You are on page 1of 138

MARIN POPESCU - DICULESCU

SELECT CLUBUL PERSONALITĂŢILOR


DIN OLTENIA

(10 OLTENI DE NOTA 10)


Eseuri şi portrete de olteni celebri
Machetarea grafică şi coperta : Laurian Troncuţă

Referenţi ştiinţifici :
Prof. univ. dr. ION BUZAŞI
Conf. univ. dr. IOAN DĂNILĂ

Editura DIDACTICA NOVA - Craiova


Str. Basarabia, Nr. 9, Bl. E2, Et. 1, Ap. 5
Tel .: 0251-599.390 ; 0744.577.733
Director : prof. dr. DUMITRU GHERGHINA

ISBN : 978-973-7905-66-6
MARIN POPESCU - DICULESCU

SELECT CLUBUL PERSONALITĂŢILOR


DIN OLTENIA

(10 OLTENI DE NOTA 10)

Eseuri şi portrete de olteni celebri

Nepotului Dominic – Anton,


în speranţa că şi ei vor deveni celebri !

Editura DIDACTICA NOVA - Craiova 2010


I
Dascăl de elită
şi diplomat de carieră,
ION M. AVRAM
La orizontul celor aproape 81
de ani, vâlceanul Ion M. Avram se
poate spune că a refăcut, după
secole, drumul prin viaţă al unui alt
celebru misionar, Neculai Milescu
Spătarul¹, român capuchehaie a Ţării
Româneşti la Poartă, sub Grigore
Ghica, sol la Carol al Suediei, mai
apoi la curtea lui Ludovic al XIV-
lea, întruchipare a aspiraţiilor
româneşti şi sol al ţarului Rusiei,
Alexei Mihailovici la împăratul
chinez Kangxi, din dinastia Qing
(1675-1678).² Isprăvile sale
diplomatice s-au reînnodat în
destinul Domnului profesorului
Avram, care se poate lăuda cu o mare parte din acest itinerar, de multe ori
extins pe arii şi mai largi, spre Mongolia, Japonia, dar şi-n spaţiile europene,
Iugoslavia, Ungaria, CAER etc.
S-a împlinit încă o dată strigarea şi porunca domnească a unui
mare împărat al Rusiei, Petru I : Unde este dascălul mieu cel care m-a
învăţat carte? Acum curând să mi-l aduceţi! Ţarul Rusiei îi fusese elev, cum
odinioară şi Alexandru Macedon l-a avut pe Aristotel. Dascălul şi
diplomatul Neculai Milescu fusese jefuit şi surghiunit în Siberia la
întoarcerea din misiunea avută în China. L-a luat în dragoste şi milă şi l-a
recompensat cu multe pungi de aur, căci era pre învăţat şi cărturar...,
mândru şi bogat¹.
Acelaşi gest sublim îl va face în vremurile mai dinspre noi,
Vladimir Putin, care, la recepţia sa de învestire în funcţia supremă, de
Preşedinte al Rusiei, a invitat-o şi pe dăscăliţa sa între cei 20 de musafiri.
Frumoasă recunoaştere a acestor adevărate lumini de suflet şi de
spirit!
De-ar fi să tragem un numitor comun destinului profesorului şi
diplomatului Ion M. Avram ne-ar veni în sprijin celebra sintagmă a lui

5
Miron Costin din De neamul moldovenilor, uşor modificată: Nasc şi la
olteni...oameni! Şi încă ce oameni!?³
Fiecare are amintirile sale de care nu se desparte niciodată ne
scrie domnul Avram. Le purtăm ascunse în noi şi adesea nu le putem
stăpâni. Uneori ele ies la suprafaţă în valuri, instantaneu, nechemate, se
învolburează, se amestecă, se luminează şi apoi dispar în neant. Cele din
copilărie şi adolescenţă revin, însă, mereu şi întotdeauna mai vii, mai clare,
neumbrite de altele.
S-a născut în anul 1929, într-o zi de florar, 16, în frumoasa sa
comună, Laloşu, satul Mologeşti, având ca părinţi pe Marin şi Floarea,
ataşaţi pământului pe care-l trudeau cu sudoarea frunţii. Opt fraţi şi surori au
fost crescuţi, şcoliţi şi făcuţi oameni printre oameni, vorba lui Camil
Petrescu. Drept Ozană a copilăriei lor au avut un râuleţ liniştit ce trecea pe
lângă satul lor, Olteţul. Primii 13-14 ani i-a petrecut în satul natal:
mărturisesc că sufleteşte mă simt atât de legat de acest sat încât nu l-am
părăsit niciodată, chiar dacă soarta m-a purtat prin lume departe de ţară
mulţi ani. La revenirea în ţară, de fiecare dată, paşii l-au purtat spre satul
său: n-a fost niciunul până acum în care să nu treacă pe acasă, să-şi vadă
prietenii, vecinii, rudele, şcoala în care i s-a pus condeiul în mână (Şi marele
M. Sadoveanu trecea deseori pe la Paşcani, în faţă apărându-i şcoala şi
dascălul Trandafir).
Sfătuiţi de învăţătorul său să-şi de-a copilul la o şcoală de la oraş,
părinţii l-au dus la Slatina, la liceul Radu Greceanu, pe care l-a absolvit în
1950, cu Diplomă de onoare, ultimele două clase promovându-le în acelaşi
an şi susţinând şi bacalaureatul.
Reticent la început, din cauza lipsei banilor, ca odinioară Ştefan a
Petrei, tatăl lui Ion Creangă sau ca Ilie Moromete (Călăraşu), tatăl lui Marin
Preda, tânărul pe atunci Ion M. Avram primeşte unda verde spre studii
superioare, după cum îi este viu în memorie faptul că mamei îi datorează
plecarea la liceu, din iniţiativa şi insistenţele sale (ca Smaranda Creangă
pentru feciorul său, la fel ca şi Catrina Moromete, care şi-a luat aliat spre a-l
convinge pe Ilie pe chiar preotul satului, care nu l-a slăbit cu insistenţele
sale). Mergi şi caută-ţi de viitor i-a zis tatăl, care se zbătuse şi făcuse rost de
bani.
A urmat cursurile Institutului de Ştiinţe Economice şi Planificare din
Bucureşti (azi A.S.E.) fiind înmatriculat ca student bursier. Problemele vieţii
l-au călit (şi nu puţine au fost obstacolele pentru un fiu de ţărani), dar
destinul i-a surâs: pe baza rezultatelor obţinute a fost selecţionat şi trimis
spre a-şi continua studiile, ca bursier al statului român, la Institutul
Economic din Moscova, pe care l-a absolvit în 1955, cu Diplomă de onoare.

6
În 1960 a obţinut titlul de doctor în ştiinţe economice la Universitatea
Lomonosov.
Vorbeşte fluent în limbile franceză şi rusă şi are cunoştinţe de
sârbă, croată şi maghiară.
Profesia: diplomat – 20 de ani, cadru universitar (profesor) – 47 de
ani; ambele au fost exercitate succesiv sau concomitent.
Activitatea universitară şi-a început-o la Universitatea de Stat C.I.
Parhon din capitală în anul 1958, ca lector, şi a încheiat-o în 2005, ca
profesor, titlu obţinut prin concurs în 1990. În timpul activităţii la
Universitatea Parhon, a fost sef al Catedrei de Economie şi prodecan al
Facultăţii de Filozofie.
După 1989, concomitent cu norma de bază avută la Academia de
Studii Economice din Bucureşti, a funcţionat ca profesor asociat la mai
multe instituţii de învăţământ superior de stat (Universitatea Transilvania
din Braşov şi Universitatea Valahia din Târgovişte) şi particulare
(Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, Universitatea Spiru Haret
din Bucureşti şi Braşov, Academia Română de Management din capitală şi
Târgu Jiu, Universitatea Europeană I. C. Drăgan din Lugoj şi Braşov,
precum Universitatea C. Brâncoveanu din Rm. Vâlcea şi Brăila), la două
dintre acestea fiind şi decan.
A ţinut, de asemenea, prelegeri de Management Internaţional
cursanţilor Universităţii Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe.
Activitatea diplomatică a fost prestată în perioada 1959-1979 şi,
parţial, în anul 2004, lucrând aproape patru ani în Centrala Ministerului de
Externe şi mai bine de 16 ani peste graniţă, la ambasadele României de la
Moscova (şi în paralel la Ulan Bator), Budapesta şi Belgrad.
În Centrala MAE, a îndeplinit funcţii de şef de secţie şi, ulterior, de
director de relaţii, iar la oficiile diplomatice a fost aproape tot timpul prim-
colaborator al ambasadorului şi adesea locţiitor al său (Însărcinat cu afaceri
a.i. al României în ţările respective, iar în Mongolia a avut permanent acest
statut).
Funcţiile avute s-au centrat prioritar pe dezvoltarea relaţiilor
României cu statele din spaţiile geostrategice de care s-a ocupat (U.R.S.S.,
statele balcanice, îndeosebi Jugoslavia, ţările din Asia Centrală şi din
Extremul Orient, respectiv China, India, Vietnam, Indonezia, Coreea şi
Japonia), acordându-se o atenţie aparte problemelor controversate sau
conflictuale dintre unele din aceste ţări, precum şi disensiunilor ce s-au
manifestat în cadrul unor organisme instituţionalizate ale lor. Era vorba, în
primul caz, de controversele dintre China şi U.R.S.S., ce au degenerat în
celebra dispută politico-ideologică, cu reverberaţii internaţionale, iar în al

7
doilea caz – de divergenţele economice din CAER şi politico-militare din
Pactul de la Varşovia.
Diplomatul I. Avram a susţinut ferm poziţiile ţării noastre,
respingând ideile emise de conducerea U.R.S.S. şi susţinute de alte ţări
socialiste, în legătură cu modificarea în interesul lor a prevederilor statutare
referitoare la obiectivele şi modul de funcţionare a CAER-ului şi Tratatului
de la Varşovia, precum şi cu raporturile cu China.
Pentru detensionarea relaţiilor româno-sovietice, a căror deteriorare
s-a accentuat după Declaraţia României din aprilie 1964, partea sovietică a
întreprins o seamă de vizite oficiale în ţara noastră, ce au culminat cu
participarea lui Brejnev la Congresul al IX-lea al P.C.R. În toate aceste
vizite, oficialii sovietici au fost însoţiţi de Domnul I. Avram, care a avut de
înfruntat răbufniri mai mult sau mai puţin voalate la adresa poziţiilor
româneşti în diverse probleme de politică internă şi internaţională.
Mai târziu, când, sub conducerea lui Gorbaciov, U.R.S.S. a început
să-şi dea seama şi să regrete practicile sale eronate şi nocive, promovate faţă
de ţările socialiste, îndeosebi de România, Domnul I. Avram a reafirmat
poziţiile româneşti respective, subliniind că acceptarea tacită sau asimilarea
fără discernământ a iniţiativelor şi acţiunilor sovietice de către statele
membre ale CAER şi Pactului de la Varşovia, cu excepţia României, s-au
dovedit mai dăunătoare decât respingerea lor de către ţara noastră.
După prăbuşirea regimului comunist de la Moscova, generalul rus
de armată Gribkov, a declarat în 1998 că poziţia aparte a conducerii române
apărea în multe situaţii din cauza greşelilor grosolane ale conducerii de
partid şi de stat a U.R.S.S. (citat din cartea Obsesie şi adevăr, editată de
Mioara şi Ion Porojan, în anul 2006, pag.291).
Aceeaşi atitudine a fost adoptată de diplomatul român şi în
misiunile sale în Mongolia, Ungaria şi Iugoslavia, cu luarea în considerare a
specificului politicii fiecăreia din aceste ţări: politica Mongoliei era identică
cu cea sovietică, conducerea ungară încerca să se distanţeze de tutela
sovietică, în timp ce Jugoslavia condusă de Tito, se eliberase demult de o
asemenea tutelă.
Reamintindu-şi de începutul activităţii universitare a Domnului
profesor I. Avram şi de o secvenţă a celei diplomatice, ambasadorul Aurel
Turbăceanu consemna în cartea sa: Îl revăd cu mare plăcere pe profesorul
universitar Ion Avram la întâlnirile noastre de la Asociaţia Ambasadorilor
şi Diplomaţilor de Carieră; era în perioada studenţiei mele cel mai tânăr
prodecan. Emana căldură şi simpatie pentru tinerii săi studenţi, printre
care mă aflam şi eu. Coincidenţa a făcut să intre în diplomaţie, devenind
unul din cei mai documentaţi specialişti în conflictul ideologic chino-

8
sovietic, fiind consultat deseori de conducerea de partid şi de stat din acea
perioadă (pag. 21).
Acordând atenţie prioritară relaţiilor bilaterale ale României cu
ţările de care s-a ocupat, diplomatul român a sprijinit şi numeroase acţiuni
cu caracter multilateral, cum au fost, între altele, pregătirea şi desfăşurarea
Conferinţei pentru Securitatea şi Cooperarea în Europa (CSCE) şi diverse
acţiuni ale CAER-ului şi Pactului de la Varşovia, precum şi ale Mişcării de
Nealiniere, promovată în acea vreme de ţările ce respingeau participarea la
blocuri închise.
Activitatea ştiinţifică şi publicistică. Concomitent cu activitatea
didactică şi diplomatică, Domnul I. Avram a depus şi o susţinută muncă de
cercetare ştiinţifică, concretizată în elaborarea şi editarea de cursuri şi
manuale universitare individuale sau colective, şi respectiv, de rapoarte şi
studii tematice de interes pentru MAE, ultimele aflate în custodia acestui
minister. A participat, de asemenea, la numeroase acţiuni ştiinţifice în ţară şi
peste graniţă, precum şi la dezbaterea unor probleme economice şi politico-
diplomatice actuale în cadrul Fundaţiei Europene Titulescu şi al ADIRI şi în
mass-media.
Articolele şi studiile sale pe teme economice şi diplomatice şi-au
găsit reflectarea în paginile Revistei Române de Studii Internaţionale şi ale
cotidianului Economistul, dar şi în prestigioase publicaţii străine, în special
în Jugoslavia. Acestea însumează aproape 1000 de pagini, din care peste
350 în limbi de circulaţie internaţională.
Între lucrările individuale (personale) editate se înscriu: Criza
teoriei economice prerevoluţionare (1989-1990); Sisteme economice
comparate (1991-1992); Bazele managementului (1995-1997); Economia
ţărilor comunitare şi aderarea României la U.E. (1999); Managementul
Juridic (2000-2001); Uniunea Europeană şi aderarea României (2001).
Împreună cu colegi ai săi de la Academia de Studii Economice şi
de la alte instituţii de profil a elaborat şi editat în anul 1986 volumul 1 al
Tratatului de Economie Contemporană (TEC), în 1999 Dicţionarul de
Economie şi în 2002 lucrarea Protagonişti ai vieţii economice. În parteneriat
cu colegi din Ministerul de Externe, în anul 1989, a elaborat
micromonografiile unui număr de 172 ţări ale lumii, micromonografii care
au fost publicate în volumul 2 (cartea a doua) a Tratatului de Economie
Contemporană (TEC). La această lucrare enciclopedică, de peste 1200
pagini, Domnul I. Avram a făcut parte şi din colegiul redacţional.
În anul 2006 împreună cu membrii Asociaţiei Ambasadorilor şi
Diplomaţilor de Carieră din România, a elaborat şi editat lucrarea Diplomaţi
ai României, pe care a prezentat-o în cotidianul Economistul şi în revista
Diplomat Club.
9
Pentru activitatea sa, a fost distins cu ordine şi medalii.
În prezent Domnul Profesor şi Diplomat Ion M. Avram este la
pensie şi activează în cadrul Asociaţiei Ambasadorilor şi Diplomaţilor de
Carieră din România, al Fundaţiei Europene Titulescu, al ADIRI şi al
Consiliului de Coordonare al cotidianului Economistul, al căror membru
este – la unele din ele fiind membru fondator.
Fie ca acest studiu să fie (un superlativ al afirmaţiei), prin
exemplul dascălului şi diplomatului de carieră, Domnul Ion M. Avram, un
model demn de urmat pentru atâţia tineri români talentaţi şi în acelaşi timp
un pios moment de recunoaştere faţă de un oltean de-al nostru atât de
departe în lume ajuns! Lumina exemplului său să ne fie un ţel şi
responsabilitate într-o lume atât de schimbătoare şi învolburată adeseori!
Se laudă neamurile pământului cu ce au mai de soi! Nu asta e
menirea fundamentală a U.E. într-o înţelegere şi preţuire reciprocă?
Supremul ţel: o competiţie a valorilor naţionale. Fiecare cu ce are mai bun.
Şi pentru noi, Domnul profesor şi diplomat Ion M. Avram, asta este!

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ion Neculce, O samă de cuvinte, Editura Junimea, 1972, p. 18-20;


2. Magazin istoric 1975, decembrie, pagina 17-19; Magazin istoric, 1982, p. 18-
20;
3. Miron Costin, Opere alese, Editura Tineretului, p. 217-221;
4. Scrisori personale;
5. Aurel Turbăceanu, Întâlnire cu trecutul, Editura Fundaţiei Culturale, Magazin
istoric, Editura Vergiliu, Bucureşti, 2006, p. 21.

Eseul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură didactică, seria B –


învăţământul primar, gimnazial, liceal, nr. 9 – 10, 2007, p. 176 – 177.

10
II
Laudatio Domnului profesor univ. dr. ION BULBOREA!
Este o onoare, dar şi o aleasă cinstire,
pentru noi că putem găzdui în paginile
revistei noastre (Didactica Nova), dar şi a
cărţii, o personalitate de o asemenea
amploare ca a Domnului profesor universitar
doctor amintit de la Facultatea de
Management – Marketing din cadrul
Universităţii Româno – Americane din
Bucureşti, cu sorginte get-beget oltenească.
Ţinta noastră: să punem în faţa
elevilor, pe care îi avem sub o atentă
supraveghere şi îndrumare, modele
adevărate, privind în preajma noastră, aşa
cum îl sfătuise cândva şi mititica pe visătorul
Eminescu, dus cu mintea şi sufletul pe
meridianele lumii culturale: Nu căta în depărtare / Fericirea ta, iubite! 1
Şi-apoi acest lucru îşi propun mentorii revistei: să ne cunoaştem
valorile de lângă noi! De multe ori, de tare multe ori, ne-am izbit la clase de
ridicări din umeri, când am solicitat să ni se spună ce oameni de seamă
avem în comunităţile din care vin şi cum se prezintă ei lumii româneşti şi nu
numai. Patronii, proştii, vrăjitorii, lichelele le sunt mai la îndemână.
Neamurile alese şi-au pus în stemă înţelepţii, noi, românii, capul de bour. O
fi şi asta o onoare şi-o legendă încărcată de simboluri. Dar parcă tot mai
cunoscuţi sunt chinezii prin Confucius, grecii prin Homer şi ruşii prin
Tolstoi. Ce ziceţi?! Ar avea loc, acolo, măcar toiagul lor?
Atunci să purcedem la drum şi să ne întrebăm minulescian: cine
sunteţi, Domnule Bulborea Ion? Răspunsurile ni le-a dat chiar Domnul
profesor în mai multe materiale trimise, în discuţii, altele le-am aflat de la
prietenii domniei sale, de la studenţii pe care i-a avut de-a lungul timpului,2
dar şi din cartea epigramistică a cărei semnătură o poartă, Pe aripile
gândului. Defectul nostru profesional e că am încercat să-l înţelegem mai
mult din latura aceasta ultimă. Aplecarea spre epigramă se pare a fi un
apanaj al oltenilor, ca de altfel şi spre diplomaţie (vezi însemnările despre
Domnul profesor univ. dr. Avram Ion, în numerele 11 – 12 ale revistei
Didactica Nova), din moment ce din această tagmă mai face parte şi un alt
oltean, Ştefan Marinescu, membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din

11
România, despre care am scris pe larg în numărul trecut al revistei. Toţi cei
menţionaţi sunt olteni şi-au împlinit vârsta de 81 – 82 de ani (la nivelul
anului 2010).
La mulţi ani, Domnilor olteni!
La data de 27/11/2008, la Alba Iulia i se conferea Domnului profesor
Bulborea Ion distincţia de Excelenţă pentru întreaga activitate... în semn de
supremă recunoaştere a meritelor deosebite dovedite prin competenţa
profesional-ştiinţifică, dăruirea fără rezerve şi rezultatele remarcabile
obţinute în educarea şi formarea a numeroase generaţii de economişti. 3 Cu
puţin timp înainte de acest eveniment, Domnul profesor împlinise vârsta de
80 de ani.
Deducţiile sunt simple: omul Ion Bulborea s-a născut la 28 iulie
1928, în comuna Bistreţ, judeţul Dolj, într-o familie modestă de ţărani, cu
şase copii din care doar trei au ajuns la maturitate, astăzi fiind singurul
supravieţuitor; cartea de epigrame intitulată Pe aripile gândului este
dedicată In memoriam – Părinţilor şi fratelui, de curând dispărut. După
absolvirea Liceului comercial Gh. Chiţu din Craiova, urmează cursurile
ASE, Facultatea de Ştiinţe Economice, Bucureşti, promoţia 1952, iar apoi
obţine titlul de doctor în economie la prestigioasa Universitate M. V.
Lomonosov din Moscova, în anul 1958, susţinând teza Concepţia economică
a lui Nicolae Bălcescu.
După absolvirea ASE este repartizat de Comisia guvernamentală ca
preparator la Catedra de Economie politică din ASE şi promovat ca asistent
universitar în 1953. Întrerupe activitatea didactică în perioada 1954-1958
pentru studii doctorale şi revine ca lector la aceeaşi catedră. În 1959 este
transferat la Universitatea Bucureşti, la Catedra de Economie Politică,
disciplina Istoria doctrinelor economice. Ocupă prin concurs postul de
conferenţiar (1962) şi profesor universitar titular (1969), la catedra din
Universitatea din Bucureşti, unde a predat disciplinele: Istoria doctrinelor
economice, Doctrine economice contemporane, Economii şi doctrine
economice contemporane, Istoria gândirii economice româneşti şi Economie
politică. Din 1995 este profesor consultant la Facultatea de Drept /
Facultatea de Administraţie şi Afaceri a Universităţii din Bucureşti, iar din
1996 până în prezent a fost profesor de Economie şi Doctrine economice la
Universitatea Româno-Americană Bucureşti. A participat la elaborarea
manualelor de: Istoria doctrinelor economice şi Doctrine economice
contemporane (ediţii succesive apărute în perioada 1964-1986 la editura
Didactică şi Pedagogică), Economie politică (1987, editat de Academia
Militară), Doctrine economice contemporane (1977) şi Economie
contemporană (1991, 1993) ale catedrei din Universitatea Bucureşti. În
cadrul Universităţii Româno-Americane a elaborat, în calitate de
12
coordonator şi autor, manualele Microeconomie şi Macroeconomie, partea I
şi a II-a, în trei ediţii succesive, revăzute şi completate, apărute în perioada
2005-2008 la Editura Universul Juridic şi Editura Prouniversitaria.
De mare folos în cunoaşterea profesionistului Ion Bulborea ne-a fost
LAUDATIO pentru Domnul profesor... cu ocazia acordării de către AFER a
Diplomei de excelenţă, alocuţiune rostită de prof. univ. dr. Ana-Maria
Preda, Facultatea de Management-Marketing, Universitatea Româno-
Americană.
Activitatea de cercetare ştiinţifică a profesorului univ. dr. Ion
Bulborea a fost dedicată studierii gândirii economice româneşti (din secolul
trecut şi perioada interbelică) şi a unor curente şi orientări din gândirea
economică universală privind creşterea şi dezvoltarea economică, analizei
unor categorii şi modele economice, problemelor actuale ale economiei
mondiale şi naţionale. Atenţia sa a fost permanent îndreptată spre
valorificarea gândirii economice româneşti. Astfel, o serie de studii au fost
consacrate analizei operei unor gânditori din perioada de până la Marea
Unire, ca Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad,
Dionisie Pop Marţian, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Constantin
Dobrogeanu Gherea, Mihai Eminescu (iată cum merg literatura şi economia
mână-n mână!). Toată sfera preocupărilor a fost orientată şi spre cercetarea
gândirii economice a unor personalităţi din perioada interbelică: Virgil
Madgearu, Vintilă I. C. Brătianu, Ion N. Angelescu, Lucreţiu Pătraşcanu.
În ceea ce priveşte cercetarea problematicii economice actuale,
atenţia a fost îndreptată spre studierea unor procese de rezonanţă, ca:
subdezvoltarea economică şi noua ordine internaţională, criza economică
mondială, integrarea economică internaţională, globalizarea şi
competitivitatea economică, aspecte ale integrării României în structurile
economice ale Uniunii Europene şi Euroatlantice ş. a.
Studiile pe care le-a întreprins de-a lungul anilor au fost apreciate
într-o serie de lucrări de specialitate.
În anul 1980 i s-a acordat Premiul P.S. Aurelian al Academiei
Române, pentru contribuţia la lucrarea Progresul economic în România
1877-1977.
Este conducător ştiinţific de doctorat în domeniul Economie la
Institutul Naţional de Cercetări Economice al Academiei Române, din anul
1978 (fiind reconfirmat în 1993); în această perioadă a format 16 doctori în
ştiinţă, iar 7 doctoranzi actuali sunt în curs de finalizare a tezelor.
A participat la diferite conferinţe internaţionale şi schimburi de
experienţă la Budapesta, Praga, Lodz, Moscova, Ulan Bator, Harrisonburg
(statul Virginia, S.U.A.).

13
Activitatea publicistică este bogată şi variată tematic, cuprinzând 9
cărţi, 70 de studii şi articole, 25 de comunicări ştiinţifice prezentate la
congrese şi simpozioane naţionale şi internaţionale, în calitate de autor /
coautor. Pentru ilustrare pot fi menţionate: Concepţiile socialiştilor cu
privire la industrializare (în volumul Gândirea economică progresistă
românească, Editura Ştiinţifică, 1968), Nicolae Bălcescu în context
european (Studii şi cercetări economice, vol. I-II, 1969), Idei social-
economice în publicistica lui Mihai Eminescu (Anale de Istorie, nr. 2, 1969),
Curente şi tendinţe în gândirea economică contemporană (Forum, Ştiinţe
Sociale, 1972), Independenţa economică – obiectiv major al activităţii
patrioţilor români (în volumul Progresul economic în România, Editura
Politică, 1977), Neokeynesismul în teoria creşterii economice (Analele
Universităţii Bucureşti, Filozofie, anul XXXIII, 1984), Tradiţie şi
modernitate în concepţia economică a lui N. Angelescu (Studii de istorie
economică şi istoria gândirii economice, vol. II, Editura Academiei
Române, 1997), Cu privire la integrarea României în structurile economice
ale Uniunii Europene (în volumul Cercetarea ştiinţifică a cadrelor
didactice, Universitatea Româno-Americană, Editura Sylvi, 1999), Idei
economice perene în opera lui Dionisie Pop Marţian, Perenitatea gândirii
economice a lui Gromoslav Mladenaz, Joseph Schumpeter – istoric al
gândirii economice universale, P.S. Aurelian – promotor al
protecţionismului industrial în România şi Tranziţia României la economia
de piaţă în concepţia lui N.N. Constantinescu (în Studii de istorie
economică şi istoria gândirii economice, Editura Academiei Române,
volumele 2, 5, 7 şi 9), Concepţia liberală a lui Ştefan Zeletin cu privire la
industrializare (revista Academica, nr. 62-63 / 2007, Academia Română).
Şi-a încercat penelul – şi-a izbutit! – şi-n proză (Gânduri
intermitente, Editura Şansa, 1994), dar şi-n versuri (Pe aripile gândului,
Editura Prouniversitaria, 2006, 2007, 2008).
Puternica sa personalitate didactică, ştiinţifică, managerială s-a
remarcat şi în îndeplinirea unor funcţii de conducere, precum: inspector
general în Ministerul Învăţământului, şeful Serviciului Învăţământ superior
economic din Ministerul Învăţământului, prodecan al Facultăţii de Filozofie
din Universitatea Bucureşti (9 ani).
Ca unul care a făcut străpungeri prin descifrarea fenomenelor
economico-sociale, profesorul Ion Bulborea a simţit nevoia întrunirii
eforturilor celor angajaţi în acest domeniu; astfel, se numără printre membrii
fondatori ai Asociaţiei Generale a Economiştilor din România (preşedinte al
Filialei AGER-Sediu în perioada 1996-2004), este membru al Comisiei de
Istorie economică şi Istoria gândirii economice a Academiei Române şi un
coloborator constant la ziarul Economistul şi alte publicaţii de profil.
14
În întreaga sa activitate a dovedit dăruire, o distincţie sufletească
proprie unui intelectual de clasă, abnegaţie, urmărind cu consecvenţă
întărirea spiritului academic în toate colectivele în care a lucrat, îmbinând
tactul cu politeţea, cu respectul celuilalt; în opţiunile sale a căutat să asigure
un fel de temperatură morală care întăreşte relaţiile şi coeziunea
colectivelor.
Prin susţinuta sa activitate, profesorul univ. dr. Ion Bulborea a
confirmat ceea ce a arătat D. Gusti şi anume că personalitatea nu se capătă,
se cucereşte, că munca este legea lumii moderne şi că orice personalitate se
străduieşte să înalţe cât mai sus cota de prestigiu a domeniului în care s-a
remarcat, el însuşi fiind rodul epocii şi al generaţiei căreia îi aparţine, că
personalitatea se ridică la un nivel de cunoaştere şi valorificare a
înţelepciunii colective pe care puţini îl ating.
Pentru meritele sale în activitatea didactică şi de cercetare i s-au
acordat: Ordinul Muncii clasa a III-a, Medalia Muncii şi Meritul pentru
Învăţământ clasa a II-a (2004).
Concluzia: Domnul profesorul univ. dr. Ion Gh. Bulborea este o
personalitate care s-a făcut remarcată printr-o bogată activitate didactică şi
de cercetare în domeniul economic, de-a lungul a peste patru decenii, care i-
a adus un prestigiu ştiinţific şi managerial recunoscut de comunitatea
academică din ţară şi nu numai. La acestea se adaugă trăsăturile morale care
atestă că în activitatea sa s-a simţit răspunzător nu numai profesional, ci şi în
relaţiile cu oamenii, ceea ce dă măsura angajamentului faţă de sine însuşi şi
lumea în care a trăit, conferindu-i şi o autoritate morală care-i întregeşte
identitatea.
Cât priveşte cealaltă latură a scrisului său, beletristica, Domnul
profesor caută măreţia omului în fapte, văzându-l în luptă din greu, fără
răgaz, / Scoţând la lumină aur din necaz. Nu întâmplător şi-a ales ca mottou
al cărţii Pe aripile gândului 4 un citat din Henry Ford: A gândi este cea mai
grea muncă din câte există; probabil, de aceea o fac atât de puţini.
Numitorul comun al epigramelor se află într-un titlu, deloc
epigramist: A fi om. Numai prin verticalitate, omenirea se salvează de la
dezastru, ocolind linguşirea şi fiind mereu cu faţa spre viitor.
Deviza Domnului profesor: să ceri vieţii doar ce ţi se cuvine!
Cauterizează şi dă avertismente, face piruete prin ogrăzi politice,
înfierează prostia şi trimite gripa aviară snobilor, femeilor ipocrite,
palavragiilor, unei hahalere, unui cabotin sau unui neserios, mincinoşilor,
dar mai ales parlamentarilor şi puterii. Un sfat util nu uită să-l dea
pacienţilor doritori de morala înţelepciunii. Face delimitări şi devine
acidulat în vorbe, fără prudenţă, căci de la proşti e posibil să-ţi vină şi
căderea, dar şi înălţarea. Ei au mintea odihnită şi sunt imprevizibili, de aceea
15
sunt şi extrem de periculoşi. Jocul de cuvinte convine mult Maestrului:
Natomania, rimător, meritocraţie, papagal cultivat, circocraţia.
Arghezian în Fiule, Domnul profesor Ion
Bulborea face o constatare: relele semenilor îi
umbresc aniversările şi singura noastră salvare
sunt doar faptele, întrucât palavra şi-un prost o
învaţă bine. Optimismul crepuscular îl defineşte:
Dacă privim cu mintea trează / Şi partea gravă ce
urmează, / Bătrâneţea nu-i atât de rea / Oricât de
tristă ar părea.
Finalul se cuvine a-l lăsa Domnului
profesor Ion Bulborea într-o definire
autobiografică: La optzeci de ani pe muchie, / Tu
te ţii mereu de buche. / Şi-ai procedat destul de
bine / Fiindcă asta te menţine.
Îşi are atunci aplicabilitate citatul lui Miron Costin, uşor modificat:
Nasc şi la Oltenia oameni mari!

Bibliografie

1 Mihai Eminescu, Poezii, Editura Minerva, 1971, p. 43;


2 Scrisori personale şi alte materiale documentare;
3 Laudatio pentru Domnul profesor universitar doctor Ion
Bulborea..., alocuţiune rostită de prof. univ. dr. Ana-Maria Preda,
la 27. 11. 2008, Alba Iulia;
4 Ion Bulborea, Pe aripile gândului, Editura Prouniversitaria,
2007, p. 13, 14, 21, 22, 24, 37, 45, 48, 49, 52, 53, 57, 65, 68, 74,
76, 79, 84, 86.

Eseul a apărut în Didactica Nova, nr. 15 / 16 şi 17 / 18, iulie – decembrie,


2009, revistă de informare şi cultură didactică, p. 170-172.

16
III
DUMITRU DRĂGHICESCU,
personalitate de prestigiu a sociologiei europene,
filolog şi filozof de înaltă ţinută intelectuală,
om politic vizionar,
oltean de lângă Olteţ
Primul român titrat în sociologie, cu
teza de doctorat la Sorbona, sub conducerea
unei somităţi, profesorul Emile Durkheim, cu
tema Rolul individului în determinismul
social, Dumitru Drăghicescu s-a născut la 4
mai 1875 în fosta comună Zăvoieni (azi sat
component al comunei Măciuca), judeţul
Vâlcea într-o familie de boieri înstăriţi.
A absolvit şcoala primară în satul său,
urmând apoi Liceul Carol din Craiova,
luându-şi bacalaureatul în 1896.
Între 1896 – 1901 a făcut Facultatea de
Drept din Bucureşti, frecventând în paralel şi
cursurile de filozofie; efortul său intelectual a
fost încununat de o licenţă cu tema Influenţele
lui Kant asupra lui August Comte.
Plecând la Paris, imediat după licenţă, va fi încoronat la doar 29 de
ani, cu invidiatul titlu de doctor în sociologie.
Revenit în ţară în 1904 va funcţiona cu întreruperi pe o catedră de
limba franceză în învăţământul secundar, pentru ca în 1905 să fie numit,
după concurs, de Titu Maiorescu (un alt oltean), conferenţiar la catedra de
psihologie socială a Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii din
Bucureşti, unde a funcţionat până în 1910; în următorii 3 ani a predat
sociologie, iar din 1913 s-a consacrat, aproape exclusiv, cercetărilor sociale
şi filozofice, precum şi activităţii politice. În timpul primului război
mondial, Dumitru Drăghicescu a fost una dintre marile personalităţi politice
ale României, activând în Europa Occidentală (Paris, Viena, Nice, Londra,
Roma) pentru a face cunoscute aspiraţiile şi drepturile românilor la unitate
naţională deplină şi pentru recunoaşterea internaţională a Unirii.
S-a numărat printre reprezentanţii României la Liga Naţiunilor,
militând alături de Nicolae Titulescu (altă personalitate pornită din Oltenia)
şi fiind prieten apropiat al marelui istoric Nicolae Iorga.
17
Între 1934 – 1936 a fost ambasador plenipotenţiar al României în
Mexic.
Simţind marea prigoană pregătită intelectualilor sub talpa rusească,
deşi avusese posibilitatea să rămână oriunde, dar nu la noi, a ales, la 14
septembrie 1945, să moară, prin sinucidere, lăsând în urmă o valoroasă
operă, ştiinţifică şi politico-diplomatică, răspândită în mai bine de 20 de
volume, majoritatea în limbile franceză şi germană.
Concluzionăm că nasc şi la... Măciuca oameni – şi încă ce oameni! –
dacă ar fi să avem reazim şi argument pe Miron Costin cu a sa lucrare De
neamul moldovenilor1.
Rar ni s-a dat să citim o carte atât de tristă, de documentată şi
fantezistă, originală în actul ei de pionierat la noi, cu ingrediente de epopee
naţională, dar şi cu destine de Cenuşăreasă sau de telenovelă, cu unghiuri de
privire şi perspective de dezvoltare a subiectelor dintre cele mai incitante, cu
rătăciri în haosul amănuntelor (p. 8), dar şi cu temelii de mândrie naţională
bine temperate, prinse în maxime ce ar face onoare oricărora din marile
minţi ale lumii.
Ne vom opri, cu pios respect, dar temeinic, asupra capodoperei sale
Din psihologia poporului român2 apărută în 1907, privind-o dintr-un unghi
istorico-literar, insistând asupra unor valenţe etico-morale şi căutând când
poeticul, când vorbele de duh, originalitatea lucrării sale, dar şi trăirile
intelectuale.
Perenitatea acestei cărţi, având la bază gândirea vizionară a
autorului, o aflăm şi din felul în care suntem priviţi de Uniunea Europeană,
după 100 ani de la apariţia ei (Vasile Alecsandri, încă din 1848, în Balta
Albă, îşi prezentase părerile în acest sens prin viziunea unui pictor francez
sosit la noi, ce ne credea troglodiţi şi canibali, ceva în genul celor din
insulele pierdute prin Oceania; mai înainte de el, pe la 1824, Iordache
Golescu îşi aşternuse pe o carte Impresiile sale; la fel Şcoala Ardeleană cu ai
săi corifei, iar de ne privim prin alţi călători străini să ne amintim de arabul
Paul de Alep).
Firul roşu al acestei cărţi, unică în felul ei, ne plasează într-o
urmărire foarte coprinzătoare (p. 13) a moştenirii noastre morale şi
sufleteşti (p. 14). Însuşi autorul îşi trădează elementele cele mai esenţiale (p.
16) ale demersului său într-o expresie a pluralului respectului întâlnit doar la
cronicari (în Letopiseţul Ţării Moldovei, de Grigore Ureche îl identificăm pe
Ştefan cel Mare cu mulţimea de viteji, cu ţara: multe războaie ... au făcut,
fost-au acest Ştefan Vodă, s-au întorsu Ştefan, au domnitu Ştefan etc.):
intenţiunea noastră (p. 14), ne vom sili, în cercetările noastre, să fixăm, pe
cât este posibil, originea, filiaţiunea şi evoluţiunea caracterului nostru etnic
(p. 11); autorul completează lacunele la orice pas cu observările proprii (p.
18
13), dar şi cu reflecţiuni şi construcţii logice, obiective, ştiinţifice de aiurea,
dar mai ales de la răspântia gândurilor occidentale. Cu toate aceste
demersuri sintetice, autorul e conştient de limitele lucrării sale atunci când
consemnează: Lucrarea de faţă are motive să se prezinte de două ori
provizorie şi imperfectă (p. 18). Şi tot în aceeaşi pagină îşi consemnează
mândria personală, conştient de valoarea demersului său: nu oricine poate
întreprinde astfel de cercetări (p. 18), pentru că se cer ani îndelungaţi de
viaţă în mijlocul poporului de care te ocupi, ani de adevărată împărtăşire
(p. 18 – 19). Peste doar câţiva ani, în 1911, G. Coşbuc reuşea să definească
poetic această osmoză dintre cântăreţ şi neamul său în partitura
autobiografică în Poetul: Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi-i cânt
bucuria şi amarul... / Izvor eşti şi ţintă a tot ce cânt... / Iar tu-mi eşti în
suflet şi-n suflet ţi-s eu3.
Periplul prin istoria şi viaţa sufletească a neamului, prin geografia sa
fizică şi spirituală, sondarea mentalităţii şi caracterului poporului român în
cercetări care cer forţări, reflecţiuni şi observaţii şi de amănunt, dar şi de
sinteză, desluşirea unor laturi particulare în dedalul stărilor sufleteşti (p.
17), înţelegerea virtuţilor, dar şi a putreziciunii morale din viaţa publică şi
privată (p. 339), ilustrarea unor generalităţi teoretice prin câteva realităţi
cunoscute nemijlocit cu localizări în chiar satul şi familia sa, toate acestea şi
încă multe uitate pe drum, l-au condus într-o babilonie fără sens, într-o
dezordine şi într-o anarhie fără capăt (p. 339). Concluzia acestor cercetări e
pe cât de tristă, pe atât de dezarmantă, căci istoria noastră ne-o făcură
vecinii, nu aşa cum am fi dorit noi, ci cum le-a plăcut lor. Noi n-am trăit
viaţa noastră proprie, ci pe a altora, pe a mai multora potrivit vremilor prin
cari am trecut. Aproape tot ce-am avut ne-a fost dat de alţii, de voie şi de
nevoie; şi n-am apucat să ne asimilăm bine împrumuturile unora că de
grabă au venit alţii să ne impuie voinţa şi capriciile lor... Viaţa noastră
istorică fu astfel un şir de schimbări la faţă; în cursul vremei ea fu ca o apă
care ia culorile şi înfăţişarea peisagiilor prin cari trece cursul ei.
Desfăşurarea vieţei noastre istorice fu ca o carte cu istorioare
dramatice şi comice, care sunt tot altele pe fiecare filă. Lipsa unei vieţi
istorice şi sociale proprii, lipsa unităţii şi omogenităţii trecutului nostru,
iată un caracter poate cel mai de căpetenie al istoriei românilor (p. 355).
În sprijinul celor spuse, autorul îşi pune în valoare înclinaţia de
cercetător, dar şi fondul său profund poetico-metaforic. Deznădejdea cărţii
lui D. Drăghicescu nu se poate să nu-şi fi pus amprenta şi asupra
capodoperei sadoveniene Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă,
apărută în 1929 – deci cu 22 de ani mai târziu decât cartea mentorului său –
din moment ce aflăm la ambii sintagmele paradis devastat, soartă vitregă,
nu vremile sunt sub cârma omului4.
19
Toate acestea se datorează faptului că la noi au poruncit şi s-au făcut
stăpâni toţi câţi au trecut pe la noi (p. 354). D. Drăghicescu sesizează, în
baza unor munţi de documente studiate, aspectul negativ, pasiv al sufletului
nostru (p. 346). Lipsa de energie, de iniţiativă au dus la o resemnare mută,
la o înţelegere resemnată, la o apatie. De vină este subjugarea noastră de
către turci, care este în concepţia autorului momentul absolut covârşitor al
istoriei noastre.
Din acest fapt decurg toate restriştile şi toate pericolele prin care
trecu poporul român. Din acest fapt decurge chiar păstrarea naţională, ca
şi cauzele degenerării societăţii româneşti (p. 108). S-au mai adăugat
aluviunile ungureşti, năpădirea grecească a... drojdiei etnice din uliţa
Fanarului, inundaţiile slave şi tătărăşti şi câte altele. După ce turcii
degradară aproape cu totul energia morală şi economică a ţărilor române
într-o stăpânire de aproape cinci veacuri, grecii veniră să desăvârşească
opera lor de înjosire şi de distrugere (p. 241).
Românii au împrumutat moravurile şi viciile popoarelor cari i-au
guvernat sau protejat, ...ei au împrumutat de la greci lipsa lor de bună-
credinţă în afaceri; de la principii fanarioţi amestecul lor de josnicie şi de
vanitate. Ei au împrumutat de la ruşi desfrâul lor, de la turci lenevia;
polonezii i-au înzestrat cu divorţul lor. Astfel că sufletul cetăţeanului român
oglindeşte desăvârşit istoria patriei (p. 59). Şi ca să-şi verifice fondul
sufletesc, D. Drăghicescu procedează asemenea lui Eminescu în ale sale
Scrisori, întrebându-se de un Ştefan sau Ţepeş, Decebal sau Gelu, Ioan
Vodă sau Mihai. Vremurile amintiţilor dăduseră neamului nostru caracterul
străjniciei, statorniciei, regularităţii prevederii şi coeziunii (p. 59); ştergând
colbul de pe cronicile bătrâne5 sau, adăugându-se din cele scrise sau gândite
de vestiţii români, D. Drăghicescu constată, încă o dată, că la rădăcini eram
dintr-un neam tenace, regulat, metodic şi deschis, comunicativ şi sociabil
(p. 62 – 63). Aceste însuşiri de temelie a neamului se slăbi, păli şi se topi în
focul luptelor năprasnice de-a lungul unei medievalităţi tulburi. Boala s-a
cronicizat, devenind ca mantaua lui Nessus pentru Hercule6 (p. 211). Cu
greu se poate cita în cartea neamurilor un popor mai brav, mai harnic, mai
destoinic şi mai bine dăruit de natură căruia soarta să-i fi fost atât de
vitregă şi să-l arunce în împrejurări şi condiţii istorice mai nenorocite cum
a aruncat neamul românesc (p. 217). S-au altoit pe un trup sănătos corupţia,
desăvârşita şi batjocoritoarea nepăsare faţă de aceste ţări, linguşirea
josnică, intriga, zavistia, dispreţul... profund, stricarea obiceiurilor bune şi
aducerea altora rele. În sfârşit, pizma, calomnia, năpăstuirea şi dezbinarea,
sunt seminţiile veninoase ce seamănă ei (veneticii) pe ogorul românilor.
Precupeţirea, reaua-credinţă, camăta, viclenia ascunsă şi vânzătoare fură
însuşiri sufleteşti cu care... înveninară sufletul simplu al românului (p. 249
20
– 250). Spre exemplificare, citiţi-l pe Eminescu în ale sale Scrisori (...în
sfatul ţării se adun să se admire / Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas
subţire; / Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, / Toată greco-
bulgărimea e nepoata lui Traian! / Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst
gunoi / Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! / Tot ce-n ţările vecine e
smintit şi stârpitură, / Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, / Tot
ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, / Toţi se scurseră aicea şi
formează patrioţii, / Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, / Bâlbâiţi cu
gura strâmbă sunt stăpânii acestei naţii... ).
Revenind la Sadoveanu, dar şi aducându-l în sprijin pe Lucian Blaga,
de pe piedestalul filozofiei idealiste, constatăm că întregul trecut românesc,
medieval în special, a fost o epopee a unui paradis în destrămare7.
Nu sunt neglijate aici în carte nici limba şi literatura, biserica şi
oamenii săi, obiceiurile pământului, legile şi legiuirile, şcoala şi agricultura,
comerţul şi industria, idealurile şi arta unui neam uitat de Dumnezeu.
Lista trăsăturilor negative ale vieţii noastre istorice nu este
încheiată, ne avertizează autorul după ce a pus în pagină mai bine de 400 de
file, rezumând aceasta în expresia din nefericire (p. 386).
De multe ori am avut impresia că ne aflăm în faţa unor articole
maioresciene, mai ales a aceluia intitulat În contra direcţiei de astăzi în
cultura română (1868), unde se întâlneşte parţial falsa teorie a formei fără
fond8; autorul este dominat de deznădejde în faţa unui viitor de multe ori
nesigur şi a unui trecut fluctuant şi incoerent. În sprijinul părerii noastre
aducem doar un citat (din prea multele ale cărţii): Conţinutul minţii noastre
alcătuieşte nu un aliagiu, ci un amalgam, nu este încă un tot, ci o sumă.
Diferitele noastre poveşti, basme, anecdote, balade, cântece bătrâneşti,
legende nu alcătuiesc cicluri unitare, ca la literatura altor popoare, ci sunt
piese detaşate, izolate, fără legătură. Nimic nu leagă Mânăstirea Argeşului
cu Mioriţa sau balada lui Corbea cu a Oprişanului.
Basmele româneşti sunt împrumutate de la vecini, cu modificări cu
totul neînsemnate (p. 357).
Activitatea noastră, sub toate înfăţişările ei practice sau teoretice, în
toate ramurile, se găseşte în faşe şi se zbate în greutăţile naşterii ei (p. 344).
Leacul tuturor acestor neajunsuri şi neîmpliniri îl află tot autorul:
câte schele avem tot atâtea înaintări ale civilizaţiei în ţară (p. 424). Şi ca un
corolar, D. Drăghicescu precizează: Caracterizarea cea mai adevărată a
psihologiei românilor este admirabil dată în aceste cuvinte: rasă
occidentală cu obiceiuri orientale (p. 416).
În palier stilistic, Din psihologia poporului român de D. Drăghicescu
este un studiu-document cu glazură metaforică, o izbutită încercare de
cunoaştere şi recunoaştere de sine a neamului românesc, o unealtă ce poate
21
fi folosită de-a dreptul de actualii şi viitorii ingineri sociali şi politici,
cărora soarta le va încredinţa făurirea şi conducerea neamului nostru. Deşi
depăşeşte graniţa unui veac, de când a văzut lumina tiparului, cartea se
dovedeşte încă actuală, de aici clasicitatea ei şi deci perenitatea.
Pe autor îl putem localiza geografic şi stilistic după felul său de a se
trăda folosind des perfectul simplu popular (...ei fură ei înşişi – p. 105; se
aşezară, cuceriră, şi se întinseră – p. 107; împărăţia bizantină fu pentru
otomani – p. 211; boierimea română decăzu şi se corupse – p. 210) sau
vorbind de cele 56 de cruci aşezate lângă o cărare între Pietroasa – Cerna –
Oteteliş, pe al căror lemn e zugrăvit diavolul cu obraz turcesc. Pornind de la
această ultimă însemnare, găsim o altă valenţă a scrierilor olteneşti:
ironizarea violentă, acidulată a oamenilor şi situaţiilor, conformă cu vechile
cronici regăţene şi cu alte scrieri , de la Radu Greceanu la Silviu Angelescu.
Ne vom opri mai întâi la Craii de Curtea – Veche9, romanul lui
Mateiu Caragiale. Eroii săi trăiesc în lux, lene şi desfrâu, într-un conclav
princiar, dar şi în scursura Bucureştiului de altădată, între desfrânări şi jocuri
de cărţi, prin cârciumi sordide în auzul cântecelor fără perdea şi-n braţele
dansatoarelor prostituate. Întreaga tipologie umană se zbate la graniţa
pierzaniei. Portretul boierului fanariot îl aflăm în Pajere, privit de autor între
dezgust şi luciditate ironică. Reţinem spusele lui Raymond Poincare, om
politic şi preşedintele Republicii Franceze între 1913 – 1920: Ce vreţi,
suntem aici la porţile Orientului, unde totul se înfăţişează mai puţin grav.
Multe rele au venit pe poarta şi pe căile bisericii (p. 276), dar şi
aduse de vânturătorii de ţară din uliţa Fanarului (p. 252), care au ajuns şi
domni peste românii îngenuncheaţi de turci, cum ar fi Caragea sau Despot-
Vodă (admirabil creionat în melodrama lui Vasile Alecsandri, Despot-Vodă,
apărută în 1879; laşitatea, neruşinarea, ambiţia neînfrânată, orgoliul
nemăsurat, trădarea sunt laturile morale ale fanariotului erou): Ah! tronul!
tronul! tronul!... la el de-a drept m-oi duce / Chiar de-ar fi până la dânsul
să calc pe sfânta cruce10.
Îndeletnicirea cea mai de seamă a românilor bogaţi era... de-a
mânca, a bea cafea şi a fuma tutun (p. 270) spune D. Drăghicescu. Îl
precedase Nicolae Filimon în 1862 – 1863 în Dedicaţia romanului Ciocoii
vechi şi noi11, numindu-i pe fanarioţii de teapa lui Andronache Tuzluc
străluciţi luceferi ai vicielor, putrăjunea şi mucegaiul ce sapă din temelii şi
răstoarnă împărăţiile şi domniile, hoţi care au furat cu zvanţul din
funcţiunele cele mici şi cu miile de galbeni din cele mari, oameni venali,
ipocriţi, laşi, orgolioşi, lacomi, brutali, vulpi cu două picioare, fără educaţie
morală, mereu alergători la mărire şi mişelii, cu suflet mic şi câte alte
defecte. Şi D. Drăghicescu le analizează toate acestea în spiritul lucid al

