Napoli si Pompei

Calatorie la NAPOL I si PO MPEI
14 – 17 Nov. 2002

Valentin Mandache Sutton, Surrey

Valentin Mandache, 2002

2

3

Joi/ 14 Noembrie/ 2002
Am inceput lung planuita si asteptata vizita la Napoli. Auspiciile au parut din cele mai dramatice. M-am trezit la 5.00 dimineata si plecat spre aeroport pe un vant napraznic. Pe autostrada, chiar si la acea vreme matinala era un trafic intens, incetinit de atentionarile de pe panourile luminoase care anuntau cum ca portiuni de sosea sunt inundate. Nu mai spun ca era sa fiu zburat de citeva ori de rafale de vant si asta conducand cu peste 70 mile/ora. La aeroportul Stanstead de la nord de Londra am ajuns cu numai trei sfrerturi de ora inainte de decolarea avionului de Napoli. Am luat un loc la fereastra, dar majoritatea zborului a fost innourat. Numai la sud de Roma s-a inseninat si timp de vreo 20 de minute am putut admira colinele cu sate dosite in vaile de pe versantii colinelor expusi la soare in Lazio (vechiul Latium) si Campania. In apropiere de Napoli am putut observa vechi conuri vulcanice acoperite de paduri care aratau ca niste rasuflatori imense iesite printre palcurile de copaci. La aterizare a fost incantator: Vezuviul a aparut maiestos in hublou, avionul zburind la nord-west de munte, iar la un moment dat a aparut insula Capri ca un bloc imens de stinca iesit din mare (unele zone ale insulei, care nu-I prea mare, ajung la 500m altitudine, si de aici impresia de “bloc” masiv). Surpriza cea mare a fost vremea, de un contrast total cu ce lasasem la Londra. Aici puteai umbla cu maneca scurta, soarele era bland, cerul albastru intens de toamna. Mi-a placut foarte mult, asta ar fi fost climatul in care as fi vrut sa traiesc. Din aeroport am luat un autobuz special pana la gara principala din Napoli, in Piata Garibaldi, putand imediat obseva caracterul diferit al oamenilor locului. Inca din autobuz, ii caracteriza dicutiile vii si agitate dintre ei, la care participa si soferul, vorbind cat ii tinea gura, intrerupti din cand in cand de cascade de ras. Din Piata Garibaldi am mers vreo cinteva sute de metri spre Via Firenze pina in dreptul micului “Hotel Zara” unde inchiriasem mai devreme prin internet o camera simpla. Am constatat ca era foarte simpla la propriu, ca o chilie, dar cu pretul cam piparat (28.5 euro/ noapte). Nu putini dintre comercianti speculeaza noutatea cu moneda euro si urca preturile, uneori cu 50% decit ca pe vremea cand erau lire italiene. Probabail ca preturile se vor mai aseza intr-un fagas mai normal, dar va lua vreo 2-3 ani de acum incolo. Pe la 2pm ora locala, am iesit sa explorez orasul. Dezamagirea a fost ca zicala “sa vezi Napoli si apoi sa mori” nu se mai potriveste deloc realitatii actuale. Cred ca s-a incetatenit prin secolul 18 cind Napoli si intreaga coasta din jur era vizitata in cadrul “Marelui Tur” (“The Grand Tour”) al aristocratilor din insulele Britanice. In spiritul ideilor iluministe ale acelei vremi veneau sa-si completeze educatia in materie de arta si istorie printr-o lunga calatorie in Italia. De atunci sunt relatari despre viata aparent fara de griji a localnicilor si petrecerile extraordinare la care erau invitati tinerii aristocrati britanici pe cand vizitau Napoli. Erau primiti la curtea regilor Bourboni,

4

atunci suveranii sudului Italiei, ai Regatului Celor Doua Sicilii sau al Neapole-ului cum era cunoscut acel stat. Acestia erau renumiti pentru ospetele si distractiile care le dadeau la curte in cinstea nenumaratilor vizitatori din nordul Europei. Napoli in secolul 19, al revolutiei industriale, si al secolului 20, cu suprapopulatie si somaj, devine insa un loc complet diferit. Imi amintesc de o nuvela a lui Panait Istrati care reflecta aceasta schimbare diamentral opusa. El se imbarcase clandestin pe un vapor in Egipt, ca sa ajunga astfel la Marsilia. A fost descoperit cu usurinta si debarcat fortat la primul port din cale- Napoli. Acolo a facut foamea, mancand laptuci de pe camp (se inchipuia gasca si chiar vroia sa fie acceptat ca sa supravietuiasca de cardurile de gaste care pasteau pe parcele de laptuci). Fusese poftit la un pranz, unde gazda I-a dat sa manince pisica (dar a vomat) si a putut vedea cea mai mare degradare umana intre saracii orasului care isi prostituau copii pentru a castiga minimul existentei. Pana la urma s-a salvat intorcindu-se tot clandestin in Egiptul de care vroia sa scape. Mizeria este la tot pasul si multa lume saraca, mai ales in zona garii centrale unde era hotelul meu. Vanzatorii ambulanti ma imbiau la tarabe sau speculantii imi ofereau telefoane mobile sau videocamere “ieftine.” Noroc ca nu erau prea artagosi, asa ca imi puteam continua linistit drumul. Dupa primele sute de metri mi-am dat jos jacheta si am legat-o in jurul braului, sulfecandu-mi manecile; cata diferenta cu frigul, ploaia si vantul rece care le lasasem in Anglia acum numai cateva ore… Impresia imediata facuta in aceasta prima plimbare de explorare prin oras, fara o tinta precisa era asemanarea in multe privinte cu Bucurestiul, dar intr-un peisaj mediteranean, un Bucuresti aproape subtropical. Am luat-o spre Castel Capuano- stil arhitectonic aducind cu arhitectura civila spaniola, probabil din cauza Bourbonilor care veneau din Spania (bransa spaniola a dinastiei). Foarte multa mizerie, dar lumii nu-I pasa, sarea peste gunoaie, se fereau cu dexteritate de cacatii de caine, aruncau nonsalant hirtii pe strada, chistoace de tigari… Ceea ce m-a impresionat cel mai mult in tot haosul asta a fost traficul de pe strada- o multime de masini prafuite si ciocanite, scutere cate nu am vazut in viata mea, se perindau pe strada fara respectarea nici unei reguli de circulatie. Uneori chiar mergeau pe sens interzis, fara sa fie claxonati de ceilalti soferi. Nici pietonii nu erau mai prejos, traversau pe rosu sau pe unde apucau, uneori prin mijlocul unui trafic foarte intens, fara chiar sa se uite in jurul lor. Parca erau niste reguli nescrise, intrate in sange, dand fluiditate traficului. M-am integrat repede si am inceput sa traversez ca localnicii, totusi uneori ma opream sa ma asigur mai bine pe marginea strazii. Soferii incetineau ca si cum s-ar fi asteptat sa pornesc nonsalant si erau mirati cand observau ca le indicam sa treaca. Cu toata harababura asta, am vazut un singur accident: o motoreta rasturnata unde probabil conducatorul si-a rupt mana. In rest nici macar politia nu respecta regulile.

5

Am tot mers asa pana am ajuns pe o strada lunga si ingusta numai pentru pietoni, intersectata la unghiri drepte de alte strazi asemenea la interval regulat. Am aflat ca este partea antica a orasului, cu Piazza St. Gaetano, pe centrul vechii cetati grecoromane: agora ce a stat aici acum mai bine de doua milenii. Se vedea ca locul avea aerul unui cartier unde se locuieste continuu de secole, in cazul asta de peste doua mii de ani. Traseul strazilor care se intersecteaza la unghi drept este acelasi ca al strazilor antice, reflectind planul de organizare a unui oras tipic greco-roman, pastrat de-a lungul perioadei medievale, cand de obicei este caracteristic paienjenisul de straji intortocheate. Cladirile care flancheaza strazile aratau negricioase, cu pereti neregulati si foarte innalti, punctati de ferestre de diferite marimi la intervale neregulate, din nou semn de vechime si locuire continua. Singurul lucru ordonat care se intrezarea in acest haos era reteaua rectangulara a vechilor strazi lasate de greci si romani. M-am uitat minunat la multimea rufelor puse la uscat la ferestre si balcoane. Atarnau mai ales de sarme intinse intre peretii caselor care flancau strazile inguste, obscurand astfel si mai mult cerul. De fapt asta este o caracteristica a intregului oras si regiuni: de uscare a rufelor in vazul tuturor. Aceste strazi vechi pe care mergeam erau intesate de mici magazine, tarabe de negustori ambulanti, o atmosfera mai mult de bazar oriental decit de Europa occidentala, dar foarte pitoreasca. Vindeau indeosebi machete care prezentau scene religioase legate de Craciun. Unele dintre ele erau facute cu gust, dar cele mai multe aveau o calitate indoielnica. Lumea se arata interesata din cale afara de ele, probabil fiecare vroia sa aiba in casa o miniscena cu papusi si reprezentari ale evenimentului nasterii lui Cristos din cauza Craciunului care se apropia. La un moment dat, tot mergand, am reusit sa dau de Muzeul National de Arheologie, unde doream sa aflu programul de dechidere duminica pentru a imi aranja vizita la ore potrivite. Din nou cladirea arata in stilul baroc caracteristic locului, care aducea cu varietatea spaniola. Muzeul era prafuit, cu constructii si strazi desfundate prin jur. Cam greu am putut astfel sa-mi inchipui ca acest muzeu contine cea mai importanta colectie din lume de obiecte si arta din antichitatea greco-romana. De aici am luat-o in jos pe Via Toledo, principala strada comerciala, construita de regii locali si numita asa pentru a le aduce aminte de Spania natala. Arata convenitonal cu magazine tipice unei metropole moderne, mai putini negustori ambulanti si cu o serie de sedii de banci mari. Am cumparat o inghetata, cu cirese amare si pepene galben, foarte gustoasa de la o coffetarie specializata in inghetate. Nu am mai avut sansa sa gust asa ceva de bun de la calatoria la Roma facuta acum trei ani. Mergand si savurandu-mi inghetata, m-am trezit in fata lui Castel Nuovo, impunatoarea fortareata care apara pe vremuri portul. Am facut cateva fotografii, incepand sa fiu acostat de negustori care vroiau sa-mi vanda telefoane mobile si camere video. Degeaba le spuneam ca nu am nevoie, continuau sa ma imbie ca macar

6

sa ma uit la marfa lor. Pana la urma am fost lasat in pace si spre surprinderea mea mi s-a urat un timp cit mai placut in Napoli. Golful, pe malul caruia se adaposteste Napoli, avea apele de un azur tipic Mediteranei si nu il puteam compara cu cenusiul Marii Manecii cu care m-am obisnuit de atatia ani. Erau vapoare de pasageri imense ancorate la chei, care mergeau spre destinatii exotice pentru mine- Tunis, Alexandria, Malta, Sardinia… Se vede ca orasul este bine plasat geografic si comercial, asta fiind una din cauzele vechimii lui si inceputului ca o colonie comericala greaca. Din port am inceput sa ma intorc incet spre hotel. M-am oprit in drum sa mananc la o pizzeria pitoreasca numita “Pizzeria da Michele.” Fusese probabil deschisa la inceputul secolului 20 si nu se schimbase prea mult in infatisare de atunci. Avea un interior modest, asa cum probabil erau pizzeriile pe vremuri. Pizza adevarata, cum este cea de la Napoli, locul unde a fost inventata, este o foarte simpla si rapid de facut. Este ca o cococica rotunda pe care se pune sos de rosii cu ierburi mirositoare, citeva bucati de branza cas (mozarella) sau peste cu ceapa, turnat peste putin ulei de masline, deasupra o frunza- doua de menta proaspata si bagata la cuptor de caramida care arde lemne si nu gaz sau carbune. Se scoate pe o lopata mare de lemn dupa mai putin de zece minute si imediat se serveste calda. Este putin arsa pe alocuri, dar asta ii sporeste personalitatea si chiar gustul. Se ia cu apa minerala sau o bere, pepsi si se mananca repede, altfel se raceste si nu mai e buna. Pizzele si varietatile de pizza care exista astazi sunt fata de originalul napolitan incarcate, grele si laborioase, practic diferite de ceea ce istoric s-a numit pizza. Aici la “Pizzeria da Michele” am aflat si eu in sfarsit cum este pizza originala. Am lasat la ospatar 5 euro, ceea ce inseamna putin peste £ 3, o nimica toata comparat cu preturile din Londra. M-am intors la hotel la 7pm peste masura de obosit. Am adormit imbracat si trezit din nou la 12 noaptea sa ma schimb in pijamale. Ceea ce m-a desteptat a fost zgomotul unei ciorovaeli de pe strada, chiar sub balconul camerei mele: un echipaj de politie argumenta cu un sofer, iar unul dintre politisti vocifera gesticuland din maini la competitie cu soferul. Pareau ca doi copii care se certau pe o jucarie. A fost foarte amuzant sa-I privesc in pijamale de pe balcon si sa adorm in acel torent de voci certandu-se in italiana.

