea structurii verbale a tetextului de a releva
componenta subiectivă a mesajului; un procedeu stilistic este
concomitent mijloc de exprimare a unei anumite atitudini subiective, dar
şi mijloc de exprimare a unui anumit sens gramatical. (În enunţul
deştept ca oaia, comparaţia exprimă superaltivul adjectivului antonim lui
deştept, aici subînţeles, şi ironia caustică a vorbitorului).Procedeele
stilistice specifice limbajului popular asigură expresivitatea textului
lingvistic la toate nivelele de organizare.

Nivelul fonetic
Structura fonetică participă , în măsura importantă, la dezvoltarea
dominantei stilistice a textului. Cantitatea şi calităţile fizice ale sunetelor
se împletesc cu elemente lingvistice suprasegmentale (accent, intonaţie)
şi cu elemente prozodice (ritm, rimă interioară, aliteraţii etc.) dând rol
activ organizării fonetice în dezvoltarea dimensiunilor semantice şi
stilistice ale textului.
Interferenţa şi ponderea elementelor prozodice stau în legătură cu
ponderea însemnată a funcţiei poetice între celelalte funcţii particulare
ale limbii. Nevoia de simetrie, legată de o anumită desfăşurare ritmică,
specifică limbajului popular, stă la baza marii frecvenţe a rimelor
interioare, aliteraţiilor şi asonanţelor proprii expresiilor idiomatice: ce
mai calea-valea, ce mai tura-vura, a face harcea-parcea, a tunat şi i-a
adunat, de frunza frăsinelului, în lung şi-n lat, vorbeşte şi Ion că şi el e
om etc. Preponderenţa factorului expesiv-prozodic în organizarea
enunţului trece într-un plan secundar sensul lexical sau gramatical al
termenilor alcătuitori: ce mai- tura-vura, şi uneori determină modificări
fonetice în structura acestora: n-aude, n-avede etc.
Intonaţia şi accentul, timbrul, durata, intensitatea şi înălţimea
sunetelor dezvoltă, sub acţiunea funcţiei expresive, mărci stilistice care
exprimă diferite stări de care este stăpânit vorbitorul în procesul
comunicării, atitudinea lui faţă de obiectul comunicării sau faţă de

1
interlocutor. Astfel textul poate căpăta un accent afectiv, stilistic , în
funcţie de raportul între accentul dinamic şi cel muzical, dintre intonaţie
şi durata vocalelor. (De ex. verbul-propoziţie Doarme, în funcţie de
accentul stilistic, poate exprima uimirea, indignarea, siguranţa, temerea
etc.).
Cel mai adesea în strânsă legătură cu accentul stilistic, intonaţia
interogativă,exclamativă sau neutră, ascendentă, descendentă sau
egală, ritmul şi tempoul vorbirii , accelerat sau lent, curgător sau
sacadat, se constituie în mărci stilistice ale textului oral, sugerând
variatele trăiri afective care le-au provocat.
„Figurile fonetice” în strânsă legătură cu sensul lexical al
termenilor marcaţi dezvoltă diferite sugestii semantice şi valori stilistice
De exemplu,. prelungirea ţinutei consoanelor poate exprima starea
de indignare a vorbitorului ( ex. Tticălosule! Mmizerabile! Ccanalia! ) sau
starea de admiraţie maximă ( ex. Addmirabil! Mminunat!).Interjecţia de
şi adverbul de afirmaţie da primesc un m protetic, structura fonetică
astfel constituită, eventual cu prelungirea ţinutei lui m, devine expresia
sugestivă a unei stări de ambiguitate, concesive, a unei poziţii ezitante
de compromis în atitudinea vorbitorului faţă de interlocutor: „Mmda!...”-
afirmaţie concesivă; „Mmde!...”atitudine de compromis faţă de spusele
interlocutorului.
Prelungirea duratei vocalelor exprimă un registru mai bogat de
sugestii privind mesajul comunicat prin textul lingvistic. Astfel,
prelungirea duratei vocalei devine mijloc de exprimare a superlativului:
„Şi-i frumooos! Şi deşteeept!”.Uneori, însuşirea poate rămâne
neexprimată, verbul sau substantivul concentrând în planul lor semantic,
pe lângă sensul lexical propriu, sensul lexical al adverbului sau al
adjectivului absent, sensul gramatical al gradului de intensitate,
sugerând totodată şi starea afectivă a vorbitorului :”Şi ţipaaa!”, „A fost
un meeci!”. Pronunţarea prelungită a unei vocale dintr-un cuvânt
comunică o componentă subiectivă, care în funcţie de intonaţie şi de
tonalitatea muzicală a pronunţiei cuvântului marcat stilistic, exprimă
aprecierea pozitivă sau ironia: „Ţi-a plăcut filmul? –Foaarte!”,respingrea,
uimirea sau indignarea :”Ce facee?” .
Figurile stilistice fonetice dezvoltă expresivitatea textului,
sugerând gradul maxim de intensitate a stării afective a vorbitorului.
O parte din fenomenele fonetice specifice limbajului oral pot fi
exprimate şi în scris – prin repetarea vocalelor şi consoanelor, prin
diferenţierea caracterelor grafice etc. -,dar în acest caz este vorba de o
încercare voluntară de reproducere elaborată, care rămâne totdeauna
relativă, a limbajului oral; fenomenul se întâlneşte în beletristică ,
conturând o trăsătură stilistică definitorie a operei unor scriitori
(I.Creangă, I.L. Caragiale, M. Preda ş.a.).

Nivelul morfematic - La acest nivel, funcţionarea categoriilor

morfologice devine sursă a expresivităţii limbajului popular:

În flexiunea nominală:
1. În limbajul popular orăşenesc, substantivele proprii nume de
familie primesc în mod frecvent forme de gen, de număr sau articol

2
hotătât, prin care se exprimă fie un anumit grad de intimitate în relaţiile
sociale, fie atitudinea ironică a vorbitorului: Ioneasca, Turculeasa,
Ioneştii, Moldovenii: „Iar au venit Popeştii!”.
2. Formele desinenţiale de caz sunt dominate de exprimarea
prepoziţională a cazurilor genitiv şi dativ: Vin la început de an, la sfârşit
de lună, Dau la copii mâncare.
3. Dativul desinenţial intră în câteva sintagme relativ fixe în
care planul semantic este dominat de intervenţia elementului afectiv:
„Stai locului!” „Du-te dracului!”.
4. Vocativul este utilizat în mod curent, substantivele
prezentând desinenţe specifice acestui caz: babo!, Mario!, băiete!
Radule!
5. Substantivarea prin vocativ a adjectivului evidenţiază
componenta afectivă a textului: „Prăpăditul!”, până la sugerareaunui
sens opus celui denotativ: „Deşteptule!”
În exprimarea superlativului, limbajul popular recurge la mijloace
marcate subiectiv: prelungirea duratei vocalelor din corpul fonetic al
adjectivului „O fată frumoasăăă!”; întrebuinţarea ca morfem a
adverbelor tare şi prea şi a locuţiunilor nespus de, nemaipomenit de,
grozav de etc.care pe lângă sensul gramatical de superlativ, sugerează
şi atitudinea apreciativă a vorbitorului; reluarea în formă de genitiv sau
de acuzativ, a substantivului de provenienţă adjectivală: frumoasa
frumoaselor, voinicul voincilor, deştept între deştepţi etc.; sintagme
formate dintr-un substantiv ( om, fată, bărbat, femeie) şi numeralul
adverbial o dată: o dată om, sau substantivul jumătate:”o fată şi
jumătate; propoziţii cu structură relativ stereotipă: Am întâlnit un om
cum nu se mai află; întrebuinţarea unor imagini situate între comparaţie
şi metaforă, care exprimă superlativul unei însuşiri umane: frumoasă foc,
beat criţă ,turtă etc., deştept ca oaia.
6. Numeralele ordinale întâi şi al doilea exprimă adesea
calitatea obiectelor: „Am văzut o marfă a-ntâia”; numeralele sută, mie,
milion exprimă în formă de singular sau de plural, ideea de mulţime
nedeterminată :”Pot să citesc şi de o mie de ori, tot nu pricep”.

În flexiunea pronominală:
1. Pronumele de politeţe dumneavoastră, domnia-sa,
dumnealui , intrând în contrast cu contextul social în care se desfăşoară
comunicarea, pot exprima ironia, nemulţumirea.
2. Pronumele demonstrative, formă populară, ăsta, asta, ăla,
aia exprimă, în funcţie de o anumită accentuare a lor şi de intonaţia
enunţului, atitudinea dispreţuitoare a interlocutorului faţă de obiectul
comunicării.
3. Întrebuinţarea pronumelor personale cu depăşirea
corespondenţei persoană gramaticală- protagonist al comunicării
lingvistice pentru a sugera indignarea, supărarea, nemulţumirea: „Eu îi
vorbesc şi el îşi vede de treabă”,unde în locul persoanei a II-a, vorbitorul
utilizează pronumele de persoana a III-a, ca şi cum şi-ar închipui un alt
interlocutor, pe cel real transferându-l în situaţia de obiect al
comunicării.

3
 4. La dativ, forma scurtă a pronumelor personale de persoana I
şi a II-a, poate sugera, în anumite contexte, implicarea afectivă a
vorbitorului „Când mi te-oi trânti o dată...” Formele au fost numite dativ
etic .

