You are on page 1of 3

Indienii si conceptia

despre suflet

India are o straveche cultura si civilizatie, venind din mileniul al treilea înainte
de Hristos, de la civilizatia de pe valea Indusului (Harappa si Mohenjo-Daro) pâna în
zilele noastre. Ea a supravietuit prin puterea care vine din spiritualitatea ei, cu toate
ca a fost greu încercata în istorie. A trecut prin mai multe invazii, dominatii straine,
razboaie, succesiunea de sute de ani a domniilor moghule, stapânirea coloniala
britanica si, partial, cele portugheza, franceza si olandeza, separarea de India si
formarea statelor Pakistan si Bangladesh, razboaiele cu China, cu Pakistan,
conflictul din Kashmir.

În istoria credintelor religioase din India antica, gândirea speculativa si cea


filosofica au jucat un rol foarte important, fiind emanatii ale culturii acestei tari.
Filosofiile Indiei sunt, de fapt, soteriologii, doctrine spirituale de mântuire.
Descatusarea gândirii de religie a aparut în principal ca nevoie a cercetarii
problemelor de geneza a Universului, întrebarile legate de materie-spirit, suflet si
existenta zeilor necesitând o alta abordare, diferita de cea dogmatica. Vedele,
scrierile sfinte ale brahmanilor, nu permiteau speculatii asupra lumii si zeilor, rolul
punerii acestor interogatii revenind filosofilor.

Concepţia hindusă despre cunoaşterea lui Dumnezeu porneşte de la


percepţia că divinitatea poate fi sesizabilă în două moduri fundamentale:

- LATURA POLITEISTĂ: în cadrul căreia există un număr mare de zei, pe care


vechii indieni, dar şi cei contemporani, îi venerează; - în cadrul acestei laturi este
vorba despre aşa-numiţii zei vedici, la momentul respectiv evaluaţi cu cifra zecilor
de mii sau milioanelor, care încorporau, în general, toate elementele naturii; -
prioritatea relaţiei om-Dumnezeu în perioada vedică era acordată sacrificiului, adică
satisfacerii zeilor şi multitudinii lor

- LATURA BRAHMANICĂ: puţin mai târziu în istorie (1000 - 500 î. Hr.), apare
un nou sector în religie, BRAHMANISMUL - astfel, accentul nu mai cădea pe
multitudinea zeilor, ci pe cel care cunoştea textele sacre şi oficia în mod impecabil
sacrificiile; - accentul cade pe persoana umană care perfecta jertfa; - în această
perioadă se structurează societatea de castă în ierarhizarea socială indiană,
accentul căzând pe sacrificator; - sistemul castelor împărţea lumea în patru
categorii, pentru ca mai apoi să apară o a cincea subcastă: - BRAHMANII; -
RĂZBOINICII; - AGRICULTORII - MEŞTEŞUGARII;
Cultul mortilor in hinduism

Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt


mult diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a
sapte lumi superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si
constituind cu totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In lumile superioare sunt sufletele
celor drepti, in lumile inferioare ale celor pacatosi, iar pe pamant sunt sufletele celor care trec
prin diferite reincarnari. Pe langa cele sapte lumi superioare, mai sunt insa in regiunile ceresti
inca cinci paradisuri speciale ale diferitilor zei principali, unde sunt primiti numai unii muritori
care s-au facut vrednici sa fie primiti in locurile de mare fericire unde salasluiesc acesti zei.

In cele sapte "lumi inferioare" se afla de asemenea 21 de infernuri, numite fiecare dintre
ele intr-un anumit fel : "locul intunericului", "locul plansetelor" etc. In centrul regiunilor
inferioare este palatul lui Yama, zeu mortilor. Imperiul lui Yama este despartit de lumea noastra
printr-un fluviu de foc, pe care-l trec usor numai cei care au dat o vaca si o moneda brahmanului
care le-a facut slujba de inmormantare. Agatat de coada vacii, sufletul trece fluviul intr-o clipita.
Altfel i-ar trebui patru ore, in care timp sufera grozav din pricina apei care arde. In imparatia lui
Yama, mortul se prezinta la judecata in fata acestui inspaimantator personaj. Secretarul in-
fernului deschide marea carte in care sunt scrise zilnic faptele bune si rele ale mortului. Daca
faptele bune sunt mai multe decat cele rele, mortul este trimis intr-una din cele sapte lumi
superioare. Daca faptele rele sunt mai multe decat cele bune, atunci este trimis intr-unul din
cele 21 de infernuri, in care chinurile sunt atat de ingrozitoare cum numai imaginatia
indienilor le-a putut inchipui. Totusi, dupa conceptia hinduista, atat raiul cat si iadul sunt
mai mult locuri de trecere, sufletele reincarnandu-se mereu pana la deplina purificare si
eliberarea de a mai renaste.

In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele


dealtfel, complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este
asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare pe pat sau pe o
rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De
asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit
de brahman, care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost
dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu
coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul
trebuie sa apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci.
Vaca si gateala acesteia sunt daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.
Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii
cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip
misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se
pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste
pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce
mortul nu este dus de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot
sa introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-
o urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este scoasa si aruncata intr-un rau
sau intr-un alt loc socotit ca sfant.
Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea
este costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in
care inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau
intr-o alta apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De
asemenea, a fost interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia
mortului trebuia sa fie arsa de vie la moartea sotului ei.

Bibliografie:

M.Eliade – Istoria vechilor civilizatii


M.Eliade- Psihologia meditatiei indiene