You are on page 1of 34

NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

CAPITOLUL 1
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

1.1. Obiectul cursului şi scurt istoric al


cunoaşterii fenomenelor electrice şi magnetice.
Electrotehnica, ca disciplină ştiinţifică, se ocupă cu
studiul stărilor şi fenomenelor electrice, magnetice şi
electromagnetice, iar ca disciplină tehnică, cu studiul
aplicaţiilor practice ale acestor stări si fenomene.
Pentru a sublinia importanţa însuşirilor cunoştinţelor din
domeniul electrotehnicii trebuie arătat că forma de energie
cea mai des utilizată în diferite domenii (inclusiv la bordul
navelor maritime) este energia electromagnetică, numită
incomplet energia electrică.
Energia electrică prezintă o serie de avantaje în
comparaţie cu alte forme de energie şi anume :
- se produce uşor şi cu randament ridicat ;
- se transfera uşor şi practic instantaneu la mari
distanţe ;
- se transformă cu un randament ridicat în orice altă
formă de energie;
- este o energie nepoluantă ;
- poate fi divizată şi utilizată în părţi oricât de mici,
după necesităţi.
Dezavantajul pe care îl prezintă energia electrică în
comparaţie cu alte forme ale energiei constă în faptul că
nu poate fi înmagazinată. Energia electrică trebuie
produsă în momentul când este cerută de consumatori.
Cunoştinţele despre fenomenele electrice şi magnetice s-
au dezvoltat mult mai târziu decât acelea despre
fenomenele mecanice, termice sau optice, deoarece
omul nu este înzestrat cu simţuri care să sesizeze
manifestările câmpului electromagnetic în mod direct.
În prezent se ştie că între fenomenele electrice şi
cele magnetice există o strânsă legătură şi această teză
stă la baza întregii ştiinţe contemporane asupra
fenomenelor electromagnetice. Gândirea ştiinţifică a
ajuns însă la această convingere numai în urma unei

13
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

acumulări îndelungate de fapte experimentale. Multe


sute de ani fenomenele electrice şi fenomenele
magnetice au fost considerate fenomene total
independente.
Deşi electricitatea şi magnetismul erau cunoscute încă
din antichitate, prima lucrare care tratează fenomenele
electrice şi magnetice este publicată abia în anul 1600
(,,Despre magneţi”). Autorul lucrării, fizicianul W. Gilbert,
deşi tratează şi fenomenele electrice şi fenomenele
magnetice, nu întrevede nici o legătură între acestea.
În 1753 M.V. Lomonosov comunică observaţiile şi
concluziile sale teoretice despre electricitatea
atmosferică. Cercetări în aceeaşi direcţie şi cam în
aceeaşi perioadă efectuează şi B. Franklin, care a
inventat paratrăsnetul.
În 1785, Ch. Coulomb, stabileşte experimental prima
relaţie cantitativă ce caracterizează interacţiunile
mecanice ale particulelor încărcate electric şi prin
analogie ale maselor magnetice.
Coulomb a observat încă de atunci diferenţa esenţială
dintre masele magnetice şi sarcinile electrice.
Electricitatea pozitivă poate fi separată de cea negativă,
însă separarea masei magnetice pozitive de cea
negativă nu se poate realiza.
În anul 1790 L. Galvani descoperă fenomenele
galvanice, care i-au permis fizicianului A. Volta
construirea în anul 1800 a primei pile electrice. Din acest
moment încep cercetări ştiinţifice asupra curentului
electric de conducţie (curent continuu) obţinut de la pila
electrică a lui Volta.
În anul 1819 C.H. Oersted, prin experienţele sale,
arată interacţiunea mecanică dintre un conductor
parcurs de curent şi un ac magnetic.
Această descoperire stabileşte pentru prima dată o
legătură între cele două clase de fenomene considerate
până atunci fără legătură între ele: fenomenele electrice
şi cele magnetice.
A.Amper, în anul 1820, studiind forţele electrodinamice
arată identitatea dintre un electromagnet şi un magnet
permanent.
14
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

El a emis ipoteza că şi în cazul magneţilor permanenţi


există curenţi ,,moleculari” care sunt cauza efectivă a
acţiunilor mecanice exterioare ale magnetului. Această
ipoteză a fost confirmată ulterior de către fizica atomică,
care a identificat aceeaşi curenţi ,,moleculari” drept
curenţi electrici datorită deplasării electronilor pe orbite
în jurul nucleului. În plus există şi un magnetism al
fiecărei particule elementare în parte (magnetismul de
spin) care joacă un rol important în compararea
materialelor feromagnetice.
G.S. Ohm (1826) stabileşte legea sa în circuite de
curent continuu neramificat, iar G.R. Kirchhoff (1847)
formulează regulile de rezolvare a circuitelor ramificate.
M. Faraday (1831) face o mare descoperire
cunoscută sub denumirea de legea inducţiei
electromagnetice.
În anul 1833, E.H. Lenz stabileşte sensul curentului
indus.
Descoperirea legii inducţiei electromagnetice a
condus la obţinerea curentului electric alternativ. În anul
1834, Faraday formulează şi legile electrolizei.
În afară de aceste descoperiri, Faraday introduce
pentru prima dată noţiunea de ,,câmp” prin intermediul
căruia se transmit acţiunile mecanice în spaţiu şi timp.
Concepţia de ,,câmp” a fost teza fundamentală care
a permis explicarea corectă a fenomenelor electrice şi
magnetice, constituind un pas hotărâtor în dezvoltarea
fizicii din a doua jumătate a secolului XIX-lea.
Meritul de a fi creat teoria câmpului aparţine lui
J.C.Maxwell care a exprimat într-o formă matematică
concepţia lui Faraday.
Maxwell a prevăzut teoretic existenţa undelor
electromagnetice şi a curentului electric de deplasare
(1862), a elaborat teoria electromagnetică a luminii
(1865) şi a publicat în anul 1873 celebra lucrare ,,Tratat
despre electricitate şi magnetism”, care pune bazele
teoriei macroscopice clasice a electromagnetismului.
Verificarea experimentală a teoriei lui Maxwell a fost
efectuată de H.Hertz (1888) care obţine şi propagă
undele electromagnetice.

15
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

În decursul timpului numeroşi savanţi de renume,


inventatori şi cercetători au contribuit la progresul
Electrotehnicii.
În ţara noastră au contribuţii însemnate în domeniul
electrotehnicii mulţi oameni de ştiinţă cum ar fi:
N. Vasilescu-Karpen, care a elaborat teoria
electronică a lichidelor, punând în evidenţă rolul
electronilor în fenomenele electrodinamice. Lui îi
aparţine şi propunerea folosirii curenţilor purtători de
înaltă frecvenţă în telefonia la mare distanţă.
A.Budeanu, a avut o contribuţie importantă în
studierea regimului deformant şi a puterii reactive în
circuite electrice, introducând noţiunea de putere
deformantă.
St. Procopiu a calculat cel dintâi momentul magnetic al
electronului (1912).
A descoperit efectul dublării frecvenţei in fire de fier
parcurse de curenţi alternativi şi aflate în câmp magnetic
(efectul Procopiu). A studiat magnetismul terestru în
diferite zone ale ţării.
Pl. Andronescu a dezvoltat şcoala de electrotehnică
teoretică din România, având contribuţii însemnate în
problemele de câmpuri electromagnetice şi în măsurători
electrice.
R. Răduleţ are contribuţii importante în dezvoltarea
teoriei câmpului electromagnetic în medii conductoare
masive, definind parametri tranzitorii într-o formă
generală.
A întemeiat şcoala românească de cercetare
electrotehnică bazată pe teoria câmpului. Are contribuţii
deosebite în electrotermie, sudură electrică, frâne de
inducţie, maşini electrice speciale, etc.
I.Antoniu are contribuţii în domeniul regimurilor
deformante, al reţelelor trifazate introducând totodată
calculul matriceal în electrotehnică.

