Universitatea crestina “Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Management Turistic si Comercial

Impactul Calitatii Produselor si Serviciilor asupra

Mediului Inconjurator

INDRUMATOR: PASCU EMILIA

STUDENT: Petcu Mihaela

GRUPA:17

1
Cuprins

Capitolul I
Impactul calitatii produselor si serviciilor asupra mediului
inconjurator

Capitolul II
Impactul progresului tehnic si al dezvoltarii economiei mondiale
asupra mediului inconjurator

Capitolul III
Surse de poluare si influenta lor asupra mediului

Capitolul IV
Preocupari nationale si internationale privind protectia mediului
inconjurator

Capitolul V
Influenta calitatii produselor si serviciilor asupra calitatii mediului
inconjurator

Capitolul VI
Bibliografie

2
Capitolul I

Impactul calitatii produselor si serviciilor asupra mediului inconjurator

Realitatile zilelor noastre arata ca secolul XXI este perioada celor mai mari descoperiri si
transformari ale civilizatiei omenesti, dar si cele mai complexe si uneori nebanuite efecte asupra
vietii.
Pâna nu demult resursele naturale regenerabile ale Terrei erau suficiente pentru nevoile omenirii.
În prezent, ca urmare a exploziei demografice si a dezvoltarii fara precedent a tuturor ramurilor
de activitate, necesarul de materie prima si energie
pentru productia de bunuri a crescut mult, iar
exploatarea intensa a resurselor pamântului releva,
tot mai evident, un dezechilibru ecologic.
Perfectionarea si modernizarea proceselor
tehnologice, utilizând cele mai noi cuceriri
stiintifice, au redus mult consumurile specifice de
materii prime, dar nu si pe cele energetice. Ca
urmare a industrializarii si cresterii productiei de
bunuri au sporit mult materialele ce afecteaza
mediul ambiant.
Tot mai des, o parte din materiile prime
intermediare sau finale, produse deosebit de complexe, se regasesc în aer, apa si în sol. Ploile
acide sunt tot mai dese, ca urmare a prezentei dioxidului de sulf din aer, datorita dezvoltarii
proceselor termice si a utilizarii unor combustibili inferiori; sunt evacuate în atmosfera
importante cantitati de oxizi de azot, de carbon, negru de fum, saruri si oxizi ai metalelor,
antrenate de gazele de ardere, produse cu efecte daunatoare asupra vegetatiei, în general, si direct
sau indirect asupra omului.
La acest sfârsit de secol si început de mileniu, lumea se afla în efervescenta. Schimbarile care au
avut loc si vor avea loc, creeaza, într-o viziune optimista, sperante si pentru remedierea fie si
treptata a mediului înconjurator. În tumultul generalizat al schimbarilor, trebuie sa tragem înca un
semnal de alarma legat de mediul înconjurator si de supravietuirea omului si a existentei vietii pe
Terra.
“Mediul natural”, adica aerul, oceanele, marile, lacurile, apele curgatoare, solul si subsolul si
formele de viata pe care aceste ecosisteme le creeaza si le sustin este imaginea cea mai comuna
pe care omul obisnuit si-o face atunci când vorbeste despre mediul înconjurator.
O padure, o balta sau un lac, de exemplu, formeaza fiecare în parte un “ecosistem” care se
interconditioneaza reciproc si se readapteaza continuu în cautarea unui anumit echilibru.
Totalitatea factorilor naturali, determina conditiile de viata pentru regnurile vegetale, animale si
pentru exponentul sau rational – omul, reprezentând mediul natural. În mediul natural distingem
componente fizice naturale – elemente abiotice: aer, apa, substrat geologic, relief, sol.
Componentele biotice reprezinta viata, organismele ce le dezvolta pe fundalul sportului ecologic.
Ele apar sub forma vegetatiei si animalelor depinzând atât de factori terestri, cât si cosmici
(radiatia solara de exemplu) ceea ce ne ajuta sa întelegem implicatiile care pot urma unor
modificari fie terestre, fie cosmice, sau ambele în acelasi timp.