În flexiunea verbală:

 Diateza
1. Se utilizează în paralel forme verbale pronominale şi
nepronominale, pronumele reflexiv fiind un „modificator” al sensului
lexical care duce la dezvoltarea unei componente afective: a munci/a se
munci; a omorâ/ a se omorâ; a prosti/a se prosti etc.
2. Prin anularea graniţelor dintre câmpuri logico-semantice bine
delimitate în limba literară, o categorie de verbe exprimând acţiuni
specifice unor animale, primesc pronume reflexiv, se utilizează la toate
persoanele,desemnând acţiuni în sfera umanului şi sugerează atitudinea
de ironie şi dispreţ a vorbitorului faţă de interlocutor: a se miorlăi, a se
schelălăi, a se mieuna.
3. Apariţia pronumelui reflexiv pe lângă verbe intranzitive, care
nu-l tolerează, sau pe lângă verbe tranzitive, care ,în general, nu-l
acceptă: nu se merită, nu se există.
4. Pasivul reflexiv domină situaţiile de construire a diatezei
pasive cu auxiliarul morfologic a fi .În întrebuinţarea familiară, această
formă de pasiv, prezentă în general numai la persoana a III-a, cunoaşte
şi celelalte persoane, în special persoana a II-a: Eşti deştept, dar nu te
cauţi ...; construcţia este rezultatul unei concentrări la maximum a
planului expresiei: Eşti deştept, dar nu te duci la doctor să fii căutat
(consultat) .
5. Pronumele reflexiv se întrebuinţează la persoana a III-a, ca
instrument al nedeterminării, când poate însoţi şi verbe intranzitive: Se
fumează mult aici. Nu se moare din asta.Nu se tuşeşte la spectacol. Prin
astfel de construcţii vorbitorul evită duritatea exprimării directe a unei
nemulţumiri.
6. Unele verbe îşi pierd pronumele reflexiv, semn al valorii lor
subiective: a se teme, a se chinui, a se mişca, , al intensităţii
participative: a se gândi , al caracterului impersonal al sensului reflexiv-
obiectiv: a se îmbrăca, a se încălţa etc. Întrebuinţate nepronominal,
aceste verbe dezvoltă o componentă semantică afectivă, indicând şi o
schimbare de interes a vorbitorului spre obiectul acţiunii verbale: Nu are
ce încălţa. A chinuit o viaţă ca să-l crească. Gândeşti că- bine aşa?
7. Folosirea fără pronume a unor verbe la imperativul afirmativ:
a se mişca, a se feri exprimă o stare de indignare maximă: Mişcă de-
aici!, sau de spaimă în faţa unui pericol iminent: Fereşte!

 Modul
Fiind prin însuşi conţinutul său un mijloc de exprimare a atitudinii
vorbitorului faţă de acţiunea verbală, categoria gramaticală a modului
marcheaz subiectiv textul, iar în limbajul popular exprimă şi atitudinea

4
faţă de interlocutor, precum şi starea afectivă a vorbitorului. Coexistenţa
acestor factori, diferiţi ca natură, determină dezvoltarea polisemiei şi
sinonimiei formelor modale. De exemplu, sensul gramatical de
„ imperativ” se poate exprima prin prin forma specifică, marcată
desinenţial şi prin intonaţie: Pleacă de aici!, prin prezent indicativ: Pleci
de-aici! ,conjunctiv prezent: Să pleci de-aici! ,toate aceste forme
corespunzând la stări afective şi atitudini diferite faţă de interlocutor.
Intrând în sinonimie cu imperativul, viitorul indicativ construit cu
auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului, înlocuieşte duritatea, de natură
afectivă, a formei specifice: Pleacă şi fă ce ţi-am spus! cu fermitatea
rece, de natură intelectuală, căreia destinatarul nu i se poate sustrage:
Ai să pleci şi ai să faci ce ţi-am spus!. Întrebuinţarea prezentului indicativ
cu valoare de imperativ reflectă apropierea sufletească a vorbitorului de
interlocutor; porunca ia pentru interlocutor, forma unei comunicări
enunţiative în legătură cu o acţiune pe care el o are de dus la capăt:
Pleci imediat şi faci ce ţi-am spus! Conunctivul prezent cu sens de
imperativ exprimă duritatea poruncii şi o stare accentuată de
nemulţumire a vorbitorului faţă de interlocutor sau faţă de obiectul
comunicării: Tu să taci! Să plece imediat! .
Sensul de ireal poate fi exprimat şi prin sintagme constituite dintr-
un verb precedat de adverbul aproape sau de locuţiunea Cât pe ce să
pierd trenul. Aproare să nu te recunosc . Irealul poate fi exprimat prin a
fi sau a avea: Era să cad., Aveam să cad..

 Timpul
Prezentul, forma verbală cu cea mai mare frecvenţă în limbajul
oral, dezvoltă un registru semantic bogat, acoperind funcţional toate cele
trei perspective temporale: prezent, trecut, viitor sau dezvoltând sensul
de pantemporal.
Când predomină perspectiva narativă, vorbitorul dinamizează
imaginea evenimentelor petrecute în trecut prin situarea lor la prezent;
prin anularea opoziţiei categoriale prezent-trecut, vorbitorul retrăieşte
fapetele pe care le narează în momentul comunicării lingvistice şi
determină aceeaşi implicare afectivă la interlocutor. Bat la uşă, dar nu
vine nimeni să deschidă. Prin verbele dicendi puse la prezent, este adus
în prezentul comunicării lingvistice un dialog anterior, devenit obiect al
comunicării,
Întrebuinţat cu valoare de viitor, prezentul intoduce în mesaj un
grad ridicat de certitudine: Mâine dau examen. O astfel de întrbuinţare
este foarte frecventă în limbajul oral.
Perfectul compus situează uneori acţiunea verbului în prezentul
comunicării verbale, la începutul sau la sfârşitul unui dialog: V-am
salutat. Am plecat. Această valoare sugerează, când caracterizează
verbe de mişcare, graba, reală sau simulată, a interlocutorului sau
intenţia lui de a-l determina pe interlocutor să acţioneze mai repede în
sensul dorit; când sunt întrbuinţate la persoana I, perfectul compus al
verbelor a tăcea, a adormi, a muri, sugerează perezenţa unei
componente afective în structura mesajului, variabilă, în funcţie de

5
condiţiile psihologice în care se desfăşoară comunicarea lingvistică:
Gata, am tăcut, ce mai vrei?.
Valoarea de viitor a perfectului compus caracterizează un număr
restrâns de verbe,exprimând o intensă implicare afectivă din partea
vorbitorului: Te mai ajut şi în problema aceasta şi apoi ştiu că te-am
făcut om .
Forma de viitor poate fi întrebuinţată cu valoare de prezent, în
special forma construită din auxiliarul a avea şi conjunctivul verbului,
construcţia fiind specifică diferitelor verbe dicendi: Am să vă rog să mă
ajutaţi puţin.Se sugerează astfel o anumită stare de jenă, de modestie
sau de delicateţe de discreţie sau se poate sugera o stare mascată de
nemulţumire: Am să te rog să pleci şi să mă laşi singur.
Imperfectul verbului a voi poate situa desfăşurarea acţiunii verbale
în momentul vorbirii, fiind numit şi imperfectul sfielii sau al modestiei:
Voiam să te rog ceva. În limbajul copiilor, imperfectul dezvoltă sensul de
prezent, concomitent cu crearea unei stări de ambiguitate între real şi
ireal: Eu eram mama, tu erai copilul. În anumite situaţii afective,
imperfectul îşi pierde caracterul său specific de timp imperfectiv, devine
timp perfectiv, intrând în sinonimie cu perfectul compus (în sepcial la
verbele zicerii): Ce-ţi spuneam eu?
Depăşind limitele categoriale timp-mod, imperfectul exprimă
frecvent irealul sau potenţialul : Dacă mă sculam mai devreme, nu
pierdeam trenul

 Aspectul
Categorie nemorfologizată în limba română este reliefată prin
elemente ale sistemului lexical popular sau ale organizării sintactice.
Există serii paralele constituite din termeni lexicali simpli şi locuţiuni
verbale, pentru a exprima opoziţia aspectuală durativ-incoativ: a da în
clocot- a clocoti; a o lua la fugă- a fugi.Seria verbelor incoative : a
începe, a se apuca, a prinde, a se pune este completată cu
semiauxiliarele a sta şi a vrea care în limbajul popular exprimă iminenţa
producerii unei acţiuni: Stă să plouă. Vrea să plângă; acelaşi sens
aspectual îl exprimă în limbajul popular verbul a trage, în relaţie cu
verbul a muri :Moşul trage să moară. Aspectul durativ se exprimă
frecvent prin repetarea printr-un raport de coordonare copulativă, numai
în planul expresiei, a verbului, concomitent cu o anumită intonaţie: Şi
plânge, şi plânge.... Verbul a sta, la indicativ prezent, formează, printr-un
fals raport de coordonare copulativă cu un alt verb, o sintagmă care
exprimă caracterul durativ al celui de-al doilea verb: Dacă stau şi mă
gândesc bine, pot veni şi eu cu voi..

 Numărul şi persoana
1. La verbele personale, persoana a II-a singular îşi depăşeşte
conţinutul semantic, fiind utilizată, sub influenţa factorului afectiv, în
contextul persoanei I, pentru că vorbitorul îşi scoate astfel propriul eu din
cauzalitatea evenimentelor, în situaţii în care cursul acestora este decis
de factori exteriori voinţei şi putinţei sale: Ce să-i faci, aşa e lumea...De
cele mai multe ori asemenea structuri exprimă nemulţumirea: La ce te

6
 puteai aştpta la unul ca el ?! Altori, persoana a II-a este expresia unui
alter ego într-un dialog interior, în situaţiile de impas: Ei, acum ce te faci,
băiete, pe unde scoţi cămaşa?! Folosirea persoanei a II-a în locul
persoanei I poate exprima dorinţa vorbitorului de a-l convinge pe
interlocutor de inexistenţa unei soluţii alternative şi de a şi-l face solidar:
Ce voiai să fac? sau respinge nişte reproşuri virtuale: Unde-ai fi vrut să
mă duc?!
2. Uneori persoana a III-a singular se foloseşte în contextele
persoanei a II-a, pentru a exprima o atitudine ironică din partea
vorbitorului: Domnul nu vine, dumnealui nu se compromite...
3. Aceeaşi atitudine ironică este exprimată prin întrebuinţarea
pluralului persoanei în locul persoanei a II-a singular: Noi suntem boieri,
nu punem mâna la treabă...

