You are on page 1of 137

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Departamentul de Învăţământ la
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
Distanţă şi Formare Continuă
Facultatea de Ştiinte Juridice, Sociale şi
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklPolitice

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm Coordonator de disciplină:

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
Lect. univ. dr. Constanţa Mătuşescu

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
2010-2011

UVT
ELEMENTE
DE DREPT INTERNAŢIONAL

Suport de curs – învăţământ la distanţă


Specializarea Administraţie publică, Anul II, Semestrul I
Prezentul curs este protejat potrivit legii drepturilor de autor si orice folosire alta
decat in scopuri personale este interzisa de lege sub sanctiune penala

2
SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL


SAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE


PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro
SAU www.id.valahia.ro .

3
Tematica cursului

1. Capitolul I. Societatea internaţională şi dreptul său.

2. Capitolul II. Modalităţi de aplicare a dreptului


internaţional public.

3. Capitolul III. Elemente de drept internaţional privat.

4
CAPITOLUL I
SOCIETATEA INTERNAŢIONALĂ ŞI
DREPTUL SĂU

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Elemente introductive în dreptul internaţional public


– Formarea dreptului internaţional
– Subiectele dreptului internaţional public
– Probleme privind populaţia şi teritoriul în dreptul internaţional public

– Obiectiv general: Cunoaşterea regulilor care guvernează


comunitatea internaţională, raporturile interstatale şi a rolului pe care îl
joacă statele în viaţa internaţională.

– Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază


privind specificul dreptului internaţional public, izvoarele şi destinatarii săi.

= 6 ore

5
- TEMA I -
ELEMENTE INTRODUCTIVE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Noţiunea, definiţia şi caracteristicile dreptului internaţional

Noţiune

Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice care


guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale.
Ansamblul statelor şi al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional
F (organizaţiile internaţionale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului
Drept internaţional public, formează societatea sau comunitatea internaţională. Procesul
internaţional
public de constituire şi de aplicare a normelor dreptului internaţional public în cadrul
comunităţii internaţionale reprezintă ordinea juridica internaţionala.
F Se foloseşte noţiunea de « drept internaţional public », care reglementează
noţiune raporturile dintre state şi alte subiecte de drept internaţional, pentru a-l diferenţia
F de dreptul internaţional privat, care reglementează raporturi de drept civil în care

definiţie intervine un element de extraneitate (un străin, un bun situat într-o altă ţară, o
activitate care se desfăşoară într-o altă ţară etc.). În cadrul raporturilor de drept
internaţional privat statul nu mai apare ca purtător de suveranitate, ca purtător al
puterii de stat, ci e una din părţile raportului de drept civil.

Definiţie

Dreptul internaţional reprezintă un ansamblu de principii şi norme create de


către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice
(tratate, cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea,
securitatea şi cooperarea internaţională, norme a căror aplicare este realizată
prin respectarea de bună voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea
individuală sau colectivă a statelor.
Din definiţia de mai sus rezultă că, obiectul dreptului internaţional public îl
constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum şi între acestea şi alte
subiecte de drept internaţional (organizaţii interguvernamentale etc.) şi stabilirea
competenţelor, a drepturilor şi obligaţiilor subiectelor dreptului internaţional
public în relaţiile internaţionale.
Pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional, relaţiile respective

6
trebuie să fie relaţii în care statele se manifestă ca titulare ale drepturilor lor
suverane.

Caracteristici ale dreptului internaţional public

În societatea internaţională, poziţia statelor este cea de egalitate juridică.


Inegalităţile care apar în mod firesc între state nu determină, din punct de vedere
al dreptului internaţional public, relaţii de subordonare între state, fiecare dintre
ele beneficiind de atributul de stat suveran şi egal în drepturi cu celelalte. De aici,
teza că dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi nu un drept de
subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea
internaţională nu există o ierarhie care să situeze un stat de-asupra altora, ele fiind
considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

F Din raportarea dreptului internaţional public la dreptul intern al statelor, rezulta


particularităţi anumite particularitati ale dreptului internaţional public:
a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internaţională nu
există un organ legislativ internaţional situat deasupra statelor, care să elaboreze
o legislaţie internaţionala. Statele sunt cele care creează normele internaţionale,
prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod liber şi concretizat în tratate şi cutuma
şi tot statele sunt şi destinatarele acestor norme. Statele acceptă să îsi conformeze
comportamentul lor pe plan extern, în funcţie de normele dreptului internaţional
public.
b) În societatea internaţională nu există organe executive, asemănătoare
guvernului, care să asigure aplicarea normelor dreptului internaţional public în
raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atribuţie revine tot statelor.
c) În comunitatea internaţională, nu există organe judecătoreşti cu competenţa
generală şi obligatorie, care să intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci
când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamnă că nu ar exista
organisme internaţionale cu funcţii jurisdicţionale, competenţa acestora fiind
condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauză. Pentru ca
un stat să poată figura în calitate de parte în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie,
este necesar consimţământul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat să poata fi
tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale, acesta trebuie să fie parte la
F tratatul care a instituit acea instanţă (Curtea Europeana a Drepturilor Omului,
sancţiuni Curtea Europeană de Justiţie ).
d) Normele dreptului internaţional public nu prevăd în mod expres sancţiuni
pentru cazul nerespectării lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce
7
nu înseamnă că aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care
creează normele internaţionale, prin tratate sau cutuma, se prezumă buna-credinţă
a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului internaţional
public nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în
anumite cazuri.

Sancţiunile în dreptul internaţional public

Recurgerea la sancţiuni intervine în condiţiile în care un stat comite un act sau un


fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului internaţional public, împotriva unui alt
stat, sau atunci când încalcă o normă imperativă (denumită de “jus cogens”),
comitând, de exemplu, o crimă internaţională.
Competenta de a constata că un anumit act sau fapt savârşit de un stat constituie
un act ilicit şi de a aplica sancţiuni, revine: statelor şi Organizaţiei Naţiunilor
Unite (O.N.U.) sau altor organizaţii internaţionale regionale.
În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul
victimă, dupa ce dovedeste carecterul ilicit al actului, poate fi autorizat de către
organele O.N.U. sa aplice sancţiuni. În cazul comiterii de către un stat, prin
reprezentanţii săi, a unei crime internaţionale, oricare dintre statele membre ale
comunităţii internaţionale are interesul să constate producerea actului ilicit şi să
sancţioneze statul vinovat de încălcarea ordinii publice internaţionale.
O.N.U. şi alte organizaţii internaţionale regionale, în numele societăţii
internaţionale şi în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin
statutul organizaţiei (Carta O.N.U, etc) sunt abilitate să constate şi să sancţioneze
acte sau fapte ilicite ale statelor.
a) Sancţiunile aplicabile de către state pot să conste în riposta militara, acte de
retorsiune sau represalii.
Atacul armat din partea unui stat poate fi sancţionat prin ripostă militară de către
statul victimă, în baza dreptului la autoapărare prevazut de Carta O.N.U.
F Tot în numele dreptului la autoaparare, statele pot sa recurga la acte de retorsiune,
ripostă constând în „acte neamicale considerate însa legitime, cum sunt: ruperea relaţiilor
F diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare, instituirea unui
retorsiune
embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea masura
F nu încalcă prevederile unui tratat”

represalii Represaliile sunt „acele acte ale unui stat care, desprinse e contextul în care se
desfasoara, ar trebui considerate ilegale, dar care pot fi justificate uneori în cazul

8
în care acestea constituie un raspuns la conduita contrara dreptului internaţional al
altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu
pot avea un caracter militar”. Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masivă a
unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, fără să acorde despăgubirile legale,
stabilite printr-un acord internaţional. Statul ai cărui cetăţeni au fost prejudiciaţi în
acest mod, poate replica prin exproprierea în condiţii identice a bunurilor
cetăţenilor statului care a încalcăt acordul internaţional şi care se afla pe teritoriul
său.
b) Organizaţiile internaţionale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sanctiuni,

F în cazul încalcării unor norme de drept internaţional public.


sancţiunile În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat să aplice
organizaţiilor sancţiuni. Aplicarea sancţiunilor nu vizează, pedepsirea statului, ci, în primul
internaţionale
rând, restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Sancţiunile care pot fi aplicate,
sunt de două tipuri: fără folosirea forţei armate (masuri de ordin politic şi
economic) şi cu folosirea forţei armate (măsuri de ordin militar).
Din cadrul primei categorii de sancţiuni fac parte: întreruperea relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor, sau ruperea relaţiilor diplomatice. Din cadrul celei
de-a doua categorii fac parte: demonstraţiile, blocadele sau alte operaţiuni
executate de forţe aeriene, maritime sau terestre, ale statelor membre O.N.U.
Consiliul de Securitate intervine atunci când constată că o anumită situaţie
internaţională reprezintă: o ameninţare împotriva păcii, o încalcăre a păcii sau un
act de agresiune.
Cel mai frecvent, Consiliul de Securitate a apreciat ca o situaţie internaţională care
a reclamat aplicarea unei sancţiuni, reprezintă o ameninţare împotriva păcii. În
câteva cazuri doar s-a justificat calificativul de „încălcare a păcii” (războiul Irak-
Iran, războiul din Iugoslavia). Alte situaţii internaţionale au fost apreciate ca
reprezentând amenintări împotriva păcii: împiedicarea exercitării dreptului
popoarelor la autodeterminare (în Rodezia si Namibia), terorism (în Libia),
violarea drepturilor omului şi exod masiv de populatie peste graniţele naţionale (în
Ruanda).
Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale pot să constea
în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre
ale organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul
organizaţiei, sau excluderea din organizaţie. În cadrul Consiliului Europei,
organul decizional - Comitetul de Ministri - poate dispune (la recomandarea
Adunarii Parlamentare), suspendarea dreptului de vot al statului în cadrul
9
organizatiei sau excluderea unui stat membru dacă acesta a încalcăt în mod grav
principiul statutar al organizatiei – respectarea drepturilor fundamentale ale
omului. Africa de Sud a fost exclusă temporar din cadrul Organizaţiei
Internaţionale a Muncii. De asemenea, Fondul Monetar Internaţional poate să
recurgă la aplicarea unor sancţiuni sub forma neacordării sau retragerii unor
credite.

Fundamentul dreptului internaţional îl constituie acordul de voiţă al statelor.

F Statele acceptă faptul că, un corp de norme juridice este absolut necesar pentru a
Acordul de
voinţă- le reglementa comportamentul în raporturile cu alte state şi entităţi internaţionale.
fundament al Atunci când apar state noi în societatea internaţională nu este nevoie de o
dreptului
internaţional declaratie de acceptare a dreptului internaţional public din partea acestora. Dreptul
internaţional în vigoare, în momentul apariţiei lor, le este – în principiu –
opozabil. Se admite, însă, dreptul statelor de a refuza aplicarea unor cutume
internaţionale, precum şi de a iniţia noi reguli cutumiare.
Realizarea acordului de voinţă al statelor, prin intermediul tratatelor, nu se obţine
în mod automat. Procedura de încheiere a tratatelor are un caracter complex şi nu
sunt excluse presiunile exercitate asupra statelor sau blocajele în negocieri.
O mare parte din domeniile de interactiune între state sunt reglementate de dreptul
internaţional. Exista totuşi un „domeniu rezervat”, o zonă în care statelor li se
acorda o larga libertate de actiune, acest domeniu apartinând competentei lor
naţionale exclusive si care include: alegerea formei de stat, organizarea politicii
interne, organizarea administrativ teritorială, apărarea şi securitatea naţională. În
acest domeniu nu este admisa nici o interventie exterioara, în numele necesitatii
respecţării dreptului internaţional public. Problema respecţării drepturilor
fundamentale ale omului în plan intern, considerată în dreptul internaţional
traditional ca apartinând domeniului rezervat al statului, face parte – în prezent –
din domeniul cooperarii internaţionale.
F
raportul drept Raportul dintre dreptul internaţional public şi dreptul intern
intern-drept
internaţional Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele
două sisteme se întrepatrund, în sensul ca, în baza tratatelor internaţionale pe care
le încheie, statele sunt obligate sa ia anumite masuri pe plan intern pentru a
îndeplini obligatiile internaţionale la care s-au angajat. Pe de altă parte, în
legislatia interna a statelor exista reglementari care depasesc cadrul lor naţional,
10
regizând comportamentul lor pe plan extern. De exemplu, normele interne prin
care se desemneaza organele statale cu atributii în relaţiile internaţionale,
procedurile de semnare si ratificare a tratatelor, statutul juidic al strainilor,
normele legale privind recunoaşterea cetăţeniei.
În practica, se pune problema de a stabili care este impactul dreptului internaţional
asupra dreptului intern al statului, mai precis, de a stii, în cazul unui conflict între
normele celor două sisteme de drept, care dintre acestea prevaleaza. În acest sens,
în literatura juridica s-au conturat două teorii : teoria dualista si teoria monista.
a) Conform teoriei dualiste (elaborata în doctrina germana şi italiana, la sfârsitul
sec.al XIX –lea si începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern
reprezinta sisteme juridice cu valoare egala, dar distincte, care actioneaza pe
planuri diferite, având izvoare si destinatari diferiti. În consecinta, cele două

F sisteme juridice nu se pot intersecta în nici o situaţie, fiecare dintre ele


reglementând un domeniu specific de raporturi juridice. Se susţine, de asemenea,
monism
ca poate să existe neconformităţi între actele interne şi cele internaţionale, ceea ce
F în dreptul contemporan nu este de acceptat.
dualism b) Teoria monista are la baza „ideea ansamblului normelor juridice ale celor
două sisteme de drept si subordonarea unui drept fata de celalalt” si cuprinde două
variante:
- monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional;
- monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern.
Prima varianta, dominanta în doctrina sec. XIX, susţinând independenta si
suveranitatea deplina a statelor, încearca sa demonstreze ca dreptul internaţional
reprezinta o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor norme din dreptul
intern, dreptul internaţional derivând deci, din dreptul intern al fiecarui stat.
Cea de a două varianta a aparut ca o reacţie fata de prima, susţinând ca dreptul
internaţional public ar determina limitele competentelor dreptului intern al
statelor. Aceasta varianta porneste de la concepţiile dreptului natural, afirmând că
ar exista o ordine juridică universală, superioară ordinilor juridice naţionale, un
adevărat „stat mondial”, care atribuie competenţe statelor în cadrul acestei ordini
juridice universale. Practica internaţională nu a confirmat acestă teorie care neaga
competentele statului rezultând din suveranitatea acestora.
În dreptul contemporan, se manifesta o tot mai accentuata determinare a dreptului
intern de către dreptul internaţional, fara ca vreuna din cele două teorii sa se fi
validat în totalitate. Nu exista însa o practica uniforma a statelor în acest sens,
primatul unuia sau a altuia dintre cele două sisteme juridice apreciindu-se pentru
11
fiecare caz în parte, în functie de prevederile constitutiilor naţionale, dar şi ale
Convenţiei de la Viena (1969) privind dreptul tratatelor, în care se afirmă: „O
parte (n.n. statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului sau intern pentru a
justifica neexecutarea unui tratat” (art.27).

- TEMA II –
FORMAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL

1. Izvoarele dreptul internaţional public

Izvoarele dreptului internaţional sunt forme specifice de exprimare a normelor


acestui drept, care rezulta din acordul de vointa al statelor. Ele sunt deci surse ale
normelor dreptului internaţional public sau mijloace juridice de exprimare a
acestora.
În lipsa unei dispoziţii concrete în acest sens, punctul de plecare în stabilirea
izvoarelor dreptului internaţional este art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de
Justitie, care, stabilind dreptul pe care îl aplică Curtea, identifică principalele
izvoare si oferă o ierarhizare a acestora. Se disting astfel, ca izvoare principale –
tratatul şi cutuma, iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului
internaţional public - hotarârile judecatoresti si doctrina. Statutul Curţii alatura
acestor categorii de izvoare - “echitatea”, considerată ca potential izvor de drept.
În doctrina juridica contemporana se afirma ca aceste categorii prevazute de
Statutul Curţii nu epuizeaza lista izvoarelor dreptului internaţional public,
adaugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de organizaţiile
internaţionale si unele dintre actele unilaterale ale statelor.
Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt, aşadar, tratatul şi cutuma.

A. Tratatul internaţional

Tratatul internaţional reprezintă – în sens larg – un acord sau o întelegere – care se


încheie între membrii comunităţii internaţionale şi care este destinată sa produca
efecte de drept internaţional.
În perioada de început a evolutiei dreptului internaţional public, cutuma reprezenta
mijlocul principal de exprimare a normelor sale juridice, dar dupa cel de-al doilea
razboi mondial, ca urmare a încheierii unui mare numar de tratate internaţionale
care au marcat sfârsitul razboiului, tratatul devine mijlocul cel mai frecvent de
exprimare a normelor dreptului internaţional. Primatul acestei categorii de izvoare
12
(tratatele) asupra altora reprezintă şi un efect al apariţiei de noi state si organizaţii
interguvernamentale pe scena vietii internaţionale, raporturile între acestea
concretizându-se în tratate. Totodata, s-a extins numărul tratatelor multilaterale, cu
caracter universal, care reglementeaza din punct de vedere juridic, domenii de
interes general al comunităţii internaţionale, cum sunt cel al păcii şi securităţii
internaţionale (Carta O.N.U), al drepturilor fundamentale ale omului (Pactele
O.N.U. din 1996), al dezvoltării economice şi comerţului internaţional (Statutele
F.M.I. si B.I.R.D).
Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului internaţional,

F putând reglementa cu precizie şi uşor de dovedit domenii complexe ale colaborării


şi permiţând formarea normelor de drept într-un interval scurt de timp.
tratat În doctrina juridica s-a ridicat problema de a stabili dacă orice tratat internaţional
poate fi considerat izvor de drept. În acest sens, trebuie sa se faca distinctie între
tratatele licite si cele ilicite. Un tratat licit este cel încheiat cu respectarea normelor
tratat
dreptului internaţional public. Tratatul ilicit este acel tratat care încalcă norme de
drept internaţional imperative (de “jus cogens”), sau este nul, ca urmare ca urmare
a existentei unor vicii de consimtamânt la încheierea sa. S-a conchis ca, numai
tratatele licite si aflate în vigoare pot sa constituie izvoare de drept internaţional
public.
Tratatele internaţionale, ca izvoare de drept internaţional public, se caracterizeaza
prin urmatoarele trăsături:
- concretizează cu precizie acordul de vointa al statelor, stabilind drepturile si
obligatiile juridice ale acestora;
- permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbarilor ce intervin în
cadrul comunitatii internaţionale, prin posibilitatea formularii de amendamente sau
a revizuirii textului lor.
F
cutumă
B. Cutuma
Cutuma, considerată cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o
practică generală, constantă, relativ îndelungată si repetată a statelor, considerată
de ele ca având forţa juridică obligatorie. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie o
defineşte ca “dovadă a unei practici generale, acceptata ca drept”. Prin urmare,
pentru ca o practica a statelor sau a altor subiecte de drept internaţional sa fie
considerată cutuma, potrivit dreptului internaţional, aceasta trebuie sa întrunească
cumulativ elemente de ordin material si subiectiv:

13
- sa aibă un caracter nescris si general, relativ îndelungat si repetat;
- sa fie acceptata de către subiectele dreptului internaţional public ca o regulă de
conduita cu forţa juridica obligatorie.
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul si
curtoazia internaţionala. Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind
lipsite de recunoaştere juridica si nu atrag răspunderea internaţionala a statelor în
cazul nerespectării lor. Unele uzante s-au transformat în timp în reguli cutumiare
(de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli
cutumiare au devenit simple uzante (anumite reguli de ceremonial aplicate
diplomaţilor).
În practica s-a ridicat problema de a stabili numarul statelor care trebuie întrunit
pentru ca o practica sa devina cutuma. În jurisprudenta sa, Curtea Internaţionala de
Justitie a afirmat ca este nevoie de “o participare larga si reprezentativa din partea
statelor însa nu de totalitatea statelor care formeaza societatea internaţionala la un
moment dat.” (cazul Platoului continental al Marii Nordului, hot. C.I.J. din
20.02.1969). Este posibilă formarea unor cutume chiar pe o arie geografică
limitată, cum sunt cutumele regionale, locale sau chiar bilaterale.
În ceea ce priveşte timpul necesar formării unei cutume, acesta poate fi şi mai scurt
(câţiva ani) cu condiţia ca, practica statelor sa fi fost frecventa si uniforma. În acest
mod s-au format asa zisele “cutume salbatice”, cum este dreptul popoarelor la
decolonizare.
Obligaţia de a dovedi existenta unei cutume incumba statului care o invoca, fie
pentru a se apara împotriva unei pretentii a altui stat, fie pentru a revendica un
drept propriu.
Exemple de acte sau fapte care pot fi considerate elemente ale unei norme
cutumiare:
- acte interne ale statului (acte ale ministerelor, note diplomatice, declaratii de

F politica externa, corespondenta diplomatica, alte acte normative interne cu condiţia

norme sa produca efecte pe plan extern);


cutumiare - clauzele unor tratate invocate ca norme cutumiare de către alte state decât cele
care sunt parti la tratat;
- practica generală a organizaţiilor internaţionale ( de exemplu, regula potrivit
careia abtinerea voluntara de la vot a unui membru permanent al Consiliului de
Securitate al O.N.U. nu constituie un obstacol în adoptarea unei rezolutii, s-a impus
ca o cutuma internaţionala).

14
Raportul dintre tratat si cutuma
În ceea ce priveşte raportul dintre tratat şi cutuma, din practica Curţii Internaţionale
de Justitie, se desprind câteva reguli:
- normele prevazute în tratate pot fi acceptate si aplicate de alte state terte de tratat
sau pot fi impuse acestora ca reguli cutumiare;
- tratatele si cutumele care au acelasi continut pot sa existe în paralel;
- în caz de dubiu, tratatele se interpreteaza potrivit dreptului cutumiar, a carui
norma, dacă are caracter imperativ va avea prioritate fata de tratat.
Trebuie precizat însă, că dacă un stat a manifestat în mod sistematic şi explicit o
atitudine de respingere a unei cutume internaţionale aceasta nu îi poate fi
opozabila.

F C. Hotărârile judecătoreşti
jurisprudenţa
Nu creează propriu-zis norme de drept, ci contribuie doar la precizarea corectă a
unei norme de drept internaţional. Pot fi incluse în aceasta categorie:
- Jurisprudenta Curţii Internaţionale de Justitie, cu precizarea ca hotarârile acestei
instanţe internaţionale au forta juridica obligatorie doar pentru părţile din litigiu si
pentru cauza în care se pronunta;
- Hotărârile tribunalelor arbitrale internaţionale;
- Hotărâri ale unor tribunale naţionale, pronuntate în litigii care ridica probleme
F de drept internaţional.
doctrina

D. Doctrina
Din doctrina fac parte lucrările ştiinţifice ale unor specialişti în domeniu, cât şi
operele unor foruri ştiinţifice internaţionale cum sunt: Asociaţia de Drept
Internaţional, Institutul de Drept Internaţional, Comisia de Drept Internaţional a
O.N.U., precum şi opiniile separate ale judecatorilor Curţii Internaţionale de
Justitie anexate deciziilor Curţii. În jurisprudenta instanţelor internaţionale,
doctrina s-a invocat adesea ca dovada a existentei unei norme si nu ca sursa a
dreptului internaţional.
F
actele E. Actele organizaţiilor internaţionale
organizaţiilor
internaţionale Cei mai mulţi autori consideră această categorie de acte ca reprezentând un izvor
secundar, derivat al dreptului internaţional public, în virtutea faptului că
organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt subiecte derivate de drept, fiind

15
creaţia statelor.
Actele constitutive ale organizaţiilor (Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei
etc) stabilesc forta juridica a actelor pe care le adopta organizatia. Statutele prevăd,
de regulă, două categorii de acte ale organelor unei organizaţii internaţionale:
- acte ce se referă la organizarea şi funcţionarea internă a organizaţiei şi care au
un caracter obligatoriu;
- acte care se adresează statelor membre si care cuprind norme de comportament
cerute pentru realizarea scopului organizatiei; acestea sunt fie obligatorii, fie
facultative.
Consiliul de Securitate al O.N.U. adopta rezoluţii obligatorii pentru statele membre
O.N.U., organele Uniunii Europene adopta decizii, regulamente, directive cu
caracter obligatoriu, Adunarea Generală O.N.U. şi Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei adopta recomandari. Chiar dacă recomandarile, prin natura lor,
nu constrâng, din punct de vedere juridic, statele destinatare ele nu pot fi totuşi
considerate simple îndemnuri, întrucât acestea şi-au asumat, în momentul aderarii
la organizaţie, angajamentul de a concura la realizarea scopului înscris în statut.

F. Actele unilaterale ale statelor


Sunt luate în considerare acele acte ale statelor care produc efecte juridice în planul
relaţiilor internaţionale: declaraţia, recunoaşterea, protestul şi renunţarea.
F a) Declaraţia este actul prin care un stat face cunoscuta altor state pozitia sa în
acte legatură cu o anumită situaţie şi este în masura sa angajeze acel stat pe plan extern.
unilaterale
De exemplu, declaratia statului prin care accepta jurisdictia obligatorie a Curţii
Internaţionale de Justitie, sau declaraţiile unor state de stabilire a unor drepturi
exclusive şi suverane asupra platoului continental (acestea din urmă au determinat
formarea unor norme cutumiare în domeniu – vezi, Proclamaţia Truman –1946);
b) Recunoaşterea este actul prin care un stat constata aparitia unui nou subiect de
drept internaţional (un alt stat, o organizatie internaţionala) sau a altor categorii
(guvern, natiune care luptă pentru dobândirea independentei sau insurgenţii dintr-
un război civil) şi prin care îsi manifestă dorinţa de a stabili cu acestea relaţii
oficiale; printr-un asemenea act pot fi recunoscute noi reguli de drept internaţional;
c) Protestul este o formă a demersului diplomatic prin care un stat ia poziţie
împotriva acţiunilor unui alt stat care încalcă drepturile sale legitime, atrăgându-i
atenţia asupra responsabilităţii sale sau solicitându-i reparaţii pentru prejudiciile
cauzate. Printr-un act de protest poate fi împiedicată, totodata, formarea unei noi

16
reguli cutumiare.
d) Renunţarea este actul prin care un stat abandoneaza voluntar, total sau parţial,
anumite drepturi pe care le dobândise în baza unor tratate internaţionale. De
exemplu, renuntarea unui stat la imunitatea de jurisdictie si de executie, pentru a
putea obtine un credit important de pe piata financiara internaţionala si a raspunde
în cazul nerambursarii la timp a creditului.

G. Echitatea
Statutul Curţii Internaţionale de Justitie prevede dreptul acestei instanţe de a
soluţiona un litigiu în conformitate cu principiul echităţii (“ex aequo et bono”),
dacă părţile la acea cauză sunt de acord. Aceasta prevedere semnifică faptul că,
atunci când părţile unui litigiu încredinţează “judecătorului internaţional”
soluţionarea cauzei conform principiului echitatii, ele confera instanţei puteri
exceptionale. Într-un asemenea caz, judecatorul va propune o solutie bazata pe
fapte si nu pe dreptul pozitiv, pe care o considera justa si conforma intereselor
partilor în cauza. Recurgerea la echitate nu înseamna nerespectarea normelor
imperative ale dreptului internaţional public. Totusi, o hotarâre judecatoreasca
pronuntata în baza principiilor echitatii poarta un grad de subiectivitate, chiar dacă
se pretinde a fi o solutie dreapta, întrucât nu se fondeaza pe normele dreptului
internaţional. Practic, judecatorul internaţional are posibilitatea, fie sa completeze
un vid normativ, fie sa atenueze rigorile unei norme internaţionale dacă situaţia
concreta o impune. Pentru a evita comiterea unor eventuale abuzuri, acest principiu
are un domeniu restrâns de aplicare (conflicte politice sau teritoriale), fiind necesar
consimtamântul expres al partilor în cauza.
Privita ca izvor de drept, echitatea poate constitui un fundament moral pentru
regulile juridice si un principiu de drept, alaturi de cel al bunei-credinte.

2. Codificarea dreptului internaţional


Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare şi
sistematizare a normelor dreptului internaţional public, în scopul asigurării unităţii
acestor norme, a precizării conţinutului lor şi a înlăturarii eventualelor contradictii
dintre ele. Obiectul codificarii l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare.
Codificarea este de două tipuri - neoficiala si oficiala.
Codificarea neoficiala este rezultatul cerceţării stiintifice, respectiv doctrina
juridică. Deşi aceasta nu este obligatorie pentru state, ea poate oferi elemente utile

17
codificării oficiale, practicii statelor şi jurisprudenţei internaţionale.
Codificarea oficială se realizează prin acordul statelor, în cadrul organizaţiilor
internaţionale sau al conferintelor si are un caracter obligatoriu. În cadrul O.N.U. s-
a creat un organism specializat cu atributii în domeniul codificarii dreptului
internaţional – Comisia de Drept Internaţional, formata din experti cu pregatire
juridica. Codificari cu valoare deosebita sunt considerate: Conventiile asupra
dreptului marii (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena,
1961), Convenţia asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind
dreptul tratatelor (Viena , 1969).

3. Ierarhia normelor în dreptul internaţional public contemporan


a) O prima ierarhizare a izvoarelor dreptului internaţional public se poate stabili
între dispozitiile Cartei O.N.U. si cele ale tratatelor încheiate de statele membre ale
organizatiei. În cazul unui conflict între dispozitiile acestora se vor aplica prioritar
prevederile Cartei O.N.U.
b) O altă ierarhizare este posibila între normele universale (normele din tratate cu
caracter general, universal) si cele particulare, cu primatul primelor.
c) În dreptul internaţional contemporan opereaza distinctia între norme imperative
(de jus cogens) si norme dispozitive. Majoritatea normelor existente sunt norme

F dispozitive, adica cele care permit derogarea de la prevederile lor, prin acordul
partilor.
Norme
imperative
(jus cogens) Normele imperative ale dreptului internaţional (Jus cogens)
Sunt acele norme de drept internaţional general situate pe o categorie superioară,
atât faţă de alte norme de drept internaţional general, de la care statele pot deroga-
numite norme dispozitive- cât mai ales faţă de normele cu caracter restrâns-
bilaterale sau plurilaterale-care nu pot fi în conflict cu cele imperative. Sancţiunea
pentru o asemenea situaţie ar fi nulitatea actului prin care statul ar încerca să
deroge de la normele imperative.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1969 privind Dreptul tratatelor, normele
imperative sunt “norme acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a
statelor în ansamblul său ca norme de la care nu este permisă nici o derogare şi care
nu pot fi modificate decât printr-o nouă normă de drept internaţional general având
acelaşi caracter” (art. 53). Potrivit aceleiaşi Convenţii (art. 64), este nul orice tratat
care în momentul încheierii sale vine în conflict cu o normă imperativă a dreptului

18
internaţional.
Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele imperative ale
dreptului internaţional:
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;
- norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu au ca obiect
suveranitatea statelor (libertatea mărilor, interzicerea pirateriei);
- o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră
indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi
demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile
războiului).

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public


Principiile fundamentale ale dreptului internaţional reprezinta “norme juridice de

F aplicatie universala, cu un nivel maxim de generalitate si cu un caracter imperativ,


care dau expresie si protejeaza o valoare fundamentala în raporturile dintre
Principii subiectele de drept internaţional.”
fundamentale
Aceste principii, consacrate în Carta O.N.U., au fost afirmate si în Declaratia
Adunarii Generale O.N.U. din 1976 asupra principiilor dreptului internaţional,
fiind considerate norme imperative (de “jus cogens” ) de la care statele nu pot
deroga prin conventii contrare.
Enumerarea principiilor
- Principiul nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta în relaţiile dintre state
sau principiul neagresiunii. În virtutea acestui principiu, razboiul de agresiune este
considerat o “crima împotriva umanitatii”.
Principiul soluţionarii pasnice a diferendelor.
Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state, care, în dreptul
contemporan, nu mai constituie un principiu de stricta interpretare, multe domenii
care au fost considerate în dreptul internaţional traditional ca apartinând
competentei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperarii internaţionale
(de exemplu, problema respecţării drepturilor fundamentale ale omului).
Principiul cooperarii internaţionale.
Dreptul popoarelor la autodeterminare; acest principiu nu trebuie interpretat ca
“autorizând sau încurajând o actiune (…) care ar dezmembra în total sau în parte,
integritatea teritoriala sau unitatea politica a unui stat suveran si independent(…)” ;
Principiul egalitatii suverane a statelor.

19
Principiul îndeplinirii cu buna-credinta a obligatiilor internaţionale - principiul
pacta sunt servanda.
Actul final de la Helsinki (1975) adoptat în cadrul Conferintei pentru Securitate si
Cooperare în Europa (în prezent O.S.C.E) adauga principiilor mentionate, altele
trei:
- principiul inviolabilitatii frontierelor;
- principiul integritatii teritoriale;
- principiul respecţării drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.

4. Încheierea tratatelor internaţionale – principala modalitate de


apariţie a normelor dreptului internaţional

Noţiuni generale privind tratatul internaţional


Dreptul tratatelor, instituţie de bază a dreptului internaţional, joacă un rol esenţial
în existenţa ca atare a acestuia.
Tratatul internaţional reprezintă principalul mijloc prin care statele îşi manifestă
astăzi voinţa de a crea raporturi juridice.
Rezultat al acordurilor dintre state, tratatul internaţional reprezintă temelia însăşi a
dreptului internaţional, scheletul pe care se clădeşte întregul sistem de relaţii din
cadrul comunităţii internaţionale. Mai ales în perioada actuală, el constituie
principala cale de apariţie şi dezvoltare a dreptului, sursa şi forma sub care apar

F normele şi regulile pentru toate ramurile dreptului internaţional.


Practica tratatelor internaţionale este la fel de veche ca şi existenţa însăşi a
Tratatul comunităţilor statale. Extinderea şi diversificarea societăţii internaţionale,
internaţional
aprofundarea şi amplificarea relaţiilor economice şi politice dintre state au
determinat creşterea importanţei şi rolului tratatelor, acestea ajungând să
reglementeze toate domeniile colaborării dintre state.
Sub imperiul acestei dezvoltări a tratatului internaţional, atât din punctul de vedere
al tehnicii de încheiere, care s-a perfecţionat continuu, cât şi din punctul de vedere
al problematicii din ce în ce mai diversificată ce formează obiectul tratatelor
internaţionale, a avut loc codificarea dreptului tratatelor.

F Regimul juridic al tratatelor


regim juridic
Este reglementat în două documente internaţionale de referinta – Convenţia privind

20
dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) si Convenţia privind
dreptul tratatelor încheiate de către state si organizaţii internaţionale (Viena,
1986).
Prima dintre acestea, calificată sugestiv drept un „Tratat al tratatelor, este
considerată a fi cea mai importantă Convenţie de codificare adoptată în cadrul
ONU. Convenţia reprezintă un instrument de codificare a regulilor cutumiare
existente, conţinând însă şi prevederi noi, expresie a dezvoltării progresive a
dreptului internaţional în materie, constituind principalul izvor al dreptului
tratatelor. Ea a intrat în vigoare în 1980, când s-a întrunit numărul de ratificări
necesare. Pentru ţările care au ratificat Convenţia, dispoziţiile acesteia sunt
obligatorii, dar ea reprezintă şi pentru statele care nu sunt încă părţi un ghid de
urmat, fiind o sinteză a unor practici îndelungate, un drept comun al tratatelor. În
preambulul acesteia se afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar vor
continua să cârmuiască chestiunile nereglementate de dispoziţiile sale.
Prevederile acestei convenţii se aplică numai tratatelor încheiate între state şi
numai celor încheiate în formă scrisă.
Convenţia se aplică exclusiv tratatelor încheiate de state după intrarea sa în
vigoare.
Potrivit art. 5, dispoziţiile Convenţiei se aplică oricărui tratat care este actul
constitutiv al unei organizaţii internaţionale, precum şi oricărui tratat adoptat în
cadrul unei organizaţii internaţionale, sub rezerva unor reguli pertinente ale
acesteia.
Pentru reglementarea tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau
între organizaţii internaţionale, se aplică Convenţia de la la Viena din 1986.