1.2. Mărimi fizice


Fenomenele, transformările, interacţiunile şi
procesele din sistemele fizice sunt mulţimi de
evenimente care, în raport cu un eveniment de referinţă,

16
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

se preced, sunt simultane sau se succed.


În conformitate cu principiul cauzalităţii pentru orice
eveniment există o cauză care-l determină univoc ca
efect al său.
Evenimentele susceptibile de a se constitui cauze se
numesc evenimente de stare. Speciile de mărimi care le
caracterizează proprietatea de stare se numesc mărimi
de stare.
Mulţimea evenimentelor de stare simultane
alcătuieşte starea sistemului fizic în momentul respectiv,
descrisă de mulţimea corespunzătoare a mărimilor de
stare. Stările corpurilor şi ale câmpului electromagnetic
se caracterizează cu ajutorul mărimilor fizice care sunt
concepte ce servesc pentru descrierea anumitor
proprietăţi ale sistemelor fizice şi, anume, ale acelora
descriptibile cantitativ, respectiv de a fi măsurate.
O mărime fizică este complet determinată când se
cunosc: unitatea sa de măsură, procedeul de măsurare şi
valoarea sa ca rezultat al măsurării.
După felul cum mărimile fizice se introduc în fizică,
acestea se împart în două categorii:
- mărimi primitive, care se introduc direct pe cale
experimentală, indicând în concret unitatea de
măsură şi procedeul de măsurare.
- mărimi derivate, care se pot defini cu ajutorul altor
mărimi presupuse cunoscute.
Din punct de vedere al localizării în spaţiu mărimile
fizice pot fi globale sau locale, după cum sunt asociate
unor regiuni (volume,suprafeţe,curbe) respectiv unor
puncte.
În teoria macroscopică a fenomenelor electromagnetice
se utilizează şase mărimi primitive specifice
electromagnetismului. Dintre aceste şase mărimi, patru
caracterizează starea electromagnetică a corpurilor iar
două caracterizează starea câmpului electromagnetic.
Mărimile primitive de stare electromagnetică a
corpurilor sunt:
1. q, sarcina electrică (adevărată), mărime scalară cu
ajutorul căreia se caracterizează starea de încărcare
electrică a corpurilor: [q] =C
17
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

p, momentul electric, mărime vectorială,


2.
caracterizează starea de polarizare electrică a
corpurilor; [ p ] = C ⋅ m
3. i, intensitatea curentului electric de conducţie,
mărime scalară, caracterizează starea
electrocinetică a corpurilor; [ i ] = A
4. m , momentul magnetic, mărime vectorială,
caracterizează starea de
magnetizaţie (polarizare magnetică) a corpurilor;
[ m ] = A ⋅ m2
Mărimile primitive de stare ale câmpului
electromagnetic sunt:
Ev ,câmpul electric în vid, mărime vectorială,
5.
caracterizează aspectul electric al câmpului
electromagnetic.
Din această mărime derivă, în corpuri, perechea:
intensitatea câmpului electric E şi inducţia electrică
[E ] = V [D ] = C
D; m; m2
Bv , inducţia magnetică în vid, mărime vectorială,
6.
caracterizează aspectul magnetic al câmpului
electromagnetic.
Din această mărime derivă, în corpuri, perechea:
inducţia magnetică B şi intensitatea câmpului
magnetic H ;
Wb
[ B ] = T sau m2
[H ] = A A⋅ sp
m sau m
Aceleaşi stări de la punctele 1÷ 4 se caracterizează
local prin mărimile derivate :
ρv =
dq q =
∫V ∫ ρ∫v dv
1. q → ρ v = densitatea de volum a sarcinii; dv ; Σ ;
C
[ ρv ] =
m3 .

13
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

2. p → P = polarizaţia electrică care este o densitate de


volum a
momentului electric.
P=
dp p =
∫V ∫ P∫∂v [ P ] = C2
dv ; Σ ; m

J = ∫S ∫ [ J ] = A2
di i = JdA
3. i → J = densitatea de curent; dA ; Γ ; m
4. m → M = magnetizaţia care este densitatea de volum a
momentului
M =
dm m =
∫V ∫M∫dV [ M ] = A
magnetic: dV ; Σ ; m
Observaţie:
• O abordare globală (integrală) a unui câmp de
vectori ( E , B , etc.) într-un domeniu VΣ din spaţiu se poate
face cunoscând:
a. Circulaţia vectorului câmp F de-a lungul curbei
∫ Fdl
închise Γ : Γ
b. Fluxul vectorului F prin orice suprafaţă închisă Σ
∫ ∫FdA
dusă în câmp: Σ
• O abordare locală (diferenţială) a unui câmp de
vectori se poate face cunoscând:
a. Divergenţa vectorului câmp F → divF
b. Rotorul vectorului câmp F → rotF
Ambele în fiecare punct al domeniului VΣ
În afară de mărimile primitive menţionate mai sus,
în teoria fenomenelor electromagnetice se folosesc şi
mărimi derivate, dintre care menţionăm: tensiunea
electrică, capacitatea electrică, rezistenţa electrică,
inductanţa, etc. Mărimile derivate se definesc în funcţie
de alte mărimi primitive sau derivate cunoscute.
Trebuie înţeles faptul că mărimile fizice reprezintă
proprietăţi ale materiei care sunt reproductibile
experimental şi că nu este necesar şi nici admisibil să li
se asocieze nici o substanţă sau fluid străine de sistemul
fizic descris prin mărimile considerate.

14
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Sarcina electrică ( q ) , spre exemplu, nu este o


substanţă specială ci o mărime de stare a corpurilor ca şi
temperatura sau alte mărimi.
Mărimile fizice pot fi scalare, vectoriale sau tensoriale. În
studiul electrotehnicii este necesar să se facă o distincţie
clară între mărimile scalare şi cele vectoriale.
Anumite mărimi ca: masa, sarcina electrică,
potenţialul electric sunt mărimi scalare.
Alte mărimi ca: forţa, viteza, intensitatea câmpului sunt
mărimi vectoriale.
Mărimile scalare se caracterizează prin valoarea lor
numerică, iar cele vectoriale au, pe lângă valoare, o
direcţie şi un sens.
O mărime vectorială se exprimă prin produsul dintre
valoarea sa (scalară) şi vectorul unitar (versorul) :
A = uA ⋅ A (1.1)

1.3. Regimurile mărimilor electrice şi


magnetice.
În teoria macroscopică fenomenologică, mărimile
primitive sau derivate ce intervin în studiul fenomenelor
electromagnetice sunt, în general, funcţii de spaţiu şi
timp. După modul de variaţie a acestor mărimi în raport
cu timpul se disting mai multe regimuri.
a) Regimul static se caracterizează, pe de o parte, prin
particularitatea că toate mărimile sunt constante în
timp, adică derivatele lor în raport cu timpul sunt
nule, iar, pe de altă parte, prin lipsa posibilităţii de a
transforma energia din formele electrică sau
magnetică, în alte forme de energie. Conductoarele
nu sunt parcurse de curenţi electrici de conducţie
( ∃ = 0) şi sunt imobile (V = 0) .Se mai caracterizează
prin starea de imobilitate relativă a corpurilor. Există
un regim static pentru câmpul electric numit regim
electrostatic şi un regim static pentru câmpul
magnetic (produs de magneţii permanenţi) numit
regim magnetostatic.
b) Regimul staţionar se caracterizează prin faptul că
toate mărimile sunt constante în timp, dar cu