Vineri/ 15 Noembrie/ 2002
Vis implinit: astazi am vizitat Pompei-ul! “Circumvesuviano” este trenul din Napoli care merge la Pompei. Dupa cum ii spune numele, inconjoara muntele Vezuviu de-a lungul coastei. Pe la 9 dimineata am pornit si dupa vreo 10 statii, in cam 30 min, de-a lungul coastei a aparut Pompeiul. Pe drum se vedea amenintator craterul vulcanului. Este surprinzator pentru mine, ca nou venit, ca vulcanul desi reprezinta un pericol potential atata lume locuieste in jurul lui. Cosul aparea arid, ca un furnal urias construit din chirpici. Am putut observa ca

7

vechil cos de pe vremea eruptiei din 79AD era mult mai mare si fusese distrus de explozie, ramanand numai o buza semicirculara, inconjurand pe la nord cosul actual. Intrarea in complexul arheologic e la numai 50m de statie. Am cumparat un bilet de 10 euro si inchiriat un ghid audio-radio cu 6 euro. Ruinele se vedeau de pe platforma casei de bilete si intr-adevar erau extraordinare. Zona unde fusese faleza vechiului port era la gura de varsare in mare a raului Sarno, iar intrarea in oras se numea in consecinta Porta Marina. Acum coasta este cam la 1,5 km departare. Se urca pieptis pana la Porta Marina, pe stanga fiind o buna panorama a Vezuviului. M-am oprit facand cateva fotografii muntelui in lumina favorabila de dimineata. A fost un mijloc sa-mi stapanesc emotia patrunderii intr-o lume la care am visat cu ochii deschisi inca din copilarie. Primul loc intalnit a fost la basilica: caldirea unde se tineau judecatile si intrunirile de afaceri. Tremenul de basilica, din care deriva romanescul “biserica” a fost preluat de crestinatate pentru desemnarea caldirii in care se practica ritualul religios. Am putut vedea cu ususrinta ca aceasta cladire avea structura regasita in planul bisericilor: o nava centrala, separata de navele laterale prin coloane, impreuna cu o zona mai diferentiata, la capatul opus intrarii cladirii ce va fi ocupat de altar in biserici. Este uimitor sa am in fata ochilor asemenea exemplu al unei caldiri in functia ei initiala civila dar omniprezenta acum in Europa si restul lumii numai cu rol religios. Langa basilica este fostul consiliu orasenesc, ambele edificii flancand forumul. Acesta este un spatiu dreptunghiular pe diractia N-S, lung de 100m si lat de 50m, incadrat de portice cu coloane. Trebuie sa fi fost ceea ce numim acum “centrul” orasului. De aici am luat-o pe o strada laterala, evitand cardurile de turisti de pe strada principala: Via dell’Abondanza. Numele de strazi si case sunt date de arheologi fara sa aiba un corespondent antic. Eu ma aflam in zona marginii de sud a orasului, aproape singur, ceea ce mi-a placut, avind ocazia sa meditez in liniste. Am tot mers pe Via delle Scuole, dupa care pe Vicolo della Regina, intrand in unele din case, aflate inca sub investigatie arheologica. Este mai interesant asa decat sa vezi zonele si casele aranjate si cosmetizate pentru turisti. Am admirat mozaicurile de pe pavajul caselor, aranjamentul camerelor, strazile pietruite cu lespezi mari neregulate, dar care se imbinau remaracabil una cu alta. La capat de strada apareau fantani publice, cismele de unde innainte curgea apa din gura unor figura de piatra. Tot la colt de strda erau mereu plasate strategic niste tejghele de zidarie care aveau la intervale regulate oale mari de lut incluse in ele. Se vedea la tejghea decit gura oalei. Am inteles ca erau taverne unde localnicii isi luau pranzul. Atunci se obisnuia ca pranzul sa nu se ia acasa, dar la taverne din acestea plasate strategic la intersectii de strazi, langa cismelele publice. Este un mijloc de interactie sociala foarte puternic, sa te intalnesti cu oameni in fiecare zi in mediul auspicios al unei mese. Pauza de masa care astazi este luata la cafenele, nu mai are impactul care il avea in antichitate, cum era cazul oraselor greco-romane compacte si de populatie relativ mica (Pompeiul avea de exemplu in jur de 20,000 locuitori). E de notat ca termenul “pranz” in romana vine de la latinul “prandium” si cat de improtant era din punct de vedere social de a supravietuit intr-o limba neo-latina.

8

Continandu-mi de unul singur drumul pe strazile laturalnice, am avut sentimentul ciudat ca sunt transportat in timp acum 2000 de ani. Eram acum la forumul numit “triunghiluar” flancat de templul lui Atena si Hercules, unul din templele arhaice ale orasului, deja abandonat in perioada romana. Este probabil o relicta a influentei grecesti stravechi din zona si a legendei care spune ca orasul a fost infiintat de Hercules. In sensul asta, chiar numele orasului se zice ar deriva dintr-un cuvint grecesc care suna asemnator cu Pompei si care ar insemna “vite”, legenda spunand ca Hercules ar fi folosit in muncile impuse de zei vite, cirezi cand a poposit in zona la intoarcerea din Spania, de la Coloanele lui Hercules. Mai sunt si alte pareri, cum ca toponimul ar deriva din dialectele locale, insemnand cifra “5,” reprezentand cinci triburi, grupuri etnice locale care ar fi pus bazele asezarii in periada arhaica. Eu unul as inclina cu parerea ca numele orasului vine din greceste pentru ca infuluenta greaca este atat de evidenta si profunda in aceste parti ale Italiei. Nu mai vorbesc ca in mitologia greco-romana, zona Campaniei se leaga nemijlocit de aventurile lui Hercules. De la acest templu arhaic, printre maslini si pini umbrela am patruns in zona teatrului mare si mic: amfiteatre potcoava, foarte pitoresti indicand ca orasul avea o viata culturala extrem de sofisticata. La teatrul mare puteam observa urmele instalatiilor in care se fixau pilonii care pentu sustinerea unei copertine avand rolul se faca umbra sau sau sa fereasca de ploaie spectatorii. Astazi nu multe teatre in aer liber se pot lauda cu asemenea instalatii. M-am amuzat foarte tare pe seama unui grup de chinezi de vreo 30 de persoane in teatrul mic care faceau nenumarate fotografii de grup. La un moment dat a aparut un cuplu de americani si unul dinte ei, ca o gluma, I-a rugat pe chinezi sa se fotografieze impreuna, el stand pe vine in fata grupului lor compact. A fost un epitom excelent a doua moduri de viata- cel individualist de origine europeana al americanului unde I se vad originile in Popmpei si cel colectiv de stregere a individualitatii din estul Asiei. Intr-adevar, turistii chinezi in cardul lor compact, obsedati parca sa se fotografieze in grup, pareau ca niste extraterestrii in acest loc unde civilizatia Europeana cu accentul pe individualitate isi gaseste originea. Era deja ora pranzului si de aproape trei ore umblam printre ruine, realizand ca intreaga zi de vizitare este pana la 5pm. In nici un caz o zi este suficienta pentru o asezare imensa din care inca 2/5 din suprafata mai este de excavat. Mi-am facut un plan ad hoc sa ma duc la obiectivele care m-ar interesa cel mai mult: zona forumului, amfiteatrul, brutaria, lupanarul si Villa dei Misteri. Am pornit agale pe Via Stabiana, gandindu-ma la ce vazusem si ma inconjoara. Un oras contemporan cu 20000 de locuitori cum a avut Popmei-ul ar fi fost raspandit pe o suprafata de 2-3 ori mai mare. De ce a fost situatia asta cand era destul pamant fertil la dispzitie si deja pacea generala romana domnea de mai bine de o suta de ani atunci cand a venit eruptia? Mi-am amintit ca societatile antice greco-romane si din Mediterana de est (Egiptul incluzand) erau societati prin exelenta urbane,

9

preponderenta lumii rurale fiind un fenomen al evului mediu si al societatilor din afara sferei Impreiului Roman. Unul din misterele coeziunii imperiului intr-o vreme cand comunicatiile erau incete, tehnologia relativ primitiva, era uniformitatea si coeziunea sistemului urban de organizare sociala. Orasele ofereau mediul cel mai bun pentru situatia asta. Structura lor era uniforma dupa un tipar de plan rectangular si guvernate de legile stricte si universale ale imperiului. Coeziunea era si mai bine pastrata prin compactitatea fizica a oraselor: case unite una cu alta, un centru (forul), oficii guvernamentale, bai publice (alt loc de interactie sociala) si tavernele pentru pranzul luat de obicei in public. La asta mai adaug teatrele si amfiteatrul care putea lua dintr-o data jumatate din populatia orasului. Asemenea compactitate si aranjament asigura o coeziune sociala remarcabila, probabil mult mai eficace decat in societatile urbane contemporane, cu toate comunicatiile moderne actuale, internetul, etc. Individul contemporan se simte de obicei foarte izolat in orase mari. Nu cred ca asa era situatia in asezarile urbane din lumea greco-romana. M-am mai uitat in jurul meu si atragandu-mi atentia lespezile care pavau strazile, cat de bine erau imbinate in pofida dimensiunilor mari, fromei neregulate si a greutatii considerabile. Erau din bazalt negru dur de Vezuviu si probabil a luat un effort imens din partea constructorilor ca se le aseze. Este pentru mine exemplul cel mai bun de maestrie romana, de felul cum se construia si se faceau lucrurile in antichitate: sa dainuiasca vesnic. Se stie de exemplu ca portiuni din Via Apia au fost utilizate pana de curand sau cladiri romane au fost folosite continuu cu diferite functii timp de doua milenii (vezi Panteonul lui Agrippa din Roma). Pavamentul era lustruit de atata folosinta, fusese pus cu vreo 100-200 ani inaintea eruptiei. La fiecare intersectie de strazi erau nelipsitele cismele de care am amintit si pietre asezate de-a curmezisul, de forma paralelipedica, cu innaltimea la fel ca al potecii pietonale care era destul de inalata, uneori de jumatate de metru. Pietrele acestea aveau functia de pasaje pietonale, asezate la intervale regulate transversal pe strada permiteau oamenilor sa o traverseze fara sa se mai coboare pina la nivelul pavementului, iar carele de marfuri de pe strada puteau la randul lor sa se strecoare printre aceste blocuri de piatra astfel asezate. Deasemenea mi-au atras atentia urmele lasate de rotile carelor in bazaltul strazii. Erau ca niste sanutlete paralele aparute in roca asa de dura in urma folosintei intense timp de decade, daca nu secole. Ce mi s-a parut interesant este ca santurile sapate in pavament de atata folosinta a rotilor, denotau cred un standard de ecart pentru carute folosit in lumea greco-romana. Imi amintesc ca la intrarea in cetatea Histria, pe malul Marii Negre sunt din nou urme sapate in piatra pavamentului, de dimensiuni asemanatoare cu cele de la Pompei. Standardele de acest fel insemnau un inalt nivel de organizare sociala si chiar tehnologic, care nu a mai fost atins decit in epoca industrializarii (vezi caile ferate), peste un mileniu si jumatate mai tarziu. Dupa toate gandurile acestea si multe altele, am nimerit pe Vicolo del Lupanare: strada cu casa de prostitutie cea mai bine organizata din oras. Intr-adevar erau picturi pe pereti ale zeului Priapus, al procrearii, si diferite pozitii sexuale cu protagonisti umani. Ghidul audio spunea ca erau probabil inspirate din manualele de sex grecesti care circulau in timpul acela in lumea romana. Ceea ce m-a