2
Mediul înconjurator apare ca o realitate pluridimensionala care include nu numai mediul natural,
dar si activitatea si creatiile omului, acesta ocupând o dubla pozitie: de “component” al mediului
si de “consumator”, de beneficiar al mediului.
Conceptul actual de “mediu înconjurator” are un caracter dinamic, care cauta sa cunoasca, sa
analizeze si sa urmareasca functionarea sistemelor protejate în toata complexitatea lor.
Prin “resurse naturale” se întelege: totalitatea elementelor naturale ale mediului înconjurator ce
pot fi folosite în activitatea umana:
” resurse neregenerabile – minerale si combustibili fosili;
” resurse regenerabile – apa, aer, sol, flora, fauna salbatica;
” resurse permanente – energie solara, eoliana, geotermala si a valurilor.
În întreaga activitate a mediului înconjurator se urmareste nu numai folosirea rationala a tuturor
aceste resurse, ci si corelarea activitatii de sistematizare a teritoriului si localitatilor cu masuri de
protejare a factorilor naturali, adoptarea de tehnologii de productie cat mai putin poluante si
echiparea instalatiilor tehnologice si a mijloacelor de transport generatoare de poluanti cu
dispozitive si instalatii care sa previna efectele daunatoare asupra mediului înconjurator,
recuperarea si valorificarea optima a substantelor reziduale utilizabile.
Astfel, notiunea de “mediu înconjurator” cuprinde de fapt, toate activitatile umane în relatia om-
natura, în cadrul planetei Terra.
Când se vorbeste de progres sau de saracie, se vorbeste de fapt, în termenii cei mai globali, de
mediul înconjurator care caracterizeaza planeta noastra la un moment dat, caci între toate acestea
si poluarea, degradarea apei si a aerului, amenintarea paturii de ozon, desertificarea, deseurile
toxice si radioactive si multe altele, exista o strânsa interdependenta.
În toate civilizatiile care s-au dezvoltat pâna în secolul al XVII-lea, de natura predominant
agricola,”pamântul era baza economiei, vietii, culturii, structurii familiei si politicii”, viata era
organizata în jurul satului, economia era descentralizata, astfel ca fiecare comunitate producea
aproape tot ce îi era necesar. Energia cheltuita corespundea în esenta lucrului fortei musculare,
umana sau animala, rezervelor de energie solara înmagazinata în paduri, utilizarii fortei
hidrauliuce a râurilor sau mareelor, fortei eoliene.
Natura reusea pâna la urma sa refaca padurile taiate, vântul care unfla velele, râurile care puneau
în miscare rotile, deci sursele de energie utilizate de civilizatiile agricole erau regenerabile.
Odata cu sporirea populatiei globului, ce a decurs paralel cu perfectionarea organizarii sociale si,
în special odata cu dezvoltarea industriei, a transporturilor mecanizate din ultimele doua secole,
încercarea omului de a domina în lupta aspra cu natura, de a-i smulge lacom bogatiile ascunse,
începe sa aiba tot mai mult succes. Peste un miliard si jumatate din populatia actuala a Terrei
apartine civilizatiei industriale.
Industrialismul a fost mai mult decât cosuri de fabrica si linii de asamblare. A fost un sistem
social multilateral si bogat care a influentat fiecare aspect al vietii omenesti. Cresterea economica,
enorm accelerata, se bazeaza în majoritate nu pe surse regenerabile de energie, ci pe energia
cheltuita prin folosirea combustibililor fosili, neregenerabili: carbuni, titei, gaze naturale.
Alvin Toffler (una dintre cele mai influente şi bine cunoscute voci din domeniul afacerilor şi din
cel intelectual) observa cu sarcasm: “Pentru prima data o civilizatie consuma din capitalul naturii,
în loc sa traiasca din dobânzile pe care le dadea acest capital!”.

Orice activitate umana si implicit existenta individului este de neconceput în afara

mediului. De aceea, calitatea în ansamblu a acestuia, precum si a fiecarei componente în
parte, îsi pun amprenta asupra nivelului existentei si evolutiei indivizilor.
Ansamblul de relatii si raporturi de schimburi ce se stabilesc între om si natura, precum si
interdependenta lor influenteaza echilibrul ecologic, determina conditiile de viata si
implicit conditiile de munca pentru om, precum si perspectivele dezvoltarii societatii în

3
ansamblu. Aceste raporturi vizeaza atât continutul activitatii cât si crearea conditiilor de
existenta umana.
În concluzie, se poate afirma ca mediul trebuie adaptat si organizat pentru a raspunde
nevoilor indivizilor, ceea ce presupune preluarea din natura a unor resurse si prelucrarea
lor pentru a deservi populatia (pentru a satisface doleantele acestora). Aceasta dependenta
cunoaste un mare grad de reciprocitate, datorita faptului ca nevoile umane se adapteaza
într-o masura mai mare sau mai mica mediului.
Asigurarea unei calitati corespunzatoare a mediului, protejarea lui – ca necesitate
supravietuirii si progresului – reprezinta o problema de interes major si certa actualitate
pentru evolutia sociala. În acest sens, se impune pastrarea calitatii mediului, diminuarea
efectelor negative ale activitatii umane cu implicatii asupra acestuia.
Poluarea si diminuarea drastica a depozitelor de materii regenerabile în cantitati si ritmuri
ce depasesc posibilitatile de refacere a acestora pe cale naturala au produs dezechilibre
serioase ecosistemului planetar.
Protectia mediului este o problema majora a ultimului deceniu dezbatuta la nivel
mondial, fapt ce a dat nastere numeroaselor dispute între tarile dezvoltate si cele în curs
de dezvoltare. Acest lucru a impus înfiintarea unor organizatii internationale ce au ca
principale obiective adoptarea unor solutii de diminuare a poluarii si cresterea nivelului
calitatii mediului în ansamblu.
Cercetarile amanuntite legate de calitatea mediului, de diminuarea surselor de poluare s-
au concretizat prin intermediul unui ansamblu de actiuni si masuri care prevad:
- cunoasterea temeinica a mediului, a interactiunii dintre sistemul economic si sistemele
naturale; consecintele acestor interactiuni; resursele naturale trebuiesc utilizate rational si
cu maxim de economicitate
- prevenirea si combaterea degradarii mediului provocata de om, dar si datorate unor
cauze naturale
- armonizarea intereselor imediate si de perspectiva ale societatii în ansamblu sau a
agentilor economici privind utilizarea factorilor de mediu