 Adverbul
Datorită caracterului său pronominal precum şi marii lui frecvenţe,
adverbul acolo dezvoltă sensuri expresive: Fă şi tu , acolo, ceva, să nu
zică ceilalţi că nu munceşti... – exprimarea unei concesii din partea
vorbitorului, în legătură cu interlocutorul sau cu sine însuşi : Am să te
ajut şi eu, acolo, cât oi putea ....sau reflectă o atitudine protectoare sau
uşor glumeaţă faţă de persoana obiect al conversaţiei : E şi el, acolo, un
pui de om... În varianta colo intră în constituirea unor sintagme relativ
fixe în limbajul oral: cât colo –exprimă indignarea ; când colo- exprimă
surpriza desfăşurării evenimentelor într-un sens contrar aşteptărilor
vorbitorului; cât de colo –exprimă superlativul evidenţei unor aspecte din
realitate; auzi colo!- nemulţumirea şi surpriza provocată de atitudinea
interlocutorului; fugi de-acolo! sau fugi de-aici! exprimă respingerea
dispreţuitoare a spuselor interlocutorului sau uimirea provocată de
caracterul neaşteptat al celor comunicate.
În realizarea categoriei gramaticale a comparaţiei la adverb,
limbajul popular recurge la aceleaşi procedee fonetice, morfo-sintactice,
retorice prin care se realizează comparaţia la adjectiv. Superlativul
intensităţii unor acţiuni se exprimă prin locuţiuni adverbiale sau rămâne
implicit în semantica unor locuţiuni verbale: Râde cu gura până la urechi;
Se prăpădeşte de râs.

 Interjecţia
Constituie o categorie lexicală specifică limbajului oral pentru că
reprezintă expresia lingvistică spontană a unor stări afective sau
intelectuale. Se disting mai multe clase de interjecţii în funcţie de rolul
jucat în procesul de comunicare lingvistică:
-interjecţii care exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiunile
interlocutorului: bravo!, ura! (entuziasm şi admiraţie), halal!, ptiu!
(admonestare, dispreţ);

7
 -interjecţii de adresare, prin care vorbitorul atrage interlocutorul în
procesul de comunicare: bre!, ei!, hei!, mă!, măi! (însoţesc în mod
frecvent un vocativ);
-interjecţii care însoţesc diferite gesturi umane în relaţia
vorbitorului cu interlocutorul său: poftim!, na!.
- onomatopeile caracterizează componenta narativă a dialogului:
Când am văzut aşa, trosc! o palmă!. În afara exprimării copiative a unor
fenomene din realitate, onomatopeile exprimă atitudinea de ironie sau
satirică a vorbitorului faţă de interlocutor: Eu îi vorbesc serios şi el că-i
mâr, că-i câr...

Nivelul sintactic
- Exprimarea negaţiei este în legătură cu o mare varietate de stări
afective şi intelectuale şi există o mare diversitate de organizare a
enunţurilor lingvistice , de la construcţii exclamative, sintagme nominale
simple până la propoziţii şi chiar fraze: Da’de unde?! – respingerea
hotărâtă a afirmaţiilor interlocutorului; Doamne fereşte!, Ferească
Dumnezeu! – atitudine de surprindere în faţa spuselor interlocutorului ;
Nici vorbă! – infirmare categorică a afirmaţiilor interlocutorului; Ţi-ai
găsit! – atitudine de desconsiderare şi scepticism, ironie izvorâtă dintr-o
mai veche experienţă în legătură cu o a treia persoană; Cum să nu?! –
propoziţia interogativ-exclamativă, care prin accentuarea deosebită a
adverbului cum, neagă ironic afirmaţia interlocutorului; expresiile
interjecţionale Pe dracu!, Pe naiba! exprimă nemulţumirea vorbitorului
faţă de nerealizarea unei acţiuni de către persoana -obiect al
comunicării; negaţia se exprimă uneori prin anteproză, prin propoziţii
pozitive al căror caracter negativ rezultă din intonaţie: Mare nevoie am
eu de tine!, Ţi-ai găsit omul!...
- Exprimarea afirmaţiei poate fi însoţită de exprimarea satisfacţiei,
prin prelungirea vocalei din adverbul frază Da! sau prin adverbele de
modalitate: fireşte, sigur, fără îndoială etc se exprimă atitudinea de
siguranţă (cu diferite nuanţări) a vorbitorului în legătură cu propriile
spuse.
-Interdependenţa dintre mărcile stilistice fonetice şi prozodice şi
caracterul exclamativ al propoziţiilor introgative sau enunţiative
constituie o caracteristică a comunicării orale. Propoziţiile cu caracter
exclamativ exprimă pe lângă conţinutul semantic şi starea afectivă a
vorbitorului în momentul vorbirii sau atitudinea lui faţă de interlocutor:
caracterul exclamativ al propoziţiilor este marcat prin intonaţie, iar
starea afectivă este sugerată fie de sensul lexical şi gramatical al
verbului-predicat, fie de sensul lexical al altui termen constitutiv: Ce zi
minunată!...-admiraţia; Iar vine după bani!- disperarea; Ce frumos era
atunci! -nostalgia; Ce-aş mai veni şi eu cu voi!-stare afectivă de înalt
grad tensional. Intonaţia exclamativă modifică topica şi funcţia
pronumelor şi adverbelor interogative, care, devenite instrumente
excamative, exprimă superlativul admiraţiei: Ce frumos!; surpriza: Când
colo, dau peste tine! . Conjuncţia că, din element de subordonare, devine
instrument al superlativului absolut marcat de o anumită stare afectivă:
Că rău mai eşti!- în realizarea acestei funcţii intervine şi adverbul mai ,

8
care poate exprima singur, în propoziţii exclamative, superlativul: Prost
mai eşti! .
-Structurile invocative de tipul: Bată-te-ar Dumnezeu să te bată!, a
căror organizare este în toate situaţiile aceeaşi: verb la optativ-potenţial
reluat prin conjunctiv plus subiect exprimat prin substantiv denumind
fiinţe mitice: Trăsni-l-ar sfântul să-l trăsnească! ,exprimă ,de obicei,
indignarea, supărarea, amărăciunea.
- Propoziţiile interogative retorice sunt marcate afectiv, prin ele
vorbitorul necerând, de fapt, informaţii, ci afirmând sau negând ceva,
prin forma interogativă încercându-se să se impună un anumit punct de
vedere interlocutorului: Cum să nu-l cunosc?! Cum să uit?! Ai mai auzit
dumneata aşa ceva?!
- Sunt încărcate afectiv atât interogativele totale cât şi cele
parţiale; când accentul intonaţional se concentrează pe un anumit
termen, expresie lingvistică a originii stării, acesta determină o
modificare a intonaţiei secundare a propoziţiei, care poate descreşte:
Acolo te duci?! Când accentul afectiv intonaţional trebuie să cadă pe
subiect, acesta se plasează după predicat: A făcut el asta?! La
introgativele parţiale, energia intonaţională se concentrează pe
adverbele sau pronumele interogative:Cu cine te-ai văzut? Când s-a
petrecut asta?
- Când vorbitorul nu se simte îndreptăţit să solicite ceva la modul
imperativ, foloseşte propoziţia interogativă în locul uneia.imprative: Îmi
dai şi mie? Vrei să mă asculţi?.
- Prin propoziţiile exclamative, vorbitorul îşi exprimă o anumită
stare, reacţie la atitudinea interlocutorului sau la o anumită realitate
extralingvistică; starea tensională determină mutaţii în planul semantic,
lexical şi gramatical al textului: Arză-te-ar focul să te arză! ; intensitatea
maximă a stărilor afective care constituie nucleul semantic al mesajului,
determină reluarea aceluiaşi verb, la modul conjunctiv: Bată-te-ar
norocul să te bată! sau la potenţial optativ şi conjunctiv: Mânca-te-ar
pământul să te mănânce!
- În caracterul dialogat al comunicării orale îşi au originea
enunţurile sintetice, neanalizabile: Mda!, Nuu-u! (adverbe-frază), Eii!..
Sst!, Vai! (interjecţii) care poartă în ele o componentă subiectivă;
enunţurile brevilocvente prin care mesajul rămâne concentrat în planul
semantic al unui singur termen –enunţ nominal-: Gura!, Uşa! sau al unui
grup restrâns de termeni, cu aspect de construcţii fixe: singur cuc, beat
criţă sau în structuri invocative: Ce naiba (dracu, Dumnezeu) mai vrea şi
ăsta?!; enunţurile eliptice expresie fragmentară a unei gândiri complete,
apar când vorbitorul, având în vedere cadrul situaţional care suplineşte
golurile din exprimare, lasă la o parte, neexprimat, ceea ce consideră de
prisos pentru cantitatea de informaţii ce are de transmis: Da’-ncotro aşa
grăbit?- din enunţul interogativ lipseşte verbul a merge, întrucât
destinatarul tocmai realizează acţiunea, astfel comunicarea fiind
marcată de spontaneitate; enunţurile fragmentare : vorbitorul nu mai
repetă termenii exprimaţi deja de interlocutor sau de el însuşi într-o
replică anterioară, fenomenul caracterizând mai ales frazele-răspuns la
enunţuri interogative parţiale: -Când pleci? -_Mâine.; subînţelegerea
apare într-o serie de construcţii relativ fixe, marcate subiectiv, specifice