15
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

posibilitatea transformării energiei câmpului electric


şi magnetic în alte forme de energie. Conductoarele
sunt parcurse de curenţi electrici ( J ≠ 0) . Există cazul
regimului electrocinetic sau de curent continuu.
c) Regimul cvasistaţionar se caracterizează prin
variaţii suficient de lente ale mărimilor în raport cu
timpul, astfel încât densitatea curentului de
 ∂D 
 JD = 
deplasare  ∂t  este neglijabilă faţă de
densitatea curentului de conducţie ( J ) peste tot, cu
excepţia dielectricului condensatoarelor. Este cazul
regimului de curent alternativ.
d) Regimul nestaţionar corespunde situaţiei în care
mărimile electrice şi magnetice variază rapid în timp
şi în care au loc transformări de energie,
conductoarele fiind parcurse de curenţi electrici.
Observaţie: în teoria circuitelor electrice, criteriul de clasificare
al regiunilor este modificarea formei de variaţie a mărimilor.
În funcţie de acest criteriu deosebim regimuri
permanente, regimuri variabile în timp şi regimuri
tranzitorii, care nu trebuie confundate cu noţiunile despre
regimuri prezentate mai sus.

1.4. Medii
În definirea corectă a unei probleme de câmp
electromagnetic pe lângă precizarea regimului
(regimurilor) câmpului electromagnetic este necesar să
se precizeze şi mediul sau mediile în care se face studiul
acestora.
Se deosebesc :
- medii izotrope,
- medii anizotrope
- medii liniare
- medii neliniare
Mediile izotrope sunt medii care au o astfel de
structură încât valorile mărimilor locale nu depind de
direcţia la care se referă. Altfel spus, un mediu (material)
dielectric, conductor sau magnetic se numeşte izotrop

16
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

dacă sub acţiunea unui câmp (electric sau magnetic)


având orice orientare în corp se polarizează sau se
magnetizează temporar în direcţia câmpului (exemplu,
solidele amorfe).
pt
şi M t nu depind de direcţia şi sensul câmpurilor E şi H ;
Pt = ε 0 χ e E ; M t = χ m H
Mediile anizotrope sunt medii care au o astfel de
structură încât polarizaţia electrică temporară respectiv
magnetizaţia temporară depinde de direcţia şi sensul
câmpului (exemplu, solidele cristalizate).
Mediile liniare sunt mediile în care polarizaţia
electrică temporară, respectiv magnetizaţia temporară
sunt proporţionale cu intensitatea câmpului electric,
respectiv, magnetic.
Altfel spus permitivitatea ( ε ) respectiv permeabilitatea ( µ )
magnetică nu depind de câmpul electric sau de câmpul
magnetic: Pt şi M t sunt proporţionale cu E şi H .
Mediile neliniare sunt mediile în care diferenţa
dintre polarizaţia electrică temporară şi câmpul electric,
respectiv dintre magnetizaţia temporară şi câmpul
magnetic este neliniară.
Materialele din această categorie se numesc
feroelectrice sau feromagnetice şi pot prezenta
fenomenul de histerezis.
Mediile mai pot fi clasificate în omogene şi
neomogene. Această clasificare se referă la proprietăţile
fizico-chimice şi nu la proprietăţile de stare electrice şi
magnetice.

1.5. Legile teoriei clasice


Se numesc legi, în fizică, relaţiile exprimate între
mărimile fizice, prin propoziţii sau analitic, care descriu
sub forma cea mai generală cunoştinţele despre
fenomenele domeniului la care se referă.
Relaţiile ce exprimă legile sunt fundamentate
experimental şi nu pot fi stabilite printr-o deducţie logică
din alte relaţii.
Se deosebesc legi generale, denumite uneori şi

17
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

principii sau axiome şi legi de material, corespunzătoare


la situaţii specifice ale substanţei.
Pe baza legilor se deduc relaţii particulare între
mărimi prin analiză logică, numite teoreme, a căror
valabilitate este confirmată experimental. Practica este
criteriul adevărului pentru orice teorie ştiinţifică.
Există relaţii care la data enunţării lor au avut rol de
legi, ulterior devenind teoreme datorită descoperirii unor
legi mai generale, din care relaţiile iniţiale au putut fi
deduse (exemplu: legea lui Coulomb). Evoluţia
cunoaşterii umane impune precizarea condiţiilor de
valabilitate a propoziţiilor ce exprimă legi şi teoreme
dintr-un anumit domeniu, într-o anumită etapă şi pentru
un anumit scop.
Studiul fenomenelor electromagnetice se face în
următoarea succesiune:
- se introduc mărimile primitive şi principalele mărimi
derivate,
- se expun legile şi teoremele aferente acestor fenomene,
- se verifică practic consecvenţa legilor, în limitele
aproximaţiei date de teoria adoptată.
În cele ce urmează sunt enunţate principalele legi
generale ale teoriei clasice, fenomenologice şi apoi trei
legi de material, importante în tehnică.
Ulterior, pe baza legilor generale şi a legilor de
material vor fi deduse teoreme şi vor fi exemplificate
cazuri particulare, importante din punct de vedere
ştiinţific şi tehnic.

Legi generale

• Legea fluxului magnetic.


a) Forma integrală
Enunţ: Fluxul electric printr-o suprafaţă închisă ∑
este în fiecare moment egal cu sarcina electrică
localizată în interiorul acelei suprafeţe:
ψ ∑ = q∑ (1.2)
ψ ∑ = ∫ ∫D dA
Având în vedere ∑ (1.3)

18
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

∫ ∫D dA = ∫ ∫D ⋅ n dA = q ∑
se obţine: ∑ ∑ (1.4)
unde: prin q∑ se înţelege sarcina electrică adevărată
conţinută într-un domeniu mărginit de ∑ ;
- n este normala exterioară la suprafaţa închisă ∑ ;
Obs: În Sistemul Internaţional de unităţi, fluxul
electric se măsoară în Coulombi (C) [ψ ] = C
Aria elementară dA este orientată convenţional spre
exteriorul suprafeţei închise şi atunci sensul de referinţă
al fluxului electric ( sensul corespunzător valorii pozitive)
este cel ieşind din suprafaţă .
Cu convenţia de reprezentare a oricărui câmp de
vectori prin liniile de câmp în număr egal cu valoarea
intensităţii locale a câmpului de la fiecare element de
suprafaţă, normală la liniile de câmp, cu aria unitate
(foarte mică) rezultă fluxul câmpului egal cu numărul
total de linii de câmp ce străbat suprafaţa respectivă.
b) Forma locală
Dacă sarcina electrică adevărată q∑ este repartizată
q∑ = ∫ ∫ ρ∫V dV
cu densitatea de volum adică V ρV ,
, iar ∑

componentele inducţiei electrice D sunt funcţii continue


de punct împreună cu derivatele de primul ordin (condiţii
de continuitate şi netezime) cu teorema lui Gauss-
Ostrogradski, relaţia (1.4) devine:
∫ ∫D dA = ∫ ∫div
∫ D dV = q ∑ = ∫ ∫ ρ∫V dV
∑ V∑ V∑
(1.5)
divD = ρV
De unde rezultă:
(1.6)
- forma locală a legii fluxului electric pentru domenii de
continuitate şi netezime.
Enunţ:
Divergenţa vectorului inducţie electrică este egală
în fiecare punct cu densitatea de volum a sarcinii
electrice.
Punctele cu divergenţă a inducţiei electrice sunt
considerate surse ale câmpului respectiv.
Pentru mediile având sarcina repartizată continuu,
19
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

cu densităţile de sarcină ρV (în volume), ρ S (pe suprafeţe),


ρl (pe linii) sau discontinuu punctual ( qK ) avem:
qV∑ = ∫ ∫ ρ∫V dv + ∫ ∫ρ S dA + ∫ ρ l dl + ∑ qK
K
V∑ S∑ l∑
(1.7)
Liniile inducţiei electrice încep din regiunile cu
sarcini electrice pozitive şi se termină la cele cu sarcini
electrice negative. Un mic volum închis străbătut de
liniile vectorului inducţiei electrice poartă numele de tub
de flux electric (fig.1).