10

impresionat era nonsalanta proeminentei si chiar inocentei sexului in acea lume. Diferenta este cat nu se poate mai contrastanta cu societatile crestine care au succedat lumea greco-romana. Cel mai rau exemplu din punctul meu de vedere fiind epoca victoriana a secolului 19, cu pudoarea excesiva, dezgustatoare. Lupanarul era o casa cu etaj, cu cubicule in care se puteau obseva platformele pentru paturi. Am obsevat ca dormitoarele la case in general erau foarte mici din punctul meu de vedere, platformele de paturi fiind pentru persoane care erau cu 30cm in general mai mici decit media oamenilor contemporani. Asta am putut observa si cand am privit mulajele de ghips facute dupa corpurile oamenilor surprinsi de eruptie. Totul pare redus la scara, poate ca innaltimea mai redusa a oamenilor determina si impresia de compactitate a constructiilor din oras. Dar de ce erau oamenii mai mici de statură pe vremea aceea? Una din explicatii ar fi cred nutritia mai putin bogata in proteine a anticilor. Eu unul nu as inclina prea mult spre aceasta explicatie, fiind un raspuns cel mult partial; probabil responsabil de acest fapt era rasa localnicilor. Chiar si azi, italienii din zona Campaniei, mai ales cei din regiunea muntoasa sunt mici de statura. Cred ca si acest factor genetic a contribuit la innaltimea redusa a pompeienilor antici. De la Lupanar am inceput sa ratcesc din nou, asa ajungand la brutaria de pe Vicolo del Panetiere. In curte se vedea cuptorul de o forma ce se regaseste in brutariile sau la pizza-riile din zona. Deosebite erau rajnitele din bazalt de macinat faina aliniate in fosta cladire. Aveau forma a doua conuri puse unul in virful altuia si care erau probabil mult mai eficiente si de calitate decat rajnitele obisnuite cilindrice de moara. Brutaria arata destul de mare, si am inteles de la ghidul audio ca vindea “en-gross” la multele paravalii si restaurante (taverne) de la intersectia strazilor. De acum am inceput sa dau de case cu picturi murale extrem de interesante si expresive. M-a placut o pictura care reprezenta animale salbatice, extrem de bine realizata- cu utilizarea perspectivei si clar-obscurului. O tehnica de pictura asa de sofisticata nu se va mai realiza pana la Renastere, un mileniu si jumatate mai tarziu. Trebuie sa descriu in mod special Casa del Fauno, probabil una din cele mai intinse proprietati din Pompei, ocupand o intreaga “insula”, un intreg sector delimitat de retaua de strazi. Statuia faunului de la care arheologii au botezat casa este chiar la intrare in mijlocul unui mic bazin in care se aduna apa de ploaie (“impuvium” in latina). Este o copie, iar asta se vede imediat, originalul fiind la muzeul de arheologie din Napoli. Foarte frumoase decoratiile de la intrare, picturi imitand destul de bine roci ornamentale, frize si coloane de temple in miniatura, mai mult ca o fantezie puse pe peretii de la intrare, urmate de picturi murale delicate in zona impluvium-ului. Am vazut in treacat si camera de unde s-a ridicat celebrul mozaic al bataliei dintre Alexandru cel Mare si Darius, aflata tot in Napoli la muzeu. Am admirat si la baia casei (“terme”-le), foarte asemanatoare cu ce am vazut la o vila Romana descoperita in vestul Angliei si pe care am vizitat-o acum cativa ani. De la terme am trecut printro gradina de marime apreciabila (“peristil”-ul) acum dominata de palmieri innalti, ajungand asa la intrarea din dosul casei, care dadea pe Vicolo de Mercuri.

11

Ce mi-a atras atentia cel mai mult din casele care le-am vizitat este atrium-ul, partea de la intrarea casei in jurul careia se randuiau pe o parte si de alta cubiculele dormitor. In mijlocul atrium-ului era impluvium-ul, bazinul de colectat apa de ploaie; frumos fatuit cu marmura, cu o masuta de zid sau marmura de asemenea pe latura cu usa casei. Probabil aceasta masuta era pe post de altar. Pe latura opusa acesteia era de obicei un cilindru de acelasi fel de piatra care ducea intr-o cisterna situata in vecinatatea impluvium-ului. Aceasta era parte dint-un sistem simplu de adunat si utilizat apa de ploaie care curgea in bazin de pe acoperisuri, aranjate in asa fel incit apa sa se scurga in acest bazin din mijlocul casei. Practic puteai vedea cerul din atrium si de-a lungul fieacarui perete panta acoperisurilor corespondente care se inclinau spre impluvium. Aceasta deschizatura se numea in latina “conpluvium”. Pentru a colecta cat mai multa apa acopreisul nu avea forma si functia obisnuita, ci ara aranjat in acest sistem conpluvium care facea posibila colectarea apei in bazinul din mijlocul atriumului. Banuniesc ca un motiv de a aduna apa de ploaie intr-un mod atat de eficient era de a profita de orice ploaie in conditiile unui climat mai uscat decat ceea ce cunoastem astazi. Altfel probabail s-ar fi adoptat forma obisnuita de acoperis si lasa apa sa se scurga pe laturile casei si in consecinta sa se piarda. La ideea ca vremea ar fi fost mai calda si uscata la acea perioada era si faptul ca peretii caselor construiti din piatra sau zidarie solida erau foarte grosi, cee ce ar fi mentinut racoare in timpul zilei si radia caldura noaptea. Un alt amanunt in sprijinul acestei ipoteze de istorie climatica este imbracamintea romanilor din vremea acea: toga, valul, mantia anticilor; intr-un fel echivalentul impracamintei arabilor din zonele sub-tropicale. Tot in aceasta ordine de idei, m-am gandit ca una din curiozitatile mentionate in ghidul audio este ca eruptia a avut loc pe 24 august, dar sau gasit masline culese proaspat la acea data, dar care in mod normal au sezonul de cules in octombrie. Ghidul mentiona asta ca o curiozitate, dar daca cei care au alcatuit explicatiile s-ar fi gandit ca vremea era cu mult mai calda, atunci masline culese proaspat la sfarsitul lui August ar fi fost perfect posibile. Fluctuatiile de climat sunt o chestiune noua pentru majoritatea istoricilor. De abia in ultima decada climatul si schimbarile lui de-a lungul istoriei umane au inceput sa fie mai mult luate in serios. De exemplu fluctualtiile de climat nu au nici un loc de discutie in istoria romanilor, cu toate ca pentru perioada sec. 9-13 de cristalizare a formatiunilor politice, climatul este un parametru esential dupa parerea mea. Istoricii se mira de ce erau cetati la peste 1000m in Carpati cand majoritatea anului este numai vant si frig la aceste altitudini. Ei nu realizeaza ca acum aproape 9 secole cand aceste fortificatii au fost ridicate era mult mai cald, iar drumuri si localitati erau destul de de dese la altitudinea aceia, cetatile fiind puncte de control ale trecatorilor de inalta altitudine, pe unde acum domnesc numai stanci golase si palcuri de zapezi perene. O alta chestiune care ma face intr-un fel sa simt ca pe vremea Pompei-ului era mult mai cald, este asemanarea izbitoare a caselor cu peretii grosi, ferestre inalte, tigle de olane, gradini interioare cu case din sudul Spaniei sau al celor de pe tarmul de sud al

12

Mediteranei (in special Maroc si Algeria). Aceste case au o filiate clara in arhitectura civila greco-romana, fiind excelent adaptate arsitei care domina cea mai mare parte a anului pe acolo. Un alt aspect care m-a izbit a fost forma caselor, asemanantoare intru-catva cu constructiile din Knossos, Creta si care preced Popmei-ul cu aproape 1000-2000 de ani. Probabil ca acest tip de constructie: pereti drepti, grinzi transversale ca solutia preferata a distributiei greutatii caldirii, era raspandita probabil in toata lumea mediteraneana. Arcurile, ca o alta solutie de distrtibutie a greutatii, care le-am vazut la Pompei erau numai la porti, intersectii de strazi, turnurile de aparare, unele constructii din ultima perioada a orasului si indeosebi la amfiteatru care este o simfonie a arcurilor privind arhitectura. Se pare ca eruptia a prins Pompei-ul tocmai in momentul cand arcul incepea sa fie folosit din ce in ce mai des de arhitecti si constructori. Pana la urma aceasta inovatie a facut posibila constructia de poduri, apeducte peste vai inaccesibile. E interesant sa vad o capsula in timp a unei societati care functiona foarte eficient, dar fara multe din inovatiile tehnologice care in lumea de acum sunt de la sine asteptate. Am meditat mult pe seama acestor fapte cand am servit masa la o autoservire amenajata intr-o casa chiar la nord de forum. Am stat afara pe o terasa umbrita cu rogojini, impreuna cu alti vizitatori. Cu totii eram mai mult tacuti, poate ca si ceilalti meditau la ceea ce vazusera. Printre mese erau prietenosii caini pripasiti printre ruine care urmeaza turistii peste tot in speranta a ceva de mancare aruncata. Am mangaiat unul dintre ei, dandu-i o bucatica din pieptul de curcan din farfuria mea. Timpul deja fugise si imi mai ramasesera numai vreo 2 ore si jumatate pana la 5pm, avand de vizitat atatea locuri inca la Pompei... De la templul lui Jupiter de la nivelul Forumului am mers repede pe latura lui vestica ca sa ajung pe Via dell Abondanza. La un moment dat intr-o magazie amenajata pe marginea forului (Granai de Foro) si inchisa cu plasa de sarma, am putut vedea obiecte adunate din recentele sapaturi arheologice, chiar mulaje de corpuri umane surprinse de eruptie. Mi-a atras atentia un carucior de lemn extrem de bine conservat, facut din scanduri drepte si bine imbinate care avea marginile de sus arse, mancate de flacari, probabil in urma eruptiei, dar care parea de o calitate mai buna decat cele de astazi. Mai erau printre obiectele depozitate acolo statuete superbe din marmura, sobe de bronz, pirostrii de fier foarte corodate, si sute, daca nu mii de amfore. Cante nu vor mai iesi la iveala asemenea cand se va mai sapa si in restul de doua cincimi din oras care inca sint acoperite de tufa vulcanica... Am mers repede pe Via dell’Abondanza, care este principala strada W-E a orasului. Numele dat de arheologi este inspirat probabil de bogatia in case maiestoase si pravalii de tot felul, taverne de pe aceasta strada. Unele case aveau postere (inscriptii grafitti) electorale pictate pe pereti. Orasul innaintea eruptiei era in plina campanie electorala pentru alegerile municipale. Din nou mi s-a abatut gandul cum din aceasta lume asa de veche ne inspiram in democratie, care si la romani in buna masura fusese preluata de la greci si la ce hiatus de timp a fost in evul mediu pana la epoca

13

revolutiei industriale; sau cazul celor din Romania pana la alegerile censitare din perioada lui Cuza si a lui Carol I, s-a reinnodat traditia democratiei, care era asa de bine inchegata in ceea ce vad la Pompei. La un moment dat, aproape de capatul de est al lui Via dell’Abondanza, am zarit amfiteatrul. Se spune ca aceasta constructie este cel mai vechi exemplu in existenta si este construit in jur de 80 BC, char innainte ca Roma sa aiba o arena permanenta. Este asa de frumos, finisat si solid, incat pare a fi fost construit cu numai o decada in urma; din nou o apoteoza a modului de constructie roman, „pentu vesnicie.” Este din bazalt dur de Vezuviu si conservat in stare aproape perfecta. Cel mai interesant este folosirea inteligenta intr-o maniera artistica a arcurilor pentru rezolvarea problemelor de distributie a greutatii constructiei. Cel mai vizibil acest lucru este in zona scarilor de access in amfiteatru si a tribunelor superioare, rezultand intr-o adevarata bijuterie arhitectonica si tehnologica. M-am urcat pe una din cele doua scari monumentale de access (cea de nord) si am ajuns direct la tribuna superioara, de unde prin piloni se putea fixa o copertina imensa, mai ales pentru umbrit decat pentru ploaie. Prin cateva coridoare intre tribunele de diferite niveluri, am ajuns la una din cele doua intrari ale gladiatorilor in arena, gandindu-ma cat de vivid este intregul ambient, ca era apraope identic cand gladiatori, animale salbatice, parade de demnitari au intrat prin aceasi poarta acum 2000 de ani. Apreciind din ochi dimensiunile amfiteatrului, am putut observa ca era aproape la fel ca cel de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa din Hateg. Cel din Dacia era mai avansat ca tehnica si funtionalitate, dar construit din materiale mai fragile. De exemplu tribunele erau din lemn, iar structura din piatra locala mai putin dura, in blocuri mici, in contrast cu masivitatea amfiteatrului din Pompei. La Sarmizegetusa intrarea se facea si printr-un tunel care ajungea pana in mijlocul arenei, inovatie folosita si la Colisseum-ul din Roma. Oricum, amfiteatrul dacic era cam cu doua sute de ani mai tanar decat cel pompeian, dar de dimensiuni asemanatoare. Asta ma face sa ma gandesc ca daca amfiteatrele erau proiectate in functie de numarul locuitorilor asezarii, iar in Popmei erau peste 20000, asta ar insemna ca populatia lui Ulpia Traiana ar fi avut o magnitudine asemanatoare. Pentru o zona de frontiera cu lumea barbara, unde nu existau orase, centrele urbane ale Daciei ar fi fost adevarate metropole si excelente mijloace de romanizare a populatiei. Poate ca asta este un argument in plus al teoriei romanizarii rapide a dacilor, asa de constestata de unii istoricii ca cei din Ungaria de exemplu. Am iesit din amfiteatru pe una din portile pentru gadiatori si de aici m-am indreptat spre palestra din apropiere. Aceasta este o arena de exercitii infiintata pe vremea imparatului Augustus pentru organizatia sportiva a tinerilor dedicata cultului imperial: practic un teren de gimnastica de dimensiuni impresionante si care avea in centru o mare piscina, exact in genul celor moderne, cu pavementul inclinat de la o adancime mai mica la un capat, ponjand pana la adancimea maxima la capatul opus. Imi vine in minte piscina unde inatoam cand eram student la Academia Militara de acum 20 de ani si cat de incantat eram de ea, dar era cam un sfert din cea de la Pompei si cu mai putine dotari.