22
cercetătorului, în baza unor documente de netăgăduit ale vremii, punând
mult suflet şi răutate în afirmaţiile sale.
Leacul elen fu tot atâta de vătămător, ca şi boala de care suferiseră
trage concluzia autorul (p. 255); peste tot întâlnim o atmosferă încărcată de
intrigi şi gâlceavă (p. 219) într-un Orient trândav şi adormit, în contrast cu
un Occident vioi şi sârguitor (p. 304).
Cu excepţia ultimei însemnări, din lunga înşiruire a relelor fanarioto-
turceşti, totul pare rupt dintr-o poveste foarte tristă, autorul aşezându-se
temeinic drept izvor nesecat, la rândul său, de sugestii literare pentru Panait
Istrati sau Eugen Barbu cu al său roman Principele; ultimul, în descendenţa
lor literară este Silviu Angelescu cu a sa scriere Calpuzanii.
Puzderie de dublete şi triplete şi chiar mai multe de factură
adjectivală, substantivală şi verbală este aruncată peste toată întinderea
cărţii: moştenirea noastră morală şi sufletească (p. 14), studiile, cercetările
şi observările (p. 21), această alegere, limpezire şi aşezare a apelor
neolatine (p. 108), un ideal conştient, statornic, dominant, calculat şi
urmărit cu sânge rece (p. 26), o conştiinţă largă, puternică şi activă (p. 27),
căutând a cântări, preciza şi aprecia influenţa (p. 14). Alteori construcţiile
stilistice iau amploare mergând până la o tripletă de dublete cu valoare de
silogism alcătuit pe bază de contraste, într-un joc de cuvinte ce clocoteşte de
savoare: S-au văzut fără să se vadă, ...s-au cunoscut fără să se cunoască, s-
au preţuit pentru ca să se dispreţuiască (p. 22), să ne invederăm bunele
însuşiri, trăirile intelectuale şi morale, însuşirile sufleteşti pentru a ne
neglija (p. 23).
Ne delectăm adesea cu maxime cu aparent non-sens: în ştiinţele cele
mai dezvoltate, totul pare provizoriu (p. 18).
Se plânge deseori autorul că neisprăvită este limba, gramatica şi
ortografia românească, căci nu aflăm încă reguli stabilite, statornice,
primite nici de toţi autorii şi scriitorii, nici de
acelaşi autor într-una şi aceeaşi scriere a sa;
pentru mai multă şi atentă documentare, D.
Drăghicescu ne trimite să examinăm cartea ce-o
avem sub ochi (p. 344). Astfel, avem formulări de
felul coprind, dar şi cuprind, condiţiuni, dar şi
condiţii, mintalitatea, talpa vremei, chaotica,
neobicinuit, prezintarea, cari, dar şi care, să
rămâie, dar şi să rămână; alte cuvinte sunt
neadaptate limbii noastre sau sunt folosite
stângaci şi în manieră populară, cum ar fi: nu
servă, târzielnice, se izâni, dezavantagii, asupra
marelui problem al psihologiei.
23
Din dorinţa de a sublinia un lucru sau un fapt, autorul exagerează
folosindu-se de superlative peste îngăduinţa regulilor gramaticale: clasa
socială cea mai superioară (p. 20), cea mai dintâi prinsă şi înţeleasă (p. 8),
elementele cele mai esenţiale (p. 16); alte expresii devin curioase şi de
neînţeles uneori, ca în exemplul: scoala românească doar că nu se pierdu să
dispară cu totul (p. 336).
Prin opera lui D. Drăghicescu se adevereşte gândirea lui B. P.
Hasdeu: Plusul neamului românesc este cuvântul12.

Bibliografie selectivă

1. Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Opere alese, Editura


Tineretului, p. 217;
2. Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român, Editura
Albatros, Bucureşti, 1966; paginile sunt indicate în eseu;
3. George Coşbuc, Cântece de vitejie, Editura pentru Literatură,
1966, p. 391 – 392;
4. Mihail Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă,
Editura Tineretului, p. 24 – 25;
5. Mihai Eminescu, Poezii, Editura Corint, Bucureşti, 2003, p. 76;
6. Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, Editura Ion Creangă,
vol. II, Bucureşti, 1983, p. 58 – 59;
7. Lucian Blaga, Poezii, Editura Cartea Românească, 1982, p. 101;
8. Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română,
vol. Critici, Editura Tineretului, p. 113 – 122;
9. Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, Editura Eminescu,
1970, p. 5;
10. Vasile Alecsandri, Despot Vodă, texte comentate, Editura
Albatros, p. XXV;
11. Nicolae Filimon, Ciocoii vechi şi noi, Editura Albatros, 1978, p.
3 – 9;
12. Bogdan Petriceicu – Hasdeu, însemnările sale pe marginea
primelor două tomuri din Cuvente den bătrâni, apărute în 1880; menţionarea
este făcută în prefaţa monumentalei lucrări Etimologicum Magnum
Roumanie, Editura Minerva, Bucureşti, 1970.

Materialul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură


didactică, seria B – învăţământul primar, nr. 2 – 3, 2005, p. 156 – 159.

24
IV
ŞTEFAN DUMITRESCU

Delirul unui vâlcean


Atât în literatura română, cât şi
universală, există acest obicei de a continua o
carte, o idee în maniera autorului prim. În 1947
avea loc premiera piesei lui Mihail Sebastian
(mort în urma unui tragic accident de
automobil la 29 mai 1945), Insula, dramă al
cărei act al treilea fusese scris de regizorul
spectacolului, Mircea Şeptilici. Pentru autorul
Ultimei ore, Jocul de-a vacanţa sau Steaua
fără nume, timpul nu mai avusese răbdare.
Neterminat rămăsese şi romanul
Ciocoii vechi şi noi, publicat în 1862 - ’63, căci
în 1865, în plină forţă creatoare, Nicolae Filimon era răpus de ftizie la nici
46 de ani împliniţi. Aproape peste un veac şi jumătate îl va continua un alt
vâlcean, Dinu Săraru în Ciocoii noi cu badyguard.
În continuarea celor 154 de sonete rămase de la Shakespeare de la
începutul secolului al XVII-lea, Vasile Voiculescu a găsit cu cale nimerite
altele 90, cu elemente formale asemănătoare (triunghiul pasional, luciditatea
disperată, lamentaţii suave etc.), însă independente faţă de model prin
tensiunea spiritului. Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în
traducere imaginară de Vasile Voiculescu apar după moartea autorului, sub
îngrijirea lui Perpessicius, în 1964 şi se constituie, poate, cea mai metaforică
partitură poetică de la noi.
Şi zborul prin viaţă al autoarei americane Margaret Mitchell fusese
frânt de un la fel de tragic accident auto, în 1949, rămânând neterminată
continuarea romanului Pe aripile vântului, un best seller al anilor ’36 - ’38
din S.U.A., scriere ce atinsese cele mai mari tiraje din istoria romanului
american.
Aceeaşi poveste tristă stă scrisă şi-n dreptul francezului Albert
Camus, premiat Nobel pentru literatură.
La noi s-a mai încumetat într-un astfel de demers literar Ştefan
Dumitrescu (născut la 24 aprilie 1950, în comuna Valea – Mare, satul
Drăganu, judeţul Vâlcea, actualmente profesor la Şcoala Normală din oraşul
Tulcea, reporter la Radioteleviziunea Română, autor de o fantezie creatoare

25
puţin obişnuită în domeniile poeziei, eseisticii, reportajului, prozei de
anvergură etc.), al cărui roman Delirul, vol. II, continuare la celebrul roman
Delirul, de Marin Preda, a fost selecţionat la concursul literar Cine scrie
romanul Delirul – vol. II, aşa cum l-ar fi scris acesta, organizat în 1992 –
1993 de revista Expres – Magazin.
Această carte – notează în dedicaţie autorul – a fost scrisă şi s-a
tipărit întru pomenirea şi sfinţirea sufletului marelui Marin Preda, cel care
– prin geniul său – va dăinui în veşnicie1. Pentru autorul Moromeţilor,
nicăieri nu a fost timp în cele peste o mie de pagini ale lucrării sau ale altor
scrieri de a spune tot Adevărul acelor timpuri, deşi, premonitoriu, îşi alesese
un dicton ca moto al eseului Viaţa ca o pradă: Dacă aş şti că efortul pentru
scrierea unui roman mă poate costa viaţa, mi-aş lua toate măsurile de
siguranţă pentru a înlătura o eventualitate cum ar fi boala din care să mi se
tragă moartea2. Era ticăloşilor a trecut ca un tăvălug peste el şi neamul său
şi destinul nu i-a mai îngăduit să-şi ducă gândul până la capăt.
Marin Preda dialogase cu istoria, cum nimeni altul până la el n-o mai
făcuse (Mihail Sadoveanu o evocase, Liviu Rebreanu o consemnase în
simboluri, Lucian Blaga o pusese în metafore), decât, poate M. Eminescu în
ale sale articole publicate în Timpul, fapt ce i-a adus noaptea grea a minţii
sale şi până la urmă moartea. Poetul murise mintal la numai 33 de ani ca şi
Iisus, lăsând în urmă o moştenire apostolică neamului său în care a crezut şi
pentru care s-a sacrificat pe altarul cuvântului. Prin Mihai Eminescu şi
Marin Preda s-a mai adeverit încă o dată că omul a fost strivit de istorie,
fără ca adevărurile esenţiale să fie dezvăluite şi înţelese până la capăt.
Pentru a înţelege de ce s-a întâmplat aşa, Marin Preda şi Ştefan
Dumitrescu s-au întors în trecutul neamului, rememorându-l şi asumându-l.
Scrierea lui Marin Preda, Delirul apărea de sub teascurile tipografiei în
1975, cu cinci ani înainte de tragica-i dispariţie de la 16 mai 1980. În afara
unor noţiuni de istorie, realitate, proza lui Marin Preda nu ar avea niciun
înţeles. Abordând teme morale sau existenţiale într-un stil epic de mare
densitate, într-o literatură inspirată din realităţile contemporane, Marin
Preda a aşezat proza românească pe terenul solid al observaţiei psihologice,
el fiind cel mai avizat cronicar al unei epoci de tragice răsturnări sociale sub
presiunile politice şi ale represiunilor inchizitoriale din obsedantul deceniu.
Atunci, omul s-a aflat sub transcendenţe arbitrare. Şi nu numai
atunci. Să ne aducem aminte de vremurile cronicarilor şi să adăstăm un bob
zăbavă în epoca lui Miron Costin, al cărui vrednic urmaş este Marin Preda.
Într-o vreme de cumplite vremi anilor noştri, Miron Costin se ruga către
cinstitul şi iubitul său cititor să aibă vreme şi cu cetitul cărţilor, căci ele ne
învaţă, cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare3. Cu alte cuvinte,

26
scrisul e dator să slujească adevărul, fiind un act de responsabilitate istorică
şi de mare forţă educativă.
Să înţelegem vremurile şi să nu ne fie de mirare3. Ori tocmai acest
lucru îl va conduce pe Marin Preda în toate scrierile sale, fiindcă omul e
divinitate înlănţuită de circumstanţe. Lepădăturile speţei umane4 fac istoria
şi fapte cumplite se abat peste poporul român îngenuncheat de tratate
încheiate peste capul său. Lumea şi-a ieşit din pepeni. Hitler şi Mussolini ne
dictaseră la Viena smulgerea unei părţi din Ardeal. Unii ucid ca să fie
fericiţi4. În astfel de vremuri, marile bucurii nu au glas. Natura barbară a
expansiunii hitleriste4 s-a dezlănţuit peste toată Europa şi a dat foc întregii
lumi. Teroarea se instituie pretutindeni şi marile nelegiuiri ale tuturor
timpurilor se împletesc cu suferinţe, sânge şi mutilări.
A fost să fie un tânăr, Ştefan Paul Parizianul, martor acestor crunte
vremi şi corespondent de război în Rusia, după ce generalul Antonescu
pronunţase faimoasele lui cuvinte: Vă ordon treceţi Prutul! Primul său
articol intitulat Dacă ar şti generalul nu fusese publicat de patronul său,
Grigore Patriciu, în schimb celelalte fuseseră rescrise şi de nerecunoscut la
întoarcerea sa în Bucureşti.
Ştefan Dumitrescu a căutat să înţeleagă aceste vremi aflate sub o oră
astrală, transpunându-le într-o carte de istorie, de document, romanţată într-
o poveste de iubire care îşi strigă dreptul la viaţă. Am scris Delirul, vol. II,
din perspectiva epocii lui Marin Preda, încercând să rămân credincios nu
numai stilului, ci şi ideilor şi convingerilor scriitorului, dar – mai ales! –
străduinţei sale de a spune adevărul până în punctul unde acesta era
posibil1.
Toate firele romanului de circa 450 de pagini sunt ţesute pe seama
destinului ziaristului Ştefan Paul Parizianul, un nepot de-al lui Ilie
Moromete, din satul Siliştea – Gumeşti. În Viaţa ca o pradă, Marin Preda
aşternuse pe hârtie chinurile facerii romanului Moromeţii; aici, în Delirul
volumul II, Ştefan Paul mai avea puţin şi avea să termine romanul în care
apărea Mareşalul Ion Antonescu şi în care personalitatea acestuia era
privită din toate unghiurile1. Concluzia la care ajunge Ştefan Paul, după
căutări şi implicări dramatice, este pusă pe seama visului său, în care apărea
Moromete, care aducea cu chipul lui Moise: - Cine l-a omorât pe Mareşal,
a trădat şi a tras primul glonţ în ţăranul român1!
Conştient că afirmaţiile sale pot şi acum (!) să şocheze sau să lezeze
demnităţi labile, Ştefan Dumitrescu admite că Ion Antonescu a făcut greşeli.
Ceea ce poate să fie adevărat. Da, dar aceşti unii uită că Mareşalul a
condus ţara – cu o siguranţă, cu o artă şi cu o ştiinţă perfecte – din mijlocul
uraganului, al cancerului social-istoric care cuprinsese lumea, în anii 1939
– 1945. Atunci, România a fost condusă magistral de un Conducător, în
27
momentul cel mai greu din istoria ei. Şi autorul continuă: Cine cunoaşte
bine istoria celui de-al doilea război mondial şi personalitatea lui Ion
Antonescu, îşi dă seama imediat că fostul Mareşal este un fel de cheie şi de
simbol în istoria românilor1.
Două ore astrale ne-au schimbat istoria: 23 august 1939, când a fost
semnat pactul Ribbentrop – Molotov, şi când ni s-au răpit vechile teritorii
româneşti, Basarabia şi Bucovina şi a doua oară, la 23 august 1944, când a
fost arestat mareşalul Ion Antonescu. Amintindu-şi Crucea pe care el o
văzuse pe cerul Capitalei, cu Mareşalul răstignit pe ea, Ştefan Paul se mai
gândea şi la ceva. Mareşalul fusese un fel de trimis în istoria poporului
român, aşa cum a fost domnul nostru Iisus Hristos în istoria omenirii...
Fusese deci un om curat şi credincios, şi ni-l trimisese Dumnezeu ca să ne
scape.
El ne scăpase, era la un pas să ne salveze, dar noi, păcătoşii, ce-am
făcut? L-am trădat. Cum l-am trădat pe Iisus. După această trădare ne-a
cunoscut Domnul. Şi pentru că am fost păcătoşi, ne-a dat cei 50 de ani de
gulag comunist. Dacă noi nu l-am fi arestat pe Ion Antonescu, am fi fost un
neam salvat. Şi am fi salvat o dată cu noi şi Europa de Răsărit de iadul
comunist1.
Multă istorie, multe documente intră în scrierea lui Ştefan
Dumitrescu. Colaje întregi, cu datări pe zile şi ani îşi fac apariţia la tot pasul.
Între ele amintim filipicele Mareşalului Antonescu împotriva spiritului
politicianist mărunt şi inconştient din 29 octombrie 1942, o adevărată carte
cu... peste 70 de pagini bătute la maşină şi adresate lui Brătianu, o
adevărată carte de conştiinţă, un document profund şi zguduitor1.
Sentinţele autorului sunt directe şi cutremurătoare: Politicianismul
românesc este cancerul poporului român. Politicianismul şi Axiofagia,
boala asta a sufletului românesc, care ne face să ne omorâm geniile,
conducătorii mai buni pe care-i avem, geniile... În lungul şir al crimelor,
început cu Burebista, îi aşezăm pe Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul,
Brâncoveanul, Horea şi câţi alţii.
În această lume bântuită de vanităţi, răzbunări, moarte şi boli,
condamnări arbitrare şi mutilări de tot felul, un om cinstit şi curat îşi trăieşte
intens clipele tinereţii, ştiind că istoria este o cursă. El este Ştefan Paul,
iubit de trei femei deodată, toate curate şi cinstite. Cu fiecare în parte e o
poveste fascinantă de dragoste. Şi de-ar fi numai ele, Ioana, prima lui iubire,
Didina lui Aristide, primarul din satul său, Anghelina, zisă şi Linuţa.
Ţăranul român n-a fost niciodată un Don Juan. Îndrăgostindu-se, Ştefan
Paul are senzaţia că se risipeşte, că îşi pierde identitatea. La poarta sufletului
său vor bate şi alte fete: Zizi Fotiade, pictoriţa, Zizica Negroponte, despre
care în lumea bună a Bucureştiului s-au spus atâtea, Lola, unguroaica
28
dactilografă, Magda Spurcaciu, Nora, Luki, Cora
şi tare ne temem să nu fi uitat pe careva. Două
dintre ele îşi botează copiii cu numele de Ştefana
sau Ştefan, ca semn al preţuirii lor.
Nu puţine sunt clipele petrecute de autor la
Capşa sau prin redacţiile unor ziare, unde-şi fac
apariţia şi discută evenimentele la care sunt
martori: Sadoveanu, Miron Radu – Paraschivescu,
Geo Dumitrescu, Virgil Ierunca, Ion Caraion,
Eugen Jebeleanu, Mircea Eliade, Ion Barbu,
Cezar Petrescu, Ion Vinea, Şerban Cioculescu,
Vasiliu Birlic, Silviu Brucan şi mulţi alţii.
După toate cele spuse şi nespuse, cum se
poate descifra metaforistica acestui titlu, Delirul?
Ne ajută Nora, păpuşa de lângă Mareşal, cea cu care îşi va uni destinul
Ştefan Paul: Mareşalul, regele şi România, neamul românesc, sunt victimele
celor care au regizat şi au declanşat din umbră această nebunie, îţi
aminteşti cum spuneai tu, Delir? Al doilea război mondial a fost, Ştefane, un
mare delir al Europei şi al lumii întregi, dar acest delir a fost regizat din
umbră. Criminalii care au făcut lucrul acesta sunt de o mie de ori mai mari
decât cei pe care noi îi credeam cei mai mari nebuni şi ticăloşi ai lumii,
Hitler şi Stalin! Doamne, când vor afla popoarele adevărul acesta
îngrozitor1?
Vânzarea ţărilor Europei de răsărit, Rusiei Sovietice, lui Stalin, se
făcuse la Ialta, de către Rooswelt şi Churchill. Ei n-au vrut să încheie...
Armistiţiul cu noi... Pentru că noi eram de mult vânduţi... Planul era de mult
făcut. Deci ăştia sunt cei care l-au omorât pe Mareşal înainte de a-l trăda
pe rege, şi la rândul lui regele şi Maniu şi ei victime, dar mai încolo1.
La 1 iunie 1946, când a fost executat Mareşalul, poporul român şi-a
luat Crucea în spinare şi a pornit cu ea către Golgota lui. Acolo pe vârful
Golgotei va fi răstignirea lui. Iar domnul Mareşal este Crucea pe care
neamul acesta o va duce în spate până când va fi răstignit1.
Cu conştiinţa împăcată că ei şi-au făcut datoria faţă de el, ...şi faţă
de Ţară, Ştefan Paul şi Nora pornesc în viaţă împreună. Într-un final adânc
documentat şi interpretat, Ştefan Dumitrescu se mai întreabă încă o dată
dacă poporul român este pregătit să cunoască adevărul despre el însuşi,
aşa cum Einstein, în urma eşuării Experimentului Filadelfia a spus că
omenirea nu este pregătită să cunoască unele adevăruri1.
Delirul vâlceanului nu strică... faimei5 lui Marin Preda, ci o
completează fericit într-un omagiu al împlinirii destinului unei opere şi vieţi

29
într-o veşnicie literară asigurată, aşezându-i pe amândoi între marii creatori
ai genului.

Bibliografie selectivă

1. Ştefan Dumitrescu, Delirul, vol. II, continuare la celebrul roman


Delirul de Marin Preda, Editura Fortuna, Râmnicu – Vâlcea, 2004, p. 4, 6,
84, 85, 105, 252, 258, 269, 316, 436, 438, 442, 446, 448;
2. Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Editura Cartea Românească,
1979, p. 56, 67, 88, 94, 107;
3. Miron Costin, De neamul moldovenilor, vol. Opere, Editura de
Stat pentru Literatură şi Artă, 1958, p. 241 – 244;
4. Marin Preda, Delirul, Editura Cartea Românească, 1975, p. 73,
292, 371, 379, 412;
5. Vasile Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare
în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, Editura pentru Literatură,
1964, p. 90.

Eseul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură didactică,


nr. 4 – 5 – 6, anul II, 2006, p. 149 – 151.

30
Risipire şi iluminare
în scrierea unui vâlcean
Starea de fantastic a explodat pur şi
simplu în volumul în proză Şi tu vei fi văzduh,
de Ştefan Dumitrescu. În povestea aceasta
aproape fiecare amănunt îşi are locul lui
miraculos. Strania călătorie prin timp şi spaţiu
a lui Alexandru Vizantidis ne poartă către cei
doi mari M. E. (Mihai Eminescu în Sărmanul
Dionis, Mircea Eliade în La ţigănci, Secretul
doctorului Honigberger, Noaptea de Sânziene,
Mitul eternei reîntoarceri, Les trois Graces,
Nuntă în cer), dar şi printre scrierile lui Vasile
Voiculescu (Iubire magică, Lostriţa, Pescarul
Amin) sau Anton Holban, neexcluzând
cufundarea şi în universul basmelor populare
de felul Tinereţe fără bătrâneţe...
Nota dominantă a scrierii este subsumată regretului după o lume
dispărută, o lume nebună şi fericită, într-un timp când curgea vinul şi aurul
pe toate cărările... Şi lumea era toată o sărbătoare. Şi oamenii erau buni,
ştiau să petreacă şi să fie fericiţi.
Intrarea în mit se face cu multă dibăcie, poate chiar mai complicat
decât în Creanga de aur, de Mihail Sadoveanu. Se conturează mai întâi un
cadru, o ramă în care se aşază portretul; din această perspectivă, lucrarea are
aspectul unei arhitecturi bine gândite, cu reveniri în spirale superioare,
mereu incitante, dar de fiecare dată argumentate. Ideea se centrează în jurul
celebrului profesor vâlcean D. Drăghicescu, personalitate de prestigiu a
sociologiei europene, filolog şi filozof de înaltă ţinută intelectuală, om
politic vizionar, ambasador prin Mexic. Reîntors la moşia părinţilor săi din
Zăvoienii de Măciuca, Drăghicescu primeşte vizita unui coleg de facultate,
care i se destăinuie într-o problemă tulburătoare, căreia nu ştie să-i dea de
cap şi cum să o înţeleagă. Ca psiholog, profesorul putea să-i aducă lămuriri,
certitudini. Cunoaşterea esenţială a totului i se refuza, iar aderenţa la
realitate îl punea în mare dificultate. Lapte de privighetoare de-ar fi băut şi
tot n-ar fi prins puteri de pătrundere într-o lume care se ducea în vis şi-i
revenea tulburătoare în simţuri. Astfel că, Alexandru devine un om care nu
se mai miră de nimic. Viaţa îi oferă frumuseţi feminine dintre cele mai
ispititoare.

31
Din această perspectivă, romanul este o evocare amplă de dragoste
raportată mereu la un absolut, cu filoane adânci parcă luate din O mie şi una
de nopţi. Lucruri profunde are viaţa în ea şi noi trecem pe lângă ele fără să
ştim încotro ne ducem şi ce este cu noi pe lumea asta. Că fericirea nu este
făcută ca să dureze mult încearcă autorul să însăileze destine şi moduri de
cunoaştere sub alte unghiuri, mai presus de fire şi de puterea noastră de
înţelegere.
La început a fost să fie frumoasa Iulia Alexandrovna, vlăstar al unei
familii domnitoare de prin Rusia. Au pus de-o nuntă mare, dar flăcăul s-a
izbit de refuzul părinţilor fetei. Pe tânăr l-a scos şifonat rău din marasmul
fericirii pierdute bunul său prieten, Iancu Delamare, vestit de frumos şi
petrecăreţ nevoie mare. I-a dat, spre a-l salva din ghearele deznădejdii, o
ţigancă ochioasă şi frumoasă să spargi lumea cu ea, pe Ilia, dar acum s-au
opus părinţii lui. Scara de moarte fusese depăşită. Iancu îşi vânduse o moşie
ca să-şi scape prietenul de la necaz, fiindcă o cumpărase de la ai ei pe
ţigancă. Divina rusoaică, prin chipul ei atrăgător, încă îl mai bântuia şi de
multe ori ţiganca prindea conturul Iuliei. Atunci inima îi era neagră ca un
mormânt. Şi, fiindcă viaţa este mult mai simplă, dar ne-o complicăm noi,
tatăl lui Alexandru şi-a căpătuit fiul cu fiica unui prieten de-al său, mare
negustor de la Brăila. Frumoasa se numea Caliope. Dar, adaugă autorul,
aducându-ne cu picioarele pe pământ: Dumnezeu când te dăruieşte, te
trăzneşte. Şi i-a scos în cale o altă ispită: pe Euclenia, fiica unui negustor
armean şi nepoata unui bogat maharajah indian. Timpul parcă se oprise, iar
realitatea îl trânteşte în vis. Ea însăşi îi şopteşte că un vis e lumea, iubite... şi
viaţa şi moartea tot un vis sunt. A devenit un spirit pur... Beatitudine şi
iluminare. Nesfârşire şi singurătate luminoasă, ceva ca-n basmele
versificate de Eminescu, Fata în grădina de aur sau Miron şi frumoasa fără
corp. Şi-a dispărut. Fusese un vis?!
Din adâncul rătăcirii sale, Alexandru îşi revine după 12 ani, undeva
prin 1921. Trecuse războiul şi nu-l atinsese, chiar nici nu-l sesizase. Timpul
se dilatase şi devenise cel mai bun judecător şi dezlegător de taine şi
mistere, să le lămurească el pe toate. Se rătăcise, fără să ştie, la Balcic, în
Bulgaria, de unde vine acasă, după război. Ca o Penelopă, Caliope îl
aşteptase supusă şi resemnată; tatăl îi explică misterul dispariţiei. Fusese un
blestem al neamului său, pe care-l suportaseră atât tatăl, cât şi bunicul. Căci
acest blestem, pe lângă faptul că i-a făcut fericiţi pe toţi bărbaţii din neamul
lor, le-a mai făcut un alt bine. Numai bărbaţii neamului lor au cunoscut
asemenea femei frumoase şi s-au bucurat de o dragoste fără seamăn trăită
în viaţa asta pământească, atât de scurtă şi atât de grea. Lucrul acesta,
gândeşte tatăl, demonstrează că neamul lor este un neam ales. E o putere în
lume mai presus de noi care ne dirijează, iar secretul unor întâmplări peste
32
fire petrecute cu bărbaţii din neamul lor e deţinut, cică, de-un Ordin secret.
E mai mult o binecuvântare, decât un blestem. Şi toate aceste permutări s-au
produs în preajma marilor evenimente istorice: tatăl dispăruse în ’77,
bunicul pe la ’48, străbunicul pe la 1821.
Avea dreptate Platon: noi, oamenii, suntem nişte euri luminoase,
care ne întrupăm după nişte Ordine mai presus de noi. Altfel, cum s-ar
explica faptul că frumoasa Caliope are o fetiţă, numită Maria Iulia, fără să fi
cunoscut dragostea şi, culmea, Maria Iulia să fie leită rusoaicei Iulia
Alexandrovna?! Sosirea lui Alexandru îl arată a fi mai tânăr faţă de timpul
când dispăruse. Ar fi trebuit să intre în deceniul patru de viaţă, iar el arăta ca
la 18 ani. Să fi găsit el elixirul vieţii veşnice?! Lumea în care poposise se
vremuise: Caliope arăta oribil, frumoasa ţigancă se ofilise şi arăta ca o
hârcă; la fel vestitul Iancu Delamare, pe care l-a găsit ramolit şi-n compania
unei femei urâte, odinioară frumoasa Zamfira, fiica unui mare boier.
Întâlnirea cu Iancu este un prilej de întinerire şi pentru acesta.
Băutura şi lăutarii încep să-i pună capul. De avocatul rătăcit până mai ieri
se duce vestea pentru performanţele sale. Îl prinde lanţul de iubiri pătimaşe.
Rând pe rând îi cad la picioare vestite femei de generali, cu fetele lor cu tot,
doctoriţe, judecătorese. Iania, Tania, Esmeralda, Marghioala, Voichiţa şi
Ilonca, Hilda se înşiră în salba cuceririlor sale. Dar una îl subjugă şi-l
şantajează, angajându-l cu noaptea pe sume mari de bani, cu care-şi va
cumpăra, acel cineva, apoi moşii şi fabrici. Iancu devenise craiul Brăilei.
Toată crema femeiască a lumii bune îi trece prin pat. Plină de răutate şi
cinism, nebuna şi căţeaua de Iania pune la cale, cu câteva alte frumoase, o
reprezentaţie, refăcând povestea ielelor. Ele îşi pierd minţile de plăceri şi
pun la cale dansuri noptatice prin poienele Buzăului. Hora neasemuitelor
amazoane se termină printr-o devorare a bărbatului, căruia i se rupe fala
bărbătească cu care aleargă neruşinate pe unde pot. Iania, femeie nebună şi
stricată, făţarnică şi ticăloasă, diavoliţă de femeie, nu alta, revine în oraş
aducând penibila veste şi ura împotriva celui ce fusese Adonisul
frumoaselor.
De ruşine şi de durere, Iancu Delamare pleacă în război, unde se va
încununa de glorie, devenind iar eroul de odinioară. Iancu a făcut viaţa
frumoasă multor suflete, dar femeile au pus rămăşag că n-au de ce se mai
ţine de el. Şi tot Iania este capul răutăţilor. L-au provocat din nou la partide
de amor şi-a acceptat, înşelându-le într-o noapte, chiar cu Alexandru, care se
strecura în patul lor. Şi toate erau mulţumite şi nu-şi puteau explica
problema. L-au poftit până la urmă, la un dans noptatic de Rusalii şi acum
chiar l-au omorât când l-au dezbrăcat şi-au văzut că fuseseră păcălite. Au
procedat întocmai ca-n teatrul lui Blaga, în Zamolxe, unde sătenii l-au

33
omorât pe omul Zamolxe cu propriile bucăţi din statuia pe care i-o
ridicaseră.
În această lume în care nimic nu e definitiv, iar cunoaşterea e
relativă, unde vinul te face să visezi, iar dragostea te poate înălţa, trântindu-
te în moarte, într-o lume iluzorie şi instinctuală, trebuie să asculţi şi de
glasul revelaţiilor. Trăim după cum gândise marele filozof Platon? În lumea
Ideilor, a Entităţilor veşnice şi suntem martorii intruziunii lumii superioare
în noi?! Au pus pe noi stăpânire misterele antice, societăţile secrete?! S-au
amestecat printre noi Civilizaţii superioare în spirit?
Călătorind spre Odesa frumoasei Iulia, Alexandru are surprinderea
de-a afla că nicio urmă de amintire despre rusoaică n-au localnicii.
Ajuns acasă este martorul altei întâmplări peste fire. Îmbolnăvindu-
se, profesorul Drăghicescu dispare... fără nicio explicaţie clară, iar
profesorul de psihologie de la Universitatea din Bucureşti, Grigore
Leordeanu, derutat, ascultă declaraţia doctorului chemat pentru ajutor:
...domnul Profesor Drăghicescu a murit într-adevăr, dar nu aici, în
Bucureşti... în altă parte... şi nu s-a sinucis, cum au spus autorităţile, ci a
fost împuşcat de ruşi...
Care este adevărul? În somn... avem conştiinţa clară a cauzelor sau
în buimăceala acestei vieţi?
Dăm cumva socoteală cuiva?
Sau istoria este doar o poveste de groază?
Şi atunci, visul ce mai este?
Şi tu vei fi văzduh e o carte cu finaluri
deschise, desprinsă parcă din filele Magazinului
istoric, de la rubrica Aşa vă place istoria?
Se citeşte dintr-o răsuflare, dar se rumegă
anevoie, având trebuinţă de multe alte cunoştinţe,
autorul trădându-se a fi un veritabil psiholog şi
filozof deopotrivă. Nu degeaba se specifică în
continuarea titlului: roman de dragoste şi filozofic.

Suport de comentariu în baza romanului Şi


tu vei fi văzduh, de Ştefan Dumitrescu, Editura
Anamarol, Bucureşti, 2007, p. 10, 11, 15, 52, 55, 61, 75, 148, 155.

Studiul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură


didactică, nr. 11 – 12, anul IV, ianuarie – iunie 2008, p. 173 – 174.