Definiţia tratatului
Un tratat internaţional este un act juridic care se încheie între subiecte de drept
internaţional în scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu al relaţiilor dintre
F ele şi care este supus dreptului internaţional.
definiţie
Potrivit Convenţiei din 1969 privind dreptul tratatelor, tratatul este definit ca „un
acord încheiat în formă scrisă între state şi guvernat de dreptul internaţional, care
este consemnat fie într-un singur instrument, fie în două sau mai multe instrumente
conexe, oricare ar fi denumirea lui particulară”.
Pentru ca un document internaţional să poată fi denumit tratat, el trebuie să
întrunească anumite elemente definitorii pentru un tratat internaţional:

21
fiind un act juridic - încheierea lui se face, ca în cazul oricărui act juridic, în scopul
de a produce efecte juridice;
efectele vizează un raport internaţional;
se încheie între state şi / sau celelalte subiecte ale dreptului internaţional, în această
calitate;
este guvernat de dreptul internaţional.
În Convenţia de codificare a dreptului tratatelor, mai este menţionată şi cerinţa de a
fi fost încheiată în scris.
Aceste elemente definitorii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ pentru a ne
afla în prezenţa unui tratat internaţional, lipsa uneia singure fiind de natură să
compromită această calitate, indiferent de ceea ce părţile ar conveni sau cum l-ar
califica.
F
condiţii de Elementele esenţiale ale tratatului
validitate
Elementele esentiale ale tratatului sunt:
- subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept
internaţional ;
F - vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie valabil, în
vicii de caz contrar ridicându-se problema nulităţii sau a anulării tratatului.
consimţământ
- obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.
Potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, sunt vicii de consimţământ care pot
afecta voinţa părţilor:
- încălcarea dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a
încheia tratate. Pentru a determina nulitatea tratatului trebuie sa fie vorba de o
încalcăre a unor dispozitii interne ale statului, de regulă constitutionale, privind
ratificarea sau aprobarea tratatelor ( organele competente, procedura de urmat,
“deplinele puteri”). Pentru a evita invocarea abuziva a acestei cauze de nulitate a
tratatului, Convenţia o restrânge la cazurile în care “violarea a fost vădită şi
priveşte o regulă de importanţă fundamentală a dreptului său intern” (art.46).
- eroarea. Invocarea erorii poate conduce la nulitatea tratatului dacă este vorba de
o eroare de fapt si nu de drept, care a afectat în mod esential consimtamântului
statului, iar statul care o invoca nu a contribuit prin comportamentul sau la
producerea sa (art.48). În practica, eroarea a fost invocata în special în probleme de
delimitare a frontierelor.
- dolul. Un stat poate invoca nulitatea tratatului dacă consimtamântul sau a fost

22
obtinut “în urma conduitei frauduloase a unui alt stat care a participat la
negocieri”(art. 49).;
- coruperea reprezentantului unui stat. Un stat poate invoca coruperea
reprezentantului sau ca viciu de consimtamânt atunci când actele de corupere au
fost evidente si în masura sa exercite o influenta considerabila asupra acestui
reprezentant. (art. 50).;
- constrângerea unui stat sau a reprezentantului său. Constrângerea exercitata
asupra reprezentantului statului, în cazul în care este constatata, lipseste tratatul de
orice efect juridic (art.51). Constrângerea se refera la “acte sau amenintari”
îndreptate împotriva reperezentantului statului, ca individ si nu în calitatea sa de
organ al statului.
Convenţia de la Viena a codificat ca un viciu distinct constrângerea exercitata
asupra unui stat prin amenintarea cu forta sau prin folosirea fortei (art.52). În
dreptul internaţional clasic, razboiul a fost considerat un mijloc licit de rezolvare a
diferendelor între state. Pactul Societatii Natiunilor a instituit pentru prima data
limitari ale dreptului statelor de a recurge la forta, iar Pactul Briand –Kellogg din
1928 a scos razboiul în afara legii. Carta O.N.U. consacra principiul neagresiunii ca
principiu fundamental al dreptului internaţional..

Denumirea şi clasificarea tratatelor internaţionale


Denumirea generală care se refera la orice tip de acord încheiat între state este cea
F de “tratat”. Acordurile pot sa fie încheiate si sub alte denumiri, fara ca acest lucru
denumire
sa influenteze natura juridica a actului: conventie, acord, pact, protocol, act final,

F statut etc.
clasificare Clasificarea tratatelor internaţionale se poate face dupa mai multe criterii:
- dupa numarul partilor contractante: tratate bilaterale si multilaterale;
- dupa obiectul lor de reglementare: tratate politice, acorduri economice,
culturale, sau juridice etc.;
- dupa durata valabilitatii lor: tratate cu termen şi tratate pe durată nedeterminaăa
(de exemplu, tratatele de pace);
- dupa posibilitatea de aderare la tratat: tratate deschise si tratate închise;
- dupa calitatea partilor contractante: tratate încheiate numai de state, tratate
încheiate între alte subiecte de drept internaţional;
- dupa continutul material: tratate –contract (care urmaresc realizarea unei
operatii juridice, cum sunt tratatele de comert) şi tratate – lege (cele prin care se

23
stabilesc reguli de drept, cum este Carta O.N.U.).

Încheierea tratatelor internaţionale


Consideraţii introductive
Încheierea unui tratat internaţional reprezintă o operaţiune complexă, cuprinzând
toate fazele şi momentele de desfăşurare şi finalizare a negocierilor, concretizate
F într-un text convenit între statele participante.
încheierea
tratatelor În cadrul mecanismului general de apariţie a tratatelor, procedura de încheiere
constituie un aspect esenţial, ea reprezentând calea prin care un tratat se formează
şi capătă valoare juridică.
Tratatele internaţionale se încheie pe baza unei proceduri complexe, cu aplicarea a
două categorii de reguli - de drept internaţional şi de drept intern.
Una dintre trăsăturile definitorii ale tratatului internaţional este tocmai faptul că
acesta este guvernat de regulile dreptului internaţional, şi aceasta apare logic pentru
că este încheiat de subiecte de drept internaţional şi susceptibil de aplicare în
ordinea juridică internaţională.
Sunt însă anumite momente în încheierea unui tratat cînd dreptul internaţional
trimite la dreptul intern al statelor.
Probleme precum modul de exprimare a consimţământului unui stat de a se lega
printr-un tratat, organele competente şi limitele în care acestea pot acţiona, nu pot
fi reglementate de dreptul internaţional ci de dreptul intern al statului respectiv.

Fazele încheierii tratatelor


Elaborarea şi perfectarea tratatelor internaţionale reprezintă un proces complex, ce
se desfăşoară pe parcursul mai multor faze, în cadrul cărora intervin diferite
autorităţi ale statului. Aceste faze se referă la activităţi succesive care au loc, de
negociere a tratatului, de exprimare a consimţământului statelor negociatoare de a
fi legate prin tratat şi de intrare în vigoare a tratatului. Sunt deci faze ale încheierii
unui tratat internaţional: negocierile pentru convenirea textului tratatului;
autentificarea textului convenit; exprimarea consimţământului statului de a deveni
F parte la tratat; schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare
negocierea A. Negocierea - este prima fază în procesul de elaborare a oricărui tratat
internaţional.
Negocierea reprezintă procedura directă de formare a tratatelor, în cadrul căreia
organele împuternicite de către state poartă un dialog în urma căruia rezultă
24
înţelegerea care ia forma unui tratat internaţional.
Negocierile trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiilor dreptului
internaţional, în special egalităţii tuturor statelor participante şi dreptului de a
participa la discutarea problemelor şi adoptarea soluţiilor.
Ele se poartă de regulă la nivelul diplomaţilor, fiind rare cazurile în care sunt
implicaţi direct miniştrii afacerilor externe sau şefii de stat. De obicei, alături de
agenţii diplomatici participă şi delegaţi tehnici. Pentru a putea negocia textul unui
tratat internaţional, persoanele sau delegaţiile respective trebuie să fie abilitate în
acest sens, abilitare ce rezultă din documente ce emană de la autorităţile
competente ale fiecărui stat. Aceste documente, denumite „depline puteri”,
reprezintă, potrivit Convenţiei privind dreptul tratatelor, „documentul emanând de
F la autoritatea competentă a unui stat şi desemnând una sau mai multe persoane
depline puteri
împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea
textului unui tratat, pentru a exprima consimţământul statului de a fi legat prin
tratat sau pentru a îndeplini orice alt act cu privire la tratat”.
Nu au nevoie să prezinte depline puteri şeful statului, şeful guvernului şi ministrul
afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat; şefii
misiunilor diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat care se încheie între
statul acreditant şi statul acreditar; reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o
conferinţă internaţională sau pe lângă o organizaţie internaţională ori pe lângă un
organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferinţă,
organizaţie sau organ (art. 7 din Convenţie).
Cadrul negocierilor diferă în raport de caracterul tratatelor. Astfel, în timp ce la
tratatele bilaterale iniţiativa negocierilor revine unuia sau ambelor state, în cazul
tratatelor multilaterale, pe baza unui acord preliminar al statelor interesate se
convoacă conferinţa reprezentanţilor.
Elaborarea tratatelor bilaterale are loc prin punerea de acord a proiectelor
prezentate de fiecare parte, prin adoptarea unanimă a textului tratatului.
Pentru tratatele multilaterale textul se elaborează în cadrul unei conferinţe sau
organizaţii internaţionale, fără a avea la bază un proiect de tratat şi se adoptă de
F regulă cu o majoritate de două treimi.
autentificarea B. Odată adoptat textul final al tratatului, el trebuie să fie autentificat.
Autentificarea are rolul de a dovedi că textul stabilit este autentic şi definitiv şi
poate avea loc prin diferite metode: semnarea sau parafarea textului, semnarea
actului final al Conferinţei, includerea textului într-o rezoluţie a Adunării Generale

25
a ONU sau a altei organizaţii internaţionale, ori într-o anexă a acesteia.
Participarea la negocieri creează dreptul statelor participante de a deveni părţi la
tratat, drept exclusiv în cadrul tratatelor bilaterale; care poate aparţine, în cazul
tratatelor multilaterale restrânse, şi altor state prin voinţa părţilor; drept care
aparţine tuturor statelor în cazul tratatelor multilaterale generale, care au o vocaţie
de universalitate.
Statele care au participat la negocieri au numai dreptul, nu şi obligaţia de a deveni
părţi, exercitarea acestui drept ţinând de voinţa lor suverană.
C. Această voinţă se materializează în exprimarea consimţământului statului de a
F deveni parte la tratat.

Exprimarea Pentru a deveni parte la un tratat, statul poate recurge la unul sau altul dintre
consimţământului următoarele mijloace juridice: semnare, ratificare, aderare, aprobare sau
acceptare.
Plasată în cadrul procesului de încheiere a tratatelor internaţionale, exprimarea
F consimţământului de a deveni parte la tratate constă în operaţiunea diplomatico-
Mijloace juridice
procesuală de a deveni participant la un tratat, reprezintă definitivarea acordului de
voinţă al părţilor, stabilirea deci a momentului în care tratatul dobândeşte forţă
juridică.
Convenţia de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor cuprinde, în partea a
II-a, intitulată „Încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor”, o enumerare a acestor
moduri sau căi de exprimare a consimţământului de a fi legat prin tratate:
semnarea, schimbul de instrumente care constituie un tratat, ratificarea, acceptarea,
aprobarea sau aderarea sau oricare alt mod care va fi fost convenit (art. 11).
Enumerarea pe care o face Convenţia de codificare, plecând de la opiniile
exprimate în literatura de specialitate şi de la practica statelor în domeniul
modurilor de exprimare a consimţământului, demonstrează evoluţia care s-a produs
în această materie.
Astfel, Convenţia stabileşte mai multe momente ale evoluţiei acestei instituţii,
începând cu ratificarea şi aderarea - procedee tradiţionale, continuând cu aprobarea
şi acceptarea - mijloace destul de recent folosite în practica statelor pentru a
F exprima consimţământul de a se lega printr-un tratat, cu schimbul instrumentelor
libera alegere a
mijloacelor constituind tratate - procedeu cât se poate de nou şi de lipsit de formalism, cu
posibilitatea ca un tratat să poată intra în vigoare pe baza simplei semnări şi
culminând cu prevederea că acest consimţământ poate fi exprimat şi pe alte căi pe
care părţile le stabilesc.

26
Reglementarea pe articole a fiecăruia dintre aceste mijloace se face, însă, începând
cu cele mai noi şi mai puţin formaliste (semnarea, schimbul instrumentelor
constituind tratatul) şi abia apoi sunt tratate mijloacele tradiţionale, (ratificarea şi
aderarea) aceasta poate şi pentru a evoca faptul că aceste mijloace tradiţionale au
început să-şi piardă din importanţă.
Reţine atenţia expresia „orice alt mijloc convenit” folosită în convenţie, nu numai
pentru a preciza că enumerarea pe care o face nu este exhaustivă, ci mai ales pentru
a înţelege că în acest domeniu libertatea părţilor este deplină, acestea putând să se
lege printr-un tratat, fie prin unul dintre mijloacele enumerate, fie în oricare alt
mod asupra căruia se vor pune de acord.
Principala caracteristică a exprimării consimţământului de a se lega printr-un tratat
este larga libertate a statelor în alegerea mijloacelor juridice.
Folosirea unuia sau altuia dintre mijloacele de exprimare a consimţământului de a
deveni parte la un tratat, depinde de hotărârea statelor respective, cele mai multe
tratate prevăzând expres în textul lor mijloacele ce vor fi folosite pentru ca statele
să devină părţi.
În practică, statele recurg când la un procedeu, când la altul, în raport şi de
prevederile legislaţiei lor interne, dar luând în considerare şi o serie de factori
precum obiectul tratatului, nivelul la care se încheie, împrejurările concrete de fapt
etc.
Aşadar, această libertate de a alege un mod de exprimare a consimţământului sau
altul pentru încheierea unui tratat, nu este nelimitată, statele trebuind uneori să ţină
cont de anumite cerinţe care nu pot fi ignorate.
Mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate au un caracter complex,
de drept intern şi de drept internaţional.Manifestarea de voinţă prin care un stat
devine parte la un tratat constă în acte dintre care, unele se desfăşoară pe planul
dreptului intern, altele pe plan internaţional, iar altele au valoare atât de drept intern
cât şi de drept internaţional. Actele interne constituie temeiul şi punctul de plecare
în formarea actului internaţional, iar în cadrul acesteia din urmă, se finalizează
decizia din actul intern, conferindu-i statului calitatea de parte la tratat.
Decizia statului de a deveni parte la tratat se ia în cadrul ordinii sale juridice interne
şi în conformitate cu dreptul intern, de către organele statului investite cu astfel de
atribuţii.
Această decizie nu duce la dobândirea calităţii de parte la tratatul respectiv decât
după ce intervine un act de drept internaţional, adică organele statului competente

27
să reprezinte statul în relaţiile internaţionale procedează la schimbul, depunerea sau
notificarea instrumentelor de ratificare, deci la comunicarea pe plan internaţional a
exprimării consimţământului statului de a se lega prin tratatul respectiv.
Manifestarea de voinţă a statului de a deveni parte la un tratat constituie un act
unilateral de voinţă, indiferent de modalitatea în care se exprimă această voinţă.
În raport de hotărârea statelor părţi, exprimarea consimţământului de a deveni parte
la tratat se va face prin semnare, semnare urmată de ratificare, aderare, acceptare
sau aprobare.
a) Semnarea tratatelor.

F Semnarea reprezintă actul prin care reprezentantul unui stat, împuternicit în acest
sens semnează tratatul din partea acelui stat.
semnarea Semnarea are o funcţie dublă - mijloc de autentificare a textului tratatului sau
mijloc de exprimare a consimţământului statului de a deveni parte la tratat.
Autentificarea textului convenit ca rezultat al negocierilor poate avea loc, pe lângă
semnare, prin semnare ad referendum (provizorie, până la confirmare), prin
parafarea textului, sau în alt mod pe care părţile l-au convenit. Pentru tratatele
multilaterale, autentificarea poate avea loc prin semnarea actului final al conferinţei
sau adoptarea unei rezoluţii a organizaţiei care consemnează în anexă textul
tratatului adoptat.
Funcţia semnăturii ca mod de exprimare a consimţământului de a se lega printr-un
tratat trebuie să rezulte în mod expres din tratat, din deplinele puteri sau alte
manifestări ale statelor în cursul negocierilor.
Atunci când nu stabileşte consimţământul de a fi legat printr-un tratat, fiind supusă
ratificării, acceptării sau aprobării, semnarea creează obligaţia, pentru statul
semnatar de a nu comite acte care ar priva tratatul de obiectul şi scopul său, până
când statul îşi anunţă intenţia de a nu-l ratifica. Semnarea nu creează obligaţia de
ratificare a tratatului.
Ratificarea tratatului.
F Ratificarea reprezintă acceptarea formală a tratatului de către organul de stat
care, din punct de vedere constituţional, are în mod exclusiv competenţa de a
ratificarea
încheia tratate.
Ratificarea este fie prevăzută în mod expres de tratat, fie statele participante au
convenit la negocieri ca tratatul să fie supus ratificării sau semnarea să se facă sub
rezerva ratificării, rezervă exprimată la negocieri sau în deplinele puteri.
Ratificarea este un act intern care se efectuează, diferit de la stat la stat, de către

28
Parlament, de către şeful statului sau de către şeful statului cu aprobarea prealabilă
a Parlamentului. Ea presupune existenţa unei semnături a reprezentantului
respectiv, dar ratificarea nu confirmă semnătura ci este un act de sine stătător.
Ratificarea se acordă faţă de întregul text al tratatului (cu excepţia tratatelor
multilaterale la care se pot formula rezerve) şi în mod necondiţionat.
Multă vreme ratificarea a constituit regulă, vorbindu-se chiar de existenţa unui
„principiu” al ratificării tratatelor. Actualmente a încetat să mai fie un principiu
general, regulă ratificării trebuind confirmată, ea nu se poate deduce.
Fiind un act de drept intern, Constituţia şi legile interne stabilesc domeniile pentru
care este necesară ratificarea, având în vedere criteriul importanţei domeniului de
relaţii ce constituie obiectul tratatului.
În multe sisteme de drept, ratificarea reprezintă principalul mijloc prin care organul
legislativ controlează exercitarea de către executiv a dreptului de a negocia tratate,
numai prin ratificare tratatele devenind perfecte şi obligatorii.
Art. 14 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, stabileşte cazurile în
care exprimarea consimţământului unui stat de a fi legat printr-un tratat are loc
prin ratificare:
„a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
b) când este stabilit pe altă cale, că statele participante la negociere conveniseră
asupra cerinţei ratificării;
c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării, sau
d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din
deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.”
Ratificarea este un act liber, neexistând o obligaţie juridică pentru un stat de a
ratifica tratatul semnat de reprezentantul său, afară dacă s-a angajat prin tratat să
semneze ori să ratifice un anumit tratat sau categorie de tratate.
c) Aprobarea tratatelor.
F Procedura aprobării tratatelor s-a dezvoltat în ultimele decenii, vizând tratatele
aprobarea încheiate în domeniile economice şi tehnice. Creşterea ritmului şi cerinţele
colaborării internaţionale au determinat înlocuirea pentru aceste domenii a
procedurii formaliste a ratificării, cu una mai flexibilă - aprobarea de către guvern a
tratatelor respective. Se realizează prin aprobare o examinare mai expeditivă a
dispoziţiilor unor tratate. În raport de legislaţia fiecărui stat se supun aprobării
tratatele care nu implică un angajament politic major sau nu se referă la domenii
esenţiale ale exercitării suveranităţii.

29
d) Acceptarea tratatelor.
F Această procedură este prevăzută în unele tratate, în raport de conţinutul tratatului
acceptare
fiind echivalentă fie cu ratificarea fie cu aprobarea.
Adoptarea denumirii de acceptare are aceeaşi finalitate - asigurarea unui instrument
cu un caracter mai puţin formal decât ratificarea.
F e) Aderarea la un tratat internaţional.
aderare Aderarea este acea procedură prin care un stat, care nu a participat la negocierile
pentru încheierea unui tratat, îşi exprimă consimţământul de a se angaja prin
aceasta. Este o procedură ce permite extinderea tratatului la state care nu au
participat la negociere şi care devin astfel părţi la tratat, susceptibilă de aplicare
numai la tratatele multilaterale. În general, tratatele multilaterale generale sunt
deschise tuturor statelor, cele ce nu le semnează în termenul prevăzut, putând să
adere la ele. La tratatele multilaterale restrânse, aderarea altor state este permisă, de
regulă, numai cu acordul tuturor părţilor contractante.
Aderarea, ca mijloc de exprimare a consimţământului de a se lega printr-un tratat
are aceeaşi valoare juridică ca şi ratificarea.
Potrivit art. 15 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,
aderarea are loc: când tratatul prevede expres că anumite state sau categorii de
state pot să adere la el; când un stat care nu avea dreptul de a deveni parte la tratat,
potrivit dispoziţiilor sale, este ulterior invitat să devină parte; când toate părţile au
convenit ulterior că acest consimţământ va putea fi exprimat de către acest stat pe
calea aderării.
Statele care participă la negocieri şi încheie tratatul sunt cele care, în mod firesc, au
şi dreptul de a fixa condiţiile în care este posibilă aderarea la acest tratat, inserând
în acest scop, o clauză specială, fie în chiar textul tratatului, fie într-un instrument
separat. Acest drept decurge din principiul potrivit căruia statele, în virtutea
suveranităţii lor, sunt libere să determine statele cu care înţeleg să stabilească
legături convenţionale. Deşi acest principiu nu este la adăpost de orice critici,
statele mai puţin dezvoltate considerând că nu ar cădea sub incidenţa sa tratatele
multilaterale generale, practica urmată nu este uniformă, multă vreme ea având un
caracter discriminatoriu şi excluzând unele ţări de la participarea la astfel de tratate.
F
schimbul de
instrumente D. Schimbul, depunerea sau notificarea instrumentelor de ratificare, aprobare,
acceptare sau aderare.
Decizia luată de către organul de stat competent de a angaja statul respectiv trebuie

30
să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.
În lipsa acestei comunicări, decizia respectivă nu produce efecte pe plan
internaţional. Conţinutul acestor instrumente şi organele competente să le semneze
sunt stabilite de dreptul intern al fiecărui stat.
După ce a avut loc întocmirea instrumentelor de ratificare (aprobare, acceptare,
aderare) acestea se schimbă în cazul tratatelor bilaterale, instrumentele de ratificare
aprobare, acceptare sau aderare la tratatele internaţionale multilaterale se depun la
depozitar, care poate fi unul sau mai multe state sau o organizaţie internaţională,
desemnat de către statele negociatoare prin tratat sau pe altă cale.
În cazul acordurilor, convenţiilor şi înţelegerilor încheiate la nivel guvernamental,
aprobarea lor se notifică pe cale diplomatică celeilalte părţi sau depozitarului.
Efectul juridic al schimbului, depunerii sau notificării instrumentelor de ratificare,
aprobare, acceptare sau aderare constă în stabilirea momentului în care a fost
exprimat consimţământul statului de a fi legat prin tratat, a momentului în care
statul devine parte la respectivul tratat.

Încheierea tratatelor în România


Potrivit dispozitiilor constitutionale şi ale Legii nr.590 din 2003, încheierea
tratatelor internaţionale în numele României este de competenta Presedintelui
statului. Presedintele poate sa împuterniceasca în acest scop pe Primul ministru, pe
ministrul afacerilor externe, pe alti membri ai guvernului sau reprezentanti
diplomatici ai României. Pe baza acestei împuterniciri guvernul poate sa ia masuri
în vederea initierii si negocierii tratatelor internaţionale în numele statului.
La rândul său, guvernul poate negocia şi semna tratatele încheiate la nivel
guvernamental şi aprobă încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri la nivel
departamental. Pentru aceste acorduri, împuternicirile se dau de către guvern, prin
ministerul afacerilor externe, care eliberează în acest scop deplinele puteri.
Tratatele semnate în numele României se supun ratificarii prin lege, de către
Parlament. De asemenea, se supun ratificării tratatele semnate la nivelul
guvernului, care se referă la: colaborarea politica si militara; cele care fac necesara
adoptarea unor legi noi sau revizuirea legilor în vigoare; cele care implica un
angajament politic sau financiar; cele care se refera la probleme privind regimul
politic si teritorial al statului, sau la statutul persoanelor, la drepturile si libertatile
cetatenesti; cele referitoare la participarea statului la organizaţii internaţionale ;
tratatele care prevad expres necesitatea ratificarii de către Parlament.

31
Aceeaşi procedură se aplică în cazul aderării, pentru aceleaşi cxategorii de tratate.
Denunţarea tratatelor respective urmează aceeaşi procedură.
Tratatele care nu au ca obiect domenii dintre cele enumerate mai sus, sunt supuse
aprobarii prin hotarâre guvernamentala. Guvernul îl informeaza pe Presedintele
ţării si Parlamentul despre orice acord, conventie sau alte întelegeri internaţionale
pe care le aproba.
Acordurile si întelegerile cunoscute sub denumirea de “acorduri în forma
simplificata” se încheie de către ministrul afacerilor externe, prin schimburi de note
sau scrisori. Ele se pot încheia si de către alte ministere sau organe centrale, cu
atributii speciale în acest domeniu, în colaborare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Acordurile în forma simplificata nu impun – prin continutul lor – ratificarea de
către Parlament sau aprobarea de către Guvern.

Rezervele la tratate
F Conform normelor dreptului internaţional, statele-parti la un tratat multilateral pot
recurge la mecanismul traditional în dreptul internaţional al tratatelor privind
rezerve
delimitarea apriorica a câmpului obligatiilor internaţionale asumate, prin
intermediul rezervei. Instituţia rezervei permite o aderare larga a statelor la un
tratat internaţional multilateral. În cadrul unui tratat bilateral, formularea unei
rezerve echivaleaza cu o revenire asupra textului tratatului initial si deci cu o
F intiativa implicita de a relua negocierile. Prin urmare, nu sunt admise rezervele la
tipuri
tratate bilaterale.
Rezerva este definita în Convenţia privind dreptului tratatelor (1969) ca fiind o
declaratie unilaterala al unui stat - independent de textul tratatului si având un
F caracter facultativ - emisa cu ocazia semnarii, ratificarii, accepţării, aprobarii sau
condiţii
aderarii la un tratat, prin care statul urmareste sa excluda sau sa modifice efectul
juridic al unor dispozitii ale tratatului, în ceea ce priveste aplicarea lor fata de acel
stat (art.2, d).
Pentru ca o rezerva formulata de un stat sa fie admisibila, aceasta trebuie sa
îndeplineasca anumite condiţii (art.19 din Conventie):
a) rezervele sa fie exprimate în forma scrisa si sa fie notificate celorlalte state –
parti la tratat, care pot sa formuleze obiectiuni sau sa le accepte în mod expres sau
tacit;
b) formularea rezervelor sa nu fie în mod expres interzisa prin textul tratatului sau
sa nu se refere la anumite articole din tratat fata de care nu e permisa rezerva (de

32
exemplu, Convenţia Europeana a Drepturilor Omului exclude posibilitatea
formularii de rezerve fata de dispozitiile care prevad drepturi absolute - dreptul la
viata, interzicerea sclaviei, interzicerea torturii, legalitatea incriminarii si a
pedepsei);
c) rezervele sa nu fie incompatibile cu obiectul si scopul tratatului.
Mecanismul rezervelor a înregistrat o evolutie fata de dreptul internaţional clasic în
care rezervele nu erau admise dacă afectau dispozitiile de fond ale tratatului si,
trebuiau, totodata, sa fie acceptate de toate celelalte state-parti. În dreptul
internaţional modern condiţia unanimitatii pentru acceptarea rezervelor nu mai este
ceruta.
În practica statelor, formularea unei rezerve este determinata, de regulă, de
existenta unei legi interne, în vigoare, care nu este conforma cu dispoziitiile
tratatului la care statul doreste sa adere. Convenţia Europeana a Drepturilor Omului
(1950), prevede, de exemplu, ca emiterea unei rezerve la tratat trebuie sa fie
însoţita de o scurta expunere a legii neconforme cu dispozitiile conventionale.
O altă regulă prevazuta de o serie de tratate internaţionale este ca rezerva sa nu aiba
un caracter general, ci sa vizeze o dispozitie precisa a tratatului.
Tipuri de rezerve
Un stat poate emite urmatoarele tipuri de rezerve: rezerve ratione temporis (prin
care delimiteaza aplicarea temporala a tratatului), rezerve ratione loci (privind
aplicarea teritoriala a tratatului), rezerve privind dispozitii pe care statul le
respinge, le contesta sau le defineste într-o maniera proprie, conform legilor
interne.
Efectele rezervelor
Formularea de rezerve de către un stat determina raporturi diferentiate între statul
rezervatar si celelalte state-parti la tratat (art.21 din Conventie).
Între statele care au acceptat rezervele si statul rezervatar tratatul se aplica în forma
modificata prin continutul rezervelor.
Statele care au formulat obiectiuni la rezerve au două posibilitati:
fie sa accepte ca dispozitiile tratatului care nu sunt afectate de rezerve sa se aplice
între ele si statul rezervatar;
fie sa refuze, prin obiectiunile formulate, aplicarea între ele si statul rezervatar a
întregului tratat.
În majoritatea cazurilor, rezervele au un caracter tranzitoriu, statele renuntând la
acestea pe masura ce îsi acordeaza legislatia naţionala la normele internaţionale.

33
Efectele tratatelor
F Efectele în spaţiu
efecte în spaţiu În principiu, tratatele se aplică ansamblului teritoriului naţional al statelor (art.26
din Convenţia privind dreptul tratatelor). În anumite situaţii statele pot sa deroge de
la aceasta regulă, stabilind anumite parti din teritoriul naţional unde tratatul nu se
aplica. De exemplu, un stat federal poate sa excluda, prin “clauza federala”,
teritoriul unor parti componente ale federatiei de la aplicarea unui tratat, dacă
dispozitiile constitutionale permit aceasta. În mod similar, puterile coloniale, aveau
posibilitatea sa recurga la “clauza coloniala” în care stabileau dacă prevederile unor
tratate ale metropolei se aplicau sau nu teritoriilor coloniale.

F Efectele în timp
în timp
Convenţia de la Viena (1969) prevede regulă generală a neretroactivitatii tratatelor.
(art.28) . Dispozitiile unui tratat obliga un stat-parte doar în ceea ce priveste actele
sau faptele petrecute dupa momentul intrarii în vigoare a tratatului. Statele pot sa
deroge de la regulă neretroactivitatii, cu condiţia ca aceasta posibilitate sa fie
prevazuta în textul tratatului.
Tratatele se aplica din momentul intrarii lor în vigoare, care este stabilit în
dispozitiile tratatului. La tratatele multilaterale, intrarea în vigoare are loc, de
obicei, dupa depunerea unui numar de instrumente de ratificare din partea statelor -
parti. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevazuta în textul tratatului sau
poate sa fie nedeterminata. Aplicarea tratatului poate sa fie suspendata sau poate sa
înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze, analizate la pct.10.

F Efectele tratatelor asupra părţilor


asupra părţilor Conform principiului fundamental din dreptul internaţional - pacta sunt servanda -
un tratat creeaza obligatii juridice numai pentru părţile sale, care trebuie sa
îndeplineasca cu bună-credinta si întocmai angajamentele pe care si le-au asumat.
Prin urmare, tratatele nu pot avea efecte directe fata de terti, întrucât doar acordul
statului, liber exprimat, poate constitui baza legala a unei obligatii sau a unui drept
internaţional.
Convenţia privind dreptul tratatelor (1969) stipuleaza ca un tratat nu creeaza nici
drepturi, nici obligatii pentru un stat tert, fara consimtamântul sau.
Conform dispoziţiilor Conventiei, statele pot dobândi drepturi în baza unor tratate
la care nu sunt parti în urmatoarele condiţii (art.36):

34
- dacă părţile unui tratat înteleg să confere un drept unui stat tert sau unui grup de
state, sau tuturor statelor;
- dacă statul tert consimte, fie în mod expres, fie tacit.
Carta ONU, de exemplu, confera prin prevederile sale anumite drepturi statelor
nemembre: dreptul de a sesiza Consiliul de Securitate sau Adunarea Generală în
legatura cu un diferend la care sunt parti, cu condiţia sa accepte obligatiile de
soluţionare pasnică a diferendelor, prevazute în Carta; dreptul de a deveni parti la
Statutul Curţii Internaţionale de Justitie.
În anumite condiţii pot rezulta obligatii, în sarcina statelor, în baza unor tratate la
care nu sunt parti. Convenţia de la Viena prevede două asemenea condiţii (art.35):
- dacă părţile unui tratat înteleg sa creeze o obligatie în sarcina unui stat tert;
- dacă statul tert consimte, în mod expres si în scris la aceasta obligatie.
Prin îndeplinirea acestor condiţii se realizeaza de fapt un acord distinct între
statele- parti la tratat si statul tert, acordul dintre parti reprezentând unicul
fundament juridic al fortei obligatorii a unui tratat.
În practica internaţionala exista o categorie de tratate (denumite tratate obiective)
care stabilesc regimuri juridice obiective, aplicabile ansamblului comunitatii
internaţionale. Asemenea tratate, întrucât reglementeaza domenii de interes
general, pot sa creeze drepturi si obligatii opozabile tuturor statelor (erga omnes),
chiar si în lipsa consimtamântului lor. Din aceasta categorie fac parte:
- tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale (cele referitoare
la statutul de neutralitate al unei tari, la regimul Antarcticii etc);
- tratatele care stabilesc anumite regimuri pentru cai de comunicatie internaţionala
(regimul de navigatie pe fluvii sau pe canale internaţionale );
- tratatele multilaterale prin care se creeaza o organizatie internaţionala, ca subiect
nou de drept internaţional, personalitatea juridica a organizatiei fiind opozabila
tuturor statelor comunitatii internaţionale.

Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a statelor


Aplicarea tratatelor în ordinea juridica interna a unui stat pune problema raportului
dintre dreptul internaţional si dreptul intern al statelor.

Teoria monista
Conform teoriei moniste – cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului
F intern - din momentul intrarii în vigoare a tratatului, acesta se va aplica imediat si
Monism

F 35
dualism
direct, fara interventia organelor legislative, chiar dacă s-ar afla în contradictie cu o
lege interna, situaţie în care, actul normativ intern ar înceta sa mai produca efecte.
Aceasta teorie a fost criticata, ea minimalizând rolul statului ca subiect de drept
internaţional. În cazul teoriei moniste – cu primatul dreptului intern asupra
dreptului internaţional, tratatul dobândeste forta juridica în masura în care aceasta
ar fi prevazuta de legea interna, iar în caz de conflict între norma interna si cea
internaţionala, se da prioritate actului normativ intern.

Teoria dualista
Teoria dualista, care susţine distinctia neta între cele două sisteme de drept - intern
si internaţional - afirma ca este necesara emiterea unui act normativ prin care se
face transferul tratatului din ordinea internaţionala în ordinea interna, acesta
dobândind caracterul actului în care a fost transpus (lege interna). În prezent
tendinta este de a da prioritate normelor internaţionale fata de normele interne, însa
cele două teorii subzista. Prin urmare, aplicarea dispozitiilor unui tratat în ordinea
interna a statelor-parti nu se realizeaza uniform, fiind determinata de modalitatea
de receptare de către fiecare stat a normelor dreptului internaţional.

Teoriile monistă si dualistă în practica statelor


În unele state, cum sunt Regatul Unit al Marii Britanii, Irlanda sau tarile
scandinave, pentru ca normele dreptului internaţional sa aiba efect în ordinea
juridica interna se procedeaza la “transformarea” normelor internaţionale –
cuprinse în tratate – în norme interne, printr-un act normativ intern. Tratatele
internaţionale pot deveni parte a dreptului intern numai dupa ce o lege speciala de
aplicare este adoptata de legiuitor (sistem dualist).
Majoritatea statelor europene au prevazut în Constitutiile lor, recunoaşterea
normelor internaţionale ca fiind parte a sistemului lor intern. Un asemenea sistem
de receptare se regaseste în Austria, în Italia, Franta si Germania. Constitutia
Olandei prevede în plus, ca tratatele internaţionale la care statul este parte
prevaleaza asupra legilor interne care contin dispozitii contrare (sistem monist cu
primatul dreptului internaţional).
Cadrul constitutional român privind raportul dintre dreptul internaţional si dreptul
intern este oferit de articolele 11 si 20. Conform prevederilor art.11, tratatele
ratificate de către Parlamentul României devin parte a dreptului intern.Textul art.11
nu face nici o mentiune în legatura cu prioritatea normelor internaţionale fata de

36
cele interne, precizând doar, ca statul român “se obliga sa îndeplineasca întocmai si
cu buna – credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.” În
Convenţia asupra dreptului tratatelor (l969) se stipuleaza faptul ca “un stat nu poate
invoca prevederile dreptului sau intern pentru a justifica esecul sau în executarea
unui tratat”, eliminând astfel posibilitatea ca statele sa se prevaleze de legislatia lor
interna pentru a nu respecta obligatiile internaţionale.
Art.20 din Constitutia României se refera la incidenta tratatelor în domeniul
drepturilor omului asupra legislatiei naţionale. În articolului mentionat se afirma
obligatia autoritatilor competente de a interpreta dispozitiile constitutionale ce
reglementeaza drepturile si libertatile cetăţenilor în concordanta cu documentele
internaţionale adoptate în acest domeniu: Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, Pactele O.N.U. si celelalte tratate în domeniul drepturilor omului la care
România este parte.
Singurul domeniu în care se prevede, în mod expres, prioritatea reglementarilor
internaţionale fata de cele interne este cel al drepturilor omului. Art.20 stabileste
preeminenta tratatelor referitoare la drepturile omului, la care tara noastra este
parte, fata de legile interne care contin dispozitii contrare. În practica Curţii
Constitutionale s-a susţinut, în mod repetat, ca “respectarea Conventiei Europene a
Drepturilor Omului în România nu este condiţionata de revizuirea legislatiei
naţionale, fiind direct aplicabila, (n.n.“self-executing”) conf.art.11 din Constitutie,
privind receptarea imediata a tratatelor ratificate, prin care a fost înlaturata solutia
necesitatii emiterii unei legi de modificare a legislatiei interne în vederea acordarii
acesteia cu obligatiile internaţionale asumate.”