V ∑

ψ 2

ψ 1

ρV = 0 ∑
Fig. 1. Tub de flux

Dacă se aplică legea fluxului electric la o suprafaţă


∑ care delimitează o porţiune de tub de flux electric, se
obţine:
ψ 1 = ψ 2 = constant (1.8)
Cu alte cuvinte, fluxul electric are aceeaşi valoare în
orice secţiune transversală a unui tub de flux electric, în
interiorul căruia nu există sarcini electrice.

• Legea fluxului magnetic


Este o lege generală, valabilă în câmp
electromagnetic general valabil, exprimând o proprietate
de structură a acestuia şi anume caracterul conservativ
al fluxului magnetic.
a) Forma integrală, enunţ: ,,Fluxul magnetic printr-o
suprafaţă închisă este totdeauna nul, oricare ar fi
forma suprafeţei şi în orice moment.”
Φ∑ = 0 (1.9)
sau

20
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Φ ∑ = ∫ ∫B ⋅ dA = ∫ ∫B ⋅ n ⋅ dA = 0
∑ ∑ (1.10)
unde n este normala exterioară la suprafaţa închisă
∑ , care poate trece prin vid sau prin corpuri, sau parţial prin vid
şi parţial prin corpuri, dar să nu fie suprafaţă de
discontinuitate pentru B .
[ Φ] = Wb (Weber)
[ B] = T (tesla)
1Wb
1T =
m2
b) Forma locală
Pentru domenii de continuitate şi netezime ale
mărimii B ( r ) , (funcţie de punct împreună cu derivatele
parţiale de ordinul întâi), cu teorema lui Gauss-
Ostrogradski, relaţia (1.10) devine:
∫ ∫B dA = ∫ ∫div
∫ B dV = 0
∑ V∑
(1.11)
de unde
div B = 0 (1.12)
Enunţ: ,,În fiecare moment şi în orice punct
divergenţa inducţiei magnetice este nulă”.
Aşadar, inducţia magnetică este un câmp de vectori
solenoidal, adică fără surse de linii de câmp. Liniile
inducţiei magnetice nu au început şi nici sfârşit. Ele sunt
deci linii închise. Câmpurile de vectori cu linii de câmp
închise sunt denumite câmpuri solenoidale.

• Legea inducţiei electromagnetice.


Fenomenul inducţiei electromagnetice consistă în
producerea unei tensiuni electromotoare în lungul unui
centru închis ( Γ) datorată variaţiei în timp a fluxului
magnetic care străbate suprafaţa care se sprijină pa
acest contur.
Observaţie: Acest fenomen a fost evidenţiat de
fizicianul englez Michael Faraday în anul 1831.
a) Forma integrală a legii inducţiei
electromagnetice.

21
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Enunţ: ,, Tensiunea electromotoare eΓ indusă în


lungul unei curbe închise Γ este egală cu viteza de
scădere a fluxului magnetic Φ S prin orice suprafaţă SΓ Γ

care se sprijină pe curba Γ ”.


dΦ SΓ
eΓ = −
dt (1.13)
eΓ = ∫ E dl Φ SΓ = ∫ ∫B ⋅ n dA
Cum Γ iar SΓ
relaţia (1.13) se mai scrie:
d
∫ E dl = − dt ∫ ∫B ⋅ n dA
Γ SΓ
(1.14)
Relaţia (1.14) exprimă forma integrală
(nedezvoltată) a legii inducţiei electromagnetice.
În aplicarea legii inducţiei electromagnetice trebuie
avut în vedere următoarele:
1) Sensul de referinţă al tensiunii electromotoare
induse eΓ (sensul de integrare pe curba Γ , adică sensul
elementului de lungime orientat dl ) este asociat cu sensul
normalei n la suprafaţa SΓ după regula burghiului drept
(fig. 2). Acesta se alege astfel încât fluxul magnetic prin SΓ să
rezulte pozitiv.
dA
n B

S Γ

dl
(Γ )
E
Fig. (2)

2) Apariţia tensiunii electromotoare eΓ este o


consecinţă a variaţiei fluxului magnetic, curentul indus
fiind determinat nemijlocit de această tensiune
electromotoare.
Tensiunea electromotoare indusă este independentă
de materialul din care este construit conturul Γ şi ea se
induce în lungul conturului Γ chiar dacă el nu este

22
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

realizat dintr-un anumit material, deci chiar dacă Γ este o


curbă imaginară situată în vid sau în dielectrici (evident,
în acest ultim caz, curentul este nul deoarece R → ∞ );
3) În cazul în care conturul Γ este luat în lungul conturului
unei bobine cu N spire (practic suprapuse) fluxul
magnetic care intervine în legea inducţiei
electromagnetice este fluxul printr-o suprafaţă sprijinită
pe întregul contur, adică fluxul prin toate spirele. Dacă se
notează cu Φ f fluxul magnetic printr-o singură spiră,
numit flux fascicular, în expresia (1.13) intervine fluxul total
Φ = − NΦ f
, astfel că se poate scrie:
dΦ f
e = −N
dt (1.15)
4) Sensul efectiv al tensiunii induse ca şi al
curentului indus se determină cu regula lui Lenz: ,, sensul
efectiv al tensiunii induse este de aşa natură încât prin
efectele sale se opune cauzei care a produs-o”.

Forma integrală dezvoltată a legii inducţiei


electromagnetice.
Această formă integrală dezvoltată se obţine utilizând
noţiunea de derivată de flux. Derivata de flux se
df F
defineşte ca fiind vectorul dt al cărui flux prin orice
suprafaţă deschisă SΓ este egal cu derivata în raport cu timpul a
fluxului lui F ( r , t ) prin SΓ
d dtF
I= ∫
dt SΓ ∫
F ⋅ n dA = ∫ ∫ ⋅ n dA
dt

(1.16)
Variaţia fluxului vectorului F prin suprafaţa SΓ se
poate realiza fie prin variaţia în timp a lui F ( r , t ) , fie prin
variaţia în timp a suprafeţei SΓ .
dfF ∂F
= + u ⋅ divF + rot ( F × u )
dt ∂t (1.17)
dr
u=
unde dt este viteza de deplasare a suprafeţei S Γ .
Având în vedere cele de mai sus, membrul drept al relaţiei