Capitolul II

Impactul progresului tehnic si al dezvoltarii economiei mondiale asupra mediului

inconjurator

Civilizatia industriala – al carei principiu de baza a fost cel al obtinerii profitului maxim
a neglijat costurile sociale ale dezvoltarii, ajungându-se la o contradictie puternica intre
civilizatia industriala si sistemul ecologic al planetei noastre. Atât timp cât civilizatia ca
intreg, cu puterea ei tehnologica de care dispune, continua sa urmeze un tipar in gândire
ce incurajeaza exploatarea irationala a resurselor naturale (si a mediului, in general)
pentru câstiguri pe termen scurt, indiferent de ceea ce am face noi ca indivizi, dezastrul
nu va putea fi evitat. De aceea este necesar ca omenirea sa realizeze faptul ca salvarea
mediului trebuie considerata un principiu central de organizare al civilizatiei noastre.
Intensitatea si complexitatea procedeelor economice in conditiile actuale nu pot fi
abordate fara a se tine cont si de aspectele ecologice. Ignorarea acestor aspecte duce atât
la agravarea dezechilibrelor ecologice existente, cât si la aparitia altora noi. Mediul

4
inconjurator si dezvoltare economica sunt indisolubil legate, primul reprezentând locul in
care traim, iar cea de-a doua ceea ce facem pentru imbunatatirea mediului in care traim.
Intensificarea activitatii umane, urmata de cresterea economica, creste presiunea asupra
mediului inconjurator si in special, asupra mediului natural. Aceasta presiune se
manifesta fie prin consumul irational de resurse si spatii, fie prin producerea unor deseuri
pe care natura nu le poate absorbi si care au efecte negative asupra mediului.
In vederea satisfacerii trebuintelor lor, oamenii sunt tentati sa consume cât mai multe
resurse naturale, materii prime si energie, fara a se gândi la urmari. Asa se face ca
dezvoltarea economica a cunoscut, timp de secole, o crestere exponentiala in intreaga
lume. Ea s-a bazat pe tehnologii mari consumatoare de materii prime, energie si resurse.
Acest tip de dezvoltare poate fi considerat responsabil pentru multe dintre dificultatile
noastre. Aceasta deoarece:

• nu s-a urmarit valorificarea tuturor componentelor materiilor prime intrate in

procesul de productie; in consecinta, la o serie de materii prime se utiliza doar un
procent mic, restul fiind considerat reziduu / deseu si se deversa in apa, atmosfera
sau se depunea direct pe sol, ceea ce avea ca rezultat poluarea solului si a pânzei
freatice;
• consumul ridicat de materii prime si resurse minerale neregenerabile, a determinat
epuizarea intr-un interval de timp relativ scurt a stocurilor de resurse;
• agricultura – datorita utilizarii de utilaje din ce in ce mai specializate si a
pesticidelor si ingrasamintelor chimice – a devenit, pe lânga consumatoare de
resurse neregenerabile si o sursa, deloc de neglijat, de poluare a apelor de
suprafata. In unele cazuri, pentru cresterea suprafetelor arabile erau defrisate
paduri, ceea ce a avut drept rezultat modificari ale peisajului prin alunecari de
teren sau inundatii;
• industrializarea puternica a determinat concentrarea populatiei in mari aglomerari
urbane, ceea ce a avut drept consecinta cresterea numarului de agenti poluanti.

Evolutia economica arata ca o astfel de dezvoltare a afectat mediul natural sub mai
multe aspecte:

• biologic – infestarea cu substante nocive s.a.;

• estetic – degradarea/disparitia unor peisaje, crearea de peisaje modificate s.a.;
• functional – afectarea factorilor de mediu.

In aceste conditii are loc degradarea mediului inconjurator, poluarea sa si aparitia

dezechilibrelor ecologice, cu consecinte incalculabile asupra dezvoltarii economice si
asupra calitatii vietii.
Dezvoltarea economica bazata pe utilizarea abuziva si irationala a resurselor
neregenerabile si regenerabile nu poate continua la infinit. Este necesara schimbarea
atitudinii si gândirii, renuntarea la vechile tipare economice pentru a putea asigura
integritatea pe termen lung a sistemelor naturale care intretin viata pe Pamânt. Totodata,
trebuie realizata o dezvoltare economica aflata in acord cu necesitatile si constrângerile
naturii, dezvoltare care cere asigurarea legaturii dintre politica economica si cea
ecologica la toate nivelurile statului si in toate ramurile economiei. Armonizarea

5
extinderii activitatilor economice cu ocrotirea mediului inconjurator cere recunoasterea
faptului ca dezvoltarea economica este capabila sa genereze beneficii ecologice, tot asa
cum ecosistemele sanatoase implica beneficii economice.
Dezvoltarea economica ridica nivelul aspiratiilor societatii si genereaza cerinte de
imbunatatire ecologica. Sporirea veniturilor si ridicarea nivelului de trai aduc dupa sine
satisfacerea nevoilor materiale fundamentale si in felul acesta, când prezentul este sigur,
oamenii, isi pot concentra atentia asupra viitorului, acordând problemelor de mediu
importanta cuvenita.
Desi corelatia dintre cresterea venitului si preocuparile ecologice este aceeasi pe plan
international, totusi exista diferente in ceea ce priveste tarile puternic industrializate,
tarile Lumii a III-a si tarile foste comuniste. In tarile puternic industrializate, tari cu
economie puternica si cu un nivel de trai mai ridicat, tendinta este aceea de a se aloca mai
mult timp, mai multe fonduri si resurse problemelor ecologice, ceea ce duce la un mediu
mai putin poluat. Pe de alta parte, tarile subdezvoltate – care au de luptat cu saracia, cu
datoriile externe si cu grave probleme sociale – nu dispun de timp, fonduri banesti si
resurse pentru ocrotirea naturii. Consecintele acestor probleme sunt deosebit de grave:
mediul nu este sanatos, factorii de mediu sunt puternic afectati de poluare, iar calitatea
vietii populatiei lasa de dorit.
Expertii apreciaza ca si in tarile subdezvoltate, progresul economic poate realiza o
conciliere intre mediul natural si presiunile la care acesta este supus prin reducerea
saraciei si limitarea cresterii populatiei. Cresterea necontrolata a populatiei in aceste tari
in ultimele decenii a dus la intensificarea presiunilor asupra mediului natural, oamenii au
incercat sa-si asigure existenta prin:

• defrisarea masiva a terenurilor impadurite pentru extinderea suprafetelor de

cultivat (pentru a-si putea asigura hrana si totodata lemnul pentru incalzit si
preparat hrana);
• utilizarea de substante toxice si a pesticidelor pentru obtinerea de recolte mai
bogate;
• activitati industriale puternic poluante s.a.

Rezultatele au fost din ce in ce mai triste, ducând atât la masiva poluare a factorilor de
mediu, cât si la disparitia unor specii de plante si animale.
Dezvoltarea economica, prin beneficiile aduse apare in relatia prosperitate – progres
atât din partea de cerere cât si din partea de oferta: in partea de cerere apare prin
beneficiile pe care le aduce – cerinte mai mari in ceea ce priveste calitatea mediului
inconjurator in tarile industrializate si reducerea presiunii asupra mediului in tarile
subdezvoltate, iar in partea de oferta apare prin faptul ca genereaza resurse financiare
pentru ca imbunatatirea calitatii mediului sa fie posibila.
In concluzie, pentru reducerea presiunilor asupra mediului inconjurator este necesara
elaborarea unei strategii de dezvoltare economica care sa fie in acord cu mediul. Pentru
aceasta, dezvoltarea economica trebuie sa se bazeze pe administrarea rationala a
resurselor naturale (indiferent ca sunt regenerabile sau neregenerabile) si adoptarea unor
decizii intelepte când este necesara extinderea in industrie si agricultura (trebuie evitate
atât industriile puternic poluante, cât si agricultura extensiva in care sunt utilizate fara
discernamânt diferite substante toxice – pesticide, erbicide, fungicide si ingrasaminte

6
chimice – pentru obtinerea de recolte bogate). Daca dezvoltarea economica se realizeaza
in consens cu natura, genereaza numeroase beneficii: noi locuri de munca, stabilitate
economica, progres social si economic.

Capitolul III

Surse de poluare si influenta lor asupra mediului

De fapt, problema raportului dintre om si mediul ambiant nu este noua. Ea a aparut o data
cu cele dintai colectivitati omenesti, caci omul cu inteligenta si spiritul creator care il
definesc, nu s-a multumit cu natura asa cum era ea, ci a pornit cu curaj si tenacitate la
opera de transformare a ei potrivit nevoilor sale.Multiplicandu-se neincetat, specia umana
a adaugat peisajului natural privelisti noi, prefacand mlastini si pamanturi intelenite in vai
roditoare, tinuturi aride in oaze de verdeata, a creat noi soiuri de plante de cultura si a
domesticit animale salbatice.Pana aici, echilibrul natural nu a avut de suferit decat, poate,
pe arii foarte restranse, care nu puteau afecta ansamblul.

Cotitura a intervenit o data cu revolutia industriala si, mai cu seama, cu noua revolutie
tehnico-stiintifica, gratie careia avioane si rachete brazdeaza, astazi, vazduhul si strapung
norii, nave tot mai mari si mai puternice despica luciul marilor si al oceanelor, cascade de
hidrocentrale transorma puterea apelor in salbe de lumina, in energie ce alimenteaza
parcul de masini in crestere vertiginoasa.Intr-un cuvant, stiinta si tehnica moderna,
sporind nemasurat puterea omului, au ridicat, in medie, nivelul de viata de
pretutindeni.Dar reversul civilizatiei industriale este contemporane, al progresului
material a fost si este inrautatirea mediului natural.Sub impactul dezvoltarii economice au
fost poluate, mai mult sau mai putin grav, solul, apa si aerul, au disparut sau sunt pe cale
de disparitie multe specii de plante si animale, iar omul este confruntat la randul lui cu
diverse maladii cauzate de poluare, fenomen ce cuprinde astazi toate tarile si
continentele.Efectele ei sunt resimtite pana si peintinderile, pana ieri imaculate, ale
Antarcticii.S-a calculat ca in timp de un deceniu, devierile civilizatiei au provocat
mediului natural pagube mai mari decat intr-un mileniu.
Efectul de sera, distrugerea stratului de ozon, ploile acide au avut consecinte din ce in ce
mai dramatice in ultimii ani.

Agricultura, zootehnia, vânătoarea, silvicultura şi mineritul sunt activităţi care au o

presiune semnificativă asupra florei şi faunei. Acestea pot afecta anumite specii de
animale, pot reduce sau îmbunătăţi calitatea pământurilor, pot contribui la eroziune sau
pot avea alte consecinţe.