9
sintaxei frazei: propoziţiile subordonate rămân neexprimate când
predicatul lor ar fi fost realizat prin acelaşi verb ca şi predicatul din
regentă: Las’ să plătească, că are de unde (plăti). M-aş plimba şi eu,
da’ n-am cu cine (mă plimba) ; fenomenele de sintaxă mixtă se
constituie prin împletirea elementelor de limbaj neverbal cu elemente de
limbaj; vorbitorii, fiind plasaţi în chiar cadrul situaţional,unul în prezenţa
celuilalt, şi fiind în contact imediat cu obiectele realităţii despre care
comunică, îmbină permanent limbajul sonor articulat cu limbajul vizual,
cinetic -mimică, surâs, gestică, privire: Ţine (cartea)!; repetiţia şi
tautologia, ca expresie a participării afective a vorbitorului la reflectarea
lingvistică a realităţii extralingvistice, poartă amprenta intensităţii unei
stări: Vai de mine şi de mine!, intensităţii şi duratei unei acţiunii :Şi
plânge, şi plânge de se moaie pietrele!, superlativului cantitativ: Era
lumea de pe lume! , absolutului precedenţei: Întâi şi-ntâi să-mi spui unde
ai fost! etc.; când termenii care se repetă , cu funcţii sintactice diferite,
exprimă un raport semantic de identificare, repetiţia trece în tautologie.;
forma cea mai frecventă de tautologie o constituie reluarea subiectului în
funcţie de nume predicativ: Obraznicu-i tot obraznic , dar tautologia ia şi
forma altor raporturi sintactice: (de referinţă) De beat se vede cât de
colo că eşti beat, (de scop) Vorbeşti ca să vorbeşti, (de timp) Eu când
fac o treabă o fac.
- Raporturile de subordonare rămân în mod frecvent implicite în
planul semantic al textului, fiind dominate de raporturile de coordonare:
Te duci şi-i arăţi şi-i tot degeaba( relaţia de coordonare maschează un
raport semantic concesiv). Când se exprimă gramatical, relaţiile de
subordonare se caracterizează prin elemente spcifice, care marchează
subiectiv textul : las’ că, plus că, de vreme ce etc ; conjuncţia că
funcţionează ca element de subliniere a enunţului exclamativ: Că rău
mai eşti!, iar conjuncţia de reliefează semantica enunţului dominat de
modul condiţional optativ al verbului: De-ar veni odată vacanţa! .
Raporturile de subordonare sunt în mod frecvent polisemantice: Dacă tot
m-ai căutat, hai să ne lămurim! ( condiţie şi cauză), Cum de-abia ai
venit, când eu sunt aici de o oră?! ( timp şi cauză); sub presiunea stării
afective, vorbitorul răstoarnă relaţia logică din planul semantic al
raportului temporal, prin când invers :Mă plimbam, când deodată îl văd
pe Ion –
Anacolutul - figură sintactică care constă în întreruperea organizării
sintactice, sub influenţa unei stări afective puernice, astfel că textul
începe într-un fel şi se continuă într-o altă organizare impusă de o nouă
perspectivă din care este reflectată lingvistic realitatea: Mama, când m-a
văzut, nu-i venea să-şi creadă ochilor! ; cele mai frecvente sunt
construcţiile cu subiect suspendat (nominativum pendens) şi cele
provocate de pronumele relative cine şi care ( pe lângă rolul lor în frază
de elemente de relaţie, dezvoltă şi diferite funcţii sintactice în propoziţia
în care se include: Care-a făcut asta să nu-l mai văd .
- Relaţia de incidenţă În comunicarea orală, fraza este mereu
întreruptă de interjecţii, invocative şi construcţii exclamative, construcţii
şi cuvinte incidente prin care vorbitorul îşi exprimă starea afectivă şi
atitudinea faţă de interlocutor: Am ajuns, din păcate, prea târziu.
Neobrăzatul de Mihai, că alt cuvânt nu merită, i-a vorbit urât...

10
 - Topica subiectivă rezultă din predominarea factorului subiectiv
asupra celui intelectual în organizarea cuvintelor în propoziţii şi a
propoziţiilor în fraze, îndepărtându-se astfel de topica neutră, care
reflectă ordinea logică a elementelor în plan semantic : Mare lucru ai
făcut!( exprimă ironia ), Ticălos mai eşti! (exprimă indignarea ), Mere ai
vrut, mere ai! (exprimă nemulţumirea) etc.

Nivelul lexical
Sistemul lexical al unei limbi oferă viziunea despre lume specifică
poporului care o vorbeşte, în special prin vocabularul popular; caracterul
popular al termenilor este dat în general de vechimea lor în limbă, dar
rezultă totodată şi dintr-un proces de „motivare” a raportului semantic
prin:
- originea sau structura lor onomatopeică: a plescăi, a hodorogi, a
fâsâi etc.;
- alcătuirea lor morfologică: îndrăcit, a se împăuna etc, reflectând
adesea un proces metaforic: ghiocel, gura-leului, floarea soarelui etc.;
- cartacterul polisemantic al celor mai mulţi termeni ;
- dezvoltarea sensurilor figurate (metaforic, în spcial): a se stinge
(a muri), înnegurat (trist), plouat (necăjit), înfocare (pasiune), ciubotă
(prost), pisălog (insistent) etc. ;
- dezvoltarea de expresii şi locuţiuni, cu originea într-un proces
metaforic: a şterge putina (a pleca pe furiş), a tăia frunză la câini ( a nu
face nimic)etc.;
- implicarea unei atitudini subiective în conţinutul semantic al
termnilor: ironie, sarcasm, tandreţe etc.: hârţoage,lingău, a se hlizi etc.
Mijloacele de formare a cuvintelor accentuează expresivitatea
limbajului popular prin motivarea subiectivă a conţinutului semantic al
noilor termeni: utilizarea frecventă a sufixelor diminutivale şi
augmentative -articolaş (dispreţ), poezioară (ironie), prostălău
( deprecierea )etc; a prefixelor exprimând iterativul sau superlativul :
Am citit şi am răscitit ,dar tot degeaba! ( nemulţumirea, exasprarea)
etc.; un număr mare de termeni compuşi : gură-cască, pierde-vară,
papă-lapte etc.(atitudine ironică, umor).

Stilurile orale

Mărcile stilistice ale limbajului oral sunt actualizate diferit în funcţie

de anumite condiţionări extralingvistice; există două variante de
actualizare care corespund celor două tipuri de cultură (populară şi
erudită): varianta rurală, identificabilă cu limbajul pupular, şi varianta
citadină,în care limbajul popular se intersectează cu limbajul cultivat,
reprezentat de limba literară .Pe fondul acestei diferenţieri stilistice de
ansamblu, se dezvoltă o altă diferenţiere între stilul conversaţiei şi stilul

11
beletristic ,ca modalităţi diferite de actualizare a sistemului de procedee
şi mărci stilistice specifice limbii naţionale.
În stilul beletristic, rolul preponderent în actualizarea mărcilor
stilistice îl are funcţia poetică, iar textul este rezultatul unui proces de
cunoaştere şi comunicare artistică.
În stilul conversaţiei, actualizarea mărcilor stilistice se întemeiază
pe împletirea tuturor funcţiilor particulare ale limbii,dar cu dominarea
funcţiilor expresivă, conativă şi referenţială; textul are un referent real,
într-un proces de comunicare şi cunoaştere empirică. Stilul conversaţiei
prezintă trei variante stilistice: stilul conversaţiei curente (neutru), stilul
conversaţiei oficiale (solemn), stilul conversaţiei familiare (familiar).
În stilul neutru, al conversaţiei curente, sunt actualizate
principalele procedee şi mărci stilistice specifice limbajului popular, cu
unele deosebiri între varaianta citadină şi cea rurală a limbajului oral, în
special la nivelul vocabularului: în varianta rurală se întâlnesc cu
precădere termeni populari şi termeni regionali, termenii neologici având
o frecvenţă redusă; în varianta citadină sunt prezenţi termeni populari,
termeni neologici şi, cu frecvenţă redusă, termeni regionali. La nivel
morfo-sintactic, stilul conversaţiei curente este marcat, prin acţiunea
funcţiei conative, de întrebuinţarea vocativului şi a categoriei
gramaticale a persoanei la pronume şi verb, apelându-se în mod frecvent
la formele de politeţe: dumneata, dumnealui, dumneavoastră şi mata şi
la persoana a II-a plural la verb; pronumle înlocuieşte adjectivul posesiv
în exprimarea apartenenţei, posesiunii sau a altor sensuri gramaticale
specifice genitivului: Care este numele dumitale? Vorbitorul, în funcţie de
cadrul situaţional, însoţeşte numele proprii cu termeni apelativi care
exprimă relaţiile sociale: domn, doamnă, moş, mătuşă etc.
În varianta solemnă a stilului conversaţiei se actualizează sistemul
limbii cu rigurozitate în marginile limbii literare, reducându-se
spontaneitatea şi procedeele impuse de caracterul dialogat al
comunicării orale.La nivel morfologic şi lexical, mărcile stilistice sunt:
pronumele de politeţe domnia-voastră, domnia-sa etc.; termeni de
adresare care reflectă poziţia în ierarhia social-politică şi în cea
bisericească: excelenţă, sfinţia-voastră etc., expresie a atitudinii de
maximă deferenţă într-un dialog instituţionalizat şi convenţionalizat;
utilizarea apelativelor: domn, doamnă, cu formă specifică, desinenţială
de vocativ, însoţind termeni denumind funcţii social-politice: decan,
director, preşedinte, prim-ministru etc.; lexicul este predominant
neologic, cu termenii întrebuinţaţi cu sensul lor denotativ; sintaxa poartă
amprenta stilului oficial administrativ, cu absenţa structurilor
brevilocvente, eliptice, a subînţelegerii, a vorbibirii directe legate etc.
Varianta familiară a stilului conversaţiei.se caracterizează, sub
acţiunea funcţiei expresiv-emotive, prin gradul maxim de expresivitate a
textului, realizat şi comunicat spontan, prin intervenţia necenzurată a
factorului afectiv; varianta familiară îşi dezvoltă identitatea stilistică
specifică prin utilizarea semnelor lingvistice cu mărci stilistice implicite, a
căror valoare este evidenţiată de context.
La nivel morfologic este specifică utilizarea substantivelor în
vocativ cu desinenţă specifică: băiete, Radule, bunico, tinere etc.
precedate sau nu de interjecţii de adresare: măi copile!...,fa Lenuţo! ;