34
Aproape totul despre ŞTEFAN DUMITRESCU şi opera lui

Cunoscut mai mult în străinătate, unde


este publicat de revistele şi de editurile online
ale Comunităţilor româneşti stabilite pe mai
toate continentele, publicat de reviste din
Australia, Canada, S.U.A., Argentina, Ştefan
Dumitrescu este la ora actuală scriitorul
român cu cea mai profundă, complexă şi
vastă operă literară publicată în ţară şi în afara
ţării.
Criticul literar Francesca Pini are
numai cuvinte de laudă faţă de autorul
romanului Delirul, vol. II, continuare la
romanul Delirul, vol. I, de Marin Preda: Poet,
prozator, dramaturg, critic şi istoric literar,
filozof, analist politic, omul acesta atât de cuminte, cu o expresie de copil
care se miră veşnic, este unul dintre cele mai neliniştite şi ardente, sensibile
conştiinţe ale veacului său. Când românii îl vor cunoaşte cu adevărat, în
toată adâncimea şi profunzimea operei lui Ştefan Dumitrescu, se vor mira
că un scriitor de talia lui Thomas Mann, a lui Albert Camus, s-a aflat, fără
să-l cunoască, printre ei. La sfârşitul acestui veac Ştefan Dumitrescu este
vârful de lance al literaturii române, împlântat adânc în universalitate. L-aş
compara cu Mircea Eliade, dacă nu aş şti, cunoscându-i o mare parte din
operă, că Ştefan Dumitrescu nu seamănă decât cu el însuşi1.
Fiindcă i-am dezvăluit parcursul vieţii şi al operei sale din
perspectivă cronologică, în eseul anterior, ne vom axa în continuare în
cunoaşterea sa pe paliere literare şi de gândire. Ascultând de părerea
autorizată a profesorului universitar doctor, academicianul Ion Toboşaru, ne
vom îndrepta spre creaţia sa dramatică. Vocaţia pentru scrisul consacrat
teatrului prinde culorile certitudinii... Talentul este vizibil, ca şi experienţa
dramatică. Inventiv, inteligent, profund, aluziv – document şi ficţiune, artă a
portretului moral şi a intensităţii intelectuale – omul şi drama alcătuiesc o
structură pe care breasla se cere a depune efort spre justiţiară proiecţie şi
proiectare2.
Iată inventarul dramatic, pe care cu un mic efort de gândire l-am
apropia de un fel de Comedie umană dramatică, în genul scrierii de
amplitudine balzaciană:

35
1. Râsul, scrisă prin ’77 şi jucată în 1981 la Sala Majestic într-un
spectacol – lectură memorabil de către un colectiv al Teatrului Giuleşti în
cadrul Cenaclului de Dramaturgie al Secţiei de dramaturgie a Uniunii
Scriitorilor; piesa de teatru (cu 14 tablouri) a primit Premiul Secţiei de
dramaturgie a Uniunii Scriitorilor Români; piesa va vedea lumina tiparului
în 1990;
2. Cerul şi cârtiţa, piesă de teatru în patru acte, publicată în 1981 şi
onorată cu Premiul Naţional pentru dramaturgie originală;
3. Cât de frumoasă treci prin lume, femeie!, piesă de teatru în două
acte, publicată în revista Teatru, nr. 8 / 1988;
4. Afacerea, piesă de teatru în două părţi;
5. Ultima zi din viaţa lui Bogdan Amaru, piesă de teatru într-un act;
6. Caragiale se pupă cu Stalin, 2005, piesă de teatru în trei părţi,
Premiul special al Juriului la Festivalul de teatru Bogdan Amaru, Râmnicu
Vâlcea;
7. Cinci minute de adevăr sau Prima noapte din viaţă, piesă de
teatru în două părţi;
8. Comedie cu ţărani, piesă de teatru în cinci tablouri;
9. Două femei deştepte şi nebune, nebune de legat!, comedie;
10. Experiment, piesă de teatru într-un act şi patru tablouri;
11. Mihail Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu în Infern;
12. Prometeu, piesă de teatru în patru acte;
13. Rivalele;
14. Secta visulicilor, piesă de teatru în două părţi;
15. Nică şi domnul Goe, prima piesă dintr-o trilogie;
16. Strigătul alb;
17. Poporul român este un popor sinucigaş, piesă de teatru din
ciclul Civilizaţia va fi distrusă;
18. Cântecul sfâşietor al copiilor asasinaţi în decembrie 1989;
19. Dragoste amară, amară şi dulce, piesă de teatru în două acte;
20. Ţipătul sfâşietor al dragostei;
21. Copiii asasinaţi în decembrie ’89 ne scuipă în ochi sau Mă
sinucid ca revoltă împotriva dumitale, popor român!;
22. Iisus şi vântul, piesă de teatru în trei părţi;
23. Meşterul Manole, piesă de teatru în trei acte;
24. Înţelepciunea lui Oedip, piesă de teatru în două părţi;
25. Ultimii oameni;
26. Urcuşul sau Ultimele zile ale civilizaţiei umane, piesă de teatru
în două acte;
27. Vaca şi ozeneul, comedie în trei acte;
28. Vaca, revoluţia şi ozeneul, comedie;
36
29. Mituri, volum de teatru cu 14 lecţii;
30. Orfeu, piesă de teatru în cinci acte;
31. Pygmalion sau Aripa frântă a ţipătului, publicată şi jucată în
2007, distinsă cu Marele Premiu al Festivalului Naţional de teatru Bogdan
Amaru, Râmnicu Vâlcea;
32. Brâncuşi, piesă de teatru în trei părţi, apărută în 2007;
33. Fata babei şi fata moşneagului, dramatizare a basmului lui
I.Creangă, din seria teatrului pentru copii;
34. Ivan Turbincă, idem;
35. Mikel Jakson şi Angela Similea răpiţi de zmeii din România;
36. Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm modern;
37. Vulpea păcălită de urs;
38. Vulpea care l-a păcălit pe urs şi lupul care a mâncat iezii
caprei, din aceeaşi serie.
Voci de prim rang ale culturii române şi străine au subliniat
originalitatea şi forţa dramatică a demersului său literar.
Doru Moţoc, dramaturg de anvergură naţională şi din acelaşi univers
spiritual vâlcean ca şi autorul nostru, nota că Râsul, de Ştefan Dumitrescu,
este una dintre cele mai inteligente piese ale dramaturgiei româneşti.
Montată pe scenele Europei, ar face pur şi simplu ravagii şi s-ar juca cu
sălile pline zeci de ani. Îmi pare rău că n-am scris eu această piesă, şi
acesta este, poate, cel mai frumos elogiu care i se poate aduce unei opere.
Un alt dramaturg, Teodor Mănescu, redactorul-şef al revistei de
specialitate, Teatru, consemna în numărul 4 al publicaţiei numite din 1981:
Ştefan Dumitrescu nu scrie localist, ceea ce e foarte important. Autorul
Râsului scrie cu o libertate interioară demnă de invidiat. El nu se gândeşte
când scrie dacă o să-l aprobe revista Teatru sau nu. Când scrie el nu
trăieşte acea meschină şi mizerabilă autocenzură care-l anulează pe scriitor
şi gânditor. Ştefan Dumitrescu, sunt convins, va fi un dramaturg important
în dramaturgia românească de mâine. Tânărul acesta bătăios şi optimist e
făcut să ridice coloşi în teatru.
Redactor la aceeaşi revistă, Paul Tutungiu, notase într-un număr
anterior, în chiar luna martie, când se făcuse cunoştinţă cu această piesă şi
când încă mai stăruiau în priviri şi auz chipuri şi replici notabile, că Ştefan
Dumitrescu este un dramaturg care se anunţă foarte serios (Teatru, nr. 3 /
1981).
Artistul cuvântului rostit, Tudor Gheorghe, mare actor la Teatrul
Naţional din Craiova, se arată entuziasmat de forţa dramatică a vâlceanului:
Râsul, de Ştefan Dumitrescu, este un strigăt împotriva cancerigenei şi
cumplitei curse a înarmărilor. Cel puţin aşa am văzut-o eu. Cu o seară
înainte de a citi Râsul am văzut jucată de teatrul din Piteşti piesa Cui îi e
37
frică de Virginia Woolf, a lui Eduard Albee, una dintre cele mai mari piese
contemporane. Piesa lui Dumitrescu este mai bună. Ce mai poate fi
adăugat?!
Criticul de artă Margareta Bărbuţă scria, fără reţinere în revista
Teatru, nr. 3 / 1981, că Râsul este o piesă bogată în sensuri. O parabolă... E
vorba în această piesă de rinocerizare. În prima parte a piesei
rinocerizarea duce la un proces fantastic. Cred că a fost în intenţia
autorului să combată un anume fenomen de mimetism. Încerc să descifrez
intenţiile autorului. Piesa ar putea să poarte drept moto: Râzi, tu, râzi
Harap Alb, dar... Acest dar este catastrofa finală... sau tot ce-i mult nu-i
bun, chiar şi râsul care este o reacţie pozitivă a omului.
Confratele întru dramaturgie, Tudor Popescu aşternea în aceeaşi
revistă gânduri alese faţă de autor şi Râsul său: Această piesă e foarte
interesantă ca idee... Mi se pare că atuul său este tocmai ideea, originală,
interesantă; şi cine umblă după ideii interesante ştie cât este de greu să pui
mâna pe una, care, doar expusă ca atare, ne produce un şoc. Ştefan
Dumitrescu va fi un dramaturg foarte interesant.
În Dacia politică şi literară nr. 1 / 1990, criticul literar Francesca
Pini scria că apariţia piesei de teatru Râsul, de Ştefan Dumitrescu, este un
eveniment în istoria dramaturgiei româneşti şi universale. Aşadar, după
aproape 10 ani de la apariţia Râsului, concluzia mea indubitabilă este că
ne aflăm în faţa uneia dintre operele cele mai interesante ale acestui veac în
literatura universală, iar apariţia ei, în sfârşit, într-o revistă românească,
după ce a circulat ani de zile clandestin, trasă la xerox, vânzându-se cu
2000 lei exemplarul, mi se pare unul dintre evenimentele editoriale cele mai
mari din istoria dramaturgiei naţionale şi universale.
Aceeaşi revistă adăposteşte în paginile ei şi părerea criticului literar
Cezar Fortunescu: Râsul este o capodoperă despre care se vor scrie multe
cărţi. Nu cunosc în literatura română şi în cea europeană să se fi scris în
ultimii 50 de ani o asemenea piesă care, conţinând toate adevărurile epocii
ei, pur şi simplu te răvăşeşte, te înspăimântă.
Scriitorul Velea Nicolae remarcă şi el performanţele piesei de teatru
Râsul, felicitându-l sincer, dar şi atenţionându-l de marginalizările
confraţilor invidioşi, adevăraţi păpuşari şi cocleţari manevraţi din spate de
interese obscure şi meschine: Este o piesă ce face parte din dramaturgia
română şi trebuie să fie şi reprezentată. Nu doar să o găsim în ceea ce
Mircea Ghiţulescu numeşte dramaturgia pasivă. Să nu te întristezi, acolo se
află şi se regăsesc Blaga, Maniu, Dan Botta (încă nejucat în România), o
parte din piesele lui G. M. Zamfirescu, Sorescu, şi de ce nu, ale noastre.
Piesa ta începe ca un râuleţ şi se sfârşeşte ca un fluviu, în a cărui
deltă pare că se întorc valurile mării... Personajul râde de sine spre a face
38
lumină în jur. La tine râsul se îndreaptă acid împotriva minciunii (şi a
prostiei...). Cu minciuna pre minciună călcând – ar fi sensul piesei. Încă o
dată, mă bucur că ai reuşit să dai o piesă care se aşază în tabelul
mendeleevic al dramaturgiei noastre.
De peste graniţă îi scrie, încurajându-l în demersul său dramaturgic,
la 16 iulie 2000, tocmai de la Paris, Célestin Duca: Am citit piesa d-vs. de
teatru Râsul şi am găsit-o originală, interesantă şi amuzantă! Sunt alături
de d-vs. Vă voi ajuta să spargeţi crusta indiferenţei. Intenţionez s-o dau la
Theatre de poche, înfiinţat de Eugen Ionesco, unde şi-a jucat piesele lui de
teatru şi în virtutea cărora a ajuns membru al Academiei Franceze. De
asemenea, mă gândesc s-o dau unui actor, foarte cunoscut în Franţa, care
stăpâneşte în mod desăvârşit arta de a râde.
O altă voce avizată, de prestigiu internaţional, Liviu Ciulei îi scria, la
20 iulie 2000, lui Ştefan Dumitrescu că înţelege de ce acum treizeci de ani
Teatrul Mic a pus piesa la sertar. Desigur i-a speriat – pe atunci, stilul
modern al piesei – şi îşi făceau gânduri despre posibilele aluzii şi
comparaţii cu prezentul.
Valentin Silvestru, uns cu toate alifiile dramaturgiei noastre şi nu
numai, spunea că Râsul este una dintre cele mai mari piese de teatru ale
secolului XX în dramaturgia europeană.
De la capul pământului, tocmai din Australia, primeşte încurajări şi
susţinere aleasă de la scriitorul Ioan Miclău, director fondator al revistei
Iosif Vulcan şi director al Bibliotecii Mihai Eminescu de acolo. Reţinem
dintr-o scrisoare, datată 18. 07. 2007, o impresie de bun simţ şi
responsabilitate în urma unei lecturări proaspăt făcută: Sunteţi un om ales şi
de mare talent. La o nouă revenire, din 30 noiembrie 2007 (consemnată în
revista Săptămâna, nr. 23 din acelaşi an), Ion Miclău îşi nuanţează părerile:
Ştefan Dumitrescu este unul dintre acei scriitori care vin într-o literatură cu
o forţă teribilă. Cărţile pe care le-a scris acesta, ...sunt cele mai
cutremurătoare, impresionante, dezvăluind romantismul, durerea,
adâncimea abisală a psihologiei umane, absurdul şi paradoxul condiţiei şi
al naturii umane. Dar toate aceste lucrări au în adâncul lor un fior de o
gingăşie, de o delicateţe, de o frumuseţe strălucitoare aş spune. Această
dimensiune a creaţiei lui se vede mai ales în literatura pentru copii, foarte
bogată, pe care ne-a dat-o acest autor...
Deşi de numai 20 de pagini, acest eseu teatrologic (e vorba de
Brâncuşi), gândit şi realizat de scriitorul Ştefan Dumitrescu, ni-l readuce pe
marele sculptor român într-o adevărată ipostază a creaţiei şi zbuciumului
său... Brâncuşi spunea: Cei ce iubesc artele, cultura şi umanitatea, vor fi
întotdeauna de-a lungul istoriei, oameni ai culturii universale, dar nu în
ultimul rând parte definitivă a Neamului lor!
39
De peste ocean, din Buenos Aires – aflăm în Dialoguri privilegiate –
că teatrul lui Ştefan Dumitrescu face furori. Maria – Diana Popescu,
romanciera anului 2008 din Argentina, de origine română, membră a
Fundaţiei culturale Borges, dar şi redactor editorialist la Agero – Stuttgart,
precizează într-un interviu: opera dramatică pe care aţi scris-o este, spun
specialiştii, mai vastă, mai valoroasă decât cea a lui Albert Camus, a lui
Sartre, a lui Dario Foo sau Tennesse Williams, este una dintre cele mai
mari opere dramatice ale secolului XX.
Încă de la primele scrieri date tiparului, Ana Blandiana sesiza
sclipirile de geniu abia înfiripate, care vor prinde zbor, după părerea
multora, original şi planetar: Venirea lui Ştefan Dumitrescu în literatura
română va aduce mari mutaţii (revistra Amfiteatrul, nr. 12, 1971).
Clarviziunea poetei amintite surprinsese structura psiholiterară a scriitorului,
care se întreba de pe atunci care este sensul său în viaţă şi în lumea aceasta.
Cerem iertare pentru lungul citat al Anei Blandiana, dar acest lucru ni se
pare firesc şi cuminte în înţelegerea autorului şi operei sale: O ţară în văile
cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susţinut de corul
fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoşilor plecaţi la luptă, o
ţară halucinantă, un pământ cântător şi orbit de lumină proslăveşte în
versurile sale recente Ştefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat
riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaşte ţărmul de
dincolo. Spun că această lansare este curajoasă şi riscantă pentru că ea se
produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ştefan
Dumitrescu nu versifică frumos şi cu talent în cadrele unui lirism ştiut sau
bănuit numai, ci îşi creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de
referinţă. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de
el, o lume în care păsările umblă înarmate şi se cântă din ruine ca din
fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniştit şi în continuă
ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile şi de poeme reclădind
universul, Ştefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus
suferinţei şi neliniştii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel
de Adevărat.
A căutat răspunsuri şi-n migala metaforică a versurilor. Asupra lor s-
a aplecat un titan al criticii româneşti, Şerban Cioculescu, care nota în 1973,
în Flacăra: Ştefan Dumitrescu este un poet foarte interesant şi îl voi urmări
cu toată atenţia.
Tot în 1973, Ion Crişan, scriitor şi om de ştiinţă, se arăta încrezător
în steaua poetului: Ştefan Dumitrescu este un scriitor profund şi serios. Este
din acei scriitori care dau conţinut unei epoci întregi. Să precizăm un fapt
cronologic: poetul avea atunci abia 23 de ani şi deja devenise o promisiune
cu garanţii certe de performanţă.
40
Înainte de a intra în peisajul său poetic se cuvine să-i pomenim
repertoriul:
1. Nicolae Labiş, portret cosmogonic, 1973, 57 de poeme;
2. Poeme din Valea Dunării, 1983, Editura Litera;
3. Înaltele poeme, 2000, Editura Conphis, Râmnicu Vâlcea;
4. Imnele Marii iubiri, 2000, Editura Harvia;
5. Gloria şi Măreţia martirului Ilie Ilaşcu sau Vino Basarabie
acasă, 2001, Editura Harvia;
6. Ţie ne rugăm, Doamne, volum de poezie religioasă şi
psihoterapeutică, 2002, Editura Harvia;
7. Drepţi! Poezii pentru copii deştepţi! (trei volume);
8. Împărăţia de lângă casă;
9. Ţara păsărilor, volum de poezii pentru copii;
10. Drumurile Vieţii – antologie de poezie, 2007, Editura Anamarol;
11. Muntele încărcat de dragoste, Editura Marea Neagră.
După lectura acestei ultime cărţi de poezie, Doru Moţoc se extaziază:
Ai scris o carte de poezie de dragoste absolut excepţională. E tot ce am citit
mai frumos şi mai nobil în ultimii ani, când poezia noastră a fost sufocată
de un val de lături şi pornografie abjectă. Faptul că tu mai ţii încă steagul
sus îmi dă curaj. Dar încă o dată şi încă o dată îmi dau seama câtă dreptate
ai avut când ai pus acel fantastic diagnostic că suntem un popor axiofag.
Aşa e! Nu ne preţuim valorile autentice, nu le cultivăm, nu ştim să le
impunem atenţiei lumii. Ce păcat!
Într-adevăr, Ştefan Dumitrescu este condamnat la o Siberie literară
românească pe nedrept, subterfugiile obscure ne scapă, iar interesele sunt
ţesute cu o mârşăvie infamă şi distrugătoare.
Noi valenţe aduse poeziei româneşti de către Ştefan Dumitrescu
sesizează şi Nedelcu Dumi, cronicar literar la revista Realitatea din Galaţi,
într-un eseu publicat în 2002 şi pornit din înţelesurile metaforice ale
volumului intitulat Înaltele poeme. Oare cine-l poate defini mai bine pe
Ştefan Dumitrescu decât el însuşi în poezia Poetul, din volumul de versuri
amintit? (Eram poet şi plângeam / Mergeam pe străzi frumos luminate / Se
mira lumea şi se-ntreba / Cine este domnul cu marea în spate?). Lecturând
versurile sale trăim cu impresia că suntem prinşi între trecut şi viitor ca
într-o capcană din care nu se poate ieşi. Pentru poet spaţiul existenţei
umane reprezintă un spaţiu al frământărilor. Încercând să-şi explice
evoluţia fatidică a lucrurilor, Ştefan Dumitrescu evadează într-o lume
subconştientă, într-o lume, am putea spune, ascunsă privirilor şi grijilor
cotidiene...
Având starea morbidă şi apoasă a versurilor bacoviene sau
încrustaţiile măiestrite ale metaforelor din poezia lui Blaga, opera lui
41
Ştefan Dumitrescu întregeşte parcă triunghiul vizionar al neşansei, al
inutilităţii zbaterilor umane concluzionând trecerea inconştientă spre o altă
eră de dominaţie a superficialului şi decadenţei.
Lecturând poezia lui Ştefan Dumitrescu avem impresia că suntem în
faţa mării care ne aduce Ideea de libertate, deschidere, aspiraţie sau
iluzie... E o evadare din cotidian... Influenţele filozofice şi literare constituie
punctul de plecare, iar experienţa sa de viaţă, elementul forte... Detaşarea
merge până la ironie şi chiar până la satiră, acestea fiind, în definitiv,
piesele de rezistenţă ale neamului nostru, din care poetul îşi trage sevele
încântătoare. Aducând o poezie nouă, originală ca tematică şi expresie
artistică, o poezie meditativă, promovată cu nonşalanţă, în care insistă
asupra detaliilor, poetul oferă celor ce-i lecturează versurile ambele feţe ale
lucrurilor într-o nouă interpretare Yng şi Yang.
Ştefan Dumitrescu... construieşte imagini în versuri... şi mai speră că
literatura scrisă este savoarea sufletului nostru.
La ora actuală, Ştefan Dumitrescu este unul dintre scriitorii români
cu cea mai vastă şi profundă operă. Un scriitor total, care a adus izbânzi
certe şi-n roman. Mare bucurie, ...multă plăcere şi admiraţie, ...mare talent
sunt atributele cu care-l gratulează o lume de lectori şi conştiinţe avizate ale
criticii şi istoriei literare româneşti şi de aiurea.
Din panoplia genului literar epic în proză amintim câteva flori rare:
1. Biografia unei revoluţii, 1980, volum de reportaje;
2. Dragostea ca o pasăre, nuvelă publicată în 1992 în Antologia
prozatorilor români;
3. Matca ancestrală, volum de proză, 1993, Editura Inedit;
4. Fericirea care vine târziu, idem;
5. Mihail Gorbaciov, cel mai mare om al secolului XX, unul dintre
cei mai mari criminali ai lumii, 2002, Editura L. I. R., Iaşi;
6. Delirul, vol. II, continuare la volumul Delirul, vol. I, de Marin
Preda, 2004, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea;
7. Şi tu vei fi văzduh (roman de dragoste şi filozofic), 2006, publicat
mai întâi în S.U.A., apoi la noi, în 2007, Editura Anamarol, Bucureşti;
8. Dealul care nu se mai termină, 2007, Editura Anamarol,
Bucureşti;
9. Feodor Mihailovici Dostoievski s-a sinucis la Bucureşti, Editura
Anamarol, Bucureşti;
10. Prea adânc m-ai rănit femeie!, online;
11. Epoce pierdute, online, 151 pag.;
12. Marea dragoste, online, 177 pag.;
13. Plopul pe deal (roman de dragoste), online, 211 pag.

42
Ştefan Dumitrescu a dat romane care vor avea celebritatea
romanelor lui Marquez declară Francesca Pini, critic literar avizat. Într-
adevăr, Delirul este un risc asumat avea să precizeze şi Ion Măldărescu.
Axiomele devin captivante pentru mesajele lor mai presus de fire. Şi eroii
neamului îşi aşteaptă pomenirea, omul – conştiinţă ce să ni-l amintească, în
pofida vremurilor şi-a nimicniciei noastre, o conştiinţă de foarte multe ori
umilită şi marginalizată. În Delirul (lui Marin Preda) nu a fost spus Marele
Adevăr, pentru a putea fi spuse mari adevăruri. Trebuie redat acel mare
adevăr despre neamul românesc şi Mareşalul Antonescu. Delirul, vol. II va
fi romanul acelei mari întrebări: ce s-a întâmplat atunci, la 23 august 1944,
şi de ce... ?
Acesta este motivul pentru care poetul octogenar Alexandru
Magereanu, din Oradea, îi scria autorului: Ţi-am citit pe nerăsuflate
romanul lui Moromete şi mi-a plăcut foarte mult cum l-ai scris... Ai talent
cu carul, nu-l irosi. Profită de el şi dă-i Ţării şi literaturii noastre opere
nepieritoare!... Ai o putere de magnet în fiecare cuvânt scris! Ai o putere
deosebită de a prinde şi cuprinde viaţa!
Din Australia, Ion Miclău, o mare personalitate de acolo, consideră
că romanul Delirul, vol. II era o necesitate a istoriografiei literaturii
române.
Pentru profesorul Alexandru Popescu, romanul acesta (Delirul, vol.
II), care se citeşte pe nerăsuflate şi care odată început nu mai poate fi lăsat
din mână, este unul dintre romanele de conştiinţă ale literaturii române. Ca
şi romanul Delirul, vol. I, de Marin Preda, pe care-l continuă, care la
momentul apariţiei, 1975, era un roman aşteptat (pentru că romanul îl are
ca personaj central pe mareşalul Ion Antonescu, era un roman care nu
putea să lipsească, deci, din istoria literaturii române. De aceea el trebuia
să fie scris) la fel şi romanul Delirul, vol. II era un roman aşteptat în
literatura română.
...este unul dintre romanele mari, dense, de greutate, profunde, plin
de sensuri şi de substanţă epică, unul dintre cele mai bune romane din
întreaga literatură română. Satisfacţia cititorului după lectura acestui
roman este imensă. Romanul impresionează prin conţinutul şi mesajul său,
prin pluridimensionalitatea sa, el fiind în acelaşi timp un foarte bun roman
de dragoste, un roman social şi istoric extraordinar, dar şi un roman
filozofic şi mitologic. Din această perspectivă, romanul Delirul, vol. II, al
lui Ştefan Dumitrescu, este unul dintre romanele cele mai valoroase ale
literaturii române, stând alături de romanele mari ale lui Liviu Rebreanu,
de romanul Moromeţii, al lui Marin Preda.
Romanul Delirul, vol. II al lui Ştefan Dumitrescu îţi atrage atenţia
prin profunzimea lui abisală, ultimul nivel semantic al operei fiind stratul
43
subconştientului colectiv al poporului român, stratul mitologic. Dacă în
nivelele epistemologice 1 şi 2 romanul este unul de dragoste, social şi
istoric, având în centrul său figura de statuie legendară a lui Ion Antonescu,
privit din perspectivă mitologică şi filozofică (romanul este o meditaţie
profundă, melancolie amară şi superioară asupra istoriei poporului român)
personajul fundamental al acestui roman este însuşi poporul român. Acest
lucru transpare indubitabil din ţesătura de motive literar – filozofice şi
mitologice a romanului, din simbolistica sa.
Delirul, vol. II continuând Delirul, vol. I este un roman al spiritului
românesc, al sufletului românesc. Este o meditaţie filozofică asupra a două
milenii de istorie a neamului românesc...
Are o construcţie polifonică, organizată pe nivele semantice...
Critica şi lumea literară au rămas repetente în faţa acestui
eveniment cultural, în faţa romanului Delirul, vol. II.
Departe de a fi o carte care stârneşte patimi, Delirul, vol. II,
romanul lui Dumitrescu, este în primul rând şi în esenţa sa un roman al
împăcării, al iertării (aş spune că este un roman religios), al vindecării
rănilor, al unei înţelegeri superioare, psihanalitice şi christice a istoriei...
Un roman de care avem nevoie!
Romanul acesta va rămâne în istoria culturii române ca un moment
de referinţă, ca un munte de conştiinţă rănită, care străluceşte până
departe. Pentru că el ne redescoperă pe noi, ne re-pune mereu în discuţie în
faţa conştiinţei noastre, ca indivizi umani şi ca popor, ne situează pe noi, pe
români, pe un nou nivel ontologic şi de interpretare superior, proiectându-
ne într-o viziune tragică şi imensă. Pentru că romanul acesta este romanul
poporului român şi al spiritului românesc.
Şi Ion Măldărescu crede că un strop din Marele Adevăr i s-a revelat
lui Ştefan Dumitrescu în scrierea romanului său, inspirat de spiritul lui
Marin Preda care, parcă, din altă dimensiune, a participat direct în aşezarea
în pagină a celor relatate. Întregul roman, ţesut în jurul ziaristului Ştefan
Paul, este o operă de artă.
Şi nu e singura biruinţă în arta prozei de dimensiuni. Şi tu vei fi
văzduh este opera unui mare povestitor. Chiar autorul îşi dimensionează
această latură a creaţiei sale: Ce Mare lucru este să fii povestitor în istoria şi
cultura unui popor! Această a doua scriere a sa este cartea în care se vede
cel mai bine geniul de povestitor al autorului. Cartea se citeşte cu atâta
plăcere, povestea, curgerea epicului, dulcea curgere a epicului este atât de
captivantă şi de terifiantă încât ai senzaţia că cerul gurii îţi arde de
miresme mitice, de amoruri senzuale, de dulceaţa unor tărâmuri exotice.
Acelaşi profesor Alexandru Popescu lansează adevărate direcţii de
urmărit simbolurile romanului şi sensurile textuale. De la Ion Creangă nu
44
cunoaştem un alt text în care arta povestirii să fie dusă la înălţimea vrăjii
adormitoare. Am putea să vorbim în cazul acestui roman de o vrajă epică,
aşa cum în poeziile lui Eminescu întâlnim o vrajă pe care nu ne-o putem
explica.
Romanul acesta este un roman de dragoste, o dragoste bolnavă,
nebună, atavică. Şi tu vei fi văzduh este unul dintre cele mai bune romane
de dragoste din literatura română, şi chiar din literatura europeană.
Romanul de dragoste este asemenea unui zbor în vis şi a unei porţi prin
care intrând pătrunzi în marele univers al Subconştientului colectiv al
poporului român. Epicul este dens şi muzical, simţi mirosind şi foşnind,
susurând toate grădinile, livezile şi toţi codrii spaţiului românesc, de la
antichitatea dacă până în zorii epocii moderne...
Povestea lui Vizantidis nu se termină, ca în 1001 de nopţi.
Romanul este unul de dragoste, dar este şi unul filozofic, este unul
iniţiatic şi unul foarte modern, propunând o altă filozofie românească.
De aceea spunem noi, romanul acesta este mult mai profund şi mai
valoros decât romanul lui Marquez, faţă de care se situează la un fel de
antipod şi că romanul ar fi bine să fie tradus şi publicat în străinătate,
pentru că s-ar putea să avem revelaţia unui mare roman, a unui roman
important al literaturii universale, care deschide o pârtie largă literaturii
române în lume...
Prin sfârşitul său imprevizibil, greu de explicat, personajul central
al romanului redeschide o nouă perspectivă de interpretare a romanului, şi
anume viziunea asupra lumii şi istoriei dinspre omul modern înspre trecut.
Şi tu vei fi văzduh este un roman fascinant, care se citeşte pe
nerăsuflate, în acelaşi timp este un roman bogat în sensuri, un roman greu,
un roman profund, care ne depăşeşte, ...el fiind la ora actuală romanul cu
care literatura română ar rupe gura târgului, cum se spune.
Şi tu vei fi văzduh este un roman care creionează una din cele mai
cuprinzătoare viziuni asupra istoriei traco-daco-române. Pentru fiecare
lector, romanul acesta e o mare încercare.
Nici pe cei mici nu i-a uitat, apropiindu-se cu gingăşie şi multă, tare
multă delicateţe, ca un alt Arghezi, dar băsmuitor, pentru ei scriind alese
basme educaţionale, dintre care amintim:
1. Poveste din împărăţia Deltei sau Legenda lânii de aur;
2. A doua poveste din împărăţia Deltei sau Mă închin în faţa
preafrumoasei împărătese Hermina;
3. Povestea împăratului Albastru şi a împăratului Rilă Iepurilă, cel
viteaz şi plin de milă;
4. Povestea prinţesei Smaragda şi a împărătesei Riţa Fluturiţa;

45
5. Basmul caprei cu un singur ied şi al lupului care s-a învăţat
minte;
6. Împăratul Hasan al împărăţiei câinilor şi căţeluşii care nu
puteau să vorbească.
Ne mărturiseşte chiar autorul, că pentru el şi lumea din care vine, dar
şi în care trăieşte, basmul este un mister şi un dar al lui Dumnezeu.
Întâmplătoare sau dictate din alte dimensiuni, unele dintre scrierile
sale au dat naştere unor speculaţii, care ne conduc spre adevărate profeţii în
istoria lumii şi a noastră. Precizăm că mai multe ziare din România au făcut
imediat după 11 septembrie 2001 o legătură între poemul Luceafărul sau
Calul Troian al Lumii, America, scris de Ştefan Dumitrescu şi comentariul
straniu făcut de Nichita Stănescu pe marginea sa. Ei au realizat înainte de
1980 o profeţie uluitoare privind cursul istoriei umane, criza profundă a
civilizaţiei umane, prăbuşirea celor două turnuri gemene din S.U.A. şi criza
actuală.
Poemul lui Ştefan Dumitrescu este scris în 1977, dar publicat în
volumul Înaltele poeme în anul 2000, la Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea.
Iată ce spunea Nichita Stănescu despre poemul vâlceanului: Bătrâne, acesta
este Luceafărul lui Eminescu. În locul Luceafărului din cer apare Calul
Troian, şi tot dialogul dintre cele două lumi. Numai că de data aceasta s-a
întâmplat ceva îngrozitor în istorie, s-a petrecut o mutaţie cumplită în lume.
Cele două lumi, cea pământească şi cea uranică s-au îmbolnăvit amândouă.
Locul Luceafărului şi al Demiurgului a fost luat de Calul Troian, ca
substitut decăzut, ca simbol al cursei în care cade istoria, devenirea; în care
poate cădea civilizaţia umană. N-am citit în viaţa mea un poem mai
întunecat şi mai cutremurător ca acesta. În măsura în care şi poemul lui
Eminescu şi poemul tău vin din subconştientul colectiv al acestui neam
înseamnă că în secolul următor în istoria poporului român şi în istoria
civilizaţiei umane se vor întâmpla lucruri înspăimântătoare, mergând până
la dispariţia poporului român şi a civilizaţiei umane. Cum în 1983 se vor
împlini 100 de ani de la apariţia Luceafărului, înseamnă că acest poem
vine la aproximativ un veac după capodopera lui Eminescu, adică tocmai la
timp.
Între timp a venit şi criza economică şi întreaga lume s-a cutremurat.
Profeţie sau premoniţie?! La orizont avem perspectiva problematicului an
2012. Război în Irak, Jugoslavia, Afganistan, poate în Iran sau Coreea.
S.U.A., asemenea Calului Troian, a unei locomotive, va trage după
ea în prăpastie întreaga civilizaţie umană! Trist şi descurajant mesaj! Iată de
ce marile valori sunt şi perene, clasice: pentru că ele sunt vizionare, pentru
că reprezintă adevărata conştiinţă umană, pentru că sunt purtătoare de

46
adevăruri mai presus de fire, pentru că rămân valori şi modele, pentru că
sunt permanente şi n-au moarte. Vorba lui Eminescu: sânte firi vizionare4.
Nu a neglijat nici latura eseistică, îmbrăţişând acest univers de
cunoaştere beletristică, latură ce o abordează cu obiectivism şi detaşare, dar
de fiecare dată dintr-o perspectivă culturală impresionantă, făcând legături
insolite între teme şi motive, mereu pe un suport de concepte inedite, cu
trimiteri în filozofie, sociologie, istorie, cunoaştere nemijlocită.
Între volumele sale de eseuri enumerăm doar pe cele care au făcut
carieră, prin ideile lansate, cel puţin printre elevii liceeni, cu înclinaţii
filologice:
1. Amintiri din copilărie (psihanaliza, psihologia, sociologia şi
filozofia acestei cărţi), 57 pagini;
2. Mihai Eminescu – un Iisus al poporului român (eseu de filozofie
a culturii române), 1996, 33 pagini; – propune O nouă Viziune-concept
inedită asupra lui Mihai Eminescu, a vieţii şi operei sale;
3. Luceafărul, de Mihai Eminescu; o nouă interpretare; 2003,
Editura Criterion;
4. Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L. Caragiale, 1998,
Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 53 pagini;
5. Coşul cu cronici literare, într-un total de 158 pagini (recenzii,
comentarii, intervenţii, eseuri, analize din operele Alinei Diaconu, o
scriitoare româno-argentiniană, Rodica Elena Lupu, Corneliu Tamaş,
Florentin Smarandache, Nicolae Tomoniu, Ion Miclău şi nu numai);
6. Adevărul despre revoluţie, 2000, Almanahul Origini, S.U.A. –
eseu politic, istoric şi de bun simţ.
Asemenea marelui G. Călinescu, Ştefan Dumitrescu nu şi-a putut
permite să enunţe idei şi păreri de istorie şi de critică literară, fără să-şi fi
încercat penelul şi propriile-i forţe imagistice şi de comparaţie, silogistice în
tot ce înseamnă literatură, de la poezie la roman, de la actul dramatic la
atitudinea civică, de la domeniul atât de arid al ştiinţei la cel al gândirii
mitice sau pedagogice, ale cunoaşterii general-umane, unde a lansat o serie
personalizată de doctrine şi descoperiri.
A defrişat cu mintea şi cu sufletul său direcţii şi cutume greu de
imaginat. Ne mărturiseşte franc, cu o simplitate mai mult poetică decât
ştiinţifică, faptul că îl preocupă soarta naţiei sale şi modul de-a o scăpa de
spectrul căderii şi distrugerii, degenerării sale: de ani de zile lucrez la o
carte de Pedagogie pe care am intitulat-o Noua pedagogie a secolului XXI.
O altă mare descoperire în istoria psihologiei făcută de Ştefan
Dumitrescu, care conturează şi precizează un al treilea Tip de inteligenţă
(inteligenţa pozitivă şi inteligenţa negativă), este mult mai importantă decât

47
inteligenţa emoţională. Totul a pornit din 1995, când Daniel Goleman,
autorul cărţii Inteligenţa emoţională s-a lansat într-o psihologie aplicată.
Cui îi foloseşte această carte? Tuturor oamenilor, tuturor celor care
vor să înţeleagă ceva din misterul acestei lumi, din menirea omului în
această lume, în această existenţă în care răul este foarte prezent. Tuturor
celor care vor să se perfecţioneze, să evolueze, să fie mai sănătoşi, mai
fericiţi. Aflând mai multe lucruri despre Inteligenţa negativă vom şti cum să
ne ferim de ea, cum să o canalizăm, cum să o conducem noi, ca să nu ne
lăsăm conduşi şi manipulaţi de ea.
Dacă până acum părerile veneau individual, prin voci avizate
unilateral, de data aceasta în sprijinul gândirii beletristice şi ştiinţifice a lui
Ştefan Dumitrescu se ridică instituţii naţionale şi globale.
La 7 ianuarie 2007, dintr-o perspectivă beletristică, Fundaţia
culturală Ajutorul Românesc, al cărui scop de la înfiinţarea sa a fost acela de
a ajuta valorile româneşti să creeze şi să se realizeze la capacitatea lor
maximă, prin semnătura preşedintelui său, prof. univ. dr. Vasile Mănuceanu,
se propune Forumurilor globale de specialitate a i se acorda atenţia
cuvenită personalităţii şi omului Ştefan Dumitrescu. Motivaţia alegerii: la
ora actuală scriitorul Ştefan Dumitrescu are cea mai vastă şi profundă
operă literară dintre toţi scriitorii români. În opera sa, Ştefan Dumitrescu
investighează profunzimile fiinţei umane şi ale fenomenului uman,
apropiindu-se de sufletul omenesc cu dragoste şi pioşenie. Este unul dintre
cei mai mari dramaturgi şi romancieri europeni. Opera sa este o
radiografie profundă şi o simfonie a sufletului omenesc, o jelanie a
destinului uman în istorie, precum şi un imn închinat fiinţei şi Speciei
umane! Puţini scriitori au investigat fenomenul uman, propunând noi
viziuni asupra Omului şi a destinului său în Timp ca scriitorul Ştefan
Dumitrescu!
Din perspectivă ştiinţifică, aceeaşi Fundaţie culturală Ajutorul
Românesc, prin Ionel Haiduc şi preşedintele ei, prof. univ. dr. Vasile
Mănuceanu recomandă Academiei române lucrarea Noua Ştiinţă economică
a secolului XXI sau Psihoeconomia, posibil să fie una dintre cele mai mari
descoperiri din istorie, ...asemenea Ciberneticii, adusă de Ştefan Odobleja...
Este posibil ca această descoperire să fie mai mare decât Teoria relativităţii
lui Einstein. Urmează să valideze timpul.
Sistemul socio-economic de evoluţie, care este sistemul economic al
viitorului, poate fi socotită una dintre cele mai mari descoperiri din istorie.
Va scoate din criză sistemele economice de azi, va schimba viaţa
omenirii, va plasa civilizaţia umană pe următorul nivel de evoluţie.
Este o creaţie a gândirii ştiinţifice româneşti.

48
Noi credem şi sperăm... că această lucrare, Noua Ştiinţă... această
descoperire şi Teoria salvării Civilizaţiei umane prin evoluţie să aducă
Premiul Nobel pentru Economie României. Se mai aminteşte că Ştefan
Dumitrescu lucrează la aceste teorii încă din 1976.
În numele a opt mari personalităţi române, din ţară şi de peste
graniţe, la 1 Decembrie 2008, în chiar Ziua Naţională a României, Florentin
Smarandache, prof. univ. dr. la Universitatea din New Mexico, Gallup,
S.U.A. se face purtătorul lor de cuvânt. Spicuim din dizertaţia savantului
român: Un număr de Oameni de cultură români, Scriitori, Edituri,
Conducători de Fundaţii şi Societăţi culturale, din ţară şi străinătate, îl
propun pe scriitorul Ştefan Dumitrescu, din România, Comitetului de la
Stockholm pentru decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, pentru a-l
avea în vederea decernării acestui onorant Premiu. Motivaţia propunerii:
Ştefan Dumitrescu este la ora actuală unul dintre scriitorii români şi
europeni cu cea mai vastă operă literară, de o bogăţie tematică şi de motive
literare extraordinară, scrisă în toate genurile literare, o operă profundă,
şocantă şi valoroasă în care investighează abisalitatea şi infinitatea
fenomenului uman şi a fiinţei umane, gingăşia, misterul, absurdul, măreţia
şi tragicul conţinutului fenomenului uman. Puţini oameni au fost obsedaţi
de investigarea profunzimilor misterioase şi teribile ale fiinţei umane, ale
fenomenului social şi cultural care definesc Omul ca acest scriitor!
Totodată Ştefan Dumitrescu este un scriitor care emoţionează, cutremură,
dar şi îmbogăţeşte sufletele cititorilor.
La 4 iunie 2009, Asociaţia Culturală Ţara, din România, prin vocea
preşedintelui său, prof. univ. dr. Alexandru Cornescu, se lansează o altă
propunere pentru acelaşi Premiu Nobel. Motivaţia propunerii: ...pentru
opera sa literară impresionantă, plină de dramatism, de dragoste faţă de
fiinţa umană, plină de setea de a cunoaşte şi de a explica (el îi continuă
astfel pe T. M. Dostoievski şi pe S. Freud) străfundurile sufletului omenesc,
propunându-ne noi lecturi, interpretări şi viziuni ale sufletului şi ale
misterului omenesc!... Dacă Ştefan Dumitrescu ar fi trăit în Franţa, în
Germania, în Anglia, în S.U.A. demult ar fi celebru ca Gabriel Garcia
Marquez, Albert Camus, Eugen Ionesco, Thomas Mann sau alţii, pentru că
Ştefan Dumitrescu a dăruit literaturii secolului XX o operă de talia operei
lui Thomas Mann, Albert Camus.
Acelaşi gest de preţuire şi recomandare vine din partea unor Edituri,
reviste, personalităţi culturale, societăţi. Din Chişinău, România de Est, la
28 oct. 2009, porneşte o altă propunere din partea Societăţii Scriitorilor
Români din Moldova, transmite Romanian Global News citând un
comunicat de presă primit la redacţie: Fie ca Bunul Dumnezeu să ne aducă
în anii următori prin Ştefan Dumitrescu, acum după ce Herta Müller a
49
primit acest premiu, primul Premiu Nobel adus de un român (în literatură,
n. n.) spune Mihai Ciubotaru, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din
Moldova. Iată cum sună Motivaţia pentru care Societatea îl propune pe
românul Ştefan Dumitrescu Comitetului pentru decernarea Premiului Nobel
de la Stockholm, în vederea selecţionării lui: Societatea Scriitorilor Români
din Republica Moldova, ce are drept scop dezvoltarea procesului literar,
consolidarea şi renaşterea spiritualităţii româneşti în Moldova, educaţia
patriotică în baza tradiţiilor istorice naţionale, educaţia lingvistică a
tuturor generaţiilor, cultivarea în rândurile membrilor asociaţiei a eului şi
tradiţiilor strămoşeşti îl propune pe scriitorul Ştefan Dumitrescu atenţiei
Comitetului pentru acordarea Premiului Nobel, de la Stockholm. În timpul
de faţă scriitorul Ştefan Dumitrescu are o vastă şi profundă operă literară.
Impresionează foarte mult profunzimea gândurilor sale referitoare la
destinul fiinţei umane, dragostea lui neţărmurită faţă de Măria sa, Omul.
Scriitor total şi om total, Domnia sa a marcat literatura noastră
contemporană, creând opere nepieritoare, ce au o valoare universală. Îi
urăm mari succese în drumul lui nobil către obţinerea Premiului Nobel
pentru literatură. Dumnezeu să-l binecuvânteze se arată în scrisoarea trimisă
Comitetului de selecţie.
Anvergura viziunii sale l-a făcut pe scriitorul Ion Zubaşcu un inspirat
portretist al său: În tot ce faceţi şi gândiţi aveţi mai degrabă aura unui
întemeietor. Cred că ar trebui să faceţi şcoală în jurul dumneavoastră,
lucrând direct asupra destinelor vii prin elevii care ar putea să vă continue
lucrarea, întemeind cetăţi de spirit la fel de durabile ca şi cele create la
umbra măslinilor antici (Ion Zubaşcu, revista Expres – Magazin, nr. 4,
1993).
Din poziţia de lider al Biroului de viitorologie de la Bucureşti, Ştefan
Dumitrescu lansează mai multe doctrine şi proiecte de salvare şi renaştere a
poporului român prin cultivarea şi impunerea valorilor neamului românesc.
Cum? Prin susţinerea, într-ajutorarea românilor, sprijinirea valorilor
româneşti, prin credinţă, prin muncă şi creşterea nivelului moral şi
educaţional al poporului român.
În mai 1999 se conturează doctrina Decebal, în 12 pagini, doctrina
Burebista, de 117 pagini.
Alte direcţii: teorii ale sacralităţii popoarelor şi a naţiunilor, ale
sacralităţii speciei umane, ale civilizaţiei umane.
Un alt concept propriu: Salvarea omenirii prin educaţie, dezbătut şi
dezvoltat în 204 pagini. În baza coordonatei învăţământului evolutiv se
dezvoltă o nouă teorie a reformei sistemelor de învăţământ, care va scoate
din criză toate sistemele de învăţământ.