23
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

(1.14) se poate scrie:


dΦ SΓ d d B  ∂B 
= ∫ ∫
B ⋅ n dA = ∫ ∫ f ⋅ n dA = ∫ ∫ + V ⋅ divB + rot ( B × V )  ⋅ n dA
dt dt SΓ SΓ
dt SΓ 
∂t 
(1.18)
În relaţia (1.18) apar: un prim termen, care ar fi
definit de zero chiar dacă mediul ar fi imobil în raport cu
sistemul de referinţă ales, respectiv un al doilea termen
(cu doi factori), care ar fi nenul chiar dacă inducţia
magnetică B , din diferite puncte fixe în raport cu
sistemul de referinţă ales, ar fi independentă de timp şi
numai mediul ar fi în mişcare în raport cu acest sistem.
Ţinând seama de forma locală a legii fluxului
magnetic ( divB = 0) , introducând (1.18) în (1.14) rezultă:
∂B
∫ E dl = −∫ ∫dt ⋅ n dA − ∫ ∫rot ( B × V ) ⋅ n dA
Γ SΓ SΓ
(1.19)
Aplicând teorema lui Stokes ultimului termen din membrul
drept relaţia (1.19) devine:
∂B
∫ E dl = −∫ ∫dt ⋅ n dA + ∫ (V × B ) dl
Γ SΓ Γ
(1.20)
Această relaţie reprezintă forma integrală
dezvoltată a legii inducţiei electromagnetice.
∂B
etransf = − − ∫ ∫dt ⋅ n dA
Notând cu: S Γ (1.21)
tensiunea electromotoare indusă prin transformare sau prin
pulsaţie.
emisc = ∫ (V × B ) dl
şi cu Γ (1.22)
tensiunea electromotoare indusă prin mişcare sau prin
rotaţie în cazul mişcărilor electrice.
Rezultă că legea inducţiei electromagnetice se
poate scrie şi sub forma:
eΓ = etransf + emisc
(1.23)
care arată că tensiunea electromotoare indusă în lungul
unei curbe închise Γ este egală cu suma a doi termeni:
tensiunea electromotoare de transformare şi tensiunea
electromotoare de mişcare.

24
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Observaţie: Sensul tensiunii electromotoare de


mişcare se poate determina şi cu regula mâinii drepte:
dacă se aşează mâna dreaptă astfel încât B să intre în
palmă, iar degetul mare să fie îndreptat după V , atunci
celelalte patru degete indică sensul tensiunii
electromotoare de mişcare.

Forma locală a legii inducţiei electromagnetice.


Pentru domenii de continuitate şi netezime a
proprietăţilor fizice locale, cu teorema lui Stokes putem
scrie:
∫ E dl = ∫ ∫rotE ⋅ n ⋅ dA
Γ SΓ
(1.24)
Expresia (1.19) devine:
 ∂B 
∫ ∫rotE dA = −∫ ∫ ∂t + rot ( B × V )  ⋅ dA
SΓ SΓ 
(1.25)
Suprafaţa SΓ fiind arbitrară, integranţi trebuie să fie
egali.
∂E
rotE = − − rot ( B × V )
Rezultă: ∂t
(1.26)
forma locală a legii inducţiei electromagnetice.
Pentru medii imobile (V = 0) , forma locală a legii devine:
∂E
rotE = −
∂t (1.27)
Relaţia (1.27) reprezintă a doua ecuaţie a lui
Maxwell. Ea atestă că prin variaţia în timp a unui câmp
magnetic se obţine câmp electric.

• Legea circuitului magnetic

Forma integrală a legii circuitului magnetic.


Enunţ: ,, În orice moment tensiunea
magnetomotoare de-a lungul oricărei curbe închise Γ , umm Γ

, este egală cu suma dintre solenaţia curenţilor de


conducţie care străbat o suprafaţă deschisă oarecare SΓ
care se sprijină pe Γ , Θ S şi derivată în raport cu timpul a
Γ

13
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

fluxului electric ΨS care străbate aceeaşi suprafaţă SΓ ”.


Γ

dΨSΓ
ummΓ = Θ SΓ +
dt (1.28)
ummΓ = ∫ Hdl Θ SΓ = ∫ ∫J ⋅ dA ΨSΓ = ∫ ∫D ⋅ dA
Cum: Γ , SΓ
şi SΓ
relaţia (1.28)
d
∫ Hdl = ∫ ∫J ⋅ n ⋅ dA + dt ∫ ∫D ⋅ n ⋅ dA
se mai scrie: Γ S S Γ Γ

(1.29)
Relaţia (1.29) reprezintă forma integrală (explicită,
nedezvoltată) a legii circuitului magnetic.
La aplicarea legii circuitului magnetic trebuie avut în
vedere următoarele:
1) Alegând un anumit sens pozitiv al normalei n pentru
calculul solenaţiei, sensul de referinţă al tensiunii
magnetomotoare pe curba Γ , umm , adică sensul de Γ

integrare (al lui dl ) pe curba Γ se asociază, după regula


burghiului drept, cu sensul lui n (fig. 3). Rezultă că la
solenaţii pozitive corespund tensiuni magnetomotoare
pozitive.
dA
D

n
J

dl (Γ )
H
Fig. 3.
2) Curba Γ şi suprafaţa SΓ sunt arbitrare. Însă odată
aleasă suprafaţa SΓ , ambii termeni din membrul drept al
relaţiei (1.29) trebuie calculaţi faţă de aceeaşi suprafaţă
SΓ .
3) În cazul mediilor în mişcare, curba Γ şi suprafaţa
care se sprijină pe aceasta SΓ , trebuie considerate ca

14
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

fiind antrenate de corpuri în mişcarea lor. Din acest motiv


derivata fluxului electric din relaţia (1.29) este o derivată
substanţială.

Forma integrală dezvoltată a legii circuitului


magnetic.
Forma integrală dezvoltată se obţine utilizând
noţiunea de derivată de flux (derivata substanţială de
flux).
d
∫ Hdl = ∫ ∫JdA + dt ∫ ∫D dA
Din relaţia (1.29) Γ SΓ SΓ
, al doilea termen din
membrul drept se poate scrie:
dΨSΓ d dfD  ∂D 
= ∫ ∫
D d A = ∫ ∫ dA = ∫ ∫ + V ⋅ divD + rot ( D × V )  ⋅ dA
dt dt SΓ SΓ
dt SΓ 
∂t 
(1.30)
Dar divD = ρV şi relaţia (1.29) devine:
∂D
∫ Hdl = ∫ ∫JdA + ∫ ∫∂t dA + ∫ ∫(V ⋅ ρV ) dA + ∫ ∫rot ( D × V ) dA
Γ SΓ SΓ SΓ SΓ

(1.31)
Relaţia (1.31) exprimă forma integrală dezvoltată a
legii circuitului magnetic.
Folosind notaţiile:
ummΓ = ∫ Hdl
Γ unde umm , este tensiune magnetomotoare;
Γ

Θ SΓ = ∫ ∫JdA

, unde Θ S , este solenaţia
Γ

∂D
iDSΓ = ∫ ∫∂t ⋅ dA = ∫ ∫J D ⋅ dA
SΓ SΓ
, unde iD este curentul de deplasare cu
∂D
JD =
densitatea ∂t
iVSΓ = ∫ ∫(V ρV ) ⋅ dA

unde iV este curentul de convecţie cu
densitatea JV = V ⋅ ρV
iRSΓ = ∫ ∫rot ( D × V ) ⋅ dA = ∫ ( D × V ) dl
SΓ Γ
unde iR este curentul Roengen
(teoretic) cu densitatea J R = rot ( D × V )
Forma integrală dezvoltată se mai scrie:

15
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

ummΓ = ΘS Γ + iDSΓ + iVSΓ + iRSΓ


(1.32)
dΨSΓ
iH S Γ = = iDSΓ + iVSΓ + iRSΓ
Uneori se mai notează cu dt
(1.33)
iH S Γ
unde este intensitatea curentului herthian
u = Θ Γ +i
Atunci: mm S H Γ SΓ
(1.34)
Concluzie: Conform relaţiei (1.31) toţi termenii din
membrul drept, care au densitatea intensităţii curentului
electric, produc câmp magnetic ca şi curentul electric de
conducţie.

Forma locală a legii circuitului magnetic.