14

La sud de palestra am iesit din incinta zidurilor de aparare prin Porta di Nocera in cimitirul care alinia drumul de acces prin aceasta poarta. In orasele romane cimitirele erau in afara incintei, monumentele si urnele funerare fiind aliniate de-a lungul drumurilor principale de acces in oras. Am vazut astfel o serie de monumente masive, cu figuri sculptate, comemorand decedatii interrati acolo. Unul din monumente era numit al Flavii-lor, o familiie de oameni liberi instarita care pornisera initial ca sclavi eliberati, Flavius insemnand literal „eliberat”-ul. M-am intrebat cum o societate sclavagista ca cea romana a putut sa prospere sute de ani de-a randul, cand o parte importanta a populatiei era sub sclavaj. Flavii erau un exemplu tipic a faptului ca scalvajul nu era necesar o conditie permanenta si ca cei eliberati puteau ajunge la nivle inalte de prosperitate si situatie sociala. De obicie manualele de istorie pana la cele de universitate prezinta slavajul la romani ca pe o mare inechitate afectand o parte importanta a populatiei. Foarte asemenator zugraveau situatia manalele de istorie marxista de acum o decada si ceva in forma unei permanente „lupte de clasa.” In realitate situatia era cum nu se pate mai diferita. Societatea romana gasise mijloace ca sa compenseze acumularea de tensiuni in randul sclavilor- care in general erau considerati ca membrii ai familiei, erau ajutati cu educatia, sa se specializeze in administrarea afacerilor si in nenumarate ocazii eliberati dupa un numar de ani in sclavaj. Orice cetatean roman posesor de sclavi avea dreptul de eliberare. Cei eliberati erau atunci intr-o buna pozitie cu educatia primita, ajutati de fostul stapan si de contactele facute in timpul scalvajului sa avanseze social ca oameni liberi. De fapt am inteles ca una din cele mai bune cai de avansare sociala la romani era prin sclavaj si eliberare. Sclavii erau prin urmare foarte interesati sa fie folositori societatii si stapanu-lui lor pentru a justifica eventuala eliberare, iar odata liberi li se deschideau perspective nebanuite de avansare in randul cetatenilor celui mai puternic stat al lumii de atunci. Din cauza faptului ca sclavii eliberati erau cetateni asa de activi si intreprinzatori, erau cooptati in administrarea cultului imparatului, care era de fapt ideologia/religia oficiala a imperiului. Numele acestor persoane, fosti sclavi, extem de motivati cetateni era acela de „Augustali,” indeplinind serviciile cultului in palatul Augustalilor prezent in aproape fiecare oras al imperiului roman. Imi amintesc ca la Ulpia Traiana Sarmizegetusa una din cele mai proeminente caldiri era un asemenea palat al Augustalilor, deci al cetatenilor de vaza fosti sclavi. Probabil acestia erau daci romanizati, cooptarea lor ca augustali fiind un mijloc extrem de eficace in procesul de romanizare a restului populatiei de aceiasi etnie din provincie. De la tombele funerare de la Porta di Nocera am apucat-o din nou spre Via dell’Abondanza, urmand Via di Nocera. Aici am dat de urmele canalului catre raul Sarno sapat in sec. 16 cand cu aceasta ocazie s-au descoperit ruinele Pompei-ului. Timpul devenise foarte limitat, nu mai aveam decat putin peste o ora pana la inchiderea complexului arheologic. Am inceput asa-dar sa grabesc pasul pentru a ajunge la Villa dei Misteri, situata in afara zidurilor de cealalta parte a orasului. Lumina de amurg si pasul meu grabit imi dadeau o senzatie de animatie a ruinelor. Aveam impresia ca strazile se trezesc la viata, ca sunt in lumea de acum doua milenii.

15

Ce simtamant ciudat!... incepuse se mi se faca frica, fiind singur, iar soarele indreptandu-se catre asfintit generand o lumina neobisnuita. Noroc ca spre Porta Ercolana, pe unde se iesea spre Villa dei Misteri, au aparut mai multi vizitatori incercand ca mine sa ajunga in ultimul minut innainte de inchidere. Vila incepea sa se intrezareasca la vero 400-500m departare printre spalierii de vie si pomii incarcati de mandarine a caror culoare portocalie era si mai pronunata in razele amurgului. A trebuit sa trec repede prin poarta monumentala urmata de cimitirul cel mai mare din Pompei care alinia strada ducand spre Villa dei Misteri. Aceasta era de fapt o adevarata intreprindere agricola cum sunt majoritatea vilelor romane- asezate in mijlocul proprietatilor si organizate pentru productia la scara mare in economia de bani a impreiului. Nu prea am auzit de existenta acestor vile in Dacia, cu toate ca ar fi trebuit sa fie o prezenta obisnuita intr-o provincie care benfica de bune terenuri agricole, probabil nu sunt inca cercetari arheologice suficiente. Principalul produs la Villa dei Misteri era vinul, iar spalierii de vie pe care i-am vazut pe drum erau parte a unui experiment de reconstituire a agriculturii acelor timpuri la Pompei. Cel mai renumit element al cladirii este o sala (sufragerie) in care pe pereti este pictat extrem de expresiv initierea femeilor (probabail ale casei) in misterele cultului lui Dionisos, de aici si denumirea vilei ca „Vila a Misterelor”. Era intr-adevar foarte adecvat pentru femeile unei ferme viticole. Fresca este extrem de dinamica, in culori vii, cu personaje in marime aproape naturala (sau naturala pentru marimea oamneilor locului de pe vremea acea). Este unul din cele mai bine pastrate murale din Pompei. Din pacate nu am putut zabovi prea mult din criza de timp. Am mers repede si vizitat bucataria vilei, peristilul, am vazut si un teasc de vin al caror urme au fost gasite in situ. De aici m-am re-indreptat spre Porta Ercolana, admirand monumentele funerare plasate de-a lunugul soselei de access. Mi-a atras atentia un monument cu un altar de marmura care are sculptat pe o latura o corabie romana (liburna), nespus de delicat executata. Ce vroiam foarte mult sa vad la Porta Ercolana, erau urmele lasate de proiectilele artileriei lui Sula in timpul asediului orasului, mentionate de ghidul audio, din anul 89 BC, in timpul asa-ziselor „razboaie sociale.” Orasul la timpul acela nu era sub stapanirea Romei, dar un teritoriu locuit de Oscani, tribul predominant local si Samniti. In urma asediului lui Sula orasul s-a predat Romei fiind transformat in colonie romana, prin asezarea acolo a unui mare numar de veterani. Asemenea urme concrete de batalii care s-au intamplat doua milenii in urma sunt foarte rare si dau o imagine mai reala a istoriei acestor locuri si a puterei Romei in general. Le-am vazut!, erau practic ca niste urme de gloante ricosate in piatra zidurilor. Masinile de razboi ale aceleor vremuri: balistele, catapultele erau intr-adevar puternice de erau capabile sa faca asta cu proiectilele de piatra sau metal care le lansau. Gandul ma duce la razboaiele dacice doua sute de ani mai tarziu cand

16

masinile de razboi ale romanilor erau si mai bine puse la punct probabil; si ce impact vor trebui sa fi avut la asediul fortaretelor de piatra ale dacilor din zona Sarmizegetusei Regia in muntii Orasitie. Era aproape 5 pm si cu regrete netarmurite am inceput sa ma indrept spre iesirea din complexul arheologic de la Porta Marina. Mi-am promis sa mai vin la Pompei de multe ori, este un loc asa de important care incapsuleaza atatea lucruri si evenimente esentiale pentru mine, chiar pentru indentitatea mea. Am avut un simtamant greu de descris de fericire in orele petrecute aici si de multe ori inchipuindu-mi ca traiesc in timpurile acelea, asa de reale si cu viata par aceste ruine. De asemenea am incercat si un sentiment ciudat de „intoarcere acasa,” la casa aceea dulce, fara griji a copilariei mele. Poate ca intr-un fel asta este vocea stramosilor; cine stie, cinvea din Italia acum 18 secole si ceva a venit si s-a asezat undeva in Dacia romana, cine stie... La impressile acesea adaugau si localnicii care de multe ori ma confundau ca unul de al lor intrebandu-ma in italiana informatii despre directii, strazi. Asta ma magulea dar cu regret le explicam ca nu le vorbesc limba suficient in asa fel ca sa-i ajut. Printre acei oameni atat de obisnuiti cu turistii straini, sa ma confunde asa de usor era de neinteles, sau poate nu... daca „ma intorceam acasa.” De la iesire am mers agale prin noapte, aruncand o ultima privire ruinelor. Am cumparat cateva carti postale la statia de tren si telefonat-o pe Dianuta, spunandu-i de aventura mea extraordianra... Am plutit de fericire si in tren si pe strazile Napoliului la intoarcere. Mai mult din instinct am nimerit la „Pizzeria da Michele” unde mau recunoscut ca pe un client vechi de-acuma si invitat la masa. Am mancat atat de bine... fiind atat de fericit. M-am intors la hotel pe la 8 seara adormind iarasi imbracat.

Sambata/ 16 Noembrie/ 2002
Ceva mai devreme astazi, in jur de 8.30 dimineata, am luat trenul Circumvesuviano spre Ercolano, unde sunt ruinele Herculaneum-ului, al doilea oras roman ingropat de eruptia din 79 AC. Asezarea este situata intre Napoli (la 8km) si Pompei (15km). Planul meu pentru aceasta zi este ca pe langa vizitarea ruinelor sa ajung si pe craterul Vezuviului. La Ercolano am gasit cam la 100m de statia de tren un oficiu de informare turistica unde mi-au indicat directia in care se afla ruinele si orarul autobuzului de Vezuviu. De aici am mai mers putin spre coasta si am observat intrarea in complexul de ruine: o poarta monumentala de o arhitectura tipica anilor ’30, probabil construita in timpul lui Mussolini. A fost o adevarata usurare sa observ ca acum erau mult mai putin turisti decat ieri la Pompei. Soarele devenise extrem de intens ca lumina, iar vantul slab din cauza ca ruinele sunt in gropa rezultata in urma sapaturilor arhelogice din ultimile doua sute si mai bine de ani. Groapa este imensa, trebuind excavate vreo 20m de sedimente depuse in urma eruptiei, deci de o grosime de 5-6 ori mai mare

17

decat la Pompei. Situatia asta a contribuit la mai buna pastrare a caselor si chiar a continutului acestra decat a fost cazul la Pompei. Materialul principal care s-a sedimentat peste oras a fost un torent gigantic de noroi care a navalit de pe versantii Vezuviului din apropiere, torent generat in urma ploilor induse de puternicele explozii vulcanice (provocate de schimbari de presiune bruste, temperaturi foarte inalte ale aerului in jurul conului, ionizari, descarcari electrice enorm de puternice, totul intocmai ca la bombele atomice). Probabail ca a mai fost si apa adunata in fisurile si faliile de pe con in timpul trecut de la eruptia mai veche si care se intamplase in 2000 BC. In orice caz dupa prima faza de eruptie cand situatia era similara cu cea a Pompei-ului si care a constat intr-un nor fierbinte de cenusa vulcanica carbonizand multe din constructiile si structurile de lemn de la Herculaneum, a fost urmata de o a alta secventa majora, tipica acestui loc, constand intr-un torent grozav de noroi (numit de vulcaologi “lahar”) si care practic a inchis ermetic asezarea pentru urmatoarele aproape doua milenii, cand deabia spre sfarsitul sec. 17 sapatori de fantani au dat peste inscriptii si vestigii care au atras atentia prin starea lor exceptionala de conservare. Noroiul s-a solidificat rapid, nepermitand accesul fostilor propietari sau al hotilor aparuti dupa eruptie ca sa mai ia din lucrurile din case. In plus cu un strat de sediment de 16-20 metri era imposibil de localizat vechile strazi si cladiri ca sa se sape dupa ele precis, asta in contrast cu Pompeiul unde acoperisurile mai inalte, capete de ziduri ieseau din cenusa asternuta si moale. Din cauza catastrofei totale suferite si a noroiului cu calitati de conservare (practic imbalsamare) s-au pastrat in stare foarte buna si in cantitate abundenta papirusuri, mobilier, textile. O mare parte a obiectelor gasite se afla la muzeul de arheologie din Napoli pe care il voi vizita maine. Se stie ca Herculaneum era mai mult o statiune de vilegiatura pentru bogatasii Romei si practic nu avea activitate mestesugareasca si comerciala la scara Pompei-ului, nefiind un oras in adevaratul sens al cuvantului. Am vaxut de exemplu ca strazile erau mai inguste, neadecvate pentru carele de transportat marfuri, iar pietrele pavamentului nu erau lusrtruite de atata folosinta ca la Pompei. Orasul avea si un mic port (marea acum este la cateva sute de metri distanta) si beneficia de faptul ca era situat pe principalul drum comercial din Roma spre sudul peninsulei, care trecea exact prin mijlocul lui. Sapaturile cuprind numai jumatate din oras, de la port pana la soseaua comerical de la Roma, cealalta jumatate fiind inca ingropata, cu orasul contemporan, Ercolano, stand chiar deasupra. Imi inchipui cate tezaure mai sunt inca ingropate si vor iesi la iveala in urmatoarele secole, pe masura ce spaturile vor fi permise in zonele in care acum se afla case locuite. De la casa de bilete se ajunge la intrarea propriu-zisa in incinta ruinelor dupa un lung ocol pe o sosea care da o buna panorama intregului complex. Am avut astfel ocazia sa fac niste poze panoramice din aceste puncte. Nu am mai luat ghid audio ca la Pompei; mi s-a parut prea scump pentru un asemena loc mult mai restrans. In