Industria, aşezările umane şi transporturile pot avea un impact negativ indirect asupra
acestor componente ca rezultat al emisiilor în aer şi deversărilor în apă.
În cazul atmosferei, se poate face distincţie între poluare la nivel global şi calitatea
aerului urban la nivel local. Dacă este urmată această cale, calitatea aerului urban poate fi

7
inclusă ca o componentă a aşezărilor umane din cauza impactului local. Atmosfera, ca şi
componentă, poate fi lărgită pentru a cuprinde calitatea aerului şi clima.
Poluarea atmosferei generează ca efect acidifierea lacurilor, solurilor şi pădurilor.
Poluarea atmosferei va afecta, eventual, calitatea apei de pe uscat, solurilor, biosferei şi a
ecosistemelor.Problema acidifierii poate fi considerată ca fiind una de nivel local,
naţional şi transnaţional. Alte probleme ale atmosferei, cum ar fi emisiile de CFC5,
efectul lor asupra stratului de ozon şi răspândirea radiaţiilor provocate de acţiunea omului
în cazul accidentelor nucleare şi a testărilor de arme au, cu siguranţă, semnificaţie
internaţională.

Calitatea apei este o problemă mai complexă decât calitatea aerului din moment ce multe
alte lucruri depind de folosirea apei. De exemplu, apa bogată în săruri minerale poate fi
benefică pentru anumite tipuri de faună şi vegetaţie, dar neutilizabilă pentru consumul
zilnic al oamenilor. Din această cauză se face distincţie între apa dulce şi cea sărată, iar
problemele variază în funcţie de acest lucru.

Coastele sunt locuri propice pentru industrii cu un înalt grad de poluare pentru că mările
reprezintă o soluţie simplă pentru eliminarea resturilor industriale. Cei mai periculoşi
contaminatori sunt toxinele (de exemplu, metalele grele şi pesticidele), materialele
organice, resturile de fertilizatori, depunerile din ploile acide şi agenţii patogeni (de
exemplu, coliformul). Această listă se prelungeşte în fiecare an odată cu noi descoperiri
de contaminatori şi efectele lor nocive asupra sănătăţii omului şi ecosistemelor acvatice.
Doar o mică parte din aceşti contaminatori sunt studiaţi sistematic.
Dacă este urmărită calitatea pământului în mod distinct, în funcţie de problemele solului
şi subsolului, relaţiile dintre fiecare componentă şi activităţile, evenimentele şi reacţiile
corespunzăto are fiecăreia sunt de obicei mai uşor de identificat. O gamă largă de
activităţi pot afecta solul. În ceea ce priveşte subsolul, mineritul şi extracţia de petrol şi
gaze au cel mai mare impact. Deşeurile pot afecta atât solul cât şi subsolul.

Aşezările umane afectează mediul în diferite moduri. Aglomerările urbane contribuie

deseori la poluarea resurselor de apă şi pământ. Lipsa serviciilor primare (de exemplu
colectarea deşeurilor menajere, sistemele de epurare a apei etc.) este o problemă serioasă.
Creşterea rapidă a populaţiei, migraţia şi urbanizarea accentuează aceste probleme.
Poluarea locală a aerului cauzată de numărul mare de autovehicule reprezintă încă un
aspect al acestei componente. Un alt aspect al calităţii aşezărilor umane este dat de
existenţa locuinţelor sub standardele minime de viaţă.

Se vorbeşte despre poluare a mediului, atunci când una sau mai multe substanţe sau
amestecuri de substanţe străine sunt prezente în mediu, în cantităţi sau pe o perioadă care
le face periculoase pentru oameni, animale sau plante şi contribuie la punerea în pericol
sau vătamarea, activităţii sau bunăstării persoanelor. ( definiţie dată de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii - O.M.S.)

Poluarea poate fi:

8
 -naturală (polenul plantelor şi florilor, care provoaca alergii, emisii vulcanice
naturale, etc.)

-artificială (ca urmare a intervenţiei umane - materii chimice reziduale, deşeuri

industriale, gaze de eşapament, deversări accidentale, etc.), aceasta din urmă
producânduse datorită depăşirii capacitatii de autoepurare.

În prezent, majoritatea produselor sunt obţinute prin prelucrarea unor materiale

brute şi au ca rezultat, în afară de produsul finit, numeroase deşeuri mai mult sau mai
puţin toxice, care afectează la diferite niveluri învelişul terestru. Efectele poluării sunt
resimţite până pe întinderile, până ieri imaculate, ale Antarcticii. S-a calculat că în ultimul
deceniu al mileniului II, excesele civilizaţiei noastre au provocat mediului natural pagube
mai mari decât într-un mileniu. Milioane de hectare de teren, ce până ieri erau socotite
inerte pe vecie, în paralel cu alte milioane de hectare dintre cele aflate în producţie, devin
improprii cultivării datorită tot acţiunii omului. De când omul a început să lupte
împotriva naturii, suprafaţa deşerturilor a crescut cu un miliard de hectare şi procesul
avansează într-un ritm accelerat.

Capitolul IV

Preocupari nationale si internationale privind protectia mediului inconjurator

Incercand un scurt istoric, trebuie mentionat ca toate comentariile legate de politica

consumatorista incep cu expresia formulata pentru prima oara de scotianul Adam Smith,
in secolul al XVIII-lea aceea ca unicul scop final al produsului este consumul,
producatorul fiind subordonat in toate cerintele consumatorilor. Intr-o formulare
moderna, se poate spune ca scopul activitatii economice este de a aloca resurse, cat mai
eficient posibil, pentru a satisface nevoile consumatorilor.O asemenea actiune conduce
direct la ideea de suveranitate a consumatorilor, in ultima instanta, persoana indicata a
decide alocarea resurselor fiind consumatorul insusi, ideea in cauza avand suport politic,
moral, logic si, nu in ultima instanta, economic. De altfel, in literatura de specialitate, se
afirma ca, asa cum in politica democratia consta in asigurarea drepturilor alegatorilor, in
economie, o asemenea democratie inseamna asigurarea drepturilor consumatorilor,
posibilitatea acestora de a alege.