50
Mereu în pas cu timpul, Ştefan Dumitrescu lansează Idei şi teorii,
descoperiri care ar putea schimba lumea, într-un concurs organizat de
Google începând cu septembrie 2008. El aşterne pe 73 pagini Primele 12
mari idei – teorii – dezbateri.
Mai este de spus ceva? Atunci, vorbele scrise de Nora lui Ştefan Paul
din romanul Delirul, vol. II, una dintre capodoperele lui Ştefan Dumitrescu,
îşi au deplină acoperire: Nu este adevărat că marii scriitori şi-au scris ei
cărţile. Dumnezeu s-a folosit de ei, ca să le transmită şi să le dăruiască
oamenilor ce voia El să le dăruiască4.

Bibliografie selectivă

1. Ştefan Dumitrescu, Salvarea civilizaţiei umane de la


autodistrugere, Editura Anamarol, 2007, coperta finală;
2. Ştefan Dumitrescu, Dicţionarul complet al dramaturgiei lui I. L.
Caragiale, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 1998, coperta finală;
3. Mihai Eminescu, Poezii, Epigonii, Editura Unicart, Bucureşti,
2008, p. 38;
4. Ştefan Dumitrescu, Delirul, vol. II, Editura Fortuna, 2004, p.
439.

51
V
DOCTOR ŞTEFAN MARINESCU, CRAIOVA,
ROMANIA
UNIUNEA MONDIALĂ A SCRIITORILOR
MEDICI – UMEM

Destine exemplare
- domnii Raisa şi Ştefan Marinescu -
împreună în viaţă, profesie, literatură, publicistică
Semnul oamenilor
aleşi e bunătatea faţă de
semeni scria cândva Tudor
Arghezi. Cât ne păstrăm
umorul, şansa e de partea
noastră1 adaugă
epigramistul Ştefan
Marinescu. Şi au de ce să
se mândrească împreună,
căci vor avea curând 57 de
ani de căsnicie în 81 de ani
de viaţă, 52 de ani de
practică medicală la cel mai înalt nivel şi 43 de ani în lumea literară şi
publicistică, timp în care au scris (împreună sau individual) 15 cărţi de proză
şi poezie.
Doamna Raisa s-a născut la 10 octombrie 1928 în oraşul Ismail-
Basarabia şi-a absolvit Facultatea de Medicină Generală din Timişoara.
Domnul Ştefan s-a născut la 20 ianuarie 1929, pe la aprinsul
lămpilor2, ca al doilea copil al învăţătorului Iancu Marinescu şi al
învăţătoarei Maria din satul Rusăneşti, comuna Fârtăţeşti din judeţul Vâlcea.
În 1955 era şi dumnealui absolventul aceleeaşi Facultăţi de Medicină din
Timişoara, loc în care ale tinereţii valuri i-au cuprins prin anul IV, când au
spus da în faţa ofiţerului de stare civilă.
De mic copil fusese crescut în casa bunicilor Ilie şi Maria
Marinescu într-un cult al respectului faţă de oameni, având în aceşti ţărani
chipeşi adevărate modele de monumente de muncă şi hărnicie.
Cu diplomele de medic în servietă, au primit repartizări la posturi, ca
urmaşi ai lui Asclepio, în judeţul Gorj, la Sanatoriul de T.B.C. copii. S-au
52
prezentat la posturile respective în vara lui 1955, având în braţe un sugar,
un lighean mare şi o valiză plină de cărţi. Fetiţa dumnealor se numea
Flavia, rod al tinereţii şi dragostei, peste timp devenind studentă de excepţie
şi profesionistă desăvârşită, dar dusă în lumea umbrelor la cei 37 de ani încă
neîmpliniţi. Din câte ştim, Dumnezeu îşi populează grădina cu oameni aleşi,
de care El să fie mândru! Suferinţele celor rămaşi în urmă prind glas de
tânguire fără margini în Meditaţiile poetului, carte scrisă în amintirea celei
dispărute: Dureri de moarte poţi răzbate / Când ţi le pune soarta-n spate; /
Nu are leac durerea minţii / Când au rămas orfani părinţii.3
Natura l-a înzestrat pe om cu uitarea, calitate fără de care nu ar
supravieţui marilor încercări ale vieţii4. Imensul gol e gândit metafizic,
biblic: moarte nu există. Este o trecere în altă dimensiune spaţială. Se
aşteaptă ca ştiinţa (Matematica), Metafizica şi Religia să se unească pentru
a ajuta omul în slujba căruia trebuie să fie pentru totdeauna, să-l
propulseze la gradul de cunoaştere la care Creatorul a dorit să-l ridice5.
Convins că nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului
– după spusa eminesciană – autorul şi-a creat propriile opinii cu privire la
corpul omenesc în cele două ipostaze distincte ale sale, de particulă şi de
undă; multe i s-au revelat sub tăietura bisturiului şi credinţa că doctorul alină
şi ajută omul în suferinţă, dar că salvarea e în mâna Domnului. Gândeşte la
fel ca Liviu Rebreanu în Adam şi Eva, la înfăptuirea trecerii spiritualităţii
dintr-o eră în alta, căci Terra este... lovită de fulgerul răutăţii, al invidiei, al
războaielor între populaţii, între state, între religii5. Până atunci când se
zăreşte cimitirul, trista rânduială se cere înfruntată cu dăruire, cu muncă
individuală, istovitoare, lungă cât o zi4 chirurgului ce face artă prin meseria
sa. Sieşi şi oricărui slujitor al lui Esculap dedică adevărate ode şi închinări:
Cu fruntea de sudoare brobonată, / Desăvârşeşte opere de artă / În purpurii
culori: aprinse, lucitoare; / Eternul le lipseşte, sunt toate pieritoare!3
Spre a umple golul – apriori fixat în destinul familiei – Dumnezeu
le-a dat şi un fiu, Florin, ce azi merge pe urmele părinţilor, devenit un
intelectual creativ, cu multe invenţii înregistrate la O.S.I.M., ce uşurează
munca doctorilor în punerea cu exactitate a diagnosticelor. Şi astfel, viaţa
merge mai departe, aşa cum profund a înţeles de la ai săi mutaţi în cimitirul
din Rusăneşti. Lor, oamenilor care au plătit cu viaţa nenorocirile veacului
XX, cel mai dur al istoriei, le închină romanul de tip moromeţian – şi nu
numai – Medicul de femei, o cronică de familie, o saga în felul scrierilor lui
Petru Dumitriu sau John Galsworthy.
Scriere pornită dintr-o înţelegere interioară a unui uriaş uragan al
vieţii (cum gândea şi Liviu Rebreanu la sfârşitul romanului Ion), Medicul de
femei are aspectul unui jurnal cu mărturisiri autentic trăite, un
Bildunsgroman (Greu se mai fac oamenii oameni!) al destinului doctorului
53
Şerban (alter-egoul autorului). Conştient că este rezultatul unor trepte în
lunga verigă a neamului, a osemintelor vărsate-n el (Testament, T. Arghezi),
Şerban se simte mândru între urmaşii urmaşilor, retrăind o copilărie
brăzdată de război şi suferinţe, dar mai ales de tenacitatea de a răzbi în viaţă:
Ce făcătoare de minuni este tinereţea! Câte lipsuri nu suplineşte ea!6 De
data asta, Ozana lui Creangă devine Cerna pentru Ştefan Marinescu,
salcâmii şi teii lui Eminescu sunt nucii de pe dealul Cuculicei, iar curtea şi
grădina bunicilor dinspre mamă de la Măciuca devin cu nimic mai prejos
decât locurile Medelenilor lui Ionel Teodoreanu. Copil fiind, adesea Şerban
asculta poveşti de demult, cu un străbunic de-al lor, de-al lui Tudor
Vladimirescu sau despre bunicul său, Marin Dumitraşcu, luptător la 1877.
Niciun eveniment din istoria neamului nu i-a ocolit înaintaşii: tatăl său,
Iancu, învăţător la Rusăneşti, participă la cele două războaie; la fel unchii săi
Ştefan, David şi Ovidiu, primii doi ajungând la gradul de generali ai armatei
române.
Relatările sunt împănate cu tot felul de simboluri ţărăneşti: cina,
secerişul, joaca, recunoştinţa sau refuzul, moartea, bâlciul, dragostea, balul,
singurătatea, lipsurile. Pe toate le-au petrecut ai lui cu demnitate şi de aici
le-a venit dăinuirea în timp. Toate se ţin scai de autor, ca ghimpele de blana
oii. Nimic mai frumos pe lume decât un răsărit de soare în curtea
părintească. Toate câte sunt pe lumea asta de la Domnul sunt lăsate şi de
aceea ele ne sunt date spre o retrăire a firului efemer al vieţii în împletirea
lui cu sacralitatea eternă6.
Se realizează astfel o monografie a satului Rusăneşti, cu destinele
sale, în care a plonjat şi autorul. Se adeveresc încă o dată versurile lui G.
Coşbuc: Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi amarul...7
Litere şi medicină8 (după o povestire a sa din vol. Atac de cord) sunt
cele două ipostaze intelectuale şi de suflet ale autorilor. Universul medical
ni se dezvăluie în termeni de specialitate, dar spunerea sa e ruptă din tainele
cele mai profunde ale epitetului ornant (cum atât de frumos nota în
articolele sale, criticul şi istoricul literar, pentru alte partituri literare, Titu
Maiorescu): Codul genetic, La vizită, Medic legist, Umbra farmacistului
Miron, Naşterea lui Asclepio, Sora Ileana, Chirurgul, Parafa pierdută etc.
Autorul este membru fondator al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti
din România din 1990; în această calitate a organizat Simpozionul Vasile
Voiculescu, în cadrul căruia a susţinut referatul Vasile Voiculescu – un
sacerdot al poeziei.
Pe fruntea doctorului şi autorului Ştefan Marinescu s-au aşezat şi
laurii recunoaşterii internaţionale, căci dumnealui e cooptat ca membru al
Uniunii Mondiale a Scriitorilor Medici – U.M.E.M., aşezat fiind alături de

54
autorul Arhipelagului Gulag, Alexandr Soljeniţin, de autorul Cărţii de la
San Michele sau de Boris Pasternac, cu al său roman Doctor Jivago.
Este membru al Societăţii Scriitorilor Olteni din Craiova, refondată
în 1995.
Este membru fondator al Uniunii Epigramiştilor din România, 1990;
ca semn al recunoaşterii valorii sale în domeniu, în 1991 i se dedică numărul
1 în Colecţia Editurii Mariana, unde publică Păcate amestecate –
epigrame1. Aici îşi dedică sie însuşi patru versuri ca repere ale vieţii:
Mulţumit, aplaudat, / Îi sărut muzei cosiţa; / Multe boli au vindecat /
Bisturiul şi peniţa. Mai apoi în Autoportret îşi creionează crezul de o viaţă:
Cum părul s-a rărit mereu / N-a fost nici pentru creier greu, / Să-mi scoată,
rând pe rând, din cap / Erorile lui Esculap.
Şi-n judeţul naşterii sale şi-a aflat locul printre maeştrii penelului
făuritor de slove, fiind membru al Societăţii Literare Anton Pann, de la
Râmnicu Vâlcea.
Din 1994, când câştigă Premiul pentru poezie la Concursul Naţional
Freamăt de codru, Floreşti-Gorj, devine membru al Societăţii Academice
Eminescu.
În oraşul în care a profesat ca medic chirurg ultimii 22 de ani, în
Craiova, este membru al Cenaclului C. S. Nicolăescu Plopşor.
Debutul său publicistic se face în 1967 în gazeta Muncitorul sanitar,
unde vedea lumina tiparului eseul Ulierul şi noi medicii moderni. Au urmat
colaborări în presa vremii: Viaţa medicală, Înainte, Cuvântul Libertăţii,
Raţiunea, Gazeta Gorjului, Păcală, Arca lui Noe, Ramuri, Pagini Medicale
Bârlădene, Vecernâi Novini (Sofia); în revista Clipa (editată în 11 ţări, pe 3
continente) îi apare articolul O filă din cartea de istorie – Mărăşeşti 1917.
Citim în Enciclopedia medicală românească a secolului XX,
capitolul Medicină şi literatură, de Nicolae Ursea, editată în 2001 la
Bucureşti, pagina 1464: Ştefan Marinescu este
nu doar un prozator echilibrat, ci şi un
epigramist, fabricant de efecte comice
irezistibile.
Profesorul şi criticul literar craiovean
Ovidiu Ghidirmic nota în ziarul Înainte, mai
1988, pagina 2: Trecutele iubiri, de Ştefan
Marinescu, conţine o bună literatură
educativă şi de divertisment, agreabilă la
lectură.
Cealaltă jumătate Marinescu, Doamna
Raisa, urmaşa unei ilustre familii de
intelectuali din Basarabia, îşi începe periplul
55
literar alături de soţ prin publicarea unei incitante şi inedite incursiuni în
viaţa intrauterină a micuţei Diana, nepoţica dumnealor: Amintirile unui nou
născut; vor urma volumele personalizate Valurile vieţii mele, în 2003,
Curcubeu, în 2005, Zâmbetele copilăriei noastre, în 2006.
O femeie, un bărbat – ca să fim în ton cu o povestire din volumul
Atac de cord – Doamna Raisa şi Domnul Ştefan Marinescu, două destine ca-
n Meditaţii – ne propun cu o luciditate cerebrală, să le urmăm exemplul
personal: Visul chirurgului ce alină dureri şi al poetului ce cântă tumultuos
frumuseţea iubirii9.

Bibliografie selectivă

1. Ştefan Marinescu, Păcate amestecate – epigrame, Colecţia


Editurii Mariana, nr. 1, Craiova, 1991, p. 3;
2. Constantin Toni Dârţu, Personalităţi române şi faptele lor –
1950 – 2000, vol. XXII, Casa de Editură Venus, Iaşi, 2006, p. 67 – 84;
3. Ştefan Marinescu, Meditaţii, Editura Cadran, Craiova, p. 59, 61;
4 Ştefan Marinescu, Trecutele iubiri, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1988, p. 10, 22, 65;
5. Ştefan Marinescu, Rezonanţe, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.
31, 88;
6. Ştefan Marinescu, Medicul de femei, Editura Sitech, Craiova,
2008, p. 101, 140, 244, 270;
7. George Coşbuc, Poezii, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1982, p.
179;
8. Ştefan Marinescu, Atac de cord, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 1984, p. 59 – 61;
9. Ştefan Marinescu, Publicistică. Ştiinţă. Cultură. Artă, Editura
M.J.M., Craiova, 2005, p. 8, 9.

Eseul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură


didactică, seria B – învăţământul gimnazial şi liceal, nr. 13 – 14, 2008, p.
245 – 247.

56
VI

IN MEMORIAM ALEXANDRU OPREA

Ana Teodorescu

Se povesteşte, într-o romantică


istorioară, că un vagabond parizian,
hoinărind prin mahalalele sărace sau
prin marile cartiere ale urbei, a strâns cu
migală praful aruncat de atelierele
bijutierilor, reuşind, în secret, să
făurească un trandafir de aur.
Îmi place să descopăr, în
rândurile de mai sus, un simbol al
eforturilor lui Alexandru, fratele meu,
cel care a dorit să atingă cu mâna linia
orizontului, plecând, însă, prea
devreme, mult prea devreme, şi lăsând
pe masa de lucru atâtea proiecte
neterminate.
Uneori, imaginea lui îmi apare,
tremurătoare, în nopţile de toamnă,
atunci când umbrele lucrurilor sunt mai
lungi, iar văzduhul miroase, tulburător, a struguri şi fum. În vise, ca şi în
poze, a rămas la fel – un om frumos, cu o frunte înaltă, amintind de
Eminescu, cu ochii limpezi, dar neliniştiţi, arşi de febra permanentelor
căutări.
Pentru a scrie un articol despre Alexandru, ar fi trebuit, poate, să
cercetez materiale care aparţin familiei lui de la Bucureşti, era necesară,
probabil, chiar o deplasare acolo, în Capitală. Şi, totuşi, printre atâtea hârtii,
nu ştiu dacă puteam găsi ce mă interesa. De fapt, îmi este îngrozitor de greu
să mă detaşez de tot ce mă leagă de fratele meu pentru a prezenta, neutru, un
om care a trăit, muncit şi dispărut.
Dincolo, însă, de toate aceste frământări, un lucru rămâne sigur:
Alexandru Oprea a lăsat ceva în urma lui, ceva viu, care se potriveşte
oarecum, legilor tăcute ale ţăranilor: o casă, un copil, un pom. Pe copil îl
cheamă Andrei, casa înseamnă Muzeul Literaturii Române, iar pomul –
opera lui, conturată în atâtea ore de cercetări febrile.

57
De fapt, activitatea la Muzeu reprezenta dimensiunea esenţială a
vieţii sale, depăşind, ca importanţă, însăşi familia. Lucra foarte mult şi, în
acele momente, nimeni nu avea voie să-l deranjeze. Atunci când eram la
gimnaziu, am stat un an la Bucureşti, în apartamentul lui, şi îmi amintesc
foarte precis regula de aur a casei: nici eu, nici Andrei nu trebuia să ne
jucăm în apropierea camerei sale de lucru atunci când se afla înăuntru.
Marele proiect la care a lucrat în ultimii ani ai vieţii a fost realizarea
Integralei Eminescu, lucrare pentru care a plătit cu viaţa, la puţin timp după
ce i s-a lansat ultima carte dedicată acestuia. Alexandru propunea, atunci,
clarificarea unor probleme legate de publicistica eminesciană, încercând să-l
apere pe marele poet de acuzaţiile de antisemitism, născute în urma
articolelor polemice din ziarul Timpul.
În mod simbolic, ultima sa operă tipărită a fost prezentată la Râmnic,
în apropierea locurilor sale natale, pe care le-a iubit mult, deşi nu reuşea să
le viziteze atât de des precum îşi dorea. A veni în Vâlcea era pentru el o
adevărată bucurie, o eliberare şi, deşi stătea destul de puţin, devenea mai
odihnit, mai proaspăt, gata să înfrunte iarăşi stresul şi agitaţia bucureşteană.
Aici îşi întâlnea vechii prieteni, pe care îi aprecia mult (Costea
Marinoiu, Ioan Barbu, Ioan Şt. Lazăr, Doru Moţoc) şi care, la rândul lor, îl
întâmpinau cu multă afecţiune. Această legătură deosebită pe care a avut-o
cu Râmnicul o dorea consolidată prin înfiinţarea unei filiale a Muzeului
Literaturii Române, dorinţă care, din păcate, nu s-a mai realizat.
Pot spune că ultima lui lucrare a fost pregătită chiar la mine acasă, în
Zăvoi (ne mutasem de puţin timp acolo), Alexandru rămânând două
săptămâni, încântat de liniştea profundă a locului, care îndemna la relaxare.
Şi, totuşi, dacă Eminescu a ocupat un loc deosebit în preocupările sale,
prima iubire a reprezentat-o opera lui Panait Istrati. Alţi preferaţi ai lui au
fost Mateiu Caragiale, Gib Mihăescu, iar dintre autorii străini: Rousseau,
Tolstoi, Tagore.
A fost mereu atras de autori cu o structură sufletească deosebită, de
mari visători, care doreau să se lupte cu viaţa, să-şi înfrunte şi să-şi
înnobileze propriul destin. Până la urmă, a încercat şi el formula scriitorului
total: ziaristică, istorie şi critică literară, poezie şi chiar proză.
Se pare că a lăsat, în manuscris, un roman, întrucât, în ultima zi a
vieţii sale a ieşit, fericit, din birou şi a spus celor din Secretariatul Muzeului
Literaturii Române că a finalizat ceva deosebit. Într-un mod extrem de
ciudat, însă, manuscrisul a dispărut.
În acea zi îndoliată, fratele meu se pregătea să vină la o manifestare
culturală organizată la Râmnicu Vâlcea, împreună cu un grup de scriitori,
urmând să şi lanseze o carte la librăria „Anton Pann”. O serie de probleme

58
l-au reţinut la Bucureşti, dar şi-a condus colegii de condei la maşină,
promiţând că va veni mai târziu. Nu a mai ajuns…
Voi rămâne mereu cu regretul că nu l-am întrebat niciodată care i-au
fost primele poezii, că nu i-am păstrat aşa cum trebuie rarele scrisori trimise.
În ultimii săi ani, era ca o flacără care abia începuse să ardă, avea atâtea
visuri de îndeplinit, se simţea la fel ca în prima tinereţe.
Pentru el, însă, timpul nu a mai avut răbdare, aşternând,
nedrept, un văl al uitării peste tot ce a realizat. Cu totul
nedrept, pentru că Alexandru Oprea a fost un creator de
şcoală critică românească, un analist deosebit al
fenomenului literar contemporan.
Şi, totuşi, ceva rămâne în urmă, ceva viu, frumos,
urmând legile tăcute ale ţăranilor, o moştenire care aşteaptă
să fie redescoperită şi pusă în valoare. O casă, un copil, un
pom – şi, mai ales, imaginea lui, de o extraordinară
sensibilitate, rătăcind, încet, prin sufletele celor care l-au cunoscut, în
nopţile de toamnă, când totul miroase a struguri şi fum...

Date biografice selective


Alexandru Oprea s-a născut pe
5 iulie 1931 în Goruneşti, azi oraşul
Bălceşti, judeţul Vâlcea, fiind al doilea
copil al familiei Gheorghe şi Elena
Oprea.
Copilăria, conform spuselor sale, a
fost una fericită, micul Alexandru
urmând şcoala primară de la Bânţa,
unde a avut ca învăţător pe Nicu Mogoi,
un dascăl extraordinar, care i-a insuflat
iubirea pentru literatură.
Această pasiune l-a îndreptat, de
altfel, spre Şcoala de literatură şi critică
literară M. Eminescu din Bucureşti
(1950-1952). Aici, în ultimul semestru,
devine preparator la catedra de teorie a
literaturii. În iulie 1952, ajunge redactor la revista Viaţa literară, ocupându-
se cu precădere, de literatura contemporană, colaborând şi la volumul
colectiv Din literatura noastră nouă (E.S.P.L.A. Bucureşti, 1953).

59
În 1954 devine membru titular al Uniunii Scriitorilor, iar în 1955
devine student al Facultăţii de Filozofie, secţia ziaristică. Anul 1957 este
decisiv pentru activitatea sa literară: publică în revista Viaţa românească
articolul Denaturări în interpretarea vieţii şi operei lui Panait Istrati,
primul studiu pe care Al. Oprea îl dedică scriitorului pentru care a păstrat,
întreaga sa viaţă, o admiraţie deosebită.
În 1960 se căsătoreşte cu Galina Spiridonova, împreună cu care va
avea un băiat, Andrei.
În septembrie 1961 devine redactor şef adjunct al revistei Luceafărul,
apoi este ales membru în comitetul de conducere al Uniunii Scriitorilor.
Prefaţează volumele Panait Istrati, Pusztoi bogancrok (Ciulinii
Bărăganului), Panait Istrati. Chira Chiralina şi alte povestiri şi
Rabindranath Tagore – Ghirlanda dragostei.
În 1965 primeşte premiul Uniunii Scriitorilor pentru lucrarea
monografică Panait Istrati.
Între anii 1966-1967 îngrijeşte, prefaţează şi scrie notele la volumele I-
IV din ediţia bilingvă (româno-franceză) Panait Istrati. Opere alese, Editura
pentru Literatură-Bucureşti.
Volumul Mişcarea prozei, apărut la Editura pentru Literatură, în anul
1967, cuprinde o selecţie din articolele publicate anterior în presa
românească.
În ianuarie 1968, devine redactor-şef adjunct la Gazeta literară şi în
octombrie este numit director adjunct la Muzeul Literaturii Române,
devenind colaborator apropiat al academicianului Dumitru Panaitescu –
Perpessicius, directorul instituţiei culturale bucureştene la acea dată.
În anul 1970, îngrijeşte, prefaţează şi scrie notele la volumul V din
ediţia bilingvă (româno-franceză) Panait Istrati. Opere alese, Editura pentru
Literatură, Bucureşti.
În decembrie, acelaşi an, apare revista Manuscriptum, editată de
Muzeul Literaturii Române, având ca director fondator pe academicianul
Dumitru Panaitescu – Perpessicius şi ca redactor-şef, pe Alexandru Oprea.
Un an mai târziu, după moartea lui Perpessicius, devine director al Muzeului
Literaturii Române şi al revistei Manuscriptum (o publicaţie cu profil literar
inedit) aducându-şi contribuţia, de-a lungul întregii sale activităţi, la
conservarea patrimoniului cultural românesc
În noiembrie 1971, Rectoratul Universităţii Bucureşti-Facultatea de
limbă şi literatură română îi conferă titlul ştiinţific de doctor în filologie,
coordonatorul tezei sale de doctorat fiind reputatul Alexandru Piru.
În acelaşi an, i se încredinţează conducerea catedrei de limbă şi
literatură română de la Facultatea de Ziaristică din cadrul Academiei Ştefan

60
Gheorghiu. În acelaşi an îi apare volumul 5 prozatori, 5 procese literare
(Editura Albatros, Bucureşti).
În 1972, colaborează la volumul Valorificarea critică a moştenirii
culturale, editat de Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.România.
În anul 1973, îi apare volumul Panait Istrati. Un chevalier errant
moderne. (Dossier de la vie et de l’oeuvre), Editura Eminescu, Bucureşti,
traducerea fiind asigurată de M. Sachelaire.
Tot în 1973, se ocupă de volumul VI al ediţiei bilingve (româno-
franceze) Panait Istrati – Opere alese, apărut la Editura Minerva, volum
care cuprinde lucrările Neranţula, Familia Perlmutter şi Ciulinii
Bărăganului.
În anul 1974, coordonează şi comentează antologia Oscar Walter Cisek:
Sufletul românesc în artă şi literatură, Editura Dacia, Cluj-Napoca. De
asemenea, îi apare volumul Mitul faurului aburit. Excurs în atelierul de
creaţie al prozatorilor români moderni, tipărit de Editura Albatros,
Bucureşti.
În anul 1975, editura Eminescu îi tipăreşte lucrarea Incidenţe critice,
revista Săptămâna îl premiază pentru volumul Mitul faurului aburit, precum
şi pentru activitatea de valorificare a moştenirii literare româneşti la revista
Manuscriptum.
În anul 1977, reia ediţia M. Eminescu – Opere complete, prin tipărirea
volumului VII (Proză), alături de un colectiv de cercetători de la Muzeul
Literaturii Române. În acelaşi an i se decernează, din partea revistei
Manuscriptum, Premiul Perpessicius şi Diploma de Onoare pentru
contribuţia adusă la editarea operei complete a lui Eminescu.
În anul următor îi apare volumul J.J. Rousseau şi L.N. Tolstoi, în
căutarea vârstei de aur, elaborat împreună cu soţia sa, Galina.
În 1979, devine membru al Comitetului Internaţional al Muzeelor de
Literatură, reprezentând, la diferite întruniri internaţionale, Muzeul
Literaturii Române şi contribuind, astfel, la cunoaşterea peste hotare a
instituţiei culturale româneşti. De asemenea îi apare volumul Mateiu I.
Caragiale - Un Personaj. Dosar al existenţei (în colecţia Biblioteca
Manuscriptum), Muzeul Literaturii Române.
În anul 1980, îi apare, la Editura Eminescu, volumul Faţa nevăzută a
literaturii. Continuă editarea Integralei Eminescu, scriind studiul
introductiv la volumul IX – Publicistica (1870-1877).
În acelaşi an, i se acordă Premiul Timotei Cipariu al Academiei
R.S.România, pentru lucrarea M.Eminescu - Opere complete, volumul VII
(Proză literară), primind şi Premiul Perpessicius şi Diploma de Onoare din
partea revistei Manuscriptum pentru contribuţia adusă la editarea volumului
IX al Integralei Eminescu.
61
În anul 1982, coordonează, alături de Walter Dietze, volumul bilingv
(româno-german) Dialoguri. Contribuţii la valorificarea moştenirii clasice
şi romantice în literatura română şi în germană, la cuprinsul căruia îşi
aduce contribuţia şi cu capitolul Semnificaţiile clasicismului şi
romantismului şi preocupările actuale ale cercetării literare româneşti.
În anul 1983, continuând editarea Integralei Eminescu, scrie studiul
introductiv al volumului XIV – Traduceri filozofice, istorice şi ştiinţifice. În
acelaşi an, îngrijeşte şi scrie postfaţa şi notele la volumele VII, VIII şi IX
din seria bilingvă (româno-franceză) Panait Istrati – Opere alese, editura
Minerva, Bucureşti.
Tot în acelaşi an îi apare, la Editura Minerva, volumul În căutarea lui
Eminescu gazetarul.
În noaptea de 4 spre 5 decembrie, anul 1983, Alexandru Oprea, slujitor
devotat al neamului său, trece mult prea devreme în lumea umbrelor, corpul
său neînsufleţit fiind înhumat la cimitirul Şerban
Vodă (Bellu) din Bucureşti.
În 1984, apare volumul Manuscriptum în 50 de
numere, proiectat şi coordonat de Al. Oprea,
acesta făcând ultimele retuşuri chiar în după-
amiaza zilei de 4 decembrie 1983, cu câteva ore
înaintea tristului său sfârşit.
În acelaşi an, marelui dispărut i se acordă, in
memoriam, premiul revistei Flacăra pentru
devoţiunea sa faţă de valorile perene ale culturii
româneşti, precum şi Marele Premiu Anton Pann
al Societăţii literare Anton Pann din Rm. Vâlcea.

Material documentar întocmit de Ana Teodorescu,


prof. director al Clubului copiilor Râmnicu Vâlcea.

62
VII

Drum de lumină şi înţelegere cu


PETRACHE POENARU,
secretarul lui Tudor Vladimirescu, inventatorul stiloului,
ctitor al învăţământului în ţara noastră

În momentele de criză şi suferinţă


naţională, ţările şi neamurile pământului nasc
lumini care să le scoată din neputinţă şi să le
călăuzească spre un liman. Astfel, de la
Burebista şi până la Ion Antonescu, istoria
noastră e plină de pilde măreţe de redeşteptare
a conştiinţei de patrie şi libertate. Nu numai
cu sabia ne-am câştigat neatârnarea şi
respectul lumii, ci şi prin cultură, religie. De
la Gânditorul de la Hamangia şi până la
Brâncuşi am înşirat în salba nemuririi noastre
puzderie de mănăstiri fără egal, cu albastru
inimitabil al Voroneţului sau adăpostitoare de
oseminte voievodale şi sfinte. Ne-am aşezat în
galeria universală spiritul poetic nepereche prin Eminescu, talentul de
povestitor prin Ion Creangă, verva acidă a dialogului dramatic prin I. L.
Caragiale, dar şi pe autorul fulminantului eseu al erei ticăloşilor prin Marin
Preda. Am dat lumii prima lumină poetică cu adevărat modernă prin Tristan
Tzara, teatrul absurdului prin olteanul Eugen Ionescu de la Slatina, 56 de
teoreme matematice la nivel planetar prin Florentin Smarandache, de la
Bălceşti, în condiţiile în care Pitagora sau Thales ne-au lăsat doar câte una.
Ne-am desprins primii de pe pământ printr-un mecanism cu propulsie
proprie prin Traian Vuia şi ne-am înălţat pe cerul patriei cu Aurel Vlaicu. Pe
Argeş în sus, la Curtea de Argeş l-am imitat pe Icar al grecilor şi-am durat
loc de-nchinăciune / şi de-ngropăciune asemenea egiptenilor sau romanilor.
La Timişoara am introdus, primii în Europa, iluminatul electric public, dar
am acceptat neputincioşi poate cel mai mare furt de inteligenţă planetar,
văduvit fiind savantul nostru Paulescu, creatorul insulinei.
Ne uităm prea repede simbolurile naţionale şi nu ne îndrituim a
şterge colbul de pe cronice bătrâne, unde s-au aşezat gloriile străbune, în
aşteptarea unor vremuri mai bune. Toate aceste lucruri culturale şi materiale
63
– şi câte altele nearătate încă – nu ar fi fost posibile fără truda lui Petrache
Poenaru, ctitor al învăţământului în ţara noastră, inventatorul condeiului
portăreţ, adică al stiloului de astăzi. Şi de-ar fi numai atâtea de spus despre
un fiu al comunităţii din Bălceşti, cea mai sudică localitate a judeţului
Vâlcea! Pentru meritele lui, la nici 22 de ani, Tudor Vladimirescu şi-l numea
secretarul său.
Dar cine a fost acest Petrache Poenaru, pedagog iscusit şi luptător
progresist, generatorul de energii naţionale fără de care n-ar fi fost posibile
niciuna din izbânzile amintite şi neamintite? Asemenea apostolilor
creştinismului, el a strigat Veniţi de luaţi lumină!, lumina din carte şi prin
carte, ca să pornim spre demnitate şi libertate. Prin el a fost scânteia de la
1821, flacăra de la 1848, Unirea (care mai întâi s-a făcut prin cuvânt, cum ar
fi la Dacia literară sau Steaua României, şi apoi teritorial) din 1859, dar s-a
zidit temeinic şi pentru Independenţa de la 1877, pe care n-a mai apucat s-o
vadă. A fost o muncă închinată celor mulţi, susţinută puternic de un ideal
cald şi luminos, pentru care nu s-a dat în lături de la nicio jertfă consemna,
poate, în cea mai temeinică dintre lucrările ilustrului său înaintaş, Eugen
Potra, carte intitulată simplu, dar amplu documentată, Petrache Poenaru –
ctitor al învăţământului în ţara noastră1. A primit lovituri, i s-au pus
piedici, dar a ştiut să le înfrunte, să renunţe la sine şi să meargă neşovăitor
înainte.
S-a născut la 10 ianuarie 1799 în casa familiei Otetelişanu din
Beneşti, astăzi parte componentă a oraşului Bălceşti, judeţul Vâlcea, într-o
familie scăpătată şi împovărată cu cinci copii (Evgheniţa, Gheorghe, Toma,
Sevasta şi Constantin), Petrache fiind al treilea născut, părinţi fiindu-i Dincă
Poenaru, mort pe când fiul va fi la Paris, prin 1825, iar ca mamă având-o pe
Smaranda, născută Otetelişanu, femeie care a mai trăit încă vreo 20 de ani
după moartea soţului ei şi-a avut parte de ajutorul copilului ei ajuns mare,
mare domn şi om luminat cu suflet ales şi cinstit şi de noi până astăzi. Un
frate de-al lui Petrache a ajuns pandur în oastea lui Tudor Vladimirescu. Un
nepot al său după sora Evgheniţa, Grigore s-a căsătorit cu frumoasa
Cleopatra, fiica pictorului Const. Lecca2, admirată şi cântată de marele poet
Mihai Eminescu în poezia Pe lângă plopii fără soţ. Acestui Grigore,
Petrache Poenaru i-a oferit toată dragostea şi tot sprijinul material,
îndrăgindu-l ca pe un fiu. Îmbrăţişase cariera armelor, ca mulţi dintre
înaintaşii săi.
În schimb, Petrache, de mic copil, s-a dovedit a fi prea aşezat, liniştit
şi mai mult cu gândul la învăţătură. Când încă nu împlinise cinci anişori,
puştiul a fost trimis la învăţătură, spre a i se forma educaţia, la o rudă din
Brădeşti şi dat pe mâinile unuia din acei faimoşi dascăli greci, care, din
exces de zel în a-l învăţa elineşte, a îmbolnăvit băiatul cu preceptele lor,
64
peritu-le-ar fi numele să le peară, că au mâncat juvaier de flăcău ...înainte
de vreme3, ca pe Davidică, tovarăşul de joacă şi de ceaslov al lui Creangă de
mai târziu. Noroc că a venit mamă-sa Smaranda (tot mama, săraca, şi tot
Smaranda, ca la Nică !) să-l vadă şi, când l-a aflat cu urechile dezlipite şi
falcă prin falcă de slab, l-a luat şi l-a dat în primire inginerului hotarnic
Iordache Otetelişanu, un frate de-al ei mai înstărit. De fapt dascălul grec
ascultase de porunca tatălui său, Dincă, încrezător în misiunea grecului,
căruia îi spusese: fă ce-i vrea cu el, numai să înveţe carte, şi măcar de mi l-
ai da numai cu piele şi oase1.
La unchiul său, luminat cărturar craiovean, a aflat dragoste şi
îndrumare, aplecare spre cartea românească, iar în spiritul vremii şi nevoilor
ţării înclinare spre cunoaşterea ştiinţelor practice, cultivându-i-se în acelaşi
timp şi dragostea de popor şi de patrie.
Clădindu-i-se destinul cărămidă cu cărămidă, din cea frământată
trudnic şi arsă-n focul dorinţei de trăinicie, Petrache este îndrumat spre o
şcoală de pe lângă mănăstirea Obedeanu din Craiova, unde predau doi
dascăli români şi doi greci. Avea 13 ani şi, pentru că setea de cultură îl
prinsese în toată fiinţa sa, arătându-se a fi dornic de nou şi de învăţătură, va
primi bursă. A rămas aici până în 1816, când i s-a oferit, la terminarea
cursurilor, funcţia de copist în cancelaria din Craiova a Episcopiei
Râmnicului. Apreciindu-i-se însuşirile cărturăreşti, inteligenţa şi râvna la
învăţătură, episcopul de-aici l-a prezentat la Bucureşti mitropolitului
Dionisie Lupu, care era şi efor al şcoalelor. Aşa a ajuns la Şcoala
Domnească de la Sf. Sava, prin 1819, tot ca bursier, sub oblăduirea lui
Gheorghe Lazăr. Era hotărât să învingă toate greutăţile învăţăturii şi să se
afirme ca un şcolar de nădejde1. În acea vreme, Gheorghe Lazăr era o
adevărată lumină şi flacără naţională, o adevărată instituţie, un model
credibil de gândire românească, un monument de cultură şi practică
superioară. Venise (după strălucite studii la Cluj şi Viena) nu numai spre a-
şi profesa ingineria şi ştiinţa matematicii, cât mai ales cu scopul de a educa
tânăra generaţie într-un spirit nou. Despre acest dârz ardelean, Petrache
Poenaru nota mai târziu că a fost marele dascăl şi înfocat patriot care a
deschis românilor cartea ştiinţei şi a preţuirii de limba şi naţionalitatea
lor1. Aici, Petrache a fost unul dintre cei mai zeloşi elevi, iar lecţiile lui
Gheorghe Lazăr – de un caracter enciclopedic – l-au făcut să îndrăgească
studiul metodic şi adâncit al matematicii, filozofiei predate în limba română.
De la făcătorul de bine al românilor, de la Gheorghe Lazăr, Petrache a luat
flacăra ştiinţei, disciplina muncii fără preget, seriozitatea şi mai ales dorinţa
de tot ce e românesc şi temeinic făcut. Peste ani, după strălucite studii în
străinătate, va reveni, la rândul său, la Sf. Sava, ca profesor şi demn urmaş
al înaintaşului său.
65
Prin unchiul său, inginerul hotarnic Iordache Otetelişanu, prieten al
lui Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru devine secretarul voievodului de
neam românesc, redactându-i scrisorile şi declaraţiile către ţară. E curios
faptul că de la tânărul Poenaru nu avem nicio însemnare despre răscoala
poporului de la 1821 şi nici măcar despre persoana şi firea lui Tudor
Vladimirescu. După mişeleasca ucidere a lui Tudor Vladimirescu, aflată de
Petrache Poenaru în drum spre Liubliana şi Viena, în 1821, el vine la Sibiu,
unde întâlneşte pe membrii familiei sale refugiaţi de la Beneşti4. Din
însărcinarea lui Vladimirescu, Petrache Poenaru se aflase într-o misiune
diplomatică. Însetat de carte, de desăvârşirea studiilor şi încurajat de rude,
care vedeau în el o nădejde de neam şi ţară, Petrache Poenaru pleacă la
Viena, apoi la Paris, Londra, unde va face strălucite studii universitare şi
aplicaţii practice, de unde va veni înnobilat de toate noutăţile timpului, cu
dorinţa fierbinte de-a le aplica în patria ce şi-a pus speranţa în el. 10 ani din
viaţă s-a dedicat perfecţionării proprii, cu eforturi sisifice, până în 1832,
când s-a întors să-şi ridice neamul la demnitate prin cultură, până în ziua în
care a închis ochii, la 2 octombrie 1875, după care şi-a aflat odihna la
cimitirul Bellu.
În toamna lui 1822, Petrache Poenaru se înscrisese la Academia
Universităţii din Viena, unde a urmat învăţăturile filozofiei, psihologie şi
algebră, materii predate în limba latină, dar învaţă şi limbile italiană,
franceză. Deşi are un program încărcat, el scrie unchiului său Iordache cât
de dulce şi plăcută este această strădanie. Nici nu trecuseră doi ani de
străinătate şi Petrache Poenaru scrie, la 22 septembrie 1924, domnitorului
Grigorie Ghica, însufleţit de sinceritate, că sprijinit de patrie la cheltuiala
învăţăturii se gândeşte de pe acum cum să slujească mai bine în şcoalele
patriei1. Primeşte la rândul său încurajări chiar de la mitropolitul ţării, care
are speranţa că la întoarcere învăţăturile sale să poată folosi neamului
românesc. Pentru tânărul înstrăinat, învăţătura matematicii, ...cu theoria şi
cu practica, ...e cea mai de folos şi trebuincioasă neamului românesc. După
cum se vede, Petrache Poenaru este pătruns de pe acum de răspunderea ce-o
are pentru ţară. S-a lipsit de orice desfătare, deoarece banii trimişi din ţară
erau puţini şi veneau cu mare întârziere, fiind obligat să lupte cu toate
nevoile.
În 1825 pleacă la Paris şi urmează cursurile de inginerie, mineralogie
şi geologie la Şcoala Politehnică de acolo. Şi aici acelaşi gând îl
îmbărbătează, că revenit în ţară va putea să fie folositor patriei.
Îmboldit de neajunsuri băneşti, mintea lui ageră îl îndeamnă spre
cercetare, inventând condeiul portăreţ, fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu
cerneală, adică stiloul. Pentru aceasta i s-a acordat, în 1827, un Brevet de
invenţie, în care, la motivaţie se arată nu numai spiritul inventiv al
66
studentului român, dar şi originalitatea concepţiei, pe cât de simplă pe atât
de practică.
Din scrisorile sale către prietenii din ţară, aflăm că Petrache Poenaru,
pe la 1828 s-a îndeletnicit mai mult cu studiul fizicii, chimiei, mecanicii şi
economiei rurale şi că a vizitat nenumărate intreprinderi, luându-şi
însemnări şi făcând desene cu deamănuntul de mehanismul fieştecării
fabrici, sau unelte trebuincioase în pământul nostru, precum sunt: maşini de
lucrarea pieilor, lânii şi inului, mori umblătoare prin puterea apei,
dobitoacelor sau aburilor; maşini pentru fabricaţia zahărului de sfecle,
industrie nouă şi foarte productivă; pluguri iconomicoase şi alte mărunte
instrumente arătoare.
În 1829, studiile teoretice ale lui Petrache Poenaru luaseră sfârşit, dar
tânărul dorea să le vadă şi aplicate, observate, înţelese în mişcare. Ultimii
doi ani de străinătate şi-i dedică cercetării pe viu a marilor uzine metalurgice
şi a fabricilor de textile din Franţa, Anglia, Italia, Austria. Eforia Şcoalelor
îi acordă sprijin bănesc, de multe ori cu întârziere şi cu picătura. Învăţătura
pe teren costă... mult. Toate sunt gândite spre folosul patriei româneşti.
Constată – a câta oară?! – că, în lume, fără bani nu ai nici trup nici suflet.
Şi, totuşi, nu pregetă să alerge prin mai toată Europa spre a aduce în ţară
fericirea popoarelor luminate, conştient mereu de datoriile omului către
societate.
La sfârşitul periplului său educaţional, Petrache Poenaru scria unei
rude că l-a cuprins dorul de glie şi de cei dragi5. Era în 1831.
Tuturor celor din ţară, fie domnitori ori mitropoliţi, rude sau prieteni,
le scria dezarmant de simplu şi cu un bun simţ al adevărului şi datoriei,
arătându-se sluga... foarte umilă şi prea supusă, cu profund respect şi
respectuoase omagii, de cele mai multe ori îndatorat pentru totdeauna celor
care l-au ajutat să devină om ales şi caracter deosebit. Ştiind că le datorează
mult pentru devenirea sa, Petrache Poenaru se întoarce, la sfârşitul anului
1831, în patrie, dedicându-şi întreaga viaţă propăşirii ei. Se opreşte pentru
câteva zile la Beneşti, locul natal, ca apoi să plece şi să zăbovească un timp
pe la unchii din Craiova, după care se îndreaptă spre Bucureşti, unde-l aflăm
în ianuarie 1832.
Încă din prima lună a anului 1832, Petrache Poenaru este însărcinat
cu privegherea la sporirea învăţăturilor şi înaintarea copiilor, atât în
Bucureşti, cât şi în toată ţara. Nicolae Iorga nota în însemnările sale că
Petrache Poenaru s-a întors din străinătate cu o perfectă orientare
culturală, cu aplicări apusene, dar şi cu neclintita hotărâre de a păstra
învăţământului un caracter absolut românesc, după tradiţia neuitatului său
dascăl ardelean Gh. Lazăr6. Venise la cârma învăţământului naţional cu o
concepţie sănătoasă şi modernă, prefaţând caracterul paşoptist ce se
67
înfiripase şi la noi prin ridicarea naţiunii la demnitate şi libertate: educaţia
este temelia prosperităţii unei naţiuni, iar buna creştere este cea dintâi
biruinţă a unui neam5.
De acum începe, cu devotament şi pricepere, să-şi canalizeze toate
energiile pentru luminarea poporului. Luat în băgare de seamă de Eforia
Şcoalelor, la 1 februarie 1832, este numit inspector şcolar de chiar prietenul
său, tot fost student ca şi el la Paris, Barbu Ştirbei, viitorul domn al
Munteniei. În paralel este numit şi profesor de fizică şi geometrie la
Colegiul Sf. Sava, urmându-şi, în chip strălucit, misiunea de dascăl lăsată de
la Gheorghe Lazăr.
La indicaţia generalului Kisseleff, la 22 august 1832, Petrache
Poenaru era ridicat la rangul de director al Eforiei. Toată floarea cea vestită
a neamului românesc de atunci, domnitori şi mitropoliţi, dar mai presus de
toţi Petrache Poenaru au conştientizat că educaţia este temelia prosperităţii
unei naţiuni. Acum începe partea luminii7, după îndemnul aflat într-o
fericită sintagmă din drama Meşterul Manole, de Lucian Blaga. Dascălul
însuşi şi misiunea sa sunt văzute, mult mai târziu şi de Liviu Rebreanu ca o
lumină a satului românesc şi ca un apostolat îndreptat către libertate
naţională şi socială. Scrierea se numea Ion, celebru roman, piatră de hotar la
noi, şi cuvântul lumină este rostit de preotul Belciug către învăţătorul
Zaharia Herdelea: E de datoria noastră, Zaharie, să purtăm de grijă
poporului8.
Tot la un astfel de eveniment, cu ocazia examenului de sfârşit de an
şcolar şi a atribuirii premiilor, Petrache Poenaru rosteşte o cuvântare la
Colegiul Sfântul Sava, ridicând în slăvi pe înaintaşul său Gheorghe Lazăr, al
cărui elev fusese şi el, aducând laude şi cinstire şcolii în misiunea ei nobilă:
creşterea şi învăţăturile ce se dau tinerimii sunt astfel de legate cu soarta
oricăruia stat încât toată fericirea unui neam atârnă de buna creştere a
tinerimii; aşadar buna educaţie a fieştecăruia în parte şi fericirea tuturor de
obşte se ţin de mână9.
Pe atunci domnea ideea că nimic nu se poate învăţa în limba
românească. Strălucitul său dascăl Lazăr propusese a se întocmi o şcoală în
limba patriei, luptându-se singur cu neînlesnirile, făcând în limba
românească cursuri de filozofie şi de matematică. Ştafeta a fost preluată, la
nivel naţional, de proaspătul venit din Apusul dezvoltat al timpului. I-a
lăudat pentru multa silinţă pe cei vrednici, conştient că merită încurajare,
fiind convins că în curând eforturile vor da roadele visate. Slava strămoşilor
şi deşteptarea românilor gândită de Gh. Lazăr (din cuvântarea sa la
înscăunarea Mitropolitului Dionisie Lupu, rostită în 1819) îşi aveau acum,
prin Petrache Poenaru, un strălucit reprezentant, care nu va precupeţi nici