F Suspendarea si încetarea tratatelor


Convenţia privind dreptul tratatelor prevede cazurile si condiţiile în care un tratat
suspendare
poate sa fie suspendat sau în care înceteaza aplicarea lui.
Suspendarea are caracter temporar si poate sa se refere numai la anumite clauze ale
F tratatului, în timp ce încetarea aplicarii unui tratat este definitiva si vizeaza întregul
tratat. Ambele modalitati pot sa implice, fie toate părţile la tratat sau numai una
încetarea aplicării
(unele) dintre ele.
Suspendarea sau încetarea tratatului poate sa fie consecinta vointei partilor sau
poate sa intervina independent de vointa acestora.

37
Suspendarea sau încetarea aplicarii unui tratat ca urmare a vointei partilor
Încetarea unui tratat poate sa intervina ca efect al urmatoarelor cauze:
- dacă a fost încheiat pe durata determinata;
- ca urmare a manifesţării unilaterale de vointa a uneia din parti, prin denuntare
sau retragere, dacă aceste modalitati sunt expres prevazute în textul tratatului sau
sunt acceptate de către toate celelalte state-parti;
- în mod tacit, ca urmare a încheierii între acelasi parti a unui nou tratat având
acelasi obiect si care este incompatibil cu tratatul anterior.
Încetarea sau suspendarea tratatului poate sa intervina ca efect al urmatoarelor
cauze:
- ca urmare a încalcării substantiale a tratatului de către una din parti;
- ca urmare a imposibilitatii de a îndeplini obligatiile asumate de către un stat
datorita intervenirii unor condiţii exceptionale.
Încetarea sau suspendarea tratatelor independent de vointa partilor
Intervine în situaţii care fac imposibila executarea lor:
- ca urmare a disparitiei totale si permanente obiectului sau a partilor tratatului, ca
subiecte de drept internaţional ( caducitatea tratatului);
- ca efect al schimbarii fundamentale a împrejurarilor, care au determinat
încheierea tratatului, dacă aceasta afecteaza în mod esential baza consimtamântului
statului exprimat la data încheierii tratatului (încetarea tratatului);
- ruperea relaţiilor diplomatice si consulare si razboiul (încetare sau suspendare);
- constatarea nulitatii unui tratat (încetarea tratatelor).
Nulitatea tratatelor reprezinta una dintre cauzele de încetare a efectelor unui tratat.
Nulitatea tratatelor intervine:
- în cazul în care tratatul contravine unei norme imperative (de jus cogens) aflata
în vigoare în momentul încheierii sale, sau aparuta ulterior;
- în cazul în care se constata un viciu de consimtamânt care a afectat acordul de
vointa al partilor în momentul încheierii tratatului.
Convenţia de la Viena prevede două tipuri de nulitate – aboluta si relativa – având
regimuri juridice distincte.
a) Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamânt a fost
viciat si poate fi acoperita ulterior prin confirmare de către acelasi stat. (art.45) Se
sancţioneza cu nulitate relativa viciile de consimtamânt rezultând din: încalcărea
dispozitiilor dreptului intern al statului privind competenta de a încheia tratate, din
eroare, dol, sau coruperea reprezentantului statului.

38
b) Nulitatea absoluta sancţioneaza viciile de consimtamânt rezultând din
constrângerea exercitata asupra statului sau a reprezentantului sau si tratatele
contrare unei norme imperative. Nulitatea absoluta poate fi invocata de către orice
stat parte la tratat si chiar din oficiu, de către o instanţa internaţionala. Nulitatea
absoluta nu poate fi acoperita prin confirmare.

F Interpretarea tratatelor
Prin interpretarea tratatului internaţional se întelege operatiunea prin care se
interpretare
urmareste stabilirea sensului si a continutului unei reguli de drept dintr-un tratat în
cursul aplicarii acestuia. Obiectul interpretării îl reprezinta textul tratatului Scopul
interpretării este clarificarea clauzelor ambigue si determinarea intentiei reale a
partilor în vederea unei aplicari corecte a tratatului.
Tipuri de interpretare
Entitatile competente sa interpreteze un tratat internaţional sunt :
- pe plan internaţional - statele parti la tratat, instanţele jurisdictionale sau
arbitrare si organizaţiile internaţionale ;
- pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe.
Interpretarea realizata de părţile unui tratat are o forta superioara fata de alte
interpretari, si poarta numele de interpretare autentica. Părţile pot sa includa în
textul tratatului clauze interpretative prin care se definesc continutul unor termeni
cu scopul de a evita interpretarea si aplicarea diferita a tratatului. Dacă în cursul
aplicarii tratatului interpretarile devin divergente, părţile pot sa încheie acorduri
interpretative separate de textul tratatului, asigurând uniformitatea aplicarii
dispozitiilor acestuia. Organizaţiile internaţionale sunt competente sa interpreteze
dispozitiile statutelor lor si ale tratatelor la care sunt parte.
Interpretarea jurisdictionala data de arbitrajul internaţional si de Curtea
Internaţionala de Justitie reprezinta o interpretare neautentica si are forta
obligatorie numai pentru părţile care au supus un diferend legat de interpretarea
unei norme, instanţei internaţionale.
Reguli de interpretare
Convenţia privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a
tratatului, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31), mijloace
complementare de interpretare (art.32), precum si regulile aplicabile tratatelor
autentificate în mai multe limbi (art.33).
Regulă generală consta în obligativitatea interpretării unui tratat cu buna-credinta,

39
potrivit sensului obisnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului, în contextul
lor si în lumina obiectului si a scopului tratatului.
a) Regulă interpretării tratatelor cu buna-credinta rezulta din principiul general al
aplicarii cu buna-credinta a tratatelor internaţionale (pacta sunt servanda).
b) Interpretarea termenilor tratatului în contextul lor, presupune analiza acestora în
contextul întregului tratat, care cuprinde preambulul, dispozitivul, clauzele finale si
anexele, precum si luarea în considerare a oricaror acorduri, instrumente sau
practici în legatura cu tratatul, intervenite între parti cu prilejul încheierii acestuia
sau ulterior.
c) Termenii tratatului se interpreteaza potrivit sensului lor curent, uzual ; un termen
va fi înteles într-un sens special numai dacă se stabileste ca aceasta a fost intentia
partilor.
Alaturi de aceste reguli generale, în interpretarea unui tratat se poate recurge - dacă
este necesar - si la mijloace complementare, îndeosebi la lucrarile pregatitoare si la
împrejurarile în care a fost încheiat tratatul.
Dacă un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeasi
valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afara de cazul în care părţile au convenit sa
acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergenta. În situaţia în care din
comparatia textelor autentice rezulta o deosebire de sens al termenilor se va adopta
sensul care corespunde în cea mai mare masura obiectului si scopului tratatului.

TEMA III -
SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Noţiune si categorii
Subiectele dreptului internaţional public sunt “entitati participante la viata
F internaţionala, cu drepturi si obligatii directe”. Cu alte cuvinte, subiectele dreptului
noţiunea de
subiect de drept internaţional public reprezinta acele entitati care participa la raporturi juridice,
internaţional reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept internaţional înseamna
a beneficia de personalitate juridica internaţionala, ceea ce presupune capacitatea
de a fi titular de drepturi si obligatii cu caracter internaţional.
Personalitatea juridica internaţionala se diferentiaza pentru fiecare dintre
participantii la raporturile juridice internaţionale:
- statele , considerate subiecte originare, tipice, primare;
- organizaţiile internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;

40
- natiunile sau popoarele care lupta pentru cucerirea independentei, subiecte cu
personalitate juridica limitata si tranzitorie, pâna la formarea statului independent;
- alte entitati care participa la raporturi juridice internaţionale, dar a caror
personalitate juridica nu este recunoscuta în dreptul internaţional public-
persoanele fizice si organizaţiile neguvernamentale.

2. Statul ca subiect al dreptului internaţional


F Suveranitatea statului
statul ca
subiect de drept Indiferent de întinderea teritorială, numărul populaţiei, forţa economică, statele au
internaţional
personalitate juridică internaţională, putere de comandament. Statul şi nu naţiunea
F (suma naţionalilor) beneficiază de personalitate juridică inmternaţională.
suveranitatea
Statul suveran ocupa o pozitie dominanta între subiectele de drept internaţional
public si aceasta, pentru ca, mult timp a reprezentat unicul subiect al acestui drept
si este singurul care poseda capacitatea de a-si asuma totalitatea drepturilor si
obligatiilor cu caracter internaţional.
Calitatea de subiect de drept a statului deriva din suveranitatea sa, independent de
faptul ca, celelalte state le recunosc sau nu aceasta calitate. Suveranitatea este cea
care confera statului personalitate juridica internaţionala, adica aptitudinea de a
actiona în cadrul comunitatii internaţionale, prin exercitarea drepturilor si asumarea
de obligatii. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat” de a fi dotată cu
autonomie totală şi competenţă nelimitată.
În virtutea atributului de suveranitate, statul îsi exercita autoritatea pe două
planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor sai,
precum si asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa,
edictând legi si aplicând sanctiuni în cazul nerespecţării lor, iar pe plan extern, are
F dreptul de a reprezenta natiunea si a o angaja în raporturi cu alte natiuni .
condiţii
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cumulativ o entitate pentru a putea
constitui un stat sunt:
- populatie permanenta;
-un teritoriu determinat;
- un guvern independent si o ordine sociala, politica si juridica.

F Drepturile si obligatiile statelor


drepturile şi Unele dintre drepturile si obligatiile fundamentale ale statelor au fost mentionate în
obligaţiile statelor
Convenţia de la Montevideo (1933), care reprezinta actul constitutiv al Organizatiei

41
Statelor Americane (O.S.A.) si în Carta drepturilor si obligatiilor economice ale
statelor (O.N.U., 1974). Dintre drepturile statelor se retin:
- dreptul la existenta si suveranitate;
- dreptul la pace si securitate;
- egalitatea în drepturi;
- dreptul de a participa la viata internaţionala;
- dreptul la legitima aparare în cazul comiterii unui act ilicit sau a unui act de
agresiune din partea altor state;
- dreptul la autodeterminare, implicând dreptul de a alege si de a organiza în mod
liber sistemul politic si de a dispune nestingherit de resursele sale economice si
naturale;
- dreptul la dezvoltare si progres.
Conform reglementarilor de drept internaţional, statele beneficiaza de imunitate de
jurisdictie a lor si a bunurilor lor, în fata organelor judecatoresti ale altor state.
Acesta reprezinta un drept la care statul poate sa renunte, în anumite împrejurari.
Obligatiile statelor au la baza, în primul rând, respectarea principiilor
fundamentale ale dreptului internaţional public si consta în:
- obligatia de a nu recurge la folosirea fortei sau la amenintarea cu forta în relaţiile
interstatale;
- obligatia de a respecta inviolabilitatea frontierelor;
- obligatia de a rezolva orice diferend pe cale paşnică ;
- obligatia de a îndeplini cu buna-credinta obligatiile internaţionale rezultând din
tratate;
- obligatia de a proteja mediul.
F
forme de
Forme de organizare a statelor
organizare
În societatea internaţionala exista mai multe tipuri de state:
- state unitare, cele care au un sistem unic de organe supreme ale puterii şi
F administratiei de stat şi reprezinta subiecte unice de drept;
state unitare
- uniuni de state, reprezentând forme de asociere a două sau mai multe state
F independente. Cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederatiile şi
state compuse federatiile.
- statul permanent neutru, care are un statut propriu.
F Confederatiile sunt acele uniuni de state în cadrul carora statele membre îşi
federaţii
pastreaza calitatea de subiecte de drept, fiind state independente care îşi conduc
singure relaţiile internaţionale. Statele uniunii instituie organe comune, care
42
centralizeaza şi coordoneaza activitatea acestora în anumite domenii. De exemplu,
Comunitatea Statelor Independente (C.S.I.) se apropie de modelul unei confederatii
regionale, constituita în baza unui acord - Acordul de la Minsk (1991) - încheiat
între statele fostei U.R.S.S. şi cuprinde în structura sa mai multe organe: Consiliul
Sefilor de State care este organul decizional suprem, Consiliul Sefilor de Guverne,
Comitetul de coordonare şi consiliere – organ permanent executiv, Consiliul
Ministrilor Afacerilor Externe, care coordoneaza politica externa a statelor
membre, Consiliul Ministrilor Apararii – responsabil de coordonarea politicii
militare a statelor membre, un Stat Major, Consiliul comandantilor trupelor
frontaliere, Tribunalul afacerilor economice, Banca interstatala şi un Secretariat
executiv. Prin tratatele încheiate la nivel de confederatie, statele membre vizeaza sa
creeze o uniune economica în care sa fie asigurata libera circulatie a marfurilor, a
capitalului, a serviciilor şi a persoanelor din aceasta zona, precum şi asigurarea unei
zone de liber schimb
De cele mai multe ori, confederatia este o forma de tranzitie înspre constituirea
unei federatii. Este cazul S.U.A., care, înainte de a deveni un stat federativ a
prezentat forma unei confederatii.
Federatiile reprezinta uniuni de state care au renuntat la independenta lor,
transferând calitatea de subiect de drept statului federal. Statele membre îşi
pastreaza competenta de a administra strict probleme de interes local, statul federal
fiind cel care le conduce relaţiile externe. Este cazul Belgiei, a Elvetiei etc.
O situaţie particulara este cea a statului permanent neutru, care dispune de o
capacitate limitata de a-şi asuma drepturi şi obligatii, determinata de statutul sau
specific. State cu neutralitate permanenta sunt Elvetia şi Austria. Neutralitatea unui
stat trebuie sa rezulte din acte interne ale acestuia – legi şi dispozitii constitutionale.
Statului neutru îi revin obligatii specifice: de a nu participa la aliante militare,
politice sau economice care urmaresc pregatirea unui razboi; de a nu permite
folosirea teritoriului lor drept teatru al unor operatiuni militare, sau ca loc de
depozitare a munitiilor, armamentului şi a trupelor militare; de a colabora activ cu
celelalte state pentru asigurarea pacii şi securitatii internaţionale.
Statul neutru are dreptul la autoaparare individuala şi colectiva, precum şi de a
acorda sprijin statului victima, în cazul unui razboi. Acest din urma drept îi este
recunoscut statului neutru, care, în societatea contemporana, nu mai este “tinut” de
obligatia de impartialitate. Statul neutru are, de asemenea, dreptul de a fi membru
al ONU, considerându-se că aceasta nu vine în conflict cu statutul de neutralitate.

43
3. Organizaţiile internaţionale
Organizaţiile internaţionale au o personalitate juridica limitata prin statutul lor de
F functionare, fiind îndreptatite sa îşi asume doar acele drepturi şi obligatii care
organizaţii
internaţionale concura la realizarea scopului pentru care au fost înfiintate. Totodata, reprezinta
subiecte de drept derivate, întrucât sunt creatia statelor - a subiectelor originare -
care le confera calitatea de subiecte de drept, prin statut. Personalitatea juridica
internaţionala a organizaţiilor guvernamentale se manifesta pe plan intern şi pe plan
internaţional şi consta în: dreptul de a-şi coordona activitatea organelor interne, în
dreptul de a încheia tratate, de a înfiinta misiuni diplomatice permanente şi de a
accepta functionarea unor asemenea misiuni ale statelor pe lânga ele (drept de
legatie activa şi pasiva), în dreptul organizaţiilor şi a functionarilor acestora de a
beneficia la imunitati şi privilegii diplomatice, în dreptul de a actiona pe plan
internaţional împotriva unui alt subiect de drept şi în obligatia de a raspunde în fata
unor instanţe internaţionale.
Personalitatea juridica a organizaţiilor este opozabila şi fata de statele care nu sunt
membre ale organizatiei.

F 4. Natiunile şi popoarele care lupta pentru eliberare


mişcări de
eliberare Dupa cel de-al doilea razboi mondial, dreptul internaţional public a consacrat
naţională dreptul la autodeterminare a popoarelor aflate sub dominatia coloniala. În acest
mod s-a legalizat lupta lor de eliberare naţionala în vederea constituirii ca stat
independent. Popoarelor care lupta pentru independenta li s-a recunoscut calitatea
de subiecte de drept internaţional public, dar cu caracter limitat şi tranzitoriu,
aceasta calitate existând pâna la constituirea statului independent care va deveni
subiect cu personalitate juridica deplina. Personalitatea lor juridica internaţionala se
dobândeste din momentul în care îşi creeaza organe proprii ce exercita functii de
putere publica. Pentru a exista ca subiecte de drept, nu este nevoie de recunoaşterea
statelor.
Poporul care lupta pentru independenta se bucura de dreptul de a încheia tratate
internaţionale, de a întretine relaţii oficiale internaţionale, de a primi ajutoare din
partea statelor şi a organizaţiilor internaţionale, de a participa la crearea dreptului

F internaţional public.
persoane
fizice 5. Persoanele fizice
Dreptul internaţional public – drept esentialmente interstatal - nu recunoaşte
persoanei fizice calitatea de subiect de drept în ordinea internaţionala. Se

44
apreciaza, în literatura de specialitate ca participarea individului la viata
internaţionala este mediatizata de către stat. Statul, prin semnarea şi ratificarea
tratatelor internaţionale constituie în favoarea individului drepturi şi obligatii,
exprimându-şi în acest mod consimtamântul ca persoana fizică sa actioneze în
cadrul relaţiilor internaţionale. Problema recunoaşterii calităţii de subiect de drept
în favoarea individului se mentine controversata. Rolul individului în dreptul
internaţional se discuta în legatura cu domeniul dreptului internaţional penal şi al
dreptului internaţional al drepturilor omului.
a) Astfel, individul poate fi subiect al raspunderii penale în cazul comiterii unor
fapte, considerate infractiuni prin conventiile internaţionale (de exemplu,
genocidul), prin care statele se obliga sa incrimineze şi sa pedepseasca aceste fapte
în legea interna. În baza unor astfel de reglementari persoana fizică se supune de
fapt jurisdictiei interne a statului. Însa pentru comiterea crimelor de razboi sau a
crimelor împotriva pacii şi umanitatii, care constituie infractiuni cu caracter
internaţional, răspunderea individului se angajeaza pe plan internaţional, în fata
instanţelor jurisdictionale.
b) Doar dreptul internaţional al drepturilor omului recunoaşte subiectelor de drept
intern – persoane fizice, juridice sau grupuri de particulari - personalitatea juridica
internaţionala, manifestata prin dreptul acestora de a actiona la nivel internaţional,
prin intermediul petitiilor, al comunicarilor sau al recursurilor cu caracter
contencios, înaintate unor institutii jurisdictionale sau altor organe internaţionale.
În fata Curţii Europene a Drepturilor Omului individul se poate adresa direct cu o
plângere împotriva unui stat, din momentul ratificarii de către acesta a Conventiei
Europene a Drepturilor Omului (1950). În fata acestei institutii jurisdictionale
individul este tratat de pe pozitii de egalitate cu statul.

6. Recunoaşterea în dreptul internaţional


Instituţia recunoaşterii reprezintă actul prin care un stat se pronunţă în sens
F afirmativ asupra unor situaţii noi ce se produc şi au efecte în plan internaţional.
recunoaştere
Recunoaşterea poate viza: recunoaşterea pretenţiilor teritoriale, schimbări în titlul
de suveran, calitatea de beligerant, răsculat, naţiune ce luptă pentru independenţă.
Recunoaşterea statelor reprezinta actul unilateral care emana de la un stat, prin
care acesta constata aparitia sau existenta altui stat, pe scena vietii internaţionale.
Actul recunoaşterii reprezinta un act de suveranitate al statelor, un drept al unui
stat şi nu o obligatie a acestuia.

45
În literatura de specialitate se discuta valoarea actului de recunoaştere
internaţionala a noului stat şi efectele sale. Recunoaşterea este un act declarativ şi
nu un act constitutiv de drepturi, statul recunoscut nu dobândeste personalitate
juridica din momentul recunoaşterii sale, ci din cel al formarii sale ca stat. Prin
actul recunoaşterii, statul stabileste relaţii oficiale (diplomatice şi consulare) cu
statul care face obiectul recunoaşterii.
Recunoaşterea poate fi expresa, atunci când recunoaşterea se face printr-un act
scris, oficial care este comunicat statului vizat; poate fi tacita, atunci când din
comportamentul statului rezultă intenţia sa de a recunoaşte un alt stat (de exemplu,
încheie un tratat cu acesta).
Recunoaşterea guvernelor intervine, de obicei, odată cu recunoaşterea statelor.
Problema se pune şi separat atunci când noul guvern se formeaza altfel decât pe
cale constituţională (prin revoluţie, insurectie, lovitura de stat etc), sau se formează
două guverne.
Recunoaşterea guvernelor reprezintă un act unilateral prin care un stat acceptă
guvernul altui stat ca organ al puterii publice a acestui stat.
Pentru a face obiectul recunoaşterii, guvernul trebuie să beneficieze de suportul
majoritatii populatiei statului şi sa fie capabil sa se achite de obligatiile
internaţionale ale predecesorilor sai.
Actul recunoaşterii are ca efecte: obtinerea de către guvernul recunoscut a dreptului
de a stabili relaţii diplomatice cu statul care l-a recunoscut şi cu alte state;
dobândirea dreptului de a înainta actiuni în fata instanţelor judecatoresti ale statului
care l-a recunoscut; dobândirea dreptului la imunitatea de jurisdictie şi de executie.
(Imunitatea de jurisdictie reprezinta un principiu potrivit căruia un stat nu poate fi
actionat de către alt stat – împotriva vointei sale – în fata unei instanţe de judecata.)

F 7. Succesiunea statelor
Succesiune Problema succesiunii statelor în dreptul internaţional este reglementata de două
de state conventii – Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate (Viena,
1978) şi Convenţia referitoare la succesiunea statelor cu privire la bunuri, arhive şi
F datorii (Viena, 1983).
decolonializare
Noţiunea de succesiune a statelor este definita în dispozitiile conventiilor
F mentionate ca reprezentând “substituirea unui stat în locul altuia, în ceea ce
fuziune priveste răspunderea pentru relaţiile internaţionale ale unui teritoriu”. În virtutea
F exerciţării suveranitatii, un stat poate decide în mod liber dacă şi în ce masura va
absorbţie
46
pastra relaţiile juridice stabilite de antecesorul sau.
Problema succesiunii se ridica în urmatoarele situaţii:
- în cazul crearii de noi state pe teritoriile fostelor colonii;
- în cazul crearii de state prin fuziune sau dezmembrare;
- în cazul succesiunii la calitatea de membru în organizaţiile internaţionale;
- în cazul unei revolutii sociale.
Regulile aplicabile în fiecare din aceste situaţii:
a) Popoarele din teritoriile colonizate, în baza dreptului lor la autodeterminare, se
constituie într-un stat nou, independent, care reprezinta un nou subiect de drept
internaţional. O consecinta fireasca a acestui fapt o constituie încetarea tratatelor
care instituiau protectoratul şi tutela, ca fiind incompatibile cu statutul de stat
suveran. În ceea ce priveste celelalte tratate de colaborare internaţionala ale
vechiului stat, acestea pot sa fie preluate de către noul subiect de drept, eventual cu
formularea unor rezerve sau declaratii interpretative, fata de clauzele care nu
corespund intereselor sale legitime. Preluarea tratatelor se realizeaza prin
încheierea unor acorduri de succesiune, formularea unor declaratii unilaterale prin
aderarea la tratate sau prin renegocierea acestora. Astfel de acorduri de succesiune
s-au încheiat, de exemplu, între Anglia şi fostele sale colonii.
b) Prin fuziune se întelege reunirea mai multor state într-un singur stat, care va
deveni noul subiect de drept internaţional. De exemplu, unificarea R.F.G. cu
R.D.G. în 1990.
Prin dezmembrarea unui stat apar mai multe state independente care vor reprezenta
fiecare subiecte independente de drept internaţional. De exemplu, dezmembrarea
U.R.S.S în 1991, a Iugoslaviei, urmata de formarea noilor state. În asemenea
cazuri, de regulă, noului stat continua sa aplice tratatele încheiate anterior.
c) Succesiunea statelor la calitatea de membre în organizaţiile internaţionale se
rezolva în functie de procedura de admitere a membrilor prevazuta în actul
constitutiv al organizatiei. Aceasta presupune şi manifestarea de vointa expresa din
partea statului de a deveni membru într-o organizatie ca succesor al altui stat.
d) Pentru statele create ca urmare a unor revolutii sociale nu se pune problema unei
succesiuni propriu-zise, întrucât, teritoriul şi populatia ramânând aceleasi, nu apare
un nou subiect de drept internaţional. Dupa o revolutie care schimba regimul unui
stat, noile structuri ale puterii emit o declaratie în care-si precizeaza pozitia fata de
tratatele si conventiile încheiate de fosta putere. De exemplu, Consiliul Frontului
Salvarii Naţionale, în comunicatul exprimat în decembrie 1989 arata ca, va mentine

47
tratatele si conventiile încheiate de România, anterior acelei date.

- TEMA IV -
PROBLEME PRIVIND POPULAŢIA ŞI TERITORIUL ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Populatia în dreptul internaţional


F Populatia, alaturi de teritoriu si guvern, reprezinta unul dintre elementele
populaţie
constitutive ale statului. Ea cuprinde totalitatea cetăţenilor unui stat, precum si
celelalte categorii de persoane aflate pe teritoriul si sub jurisdictia sa (straini,
apatrizi, refugiati, persoane stramutate). Sunt exclusi de sub jurisdictia statului,
personalul diplomatic si consular al statelor străine aflat pe teritoriul statului,
precum si functionarii internaţionali care beneficiaza de imunitati si privilegii
diplomatice. Statul, în temeiul suveranitatii sale, stabileste, prin legislatia
naţionala, statutul juridic al persoanelor care formeaza populatia sa. Demersul
legislativ al statului în acest domeniu trebuie sa se bazeze pe principiul respecţării
drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

F a) Cetaţenia
cetăţenie
Cetăţenia reprezinta „legatura politica si juridica permanenta dintre o persoana
fizică si un anumit stat”. Dintre categoriile de persoane care formeaza populatia
statului, doar cetăţenii acestuia pot sa detina plenitudinea drepturilor si a
obligatiilor prevazute în legislatia naţionala.
Fiecare stat este competent sa stabileasca, prin legea naţionala, condiţiile de
acordare a cetăţeniei. Efectele cetăţeniei fata de alte state ale comunitatii
internaţionale pot fi limitate de normele dreptului internaţional. Pentru a fi
valabila, acordarea cetăţeniei trebuie sa se realizeze în anumite condiţii:
- pentru a fi opozabila unor state terte, cetăţenia acordata de un stat trebuie sa fie
licita din punct de vedere al dreptului internaţional, adica sa nu fie acordata pe baz
unor criterii discriminatorii (rasiale, religioase sau politice);
- acordarea cetăţeniei sa aiba în vedere legatura efectiva a individului cu statul;
- acordarea cetăţeniei sa aiba la baza principiile si normele dreptului
internaţional.
Cetăţenia acordata cu ignorarea de către stat a acestor reguli poate sa fie lipsita de
recunoaşterea statelor comunitatii internaţionale.

48
Modalitati de dobândire a cetăţeniei
Cetăţenia se dobândeste prin nastere sau prin naturalizare.
În primul caz se iau în considerare urmatoarele principii:
- principiul jus sanguinis ( „prin legatura de sânge”), conform căruia copilul
dobândeste cetăţenia parintilor indiferent de locul nasterii;
- principiul jus soli ( „prin locul nasterii”), conform căruia copilul dobândeste
cetăţenia statului pe teritoriul căruia se naste, indiferent de cetăţenia parintilor.
În cel de-al doilea caz, cetăţenia se obtine la cererea persoanei si în baza unui act
al autoritatilor statului care o acorda conform legii. Naturalizarea reprezinta,
adesea, efectul căsătoriei sau al sederii prelungite (al rezidentei) pe teritoriul unui
stat.
Conform Legii nr.21/1991, cetăţenia româna se dobândeste prin nastere, prin
adoptie, prin repatriere sau poate fi acordata la cerere. Solicitantul trebuie sa
îndeplineasca anumite condiţii pentru ca cererea sa sa fie soluţionata favorabil: sa
fi locuit o perioada de timp pe teritoriul statului, sa cunoasca limba naţionala, sa
dispuna de un loc de munca si de mijloace de existenta, sa nu fi suferit condamnari
penale, sau sa fi desfasurat vreo activitate împotriva intereselor statului român etc.
Modalitati de pierdere a cetăţeniei
Pierderea cetăţeniei se poate realiza prin două modalitati: prin renuntare si prin
retragere.
a) Renuntarea la cetăţenie este un drept al cetăţeanului si intervine, de obicei,
atunci când o persoana se stabileste într-o tara care nu acorda dubla cetăţenie.
Acest act nu are efect asupra cetăţeniei celorlalti membri ai familiei, acestia având
dreptul sa o pastreze în continuare.
b) Retragerea reprezinta o sanctiune aplicata persoanei care a comis fapte grave
împotriva statului a carui cetăţenie o poarta sau care a obtinut cetăţenia în mod
fraudulos. Acest mod de pierdere a cetăţeniei poate sa intervina doar fata de
persoanele care au dobândit cetăţenia prin naturalizare, nu si prin nastere.

F
b) Conflicte de cetăţenie- bipatridia şi apatridia
Apatridie În anumite cazuri, pot sa apara conflicte pozitive sau negative de cetăţenie:
a) Conflictul pozitiv de cetăţenie se manifesta atunci când o persoana are două sau
F mai multe cetăţenii (bipatridia sau pluricetăţenia). Cel mai frecvent caz este cel al
Bipatridie persoanelor cu dubla cetăţenie, cauzata de neconcordanta legislatiei statelor. De
exemplu, copilul nascut din cetăţeni ai unui stat care aplica principiul jus

49
sanguinis, pe teritoriul unui stat a carui legislatie prevede principiul jus soli, va
purta cetăţenia ambelor state. Persoana care obtine o noua cetăţenie, la cerere, fara
sa renunte la cetăţenia sa anterioara, se afla, de asemenea, în situaţia de bipatridie.
Situaţiile de bipatridie sau de pluricetăţenie pot sa determine conflicte de interese
între state, ale caror efecte se repercuteaza asupra persoanei în cauza. În aceste
cazuri se ridica problema de a stabili carui stat îi revine obligatia de a acorda
protectie diplomatica cetăţeanului, sau în care dintre state este obligata persoana sa
efectueze stagiul militar etc. Conflictele de cetăţenie se soluţioneaza, de regulă,
prin stabilirea cetăţeniei dominante, efective a persoanei, adica prin determinarea
statului fata de care acesta este efectiv atasat (din punct de vedere al domiciliului,
al locului de munca, al limbii vorbite, sau al legaturilor de familie etc.).
b) Conflictul negativ de cetăţenie conduce la aparitia situaţiilor de apatridie, adica
de pierdere a cetăţeniei. De exemplu, un copil nascut din parinti apatrizi, pe
teritoriul unui stat care aplica regulă jus sanguinis, nu va avea nici o cetăţenie.
Efectele apatridiei consta în lipsirea persoanei de protectia diplomatica din partea
vreunui stat. De regulă, apatrizii sunt asimilati strainilor, atât în conventiile
internaţionale, cât si în actele normative interne, fiind obligati sa respecte legislatia
statului pe teritoriul căruia locuiesc si sub a carui jurisdictie se afla. Tendinta este
de a evita crearea unor situaţii de apatridie, pentru ca fiecare persoana sa
beneficieze de protectia unui stat. În acest sens, s-au încheiat conventii
internaţionale în cadrul organizaţiilor universale si regionale (Convenţia privind
statutul apatrizilor din 1954 si 1961, O.N.U.; Convenţia cu privire la cetăţenie,
1997, Consiliul Europei).

c ) Regimul juridic al strainilor. Extradarea si expulzarea

Statutul juridic al strainilor


Strainii sunt persoane care se afla pe teritoriul unui stat, dar au cetăţenia altui stat.
Conform reglementarilor juridice sunt asimilati acestora, apatrizii si refugiatii.

F Statul are dreptul sa stabileasca prin legislatia interna, condiţiile de intrare, de


regimul străinilor sedere si alte elemente privind statutul strainilor pe teritoriul sau, cu respectarea
unui standard minim de drepturi si libertati considerate fundamentale. Se pot retine
câteva reguli generale pe care statele le au în vedere pentru determinarea statutului
juridic al strainilor: obligatia statului de a admite intrarea unui strain pe teritoriul
sau, dar cu posibilitatea de a o supune unor condiţii; dreptul statului de a expulza
un strain numai pe o baza legala si pentru motive temeinice.

50
În principiu, strainii beneficiaza de majoritatea drepturilor de care se bucura
cetăţenii unui stat, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a ocupa functii
publice. Strainii nu sunt tinuti însa de aceleasi obligatii pe care le au cetăţenii
statului (de exemplu, de obligatia de a presta serviciul militar).
Regimuri aplicabile strainilor:
- Regimul naţional, prin care statul recunoaşte strainilor aceleasi drepturi pe care
le acorda propriilor cetăţeni, cu exceptia drepturilor politice si a dreptului de a
ocupa functii publice;
- Regimul clauzei natiunii celei mai favorizate, care presupune acordarea în
favoarea cetăţenilor unui stat strain, a regimului cel mai favorabil care a fost
acordat resortisantilor unui stat tert;
- Asigurarea de către toate statele comunitatii internaţionale a unui standard
minim de tratament în favoarea strainilor.
În situaţii determinate, statele pot adopta fata de strainii aflati pe teritoriul lor
masura expulzarii sau a extradarii.

Expulzarea
Reprezinta un act administrativ individual, cu caracter de sanctiune, motivat prin
ratiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, a sistemului economic si a
securitatii naţionale.
F Prin conventii internaţionale, statele au stabilit ca expulzarea se poate dispune ca
Expulzare efect al unei decizii legale, cu asigurarea dreptului la aparare al individului si a
dreptului de ataca prin cai legale decizia de expulzare. De asemenea, sunt interzise
expulzarile colective de straini. Un stat nu îsi poate expulza propriii cetăţeni.
(Convenţia Europeana a Drepturilor Omului si Protocoalele aditionale).

F Extradarea
Extrădare Este un act de asistenta juridica între state, care se dispune în cazul comiterii de
către cetăţenii altui stat, a unor infractiuni grave, de drept comun sau de drept
internaţional (crime împotriva pacii si umanitatii). Masura extradarii se dispune
baza unor conventii internaţionale, pe baza de reciprocitate, sau în temeiul legii
interne.
În dreptul internaţional s-a stabilit un numar de reguli aplicabile în domeniul
extradarii:
nu se dispune masura extradarii împotriva cetăţenilor unui stat de către propriul

51
stat;
fapta pentru care se solicita extradarea, trebuie sa fie incriminata de legislatia
ambelor state;
persoana extradata va fi judecata si condamnata doar pentru infractiunea pentru
care a fost solicitata masura.

d) Refugiatii si persoanele stramutate. Dreptul la azil


Noţiunea de persoana refugiata
Convenţia privind statutul refugiatilor, adoptata de O.N.U. în anul 1951,
completata de Protocolul aditional din 1967, defineste noţiunea de persoana

F refugiata ca fiind „ persoana care, în urma unor temeiuri jusitficate de a fi


refugiaţi persecutata pe motive de rasa, religie, naţionalitate, apartenenta la un grup social
sau opinie politica, se gaseste în afara ţării sale de origine si nu poate sau, din
cauza acestor temeri, nu doreste sa revina în acea tara” (art.1).
Statutul de refugiat este, astfel, acordat pe baza individuala, si nu pentru grupuri de
persoane. Din textul Conventiei mentionate se deduce ca nu intra în categoria
persoanelor refugiate, refugiatii economici si persoanele care au dobândit statutul
de refugiati ca efect al unor conflicte armate internaţionale sau interne. În aceste
cazuri, solutia care s-ar impune ar fi cea a ajutorului umanitar internaţional în tara
de origine sau a unor masuri de dezvoltare economica.

Noţiunea de persoana stramutata


Persoanele stramutate sunt acele persoane care au fost deportate pe teritoriul unor
state străine (cum a fost cazul persoanelor deportate în cel de-al doilea razboi
F mondial). Preocuparea statelor fata de aceste persoane s-a materializat în
persoane
strămutate încheierea de conventii internaţionale prin care sa se asigure repatrierea lor.

Statutul juridic al refugiatilor si al persoanelor stramutate


Acesta este similar cu cel al strainilor sau al cetăţenilor statelor, potrivit
Conventiei din 1951. Chiar dacă statelor nu le revine nici o obligatie de admitere
pe o baza permanenta a acestor categorii de persoane pe teritoriul lor, returnarea
refugiatilor si expulzarea strainilor în state unde risca sa le fie încalcăte drepturile
fundamentale ale omului, sunt interzise.
Pentru protejarea intereselor refugiatilor, în cadrul ONU, s-a înfiintat în anul 195,
Înaltul Comisariat pentru Refugiati.