Pentru domenii de continuitate şi netezime a
proprietăţilor fizice locale, cu teorema lui Stokes,
∫ Hdl = ∫ ∫rotH ⋅ dA
Γ SΓ
, relaţia (1.31) devine:
 ∂D 
∫ ∫rotH ⋅ dA = ∫ ∫ J + + V ⋅ ρV + rot ( D ⋅ V )  ⋅ dA
∂t 
SΓ SΓ
(1.35)
Suprafaţa SΓ fiind arbitrară, integranţii trebuie să fie
egali şi rezultă:
∂D
rotH = J + + V ⋅ ρV + rot ( D × V )
∂t (1.36)
Relaţia (1.36) exprimă forma locală a legii circuitului
magnetic.
Pentru medii imobile (V = 0) , forma locală a legii
circuitului magnetic devine:
∂D
rotH = J +
∂t (1.37)
Expresia (1.37) reprezintă prima ecuaţie a lui Maxwell.
Ea atestă că prin variaţia în timp a unui câmp electric
se obţine câmp magnetic.

• Legea conducţiei electrice ( legea lui Ohm)


Această lege stabileşte legătura între densitatea
curentului electric de conducţie J şi intensitatea câmpului
electric ( E ) dintr-un conductor.

16
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Este o lege de material întrucât funcţia de legătură dintre


J şi E depinde de natura materialului în stare
electrocinetică şi de existenţa unor neomogenităţi de
natură neelectrică exprimate prin câmpurile imprimate
(E ) .
i

Forma locală a legii conducţiei electrice.


a) Pentru conductoare liniare, izotrope şi
neomogene.
Enunţ: ,,Suma vectorială dintre intensitatea câmpului electric E
şi intensitatea câmpului imprimat Ei din interiorul unui
conductor liniar şi izotrop este egală cu produsul dintre
rezistivitatea ρ şi densitatea curentului electric de
conducţie J , (mărimile E ; Ei ; J fiind definite în acelaşi
punct).
E + Ei = ρ ⋅ J (1.38)
unde: Ei este intensitatea câmpului electric imprimat
de natură neelectrică ( dependent de temperatură, de
concentraţie, presiune, etc.) ce se stabileşte în
conductoare cu neomogenităţi de structură (surse
electrochimice)
- ρ , rezistivitatea este o mărime de material care
depinde de natura materialului, de temperatură, etc.
Unitatea de măsură [ Ω ⋅ m] .
1
σ= [σ ] = S
Valoarea reciprocă a ρ este ρ conductivitatea m
−1 −1
siemens pe metru sau Ω m .
Forma locală se mai poate scrie: J = σ ( E + Ei )
(1.39)
b) Pentru conductoare liniare, izotrope şi omogene
În astfel de conductoare (metale obişnuite) nefiind câmp
imprimat (Ei = 0 ) , relaţia (38) devine: E = ρ⋅J respectiv
J =σ ⋅E (1.40)

Forma integrală a legii conducţiei electrice.


Se au în vedere numai conductoarele liniare şi
filiforme ( suficient de subţiri încât să se considere

17
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

curentul uniform distribuit în orice secţiune transversală


a sa, J ↑↑ dl ).
Pentru un astfel de conductor, liniar, filiform şi omogen
(E
i ≠ 0) , integrând forma locală ( E + Ei = ρ ⋅ J ) în lungul curbei C f
(axa conductorului) între capetele 1şi 2 (fig. 4 a)
2 dl J A
2 ( 1 )
R
A E
J

E i
dl
i

U E = 0
ei f C b
ei
Ei ≠ 0 Ei ≠ 0

i
1 C f
C f ( 2 )
1 i b ) a )
Fig. 4.

2 2

∫ ( E + E ) ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl
i
1 1 (1.41)
2
u f = ∫ E dl
Se notează cu: 1 tensiunea în lungul firului;
2
ei = ∫ Ei ⋅ dl
tensiunea electrică imprimată (diferită de
1

zero numai în zona haşurată în care există câmp


imprimat = sursă electrochimică)
Cum J şi dl sunt omoparaleli ( J ↑↑ dl ) , membrul drept al
relaţiei (41) se mai scrie:
2 2 2 2
i dl
∫ ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ J ⋅ dl = ∫ ρ ⋅ A
⋅ dl = i ∫ ρ ⋅
A
1 1 (1.42) 1 1

S-a ţinut seama că în regim staţionar sau


cvasistaţionar curentul i se conservă de-a lungul
conductorului, fiind deci o constantă la integrare.
2
dl
R = ∫ρ
Notând cu 1
a (1.43)

18
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

rezistenţa condensatorului în cazul unui conductor


l
R=ρ
filiform de secţiune constantă: A]

Relaţia (1.41) devine: u f + ei = R ⋅ i (1.44)


Relaţia (1.44) reprezintă forma integrală a legii
conducţiei electrice pentru conductoare filiforme în regim
staţionar şi cvasistaţionar.
Enunţ: ,, Suma dintre tensiunea în lungul firului şi
tensiunea electrică imprimată este egală cu produsul
dintre rezistenţa conductorului şi intensitatea curentului
electric de conducţie prin acesta”.
Reprezentarea simbolică a relaţiei (1.44) este redată
în fig. 4 b).
Pentru un conductor omogen (fără surse de tensiune
imprimată) relaţia devine:
uf = R ⋅i
(1.45)
În regim staţionar tensiunea electrică nu depinde de
drum, adică tensiunea între 1 şi 2 (fig. 4 a)) calculată pe
( )
curba C f este egală cu cea calculată pe curba ( Cb ) (pe la
borne) depinzând numai de potenţialele bornelor V1 şi V2 .
2
u f = ub = ∫ E ⋅ dl = V1 − V2
1

astfel că relaţia (1.44) devine:


ub + ei = R ⋅ i
(1.46)
Pentru un circuit pasiv, fără sursă de tensiune
imprimată, din relaţia (46) rezultă:
ub = R ⋅ i (1.47)
formă sub care legea conducţiei electrice este cunoscută
ca legea lui Ohm.

• Legea transformării energiei electrice în


conductoare (Legea Joule-Lenz)
Legea transformării energiei electromagnetice în
conductoare (prin conducţie electrică) este o lege
generală.
La trecerea unui curent electric de conducţie printr-
un conductor apare dezvoltare de căldură. La trecerea

19
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

curentului electric printr-un conductor de speţa a doua


(electrolit) apar şi alte transformări de energie datorate
reacţiilor chimice care au loc. Aceste fenomene
reprezintă schimburi de energie între cele două sisteme
fizice: câmpul electromagnetic şi corpurile aflate în regim
electric.
Trecerea curentului electric de conducţie prin
conductoare determină fenomene de transfer al energiei
între câmpul electromagnetic şi corpuri.

Forma locală a legii transformării energiei în


conductoare.
Enunţ: ,,Puterea instantanee a câmpului
electromagnetic transformată, în unitatea de volum, într-
un conductor, aflat în regim de conducţie electrică, p j ,
este egală cu produsul scalar dintre intensitatea
instantanee a câmpului electric E şi densitatea instantanee de
curent J :
pj = E ⋅ J
(1.48)
unde mărimile p j , E şi J sunt funcţii de punct şi de
( )
timp: p j = p j r , t ; E = E ( r , t ) ; J = J ( r , t )
a) Pentru conductoare liniare, izotrope şi omogene.
Cum E şi J sunt vectori omoparaleli ( E ↑↑ J ) , relaţia (1.48)
devine:
p j = ρ ⋅ J 2 = σE 2 > 0
(1.49)
unde ρ şi σ sunt funcţii de punct.
Rezultă deci că densitatea de volum a puterii p j
reprezintă energia electromagnetică transformată
ireversibil (în unitatea de volum şi în unitatea de timp) în
căldură (efectul Joule-Lenz)
b) Pentru conductoare liniare, izotrope şi
neomogene.
Din legea conducţiei electrice, E = ρ ⋅ J − Ei .
Relaţia (1.48) devine:
p j = ( ρ ⋅ J − Ei ) J = ρ ⋅ J 2 − Ei J = pQ − pG
(1.50)
pQ = ρ ⋅ J > 0
2
Termenul , este totdeauna pozitiv şi
20
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