68
timp, nici resurse materiale şi umane în salvarea destinului naţional prin
carte.
Cine semănase acest crez întru începuturi? Petrache Poenaru. Nu va
spune, în înţelepciunea ei, Smaranda Creangă (tot Smaranda se numea şi
mama lui Petrache): Sărmane omule! Dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să
mă înţelegi?3 O spune şi bunicul, David Creangă, care ridică în slăvi pe
ziditorii de şcoli: Zău, mare pomană şi-a făcut Alecu Baloş, cu şcoala ceea
a lui, cine vrea să înţeleagă... Este o mare facere de bine. Vorbind de
feciorii lui, care au urmat şcoala, şi arătând că de la ei a prins şi el ceva,
moşul îşi ţine socoteala ban cu ban şi ...huzureşte de bine3.
Luminile satului românesc – dascălul şi preotul10 au constituit şi
pentru noi un prilej fericit de periplu eseistic prin literatură, de unde am
înregistrat atâtea intervenţii metaforice şi nu numai.
Lipsa şcolilor naţionale, a dascălilor, a manualelor în limba română
l-au mobilizat pe Petrache Poenaru într-un efort de ctitor, de pionierat în
învăţământul din ţara noastră. În acest sens el a iniţiat, din chiar 1832,
cursuri de pregătire pentru învăţători, a numit la şcolile existente de atunci,
tineri şcoliţi la universităţile din Viena, Paris, Roma, selecţionează şi trimite
tineri bursieri la şcolile apusene. Strădaniile şi măsurile luate de Petrache
Poenaru se văd, fiindcă după nici două luni de directorat la Eforia Şcoalelor,
toate capitalele de judeţ aveau personalul didactic necesar.
În baza Regulamentului Organic instituit de Kisseleff, Petrache
Poenaru pune în circulaţie Legiuiri speciale, un fel de metodologii cu
puternice influenţe apusene. În preambulul documentului se preciza:
Educaţia este prima mare nevoie a unui popor; ea este baza şi garanţia
oricărei instituţii publice. Influenţa pe care o exercită asupra fericirii
indivizilor şi popoarelor, este pe atât de mare pe cât este de netăgăduit.
Arta de a forma oameni a preocupat totdeauna pe legiuitorii cei mai
luminaţi, după cum a fost obiectul de gândire pentru filozofii cei mai
emeriţi. Tot aici precizează scopul educaţiei pentru ţară: o educaţie
potrivită şi la îndemâna tineretului de orice clasă socială, ...un obiect de
primă necesitate şi de mare importanţă pentru naţiune. Sesizează şi
caracterul modelator al educaţiei, pe care o consideră o artă, ba chiar o
mare artă.
Face o ierarhie, fixând cele patru mari ramuri ale învăţământului:
şcoli primare, şcoli umanioare de patru clase, învăţământul complimentar de
trei clase (numit şi filozofic), facultăţi. Le mai adăugase cursuri libere de
istorie naturală, agricultură, astronomie şi limbi străine.
Niciun alt pedagog de până la el – şi multă vreme după el – n-a dat
şcolii româneşti o mai dreaptă şi completă călăuză în munca de instruire a

69
tineretului în activitatea sa de director, timp de 16 ani, cât a condus Eforia
Şcoalelor.
În fiecare judeţ a instituit funcţia de revizor şcolar, care inspecta, cel
puţin o dată pe an, toate şcolile din cuprinsul lor.
A instituit numirea prin concurs a profesorilor.
A militat pe lângă domnitor şi forurile de decizie pentru a li se
acorda profesorilor titluri de boierie, în raport cu serviciul avut în
învăţământ.
Trecerea dintr-o clasă în alta nu se putea face decât în baza unor
examene, care erau publice.
S-a îngrijit ca elevii merituoşi să primească premii şi burse: Ion
Ghica, Nicolae Bălcescu, C. Aricescu şi alţii.
S-a preocupat nemijlocit pentru înfiinţarea de biblioteci, mai întâi la
nivel de judeţe, apoi pe lângă şcoli, salarizându-i pe bibliotecari.
În 1834, Petrache Poenaru primeşte rangul de mare comis, ca cinstire
ce i se aduce pentru reformarea învăţământului.
În 1836, Al. Ghica îl numise şef de masă la Marea Postelnicie, care
echivala cu Ministerul de Externe de astăzi. În paralel, Petrache Poenaru îşi
continua nobila misiune de ctitor al învăţământului în Ţara Românească,
după noul metod, care începuse să dea roade.
Din 1837 îşi canalizează forţele spre a înfiinţa şcoli la sate, iar pentru
pregătirea dascălilor înfiinţează seminarii la Buzău, Argeş şi Râmnic.
Înfiinţează şi primele şcoli pentru cinurile ostăşeşti, un fel de şcoli militare.
În 1838, Petrache Poenaru este ales membru corespondent al
Societăţii de ştiinţe naturale din Paris şi tot în acest an este ales membru
corespondent al Societăţii de arheologie din Atena. O asemenea onoare mai
fusese făcută doar lui Dimitrie Cantemir, pe la 1716, după publicarea
lucrării Descriptio Moldaviae.
Tot în acest an încep să se înfiinţeze, sub coordonarea lui Petrache
Poenaru, şcolile normale, pregătitoare de învăţători la sate.
La nivelul anului 1839, după aproape opt ani de eforturi, Eforia
Şcoalelor de sub conducerea sa se putea arăta mulţumită cu 1975 de şcoli şi
33.000 de şcolari; satele începuseră să primească lumina ştiinţei de carte, în
ciuda greutăţilor de tot felul care continuau să existe.
Şcoala era chemată să reformeze societatea şi să făurească un orizont
românilor: patria e lipsită de multe, dar, din toate, mai mult de moral.
Şcoala trebuie să-i aducă măsurile potrivite.
În 1840, Petrache Poenaru lansează revista Învăţătorul satului, prima
foaie specializată cu apariţie bilunară de la noi.

70
Insistă şi reuşeşte ca toate şcolile de la sate să aibă un teren agricol
pentru punerea în practică a celor învăţate şi pentru o gospodărire în folosul
instituţiei.
Uniformizează şi armonizează cerinţele şcolare pe fiecare nivel,
creează o programă de învăţământ flexibilă, progresivă în raport cu vârsta
şcolarilor şi adaptată nevoilor sociale de atunci.
Nu s-a înrolat în rândurile luptătorilor activi de la 1848, cum n-o
făcuse nici în 1821. Credea că prin cultură se pot realiza toate doleanţele
ţării. Pentru indiferenţa sa, este marginalizat un timp, dar în 1851, Barbu
Ştirbei îi acordă lui Petrache Poenaru titlul de mare agă.
A simţit performanţele de care erau capabili unii copii şi i-a ajutat să
se împlinească, cum a fost povestea cu Theodor Aman, trimis la Roma ca
bursier.
Anul 1856 îi aduce calitatea de judecător la Curtea din Bucureşti,
menţinându-se ca membru şi în consiliul Eforiei Şcoalelor.
A fost alături de cei care voiau Unirea Principatelor, declarându-se
pe faţă pentru actul voinţei populare; prin căsătorie, având o independenţă
materială confortabilă, îşi poate permite luarea unor decizii personale.
În 1861, Petrache Poenaru îl recomandă pe Ion Heliade – Rădulescu
ca membru în consiliul Eforiei Şcoalelor. Tot în acest an, Asociaţia
Transilvania din Sibiu, pentru literatura română şi cultura poporului
român, îl alege membru de onoare.
Este mândru că în 1862, fostul său elev, Alexandru Odobescu ajunge
ministru al Instrucţiunii Publice, dar este dezamăgit când urmaşul său
anulează concursurile pentru ocuparea posturilor în învăţământ, lăsându-se
decizia a fi la latitudinea boierilor.
Tot în 1862, Petrache Poenaru reprezintă România la expoziţia
universală de la Londra, prilej de-a prezenta lumii tezaurul de la Pietroasa,
Cloşca cu puii de aur.
În 1864, Petrache Poenaru este numit de Cuza Vodă membru în
Consiliul de Stat, unde rămâne până la 11 februarie 1866. În această calitate
a luat parte la întocmirea legii din 1864, care avea să unifice învăţământul
din cele două Principate Unite.
Deşi a fost pensionat în 1859, după 25 de ani şi cinci luni de slujit în
serviciul public, Petrache Poenaru a continuat să profeseze până spre 1866,
când încep să-i dea ocol suferinţele fizice şi sufleteşti de tot felul.
În virtutea unui apostolat şi a unei aureole pe care şi-a construit-o
într-o viaţă dedicată exclusiv propăşirii ţării sale, Petrache Poenaru este
numit, în 1866, membru fondator al Societăţii pentru învăţătura poporului
român, fiind propus şi aprobat ca membru de onoare. În 1869 devine
vicepreşedinte al Societăţii, ca în 1872 să fie ales ca preşedinte.
71
La 10 septembrie 1870, Petrache Poenaru este ales membru activ al
Academiei Române. Discursul de recepţie era Gheorghe Lazăr şi şcoala
românească. O mai pioasă şi frumoasă recunoştinţă faţă de înaintaşul său
nici că putea fi mai potrivită. Slăbit şi bolnav, Petrache Poenaru nu şi-a
putut citi discursul, lecturarea fiind făcută de prietenul său Gheorghe Sion.
Un numitor comun pentru tot ce a făcut Petrache Poenaru: spirit de
muncă tenace, jertfă şi recunoştinţă responsabilă. Adică totul.
În viaţă a fost respectat, dar şi blamat de forţe obscure, limitate. La
încheierea unei serbări şcolare din 1847, elevii, din proprie iniţiativă, au
cântat două cântece, unul închinat domnitorului, altul lui Petrache Poenaru,
amândouă pe versurile lui Cezar Bolliac. Aceşti micuţi, crescuţi sub ochii
săi, l-au recompensat pe deplin.
Celebrul său elev, Al. Odobescu l-a numit pentru eternitate tatăl
şcoalelor române, aşa cum şi el, Petrache Poenaru îl omagiase la superlativ
pe profesorul său, Gheorghe Lazăr.
Frumoase cuvinte de recunoştinţă! Corolar al unor vieţi dedicate
numai şi numai şcolii şi ţării, prin neglijarea de sine adeseori.
Familial, Petrache Poenaru şi-a aflat împlinirea destul de târziu, pe la
47 de ani, în 1846, când s-a căsătorit cu mult mai tânăra Caliopi, cu 21 de
ani mai mică decât el. Zestrea fetei era impresionantă: 1300 ha., loc arabil şi
pădure, trei prăvălii în Bucureşti şi 2300 galbeni împărăteşti. A avut trei
fete: Smaranda, Elena şi Caliopi. Prima, Smaranda, după o scurtă şi
nefericită căsătorie a dat naştere unei fetiţe şi apoi a murit de ftizie la
Veneţia. Celelalte fetiţe au murit de mici copile, astfel că Petrache Poenaru a
fost îndoit de destin, bolind în continuu după ce-o pierduse pe Smaranda în
1867. Şi-a lăsat averea prin testament nepotului colateral Constantin Lecca,
fiul pictorului cu acelaşi nume.
Ctitorul învăţământului în ţara noastră, Petrache Poenaru, gârbovit
de bătrâneţe şi cu mintea slăbită, se stinge la 2 octombrie 1875.
Văduva lui Petrache Poenaru i-a supravieţuit soţului încă 15 ani,
până în 1890, fiind înmormântată alături de soţ, la cimitirul Bellu.

72
Bibliografie selectivă

1. Eugen Potra, Petrache Poenaru – ctitor al învăţământului în ţara


noastră, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 9, 13, 17, 22 – 24, 29, 33,
40, 44, 49 – 50, 55, 57, 60, 74, 84, 87, 89 – 90, 94, 144, 237, 292;
2. George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983, p. 273 – 274;
3. Ion Creangă, Poveşti. Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti,
1982, p. 164, 200;
4. Ion Folescu, Satele de pe Valea Peştenii, Editura Sylvi,
Bucureşti, 1997, p. 257;
5. Petre Petria, Petrache Poenaru: bio-bibliografie, Râmnicu
Vâlcea, 1988, p. 15, 16;
6. Nicolae Iorga, în Istoria învăţământului românesc, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 91;
7. Lucian Blaga, Teatru, Editura Minerva, vol. 1, Bucureşti, 1984,
p. 389;
8. Liviu Rebreanu, Ion, Editura Eminescu, p. 426;
9. Oratori şi elocvenţă românească, din ciclul Restituiri, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 31 – 36;
10. Emilia şi Marin Popescu – Diculescu, Luminile satului
românesc – dascălul şi preotul, Editura Didactica Nova, Craiova, 2009.

Alte surse consultate

73
11. Dinu Moroianu, I. M. Ştefan, Focul viu. Pagini din Istoria
invenţiilor şi descoperirilor româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963,
p. 103 – 105;
12. Istoria literaturii române, Editura Academiei, vol. II, 1964, p.
35, 146, 162, 236, 244, 247, 420, 593, 706, 295 – 298;
13. Istoria României, Editura Academiei, vol. III, 1964, p. 1049 –
1050, 1052 – 1054, 1061, 1080, 1088; idem, vol. IV, p. 692, 694, 701, 703,
731;
14. George Ivaşcu, Istoria literaturii române, Editura Ştiinţifică,
vol. I, 1969, p. 354, 370, 596;
15. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Editura
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 70, 74, 159, 175, 428, 435, 438, 475, 558;
16. Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Editura
Minerva, Bucureşti, 1975, p. 51, 282 – 283, 285 – 286, 329;
17. Stoian Stanciu, Pedagogia română modernă şi contemporană,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 48 – 50;
18. Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuţă, Istoria învăţământului din
Oltenia, Editura Scrisul românesc, vol. I, Craiova, 1977, p. 122, 189, 210 –
211, 243, 269, 305, 474; idem, vol. II, 1981, p. 18, 29, 37, 58, 103, 301;
19. Adriana Camariano – Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti
şi Iaşi, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 219 – 234;
20. Nicolae Andrei, Ani de lumină. Istoria Liceului N. Bălcescu din
Craiova, 1826 – 1976, Editura Scrisul românesc, Craiova, p. 21 – 23;
21. Studii vâlcene, Contribuţii bibliografice, vol. IV, Râmnicu
Vâlcea, 1980, p. 187 – 193.

74
VIII

IOAN ŞT. POPA,


dascălul şi poetul… în calea vremii-nfuriate¹
A fi un dascăl, doar, de ţară² e o
emblemă ce te poate trimite la uitare. Nimic
mai neadevărat în cazul profesorului Ioan Şt.
Popa. Cu multă modestie notează în versurile
sale: între semeni sunt un biet model².
Absolvent al Facultăţi de Filozofie (secţia
de Ziaristică) şi al Facultaţii de Filologie a
aceleeaşi Universităţi Bucureşti, dumnealui a
rămas dascăl timp de peste patruzeci de ani
la şcoala în care a învăţat în primii ani, la
Valea Mare, undeva în sudul judeţului
Vâlcea: Am o datorie sfântă: / să rămân
mereu român! Şi a fost o viaţă de om
professor de română lângă cenuşa morţilor
din vatră.³ De când mă ştiu, eu asta tot încerc: / să-mi fac în satul ăsta
datoria4. Spune proverbul nostru popular că aurul străluceşte şi-n noroi4,
numai că trebuie să te apleci cu sfinţenie şi să-l ridici să prind-o strălucire şi
mai mare. Numa-n întuneric există lumina; /cine nu-nţelege poartă toată
vina—aşa se poate rezuma credinţa de-o viaţă a poetului-dascăl amintit.
Cine erau cele două lumini ale satului Pripas descrise în Ion de Liviu
Rebreanu? Dascălul şi preotul satului. Dar pentru înrobitul Ardeal din
poezia mesianicului Octavian Goga? Dascălul şi Dăscăliţa. Pentru
Sadoveanu s-a dovedit a fi Domnu’ Trandafir, pentru Marin Preda, domnul
învăţător Teodorescu, pentru Cezar Petrescu, Apstolul. Toţi numiţi domni.
Numele lor îl ştie o ţară, pe-al boierilor de pe acolo, nici măcar rudeniile.
M-am născut în Valea asta Mare /... scriind din când în când câte o
carte4. Era după Paşti, la 29 aprilie 1935, în satul Drăganu (comună pe
atunci) şi avea să fie singurul fiu al ţăranilor tineri Ştefan şi Nicoliţa.
Părinţii erau ţărani mijlocaşi cu circa 15 ha. de pământ, având câteva
pogoane chiar în lunca Cernii. Biografia lui parcă ar fi ruptă din Moromeţii
lui Preda, iar Ioan de azi ar fi Niculaie de ieri. Prin asemenea calupuri de
viaţă îşi asigură perenitatea marile opere, pentru că sunt desprinse din
secretele realităţii prezentate.

75
L-a prins în viaţă pe străbunicul său, care fusese primar de câteva ori;
la rândul său se trăgea din Marin al Popii. Rădăcinile de neam duc spre
1657, unde un bât de-al poetului se află pomenit de domnul Radu Leon.
Atunci neamul său s-a numit Ai lui Pădure, apoi Cumpănaşul şi, în cele din
urmă, Popa. Ei fuseseră repuşi în drepturile de odinioară, consfinţite de
Mihai Viteazul, când obţinuseră prin Divanul Domnesc a treia parte din
satul Mărgineni. Mulţi din neamul său, de-a lungul timpului, şi-au lăsat
oasele pe câmpurile de luptă ale ţării, între ei aflându-se şi bunicul dinspre
mamă, mort în primul război mondial.
Sunt fericit că m-am născut în această vatră de românism, cu obiceiuri
străvechi, cu o credinţă statornică în Dumnezeu şi cu o limbă nealterată pe
care a cultivat-o într-o viaţă de apostolat5. Apă vie, milenară i-a strecurat în
suflet limba noastră (căreia îi dedică un poem întreg sub acest titlu) şi l-a
trimis în slavă înfiorându-l de la mama veşnicită în poveste până în zilele de
astăzi, când poetul se simte mândru că a scris patru tomuri de poezie într-un
chip mai românesc2, având sub tipar încă un volum de poezii şi unul de
proză.
S-a născut şi a copilărit sub o stea bună, fericit însemnată, căci era în
lunea Paştilor. În acelaşi an `35 i se arătase Dumnezeu, la Maglavit, lui
Petrache Lupu şi şi-a recăpătat glasul cică prin minune dumnezeiască.
Copilăria i-a fost fericită, după cum recunoaşte însuşi autorul într-un poem
al său: Copilăria mea îmi fu / un sat cu fete-n sărbătoare (acum ne duce
gândul spre Humuleştii lui Ion Creangă). Până a merge la Şcoala primară
din sat, a primit din partea alor săi o frumoasă educaţie, nu după dogme, ci
pentru că aşa e bine. Învaţase de la bunicul său, care era primar, să scrie, să
citească, să povestească, ceea ce era un mare lux pe atunci. Tot timpul l-a
prins febra premiilor în cei patru ani de şcoală primară, din 1942 până în
1946. Prin 1947 a făcut anul întâi de gimnaziu la Brătianu din Drăgăşani.
Din cauza sărăciei de după război a făcut anul al doilea în particular, iar
după reforma învăţământului din 1948, a venit în clasa a VII-a la Gimnaziul
din Măciuca.
După un examen de admitere dur, a urmat Liceul de Băieţi din
Râmnicu Vâlcea, azi Lahovary. Au fost ani de muncă rodnică, în urma
cărora a primit diplomă de bună-purtare şi învăţătură. În acest timp a fost
instructor superior de pionieri (pe liceu), apoi secretar U.T.M., iar când i s-a
propus să meargă la studii în U.R.S.S. a refuzat, provocând în mediile de
atunci prima suspiciune5. (Acum parcă am citi din Cel mai iubit dintre
pământeni, carte monument a lui Marin Preda, urmărindu-l pe Victor
Petrini). Încă de la 14 ani era în U.T.M. nebănuindu-şi viitorul sub cizma
sovietică.

76
Între 1954 şi 1959 a fost student la Facultatea de Ziaristică din
Bucureşti (care a devenit apoi secţie a Facultăţii de Filozofie), iar după
terminarea cursurilor, până în licenţă, a fost arestat şi condamnat la trei ani
de detenţie pentru propagandă contrarevoluţionară. Îşi propusese ca temă de
licenţă Scrierile politice ale lui Eminescu, ceea ce constituia un subiect
suspect. Mai vizita câte un lăcaş bisericesc, fapt ce l-a etichetat şi declarat
mistic. Îl mai turnaseră şi bibliotecarii, cei care l-au raportat la Securitate
că citeşte pe D. Zamfirescu, Goga, acesta din urmă fiind autorul unei
colecţii de articole Mustul care fierbe şi pentru care tânărul student a fost
socotit naţionalist.
După trei ani de detenţie comunistă (1959-1962), timp în care a trecut
prin Balta Brăilei, Jilava, Uranus, a fost eliberat în 1962. Îi fuseseră anulate
studiile şi-au urmat alţi doi ani cumpliţi de alergare la munca de jos, un fel
de trepte ale reeducării (ca şi Victor Petrini din asistent universitar la
meseria de strungar, la deratizare, la Oraca). Abia în 1964 a venit ca
professor suplinitor în satul său, plătit fiind ca necalificat. După alţi trei ani
de demersuri a fost reînscris la Facultatea de Litere a Universităţii din
Bucureşti, secţia de limbă şi literatură română, cu 22 de examene de
diferenţă. Şi-a dat apoi toate gradele în învăţământ, dând la rândul său pe
bandă rulantă elevi foarte bine pregătiţi, din moment ce-au reuşit en gross
la tot felul de licee de prestigiu din toată ţara.
În toţi anii de apostolat nu a primit nicio altă sancţiune de niciun fel,
fiind un dascăl foarte apreciat în comunitatea dumnealui, dar şi de organele
competente judeţene, chiar naţionale. După revoluţie a fost 9 ani directorul
şcolii în care învăţase când era copil, în prezent fiind pensionar şi ţărănist,
nu ca om politic, ci ca practicant.
În 2002 publică volumele de versuri neepocale, Deşteaptă-Te,
române!... şi Poezii de dragoste, ca în 2003 să-i mai apară altele două:
Veghe şi De… râs.
Pe lângă o verticală poezie de o eternă şi impresionantă actualitate, a
scris şi versuri de atitudine (faţă de iresponsabilii care au provocat declinul
societăţii româneşti). Speră ca în foarte puţin timp să-i apară un alt volum de
poezii sub titlul Circ şi pâine – a şi apărut în primăvara lui 2009 – ce poate
fi urmat de un volum în proză, Istoria lui Ioan Măruntu.
În sat se simte apreciat, din moment ce toţi îl salută şi i se adresează cu
apelativul Domnul profesor şi când foştii elevi recunosc mărturisind că nu ar
fi fost ceea ce sunt fără aportul său.
Ca artist al cuvântului, dascălul Ioan Şt. Popa recunoaşte – şi faptele-l
arată! – Sunt ce-am fost mereu: Poetul!2 Un poem de-al său, intitulat chiar
aşa, Sunt mândru rezumă crezul său de-o viaţă şi mai ales dorinţa de
promovare a neamului şi de luptă continuă cu viaţa, cu destinul: Şi mândru
77
sunt că am rămas în ţară / şi am servit-o-n pragul dimineţii / cu preţul
libertăţii şi al vieţii2.
Întreaga sa creaţie este o rugă pentru toată nevoia (sufletele ne-au stat
la grea cumpănă la alegerea titlului articolului, de multe ori înclinând a-l
alege pe acesta). Destinul i-a oferit mereu capcane şi mai ales tristeţea de a
fi4. În închisoare a fost bolnav de libertate: Nu-i ceva mai rău din toate / ca
lipsa de libertate2. Jefuit de tinereţe2 s-a refugiat în miracolul cuvântului2
pornind pe marea vremii dintr-o poruncă pentru care s-a născut: am o
datorie sfântă: / să rămân mereu român2. Scrisese şi-n facultate, când nu
putea să tacă şi scrie şi acum parcă mai cu patimă2. E o inimă ce veşnic dă
în floare şi un incurabil optimist şi înţelept, deşi ştie că la nimic bun nu
trebuie să te aştepţi. În timp ce semenii săi orbecăie în libertate, revopsiţii,
corupţii, politicienii s-au făcut discipoli ai pieţii libere / şi ai dolarilor
verzi2. Fiind mandatarul acestor vremi2, Ioan Şt. Popa vrea un cântec
trăznet. E amăgit de idealuri şi de noua zugrăveală şi-a prins a cânta
asemenea cronicarilor, care se jeluiau de ce soartă au avut moldovenii
timpurilor lor (a se vedea Letopiseţele lui Miron Costin şi Ion Neculce!) şi
ca şi aceştia scrie şi el: O, Ţară, Ţară… / Te uşurează de povară / Ai tăi mai
noi milionari; / mai-marii se extrapolară: / ţigani, şi foşti, şi demnitari…/
O, ţară, te prădară, ţară…2.
O cruce grea cât ţara duce Poetul, care se întreabă retoric: Cum este
cu putinţă / că toţi tâmpiţii-s fericiţi?!2 Suferim de daltonism: deşi verdele e
tot verde, noua ni se pare roşu, c-aşa ni l-au înscris alţii în suflet şi în
conştient şi acest lucru ne va pierde1.
Conform proverbului cine se învinge pe sine, de două ori învinge,
poetul stă de veghe, nu resemnat, deşi de multe ori constată că toată viaţa i-
a fost o ruină.
Firul roşu al întregului volum Veghe e strigarea de la `48, Deşteaptă-
Te, române! Într-o lume în care cobrele sunt multe apar coşmarurile
poemelor nescrise, căci se-ngroaşă ceaţa, dar se şi vede creasta. Bucură-te
că nu mai eşti printre vii! îi scrie poetul, mamei, ca odinioară Blaga.
Veşnica tranziţie, în care parlamentarii sunt un specimen aparte, a răsturnat
adevăratele valori, din moment ce unii au ajuns departe, ca orice analfabet
cu carte: Cine mai ştie-n ţara asta / care-i Mihai şi care –Basta?1
Nevoia de Ţepeş – eminesciană prin excelenţă – este invocată de multe
ori, dar şi într-un poem chiar aşa intitulat: Hoţia s-a întins ca plagă / pân-a
cuprins o ţară-ntreagă…, / iar România e un ţarc / de bişniţari: Dracula-
Parc1.
Deplânge şi soarta semenilor săi, dascălii, în poemul Septembrie: Se-
ntorc copiii iar la şcoală: / salariile n-au crescut, / învăţătura nu-i scofală, /

78
cât nesimţirea ne e scut. Soluţia finală promisă de guvernanţi se tot amână
şi de aceea profesorii sunt toţi în grevă1.
Doar pământul natal îl recunoaşte şi-l ajută să mai dăinuie pe poet.
Satului său îi dedică mai multe poeme şi-l poartă cu gândul şi-n alte scrieri.
Între puţinele lumini ale vieţii se află răsuflarea firii / de-a pururea
biruitoare din Valea Mare, unde-şi află umila identitate; acelaşi dor îl
avuseseră Ion Creangă pentru Humuleştii cu Ozana sa, dar şi Vasile
Alecsandri pentru lunca Mirceştiului cu al său Siret, ca Ion Pillat pentru
Florica, de la vărsarea Râului Doamnei în Argeş. Cu acesta din urmă se
aseamănă prin Poeme într-un vers, delicateţi poetice rare la noi. Ca-ntr-o
oază suntem aici în sudul Vâlcii, la Valea Mare1.
Şi în volumul Poezii de dragoste6 îl aflăm pe poet plângând cu faţa-
ntoarsă spre ruine, fiindcă nimic din ce-i sublim n-are durată. Ştie că nu
poţi s-ajungi la Cel Etern / dacă nu treci şi prin Infern. Convins că în
împlinire moare idealul şi statornic cum e numai dorul, Poetul se
autodefineşte: Sunt definit indefinit, / sunt unicat ce mă repet / oriunde,
oricând, la infinit, / nimicniciei–interpret6.
În a iubi e tot o moarte, dar curată şi de-aceea orice bucurie e şi
moartă şi trebuie ridicate cât mai multe poeme prea fericitului nefericit6.
Paleta artistică a poemelor face simţită truda poetului pe câmpul de
cuvinte. Îmbinare de tradiţionalism şi modernism, creaţia sa e pe deplin
originală, subtilă şi sensibilă, militantă şi pasională. Mai toate poemele sale
au câte 1-2 versuri conclusive, rezumative ce individualizează esenţa, cât
mai ales părerea proprie, care de multe ori e discordantă şi ironică. E un
mod de lucru personal.
O altă notă distinctivă e aspectul poetic de definiţie prin sintagme sau
maxime, vorbe de duh cu caracter paremiologic: Vorbă multă, treabă mică –
Uşor mai vine-o tragedie – Ce-am semănat, am şi cules – Tumoarea cea
malignă-i feminină – În frumuseţe, mama-i ne-ntrecută – Spicul greu se
apleacă, cel sec, ba – La o fată mare şi-un măgar rage – La noroc doar
proştii mai visează – În nuci uscaţi dai tot de cuci – La Drăgăşani şi sfinţii
au nasul rosu – Unde-i fructul interzis / nu poate fi şi Paradis – Hoţ pe hoţ
nu se prea fură, / dar de înjurat… se-njură.
Jocul de cuvinte e de multe ori la el acasă: stilul meu de viaţă:
dezacordul, / tutunul şi cafeaua, stresul / nu sunt facultative-n facultate; un
bi-lanţ poate să ne lege de mâini şi de picioare, iar un tri-lanţ ne-ar înlănţui
de tot, fiindcă l-am declarat propietar pe ţăran, la modul solemn, / Şi l-am
decorat cu o sapă de lemn (ce ironie cinică!), n-au fost săraci, ci sărăciţi2.
Între figurile de stil, dominant este oximoronul: Amarul meu ce-i totuşi
dulce . În nimic se află toate6, Ce reconfortantă jale!6, distrugerea… e
6

salvatoare6, preafericitului nefericit6, e toamnă, noapte, pustnicie, / iar mie


79
mi-arde a cânta1, Câtă nemurire la Moisei!1, veselă poartă ce duce în iad2,
de n-ar fi rău, n-ar fi nici bine2, ce absurdă este bogăţia2, am înaintat tot…
în aval4.
Şi metaforele concură la un univers poetic ales şi delicat, cu sensuri
multiple în funcţie de lecturările noastre: marea răsăritului2, scăldat în
lacrimile noptii ucise2, colivii poleite2, răpite zboruri2, reazimi fruntea pe
marginea de nor5, în noaptea de mai sus de case5.
Unele sintagme au aspectul onomatopeic, ca-n exemplele: elan
cotcodăcit, puseu cucurigat; e de ajuns să se schimbe o singură consoană
într-o propoziţie pentru a se întelege cu totul altceva, desigur ironic şi
caustic: uniţi în muget şi simţiri4.
Varianta populară, dar aflată şi la Creangă, Puţini suie, mulţi coboară /
Unul macină la moară a devenit la Ioan Şt. Popa: unii-s în jug, alţii în car /
iar bulibaşa-i pe măgar4.
Rimele interioare aduc muzicalitate sporită versurilor: chiori-
judecători4, ceasornic statornic şi spornic2, fiţoşi scârboşi şi băloşi2,
guleraţi, spurcaţi2 etc.
Pentru culoarea locală, autorul a găsit cu cale şi aducerea în atenţia
noastră a unor regionalisme: cotrog4, mlacă4, bişag4, păguit1, suriu1.
Abundenta folosire a verbului duce la dinamismul discursului poetic:
mă stârnesc / şi-nsufleţesc, mângâi, răpun, / şi-ntruna astfel vieţuiesc6, nu
uita că nu eşti decât norul6, când s-o făli, / păzea!, / că, dac-ar fi, / s-ar şi
vedea4.
Dar să-l ascultăm şi pe poet cam pe unde-şi află rostul, deschizând
volumul Poezii de dragoste la poemul Am şi eu locul meu…: mă socotesc un
exponent / al năzuinţei colective6.
În baza tuturor celor arătate şi argumentate – atât cât ne-am priceput6,
după chiar spusa poetului – arta…/ e un semn trimis de Dumnezeu6.
Poezia îl condamnă la nemurire.
Ce nemurire e şi în cuvinte!6

80
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ioan Şt. Popa, Veghe, Editura Almaron, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 7, 8, 11,
13, 24, 26, 32, 49, 51, 53, 74, 81, 83, 88, 89, 111, 125, 163, 184, 196, 199;
2. Ioan Şt. Popa, Deşteaptă-Te, române!…(versuri neepocale), Edirura
Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2002, p. 7, 13, 19, 21, 38, 41, 42, 51, 56, 71,
85, 96, 105, 115, 121, 122, 126, 127, 130, 132, 135, 188, 197, 205, 206;
3. Tudor Arghezi, Versuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1986, p. 8;
4. Ioan Şt. Popa, De …râs/, Editura Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2003, p. 7,
13, 29, 31, 38, 44, 45, 48, 51, 65, 92, 95, 120, 127, 129, 130, 144, 158,
186;
5. Scrisori personale;
6. Ioan Şt. Popa, Poezii de dragoste, Editura Almaron, Râmnicu Vâlcea,
2002, p. 25, 58, 62, 67, 69, 81, 97, 103, 108, 112, 122, 125, 132, 134, 139,
141, 147, 149, 150, 160, 162, 170, 174, 175.

Eseul a apărut în Studii vâlcene, nr. V (XIII), Editura Fântâna lui Manole, 2009, p.
374 – 380.