52
În România, statutul refugiatilor este asigurat prin Legea nr. 46/1991 prin care
statul român a aderat la Convenţia O.N.U. din 1951, completata de Protocoalele
aditionale din 1967, precum si prin Legea nr.15/1996.
Pe lânga motivele invocate de Convenţia O.N.U. pentru acordarea statutului de
refugiat, legea româna adauga considerentele umanitare si cazul unor conflicte
armate, în limita posibilitatilor si pe o durata determinata.
Procedura de acordare a statutului de refugiat presupune înaintarea unei cereri
motivate, fie unei misiuni diplomatice sau unui oficiu consular român din
strainatate, fie Directiei generale a politiei sau altor organe locale. Respingerea
cererii solicitantului poate interveni pentru unul dintre urmatoarele motive:
comiterea unor fapte împotriva pacii sau umanitatii, ori contrare Cartei ONU,
apartenenta la o organizatie sau grupare care reprezinta o amenintare pentru
siguranta naţionala sau ordinea publica, comiterea unei infractiuni sancţionata cu
închisoare mai mare de 3 ani sau dobândirea statutului de refugiat în altă tara.

Azilul. Tipuri de azil


Azilul poate fi teritorial si diplomatic:
a) Azilul teritorial se acorda unor persoane, la cerere, în cazuri de persecutii
F politice exercitate asupra unei persoane în propriul lor stat. Acordarea azilului
azil teritorial reprezinta un drept suveran al statului, însa, o data ce l-a acordat, statul
este tinut sa asigure o protectie activa vizând asimilarea azilantului în societate,
precum si o ocrotire din ratiuni umanitare. Dreptul de a solicita azil este considerat
un drept fundamental al omului, înscris în Declaratia Universala a Drepturilor
Omului adoptata de O.N.U. în 1948.
b) Azilul diplomatic se refera la primirea si protectia acordata în localurile
ambasadelor străine, a cetăţenilor statului pe lânga care este acreditata misiunea
diplomatica, cetăţeni urmariti de propriile autoritati, ori a caror viata este în pericol
din cauza unor evenimente interne exceptionale. Acordarea azilului diplomatic
poate fi considerată un act de încalcăre a suveranitatii statului de resedinta. În
general, azilul diplomatic se acorda în baza unor conventii, sau pe baza de
reciprocitate.
F
protecţie e) Protecta diplomatica
diplomatică Reprezinta protectia pe care un stat o acorda cetăţenilor sai aflati în strainatate, în
scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autoritatile locale.

53
Autoritatea statului se exercita asupra propriilor cetăţeni si în afara teritoriului
naţional, în baza legaturii juridice permanente ce se stabileste între stat si
resortisantii sai. Statul poate sa le impuna anumite obligatii, decurgând din
legislatia sa naţionala, cum ar fi obligarea cetăţenilor de a presta serviciul militar si
totodata, statul are dreptul sa inculpe si sa condamne o persoana chiar în
contumacie (în lipsa), însa nu poate sa efectueze acte de urmarire penala si arestare
pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state exista un tratat, care sa permita
aceasta. Finalitatea protectiei diplomatice consta în supravegherea situaţiei
cetăţenilor unui stat pentru ca statul strain pe teritoriul căruia se afla, sa le asigure
un standard minim de drepturi.

2. Teritoriul de stat şi domeniul internaţional public


Teritoriul reprezintă spaţiul geographic asupra căriua un stat îşi exercită
F suveranitatea exclusivă. Teritoriul reprezintă o premisă materială a existenţei
teritoriul de stat
statului; el defineşte limitele spaţiale ale existenţei şi organizării statale suverane.
Teritoriul de stat cu toate componentele sale se află sub autoritatea exclusivă a
acelui stat. Această autoritate este denumită suveranitate teritorială, fiind elementul
central al suveranităţii de stat.

a) Elementele componente ale teritoriului


Teritoriul de stat este format din solul, subsolul, apele şi coloana da aer situată
deasupra acestora.
Partea terestră este alcătuită din uscatul aflat sub suveranitatea unui stat, indiferent
unde este situată geografic (părţi de teritoriu separate între ele, enclave etc.). asupra
subsolului, statul are drept de exploatare exclusivă a resurselor acestuia, fără limite
de adâncime.
Partea acvatică cuprinde apele râurilor, lacurilor, canalelor, apele porturilor,
radelor, băilor, marea teritorială.
Spaţiul aerian este şi el un element component al teriroriului supus în totalitate
suveranităţii statului.
F b) Limitele teritoriului de stat (frontierele)
Frontierele sunt linii reale sau imaginare, trasate între diferite puncte
frontiere
pe suprafaţa pământului, care despart teritoriul unui stat de teritoriile altor
state, de marea liberă, în adâncime până la limita accesibilă tehnicii, iar în
înălţime până la spaţiul cosmic.

54
Frontierele între statele vecine se stabilesc de regulă prin tratate, în timp
ce frontierele maritime se stabilesc prin legislaţia internă a statelor riverane. Ele
reprezintă, în esenţă, limita juridică a spaţiului în care un stat îşi exercită
suveranitatea deplină şi exclusivă.

Clasificarea frontierelor
a) Din punct de vedere geografic frontierele de stat pot fi naturale şi
geometrice. Cele naturale sunt stabilite în funcţie de particularităţile
geografice - albii şi râuri, înălţimi de munţi, văi, litoralul mării. Cele geometrice
sunt linii drepte, care despart unele state. Din considerente practice frontierele
se abat adesea de la liniile drepte pentru a nu despărţi o localitatea de sursele
de apă, pentru a nu scinda o localitate sau o clădire, dar şi din cauza unor
fenomene naturale, (ridicări sau scufundări de terenuri).
Mai rar întâlnim frontiere astronomice — pe paralele sau meridiane
geografice (o porţiune între SUA şi Canada, frontiera dintre Coreea de Nord şi
Coreea de Sud, de paralela 38 latitudine nordică şi meridianele care despart
sectoarele polare arctice).
b) După elementele de teritoriu pe care le despart, frontierele pot fi:
F terestră, fluvială, maritimă şi aeriană. Frontiera terestră desparte uscatul
tipuri de frontiere dintre două state, putând fi geometrică sau naturală.
Cea fluvială separă teritoriile a două state, pe un curs de apă şi se
stabileşte în funcţie de particularităţile apelor de frontieră. În cazul fluviilor
nenavigabile, linia frontierei urmează linia mediană a cursului de apă. In cazul
fluviilor navigabile, linia de frontieră este linia talvegului (şenalului navigabil),
sau a adâncurilor celor mai mari. Când fluviul îşi schimbă talvegul, linia
frontierei se fixează pe noul talveg. Dacă fluviul are mai multe braţe, frontiera se
fixează pe braţul principal.
În cazul în care se schimbă poziţia albiei, frontiera rămâne, în
principiu, pe locul albiei vechi, iar fluviul devine apa interioară a statului pe
teritoriul căruia şi-a mutat albia.
Pe podurile care leagă două state, frontiera se stabileşte la mijlocul
podului, dacă între cele două state nu intervine altă înţelegere; la fel în cazul
barajelor pe apele de frontieră.
De obicei, frontiera pe ape se stabileşte prin acorduri convenite între statele
riverane.

55
Frontiera maritimă este limita exterioară a apelor teritoriale (mării
teritoriale), de până la 12 mile de la liniile de bază stabilite prin legislaţia internă,
iar pentru statele vecine o linie trasată prin înţelegere, conform unor reguli
de delimitare bazate pe echidistanţă, echitate, linia generală a ţărmului şi
alte criterii.
Frontierele aeriene sunt liniile perpendiculare care pornesc de pe
frontierele terestre sau acvatice, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Stabilirea frontierei se realizează prin tratate, în două faze:
— delimitarea, care constituie precizarea direcţiei generale a frontierei,
urmată şi de o scurtă descriere a traseului, care este fixată şi pe hartă, anexată la
tratat;
— demarcarea, care constă în fixarea în teren a liniei frontierei potrivit
tratatului.
Dacă delimitarea este o operaţiune de negociere, demarcarea se efectuează
de comisii mixte, formate din reprezentanţii statelor părţi, care fixează traseul liniei
de frontieră pe baza tratatului şi semnele de demarcare — stâlpi de metal, beton,
lemn, copaci, ridicări de pământ, geamanduri. Comisiile întocmesc şi documente
speciale de demarcare — procese verbale de descriere a traseului, hărţi j ale
frontierei, procese verbale de descriere a semnelor, fotografii sau scheme ale
anumitor porţiuni sau semne de frontieră.

s
Regimul de frontieră
Se stabileşte pril legi interne şi prin convenţii între state, şi are rolul de
a asigura paza frontierelor de stat şi prevenirea conflictelor sau incidentelor. Prin
lege, se stabilesc, totodată, modul de trecere a frontierei şi controlul, folosirea
apei, a pământului, activităţile economice, uneori şederea în localităţile de
F frontieră, se pot stabili fâşii de frontieră, tangente la linia de frontieră, care sunt
regim juridic
administrate numai de autorităţile de frontieră. Prin convenţii internaţionale, se
reglementează problema întreţinerii frontierii, a utilizării drumurilor de frontieră,
a trecerii frontierei, de către autorităţile grănicereşti, vamale, însoţitori de
vagoane, locuitorii care posedă loturi de pământ pe teritoriul celuilalt stat etc. Se
stabilesc şi punctele de trecere de frontieră terestră.

c) Apele interioare
Sunt cursurile de apă situate în întregime pe teritoriul unui stat, cele ce
formează frontiera dintre două sau mai multe state (ape contigue) şi cele ce
56
traversează frontierele mai multor state, cum sunt fluviile internaţionale. Ultimele
două categorii sunt numite şi ape de frontieră.
Apele interioare, care fac parte din teritoriul statului pe care sunt situate, se
află sub suveranitatea teritorială a acestuia, statul stabilind regimul utilizării lor.
În ceea ce priveşte apele care formează frontiera între state, în lipsa unei
convenţii între statele în cauză, fiecare dintre ele are dreptul să folosească pentru
navigaţie, fără nici o restricţie, porţiunea dintre ţărm şi frontieră. în practică, se
reglementează, prin convenţii, navigaţia pe râuri şi lacuri de frontieră, pentru
navele statelor vecine. Alte acorduri au creat sisteme mixte de navigaţie şi de
folosire, în scopuri energetice, a râurilor de frontieră.
Apele maritime interioare - sunt apele situate între ţărm şi liniile de bază de
F la care se măsoară marea teritorială, inclusiv golfurile interioare şi apele porturilor,
Ape maritime în această categorie intră şi mările interioare, adică cele mari, cele care sunt
interioare
înconjurate de teritoriul aceluiaşi stat (ex. Marea Arai) sau cele ale căror ţărmuri şi
comunicare cu marea liberă sunt pe teritoriul unui singur stat (ex: Marea Albă,
Marea de Azov, ambele situate în teritoriul fostei URSS). Regimul lor este stabilit
exclusiv de către statul respectiv.
Constituie ape maritime interioare şi golfurile şi băile interioare care au
deschidere spre mare mai mică de 24 mile marine, dar şi golfurile şi băile „istorice",
care deşi au o deschidere mai mare (deci ar putea fi considerate mare liberă), au fost
declarate de către statele respective ca fiind ape interioare, din considerente de
ordin istoric (datorită importanţei lor economice sau pentru securitatea statului
riveran, fiind folosite pe o perioadă îndelungată numai de către acesta). De
exemplu golful Bristol aparţine Angliei, golful Hudson aparţine Canadei, golful
Granville aparţine Franţei. Regimul lor juridic este stabilit de statut respectiv.
În ceea ce priveşte golfurile sau băile la care sunt riverane două sau mai
multe state, delimitarea şi folosinţa sunt reglementate, de obicei, prin acord. Ele
constituie tot ape interioare, singura problemă care se pune fiind cea a delimitării.
F Apele porturilor, cuprinse între ţărm şi linia care uneşte instalaţiile
porturi
permanente ale portului, cele mai avansate spre larg (parte integrantă a sistemului
portuar), sunt ape maritime interioare, aflate sub deplina suveranitate a statului
nveran. Acesta poate permite sau interzice accesul navelor în anumite porturi,
stabilind porturi deschise pentru navele străine. Cele închise sunt de obicei porturi
militare şi cele pentru cabotaj între porturile aceluiaşi stat. Celelalte sunt
deschise pentru vasele comerciale străine, în temeiul normelor cutumiare şi ale

57
Convenţiei multilaterale din 1923 de la Geneva privind regimul internaţional al
porturilor maritime.
În timpul staţionării în apele porturilor, navele se supun reglementărilor şi
legilor statului portuar. Navele militare pot intra în port numai pe baza unei
autorizaţii prealabile al statului portuar, care poate impune restricţii cu privire la
numărul navelor şi durata staţionării. Astfel de nave pot intra fără autorizare,
numai în caz de forţă majorul (furtună, avarie, etc.) sau dacă la bordul lor se află
şeful statului respectiv sj reprezentantul diplomatic acreditat în ţara în care este
portul. Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă,
neputând fi sechestrate, confiscate sau rechiziţionate. De aceea, infracţiunile
comise la bord, între membrii echipajului, se pedepsesc conform legilor statului
navei. Dacă infractorul se refugiază pe ţărm, el trebuie să fie predat căpitanului
navei. Imunitatea de jurisdicţie a navei se extinde şi asupra membrilor echipajelor i
navelor de stat. În caz de dezertare, membrii echipajelor nu pot fi arestaţi dej
comandantul navei; remiterea dezertorilor nu este obligatorie pentru statui de,
reşedinţă.
Navele de stat folosite în scopuri necomerciale, sunt, în general asimilatej
navelor de război. Navele comerciale sunt supuse ordinii juridice a statului
portului; ele trebuie să respecte legile şi sunt supuse jurisdicţiei penale şi civile a
acestuia. Dacă, însă, infracţiunile nu afectează deloc statul portului şi nu depăşesc
cadrul, navei, de regulă, se permite jurisdicţia statului navei.

d) Marea teritorială
F Reprezintă fâşia de mare de o anumită lăţime — (până la 12 mile marine),
marea teritorială
situată de-a lungul litoralului unui stat, j dincolo de liniile de bază.
Liniile de bază se constituie din linia celui mai mare reflux de-a lungul
coastei, iar unde este cazul, liniile care unesc punctele cele mai avansate spre larg |
ale insulelor, stâncilor, ale altor formaţiuni terestre din apropierea ţărmului şi
instalaţiile permanente cele mai avansate ale porturilor. Liniile de bază se stabilesc
prin legi interne de către state. Lăţimea mării teritoriale este, potrivit Convenţiei
asupra dreptului mării (de la Montego Bay, din 1982) de până la 12 mile marine.
Marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian se află sub suveranitatea
deplină a statului riveran. Folosirea sa este supusă legilor, regulămentelor şi
jurisdicţiei statului riveran. Acesta are dreptul de a lua toate măsurile pentru
apărarea securităţii sale, pentru explorarea şi exploatarea bogăţiilor naturale, pentru
exercitarea controlului vamal, sanitar şi al documentelor. Singura deosebire faţă de
58
apele maritime interioare o reprezintă dreptul de trecere inofensivă recunoscut
F navelor comerciale străine.
drept de trecere Prin aceasta se înţelege, fie navigarea prin marea teritorială, fără a intra în
inifensivă
porturi sau în apele interioare, fie traversarea mării teritoriale spre porturi sau din
porturi spre larg.
Pentru a fi considerată inofensivă, trecerea trebuie să respecte legile şi
regulămentele statului riveran privind navigaţia, precum şi regulile dreptului
internaţional şi trebuie să fie continuă şi rapidă. Oprirea sau ancorarea navelor
comerciale străine în apele teritoriale este permisă numai în măsura în care sunt
determinate de nevoile obişnuite ale navigaţiei sau sunt impuse de împrejurări
fortuite (avarii, furtuni, etc).
Dacă nu se respectă aceste condiţii, statul riveran are dreptul de a obliga
nava să părăsească apele sale teritoriale iar, la nevoie, să o supună la sancţiuni.
În schimb, statul riveran este obligat să nu împiedice trecerea inofensivă a
navelor şi să le aducă la cunoştinţă, dacă este cazul, eventualele pericole care
ameninţă navigaţia în apele sale teritoriale; el nu se amestecă în ordinea internă a
navelor străine respective şi poate, din motive de securitate, să închidă anumite
zone din marea teritorială accesului navelor străine, cu condiţia să lase deschise
rutele maritime regulăte, indispensabile navigaţiei. El stabileşte regimul
cercetărilor hidroenergetice, ştiinţifice şi de altă natură în marea teritorială,
putând să le interzică; statul riveran poate interzice şi vânatul, pescuitul sau orice
alte activităţi economice în anumite date.
Statul riveran nu poate să perceapă impozite sau taxe navelor comerciale
aflate în trecere inofensivă, decât în cazul în care navele beneficiază de servicii
prestate, ca pilotajul, sau dacă a efectuat lucrări speciale pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de navigaţie (de exemplu construirea unui canal artificial).
Statul riveran îşi exercită jurisdicţia penală (arestarea unor persoane, acte
de anchetă) pe nave comerciale străine, de la intrarea până la ieşirea din apele
teritoriale, de regulă numai dacă în timpul trecerii s-au comis acte care aduc
atingere statului riveran sau tulbura ordinea în marea teritorială, sau dacă s-a cerut
statului de către căpitanul navei. Asemenea măsuri pot fi luate oricând este vorba
de informaţii temeinice privind traficul ilicit de stupefiante.
De regulă, statul nu opreşte navele aflate în trecere inofensivă, pentru aşi
exercita jurisdicţia civilă asupra persoanelor aflate pe nave comerciale străine în
trecere prin marea sa teritorială. Statul riveran poate lua, faţă de navele comerciale
străine, măsuri asigurătorii pentru obligaţii asumate în legătură cu trecerea
59
prin mare, ca şi măsuri de execuţie şi asigurătorii pentru navele care intră în
sale interioare sau care staţionează în marea teritorială.
Pentru a preveni contrabanda şi îmbarcarea sau debarcarea ilegală de
persoane, statul riveran stabileşte, în apele sale teritoriale, şi un control
frontieră, control vamal şi sanitar; are dreptul de a opri şi vizita navele
străine comerciale în trecere, de a verifica documentele lor, încărcătura,
documentele călătorilor.
În ceea ce priveşte navele de război străine, de regulă şi acestea au
drept de trecere inofensivă prin apele teritoriale ale altor state. Cu toate acestea, la
Conferinţa asupra drepturilor mării din 1982, un număr de state au cerut şi
obţinut recunoaşterea de către Conferinţă a dreptului statului riveran de a lua
măsuri pentru reglementarea trecerii navelor militare străine. Un mare număr
state dispun de asemenea reglementări naţionale, prin care supun unei autorizaţii
prealabile intrarea în apele lor teritoriale a navelor militare străine; aceste
nave, dacă sunt admise, trebuie să respecte legile şi reglementările statului
riveran. Altfel, acesta are dreptul să ordone acestor nave părăsirea imediată a
apelor sale, putând utiliza chiar mijloace de constrângere; submarinele
trebuie să navigheze la suprafaţă, nu se fac manevre militare, iar
comunicarea prin radio cu baza interzisă.

e) Zone maritime cu regim special (asupra cărora statele au drepturi


suverane)

Reprezintă zone maritime situate dincolo de limita exterioară a mării


teritoriale asupra cărora statul riveran exercită drepturi suverane, de jurisdicţie
şi control, având un regim juridic diferit de cel al largului propriu-zis mării.
Aceste zone sunt:
F - Zona contiguă - fâşia de mare care se întinde dincolo de limita
Zonă contiguă
exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine (măsurată de i
liniile de bază) spre larg. În această zonă, statul riveran, are drepturi de
jurisdicţie şi control, din punct de vedere al securităţii sanitare, vamale,
fiscale sau de imigraţie teritoriul său, precum şi pentru a pedepsi infracţiuni

F comise pe teritoriul său.


platou continental - Platoul continental - continuarea, sub apele mari, a părţii terestre a
mării teritoriale până la o anumită adâncime a mării. Problema platoului se pune

60
în ce priveşte explorarea şi exploatarea resurselor minerale din subsolul şi de pe
s o lu l mării, ca şi a resurselor vii legate de sol.
Potrivit Convenţiei asupra dreptului mării de la Montego-Bay din 1982, prin
platou continental se înţelege fundul mării şi subsolul regiunilor submarine situate
dincolo de marea teritorială, pe toată întinderea prelungirii naturale a părţii terestre
a teritoriului statului, sau până la 200 mile marine, dacă prelungirea naturală a
părţii terestre se întinde pe o distanţă mai mică. În unele cazuri, distanţa
respectivă se măsoară de la liniile de bază de la care este măsurată marea
teritorială.
Statul riveran are asupra platoului continental drepturi suverane şi
exclusive; dacă el nu explorează şi nu exploatează rezervele platoului său,
nimeni nu poate face acest lucru fără consimţământul său expres. Aceasta
vizează resursele minerale şi organismele vii, care păstrează în mod constant
contactul cu fundul mării.
Dreptul statului riveran asupra platoului continental nu aduce atingere
regimului juridic al apelor de deasupra platoului sau spaţiului aerian; excepţie fac
instalaţiile de explorare-exploatare, care au dreptul la o zonă de securitate de
500 m, cu condiţia să nu fie în locuri care ar stingheri utilizarea normală a
căilor maritime indispensabile navigaţiei. Cablurile şi conductele submarine
nu pot fi interzise sau oprite de statul riveran; traseul lor se stabileşte însă
împreună cu acesta.
- Zona economică exclusivă - zona situată dincolo de marea
teritorială, până la o distanţă de 200 mile marine de la liniile de bază de la care se
F măsoară marea teritorială, practic, porţiunea de apă de deasupra platoului con-
zona economică tinental.
exclusivă
În acestă zonă statele riverane au drepturi suverane şi exclusive de explo-
rare, exploatare, gestiune şi conservare a resurselor biologice sau nebiologice
(îndeosebi pescuit, alge marine).
Statele au jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea şi folosirea de instalaţii şi
lucrări, cercetări maritime, protecţia şi prezervarea mediului marin. Ele pot permite
altor state asemenea activităţii, pe bază de autorizare, deci, le pot concesiona. De
asemenea, ele reglementează activităţile de cercetare ştiinţifică în zone economică
exclusivă.

61
f) Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale
statelor - Marea liberă
Marea liberă este zona marină situată în afara suveranităţii naţionale, fiind
F deschisă tuturor naţiunilor. Convenţia din 1982 de la Montego-Bay a cristalizat
mare liberă concepţia patrimoniului comun al umanităţii asupra acestei zone, în sensul
unui regim de exploatare a resurselor, de care să profite atât ţările are efectuează
lucrările de exploatare, cât şi ţările sărace. A fost imaginat sistem de
autorizare, de alocare de zone la cerere ca şi crearea unei întreprinderi şi a unei
autorităţi administrative, care să exploateze o parte din resurse în interesul ţărilor
în curs de dezvoltare.
Marea liberă are un regim de deschidere pentru toate statele, în condiţii
de egalitate, nefiind supusă suveranităţii nici unui stat.
Regimul juridic al mării libere este guvernat de principiul libertăţii mărilor, potrivit
F căruia aceasta este deschisă tuturor statelor.
libertăţi Libertăţile, care decurg din principiul libertăţii mării sunt:
a) libertatea de navigaţie;
b) libertatea de a instala şi exploata cabluri, conducte petroliere, submarine;
c) libertatea de survol;
d) libertatea pescuitului, dincolo de zonele economice exclusive.
De aceste libertăţi beneficiază şi statele fără litoral, care însă trebuie să-şi asigure
accesul la marea liberă, prin convenţii cu statele de tranzit; exercitarea acestor
drepturi nu trebuie să aducă atingere drepturilor egale ale celorlalte state. Deci,
libertatea mării comportă şi obligaţia de a respecta drepturile egale ale celorlalţi.
Din libertatea de navigaţie şi egalitatea suverană a statelor decurge regulă
fundamentală, conform căreia navele aflate în largul mării sunt supuse exclusiv
jurisdicţiei statului pavilionului. Nici un stat nu are dreptul de a exercita autoritate
asupra navelor aflate sub pavilionul altui stat. Pavilionul navei indică naţionalitatea
ei. Modul în care o navă dobândeşte naţionalitatea şi pavilionul unui stat sunt
reglementate de dreptul intern la statelor. Fiecare navă are dreptul unui singur
pavilion, la o singură naţionalitate. Din principiul jurisdicţiei exclusive a statului
pavilionului, rezultă că în caz de abordaj sau alte incidente de navigaţie,
competenţa este a statului a cărui cetăţenie o are persoana sau a cărui
naţionalitateare nava în cauză. Navele militare ale unui stat pot lua măsuri doar
pentru navele comerciale purtând pavilionul acelui stat. Excepţie, în cazul
urmăririi în marea liberă pentru faptele comise în marea teritorială.

62
Pirateria este pedepsită de toate ţările lumii. Navele pirat sunt considerate
în afara legii, putând fi oprite de navele sau aeronavele de război şi pedepsite de
autorităţile oricărui stat.
În ceea ce priveşte libertatea de a instala şi a exploata cabluri şi conducte,
trebuie subliniat că acestea sunt şi rămân în proprietatea statului care le instalează,
celelalte state nu trebuie să împiedice instalarea lor, nici să le înlăture sau să le
cauzeze daune.
Libertatea pescuitului a cunoscut, recent, o serie de limitări, decurgând din
regimul zonelor economice exclusive, precum şi pentru protecţia unor resurse pe
cale de epuizare. Astfel, pentru protecţia focilor din nordul Oceanului Pacific, s-au
încheiat convenţii în 1911 şi 1957. Prin Convenţia de la Washington, din 1946, s-
a stabilit un regim al pescuitului balenelor, cuprinzând sezoane, zone permise şi
numărul maxim de balene care puteau fi pescuite. Pentru diferite zone, s-au
încercat regimuri de reglementare a pescuitului (de exemplu, în Mediterană, în
Marea Neagră, în Atlanticul de Nord).

g) Fluviile internaţionale
Sunt apele curgătoare care traversează teritoriile a două sau mai multe state
şi sunt navigabile până la vărsarea lor în mare sau în ocean. Fiecare stat este
suveran pe porţiunea de apă care curge pe teritoriul său (până la frontieră). Regimul

F lor se deosebeşte de cel al altor ape interioare numai prin libertatea de navigaţie,
Fluvii recunoscută potrivit convenţiilor internaţionale.
internaţionale Congresul de la Viena din 1815 a stabilit pentru prima dată anumite
principii ale regimului de navigaţie pe fluviile internaţionale europene,
precum şi noţiunea de fluviu internaţional.
La Conferinţa de la Barcelona din 1921, convocată de Liga Naţiunilor, a
fost elaborată o convenţie şi un statut privind regimul căilor navigabile de interes
internaţional, care reproducea regulile stabilite anterior. Acestea au fost ratificate
de un număr mic de state astfel că, nu există, practic, o reglementare generală şi
uniformă pentru toate fluviile internaţionale, ci ultimele reglementări fragmentare,
având în vedere particularităţile diferitelor fluvii şi faptul că reglementarea revine
statelor riverane.
Din reglementările adoptate, decurg anumite reguli cu privire la
navigaţia pe fluvii:

63
- ca state suverane asupra porţiunilor de frontieră de pe teritoriile
lor, statele riverane reglementează prin acordul lor navigaţia pe fluviul
internaţionale;
- în timp de pace, navele comerciale ale tuturor ţările se bucură
libertatea de navigaţie deplină fără discriminare, pe fluviile internaţionale
navele de război ale statelor riverane, doar în sectoarele lor, iar în sectoa
altora, doar cu permisiunea acestora;
- ţările riverane au obligaţia de a menţine fluviile în stare de
navigaţie, dar şi dreptul de a percepe, în acest scop, taxele necesare pentru
efectuarea lucrărilor de întreţinere şi amenajare;
- pentru o serie de fluvii, s-au creat comisii internaţionale formate din
reprezentanţi ai ţărilor, pentru realizarea colaborării în vederea asigurări
libertăţii de navigaţie.

Regimul navigaţiei pe Dunăre

Dunărea este al doilea fluviu din Europa (după Volga, cu o lungime de


2850 km navigabili). Prin unirea cu Rinul, s-a asigurat comunicarea Mării Negre cu
Marea Nordului. Este o cale comercială din ce în ce mai importantă, care leagă
statele europene cu alte state ale lumii.
Dunărea a avut o mare importanţă şi din punct de vedere militar de-a lungul
secolelor, permiţând controlul a numeroase puncte strategice importante.

F Actualul regim al navigaţiei pe Dunăre a fost stabilit la Conferinţa de la


Dunărea Belgrad din 18 august 1948, la care au luat parte fosta URSS, Ucraina, România,
Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, SUA, Anglia, Franţa şi cu vot

F consultativ, Austria, şi care a intrat în vigoare la 11 mai 1949. SUA, Anglia şi


regim dse navigaţie Franţa au refuzat să o semneze.
În Convenţie sa-au stabilit următoarele reguli generale:
1) Libertatea de navigaţie pentru toţi cetăţenii, navele comerciale şi
mărfurile tuturor statelor, pe bază de egalitate, în privinţa taxelor portuare şi de
F navigaţie, precum şi a condiţiilor generale ale navigaţiei comerciale. Aceasta nu
Convenţia de la
Belgrad se refera şi la cabotaj;
2) Regimul stabilit se referă doar la porţiunea navigabilă a Dunării (de la
Ulm la Marea Neagră), cu ieşire la mare pe braţul Sulina;
3) Navigaţia navelor militare pentru statele neriverane este interzisă;
4) Vasele militare ale ţărilor riverane navighează numai pe sectoarele lor;

64
5) Dreptul de supraveghere vamală, sanitară, fluvială revine fiecărui stat pe
teritoriul său.
S-a creat o Comisie a Dunării formată din reprezentanţi ai statelor riverane
cu atribuţii de realizare a colaborării statelor riverane, mai ales în sensul adoptării
de recomandări privind regulile de navigaţie, de supraveghere fluvială, vamală şi
sanitară, de realizare a colaborării pentru efectuarea de lucrări şi de sprijinire a
statelor riverane. Nu are putere legislativă sau jurisdicţională. Pentru diferende
referitoare la aplicarea Convenţiei, se prevede recurgerea la o Comisie
conciliere.
Sediul a fost stabilit la Galaţi până în 1957, iar după aceea la Budapesta.
Utilizarea apelor Dunării în alte scopuri decât navigaţia este reglementată
prin acorduri încheiate între statele riverane (cum sunt, spre exemplu, cele două
acorduri încheiate între România şi şi Iugoslavia privind sistemele hidroenergetice
şi de navigaţie „Porţile de fier” I şi II).

h) Regimuri teritoriale speciale

Sunt stabilite prin tratate sau prin cutumă pentru unele teritorii ale unor
state sau pentru zone, care nu aparţin nici unui stat. Acestea sunt:
- Demilitarizarea - regimul juridic potrivit căruia, pe un teritoriu se
F distrug sau după caz nu vor fi construite sau menţinute fortificaţii, instalaţii,
Demilitarizare
armamente sau forţe armate, cu excepţia forţelor de ordine. Poate fi parţială sau
totală (după zona de teritoriu pe care o acoperă), completă sau limitată (după
tipurile de armament la care se referă).
Prin Convenţia de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să demilitarizeze
malurile Mării Negre. Tratatul de la Versailles din 1919 obliga Germania să
demilitarizeze ambele maluri ale Rinului pe o porţiune de 50 km lăţime; Tratatul
de pace din 1947 prevedea demilitarizarea frontierelor Italiei cu Franţa şi
Iugoslavia şi, parţial, ale Siciliei şi Sardiniei. Au fost demilitarizate total unele
insule: Aaland, printr-un tratat din 1921; Germania în întregime prin Acordul de
la Postdam din 1945. În prezent, este demilitarizată Antarctica.
F - Neutralizarea - regimul juridic referitor la un spaţiu geografic pe
Neutralizare
care statele se obligă în timp de război să nu desfăşoare operaţii militare, iar în timp
de pace să nu-1 transforme într-o bază militară.
S-a aplicat din secolul XIX în special unor căi maritime internaţionale, şi
anume: canalul Panama, conform tratatului din 1903 dintre SUA şi Panama;
strâmtoarea Magelan, potrivit tratatului din 1881 dintre Argentina şi Chile.
65
În general, neutralizarea însoţeşte demilitarizarea. În prezent, Antractica
este demilitarizată şi neutralizată.
Antarctica este regiunea polară de Sud, cu o suprafaţă de 14 milioane
km2, între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua Zeenlandă.
În 1959, s-a încheiat la Washington, Tratatul cu privire la Antarctica,
iniţial între 12 state. Au aderat numeroase alte state.
În Tratat se prevăd: 1) folosirea Antarcticii în scopuri exclusive paşnice ca
teritoriu demilitarizat, neutralizat şi denuclearizat; 2) libertatea cercetării ştiinţifice,
pentru guvernele, organizaţiile şi cetăţenii oricărui stat, în condiţii de egalitate, în
cadrul unei largi colaborări; 3) fiecare stat-parte poate inspecta bazele de cercetare
ale celorlalte state; 4) dispoziţiile tratatului nu afectează poziţia statelor în ce
priveşte pretenţiile lor teritoriale asupra Antarcticii. Tratatul creează un statut de
inegalitate, între ţări cu statul consultativ — membrii originari şi cei ce desfăşoară
activităţi în zonă — şi ceilalţi, care nu participă la luarea deciziilor.
În cadrul mecanismului Tratatului, s-au încheiat mai multe acorduri, între
care recent, un Acord privind protecţia- mediului, care prevede un moratoriu de 50
de ani pentru exploatarea resurselor minerale.
- Denuclearizarea - vizează zone întregi — părţi din teritoriul unui stat,

F teritorii întregi sau continente, în care statele îşi asumă obligaţia de a nu produce şi
denuclearizare a nu depozita arme nucleare, iar statele din afara acestor zone, de a nu le ataca cu
arme nucleare. Este, în esenţă, un regim de demilitarizare şi neutralizare parţială.
America Latină a fost denuclearizată prin Tratatul de la Tlatelolco, din
1963; Tratatul de stat din 1955, prin care era recunoscută independenţa Austriei,
prevede interzicerea producerii şi depozitării de arme nucleare în Austria. Prin
rezoluţie a ONU din 1961, s-a propus ca întreg teritoriul continentului african să fie
recunoscut ca zonă arme nucleare.
Au existat propuneri pentru denuclearizarea centrului Europei, a Nordului,
a Balcanilor, a Mediteranei, a Oceanului Indian.

i) Spaţiul aerian

Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900, când a apărut necesitatea


reglementării navigaţiei aeriene. În dreptul român, spaţiul aerian era considerat res
communis. În feudalism, spaţiul aerian era privit ca aparţinând proprietarului
Pământului. La începutul secolului XX, s-au confruntat două teorii: libertatea
aerului şi suveranitatea asupra spaţiului aerian.