12
vorbitorul poate însoţi numele proprii cu cu termeni care exprimă grade
de rudenie: nene, tanti, lele etc.,şi interferând cu conversaţia curentă,
adresativul domnul se întrebuinţează fără articol, în forma dom’ (dom’
director); .se recurge frecvent la adjective substantivizate prin vocativ:
tâmpitule, idiotule etc; distribuţia pronumelor personale şi de politeţe
pentru persoana a II-a: tu, mata, dumneata, depinde de vârsta
interlocutorului; celelalte pronume de politeţe sunt întrebuinţate ca
expresie a atitudinii ironice.
La nivel sintactic, realizarea negaţiei prin interjecţii: Aşi!, Ţţţ!..,
prezenţa invocativelor: Ce Dumnezeu (dracu, naiba) vor ăştia?!,
prezenţa enunţurilor exclamative absolute: Fir-ar al dracului să fie!,
prezenţa enunţurilor nominale metaforice: Porcul!, Măgarul! şi a
enunţurilor fragmentare subliniază componenta subiectivă a mesajului.
La nivel lexical, se manifestă o libertate nelimitată în actualizarea
vocabularului popular; în funcţie de cele două variante generale ale
stilului conversaţiei, rurală şi citadină, şi de stările afective ale
vorbitorului , se utilizează: termeni tabu (în varianta vulgar-violentă a
conversaţiei), termeni regionali, termeni compuşi şi locuţionali cu sens
metaforic: târâie-brâu, linge-blide, a trage mâţa de coadă etc., termeni
derivaţi cu sufixe diminutivale şi augmentative cu semantica marcată
afectiv: prostălău, mămicuţă etc. termeni lexicali argotici (argoul este
un ansamblu deschis de cuvinte şi construcţii frazeologice pitoreşti, care
dezvoltă sensuri neobişnuite, de neînţeles pentru cei exteriori cercului
socio-lingvistic restrâns care le utilizează; caracterizează aproape
exclusiv vorbirea grupurilor sociale sau de vârstă, de obicei contrarii
convenienţelor).

STRUCTURA STILISTICĂ A LIMBAJULUI SCRIS

Limbajul scris este un sistem semiotic secund, în care este

transpus limbajul oral; acest sistem secund de semne nu redă o limbă
dată, dezvoltată şi manifestată ca limbaj oral, ci o variantă a acelei limbi,
rezultată printr-un proces de deregionalizare; această variantă este o
opţiune lingvistică şi stilistică totodată. Identitatea stilistică a limbajului
scris îşi are originea în condiţiile specifice în care se desfăşoară
comunicarea pe cale scrisă: emiţătorul, ieşit din contactul direct cu
obiectul comunicării şi în absenţa destinatarului, elaborează textul;
funcţia expresivă a limbii pierde din pondere în favoarea funcţiilor
conativă şi referenţială.
Limbajul scris şi-a dezvoltat un nucleu central - limba literară, cu
caracter unic, unitar şi supradialectal; constituindu-se într-un factor
important în dezvoltarea limbii române literare, varianta scrisă
conştientizează, la vorbitor, actul lingvistic în cele două operaţii
esenţiale: alegerea şi combinarea, şi îl introduce în spaţiul cultural livresc
(erudit).
Identitatea stilistică a limbii literare este dată de caracterul
convenţional al normelor pe care le impune şi de caracterul elaborat al
textului în care se reflectă normele specifice; aceaste trăsături
distinctive asigură limbii literare, ipostază virtuală a limbii naţionale

13
existentă în conştiinţa vorbitorului, un anumit grad de neutralitate
stilistică, la care se raportează textul concret .

Stilurile limbajului scris

Strâns legat de dezvoltarea instrucţiei şi culturii, limbajul scris
dezvoltă două categorii de stiluri : stilul epistolar şi stilurile funcţionale.
În stilul epistolar, predominat de raportul emiţător- receptor,
organizarea textului se întemeiază pe împletirea funcţiilor conativă şi
expresivă, care domină funcţia referenţială: mesajul se constituie pe
baza unui referent nespecializat, cu existenţă extralingvistică , într-un
proces de cunoaştere şi comunicare empirică. La rândul său, stilul
epistolar are două subvariante: stilul epistolar familiar şi stilul epistolar
oficial. În prima variantă, sunt actualizate în limbajul scris procedee şi
mărci stilistice specifice stilului conversaţiei familiare, din limbajul oral,
cu grad maxim de deviere de la normele limbii literare, mai ales la nivel
lexical şi sintactic. În stilul epistolar oficial se actualizează mărci stilistice
specifice stilului conversaţiei curente sau stilului conversaţiei oficiale, în
interiorul normelor limbii literarare. Stilul epistolar cuprinde acea
categorie de texte care, în mod curent, se numesc scrisori. Astfel de
texte sunt comunicări trimise cuiva prin poştă sau prin intermediul unei
persoane. Ele pot avea dimensiuni diferite şi conţinut foarte variat. În
funcţie de conţinut, dimensiuni, particularităţi stilistice şi de mijlocul prin
care se transmit, scrisorile poartă diverse denumiri, de la telegramă şi
bilet, până la scrisoare literară.

STILUL ŞTIINŢIFIC

Stilul ştiinţific este expresia întrebuinţării limbii în domeniul

cunoaşterii ştiinţifice a lumii, fiind cel mai aproape de limba literară
comună, datorită gradului minim de deviere de la norma generală. Este
propriu lucrărilor, comunicărilor, dezbaterilor din domeniile ştiinţifice şi
tehnice; cuprinde stilul lucrărilor cu caracter didactic sau de popularizare
şi limbajele profesionale (cu excepţia celor din domeniul juridic-
administrativ).
În desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării ştiinţifice sunt
dominante funcţiile referenţial-informativă (cu accent pe conţinutul
comunicat) şi metalingvistică (din cauza explicaţiilor terminologice), care
anihilează acţiunea celorlalte funcţii: funcţiile conativă şi fatică sunt,
teoretic, absente, funcţia poetică se subordonează modului de acţionare
a funcţiei referenţiale, funcţia expresivă este ţinută sever sub control,
anulându-i-se aspectul emotiv.
Planul referenţial este supus unui proces de investigare a cărui
finalitate este cunoaşterea ştiinţifică şi ale cărui metode sunt supuse
unui proces de maximă formalizare. Ca urmare, textul lingvistic implică,
atât la emitere cât şi la receptare, o organizare pe două straturi, în
funcţie de cunoaşterea empirică şi de cunoaşterea conceptuală, care o
include pe cea dintâi.( Spre deosebire de cunoaşterea empirică, în
permanentă relaţie cu planul referenţial, cunoaşterea conceptuală poate
deveni suficientă sieşi, în domeniul filozofiei sau al matematicii). Această

14
organizare internă impune vorbitorilor să cunoască pe lângă codul
lingvistic (adică sistemul limbii în care comunică), şi codul metalingvistic;
codul lingvistic creează cadrul esenţial al desfăşurării comunicării, iar
codul metalingvistic acordă universalitate şi obiectivitate semnificaţiilor,
concomitent cu realizarea cunoaşterii conceptuale. Emiţătorul este
preocupat de mesajul pe care îl are de comunicat, încercând să cuprindă
conceptul cât mai exact, fără echivoc, într-o expresie lingvistică neutră,
pentru impunerea conţinutului semantic denotativ şi anularea oricărei
conotaţii ( cu excepţia conotaţiei generice de apartenenţă la stilul
ştiinţific).
Stilul ştiinţific are atâtea variante câte ramuri ştiinţifice şi tehnice
există; acestea pot fi însă grupate pe categorii: limbajul ştiinţelor exacte
(matemetică, fizică, chimie, astronomie), limbajul ştiinţelor tehnice ( în
mare parte schematizat), limbajul ştiinţelor naturii (ştiinţele naturii,
medicină, agronomie), limbajul ştiinţelor umaniste şi al filozofiei (cu cea
mai accntuată diversificare internă); limbajul criticii literare oscilează, în
funcţie de genul de critică practicat, între stilul ştiinţific şi cel beletristic,
fiind considerat de unii specialişti gen de tranziţie între cele două stiluri.
Relaţiile stilului ştiinţific cu celelalte variante funcţionale ale limbii,
se desfăşoară dinspre stilul ştiinţific către acestea, şi numai la nivel
lexical; termeni specifici stilului ştiinţific pătrund, prin circulaţie, direct
sau indirect, mai ales prin stilurile publicistic şi beletristic, în limba
literară comună, determinând reorganizări ale diferitelor clase lexicale.
În felul acesta, în etapa contemporană, stilul ştiinţific are un rol activ în
dezvoltarea limbii literare.
Fiind, teoretic, refractar funcţiei expresiv-emotive a limbii, stilul
ştiinţific nu permite constituirea unor stiluri individuale, caracterizându-
se printr-o tendinţă de reducere la zero a devierilor de la norma stilistică
(cu unele excepţii în domeniile filozofiei şi criticii literare) .
Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentare statistică, devin
stilistice :
La nivel fonematic, stilul ştiinţific este un factor activ în
promovarea şi consolidarea sistemului fonematic al limbii literare.
Structura fonematică a textelor ştiinţifice are însă şi o zonă specifică în
raport cu limba literară comună, prin frecvenţa unor foneme (creşterea
frecvenţei laringalei h ca urmare a utilizării unor termeni care au în
structura lor morfematică prefixe de origine greacă precum hema-,
hemo-, helio-, hidro- etc.:hematie, hemoliză, helioterapie, hidrocefal etc.
) şi grupuri de foneme (grupul consonantic ps la iniţială, existent doar în
familiile lui psalm şi psaltire, şi-a întărit poziţia prin trmenii neologici
psihic,psihiatru, psihanaliză etc.; o situaţie asemănătoare o au grupurile
consonantice ft, pt, cv:ftaleină, pterodactil , cvorum).
La nivel morfematic, lingviştii care s-au preocupat de problema
delimitării stilurilor, au apelat la metode statistice, stabilind ca definitorii
pentru stilul ştiinţific:
-frecvenţa mare a substantivelor (îndeosebi termeni de specilitate
sau nume proprii) ; frecvenţa redusă a cazurilor „personale”:dativul,
acuzativul precedat de prepoziţia-morfem pe şi vocativul (întrebuinţat
doar în varianta didactică orală a stilului ştiinţific);