81
Viaţa ca spectacol,
în viziunea lui IOAN ŞT. POPA
În fine am citit şi-o carte bună (nu
dintre ale autorului, a cincea fiind aceasta, ci
din cele de pe tarabă) şi plină de paradoxuri (p.
101) în care nu ne mai miră nimic, din moment
ce ele aparţin vremurilor noastre – ce vremuri!
– şi le întâlnim pe stradă, le vedem la televizor,
ni se servesc în ziare, le primim ca circulare
într-o Românie ...ca-n Irak, noi, nişte bieţi
români sătui până la greaţă de crochiuri care
abundă-n de-ale politicii noastre (p. 76). Sunt
partituri luate din cronica măruntă (p. 45),
întâmplări care-l obsedează şi pe care le-a trăit
aici, la Valea Mare poetul trimis după gratii
într-o tinereţe furtunoasă şi promiţătoare, dar
sub vremuri. Lumea românească e privită din
interior, eul poetic aşezându-l în spatele versurilor.
Cartea reia în titlu o vorbă de duh latină, dintr-un imperiu roman al
suferinţei şi-al decăderii: Circ şi ...pâine şi este scoasă de sub tipar în 2009.
În cele 210 pagini de pamflet virulent şi critică socială şi morală caustică,
autorul se arată a fi un poet militant, care dă cu barda ca Mihai Beniuc,
îndrăznind să creadă în misiunea sa. E o frescă de amploare a anilor de după
momentul ’89. Strigătul lui e al neamului uitat şi batjocorit, în care valorile
au fost marginalizate, mutilate şi sărăcite, minţite de politicieni perfizi şi-o
guvernare proastă (p. 106) pentru popor, dar şireată şi versată în a-şi mări
conturile proprii. În vremea asta de dezastru (p. 13) nimic nu-i de vânzare,
fiindcă a fost vândut tot, după părerea autorizată a premierului nostru de-
atunci, Vasile, zis Călugărul; poate numai mizeria, care ne-o refuză toţi.
Vocea poetului devine o plângere către ...Nimeni – aşa gândeşte, sătul de
promisiuni, Ioan Şt. Popa.
Oare chiar aşa să fie, Domnule Poet?! Chemarea disperării nu e
niciodată fără urmări! Să privim în spate la Grigore Alexandrescu, Alecu
Russo, Alecsandri, Goga, Arghezi. Spuneaţi undeva că grohăie grăsunii-n
câte-o adunare / că nu au motive, dar că pot să zboare. Aiurea! Într-o bună
vreme, când s-au îngrăşat prea mult, le vine şi lor Ignatul. Natura umană şi
nu numai, e comandată de-o lege-a compensaţiei, iar când omul – semenul
nostru – nu mai are puterea să îndrepte lucrurile, vine o vreme când
Dumnezeu intervine. Să ne aducem aminte de Lică Sămădăul din Moara cu

82
noroc; pe cale de-a scăpa în întuneric şi nepedepsit pentru atâtea nelegiuiri,
Dumnezeul bun a trimis puhoaiele de apă ţinându-l locului; din spate
venindu-i ceasul prinderii sau al morţii, el a preferat-o pe aceasta din urmă,
aruncându-se cu capul într-un copac într-un suicid disperat şi meritat. Îi
credeţi pe păcătoşi capabili de-a trece din iubire faţă de neam, aşa cum a
făcut-o Ana lui Manole, pornită spre soţul său, neoprită nici de vânt, nici de
ape, nici de urlete îngrozitoare de lupi, numai şi numai să-şi vadă iubitul
dorit, căruia s-a juruit pentru eternitate în faţa altarului?! Altarul lor e sfântul
ban. Măcar Iuda şi-a răscumpărat primirea arginţilor prin spânzurare, având,
în felul acesta, iertarea şi recunoaşterea celor faţă de care a greşit şi a
urmaşilor. Nici apele oceanelor nu cresc unele faţă de altele, decât cel mult
un centimetru-doi, ca în timp să se echilibreze.
Să le zicem fabule acestor creaţii poetice n-am greşi prea mult (de
fapt şi poetul are, în acest volum, două poeme cu titlu de fabule), din
moment ce-şi află locul aici Nutriile, Vulpea, Şacalii, Un şoim, Judecata de
găină, Capra mea refuză UE, Elefanţii şi ...noi, Animal – Planet,
Dinozaurii. Credem c-ar păli de atâtea exemple până şi fabulistul nostru cel
mai mare, Grigore Alexandrescu. Noroc că patrupedelor se aseamănă unele
siluete umane, prin chiar trimiterea la numele lor: Văcăroi, Triţă Făniţă şi
Copos, Mitică (ieri – un şmecher securist, / astăzi – vajnic traseist / ieri – cu
seceri şi ciocane, / iar acum – cu stadioane), marionete de la FNI, pe-al lor
nume de Vântu sau nenumiţii preşedinţi de după ’89, din Ţara lui ...Papură
Vodă sau mai simplu, a lui Scaraoţki (p. 138). În cruntele-i cuvinte îl vedem
pe poet asemenea lui Tudor Arghezi din Baroane sau îl gândim pe autorul
Erei ticăloşilor din Cel mai iubit dintre pământeni, Marin Preda.
Poezia e pentru Ioan Şt. Popa rugăciunea de fiecare zi (p. 124), e un
monolog în prezenţa câinelui (p. 146), e o boală lungă, dar cu leac, numită
Speranţă. Ţine să ne acuze şi pe noi pentru acceptarea situaţiei, cu o vorbă
parcă ruptă de pe o pancartă din timpul atâtor revolte de la ’89 spre noi: Ai şi
tu o vină!
Ştie că ce e val ca valul trece, după o vorbă de duh eminesciană, pe
care poetul şi-o însuşeşte în titlul unui poem de-al său (p. 180) şi e gata şi el
s-aprindă butoiul cu pulbere al poeziei sale incisive şi militante. Nu uită să
se întrebe dacă avem o gândire pozitivă sau de ne pregătim singuri Groapa
Marianelor. Vorbind despre libertate, adevăr, parale, destin şi junglă, el
concluzionează motivant şi vizionar: Tu faci România! (p. 94). Cum? Cu
aşa-zisa revoluţie, cu alegerile, cu diplomaţie, cu manifeste, cu păreri, cu
poezia, în care bardul vede o adevărată filozofie a vieţii (p. 8). Nu cumva o fi
şi faptul acesta un surogat, o vorbă-n vânt, un strigăt în pustie? Să nu
ajungem şi noi ca-n fabula cu leul care a scăpat de paraziţi când a murit (p.
10). Aberaţii?! Nu-i destul că ne-am născut? Dilema se cere dezlegată!
83
Întreaga-i partitură poetică e o alegorie de actualitate (p. 14). La ce
l-a ajutat c-a fost tot primul în şcoală, dacă se uită la pungă şi-o află goală?!
Se uită-n jur şi vede că-s fericiţi doar escrocii (p. 7), javrele acestea (p. 92)
fără zdrenţa de morală (p. 140). Într-o lume invadată de simboluri, banul şi
lenea, prostia şi-amăgirea, violenţa şi câte şi mai câte deviaţii, cartea sau
ţinerea de minte / e slugă la un blid de linte, / şi-o diplomă e în esenţă /
numai un cec de subzistenţă (p. 133). Unde-i fărădelegea lege (p. 5), viaţa e
o cumplită dramă, iar slăbirea vigilenţei (p. 164) favorizează minciuna ca
politică de stat (p. 199). Aşa e la noi şi aşa ne trebuie! (p. 20). Împinsă de
dor de libertate, haita pune mare preţ pe bani (p. 138) şi, ca să nu fie
demascată, migrează politic într-un joc de-a v-aţi ascunselea, într-un
concubinaj politic (p. 202) ce le oferă protecţie. În atari condiţii, specula şi
crima permanent / legiferate sunt de Parlament (p. 199). Odată aleşi, aleşii
uită de toate şi mint poporul cu tembelizorul (p. 197). E timpul hienelor să-
şi caute prăzile. Mulţi socotesc hoţia / o virtute-n România şi se simt de
minune în veşnica tranziţie. Ştiu că dacă n-ai bani, n-ai nici noroc să mai fii
ales într-un viitor mandat, aşa că se înconjoară de profunda injustiţie (p. 88)
şi terfelesc tot ce-i sfânt şi românesc.
Rar ne-a fost dat să citim o astfel de radiografiere a epocii în care
trăim de vreo două decenii. Staliniste au rămas direcţiile, fiindcă şi votul
uninominal / e la ...Biroul Central. La alegeri nu votanţii / câştigă, ci
...guvernanţii (p. 89). Cu-ale lor promisiuni o să murim de fericire (p. 100).
Avertismentul istoriei nu-i gâdilă şi-ajungi să te gândeşti câtă perfidie e-n
democraţie. Între Orient şi Occident fiind, le-am amestecat pe toate: politici
ipocrite, istorii trucate, corupţii la nivel înalt, dosariade, dictatură, prostie
şi aroganţă. Imparţiali, vorba lui nenea Iancu!
În ţara noastră totul e posibil (p. 84). Te poţi îmbogăţi prin
minciună şi enormă ipocrizie / prin limbuţie pe lângă înalta prostie (p. 43).
Degeaba strigi; poţi să-ţi dai şi foc, privitori vei afla îndată. În toate partidul
e şi-un grup de interese (p. 182). Dacă cineva-i denunţă, / au instanţe ce
pronunţă / tot sentinţe anormale, / cerând daune morale (p. 161). Nu-i de
mirare că România e o ţară nefericită, scoasă la mezat (p. 160), că marile
averi sunt făcute prin fraudă în cârdăşie cu tot ce-i antiromânesc. Trec la
stânga şi la dreapta, că doar sunt politicieni jucători. Pentru bani murdari
îşi bagă inima-n foc şi bat cu pumnul în masă, asemenea lui Caţavencu,
pătrunzându-se şi ei de minciunile sforăite ce ni le aruncă. Numai aşa se
justifică stima noastră şi mândria (p. 126), când aflăm că avem
parlamentari ce ...fură şi mai avem şi cei mai mulţi îmbogăţiţi peste noapte.
Cât despre carte, multă nu se cere, / e bine să fii prost, dar cu putere (p.
127). Vorba lui dom’ Mitică, părerea mea şi-a lui Eminescu, te-or întrece

84
nătărăii (p. 198). Toleraţi de mari puteri, politicienii noştri / ...fac averi
peste averi / şi ne tot promit progresul / mascând bine interesul (p. 157).
Ce-i rău nu piere (p. 191) aşa cu una, cu două şi de-aceea Ioan Şt.
Popa mulţumeşte din inimă partidului / ...că numai datorită instanţelor lui /
a făcut trei ani de închisoare. A rămas în schimb cu poezia lucrurilor:
Poezie ...sărăcie! / ...sărăcie ...groaznic stres (p. 187) în ţara asta de amar
(p. 187). Cei ce l-au trimis acolo au îmbătrânit fără conştiinţă (p. 41). Ei s-
au înecat în bogăţie, el s-a scăldat în... poezie (p. 41).
O poezie a marilor ruine (p. 105).
Parodiind cu propriul său destin literar, poetul conchide pe un ton de
profund pesimism şi ambiguu, chiar contradictoriu: Eu sunt ilustru, dar
necunoscut / şi-n viitor voi fi... trecut.
Aceasta-i libertatea românească (p. 100): să te-ndoieşti până şi de
tine. Ce vremuri! (p. 113).
Prozodic, pe lângă aspectele sesizate până acum, amintim tendinţa
autorului de-a trage o concluzie, de cele mai multe ori fiind o vorbă de duh,
o morală cu tâlc, un numitor comun.
Nu încorsetarea în strofe e preocuparea autorului, ci mesajul de
transmis. Maniera sa duce spre o definiţie. Cel mai adesea este urmărită
cultivarea paradoxului: Eu sunt ilustru, dar necunoscut (p. 101), C-un FNI
sau alte varii... ţepe / Suntem un norocos popor (p. 121), ca să pară pozitivă
/ lunecarea în derivă (p. 201).
Urmărind ideile, mesajul, poetul Ioan Şt. Popa nu-i îndrăgostit de
fixuri poetice: ritm, rimă. Cuvântul nu-i căutat după sonoritate, haină
poetică, ci aleatoriu, la prima venire, fără prelucrare, dovadă fiind cuvintele
fără căutare: handicap, chisăliţă, calic, traseist, hâtru etc. Alteori se vede că
poezia sa e livrescă, cu trimiteri spre lecturi profund intelectuale:
rinoceriade (p. 182), incredibila odisee / străbate plângerea mea
românească (p. 63), cu gândul la Caragiale (p. 107), holocaustul românesc
(p. 165), Narcis / chip frumos urcat din ape (p. 166), materii compozite (p.
185), avem moderni ca Tzara (p. 199), Drumul Crucii şi câte altele.
Valori paremiologice întâlnim la tot pasul: adevărul e-o paradă (p.
32), lectura e obositoare (p. 33), trăiesc intens, dar tot pe-atâta mor (p. 78),
visul e rupt din moarte (p. 81), dragostea-i ca orice marfă (p. 95), omul
toate-nveninează (p. 97), invidia n-are hotare (p. 97), norocul e de la dracu
(p. 132), banul e ochiul dracului (p. 132), hoţul neprins e negustor cinstit
(p. 191).
Cartea e presărată şi cu proverbe latineşti: Per aspera ad astra (p.
55), vae victis (188).

85
Epitetele fac savoarea prin culoarea lor, uneori respectând o altă
topică, prin inversiune: cinică nomenclatură (p. 60), vajnic traseist (p. 168),
şmecher securist (p. 168), feroci oportunişti (p. 170).
Comparaţiile abundă: plictiseală ca de moarte (p. 41), bunica-n
toată viaţa ei / ca numeroasele femei (p. 50), bătrâna, în tăcutul lut, / ca o
sămânţă a căzut (p. 51), lumea, ca lumea (p. 117), ca haita cea obeză (126).
Şi metaforele sunt căutate şi fac deliciul neobişnuitului lor: pentru
floarea cea vestită a ţării, otrăvitoare, ademenitoare ce-a invadat scaunele
parlamentare, nu putea fi găsită decât mătrăguna (p. 83), biblioteca, prin
liniştea ei mormântală, e o criptă ce se oferă singuraticilor poeţi (p. 60),
între atâtea bălării adevăru-i condamnat la moarte (p. 127).
Printre vorbele caustice, nimicitoare îşi află locul şi delicatele
diminutive: bondari prostuţi, binişor.
Superlativele îngroaşă caricatura: talpa iadului, feroci oportunişti,
minciuni sfruntate.
Că autorul este un desăvârşit intelectual – profesor de română, cu 47
de ani la catedră – poetul se trădează după vocabularul de care se serveşte:
obedient, sofisme, penitenţă, mutanţi, ancestral, patogeni, efuistic, emanat.
Nu-i e ruşine să adauge şi cuvinte banale, regionalisme, unele destul de
ciudate: ciumpalac, păşunist. Pe alocuri activează şi estetica urâtului:
scremut, gagicăreală, buric, scame.
Şi cum îi stă bine unui artist al cuvântului, inovează şi îmbogăţeşte
vocabularul cu te miri ce: tembelizorul, Sabinozaura, tiranozaur, desţărănit,
foştiactualii.
Fragmentează cuvintele spre a le da alt sens: Orient – are, tele –
comanda, euro – lâc, re – forma – rea. .
Şi nonsensurile abundă: unde fărădelegea-i lege (p. 5), doar proştii
au noroc (p. 13), nu-i rău mai mare decât să fii bun (p. 20), noi coborâm în
viitor (p. 41), voi supravieţui numai prin moarte (p. 97), liber am vorbit
doar la-nchisoare (p. 100), săracii-mbogăţiţi n-au nicio vină (p. 101),
tăcerea ta ca o alarmă sună (p. 101), eu sunt ilustru, dar necunoscut (p.
101), război fără armament (p. 117).

86
IX

Un emigrant la infinit, FLORENTIN SMARANDACHE


Fericita sintagmă1 aparţine
olteanului-american amintit, născut la 10
decembrie 1954 în Bălceşti, judeţul Vâlcea,
la câteva sute de metri de un copil al
furtunosului Olt, numit Olteţ. Negăsindu-şi
locul printre români şi având semănată în
suflet aventura, Florentin Smarandache este
o enciclopedie şi un narator, scormonitor
incomod, dar mereu original: în prezent este
profesor universitar doctor la Facultatea de
Matematică a Universităţii New Mexico din
Gallup, S.U.A.
De amorul artei, într-o ordine... fără
ordine! (idee paradoxistă) a scris mai multe
volume de poezii (Legi de Compoziţie Internă2, Prin albe şi clasice Epii
târzii3, Creionări făcute cu pixul4, Distihuri paradoxiste, Versuri
bagaboanţe, In seven languages, Sentimente fabricate în laborator,
Culegere de exerciţii poetice – prepoeme ş. a.), jurnale (...peste mări şi
ţări5..., un jurnal de profesor în Africa, Frate cu meridianele şi paralelele6,
în patru volume), Sintagme pe dos, Afurisisme, În doi timpi şi trei mişcări7,
Maxime minimalizate, Greşeli proverbiale, Parodii, Microfabule, Dicţionar
anapoda, Destine8, (nuvele, poveşti, teatru, eseuri, culegeri de folclor,
interviuri), Teatru scurt (No exit!, Aventurile dragostei – tragedie, Străin de
cauză) şi multe, tare multe noutăţi-inovaţii în teoria matematicilor
superioare, multe purtându-i numele, precum: Funcţii, Secvenţe, Numere,
Constante, Structuri algebrice, Geometrii, Logică, Probabilităţi, Statistici,
Mulţimi neutrosofice; alteori a publicat articole de fizică şi filozofie.
Urmărind traseul său intelectual şi intrând în rezonanţa sufletului său mare
de oltean cu capul mare şi picioare lungi bine ancorate pe toate continentele,
în căutare de noutăţi, subscriem şi noi afurisismelor sale: Acesta este
sfârşitul... fără sfârşit7.
Se simte mândru – şi are motive întemeiate – din moment ce în
pragul anului 2000 avea publicate 38 cărţi de matematică, filozofie,
literatură, atât în română, cât şi în franceză şi engleză.
Începând cu anul 1990 a patronat revista de cercetare matematică
românească în exil Smarandache Fonction Journal, în şase volume până în

87
1995, după aceea, până în prezent, revista s-a generalizat în Smarandache
Notions Journal, în câte 225 – 325 pagini, având colaboratori din România,
Suedia, Franţa, Germania, Italia, Bulgaria, Cehia, Spania, Olanda, Anglia,
Rusia, China, Japonia, Banglades, S.U.A., Canada, Australia, Chile,
Brazilia, India8.
A generalizat logicile fuzzi, intuitiva paraconsistentă, multi-valentă
dialetheistă la logica neutrosofică (numită şi logica Smarandache în
Dictionary of Computing, de Denis Howe, Anglia) şi în mod similar a
generalizat mulţimea fuzzi la mulţimea neutrosofică.
De asemenea a propus generalizarea probabilităţilor clasice,
definindu-le ca un vector tridimensional ale cărui componente sunt
mulţimile reale.
În filozofie a introdus neutrosofia, o altă generalizare a dialecticii lui
Hegel, care stă la baza cercetărilor sale în matematică: logică neutrosofică,
statistică neutrosofică, probabilitate neutrosofică, mulţime neutrosofică8.
Florentin Smarandache e bolnav de infinit, conchide, plin de
inspiraţie, Janet Nică în a sa carte de eseuri – unsprezece la număr – Făt –
Frumox din Lacrimă de Paradox9. Omul Florentin Smarandache se
dovedeşte a fi un buchet de oameni şi preocupări, fiind un homo universal:
pe lângă ocupaţiile amintite, el mai este şi romancier (Non – roman10),
analist programator, autor al trilogiei Metaistorie, din care fac parte piesele
dramatice Formarea omului nou, O lume întoarsă pe dos şi Patria de
animale. Sub penelul său vitriolat şi ascuţit tot ce s-a construit de o sută de
ani s-a prăbuşit în dramaturgie, căci intrarea lui Florentin în câmpul
teatral este devastatoare. E un cutremur de nouă grade pe scara Richter.
Nimic nu rezistă. Autorul, intriga, personajele dispar, decorul iese în decor,
realul este denaturat şi deformat de către oficial11.
Acelaşi spărgător de tipare, Florentin Smarandache este şi-n
domeniul prozei, el fiind un coşmar la pătrat9. Ironic şi grotesc, pamfletar şi
fin parabolist, inorog în căutarea unei lumi dispărute, el este din acelaşi
aluat ca şi Arghezi, căutându-şi subiectele în bube, mucigaiuri şi noroi12,
dar şi un obsedat al Ideilor matematico-poetice, de tipul lui Ion Barbu cu a
sa poezie ermetică, este şi-un sorescian cu al său teatru care i-a trecut pe
dinainte, un fin observator al vieţii din tagma caragialiană, prin
caracterizarea personajelor după numele ce le poartă (onomastica:
Fonfoneaţă, Fonfonicu; la el instituţiile statale şi guvernamentale sunt
Ministerul Băuturilor Alcoolice, Şcoala Superioară de Pileală; alţi eroi
primesc diplome de Supuşi Fruntaşi pe Ţară; patria lor se poate căuta în
Călătoriile lui Guliver sau în Istoria ieroglifică a lui D. Cantemir, din
moment ce se numeşte atât de straniu, Wodania. Oamenii sunt un fel de
Struţocămile şi se conduc după o lege fundamentală (curat-murdar, vorba
88
lui nenea Iancu), Pila; pentru deplina unanimitate se aplică dictonul tăcerea
e ca mierea9. Nu-i aşa că am ajuns la hotarul teatrului absurd al altui oltean
de soi, Eugen Ionesco (din Slatina, dar donat lumii)? Din partea acestui
ilustru dramaturg a şi primit îndemnuri: J’ai bien reçu votre travail et je le
trouve très interessant. Je vous remercie de me l’avoir envoye (Paris, 6
octombrie 1883).
Dacă şi-ar încerca talentul în pictură (între timp a făcut şi această
ispravă!) n-am ezita fixându-l lângă Picasso sau Goya.
El este totuşi un oltean neaoş, un nea Mărin ce face artă din haz de
necaz. Cenuşa vetrei părinteşti revine obsedant. El şi-a luat ţara ca pe o
brăţară, în suflet, trădându-se în mai toate paginile. Pentru el, Bălceştiul e
un fel de Itaca pentru Ulise9. Celebrul citat Somnul raţiunii naşte monştri
devine la Smarandache Somnul naţiunii naşte monştri9.
Trebuia cineva să ne trezească şi să ne dea sfaturi ca Neagoe
Basarab către fiul său Theodosie sau Samuel Beckett (Aşteptându-l pe
Godot), Eugene Ionesco (Rinocerii) sau Luigi Pirandello (Şase personaje în
căutarea unui autor), James Joyce (prin libertatea topică şi de punctuaţie
din Ulysses) sau Franz Kafka (Procesul, Colonia penitenciară) şi câţi alţii.
El este gând purtat de dor13 (Eminescu) prin America, paradisul
dracului, compunând pe această temă Imnul olteanului-american14: M-a
făcut mama oltean / Port blue jeans de-american. / Cu pălărie sombrero / Şi
fumez ţigări Marlboro. / Mănânc praz şi beau din ţoi / În Craiova-s cawboy.
/ Măi Leano (scrisă pe coperta ultimă a volumului Emigrant la infinit1.
Cum Creangă îşi aducea aminte, cu o dragoste abia temperată, de
părintele Duhu sau de bădiţa Vasile, dascălul satului Humuleşti, aşa şi
Florentin Smarandache imortalizează pe dăscăliţele sale (după vorba lui
Octavian Goga), Mişcoci Elena, doamna Bălaşa, dar este bântuit şi de
imaginea profesorului diriginte de la Liceul Pedagogic din Râmnicu –
Vâlcea, care era cât pe-aici să-l exmatriculeze, ca mai apoi (între 1975 –
1979) să urmeze Facultatea de Matematică din Craiova, unde a terminat ca
şef de promoţie. A ales să fie analist-programator la I.U.G. Craiova (marea
greşeală a vieţii! – notează undeva Florentin Smarandache), profesor de
matematică la Bălceşti pentru un an, apoi doi ani la un colegiu din Maroc
(Jurnal de profesor în Maroc5); apoi a fugit în Turcia, unde a stat doi ani
într-un azil. Cu ajutorul dat de un englez uimit de mizeria sa materială, dar
şi uluit de capacitatea lui de abstracţie matematică (demonstraţii de
virtuozitate matematică făcută pe genunchi, cu prosopul pe umăr), acesta îl
ajută să plece în America, pe căi întortocheate. După multe interviuri şi
concursuri, timp în care a făcut de toate, şi-a dat doctoratul în ştiinţe
matematice devenind un strălucit om de ştiinţă şi neobosit novator.

89
Cu toate acestea (având şi familie şi doi băieţi în America), cenuşa
vetrei părinteşti revine obsedant9 în creaţia sa. Anii de liceu şi-au ales un
colţişor în inima sa. În doi timpi şi trei mişcări, Florentin se vede şcolarul
silitor de altădată, dar ne şi mărturiseşte că a avut şi el o Smărăndiţă, fapt ce-
l făcea şi mai ascultător: Când Mihaela îmi zâmbea vreodată, eram două
zile la rând fericit!
Despre Tata-Lecu zice că nu se ocupa niciodată de el, fiind mai ceva
decât Ştefan a Petrei, căci avea grozav grijă de pahar... Niciodată n-a ştiut
ce şcoli a urmat, pe unde erau, niciodată n-a venit să mă vadă. Remarcă în
mod special pe Mama Tina, care era foc. Mereu îl sfătuia să înveţe bine de
tot, că e deştept, ca să nu-l întreacă al lu’ Bâlă, fiul securistului şi nici al
poliţaiului. El, fiu de ţărani, era obligat să rupă nişte bariere sociale şi
relaţionale: Am trăit într-o atmosferă de competiţie permanentă, încordare
chiar, ce avea să-mi prindă bine pe urmă, în lupta cu mine însumi şi cu tot
norodul, şi mai ales în lupta cu viaţa prin lagăre şi în special în exil peste
ocean. Şi-aminteşte de vremea când participa la două olimpiade, de română
şi matematică aducând numai locul I cu câte 19 puncte din 20 posibile.
Domnul său Trandafir se numea Bălaşa şi era tare mândru când acesta îl
scotea în faţa careului7 lăudându-l.
Mai în glumă, mai în serios, Smarandache se consideră în America la
fel ca marele poet exilat la Pontul Euxin, dovadă că a semnat volumul său
prim de poeme, în 1981 Formule pentru spirit, cu numele de Ovidiu
Florentin. Iar dacă-i urmăm drumul paradoxist pe care a apucat, vom fi
şocaţi citindu-i sintagma singura asemănare este că nu-i nicio asemănare7.
În atare situaţie îşi mai are rost afurisismul Să nu priveşti niciodată
în urmă7?! La Florentin Smarandache totul este imposibil, iar pentru alţii,
invers!, Merită să trăim şi numai pentru a visa, Totul e să nu avem
coşmaruri7. Şi-n felul acesta, Florentin Smarandache îşi retrăieşte tinereţea,
copilăria, la fel ca şi Ion Creangă.
Pe plan profesional a colaborat la peste 50 de reviste ştiinţifice şi
circa 100 de reviste literare de pe mapamond.
În cea mai mare bibliotecă a lumii din Wasinthon a aflat cu nespusă
bucurie că îi sunt înregistrate 23 de cărţi diferite, fiind întrecut de un alt
oltean, Marin Sorescu cu 36 de nominalizări.
Timpul lui Florentin este înainte şi cine ştie dacă informaţia este
valabilă şi în prezent, căci remarca era făcută la nivelul anului 2004.
Concluzionăm că Florentin Smarandache s-a făcut Frate cu
meridianele şi paralelele lumii călătorind din pură curiozitate, dar şi ca
invitat la diferite Conferinţe mondiale de matematică, de la New York la
NASA, de la Londra la Stockolm, din Austin la Sydnei, din Nassau la

90
Beiging; între două avioane, anual olteanul îşi încarcă bateriile poposind şi
la Bălceştiul în care a văzut lumina zilei sale norocoase.

Bibliografie selectivă

1. Florentin Smarandache, Emigrant la infinit, Editura Macarie,


Târgovişte, 1996, titlul ca sintagmă;
2. Florentin Smarandache, Legi de Compoziţie Internă, Editura
Almarom, Râmnicu – Vâlcea, 2004; însemnările de pe copertă făcute de
Mircea Monu;
3. Gheorghe Niculescu, Florentin Smarandache, Prin albe şi clasice
Epii târzii, Editura Abaddaba, 2000, p. 84 – 93;

91
4. Gheorghe Niculescu, Florentin Smarandache, Creionări făcute
cu pixul, Editura Almarom, Râmnicu – Vâlcea, 2004, p. 12, 13, 20;
5. Florentin Smarandache, ...peste mări şi ţări..., Editura
Perpessicius, Bucureşti, 2002;
6. Florentin Smarandache, Frate cu meridianele şi paralelele,
Editura Offsetcolor, vol. I, Râmnicu – Vâlcea, 2004; vol. II, 2005, p. 8, 42,
100, 132, 147;
7. Florentin Smarandache, În doi timpi şi trei mişcări, Editura
Perpessicius, Bucureşti, 2002, p. 5 – 9, 18, 127;
8. Florentin Smarandache, Destin, Editura Aius, Craiova, p. 7 – 8;
9. Janet Nică, Făt – Fromox din Lacrimă de Paradox, Editura
M.J.M., Craiova, 2004, p. 11, 17, 19, 38, 61 – 62, 81, 85, 93 – 103;
10. Florentin Smarandache, Non – roman, Editura Aius, Craiova,
1993;
11. Florentin Smarandache, Metaistorie, Editura Doris, Bucureşti,
1993;
12. Tudor Arghezi, Versuri, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 8;
13. Florentin Smarandache, America, paradisul diavolului, Editura
Aius, Craiova, 1994;
14. Mihai Eminescu, Poezii, Editura Tineretului, p. 181.

Eseul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură didactică,


nr. 2 – 3, anul I şi II, 2006, p. 122 – 124.

92
Ce este Paradoxismul?

Cândva, pe la sfârşitul secolului


al XIX-lea, mai precis în 1880, Al.
Macedonski se întreba în revista sa
Literatorul în articolul-program Despre
logica poeziei1 şi mai apoi în 1892 în alt
articol despre Poezia viitorului1 dacă nu
cumva logica poeziei este prin urmare
însuşi absurdul sau mai plastic dacă
albeaţa crinilor poate să fie altceva
decât simbolul inocenţei, constatând
anumite corespondenţe între muzică şi
imagine, între sunete şi culori, înlocuind
discursul poetic prin sugestie, respingând
epitetul ornant al lui Titu Maiorescu şi
acceptând ternul, neologismul, refrenul
obsedant, nelogica în dauna sublimului şi înţelesului imediat, la prima
vedere. Gogoaşa literaturii mondiale a secolului al XX-lea, după cum se
exprimă Janet Nică în culegerea de eseuri Făt – Frumox din Lacrimă de
Paradox2 a explodat de mai multe ori, născând câteva tornade, câteva
vârtejuri şi firesc, mai multe adieri: futurismul (1909), saudasismul (1910),
crepuscularismul (1911), imagismul (1913), akmeismul (1913), vorticismul
(1914), dadaismul (prin Tristan Tzara – 1916), creaţionismul (1917),
ultraismul (1918), suprarealismul (1924), realismul socialist (1934),
ermetismul (1936).
În 1980, Florentin Smarandache lansa paradoxismul. Mai în glumă,
mai în serios, autorul nota că şi-a luat de nevastă poezia – deşi aceasta îl
înşela cu toţi3! Frate cu meridianele şi paralelele globului terestru,
Florentin este fondatorul şi creatorul mişcării paradoxiste mondiale,
asemenea dramaturgului pornit din Slatina, creatorul teatrului absurd, Eugen
Ionesco. Gând purtat de dor – după fericita expresie eminesciană – autorul
pornit dintr-un ţinut vâlcean, mai precis de la Bălceşti, a devenit fondatorul
şi creatorul mişcării paradoxiste, partitură poetică în care nu este căutat
sentimentul (ca la romantici sau realişti), nici gândirea picturală a
pasteliştilor, nici libertate prozodică nelegată de niciun ţăruş ideologic; el
vine din pustiurile haosului, pentru că poezia lui nu e îngrădită de nicio
ordine. Cum simboliştii aveau un dicton (Muzica înainte de toate), autorul
şi-a ales un blazon poetic: Paradoxul înainte de toate.

93
Mircea Monu, un bun prieten de-al lui Florentin (şi prin nume, el
este o floare unicat dintr-o grădină poetică) nota cu eleganţă şi detaşare de
critic şi istoric literar, că dacă la început a fost cuvântul, apoi a fost
paradoxul exprimat în cuvinte!... Însăşi Creaţiunea stă sub semnul
Paradoxului: Divinitatea a creat lumea din... nimic4!
Poezia paradoxistă e un mers pe margini de prăpastie. Logica
paradoxului naşte trandafiri în grădina gândirii2. După maniera
paradoxistă, versul nu face poezia; lucrul acesta ni-l spunea şi Eminescu în
Criticilor mei, avându-i în vedere pe poetaşii care sunau cuvintele din
coadă6. Smarandache face poezii fără versuri, poeme fără poeme, fără
cuvinte, fără fraze, poezii grafice, teste impersonale personificate, traduce
imposibilul în posibil, face literatură din nimic şi nimic din literatură.
Poezia La forme de la liberté impune o altă grafică, este diformă, urmărind
parcă o teorie a catastrofelor din gândirea lui René Thom. Este un calif al
alunecării neobosite, vizualizând ideea, ca un alt matematician şi poet – şi
încă ce matematician! Ca Dan Barbilian, zis şi Ioan Barbu. Florentin-omul
este şi el o enciclopedie matematică: şomer în România (2 ani; n-a putut fi
încadrat la matematică nici la Liceul din Bălceşti. Ne mai mirăm de ce ne
pleacă talentele!), el se consideră Emigrant la infinit în America, unde a
ajuns conferenţiar doctor în matematici la nici 43 de ani, ca la 46 de ani să
obţină titlul de Profesor de înalte studii matematice şi mult curtatul om de
ştiinţă de către NASA.; în prezent conduce echipa de matematică a S.U.A. la
Olimpiadele globale (o condusese pentru doi ani şi pe cea a Marocului, când
funcţiona acolo ca profesor de matematică la un liceu); toate acestea au fost
posibile după ce a ieşit dintr-un lagăr de exilaţi din Turcia, în căutarea unui
ideal, greu atins. Conform teoriei sale (devenită a mişcării sale paradoxiste),
Totul e posibil, deci şi imposibilul!5
Poate pare paradoxal (dar de asta ne ocupăm acum!), dar poezia lui
Florentin nu are subiect, tematică, e făcută de-un Cănuţă, om sucit. După el,
Procedeul este singurul erou al artei, opera sa literară e construcţie, joc,
gratuitate, formă, dar şi anarhie, complexă..., cu multe poteci interioare
unde suntem invitaţi să mergem şi să ne minunăm.
Îi place să scrie mult, dar scrie puţin (Nu-i un paradox?). Scrie o
poezie tare, de cinci stele. Face artă la mare ştiinţă şi ştiinţă la mare artă.
El nu face artă cu tendinţă, nici artă pentru artă, nici artă pură, ci artă
pură cu tendinţă. În poezia sa, ideea prinde zbor de pasăre măiastră.
Ştiind că nu poţi fi profet printre ai tăi (nici măcar un profesoraş de
matematică în satul în care s-a născut şi-n care n-a avut loc; ne vine în gând
cazul genialului Einstein, catalogat de dirigintele claselor de gimnaziu ca
debil mintal, când de fapt dimensiunea teoriilor sale încă poate să mai
aştepte veacuri pentru a fi descifrată), Florentin şi-a luat lumea-n cap şi-n
94
picioare şi speranţa în desagă. În 1992 îşi teoretiza propriul demers poetic
în Le paradoxisme, un nouveau mouvement litteraire, modelul său fiind
preluat de creatori din S.U.A., Franţa, Belgia, Canada, Marea Britanie,
India, Japonia, Germania, Spania, Polonia, Brazilia, Rusia, Maroc,
Camerun, România. Minunile lui Florentin sunt duale, oximoronice. Prin
ele, el devine Domnul Experiment, un Edison în călduri2. Sunt parcurse
toate absurdităţile normale; prin ele scăpăm de banal, de blazare. Idealul la
el este să cuprinzi nemărginirea, să uneşti contrariile, să vezi că lenea e o
boală care nu produce dureri, ci pagube. Şi toate astea pentru că suntem
sclavii unei limite a înţelegerii4. După o spusă paradoxistă a lui, lucrurile
bune trebuie apreciate chiar dacă sunt făcute de oameni pe care nu-i
apreciem. A insistat mereu spre înălţimile artei, căci perfecţiunea aparţine
divinităţii, nouă nu ne rămâne decât dorinţa de perfecţiune. Truda lui pe
câmpul literelor a prins contur şi strălucire: unele dorinţe se realizează într-
o zi, altele – într-un an, şi cele mai multe – într-un vis. Este adevărat că
suntem sclavii unei limite a înţelegerii şi atunci Făt – Frumoxul... din
Bălceşti devine un Sfânt Gheorghe care a contribuit la dispariţia
dinozaurilor. Arta de a te înălţa prin tine se învaţă de la maiştri, iar pura
artă, de la maeştri.
Noi, oamenii, suntem ca o unitate de contrarii.
La sfârşitul secolului trecut, autorul publica patru Manifeste
Paradoxiste. Poemele sale paradoxiste sunt jocuri de cuvinte şi idei,
adevărate maxime şi autorul ne asigură că din citirea unei cugetări înţelepte
poţi trage mai multă învăţătură decât din citirea unui roman prost (replica
aceasta aforistică a fost aleasă de autor ca moto al volumului Creionări
făcute cu pixul).
Din poemele sale paradoxiste putem alcătui un inventar din care nu
trebuie să lipsească: Dureri, Se când primăvardesa, Geometrie variabilă,
Pedeapsă, Inundaţii secetoase, Munţii curg, Pierde-Vară, Mă dor hainele,
Hipică, Chef, Strămoşească etc. Trec într-o experienţă flexionară şi de
înţeles cuvintele ca într-o durere a facerii, unele devenite necuvinte, altele
un joc ingenuu, unele sonore, pline de banalităţi, altele, prin repetare, obsesii
de candoare sau răni de trandafir. Durerile iau amplori universale, dar şi
personale, patriotice pe tonuri de elegie şi meditaţie: Mă dor străbunii, ca şi
fiul, / Laptele mamei şi sicriul, / Mă doare mărul cel din plop, / Mă doare
ţelul fără scop; / Mă doare hazul de necaz, / Mă doare verdele din praz; /
Mă doare dorul de meleag, / Mă doare dragul cel mai drag; / Mă doare, din
Nistru la Tisa, / Cum Eminescu plânsu-ni-s-a; / Mă doare gândul nenăscut /
Şi fratele de peste Prut; / Mă doare, fără nicio vină, / Mult preafrumoasa
Bucovină; / Mă doare Insula şi Zarea; / Mă doare Dobrogea şi Marea, / Mă
doare tot ce-i idiot / Şi că pe alţii-i doare-n cot; / Toate mă dor, şi-aş vrea
95
să pot / Să fac ceva să-mi treacă tot! Nici urmă de aluzii; poetul şi-a dat
drumul durerilor de care a avut parte şi în acest fel poezia apare ca o
pondere la imnul lui Eminescu, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie.
În poemele paradoxiste, aforismele (numite de el afurisisme) sunt
luate în răspăr şi se pot clasifica în patru feluri de distihuri: paradoxiste,
tautologice, dualiste şi proverbiale.
Urmându-l pe Ion Barbu, matematicianul şi poetul, Florentin
Smarandache inventează (ca şi Barbu, ermetismul) paradoxul geometriei
variabile: Un triunghi rotund odat’ / S-a-nscris într-un cerc pătrat; / Un
cub conic s-a curbat / Şi-o sferă s-a cilindrat. Joc gratuit de cuvinte? Sau
mintea ne face valuri sau gândul ne refuză înţelesul?
Ce e nou e mai greu de înţeles şi autorul ne mai dă un pretext de
noutate în Pedeapsă: C-am zgomotit prin tainice tăceri / Mărşăluind
statornice şederi, / Pedeapsă, deci, primit-am mângâieri / Plăcerizate-n
crâncene dureri.
Alambicarea cuvintelor e un punct forte al paradoxului, iar topica
devine o întorsătură de creion (nu se numeşte volumul Creionări făcute cu
pixul?), artă într-o doară, după cum inspirat notează autorul îmbinând da-ul
cu nu-ul, binele cu răul, adevărul cu minciuna, într-un cuvânt antinomiile
unui pierde-vară. Specific acestui mod de a gândi este şi distihul Inundaţii
secetoase: Din ploaia fără stropi ce n-a picat, / Mari inundaţii secetoase s-
au iscat.
Alte versuri aduc a anecdote sau epigrame răsturnate: Foaie verde
pierde-vară, / Bolnavul nu are boală, / Profesorul n-are şcoală / Şi ţăranul
n-are ţară. Să fie vorba de un dezrădăcinat de tipul lui Şt. O. Iosif, Vasile
Militaru sau mai ştiu cine? Totul e pe dos într-o lume ca nelumea, într-o
lume paralelă guvernată de alte legi şi vremuită de veşnicie: Munţii curg în
valuri dese / Spre oceane de granit; / Veşnicia timpuri ţese / Din fire de
infinit (Munţii curg).
Nici extravagantul nu este iertat de Smarandache: Voind să pară
elegant / Şi original, fireşte, / Mănuşi cu toc şi-a comandat / Şi, de-ncălţat,
pantofi cu deşte.
Degradarea omului parcă este luată din Era ticăloşilor, eseul din Cel
mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda sau din absurdităţile voite ale lui
Marin Sorescu din a sa dramă Iona: Călare pe burta calului / Dumnealui
urca haihui, / Acolo-n valea dealului / În adâncul piscului (Hipică). Ar mai
trebui să ni se arate nişte rinoceri sau scaune vorbitoare, poate chiar o
cântăreaţă cheală pentru a ne aşeza lângă altă gândire originală
românească, Eugene Ionesco.
Autorul umblă şi la nivelul lexical, aducându-ne mostre ca acestea:
străbabă, urseau, cocoreau, noureau, încodreau, oiau, boiau, ţărăneau şi
96
câte altele. Cu câteva decenii în urmă, Arghezi părea din altă lume, fie şi a
sordidului, numai poetică, nu. Avusese ca înaintaş pe Eminescu cu ale sale
epitete ornante, Arghezi fiind insuflat de flori de mucigai, bube şi noroi. Lui
Florentin îi stă bine în singurătatea sa, dar dacă ar vrea să-l aşezăm lângă
cineva, l-am duce lângă Ion Barbu cu al său In memoriam8.
Dacă ar fi să luăm titlul am fi siguri că nu l-am putea rosti la prima
vedere sau chiar am crede că ne joacă feste ochiul sau gândirea: Se când
primăvardesa. Iată câteva versuri, cel puţin ciudate şi pentru un specialist:
Verzii încodreau / Ciripele păsăreau, / Zbierele oiau, / Zburdăii mieiau / Şi-
mpungii boiau // Paştele văceau, / Arăi ţărăneau, / Chiui flăcăiau /
Chicoteli feteau / Şi jociii copiau // Bate nu vânteau, / Ploii nu noreau, /
Urlii nu lupeau / Mormăi nu urseau / Croncăni nu corbeau. // Ouă găinau, /
Cadele cloşteau, / Florii încâmpeau, / Venele rânduneau / Şi zbori
cocoreau. // Veseli se toţiau4! Sub pana lui Florentin substantivele devin
verbe, acţiunile devin lucruri, obiecte, răsturnările de tot felul ne fascinează,
pe lângă sonoritatea lor, ni se întinde în faţă toată splendoarea originalităţii
cu orice preţ. Şi preţul ce ar trebui să i se plătească ar trebui să fie un fanion
ridicat la rangul unui fapt de soi şi de mândrie naţională. Ar trebui să i se
acorde o medalie de erou al Muncii Spirituale, iar datoria criticii ar fi de a-i
măsura rezistenţa la timp a materialelor din versuri. El însuşi scrie că poezia
este o clinică a cuvintelor3. Cel mai mare critic este timpul şi cu regret
constată autorul că nu aici îşi află valoarea, ci aiurea, şi nu în viaţa asta, cel
mai adesea. Trebuie să ni-l arate cineva cu degetul şi să se mândrească acela
că e de-al lor.
Nimic nu e gratuit în poezie! Poezia este o maladie a secolului, care
se vindecă prin ea însăşi... Poezia începe abia după ultimul vers... şi-aici stă
măiestria lui Florentin. Poezia se simte, nu se înţelege. Pentru el, poezia este
o recreaţie matematică. Lucrând simultan literatură şi matematică
(Florentin Smarandache este autorul unor concepte matematice superioare
ce-i poartă cu cinste numele şi recunoaşterea universală, din moment ce a
fost şi este trimisul Marocului şi S.U.A. cu olimpicii la întrecerile mondiale.
Îndrăznim o comparaţie logică şi neforţată: Florentin are 56 de noţiuni fuzzi
ce-i poartă numele în matematică, filozofie şi nu numai, iar Pitagora sau
Thales au doar câte una!), Florentin se simte un om care ştie cinci limbi:
engleza, franceza, spaniola, româna şi... matematica3.
Iată câteva mostre de paradoxism:
Pentru unii totul este imposibil, iar pentru alţii – invers!;
El ţinea la ea, iar ea ţinea la tăvăleală!;
Deşi nu se puteau înghiţi, se mâncau între ei;
Ea îi făcea cartofi prăjiţi, iar el... zile fripte;
Pe de o parte cresc preţurile, iar pe de alta au loc scumpiri;
97
După ce-au ajuns la putere, s-au încurcat în ea;
Credinţa e o lumină: pe unii îi orbeşte, pe unii îi luminează, iar pe
alţii îi ţine în umbră;
Dumnezeu întâi a creat cuvântul şi, fiindcă voia să-l înmulţească, a
creat femeia;
Iată o prostie benefică: vaca dă lapte şi după ce şi-a înţărcat viţelul;
Mi-a promis un loc în inima ei, dar am refuzat, întrucât nu suport
înghesuiala;
După ce şi-a pierdut memoria a declarat-o nulă;
Fiecare sat are prostul lui, pe care-l ştiu toţi. Pe deşteptul satului
nu-l prea ştie lumea;
Adevărul care te doare te fortifică precum vaccinul;
Bogatul poate cumpăra ce vrea, în afară de timp;
Răufăcătorii se unesc în bandă. Binefăcătorii nu;
Deştepţii nu sunt cei care ştiu să evite problemele, ci acei care ştiu
să le rezolve4.
Grupajele poemelor-metafore sunt lungi de unde lungi, medii, scurte
şi... ultrascurte.
Alteori fragmentele sale de jurnal sunt un fel de Învăţăturile lui
Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Viziunea lui este însă apropiată
de scrierile lui Kafka, poate chiar mai tulburătoare.
Însuşi marele Eugène Ionesco i-a scris lui Florentin Smarandache că
îi găseşte demersul scriitoricesc foarte interesant, iar despre poeziile
paradoxiste rezuma: Le sens du non-sens9.
Grenade de buzunar, distihurile smarandachiene nu ucid, ci dau
brânci mentalului aţipit2.
În spiritul său de
frondă, paradoxismul său este o
avangardă ajunsă tradiţională,
astfel că acest curent literar de
ultimă generaţie e sărbătoare.
Injectat în real, e ciumă2.
Mileniul trei propune,
prin Florentin Smarandache,
omul-paradox, pacea altoită cu
cartuş, poezia altoită cu
matematica şi matematica
altoită cu poezie...
Să nu gândim rău de paradox, fiindcă paradoxul e pasiunea
gândirii, iar gânditorul fără paradox este ca îndrăgostitul fără pasiune: un
tip mediocru2.
98
Bibliografie selectivă

1. Alexandru Macedonski, menţionat în Literatura română, clasa a


X-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, p. 406;
2. Janet Nică, Făt- Frumox din Lacrimă de Paradox, Editura
M.J.M., Craiova, p. 15, 17, 19, 23, 74 – 75;
3. Florentin Smarandache, Legi de Compoziţie Internă, Editura
Almarom, Râmnicu-Vâlcea, 2004, p. 7, 9, 12, 14 – 20;
4. Gheorghe Niculescu, Florentin Smarandache, Creionări făcute cu
pixul, Editura Almarom, Râmnicu – Vâlcea, 2004, coperta finală prin
notaţiile lui Mircea Monu, p. 12 – 13, 20, 22, 50 – 55, 105 – 106;
5. Florentin Smarandache, Emigrant la infinit, Editura Macarie,
Târgovişte, 1996, p. 5;
6. Mihai Eminescu, Poezii, Editura Tineretului, p. 214;
7. Florentin Smarandache, Frate cu meridianele şi paralelele,
Editura Offsetcolor, vol. I, Râmnicu – Vâlcea, 2004, p. 95;
8. Ion Barbu, Versuri şi proză, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p.
51 – 57, 63 – 65, 84 – 87;
9. Florentin Smarandache, ...peste mări şi ţări... sau Jurnal de
profesor în Africa, Editura Perpessicius, Bucureşti, 2002, p. 86.

Eseul a apărut în Didactica Nova, revistă de informare şi cultură didactică,


nr. 4 – 5 – 6, anul II, 2006, Craiova, p. 146 – 149.