66
După primul război, a triumfat definitiv principiul suveranităţii statului
asupra spaţiului aerian, reprezentând coloana de aer cuprinsă în limitele
frontierelor sale (inclusiv marea teritorială), până la limita de unde începe spaţiul
cosmic. Principiul a fost consacrat în Convenţia de la Paris din 1919 privind
spaţiul aerian, Convenţia de la Havana din 1928 şi Convenţia de la Chicago din
1944, prin care a fost creată Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale. Statele
contractante au admis, în relaţiile dintre ele, libertatea de trecere, în timp de pace,
pentru aeronavele civile, pe deasupra teritoriului lor.
Prin Convenţia din 1944, se prevede dreptul de zbor pentru aeronavele
civile particulare, ca şi de a face escale, fără autorizaţie specială, dar urmând
anumite rute aeriene. Pentru serviciile aeriene comerciale regulăte, se prevede drept
de survol fără escale şi dreptul de escală, în scopuri necomerciale.
O altă convenţie, denumită „a celor 5 libertăţi", cuprinde, pe lângă
drepturile de survol şi escală în scopuri necomerciale, drepturi de escală în
scopuri comerciale, cu îmbarcare şi debarcare din şi către statul navei sau
îmbarcare şi debarcare din şi către orice altă ţară. Numeroase convenţii bilaterale
reglementează condiţiile de exercitare a acestor libertăţi. În ceea ce priveşte
navele militare, se aplică regimul autorizării prealabile.
Statele stabilesc rute şi itinerarii de zbor, urmate de cursele regulăte, pentru
motive de securitate a navigaţiei. Pentru zboruri speciale, în afara curselor, se dă o
autorizaţie specială, de survol.

j) Spaţiul cosmic

Odată cu primele explorări ale spaţiului cosmic, primii sateliţi şi primele


rachete şi nave cosmice, s-a evidenţiat necesitatea elaborării unor principii şi norme
F juridice, care să se reglementeze relaţiile dintre state în privinţa spaţiului şi
spaţiul cosmic
activităţilor spaţiale. Unii specialişti au susţinut că ar exista libertate de acţiune, iar
alţii că ar fi un drept în formare.
Majoritatea autorilor de drept internaţional recunosc însă că statele nu pot
dispune de libertate de acţiune absolută şi că trebuie să acţioneze astfel încât să nu
lezeze drepturile şi interesele altor state. Practic, este în curs de formare un nou
capitol al dreptului internaţional. Tendinţa este formarea acestui drept pe cale
convenţională.
Prin rezoluţii şi declaraţii ale ONU, s-au conturat unele reguli între care:
aplicarea dreptului internaţional şi a Cartei Naţiunilor Unite şi în spaţiul cosmic;

67
exploatarea şi explorarea liberă a spaţiului de către toate statele; interdicţia de
apropiere naţională a spaţiului cosmic şi a corpurilor cereşti, aceasta nefiind supuse
suveranităţii statelor; statele exercită suveranitate asupra navelor şi corpurilor
trimise în spaţiu, statele trebuie să se conducă după principiul colaborării şi
asistenţei reciproce, ţinând seama de interesele celorlalte state.
Respectarea principiilor dreptului internaţional în spaţiu, înseamnă
interzicerea agresiunii, a folosirii forţei şi ameninţării cu forţa; se adaugă, totodată,
răspunderea internaţională a statelor pentru prejudicii cauzate de vehicule speciale
lansate de ele sau de pe teritoriul lor, indiferent unde s-a produs pagube, ca şi
obligaţia de a da ajutor astronauţilor, în caz de pericol sau aterizare forţată.
Ca document mai important, a fost adoptat Tratatul din 1967 asupra
principiilor care guvernează activitatea statelor în elaborarea şi utilizarea
spaţiului extra atmosferic, inclusiv a lunii şi celorlalte corpuri cereşti.
Între principiile reţinute, în tratat menţionăm:
- explorarea şi utilizarea liberă de către toate statele a spaţiului şi corpurilor
cereşti în condiţii de egalitate, fără discriminare;
F - spaţiul şi corpurile cereşti nu pot face obiect de însuşire naţională, sub nici o
principii formă;
- activităţile statelor trebuie să se desfăşoare conform dreptului internaţional şi
Cartei Naţiunilor Unite;
- statele se angajează să nu pună pe orbită corpuri purtătoare de arme
nucleare sau alte arme de distrugere în masă;
- să nu instaleze pe ele asemenea arme şi să nu le plaseze în spaţiu, în nici un
alt mod;
- corpurile cereşti se folosesc numai în scopuri paşnice, fiind interzisă
amenajarea pe cele de bază şi instalaţii militare;
- acordarea de asistenţă astronauţilor, în caz de accident, pericol sau
aterizare forţată.
Un alt Acord este cel privind salvarea astronauţilor, întoarcerea lor şi
restituirea obiectelor lansate în spaţiu, încheiat în 1967.
Se stabilesc angajamente privind: 1) informarea, în caz de accidente,
pericol sau aterizare forţată, a autorităţii lansatoare, ca şi informarea Secretarului
general ONU care urma să o difuzeze tuturor statelor, 2) luarea de măsuri pentru
salvarea şi sprijinirea astronauţilor; 3) informarea despre obiecte căzute sau părţi
ale acestora.

68
În sfârşit, Convenţia asupra responsabilităţii internaţionale pentru daunele
cauzate pentru obiecte spaţiale încheiate în 1967 (ca şi celelalte convenţii,
adoptată de Adunarea Generală a ONU), prevede obligaţia absolută de reparare a
daunelor cauzate de obiecte spaţiale căzute.
Prin daune se înţeleg pierderi de vieţi omeneşti, leziuni corporale sau alte
atingeri aduse sănătăţii, pierderi de bunuri ale statelor, ale persoanelor fizice sau
morale, bunuri ale organizaţiilor fundamentale.
Este o răspundere obiectivă, dacă dauna e comisă în aer sau asupra altui
obiect spaţial şi este o răspundere subiectivă dacă este imputabilă greşelii persoa-
nelor pentru care acesta răspunde.
Unele măsuri de dezarmare s-au referit şi la spaţiu. Ex.: Tratatul de la
Moscova din 1963 privind interzicerea experienţelor nucleare include şi spaţiul
cosmic în categoria mediilor în care aceste experienţe sunt interzise.
Spaţiul cosmic tinde să obţină statut demilitarizat şi denuclearizat; este
corolarul principiului folosirii exclusive a spaţiului în cazuri paşnice.
Limita între spaţiul aerian şi cel cosmic nu s-a clarificat. Unii autori au
propus limita maximă cea mai de jos a orbitei pe care pot evolua corpuri spaţiale,
sau în care nu se exercită forţa gravitaţională a pământului. Alte teorii pleacă de la
o soluţie bazată pe distincţia între activităţile desfăşurate după natura şi scopul lor –
cele aeriene, cele spaţiale.

69
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
1. ANGHEL, Ion M, Subiectele dreptului internaţional, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2002.
2. ANGHEL, Ion M. – Dreptul tratatelor, vol.I si II, ed. a II- a , Ed. Lumina
Lex, Bucuresti, 2000.
3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan -
Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000.
4. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998.
5. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2008.
6. REUTER,Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Preciza i care sunt caracteristicile şi fundamentele dreptului internaţional, ce îl


deosebeşte pe acesta de dreptul intern

70
TEMĂ DE REFLECŢIE

Faptul că individul poate fi subiect al răspunderii penale internaţionale îl


poate transforma pe acesta în subiect de drept internaţional?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1.Care sunt normele imperative ale dreptului internaţional?


2. Ce este zona contiguă?
3. Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Doctrina a identificat trei categorii de norme care compun normele imperative


ale dreptului internaţional:
- principiile fundamentale ale dreptului internaţional;
- norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii care nu au ca obiect
suveranitatea statelor (libertatea mărilor, interzicerea pirateriei);
- o serie de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră
indispensabile pentru a garanta respectarea drepturilor elementare la viaţă şi
demnitate umană (interzicerea genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile
războiului).
2. Zona contiguă este fâşia de mare care se întinde dincolo de limita exterioară a
mării teritoriale, până la o distanţă de 24 mile marine (măsurată de i liniile de bază)
spre larg. În această zonă, statul riveran, are drepturi de jurisdicţie şi control,
din punct de vedere al securităţii sanitare, vamale, fiscale sau de imigraţie
teritoriul său, precum şi pentru a pedepsi infracţiuni comise pe teritoriul său.
3. Elementele esentiale ale tratatului sunt:
- subiectele sau părţile tratatului, care trebuie să fie subiecte de drept
internaţional ;
- vointa partilor, trebuie să fie liber exprimata pentru ca tratatul să fie valabil, în
caz contrar ridicându-se problema nulităţii sau a anulării tratatului.
- obiectul tratatului, care trebuie să fie posibil şi licit.

71
CAPITOLUL II
MODALITĂŢI DE APLICARE A
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Stabilirea de relaţii diplomatice şi consulare


– Reglementarea pe cale paşnică a diferendelor şi evitarea recursului la
forţă
– Angajarea răspunderii internaţionale

– Obiectiv general: Cunoaşterea principalelor modalităţi de


aplicare a dreptului internaţional.

– Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază


privind reprezentarea statelor în relaţiile internaţionale, privind categoriile
de mijloace paşnice ce trebuie utilizate de state pentru rezolvarea
diferendelor lor, precum şi cu privire la condiţiile în care se poate angaja
răspunderea internaţională a statelor şi a persoanelor.

= 5 ore

72
- TEMA I -
STABILIREA DE RELAŢII DIPLOMATICE ŞI CONSULARE

1. Diplomaţia şi dreptul diplomatic

Diplomaţia este activitatea desfăşurată de organele statului cu atribuţii în domeniul

F relaţiilor internaţionale, în primul rând a diplomaţilor. Ea constă în reprezentarea


Diplomaţie intereselor statului în străinătate, prin purtarea de negocieri, de discuţii, de
corespondenţă şi alte mijloace paşnice. Este principalul mijloc de realizare a
F politicii externe a statului.
Drept
Ansamblul normelor ce reglementează desfăşurarea activităţii diplomatice –
diplomatic
conduita şi statutul organelor diplomatice, formează dreptul diplomatic, ramură a
dreptului internaţional public.
În acest context el are un rol foarte important, fiind instrumentul căruia pot exista
şi se pot dezvolta relaţiile dintre state.
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1961 privind
relaţiile diplomatice (adoptată sub egida ONU), ale Convenţiei de la Viena din
1969 privind misiunile speciale şi Convenţiei de la Viena din 1975 privind
reprezentarea statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter

F universal.

Relaţii 2. Relaţiile diplomatice


diplomatice Sunt acele raporturi interstatale care constau în conducerea, prin intermediul
organelor reprezentative şi prin mijloace paşnice, a relaţiilor externe cu alt/alte state
sau orice subiect de drept internaţional. Existenţa lor induce o stare de normalitate a
raporturilor dintre două state, presupune existenţa păcii, a colaborării între acestea.

3. Autorităţile statului cu atribuţii în domeniul relaţiilor externe


Instituţiile abilitate să desfăşoare activităţi de relaţii externe au atribuţii bine
definite de legislaţia internă şi, în primul rând, de dispoziţiile constituţionale care
le stabilesc competenţele. Legislaţia internă stabileşte deci, care sunt instituţiile şi
persoanele care au calitatea de a acţiona în numele statelor, subiecte ale dreptului

F internaţional şi cât anume pot angaja statul în relaţiile cu alte ţări.


Misiuni Relaţiile externe ale fiecărui stat se desfăşoară pe două paliere, cel intern,
diplomatice
de elaborare a obiectivelor şi direcţiilor de desfăşurare şi aplicare a politicii externe
şi pe plan internaţional unde accentul este pus pe realizarea practică a politicilor
naţionale în funcţie şi de politicile altor state. Ca urmare, structurile care se ocupă

73
de relaţiile internaţionale pot şi ele fi clasificate în instituţii interne şi externe ale
relaţiilor internaţionale.
În majoritatea statelor, competenţele în domeniul relaţiilor externe sunt
atribuite şefului statului (preşedinte, rege, monarh) şi Ministerului Afacerilor
Externe. Competenţele respective sunt delimitate în funcţie de forma de guvernare
existentă în fiecare ţară, potrivit legilor interne. Există şi alte organisme sau
instituţii care pot îndeplini funcţii în domeniul relaţiilor internaţionale, cum ar fi
Primul Ministru sau ministerele, pe domeniul lor de specialitate.
Sistemul constituţional din România, conferă atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale Parlamentului, instituţiei prezidenţiale şi guvernului, în cadrul
căruia organul de specialitate este Ministerul Afacerilor Externe. Acestea pot fi
definite, în sens larg, ca fiind instituţiile interne cu atribuţii în domeniul relaţiilor
internaţionale în ţara noastră. Reglementările în vigoare stabilesc cu exactitate
modul în care sunt separate competenţele între aceste structuri.

4. Misiunile diplomatice
Sfera relaţiilor internaţionale este una foarte complexă, ce ridică o multitudine de
probleme, presupune desfăşurarea unor diverse activităţi ce nu pot fi rezolvate în
totalitatea lor de autorităţile interne ale statelor cu atribuţii în domeniul relaţiilor
externe. de aceea a fost necesară, în contextul dezvoltării relaţiilor dintre state,
înfiinţarea unor reprezentanţe aler statelor în străinătate, care să acţioneze în
numele lui şi să ajute la rezolvarea numeroaselor şi complicatelor probleme
cotidiene. Aceste organe se numesc reprezentanţe sau misiuni diplomatice.
Misiunile diplomatice sunt organe ale stratului acreditant în statul acreditar şi nu
trebuie confundate cu membrii lor, ele preexistând numirii agenţilor diplomatici şi
continuând să existe şi după expirarea mandatului unora diontre aceştia.
Clasificarea misiunilor diplomatice:
- în funcţie de durata lor, pot fi permanente sau temporare;
F - în funcţie de sarcinile misiunii, pot fi cu sarcini generale sau cu sarcini
clasificare
speciale;
- în funcţie de subiecţii în relaţiile diplomatice respective, pot fi bilaterale sau
multilaterale.
Majoritatea misiunilor diplomatice sunt misiuni diplomatice bilaterale cu caracter
permanent purtând numele de ambasadă, condusă, de regulă, de un ambasador.
Dreptul popoarelor de a trimite şi primi misiuni diplomatice poartă numele de
drept de legaţie, care poate fi activ (de a trimite) şi pasiv (de a primi misiuni).
74
Funcţiile misiunilor diplomatice
Potrivit art. 3 din Convenţia privind relaţiile diplomatice, principalele funcţii ale
acestora sunt dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între statul trimiţător şi statul de
F
funcţii reşedinţă şi a raporturilor de referinţă, culturale şi ştiinţifice între ele, reprezentarea
statului său pe lângă statul de reşedinţă, protecţia intereselor statului său şi ale
cetăţenilor acestuia, ducerea de tratative cu statul de reşedinţă, informarea prin
mijloace legale despre situaţia şi evenimentele din statul de reşedinţă şi informarea
guvernului său.
Ele pot îndeplini şi funcţii consulare în anumite condiţii.

Personalul misiunilor diplomatice


În afara şefului misiunii (care este agentul diplomatic însărcinat cu conducerea
misiunii, superior din punct de vedere ierarhic celorlalţi membrii), personalul

F misiunii cuprinde:
personal - personalul diplomatic (care poate cuprinde: ministru plenipotenţiar,
ministru consilier, consilier , secretar I, secretar II, secretar III, ataşat
diplomatic);
- personalul tehnico-administrativ (translatori, secretari, dactilografi,
cifratori);
- personalul de serviciu (şoferi, portari, bucătari, grădinari etc.).
Personalul misiunii este numit de statul acreditant, care fixează şi numărul de
persoane, statul acreditar putând însă cere ca numărul acestuia să se menţină în
limitele a ceea ce el consideră raţional şi normal, ţinând cont de nevoile misiunii şi
de condiţiile acelei ţări.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice

F Misiunea diplomatică şi membrii săi se bucură în statul de reşedinţă de un statut


Imunităţi special, derogatoriu de la statutul celorlalte categorii de persoane, care-i scoate de
sub autoritatea şi competenţa judiciară a statului acreditar şi le oferă condiţiile
F necesare pentru funcţionarea lor. Acest statut special constă în acordarea de

Privilegii imunităţi, privilegii şi facilităţi diplomatice, ce constituie garanţia activităţii


diplomatice diplomatice înseşi şi premisa necesară pentru a-şi putea îndeplini funcţiile
diplomatice.

75
Acordarea acestor imunităţi, privilegii şi facilităţi se face pe bază de reciprocitate,
aceasta funcţionând însă numai în subsidiar, cu caracter complementar, statele
trebuind să acorde agentului diplomatic cel puţin tratamentul prevăzut în Convenţia
de la Viena, acesta neputând fi limitat prin aplicarea regulei reciprocităţii.
Principalele imunităţi şi privilegii diplomatice, acceptate de către toate
statele, reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a
diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:
-imunitatea de jurisdicţie -penală, civilă, administrativă-
-imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului diplomatic;
-inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia şi a
arhivelor;
-inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a bunurilor
sale;
-libertatea de comunicare;
-libertatea de mişcare;
-scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de expert;
-scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale;
- folosirea drapelului şi a emblemei naţionale;
- procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia.

5. Oficiile consulare
Dreptul consular - este acea parte a dreptului internaţional public care reprezintă
totalitatea normelor şi regulilor care reglementează relaţiile consulare dintre state,
organizarea şi funcţionarea oficiilor consulare, precum şi cele care se referă la
statutul juridic al oficiilor consulare şi a personalului acestora
F Deosebirea fundamentală care există între activitatea oficiilor diplomatice şi a
drept consular
celor consulare este aceea că, în timp ce oficiile diplomatice au ca misiune
principală, promovarea intereselor statului acreditant şi a instituţiilor sale în ţările
în care sunt acreditate, oficiile consulare reprezintă acea parte a serviciului exterior
al unei ţări care se ocupă, pe lângă aceste aspecte, şi de protejarea şi reprezentarea
intereselor cetăţenilor din ţara respectivă în străinătate. A doua deosebire
importantă între dreptul consular şi cel diplomatic este aceea că, în materie de
drept diplomatic, regulile fundamentale care reglementează activitatea oficiilor
diplomatice sunt reguli de drept internaţional , în timp ce în cazul dreptului
consular, o parte importantă a normelor aplicabile sunt reglementări de natură
internă ale statelor care sunt implicate în deschiderea oficiilor consulare, atât statul
76
trimiţător cât şi statul primitor. Sediul materiei îl constituie Convenţia de la Viena
din 1963 privind relaţiile consulare.
Relaţiile consulare - reprezintă un raport între state, dar un raport care se stabileşte
F în interesul cetăţenilor acestor state şi a dezvoltării relaţiilor economice dintre ele,

Relaţii consulare un raport care are caracter convenţional, este bazat pe acordul statelor (al statului
trimiţător şi al statului primitor) şi sunt caracterizate de principiile reciprocităţii,
caracterului direct şi al celui bilateral

Stabilirea relaţiilor consulare


Potrivit articolului 2 al Convenţiei de la Viena, stabilirea relaţiilor consulare
între state se face pe baza consimţământului mutual al acestora. Acordul se
realizează pe baza notificării de către un stat a interesului său de a deschide un
oficiu consular în cealaltă ţară, notificare acceptată de celălalt stat, constituind
astfel împreună, acordul pentru stabilirea de relaţii consulare între cele două ţări.
Ca regulă generală, se consideră că în cazul în care două ţări au decis să stabilească
relaţii diplomatice între ele, în afară de situaţia în care în înţelegerea respectivă se
specifică altfel, acordul lor reciproc pentru stabilirea de relaţii diplomatice implică
şi consimţământul acestora pentru relaţiile consulare şi nu este necesară încheierea
unui acord special pentru stabilirea de relaţii consulare.
Întreruperea sau încetarea relaţiilor diplomatice între două state nu atrage
după sine în mod obligatoriu şi ruperea relaţiilor consulare. În numeroase cazuri,
chiar dacă statele au decis să rupă relaţiile lor diplomatice, relaţiile consulare au
continuat, pentru că ele sunt relaţii între două state concepute să servească
interesele cetăţenilor acestor ţări. Relaţiile consulare pot ajunge să înceteze în
momentul în care dispare unul dintre state sau în cazul în care, pe baza aceluiaşi
acord, statele hotărăsc să nu mai întreţină asemenea relaţii.
F
Oficii consulare Oficiul consular (consulatul)
Oficiul consular este un organ autonom, care se creează pentru a permite
exercitarea funcţiilor consulare prevăzute în Convenţia de la Viena şi în acordurile
bilaterale încheiate de statele respective. Fiecare oficiu consular are un sediu, o
circumscripţie şi de asemenea, un anumit rang, de precădere o clasă, care sunt
fixate de către statul trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă.
Deschiderea unui oficiu consular înseamnă în primul rând, prezentarea unei
cereri în care se specifică oraşul în care se doreşte înfiinţarea lui, în al doilea rând,
există obligaţia de a propune o anumită zonă (circumscripţie) din teritoriul ţării care
77
va fi arondată la postul consular respectiv şi clasa consulatului, iar toate acestea
împreună, trebuie să obţină aprobarea statului de reşedinţă. Orice modificare
ulterioară în legătură cu clasa oficiului consular, cu locul său de reşedinţă şi cu
circumscripţia în care îşi desfăşoară activitatea nu se poate face decât cu
consimţământul statului de reşedinţă, care este necesar şi în cazul în care un
consulat vrea să deschidă un viceconsulat sau o agenţie consulară, într-o altă
localitate decât cea în care şi-a stabilit sediul.
Misiunile diplomatice pot şi ele exercita funcţii consulare, din acest punct
de vedere existând două mari categorii de oficii consulare, cele care funcţionează în
cadrul misiunilor diplomatice din capitalele ţărilor şi în cadrul cărora este desemnat
un diplomat şi se creează o structură care se ocupă de relaţii consulare şi a doua
categorie, consulatele speciale, care se înfiinţează în alte oraşe decât capitala, cu
circumscripţii foarte bine stabilite şi încadrate cu personal corespunzător.
Personalul oficiului consular este compus din şeful consulatului, din
funcţionari consulari şi angajaţi, împreună cu personalul de serviciu. Acest personal
al oficiului consular este numit de către statul trimiţător care notifică statului de
reşedinţă numele şi prenumele, categoria şi clasa funcţionarilor consulari şi
circumscripţia în care urmează să funcţioneze.
Potrivit articolului 9 din Convenţia de la Viena, şefii posturilor consulare
sunt repartizaţi pe patru clase care cuprind: consuli generali, consuli, viceconsuli şi
agenţi consulari. Şeful unui post consular ocupă o poziţie deosebită în cadrul
oficiului consular, indiferent de modul în care este el definit, de clasa pe care o are
şi este numit de către statul trimiţător, dar, pentru a putea să-şi desfăşoare
activitatea, are nevoie de acordul statului primitor, pe teritoriul căruia urmează să
funcţioneze. Modalităţile prin care sunt numiţi şefii oficiilor consulare, sunt fixate
prin legi şi regulămente care ţin atât de statul trimiţător, cât şi de cele ale statului
primitor. Şeful unui oficiu consular, în momentul în care este numit, primeşte un
document din partea celui care l-a numit sub forma unei scrisori sau a unui act
similar care atestă calitatea în care a fost trimis. Acest document este trimis pe cale
diplomatică sau pe orice altă cale corespunzătoare, guvernului din statul pe
teritoriul căruia şeful postului consular urmează să-şi exercite funcţiunile şi dacă
statul de reşedinţă îl acceptă, el poate să-şi ia în primire postul respectiv.
F Exequaturul este o autorizaţie specială pe care statul de reşedinţă o acordă
exequatur
şefului oficiului consular şi prin care certifică dreptul acestuia de a-şi exercita
funcţiile sale. Statul de reşedinţă care refuză să elibereze un exequator nu este
obligat să comunice statului trimiţător care sunt motivele refuzului său. Se
78
consideră că exequatorul este un act discreţionar pe care orice stat de reşedinţă are
dreptul să-l adopte sau nu, şi care nu trebuie motivat în nici un fel de către
funcţionarii săi. Din momentul în care şeful unui post consular este acceptat, statul
pe teritoriul căruia îşi desfăşoară el activitatea are obligaţia să informeze imediat
autorităţile competente din circumscripţia sa consulară şi, de asemenea, potrivit
prevederilor articolului 14 din Convenţia de la Viena, are obligaţia să adopte toate
măsurile necesare pentru a-i permite să-şi realizeze sarcinile şi obligaţiile care îi
revin în această calitate. Există şi posibilitatea exercitării temporare a funcţiei de
şef de post consular, în condiţiile în care şeful numit este împiedicat să-şi
îndeplineasă funcţiunile sale, sau, în cazul în care postul său este vacant, se poate
numi un „gerant” interimar care acţionează cu titlul provizoriu de şef al postului
consular respectiv.
Încetarea activităţii unui şef de oficiu consular sau a oricărui diplomat care
funcţionează în cadrul lui, se poate face prin retragere de către statul care l-a trimis,
statul respectiv având posibilitatea să-l înlocuiască şi să-i încheie astfel misiunea.
În foarte multe servicii diplomatice există perioade fixe de timp în care un diplomat
lucrează în serviciul diplomatic exterior sau în cadrul unui oficiu consular, de 4-5
ani. O altă posibilitate de încetare a activităţii este aceea de a fi declarat „persona
non grata” şi toate celelalte situaţii prin care activitatea poate înceta (cazuri de
îmbolnăviri, decese, etc.).

Funcţiile oficiilor consulare

F Funcţiile consulare reprezintă totalitatea activităţilor oficiilor consulare şi


Funcţii consulare ale personalului acestora. Din punct de vedere al conţinutului acestor funcţii, ele
pot fi împărţite în două categorii:
a) funcţii care sunt conferite de către statul trimiţător oficiului consular
respectiv;
b) funcţii care sunt recunoscute de către statul primitor, cel pe teritoriul
căruia îşi desfăşoară activitatea.
Ca regulă generală, conţinutul acestor funcţii consulare este negociat şi inclus
în convenţiile bilaterale pe probleme consulare pe care statul le încheie, o parte
importantă a acestor convenţii consulare se concentrează tocmai pe funcţiile
asupra cărora cele două state îşi dau acordul să fie îndeplinite de către oficiile
consulare.

Clasificarea funcţiilor consulare

79
După obiectul lor sau după domeniul pe care îl abordează, funcţiile consulare pot
fi:
1) funcţii cu caracter politic, altele decât funcţiile diplomatice;2) funcţii economice
importante: promovarea schimburilor economice dintre statul trimiţător şi statul
primitor pe teritoriul căruia îşi desfăşoară consulatul activitatea;
3) funcţii culturale; foarte multe consulate româneşti înglobează minicentre
culturale, având o activitate culturală intensă (Consulatele de la Veneţia, Canal
Grande, etc.) şi unde funcţia consulară de promovare a culturii este de fapt una
dintre cele mai importante;
4) funcţii care se referă la protecţia cetăţenilor; spre deosebire de ambasade, care se
concentrează în principal pe promovarea intereselor statelor, a autorităţilor de stat,
consulatele se preocupă de problemele cetăţenilor. Ele includ de asemenea, funcţii
administrative, funcţii de stare civilă, notariale, jurisdicţionale şi funcţii care se
referă la marina comercială, nave şi aeronave şi la obligaţii militare.
Funcţiile consulare sunt prevăzute în Convenţia de la Viena, de asemenea,
convenţiile bilaterale încheiate de state au capitole importante care se referă la
funcţiuni şi totodată, există o practică internaţională a statelor care stabileşte
funcţiile unui oficiu consular.
Articolul 5 din Convenţia de la Viena, care prezintă funcţiile consulare, începe cu
cea mai importantă funcţie în viziunea consulatului, aceea de a proteja în statul de
reşedinţă, interesele statului trimiţător şi a cetăţenilor săi, persoane fizice şi
juridice, în limitele admise de dreptul internaţional. La paragraful 2, acest articol
prezintă cea de-a doua funcţie consulară, favorizarea dezvoltării relaţiilor
comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice, în general, promovarea de relaţii
prieteneşti între statul trimiţător şi statul primitor. A treia funcţie consulară
prevăzută în Convenţia de la Viena la articolul 5, paragraful c, similară cu funcţiile
pe care le au şi ambasadele, se referă la informarea prin mijloace licite asupra
situaţiei din circumscripţia consulară respectivă. Sunt prevăzute în continuare la
acest articol şi alte funcţii care se referă la practica generală care există în materie.

Imunităţi şi privilegii consulare


F Convenţia de la Viena din 1963 reţine reglementări care tind să confere
imunităţi şi
privilegii consulatelor şi consulilor imunităţi apropiate de cele ale ambasadelor.
consulare
Imunităţile şi privilegiile consulatelor sunt:
- imunitatea localurilor, arhivelor şi documentelor, a corespondenţei şi a
valizei consulare;
80
- libertatea de comunicare;
- scutirea fiscală a localului;
- arborarea drapelului şi a stemei naţionale pe clădirile consulatului şi pe
maşinile oficiale.
Pentru membrii oficiilor consulare:
- inviolabilitate personală,
- imunitate de jurisdicţie penală (cu excepţia unor infracţiuni grave);
- imunitate de jurisdicţie civilă pentru actele efectuate în exercitarea funcţiilor
consulare;
- scutirea de obligaţiile de înregistrare a străinilor şi permis de şedere;
- scutiri fiscale şi vamale.
Ei au însă obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului de reşedinţă, de
a nu se amesteca în treburile interne ale acestuia şi de a depune ca martor în
problemele care nu au legătură cu activitatea lor oficială.

- TEMA II -
REGLEMENTAREA PE CALE PAŞNICĂ A DIFERENDELOR ŞI EVITAREA
RECURSULUI LA FORŢĂ

1. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale


Principiul soluţionarii paşnice a diferendelor internaţionale şi procedurile de drept
internaţional pentru realizarea lui au cunoscut o lungă evoluţie istorică. În
F conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice (de drept internaţional), de
Diferend
internaţional morală şi de politică internaţională.
Primele încercări de reglementare a soluţionarii prin mijloace pasnice a
F diferendelor internaţionale au avut loc în cadrul Conventiilor de la Haga, din 1899
Mijloace paşnice
si 1907.
Statutul Societatii Natiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligatia de a
încerca sa soluţioneze prin mijloace pasnice diferendele dintre ele, fara a exclude
însa posibilitatea recurgerii la razboi.
Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnică constituie un principiu al
dreptului internaţional public din anul 1928, când a fost semnat „Pactul Briand-
Kellogg”. Pe lânga condamnarea razboiului si renuntarea la folosirea razboiului ca
instrument al politicii naţionale, Pactul consemneaza si angajamentul statelor de a

81
soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace pasnice. În dispozitiile
Pactului nu este specificata nici o procedura de constrângere colectiva aplicabila în
cazul încalcării sale.
Carta O.N.U ( 1945 ) consacra principiul soluţionarii diferendelor internaţionale
prin mijloace pasnice, ca o obligatie internaţionala a statelor si un principiu
fundamental al dreptului internaţional public.
La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenţia europeana pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor” (1957) adoptata în cadrul Consiliului Europei.

2. Noţiunea de diferend
În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestatiile, litigiile, divergentele sau
conflictele dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale
pot sa aiba o natura juridica sau politica.
a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretentii de drept între state si care
au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de drept internaţional, existenta
unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încalcărea unei obligatii internaţionale
precum si stabilirea naturii sau întinderii reparatiei datorata pentru încalcărea unei
obligatii internaţionale.
b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretentiile contradictorii ale partilor
nu pot fi formulate juridic.

3. Categorii de mijloace pasnice de soluţionare a diferendelor


O regulă importanta a dreptului internaţional contemporan este regulă caracterului
facultativ al mijloacelor pasnice, conform careia, statele îsi aleg în mod liber si pe
baza acordului dintre ele, mijlocul pasnic la care sa recurga pentru soluţionarea
unui diferend aparut între ele.
Mijloacele pasnice de drept internaţional pot fi clasificate în două categorii:
- mijloace cu caracter politico-diplomatic (nejurisdictionale)
- mijloace jurisdictionale.
- procedurile din cadrul organismelor şi organizaţiilor internaţionale

F Mijloacele fără caracter jurisdicţional (politico-diplomatice)


mijloace politico-
diplomatice Mijloacele pasnice de drept internaţional politico-diplomatice sunt reglementate
prin conventii internaţionale universale sau regionale. În general, solutiile adoptate
ca urmare a folosirii acestor mijloace pasnice au un caracter de recomandare fata

82
de părţile diferendului, cu exceptia hotarârilor adoptate de Consiliul de Securitate
al O.N.U.
Din aceasta categorie fac parte:
- negocierile directe între statele aflate în diferend;
- bunele oficii;
- medierea;
- ancheta internaţionala;
- concilierea internaţionala.
F a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important de soluţionare a
negocieri
diferendelor internaţionale. Negocierile diplomatice directe între statele aflate într-
un diferend sunt purtate de către ministerele afacerilor externe ale statelor, de către
sefii guvernelor sau, în unele cazuri, chiar de către sefii statelor. În cazul
organizaţiilor internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalti
functionari ai acestora (secretari generali, directori sau presedinti).
b) Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu,
de către un tert – stat sau organizatie internaţionala – din proprie initiativa sau la
F cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe calea
bune oficii
negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea aparitiei
unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul
bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor directe
între părţile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face
propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar faciliteaza
începerea tratativelor.
c) Medierea presupune, de asemenea, interventia unui tert, care poate fi un stat, o
F organizatie internaţionala sau o persoana fizică. Tertul, de aceasta data, participa la
mediere
negocieri si face propuneri referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul.
Propunerile tertului nu sunt însa obligatorii pentru părţile aflate în diferend.
d) Ancheta internaţionala (Comisia internaţionala de ancheta) se poate utiliza în
cazul diferendelor internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii
F de fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie internaţionala de
anchetă
ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se precizeaza faptele pe care Comisia
trebuie sa le elucideze, modul de alcatuire al acesteia si întinderea împuternicirilor
membrilor sai. Comisia nu se pronunta asupra raspunderii partilor în diferend.
Deliberarile Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu usile închise si ramân
confidentiale. Comisia îsi încheie lucrarile printr-un raport, care se limiteaza doar

83
la stabilirea faptelor si nu are caracterul obligatoriu al unei sentinţe judecatoresti.
e) Concilierea internaţionala (Comisia internaţionala de conciliere) consta din
F examinarea unui diferend de către un organ prestabilit (permanent) sau instituit ad-
conciliere hoc dupa aparitia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase dintre
părţile în diferend care sa conduca la împacarea lor. Comisia internaţionala de
conciliere cerceteaza nu numai faptele care au generat diferendul respectiv, dar
face si recomandari asupra modului de soluţionare a lui. Recomandarile sau
avizele Comisiei de conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

Mijloacele jurisdictionale de soluţionare a diferendelor

1. Arbitrajul internaţional
F Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui diferend de către
Arbitraj
o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend.
Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenţia de la Haga din 1907,
privind aplanarea conflictelor internaţionale, care prevede obligatia partilor de a se
supune cu buna-credinta hotarârii arbitrale. Sentintele arbitrale au efect obligatoriu
doar pentru părţile diferendului si sunt limitate la cauza în care au fost pronuntate.
Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata de acordul partilor într-un
diferend.
Acordul partilor poate sa îmbrace urmatoarele forme:
F a) Compromisul, care reprezinta un tratat internaţional prin care părţile consimt sa

Compromis supuna diferendul dintre ele unei instanţe arbitrale, constituita fie dintr-un arbitru
unic, fie dintr-un organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal prestabilit.
F b) Clauza compromisorie, care este o clauza (generală sau speciala) inclusa intr-un
tratat încheiat de parti prin care acestea înteleg sa supuna eventualele diferende
Clauze
compromisorii dintre ele unei instanţe arbitrale.
În competenta a unei instanţe arbitrale intra soluţionarea diferendelor de ordin
juridic si politic dintre state sau alte subiecte ale dreptului internaţional public.
Tribunalul arbitral decide asupra competentei sale, pe baza compromisului arbitral
si a altor tratate în legatura cu cauza, precum si prin aplicarea principiilor de drept.
În soluţionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin compromisul
partilor ( dreptul internaţional sau echitatea).
Sentinta pronuntata este motivata, are caracter obligatoriu si definitiv. Se admit, în
mod exceptional, anumite cai de recurs:

84
- recursul în interpretare, dacă între părţile diferendului a aparut un dezacord
asupra sensului hotarârii;
- recursul în corectare, dacă tribunalul a savârsit o eroare de drept sau de fapt sau
a manifestat exces de putere;
- recursul în revizuire, dacă se descopera un fapt nou, cu caracter esential care nu
a fost cunoscut la data pronunţării sentintei.

2. Curtea Internaţionala de Justiţie

F Jurisdictia Curţii (C.I.J.)


jurisdicţia C.I.J. a fost instituita prin Carta O.N.U. si reprezinta nu numai organul judiciar al
internaţională
organizatiei, ci si al întregii comunitati internaţionale. Jurisdictia sa a înlocuit pe
F cea a Curţii Internaţionale Permanente de Justitie, dizolvata o data cu Societatea
Curtea Natiunilor.
Internaţională de Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, parti la Statutul C.I.J. Statele nemembre O.N.U.
Justiţie
pot deveni parti la Statutul Curţii în condiţii determinate de Adunarea Generală a
F O.N.U., la recomandarea Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea
sesizarii Curţii de către orice stat al comunitatii internaţionale, chiar dacă nu este
membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de Consiliul de Securitate.
Sediul C.I.J. este la Haga.
Jurisdictia C.I.J. are caracter permanent si este facultativa, fiind determinata de
consimtamântul statelor –parti la litigiul cu care a fost sesizata.

Structura Curţii
Curtea este compusa din judecatori permanenti, judecatori ad-hoc si camere.
Curtea are ca membrii permanenti 15 judecatori, care functioneaza cu titlu
individual, fiind alesi de către Consiliul de Securitate si Adunarea Generală
O.N.U., pe o perioada de 9 ani, cu posibilitatea reânnoirii mandatului. Compunerea
corpului de magistrati permanenti reflecta structura Consiliului de Securitate al
O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii. Calitatea de
judecator al Curţii este incompatibila cu exercitarea altor functii judiciare într-o
cauza anterioara. (reprezentant, consilier, avocat). Magistratii Curţii beneficiaza de
privilegiile si imunitatile necesare desfasurarii activitatii lor.
Judecatorii ad-hoc sunt special numiti de către un stat pentru soluţionarea unui
anumit diferend, în cazul în care nici unul dintre cei 15 judecatori ai Curţii nu are

85
calitatea de cetăţean al sau. Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost
desemnati.
Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai multi judecatori, numiti în vederea
examinarii unor cauze determinate sau care se pot soluţiona în cadrul unei
proceduri sumare, în litigii de mai mica importanta.

Competenta Curţii
Competenta Curţii poate fi analizata sub două aspecte :
F - al subiectelor de drept internaţional care apar în fata sa – competenta personala
competenţa - al litigiilor care i se supun – competenta materiala.
a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie parti în cauzele supuse Curţii.
Interesele persoanelor fizice si juridice sunt reprezentate de state prin intermediul
protectiei diplomatice. Organizaţiile internaţionale nu pot sa apara ca parti într-un
litigiu, dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generală a O.N.U .sa solicite Curţii
avize consultative sau sa ofere informatii în legatura cu problemele puse în
discutie.
b) În Statutul Curţii se prevad două categorii de cauze care intra în sfera
competentei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile, precum si toate
chestiunile reglementate în mod special în Carta O.N.U. sau în tratatele si
conventiile în vigoare. Curtea poate sa examineze doar diferende de ordin juridic
dintre state, care au ca obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept
internaţional; existenta unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o încalcăre a
unei obligatii internaţionale; natura si întinderea reparatiei datorate pentru
încalcărea unei obligatii internaţionale.