15
 -prezenţa adjectivelor generice sau categoriale (care grupează pe
categorii obiectele denumite de substantivul determinat: mamifer marin,
triunghi isoscel) utilizate la gradul pozitiv; utilizarea adjectivelor care
refuză comparaţia: convergent, concav, monocromatic etc.;
-frecvenţa mare a pronumelor nepersonale (în primul rând
reflexive, ca marcă a exprimării impersonale); absenţa pronumelor de
politeţe; preferinţa penru persoana a III-a (caracterul obiectiv) şi pentru
folosirea pluralului autorităţii ştiinţifice;
-absenţa interjecţiilor şi a derivaţilor (substantive, verbe, adjctive,
adverbe) intrjecţionali, ca urmare a absenţei funcţiei expresive-emotive;
-modurile verbale dominante sunt indicativul şi infinitivul; timpul
verbal dominant este
prezentul (atemporal - instrument al definirii conceptelor, pantemporal -
instrument al comentării fenomenelor supuse investigaţiei, dinamic-
instrument al descrierii actualizatoare a unor evenimente istorice,
individual-umane, socio-culturale, descriptiv- instrument al reliefării unor
idei esenţiale într-un text de exegeză); flexiunea verbală este dominată
de persoana a III-a singular, consecinţă a predominării funcţiei
referenţiale şi expresie a obiectivării sau nedeterminării.
La nivelul sintactic sunt specifice stilului ştiinţific în ansamblu:
- dezvoltarea unor raporturi de complementaritate în interiorul
enunţului sau cu enunţuri in absenţia: într-un text ştiinţific există un prim
plan al comunicării, în care se formulează ideile despre obiectul supus
investigaţiei, şi un plan secund prin care se introduc date dintr-un enunţ
anterior, plan care se poate articula direct, în continuitate cu primul plan,
prin citat, sau indirect, în discontinuitate, prin note şi trimiteri
bibliografice;
- absenţa enunţurilor sintetice (Da? Poate?), consecinţă a
desfăşurării nedialogate a comunicării ştiinţifice şi a lipsei de acţiune a
funcţiilor expresiv-emotivă şi conativă ale limbii ;
- dezvoltarea structurilor enumerative, prin intermediul relaţiei de
apoziţie: ;
- prezenţa structurilor de sintaxă mixtă: împletirea semnelor
lingvistice aparţinând sistemului limbii naţionale cu semne simbolice,
componente ale unor limbaje artificiale şi cu imagini grafice, în interiorul
aceluiaşi enunţ ; trăsătura caracterizează varianta stilistică a ştiinţelor
exacte (matemetica în primul rând), textul reducând la maximum
întrebuinţarea limbii naţionale, prezentă doar prin elemente de relaţie
predicativă (verbe): Fie F(a)= Σ f(d); în textele de ştiinţe naturale se
îmbină în acelaşi text semne lingvistice din sistemul limbii naţionale cu
semne din sistemul limbii latine: Filipendula hexapata (aglica) este
frecventă în fâneţe şi poieni însorite. ;
- depersonalizarea raportului subiect- predicat, specifică variantei
stilistice a ştiinţelor exacte se realizează prin situarea în nedeterminat a
subiectului cu predicatul exprimat prin verb reflexiv impersonal sau la
diateza pasivă cu valoare impersonală : Nu se ştie dacă există o
infinitate de numere primare ale lui Marsenne. , Cu aceasta teorema lui
Dirichlet este demonstrată.; întrebuinţarea construcţiilor absolute,
gerunziale şi infinitivale: Notând cu r distanţa... ;

16
 - varianta stilistică a ştiinţelor exacte, în primul rând al
matematicii, are enunţul sintactic constituit pe modele relativ fixe: dacă
(în cazul când/că)....atunci...; dacă...atunci...astfel încât (deoarece).
La nivel lexical, stilul ştiinţific se distinge de limba literară
comună şi de celelalte stiluri prin:
- univocitatea semantică a cuvintelor, care, ca urmare a absenţei
ipostazei emotive a funcţiei expresive, sunt utilizate cu sensul lor
denotativ; sensul nu datorează nimic contextului şi nu se lasă modificat
de context;
- concentrarea maximă a vocabularului; un număr restrâns de
cuvinte dezvoltă frecvenţe foarte ridicate;
- marea mobilitate a vocabularului, datorată dezvoltării rapide a
ştiinţei şi tehnicii, care impune introducerea de noi termeni, împrumutaţi
sau creaţi pe terenul limbii române;
- specificitatea constituirii de noi termeni; sunt foarte frecvenţi
termenii derivaţi cu prefixoide şi/sau sufixoide: macro-, micro-,
mono-,hemi-, poli-, -cid etc. sau prin compunere: iliro-roman, galileo-
newtonian,bronho-pneumonie etc.; cei mai mulţi dintre termenii amintiţi
vin cu această structură din limba de origine, dar vorbitorul le recreează
permanent alcătuitrea de care devine conştient şi în baza căreia aceste
semne devin motivate;
- sructura specifică a vocabularului; în vocabularul stilului ştiinţific
distingem un fond principal şi o masă a vocabularului, caracterizate prin
aceleaşi trăsături din alcătuirea limbii literare comune şi prin trăsături
distinctive.
Zona de suprapunere între fondul principal lexical al limbii literare
comune şi fondul principal lexical al stilului ştiinţific este redusă la
elementele verbale: a fi, a deveni, a rămâne etc. şi la cele joncţionale:
prepoziţii, conjuncţii, adverbe, în varianta stilistică a ştiinţelor exacte, şi
mai amplă în textele ştiinţelor naturii sau ale ştiinţelor umaniste.
Zona de specificitate este reprezentată de terminologia ştiinţifică
care exprimă fie concepte teoretice, fie aspecte ale realităţii materiale,
perceptibile numai din perspectivă ştiinţifică; terminologia ştiinţifică,
diferită de la un domeniu de cercetare la altul, este constituită din:
termeni vechi româneşti adaptaţi semantic la stilul ştiinţific: adunare,
cât, mărime, mulţime; termeni constituiţi pe terenul limbii române: a
încifra, împărţitor, dreptunghic, triunghi, staminal etc; neologisme cu
circulaţie internaţională: emisferă, eclipsă, echinocţiu etc.; termeni
străini – predomină termenii, de circulaţie internaţională, în special în
varianta stilistică a stiinţelor naturii : mucor mucido (mucegaiul alb),
hippocampus hippocampus (căluţ de mare) .
Masa vocabularului stilului ştiinţific se distinge de cea limbii
literare comune prin frecvenţa redusă a elementelor populare, prin
absenţa elementelor regionale, de argou, familiare, arhaice ; frecvenţa
ridicată a neologismelor ( în special termeni tehnici).
Genuri de texte specifice stilului ştiinţific: a) expozitive: tratatul,
dizertaţia, studiul, articolul, reflecţia, sinteza, eseul, referatul,
comunicarea, conferinţa, alocuţiunea, nota; b) descriptive:
caracterizarea, raportul, informarea, cronica, recenzia. Textele sunt
elaborate, premeditate şi au, de obicei, forma scrisă, monologată.

17
Compoziţia este bine articulată, compactă, riguroasă, austeră ; calităţile
generale ale stilului textului ştiinţific: obiectiv, neutru, concis, clar şi
precis.

STILUL JURIDICO-ADMINISTRATIV

Stilul juridico-administrativ se întrebuinţează în domeniul relaţiilor

oficiale dintre cetăţean şi instituţiile statului. În realizarea funcţiei de
cunoaştere şi comunicare, un rol dominant îl au funcţiile referenţial-
denominativă şi conativă (persuasivă- receptorul fiind un destinatar avut
permanent în vedere în formularea comunicărilor specifice). Funcţia
metalingvistică intervine frecvent, prin definirea termenilor juridici sau
administrativi. Prin modul specific de acţionare a funcţiilor particulare,
limba devine un instrument activ de transformare a realităţii limba
provoacă schimbări ale lumii obiective în dimensiunile ei socio-umane:
modificările cel mai spectaculoase şi mai dircte se produc în domeniul
activităţii juridice, unde textul-sentinţă din planul lingvistic este imediat
materializat în planul existenţei obiective, reale.
Stilul juridico- administrativ este mai puţin diversificat decât alte
stiluri, totuşi are şi el câteva variante interne: limbajul juridic legislativ-
conservator, nediferenţiat, impersonal, refuză manifestarea
diferenţierilor stilistice individuale; limbajul juridic oratoric- cu caracter
oral, deschis apariţiei stilurilor individuale; limbajul administrativ-
caracterizat prin diversificare terminologică pe domenii ,este relativ
deschis unor variaţii stilistice individuale, în funcţie de destinatar şi, mai
puţin, de emiţător.
Stilul juridico-administrativ este cel mai închis dintre stiluri:
circumscriindu-se câmpului raporturilor social-umane, el intră în relaţii
directe cu stilul publicistic, pe care îl influenţează mai ales la nivel
lexical, fără a se lăsa însă influenţat de acesta.
Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentativitate statistică,
devin stilistice:
La nivel fonematic, stilul juridico-administrativ rămâne în sfera
limbii litrare comune; singura particularitate este dată de frecvenţa
ridicată a abrevierilor specifice: art., alin., lit., cap. etc..
La nivel morfematic:
- frecvenţa mare a substantivelor provenite din infinitive lungi:
efectuare, arestare, cercetare, soluţionare etc.: substantivelor
postinfinitivale li se adaugă categoria participiilor pasive substantivate
prin articol hotărât: inculpatul, învinuitul etc, şi prin articol demonstrativ:
cel urmărit, cel condamnat, cel vătămat etc.; substantivele „personale”
neutralizează opoziţia masculin/feminin, przentându-se fie sub forma de
masculin: inculpatul, învinuitul etc, fie prin forma de feminin: parte,
persoană, rudă etc.; predominarea formelor de singular, expresie a
generalului: Munca prestată de condamnat este remunerată...(CP
art.58); construirea dativului cu prepoziţii devenite specifice acestui caz
în textele juridice: conform deciziei, potrivit dispoziţiilor; acuzativul
construit cu prepoziţia către devine caz al destinatarului: Către direcţia
de Protecţie a Mediului..; absenţa totală a vocativului în varianta textelor