reprezintă partea din energia electromagnetică


transformată ireversibil (în unitatea de volum şi în
unitatea de timp) în căldură ca urmare a efectului Joule-
Lenz. Puterea este cedată de câmpul electromagnetic
corpurilor.
Termenul pG = Ei ⋅ J <> 0 reprezintă densitatea de volum
a puterii cedate de sursele de câmp imprimat (deci de corpuri)
câmpului electromagnetic.
Observaţie: după semnul acestui termen se disting
următoarele două situaţii:
1) – dacă vectorii Ei şi J sunt omoparaleli ( Ei ↑↑ J ) sau
π
dacă unghiul dintre ei este mai mic de 2 , atunci pG > 0 ,
puterea instantanee fiind efectiv cedată de către sursă
câmpului electromagnetic. Fenomenul are loc în orice pilă
electrică care debitează curent electric şi produce
energie electromagnetică prin transformarea energiei
chimice.
2) – dacă vectorii Ei şi J sunt antiparaleli ( Ei ↓↑ J ) sau
π
dacă unghiul dintre ei este mai mare decât 2 , atunci pG < 0 ,
puterea instantanee fiind efectiv cedată de către câmpul
electromagnetic sursei. Fenomenul are loc la încărcarea
unui acumulator.

Forma integrală a legii transformării energiei


electromagnetice în conductoare.
Introducând expresia (48) pe volumul V al unui
conductor se obţine puterea totală Pj cedată de câmpul
electromagnetic conductorului:
Pj = ∫ ∫ p∫ ⋅ dV = ∫ ∫ E∫ ⋅ J ⋅ dv
j
V V (1.51)
Pentru un conductor filiform, liniar şi izotrop cu
E , J , dl
omoparalele şi dV = A ⋅ dl (A fiind aria secţiunii
conductorului- fig. 5 a), rezultă:
2 2
Pj = ∫ ∫ E∫ ⋅ J ⋅ dv = ∫ E ( JA) dl = i ∫ E ⋅ dl = i ⋅ u f
V 1 1 (1.52)

21
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI
2
u f = ∫ E ⋅ dl
unde 1 este tensiunea electrică în lungul firului.
Reprezentarea simbolică a relaţiei (1.52) este redată în
fig. 5 b.
Ţinând seama de forma integrală a legii conducţiei
( )
electrice u f + ei = R ⋅ i , relaţia (1.52) capătă forma:
Pj = u f ⋅ i = R ⋅ i 2 − ei ⋅ i = PR − PG
(1.53)
2 2
J
E
A dl
E R
i U f

Ei ≠ 0 ⇐
ei Pg

C f i
1 i 1
a ) b )
Fig.5

Termenul PR = PQ = R ⋅ i > 0 este totdeauna pozitiv şi


2

reprezintă puterea electromagnetică cedată ireversibil de


către câmpul electromagnetic corpurilor (putere
transformată în căldură)
Termenul PG = ei ⋅ i <> 0 reprezintă puterea cedată de
sursa de câmp imprimat (corpuri) câmpului
electromagnetic (putere generală).
În această expresie produsul dintre ei şi i este pozitiv
când ei şi i au acelaşi semn (sursa produce energie),
respectiv, este negativ când ei şi i au sensuri contrare (sursa
primeşte energie).
În regim staţionar (curent continuu) tensiunea în
lungul firului, u f , este egală cu tensiunea la borne, ub ,
rezultând:

22
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Pj = ub ⋅ i = R ⋅ i 2 − ei ⋅ i
(1.54)
Mărimea Pb = ub ⋅ i se numeşte putere primitivă pe la
borne de către un circuit electric dipolar.
În cazul unui circuit închis de curent continuu, tensiunea în
( )
lungul firului fiind nulă u f = 0 , rezultă Pj = 0 , adică:
PG = PR (1.55)
dar: PG = ei ⋅ i şi PR = R ⋅ i adică
2

ei ⋅ i = R ⋅ i 2 (1.56)
În acest caz câmpul electromagnetic mijloceşte
schimbul de energie dintre sursă şi circuitul exterior
( transmite energia de la sursă la receptor).

• Legea polarizaţiei electrice temporare


Este o lege de material. Corpurile izolatoare
(dielectricii) pot fi polarizate temporar (dielectricii al căror
moment electric se anulează după suprimarea câmpului
electric în care au fost aduşi) sau polarizate permanent
(dielectrici care prezintă polarizaţie chiar şi în lipsa unui
câmp electric în exteriorul lor).
Vectorul polarizaţie electrică P are o componentă
independentă de intensitatea câmpului electric, Pp
permanentă şi una dependentă de intensitatea câmpului
electric, Pt ( E ) temporară.
P = Pp + Pt
(1.57)
Relaţia Pt ( E ) de natură experimentală este denumită
legea polarizaţiei temporare.
Enunţ:,, În fiecare punct dintr-un dielectric şi în
fiecare moment, polarizaţia electrică temporară este
funcţie de intensitatea intensitatea câmpului electric”.
Pt = Pt ( E ) (1.58)
a) Pentru dielectricii liniari omogeni şi izotropi relaţia
(58) are forma:
Pt = ε 0 χ e E (1.59)

23
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI
1 F
ε ε0 =
unde: 0 este permitivitatea vidului [ În S.I. 4π ⋅ 9 ⋅10 m ];
9

χ e este susceptivitatea electrică ( o mărime


adimensională care depinde de condiţii
neelectrice − t , presiune, etc.)
0

Enunţ:,, Sub acţiunea unui câmp electric exterior un


dielectric omogen, liniar şi izotrop se polarizează
temporar în direcţia acestui câmp astfel încât polarizaţia
lui este proporţională cu intensitatea câmpului electric”.
b) Pentru dielectrici neliniari dependenţa dintre Pt şi E
este neliniară. Materialele din această categorie se
numesc feroelectrice şi prezintă fenomenul de
histerezis.

• Legea magnetizaţiei temporare (polarizaţie


magnetică)
Vectorul magnetizaţie M are o componentă
Mp
independentă de intensitatea câmpului magnetic,
permanentă şi una dependentă de intensitatea câmpului
magnetic, M t ( H ) temporară.
Dependenţa magnetizaţiei temporare de
intensitatea câmpului magnetic, M t ( H ) , de natură
experimentală exprimă legea magnetizaţiei temporare.
Legea magnetizaţiei temporare este o lege de
material.
Enunţ:,, În fiecare punct dintr-un corp magnetizat şi în
fiecare moment, magnetizaţia temporară M t este funcţie
de intensitatea locală a câmpului magnetic H :
Mt = Mt ( H ) (1.60)
a) pentru materiale liniare şi izotrope relaţia (1.60) se
scrie explicit sub forma: M t = χ m H (61) unde χ m este denumită
susceptivitate magnetică, o constantă de material
scalară, adimensională, independentă de H respectiv M .
N.B.
În aplicaţii tehnice, legea magnetizaţiei temporare
se utilizează sub forma:

24
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

B = µ⋅H (1.61)
obţinută în combinaţie cu legea legăturii dintre B , H , M .
Cum materialele liniare şi izotrope nu au magnetizaţie
( )
permanentă M p = 0 , din relaţia B = µ ⋅ ( H + M ) se obţine:
B = µ ⋅ ( H + M ) = µ 0 H + µ 0 M t = µ 0 H + µ 0 χ m H = µ 0 (1 + χ m ) H = µ 0 µ 2 H = µ H
B = µH (1.62)
µ 0 = 4π ⋅10 H
−7
m este permeabilitatea vidului;
unde -
- µ = µ0 µ r este permeabilitatea absolută a
materialului;
- µr = 1 + χ m este permeabilitatea relativă a
materialului;