Consimţământul statelor
Exercitarea jurisdictiei Curţii este condiţionata de acceptarea ei de către statele
parti. Statele pot sa-si exprime consimtamântul fie anterior unui diferend, fie
ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioara a jurisdictiei Curţii se poate face printr-o declaratie


unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului General al O.N.U. si
cuprinde obligatia asumata de stat de a accepta jurisdictia Curţii pentru orice
diferend care s-ar produce în cadrul raporturilor cu alt stat. De asemenea,
acceptarea anticipata a jurisdictiei Curţii poate sa rezulte din tratatele dintre state,

86
care reglementeaza soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate sa fie prevazuta
într-o clauza compromisorie, inclusa în cuprinsul unui tratat încheiat între state.
b) Acceptarea jurisdictiei Curţii ulterior producerii unui diferend se realizeaza
printr-un acord special între state, denumit compromis, în care părţile stabilesc
obiectul diferendului supus Curţii.

Dreptul aplicabil
C.I.J. aplica în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în vigoare (tratatele,
cutuma, principiile generale de drept, precedentul judiciar, doctrina) sau principiile
echitatii, dacă exista acordul partilor.

Procedura
Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor, respectând principiul
contradictorialitatii si al publicitatii dezbaterilor. Procedura cuprinde o faza scrisa
F (depunerea de memorii) si o faza orala (audierea partilor, dezbateri).
procedura
În prima etapa a procedurii părţile pot sa ridice exceptia de necompetenta a Curţii
în soluţionarea cauzei, obiectiune la care Curtea trebuie sa raspunda înaintea
judecatii pe fond.
Curtea poate sa dispuna - pe cale de ordonanta - masuri conservatorii cu titlu
provizoriu, la cererea partilor sau din oficiu, dacă exista pericolul producerii unui
prejudiciu iremediabil în cauza.
Neprezentarea uneia dintre parti la procedura în fata Curţii nu împiedica
continuarea examinarii cauzei.

Hotarârile Curţii
Curtea adopta hotarârile cu votul majoritatii judecatorilor prezenti. În caz de
paritate, votul Presedintelui Curţii prevaleaza. Hotarârea Curţii se motiveaza, iar
F dacă exista opinii separate (cele care difera de hotarârea Curţii) sau individuale (
caracter definitiv
şi obligatoriu cele care coincid cu hotarârea Curţii dar se bazeaza pe argumente proprii) ale unor
judecatori, acestea se anexeaza hotarârii.
Hotarârile sunt definitive si obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru
cauza pe care o soluţioneaza. Hotarârile Curţii beneficiaza de autoritatea lucrului
judecat.
Carta O.N.U. posibilitatea sesizarii Consiliului de Securitate al O.N.U. de către un
stat, dacă cealaltă parte a litigiului nu executa obligatiile ce-i revin în temeiul unei

87
hotarâri a Curţii.
Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei parti de a solicita interpretarea
hotarârii pronuntate, în cazul în care se contesta întelesul sau întinderea
dispozitiilor hotarârii. Se admite si posibilitatea revizuirii unei hotarâri, dacă
ulterior pronunţării s-a descoperit un fapt nou, de natura a influenta în mod decisiv
procesul decizional si care nu a fost cunoscut de către Curte sau de parte la acea
data. Termenul în care poate fi solicitata revizuirea este de 6 luni de la data
descoperirii faptului necunoscut si nu mai târziu de 10 ani de la pronuntarea
hotarârii.

Competenta consultativa a C.I.J


Curtea este competenta sa emita avize consultative la solicitarea Adunarii Generale
F si a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legatura cu orice problema juridica. Cu
competenţa autorizarea Adunarii Generale mai pot solicita avize si alte organe ale ONU,
consultativă
precum si institutiile specializate. Ramâne la latitudinea Curţii sa accepte sau nu
emiterea unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar pot sa
prezinte expuneri proprii, dupa ce le-a fost notificata de către grefierul Curţii
existenta unei cereri de aviz.
Procedura este mai simpla decât cea contencioasa, dar este în mare masura
asimilata acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă
organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.

Procedurile de soluţionare a diferendelor din cadrul organismelor şi


organizaţiilor internaţionale
Organizaţiile internaţionale, în special cele aparute dupa cel de-al doilea razboi
mondial, au un rol important în actiunea de soluţionare paşnică a diferendelor ivite
între statele membre. Organizaţiile internaţionale, în special O.N.U, sunt
F competente sa actioneze în mod direct pentru soluţionarea diferendelor
organizaţii
internaţionale internaţionale, fie la cererea partilor diferendului, fie din propria lor initiativa.

F Rolul O.N.U în soluţionarea diferendelor internaţionale


ONU Carta O.N.U instituie un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale
care prezinta o anumita gravitate si a caror prelungire în timp pune în pericol pacea
si securitatea internaţionala. Dintre organele principale ale O.N.U sunt competente
sa actioneze pentru soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale: Consiliul de

88
Securitate, Adunarea Generală si, în anumite condiţii, Secretariatul General al
organizatiei.
a) Consiliul de Securitate al O.N.U poate actiona pentru solutonarea unui diferend
inernaţional care amaninta pacea si securitatea internaţionala, din proprie initiativa
sau la cererea oricarui stat membru al organizatiei. Consiliul de Securitate este
principalul organ al O.N.U. raspunzator pentru mentinerea pacii si securitatii
internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligatia partilor într-un diferend ca, în
situaţia în care nu reusesc sa îl soluţioneze, sa îl supuna Consiliului de Securitate,
care, fie le recomanda sa recurga la un anumit mijloc pasnic de soluţionare, fie
propune o solutie de fond în vederea soluţionarii diferendului. Consiliul de
Securitate are dreptul, potrivit Cartei O.N.U., sa adopte decizii (rezolutii) privind
masurile aplicabile statului vinovat. Aceste masuri pot sa nu implice folosirea
fortei (întreruperea totala sau partiala a relaţiilor economice ale statelor membre cu
statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice cu statul vinovat etc) sau, în cazurile
exceptionale, pot fi aplicate masuri de constrângere, bazate pe forta.
b) Adunarea Generală a O.N.U. este competenta doar sa puna în discutie si sa faca
recomandari cu privire la soluţionarea unui diferend internaţional si numai cu
privire la procedurile de aplanare paşnică a diferendului.
c) Secretariatul General al O.N.U. este competent să atraga atentia Consiliului de
Securitate asupra oricarei probleme legata de aparitia unui diferend. De asemenea,
el poate îndeplini misiuni de “bune oficii” sau de mediere.

Rolul organizaţiilor internaţionale regionale


Organizaţiile internaţionale regionale sunt încurajate prin Carta O.N.U. sa
contribuie la soluţionarea paşnică a conflictelor locale, cu obligatia de a informa
F Consiliul de Securitate asupra actiunilor întreprinse în acest sens. În general,
organizaţii
regionale organizaţiile regionale cu competenta generală exercita functii în domeniul apararii
pacii si securitatii internaţionale si a soluţionarii pasnice a diferendelor locale.
Astfel de functii intra în competenta urmatoarelor organizaţii internaţionale
regionale: Organizatia Statelor Americane (O.S.A.), Organizatia Unitatii Africane
(O.U.A) si Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa (în
prezent,O.S.C.E). Mai recent, activitatea Consiliului Europei a fost orientata în
sensul asigurarii pacii si securitatii pe continentul european, prin mijloace politice
proprii ale organizatiei, vizând asigurarea protectiei drepturilor omului.

89
Măsuri de constrângere
În cazul în care un stat comite actiuni inamicale fata de un alt stat sau încalcă
normele dreptului internaţional, lezând în acest mod drepturile sau interesele altui
stat, statul lezat, dacă nu reuseste sa rezolve diferendul prin mijloace diplomatice,
poate sa recurga la folosirea unor mijloacele pasnice bazate pe constrângere.
Aceste mijloace nu trebuie sa implice folosirea fortei sau amenintarea cu forta,

F pentru a nu încalcă principiul fundamental al dreptului internaţional – principiul


constrângere neagresiunii. Dreptul internaţional admite recurgerea la retorsiune, represalii sau
ruperea relaţiilor diplomatice, ca mijloace pasnice bazate pe constrângere.

Retorsiunea
Consta în masurile de raspuns ale unui stat fata de actele inamicale, contrare
curtoaziei internaţionale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Actul de retrorsiune,
ca si actele la care se raspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care
determina retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecatoresti.

Represaliile
Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat, contrare dreptului internaţional,
prin care acesta raspunde la actele ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui.
Prin aplicarea represaliilor se urmareste determinarea statului vinovat sa înceteze
actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi aplicate
numai ca raspuns la actiuni ilegale ale unui stat fata de alt stat si doar dacă, înainte
de a recurge la ele statul lezat a cerut statului vinovat sa repare daunele provocate
prin actiunile ilegale si nu o obtinut vreun rezultat, si doar cu respectarea
principiului proportionalitatii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea si
represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea bunurilor
apartinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea relaţiilor postale, a
comunicatiilor cu statul vinovat etc. Formele speciale ale represaliilor sunt
embargoul si boicotul.
a) Embargoul reprezinta actiunea unui stat de a interzice importurile, exporturile
sau iesirea navelor comerciale ale altui stat din porturile sale sau din marea sa
teritoriala, pâna când statul vinovat nu înceteaza actiunile sale ilegale si nu îl
despagubeste pentu daunele provocate. Tot o masura de embargo o reprezinta si
retinerea bunurilor, de orice fel, apartinând statului vinovat.
b) Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un stat sau de o

90
organizatie internaţionala împotriva altui stat, care s-a facut vinovat de încalcărea
dreptului internaţional (întreruperea relaţiilor economice, stiintifice, culturale si de
altă natura).

Ruperea relaţiilor diplomatice


Este actul unilateral al unui stat, prin care acesta îsi recheama misiunea
diplomatica dintr-un stat si cere statului respectiv sa îsi recheme misiunea
diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune capat relaţiilor oficiale
cu statul vizat prin actiunea sa.

- TEMA III -
ANGAJAREA RĂSPUNDERII INTERNAŢIONALE

A. Răspunderea statului în dreptul internaţional


F 1. Noţiunea şi fundamentul raspunderii internaţionale
Răspunderea Noţiune
ainternaţională a
statelor Răspunderea internaţionala s-a consacrat ca un adevarat principiu al dreptului
internaţional public, conform căruia orice încalcăre a unei obligatii internaţionale
antreneaza răspunderea autorului încalcării si obligatia acestuia de a repara
eventualul prejudiciu produs.
Încalcărea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă stabilirea
unui raport juridic între statul lezat şi statul vinovat. Răspunderea internaţionala
reprezinta o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a suveranităţii sale.
Instituţia raspunderii contribuie la garantarea legalitatii ordinii internaţionale.
La nivel internaţional poate fi angajata si răspunderea persoanelor fizice în cazul
comiterii de către acestea a unor infractiuni internaţionale. În acest caz, persoana
fizică raspunde în fata organelor jurisdictionale internaţionale, fiind vorba de o
răspundere penala individuala.

Fundamentul raspunderii internaţionale a statului


Conform teoriilor conturate în dreptul internaţional, răspunderea internaţionala a
unui stat sau a altui subiect de drept internaţional poate sa aibă la bază comiterea
unui act ilicit internaţional, acţiune sau inacţiune, de o anumită gravitate, ce
încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei infracţiuni

91
internaţionale, fapta de o gravitate deosebita ce lezeaza nu numai interesele unui
stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său.
Nu este nevoie de a demonstra existenta unei culpe a autorului faptei ilicite (decât
în mod exceptional, în cazul anumitor tratate) pentru a se angaja răspunderea
internaţionala a acestuia.
Răspunderea internaţionala a statului se poate fundamenta şi “pe risc”, în dreptul
internaţional fiind reglementată, prin tratate, răspunderea obiectiva a statelor
pentru activitati considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului
internaţional, dar care au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau subiect de
drept internaţional.

2. Evoluţia istorică a instituţiei şi tipuri de răspunderi internaţionale ale


statului
Instituţia raspunderii s-a dezvoltat o data cu progresul dreptului internaţional, ca
drept al pacii si cooperarii. În dreptul internaţional traditional, răspunderea statului
era considerată o răspundere de drept civil. Dacă prin actele organelor statului se
producea un prejudiciu altui stat, statul vinovat avea obligatia de a-l repara, prin
plata unor despagubiri în favoarea statului lezat. Statul nu raspundea pentru
declansarea unui razboi.
În dreptul internaţional modern, răspunderea internaţionala a unui stat intervenea
în cazul în care, prin încalcărea de către organele sale a unei obligatii
internaţionale erau afectate drepturile unui cetăţean al altui stat, rezultând un
prejudiciu. În perioada postbelica, în cadrul activitatii de codificare, Comisia de
Drept internaţional a O.N.U. a largit domeniul raspunderii internaţionale a statelor
care urmează sa raspunda pentru orice acte de încalcăre a unei obligatii
internaţionale.
Din lucrarile de codificare ale Comisiei rezulta ca răspunderea subiectelor de drept
internaţional se poate angaja în două directii:
- pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere al dreptului internaţional;
- pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati licite conform dreptului
internaţional.

3. Elementele raspunderii internaţionale ale statului pentru fapte ilicite


Acestea sunt:
- conduita ilicita;

92
- imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public;
- producerea unui prejudiciu.
Aceste elemente trebuie sa fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja
răspunderea internaţionala a subiectului de drept internaţional.

F a. Conduita ilicita
Conduită ilicită Încalcărea unei obligatii internaţionale, aflata în vigoare, indiferent care este sursa
acestei obligatii – tratat, cutuma sau alt izvor de drept internaţional – constituie un

F fapt internaţional ilicit. Faptul internaţional ilicit poate sa conste într-o actiune sau
Imputabilitate omisiune a subiectului de drept prin care se încalcă o obligatie internaţionala.
Faptele ilicite pot fi clasificate, în functie de nivelul lor de gravitate - apreciat fata

F de importanta normei internaţionale care se încalcă - în crime si delicte


Prejudiciu internaţionale.
a) Crima internaţionala este definita în dreptul internaţional ca un fapt

F internaţional ilicit care rezulta dintr-o încalcăre de către un stat a unei obligatii
Crimă internaţionale opozabila tuturor, care se refera la o valoare esentiala pentru
ocrotirea intereselor comunitatii internaţionale, cum ar fi:
- mentinerea pacii si a securitatii internaţionale si interzicerea agresiunii;
- salvgardarea dreptului popoarelor la autodeterminare;
- interzicerea sclaviei si a genocidului;
- protejarea mediului înconjurator;
- normele dreptului umanitar (în care sunt definite crimele de razboi, crimele

F împotriva pacii si umanitatii).


Delict b) Delictul internaţional este definit prin metoda excluderii si consta în orice fapt
ilicit care nu constituie o crima internaţionala, având o mai mica gravitate.
În cazul comiterii unei crime internaţionale oricare dintre subiectele dreptului
internaţional este îndreptatit sa actioneze, în sensul tragerii la răspundere a statului
care a încalcăt norma internaţionala imperativa, spre deosebire de delicte, care
confera doar statului victima un asemenea drept de actiune.
Există împrejurări care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional:
a) Consimtamântul statului, dacă este exprimat în mod expres si anterior comiterii
faptei si numai dacă nu a fost încalcăta o norma imperativa de drept internaţional.
b) Masurile - chiar ilicite - luate de un stat ca raspuns la fapta ilicita a altui stat. Se
are în vedere aplicarea de represalii sau alte contramasuri de constrângere care nu
se bazeaza pe forta sau pe amenintarea cu forta.

93
c) Forta majora - cu condiţia sa fie irezistibila sau imprevizibila (în afara
controlului statului) si statul sa nu fi contribuit la producerea evenimentului.
d) Starea de primejdie, constând în situaţia în care, datorita unor fenomene
naturale, anumite persoane sau bunuri se afla în primejdie deosebita, iar pentru
salvarea lor este necesara savârsirea unor fapte internaţionale ilicite (patrunderea si
stationarea unor nave militare în marea teritoriala sau în porturile unui stat strain,
fara autorizatia acestuia). Pentru invocarea sţării de primejdie ca temei al
exonerarii de răspundere internaţionala a unui stat se cer îndeplinite urmatoarele
condiţii: autorul faptei sa nu fi avut altă alternativa, iar aceasta sa fie preferabila în
raport cu pericolul extrem care se urmareste a fi înlaturat; autorul faptei sa nu fi
contribuit prin acte proprii la producerea sţării de primejdie.
e) Starea de necesitate, constând în situaţia deosebita în care se afla un stat, în
ceea ce priveste salvarea intereselor sale fundamentale (existenta sau functionarea
statului, apararea mediului înconjurator), amenintate de un pericol grav si iminent.
Condiţiile în care poate sa fie invocata: norma încalcăta sa nu aiba caracter
imperativ, sa nu fie puse în pericol interesele esentiale ale altui stat, invocarea
sţării de necesitate sa nu fi fost exclusa în mod expres printr-un tratat încheiat între
statele implicate.
f) Legitima aparare, presupunând dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un
atac efectiv din partea altui stat, de a raspunde agresiunii cu fortele sale armate.

b. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al dreptului internaţional public


S-a considerat ca actele autoritatilor publice reprezinta actele statului. Actele
F autoritatilor sunt comise de fapt de către persoanele fizice care actioneaza în
imputabilitate
calitatea lor oficiala, acestea angajând răspunderea statului chiar dacă si-au depasit
competentele conferite de functia pe care o exercita.
Statele raspund pentru actele organelor lor legislative, ale administratiei centrale
sau locale si ale organelor judecatoresti, dacă prin acestea se încalcă o obligatie
internaţionala a sa, si chiar pentru acte ale particularilor, în anumite condiţii.
a) Organul legislativ poate sa antreneze răspunderea statutului, fie prin actiune,
atunci când se adopta legi care contravin obligatiilor internaţionale ale statului, fie
prin omisiune, atunci când nu adopta acte normative impuse de o norma de drept
internaţional, nu modifica sau nu abroga o norma interna contrara unor
angajamente internaţionale asumate de stat.
b) Organele executivului pot sa angajeze răspunderea statului prin omisiuni sau

94
acte de aplicare a dreptului de natura sa încalce obligatii internaţionale ale statului
(de exemplu: arestari sau expulzari abuzive ale strainilor).
c) Organele judecatoresti pot, la rândul lor, sa implice răspunderea statului pe plan
internaţional în cazul în care hotarârile pronuntate de o instanţa de judecata
contravin unei norme de drept internaţional, sau procedurile de judecata, având ca
parte un cetăţean strain au o durata excesiva etc.
d) Statul raspunde si pentru acte ale persoanelor particulare, dacă a omis sa ia
masurile necesare pentru tragerea la răspundere si pedepsirea celor vinovati de
comiterea unor fapte de natura sa afecteze valori protejate prin conventii
internaţionale sau drepturile unor cetăţeni straini.

c. Prejudiciul
Producerea unui prejudiciu este un alt element al raspunderii internaţionale a unui
stat. Pentru a fi luat în considerare, trebuie sa fie îndeplinite anumite condiţii:
- sa existe un raport de cauzalitate între conduita ilicita si prejudiciul rezultat;
statul lezat este tinut sa o dovedeasca;

F - prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adica sa afecteze un subiect al dreptului


prejudiciu internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se considera ca sunt
lezate interesele tuturor statelor comunitatii internaţionale.

Tipuri de prejudicii:
a) Prejudiciul material si prejudiciul moral ; primul se produce dacă este afectat
patrimoniul statului victima sau al cetăţenilor sai iar cel de-al doilea dacă sunt
afectate valori nepatrimoniale ale statului, cum ar fi suveranitatea sau onoarea
statului.
b) Prejudiciul direct si prejudiciul mediat. Atunci când prin încalcărea unei norme
internaţionale se produce un prejudiciu care afecteaza statul ca subiect de drept sau
organele sale, prejudiciul este direct. Dacă sunt afectate drepturile cetăţenilor unui
stat ca persoane particulare, sau ale unor persoane juridice având naţionalitatea
statului respectiv, prejudiciul este mediat, întrucât aceste persoane neavând
calitatea de subiecte de drept internaţional nu pot actiona în plan internaţional
decât prin intermediul statului si dacă acesta le acorda protectie diplomatica. Statul
protector, prin asumarea unei plângeri individuale a unui cetăţean al sau, valorifica
pe plan internaţional un drept propriu, în raport direct cu statul pus în cauza.
Statul poate interveni în interesul unor subiecte de drept intern, acordând protectia

95
diplomatica doar în anumite condiţii, care trebuie întrunite cumulativ:
a) statul trebuie sa dovedeasca faptul ca actiunile sau omisiunile celuilalt stat, care
au prejudiciat interesele cetăţenilor sai, reprezinta o încalcăre a unei norme de
drept internaţional;
b) persoanele particulare trebuie sa faca dovada ca au epuizat caile de recurs
interne disponibile, împotriva statului căruia i se pretinde repararea prejudiciului;
c) statul protector trebuie sa verifice dacă prejudiciul pretins de persoanele
particulare nu s-a produs ca urmare a propriei sale conduite ilicite, prin raport cu
dreptul intern al statului a carui răspundere se invoca.
Chiar dacă toate aceste condiţii ar fi îndeplinite acordarea protectiei diplomatice
ramâne un drept discretionar al statului, neavând caracterul de obligatie interna
sau internaţionala.

Forme de reparare a prejudiciului:


a) Repararea în natura a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza restabilirea -
dacă este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza
F dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil.
forme de
reparare b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata de
reparare a prejudiciilor atât materiale cât si morale. O condiţie pentru a putea opera
este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si dovedirea
cuantumului pretins. De regulă, despagubirile trebuie sa acopere atât pierederea
efectiv suferita (damnum emergens) cât si câstigul nerealizat (lucrum cessans).
c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si consta în
prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei
hotarâri a unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecatoresti, a unei încalcări a
normei internaţionale.

4. Răspunderea statului pentru consecinte pagubitoare rezultate din activitati


care nu sunt interzise în dreptul internaţional (licite)
Din anul 1978, Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. manifesta o preocupare
constanta pentru stabilirea regimului juridic al raspunderii internaţionale a statelor,
întemeiata “pe risc”. Aceasta forma de răspundere are un caracter obiectiv, fiind
suficienta constatarea producerii unui prejudiciu, chiar în absenta încalcării unei

F norme de drept internaţional.


risc Dreptul internaţional actual reglementeaza pe cale conventionala răspunderea

96
internaţionala bazata pe risc, în principal în trei domenii:
a) în domeniul nuclear, conventiile internaţionale prevad existenta unei raspunderi
obiective pentru exploatarea instalatiilor nucleare (Convenţia de la Paris din 1960,
Convenţia de la Viena din 1963 etc);
b) în domeniul maritim, în special în cazul poluarii marilor cu hidrocarburi;
conventiile internaţionale prevad o răspundere obiectiva a proprietarilor de nave
care transporta hidrocarburi sau a celor care exploateaza instalatii de foraj marin.
(Convenţia asupra dreptului marii din 1982 etc);
c) în cazul activitatii spatiale a statelor sau organizaţiilor internaţionale (Tratatul
privind spatiul cosmic din 1967, Convenţia asupra raspunderii internaţionale
pentru pentru daune provocate de obiecte spatiale din 1972).
Conform regulilor conturate în dreptul internaţional, sarcina reparararii daunelor
(dacă au o valoare substantiala) în aceste cazuri nu revine integral statului care le-a
produs, ci aceasta se va stabili pe baza negocierilor purtate cu statul victima.
Totodata, se impune cooperarea statelor în sensul reducerii riscurilor producerii
unor accidente din activitati de acest gen.

B. Angajarea răspunderii persoanei fizice în dreptul internaţional- Curtea


Penală Internaţională

Jurisdictia Curţii
C.P.I. a fost creata ca institutie jurisdictionala permanenta, cu competenta
obligatorie pentru statele-parti la Statutul acesteia. Jurisdictia acesteia este
complementara jurisdictiilor penale naţionale. Statutul Curţii a fost adoptat printr-
o conventie între state si a fost deschis semnarii la 17 iulie 1998, la sediul ONU,
urmand sa intre în vigoare dupa depunerea a 60 de instrumente de ratificare.
Sediul Curţii este la Haga.
Prin Statutul sau, Curtea dispune de personalitate juridica internaţionala, fiind
competenta sa-si exercite functiile pe teritoriul oricarui stat-parte la Statut.

Competenta materiala a Curţii


Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de
comiterea unor infractiuni deosebit de grave - definite prin exemplificare în
Statutul C.I.P. - care aduc atingere intereselor ansamblului comunitatii
internaţionale:

97
- crime de genocid;
- crime împotriva umanitatii;
- crimele de razboi;
- crimele de agresiune.
a) Crima de genocid este definita drept “orice acte comise cu intentia de a
distruge, în tot sau în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios prin:

F - uciderea membrilor grupului;


genocid - atingerea grava a integritatii fizice si psihice a membrilor grupului;
- supunerea intentionata a grupului la condiţii de existenta care sa conduca la
distrugerea sa fizică totala sau partiala;
- masuri vizand împiedicarea nasterilor în cadrul grupului;
- transferul fortat de copii de la un grup la altul.”

b) Prin crime contra umanitatii se întelege oricare dintre actele mentionate în


continuare, atunci cand sunt comise în cadrul unui atac generalizat sau lansat
F sistematic asupra populatiei civile: ucidere, exterminare, sclavaj, deportare sau
crime contra transfer fortat de populatie, condamnarea la închisoare sau alte forme de privare
umanităţii
grava de libertate, tortura, viol, sclavie sexuala, prostitutie fortata, sarcina sau
sterilizare fortata sau orice altă forma de violenta sexuala de gravitate
comparabila, persecutarea unui grup pentru motive de ordin politic, rasial,
naţional, etnic, cultural, religios sau bazat pe sex, sau în functie de alte criterii
universal recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional, crima de apartheid
si alte acte inumane cu un caracter similar, cauzatoare de suferinte puternice si
care aduc atingere grava integritatii fizice sau mentale.

c) Curtea este competenta sa judece crimele de razboi, în special acele crime care
se înscriu în cadrul unui plan sau al unei politici elaborate. Prin crime de razboi se
întelege, în virtutea Conventiilor de la Geneva din 1949 privind dreptul umanitar
F si a altor conventii si cutume internaţionale:
crime de război
- omuciderea intentionata;
- tortura sau tratamentele inumane, inclusiv experientele biologice;
- provocarea cu intentie a unor suferinte puternice sau a unor atingeri grave a
integritatii fizice;
- distrugerea si însusirea de bunuri, nejustificata de necesitati militare si
executata pe o scara larga, în mod ilicit;

98
- constrangerea unui prizonier de razboi sa serveasca interesele unei armate
străine;
- privarea intentionata a unui prizonier de razboi de dreptul la un proces
echitabil;
- deportarea sau arestarea ilegala;
- luarea de ostateci;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva populatiei civile si a bunurilor acesteia;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva misiunilor umanitare si de mentinere a
pacii;
- lansarea unui atac deliberat atunci cand este evident ca acesta va produce
pierderi de vieti si pagube materiale în randul populatiei civile;
- uciderea sau ranirea combatantilor inamici dupa ce acestia s-au predat;
- portul unor însemne militare sau a uniformei inamice, atunci cand are drept
urmare pierderea de vieti sau ranirea grava a adversarului;
- stabilirea de către puterea ocupanta a unei parti din populatia sa în teritoriul
ocupat, precum si transferul în interiorul acestui teritoriu sau în afara lui a unei
parti sau a totalitatii populatiei bastinase;
- lansarea de atacuri deliberate împotriva constructiilor destinate uzului religios,
educativ, artistic, stiintific sau caritabil, precum si împotriva monumentelor
istorice si a spitalelor, atunci cand acestea nu sunt obiective militare;
- supunerea prizonierilor la experiente medicale si stiintifice;
- distrugerea sau confiscarea bunurilor inamice, atunci cand nu sunt impuse de
necesitati militare;
- obligarea naţionalilor partii adverse la participarea la operatiuni de razboi
îndreptate împotriva propriei tari;
- jefuirea localitatilor ocupate;
- utilizarea otravurilor, a gazelor asfixiante, precum si a armelor de natura sa
provoace inamicului suferinte inutile;
- atingerea demnitatii persoanei, prin tratamente umilitoare si degradante;
- violul, sclavia sexuala, prostitutia fortata, sterilizarea fortata;
- utilizarea ostaticilor civili pentru a proteja zone sau forte militare;
- atacurile deliberate împotriva cladirilor, materialelor, unitatilor si mijloacelor
de transport sanitare care utilizeaza semnele distinctive prevazute prin Conventiile
de la Geneva;
- înfometarea deliberata a civililor;

99
- înrolarea tinerilor sub 15 ani.
Actele enumerate în cadrul acestor definitii nu sunt limitative.

Competenta personala
Curtea este competenta sa judece si sa pedepseasca persoanele fizice vinovate de
comiterea infractiunilor precizate mai sus, dacă au împlinit varsta de 18 ani.

F Calitatea oficiala de sef de stat sau de guvern, de presedinte de parlament, de


competenţa demnitar sau functionar public nu exonereaza pe autorul faptei de răspundere
penala în fata Curţii si nici nu constituie un motiv de reducere a pedepsei.
Imunitatile sau regulile de procedura speciale care însotesc calitatea oficiala a
unei persoane nu împiedica Curtea sa îsi exercite competenta fata de persoana în
cauza. Răspunderea penala a persoanelor fizice, este o răspundere individuala. Nu
se admite răspunderea colectiva a acestora.
Comandantii militari, pe langa responsabilitatea pentru propriile crime, raspund
penal în fata Curţii si pentru crimele comise de către fortele plasate sub comanda
si controlul lor efectiv.

Sesizarea Curţii
Curtea devine competenta sa judece persoanele fizice care au comis crime
împotriva unui stat- parte la Statut în urmatoarele situaţii:
prin sesizarea Procurorului de către un stat-parte;
prin sesizarea Procurorului de către Consiliul de Securitate al ONU;
prin deschiderea, din oficiu, de către Procuror, a unei anchete în legatura cu
comiterea unei infractiuni.

Condiţii de admisibilitate a unei cauze


O cauza nu este considerată admisibila de către Curte, atunci cand:
a) Crima a facut obiectul unei anchete din partea unui stat competent în cauza,
F mai putin atunci cand acest stat nu a dorit sau a fost incapabil sa efectueze
condiţii de ancheta.
admisibilitate
b) Persoana vizata a fost deja judecata pentru faptele care fac obiectul plangerii;
conform principiului „non bis in idem” nimeni nu poate fi judecat de către Curte
sau de către altă instanţa pentru crime pentru care a fost deja condamnat sau
achitat deja de către Curte.
c) Cauza nu prezinta suficienta gravitate pentru a fi judecata de către Curte.

100
Dreptul aplicabil
Curtea, în judecarea cauzelor, aplica prevederile Statutului, Conventiile de la
Geneva privind dreptul umanitar, alte conventii si cutume internaţionale. De
asemenea, sunt aplicabile cauzelor, principiile generale ale dreptului penal:
legalitatea incriminarii si a pedepsei (nullum crimen sine lege, nulla poena sine
lege), neretroactivitatea legii penale, responsabilitatea penala individuala.

Cauze care înlatura responsabilitatea penala


Acestea sunt:
- bolile psihice care impiedica constientizarea caracterului infractional al faptei;
- starea de intoxicatie provocata involuntar, care impiedica constientizarea
caracterului infractional al faptei;
- legitima aparare;
- constrangerea prin amenintarea cu moartea sau atingerea grava a integritatii
fizice;
- comiterea crimei de către alte persoane;
- alte cauze a caror constatare ramane la latitudinea Curţii.
Nimeni nu poate fi raspunzator si nu poate fi pedepsit pentru o crima de
competenta Curţii decat atunci cand elementul material al crimei a fost savarsit cu
intentie si în cunostinta de cauza.
Eroarea de fapt si eroarea de drept nu înlatura răspunderea penala. De asemenea,
nu îl exonereaza de răspundere pe autorul faptei ordinul unui superior, militar sau
civil. Singura exceptie o constituie cazul în care persoana în cauza nu a realizat ca
ordinul e ilegal. Potrivit Statutului Curţii, ordinul de a comite un genocid sau o
crima împotriva umanitatii este evident ilegal.
Crimele care sunt de competenta Curţii sunt imprescriptibile.

Structura Curţii
Curtea se compune din: o camera preliminara, o camera de prima instanţa si o
camera de apel, un oficiu al Procuraturii si Grefa. Curtea are în componenta 18
judecatori, alesi dintre cei mai reputati specialisti în domeniu, avand cetăţenia
statelor- parti la Statut, dar nu mai mult de un reprezentant al unui stat. Judecatorii
au un mandat de 9 ani si nu pot fi realesi. Curtea este condusa de Presedinte.
Curtea beneficiaza pe teritoriul statelor-parti la Statut de privilegiile si imunitatile

101
necesare îndeplinirii misiunii sale. Judecatorii, Procurorul, procurorii adjuncti si
Grefierul beneficiaza, în exercitarea atributiilor lor, de privilegiile si imunitatile
acordate sefilor misiunilor diplomatice. Dupa expirarea mandatului, ei continua sa
beneficieze de imunitate împotriva oricarei proceduri legale în legatura cu
declaratiile date sau actele realizate în exercitarea functiilor lor oficiale.
Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza, araba, chineza, spaniola, franceza si rusa.

Procedura în fata Curţii


Procedura comporta mai multe etape:
- sesizarea procurorului;
- procedura în fata Camerei preliminare;
- procedura în fata autoritatilor statului naţional;
- procedura în fata Camerei de prima instanţa;

F - pronuntarea sentintei;
procedura - procedura în fata Camerei de apel.
Procurorul, poate sa solicite arestarea persoanei, masura pe care o dispune
Camera preliminara pe baza convingerii ca sunt motive rezonabile de a crede ca
pesoana în cauza a comis crima si ca arestarea este necesara pentru a garanta
prezenta acesteia în fata instanţei, împiedicarea obstructionarii anchetei, precum si
a comiterii unei alte crime.
Statul parte care primeste cererea de arestare trebuie sa ia imediat masuri pentru
punerea în executare a cererii, conform propriei legislatii si Statutului Curţii.
Persoana arestata este imediat deferita autoritatii judiciare competente a statului
de detentie, care verifica dacă mandatul de arestare a vizat într-adevar acea
persoana, dacă procedura de arestare a fost respectata si dacă au fost respectate
drepturile persoanei în cauza. Persoana arestata are dreptul de a cere punerea în
libertate provizorie, cererea fiind examinata de autoritatea competenta a statului
de detentie, decizia finala apartinand însa Camerei preliminare.
Persoanele supuse anchetei au urmatoarele drepturi:
- nu pot fi obligate sa depuna marturie împotriva lor însesi sau sa se declare
vinovate;
nu pot fi supuse nici unei forme de constrangere sau amenintare si nici torturii sau
vreunui tratament crud, inuman sau dregradant;
- beneficiaza gratuit de interpret, atunci cand este necesar;
nu pot fi arestate sau retinute în mod arbitrar.

102
Atunci cand este suspectata de comiterea unei crime, persoana care urmează sa
fie interogata are urmatoarele drepturi:
- de a fi informata înaintea interogatoriului ca exista motive pentru a o suspecta
de comiterea crimei;
- de a pastra tacerea, fara ca acest fapt sa fie luat în considerare pentru a
determina culpa sau nevinovatia persoanei anchetate;
- de a fi asistata de un aparator ales sau, în cazul în care nu are un astfel de
aparator, de un aparator din oficiu, în mod gratuit;
- de a fi interogata în prezenta aparatorului sau.
Procesul are loc la sediul Curţii, în prezenta acuzatului. Procesul se defasoara
potrivit principiului publicitatii si al contradictorialitatii dezbaterilor. Singura
exceptie de la principiul publicitatii o constituie cazul în care Camerele Curţii,
pentru a proteja victimele, martorii sau un acuzat, dispune ca o anumita parte a
procedurii sa se desfasoare cu usile închise.
Curtea poate indica, atunci cand este cazul, reparatiile pe care cel condamnat este
obligat sa le acorde victimelor sau urmasilor acestora.
Curtea poate pronunta împotriva unei persoane declarata vinovata o sentinta de
condamnare de pana la 30 de ani de închisoare, iar pentru crime de extrema
gravitate, detentie pe viata. Pedeapsa închisorii poate sa se cumuleze cu obligarea
la plata unei amenzi, precum si cu confiscarea profiturilor si bunurilor castigate
direct sau indirect prin crima, fara a prejudicia însa drepturile tertilor de buna-
credinta.
Prin decizia Adunarii Statelor-parti, a fost creat, un fond pentru ajutorarea
victimelor, în care se varsă şi amenzile dispuse de Curte.
Sentinţa de condamnare pronuntata de primă instanţa poate să facă obiectul
apelului. Atat condamnatul cat şi Procurorul, pot face apel împotriva sentinţei
primei instanţe. Hotararea Camerei de apel se da cu votul majoritatii judecatorilor,
în sedinta publica si este motivata.
Executarea sentinţelor de condamnare la pedeapsa cu închisoare se realizeaza pe
teritoriul statului desemnat de Curte, dintre cele care s-au declarat dispuse sa
primeasca condamnati. Sentinţa de condamnare este executorie pentru statele-
parti, care nu o pot modifica.