99
Domnul Experiment
Florentin Smarandache
De ce l-am ales pe Florentin Smarandache?
Pentru că în 1981 şi 1982 a fost profesorul acestei
instituţii de învăţământ, unde a experimentat
matematica de performanţă, pentru a-şi lua lumea
în cap şi-a ajunge – după o aventură tip telenovelă –
profesor universitar doctor la Facultatea de
Matematică a Universităţii New Mexico din Gallup,
S.U.A.
S-a născut acum 54 de ani (la 10 dec. 1954)
în comuna Bălceşti, părinţii fiindu-i Marioara
(asistentă medicală) şi Lecu, şef de echipă la C.A.P.
Şcoala primară şi generală le face la Bălceşti, unde
este remarcat de soţii-dascăli Bălaşa, ca mai apoi să
facă doi ani de liceu la Craiova, restul la Liceul Pedagogic din Râmnicu
Vâlcea. În 1979 absolvă, ca şef de promoţie, Facultatea de Matematică din
Craiova.
La graniţa mileniului în care am intrat, Florentin Smarandache se
putea lăuda, la cei 46 de ani, că e autorul a 38 cărţi de matematică, filozofie
şi literatură română, franceză şi engleză, fiind pe locul doi, ca volum de
publicaţii, în S.U.A, după Marin Sorescu.
Deşi a ajuns atât de departe în lumea largă a matematicii, cooptat în
multe programe N.A.S.A., câştigătorul a multe medalii de aur la Olimpiada
de matematică cu echipa Marocului, apoi a S.U.A., colaborator la peste 50
de reviste ştiinţifice şi circa 100 de reviste literare de pe mapamond, cu 56
Funcţii de Matematică Superioară ce-i poartă numele, creator al
Paradoxismului, un curent literar ajuns planetar, binecuvântat de alt celebru
român, Eugen Ionesco, promotor al poeziei în niciun vers (Le sens du non-
sens), bălceşteanul de care vorbim se consideră un emigrant la infinit.
Din 1990 patronează revista de cercetare matematică românească în
exil Smarandache Fonction Journal, cu apariţie anuală în câte 225-325
pagini, cu răspândire în 53 de ţări.
A generalizat logicile fuzzi, intuitiva paraconsistentă, multi-valentă
dialetheistă la logica neutrosofică (numită şi logica Smarandache în
Dictionary of Computing, de Denis Howe, Anglia).

100
De asemenea a propus generalizarea probabilităţilor clasice
definindu-le ca un vector tridimensional, ale cărui componente sunt
mulţimile reale.
În filozofie a introdus neutrosofia, o altă generalizare a dialecticii lui
Hegel, care stă la baza cercetărilor sale în matematică: logica neutrosofică,
statistică neutrosofică, probabilitate neutrosofică, mulţime neutrosofică.
Florentin Smarandache e bolnav de infinit, sparge tipare şi cu al său
penel ascuţit şi vitriolat conturează domenii de graniţe.
A scris mai multe volume de poezii: Legi de Compoziţie Internă,
Prin albe şi clasice Epii târzii, Creionări făcute cu pixul, Distihuri
paradoxiste, Versuri bagaboanţe, Sentimente fabricate în laborator etc.
Alcătuieşte jurnale: …peste mări şi ţări, Jurnal de profesii în Africa,
Frate cu meridianele şi paralelele, două volume, Sintagme pe dos,
Afurisisme, Microfabule etc.
Este autor al trilogiei Metaistorie (Formarea omului nou, O lume
întoarsă pe dos, Patria de animale).
Vrea să arate lumii că e matematician – scriind poezii. Lucrează
simultan literatură şi matematică şi se simte un om care ştie două limbi:
limba română şi limba matematică.
Pentru el, totul este posibil, chiar şi imposibilul, aceasta e diviza
aleasă pentru paradoxismul său. E un cutremur de nouă grade pe scara
Richter a ştiinţei mondiale. Nimic nu-i rezistă. Şi-a spus în ultimul timp că
şi pictura e un mod al lui de-a fi şocant.
Pentru el, Bălceştiul e ceea ce era pentru Ulise, Itaca. Poartă doliu
după plug, după carul cu boi lăsat la casa părintească din Bălceşti, unde
încă mai revine cel puţin o data pe an.
Ajuns în vârful piramidei ştiinţifice mondiale, mai are puterea de-a
glumi, privind în urma sa, la un timp în care n-a mai avut loc ca profesor
nici măcar la Bălceşti: Din ratare în ratare/ Ajunsăşi la afirmare.
A trebuit să te arate lumea cât eşti de mare, ca să te putem preţui şi
noi românii un pic! Avea dreptate M. Eminescu când ne definea: mici de
zile, mari de patimi.
Pentru itinerariul său tare
sucit în viaţă, Florentin Smarandache
îşi ia ca acoperire un proverb neaoş
românesc: Un şut în fund e un pas
înainte!
Şi ca parastasul să fie
complet, tot autorul, vindecat de
matematică prin poezie, nota despre

101
fiul risipitor / de cuvinte plecat din aceste locuri: eu conduc cenaclul
florentin din Bălceşti, Vâlcea, cenaclu format din mine singur şi cărţile din
bibliotecă.

(Însemnările au fost susţinute de autori la Simpozionul organizat de


Ziua Liceului Petrache Poenaru, Bălceşti, judeţul Vâlcea, mai 2009).

102
X

UN MENTOR,
PROFESORUL DR. DUMITRU GHERGHINA

Ca-n toate ale firii umane, şi nu numai, vine


un timp al bilanţului: el poate să fie de argint, de aur
sau de platină. În cazul Domnului profesor Dumitru
Gherghina suntem convinşi că are strălucirea ultimului
metal.
Un strungar îşi află rezultatul în numărul de piese
făcute, un ţăran în căruţele de porumb aduse acasă, un
campion se vede împlinit prin medaliile obţinute. Dar
un profesor? În numărul de elevi şi dascăli păstoriţi
şi îndrumaţi în cei patru-opt ani ai devenirii lor, în
salutul de pe stradă şi-n ridicările de pălării în semn de respect pentru cel care
le-a pus lumina în suflet şi-n cap, în gesturile simple. Nu-i un lucru, de ici de
colo, să te poţi lăuda că ai peste 1000 de colaboratori din toată ţara, cum are
dumnealui ca director al Editurii şi revistei Didactica Nova, unde au văzut
lumina tiparului, după 1993, anul înfiinţării, peste 400 de cărţi (titluri), dintre
acestea circa 100 lucrări aparţinându-i în calitate de autor (individual) şi autor
coordonator.
Întrebat cu ce se mândreşte cel mai mult în cei peste 40 de ani de
activitate pe altarul şcolii şi-al vieţii civice, răspunde dezarmant de simplu:
toate le-am făcut pentru suflet şi sănătate. Şi mai adăugăm noi, o familie de
invidiat. Recunoştinţa foştilor mei elevi (peste 300 au devenit profesori de
limba şi literatura română) – afirmată cu diferite ocazii – constituie pentru
mine cel mai mare premiu moral şi spiritual.
Cea mai aleasă izbândă în modelarea didactică de-o
viaţă rămâne performanţa realizată de-o elevă a dumnealui,
Popescu Maria, care în 1996 a obţinut la Olimpiada de
română, faza naţională a concursului Mihai Eminescu de
la Oradea, premiul I şi un premiu special pentru cel mai
bun comentariu la prima vedere, apreciat cu 100 de puncte,
din tot atâtea posibile, caz unic în istoria olimpiadelor de
la noi. Şi nu e singura realizare, din moment ce isprava a
fost urmată şi de alţi peste 30 elevi îndrumaţi de Domnul profesor. Cum s-ar
spune a fost nevoie de-o Nadie Comăneci care a primit nota 1(unu), dând
103
calculatorul peste cap, care n-a fost în stare să-i afişeze valoarea prin 10, ca
apoi, în timp, să luăm pe bandă rulantă aurul prin atâtea talente şi să ni se
rezerve cel mai de sus loc pe podium. Ne vin în ajutor versurile lui G. Coşbuc,
care scria, cu optimismu-i caracteristic, în Nu te-ai priceput: Tu să fi-nceput
iubitul, / Că-i făceam eu isprăvitul1.
Cum au fost posibile toate acestea? Printr-o mare iubire şi grijă faţă
de limba acestui popor, aflat la răspântie de mari imperii hrăpăreţe. Prin limbă
ne-am aflat statornicia şi veşnicia ca neam şi ţară. Această latură umană e
trăsătura dominantă a profesorului Dumitru Gherghina. Secretul (dacă poate
să fie secret?!) ni-l dezvăluie acelaşi dascăl: Am acordat o atenţie deosebită
selectării şi pregătirii elevilor talentaţi... Elevilor mei, descoperiţi încă din
primul an de liceu, le-am insuflat spiritul de competiţie, o bibliografie de
calitate, ...sinteze, dicţionare, compuneri model – auziţi, domnilor profesori
actuali, care arătaţi că acele compuneri model sunt depăşite, că-l ţin în frâu pe
elev, că-i taie aripile şi că-i astâmpără creativitatea prin conservatorism! Ce e
clasic e peren! Securea izbeşte buturuga şi nu invers!
I. Date biografice
Întrebat de modelele avute în nobila misiune de la catedră, gândurile
Domnului profesor Dumitru Gherghina se îndreaptă invariabil către locul
naşterii, binecuvântat cu oameni aleşi şi frumoşi şi fizic şi sufleteşte, senini
în faţa lui Dumnezeu şi dârji în truda câmpului, care ştiau a mânui şi sapa
şi condeiul când trebuia (asemenea descrierilor marelui clasic humuleştean).
Destinul i-a hotărât un loc în familia lui Constantin şi Lucreţiei, ca al patrulea
copil (mezinul), în satul Rusăneşti, comuna Giuleşti (actualmente comuna
Fârtăţeşti), judeţul Vâlcea. A văzut lumina zilei la 15 iunie 1937, iar când i-a
venit rândul, a făcut şcoala primară în satul natal în perioada 1944 – 1948,
avându-i ca învăţători pe Iancu Marinescu, Victor Marinescu (evocaţi cu atâta
nostalgie de Ştefan Marinescu în romanul Medicul de femei2), Nina şi Vasile
Ciubotaru; câte un dascăl în fiecare an. Vremurile s-au aşternut în sufletul
copilului de atunci, din moment ce şi acum i-a rămas întipărit în memorie un
eveniment din timpul abolirii monarhiei şi proclamarea Republicii Populare
de la 30 decembrie 1947. La comanda învăţătorului am rupt din manuale
portretul regelui şi l-am ars în sobă.
Rolul determinant în alegerea profesiei de dascăl l-a avut, însă, bunicul
dinspre mamă, institutorul Constantin Scărlătescu. Însufleţit de dragoste
şi recunoştinţă faţă de inegalabilul bunic, care a vegheat ca anii copilăriei
să fie frumoşi şi fără griji, într-o vreme când tatăl era departe de casă, la
concentrare şi apoi pe front, în cel de-al doilea Război Mondial, Domnul
profesor a imortalizat chipul bunicului său într-o proză de mare anvergură.

104
Icoana bunicului l-a însoţit pretutindeni, i-a luminat drumul spre şcoală şi în
viaţă.
Ilustrul profesor de limba şi literatura română îl evocă adesea pe
bunicul lui recurgând la versurile marelui poet naţional Octavian Goga,
autorul celebrului poem „Dascălul”: Moşneag senin, cu tâmpla ta curată /
O cer, pe veci, nădejdii mele pază, / Din soarele copilăriei mele / În ochiul
tău mai licăreşte-o rază [...] Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche, / Blând
îmi răsai cu faţa ta blajină, / Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi, /
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Fiindcă în comuna natală Giuleşti nu fiinţa o altă şcoală superioară,
puştiul de atunci a plecat cu alţi copii la Măciuca (Măciuca-i comună mare,
cum spune cântecul), urmând cursurile Gimnaziului Unic în perioada 1948
– 1951. Trebuia să parcurgă zilnic circa 15 km. (dus şi întors), trecând prin
apa pârâului Cerna (care desparte comuna Giuleşti de comuna Măciuca), când
vremea era mai bună. Şcoala se afla într-unul din conacele fostului moşier
Gheorghe Tărărăscu, fost prim-ministru. Mai greu era iarna, când erau cazaţi
la mansarda clădirii în care învăţau. Acesta era internatul nostru. Am amintiri
frumoase, în general, din anii petrecuţi în sălile de clasă improvizate, ca să
nu spun improprii. Veneau să înveţe aici copii din cinci comune: Giuleşti,
Dejoiu, Stăneşti, Drăganu şi Puieşti. Aici a învăţat multă carte, dar mai ales
a căpătat şi deprinderi elementare de conduită civilizată, adică fundamentul
vieţii croite pe competiţie şi respect. Am avut veritabile modele de dascăli,
care ne-au ajutat să trecem peste greutăţile inerente pentru nişte copii de
ţărani sărăciţi după război şi forţaţi să meargă pe drumul colectivizării
agriculturii. Sfaturile lor, îndemnurile lor ne-au însoţit pe întregul traseu ce
a dus la cucerirea cetăţii ştiinţei. Îi voi purta mereu în suflet şi-n memorie
pe dirigintele meu, Popa Dumitru, profesor de fizică şi chimie, pe profesorul
de limba română Vasilescu Ion, pe profesorul de matematică David Petre,
pe Nicolăescu Nicolae, profesor de muzică şi educaţie fizică. Ei m-au ajutat
să progresez, să am încredere în forţele proprii, să trec cu brio examenul de
admitere la Şcoala Pedagogică.
A reuşit al patrulea din circa 400 de candidaţi care s-au prezentat la
examen, pe doar 60 de locuri, mulţi candidaţi fiind eliminaţi din concurs
încă de la faza de aptitudini muzicale (Marin Preda, în Viaţa ca o pradă3
mărturiseşte că a căzut din cauza vederii, când a fost să dea şi el examene la
Câmpulung, după ce luase premiul I cu coroniţă din chiar mâna dascălului său
Teodorescu; Ion Minulescu rămăsese corigent la limba română, şi, Doamne,
ce versuri frumoase şi de suflet a mai scris apoi!; de păţit a păţit-o rău de tot
şi poetul nepereche al românilor, Mihai Eminescu; câte alte celebrităţi n-au

105
sincopat?). A absolvit Şcoala Pedagogică de băieţi din Râmnicu Vâlcea în
anul 1955 ca şef de promoţie, cu diplomă de merit, trecând examenul de stat
în urma căruia a obţinut diploma de învăţător, cu media maximă 5 (cinci),
conform sistemului sovietic de notare. Şi, fiindcă terminase performant, a fost
şi admis la facultate; numai absolvenţii care au obţinul medii între 4 şi 5 au
avut repartiţii la facultate. În toţi cei patru ani de şcoală pedagogică primise
numai premiul întâi.
Se cuvine acum să-i deconspirăm o intenţie în premieră absolută:
frumoasele amintiri din anii adolescenţei vor fi consemnaţi într-un Jurnal ad
hoc sau în nişte Memorii, care, speră şi dumnealui, vor vedea lumina tiparului
în scurt timp. Protagoniştii încercărilor mele literare vor fi profesorii mei,
colegii de clasă, consătenii, fraţii etc.
Între anii 1955 – 1960, Domnul profesor
Dumitru Gherghina a urmat cursurile Facultăţii
de Filologie din cadrul Universităţii C. I. Parhon,
Bucureşti. În iunie 1960 s-a văzut cu examenul de
licenţă dat şi luat. Profesorul a rămas, însă, cu sufletul
şi comportamentul de învăţător. Menţionăm faptul că
lucrarea de licenţă i-a fost îndrumată de eminentul
critic şi istoric literar, prof. dr. doc. Dimitrie Păcurariu
care cu mult mai târziu avea să facă parte şi din comisia
de susţinere a tezei de doctorat.
II. Activitatea profesională (la catedră)
Primii 10 ani de profesorat i-a făcut la Şcoala Generală Dozeşti,
judeţul Vâlcea, unde a fost şi director timp de şase ani.
Din 1970, prin concurs, a ajuns la Şcoala Normală Ştefan Velovan din
Craiova, unde a predat limba şi literatura română timp de 30 de ani, fiind şi
director-adj. timp de şase ani.
A fost şi inspector şcolar de română la Secţia de Învăţământ a raionului
Olteţu şi inspector la Comitetul de Cultură şi Artă al judeţului Dolj, 5 ani.
Tot timp de 5 ani a fost şi lector universitar-doctor la Colegiul
Pedagogic de Institutori, Universitatea din Craiova şi la Universitatea Spiru
Haret, filiala Râmnicu – Vâlcea.
A fost preşedintele fondator al Sindicatului Învăţământului
Preuniversitar din Dolj şi vicepreşedinte al Federaţiei Învăţământului
Preuniversitar din România, între 1990 – 1992.
În această perioadă dificilă a reuşit cu zbateri şi mari sacrificii să obţină
pentru cadrele didactice din întreaga ţară, multe îmbunătăţiri: micşorarea
numărului de ore din catedră, a numărului de copii pe grupe şi clase, mărirea

106
salariului brut prin acordarea unor sporuri, alegerea directorilor de şcoli prin
vot secret şi apoi prin concurs de competenţă. Deşi s-a hotărât degrevarea de
ore, pentru anumite funcţii de conducere din sindicat, dumnealui a rămas cu
normă întreagă de profesor, din proprie iniţiativă, şi n-a regretat. La catedră
m-am simţit cel mai bine, mi-am împlinit toate profeţiile, cum spunea poetul
Bacovia.
A parcurs toate treptele didactice, de la definitivatul dat la Timişoara,
la gradul I la Universitatea din Craiova.
La 1 iulie 1999 şi-a luat doctoratul în filologie, literatura română, cu
media 10 la toate examenele şi cu calificativul foarte bine, plus menţiunea
cum laudae la susţinerea tezei de doctorat, cu tema Mihail Kogălniceanu
– prozatorul, conducătorul tezei de doctorat fiindu-i prof. univ. dr. Georgr
Sorescu de la Universitatea din Craiova. Din comisia de acordare a înaltului
titlu ştiinţific şi metodic făceau parte 5 prof. univ. dr.: Vladimir Osiac,
preşedinte, George Sorescu, conducător ştiinţific, Dimitrie Păcurariu, Alec
Hanţă, Ovidiu Ghidirmic, ca membri specialişti. În toate cele 5 referate se
apreciază, la superlativ, cercetarea temeinică şi riguroasă, binemeritată
şi utilă, bazată pe un mare efort de investigaţie şi documentare, a operei
literare a lui Mihail Kogălniceanu şi se adaugă, ca o lucrare de referinţă,
la impresionanta bibliografie critică, dedicată mentorului paşoptist, până
astăzi.
În cei 30 de ani cât a funcţionat ca profesor metodist la Liceul Pedagogic
din Craiova a ţinut cursuri de limba şi literatura română şi metodică, a condus
seminarii, la nivel judeţean, cu profesori şi învăţători cuprinşi la reciclare
în fiecare an. A îndrumat şi condus peste 200 de lucrări metodico-ştiinţifice
elaborate de cadrele didactice pentru obţinerea gradului I.
Integrat afectiv în marele colectiv
al Liceului Pedagogic din Craiova, a
contribuit plenar la creşterea prestigiului
acestei instituţii centenare de învăţământ,
trăind clipe de mare satisfacţie alături de
colegi, mai ales cu ocazia Zilei liceului
şi a schimburilor de experienţă organizate
de M.E.M. cu toate liceele pedagogice din
ţară.
În 2001 i se acordă Diploma de excelenţă; din acest an devine membru
al Societăţii Scriitorilor Olteni şi este menţionat de Marian Barbu într-un
Dicţionar biografic4, apărut în 2003, la Craiova.
S-a implicat activ în viaţa cultural-artistică a Cetăţii Craiova: a dat

107
viaţă programului manifestărilor Zilele Marin Sorescu (a şi scris în nr. 11
– 14 din Didactica Nova), a fost sufletul manifestărilor de la Zilele Craiovei,
se numără printre membrii fondatori ai Festivalului şi concursului Maria
Tănase, după cum atestă scrisoarea de mulţumire a preşedintelui Comitetului
de Cultură şi Artă, Dolj, din 1969.
III. Activitatea de performanţă
A dat ţării promoţii de dascăli foarte bine pregătiţi (ca odinioară Titu
Maiorescu pe nu mai puţin celebru povestitor Ion Creangă sau Spiru Haret
pe Emil Racoviţă, Petrache Poenaru pe Al. I. Odobescu, ajuns el ministru al
culturii), care la rândul lor au contribuit la formarea multilaterală a tinerelor
generaţii, la perfecţionarea învăţământului românesc, la ridicarea calităţii
activităţii instructiv-educative, la cultivarea limbii române în şcoală (după
eponimul cărţii dumnealui).
Pe lângă activitatea efectivă la clasă, Domnul
profesor a îndrumat şi condus elevii în cadrul
cercurilor literare, cum ar fi cel intitulat Elena Farago,
timp de 27 de ani; satisfacţiile în plan profesional
şi de ordin moral au fost imense. Îi place mereu să
ne amintească nouă, celor cu puţin mai tineri, că
datoria unui profesor de şcoală normală este aceea
de a forma buni profesionişti. Cum? Aruncându-i în
concursuri de talie naţională în care să se călească
raportându-se atât la alte vârfuri, dar mai ales la
ei. Fazele finale ale Olimpiadelor de română pe ţară
au scos în evidenţă munca dumnealui şi calitatea roadelor intelectuale şi de
creaţie ale elevilor avuţi în pregătire: două locuri I şi premii speciale prin
Grosan Adriana şi Popescu Maria, două premii II prin Stanciu Cristiana şi
Grosan Adriana, două premii III prin Aldumitri Carmen, Andrei Elena şi de 5
ori pe atâtea menţiuni.
La cenaclul literar Elena Farago s-au format în tonul luptelor de idei
şi creaţie mari personalităţi, unii cu zboruri transatlantice şi la nivel global:
Florentin Smarandache (vezi placheta inserată în această carte), Florescu
Gheorghe, Matei Constantin, Didu Mariana etc., la rândul lor autori de volume
personalizate.
A creat condiţii ca membrii cenaclului literar să fie mereu ancoraţi
în activitatea literară a Craiovei, participând la simpozioane, serate literare,
festivaluri de teatru, organizate de instituţiile de artă şi cultură din judeţul Dolj,
Vâlcea, Gorj, Argeş, Olt; cele mai izbutite producţii literare au fost selectate
şi publicate în paginile revistei şcolii (Năzuinţe), Cuvântul libertăţii, Ramuri.

108
Membrii cenaclului literar au participat la numeroase întâlniri cu scriitorii,
lansări de cărţi etc., la aniversări ale marilor scriitori (Mihai Eminescu, Ion
Creangă, I. L. Caragiale, Tudor Vianu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga,
Liviu Rebreanu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu ş. a.) prezentând frumoase
şi apreciate recitaluri de poezie şi muzică.
Printr-un studiu individual, sistematic şi la zi, prin participarea activă
la cursurile de perfecţionare (organizate de M.E.C.I. cu profesorii care predau
la liceele pedagogice din ţară) şi la schimburile de experienţă, sesiunile de
referate şi comunicări, domnul profesor a reuşit să fie la curent cu noul din
domeniul specialităţii şi să-l introducă în întreaga sa activitate didactică şi
extradidactică, contribuind la optimizarea predării-învăţării limbii şi literaturii
române în gimnaziu şi liceu. Prin elevi, dar şi prin exemplul personal, a lărgit
sfera colaborărilor la reviste de specialitate , cu vocaţie naţională: Limba
română, Limbă şi literatură, România literară ş. a.
IV. Performanţe în inovarea didactică
O substanţială contribuţie a adus Domnul profesor Dumitru Gherghina
la elucidarea unor probleme de specialitate, dificile, la popularizarea experienţei
didactice pozitive, la îmbogăţirea literaturii de specialitate şi metodice şi,
implicit, la optimizarea predării-învăţării limbii şi literaturii române în clasele
I – XIII, concretizându-le în cele peste 50 de articole, studii, recenzii, eseuri
publicate în revistele Meridian, Cuvântul libertăţii, Învăţământul liceal şi
tehnic profesional, Învăţământul primar, Tribuna învăţământului ş. a. Dăm
mai jos o parte din titlurile contribuţiilor personale şi revistele sau cărţile în
care au apărut:
- Să ne exprimăm corect – articol în Îndrumătorul centrelor de
radioficare, nr. 10 / 1969;
- Predarea ortografiei în şcoală – recenzie în Limba şi literatura
română, nr. 2 / 1981;
- Compoziţiile în şcoală – recenzie în Revista de pedagogie, nr. 12 /
1981;
- Probleme de gramatică română – recenzie în Limba şi literatura
română, nr. 3 / 1981;
- Acordul în limba română – recenzie în Limba şi literatura română,
nr. 3 / 1982;
- Metodologia structurilor narative – recenzie în Învăţământul liceal
şi tehnic profesional, nr. 3 / 1982;
- Manual de gramatică şi compunere, clasa a III-a – studiu în Revista
de pedagogie, nr. 5 / 1983;
- 1907 în Oltenia, de Nicolae Andrei, Editura Scrisul românesc,

109
Craiova, 1984 - recenzie;
- Limba noastră, de Al Mateevici – comentariu literar în vol. Aproape
totul despre exprimarea corectă, Editura DIDACTICA NOVA, 1984;
- Educarea patriotică prin literatură – articol în Învăţământul liceal
şi tehnic profesional, nr. 7 / 1984;
- Însuşirea structurii gramaticale în grădiniţa de copii – studiu în
Revista de pedagogie, nr. 7 / 1985;
- Cercul literar – şcoală de educare patriotică – articol în Învăţământul
liceal şi tehnic profesional, nr. 7 / 1986;
- Educarea umanistă prin caracterizarea eroilor exemplari din proza
şi dramaturgia contemporană – articol în Învăţământul liceal şi tehnic
profesional, nr. 9 / 1986;
- Contribuţii la fonetica şi dialectologia limbii române – recenzie în
Ramuri, nr. 12 / 1986;
- Evaluarea şi autoevaluarea cunoştinţelor la limba română – studiu
în Limba şi literatura română, nr. 2 / 1987;
- Blajul şi spiritualitatea românească – recenzie în Ramuri, nr. 7 /
1987;
- Chiriţa în provinţie, de V. Alecsandri – comentariu literar în Limba
şi literatura română, nr. 1 / 1989;
- Andrei Mureşanu – recenzie în Limba şi literatura română, nr. 4 /
1989.
Performanţe deosebite a avut în inovarea didactică şi după Revoluţia
din ’89, când a publicat mai multe auxiliare didactice (în genere, lucrări în
care sunt abordate probleme de cultivare a limbii române):
- Îndrumător metodic. Predarea-învăţarea gramaticii (clasele a III-a
şi a IV-a), Editura Avrămeanca, 1993 (cu aprobarea comisiei naţionale din
M.E.N., comunicată prin adresa nr. 26071);
- Dialog lingvistic. Dificultăţi gramaticale, Editura F, Craiova;
- Dificultăţile limbii române într-un dialog elev – profesor – 3 ediţii,
revăzute şi adăugite (1993, 1995, 1998), Editura F şi DIDACTICA NOVA,
Craiova;
- Limba română în şcoala primară. Îndrumător metodic şi culegere de
exerciţii, Editura Didactica Nova, 1994; alte 3 ediţii (1995, 1996, 1999);
- Aproape totul despre exprimarea corectă, Editura DIDACTICA
NOVA, Craiova, 1994;
- Dificultăţile exprimării corecte, orale şi scrise, Editura DIDACTICA
NOVA, două ediţii în 1994, 1995;
- Vocabularul limbii române în şcoală (Sinteză teoretică. Îndrumător

110
metodic. Culegere de exerciţii lexicale, teste şi grile propuse şi rezolvate),
Editura DIDACTICA NOVA, Craiova, 1996;
- Capodopere ale literaturii române. Compendiu, Editura DIDACTICA
NOVA, Craiova, 1996;
- Cenaclul literar Elena Farago la 25 de ani de existenţă. Monografie.
Antologie, Editura DIDACTICA NOVA, Craiova, 1996;
- Aproape totul despre examenul de capacitate şi performanţa şcolară,
Editura DIDACTICA NOVA, Craiova, 2000;
- Mihail Kogălniceanu – prozatorul, Editura Sitech, Craiova, 2000;
- Limba română contemporană, Editura DIDACTICA NOVA,
Craiova, 2001;
- Opere fundamentale ale literaturii române, Editura DIDACTICA
NOVA, Craiova, 2001;
- Limba română. Comunicare, Editura DIDACTICA NOVA, Craiova,
2002;
- Limba şi literatura română. Comunicarea scrisă elaborată.
Compunerile şcolare în clasele II – VIII, Editura DIDACTICA NOVA,
Craiova, 2002;
- Dincolo de hotarul orei de clasă, Editura Didactica Nova, Craiova,
2003;
- Cultivarea limbii române. Dificultăţile comunicării orale şi scrise pe
înţelesul tuturor, Editura DIDACTICA NOVA, Craiova, 2003;
- Limba şi literatura română. Literatura pentru copii, Editura
Didactica Nova, 2005;
- Limba română... prin joc!, Editura DIDACTICA NOVA, Craiova,
2005;
- Didactica activităţilor instructiv-educative în învăţământul
preprimar, Editura DIDACTICA NOVA, vol. I, Craiova, 2005; vol. II,
2008;
- Metodica predării limbii şi literaturii române, Editura DIDACTICA
NOVA, 2005;
- Proiectarea pedagogică la limba şi literatura română, Editura
DIDACTICA NOVA, 2005;
- Metodica activităţilor instructiv-educative în învăţământul preprimar,
Ed. DIDACTICA NOVA, Craiova, 2007;
- Literatura pentru copii şi adolescenţi, Editura Didactica Nova, 2
ediţii (2007, 2008);
- Metodica activităţilor instructiv-educative în învăţământul
(pre)primar, Vol. II, Ed. DIDACTICA NOVA, Craiova, 2008;

111
- Activităţi extracurriculare şi extraşcolare în învăţământul
preuniversitar, Editura DIDACTICA NOVA, 2009.
Iată cum ar arăta „miniexpoziţia” cărţilor publicate individual sau
împreună cu soţia, cărţi care au ajuns la ediţia a IV-a şi a V-a, bucurându-se
de aprecierea unanimă a elevilor, cadrelor didactice şi părinţilor.

Domnul profesor doctor Dumitru Gherghina a avut constante preocupări


de cercetare filologică, materializate în lucrări de sinteză, compendii, metodici
etc. - adevărate cărţi de învăţătură, utile deopotrivă elevilor, studenţilor şi
cadrelor didactice (Al. Popescu - Mihăeşti).
În vara anului 2008, când şi-a
petrecut concediul de odihnă în staţiunea
balneo-climaterică Slănic-Moldova,
Domnul profesor a trăit clipe de neuitat în
compania universitarului Ioan Dănilă când
a vizitat Casa Memorială George Bacovia
şi s-a întâlnit cu studenţii de la Facultatea
de Litere a Universităţii din Bacău.
112
Având vocaţia lucrului bine făcut şi o temeinică pregătire de specialitate
(recunoscute unanim de colegii de breaslă), convins că exprimarea corectă,
orală şi scrisă, reprezintă cartea de vizită, primul semn de cultură al omului,
a coordonat elaborarea unor auxiliare curriculare, în care accentul e pus pe
abordarea elementelor lingvistice de bază şi, mai ales, pe folosirea corectă a
limbii în diversele situaţii de comunicare.
La elaborarea acestor auxiliare didactice, complementare manualelor
şcolare şi cursurilor universitare au contribuit substanţial unii dintre colegii şi
prietenii săi: prof. univ. dr. Ion Buzaşi, prof. univ. dr. Al. Popescu - Mihăeşti,
conf. univ. dr. Ioan Dănilă, prof. dr. Maria Turean şi alţii.
Dintre acestea vă prezentăm:

Fără să uite o clipă că trăim, totuşi, sub semnul Galaxiei Graama,


că formarea personalităţii umane nu poate fi concepută fără carte, fără
cunoaşterea prin citire a lucrărilor fundamentale de specialitate şi cu precădere,
a metodicilor şi a altor auxiliare didactice complementare manualelor şi
cursurilor universitare, Domnul profesor Dumitru Gherghina, cu aportul
meritoriu al unor dascăli de elită din învăţământul universitar (foşti metodişti
la liceele pedagogice), aşa cum sunt de exemplu prof. univ. dr. Ion Buzaşi,
prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, conf. univ. dr. Ioan Dănilă, conf. univ. dr.
Cornel Novac, prof. dr. Maria Turean, iar din învăţământul preuniversitar
institutorii Elena Simiciuc, Ana Dănilă, Rodica Fătu, Doina Şerban, Doina
Olari, Lucia Drăghiceanu, Constantin Matei, Marin Popescu şi mulţi alţii - au
elaborat cele mai bune instrumente de lucru, în conformitate cu programele
şcolare în vigoare, atât de necesare cadrelor didactice participante la concursul
de titularizare sau la cursurile de perfecţionare şi examenele de definitivat,
gradul II şi I în învăţământul preuniversitar. Aşa arată cele mai solicitate cărţi
apărute recent la Editura DIDACTICA NOVA:

113
Spaţii largi i-au acordat, de-a lungul timpului, mari personalităţi ale
culturii române, cu referire la cărţile şi tratatele critico-lingvistice pe care
profesorul Dumitru Gherghina le-a dat tiparului şi nouă spre învăţătură şi
ajutor.
Profesorul univ. dr. Radu Sp. Popescu, o somitate a lingvisticii
româneşti, referindu-se la Dialog lingvistic, carte apărută în 1993, precizează
în carnetul editorial al cotidianului Cuvântul libertăţii din 10 decembrie
acelaşi an, că lucrarea aceasta se deosebeşte, însă, prin concepţie şi structură,
de culegerile de gramatică de până acum, fiind gândită sub forma unui dialog
elev-profesor, menit elucidării unor probleme spinoase, dificile, ale gramaticii
limbii române.
După ce sunt parcurse metodic şi pragmatic fiecare capitol, scoţându-
i în evidenţă plusurile (precizându-se că n-are lacune sau imperfecţiuni), se
trece la partea de greutate a lucrării, unde sunt date şi teme ce urmează a fi
rezolvate de elevi. În ultimul capitol, cel de-al treilea, se dau teste pentru
concursul de admitere în liceu, soluţii la aceste teste, rezolvări ale unor
114
probe de gramatică de la concursurile de admitere în învăţământul superior
şi modele de subiecte pentru admiterea în licee şi în facultăţi.
Opinăm că Dumitru şi Maria Gherghina au alcătuit o interesantă
lucrare, care dovedeşte o valoroasă şi îndelungată experienţă la catedră.
Pe de altă parte, remarcăm precizia ştiinţifică a soluţiilor date (de altfel,
cartea a primit girul unor buni gramaticieni, referenţii ştiinţifici conf. univ.
dr. Dumitru Ivănuş şi prof. dr. Radu Scorojitu, fiind aprobată de Comisia
Naţională din M. I). În consecinţă, o recomandăm candidaţilor la examenele
de admitere în liceu sau în facultate, profesorilor de limbă română şi tuturor
celor interesaţi de problemele gramaticii.
Spicuim din Tribuna învăţământului, nr. 18 din 3 mai 1994, părerea
prof. dr. Radu Scorojitu: Dialog lingvistic. 111 întrebări şi răspunsuri
este o lucrare care se adresează tuturor acelora interesaţi de cunoaşterea
şi aprofundarea gramaticii limbii române, axându-se mai ales pe aspectul
practic al problemelor de limbă. Lucrarea îşi propune să fie un instrument de
lucru efectiv şi are toate atributele care să-i permită să devină chiar partener
în activitatea şcolară.
Testele în sine, soluţiile de abordare, modelele de subiecte pentru
concursurile şcolare aparţin unor oameni competenţi, cunoscători în
profunzime ai problemelor de gramatică. Explicaţiile, de cele mai diverse
tipuri şi cerinţele cu un grad sporit de complexitate, au capacitatea de a
incita realmente la lucru.
O părere autorizată despre Vocabularul limbii române în şcoală ţine
să ne-o prezinte şi prof. univ. dr Florea Firan în Analele Universităţii din
Craiova, 1996, Seria Ştiinţe Filologice, Lingvistică, nr. 1 – 2: Fără să se
substituie manualelor şcolare, Vocabularul limbii române în şcoală are în
vedere necesităţi didactice de ordin teoretic şi practic (metodic), mai ales
dacă se ţine seama de faptul că manualele sunt mai succinte în acest sens. Mai
trebuie precizat că lucrarea nu-şi propune epuizarea aspectelor implicate de
varietatea şi mulţimea noţiunilor legate de lexico-semantică şi lexicografie.
S-a urmărit însă o prezentare a principalelor elemente care definesc sistemul
lexical în general şi cel românesc în special, începând cu unitatea de
referinţă, cuvântul, şi terminând cu unele caracteristici privind ansamblul
vocabularului şi elemente de funcţionalitate propriu- zisă din perspectiva
cultivării limbii. De asemenea, s-a ţinut seama de cerinţele teoretice impuse
de programa şcolară, dar informaţiile oferite uneori completează şi în felul
acesta, pot contura mai bine fenomenele lexicale comentate ţinându-se seama
de stadiul la zi al cercetărilor.
În contextul actual de abordare a exerciţiilor lexicale din perspectiva

115
dicţionarelor, autorii au considerat oportună includerea unui capitol special
destinat lexicografiei, care să ofere orientarea teoretică absolut necesară în
consultarea reală şi eficace a unei lucrări lexicografice, indiferent de tipul
ei, cu exemplificări din lucrările româneşti, în mare parte recomandate şi
de şcoală, dar lipsite de explicaţiile necesare în alegerea lor în funcţie de
obiectivul urmărit (ex. etimologii, sensuri în diacronie, sensuri în sincronie,
relaţii semantice interlexicale, particularităţi ortografice şi ortoepice
ş.a.m.d.).
Partea a doua a cărţii întregeşte cu exemplificări aspectele teoretice
vizând şcoala primară, iar în partea a treia se propun exerciţii şi texte specifice
învăţământului gimnazial.
Pentru a constitui un veritabil instrument de lucru, Vocabularul
limbii române în şcoală oferă, în ultima sa parte, o varietate de glosare (de
sinonime, omonime, familii lexicale, de simboluri şi abrevieri.
Laude aduce şi prof. univ. dr. Gheorghe Bulgăre, numind Dificultăţile
limbii române într-un dialog elev-profesor, pe care, de fapt, ne-o şi recomandă,
o carte extrem de utilă pentru candidaţii la admitere (articolul a apărut în
revista Examene, anul III, nr. 125 / 23 – 29 noiembrie 1998, p. 17):
O carte de învăţătura, cu multe analize şi explicări, a apărut de curând
sub îngrijirea profesorului Dumitru Gherghina, ...carte care, dincolo de titlu,
este de fapt o imagine aprofundată, didactică, despre specificul structurii
limbii noastre, de la fonetică şi vocabular, la morfologie, sintaxă şi chiar cu
note de stilistică (expresivitate), ...autorul realizând metodic o prezentare de
detaliu a elementelor constitutive şi a normelor care implică, fireşte, dificultăţi
de însuşire şi de folosire adecvată a limbii în toate împrejurările. Metoda
aplicată în studierea realităţilor limbii corecte implică teme, teste, grile,
pentru a încadra studiul acestei limbi în practica modernă a asimilării cât
mai eficiente, mai concentrate, logică şi sistematică, pentru a putea face faţă
cerinţelor unor examene exigente (la intrarea în licee, colegii, facultăţi).
Concisă şi exactă este partea întâi: mecanismul intern al tuturor
sectoarelor limbii este demonstrat şi explicat în termeni limpezi şi cu acurateţe,
ca cititorul tânăr, în diferite ipostaze ale pregătirii sale să nu mai aibă nevoie
de alte lămuriri, de alte izvoare. E deci o dezbatere potrivită a problemelor
de fonetică, de lexic, de gramatică (morfologie şi sintaxă) de la care pornind,
se desfăşoară sistematic analizele amănunţite, insistând pe dificultăţi
ale aspectelor şi sistemului limbii, partea cea mai întinsă constituind-o
dialogul elev-profesor şi grilele, o tehnică modernă, care depăşeşte metodele
tradiţionale, pentru a-l angaja pe cel ce studiază materia limbii într-un efort
de autocontrol, de autotestare şi autoapreciere, cum se spune la începutul

116
capitolului respectiv... În majoritatea grilelor însă, cerinţa delimitării relevă
opoziţia corect-incorect, iar răspunsul depinde de stăpânirea normelor, pe
ştiinţa limbii... E un material bogat sistematizat pe probleme şi capitole, iar
abordarea acestor grile are nevoie la fiecare pas de un control competent al
celui ce cunoaşte imediat care-i soluţia corectă; manualul are rolul acesta
de control, pentru că oferă răspunsuri la toate problemele puse în discuţie.
Mai mult, se dau şi modele de analiză a subiectelor date la examenele de
admitere, de dificultate maximă, din Facultăţile de Drept de la Bucureşti şi
Craiova.
La o asemenea analiză pertinentă şi profesionalistă se mai poate
adăuga ceva?!
O sinteză asupra cunoştinţelor privitoare la vocabularul românesc
actual, ca sistem al limbii, precum şi câteva soluţii referitoare la predarea
şi însuşirea cunoştinţelor lexico-semantice indispensabile în construirea unui
mesaj în spiritul limbii române, pot fi găsite de toţi cei interesaţi în lucrarea
Vocabularul limbii române în şcoală, apărut la Editura Didactica Nova din
Craiova, precizează Violeta Apostol în Tribuna învăţământului nr. 434 din
19 mai 1998. Cartea oferă o sinteză metodică, riguros concepută, privitoare
la noţiunile generale de lexicologie, lexicul românesc, cuvânt, mijloace
de îmbogăţire a vocabularului, lexicografie, sugestii metodice privind
organizarea şi desfăşurarea lecţiilor consacrate lexicului românesc în clasele
primare, predării-învăţării vocabularului în gimnaziu, o culegere de exerciţii
lexicale, precum şi proiecte didactice prin care se urmăreşte realizarea unei
exprimări corecte, frumoase şi nuanţate.
După cum aprecia şi prof. univ. dr. Alexandru Popescu – Mihăieşti, o
astfel de carte în mâna elevilor şi a cadrelor didactice este o şansă enormă
de acces la documentare, exerciţiu şi orientare didactică modernă în toate
aspectele cultivării limbajului şi la însuşirea limbii române.
Punctul de vedere novator privind abordarea limbii îl consemnează
şi prof. Aurel Jămneală în articolul O ediţie augmentată, publicat în Secolul
XXI, anul IV, nr. 7 / martie 2000. Semnalând a patra ediţie (lucru rar în zilele
noastre cu o carte atât de abstractă, ştiinţifică) a cărţii Limba română în
şcoala primară, carte născută din experienţa didactică a autorilor, coordonaţi
şi supervizaţi de profesorul Dumitru Gherghina, autorul articolului, şi el un
profesionist, se arată încântat de modul ingenios de a cumula experienţa
profesională din ţară, recunoscând între coautori pe renumitul filolog, prof.
univ. dr. Ioan Dănilă de la Bacău, dar şi pe fosta dumnealui elevă de la şcoala
Al. I. Cuza, institutoarea Adina Albu. Girul dat cărţii de prof. univ. dr. Dumitru
Stoica este o garanţie sigură de performanţă.