• Legea legăturii dintre inducţia magnetică, intensitatea


câmpului magnetic şi magnetizaţie.
Este o lege generală.
Enunţ:,, În orice moment şi în orice punct din spaţiu,
inducţia magnetică este egală cu suma dintre
intensitatea câmpului magnetic şi magnetizaţie,
multiplicată cu permeabilitatea vidului”.
B = µ0 ( H + M ) (1.63)
unde: µ0 - este permeabilitatea vidului m.
( µ 0 = 4π ⋅10 H
−7
)
Vectorii B , H şi M sunt definiţi în punct, sunt coliniari
în medii izotrope şi neliniari în medii anizotrope.
În vid, unde M = 0 , relaţia (63) devine:
BV = µ0 H V (1.64)
Relaţia (1.64) este o relaţie de proporţionalitate între
BV şi HV atestând că pentru vid este necesară o singură
mărime de stare pentru caracterizarea câmpului
magnetic şi anume; BV .

• Legea legăturii dintre inducţia electrică, intensitatea


câmpului electric şi polarizaţia electrică.
Este o lege generală.
Enunţ:,, În orice moment şi în fiecare punct din

25
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

câmp, inducţia electrică D este egală cu suma dintre


intensitatea câmpului electric E , multiplicată cu
permitivitatea vidului ε 0 şi polarizaţie P ”.
D = ε0E + P (1.65)
1
ε0 = F m
unde: 4π ⋅ 9 ⋅109 este permitivitatea vidului;
Mărimile D, E şi P sunt definite în acelaşi punct.
Pentru dielectricii liniari şi izotropi, ţinând seama că
P = Pt + Pp
, relaţia (1.65) devine:
D = ε 0 E + Pt + Pp = ε 0 E + ε 0 χ e E + Pp = ε 0 (1 + χ 0 ) E + Pp = ε 0ε r E + Pp = εE + Pp

Deci D = εE + Pp (1.66)
unde ε r = 1 + χ e este permitivitatea reală
ε = ε 0ε r este permitivitatea absolută.
Pp = 0
Dacă rezultă
D = ε ⋅E (1.67)
– relaţie utilizată în aplicaţii tehnice.

• Legea conservării sarcinii electrice.


Este o lege generală.
Legea conservării sarcinii electrice împreună cu
legea inducţiei electromagnetice şi legea circuitului
magnetic constituie ansamblul legilor de evoluţie ale
câmpului electromagnetic. În formele lor locale intervin
pe lângă derivatele parţiale în raport cu coordonatele
spaţiale şi derivatele parţiale (de ordinul unu) în raport cu
timpul.
a) Forma integrală a legii conservării sarcinii
electrice.
În acord cu principiul conservării sarcinii electrice a unui
sistem de corpuri izolate electric sarcina totală se
conservă:
`q∑ = const (1.68)
Prin sistem izolat se înţelege un ansamblu de corpuri
aflate în interiorul unei suprafeţe închise ( ∑ ) care trece
numai prin izolanţi (sau prin vid) în condiţiile în care ∑ nu

26
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

este străbătută de conductoare aflate în stare


electrocinetică ( J ≠ 0) .
Dacă suprafaţa ∑ trece şi prin conductoare în care
apare curent electric de conducţie, se constată că sarcina
din interiorul suprafeţei variază în timp, în concordanţă
cu interpretarea microscopică a intensităţii curentului
electric de conducţie.
Experimental, acest fenomen se poate pune în
evidenţă prin descărcarea, respectiv încărcarea unui
condensator.
Enunţ: ,, Intensitatea curentului electric de conducţie i∑ ,
care iese dintr-o suprafaţă închisă ∑ ataşată corpurilor,
este egală cu viteza de scădere în timp a sarcinii electrice
q∑ localizată în interiorul suprafeţei”.
dq
i∑ = − ∑
dt (1.69)
b) Forma integrală dezvoltată a legii conservării
sarcinii electrice.
Dacă sarcina electrică se repartizează cu densitatea de
volum ρV şi J este densitatea curentului electric de
conducţie într-un punct pe suprafaţa ∑ (fig.6), relaţia
(69) se mai poate scrie sub forma:
d dV ⋅ ρV
∫ ∫J ⋅ n ⋅ dA = − dt ∫ ∫ ρ∫ dV = −∫ ∫ ∫ dt
V dV
∑ V∑ V∑
(1.70)
dV ⋅ ρV
unde: dt este derivata de volum în raport cu timpul a lui ρV (sau
derivata substanţială de volum) iar n este normala
exterioară la suprafaţa ∑ .
dA

n J
V ∑ d A
⇒ V
i∑
(ρ V )

q ∑

27
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI

Fig.6

i∑ = ∫ ∫J ⋅ n dA
Şi consecinţă ∑ reprezintă suma algebrică a
curenţilor care străbat suprafaţa ∑ (cu semnul ,,+” cei
care ies şi cu semnul ,,–” cei care intră).
Cu ajutorul derivatei unei integrale de volum relaţia
(1.70) devine:
 ∂ρV 
∫ ∫J ⋅ n ⋅ dA = −∫ ∫ ∫∂t + div( ρV ⋅ V ) dV

∑ V∑
(1.71)
Cu teorema lui Gauss-Ostrogradski şi ţinând seama
de densitatea curentului electric de convecţie ( JV = ρV ⋅V ) şi
de expresia intensităţii curentului electric de convecţie
 
iv = ∫ ∫J V dA = ∫ ∫( ρV ⋅ V ) dA 
care trece prin suprafaţa S,  S S  rezultă:

∫ ( ρV ⋅V )dV = ∫ ∫ρV ⋅V ⋅ n ⋅ dA = iV∑


∫ ∫div
V∑ ∑
(1.72)
astfel că relaţia (1,71) devine:
∂ρV
i∑ + iV∑ = − ∫ ∫ ∫∂t dV
V∑
(1.73)
relaţie ce exprimă forma integrală dezvoltată a legii
conservării sarcinii electrice.
Enunţ: „Viteza de scădere a sarcinii electrice din
interiorul unei suprafeţe închise ∑ este egală cu suma
dintre intensitatea curentului electric de conducţie i∑ şi
i∑
intensitatea curentului electric de convecţie V care ies
din suprafaţă”.
c) Forma locală a legii conservării sarcini electrice.
Transformând integrala de suprafaţă (1.71) în integrală de
volum, rezultă:
 ∂ρV 
∫ ∫div
∫ JdV = −∫ ∫ ∫∂t + div( ρV ⋅ V ) dV

V∑ V∑
(1.74)
∂ρV
∫ (J + ρ
∫ ∫div V ⋅ V ) dv = − ∫ ∫ ∫∂t dV
sau V∑ V∑
(1.75)
Din egalitatea integranţilor rezultă:

28
NOŢIUNI GENERALE ŞI LEGI
∂ρV
div ( J + ρV ⋅ V ) = −
∂t (1.76)
∂ρ
div ( J + JV ) = − V
sau ∂t (1.77)
relaţie ce reprezintă forma locală a legii conservării
sarcinii electrice.
Enunţ: „Viteza de scădere a densităţii de volum a
sarcinii electrice într-un punct dat este egală cu divergenţa
sumei dintre densitatea curentului electric de conducţie
şi densitatea curentului electric de convecţie”.
Observaţie: „În cazul corpurilor imobile (V = 0) relaţia (1.77)
∂ρV
divJ = −
capătă forma: ∂t (1.78)

29