Adunarea statelor- parti


Statele-parti la Statutul Curţii constituie Adunarea statelor, în care fiecare stat-

103
parte dispune de un reprezentant. Printre atributiile Adunarii se numara stabilirea
bugetului Curţii, emiterea de recomandari către Comisia preparatoare,
modificarea numarului de judecatori ai Curţii, verificarea rapoartelor de activitate
ale Biroului Adunarii si examinarea situaţiilor în care un stat-parte nu coopereaza
cu Curtea. Adunarea dispune de un Birou, compus dintr-un presedinte si din 18
membri, alesi pentru 3 ani, avand posibilitatea crearii altor organe subsidiare
considerate necesare. Presedintele Curţii, Procurorul si Grefierul participa la
reuniunile Adunarii si ale Biroului.
Nu sunt admise rezerve la Statutul Curţii.

104
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.
1. ANGHEL, Ion M, ANGHEL, Viorel, Răspunderea internaţională, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
2. ANGHEL, Ion M. – Drept diplomatic şi consular, vol.I si II, ed. a II- a , Ed.
Lumina Lex, Bucuresti, 2003.
3. BOLINTINEANU, Alexandru, NASTASE, Adrian, AURESCU, Bogdan -
Drept internaţional contemporan, Ed.All Beck, Bucuresti, 2000.
4. MIGA-BESTELIU, Raluca- Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Ed. All Educational, Bucuresti,1998.
5. PREDA-MĂTĂSARU, Aurel, Tratat de drept internaţional public, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
6. REUTER,Paul.- Droit internaţional public, P.U.F., Paris,1993.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Preciza i care sunt principalele forme de aplicare a dreptului internaţional

TEMĂ DE REFLECŢIE

Reflecta i asupra ideii de risc pe care se întemeiază răspunderea


internaţională a statelor pentru prejudicii rezultând din activităţi care nu sunt
interzise în dreptul internaţional.

105
MODELE DE ÎNTREBĂRI

1.Care sunt principalele funcţii ale misiunilor diplomatice?


2. Ce sunt bunele oficii?
3. Care sunt principalele forme de reparare a prejudiciului în cadrul răspunderii
internaţionale a statelor?

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Potrivit art. 3 din Convenţia privind relaţiile diplomatice, principalele funcţii


ale acestora sunt dezvoltarea relaţiilor prieteneşti între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă şi a raporturilor de referinţă, culturale şi ştiinţifice între ele, reprezentarea
statului său pe lângă statul de reşedinţă, protecţia intereselor statului său şi ale
cetăţenilor acestuia, ducerea de tratative cu statul de reşedinţă, informarea prin
mijloace legale despre situaţia şi evenimentele din statul de reşedinţă şi informarea
guvernului său.
Ele pot îndeplini şi funcţii consulare în anumite condiţii.

2. Bunele oficii reprezinta demersul întreprins pe lânga statele-parti la un litigiu, de


către un tert – stat sau organizatie internaţionala – din proprie initiativa sau la
cererea partilor, cu scopul de a convinge statele litigante sa îl rezolve pe calea
negocierilor diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea aparitiei
unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja. În cazul
bunelor oficii, rolul tertului înceteaza în momentul începerii negocierilor directe
între părţile aflate în diferend. Tertul nu participa la negocieri si nici nu face
propuneri referitoare la modul de soluţionare a diferendului, ci doar faciliteaza
începerea tratativelor.
3. Principalele forme de reparare a prejudiciului sunt:
a) Repararea în natura a prejudiciului (restitutio in integrum) vizeaza restabilirea -
dacă este posibil - a situaţiei anterioare producerii prejudicului. Se poate realiza
dacă e vorba de prejudicii materiale care nu au avut un efect ireversibil.
b) Repararea prin echivalent (despagubirile) este forma cea mai des utilizata de
reparare a prejudiciilor atât materiale cât si morale. O condiţie pentru a putea opera
este individualizarea si evaluarea prealabila a prejudiciului, precum si dovedirea
cuantumului pretins. De regulă, despagubirile trebuie sa acopere atât pierederea
efectiv suferita (damnum emergens) cât si câstigul nerealizat (lucrum cessans).
c) Satisfactia este forma specifica de reparare a prejudiciilor morale si consta în
prezentarea de regrete si scuze oficiale, sau în simpla constatare, în cuprinsul unei
hotarâri a unei instanţe internaţionale, arbitrale sau judecatoresti, a unei încalcări a
normei internaţionale.

106
CAPITOLUL III
ELEMENTE DE DREPT INTERNAŢIONAL
PRIVAT

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă
7. Temă de reflecţie
8. Modele de teste
9. Răspunsuri şi comentarii la teste

Cuprins

– Consideraţii generale privind caracteristicile şi domeniul dreptului


internaţional privat
– Regulile care guvernează soluţionarea conflictelor de legi
– Norma conflictuală în diverse materii

– Obiectiv general: Cunoaşterea regulilor care guvernează


raporturile de drept privat în care intervine un element de extraneitate.

– Obiective operaţionale: Însuşirea unor elemente de bază


privind specificul dreptului internaţional privat şi regulile care guvernează
aplicarea legii străine în anumite situaţii – statutul persoanei fizice, actul
juridic în general şi contractul în special.

= 5 ore

107
- TEMA I -
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CARACTERISTICILE ŞI
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Raportul juridic cu element de extraneitate

In afara de raporturile juridice analizate in anii anteriori de facultate si carora le

F sunt aplicabile normele de drept intern, exista si raporturi juridice care apar in
Element de urma relatiilor internaţionale de ordin juridic, tehnic, cultural, stiintific, unde.
extraneitate
Sunt acele raporturi care pot aparea fie intre state (tratate, acorduri), fie intre
persoane fizice si\sau juridice din state diferite, şi în care nu mai apare ca suficienta
legea interna aplicabila respectivului raport juridic, apărând un element de
extraneitate, fapt care genereaza probleme care nu exista in cazul raporturilor
simple de drept intern, supuse unei singure legi.
In România a fost adoptata si se afla in vigoare Legea nr. 105/1992 privind
raporturile de drept internaţional privat ; recent a fost adoptata si Legea
nr.187/2003 privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea in
Romnaia a hotararilor in materie civilă si comerciala pronuntate in statele membre
ale Uniunii Europene care reglementeaza o forma particulara a raportului de drept
internaţional privat
Potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.105/1992 raporturile de drept internaţional
privat sunt raporturi civile, comerciale, de munca, de procedura civilă si alte

F raporturi de drept privat cu element de extraneitate


raport juridic Rezultă că raporturile de drept internaţional privat prezintă trăsături specifice
care le individualizează :
-conţin un element de extraneitate prin intermediul căruia are tangenţă cu

F mai multe sisteme de drept ;


subiect -subiectele raprtului juridic de drept internaţional privat sun persoanele
fizice şi persoanele juridice
F Definitie: elementul de extraneitate este o imprejurare de fapt, aflata in
obiect
legatura cu elementele de structură ale unui raport juridic şi care face ca acel
raport să aibă legatură cu legi aparţinând unor ţări diferite.
F De precizat că elementul de extraneitate nu reprezintă un element de structură
al raportului juridic (subiect, obiect, continut).
loc
Determinarea elementului de extraneitate şi efectele acestuia se stabilesc de
legea internă a fiecarui stat ori prin tratate internaţionale intre state.
Sunt considerate elemente de extraneitate:

108
- privitor la subiectul raportului juridic, elementul de extraneitate consta în :
-in cazul persoanelor fizice: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa, credinţa
religioasă, dacă aceasta are eficientă juridică;
-in cazul persoanelor juridice: sediul, naţionalitatea, fondul de comerţ, locul
afacerii principale s.a
- privitor la obiectul raportului juridic, elementul de extraneitate priveste locul
situarii bunurilor in strainatate;
- privitor la continutul raportului juridic, elementul de extraneitate se refera la
locul nasterii raportului juridic sau locul unde urmează sa produca efecte,
respectiv: locul incheierii actului juridic, locul producerii faptului cauzator de
prejudicii, locul unde s-a produs prejudiciul, locul decesului este in strainatate.
- locul soluţionarii litigiului
Atunci cand un element al raportului juridic sau un fapt de care se leaga
nasterea, modificarea, stingerea unui rpaort juridic se afla in strainatate, acest
element este de extraneitate, iar raportul juridic este de drept internaţional privat.
DIP se distinge de dreptul internaţional public prin aceea ca se stabiliste intre
persoane fizice sau juridice, inclusiv statul putand intra in raporturi de DIP, dar
numai in calitate de subiect de drept civil.
Raportul juridic este un raport civil lato sensu, respectiv: comercial, de drept
civil, de dreptul muncii, de procedura civilă, etc.
Dacă raportul juridic contine un element de extraneitate datorita căruia are
legatura cu un sistem de drept, se aplică norma juridica mentionata in legea interna
de drept internaţional privat, care poate fi legea interna sau legea straina. O
asemenea operatiune poate interveni oricand in timpul nasterii, existentiei sau
stingerii raportului juridic. La momentul nasterii raportului, părţile trebuie sa ia in
seama si legile tarilor lor, cât şi legile personale (legea ţării ai carei cetăţeni sunt
sau legea ţării in care işi au domiciliul).
Dacă o parte are capacitate potrivit legii sale personale, va fi considerata
capabila in orice alta ţară.
In momentul relalizarii efectelor raportului juridic, dacă părţile nu isi executa
obligatiile in mod voluntar si este sesizata instanta, litigiul trebuie soluţionat,
instanta aplicand legea statului căruia ii apartine. Dacă foloseste dreptul altui stat,
hotararea este nelegala. In momentul execuţării in strainatate a hotararii
judecatoriesti pronuntate de aceasta instanta, dacă ea nu a aplicat legea potriivt
normelor sale de DIP, hotatarea nu ca fi recunoscuta.

109
In caz de executare silita, hotararea trebuie investitita cu forta executorie, pe
care nu i-o poate acorda decat statul pe teritoriul căruia se face executarea.
Exista raporturi juridice care nu pot considerate a apartine DIP, cum ar fi cele
de drept administrativ internaţional, drept financiar internaţional sau drept penal
internaţional care deşi implică un element de extraneitate, totusi aceste raporturi
juridice fac parte din sfera dreptului public şi sunt supuse intotdeauna dreptului
intern, deci nu exista posibilitatea generării unui conflict de legi. Numai ca
exceptie, se poate lua in considerare legea straina pentru chestiuni incidente sau
prealabile, dar fara a se genera un conflict de legi, ci ca o condiţie pentru a se aplica
legea proprie.

Pentru soluţionarea unui raport juridic cu element de extraneitate apar


urmatoarele probleme ;
-determinarea legii materiale aplicabile raportului juridic respectiv, având
in vedere că elementul de extraneitate face să fie aplicabile legile a două sau mai
multor tari, ceea ce face să existe un conflict de legi soluţionat de normele DIP al
forului ;
-determinarea instantei competente să soluţioneze litigiul ivit ;
-determinarea legii procedurale aplicabile pentru soluţionarea litigiului ;
-determinarea efectelor hotararilor judecatoresti străine ;
-determinarea efectelor unui drept dobândit in străinătate prin aplicarea
unei legi străine.

2. Domeniul DIP
F DIP cuprinde in sfera sa normele care privesc conflictele de legi, conflictele de
domeniul DIP
jurisdictii, precum si normele privind conditia juridică a străinului şi cetăţenia.

Conflictul de legi
Prin “conflict de legi” se intelege situaţia in care raportului juridic cu element
de extraneitate ii sunt susceptibile a i se aplica doua sau mai multe legi apartinand
unor sisteme de drept diferite, avand legaturi cu elementul de extraneitate.
Conflictul apare de regula intre legea instantei investite cu soluţionarea
litigiului si legea straina. Oricare dintre aceste legi este susceptibila sa guverneze
raportul juridic respectiv, astfel ca ele se afla in conflict, iar instanta sesizata
trebuie sa aleaga legea pe care urmează a o aplica. Exista situaţii in care diferite
aspecte ale unui raport juridic sunt supuse incidentei mai multor legi.
110
Conflictul de legi este o noţiune specifica DIP deoarece apare numai in
raporturile cu elmenent de extraneitate ce formeaza obiectul DIP si numai cu
privire la acel raport se admite in anumite conditii aplicarea legii străine.
Comparativ, raportului juridic apartinand altor ramuri de drept (penal,
administrativ, etc.), nu i se aplica legea straina – o infractiune savarsita in românia
se judeca potrivit legii române, indiferent dacă faptuitorul este cetăţean român sau
strain. Exista legi penale care sanctioneaza fapte referitoare la institutii ale
dreptului civil – ex., abandonul de familie, bigamia, adulterul, situaţie in care
urmează a se aplica legea straina, dar numai pt soluţionarea problemelor de drept
civil ridicate in fata instantei penale si care conditioneaza existenta infractiunii. A
stabili natura unei institutii are o importanta deosebita la soluţionarea conflictului
de legi.

In doctrină au fost constatate mai multe tipuri de conflicte de legi :


a) in functie de aplicarea legilor in spaţiu şi timp :
-conflictul de legi in spatiu, intre doua legi diferite apatinand unor sisteme
F diferite si care reglementeaza diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
conflict de legi
-conflictul de legi in timp intre doua legi succesive apatinand aceluiasi sistem
de drept, din care una in vigoare si alta abrogata, caz in care intereseaza pentru DIP
evoluţia normelor conflictuale ale forului, conflictul in timp a normelor materiale
străine si conflictul in timp al conventiilor internaţionale;
b)in functie de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu
element de extraneitate :
-conflictul pozitiv de legi, respectiv situaţia cand legile in conflict apartinand la
doua sisteme de drept, se considera competente a fi aplicabile ;
-conflictul negativ de legi, respectiv situaţia cand nici una din legiel in conflict
nu se considera competente a reglementa raportul juridic cu element de
extraneitate.
c)in functie de nivelul unde apare conflictul de legi :
-conflicte propriu-zise de legi ( de DIP), respectiv cele ivite intre legile a doua
sisteme de drept diferite ;
-conflicte aparente de legi ( de drept intern), respectiv intre legile apartinand
aceluiasi sistem de drept : cazul legilor interprovinciale sau federale.
d)in functie de unele situaţii speciale ce declanşează conflictul de legi :
-conflictul de legi in cazul statului nerecunoscut

111
Privitor la conflictul de legi in cazul statului nerecunoscut- in doctrina si
jurisprudenta s-a pus intrebarea dacă legea unui stat nerecunoscut poate fi luata in
considerare si dacă poate da nastere la conflicte de legi. Raspunsul este pozitiv, in
sensul aplicarii legii statului nerecunoscut pentru urmatoarele considerente:
nerecunoasterea unui stat de catre altul nu inseamna inexistenta acestuia si a ordinii
de drept care eixsta independent de orice atitudine din afara.
Potrivit normelor DIP- recunoasterea unui stat are efect declarativ iar nu
consittutiv. Statul respectiv exista independent de recunoasterea lui de catre alt stat,
de unde rezulta ca legile sale se aplica efectiv si trebuie luate in considerare
deoarece acestea pot da nestere conflictelor de legi.
A nu se aplica legea unui stat strain pe considerentul ca nu a fost recunoscut de
legea forului echivaleaza cu neaplicarea legilor acestuia pe considerentul ca nu
contravin statului. O imixtiune in treburile interne ale altui stat este inadmisibila
potrivit normelor interne.
Nici un stat nu-si poate permite sa sa aprecieze legitimitatea unui alt stat, cu
atat mai mult nu poate permite acest lucru un judecator intern al unui stat ori a nu
aplica legile unui alt stat pentru ca nu este recunoscut de tara forului. Acest lucru ar
insemna ca un judecator isi permite sa aprecieze legitimitatea unui stat straina, ceea
ce este inadmisibil.
-conflictul interpersonal, respectiv legea se aplica dupa confesiune.

F Conflictul de jurisdictii
Raportul juridic cu element de extraneitate genereaza probleme legate de cadrul
Conflicte de procesual – se creeaza un conflict de jurisdictii. Normele care soluţioneaza
jurisdicţii
conflictul de jurisdictii sunt norme de drept material substantial, aplicabile direct,
nemijlocit, raportului juridic, spre deosebire de normele conflictuale, care indica
numai dreptul aplicabil.
Aceste norme materiale aplicabile sunt cele ale instantei sesizate, care isi
determina competenta de a soluţiona respectivul litigiu de DIP dupa propriile
norme juridice, procedura fiind supusa forului.
Efectele hotararii judecatoresti se determina, de asemenea, dupa legea proprie.
Intre conflictul de legi si conflictul de jurisdictii exista o interdependenta
intrucat conflictul de jurisdictii influenteaza conflictul de legi, fiind soluţionat
inaintea acestuia.

112
Conditia juridica a strainului
Este instituţia juridica formata din totalitatea normelor juridice stabilind
drepturile si obligatiile pe care le pot avea strainii – persoane fizice sau juridice- pe
teritoriul statului in care se afla.
Conditia juridica a strainului este determinata de legea statului in care se

F gaseste sau cu jurisdictia căruia are legaturi. Trebuie precizat ca exista o cerinta
Străin pealabila pt existenta conditiei juridice a strainului, deoarece nu pot exista conflicte
de legi decat in masura in care i se recunaoste strainului folosirea unor dreptri a
caror exercitare poate provoca un conflict de legi.
In România, conditia juridica a strainilor este reglemetata prin OUG nr.
194/27.12.2002, deci de legea forului si nu trebuie confundata cu cu conflictele de

F legi in materia sţării si capacitatii persoanelor.


Aceasta problemă ţine şi de domeniul altor ramuri de drept.
Cetăţenie
Cetaţenia
Este instituţia juridică ce cuprinde ansamblul normelor juridice privitoare la
legaturile politice şi juridice intre o persoana fizică şi un stat, in urma căreia
persoana fizică, in calitate de cetăţean, este titulara unor drepturi si obligatii care
constituie statutul ori conditia sa, fiind punct de legatura intre anumite norme
conflictuale cum ar fi cele referitoare la starea si capacitatea persoanei.
Este si o instituitie de drept public.

- TEMA II -
REGULILE CARE GUVERNEAZĂ SOLUŢIONAREA
CONFLICTELOR DE LEGI

1. Conflictul de legi în timp şi spaţiu


F Noţiune
conflicte de legi Conflictul de legi in timp si spatiu apare in situaţia in care un raport juridic cu
F element strain ia nastere intr-o tara, conform legilor acelei tari şi urmează să
în timp producă efecte în altă ţară.
Conflictul de legi în timp şi spaţiu îmbracă două forme:
F
în spaţiu
a. simplă, in situaţia în care dreptul care se naşte/modifică/stinge sub legea
unui anumit stat, este apoi invocat într-o altă ţară (rezultă că nu există
conflict de legi decât în cazul în care raportul juridic respectiv este invocat

113
într-o altă ţară); ex: o căsătorie încheiată într-o ţară, creând dreptul la
întreţinere între soţi, invocat în altă tară, unde instanţa trebuie să aprecieze
dacă această căsătorie este valabil încheiată;
b. complexa, in situaţia în care dreptul care se naşte, modifică sau stinge în
cadrul DIP este invocat într-o altă ţară – conflictul apare în ambele faze; ex:
doi străini se căsătoresc în România, apărând astfel un conflict de legi în
momentul naşterii dreptului, iar ulterior se stabilesc într-o altă ţară,
apărând un al doilea conflict de legi legat de recunoaşterea căsătoriei.

Cu privire la cele două forme ale conflictului de legi în timp şi spaţiu s-a pus
problema situaţiei dreptului dobândit. Soluţia consacrată de art. 109 din Legea
105/1992 (LDIP) prevede că drepturile câştigate în ţară străină sunt recunoscute
în România, afară de cazul în care încalcă ordinea publică imperativă din România.

Există mai multe teorii cu privire la souţionarea conflictului de legi în timp şi


spaţiu.
1. Teoria extrateritorialităţii drepturilor dobândite - consideră că judecătorul nu
poate sancţiona legea străină, care are forţă obligatorie putere numai în ţara sa,
ci sancţionează numai drepturile dobândite în temeiul legii străine sau a
F hotărârilor judecătoreşti străine. Extrateritorialitatea drepturilor dobândite este
teorii
explicată şi în baza principiului neretroactivităţii legii din dreptul intern ori prin
necesitatea aplicării legii sub imperiul căreia s-au născut drepturile, indiferent
de plasarea în spaţiu a părţilor. Această teorie a fost criticată în doctrină,
arătându-se că se aplică în caz de legi consecutive, în timp ce în realitate
conflictul apare între legi concomitente cu domenii de aplicare diferite în ţări
diferite.
2. Teoria potrivit căreia la baza soluţionării conflcitului de legi în timp şi spaţiu
se află normele DIP- conform căreia extrateritorialitatea drepturilor dobândite
presupune aplicarea legii străine competente unui raport juridic, iar soluţia
conflictului dintre legea sub care s-a născut şi legea ţării unde se invocă
raportul juridic nu se bazează pe drepturile dobândite, ci pe normele
conflictuale ale ţării unde raportul este invocat. Această teorie este adoptată de
majoritatea doctrinei.
Distincţia dintre conflictul de legi în spaţiu şi conflictul de legi în timp şi spaţiu
impune soluţiile în cele două situaţii diferite:
- dacă se poate dobândi un drept în România;
114
- dacă dreptul normal născut va putea fi invocat într-o ţară care nu îl
reglementează.

Condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept


F 1. dreptul să fie născut potrivit legii competente, altfel nu există şi nu se poate
Lege străină pune problema eficacitătii internaţionale; legea competentă poate fi legea
statului unde dreptul a fost creat (pentru drepturile dobândite în cadrul intern)
ori legea indicată de normele DIP ale ţării în care dreptul este inovocat (pentru
drepturile dobândite în cadrul internaţional)
2. dreptul să fi îndeplinit cerintele prevăzute de legea străină competentă
Ex: dacă într-o tară transmiterea proprietăţii imobiliare se face prin remitere, iar
operaţiunea remiterii nu a avut loc, înseamnă că dreptul de proprietate nu este
dobândit potrivit legii locului, deşi, faţă de legea naţională, dreptul este născut prin
simplul acord de voinţă al părţilor; în consecinţă, acest drept nu are eficienţă
internaţională.
3. dreptul care se pretinde să fie cel dobândit, iar nu un alt drept substituit
acestuia, întrucât ar fi vorba despre un drept nou, fără legătură cu cel vechi.

F Efectele produse de un drept conferit de o lege străină


efecte
Se au în vedere următoarele reguli:
1. dreptul produce toate efectele pe care legea respectivă le reglementează; spre
exemplu, capacitata deplină de exerciţiu dobândită potrivit legii personale este
recunoscută într-o altă ţară, în care se cere o vârstă mai mare pentru dobândirea
acesteia;
2. dreptul nu poate produce în altă ţară mai multe efecte decât cele produse în
conformitate cu legea potrivit căreia a fost creat; exemplu: reprezentanţa unei
firme străine nu poate face alte operaţiuni decât cele la care este îndreptătită
firma în ţara sa.
3. dreptul nu poate produce în altă ţară efectele care contravin ordinii publice a
acestui stat (fie nu produce nici un efect, fie îşi produce efectele numai în
parte).
Potrivit art. 168, 174 LDIP, o hotărâre judecătorească nu poate fi recunoscută

F ori executată în ţara noastră dacă încalcă ordinea publică de DIP.


aplicare
2. Aplicarea legii străine
Noţiunea de “lege străină” şi domeniul său de aplicare

115
Prin “legea străină” se înţelege, in sens larg, dreptul străin, indiferent de
izvoarele sale: norme juridice, cutume, practică judiciară, iar in sens restrans se
refera la legea propriu-zisa; in DIP se are in vedere sensul larg.
Corecta aplicare a dreptului străin constituie pentru statul forului o obligaţie
juridică pe care el însuşi şi-a asumat-o în cadrul unor concepte ale dreptului şi în
virtutea unei curtoazii internaţionale. Aceasta vizează temeiurile juridice, legea
străină producând efecte în calitatea sa de sistem de drept şi nu ca o condiţie
aplicată legii forului.

Titulul cu care se aplică legea străină


Normele conflictuale ale unui sistem de drept, indiferent de motivul care
justifică existenţa lor, lasă în sfera dreptului forului dreptul străin, pentru că
instanţele locale sunt supuse legii statului cărora la aparţin, iar dacă aplică legea
străină, o fac în temeiul propriei legi naţionale, a normelor conflictuale ale forului,
in conditiile si limtele impuse de aceasta.
Autoritatea legii străine nu are un caracter originar, ci unul derivat, de
împrumut.
Aplicarea legii străine prezintă dificultăţi privind titulul cu care judecătorul face
acest lucru, fiind formulate mai multe teorii:
1. o primă teorie porneşte de la ideea că legea străină este un element de drept,
instanţa trebuind să determine conţinutul legii străine. S-a observat însă că
legea străină nu înseamnă o componentă a lex fori. Legea şi doctrina noastră
acceptă această teorie;
2. o altă teorie se întemeiază pe considerarea legii străine ca element de fapt,
pentru stabilirea conţinutului său aplicându-se regulile de probă pentru faptele
juridice; astfel, părţile fac dovada conţinutului său, iar judecătorul nu se poate
întemeia pe cunoştinţele sale despre legea străină;
3. teoria drepturilor câştigate consideră că aplicarea legii străine se bazează pe
respectul drepturilor dobândite în străinătate, sub imperiul legii competente
acolo, neluându-se în considerare deci legea străină, ci drepturile concrete
dobândite în străinătate;
4. teoria recepţiei dreptului străin, ce consideră că legea străină se încorporează
legii forului şi se aplică cu titul de drept propriu.

116
Aplicarea legii străine şi luarea în considerare a legii străine
Prin aplicarea legii străine se intelege ca un raport juridic cu element de
extraneitate – care naste, modifica sau stinge drepturi si obligatii – este supus,
guvernat legii străine a carei competenta este data de normele conflictuale ale
forului.
Legea straina se aplica diferit de la un sistem de drept la altul, in functie de
determinarile din normele conflictuale ale ţării forului, dupa ce a fost calificata ca
lex causae asupra raportului de drept internaţional privat. Luarea in considerare a
legii străine nu inseamna ca efectele juridice privind cauza analizata se stabilesc
conform dispozitiilor acestei legi, ci ca se tine seama doar de legea straina fie
pentru aplicarea propriei legi, fie pentru a defini un raport juridic.
De exemplu, in DIP român, legea straina este luata in considerare pentru
aplicarea legii proprii in cazul chestiunilor incidente, a invocarii drepturilor
dobandite in strainatate sau privind incuviintarea exequatur-lui (art.167 si 173 din
lege).

Proba legii străine


În dreptul intern, se porneşte de la prezumţia că toţi sunt obligaţi să cunoască
legea, normele juridice neconstituind obiect de probă, deoarece judecătorul se
F presupune că le cunoaşte. Fac obiectul probei numai faptele generatoare de drepturi
proba
şi obligaţii.
În cazul legii străine însă, ea trebuie cunoascută pentru a fi aplicată, existând
următoarele soluţii în acest sens:
1. părţile au obligaţia de a stabili conţinutul legii străine în faţa jurisdicţiei forului,
legea străină constituind un element de fapt; este concepţia dreptului anglo-
saxon, unde instanţa analizează problema prezentată şi aplică legea străină
astfel cum a fost dovedită de părţi, exsitând posibilitatea de deformare a legii;
2. instanţa aplică legea străină dacă o cunoaşte, iar dacă nu o cunoaşte, poate cere
părţilor, sub sancţiunea respingerii pretenţiilor, să facă dovada conţinutului
acesteia (sistemul german);
3. instanţa stabileşte conţinutul legii străine ca şi pentru legea proprie (dreptul
italian).
In dreptul românesc, legea străină este element de drept, iar instanţa trebuie să
ia măsuri din oficiu pentru determinarea conţinutului acesteia.
Art. 7 alin. 1 LDIP dispune că stabilirea conţinutului legii străine se face de
către instanţa de judecată, prin atestări obţinute de la organele care au edictat legea,

117
prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat. Instanţa poate cere concursul
părţilor pentru determinarea legii străine. Sprijinul autorităţilor în stabilirea
conţinutului legii străine se concretizează în adresele emise de instanţă către
Ministerul de Justiţie şi Ministerul de Externe, pentru a primi informaţii necesare
despre legea străină.
Conform Legii nr.189/2003 privind asistenta juridica internaţionala in materie
civilă si comerciala, se reglementeaza o procedura de obtinere a informatiilor
asupra deptului strain, sens in care instanta poate cere sprijinul autoritatilor,
respectiv Ministerului Justitiei care transmite ori primest de la ministerele de
justitie din alte tari informatii privind dreptul intern in materie civilă si coemrciala,
precum si in domeniul procedurii civile si coemrciale si al organizarii judiciare,
pentru cazuri judiciare determinate.
Potrivit art. 28, cererea de informatii asupra dreptului strain emana numai de la
o autoritate judiciara si cuprinde: denumirea autoritatii judiciare, natura si stadiul
procesului, preum si problemele cu privire la care se cer informatii din dreptul unui
alt stat, facandu-se o scurta expunere a contextului in care acestea sunt necesare. La
cere se vor putea anexa si unelke documente de natura a clarifica intelesul cererii..
Dacă cererea este formulata de parti, atuci va fi insoţita de o incheiere de admitere
a autoritatii judiciare competente. Cererea si documetele sunt traduse de instanta
sau parti, dupa caz.
Potrivit art. 29, atunci cand primeste din strainatate o cerere de informatii
asupra dreptului român, Ministerul Justitiei formulează răspunsul sau o trimite unui
alt organ competent să ofere răspunsurile adecvate, răspunsul urmând a fi insoţit de
extrase din textele de lege sau lucrări de doctrină. Ministerul Justitiei poate să
refuze a da curs cererii de informatii asupra dreptului român dacă apreciază că
interesele statului român sunt afectate de litigiu sau că răspunsul ar fi de natura a
aduce atingere suveranităţii ori securităţii sale.
În cazul în care nu se poate stabili conţinutul legii străine, în practică există mai
multe soluţii: respingerea acţiunii (SUA); aplicarea unei alte legi străine
considerată asemănătoare; aplicarea unui drept cu care raportul juridic prezintă
legături subsidiare; aplicarea principiilor fundamentale comune tuturor tărilor.
În sistemul nostru de drept, dacă nu este posibil, se aplică dreptul forului,
F considerat a avea o vocaţie subsidiară şi prezumându-se că există acordul părţilor,
Legea forului
pentru că acestea au dedus litigiul în faţa instantei.
Potrivit art. 7 alin. final al LDIP, în cazul imposibilitătii de a stabili conţinutul
legii străine se aplică legea română; pentru situaţia aplicării legii naţionale a părţii
118
care este apatrid, conţinutul legii străine aplicabile se face ţinând seama că legea
naţională este legea cetăţeniei, iar dacă nu are o cetătenie se aplică legea
domiciliului sau, în lipsă, a reşedintei.
În ceea ce priveşte problema dacă legea străină se aplică din oficiu sau la
cererea părţii, s-au emis două posibile soluţii:
1. instanţa nu poate aplica din oficiu legea străină, ci numai dacă este invocată de
părţi (dreptul englez);
2. instanta este obligată să aplice legea străină, independent de voinţa părţilor.
Aceasta este soluţia în dreptul românesc, unde se aplică legea străină, afară de
cazul în care este vorba de drepturi de care părţile pot dispune.
F
interpretare Interpretarea legii străine
Interpretarea legii străine se face în funcţie de titlul cu care este recunoscută
legea străină, respectiv ca element de fapt ori de drept. Dacă este considerată un
element de fapt, greşita interpretare nu dă dreptul la recurs, instanţa nefiind obligată
să cunaoscă legea străină.
Dacă este considerată element de drept, interpretarea trebuie să fie conformă cu
interpretarea din statul care a emis-o, fiind admisibil un recurs întemeiat pe
interpretarea greşită a legii străine. Neaplicarea legii străine competente
echivalează cu neaplicarea normei conflictuale a forului, motiv de recurs potrivit
C.prc.civ.(aplicarea greşită a legii).
Soluţia interpretării legii străine depinde de urmatorii factori:
-de titlul cu care se cere a se aplica legea straina: dacă se aplica ca element
de fapt, trebuie stabilite faptele care intra in competenta materiala a instantei, iar
dacă se aplica ca element de drept, intrepretarea legii străine se va face duparegulile
dreptului propriu (cand se incorporeaza in sistemul de drept al forului) sau ale
dreptului strain (cand legea straina pastreaza caracterul de drept strain);
-de modul de organizare a instantelor judecatoresti, precum si de
reglementarea accesului la exercitarea cailor de atac în ţara forului. Dacă legea
straina este considerata element de fapt, iar calea de atac se exercita numai pentru
motive de drept, gresita interpretare a legii străine nu permite exercitarea caii de
atac;
F -de particularitatile reglementarilor juridice ale forulu.i
în România In România interpretarea se face ca în statul ce a emis legea straina.
Privitor la sancţionarea interpretării gresite a legii străine, exista 2 teorii:

119
-in unele sisteme de drept, se considera ca interpretarea gresita a legii strain
nu trebuie sa determine admiterea recursului la instanta superioara (Franta,
Germania, Elvetia, Anglia)
-in alte sisteme de drept, se admite recursul la instanta superioara (Italia,
Belgia, România)
La noi, potrivit art. 304 pct. 9 C.p.civ. se poate face recurs cand hotararea
pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea
gresită a legii, iar art. 329 privind recursul in interesul legii, procurorul general din
oficiu sau la cererea Ministerului Justitiei, are dreptul, pentru a asigura
interpretarea sau aplicarea unitara a legii pe teritoriul ţării, să ceara Inaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost
soluţionate diferit de instanţele judecatoresti.

Controlul aplicarii legii străine


Existenta unui sistem de garanţii şi control privind aplicarea legii străine
prevazut in sistemul de organizare al instantelor judecatoresti ale forului da
eficienta aplicarii legii străine, altfel ramanad doar o chestiune pur teoretica.
In dreptul nostru neaplicarea legii străine constituie motiv de recurs. Dupa
desemnarea de catre norma conflictuala a forului a legii străine, aplicarea acesteia
este obligatorie, nefiind lasata la aprecierea judecatorului.

- TEMA III -

F NORMA CONFLICTUALĂ ÎN DIVERSE MATERII


Persoană fizică
1. Norme conflictuale privind starea şi capacitatea persoanelor fizice
Noţiunea de “statut personal” din DIP nu are acelaşi continut cu noţiunea de
F “statut personal” din dreptul intern. În dreptul intern, prin statut personal se
statut personal intelege starea civilă si capacitatea persoanelor, în timp ce în DIP noţiunea
cunoaste:
F - o extindere, în sensul ca include starea civilă, numele, domiciliul, capacitatea
Capacitate juridica si relaţiile de familie, reunindu-se statutul individual si cel familial al
persoanei fizice, dar si
- o limitare, în sensul că aspectele legate de regimul matrimonial, incapacitatile
F speciale, libertatile sunt supuse altei legi decat celei care guvernează statutul
Stare civilă personal.
120
Prin “statut personal” în DIP se inteleg starea civilă, capacitatea si relaţiile
de familie ale persoanei fizice.
Conform art.11 LDIP, statutul personal este supus legii naţionale a persoanei
fizice, afara de cazul în care prin dispoziţii speciale se prevede altfel.
Legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică în
cauza, cetăţenia fiind determinata potrivit legii statului a carui cetăţenie se invoca.
Legea naţională a cetăţeanului român care potrivit legii străine este considerat a
avea o alta cetăţenie este legea română. Legea naţională a strainului care are mai
multe cetăţenii este legea statului unde isi are domiciliul sau, în lipsa, resedinta.
Legea naţională a apatridului este legea domiciliului sau, în lipsa, a reşedinţei.
În cazul schimbarii criteriului după care se determina legea naţională, apare un
conflict mobil de legi, soluţionat de art. 15 LDIP în sensul ca apartenenta unei
persoane la o noua lege naţională nu aduce atingere majoratului dobandit potrivit
legii care ii era anterior aplicabila. Conform art. 36 rap. la art. 20 din lege, legea
naţională a soţilor sau legea domiciliului continua sa reglementeze ocrotirea
parinteasca a copilului din căsătorie în cazul în care unul dintre ei isi schimba
cetăţenia sau domiciliul. Statutul personal al refugiatului este reglementat de legea
ţării în care isi are domiciliul/resedinta.