18

schimb, cu biletul de 10 euro, venea si o mica brosura care dadea ilustratii si explicatii despre casele deschise spre vizitare. Am inceput explorarea pe strada numita “Cardo IV Inferiore”, intrand in Casa dell’Erma di Bronzo. Cadirea era foarte asemanantoare ca tip cu cele din Pompei si continea bustul (“erma” in italiana) de bronz al propitetarului- realizat in stilul busturilor romane: o mina serioasa si in acelasi timp detasata. Intr-adevar se putea constata imediat starea de conservare mult mai buna decat in Pompei, dand impresia unei case parasite de nu prea mult timp. Picturile de pe pereti deasemenea se poate spune ca sunt mai bine pastrate si mai extinse ca suprafata decat cele care au supravietuit in celalalt oras. Urmatoare cladire vizitata a fost Trellis House (Casa a Graticcio): un fost hotel pentru folosirea simultana de mai multe familii. Ce mi-a atras atentia aici era un pat carbonizat in unul dintre dormitoare, care aducea foarte mult cu paturile moderne, inclusiv speteaza de cap. Casa urmatoare in care am intrat, este probabil una din cele mai bine pastrate, numita Casa del Tramezzo di Legno (Casa cu paravanul de lemn). Cu aceasta ocazie am aflat de originea intelesului cuvantului “client.” Inca din timpurile romane, intelesul cel mai obisnuit al cuvantului este acela de persoane care depindeau sau erau sub patronajul sau protectia unui patrician. Acestia prezentau din cand in cand omagii acestui personaj sus pus cu ocazia alegerilor sau se duceau cu cereri de rezolvat la casa lui. Asteptau in atrium, sectorul de intrare in case pana sa fie primiti de gazda, de patrician. Stapanul casei aprea venind din patea opusa, din tablinium (sufrageria dintre atrium si peristil/ gradina). Tablinumul si atriumul erau despartite de un paravan, un fel de usi glisante de lemn numite client. Era ceva foarte cermonios si impresionant, aproape teatrical in aceast fel al patricienilor de a primi oameni obisnuiti cu cerereri si omagii. Clientii, caci de la aceasta usa li se trage numele, erau lasati sa astepte ceva timp in fata ei, asezati pe scaune sau in picioare in clar obscurul atriumului, coplesiti de picturile expresive de pe pereti si inaltimea camerei, ca la un moment dat patronul sa apara ca o figura divina lung asteptata deschizand usor usile glisate ale acestui paravan numit client. De o parte si de alta a clientului erau atarnate opaite arzand, iar efectul de supra-real era amplificat de lumina stralucitoare a soarelui care venea din peristil/gradina si care batea exact din spatele patronului, generand astfel un efect de aura si cotrast de lumini si umbre. Intr-adevar cei care asteptau, clientii patronului, erau de la prima introducere impresionati, coplesiti de acesta aparitie si informati astfel in modul cel mai clar de pozitia lor umila si maretia patronului. Mi s-a parut un aranjament asa de interesant prin simplitatea lui si efectul psihologic care il genera, cum nu am putut vedea in palatele aristocratiolor din vremurile mai din urma. Concluzia evidenta este ca anticii erau mult mai sofisticati si imaginativi in aceste aranjamente cu efecte teatrale si psihologice asa de dramatice, asta utilizand efecte simple ale luminii naturale in combinatie cu cea a opaitelor si puse in valoare de caracteristicile casei romane. Am fost profund impresionat, realizand prin acest exemplu aproape pe viu cum era structurata societatea acelei vremi si cat de intricate si complexe erau relatiile sociale.

19

Mi-am continuat drumul spre strada principala (drumul comercial care venea de la Roma), intrand in alte cateva case de structura asemanatoare si din nou foarte bine pastrate. Mi-a atras atentia o pravalie care inca mai pastra etajerele, stativele si paravanele de lemn, de asemenea mobilier in camerele de la etaj. Decumano Massimo este strada principala care probabil taia orasul prin mijlocul lui, acum marcand limita sapaturilor in Herculaneum, toata partea de la nord de sosea este acoperita de tufa vulanica, iar deasupra sunt casele si strazile asezarii contemproane, Ercolao. Am inteles ca zona a fost probata totusi prin tunele, dar mai ramane o groaza sa fie descoperit si adus la lumina de generatiile urmatoare. Intr-un fel Decumano Massimo mi-a amintit de Via dell’Abondanza din Pompei- aliniata cu pravalii, taverne pentru luarea pranzului, crame care afisau prin picturi murale vinul de vanzare (aveau desenate pe peretele din strada carafe de sticla cu vin alb, rose si rosu). Pe strada era chiar si un fel de arc triumfal, de mici dimensiuni, dar destul de bine pastrat, cu stucaturi prezentand simboluri si divinitati greco-romane. La capatul de NW al strazii am intrat in Palatul Augustalilor, una din putinele cladiri cu acoperis “obisnuit,” cum sunt la casele de azi, adica neadaptat colectarii de apa. Fiind o cladire publica dedicata cultului imparatului, fara gradina, nu avea nevoie sa colecteze apa. Foarte bine executate erau picturile murale, una dintre ele reprezentandu-l pe Hercules. Pe unul din pereti era o placa comemorativa amintind ca templul fusese dedicat imapratului Augustus. Urmatoarea cladire vizitata a fost termele principale ale orasului, divizate in sectoarele pentru barbati si femei. Orasul avea doua terme sau bai publice pentru o populatie de vreo 4000 de locuitori; era ca si cum la Silistea, satul meu, ar fi fost doua bai publice cu camera de aburi, bazine, piscina cu apa fierbinte si rece, sali de masaj, curte de exercitii, zone de recreatie; lucruri cu totul de neconceput i in lumea contemporana de 2000 de ani mai tarziu pentru o asezare de asemenea dimensiuni, fie ea in Romania intr-un loc ca Silistea sau in super-industrializata Anglie unde o asezare de 4000 de locuitori in nici un caz nu are dotarile Herculaneumului pentru petrecerea asa-zisului timp liber. Mi-au placut vestiarele bailor, cu canapele de piatra de-a lungul peretilor si tapsane deasupra divizate in mici sectoare pentru pastrarea hainelor. Pardoseala avea un mozaic foarte bine realizat cu scene marine intre care torna Triton. Baia pentru barbati era divizata in baia rece (frigidarium), urmata de cea calda (tepidarium) si sfarsind cu cea fierbinte, mai mult aburi (caldarium). La femei era aceiasi succesiune, dar lipsea baia rece (frigidarium), fiind probabil considerat ca femeile nu rezista fizic la acest tip de baie. Termele mai aveau de asemenea o curte interioara pentru exercitii fizice- palestra, pe langa salile de masaj sau camerele unde se statea la taifas, se aranjau afaceri. Ma minunez astfel la nivelul de interactie sociala cu totul deosebit din acele vremuri si cat de izolat poti fi in zilele noastre daca traiesti intr-un oras chiar mult mai mare decat Herculaneumul. Baia era un loc excelent de asemenea interactie, fara a mai vorbi de sanatatea si curatenia remarcabila pe care si-o asigurau oamnii din vremea aceea. E drept ca toate acestea se intemeiau pe munca sclavilor, dar nu in sensul pe care il inchipuim noi, ci cum am mai spus o munca intr-un sistem in care sclavul era considerat membru al

20

familiei si care avea ca norma asteptarea ca va fi eliberat de stapanul lui. Odata eliberat i se deschidea calea avansarii sociale aproape la fe cu cetatenii lasati liberi. Un sclav eliberat nu putea sa se astepte sa ocupe pozitiile unui patrician, dar copii acestuia daca aveau banii si inteligenta necesara, se puteau urca pana la cele mai inalte trepte ale societatii. Se stie ca de fapt era cea mai buna cale de avansare sociala in lumea romana: ca sa pornesti ca sclav eliberat: se cunosc cazuri chiar de imparati care au avut parinti sclavi.. Odata eliberati, loialitatea lor era cultivata si cautata de autoritatile satului prin cooptrea lor ca augustali, slujind cultul imparatului. Asa ceva un om obisnuit nascut liber nu se putea astepta la atata atentie din partea statului. Treaba asta imi aminteste de exemplul ienicerilor din imperiul otoman, sclavi soldati ai sultanului proveniti din randul crestinilor, dar care se puteau bucura de o educatie excelenta si ocupa functii din cele mai importante pina la cea de mare vizir, a doua dupa sultan. La fel ca in imperiul roman, musulmanii care aparent erau populatia libera si favorizata in imperiul otoman nu puteau spera pentru copii lor la asemena perspective. Dupa bai am luat-o pe Decumano Inferiore pana in zona fostului port care era la baza vechii faleze. Era dotat cu antrepozite si hale pentru adapostirea barcilor si corabiilor romane (liburnae). Aici au fost gasite cateva schelete ale oamenilor care s-au adapostit de valul de noroi venit de pe Vezuviu, cu craniile explodate din cauza valului de gaze fierbinti initial si apoi ingropate de noroi, odata cu orasul. Mi-am continuat drumul vizitand alte case si gradini, mai mult meditand, oprindu-ma sa ma odihnesc in peristil si bucurandu-ma de blandul soare de toamna, care mie venit dintr-o clima nordica, plina de umezeala imi facea foarte bine. Asa am ajuns in zona unei palestre de la extremitatea estica a zonei dezgropate a Herculaneumului. Era asemanatoare la dimensiuni si stil de constructie cu cea din Pompei de langa amfiteatru. Probabil ca si langa aceasta este un amfiteatru, dar inca ingropat. Sunt aproape sigur ca fusese construita in timpul lui Augustus pentru organizatia de tineri dedicata cultului imparatului (un fel de pionieri ai timpurilor romane). Interesant era ca se puteau vizita tunelele facuta de sapatorii de acum doua sute de ani in tufa vulcanica care margineau zona fostei palestre si astfel sa-mi fac o idee depre cat de dificile, mai ales in secolul 18, au fost sapaturile in Herculaneum. Totodata acest tunele dadeau si o idee de cat de mult se mai afla inca sub pamant. Am aflat mai tarziu ca zona a mai fost acoperita de un alt strat de noroi vulcanic (lahar) la puternica eruptie a Vezuviului din secolul 17 cand inca nu se stia de existenta acestui oras. A trebuit sa ma despart cu regret de ruine pentru ca se apropia ora autobuzului de Vezuviu. M-am indreptat incet spre drumul ocolit cre ducea la iesire, gandindu-ma la diferenta dintre statutul Herculaneum-ului de municipium si cel al Pompei-ului de colonia. Aceste statute administrative incepusera sa fie acordate in timpul expansiunii Romei in peninsula italica in perioada republicana cam la inceputul sec. 1 BC, in special dupa razboaiele sociale din deceniul 8 al sec. 1 BC, cand armata lui Sula a supus populatia locala Oscana, printre care si orasele Herculaneum si Pompei. In primul caz nu a fost efectuata colonizare, asezare de veterani romani, dar a trebuit