9
Mult timp, calitatea mediului Inconjurator a fost perceputa ca o grija nefondata a unor
indivizi bogati, dar acum, In anul 2010, aceasta constituie una din cele mai stringente
probleme globale ale omenirii, deoarece nu mai este vorba numai de conservarea cadrului
natural, ci este pusa sub semnul Intrebarii Insasi supravietuirea speciei umane.

Daca ieri, manifestarile antinucleare apareau ca lupta unor pacifisti care erau confundati
cu cei ce se alarmau de soarta unor balene sau rinoceri, astazi militantii ecologi au
devenit o forta politica In peisajul politic mondial.
Explozia unui reactor nuclear In mijlocul unei regiuni fertile si populate a determinat
constientizarea pericolului tehnologic, iar numarul crescând al catastrofelor naturale
evidentiaza costul impactului uman asupra naturii.

Dezechilibrarea tot mai accentuata a raportului dintre economie si mediu Indeamna la

regândirea relatiilor dintre activitatea economica si mediul Inconjurator, formarea
constiintei ecologice, dezvoltarea stiintei economia mediului si modificarea atitudinii fata
de natura.
Din prezentarile anterioare s-a retinut necesitatea elaborarii unei Strategii de Protectia
Mediului, ca o componenta a “Dezvoltarii Durabile”.Initial, notiunea de strategie a fost
utilizata în domeniul militar. Prin strategie se întelegea arta de a coordona actiunile fortelor
militare, politice, economice, morale implicate în conducerea unui razboi sau în pregatirea
de aparare a unei natiuni.În timp notiunea s-a extins, fiind utilizata în prezent si în
alte domenii: economie, sport, finante si, mai recent, în protectia mediului.

Este deja acceptat faptul ca prin protectia mediului se întelege totalitatea actiunilor
menite sa asigure conservarea resurselor naturale si protej area calitatii componentelor
mediului înconjurator.Corelând cele doua notiuni, rezulta ca prin strategii de protectia
mediului putem întelege arta de a coordona ansamblul actiunilor, la nivel national si la
nivel local, menite sa asigure conservarea resurselor naturale si protej area calitatii tuturor
componentelor mediului înconjurator, precum si a mediului, în ansamblu.

Serviciul Comisiei Uniunii Europene responsabil de mediu, de securitate nucleara si de

protectie civila se numeste DG 11 si Isi are sediul In Belgia, cu principala sucursala la
Luxembourg.Modul de abordare a problematicii strategiilor de mediu poate fi bine
perceput prin prezentarea experientei Comunitatii Europene pe aceasta directie.Cu
ocazia primei Conferinte a Natiunilor Unite privind mediul Inconjurator, de la
Stockholm, din iunie 1972, Comunitatea Europeana a adoptat primul sau Program de
Actiuni pentru Protectia Mediului pe o perioada de 5 ani (1973-1977).Atât primul cât si
al doilea Program de Actiune (1978-1982) au stabilit liste detaliate de masuri ce
trebuie Intreprinse pentru controlul poluarii.

Campania de conştientizare că cea mai eficientă formă de tratare a deşeurilor este reciclarea
lor,si s-a dus în Europa sub sigla trei R (Reducere, Refolosire, Reciclare, engleză Reduce,
Reuse, Recycle, franceză Réduire, Réutiliser, Recycler).
Deşi în România s-au demarat iniţiative de reciclare ale deşeurilor sub acest generic încă
înainte de 1989, în contextul lipsurilor din acea perioadă acţiunea, fiind impusă de sus în
jos, a intampinat rezistenta.

10
Actual, reciclarea este reluată, dar reuşita politicii de reciclare ţine şi de posibilitatea
sortării deşeurilor, care trebuie începută chiar din prima fază, prin colectarea separată a
materialelor refolosibile.

Legislaţia privind gestionarea deşeurilor este bogată. În februarie 2008 la nivel european
acquis-ul comunitar cuprindea 29 de directive ale Comisiei Europene. Pentru aderarea la
Uniunea Europeană, România a trebuit să implementeze în legislaţia sa aceste directive.
Principalele directive sunt:
• Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 5
aprilie 2006 privind deşeurile
• Directiva Consiliului 91/689/CEE privind deşeurile periculoase
(modificată prin Directiva Consiliului 94/31/CE)
• Directiva 94/62/CE privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje (modificată
de Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/12/CE)
• Directiva 1999/31/CE privind depozitarea deşeurilor
• Directiva 2000/76/CE privind incinerarea deşeurilor
• Directiva Consiliului 2002/96/CE privind deşeurile de echipamente
electrice şi electronice
• Directiva Consiliului 2002/95/EC privind restricţionarea utilizării
anumitor substanţe periculoase
• Directiva Parlamentului European şi Consiliului 2000/53/CE privind
vehiculele scoase din uz
• Directiva 75/439/CEE privind eliminarea uleiurilor uzate (modificată de
Directiva Consiliului 87/101/CEE
• Directiva 2006/66/CE privind bateriile şi acumulatorii şi deşeurile de
baterii şi acumulatori
• Directiva Comisiei 93/86/CE privind etichetarea bateriilor
• Directiva Consiliului 96/59/CE privind eliminarea bifenililor şi trifenililor
policloruraţi (PCB şi PCT)