Starea civilă
Starea civilă reprezintă un ansamblu de elemente care rezultă din actele şi
faptele de stare civilă şi prin care persoana fizică se individualizează în familie şi
societate.
Faptele juridice care determină starea civilă sunt naşterea şi moartea, din care
rezulta inceputul şi sfarsitul calităţii de subiect de drept.
Actele de stare civilă sunt căsătoria, recunoaşterea filiaţiei, adopţia. Actele si
faptele de stare civilă se înregistrează in registre speciale, pe baza acestora
emiţându-se certificate constatatoare. Proba sţării civile se face de regula cu
certificatele de stare civilă, dar, în situaţii exceptionale, starea civilă poate fi
dovedita prin orice mijloc de proba admis de lege
Inregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă nu este reglementata de legea
naţională, ci, după caz:
- de legea locului incheierii actului juridic – locus regit actum;
- de legea autoritatii care efectuează inregistrarea conform regulii auctor regit
actum.

121
În cazul actelor sau faptelor de stare civilă cu element de extraneitate, în
doctrină au fost evidenţiate 3 situaţii:
1. Înregistrarea actelor şi faptelor de stare civilă în ţara noastră privind străinii
şi apatrizii: se aplică aceleaşi reglementări ca şi pentru români, respectiv Legea
nr.119/1996 privind actele de stare civilă. Se înregistrează actele şi faptele
respective la reprezentanţele consulare sau diplomatice alre statului respectiv.
2. Românii aflaţi în străinătate: actele şi faptele de stare civilă se înregistrează de
reprezentanţele diplomatice ori consulare române, iar dacă acestea nu există, la
serviciul local de stare civilă, cu obligaţia retransmiterii în 6 luni de la revenirea
în tară. Conform art. 161 LDIP, dovada stării civile şi puterea probantă a actelor
de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-au întocmit înscrisurile
invocate. Art. 162 arată că actele oficiale întocmite sau legalizate de o autoritate
străină pot fi folosite în faţa instantelor române numai dacă sunt supralegalizate
pe cale administrativ-ierarhică de misiunile diplomatice sau consulare ale
României în scopul garantării autenticităţii acestora.
3. Pentru împrejurări deosebite, înregistrarea actelor sau faptelor de stare civilă se
face de comandantul navei sau aeronavei, cu obligaţia ca la revenirea în ţară să
le prezinte autorităţilor competente din primul pot sau aeroport, iar în
Bucureşti, la Primăria Sector 1.

Capacitatea persoanei fizice


Statutul personal al persoanei fizice – starea civilă, capacitatea şi relaţiile de
familie – este guvernat de legea personală a acesteia (lex personalis).
Legea personală este concepută în mod diferit de la un sistem de drept la altul:
- unele sisteme acceptă ca lege personală legea ţării a cărei cetătenie o are
persoana fizică, deci legea naţională (lex patriae);

F - altele adoptă ca lege personală legea ţării în care persoana fizică si-a stabilit

Lex patriae domicliul (lex domicilii);


- altele practică un sistem mixt, în sensul că pentru straini capacitatea se deterină
F după legea statului unde se gasesc în calitate de straini, iar pentru proprii
cetăţeni aflati în strainatate, după legea naţională a persoanei fizice.
Lex domicilii
Argumentele aduse în favoarea sistemelor principale lex patriae si lex domicilii:
a. Lex patriae:
- cetăţenia reprezintă legatura politico-juridica dintre individ si stat, fiind în
măsura sa reglementeze conditia juridica a persoanei fizice;

122
- legea naţională ofera posibilitatea ocrotirii propriilor cetăţeni în afara
teritoriului naţional;
- cetăţenia are un caracter mai accentuat de stabilitate în raport de domiciliu,
schimabrea cetăţeniei nedepinzand numai de vointa persoanei, ca în cazul
domiciliului;
- legea naţională tine cont de specificul natiunii respective, de obiceiurile si
traditiile naţionale;
- dobandirea unei noi cetăţenii presupune de regula acceptarea unui nou regim al
statutului personal;
- noţiunea de cetăţenie are acelaşi continut în toate sistemele de drept fiind mai
usor de probat;
Dezavantajele sistemului lex patriae:
- cetatneia nu reprezintă un criteriu adecvat de determinare a legii personale în
cazul apatrizilor sau pentru cetăţenii apartinand unor state compuse – federatii,
confederatii sau state cu reglementari regionale diferite, deoarece reglementarea
statutului personal difera de la o regiune la alta;
- sistemul lex patriae prezinta dezavantaje în cazul în care membrii unei familii
au cetăţenii diferite, statutul personal al acestora urmand a fi carmuit de legi
diferite, în timp ce domiciliul este comun;
- se constata dificultati în determinarea legii naţionale în cazul în care persoana
are dubla cetăţenie.
b. Lex domicilii
- domiciliul reprezintă centrul vietii juridice a persoanei fizice, reprezentând
locuinta principala si statornica a persoanei;
- domiciliul stabilit intr-o tara exprima vointa persoanei fizice de a se supune
legii acelei tari;
- domiciliul inlatura dezavantajul dublei cetăţenii, fiind unic si determinand
aplicarea unei singure legi;
- domiciliul reprezintă criteriul unic de determinare a legii personale în cazul
statelor federatii sau a statelor cu reglementari regionale diferite;
- domiciliul exclude sub asepctul legii aplicabile, diferenţa dintre cetăţeni si
straini, asigurand aplicarea unitara a regimului acordat persoanei fizice tuturor
indivizilor.
Dezavantajele sistemului lex domicilii:
- nu are intotdeauna caracter de realitate, în unele situaţii este greu de stabilit
diferenţa fata de resedinta;
123
- poate fi diferit pentru membrii familiei, care au aceeasi cetăţenie;
- faciliteaza fraudarea legii, deoarece depinde de vointa persoanei.
Adoptarea unuia dintre sisteme depinde de interesele statelor si contextul
social-politic. În general, tarile de imigrare adopta sistemul legii domiciliului, iar
tarile de emigrare, sisemul legii naţionale.
În România, a fost adoptat sistemul lex patrie, aplicandu-se în subsidiar lex
domicilii pentru situaţii special prevazute de lege.

Norme conflictuale in domeniul raporturilor de familie


Sediul materiei: art. 11-39 din LDIP; art. 4 şi 42 din Legea nr.119/1996.
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia fireasca si din
adoptie.

a. Căsătoria
Pentru incheierea căsătoriei sunt necesare urmatoarele condiţii legale: de
F fond; de forma; lipsa impedimentelor la căsătorie (conditii de fond negative).
căsătorie
Distincţia dintre condiţiile de formă şi cele de fond se face în principiu după
legea forului (art. 3 LDIP).

Condiţiile de fond ale încheierii căsătoriei


Potrivit art. 18 alin1 din LDIP, în ceea ce priveşte condiţiile de fond pentru
incheierea căsătoriei, se aplică legea naţionala a fiecărui viitor soţ. Pentru căsătoria
contractată de un cetătean român în străinătate, se aplică legea română, iar pentru
un cetătean străin aflat în România – legea sa natională.
Potrivit art. 33 din LDIP, o castorie intre cetăţeni straini poate fi incheiata
numai dacă, pe langa celelalte conditii prevazute de lege, viitorii soţi fac dovada
indeplinirii conditiilor de fond cerute de legea lor naţională pentru incheierea
căsătoriei.
În ceea ce priveste impedimentele, art. 18 alin. 2 conţine o prevedere de
ocrotire a ordinii publice de DIP român: dacă una dintre legile străine determinata
potrivit alin.1 prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român,
este incompatibil cu libertatea de a incheia o căsătorie, acel impediment va fi
inlaturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român
si căsătoria se incheie pe teritoriul României.
Cetăţeanul strain care se căsătoreşte în România va putea sa probeze
indeplinirea conditiilor de fond prevazute de legea sa naţională cu un act eliberat de
124
autoritatile competente ale statului respectiv. Cetăţeanul român care se castoreste în
strainatate poate sa probeze indeplinirea conditiilor de fond prevazute de legea
română cu un act eliberat de autoritatile române.

Condiţiile de forma ale incheierii căsătoriei


Art. 19 alin.1 dispune ca forma incheierii căsătoriei este supusa legii
statului pe teritoriul căruia se celebreaza (locus regit actum).
Conform art. 19 alin.2, căsătoria unui cetăţean român aflat în strainatate
poate fi incheiata în fata autoirtatii locale de stat competente ori în fata agentului
diplomatic sau functionarului consular fie al României (caz în care este supusa
conditiilor de forma prev. de legea română), fie al statului celuilalt viitor sot (art.
19 alin.3). aceste prevederi reprezintă aplicatii ale regulii auctor regit actum.
Legea competenta sa guverneze forma incheierii căsătoriei reglementeaza
urmataotele aspecte: organul competent pentru incheierea căsătoriei; formalitatile
prealabile; opozitia la căsătorie; procedura incheierii căsătoriei.

Efectele căsătoriei
Relaţiile personale si patrimoniale dintre soţi sunt, potrivit art. 20,
F supuse legii naţionale comune, iar în cazul în care au cetăţenii diferite, legii
efecte
domiciliului comun. În lipsa de cetăţenie comuna sau domiciliu comun, relaţiile
patrimoniale si personale dintre soţi sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia
soţii au ori au avut resedinta comuna, sau cu care intretin în comun legaturile cele
mai stranse.
Legea determinată potrivit art. 20 reglementeaza urmatoarele aspecte ale
relatiilor dintre soţi:
a. nepatrimoniale: modificarea numelui soţilor la incheierea căsătoriei;
capacitatea de exercitiu a femeii care se căsătoreşte inainte de 18 ani;
b. patrimoniale: regimul si efectele convietuirii matrimoniale; obligaţia de
intretinere intre soţi; determinarea bunurilor comune si proprii; regimul
datoriilor comune ale soţilor.

Conflictul mobil de legi privind efectele căsătoriei


Conform art. 20 alin.2, legea naţională comuna sau legea domiciliului
comun continua sa reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre soţi
îşi schimba, după caz, cetăţenia sau domiciliul.

125
Rezulta ca în cazul în care apare un conflict mobil de legi, generat de
schimbarea cetăţeniei sau domiciliului unuia dintre soţi, se da prioritate la aplicare
legii vechi. Dacă amandoi soţii îşi schimbă, după caz, cetăţenia sau domiciliul, se
va aplica legea noua, ca lege a cetăţeniei sau domiciliului comun.
Noua lege comuna se aplica numai pentru viitor, în sensul ca reglementeaza
efectele căsătoriei produse după schimbarea cetăţeniei/domiciliului comun.
Art. 21 alin.3 reglementeaza un alt conflict mobil de legi, privind convenţia
matrimoniala. Textul dispune că modificarea sau noua convenţie produce efecte
pentru viitor nu retroactiv, iar în privinta tertilor se va aplica legea anterioara.

Convenţia matrimoniala
Reprezinta acordul sau întelegerea dintre soţi, facuta la inceputul căsătoriei,
F prin care acestia stabilesc regimul juridic aplicabil bunurilor lor.
convenţia a. condiţiile de fond cerute pentru incheierea conventiei matrimoniale sunt
matrimonială
cele prevazute de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Legea
nu ofera o solutie pentru cazurile în care unul dintre viitorii soţi este
apatrid sau cand amandoi sunt apatrizi, în acest caz, aplciandu-se legea
care guverneaza efectele căsătoriei.
b. Condiţiile de forma ale conventiei matrimoniale se determina potrivit
art. 71 alin.1 si art. 86 din lege, putand fi guvernate de una dintre
urmatoarele legi: legea care reglementeaza fondul conventiei
matrimoniale; legea locului incheierii conventiei; legea naţională sau
legea domiciliului perosanei care a consimtit convenţia; legea aplicabila
potrivit dreptului privat al autoritatii care examineaza validitatea actului;
legea statului unde se gasesc părtile la data incheierii conventiei, cand se
afla în state diferite si au indeplinit condiţiile de forma prevazute de
legea respectiva (oricare dintre cele doua legi); legea statului unde
reprezentatul partii s-a aflat în momentul incheierii conventiei
matrimoniale si dacă a indeplinit condiţiile de fond prevazuta de lege.
c. Regimul şi efectele conventiei matrimoniale sunt reglementate de legea
aleasă prin acord de viitorii soţi, iar în lipsă, de legea prev. la art. 20.
Rezultă că pentru reglementarea regimului şi efectelor conventiei
matrimoniale se aplica în principal principiul lex voluntatis. În subsidiar, dacă
părtile nu au ales legea aplicabila, se aplica legea care guverneaza efectele
căsătoriei.

126
Conform art. 21 alin.3, legea care guverneaza regimul si efectele conventiei
matrimoniale stabileşte dacă este posibila modificarea sau inlocuirea ocnventiei
matrimoniale în timpul căsătoriei. Modificarea sau noua conventie matrimoniala nu
poate aduce prejudicii tertilor.

Nulitatea căsătoriei
Conform art. 24 alin.1, legea care reglementeaza incheierea căsătoriei se
aplica nulitatii căsătoriei si efectelor acestei nulitati, precum si felurile nulitatii.
1. Nulitatea căsătoriei pentru incalcarea conditiilor de fond ale incheierii ei se
pronunta în conformitate cu legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi;
2. Nulitatea căsătoriei pentru neindeplinirea conditiilor de forma se pronunta
în conformitate cu una dintre urmatoarele legi: legea statului pe teritoriul
căruia s-a celebrat căsătoria; legea agentului diplomatic sau consular care a
instrumentat-o.
Conform art. 24 alin.2, nulitatea unei casatorii incheate în strainatate cu
incalcarea conditiilor de forma poate fi admisa numai dacă sanctiunea nulitatii este
prevazuta de legea română.

Căsătoria putativa
Legea aplicabial nulitatii căsătoriei reglementeaza si condiţiile si efectele
căsătoriei putative. Priveşte relaţiile dintre soţi, relaţiile dintre parinti si copii si
buna-credinta a sotului fata de care căsătoria produce efecte. Relaţiile dintre parinti
si copii sunt reglementate de legea aplicabila filiatiei din căsătorie, adică de legea
care carmuieste efectele căsătoriei.

Divortul
F Divorţul este supus dreptului aplicabil efectelor căsătoriei (art. 22),
Divorţ
respectiv: în principal, de legea naţională comuna, în subsidiar, de legea
domiciliului comun sau legea statului pe teritoriul căruia soţii au sau au avut
resedinta comuna sau cu care intretin în comun legaturiel cele mai stranse. O
hotarare de divort pronuntata în strainatate privind un cetăţean român nu va putea fi
recunoscuta în România, conform art. 168 alin.2, în cazul în care nu au fost
respectate normele DIP cu privire la reglementarea divortului.
Domeniul legii divortului: dreptul de a introduce acţiunea; motivele de
divort; efectele divortului cu privire la relaţiile dintre soţi: personale, patrimoniale,
suportarea datoriilor comune, obligaţia de intretinere; capacitatea de exercitiu;
127
efectele cu privire la relaţiile dintre parinti si copii: incredintarea minorului,
exercitarea drepturilor parintesti, obligaţia de intretinere.
Determinarea competentei jurisdictionale în materia divortului si procedura
de judecata sunt supuse legii forului. De asemenea, masurile provizorii, masurile
urgente luate de instanta de judecata sunt supuse legii forului.
Invocarea ordinii publice de DIP român în mateia divortului poate viza
legea divortului sau unele dintre prevederile ei. în cazul inlaturarii legii străine, se
aplica legea română. Conform art. 22 alin.2, dacă legea straina nu permite divortul
sau il permite în conditii deosebit de restrictive, se aplica legea română, în cazul în
care unul din soţi este la data cererii de divort cetăţean român. Rezulta ca sunt
competente instanţele române, care au posibilitatea sa inlature de la aplicare legea
straina si sa aplice legea română, iar conflictul mobil de legi se soluţioneaza în
favoarea legii române, în considerarea cetăţeniei române a unuia dintre soţi.

b. Legea aplicabila filiatiei

Stabilirea filiaţiei pentru copilul din căsătorie, se face conform legii


care la data la care s-a născut copilul se aplica efectelor căsătoriei părinţilor
F (art.25 alin.1).
filiaţie
Dacă inainte de nasterea copilului căsătoria a incetat sau a fost desfacuta, se
aplica legea care la data inceţării sau desfacerii ii carmuia efectele , conform art. 25
alin.2
Domeniul de aplicare a legii filiatiei: stabilirea filiatiei fata de mamă şi tată
şi efectele filiaţiei.
Conform art. 26, aceeaşi lege se aplică pentru tăgada paternităţii,
dobândirea numelui de către copil, raporturile dintre părinţi şi copii, inclusiv
obligaţia de intretinere, educatie si adminsitrare a bunurilor copilului.
Conform art. 27, în cazul în care parintii sunt în drept sa procedeze la
legitimarea prin căsătorie subsecventa a copilului nascut anterior, condiţiile cerute
în acest scop sunt cele prev. de legea care potrivit art. 20 se aplica efectelor
căsătoriei.
Aspectele de procedura sunt reglementate de legea forului.
Pentru copilul din afara căsătoriei, se aplică legea naţională a copilului
de la data naşterii (art. 28 alin.1 teza I). În cazul în care copilul, cetăţean strain, are
si o alta cetăţenie straina, i se aplica legea mai favorabila (teza a II-a). caracterul de
lege mai favorabila copilului se califica de către instanta forului.
128
Domeniul de aplicare a legii: recunaosterea filiatiei si efectele ei;
contestarea recunaosterii filiatiei; raporturile dintre pariniti si copil, inclusiv
obligaţia de intretinere.
Dreptul mamei de a cere tataului din afara căsătoriei sa raspunda pentru
cheltuielile din timpul sarcinii si pentru cele prilejuite de nasterea copilului este
supus legii naţionale a mamei.

Ocrotirea părintească pentru copilul din căsătorie ş iadopţie este supus legii
ce guvernează efectele căsătoriei părintilor, iar măsurile ce de iau de părinţi sau
terţi cu privire la bunurile minorului sunt supuse legii statului ale cărui autorităţi
îndrumă şi supraveghează ocrotirea (art. 28).

c. Obligaţia de întreţinere
Obligaţia de întreţinere în raporturile dintre copii şi părinţii este guvernată
F de legea efectelor căsătoriei (art. 34). În raporturile dintre soţi, se aplică aceeaşi
lege. În raporturile dintre foştii soţi, se aplică legea care a guvernat divorţul şi în
obligaţie de
întreţinere raporturile cu alte persoane, legea naţională a creditorului.
Legea aplicabila obligatiei de întretinere
Conform art. 34 LDIP:
a. în raporturile dintre parinti si copii se apllica legea care carmuieste efectele
fialitiei, repsectiv legea care guverneaza efectele căsătoriei iîncazul copilului
din căsătorie; legea naţională a copilului sau legea mai favorabila acestuia în
cazul copiului din afara căsătoriei; legea naţională a adoptatorului sau legea
efectelor căsătoriei în cazul soţilor care adopta impreuna, pentru copilul
adoptat;
b. în raporturile dintre soţi: legea care carmuieste efectele căsătoriei’
c. în raporturile dintre fostii soţi: legea care carmuieste divortul;
d. în raporturile dintre alte persoane: legea naţională a creditorului. Inc az de
schimbare a cetăţeniei, noua lege se aplica numai prestatiilor viitoare.
Domeniul legii aplciabile obligatiei de intretinere: persoana creditorului si a
debitorului, precum si ordinea de propritate intre mai multi debitori; intinderea
obligatiei de intretinere; modul de executare a obligatiei si termenele pentru
staisfacerea acesteia.
Conform art. 35 alin.2, norma de ordine publica în DIP român, la determinarea
intinderii oblgiatiei de intretinere trebuie sa se tina seama de posibilitatile materiale
ale debitorului si de nevoile efective ale creditorului.
129
d. Adopţia
F În ceea ce priveşte condiţiile de fond, se aplică legea naţională a
adopţie
adoptatorului şi a celui care urmează sa fie adoptat (art. 30). Aceştia trebuie sa
indeplineasca si condiţiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare
dintre cele doua legi naţionale prev. de art. 30. Rezulta ca adoptatorul si cel care
urmează sa fie adoptat trebuie sa indeplineasca condiţiile prevazute de legea lui
naţională si cumultaiv condiţiile obligatorii pentru ambii, prevazute în ambele legi.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adopta impreuna sunt cele stabilite de legea
care carmuieste efectele căsătoriei; aceeasi lege se aplica si dacă unul dintre soţi
adopta copilul celuilalt (art. 30 alin.2).
Condiţiile de forma sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia se incheie
adoptia; de asemenea, proba adoptiei este supusa legii locului incheierii ei.
Efectele adoptiei sunt reglementate de art. 31 din lege, conform căruia
efectele adoptiei, precum si relaţiile dintre cel adoptat si adoptator sunt carmuite de
legea naţională a adoptatorului, iar în cazul adoptiei consimtite de soţi, este
aplicabila legea care carmuieste efectele căsătoriei.
Legea 21/1991 privind cetăţenia română face precizari cu privire la ipoteza
dobandirii si pierderii calităţii de cetăţean român prin adoptie:
a. minorul strain sau apatrid adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi dintre
care cel putin unul este român dobandeste cetăţeania română, în anumite
conditii;
b. minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean strain, pierde cetăţenia română
dacă adoptatorul solicita în mod expres acest lucru si dacă adoptatul este
considerat conform legii străine, ca a dobandit cetăţenia straina;
c. dobandirea sau pierderea cetăţeniei române de către adoptator produce efecte
asupra cetăţeniei adoptatului în acelelasi conditii ca si în cazul parintilor firesti.
Nulitatea adoptiei este, conform art.33, supusa unor legi diferite:
a. pentru nerespectarea conditiilor de fond – legii care reglementeaza condiţiile de
fond;
b. pentru nerespectarea conditiilor de forma – legii care guverneaza condiţiile de
forma.
Efectele nulitatii asupra cetăţeniei:
a. minorul care nu a implinit 18 ani si care prin adoptie dobandeste cetăţenia
română în cazul nulitatii adoptiei este considerat ca nu afost niciodata cetăţean

130
român dacă domiciliaza în strainatate sau dacă paraseste tara pentru a domicilia
în strainatate (art. 7 din Legea 21/1991).
b. Minorul cetăţean român adoptat de un strain, dacă intervine nulitatea adoptiei si
nu a implinit 18 ani, este considerat ca nu a pierdut niciodata cetăţenia română
(art. 29 alin.2 l21/1991).
Desfacerea adoptiei este reglementata de art. 31 din Legea 105/1992, potrivit căruia
este supusa legii care reglementeaza efectele adoptiei, respectiv legea naţională a
adoptatorului sau legii efectelor căsătoriei soţilor, în cazul adoptiei consimtite de
soţi.
Efectele desfacerii adoptiei asupra cetăţeniei:
a. minorul strain sub 18 aniu adoptat de un cetăţean român pierde cetăţenia
română la data desfacerii adoptiei dacă domiciliaza în strainiatate sau paraseste
tara pentru a domicilia în strainatate;
b. Minorul român sub 18 ani adoptat de un cetăţean strain, în cazul desfacerii
adoptiei redobandeste cetăţenia română la data desfacerii adoptiei, dacă
domiciliaza în tara sau se reintoarce sa domicilieze în tara.

2. Normele conflictuale privind condiţiile de fond ale actului juridic în general


şi ale contractului în special
Aplicarea legii alese de autorul actului juridic
Condiţiile de fond ale actului juridc cuprind ansamblul aspectelor de fond
F privind încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea şi stingerea obligaţiilor
act juridic
rezultate din actul juridic respectiv.
Condiţiile de fond ale actului juridic sunt supuse legii actului (lex actus).
Conform art. 69 alin.1 LDIP, condiţiile de fond ale actului juridic unilateral
sunt stabilite de legea aleasă de autorul său. Legea libertătii de voinţă se aplică, în
F principiu, conditiilor de fond ale tuturor actelor juridice, unilaterale si bilaterale.
lex actus
lex voluntaris Lex voluntatis reprezintă transpunerea în planul DIP a principiului
autonomiei de voinţă a părtilor, care cârmuieste în general materia conditiilor de
fond ale actului juridic, însa nu trebuie inteles ca prin autonomia lor, părtile pot
crea efecte peste lege, legea forului indicand limitele libertatii de vointa a părţilor.
În România, art. 73 LDIP dispune că alegerea legii aplicabile contractului
trebuie să fie expresă şi să rezulte neîndoielnic din cuprinsul actului sau din
circumstanţele încheierii acestuia. Părţile pot alege legea aplicabilă totalitătii sau
numai unei părţi a contractului; înţelegerea lor poate fi modificată tot prin acord de
voinţă. Posibilitatea de a alege legea aplicabilă decurge din dreptul intern (art. 969
131
C.civ.), dar şi dreptul internaţional, respectiv Convenţia Europeană în materie de
Arbitraj de la Geneva din 1974. Lex voluntatis permite să fie adaptat contractul la
condiţiile juridice variabile ale pieţei străine şi totodată contribuie la unificarea
dreptului în materie. Alegerea legii aplicabile se face printr-o clauză contractuală
ori prin act separat.

Determinarea legii aplicabile actului juridic după criterii obiective


Criteriile de localizare obiectivă a actului juridic sunt acele elemente
stabilite de lege, conform cărora actul juridic este supus unei anumite legi, în lipsa
unei legi alese de autorul sau. Localizarea obiectiva prezinta un caracter subsidiar
fata de lex voluntatis, acesta fiind consacrat de practica instantelor si în special, de
practica arbitrala în materia comertului internaţional.
Potrivit art.69 alin.2 LDIP, în lipsa legii alese de autorul sau, se aplica legea
statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai stranse, iar dacă aceasta
lege nu poate fi identificata, se aplica legea locului unde actul unilateral este
intocmit. Rezulta ca legea stabileşte un criteriul principal de localizare a actului
juridic (existenta legaturilor celor mai stranse) şi un criteriul subsidiar (locul
incheierii actului).
Aplicarea celor doua legi prev. de art. 69 nu este alternativa, ci subsecventa,
legea locului intocmirii actului aplicandu-se numai în subsidiar, numai dacă nu
poate fi identificata legea statului cu care actul juridic prezinta legaturile cele mai
stranse.

Legea aplicabila actelor juridice accesorii


Conform art. 70 LDIP, actul juridic accesoriu este carmuit de legea care se
aplica fondului actului juridic principal, în lipsa unei manifestari diferite de vointa
a autorului sau. Rezulta ca în principal actul juridic accesoriu este supus legii alese
de autorul sau, iar în subsidiar, legii care guverneaza fondul actului juridic
principal.

LEGEA APLICABILA CONTRACTULUI


Noţiuni generale privind legea contractului (lex contractus)
În DIP se face distincţie intre condiţiile de formă şi de fond ale contractului,

F fiecare dintre aceste aspecte fiind supuse unor legi diferite. Legea care
contract reglementeaza condiţiile de fond si efectele contractului poarta denumirea de lex

132
contractus. Condiţiile de forma sunt reglementate de norma conflictuala locus regit
actum.
Lex contractus se poate prezenta sub 2 forme: lex voluntatis, adică legea
aleasa de părti în temeiul autonomiei lor de vointa sau legea determinata prin
localizare obiectiva a contractului, pe baza normelor juridice ale forului, în lipsa lui
lex voluntatis.

Aplicarea legii alese de părti (lex voluntatis) contractului


Potrivit LDIP, lex voluntatis se aplica atat actelor juridice unilaterale, cat si

F bilaterale.
Lex Aplicarea principiului autonomiei de vointa se justifica, deoarece:
voluntaris
- părtile sunt în măsura sa indice legea statului cu care raportul juridic prezinta
cele mai stranse legaturi;
- dreptul strain poate fi administrat mai usor în cazul în care dreptul intern al
unor state nu este adaptat corespunzător relatiilor internaţionale;
- acest principiu asigura securitatea dreptului, în sensul ca se aplica o lege
cunoscuta de părti, căreia i se supun prin vointa lor;
- acest principiu asigura o unitate de reglementare pentru părtile care incheie în
mod curent raporturi juridice cu element de extraneitate, care vor fi supuse
toate aceleeasi legi;
- prezinta avnatajul adapţării contractului la condiţiile juridice variate ale
diferitelor sisteme de drept.
Lex voluntatis este confirmata si de conventii internaţionale, precum Convenţia
europena de arbitraj comercial internaţional de la Geneva din 1961, care prevede la
art. VII, “Legea aplicabila”, ca părtile sunt libere sa determine legea pe care arbitrii
trebuie sa o aplcie fondului litigiului, în lipsa de alegere arbitrii aplicand legea
desemnata de norma conflictuala pe care o vor considera potrivita în speta.
Conform art. 73 LDIP, contractul este supus legii alese prin consens de către
părti.
Temeiul aplicarii lex voluntatis pentru stabilirea conditiilor de fond ale
contractului il constituie dispoziţiile legii forului, respectiv L 105/1992. Normele
conflcituale cu caracter general sunt art. 69 pentru actul juridic unilateral si art. 73
pentru contracte. Legea forului indica si limitele exerciţării vointei părţilor în
vederea determinarii ca valabila a unei legi ce urmează sa carmuiasca condiţiile de
fond ale contractului.

133
Obiectul vointei părţilor il reprezintă determinarea legii apliabile actului juridic.
În cazul în care legea forului indica si criterii obiective în vederea localizarii
contractului, acestea nu pot fi avute în vedere de organul jurisdictional decat în
lipsa lui lex voluntatis, determinarea lex contractus pe criterii obiective avand
caracter subsidiar fata de determinarea pe baza principiului autonomiei de vointa.

Aspecte privind exprimarea vointei partilor


Modalităţile de exprimare a vointei partilor
Conform art. 74 LDIP, alegerea legii aplicabile contractului trebuie sa fie
expresa ori sa rezulte neindoielnic din cuprinsul acestuia sau din alte circumstante.
Alegerea expresa presupune fie desemnarea legii printr-o clauza
contractuala, fie prin incheierea unui contract separat intre părti, avand ca obiect
determinarea acestei legi. Conform art. 81 alin. 1 din lege, existenţa şi validitatea
de fond a consimţământului părţilor referitor la legea aplicabilă contractului sunt
reglementate de chiar legea aleasă. Art. 81 alin. 2 prevede o excepţie de la acesata
regula, în sensul ca dacă legea mantionata declara nevalabila alegerea astfel
convenita, contractul este carmuit de legea localizata după criterii obiective.
F Alegerea tacita presupune ca desemnarea legii rezulta neindoielnic din
voinţa părţilor
cuprinsul contractului sau din alte circumstante. Poate rezulta din analiza unor
criterii subiective, care tin de atitudinea părţilor sau obiective, ce tin de natura
contractului, ce urmează a fi deduse de instanta, in functie de imprejurarile concrete
ale cauzei.
Intinderea vointei părţilor este reglementata de art. 75, conform căruia
părtile pot alege legea palicabila totalitatii sau numai unei părti a contractului,
rezultand posibilitatea ca părtile sa supuna condiţiile de fond ale contractului unor
legi din sisteme diferite. Aceasta solutie trebuie pe cat posibil evitata, pentru ca
duce la ruperea unitatii juridice a contractului, cu posibile consecinţe grave pentru
părti.
Modificarea alegerii legii contractului se poate face, potrivit art. 76 alin.1,
prin acordul părţilor. Potrivit art. 76 alin.2., modificarea acordului asupra legii
aplicabile convenita ulterior datei incheierii contractului are efect retroactiv, fără sa
poata totusi infirma validitatea formei acestuia sau aduce atingere drepturilor
dobandite intre timp de terti.
F Limitele libertatii de vointa privind alegerea legii aplicabile contractului
limitele libertăţii
de voinţă nu sunt consacrate expres de art. 73, în doctrina fiind exprimate opinii

134
contradictorii cu privire la limitarea libertatii de alegere de către părti a legii
aplicabile:
1. s-a considerat ca libertatea părţilor este limitata la legile cu care contractul
prezinta legatura (M. Jakotă);
2. s-a considerat ca nu este necesara constatarea unei legaturi substantiale intre o
lege si contractul incheiat, deoarece, prin determinarea legii competente, pe
langa factorii obiectivi care primeaza, factorii subiectivi pot avea un rol
hotarator (O. Căpăţână);
3. se consideră ca libertatea părţilor nu este nelimitata, limitele vointei lor fiind
atat generale, lex voluntatis fiind inlaturata în cazurile în care orice lege
desemnata de o norma conflictuala ar putea fi inlaturata prin incalcarea ordinii
publice si fraudarea legii, cat si speciale, cand sistemul de drept ales de părti
este inadecvat contractului, deoarece nu conţine reglementari corespunzatoare
nici la nivelul analogiei legii, nici al analogiei dreptului.
Legea care stabileşte limitele si condiţiile în care părţile pot alege legea aplicabila
este legea forului.

Invocarea ordinii publice de DIP


În cazul normei lex voluntatis, legea straina aleasa de părti nu poate fi
inlaturata prin invocarea ordinii publice de DIP dacă prezinta deosebiri importante
fata de legea forului, aplicandu-se chiar dacă în dreptul român exista reglementari
cu caracter prohibitiv sau imperativ. Totusi, părtile nu pot alege ca aplicabila
conditiilor de fond ale contractului o lege straina care contravine unor dispoziţii
imperative ale legii forului, ce potr fi sanctionate pe calea exceptiei de ordine
publica în DIP.

Lex voluntatis exclude retrimiterea


Conform art. 85 LDIP, legea straina aplicabila contractului cuprinde
dispoziţiile sale de drept material, afara de normele ei conflictuale. Rezulta ca în
cazul în care contractul este localizat în sfera de aplicare a unui sistem de drept
strain, se vor aplica normele materiale din respectivul sistem de drept, cu
excluderea normelor conflictuale care ar crea posibilitatea retrimiterii. Art. 85 se
refera numai la legea straina. Dacă lex contractus ca lex causae este legea română,
atunci trimiterea este inteleasa ca fiind facuta la întregul sistem român de drept,
inclusiv la normele conflictuale.

135
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii.

1. Savelly Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din


Legea 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
2. Ion P. FILIPESCU, Andrei I. FILIPESCU, Tratat de drept internaţional privat,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005.
3. Dragoş-Alexandru SITARU, Drept internaţional privat, Tratat, Ed. Lumina
Lex, 2001.
4. Augustin Fuerea, Drept internaţional privat, ediţia a II-a, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2005.
5. Titus PRESCURE, Codruţ Nicolae SAVU, Drept internaţional privat, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
6. Ovidiu UNGUREANU, Călina JUGASTRU, Manual de drept internaţional
privat, Ed. Rosetti, 2002.
7. Ioan MACOVEI, Drept internaţional privat, Ed. Ars Longa, Iaşi, 2001.
8. Carmen-Tamara UNGUREANU, Drept internaţional privat. Protecţia
consumatorilor şi răspunderea pentru produse defectuoase, Ed. All Beck,
Bucureşti, 1999.
9. Yvon LOUSSOUARN, Pierre BOUREL, Droit international privé, 5e éd.
Dalloz, Paris, 1996.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ce constă norma conflictuală în materie de stare civilă ?

136
TEMĂ DE REFLECŢIE

Prin ce se deosebeşte prezenţa statului în raporturile de drept


internaţional privat în comparaţie cu prezenţa acestuia în raporturile de drept
internaţional public?

MODELE DE ÎNTREBĂRI

1.Ce este elementul de extraneitate?


2. Care sunt condiţiile eficacităţii internaţionale a unui drept?
3. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei potrivit legii române privind
raporturile de drept internaţional privat.

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. Elementul de extraneitate este o imprejurare de fapt, aflata in legatura cu


elementele de structură ale unui raport juridic şi care face ca acel raport să aibă
legatură cu legi aparţinând unor ţări diferite.
2. Aceste condiţii sunt:
- dreptul să fie născut potrivit legii competente, altfel nu există şi nu se poate pune
problema eficacitătii internaţionale; legea competentă poate fi legea statului unde
dreptul a fost creat (pentru drepturile dobândite în cadrul intern) ori legea indicată
de normele DIP ale ţării în care dreptul este inovocat (pentru drepturile dobândite
în cadrul internaţional)
- dreptul să fi îndeplinit cerintele prevăzute de legea străină competentă
- dreptul care se pretinde să fie cel dobândit, iar nu un alt drept substituit acestuia,
întrucât ar fi vorba despre un drept nou, fără legătură cu cel vechi.
3. Potrivit art. 18 alin 1 din Legea 105/1992, în ceea ce priveşte condiţiile de
fond pentru incheierea căsătoriei, se aplică legea naţionala a fiecărui viitor soţ.
Pentru căsătoria contractată de un cetătean român în străinătate, se aplică legea
română, iar pentru un cetătean străin aflat în România – legea sa natională.
Potrivit art. 33 din Lege, o căsătorie între cetăţeni straini poate fi incheiată
numai dacă, pe langă celelalte conditii prevazute de lege, viitorii soţi fac dovada
indeplinirii conditiilor de fond cerute de legea lor naţională pentru încheierea
căsătoriei.
În ceea ce priveste impedimentele, art. 18 alin. 2 conţine o prevedere de
ocrotire a ordinii publice de DIP român: dacă una dintre legile străine determinată
potrivit alin.1 prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român,
este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi
înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român
şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Cetăţeanul strain care se căsătoreşte în România va putea să probeze îndeplinirea
conditiilor de fond prevăzute de legea sa naţională cu un act eliberat de autoritătile
competente ale statului respectiv. Cetăţeanul român care se căsătoreşte în
strainatate poate să probeze îndeplinirea condiţiilor de fond prevăzute de legea
română cu un act eliberat de autorităţile române.

137