21

adoptata legea romana. Acesta este municipium-ul, o asezare urbana formata din populatie locala, dar care se supunea legilor romane, in timp populatia devenind cu totul romana. Colonia avea o populatie de cetateni romani, in general veterani, asezati acolo prin decret al senatului sau mai tarziu imperial si care acaparau pozitiile, privilegiile si pamanturile cele mai importante de la fostii potentati ai indigenilor. Acest fel de asezare era cel mai puternic instrument de romaizare si consolidare a unitatii statului roman. De aici gandul m-a dus la situatia Daciei unde municipiile predominau, dar erau si cateva colonii foarte imprtante pe cuprinsul provinciei. La timpul cand Traian a cucerit Dacia, cetatenia romana deja fusese extinsa la toti locuitorii liberi ai Italiei si nu mai era un atribut specific cetatenilor orasului Roma si Latium-ului, cum fusese cazul cand Pompei si Herculaneum fusesera cucerite pentru Roma de la Oscani si Samniti. La timpul cand Dacia a fost trasformata in provincie romana, coloniile erau infiintate nu numai pentru veterani/ cetateni, ci se si avansau de la rangul de municipium, daca acolo era o masa suficient de mare de locuitori care achizitionasera intre timp cetatenia romana. Stiu ca o singura colonie a fost infiintata prin asezarea si impropietarirea veteranilor si aceasta a fost Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Faptele acestea si ca municipiile predominau implicau doua lucruri: primul- ca multi dintre cei veniti dupa cucerire erau din diverse colturi ale imperiului, neavand cetatenia celor din peninsula Italica si al doilea- ca foarte multi locuitori indigeni au imbratisat noua ordine si civilizatie, fiind parte din populatia municipium-urilor. Toate aceste circumstante erau puternice instrumente de romanizare. Cu astfel de ganduri am ajuns la statia de autobuz care era chiar langa gara. Erau acolo soferi particulari care incercau sa convinga calatorii sa meargem cu ei, dar mai scump. Nu am dat curs acestor oferte stiind ca transportul public in Italia este foarte ieftin, punctual si de imens mai buna calitate decat in Anglia. Am avut dreptate cu atubuzul, biletul dus-intors pana aproape de buza craterului m-a costat numai vero 6.5 euro. A… mi-am amintit de ceva la care am meditat fiind printre ruine si vreau sa consemnez acum ca sa nu uit. Este vorba de romanizare si raspandirea limbii latine in cuprinsul imperiului, comparata cu alte imperii cum ar fi cel britanic si raspandirea limbii engleze, un exemplu care imi vine mai la indemana. Intial latina se vorbea numai pe un mic teritoriu centrat pe Roma, numit si Latium, acum corespunzand cu judetul contemporan italian Lazio, un departament de marimea judetelor romanesti sau al county-urilor britanice. Cultura si limba latina s-a raspandit initial prin intermediul cuceririlor purtate de orasul Roma. Procesul acesta inceput cam prin sec. 4-5 BC a fost foarte dramatic si brutal. Roma, la inceput ca o asezare destul de insignificanta, atrebuit sa anexeze prin razboaie pentru propria securitate pe etrusci, sabini, puni numiti si fenicieni, greci, oscani, samniti, etc. Unele popoare anexate ca oscanii in al caror teritoriu se afla Pompei si Herculaneum, erau inruditi lingvistic cu latinii si asa limba latina a prins radacini mai rapid. Avansarea acestui proces trebuie sa fi fost plin de obstacole pentru triburile cu limbi si culturi diferite cucerite de Roma. Ma gandesc ca actualele dialecte italiene, care practic sunt limbi separate dupa criteriile lingvisticii comparate au ca fond in mare parte limbile

22

antice ale popoareleor care au locuit acolo innainte de cucerire. Fenomenul este oarecum similar cu ce s-a intamplat in Insulele Britanice pe masura formarii limbii engleze si a statului englez. Multimea de dialecte, cuvinte locale, accente arata de fapt fondul vechi ligvistic si foarte divers al tarii, al unor triburi, comunitati care au fost supuse procesului de anglicizare. De exemplu in Newcastle se vorbeste o engleza cu multe cuvinte de origine vikinga, in Scotia de galica, etc. Cel mai interesant proces de asimilare lingvistica este din punctul meu de vedere in regiunile departate anexate de imperii puternice care au o metropola cu limba si civilizatie bine definite, percepute de restul locuitorilor ca imens prestigioase. De obicei aceste noi provinicii departate si izolate anexate acestor fel de imperii adopta limba standard, fara dialecte a metropolei: prin colonizare intensa cu populatie eterogena din imperiu vorbitoare a limbii standard pentru usurarea comunicarii. Aceasta limba este adopatata intai de catre elitele locale, iar in cateva genratii se produce asimilarea lingvistica a majoritatii populatiei. Lucrurl cu adevarat surprinzator este ca in aceasta situatie in provincia respectiva noua limba a metropolei este una omogena, fara diferentierile dialectale care se pot vedea intre vorbitorii metropolei. Poate ca acesta a fost procesul de asimilare lingvistica a Daciei de catre limba latina, astfel explicandu-se unitatea surprinzatoare a romanei moderne si practic lipsa dialecteleor. La fel si in cazul englezei care se vorbeste cu aceleasi norme in state si foste provincii ale fostului imperiu britanic ca US, Canada, Australia- deci pe teritorii foarte mari, de un numar de oamnei apreciabil mai mare decat in Anglia, cu toate ca in tara de origine a limbii, Anglia, dialectele o arata ca o limba fragmentata, cu cuvinte celtice intr-o regiune, vikinge in alta, daneze in alte zone, etc. O alta problema care mi-a venit in minte si vreau sa o consemnez: la cele doua orase conservate de eruptia Vezuviu-lui am constatat inexistenta cartierelor mizere, cocioabelor, darapanaturilor, in general a mizeriei sociale atat de prevalente in orasele contemprorane, fie mari sau mici. Banuiesc ca asta era norma in majoritatea oraselor romane ale acelor vremuri. Raspunsul cred ca poate fi gasit in existenta sclavajului, in special in zonele urbane unde sclavii erau in seviciul domestic al familiilor romane. Fiecare om liber in Roma antica isi putea permite costul a cativa sclavi cel putin. Intr-un astfel de sistem in care practic fiecarte din comunitate era coopat in societate, nimeni nu era lasat afara, fiecare persoana, inclusiv sclavii avea un rol bine definit, ceva de facut, mizeria, saracia absoluta era practic absenta. Imi pare o metoda inedita de rezolvare a acestei probleme atat de prevalente si in lumea contemporana!… De la epoca sclavagista incoace aceasta situatie nu a mai fost rezolvata intr-un mod atat de vizibil cum era in orasele provinciale romane. Acesta concluzie, pe cat de adevarata si surprinzatoare, vine in direct conflict cu morala crestina si cu invataturile marxiste, ambele ideologii care combat mizeria si saracia absoluta. Crestinismul se preocupa cu eliberarea oamenilor, egalitatea si buna lor intelegere; marxismul are mai mult sau mai putin aceleasi scopuri, plus actiunea comuna si impartirea lucrurilor la comun, tocmai pentru a iesi din saracie si a prospera. Ambele ideologii nu au reusit sa salveze omenirea dupa cum si-au declarat in mod manifest. Asta este in surprinzator contrast cu lumea practica, neideologica, cu piciorele pe pamant a antichitatii romane care prin urbanism si sclavagism a fost

23

dupa cum vad in exemplele Herculaneum-ului si Pompei-ului mult mai bine situata din acest punct de vedere. Revin acum, dupa toate consideratiile de mai sus, la drumul spre craterul Vezuviului. Am pornit cu autobuzul in jurul orei 1 pm, doar cu vreo alti sase sau sapte calatori, cativa ditre ei din Austria, un american si o fata cu aspect oriental- as putea zice posibil din Singapore sau Taiwan. Era sa uit… un indian de asemenea. Unul dintre austrieci, cred ca nu avea mai mult de 20-22 de ani se dadea mare ca stie tot ce misca depre Pompei si Vezuviu, fiind extrem de iritant pentru toti ceilalti. Spunea ca vorbeste cateva limbi si parca vroia sa ne oblige sa-i spunem ce destept ca sa fie bagat in seama. Cred ca unul din motive de ce facea asa era sa impresioneze pe fata acea orientala, dar cu rezultate suparatoare pentru ceilalti. Comportamentul acesta mi-a amintit de alti austrieci cu care m-am intalnit in trecut, loviti de boala arogantei si laudaroseniei, chiar si printre cei mai in varsta. S-ar putea spune ca este o caracteristica nationala, generata dupa cate imi dau seama de pierduta lor pozitie de natiune imperiala si contempt fata de multe din popoarele fostului imperiu habsburgic, intre care italienii si in special romanii era subiect predilect de desconsideratie. Aceste atitudini relicte mai persista inca, mai ales intre clasele de mijloc austriece, descendenti ai fostilor functionari imperiali sau micilor aristocrati de acum cateva generatii. Vantul a inceput sa se inteteasca foarte tare pe versantii muntelui, inca de cand am inceput sa trecem prin asezarile de la poale. Mai intai a fost Torre del Greco, oras distrus de cateva ori de eruptii in ultimile secole. Faptul acesta n-a dat innapoi locuitorii sa construiasca blocuri, vile, strazi, zona fiind extrem de dens populata, aproape ca in centrul Napoli-ului. Autobuzul inainta foarte greoi pe strazile inguste, serpuitoare pline de masini, dandu-mi timp sa ma uit pe indelelte la case, pravalii, lume. La o intersectie era o cafenea cu parcarea plina de zeci si zeci de scutere conduse mai ales de baieti de liceu stand acolo de vorba, mancand prajituri, band cafea, sucuri. Asa ceva nu poti vedea in Anglia, asemenea cartiere care ar fi de clasa muncitoare ar avea numai pub-uri, iar tinerii localnici ar fi de obiciei beti si chiar violenti facand in cele mai multe cazuri o priveliste dezgustatoare, nu ca in aceasta mahala a lui Torre del Greco. Trepatat autobuzul a inceput sa urce pieptis serpentinele extrem de stanse. Portiuni de sosea erau pavate cu bazalt negru de Vezuviu. Asa au inceput sa apara padurile de pin si vadeam ca din avion intreg Golfo di Napoli, o panorama incantatoare, disturbata de vantul puternic. Erau acolo chiar cactusi pe unele portiuni si vegetatie semidesertica pe solul subtire care acoperea lava provenita din numeroasele eruptii ale Vezuviului din ultimii doua mii de ani. Pe drum din cand in cand apreau hoteluri si restaurante urate facute de intreprinztori locali, dar care mai mult deranjau majestatea muntelui. La cota de aproape 700m am putut vedea observatorul vulcanologic construit prin anii 1840 la odinele lui Frederic II de Bourbon si unde spre sfarsitul sec. 19 a fost director Giuseppe Mercalli, creatorul uneia dintre cele mai folosite scari de intensitate a cutremurelor. Pentru un geolog Vezuviul si imprejurimile ca Solfatare, Puteolli [spell] sunt un rai de studiu, iar universitatea din

24

Napoli are probabil unul din cele mai bune departamente din lume specializate pe vulcanologie si cutremure. Autobuzul a continuat pe serpentine, soferul ducandu-ne la statia de baza a fostului funicular care nu mai functioneaza de vreo zece ani. Aici vechiul ghid al craterului Vezuviu-lui, Andrea del Gregorio care impreuna cu fiica lui isi castiga existenta prin vanzarea de souvenir-uri la turisti, ne-a tinut o mica introducere destul de interesanta depre eruptiile vezuviene, el fiind martor al celei din 1944. Am cumparat o brosura cu semantura lui si m-am retras in autobuz. Un amanunt interesant: am aflat cu aceasta ocazie, de la ghid, ca un cantec care l-am auzit de multe ori in copilarie la radio si care imi placea foarte mult, avand refrenul “Funiculi, Funicla” a fost cantat prima oara prin 1880 ca reclama pentru linia de funicular care ducea turistii la buza craterului si care astazi, dupa ce a fost distrus de revarsari de lava a fost inlocuit cu un telescaun asteptat inca de batranul ghid Gregorio sa fie repus in functiune. Dupa un timp am pornit spre statia de la baza cosului de unde trebuia sa fim luati de ghizi montani pentru a urca ultimii 100 de metri pe o poteca pana la buza craterului. Spre imensul regret al tuturora accesul era interzis din cauza vantului napraznic care ne putea arunca in golul craterului. In plus unii dintre noi erau complet neechipati pentru o plimbare la altitudine de peste 1000m, erau in maneca scurta, sorturi, ca si cum ar fi fost pe plaja. Nu mi-a ramas decat sa ma uit cu atentie la locurile de la baza cosului vulcanic si sa vad daca pot face sens din franturile de informatii care le-am aflat si ceea ce vad acum in fata ochilor. Zona de la baza cosului vulcanic in care ma aflam era dupa cum mi s-a spus in mijlocul fostului crater produs de eruptia pompeiana. Intr-adevar cosul actual este inconjirat la nord ca un sal urias de o culme semicirculara numita Monte Somma si care este de fapt ce a mai ramas din vechiul munte dupa eruptia din 79BC. Faptul ca Monte Somma este o relicta a fostului carter si ca cealalata jumatate a fost pulverizata aproape instantaneu este greu de inchipuit la scara unei fiinte umane, toata magnitudinea acelei teribile eruptii. Forta extraordinara a naturii a aruncat in aer, practic a vaporizat un munte intreg in cateva explozii colosale de o putere care nici macar bombele atomice nu o pot atinge. Astfel se apreciaza de catre geologi ca vechiul munte depasea innaltimea de 2000 m, astazi nemairamanand decat fragmentul Monte Somma si care de abia depaseste 1000 m. Deci peste 1 km de munte a fost pulverizat in cenusa vulcanica, lapilli, praf. Nu e de mirare ca aceste explozii epopeice ca cea a eruptiei din 79AD au generat ploi diluviale pe versantii muntelui, formand imensul torent de noroi (lahar) care a acoperit Herculaneum-ul si multe alte localitati din jur. O pictura murala gasita la Pompei arata vechiul con al Vezuviu-lui ca un multe innalt ascutit aproape, nu ca ce de azi butucanos, vizibil de innaltime redusa si fragmentat in culmi. Intr-adevar facand o comparatie intre acea pictura si cum arata Vezuviu-l actual, se poate aprecia si in acest mod ca muntelui i-a disparut cam jumatate din innaltime.