117
Liderul presei băcăuane, Deşteptarea, din 18 aprilie 2001, reţine o
altă latură a activităţii de apostolat a profesorului Dumitru Gherghina, un
compendiu de literatură intitulat Opere fundamentale ale literaturii române,
tratat ce se adresează elevilor, studenţilor şi profesorilor pentru studiu
la clasă, dar şi pentru examenele de bacalaureat, capacitate ori admitere
în facultate. Lucrarea constituie un auxiliar util în evaluarea parţială ori
totală a cunoştinţelor de literatură română în special, o sinteză bine venită...
Cuprinde eseuri şi sinteze, rezolvarea unor subiecte propuse, dar şi variante
de subiecte la limba română.
Dacă în 1993 realiza cea mai mare biruinţă profesională a sa de după
Revoluţie, prin înfiinţarea Editurii Didactica Nova, în 2005 a fondat Revista
Didactica Nova – de informare şi cultură didactică, pentru învăţământul
preprimar, primar, gimnazial şi liceal, ajungând în prezent la al 18-lea
număr, în grupaj de câte patru anual. Revista are formatul unei cărţi şi

cuprinde între 250 – 400 pagini pe ciclu şcolar; are I.S.S.N., acoperire
naţională, colaborări interne şi externe, din Franţa, S.U.A., Spania, Austria
şi este deschisă tuturor dezbaterilor didactice de performanţă, constituind şi
o bună rampă de lansare de cărţi, recenzii, comentarii, analize, parteneriate
gândite de cadre didactice.
În calitate de director de editură şi consilier editorial, Domnul profesor
Dumitru Gherghina a îngrijit şi publicat mai bine de 400 de cărţi, din care
spicuim:
- Publius Ovidius Naso (studiu monografic), de Emil Dumitraşcu;
- Opera lui Octavian Paler (eseu), de Radu Sorescu;
- Civilisation française contemporaine, de Traian Nica;
- Primejdii amânate, de Maurice Perisset (traducere de Cătălin Ilie);
- Buzunarul cu măşti (Teatru), de Radu Sorescu;
- Aripi în timp (versuri), de George Sorescu;

118
- Mircea Eliade şi Vasile Voiculescu: Proza fantastică (eseu), de
Mirela Mitu;
- Romanele de tranziţie ale lui Mircea Eliade (eseu), de Cristian Petre
Alexandrescu;
- Şapca fermecată (Povestiri), de Vali Ilie;
- Conexiuni, de Violeta Anghel;
- Responsabil cu fericirea (versuri), de Ileana Grigore.
- Istoria prin citate şi expresii celebre, sintagme şi vorbe de duh sau
„o altă tocmire a istoriei”, de Emilia şi Marin Popescu-Diculescu;
- Compunerile şcolare în învăţământul primar, de Maria Enache;
- Şi ei şi-au găsit Bacăul..., de M. Cosmescu-Delasabar;
- Luminile satului românesc. Dascălul şi preotul, între icoană şi
caricatură, de Emilia şi Marin Popescu-Diculescu.
Domnul profesor Dumitru Gherghina recunoaşte că fără sprijinul celor
apropiaţi n-ar fi reuşit să se împlinească. Soţia dumnealui, Maria Gherghina
l-a însoţit în viaţă şi-n profesie, fiind tot profesoară de română, cu gradul I
în învăţământ şi colecţionară de multe premii olimpice, distincţii, autoare şi
coautoare la mai multe cărţi, eseuri etc.

Se văd împliniţi şi alături de cei trei copii, ajunşi oameni mari: Daniel
– informatician, Denisa – chimistă, Alin – electromecanic; lor li se mai adaugă
şi patru nepoţi: Andra, Andreea, Andrei şi Daria.

119
Să vă tot puteţi bucura, domnilor profesori!
Tot pentru suflet şi sănătate să amintim că Domnii profesori Dumitru şi
Maria Gherghina mai au şi o altă pasiune: călătoriile în spaţiile spiritualităţii,
făcând în anul 2004 un pelerinaj în Egipt, mai apoi în Ţara Sfântă (Izrael),
Grecia clasică, Italia, Turcia, dar şi-n Tunisia, Croaţia, în Spania la Tenerife şi
Gran Canaria. Suferinţele fizice i-au dus şi pe la Govora, Mangalia, Herculane,
Băile Felix, Voineasa, Sângeorz – Băi, Călimăneşti şi cam peste tot unde se
află tămăduiri ale vârstei (revista Didactica Nova preia multe impresii de
călătorie, cu istoriile locurilor vizitate, legendele şi frumuseţile lor, într-un fel
de invitaţie în paradisurile vieţii terestre).
Reproducem integral două jurnale „de călătorie”, publicate în paginile
revistei DIDACTICA NOVA, care evidenţiază talentul de memorialist al
Domnului profesor Dumitru Gherghina.

120
Pelerinaj „pe urmele Mântuitorului şi
Ale sfinţilor părinţi în Egipt”

Şi noi am fost în „Ţara Piramidelor”!


Graţie Centrului de Pelerinaje „Sf.
Nicodim” de pe lângă Mitropolia Olteniei,
un grup temerar, alcătuit, în majoritate, din
monahi de la mânăstirile din Oltenia, din
capitală şi alte zone ale ţării, secondat de 10
laici – români ortodocşi – cu binecuvântarea
şi protecţia spirituală a Înalt Preasfinţitului
Teofan, Mitropolit al Olteniei şi Arhiepiscop
al Craiovei, decola de pe aeroportul Otopeni
– Bucureşti – în seara zilei de 30 octombrie 2004, ora 21.40, cu destinaţia
Egipt – Aeroportul din Cairo – unde la ora 23.25, ateriza cursa TAROM-183..
Grupul român a fost transferat, în noaptea zilei de 30 octombrie la hotelul 3*,
Maadi. Fac menţiunea că ora locală este aceeaşi cu ora locală a României (cu
excepţia lunilor aprilie şi septembrie).
Cu avionul, fără escală, am ajuns în Egipt, după doar 2h şi 15’ de
zbor… Nu-mi vine să cred că mă aflu pe malurile Nilului, unde s-a născut cea
mai îndelungată şi mai strălucitoare civilizaţie a Antichităţii: Egiptul antic!
Mărturisesc că nici o civilizaţie n-a suscitat mai mult imaginaţia mea, în
orele de curs consacrate studiului istoriei antice, aşa cum a făcut-o civilizaţia
Egiptului, ţara misterelor …
Într-adevăr, identitatea acestei străvechi
civilizaţii continuă să rămână învăluită în mister. M-
am întrebat adesea: cum au fost construite templele
care au sfidat timpul? Care sunt zeii care au decis
soarta egiptenilor? Ce semnificaţie au hieroglifele,
acele semne magice?...
Originile acestei străvechi civilizaţii se pierd
în negura timpurilor… Apelând la indicii descoperite
în scrierile vechi, cu un caracter religios, arheologii
fac serioase eforturi pentru a descoperi care au fost în
realitate cei dintâi locuitori ai „Ţării Piramidelor”.
Apariţia primilor egipteni este estimată a se fi produs
în urmă cu circa cinci milenii, în jurul anului 3 000
î.H.

121
În prezent, egiptologii din lumea întreagă
apelează la cele mai moderne procedee de
investigare şi datare pentru a stabili cu precizie
momentul în care primii egipteni au apărut între
Nil şi Eufrat…
Zei în viaţă, faraonii care au domnit
asupra Egiptului şi-au condus ţara pe culmile
prosperităţii, şi, animaţi de credinţa că există
viaţă şi după moartea trupului, au lăsat moştenire
umanităţii o impresionantă moştenire de temple
şi morminte.
Imediat după epoca predinastică, ei au
construit faimoasele piramide de la Giza (Gizeh).
Egiptul antic este acolo, cu toate secretele acestei
lumi pierdute, comorile, statuile şi fascinanta sa artă…
Egiptul este şi Ţara Nilului … Indubitabil civilizaţia egipteană îşi
datorează prosperitatea bogăţiei apelor Nilului, cel mai lung fluviu din lume
(6740 Km). În mijlocul deşertului se află o fâşie verde care se întinde de la
sud spre nord şi care nu depăşeşte 30 Km în lăţime. Aceasta este singura
regiune locuibilă: Valea Nilului. Valea constituie Egiptul de Sus şi Delta, la
nord, şi Egiptul de Jos, la sud.
Se mai poate spune că Nilul este „Autostrada Egiptului”. În antichitatea
egipteană, traficul a fost intens pe Nil. Singura mare cale de circulaţie, fluviul
a permis dezvoltarea schimburilor comerciale de la un capăt la altul al ţării.
Ambarcaţiunile transportau granitul din Aswan către şantierele de construcţii.
Vase mari rapide coborau pe firul apei cu abanosul şi fildeşul aduse din Africa.
Altele urcau fluviul încărcate cu produse importate din Grecia şi din Orientul
Apropiat.
Fără îndoială, obiectivul major al excursiei
noastre în Egipt a fost pelerinajul pe urmele
Mântuitorului şi ale părinţilor pustiei… Am vizitat
multe mănăstiri ortodoxe din Egipt (cele mai multe
aflate în Sahara). Am reţinut că în Egipt există 18
mânăstiri pentru călugări şi doar 6 mânăstiri pentru
călugăriţe. Pentru mine, pentru întreg grupul de
români, Egiptul e mai frumos în deşert. Pentru că
acolo, departe de muzeele şi de cartierele de lux din
Cairo (oraş cu 16 milioane de locuitori permanenţi,
plus încă vreo 4 milioane, în tranzit, zilnic), luminate

122
noaptea de spectacolul restaurantelor plutitoare de pe Nil, de Biblioteca
din Alexandria (una dintre cele 7 minuni ale lumii) sau de grandoarea
albastră a Canalului de Suez – Egiptul se arată sincer, fără zorzoane, tăcut şi
îngândurat.
Am luat aşadar drumul Saharei… la început peisajul pare destul de
cumsecade, chiar ne încântă vederea. De o parte şi de alta a şoselei, ferme de
lămâi, mango şi alte fructe exotice, plantaţii de bumbac, măslini şi curmali.
Am plecat cu autocarul spre Sinai şi Sf. Ecaterina. Drumul urmează
aproximativ itinerarul biblic al exodului. De-a lungul lui străbatem mai multe
oaze, dintre care cea din Faran ne va prilejui o vizită la Mânăstirea Ortodoxă
Şapte Fete (sau Mânăstirea Dir Zair)), aşezată deasupra unui izvor în mijlocul
oazei.
Punctul culminant al „aventurii”
noastre în Egipt l-a constituit escaladarea pe
jos şi cu cămile, a vârfului Muntelui Sinai,
pentru a vedea răsăritul de soare în locul
unde Moise a primit de la Dumnezeu cele
10 porunci şi a asista la celebrarea Sfintei
Liturghii pe munte – liturghie oficiată de
Mitropolitul Olteniei, Teofan. Ca să se
îndeplinească această „minune” am depus
un efort fizic inimaginabil, echipat adecvat, timp de trei ore la urcare şi alte
trei la întoarcere. Dar a meritat, peisajul admirat a fost magnific…
Memorabilă a fost şi vizitarea Mânăstirii Sf. Ecaterina, construită
din ordinul împăratului Iustinian între anii 527 şi 565, pe locul unde Moise
a văzut Rugul Aprins, loc în care acum
este construită o capelă. Este considerată
cea mai veche mănăstire creştină
funcţională şi cea mai mică dioceză din
lume. Adăposteşte moaştele Sf. Ecaterina
din Alexandria, păstrate într-o raclă din
Bazilică. Mănăstirea este un cămin natural
spectaculos pentru nepreţuite opere de
artă. Aici am admirat cea mai veche icoană
din lume cu chipul lui Iisus. Am aflat că mânăstirea este una dintre cele mai
bogate din Egipt. Se spune că dacă s-ar vinde toate obiectele din aur şi din
argint, bijuteriile aflate în patrimoniu, cu banii obţinuţi s-ar putea construi un
oraş mai mare decât Parisul. La sfârşitul liturghiei, episcopul a făcut cadou
fiecărui membru al grupului de români câte un inel de argint, cu inscripţia „Sf.

123
Ecaterina”.
Din frumoasa staţiune balneo-climaterică Ein Sokhna se pleacă spre
Mânăstirile Sf. Pavel (fondată în secolul al V-lea, în memoria unuia dintre cei
mai mare sfinţi şi sihaştri ai Egiptului) şi Sf. Antonie. Mânăstirea Sf. Antonie
(fondată în anul 356, imediat după moartea Sf. Antonie, cea mai veche
mănăstire activă din lume) este aşezată la poalele muntelui Al-Gaizam, lângă
Al Zaafarana. Azi are structura unui sat, cu grădini, o moară, o brutărie şi cinci
biserici, cea mai mare fiind biserica „Sf. Antonie”. Aceasta are şi o bibliotecă
ce posedă peste 1700 de manuscrise. Peştera Sf. Antonie, unde a trăit pustnic,
este la 2 Km distanţă de mănăstire, şi la 680 m deasupra Mării Roşii.
Din Cairo am plecat cu autocarul
spre Wadi El Natroun, unde am vizitat
Mânăstirea Sf. Macarie (care în sec. Al
VI-lea d.H. a devenit centrul Bisericii
Copte), Mănăstirea Sf. Bishoz (fondată de
Sf. Bishoi – discipolul sfântului Macarie)
şi Mănăstirea Sf. Mina (aflată la sud de
Alexandria şi construită în sec. Al III-lea).
Legenda spune că rămăşiţele Sf. Mina au
fost aduse din Frigia cu o cămilă, stau îngropate în locul în care animalul a
refuzat să mai meargă. În acel loc s-a ivit un izvor.
În finalul excursiei pe la mânăstirile ortodoxe copte din pustie ne
vom referi, pe scurt, la vizitarea Catedralei Sf. Marcu, construită peste cea
veche. Biserica adăposteşte capul Sf. Marcu şi rămăşiţele a mai mult de 50 de
arhierei ai Bisericii.
Se spune că sfinţenia autentică poate fi dobândită numai în pustiu.
Pentru că acolo nu există nici o urmă de
confort material şi toate eforturile ascetului
de a supravieţui sunt adunate în confortul
duhovnicesc. Poate, de aceea, anahoretismul,
cea mai drastică formă de monahism, s-a
născut şi a luat amploare în Egipt.
Pretutindeni am fost primiţi cu căldură, ospitalitate. Nu cred că am
văzut vreodată lumină ca cea de pe fetele părinţilor de aici. Emană bunătate şi
împăcare cu ei şi cu lumea, adică o apropiere vizibilă de Dumnezeu.
Mărturises că am visat atâta vreme să ajung în Egipt să văd Piramidele,
să-mi zâmbească Sfinxul, ori să simt, la faţa locului, lumina Farului din
Alexandria.
Şi, când colo, m-am lăsat fascinat de o mănăstire, povestea sfinţilor

124
din pustie sau de un ceai fierbinte, băut, în sala de „protocol”, cu cu părintele
Iofiu sau cu alţi stareţi ai mănăstirilor vizitate.
Datoria mea de profesor de limba română şi istorie mă obligă să mă
întorc în Egiptul Antic, să înregistrez la cald noi date despre marile piramide,
despre Sfinx, despre Templul de la Karnak şi de la Luxor, despre Biblioteca
şi Farul din Alexandria, despre religie, zei şi mumii, viaţa în Egipt, arta şi
regulile sale, Bonaparte în Egipt, Mormântul lui Thutankhamon, Valea
Regilor, principalele situri, curiozităţi de reţinut..., mai ales pentru cei care
nu vor putea călători niciodată în Republica Arabă Egipt.
Am ajuns pe platoul de la Gizeh (Giza), aproape de Cairo, unde se
înalţă cele trei celebre mari piramide, autentici munţi de piatră: Piramida lui
Kheops, Piramida lui Khephren şi Piramida lui Mykerinos.
Piramida lui Kheops, o operă supraumană (232 m lăţime şi 146 m
înălţime, trei milioane de blocuri de calcar cu o greutate de cel puţin 2,5
tone fiecare, a fost realizată la îndemnul faraonului cu acelaşi nume, pentru
a-şi conserva veşnic corpul. Marea Piramidă a fost considerată încă din
Antichitate una dintre cele şapte minuni ale lumii. Herodot povesteşte că 100
000 de oameni au trebuit să lucreze timp de 10 ani pentru a construi drumul
de piatră care pleacă din Valea Nilului şi ajunge în mijlocul platoului şi
pentru a săpa camerele subterane ale piramidei lui Kheops. Pentru terminarea
monumentului a fost nevoie de încă 20 de ani de muncă.
Alături de Marea Piramidă,
pe platoul de la Gizeh se mai află
Piramida faraonului Khephren
(măsoară 136 m înălţime), care şi-
a păstrat parţial tencuiala pereţilor.
Piramida lui Mykerinos nu are
decât 70 m înălţime. Mici piramide,
piramidele reginelor erau construite
la baza piramidelor mari. De asemenea, o barcă a fost îngropată în apropierea
Marii Piramide pentru a facilita călătoria faraonului în lmea de dincolo.
În apropierea templului de jos a lui Khephren se înalţă marele Sfinx
tăiat dintr-un pinten stâncos. Un leu cu cap de om purtând nemesul, una dintre
perucile regale, cu faţa întoarsă spre est. Iniţial s-a crezut că trăsăturile îi
aparţin faraonului Khephren. La mii de ani de la construirea sa, egiptenii
Regatului Nou au văzut în el o reprezentare a zeului Harmakhis, Horus al .....
Enigma Sfinxului n-a fost încă dezlegată.
În faţa Sfinxului şi a Piramidelor mi-a fost dat să asist la un spectacol
straniu, oferit cu generozitate de săracii Magapolisului Cairo-Giza. Ne-am aflat

125
într-o situaţie cel puţin neplăcută. Toată lumea trage de tine să-ţi ofere ceva.
Un arab îmi oferă cămila, altul insistă să-i cumpăr un „papyrus” (reproducere
după un tablou autentic). Un bătrân mă împinge spre taraba lui cu suveniruri,
copiii vor să le cumpăr ilustrate, cineva îmi oferă informaţii de care n-am
nevoie, altcineva mă ţine de mână, ca să mă ajute să urc pietrele piramidei. În
nici un caz nu e vorba despre bunăvoinţă, ci despre o goană nebună după bani,
provocată, desigur, de sărăcie. Spre surprinderea mea, directorul unei agenţii
de turism, Sherif Farid, susţine că bacşişul este principala sursă de venit în
domeniul lui: „Populaţia ţării este foarte mare, sunt mulţi oameni săraci şi
fără un loc de muncă. Şi-atunci sunt angajaţi cu salarii simbolice, în ideea că
n-au decât să se descurce, să fie amabili şi să primească bacşiş.” Aşa că dai
în stânga şi în dreapta de-ţi ies ochii, pentru un serviciu derizoriu (penru o
informaţie sau pentru un prosop de baie). Ca să te descurci în Egipt trebuie să
mai ştii că acolo preţurile se negociază, cele afişate fiind doar pentru proşti.
Aşa cum eram şi eu când am vrut să dau 50 de dolari pe un papirus care nici
măcar nu era original.
Vizita la Egipt’s Pharaoh papirus Inst ne-a ajutat să pricepem
ceea ce este un papirus de calitate.Acolo ni s-a explicat, în detaliu, cum se
obţine un asemenea papirus. Sub ochii noştri, una dintre cele mai destoinice
muncitoare, după cum ni se spune, decojeşte planta, asemănătoare unei trestii,
de la rădăcină înspre vârf. Fâşiile obţinute le bate cu un ciocan, până devin
transparente. După ce sunt întinse bine, cu un fel de sucitoare, şi tăiate pe
dimensiuni, bucăţile se „murează” în apă. Şase zile, pentru un papirus de
culoare deschisă, şi două săptămâni, dacă se doreşte maro sau chiar negru.
De-aici începe migala. Franjurii se aşază pe un suport, cu îmbinări orizontale
şi verticale, până se obţine dimensiunea dorită. Peste care se pune o pânză,
apoi o presă. Şi, în câteva minute, coala de papirus e gata. Poţi s-o bagi în
apă, s-o mototoleşti, să tragi de ea cât vrei. Este mult mai rezistentă decât
hârtia. De-acum n-ai decât s-o pictezi ori să scrii... Tablourile expuse, foarte
frumoase, dar şi foarte scumpe, nu ne sunt accesibile, buzunarele noastre fiind
aproape golite.

126
În Antichitate, papirusul (creşte în
special în mlaştinile din Delta Nilului) era o
plantă bună pentru orice. Vechii egipteni îl
mâncau ca pe o legumă şi îl utilizau pentru
a confecţiona funii, coşuri, voaluri, şorţuri,
sandale sau ambarcaţiuni uşoare. Tulpina sa
lungă reprezenta, aşadar, una dintre marile
bogăţii ale ţării: din ea se obţineau colile
pe care scribii puteau să scrie, nu aşa de bine, cum se va scrie abia după
inventarea hârtiei de către chinezi (700 d.Hr.).
Despre Templul de la Karnak şi cel de la Luxor se poate vorbi ore
în şir. Dar ce este un templu? Este palatul zeului, locul unde locuieşte, unde
se concentrează întreaga sa energie. Este un loc sacru şi închis unde intrau
numai servitorii zeului: preoţii şi bineînţeles, regele. Sala care adăposteşte
statuia divină formează naosul. Înainte de a ajunge în naos, se intră într-o sală
(sau mai multe) cu tavanul susţinut de coloane. Pe măsură ce ne apropiem de
acest loc sacru, întunericul se intensifică. Marele templu al lui Aman-Ra de
la Karnak a fost un şantier gigantic timp de peste 1 000 de ani. Fiecare rege
a adăugat câte ceva. Rezultatul este o construcţie de 360 m lungime şi 113 m
lăţime, cuprinzând 10 piloni, 6 obeliscuri de granit cu vârful aurit şi mai multe
săli ale coloanelor. Principala sală are un plafon susţinut de 134 de coloane
care ating 23 m în înălţime. Cel mai mare complex de temple construit de om
ocupă în jur de 100 ha de teren.
Templul de la Luxor (legat de cel de
la Karnak printr-o alee străjuită de sfincşi, se
deosebeşte de acesta prin unitate. Pilonul şi
curtea din faţa lui Ramses al II-lea se deschid
către o colonadă acoperită şi conduc spre prima
curte solară a lui Amenhotep al III-lea. Urmează
marea sală a coloanelor de unde se ajunge printr-
o succesiune de săli din ce în ce mai mici. Ele
sunt înconjurate de săli anexe şi de capele, care adăpostesc bărcile pentru
procesiuni. Se pare că scopul pentru care a fost construit templul era de a oferi
un cadru adecvat desfăşurării festivalului lui Opet, din Teba.
Benefic pentru grupul de români a fost popasul la monumentele
antice de pe malul vestic al Nilului: mormintele faraonilor din Valea Regilor,
necropola faraonilor din Noul Regat, pictate cu culori care îşi menţin
intensitatea nuanţelor, deşi au o vechime de peste 3 000 de ani. Săpându-
şi mormintele adânc în dealurile tebane, faraonii sperau să oprească valul

127
profanării de morminte. Cel mai celebru mormânt descoperit aici este cel al
lui Tutankhamon. A fost descoperit, în urma unor săpături în Valea Regilor,
finanţate de lordul Carnavon şi conduse cu o răbdare remarcabilă de Howard
Carter. Se ştie că H. Carter a căutat mormântul lui Tutankhamon timp de 10
ani; în 10 ani a adus la suprafaţă toate obiectele şi în alţi 10 ani a catalogat
cele 5 000 de piese descoperite. S-a constatat că mormântul regal era intact.
Corpul său se odihnea încă în „casa de aur”. Sarcofagul lui Tutankhamon
era din lemn placat cu aur (110 Kg de aur masiv!). Au fost descoperite patru
capele aurite care se includ unele pe altele, şi care protejează un sarcofag de
cuarţit. Acesta conţine două sarcofage aurite care adăpostesc un altul din aur
masiv! În interior se află mumia faraonului cu masca sa de aur.
Impresionant este şi Templul Reginei
Hatshepsut de la Deir el Bahri, construit de regina
Hatshepsut din a 18-a dinastie. A fost parţial distrus
de Ramses al II-lea, iar apoi transformat de creştini
în mânăstire.
Interesante sunt şi informaţiile pe care le
obţinem prin bunăvoinţa ghidului nostru, Nasua,
cu privire la campania lui Napoleon Bonaparte în
Egipt. În 1798, o armată franceză comandată de
tânărul general Bonaparte debarcă în Egipt pentru a-
l cuceri. Pe drumul spre Cairo, în jurul Piramidelor,
Armata Orientului se abate cu cavalerii mameluci ai
sultanului Murad Bez. Confruntarea a avut loc pe o căldură toridă. Se spune
că pentru a reda curajul armatei sale, Bonaparte striga: „Soldaţi, gândiţi-vă
că de la înălţimea acestor piramide, 40 de secole vă contemplă!”. Victoria
repurtată îi va aduce întreaga Deltă a Nilului. Ameninţat de turci, Bonaparte
se îndreaptă spre Siria, dar se va opri la Acra. În acelaşi timp, în Europa,
Franţa era în pericol şi Bonaparte este rechemat. El a stat în Egipt doar un
an. Expediţia lui Napoleon n-a avut numai un caracter militar, Bonaparte
a adus cu el o echipă de 151 savanţi (matematicieni, ingineri, arhitecţi,
astronomi, economişti, doctori, topografi etc.) care au meritul de a fi făcut
cunoscute Europei minunăţiile Egiptului. Bonaparte are meritul de a reuni
rezultatele acestei expediţii într-o operă gigantică:”Descrierea Egiptului” (20
de volume). Francezii au rămas uimiţi în faţa splendorilor Egiptului antic.
Publicarea lucrării „Descrierea Egiptului” între 1809 - 1822 a declanşat o
adevărată egiptomanie, Egiptul devenind o modă, care a încurajat numeroşi
călători, dar şi o înmulţire a furturilor obiectelor de artă egiptene.
Am vizitat şi Alexandria. Oraşul a fost fondat de Alexandru cel Mare,

128
care în anul 332 a alungat perşii din Egipt, luând puterea. Vechea capitală
este îngropată sub actualul oraş modern. Vestigiile antice sunt puţine. Farul,
una dintre cele şapte minuni ale lumii, distrus într-un cutremur de pământ, a
fost înlocuit cu o cetate în Evul Mediu. Lângă Alexandria, pe Insula Pharos,
Ptolemeu al II-lea a construit un turn pe care ardea o flacără, care, reflectată
de oglinzi, ghida corăbiile.
Renumită este însă Marea Bibliotecă! Ptolemeii au avut ambiţia de
a reuni aici cunoştinţele timpului lor. Pentru aceasta au trimis în toată lumea
mesageri însărcinaţi să colecteze operele scrise în epocă. Dacă nu puteau fi
transportate, trebuia adusă cel puţin o copie. Din păcate, Marea Bibliotecă
va fi distrusă într-un incendiu în momentul cuceririi romane. Mai mult de
600 000 de volume au fost distruse în timpul incendierii Bibliotecii din
Alexandria. Reconstruită cu sprijinul UNESCO, Noua Bibliotecă este azi o
veritabilă bijuterie arhitectonică.

Pelerini în ŢARA SFÂNTĂ

Înainte de a reda impresiile noastre de


ordin religios şi spiritual, în ipostaza de călători în
Ţara Sfântă, încercăm o prezentare succintă, sub
aspect geografic şi istoric, a locurilor de pelerinaj,
a evenimentelor zugrăvite în vechiul şi noul
testament.
Din punct de vedere morfologic, Ţara
Sfântă se împarte în patru zone: litorală (Shfela, în
Vechiul Testament), colinară, muntoasă şi valea
râului Iordan şi a Mării Moarte.
Hotarele geografice ale Ţării Sfinte – ţara
vechiului Israel – sunt demarcate astfel în Vechiul
Testament: de la Dan în nord, la Beer-Seba (Beer-
Sheva) în sud şi de la Marea Mediterană în vest, la Râul Iordan în est.

Ţara Sfântă a fost locuită de popoare venite din multe alte părţi. Printre
ele se aflau indo-europeni, indo-iranieni şi semiţi din nord, din vest şi din est.
Printre cei ce s-au statornicit aici s-au aflat şi Avraam cu neamul său şi cu
turmele sale.
Prima comunitate creştină din Ierusalim a fost instituită în perioada
Apostolilor, aproximativ pe la mijlocul secolului unu. Atunci a început istoria
ecleziastică a Ţării Sfinte. Biserica creştină organizată, în frunte cu episcopul

129
Iacov, fratele Domnului, şi-a păstrat rolul conducător printre toate celelalte
comunităţi creştine din Palestina, până la distrugerea Ierusalimului de către
împăratul roman Titus, în anul 70.
În anul 451, Episcopia Ierusalimului şi-a recăpătat vechea strălucire:
Sinodul Ecumenic de la Calcedon, recunoscându-i importanţa religioasă şi
pentru pelerinaj, a ridicat-o la rang de patriarhie.
Patriarhia Ierusalimului a fost recunoscută de toţi cotropitorii Ţării
Sfinte – de arabi, de mameluci, de otomani şi de englezi – ca păstrătoare şi
ocrotitoare a Sfintelor Locuri Creştine de Pelerinaj.
Primii creştini care au apărut pe pământul Ţării Sfinte, încă din secolul
al patrulea, ca simpli pelerini, au fost gruzinii (iberii). Pelerinii ortodocşi
sârbi au început să viziteze Pământul Sfânt din primii ani ai secolului al
treisprezecelea. Interesul creştinilor ruşi faţă de Ţara Sfântă şi, în special,
faţă de Locurile Sfinte, a început imediat după creştinarea Rusiei, în secolul
al X-lea.
Primele pelerinaje ale misiunilor creştinilor ortodocşi români în Ţara
Sfântă sunt menţionate în cronica bisericească încă din secolul al XV-lea.
Legăturile strânse între Biserica Română şi Patriarhia Greco-Ortodoxă a
Ierusalimului s-au stabilit abia în secolele 17-18, sporind fluxul de pelerini
către Locurile Sfinte. În anii grei pentru Biserica Ortodoxă din Ierusalim,
poporul român a arătat un viu interes faţă de destinul locurilor de pelerinaj,
trimiţând nenumărate daruri şi ofrande băneşti pentru susţinerea statutului
ortodoxiei în Palestina. Era nevoie de o reşedinţă a unei misiuni române în
Ierusalim. Abia la 15 august 1935 s-a pus temelia primei biserici româneşti la
Ierusalim. Curând, pe malul de răsărit al râului Iordan a fost construită încă o
biserică-schit românească, închinată Sf. Ioan Botezătorul.
Se poate spune că Misiunea Ecleziastică Română, împreună cu cea
Rusă şi în frunte cu Patriarhia Greco-Ortodoxă sunt reprezentantele Lumii
Creştin-Ortodoxe în Ţara Sfântă. Pentru fiecare creştin Palestina reprezintă
Ţara Sfântă, fiindcă între graniţele ei înguste s-au săvârşit toate evenimentele
istorice şi religioase zugrăvite în Biblie (în Vechiul şi Noul Testament).
Putem conchide că istoria poporului evreu şi a iudaismului începe
din timpuri străvechi. Statul Israel a fost întemeiat abia în anul 1948 şi este
localizat în Asia de sud-vest, având ieşire la Marea Mediterană.
În anul 1976, în urma războiului de şase zile câştigat de Israel, i s-au
mai alăturat Ierusalimul de Est şi Înălţimile Golan (regiune din sud-vestul
Siriei). Deşi Ierusalimul este considerat de evrei capitala Israelului, acesta
nu este recunoscut de comunitatea internaţională,motiv pentru care „funcţia”
a fost preluată de Tel-Aviv.

130
Graţie Centrului de Pelerinaj „Sf. Nicodim” al Mitropoliei Olteniei,
la o săptămână după ce am sărbătorit Paştele ortodox, pe data de 1.V.2006,
am purces la întâlnirea cu Ţara Sfântă. Deşi sub egida aceluiaşi Centru de
Pelerinaj, am călătorit în Egipt şi Turcia, pot spune că abia acum am obţinut
„certificatele de pelerini”, învrednicindu-ne să ajungem în Locul Sfânt.
Ţara Sfântă ne-a oferit prilejul de a merge pe urmele Mântuitorului, de
a fi alături de Luca şi Cleopa pe drumul Emmausului, spre Meka creştinilor
– Ieusalimul. Acum 2000 de ani, regele David a ales să facă din Ierusalim
capitala evreilor. Cutrierând Pământul Sfânt, umblat de însuşi Dumnezeu, ne-
am convins că Ierusalimul este cu adevărat un oraş de legendă, inima naţiunii
şi a religiei iudaice. În Ierusalim îşi dau întâlnire trei religii monoteiste:
creştinismul având ca locaş sfânt central Biserica Sfântului Mormânt
(Biserica Învierii), iudaismul, cu Zidul Plângerii, şi islmismul, cu moscheile
Omar şi El-Aqsa.
Am mers prin locurile prin care Iisus a păşit odinioară, pe Drumul
Calvarului (Via Dolorosa) către Biserica Sfântului Mormânt. Am parcurs
Muntele Măslinilor de sus, de la Mănăstirea Eleon (loc al mărturiei Înălţării
Mântuitorului) până jos la Grădina Ghetsimani (loc al mărturiei Patimilor
şi al rugăciunii Sale plină de suferinţă şi de lacrimi). Pe Muntele Măslinilor
am văzut Biserica Pater Noster (Tatăl Nostru) şi Biserica „Dominus Flevit”
(Domnul a plâns), având formă de lacrimă şi despre care se spune că a fost
construită pe locul în care Iisus a plâns. Ne-am închinat la Mormântul Maicii
Domnului şi la Icoana acesteia făcătoare de minuni, pe lângă Biserica Sfântului
Ştefan, locul unde Sfântul Apostol, Întâiul Mucenic şi arhidiacon, a depus
mărturie până la sacrificiul suprem în numele Mântuitorului şi al Bisericii
Creştine. Emoţionaţi ne-am plimbat prin Grădina Ghetsimani, locul unde cei
12 apostoli s-au întâlnit cu Iisus la Cina cea de Taină şi unde Fiul Domnului a
fost arestat de romani în urma trădării lui Iuda. Despre mica livadă de măslini,
aproape pietrificaţi, legenda spune că ar avea 2000 de ani vechime. Întrucât
în clasele liceale se studiază poemul „În grădina Ghetsimani”, vă prezentăm
detaliat date referitoare la acest loc sacru.
Ghetsimani se află la est de Ierusalim,
pe albia râului Cedron, cunoscută şi sub
numele biblic de Valea Iosafat. Pornind din
Ierusalim, râul curge prin pustiul Iudeii,
ocoleşte Lavra Sf. Sava şi se varsă în Marea
Moartă. Potrivit tradiţiei creştine, în râul
Cedron, chiar în zona Ghetsimani, se petrece
cumplita judecată. Această tradiţie este

131
legată de numele Iosafat, provenind din ivritul Iahve-Shafot, care înseamnă
Dumnezeu judecă (Ioil, 3:2).
Ghetsimani, potrivit Evangheliei
(Mat. 26:36; Marc 14:32; luc. 22:
39; Ioan, 18), se leagă de rugăciunea
dinainte de calvar, de trădarea lui Iuda şi
de arestarea lui Iisus. Cu alte cuvinte, de
aici au început patimile şi drumul crucii
Dumnezeului –Om.
În secolul patru, evenimentele
legate de patimile şi rugăciunea dinainte
de moarte a lui Iisus au fost fixate topografic şi recunoscute ca locuri de
pelerinaj şi centre de cult.
Pe locul rugăciunii de dinainte de moarte a lui Iisus, în anii de domnie
ai împăratului Theodosie cel Mare (378-395), a fost înălţată bazilica creştină,
ale cărei ruine pot fi văzute şi astăzi în interiorul actualei Biserici Catolice a
Tuturor Naţiunilor (sau a Bisericii Patimilor lui Iisus).
Măslinii care înconjoară actualmente zona au existat şi în vechime, de unde
a şi provenit denumirea de Ghetsmani, care înseamnă în ivrit tescuirea măslinelor.
Există credinţa că mulţi din măslinii din ziua de azi datează din
timpurile lui Hristos.
Starea noastră sufletească a intrat într-o nouă vibraţie cu totul specială
atunci când odată ajunşi în Sfânta Cetate, pe Poarta Leilor, am parcurs Drumul
Crucii. Simbolismul locurilor întâlnite a provocat în sufletul nostru o reală
Golgotă a mântuirii noastre.
Am vizitat Domul, construit în anul 691 pe locul unde Abraham şi-a
adus copilul pentru a fi sacrificat. Am aflat că acesta este un loc sfânt şi pentru
musulmani – tradiţia spune că de aici s-ar fi înălţat Mohamed la cer. Nu găsim
cuvintele cele mai potrivite pentru a exprima sentimentele pe care le-am
trăit când locuri şi momente despre care am citit în Sfânta Scriptură, ne-am
învăluit în aureola lor de sfinţenie, având posibilitatea de a spune: suntem şi
am fost mereu lângă jertfa Mântuitorului; am escaladat Golgota, locul pe care
s-a ridicat Crucea Sfinţită de Trupul Mântuitorului. Am văzut Piatra Ungerii,
locul unde a fost îmbălsămat Trupul Mântuitorului după coborârea Sa de
pe Cruce. Ne-am aflat în locul unde Sfânta Împărăteasă Elena a descoperit
rămăşiţele Sfintei Cruci. Am privit Stâlpul de care a fost prins Mântuitorul
atunci când a suferit supliciul, dar mai ales am zăbovit la Sfântul Mormânt
cu cele două incinte: a îngerului şi a Mormântului propriu-zis.
Am vizitat Zidul Plângerii, unul dintre cele mai cunoscute obiective

132
turistice şi unul dintre cele mai importante locuri sfinte. Aici am văzut
credincioşii evrei rugându-se şi ne-am scris dorinţele pe un bileţel pe care
apoi l-am introdus în crăpăturile zidului.
Nu poţi spune că ai fost în Ţara Sfântă dacă n-ai ajuns în Betleem
– locul cu rezonanţă biblică, locul Naşterii Mântuitorului. Am vizitat Biserica
Sfintei Naşteri, considerată cel mai vechi locaş de cult creştin din lume în care
încă se mai oficiază slujbe. Am văzut ieslea în care s-a născut Iisus şi, urcând
muntele Sionului ne-am recules la Biserica Adormirii Maicii Domnului şi
am vizitat mormântul regelui David. Am trăit emoţii la intrarea în apa râului
Iordan, locul unde a fost botezat Mântuitorul. Ne-am înmuiat mâinile în apa
Iordanului şi am luat apa sfinţită pentru credincioşii de acasă.
Mare bucurie şi un sentiment de îndreptăţită mândrie naţională am trăit
în oraşul Ierihon, aşezare multimilenară, unde Biserica Ortodoxă Română a
ridicat un aşezământ de o frumuseţe rară.
Am mers apoi în Deşertul Iudeii, loc plin cândva de mărturii ortodoxe,
unde am vizitat cele cinci mănăstiri: Quarantania (mănăstire aflată pe muntele
Ispitirii), Hozeva (mănăstire în care Proroocul Ilie şi-a dat întâlnire în sfinţenie
cu Sfântul Ioan Iacob Românul), Sfântul Gherasim (loc apropiat de locul
Botezului), Sfântul Teodosie (leagăn al începutului de viaţă monahală). Am
fost fascinaţi de mănăstirea Sfântul Sava – o veritabilă bijuterie a inefabilului
trăit şi mărturisit de jertfa atâtor şi atâtor nevoiaşi creştini.
Marea Lavră a Sfântului Sava se află situată în inima Pustiului
Iudeii, pe povârnişul apusean al râului Cedron. Din anul 485, când a fost
fondată, şi până în ziua de azi, după 1500 de ani de existenţă, Mănăstirea Sf.
Sava continuă să fie o citadelă a monahismului ortodox.
Înăuntrul acestei mănăstiri au trăit zeci de monahi, printre care s-
au numărat figuri remarcabile ale ortodoxiei ca Ioan Damaschin, Sf. Ştefan
– făcătorul de minuni, Sf. Mihail Siekeloş, Sf. Teodor, Sf. Teofan şi mulţi
alţii. Am vizitat locurile de pelerinaj ale mănăstirii care sunt: „Mormântul
fondatorului ei, Sf. Sava”, „Biserica centrală”, în care se păstrează
rămăşiţele pământeşti ale Sfântului; Biserica Peşteră, prima biserică
mănăstirească închinată Sf. Nicolae; sălaşul Sf. sihastru Ioan Damaschin;
sălaşul Sf. Sihastru Sava şi Turnul Înalt, a cărui construcţie datează din
epoca împăratului Iustinian.
Un punct de atracţie pentru noi a fost Marea Moartă, cunoscută pentru
proprietăţile sale curative, având apa cea mai bogată în minerale din lume.
Jaffa, oraşul începutului de activitate al Sf. Petru, Cezareea Palestinei
sau Hiffa – au fost alte locuri care au întregit pelerinajul nostru în Ţara Sfântă.
La întoarcere, am putut spune simplu, fără emfază, că am fost martori

133
cu deplină trăire, cu putere de înţelegere, cu capacitate şi dorinţă de exprimare
a adevărului, că Mântuitorul a trăit printre noi.
Să mergi prin locurile pe unde a mers Iisus, să te reculegi la Mormântul
Sfânt sau să-ţi înmoi mâinile în apa Iordanului sunt clipe şi amintiri de neuitat.
Nu vom uita niciodată că Ţara Sfântă este locul ales de Dumnezeu
pentru a-şi trimite Fiul, este locul unde Iisus s-a sacrificat pentru noi,
păcătoşii… A fi pelerin în Ţara Sfântă este în cele din urmă un privilegiu de
care creştinul adevărat ştie să se bucure.
Ţara Sfântă este locul pe care merită să-l vezi măcar o dată în viaţă.

Şi dacă s-au spus atâtea – şi poate tot atâtea sau mai multe au fost
uitate sau marginalizate – nu trebuie să gândim că Domnul profesor Dumitru
Gherghina a devenit un mentor al unor generaţii de elevi şi dascăli?!
Activităţile dumnealui ni se par că pot suporta o comparaţie devenită clasică:
cu Titu Maiorescu – şi el dascăl – membru fondator şi mentor al societăţii
Junimea, creată şi condusă de el din 1863; în 1866 concepea Despre scrierea
limbii române, ca în 1867 să lanseze revista Convorbiri literare şi apoi, în
1870 să ni-l arate pe Mihai Eminescu drept un poet poate mai mare decât mult
mai vârstnicul V. Alecsandri. În doar 10 – 15 ani, Titu Maiorescu promova pe
cei patru mari clasici ai literaturii române, fundamentând cultura şi literatura
română cu valori nici astăzi atinse. Prin Domnul profesor Dumitru Gherghina
se repetă în timp şi spaţiu cam aceleaşi coordonate profesionale.
Vremurile contemporane fiind prea pecuniar gândite, noi suntem
convinşi că vor fi doborâte prin tenacitatea-i caracteristică şi viziunea ce-o are
de-o viaţă Domnul profesor Dumitru Gherghina despre misiunea dascălului, atât
profesională, socială, cât şi morală într-o societate dezorientată şi centrifugală.
Lumea nouă are nevoie de MODELE şi Domnii profesori Dumitru şi
Maria Gherghina sunt unele dintre cele mai alese!

Bibliografie selectivă

1. George Coşbuc, Balade şi idile, Nu te-ai priceput, Editura Minerva,


Bucureşti, 1983, p. 12;
2. Ştefan Marinescu, Medicul de femei, Editura Sitech, Craiova, 2008;
3. Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Editura Cartea Românească;
4. Marian Barbu, Dicţionar bibliografic al membrilor Societăţii
Scriitorilor Olteni, Editura Societăţii Scriitorilor Olteni, Craiova, 2003, p.
132 – 136;
5. Scrisori şi materiale personale.

134
CUPRINS

Dascăl de elită şi diplomat de carieră, Ion M. Avram………........….............5

Laudatio Domnului profesor univ. dr. Ion Bulborea !...................................11

Dumitru Drăghicescu, personalitate de prestigiu a sociologiei europene….17

Ştefan Dumitrescu : Delirul unui vâlcean………………….................……25


Risipire şi iluminare în scrierea unui vâlcean………...................................31
Aproape totul despre Ştefan Dumitrescu şi opera lui...................................35

Doctor Ştefan Marinescu, Craiova, Romania, Uniunea Mondială a Scriitorilor


Medici – U.M.E.M. : Destine exemplare - Domnii Raisa şi Ştefan Marinescu
– împreună în viaţă, profesie, literatură, publicistică....................................52

In memoriam Alexandru Oprea………………………………………....…57

Drum de lumină şi înţelegere cu Petrache Poenaru, secretarul lui Tudor


Vladimirescu, inventatorul stiloului, ctitor al învăţământului
în ţara noastră……........................................................................................63

Ioan Şt. Popa : Dascălul şi poetul… în calea vremii-nfuriate……..............75


Viaţa ca spectacol în viziunea lui Ioan Şt. Popa………………………..…..82

Un emigrant la infinit, Florentin Smarandache ………………………..…..87


Ce este Paradoxismul ? ……………………………………........................93
Domnul Experiment Florentin Smarandache......................…...................100

Un mentor, profesorul Dumitru Gherghina………………………………103

135
Tiparul executat la Imprimeria Editurii

MJM
Str. Felix Aderca, Bl.7, parter, 200410-Craiova
Telefon: 0251-419661; 0745512223;
0351-414682; 0351-414683
e-mail: redactia@edituramjm.ro
����������������������
editura@augrafmjm.ro
www.edituramjm.ro

IMPRIMAT ÎN ROMÂNIA