18
juridic legislative; în cele administrativ oficiale şi în varianta juridică
orală, vocativul apare cu formă omonimă cu a nominativului nearticulat:
Inculpat!, Cetăţeni! sau în sintagme cu anumite apelative: Onorată
instanţă!;
- apariţia frecventă a pronumelor nepersonale (oricine, toţi, acesta
etc); înlăturarea unor pronume neaccentuate pent
ru a crea enunţuri depersonalizate: Când inculpatul este bolnav, se
poate aplica măsura internării.;
- flexiunea verbală reflectă tendinţa de obiectivitate impersonală şi
de generalitate în varianta textelor juridice legislative: se utilizează
reflexivul pasiv: se prevede, se menţionează, se, pedepseşte, se
stabileşte etc. sau pasivul nedeterminării: sunt atribuite, este permisă
etc. ; folosirea frecventă a infinitivului şi a participiului pasiv ca mijloace
de concentrare a expresiei: Este oprit a se întrebuinţa violenţe,
ameninţări în scopul de a se obţine probe.; folosirea infinitivului sau a
viitorului indicativ cu valoare de imperativ: A se vedea..., Vor fi
sancţionaţi... ; se utilizează prezentul pancronic: Instanţa deliberează şi
hotătăşte asupra oricărei probleme de care depinde soluţia completă a
recursului.. ; întrebuinţarea exclusivă a verbelor la persoana a III-a
singular; persoana I singular este prezentă cu totul excepţional în texte
administrative individuale (cereri).
La nivel sintactic apar cele mai multe mărci specifice stilului
juridic:
- alternarea unor fraze arborescente, cu propoziţii simple,
independente sintactic; prezenţa structurilor sintactice schematice,
rigide, construcţii-şablon transmise prin tradiţie, cele mai multe
multiplicate prin formulare birocratice, utilizate din nevoia de
uniformizare a relaţiilor administrative scriptice (se includ aici textele
proceselor verbale, ale cererilor, contractelor, comenzilor, diferite acte
notariale, care conţin aceleaşi formule de început sau de sfârşit);
- predomină coordonarea disjunctivă: Fapta de a nu permite..., sau
de a se opune..., se pedepseşte cu... sau cu... , care creează chiar
formule fixe: din oficiu sau la cerere/la sesizare ;
- în sfera subordonării sunt preponderente funcţiile de
circumstanţial de condiţie şi de timp, cele două funcţii fiind adesea
confundabile în plan semantic: În caz de încălcare a legii, se poate lua
împotriva învinuitului... , Când organul competent consideră...poate
decide...;funcţiile de circumstanţial sunt fixate prin locuţiuni sau
prepoziţii standard care accentuează marcarea stilistică a textelor
juridice şi administrative: în condiţiile stabilite de lege, spre ştiinţă, în
acest scop, în vederea, sub luare de semnătură, în mod corespunzător,
potrivit cu, în conformitate cu, de natură să, în măsura care;
- preferinţa pentru predicate nominale: Infracţiunea este fapta..,
Autor ste persoana.. .
La nivel lexical, sunt definitorii pentru stilul juridico-administrativ:
- univocitatea semantică a cuvântului; fie că aparţin exclusiv
stilului juridico-administrativ (inculpat, petent, jurisdicţie etc.), fie că se
găsesc şi în limba literară comună (minoritate; reparare a pagubei)
,cuvintele prezintă un singur sens lexical specific. ;

19
 - organizarea specifică a vocabularului: pe fondul unui strat de
cuvinte care aparţin fondului principal lexical al limbii literare comune,
există un strat lexical al terminologiei juridice şi administrative, ai cărei
componenţi constituie un cod metalingvistic specific , care se întemeiază
pe două categorii principale de termeni:
a) termeni specifici neologici (de obicei de origine latină): curator,
a abroga, tutelă, a recuza, inculpat etc.; şi vechi româneşti: pricină,
împricinat, înscris, plângere etc.
b) termeni cu circulaţie în limba literară comună (neologisme mai
ales) sau din limbajul popular, dar deveniţi specifici stilului juridic printr-o
serie de mutaţii semantice: a ratifica, a denunţa, circumstanţă,
competenţă; dojenire, parte vătămată, dobândire, repararea pagubei
etc. Codului metalingvistic juridic i se adaugă termeni supratextuali ca
articol, literă, secţiune, termeni -suport ca faptă, persoană, măsură
etc., unităţi perifrastice devenite specifice stilului juridico-administrativ:
a se aduce la cunoştinţă, punere în libertate, aflat în stare de detenţie, a
exercita calea de atac, a dobândi calitatea de.., a fi în drept etc
Forme textuale specifice activităţilor administrative, juridice,
diplomatice şi economice sunt:
a) normative: legi, decrete, hotărâri, ordonanţe, decizii, ordine,
regulamente, instrucţiuni, circulare;
b) de documentare: procesul verbal, protocolul, memoriul,
rezoluţia, tratatul, referatul, angajamentul, adeverinţa, chitanţa,
contractul, procura, certificatul, poliţa;
c) de informare: anunţul, declaraţia, comunicarea, înştiinţarea,
notificarea, curriculum vitae, cererea, nota, formularul de înscriere,
invitaţia, telegrama;
d) de serviciu: tabelul nominal, inventarul, adeverinţa, diploma,
factura, bonul; e) de corspondenţă- scrisoarea, adresa, oferta etc.
Având un caracter colectiv sau neindividualizat textul se
caracterizează prin simplitate, claritate, stereotipie; este organizat pe
capitole, articole, alineate, paragrafe numerotate sau ordonate alfabetic
(mai ales când este vorba de enumerări. Trăsăturile generale ale stilului
textului juridic sau administrativ sunt: obiectiv, neutru, impersonal,
inexpresiv.

STILUL PUBLICISTIC

Stilul publicistic (sau jurnalistic) este expresia interpretării pentru

public a vieţii social-politice şi cultural-ştiinţifice, naţionale şi
internaţionale.Pentru realizarea funcţiei globale a limbii, de cunoaştere şi
comunicare, dominante sunt funcţiile informativ referenţială şi cea
persuasivă (conativă), dar frecvent îşi face simţită prezenţa şi funcţia
expresivă. În stilul publicistic, structura textului este condiţionată de
destinatarul care se impune emiţătorului în actul de elaborare a textului;
emiţătorul este preocupat de situarea destinatarului într-o anumită
perspectivă ideologică, politică, culturală din care acesta să recepteze
conţinutul infomaţional pe care i-l transmite prin enunţul său; emiţătorul
transmite informaţii şi aspiră să consolideze diferite convingeri social-
politice şi ideologice, incitând sau chiar manipulând, în animte cazuri,

20
destinatarul. În funcţie de ponderea funcţiei informaţionale sau a celei
persuasive (secondată de cea expresivă), există două tipuri de texte
publicistice: a) textele care au ca dominantă componenta persuasivă
sunt amplu desfăşurate în raport cu volumul informaţiei conţinute,
caracteristica stilistică fiind concentrarea minimă; b) textele în care
domină latura informativă sunt concentrate, sfera de semnificaţii a
mesajului depăşind dezvoltarea sintagmatică a enunţului. Textul
lingvistic intră în relaţie cu diferite elemente de limbaj grafic: fotografii,
scheme, grafice, caricaturi etc., de cele mai multe ori relaţia fiind de
redundanţă de potenţare.
Fiind expresia lingvistică a celui mai important mijloc de
comunicare în masă, stilul publicistic se situează între cele două variante
ale limbii naţionale, scrisă şi orală, tinzând însă spre impunerea variantei
literare scrise. Această tendinţă face ca zona de suprapunere cu limba
literară comună să fie relativ amplă.; devierile stilului publicistic de la
modelul limbii litrare comune se face în două direcţii: 1) selectarea de
către emiţător a unor cuvinte din vocabularul popular sau arhaic al
limbii, avându-se în vedere destinatarul colectiv, eterogen sub aspect
luingvistic şi cultural; 2) emiţătorul recurge frecvent la neologisme (care
rămân adesea neadaptate la sistemul limbii) pentru a se situa în
actualitatea evenimentelor interne şi internaţionale, social-politice şi
culturale.
In ceea ce priveşte posibilitatea dezvoltării unor stiluri individuale,
acestea apar în măsura în care publicistul ştie să pună în acord cadrul
stilistic prestabilit de orientarea generală ideologică, social- politică,
culturală a publicaţiei (în cadrul raportului infomaţional-persuasiv), cu
tendinţa de manifestare a propriei individualităţi ( prin potenţare
conştientă a funcţiei expresive). Între cadrul generic, de variantă
funcţională autonomă, al stilului publicistic şi profilurile stilistice
individuale se dezvoltă mai multe variante stilistice particulare, în funcţie
de natura textelor; sunt identificabile:
- o variantă a textelor informative (informaţii de politică internă şi
externă, culturale, economice) neutră sub aspectul expresivităţii
stilistice, care apropie stilul publicistic de cel ştiinţific şi care nu oferă
posibilităţi de manifestare a unor variaţii stilistice individuale;
- o variantă a textelor publicitare, car închie posibilităţile de
variaţie stilistică într-un număr finit de tipare date;
- o variantă de popularizare ştiinţifică, culturală, administrativă
etc., care se constituie într-o zonă de interferenţă a stilului publicistic cu
cel ştiinţific; ofră posibilităţi reduse variaţiilor stilistice individuale;
- o variantă a textelor solemne (editoriale, discursuri politice,
comentarii de politică internă şi internaţională), în care componenta
persuasivă are un rol important; manifestarea stilurilor individuale este
relativ limitată de componenta informaţională;
- o variantă a textelor interpretative (reportaje,pamflete, cronici
etc.) cu gradul cel mai ridicat de expresivitate, tinzând spre apropierea
de stilul beletristic. Oferă cele mai multe posibilităţi de manifestare a
stilurilor individuale;