25

Am putut privi din punctul in care eram la peretele interior al semicercului facut de Monte Somma, examinand crapaturile uriase care strabateau fostul crater, numite dyke in geologie si umplute cu material vulcanic topit. In genral aceasta relicta a fostului con parea ca e facuta din material stratificat, la fel ca si conul actual. Innainte de marea eruptie din 79 AD, Vezuviul nu mai erupsese de 2000 de ani, deci localnicii nu aveau cum sa stie de pericolul potential al unui vulcan stins. Oamenii cultivau vita de vie pe versanti dupa cum se vede din pictura de la Pompei- spalieri pana sus la mijlocul muntelui. Se zice ca acele 2000 de ani de inactivitate au cauzat acumularea excesiva de presiune, gaze, tensiuni in interiorul camerei magmatice a vulcanului care dupa cateva semne preliminare cum a fost puternicul cutremur din 62 AD, a rabufnit in acea mare catstrofa naturala care a fost euptia petrecuta cu 17 ani mai tarziu. Acest cutremur a distrus multe din cladirile Pompei-ului si Herculaneumului, orasele fiind in plina reconstructie cand le-a apucat eruptia. De atunci au mai fost o serie de alte eruptii, care cu toate ca au fost foarte serioase, nu au atins intensitatea celei pompeiene. Unele din cele mai notabile au fost in 1631, cateva in sec. 18, 19, iar ultima in 1944. Toate au fost prevestite de cutremure preliminare si/sau de activitate la nivelul conului (emanatii de gaze, etc.) Peisajul in tot acest timp a suferit schimbari substantiale, totusi nu asa de radicale ca la eruptia pompeiana. Cosul ce se vede acum dominand intreaga coasta a lui Golfo din Napoli este in mare parte modelat de eruptia din 1944. Astzi nu se mai vad aproape deloc urme de activitate vulcanica. Innainte intotdeauna se puteau vedea cosuri adventive emanand gaze, mici revarsari de lava, etc. Acum vulcanul este aparent amutit. Cine stie, poate se pregateste din nou de o rabufnire spectaculoasa. Deja acum cativa ani a fost un cutremur serios care a facut sute de victime la Napoli, iar cu cateva saptamani in urma a fost un altul care a facut victime in Puglia la NE de Vezuviu (epicentrul in Campo Baso cam la 60 km de munte). Foarte posibil sa se mai produca surprize dupa cum arata semnele. Cu aceste ganduri am luat din nou autobuzul spre statia de tren, uitandu-ma atent la fostele rauri de lava, acum solidificate si pe care a inceput sa creasca vegetatie. Pe la mijlocul coborarii m-am uitat din nou la con. Avea un nor pe el ca un capac, aproape lipit de crater si puteam vedea ca zona era bantuita de un vant napraznic, marginile norului aparand ca niste franjuri incurcate. Trenul a venit repde si cu capul greu de ganduri am coborat in Napoli la statia Circmvesuviano, pe la vreo 5.30 pm. Am luat-o iarasi pe jos, nimerind fara probleme la pizzaria “mea”- Pizzeria da Michele, unde din nou am fost poftit la masa ca un vechi client. M-am intors la hotel pe la 8 seara, dupa ce am mai luat o inghetata si niste prajituri cu fructe, foarte delicioase. De data asta am reusit sa dorm in pijamale si chiar sa mai citesc cate ceva. Noaptea a fost cald, a trebuit sa deschid fereastra si sa ascult la vanzoleala strazii care in Napoli nu se opreste niciodata.

26

Duminca 17 Noembrie 2002
Ultima zi in Campania. Imi pusesem in gand ca dimineata pana la ora 9.30 sa ajung la Muzeul National de Arheologie, dar cei de la hotel au intarziat cu dejunul, crezand ca fiind duminica o sa stau mai mult in pat. Imi dau asa seama ca majoritatea vizitatorilor nu vin pentru “calatorii profude.” A trebuit sa ridic ceva tonul sa se grabeasca si am cercetat intr-adins extrem de amanuntit nota de plata, cerand chitante pentru orice, asta ca “represalii” sa-i fac sa priceapa ca exista si clienti cu orar precis, care se tin de el. Oricum, sunt sigur ca m-au luat, din cauza pasaportului britanic care l-am folosit, drept englez obsedat de punctualitate, care doarme cu ceasul sub perna. Din cauza incetinelii de la hotel am ajuns in jurul lui 11.00 la muzeu. Intre timp miam lasat bagajul de mana la gara unde am scris repede si vederi catre Canada, Anglia si Romania. Bineinteles ca am mers toata calea pe jos, cred ca vreo 4 – 5 km, dar am ajuns in sfarsit la vestitul muzeu de arheologie. Din pacate nu aveau brosuri ghid incluse in biletul cam scump, asa ca a trebuit sa merg pe orbeste si sa discern cat de mult pot din cantitatea imensa de exponate. M-au lasat cu aparatul de fotografiat cu conditia sa nu folosesc blitz-ul, un gest de curtoazie binevenit. Am mers printre statui si sarcofage antice puse destul de neglijent pe coridoare. Asa am ajuns la scara principala din mijlocul cladirii si observat intrarea in vestita Sala a Mozaicurilor situata la primul etaj: exponate orginale provenind chiar din Pompei si Herculaneum- facand unul din obiectele principale ale vizitei mele la muzeu. Imediat ce am pasit in sala au putut admira cele mai frumoase si elaborate mozaicuri care leam vazut vreodata. Multe dintre ele erau de mici dimensiuni, cam 30x30cm si facute din fragmente de mozaic infime, unele cat o gamalie de ac. Finetea asta dadea practic impresia unei picturi impresioniste. Tehnica de reprezentare cu clar-obscur, perspectiva si joc de umbre rezulta in efecte similare cu tablouri din perioada impresioista din categoria celor pictate in tehnica punctelor ca cele ale lui Alfred Sisley. Dar este o diferenta intre ele de aproape 2000 de ani… Preumblandu-ma asa si amirand frumoasele exponate, am dat aproape brusc intr-un sector al salii de marele si extraordinarul mozaic reprezentand batalia dintre Alexandu cel Mare si Darius din 333BC. Acest mozaic m-a fascinat inca din copilarie cand priveam imaginea lui in paginile manualului de istorie. Prin clasa a 5-a sau a 6a, cred, am citit despre Alexandru intr-o carte care mi-a dezlantuit imaginatia de copil si careia nu imi mai amintesc titlul, ceva cu mari comandanti de osti ai lumii antice, luata de la biblioteca satului. Spunea acolo depre aceasta batalie si aventura armatei macedonene pana in India… Alexandru a deschis astfel calea patrunderii civilizatiei grecesti de la Gibraltar pana pe malurile Indusului si chiar mai departe. La vremea acea in copilarie ma intrebam daca din garnizoanele de macedoneni lasate de Alexandru in cee ce este acum Afganistan sau Pakistan a mai ramas ceva. Acum cativa ani pe cand lucram ca geofizician, un coleg pakistanez mi-a spus ca inca exista sate de descendenti din acesti oameni in sate izolate din Pakistan si el chiar i-a vazut. Nu stiu cat de adevarat este, dar mi s-a parut fascinant. De atunci, din copilarie, am

27

tot vrut sa vad pe viu acest mozaic si uite acum stateam chiar in fata lui, putandu-i studia fiecare pietricica si culoare. Am aflat ca mozaicul este compus cu nuantele a numai patru culori: alb, negru, rosu si galben. Este intins pe o suprafata de 3.5x6m, cuprinzand probabil de ordinul a un milion de elemente. Calitatea principala a imaginii redate de mozaic, care se zice aca ar fi copia unui original grecesc contemproran cu timpurile lui Alexandru, consta in redarea dinamismului bataliei. Persanii sunt infatisati fugind inspaimantati, cazuti de pe cai, calcati de propia cavalerie sau de carul de lupta al lui Darius, pe cand macedonenii clar zugraviti in numar mai mic, cu armament mai usor sarjeaza cu curaj deconcertant floarea armatei persane direct in mijlocul ei unde se afla asa-zisul “regele regilor” (in persana contemporana, limba farsi din Iran este o titulatura identica care suna de genul “shahin-shah” dupa cum era numit fostul imparat al Iranului). Cele doua personaje principale, Alexandru si Darius nu sunt desprinse de context, dar sunt pe deplin integrate dinamismului general, epitomizand starile de spirit ale celor doua armate. Lui Darius i se citeste spaima in ochi si mai mult de forma parca isi incurajeaza soldatii sa nu mai fuga ci sa lupte. Alexandru are o sulita lunga in mana, tipica celor folosite de falangele macedonene, cu care strapunge un persan. Acesta cade cu cal cu tot, contorsionat de spaima si durere chiar in fata lui Darius. Ceilalati macedoneni ataca fara incetare in linie cu Alexandru, pe fundal vazandu-se o padure amenintatoare de sulite, care probabil sunt “acele ariciului” vestitei falange macedonene si care sunt aplecate ca si cum ar impunge pe persani din flanc. Peisajul lipseste aproape total in mozaic, cu exceptia unui copac uscat, dar dinamismul fiecarei figuri impreuna cu cel general suplineste fara probleme aceasta lipsa. Nuantele celor patru culori folosite prin jocul de clar-obscur si perspective contribuie de asemenea remarcabil la crearea impresiei de miscare extrem de dinamica si dramatism fara limite. In apropierea acestui mozaic se afla statuia Faun-ului care a dat numele lui Casa del Fauno din Pompei si de unde au fost aduse multe dintre aceste mozaicuri minunate, impreuna cu cel faimos cu Alexandru Macedon. Cand alaltaieri am vizitat Casa del Fauno, acolo era o reproducere asa zis exacta a statuetei, dar privind la originaldiferenta e imensa. Acum pot sa vad expresivitatea si chiar “viata” statuii; intradevar, parca are viata in ea: asa de bine este redata miscarea si dansul faunului. Ochii albi, larg deschisi cu pupilele care parca te strapung cand te uiti la el, intr-un fel imi transmiteau din energia, miscarea si concentrarea dansatorului. Mainile ii erau rasfirate, degetele fiind asa stranse ca in felul cand eram la scoala si ridicam mana ca sa raspundem. Expresivitatea statuii imi aminteste de caii de bronz de la catedrala San Marco in Venetia, unde afara deasupra portii sunt expuse asa zisele copii “exacte” care nu mi-au facut nici un fel de impresie, pe cand vazand orignalele intr-o incapere alaturata, am realizat ce arta si energie spirituala este concentrata in aceste sculpturi antice; sunt ca un fel de lentile care focuseaza peste milenii mesajul artistului care a creat aceste capodopere direct in sufletul privitorului. Aceiasi senzatie mi s-a intamplat din nou cand am admirat statuia originala a Faunului.