În februarie 2008, dintre cele 29 de directive, 21 erau complet transpuse în legislaţia

românească, 3 erau transpuse parţial, iar 5 încă nu erau transpuse. În total un număr de 116
acte legislative transpuneau aceste directive: legi, hotărâri de guvern, ordonanţe de
urgenţă aleguvernului şi ordine emise de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile
(MMDD, fostMinisterul Mediului şi Gospodăririi Apelor - MMGA, fost Ministerul
Apelor şi Protecţiei Mediului - MAPM), Ministerul Economiei şi Finanţelor (MEF, fost
Ministerul Economiei şiComerţului - MEC) şi Ministerul Transporturilor (MT, fost

11
Ministerul Transporturilor şiTelecomunicaţiilor - MTCT). Actual această transpunere
este completă.

Dupa 1990, în România, politica de mediu a devenit o componenta a politicii de

ansamblu, recunoscându-se importanta acesteia pentru dezvoltarea armonioasa a
societatii.Evolutia acestei politici, chiar daca a cunoscut perioade de cautari, de
incoerenta, s-a îndreptat spre coordonatele imprimate de UE si astazi putem afirma ca, cel
putin din punct de vedere legislativ, suntem aproape de atingerea acestui obiectiv.
Desigur problemele de implementare a prevederilor legislative si de îmbunatatire
continua a lor ramâne înca un deziderat pentru care trebuie facute eforturi deosebite.
Se poate exemplifica efortul pe linie legislativa prin prezentarea unui extras din Planul
Strategic de Actiune pentru Protectia Mediului, preluat din Hotarârea de Guvern 3 2/2002
privind aprobarea Planului de Actiune pe anii 2002 – 2003 al Programului de Guvernare.

Capitolul V

Influenta calitatii produselor si serviciilor asupra calitatii mediului inconjurator.

Mondializarea pieţei şi concurenţa acerbă de pe piaţa internaţională, determină ca rolul

calitaţii la acest început de secol să reprezinte o condiţie esenţială în asigurarea liberei
circulaţii a produselor şi serviciilor româneşti.
Ţările Comunităţii Economice Europene, ale căror produse sunt de multe ori superioare
calitativ sau mai ieftine decât produsele româneşti, consideră că din acest motiv România
este o piaţă bună de desfacere a produselor lor.
Iată de ce trebuie înţeles că pentru a putea pătrunde cât mai repede şi mai convenabil pe
piaţa internaţională, dar şi pentru a determina ca produsele româneşti să fie mai solicitate
pe piaţa internă şi externă faţă de cele din import, este absolut necesar să se ia toate
măsurile pentru creşterea calităţii produselor şi serviciilor româneşti.
Calitatea produselor asigură:
- supravieţuirea întreprinderilor pe o durată mai mare de timp
- obţinerea unui profit suficient de mare
- adaptarea permanentă a produselor întreprinderii, la evoluţia pieţei şi la dezvoltarea
ei
Dintre măsurile practice care trebuie luate pentru a se ajunge la îmbunătăţirea calităţii şi
la creşterea profitului, se remarcă implementarea managementului total al calităţii şi
obţinerea excelenţei.
Pentru aplicarea acestor măsuri însă, există mai mulţi factori de care trebuie să se ţină
cont, printre care unul deosebit de important este “cultura organizaţională”.

12
Cultura organizaţională se referă la strategia şi structura organizaţiei, la personalitatea
managerilor, la cultura indivizilor structurată pe cunoştinţe, principii morale şi de drept,
pe criterii estetice, pe tradiţii şi pe alte valori spirituale individuale.
Elementele mai importante ale culturii organizaţionale sunt:
- valorile organizaţionale, care descriu ce cred membrii organizaţiei că este important
şi ele reprezintă “sufletul” culturii organizaţionale
- modelele cu rol cultural, care includ angajaţii de la orice nivel, care dau viaţă
valorilor organizaţiei şi servesc ca exemple atâta timp cât sunt în activitate
- deprinderile organizaţionale care exprimă relaţiile dintre membrii organizaţiei, dar şi
modul de abordare a mediului de lucru
-transmit în timp cultura organizaţională, generaţiilor succesive de angajaţi
Dacă nu se au în vedere aceste elemente, organizaţiile vor întâmpina greutăţi în
efortul de implementare al Managementului Calităţii Totale (TQM), din cauza, în
principal, a inerţiei angajaţilor de la toate nivelele, de a păstra obişnuinţele anterioare.
Aplicarea unui sistem al TQM nu se poate impune în orice condiţii. Incercarea de a
implementa o calitate totală fără a crea în prealabil o cultură a calităţii nu va duce la
rezultatele scontate, aşa cum pe un teren agricol nepregătit (nearat, netratat cu
îngrăşăminte etc), nu se pot obţine recoltele scontate.
TQM trebuie introdus pe un teren pregătit, în care să existe un mediu cultural al
organizaţiei, respectiv o cultură a calităţii.
Cultura calităţii este un sistem de valori organizaţionale care rezultă dintr-un mediu
orientat către menţinerea şi îmbunătăţirea continuă a calităţii.
Organizaţiile cu o cultură a calităţii, indiferent de produsele sau serviciile furnizate, se
caracterizează în general prin:
-mesajele sunt preluate activ de la clienţi în scopul îmbunătăţirii continue a calităţii
-managerii angajaţi sunt în egală măsură implicaţi în îmbunătăţirea continuă a calităţii
-munca se desfăşoară în echipă
-educaţia şi instruirea se fac pentru a se asigura la toate nivelele oameni
cu aptitudini şi cunoştinţe corespunzătoare
-recompensele şi promovarea se bazează pe contribuţia fiecăruia la
îmbunătăţirea calităţii
-colegii angajaţi sunt priviţi ca şi clienţi interni
-furnizorii sunt trataţi ca parteneri
Referitor la caracteristicile arătate, Kaoru Ishikawa, considerat “părintele calităţii” în
Japonia, a subliniat ca aşa-numitul “miracol japonez” se datorează în principal
menţinerii sub control a calităţii în industria şi afacerile japoneze, dar şi participării la
îmbunătăţirea calităţii produselor şi serviciilor a întregului personal al organizaţiei.

13
 O organizaţie cu o cultură puternică a calităţii prezintă următoarele caracteristici
principale:
- management acceptat şi aplicat la toate nivelele
- accent pe resursele umane ale organizaţiei
- recunoaştere şi recompensare pentru rezultate bune în privinţacalităţii
- sistem puternic de valori
- standarde de performanţă pentru obţinerea produselor
Îmbunătăţirea continuă a culturii calităţii aduce însă şi conflicte între cei care acceptă
schimbarea şi cei care se opun schimbării, ceea ce poate duce la împărţirea
organizaţiei în tabere care irosesc energie şi timp, în loc să uşureze schimbarea.
De aceea, bazele culturii calităţii trebuie puse prin paşi mici, prin teste pilot, prin
experiment, prin exemplul personal al managerului, iar pe de altă parte prin
recompensarea şi recunoaşterea meritelor angajaţilor.
Daca TQM este impus de manageri, fără a ţine cont de angajaţii de la toate nivelele
organizaţiei, nu se va ajunge la rezultatele dorite. De aceasta va trebui să se ţină cont
cu atât mai mult cu cât adeseori problemele calităţii produselor şi serviciilor impuse
de manageri nu sunt întotdeauna cele mai bune. Angajaţii implicaţi direct în obţinerea
unor produse de calitate pot veni deseori cu sugestii concrete mult mai viabile decât
cele care li s-ar impune. Ideile provenite din mijlocul angajaţilor şi adaptarea lor la
nivelul întregii organizaţii sunt de fapt o recunoaştere a meritului celor care contribuie
la îmbunătăţirea calităţii şi vor trebui recompensate corespunzător.
Cultura calităţii facilitează munca în echipă, care este mult mai eficace în obţinerea
unor produse de calitate, deoarece fiecare individ este interesat direct în a se verifica
singur în privinţa calităţii muncii pe care o desfaşoara. Orice angajat trebuie tratat cu
respect şi cu demnitate, pentru că resursa umană este cea mai valoroasă resursă a
organizaţiei, este cea care poate duce efectiv la îmbunătăţirea calităţii produselor şi
serviciilor.
Pe de altă parte, modul în care angajaţii înţeleg şi utilizează termenii fundamentali ai
TQM permite o conştientizare a fenomenului calităţii, o îmbunătăţire a ei.
O cultură a calităţii implică o viziune largă asupra competenţei întreprinderii. Aceasta
înseamnă că o persoană nu se preocupă numai de responsabilităţile ei, ci şi de modul
în care se desfăşoară activitatea tuturor angajaţilor pentru a se realiza produse
competitive pe plan intern şi internaţional.
Cultura calităţii nu trebuie privită ca ceva misterios şi greu de definit. Deşi ea este
intangibilă, ea se bazează pe valori şi pe aşteptări.
Valorile ghidează politica şi procesele organizaţiei şi se concretizeaza în:
- profitabilitate
- servirea clienţilor
- crearea unor locuri de muncă favorabile etc

14
Aşteptările se referă la ceea ce urmăresc să realizeze angajaţii prin acţiunile lor.
Cultura calităţii îl face pe lucrător să aştepte rezultatele unor metode noi pe care le
introduce în vederea obţinerii unor produse superioare calitativ, dar concomitent el
aşteaptă recunoaşterea sau eventual recompensa pentru efortul depus în obţinerea unei
calităţi imbunătăţite.
Managerii au un rol important în obţinerea valorilor şi a aşteptărilor dorite, dar ei nu
le pot impune, ci trebuie să creeze condiţiile necesare şi să ia masurile
corespunzătoare pentru a se ajunge la o calitate cât mai bună a produselor, în vederea
asigurării pe piaţă a competitivităţii organizaţiei.
Un bun manager trebuie să acorde o importanţă mare gestiunii resurselor umane.
Dezvoltarea spiritualităţii lumii moderne, a valorilor morale ale tinerei generaţii,
constituie parametrii prin care se poate aspira cu siguranţă la îmbunatăţirea calităţii
vieţii, la o dezvoltare durabilă şi la integrarea în Uniunea Europeană.

15
 Capitolul VI

BIBLIOGRAFIE

www.ecomagazin.ro
Brown R.L.-“Probleme globale ale omenirii “
- “Managementul calitatii si protectia
consumatorilor”-editura ASE Bucuresti 1997
Lect.univ.dr. Giani Ggradinaru - „Bazele statisticii mediului”
Editura ASE – Bucuresti 2005
Stanciu I. -“Bazele merceologiei”
-“Fundamentele stiintei marfurilor”
www.anpm.ro
Management – O. Nicolescu s.a. Editura Didactica si
Pedagogica Bucuresti 1992

16