21
 - o variantă a textelor de dezbateri (dialoguri, interviuri, mese
rotunde, anchete etc.), care se apropie de stilul conversaţiei şi care
deschide largi posibilităţi de manifestare stilurilor individuale.
Rapiditatea cu care sunt scrise face ca materialele gazetăreşti să
abunde în abateri de la normele lingvistice (construcţii nefireşti,
stângăcii, anacoluturi, pleonasme, nonsensuri, dezacorduri), dar şi în
creaţii lexicale imediat impuse, formule retorice, figuri de stil
surprinzătoare, cuvinte şi sintagme memorabile (titluri, sloganuri,
sentinţe, citate, parafrazări).
Mulţi specialişti consideră că ponderea din ce în ce mai mare a aşa
numitei limbi transmise la distanţă prin radio, televiziune, film, video
(deosebită atât de limba scrisă cât şi de cea vorbită, sau cuprinzându-le
pe amândouă) dă stilului publicistic caracterul de limbaj mixt sau
intrsectorial.
Caracteristici lingvistice, care, prin reprezentativitate statistică,
devin stilistice:
La nivel fonematic, varianta funcţională a stilului publicistic se
înscrie în sfera limbii literare comune; totuşi manifestă şi o serie de
particularităţi dintre care amintim:
- pătrunderea unor asprcte neromâneşti de structură fonetică, prin
prezenţa termenilor străini, substantive proprii, în special: Canberra,
N’Djamena, Iosip Vrhoveţ etc.;
- utilizarea frecventă a abrevierilor româneşti şi internaţionale:
FMI, BCU, UNICEF, NATO etc., în structura cărora fonemul terce de la
funcţia distinctivă la o funcţie semnificativă; în structura noilor semne
lingvistice, fonemele componente „reprezintă” smnele lingvistice
autonome, cu semnificaţii proprii. De obicei, destinatarul receptează
doar semnificaţia semnului-sinteză, fără a mai putea descifra semnele
individuale spre care trimit fonemele „reprzentative”; fenomenul
caracterizează mai ales semnele convenţionale de circulaţie
internaţională, în structura cărora fonemele alcătuitoare trimit spre
semne aparţinând altor limbi.
La nivel morfematic:
- mare frecvenţă a substantivelor concrete, a substantivelor proprii
antroponomastice şi toponumastice (inclusiv din alte limbi);frecvenţa
ridicată a substantivelor provenite din infinitivul lung sau din supin:
pentru grăbirea culesului etc.; utilizarea compunerii ca mijloc principal
de formare a substantivelor: import-export, vânzare-cumpărare, PC-ul,
DJ-ul etc.; în flexiunea cazuală a substantivului predomină acuzativul şi
genitivul (prezent în construcţiile preponderent nominale ale titlurilor, în
dezvoltarea genitivului funcţiilor social-politice, în utilizarea
substantivelor postverbale la genitivul subiectiv- debutul negocierilor,
sfârşitul tratativelor- sau la genitivul obiectiv- privatizarea întrprinderilor,
închirierea spaţiilor comerciale etc.) ; prezenţa formelor acazuale sau
nearticulate, ca urmare a structurii nominale a titlurilor: Români pe
Himalaia., Convorbiri româno-ungare, Panoramic etc.; nominativul, cu
frevenţă mai redusă ca în celelate stiluri, este mai ales expresie a relaţiei
de apoziţie: , Adrian Cioroianu, ministrul de externe al României, a fost
primit ieri de Juan Carlos, regele Spaniei.etc.; slaba frecvenţă a
vocativuluiîn flxiunea nominală şi pronominală;

22
 - adjectivul accentuează caracterul preponderent nominal al stilului
publicistic; predomină două categorii de adjective: „circumstanţiale”,
care fixează cadrul temporal, modal, administrativ, etnic, social, politic în
care se desfăşoară evenimentele (anual, ordinar, economic, managerial,
negocibil etc.), şi cele calificative, care printr-o mutaţie semantică
declanşată de acţiunea funcţiei persuasive, devin „apreciative” sau
„depreciative” (firmă prosperă, întreprindere falimentară etc.); mara
frecvenţă a adjctivelor „circumstanţiale” determină creşterea numărului
adjectivelor incompatibile cu categoria gramaticală a comparaţiei:
atitudine civică, cadru organizatoric etc.; frecvenţă ridicată a compuselor
adjctivale: franco-român, financiar-bancar, audio-vizuală etc.
- preferinţa pentru formule de politeţe, în adresarea către o
persoană intervievată sau către cititor/auditor: dumneavoastră, domnule
ministru,... dumneavoastră, stimaţi cititori/telespctatori,...;
-în flexiunea pronominală şi verbală, categoria gramaticală a
persoanei este dominată de persoana a III-a singular;persoana a II-a
plural este utilizată pentru expresia raporturilor de deferenţă în varianta
dialogată a stilului publicistic, iar persoana I singular este utilizată în
textele de mică publicitate: Vând apartament ;
- în flexiunea verbală preferinţa pentru nedeterminare impune
predominarea diatezei pasive sau a reflexivului pasiv, care situează
acţiunea la un grad ridicat de generalitate: se comentează, a fost
anunţată etc.; din dorinţa de concentrare la maximum a textului, pasivul
este reprezentat în mod frecvent doar prin participiu:interviu acordat de
domnul prşedinte al televiziunii române; frecvenţa aproape absolută a
indicativului (mod al certitudinii) prezent şi perfect compus, ambele
timpuri fiind întrebuinţate cu sensul lor obiectiv; în textele informative
dominate de indicativ, intervine uneori potenţial-optativul, situând
informaţiile sub semnul ipotezei: Se afirmă că într-un lac din apropierea
Piteştiului s-ar afla cadavrul Elodiei ; frecvenţa redusă a imperativului şi
utilizarea conjunctivului cu valoare de imperativ, ca urmare a
componentei persuasive a textului: Să analizăm cauzele violenţei! .
La nivel sintactic se constituie ca mărci ale stilului publicistic:
- predominarea construcţiilor nominale, absolute sau relative,
izolările: A fi cineva implicat într-o astfel de afacere nu înseamnă...;
Firmele mici, lipsindu-le posibilităţile financiare pentru dezvoltare, nu
rezistă competiţiei...; Întrebat despre perspectiva finalizării locuinţelor,
directorul general a spus...;
- organizarea eliptică a enunţului în textele publicitare sau în titluri:
Vând cercei aur.; Credinţa- sprijinul celor săraci.;
- prezenţa frecvntă, mai ales în titluri, a enunţurilor interogative
retorice sau suspendate prin care se exprimă atitudinea critică faţă de
realităţile despre care comunică: Cine curmă indolenţa autorităţilor?
- încălcarea normelor limbii române literare de combinare a
semnelor lingvistice în enunţ, constrirea unor fraze nefireşti sau obscure.
La nivel lexical, sunt definitorii pentru stilul publicistic:
- diversitatea şi bogăţia lexicală maximă este urmarea aspiraţiei
spre originalitate a publicistului, mai ales în varianta textelor
interpretative;

23
 - eterogenitatea vocabularului derivă din multitudinea variantelor
interne ale stilului publicistic şi din eterogenitatea destinatarului textelor
publicistice;
- mobilitatea vocabularului, ca expresie lingvistică a imaginii vieţii
social-politice, răspunde permanentelor mutaţii care intervin în realitatea
obiectivă;
- specificitatea constituirii de noi termeni se manifestă prin
preferinţa pentru compunere, caracteristică mai ales adjectivelor, şi
pentru forţarea normelor literare la derivarea cu sufixe: a cnocauta, a
lectura, a securiza etc. ;
- structura specifică internă a vocabularului; fondul principal lexical
al stilului publicistic cuprinde un strat al terminologiei social-politice,
marea majoritate au caracter internaţional: constituţie, partid, libertate,
minister, ideologie etc.; un strat de termeni proveniţi din sfera altor
stiluri, neologisme, şi un număr mare de cuvinte vechi româneşti care
dezvoltă sensuri neologice, mai ales prin sintagme: cameră (în
organizarea parlamentară, piaţa comună, lumea a treia etc.; masa
vocabularului rezultă din interferenţa stilului ştiinţific şi cu cel juridic-
administrativ, dominante fiind neologismele (multe în ultima vreme de
origine engleză, întrebuinţate, mai ales, în forma lor originară):; play-
back, happy-end, week-end etc.; apar şi termeni populari, elemente
familiare, regionale şi arhaice: învăţătură de minte, magherniţă, vrere,
etc.
Forme textuale specifice pentru genurile informative: ştirea,
nota, reportajul, transmisia directă, cronica, afişul, interviul, comunicatul,
iar pentru cele analitice: articolul de ziar, foiletonul, editorialul, tableta,
glosa, recenzia, comentariul, discuţia, polemica, medalionul, caricatura,
portretul, pamfletul. Unele dintre acestea, mai ales ultimele enumerate,
sunt la graniţa cu litratura beletristică în intenţie şi în ceea ce priveşte
mijloacele stilistice folosite.

24