28

Deja aveam capul greu de atata impresii si concentrare, cand dupa un colt am dat peste o usa mare cu gratii care avea o placuta pe perete, desemnand-o “Cabinetul Secret”. Aceasta este o sectiune speciala a muzeului, creata in timpul regatului Bourbonilor pentru a gazdui obiectele avand de-a face cu sexul si procrearea: caractere din randul zeitatilor asociate cu sexul, organe sexulae sculptate, etc. gasite in abundenta in ruinele asezarilor greco-romane din Campania. Era si normal sa fie asa, deoarece obiectele si reprezentarile respective se refera in general la fertilitate, o tema fundamentala in mitologia si religiile antice si in general la vechii indoeuropeni. De exemplu in India aceste reprezentari sunt inca in sanctuare si lumea se roaga la ele. Insa in societatea inchistata de morala crestina a secolului 18 si mai ales 19 din Europa, situatie care inca continua si astazi, asa ceva este privit cu suspiciune ca fiind imoral, corupator, impotriva firescului si chiar a lui Dumnezeu. A fost o vreme cand camere din acest cabinet asa-zis secret aveau usile zidite. Si astazi inca trebuie sa iei bilet separat ca sa treci peste acele gratii ridicole. Nu am luat bilet, nevrand sa intru in jocul acesta ipocrit. Probabail ca in societatile inchistate cu morale religioase rigide opresatoare din punct de vedere sexual, cum sunt americanii, vizitarea acestui cabinet este o experienta naucitoare, perceputa ca o adevarata aventura. Am inteles ca majoritatea vizitatorilor sunt americani sau din tarile protestante, cu traditie puritana, nord europene, asta spunand mult despre ipocrizia acestor societati. Am intors spatele si la propriu si la figurat usii cu gratii a lui “Gabineto Segreto”, indreptandu-ma spre sectia de monede antice a muzeului. Este una din cele mai mari si bogate din lume. Am vazut atatea monede romane si grecesti de aur si argint, cred ca sute de kilograme de asemenea metale. Ce m-a uimit era calitatea stemelor si chipurilor reprezentate pe monezi. In anumite sali erau statui antice ale personalitatilor care apareau pe fetele monedelor si intr-adevar chipul semana foarte tare cu cel al statuii. Deci reproducerea imaginilor, a chipurilor in antichitate avea un grad suprizator de bun de acuratete. Ma duce gandul le reprezentarea lui Decebal de pe Columna lui Traian si a faptului ca intr-adevar asa arata regele dacilor. Un lucru interesant care l-am vazut era un exemplu de portmoneu gasit la unul din victimele care au murit la Pompei. Bineinteles ca la vremea acea nu erau bani de hartie, acestia au fost inventati in China, acel portmoneu era pentru monezi numaiarata ca un penar de lemn pentru creioane, cu un capac glisant, cum am avut o perioada la scoala primara, dar acesta din vitrina era de mult mai mici dimensiuni. De la expozitia numismatica am mai urcat un etaj si am ajuns in sala principala a muzeului, numita si sala Atlas unde erau expuse picturi din Pompei si Herculaneum. Am avut astfel ocazia sa admir unele dintre cele mai frumoase picturi ridicate din casele celor doua orase. Era acolo frgmentul care zugravea Vezuviul, o imagine presupusa a poetesei Sapho, portrete de notabili, de scene mitologice greco-romane. Toate erau executate cu fler artistic extraordinar. Ce m-a surprins este ca exponatele erau sprijinite sau fixate de pereti fara sticla protectoare; inte ele si vizitatori fiind doar un cordon de sfoara. Nu mai vorbesc ca unele picturi mari si importante erau chiar in bataia soarelui orbitor din dreptul ferestrelor deschise. Am putut astfel vedea

29

din exemplele expuse cele patru stiluri de pictura murala prezente in casele din Pompei si Herculaneum (stiluri raspandite atunci probabil in toata lumea romana) si care erau mai mult preocupate sa sugereze in spatii deschise, nemarginite, ca intre oglinzi paralele, de cele mai multe ori avand un caracter aproape abstract. De aici m-am abatut intr-o sala laterala cu obiecte cum ar fi cupe, cesti, linguri de argint, aur sau ceramica gasite in cele doua orase. Mi-a atras atentia o sectiune de sticlarie, unde am putut vedea exemple de geamuri de fereastra din perioada romana. Atunci deja geamurile incepusera sa fie fie folosite in locul obloanelor, dar erau probabil foarte scumpe. A trebuit sa treaca aproape doua milenii ca geamurile sa fie larg folosite in locuinte. Stiu ca la casele de tarani din Romania erau folosite pana la inceputul secolului 20 basici de porc la ferestre, nu mai spun ca am vazut de curand case in Romania la tara care aveau saci de polietilena la ferestre in loc de geamuri. In vestul Europei inainte de a se incepe pe scara mare fabricarea geamurilor, in evul mediu, se importau din Rusia, cunoscuta pe atunci sub numele de Muscovia, placi mare de mica pentru a fi folosite la ferestrele catedralelor. De aici si numele stiintific ce se da acestui mineral, mica: muscovit. Am mai admirat ceva picturi foarte abstracte cu peisaje de rauri, temple, barci plutind seren pe ape- am inteles ca veneau din templul lui Isis de la Pompei- si m-am indreptat spre sala care adapostea statuile de bronz gasite in vilele din Herculaneum. Am vazut astfel un bust al lui Seneca, o statuie a lui Hermes, care le stiam deja din manualelel de istorie inca de pe vremea cand eram in scoala secundara; doua caprioare de o gratie deosebita, un grup de cinci statuete de femei, in marime cred naturala (mult mai mici decit o persoana medie la inaltime de astazi, dar probabil obisnuita printre locuitorii Campaniei acelei vremi). Ce m-a fascinat cel mai tare erau doua statui aproape identice ale unor alergatori de cursa, tocmai gata sa ia startul. Erau expuse in tandem si reuseau sa sugereze concentrarea mintii si incordarea corpului celor doi atleti, plus ideea de competitie dintre ei. Erau de o gratie care nu cred ca ar putea fi atinsa de un artist contemporan. Ochii erau albi, contrastand puternic cu negrul inchis al bronzului statuii, iar pupilele albastre, reusind astfel sa transmita ideea de viata si energie a acestor capodopere inegalabile iesite din mana anticilor. De aici m-am preumblat prin multe alte sali care aveau obiecte si sculpturi din intreaga Campanie, dar nu am mai fost prea atent la detalii. Din pacate ma grabeam ca sa-mi respect orarul pana la plecarea spre aeroport. Pe la vreo 3.30pm am iesit din muzeu, reusind sa gasesc totusi la iesire in magazinul amenajat acolo o brosura cu descrierea celor mai importante exponate. Mai erau niste ghiduri dealiate, dar cele in limba engleza erau epuizate si oricum mult prea scumpe pentru ce imi puteam eu permite. Mai aveam vreo 2 ore 30 min pana la autobuzul de aeroport si am decis ca in timpul rams sa iau funicularul care urca pe muntele Vomero care domina orasul si astfel sa fac o plimbare deasupra golfului.

30

Vomero este zona mai bogata si afluenta din Napoli. Funicularul porneste de la o statie de pe Via Toledo. Este ca un tren de metro in trepte de inclinatia pantei muntelui si este tras de cabluri cu motoare amplasate probabil in statia din deal. Din pacate tot traseul este prin tunel, dar odata ajuns sus se simte imediat diferenta fata de cartierele vechi, inghesuite si sarace din zona portului. Masinile parcate in fata blocurilor sunt noi, strazile linistite si aproape deloc nu sunt magazine. Am vazut doar rare restaurante elegante. Ce mi-a placut cel mai mult in Vomero a fost ca de la inaltimea colinei am putut vedea integ Napoli si Golfo di Napoli in toata splendoarea lui. Am ajuns la un punct de perspectiva foarte frumoasa in dreptul lui Castel Sant Elmo de unde am reusit sa iau niste fotografii de ansamblu ale orasului care se intindea imens la poalelel colinei. Am luat-o pe o straduta serpuita in jos inapoi spre partea veche a orasului. Nu mai era absolut nimeni prin jur, se vedea ca straduta nu era folosita decat de localnici. Auzeam de la ferestre din cand in cand televizoarele cu meciuri de fotbal sau zgomotul de tacamuri si simteam mirosul puternic al mancarii gustoase servite in acele case la lungul pranz duminical tipic napolitanilor. Cu cat coboram mai mult, cu atat saracia din jur se intetea, apareau din ce in ce mai des rufe la uscat la fereastra si pe balcoane. Pana la urma am ajuns din nou pe Via Toledo de unde in urma cu vreo ora si jumatate luasem funicularul. Ora autobuzului de aeroport se apropia si trebuia sa ma grabesc spre statie. M-am oprit pe drum pentru un pic de odihna si meditatie la biserica Santa Chiara. Cu toate ca era imensa, plina de lume, mi-a priit foarte bine statul pe una din banci si ascultatul la muzica de orga care inunda marea sala. Biserica fusese bombardata in al doilea razboi mondial, dar reconstruita cu gust si in spiritul arhitecturii originale de pe vremea dinastiei angevine din sec. 14. Am fost placut surprins sa descopar ca aici este si necropola dinastiei Bourbonilor napolitani, intr-o caplela din apropierea altarului. Cu ocazia asta m-am gandit la sutele de ani de dezvoltare independenta sau cel putin autonoma ale regatului Napoli (cunoscut deasemena si ca “al celor doua Sicilii”) si integrarea lui relativ recenta, in a doua parte a sec. 19 in Italia, cat de mult a supravietuit acest regionalism. Nu m-am putut stapani sa fac paralele cu situatia Romaniei unificata din foste teritorii care inainte avusesera o existenta autonoma sau independenta. In esenta situatia Romaniei a fost mult mai fericita deorece fanariotii cu aproape 150 de ani innaintea unirii deja incepusera un proces de omogenizare economica, culturala si politica. Faptul ca in Transilvania majoritatea populatiei erau tarani romani der aceiasi limba si obiceiuri ca cei din Moldova si Walachia cu diferente dialectale si etnografice absolut minime a asigurat si absortia acestei provincii la marea unire din 1918. Italia nu a avut situatia asta favorabila. Pe langa faptul ca dialectel italiene sunt paractic limbi diferite, contrastele economice, politice si culturale dintre provinciile peninsulei care se suprapun cu aceste dialecte sunt si mai mari. Am si constatat asta ieri seara in timp ce savuram o inchetata pe terasa galeriilor Umberto I privind la o mare demonstratie comunista de pe strada. Avea un aer tipic sudului Italiei, extrem de zgomotoasa, cu strigate sfasietoare de “Liberta!”, tineri cu pumnul ridicat in aer, pancarte cu secera si ciocanul, vorbitori teatricali care pomeneau ca un laitmotiv de “questione meridionale”, adica chestiunea saraciei si inechitatilor sociale din sudul Italiei. A fost interesant sa-i privesc. Multe femei tinere printre ei, majoritatea pufaind important din tigare, asta

31

pentru a sublinia aerul de independenta si egalitate cu barbatii, poate pentru a balansa cu contrastul realitatii de zi cu zi din sudul tarii unde societatea este inca foarte patriarhala. A propos de limbile/ dialectele italiene: mi-am amintit ca marea batalie navala din sec. 19 impotriva austriecilor la Lisa in marea Adriatica a fost pierduta de italieni din cauza faptului ca nu se puteau intelege intre ei in focul bataliei. Majoritatea marinarilor simpli nu invatasera inca intaliana standard, o limba practic nou creata odata cu unificarea, ci incercau sa comunice fiecare in dialectul lui. Pe partea cealalata austriecii care aveau marinari de pe coasta dalamta si cu toate ca erau inarmati si echipati mai prost decat italienii, vorbeau venetiana ca lingua franca, utilizata ca atare de secole in bazinul marii Adriatice. Din nou gandindu-ma la limba am remarcat tot mergand pe strazi, mai ales acum dumunica cind lumea venise la piata din satele si oraselele din apropiere, asemanarea izbitoare cu accentul romanesc din sud. De multe ori eram foare confuzat, mi se parea ca aud romaneste si iscodeam curios trecatorii. De fapt se si stie de catre lingvisti ca Sardiniana cu care dialectele din sudul Italiei au mult in comun este apropiata in numeroase aspecte de romana, eu simtind acum pe viu acest fapt. In orice caz ma apropiam din ce in ce mai mult de statia de autobuz, mi-am luat bagajul de la gara si pornit la 5.30pm spre aeroport. Biletul costa 3 euro, dar soferul nu a dat tichet la nimeni, cu siguranta si-a bagat banii in buzunar. Mi-a placut acest scurt sejur cultural care se inscrie in mai vechiul meu plan de a calatori regulat in Italia. Am fost deja la Roma si Venetia si imi propusesem sa merg pe acolo odata pe an in lungi week end-uri ca asta. Vreau sa ma tin cat mai tare de acest plan. Italia concentreaza atat de mult in ea si este atat de importanta in a ma ajuta sa ma definesc eu insami in mai multe nivele simultan- de limba, istorie, cultura mediteraneana si modern europeana, toate la un loc in acelasi timp! Nu mai este nici un alt loc in care pot gasi raspunsuri fundamentale despre identitatea mea ca Italia! V.M.

32

33

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful