TEMA I

ŞTIINŢA POLITICĂ. DOMENIU DE DEFINIŢIE. POLITICUL ŞI

POLITICA

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa:

1. Ce înseamnă o analiză ştiinţifică şi care este specificul analizei în ştiinţa politică
2. Ce este politicul şi care este relaţia sa cu politica
3. Ce este o metodă de cercetare şi care sunt metodele de cercetare fundamentale în ştiinţa
politică
4. Care este relaţia dintre stat, putere şi politică

O ştiinţă presupune existenţa unui domeniu distinct de cercetare şi a unor metode specifice de
studiu. Aplicarea metodelor şi preocuparea cercetătorului trebuie să ţintească în mod necesar
la identificarea de reguli şi regularităţi, pe baza cărora să se poată face predicţii. Analiza
ştiinţifică a unui fenomen (proces, eveniment) presupune şi posibilitatea de a aborda obiectul
de cercetat în zona unei neutralităţi axiologice (eliminarea valorilor şi a percepţiilor,
intereselor subiective din cercetare).
Atunci cînd vorbim despre natura diferitelor tipuri de analiză aplicată fenomenelor socio-
politice există patru întrebări fundamentale pe care trebuie să ni le punem cu privire la
statutul tipului de abordare ce se înscrie în zona cercetării ştiinţifice.
1. Obiectul de studiu: are disciplina noastră un obiect de studiu delimitat şi delimitabil?
2. Metodele de cercetare: există modele şi căi de cercetare a fenomenelor sau proceselor,
evenimentelor care aparţin domeniului identificat şi care au un grad de elaborare suficient
pentru a face posibilă analiza, descrierea, explicarea şi înţelegerea lor?
3. Capacitatea de a descoperi reguli şi regularităţi, care să facă posibilă înţelegerea,
explicarea şi predicţia anumitor fenomene, procese sau evenimente din zona de cercetare.
4. Dimensiunea deontologică a abordării fenomenelor de studiat: există posibilitatea de a
cerceta obiecte ale domeniului identificat, cu ajutorul unor metode care să ne permită
detaşarea de impresii, sentimente, percepţii subiective asupra obiectului de cercetat?
Ştiinţa se defineşte deci ca un ansamblu sistematizat de cunoştinţe şi modele de
cercetare, de metode prin care se caută cunoştinţe transmisibile şi verificabile.
Cercetarea de tip ştiinţific se întemeiază pe premisa că lumea este cognoscibilă prin
intermediul regularităţilor şi a repetabilităţii fenomenelor. Activităţile de cercetare se
întemeiază pe faptul că aceste regularităţi pot fi descoperite în urma unei observări
atente şi a aplicării unor metode ce presupun distanţarea cercetătorului de obiectul
studiat.
1. Ce este ştiinţa politică?
I. Încercînd să facă o sociologie a politicului, Maurice Duverger afirma în 1973 că termenul
de ştiinţă politică este aproape sinonim cu cel de sociologie politică, cele două discipline
fiind intitulate în funcţie de departamentul în care erau predate: dacă se preda la
Departamentul de Sociologie, disciplina se numea "sociologie politică", iar dacă se preda la
Departamentul de Stiinţă Politică, se numea "ştiinţă politică". Aceasta pentru cazul
universităţilor americane.
In spaţiul academic francez, expresia "sociologie politică" este legată de ruptura cu diferite
abordări ale politicului, cum este cea juridică sau filosofică, împreună cu metodologiile lor
specifice.
Din această perspectivă, opţiunea franceză pentru definirea domeniului de cercetare al ştiinţei
politice este mult mai largă, ea trimiţînd la filosofie şi la ştiinţele juridice în egală măsură.
Sociologia politică devine într-o astfel de abordare, specie a genului „ştiinţă politică”:
Pentru M.Duverger, ştiinţa politică îşi defineşte domeniul de cercetare prin apelul la trei
paliere ale realităţii sociale:
a. iniţierea în analiza sociologică a politicului
b. descrierea şi analiza sistemelor politice
c. studiul organizaţiilor politice (partide şi grupuri de presiune).

II. O perspectivă relativ asemănătoare asupra domeniului ştiinţei politice, cu o critică serioasă
a conflictelor din spaţiul academic pentru legitimarea profesiilor prin apelul la eticheta de
"ştiinţă", oferă Yves Schemeil. Pentru acesta, sociologia politică este parte a ştiinţei politice,
alături de alte discipline de studiu a realităţilor socio-politice.
Dintr-o astfel de perspectivă de abordare,
ştiinţa politică este un domeniu compozit de discipline, analizînd şi explicînd realitatea
socială cu ajutorul celorlalte ştiinţe sociale. Ştiinţa politică trebuie să ţină seama de
diversitatea relaţiilor dintre fenomenele şi procesele politice ale diferitelor epoci,
acceptînd ideea de confruntare a "societăţilor şi epocilor diferite cu toate combinaţiile
pe care acestea le oferă".
In aceeaşi manieră integratoare de definire a ştiinţei politice, Philippe Guillot, face o trecere
în revistă a diferitelor abordări ale relaţiilor dintre ştiinţa politică şi sociologia politică.
Plecînd de la premisa că sociologia este un mod de a clarifica şi explica fenomenele şi
interacţiunile sociale, alături de ştiinţa politică, ea trebuie să tindă spre explicarea realului
social, participînd la ceea ce Max Weber numea "dezvrăjirea lumii". O astfel de manieră de
abordare are ca obiectiv depăşirea iluziilor şi impresiilor pe care le avem despre anumite
fenomene sociale, culturale, politice.
Altfel spus,
ştiinţa politică, alături de celelalte ştiinţe sociale, nu este făcută nici pentru a seduce,
nici pentru a influenţa, ci pentru a clarifica lumea în care trăim (Raymond Boudon).
Analizată din diferite perspective, lumea politicii şi a politicului îşi cere o abordare ce
implică în mod necesar acea "neutralitae axiologică" despre care ne vorbea Weber în
cursurile sale, atunci cînd făcea distincţia între discursul unui profesor pentru studenţii săi şi
discursul unui om de partid, sau discursul care ţinteşte (şi) un alt interes decît cunoaşterea
obiectivă a faptelor sociale.
Se obsevă lesne că, aşa cum este definită ştiinţa politică în mediul academic şi de cercetare
francez, sociologia politică este o ramură a ştiinţei politice. Specializat în istoria ideilor
politice, dar şi în sociologie şi în analiza relaţiilor dintre putere şi lumea socială, Philippe
Braud adăuga sociologiei politice, pentru întregirea evantaiului sub-ştiinţelor care
compun ştiinţa politică, disciplinele: istoria ideilor politice, relaţiile internaţionale şi
ştiinţa administrativă. In Franţa, spune Ph. Guillot, în Introduction a la sociologie
politique, ştiinţa politică este suficient de bine instituţionalizată, pentru a se diviza, în funcţie
de orientarea cercetărilor, în jurul a trei abordări:
1. abordarea juridic-instituţională, fondată de analiza lui Georges Burdeau în al său
Traite de science politique, această ramură a ştiinţei politice ţinînd de specializarea
"drept constituţional";
2. o abordare filosofică, fondată pe convingeri şi credinţe, şi care se aplică pe analize
valorice, acolo unde sociologia politică trebuie să analizeze fapte sociale;
3. o abordare sociologică, ce tratează poltica din perspectiva faptului social şi care
împrumută modele explicative specifice teoriei sociologice.

Concluzii
1. Identificarea obiectului de studiu al ştiinţei politice cu statul sau cu puterea ar însemna
reducerea şi limitarea cîmpului de cercetare doar la unul sau altul dintre elementele
sistemului politic. Or, sistemul politic înglobează inclusiv sisteme de partide, fenomen de
vot, interacţiuni politice şi raporturi speciale care se stabilesc între diferitele elemente ale
unui regim sau ale unui sistem politic.
2. Atît puterea politică, cît şi statul includ ideea de relaţii politice între indivizi, grupuri şi
instituţii politice, între sistemul politic privit ca întreg şi lumea socială. Unii văd în politică
un sistem de interacţiuni de tip conflictual (Carl Schmitt), alţii, un raport de interacţiuni cu
rol coeziv (Benedetto Croce). O serie de autori ai domeniului văd în politică raporturi de
dominare, alţii de cooperare, alţii definesc politica drept activitate îndreptată către realizarea
binelui comun sau a ordinii sociale.

2. Definiţie generală-definiţie specifică a ştiinţei politice

Folosind analizele din literatura de specialitate putem construi următoarea definiţie generală
a ştiinţei politice:
Ştiinţa politică este acel ansamblu sistematizat de cunoştinţe, ipoteze de cercetare, teorii
care se aplică raporturilor de tip politic. Aceasta are ca obiect de studiu:
a. atît funcţionarea instituţiilor politice, cît şi structura acestora
b. atît exercitarea puterii politice, cît şi formele juridice care o determină sau
probleme pe care exercitarea puterii le pune în diferite forme de organizare a
statului.
Într-o astfel de definiţie largă se pot identifica zone mai restrînse de cercetare. Unii
cercetători sunt interesaţi de regimurile politice şi de fundamentarea, tipologia, funcţionarea
acestora. Alţii, îşi concentrează atenţia asupra comportamentului de vot sau asupra relaţiei
dintre guvernanţi şi guvernaţi. O serie de alţi cercetători îşi pot identifica drept domeniu de
analiză imaginarul politic şi cultura politică etc.
Ca ştiinţă a raporturilor politice, ştiinţa politică trebuie deci să se ocupe atît de raporturile
dintre guvernaţi şi guvernţi, cît şi de raporturile din interiorul acestor două categorii sociale,
definite prin raportare la accesul la decizia politică. În cadrul acestui domeniu de studiu, se
pot decupa deci domenii specifice de analiză, în funcţie de diferitele componente ale
domeniului de definiţie al ştiinţei politice.

3. Politica - domeniul de definiţie al ştiinţei politice

Este departe de orice îndoială că politica este o activitate care defineşte modalităţi de
gestionare a resurselor din orice societate contemporană. La rigoare, este greu de acceptat
existenţa unei societăţi umane care să se definească în afara politicii. Argumentul este la
îndemîna tuturor: orice societate sau comunitate umană trebuie să-şi organizeze
interacţiunile şi să gestioneze anumite resurse sociale pentru a realiza propria
reproducere. Chiar pentru societăţile arhaice, politica este parte a modului lor de
existenţă, deşi acest lucru nu apare întotdeauna în mod direct, activitatea şi puterea
politică fiind asimilate activităţilor şi puterii religioase.
Societate umană, indiferent de formele sale de organizare internă, are nevoie şi de un cadru
general de reguli care să facă posibilă desfăşurarea interacţiunilor dintre membrii acesteia, pe
de o parte, dintre comunitatea ca întreg şi alte comunităţi, pe de altă parte. Existenţa puterii
politice, precum şi manifestarea ei într-o societate prestatală nu poate fi pusă la îndoială,
chiar dacă formele şi canalele de trasmitere a informaţiei organizatoare, sau mijloacele de
organizare şi manifestare a puterii-autorităţii, de realizare a constrîngerii-cooperării sau a
sancţiunii sunt mult diferite la nivelul formelor de manifestare, de cele cu care ne-am
obişnuit în cazul societăţilor moderne.
Mergînd la etimologia termenului de "politică", observăm că acesta îşi are originile în
cuvîntul grecesc polis, care mai înseamnă şi "Cetate".
In filosofia politică a Greciei vechi, politica apare la Platon, de exemplu, o activitate de
îmbinare a contrariilor, amintind aici metafora ţesătorului care reuşeşte să îmbine firele din
urzeală, pentru a ţese pînza. Precum ţesătorul, omul politic trebuie să aibă abilitatea de a
armoniza caracterele diferite ale guvernaţilor, spune Platon în dialogul Omul politic, politica
devenind o adevărată artă de guvernare pe baza consimţămîntului ceăţenilor.
In lumea greacă veche, termenul polis - Cetate, trimite la forme non-materiale de organizare,
conceptul fiind unul de factură umană şi juridică în egală măsură. Polisul este pentru greci
ansamblul cetăţenilor, realitatea la care se referă termenul fiind diferită de cea de
"oraş", ce trimite la un sens material - ansamblu de edificii, străzi, locuri.
Analizînd semnificaţiiile termenului "Cetate", Debbasch şi Pontier identifică trei dimensiuni
diferite:
1. Cetatea se referă la un anumit număr de oameni;
2. Cetatea timite la "cetăţenie", pe teritoriul acestei forme de organizare societală fiind
semnificativi doar acei locuitor care au un statut juridic bine definit, acordat de Cetate;
3. Cetatea face trimitere la un număr de relaţii ce se desfăşoară într-un cadru organizat,
indivizii sau grupurile participante dispunînd de un anumit statut legitimat de reguli şi norme
interioare comunităţii.

Din această analiză a termenului de Cetate observăm că noţiunea de "politică" trimite în

mod expres la cîteva dimensiuni fundamentale ale societăţilor umane.
1. Statul, pe care termenul de Cetate îl presupune în mod implicit. 2. Existenţa unui
teritoriu determinat pe care se desfăşoară acţiunile dintre indivizi; 3. Existenţa unei puteri
publice care acordă statutul juridic; 4. Existenţa unor forme organizate de interacţiune, a
căror regulă/reguli sunt stabilite de puterea publică.

4. Politica şi politicul
Pentru limba franceză, la politique - politica este un termen androgin, putînd fi utilizat atît la
masculin cît şi la feminin, dominantă fiind cea din urmă formă de folosire. Politica este o
activitate ce se desfăşoară pe un teritoriu, pe care există o populaţie, şi în care o
instanţă/putere îşi asumă rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi, fie că ne
aflăm în situaţii de societate cu stat, fie că este vorba despre societăţi prestatale -
triburi, uniuni de triburi, alte tipuri de comunităţi arhaice organizate pe variabile de
rudenie, etc.
Le politique - politicul se referă la dimensiuni caracteriale umane, la moduri ontologice, în
sensul în care Aristotel definea natura umană. Omul este astfel văzut ca zoon politikon -
animal social, sensul lui Aristotel incluzînd şi pe cel de animal politic, atîta vreme cît pentru
Stagirit statul şi societatea se prezintă ca realităţi indistincte. Din această perspectivă, în
lucrarea lui Aristotel, Politica, avem cel mai clar exprimată ideea de politic, prin trimitere la
natura umană în sensul de structură ce deţine în mod ereditar calitatea de a trăi în comunităţi
organizate. Omul definit de Aristotel se individualizează în raport cu alte animale care trăiesc
în comunitate prin două caracteristici fundamentale, pe care autorul le identifică în
comparaţia comunităţilor umane cu comunitatea organizată a albinelor. Fiinţă socială, omul
posedă de la natură capacitatea de transmite mesaje articulate prin grai, spre deosebire de
albine sau alte specii de animale care nu posedă graiul articulat. Avînd grai articulat, omul se
deosebeşte, de asemenea, de celelalte specii de animale sociale prin capacitate de a distinge
între bine şi rău şi de a transmite aceste distincţii semenilor săi.

Politicul se referă deci la indivizi care posedă un instinct de a trăi în comunităţi

organizate, tip de comunităţi pe care Aristotel le identifică cu statul, după cum observă
O.Trăsnea, atunci cînd discută "definiţia genetică" a statului la Aristotel, în Filosofia
politică (1986)
Folosind expresia lui Julien Freund din L'essence du politique, politicul face trimitere la o
lume a esenţelor umane, a caracteristicilor fundamenale pe care omul, în calitate de
fiinţă raţională, le posedă şi care îl definesc.
George Burdeau observase înaintea acestuia că politicul trimite la "...un anume aranjament
ordonat de date materiale ale unei colectivităţi şi de elemente spirituale care constitue cultura
acestui aranjamet social". Dintr-o astfel de perspectivă, politicul este "expresia fiinţării în
grup".
O astfel de definire a politicului face trimitere implictă la existenţa unor norme, reguli de
acţiune şi de interacţiune în cîmpul social. Preluînd ideea politicului ca expresie a
dimensiunii organizate a societăţii, putem accepta definiţia lui Ph.Braud, care construieşte pe
o linie weberiană de gîndire, identificabilă în lucrarea lui Max Weber Le savant et la
politique (1959). În acest sens, politicul este un
"cîmp social dominat de conflicte de interese reglate prin intermediul unei puteri, ea
însăşi instanţă care deţine monopolul coerciţiei legitime".
Intr-o astfel de definiţie, politicul integrează ansamblul de reglementări care asigură unitatea
şi perenitatea unui spaţiu social eterogen şi conflictual, după cum simplifică Jean Baudouin
problema de semantică a termenului de politică în formula sa de masculin pe care i-o dă în
limba franceză.
Care este diferenţa dintre politic şi politică?

Politica este o activitate socială prin excelenţă. Domeniul politicii se află la nivelul
interacţiunilor sociale dintre guvernaţi şi guvernanţi, în spaţiul unde apar şi se rezolvă într-o
formă sau alta conflictele sociale.
Politica este definită de unii drept arta de a guverna sau arta de a face compromisuri
pentru rezolvarea unor probleme sociale. Politica este locul de întîlnire al organizaţiilor
şi partidelor politice, al grupurilor de presiune de o natură sau alta. Ea se referă la
procesul de luare a unei decizii cu consecinţe sociale, într-o altă formulă definindu-se
drept locul unde se manifestă şi se exercită puterea politică.
Dacă politicul face apel la natura umană, politica se referă la contingenţă, în sensul de
activitate care se referă la rezolvarea concretă a problemelor sociale, individuale sau de grup.
In politică se confruntă interese şi se realizează strategii concrete de administrare, de
gestionare, de distribuire şi redistribuire de resurse sociale.
Pe linia lui G.Burdeau şi Ph.Braud, politica poate fi deci definită drept "scena pe care se
confruntă indivizii şi grupurile aflate în competiţie pentru cucerirea şi exercitarea
puterii.”
Max Weber ar putea să ne ofere încă o perspectivă de definire şi clarificare a ariei semnatice
a conceptului de politică, acesta precizînd în Le savant et la politique (1959) faptul că
politica este:
"ansamblul eforturilor care sunt făcute pentru a participa la putere sau pentru a
influenţa repartiţia puterii, fie între state, fie între diverse grupări de pe teritoriul
aceluiaşi stat."
Astfel definiţi termenii politica şi politicul, este greu de identificat un fenomen social care să
nu aibă, în anumite condiţii, o dimensiune politică. Există fenomene care se definesc în afara
policului şi a politicii, dar, în evoluţia lor ele pot, în foarte multe cazuri, deveni politice.
Sistemul de învăţămînt, de exemplu, pare să nu aibă nici o legătură cu politica. În realitate,
atît instituţiile de învăţămînt, cît şi conţinutul programele de studiu, sunt direct dependente de
forma şi natura regimului politic. Într-un fel va arăta programa de studiu al istoriei în regimul
comunist şi cu totul altfel se prezintă aceasta într-un regim de tip democratic.
Guvernarea ca activitate de administrare a resurselor unei societăţi este o acţiune politică prin
excelenţă. Alegerile sau elaborarea unei legi sunt fenomene şi acte pur politice, pentru că
prima este legată de delegarea de putere în sisteme politice reprezentative, iar cealaltă ţine de
instituirea unor reguli sub imperiul sancţiunii, pentru realizarea unui obiectiv cu consecinţe
sociale globale.
O astfel de situaţie ne sugerează că un fenomen nu este înotdeauna politic în sine, ci că el
poate deveni politic. Conflictul dintre angajaţi şi patroni, la nivelul sindicatelor este o
problemă social-economică ce nu priveşte în mod direct statul sau puterea politică.
Comportamentul de legitimă apărare sau atacarea unei persoane pe stradă nu sunt probleme
politice, în sine. Ele devin politice în momentul în care statul este nevoit să intervină pentru
rezolvarea conflictului, fie prin intermediul unor judecători speciali care să opereze în
Dreptul muncii, fie prin aparatele de ordine pentru a proteja drepturile şi viaţa cetăţenilor de
pe teritoriul său.

In concluzie, la nivelul simţului comun, definirea politicii are, de cele mai multe ori, două
dimensiuni. Pentru unii, în sensul de activitate nobilă, politica este arta armonizării
interselor sociale şi a pacificării socialului. Ea este o activitate ce permite unei societăţi
divizate la nivelul intreselor să se armonizeze pentru atingerea unui scop superior, cum ar
spune Aristotel.
Alţii folosesc sensul cel mai vulgar al termenului, definind politica drept o activitate a
minciunii şi a compromisului sistematic, în care eşti nevoit să abandonezi regulile morale
obişnuite, pentru a te adapta la morala compromisului, prin care se rezolvă probleme de
interese personale sau de grup, ambiţii, orgolii, etc.

La nivelul comunităţii ştiinţifice, putem identifica un sens restrîns şi un sens larg.

In sens restrîns, politica este un compartiment singular al societăţii, distinctă de alte
activităţi sociale, avînd scopuri şi reguli specifice, care se aplică la nivel global în cadrul unei
societăţi.
In sens larg, politica este omniprezentă şi traversează dintr-o parte în alta societatea. In acest
din urmă sens, există păreri potrivit cărora totul este politic sau politizabil într-o formă sau
alta: alegerea unui şef de stat, educaţia copiilor, cîntecele, etc.

3. Politics şi policy
Literatura engleză de specialitate face distincţie între două realităţi organizatorice şi acţionale
distincte, denominate de termenii politics şi policy. Mai pragmatici decît francezii, anglo-
saxonii au reuşit să scape de “androginismul conceptual”, identificînd prin policy rezultatele
acţiunii de guvernare la diferite nivele. Referindu-se la produse ale activităţii de guvernare -
programe, decizii, acţiuni de administrare, se poate vorbi despre elaborarea de decizii la nivel
intern - politica internă şi decizii care privesc relaţiile dintre două sau mai multe state -
politica externă.
Celălalt termen folosit pentru denominarea zonei politice - politics, se referă la ştiinţa
politică sau la activităţi generale de politică. Mult mai abstract decît primul, politics
desemnează procese legate de lupta pentru putere sau de cucerirea şi exercitarea puterii, în
sensul de politica României, sau politica regimurilor comuniste.

6. Concluzii finale: politicul, politica, ştiinţa politică

6.1. Politicul şi politica nu pot fi privite în mod separat

Distincţiile teoretice pe care le face literatura de specialitate ţin mai degrabă de lămurirea
unor termeni foarte des folosiţi în discursul ştiinţei politice, al sociologiei politice şi al
filosofiei politice. Plecînd de la definiţiile pe care le-au primit prin diferiţi autori, observăm
că politicul nu poate fi absent atunci cînd se produce o anumită politică. Avînd o natură
transcendentală, politicul întemeiază activităţile de pe scena politică, competiţia pentru
putere, compromisurile pentru realizarea unui scop social, etc. Ca şi categorie referitoare la o
realitate transcendentală, politicul nu poate deci fi înţeles ca funcţionînd în afara
contingentului reprezentat de politică. Cum spuneau Debbasch şi Montier, există mai puţină
opoziţie decît diferenţă de accent în intepretarea termenului de politică şi a celui de politic.

6.2. Politica, statul şi puterea

A. Politica şi statul. Unii ar putea defini domeniul politic prin apelul la stat. Politica
devine astfel o acţiune ce caracterizează statul. Politica, însă, este departe de a se reduce la
stat, reducţie propusă la sfîrşitul secolului trecut de Bigne de Villeneuve, care sugera pentru
ştiinţa politică termenul de “statologie”. Un astfel de punct de vedere este greu de acceptat,
avînd în vedere diferitele definiţii ale politicii. Argumentul este simplu: statul nu este singura
instituţie care participă la gestionarea resurselor sociale. Grupurile de presiune informale sau
formale, partidele politice, etc. sunt tot atîţia factori care concură la jocul puterii pe scena
politică.

B. Politica şi puterea. Machiaveli definea politica drept lupta pentru putere. Dar nu toate
relaţiile sociale sunt relaţii de putere. Dimensiunea cooperativă a relaţiilor umane scapă
acestui mod de a defini politica. Să acceptăm definiţia politicii drept "alocare autoritară de
valori într-o societate dată"?, cum ar spune David Easton, sau trebuie să acceptăm şi
complementara acestei definiţii conflictuale, potrivit căreia politica este şi o activitate
semnificativă pentru asigurarea ordinii sociale? Din această perspectivă, are dreptate
J.Freund, atunci cînd propune o definiţie integratoare, de tip conflict-cooperare a politicii:
"Politica este activitatea socială prin care securitatea exterioară şi armonia interioară a
unei unităţi politice determinate prin intermediul forţei, în general, fondată pe Drept,
garantînd ordinea în cadrul luptelor care nasc diversitate şi divergenţa opiniilor şi
intereselor." (cf. Debbasch şi Pontier, op.cit., p. 5)
O astfel de definiţie este convergentă cu modul în care se defineşte puterea politică, aşa cum
vom vedea la capitolul ce tratează dimensiunile şi formele puterii.

7. Metode ale ştiinţei politice

7.1. Pozitivismul "Metoda condiţionează restul cercetării. Regulile ei de aur sunt în număr
de patru: exterioritatea, neutralitatea, tehnicismul, generalitatea."
Ceea ce ne cere pozitivismul pentru cercetarea ştiinţifică este o “purificare” a cercetătorului
pentru a avea acces la produsele cunoaşterii. Este posibilă o astfel de purificare
epistemologică? Intrebarea trimite la posibilitatea sau imposibilitatea unei abordări perfect
neutrale în ştiinţa politică în particular, în ştiinţele umane în general. Pozitivismul este legat
de ideea formalizării şi a algoritmizării cercetării şi a datelor cercetării ştiinţifice. El trimite la
un fenomen de modelare a obiectelor de cercetat, în unele situaţii, o astfel de algoritmizare
fiind utilă pentru elaborarea de scenarii de evoluţie posibilă a unuia şi aceluiaşi fenomen, în
funcţie de evoluţia diferitelor variabile stabilite de cercetător. Un exemplu de cercetare de tip
pozitivist în ştiinţa politică este, de exemplu, analiza puterii politice din perspectiva teoriei
jocurilor.
7.2. Empirismul
Empirismul este ceea ce se poate chema “factualismul prin excelenţă”. Construit ca metodă,
el devine o adevărată "religie a faptului social”. Apărut în ştiinţa politică în anii şaizeci în
spaţiul nord-american, empirismul ştiinţei politice va căpăta numele de behaviorism. Acest
curent de gîndire este variantă a empirismului şi se defineşte prin interesul în colectarea
faptelor, descrierea lor în forma în care ele apar în conştiinţa imediată a observatorului.
Caracteristicile metodei empiriste sunt următoarele:
1. Behaviorismul a introdus “o exigenţă salutară de rigoare şi de precizie în cadrul unei
discipline” care se ocupă cu studiul fenomenelor politice şi sociale;
2. Este prima încercare serioasă de experimentare a procedeelor tehnice (anchete, sondaje,
baze de date, etc.) devenite astăzi instrumente necesare de cercetare;
3. Behaviorismul este relevant pentru o evoluţie a ştiinţei politice prin faptul că “…a forţat
ştiinţa politică să iasă din biblioteci pentru a se iniţia în constrîngerile cercetării concrete."
Dincolo de aceste elemente pozitive pe care behaviorismul le-a adus în ştiinţa politică, nu
putem trece peste critica fundamentală făcută de C.Wright Mills în Sociological Imagination
(1959). Ea se referă la incapacitatea de a interpreta faptele sociale, şi la disfuncţionalităţile pe
care metoda behavioistă le creează în cercetarea ce se mărgineşte la “explicarea a cee ce se
poate observa, şi, deci, măsura”. Critica pe care o face C.W.Mils unei astfel de abordări a
fenomenelor sociale are drept soluţie folosirea imaginaţiei şi a capacităţii cercetătorului de a
modela şi de a elabora ipoteze, de a interpreta şi de a găsi semnificaţii ascunse în aparenţe pe
care de multe ori le luăm drept probleme rezolvate o dată pentru totdeauna.

7.3. Metoda sistemică şi funcţionalismul

Apelînd la sistemul conceptual şi metodologiile sistemic-funcţionale, putem realiza o analiză
a sistemului politic din perspectiva a două modele care au făcut carieră în ştiinţa politică şi în
sociologie prin “părinţii lor fondatori” Talcott Parsons şi David Easton.
În analiza sistemic-funcţionalistă a lui T.Parsons, sistemul politic este acel ansamblu de
"obiecte politice " care prezintă următoarele trei caracteristici:
a. este o comunitate (relaţii sociale, relaţii între instituţii politice, lumea socială)
b. este un regim (regulile jocului, normele, etc.)
c. este organizat pe bază de autoritate (ocupanţii poziţilor de autoritate alocă resurse în mod
autoritar).
Sistemul politic se caracterizează, de asemenea, prin cinci activităţi esenţiale: formularea
diverselor exigenţe, convertirea acestor exigenţe prin legislaţie, luarea deciziei, execuţia prin
mijloace administrative, elementele de suport şi mijloacele de resuscitare a suportului.
Structura sistemului politic se referă la elementele de organizare ale sistemului, care vor fi
considerate de autor ca independente de raporturile pe care sistemul le are cu mediul politic
exterior. Care sunt acestea?
a. rolurile agenţilor care interacţionează în cadrul sistemului
b. comunităţile politice care interacţionează (partide, organizaţii non-partinice care se
angajează în jocul politic)
c. normele instituţionale
d. valorile
Fiecare element sau subsistem are o anumită funcţie în angrenajul reprezentat de sistemul
social.
Funcţia este răspunsul sistemului ca întreg sau a unuia (unora) dintre elementele sale faţă de
provocarea entropică. Avem astfel:
a. funcţia de stabilitate
b. funcţia de echilibru
c. funcţia de adaptare
c. funcţia normativă, toate aceste funcţii avînd ca finalitate menţinerea şi echilibrul
sistemului.
Un sistem politic poate ajunge într-un stadiu de schimbare de structură. Schimbarea
structurală este acea modificare ce duce la transformarea sistemului politic într-un alt
sistem, diferit calitativ, sub aspectul naturii elementelor care-l compun şi al relaţiilor dintre
acestea (schimbarea de regim politic prin revoluţie, de exemplu, alterează fundamental
calitatea originară a organizării sistemului).
În cadrul conceptual astfel definit, structural-funcţionalismul poate formula următoarele
propoziţii de bază:
1. Sistemul politic este un sistem de tip finalist.
2. Schimbările structurale la nivelul sistemului politic angajează schimbarea funcţiilor
instituţiilor de putere în cadrul sistemului.

7.4. Metoda comparativă

Mattei Dogan şi Dominique Pelassy, îşi întemeiază cercetarea din Cum să comparăm
naţiunile? (1993) pe o nevoie internă de comparaţie a psihicului nostru:
"A compara este modul nostru obişnuit de a gîndi. Nimic nu este mai natural decît a
considera oameni, idei, instituţii în relaţie cu alţi oameni, idei sau alte instituţii. Cunoaştem
prin relaţii, prin referinţe. Natura comparaţiei ştiinţifice nu este diferită, chiar dacă cere
unelte intelectuale mai sofisticate. Comparăm pentru a înţelege mai obiectiv situaţia noastră
ca indivizi, comunităţi sau naţiuni" (p.7)
Un avantaj fundamental al metodei comparative constă în posibilitatea de a ne debarasa
de "...noţiunile fosilizate moştenite, (comparaţia-n.ns.) ne obligă să reconsiderăm validitatea
interpretărilor nediscutate şi ne lărgeşte cîmpul vizual." (p.13) Comparaţia ştiinţifică ne ajută
să eliminăm ancorele ideologic-culturale şi tot ea ne îndepărteză de etnocentrism. Percepţia
diferenţelor ne ajută să cunoaştem mai bine propriile noastre experienţe şi propriile noastre
culturi. Comparaţia permite elaborarea de temeiuri pentru inducţia ce ne oferă generalizări
empirice, operate încă de Aristotel atunci cînd îşi propunea analiza comparativă a 158 de
Constituţii pentru a identifica regularităţi şi tipologii ale regimurilor politice şi ale formelor
degradate ale acestora. Totuşi, de ce nevoia de comparaţie?
Comparaţia înseamnă identifcare de asemănări şi diferenţe. Ea te ajută în evidenţierea
specificului unei anumite realităţi social-politice prin raportare la fenomene care intră sub
aria aceluiaşi gen. Să luăm un exemplu din aria noastră de interes, prilej cu care vom formula
şi termenii de bază ai metodei.
7.5. Metoda ideal-tipurilor
Termenul ideal-tip îi aparţine lui Max Weber şi se referă la stabilirea unor construcţii
ideale prin identificarea trăsăturilor specifice ale unui fenomen sau proces social.
Construcţia teoretică astfel realizată va avea trăsături exagerate, despre a căror natură
cercetătorul este perfect conştient. Ideal-tipul realizat prin deformarea-idealizarea
trăsăturilor obiectului de cercetat poate apoi fi folosit într-o comparaţie cu fenomene
sau procese reale aflate sub analiză. De exemplu, puteam realiza ideal-tipul organizării
unui partid politic, astfel încît modelul construit să elimine orice categorie de probleme la
nivel funcţional, structural, comunicare între insitituţii pe orizontală, între acestea şi
instituţiile aflate pe un nivel superior în ierarhia de partid, etc. Partidele politice reale şi
organizarea acestora poate fi raportată la ideal-tipul creat de noi, pentru a se putea observa cît
de aproape se află acestea de modelul ideal de funcţionare şi pentru a putea identifica
disfuncţionalităţi şi tipuri de blocaje care apar în procesul decizional.

Pentru mai multe informaţii puteţi consulta:

Philippe Braud, Sociologie politique, LGDJ, Paris, 1998, ed. 4-a

Jean-Luc Chabot, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1991
Philippe Braud, Science politique. L'Etat, Seuil, Paris, 1997
Maurice Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, ed. 3-a, 1988 (1973)
Yves Schemeil, La science politique, Armand Collin, Paris, 1994
Max Weber, Politica - o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1994
P.Favre, Histoire de la science politique, în Grawitz şi Leca (coord.), Traite de science
politique, vol. 1, La science politique, science sociale, PUF, Paris, 1985
Madeleine Grawitz, Les methodes des science sociales, Dalloz, Paris, 1974, ed. 2-a
Charles Debbasch, Jean-Marie Pontier, Introduction a la politique, Dalloz, Paris, 1995
Jean Baudouin, Introduction a la science politique, 5e ed., Dalloz, Paris, 1998
Philippe Beneton, Introduction a la politique, PUF, Paris, 1997

Termeni-cheie
Cîmp social
Comparaţie
Conflict
Empirism
Funcţie
Ideal-tip
Metoda
Metode de cercetare
Obiect de studiu
Policy
Politica
Politics
Politicul
Pozitivism
Sistem
Sistem politic
Statul şi politica
Statul şi puterea
Structură
Structural-funcţionalism

Întrebări de verificare

1. Ce se înţelege prin analiza de tip ştiinţific?

2. Care este domeniul ştiinţei politice, conform diferitelor abordări din literatura de
specialitate?
3. Ce este politicul?
4. Ce este politica, în diferitele accepţiuni pe care termenul le primeşte la nivelul
simţului comun şi la nivelul ştiinţific?
5. Care este relaţia dintre politic şi politică?
6. Enumeraţi metodele fundamentale ale ştiinţei politice şi prezentaţi caracteristicile
acestora.
7. Să se aplice metoda ideal-tipului în analiza celei mai potrivite formule de guvernare
pentru România (coaliţie, partid majoritar în coaliţie cu partide mai mici, Guvern
alcătuit de un singur partid).