qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg Departamentul de Învăţământ la hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv Distanţă şi Formare Continuă Facultatea de Drept si Ştiinte Social bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe Politice rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Adriana Motoroiu
1

2010-2011

UVT

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Suport de curs – învăţământ la distanţă Drept, Anul I, Semestrul I
Prezentul curs este protejat potrivit legii drepturilor de autor si orice folosire alta decât in scopuri personale este interzisa de lege sub sancţiune penală 2

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

Tematica cursului
3

Norma Juridică CAPITOLUL VII.CAPITOLUL I. Teoria generală a dreptului – ştiinţă socială complexă CAPITOLUL III. Răspunderea juridică în statul de drept CAPITOLUL I CONCEPTUL DREPTULUI 4 . Conceptul Dreptului CAPITOLUL II. Raportul juridic CAPITOLUL VIII. Izvoarele formale ale dreptului CAPITOLUL VI. Dreptul în ordinea normativă socială CAPITOLUL IV. Sistemul dreptului CAPITOLUL V.

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. Cuprins

Cuprins Obiectiv general Obiective operaţionale Timpul necesar studiului capitolului Dezvoltarea temei Bibliografie selectivă Temă de reflecţie Modele de întrebări Răspunsuri la întrebări

1.1 Originile şi geneza dreptului 1.2 Etimologia şi sensurile termenului „drept” 1.3 Ideea de drept în filosofia şi doctrina juridică 1.4 Evoluţia dreptului spre formarea marilor tipuri şi familii de drept. 1.5 Definiţia dreptului 1.6 Factorii de determinare (configurare) a dreptului 1.7 Caracterele dreptului

Obiectiv general: - Identificarea şi relevarea importanţei şi utilităţii studiului dreptului. Obiective operaţionale: - Prezentarea originii şi etimologiei termenului „drept”; - Cunoaşterea conceptului „drept”; - Identificarea factorilor de configurarea şi a caracterului dreptului.

=3 ore

CAPITOLUL I CONCEPTUL DREPTULUI 1.1 Originile şi geneza dreptului 5

Viaţa în societate a indivizilor a constituit o necesitate obiectivă, legată de supravieţuirea speciei, căci omul nu a putut trăi izolat în natură, ci numai în asociaţie cu alte fiinţe aparţinând aceleiaşi specii. Interacţiunea dintre om şi mediul natural a existat din timpuri imemoriale. Omul epocii paleolitice s-a simţit într-un raport direct şi permanent cu natura, pe care a văzut-o animată şi căreia i-a atribuit suflet, considerând că între el şi regnul animal există o analogie de esenţă. Starea de dependenţă totală faţă de natură, folosirea de către individ numai a ceea ce natura îi punea la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra obiecte înconjurătoare, inferioritatea în materie de mijloace de apărare, au făcut ca, treptat, indivizii să se apropie instinctiv, din nevoia de supravieţuire în faţa unei naturi atotputernice. Acest moment a marcat începutul desprinderii de natură şi începutul organizării vieţii sociale. Asocierea instinctivă a luat forma unui grup, denumit ceată sau hoardă, la baza căruia a stat instinctul, interesul supravieţuirii. În grupul format din 20 până la 50 de indivizi, fără nici o regulă fixă, domnea o egalitate relativă, neexistând nici o diferenţă între membrii ce-l compunea, existenţa fiind singura lor grijă. Greutăţile extreme în procurarea mijloacelor de existenţa, dependenţa zdrobitoare faţă de forţele naturii făceau ca numărul indivizilor şi al cetelor primitive să fie extrem de redus. Descoperirea focului, domesticirea animalelor, prelucrarea metalelor şi a pământului, au favorizat dezvoltarea unor relaţii umane, mai intense şi mai organizate. Teama de natura sălbatică, imposibilitatea asigurării unor mijloace de apărare eficiente în faţa sălbăticiunilor a marcat individul, care, din dorinţa de a-şi apropia forţele naturale în jurul său, a început să le divinizeze şi să le aducă ofrande. În acest context, grupul va dezvolta, spontan, credinţe, mituri şi va exercita asupra membrilor săi un număr de presiuni, neconştientizate de aceştia. În acea perioadă, justiţia se atribuia divinităţii, căreia oamenii i se supuneau şi, de aceea, rugăciunea, sacrificiul şi celebrarea zilelor festive erau considerate îndatoriri de justiţie. Regulile după care se conducea comunitatea în acea perioadă au fost considerate, deci, de origine divină, ele făcându-se cunoscute oamenilor prin aleşii zeităţilor, cum erau uneori cunoscuţi conducătorii lor. Sentimentul mistic care a stat la baza dreptului în acele epoci îndepărtate a dus astfel la o „confuzie” între drept, morală şi religie, confuzie care s-a manifestat sub forma teocraţiei, adică guvernarea directă a societăţii prin zei. În acea fază a vieţii exista o oarecare coordonare între indivizii din grup; viaţa în comun implica deja o limită şi o regulă în practica reciprocă, cu alte cuvinte, un regim juridic, cel puţin embrionar. Este incontestabil, arăta în acest sens Alexandru Văllimărescu, că din contactul a doi oameni trebuie să iasă o regulă de drept, căci, la un moment dat, nevoile, interesele indivizilor intră în conflict. De aici necesitatea să se nască reguli care să delimiteze facultăţile fiecărui individ, să reglementeze regimul familiei şi al bunurilor şi, în acelaşi timp, să reprime instinctele criminale. În această epocă de înjghebare a colectivităţilor umane, o serie de reguli existente deja s-au impus treptat ca deprinderi, tradiţii, obiceiuri, în respectarea lor fiind interesată întreaga colectivitate, întrucât numai astfel ea putea supravieţui. 6

În procesul de organizare socială, dreptul a apărut deci foarte devreme, aşa cum remarca Jhering, neaşteptându-l nici pe legiuitor pentru a-l crea şi nici pe judecător pentru a-l aplica. De bună seamă, apariţia şi formarea dreptului este un proces complex , căruia nu i se poate stabili o dată precisă de naştere, normele din această perioadă a începuturilor societăţii omeneşti fiind destul de difuze, împletite cu o multitudine de obiceiuri, datini, practici religioase. Apariţia dreptului a constituit, prin urmare, o necesitate istorică, un progres social real, deoarece menţinerea ordinii nu s-a putut asigura prin sistemul regulilor existente în comunităţile gentilico-tribale, ci s-a impus statornicirea altor reguli, care să consfinţească relaţiile sociale şi care să asigure conducerea societăţii, transformarea voinţei sociale în voinţă de stat, voinţă general obligatorie. 1.2 Etimologia şi sensurile termenului „drept” Cunoaşterea şi explicarea fenomenului "drept" a constituit din cele mai vechi timpuri şi până în prezent o preocupare legitimă nu numai a erudiţilor sau specialiştilor, ci şi a omului simplu, a cetăţeanului. Aceasta pentru că dreptul a avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea organizată ca stat. De aceea, primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului "drept" au apărut încă în antichitate, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau "jurişti" ai epocii - cu deosebire ai antichităţii romane. Ele au fost continuate apoi în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului Mediu -mai cu seamă în perioadele renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, ca în epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, constituindu-se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socio-umaniste. Până în secolul al XlX-lea când ştiinţa dreptului se va delimita într-o ramură distinctă a ştiinţelor, explicaţia fenomenului "drept" era realizată din perspectiva filosofiei, moralei, eticii,- a politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date dreptului. În acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat şi cristalizat concomitent atât forma semantică a termenului drept, cât şi diversele sale accepţiuni sau sensuri în care a fost şi este utilizat.

F
DREPT

Cuvântul românesc drept vine de la latinescul directum, care înseamnă „conform cu regula”. Această expresie metaforică o găsim în toate limbile moderne: droit în franceză, diritto în italiană, derecho în spaniolă, recht în germană, right în engleză. Deci dreptul, în sensul etimologic al cuvântului, este ceea ce trebuie să fie, ceea ce este conform cu regula, care se impune oamenilor. În limba latină, cuvântul care corespundea substantivului „drept” era jus (drept, dreptate, legi), care vine de la jubere – a porunci. Termenul drept, în sens juridic, este susceptibil de mai multe înţelesuri:

Drept subiectiv

F
DREPT SUBIECTIV

Într-un prim înţeles, prin drept se înţelege facultatea, prerogativa, îndrituirea sau posibilitatea participantului la raportul juridic să pretindă altor subiecte de drept să i se dea ceva (adică să-i transmită un bun sau valoare), să i se efectueze o prestaţie sau serviciu, să i se recunoască un rezultat, pe care-1 consideră legitim, în interes propriu, direct şi actual, ori să se abţină de la o anumită activitate. Sub această înfăţişare, dreptul este o putere a individului care este legal recunoscută privind 7

dreptul la concediu). însă. într-un anumit stat. În afara termenului de drept. care este o ştiinţă explicativ-normativă ce nu se limitează la descrierea şi explicarea funcţionării unor elemente de tehnicitate şi construcţii logice. ci se referă şi la caracterul operaţional al conceptelor prin intermediul cărora se fundamentează ontologia. impuse în anumite cazuri. F DREPT POZITIV ŞTIINŢA DREPTULUI F DREPTUL CA ARTĂ F JURIDIC F DREPT SUBSTANŢIAL 8 . dreptul subiectiv. mijloace. în scopul de a se bucura de privilegiile şi protecţia ce i le conferă legea.un caracter unitar. prin care se înţelege ansamblul acelor categorii de norme. Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal social. prin drept se înţelege ştiinţa dreptului care are ca obiect normele juridice ce constituie dreptul obiectiv şi drepturile subiective ce decurg din el. F DREPT OBIECTIV Drept obiectiv Într-un al doilea sens. modalităţi.sistematic vorbind . prin drept se înţelege totalitatea regulilor juridice de conduită cu caracter general şi obligatoriu. judecătorul trebuie să posede arta de a aplica legea în conformitate cu litera şi spiritul său şi potrivit cu multitudinea condiţiilor de timp. cât şi într-o accepţiune ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv). pedeapsă dreaptă etc. Dreptul este însă şi o artă. ca adjectiv. Într-un alt sens. edictate de stat (legile) pentru a reglementa relaţiile sociale. raport juridic etc. avocatul sau organul administrativ. acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic. Se mai utilizează. iar dreptul subiectiv cu literă mică (droit). acţiune dreaptă. iar right . Acesta este utilizat atât ca adjectiv (normă juridică. constituind unul din modurile de reflectare pe plan social a existenţei umane. în special. sau la plural (droits). În vorbirea curentă. În limba franceză. ori de câte ori se foloseşte cuvântul „drept” fără un alt atribut se înţelege dreptul în înţelesul său obiectiv. axiologia şi metodologia juridică.conduita sa şi a altor persoane. de obicei dreptul obiectiv este redat notându-se cuvântul cu literă mare (Droit). adică un ansamblu de mijloace pe care le întrebuinţează organele care creează dreptul sau care aplică dreptul. în limba engleză.). sau drept procesual (procedural) ce exprimă categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri. instituţională. la un moment dat. Cuvântul „drept” mai este asociat. în aprecierile de natură morală (ex. Spre exemplu. deşi are o compunere complexă (psihologică. în terminologia juridică şi expresiile de drept substanţial sau "drept material". relaţională). gnoseologia. dreptul de vot. se întrebuinţează şi termenul de Juridic. Legiuitorul trebuie să ştie să selecteze din ansamblul trebuinţelor sociale pe cele care răspund unor nevoi reale. nespecializată. chiar prin forţa de constrângere a statului. prin care se aplică normele dreptului substanţial sau material. law desemnează dreptul obiectiv. spaţiu şi persoane în care se derulează aspectele de viaţă. care stabilesc conduite. Sensul cel mai frecvent al termenului „drept” este cel de drept obiectiv. fapte. În unele limbi există deosebire pentru cele două accepţiuni ale noţiunii de drept. astfel încât. la fel procurorul. Unicitatea fenomenului juridic determină unicitatea ştiinţei dreptului (ştiinţei juridice).: om drept. oamenii au în vedere.). sensul de drept subiectiv (dreptul de proprietate. Dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice în vigoare (active). Juridicul are .

aşa cum au fost înţelese şi comunicate laicilor de slujitorii bisericii creştine.2. Nu mai puţin. 1. membrii societăţii date. poporul a delegat puterile sale suveranului şi această delegare a fost făcută în mod irevocabil. în diferite ţări. Cu alte cuvinte. de Saint Thomas d'Aquino (1227-1274). din cauza dispariţiei evidenţei atestând existenţa contractului social). în timpurile moderne. după fondarea şcolii. La diferite intervale. decât în constatarea unei realităţi istorice. el constă într-o explicaţie.3. în starea lui naturală. atâta vreme cât suveranul nu încalcă autoritatea bisericii. De esenţa şcolii dreptului natural este perceperea omului. s-ar schimba în anumite privinţe. Contractul social a fost cauzat de natura socială a omului (appetitus socialis). oamenii au avut drepturi şi îndatoriri sociale care rezultaseră din natura lor de oameni (starea naturală). este numai o raţionalizare posterioară a evoluţiei oamenilor de la starea lor naturală la societatea civilă (sau de drept). chiar dacă. de asemenea. esenţa şi funcţiile dreptului. dintre papi şi împăraţii Imperiului Roman cu privire la autoritatea temporală a Papei). ca o pură construcţie ipotetică. THOMAS D’AQUINO Fondată în Evul Mediu de Saint Augustin. autoritatea suveranului asupra supuşilor săi.3. după scurgerea atâtor milenii de organizare a oamenilor în societatea civilă. Printr-un contract social. 1625). Aceeaşi sursă ar explica. de la început. printre eforturile majore ale ştiinţei juridice. De esenţa şcolii originii divine a dreptului este explicaţia provenienţei lui din poruncile puterii supranaturale a lui Dumnezeu. Thomas Hobbs (1588-1697) (Elements of Law Natural and Politic. Forţa dreptului în societate s-ar baza pe sursa supranaturală a lui. Şcoala dreptului natural. care au generat-o.3 Ideea de drept în filosofia şi doctrina juridică Încercările de a explica raţiunea de a fi (raison d'etre) a dreptului s-au înscris. 1640). În ultimă analiză. AUGUSTIN ST. Este de reţinut că şcoala dreptului natural a fost prima reacţie de anvergură împotriva şcolii originii divine a dreptului. mai degrabă. De aceea poporul trebuie să se supună voinţei suveranului. (John Locke a sugerat existenţa în fapt a unui asemenea contract social. Astfel conceptul. expres sau tacit. constituiţi în popor. Adevăratul întemeietor al şcolii dreptului natural a fost Hugo Grotius (1583-1645) (De jure belii ac pacis.1. sunt deţinătorii tuturor puterilor (summa potestas). Contractul social încheiat între oameni pentru a ieşi din starea lor naturală. în Evul Mediu. la fel cum convenţia dintre diferitele societăţi (ginţi) a format baza coexistenţei lor. Dreptul ginţilor (cunoscut în timpurile moderne ca drept internaţional public) ar fi numai un rezidiu al stării naturale a oamenilor. F ST. După el. al membrilor unei societăţi.1 Şcoala originii divine a dreptului. Finalitatea contractului ar consta în asigurarea înţelegerii dintre oameni. care însă nu ar mai putea fi dovedit. dreptul natural ne apare invariabil în timp şi spaţiu. Trăsăturile comune ale diferitelor concepţii şi teorii constituie ceea ce este desemnată şcoala în ştiinţa dreptului. a format baza statului. 1. concepţiile şi teoriile. această şcoală a fost elaborată în secolul al XIII-lea. (De unde faimosul conflict. au fost exprimate. a pornit de la o premisă diferită de cea a lui Hugo Grotius. concepţii şi teorii privind originea. care subzistă în raporturile dintre state. oamenii au creat o autoritate superioară — statul. Contractul. Departe de a avea o natură 9 F HUGO GROTIUS F THOMAS HOBBS .

Dreptul este în ultimă instanţă „Volkgeist". Dreptul nu este un produs arbitrar. Charles Louis de Secondat Montesquieu (1689-1755)(L'esprit des lois. suveranitatea nu se poate delega şi singura formă corectă de guvernământ este aceea directă. lent. A fost lupta socială. prin contractul social.lea „L’Etat c'est moi”. dar şi-ar fi păstrat puterea legislativă (sau suveranitatea). Poporul ar fi cedat suveranului (regelui) puterea executivă. mai degrabă decît solidaritatea lor socială. Teoria lui Locke este o raţionalizare a monarhiei constituţionale. oamenii nu şi-au pierdut drepturile derivînd din natura lor şi care constituie fundamentul organizării statale.F JOHN LOCKE F JEAN JACQUES ROUSSEAU F CHARLES LOUIS DE SECONDAT MONTESQUIEU socială.3. A fost o primă tendinţă de rupere cu şcoala dreptului natural şi. după şcoala istorică 10 F SAVIGNY PUCHTA . pentru că altfel nu s-ar putea explica varietatea concepţiilor juridice şi fenomenelor de drept care sunt diferite de la popor la popor şi de la epocă la epocă. Potrivit concepţiei lui K. a abdicat. Cu alte cuvinte.3 Şcoala istorică germană a dreptului ai cărei reprezentanţi principali sunt Savigny şi Puchta. (Prin această abordare a problemei. înregistrează transformări continue în cadrul unui proces evolutiv. Atunci când oamenii s-au legat prin contractul social. în orice loc şi pentru orice timp). 1748) a avansat ideea că dreptul variază cu mediul fizic. Deoarece. 1690) a afirmat contrar lui Grotius şi Hobbs că. probabil cel mai complet. prin. natura lui. Pentru ca o înţelegere perfectă (unio perfecte) să fie asigurată. suveranul este investit. care îl împinge la înţelegerea cu semenii lui (appetitus socialis). Utilitatea statului este de a menţine pacea internă. cum spunea Ludovic al XIV. apărută în contextul în care. care fusese instaurată în Anglia după războiul civil purtat de Cromwell. de aceea. suveranitatea poporului este indivizibilă şi inalienabilă. decât prin observarea contractului social. Jean Jacques Rousseau (1712-1788)(Le contract social. Montesquieu poate fi văzut ca un precursor al şcolii istorice a dreptului. Sunt cunoscute adagiile lui Hobbs: homo homini lupus (omul este lup pentru om) şi bellum omnium contra omnes (războiul tuturor contra tuturor). este gata să-şi apere interesele prin luptă. John Locke (1631-1704)(On the Guvernment. el are un imperium absolutum. în starea naturală a oamenilor. fără a exclude însă mediul istoric şi social. omul este conceput în mod abstract şi identic cu toţi ceilalţi drepturile omului au fost prezentate ca drepturi universale (adică în acelaşi număr şi cu acelaşi conţinut. 1. Libertatea a fost caracteristică omului în starea lui naturală. Savigny (1778-1861) şi Puchta. care avea să fie fondată de jurisconsulţii germani. prin contractul social. omul este caracterizat prin egoism şi. la rândul ei. în favoarea voinţei generale. în mod irevocabil. care i-a forţat să se organizeze în societatea civilă (în stat). izvorul principal al dreptului. dreptul este o emanaţie spontană a unei îndelungate evoluţii istorice a spiritului propriu. De aceea. în secolul al XVI-lea. De aceea. spiritul poporului. libertatea individuală. teoria dreptului natural. De aceea. în concepţia lui Rousseau. constituie o reacţie la teoria dreptului natural. ci ia naştere şi se dezvoltă asemenea limbii. indivizii trebuie însă să abdice de la toate drepturile lor naturale în favoarea unui om (suveranul) sau a unei adunări. Hobbs a sugerat utilitarismul juridic ca raţiune a statului). în urma Revoluţiei Franceze se dorea codificarea dreptului în Germania. 1761) a elaborat. Mai mult. care nu poate fi asigurată. cu un sumuum imperium. care este atât de larg încât el însuşi nu poate să fie supus legilor. Întemeiată pe libertatea şi egalitatea indivizilor. împotriva monarhiei absolute. ei trebuie să renunţe definitiv la orice retractare a acestei delegaţii. adică drepturile omului. ei şi-au reţinut drepturile la libertate şi egalitate. Fiecare om. dar scopul ei nu poate fi decât binele comun.

„Dreptul este forma în care statul îşi organizează prin constrângere. Ei exprimă însă. De aceea. Pe de altă parte. precum şi a acelor interese individuale care se armonizează cu interesul general.este cutuma. nici logicitatea şi nici justeţea nu sunt desăvârşit realizate în drept. dreptul roman s-a format din dezvoltarea şi interpretarea Legii celor XII Table. În al patrulea rând. Dar. Ele fiind numai condiţii ideale constituie normele de bază ale edificării dreptului. destinaţia sau scopul. dreptul este considerat un sistem deductiv. de exemplu. 1. adică din faptul că normele care alcătuiesc ordinea juridică sunt deduse dintr-un număr de principii fundamentale. cum ar fi codul manierelor. Ceea ce dă valoare acestei definiţii este faptul că pune accentul pe viaţa socială privată în întregime. după cum unitatea ordinii juridice creează unitatea grupului social. care legiferează şi aplică dreptul. Eugeniu Speranţia defineşte dreptul ca fiind un sistem deductiv de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justiţie realizabilă să asigure un maxim de sociabilitate într-un grup social determinat. În al treilea rând. normele de politeţe sau de etichetă. opiniile şi nevoile poporului şi-1 adaptează diferitelor faze din dezvoltarea lui. Organicitatea dreptului decurge din structura sa logică. aşa cum. dar odată cu dezvoltarea societăţii apar funcţii noi. fără putinţa de a face dreptate. stadiile evoluţiei sale şi formele de sistematizare a dreptului. adică pe societate. considerând că dreptul are ca scop să asigure competiţia pentru pasiunea valorilor de apartenenţă limitată. datorită faptului că ea corespunde intereselor societăţii sau unui grup social. trebuie să se facă distincţie între natura. una din cele mai remarcabile concepţii este cea a lui Rudolf von Ihering care pune la baza dreptului interesul legal ocrotit. legiuitori şi judecători. ceea ce a determinat apariţia unor teorii sociologice. asigurarea condiţiilor de viaţă ale societăţii". Cu aceste circumstanţieri. Ideea condiţionării istorice şi naţionale a dreptului a exercitat o puternică influenţă asupra modului de a concepe şi explica formarea dreptului. el trebuie să se asigure. Este important de observat că puterea obligatorie a dreptului este dată de interesul general şi nu de interesele individuale. asigurând înfăptuirea ei împotriva factorilor contrari. spiritul. în acelaşi timp. F RUDOLF VON IHERING F EUGENIU SPERANŢIA 11 .4 Şcoala sociologică a dreptului Şcoala dreptului natural şi şcoala istorică a dreptului nu au putut să ofere un răspuns satisfăcător la ideile care se manifestau tot mai acut pe plan social. originea şi sistematizarea totalităţii normelor juridice care constituie dreptul şi alte norme sociale. potrivit cărora dreptul trebuie să fie fidel faptelor realităţii sociale şi are ca scop promovarea şi ocrotirea interesului general. definiţia perfectă a dreptului trebuie să înlăture confuziile şi să precizeze destinaţia sa de a urmări un maximum de socialitate. Aceste condiţii pot apărea şi în alte domenii ale vieţii sociale. având un caracter esenţial într-o construcţie tehnică. În aceeaşi direcţie realistă. Unitatea grupului social creează unitatea ordinii juridice. acţiunea juridică este o totalitate organică.3. În al doilea rând. împotriva acelor factori care periclitează coeziunea şi viaţa socială. trebuie să se refere la această construcţie tehnică. O definiţie perfectă a dreptului trebuie să ţină seama de faptul că nici această diferenţă specifică.

ceea ce se poate observa este solidaritatea indivizilor în care unii guvernează şi alţii sunt guvernaţi. Societatea juridică constă într-o coexistenţă a libertăţilor. Pentru el. inclusiv dreptul pozitiv. dar dreptul subiectiv (puterea individului de a se comporta într-un anumit fel) nu există ca atare. deoarece ea este reprimată de voinţele celorlalţi indivizi dacă loveşte în interdependenţa socială. oamenii sunt legaţi printr-o interdependenţă socială (sau solidaritate). drepturile individului nu sunt altceva decât funcţii sociale. De aceea. nu poate fi vorba de drepturi ale indivizilor. Drepturile şi obligaţiile există numai în cadrul societăţii din care individul face parte. Pentru el. Naţiunea însăşi nu este altceva decât o aglomerare de indivizi şi de voinţe individuale. Sociologia. societatea nu este o entitate absolută şi independentă de indivizii care o compun. în societate. indivizii nu trăiesc în mod izolat şi voinţa individuală nu se poate manifesta anarhia şi haotic. există numai puterea societăţii de a constrânge pe indivizi să se comporte într-un anumit fel. manifestarea voinţei individuale trebuie să se facă în cadrul interdependenţei sociale. Dreptul este expresia cea mai puternică a ciocnirii dintre manifestarea individuală şi manifestarea socială. în faza pozitivă. Ca şi dreptul subiectiv. adică în trasarea limitelor oricărei libertăţi individuale faţă de celelalte. De esenţa acestei şcoli este observarea fenomenelor sociale. De aceea. o construcţie logică ca şi aceea a statului. în realitate. ştiinţa nu trebuie să afirme decât ceea ce se poate constata în mod "pozitiv". dreptul subiectiv este înlocuit cu ideea de datorie. în realitate. Această interdependenţă constituie o regulă supralegală care se impune chiar şi în procesul legiferării. inclusiv dreptul. Cunoaşterea omului a cunoscut trei faze (sau stadii) şi anume: faza teologică. acţiunea individuală. ştiinţa se mărgineşte la a constata succesiunea unor fenomene şi. Astfel. 12 F AUGUSTE COMPTE . drepturile individului nu sunt în realitate drepturi subiective. pentru a fi acceptată. adică de necontestat. concluziile trebuie bazate pe observaţie şi nu impuse realităţii.se transformă într-un principiu de drept. deoarece prin ea se poate raţionaliza exagerarea fără limite a autorităţii statului asupra indivizilor. Cu alte cuvinte. Pe de altă parte. Cu alte cuvinte.o stare de fapt . este ceva pur material. Această constatare se face prin simţurile omului. suveranitatea este o concepţie metafizică şi primejdioasă. prin aceasta. faza metafizică şi faza pozitivă (legea celor trei stadii). care poate fi perceput prin simţurile noastre. este numai o abstracţiune. nu ar putea fi o acţiune juridic recunoscută şi. care ar contraveni solidarităţii sociale. explică existenţa dreptului. proteguită.5 Şcoala pozitivistă a dreptului. ajunge la prevederea lor ("savoir c'est pouvoir"). interdependenţa . fiindcă el este o noţiune mintală şi nu ceva care să se poată plăti. faţă de manifestările individuale. ca atare. Leon Duguit a considerat că nu există societate în afara indivizilor în carne şi oase. Emile Durkheim a inclus psihologia printre realităţile ce trebuie studiate în examinarea şi explicarea dreptului. Rezistenţa societăţii. Întemeietorul acestei şcoli a fost Auguste Compte. funcţii sociale pe care individul le exercită.1. în sensul unei voinţe capabile să se impună unei alte voinţe.3. Ca şi Durkheim. De aceea. Manifestarea individuală se distinge de cea socială prin aceea că prima se ciocneşte de o realitate externă care o domină. Contrar lui Auguste Compte. Societatea. Urmează că. În aceste condiţii. nu se poate vorbi de nici o personalitate — inclusiv cea a statului — care ar fi diferită de aceea a indivizilor. Legitimitatea actelor juridice ale indivizilor depinde de compatibilitatea lor cu interdependenţa socială. Astfel. de aceea. exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor sunt.

în lucrarea sa „Reine Rechtslehre" (Teoria pură a dreptului). 1. Ştiinţa dreptului este o ierarhie de relaţii normative. în care pot fi incluse pozitivismul ştiinţific. proximitatea. şi pozitivismul ştiinţific. În evaluarea intereselor individuale. Kelsen. problema esenţială ar fi de a împăca interesul general al societăţii cu interesele personale ale indivizilor care o compun. care nu depind de plăcerea individului. ci pure idealităţi. Criteriile de evaluare sunt intensitatea. pentru a le da satisfacţie.7 Şcoala normativistă a dreptului F HELVETIUS F JEREMY BENTHAM F HANS KELSEN O teorie legată de pozitivismul juridic este teoria normativistă a lui Hans Kelsen. Dreptul nu este altceva decât un sistem de norme ierarhizate într-o formă piramidală. face parte dreptul. Drepturile subiective sunt definite ca puncte de confluenţă ale normelor juridice. Principalul reprezentant al acestei şcoli a fost însă Jeremy Bentham care a început prin a distinge interesele prezente în societate după valoarea lor.A. cu principala sa lucrare „De I'esprit” 1758. fecunditatea şi puritatea plăcerilor evaluate.3.6 Şcoala utilitarismului juridic Acest curent a fost îndreptat împotriva Şcolii dreptului natural şi s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. O a doua serie de împrejurări. obiceiuri individuale şi alţi factori). Interesele trebuie evaluate printr-o aritmetică morală a factorilor pe care îi exprimă şi o ordine de priorităţi trebuie stabilită pe baza unei astfel de evaluări. a susţinut că universul este supus legilor interesului. Kelsen consideră că din acest din urmă plan al lui „trebuie". denumit şi pozitivism analitic. certitudinea. politică sau economică a dreptului valabile pentru alte ştiinţe. un sistem de norme. dar el trebuie evaluat din puncte de vedere diferite. cu principali reprezentanţi John Austin (1790-1859). 1. ca şi puterea lui de sensibilitate (care este influenţată de climă. la fel cum universul fizic este supus legilor mişcării. Deci dreptul nu cuprinde realităţi. considera că esenţa dreptului ţine de ceea ce defineşte nemijlocit norma juridică şi nicidecum.Pozitivismul a deţinut şi mai deţine în gândirea juridică o poziţie dominantă. cum ar fi cele avute în vedere de dreptul natural şi dreptul social. Cele două forme pe care le îmbracă pozitivismul sunt: pozitivismul juridic. numită şi teoria pură a dreptului.L. la baza cărora se găseşte norma fundamentală. H. H. Georg Jellinek. cea mai abstractă şi mai generală (Grundnorm) de conduită socială pe baza dreptului. Hans Kelsen. dreptul trebuie să recunoască că interesele colective sunt mai presus decât interesele individuale. iar teoria să-1 privească din punct de vedere pur normativ. Din această normă fundamentală derivă toate celelalte norme adoptate în vederea aplicării ei. Helvetius. H. Hart. în care sunt situate normele. În domeniul dreptului. Legea este un procedeu. Plecând de la distincţia făcută de Kant a celor două planuri ale gândirii omeneşti. cuprinde temperamentul lui. „Sein" (este) care reprezintă realitatea constatabilă şi „Sollen" (trebuie) care constituie ce trebuie să fie. Interesul individual stă la baza întregii activităţi sociale a oamenilor. Nu interesează explicaţia sociologică. Rudolf von Ihering.3. de determinări exterioare. vârstă. un mijloc de coordonare a acestor interese şi constrângerea statală nu este altceva decât mijlocul prin care interesele individuale sînt puse de acord cu interesele colective ale societăţii. sex. Norma fundamentală poate să fie formată după o anumită con13 . pozitivismul sociologic şi utlilitarismul.

În baza raţiunii se pot emite aprecieri asupra a ceea ce este drept sau nedrept. potrivit acestei concepţii. care este legea legilor. sentimentele. acest stat trebuie să fie un stat democratic de drept. dreptul cunoaşte câteva mari procese de recepţie care au afectat zone întinse. care apreciază valoarea sau legitimitatea sistemului juridic pornind de la norma fundamentală. în dezvoltarea dreptului internaţional şi Anita Naschitz. dreptul este dedus pe cale logică raţională. printre cei care au avut o contribuţie remarcabilă în teoria dreptului şi filosofia juridică a fost Mircea Djuvara (1886-1944)în: „Teoria generală a dreptului”. considera că dreptul se prezintă în două etape: dreptul raţional. cu norma normelor. Scopul dreptului este ideea de justiţie. în cel de-al doilea etaj. Sarcina ştiinţei dreptului este de a descifra relaţia dintre norma fundamentală şi normele inferioare făcând total abstracţie de conţinutul normei. iar justiţia ca esenţă a dreptului. concepţii. ci plecând de la o ipoteză iniţială. istoria dreptului vorbind de mari translaţii juridice în toate timpurile. ca o lege naturală. este imuabilă prin ea însăşi. În Germania sau Grecia. teoriile. Sub acest aspect. Istoric. Statul şi dreptul sunt în ultimă analiză. de exemplu. Astăzi. dar multiformă în manifestările ei pozitive. Un prim fenomen de recepţie este cel al receptării dreptului roman aplicabil în multe ţări ale lumii secole de-a rândul. modelând sisteme juridice "locale" după anumite reguli. iar aceste norme sunt apriorice. dreptul roman s-a aplicat direct până în secolul nostru. unul şi acelaşi lucru. Nicolae Titulescu. Această normă fundamentală nu se întemeiază deductiv. dar aceasta nu interesează teoria dreptului. cuprinzând uneori continente întregi. ci ca un imperativ categoric ordonator al lucrurilor.cepţie. dat de legi. Eugeniu Speranţia.4 Evoluţia dreptului spre formarea marilor tipuri şi familii de drept. O normă perfectă nu apare ca dominând lumea. principii. deci din dependenţa ei şi subsumarea ei logică faţă de norma fundamentală. Dreptul raţional este dat de raţionamentele făcute pe baza judecăţii abstracte asupra dreptului. Alături de dreptul raţional există dreptul pozitiv. Alţi autori care au avut contribuţii pe planul analizei dreptului românesc sunt Andrei Rădulescu în istoria dreptului. Plecând de la filozofia kantiană. criteriul esenţial de deosebire este tipul istoric de drept căruia îi aparţin. deci un principiu spre care tinde societatea. Dreptul. Juridicitatea normei rezultă din caracterul ei obligatoriu. pe care le are omul asupra noţiunii de drept. Orice drept este un drept statal şi orice stat este un stat de drept. 14 . nu există stat fără drept şi nici drept fără stat. un alt reprezentant al filozofiei lui Kant. consecventă cu principiile normative admise de spiritul nostru. pentru a fi aplicat necesită forţă şi aceasta este dată de stat. Justiţia este ordinea socială perfectă. 1. Lumea contemporană se prezintă împărţită în câteva mari sisteme sau familii de drept între care. De aceea. consideră că normele juridice trebuie să fie conforme cu unele principii prestabilite. ideile. obiceiuri. în filosofia dreptului. chiar după căderea imperiului roman. Formarea acestor mari familii juridice îşi găseşte explicaţia în apropierea sistemelor de drept din diferitele ţări ca urmare a transformărilor sociale petrecute în acestea. când statul de drept este o valoare supremă. jurisprudenţă şi alte izvoare ale dreptului. F MIRCEA DJUVARA F EUGENIU SPERANŢIA În ţara noastră. legal sau nelegal. în primul etaj şi dreptul pozitiv. fiind vorba de conştiinţa juridică.

şi de diferenţa sa specifică în raport cu celelalte modalităţi de reglementare a relaţiilor sociale.născut în Anglia şi care s-a extins în fostele colonii britanice.Un alt proces major de receptare ce a lăsat urme în istoria şi geografia dreptului este cel francez. Sistemul anglo-saxon se caracterizează prin absenţa reglementărilor codificate. A existat şi o recepţie de gradul doi: Spania şi Portugalia. spaniol. Olanda.common-law .A. şi-au extins legislaţia peste ocean. la fel şi în fostele colonii din Africa alături de cutumele tribale. Familia romano-germanică. Un fenomen interesant s-a petrecut în S.U.5 Definiţia dreptului Analiza conceptului dreptului. Italia. şi a modului de viaţă american rezultând un sistem juridic diferit de cel originar. Codul Civil francez din 1907 şi cel german din 1900 aplicându-se şi astăzi. pentru care. Luxemburg au adoptat coduri civile şi coduri comerciale după modelul francez. regulile esenţiale fiind de origine jurisprudenţială (Anglia nici măcar nu are o Constituţie). caracteristic este faptul că sunt ataşate statutului personal. sistemele naţionale se regrupează în mari sisteme de drept care configurează geografia juridică a lumii. însă rolul actului normativ nu este inexistent mai ales în contextul dezvoltării economice şi sociale incompatibilă cu practicile jurisprudenţiale. 15 . chiar dacă preocupări au existat încă înainte de anii 1918-1920. Aici common-law-ul s-a împământenit dar într-un proces de evoluţie. Un mare sistem de drept reprezintă gruparea unor mari sisteme juridice naţionale în raport de anumite trăsături ale acestora.U. Noua Zeelandă şi Canada (mai puţin Quebec) el se aplică şi astăzi. În India însă. din America Latină etc. ţinând seama de genul proxim. Cuceririle napoleoniene au introdus Codul Civil în statele ocupate de armatele franceze. În Australia.) şi sistemul juridic german s-a format pe baza sistemului roman şi se caracterizează mai ales prin preponderenţa legii scrise. normele lor nu sunt aplicabile tuturor persoanelor rezidente într-un anumit teritoriu. (exceptând statul Louisiana). dreptul islamic). s-a adaptat structurii federale a S. precum şi Mexicul au adoptat coduri civile de tip latin. portughez. foste mari puteri coloniale. ci tuturor persoanelor care având o anumită religie indiferent în ce stat ar domicilia sunt supuse unui statut personal bazat pe perceptele acelei religii (ex. sa realizat un sistem foarte original prin fuziunea dreptului hindus tradiţional cu dreptul britanic care a fost codificat pentru prima dată. excepţie făcând totuşi aşa numitele sisteme juridice tradiţionale şi religioase. Aşadar în cadrul dreptului burghez întâlnim două mari forme de drept: — romano-germanică.A. Pe calea unor astfel de procese. Necesitatea delimitării marilor sisteme de drept. Într-o altă parte a lumii s-a produs fenomenul de receptare a dreptului britanic . Statele din America Centrală şi de Sud. a apărut mai cu seamă după primul război mondial ca urmare a apariţiei unui număr mare de state independente. — anglo-saxonică. grupând sistemul juridic francez şi cele înrudite (italian. 1. Instrumentul principal îl constituie regula precedentului. a determinărilor sale şi a diferitelor sale forme concrete de manifestare ne permite să definim acest fenomen.

alta la Atena. Marcus Tullius Cicero (106-43 î. Această definiţie. ce face dreptul (cârmuieşte pe toţi oamenii. unele mai bogate şi mai detaliate. altele mai simple. bonum însemnând cinste. această definiţie care reflectă concepţia scolastică asupra justiţiei nu se poate aplica decât sistemelor juridice bazate pe egalitate. Or. Jean Jacques Rousseau. a atribui fiecăruia ce este al său. legi care se referă la relaţia membrilor societăţii între ei şi a acestora cu întregul corp social. dreptul este mai presus decât raţiunea.H. Defectul acestei definiţii a fost însă acela că era în contradicţie atât cu concepţia romană imediat următoare. onestitate. Observăm că Cicero defineşte: ce este dreptul. neminem laedere. filosof scolastic.obişnuită de toate popoarele din antichitate. egalitate. principiile pe care le enunţă. în sensul de legi fundamentale prin care se urmăreşte să se asigure „cea mai bună formă posibilă treburilor publice". o dependenţă care . conformă cu natura. cât şi cu sistemele juridice ale altor popoare. Pentru Cicero.după opinia marelui gânditor 16 . suum jus cuique tribuere”. admisă de toate ţările înainte de revoluţia franceză şi azi încă în multe ţări. care este ideea de egalitate. Defectul acestei definiţii este evident. dar şi că nu deosebeşte dreptul de morală. în realitate. alta acum. adică „dreptul este-arta binelui şi a echităţii”. a nu face rău nimănui. La romani. Şi această definiţie are defectul de a trece peste limitele dreptului. Thomas de Aquino(1227-1274). care a numit-o „Adevăratul şi preasfântul templu al dreptăţii”). aceea a jurisconsultului Ulpianus: „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere. constata că putem vorbi despre legi. stăruind asupra rolului dreptului „în ordonarea relaţiilor sociale". cuprinde între alte virtuţi şi justiţia şi dreptul. deci exclude toate sistemele care consacră inegalitatea.) de unde vine dreptul. Marele St. găsim începuturile şcolii dreptului natural. răspândită în toţi.) -celebru filosof. găsim cea mai celebră dintre definiţii. jurist. care a fost dezvoltată de Hugo Grotius. căci consideră dreptul ca o regulă cuprinzând în ea şi virtutea onestităţii. sclavia . dreaptă raţiune. o anumită morală care nu s-a introdus în dreptul roman decât în epoca clasică. atribuirea fiecăruia ce-i aparţine. Această lege nu este permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. fiind în afară de domeniul strict al dreptului.În decursul anilor. În lucrarea "De Republica". orator şi om politic al Romei . dreptului i s-au dat diferite definiţii. în „Digeste” („Digesta” sau „Pandectele”. cum ar fi sistemul castelor din India. care este obiectul justiţiei”. ceea ce romanii numeau honestum. diferenţa de clasă. O altă definiţie pe care o găsim la romani este aceea a lui Celsus:”Jus est ars boni et aequi”. adică: a trăi în mod cinstit. aşa încât percepţia sa a devenit mai uşoară. ci o singură lege şi eternă şi neschimbătoare va cârmui pe toţi oamenii în toate timpurile". constanta eternă. reflectă o mentalitate înaintată. Or. a definit dreptul ca: „Proporţia între două lucruri. iar aequum. proporţionalitate. apărută în timpul domniei împăratului Justinian. alta mai târziu. Această proporţie are drept scop de a stabili egalitatea. cum trebuie să fie dreptul (etern şi schimbător).înţelegea dreptul ca "o lege adevărată. în demersul explicativ al celebrului orator roman. cel puţin honeste vivere. Aici. Aceste legi „asigură independenţa unui individ faţă de ceilalţi şi în acelaşi timp dependenţa sa faţă de stat"... pe care romanii au luat-o de la filosofii stoici. bonum. El constă în a pleca de la o concepţie subiectivă asupra dreptului. Nici nu este alta la Roma. iar realitatea şi aplicarea normelor sale fiind stimulată de înţelegerea sensului şi semnificaţiilor conduitei prescrise în relaţiile umane.

care spunea că dreptul reprezintă totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor. de care depinde succesul tuturor celorlalte". În afară de aceste definiţii (prezentate exemplificativ) care pleacă de la conţinutul ideii de drept au existat şi definiţii care au pornit de la izvoarele dreptului. ca şi indivizilor". fie în adunările populare. O altă definiţie celebră este aceea a lui Immanuel Kant. scria că "în momentul în care găsim o istorie bazată pe documente. Astfel. care . Deci se poate concepe perfect existenţa dreptului. aşa numite formale. Savigny . Această definiţie cuprinde elementele esenţiale ale dreptului şi anume: norme de purtare.. vom găsi aceea a dreptului bazat pe fenomenele sociale şi având drept scop binele societăţii. Or. În orientarea sociologică.„alcătuiesc adevărata constituţie a statului". că dreptul reprezintă totalitatea normelor de purtare sociale. sociale. La acea epocă. adică relaţia dintre nesupunere şi pedeapsă. legi care se referă la relaţia dintre „om şi lege. Dreptul a fost definit şi ca totalitatea preceptelor. Codul Napoleon era considerat ca ceva perfect şi complet: tot dreptul civil se găsea în el şi nu era chestiune care să nu fi rămas nerezolvată de el. astfel încât era natural ca dreptul să fie confundat cu legea. ceea ce dă naştere legilor criminale". principalul artizan al teoriei. Această definiţie postulează o întreagă doctrină: aceea a dreptului natural bazat pe raţiune. legi care nu se sapă nici în marmură nici în bronz. căci statul. recunoaştem în ele un drept cu caracter propriu poporului căruia el se aplică. de obiceiuri şi mai ales de opinie . susceptibile de a fi realizate prin constrângere materială. Cele mai multe dintre aceste definiţii identifică dreptul cu legea. care rămân extrinseci definiţiei. în faţa acestei concepţii. Or. fiind autoritatea care face legea. În această definiţie intră dreptul din orice epocă. la nevoie. oricare ar fi concepţiile asupra conţinutului sau fundamentului său. care nu ţin seama decât de forma pe care o îmbracă regulile sociale când devin juridice. acela de a identifica dreptul cu statul. Şcoala istorică germană a dreptului natural a considerat dreptul un produs istoric. S-a spus astfel. iar societatea există de când există oameni. Dreptul există din moment ce există societate. juristul francez Leon Duguit înţelege prin drept „linia de conduită care se impune indivizilor în societate. Este vorba de moravuri. făcându-se abstracţie de drepturile individului. concluzia este că nu ar exista drept fără stat. Aceste legi „menţin poporul în spiritul rânduielilor sale şi înlocuiesc pe nesimţite forţa autorităţii prin forţa deprinderii. Au existat şi definiţii. este aceea a lui Cuq: „Dreptul este o totalitate de reguli fondate pe raţiune. ci în inimile cetăţenilor. această idee este cu totul falsă. a cărei respectare este 17 . ca şi limba şi obiceiurile acelui popor". care cârmuiesc raporturile oamenilor în societate şi care pot fi aduse la îndeplinire prin forţă materială. care au ca scop de a păstra şi garanta drepturile naturale şi imprescriptibile ale omului şi care se impun popoarelor. concepţia este şi periculoasă. dat fiind că ea este aceeaşi pentru toţi particularii".„asigură libertatea. în conformitate cu o lege universală a libertăţii. Definiţia dreptului prin lege are un mare inconvenient. întrupat fie în monarh. regulilor şi legilor care cârmuiesc pe oameni în societate şi a căror observare este sancţionată la nevoie prin constrângere sau mai bine zis prin forţa publică. legi. în afară de orice organizaţie de stat. O definiţie care are la bază tot drepturile personalităţii omeneşti.. tinzând la absolutism. primii comentatori ai Codului Napoleon.după convingerea lui Rousseau . Cei care fac această identificare sunt mai ales autorii francezi din secolul al XIX-lea. În plus.

Cu alte cuvinte. ca o existenţă în sine. principii şi definiţii. . Factorul politic este cel care cristalizează şi exprimă voinţa comunităţii statale. voinţă care se exprimă în principal prin elaborarea de către instituţiile 18 F CADRUL NATURAL F CADRUL ISTORIC F CADRUL ECONOMIC F CADRUL POLITIC F . cât şi al practicii juridice supuse inevitabil dinamicii specifice procesului de cunoaştere. asupra procesului de configurare a dreptului atât în conţinutul. de asemenea. de circulaţie a bunurilor.cadrul natural de existenţă. biologic şi demografic au influenţat specificul modului de viaţă material şi cultural-spiritual al acelei comunităţi şi în context. Important este de a reţine că nici o definiţie nu poate exprima integral şi la modul ideal fenomenul supus definirii. ansamblul normativităţii sociale. de producţie.cadrul istoric şi specificul etnic-naţional de evoluţie a acelei comunităţi.cadrul sau factorul economic. marile evenimente (momente sau procese) istorice care au marcat existenţa şi evoluţia acelei comunităţi ş. de constituire şi evoluţie a comunităţii umane respective în care.6 Factorii de determinare (configurare) a dreptului Înţelegerea şi explicarea conceptului "drept" implică şi explicarea factorilor care îl determină ca o existenţă social-istorică specifică. cu pondere variabilă. particularităţile contactelor interetnice ale comunităţilor limitrofe. stabilind drepturi şi obligaţii. înţelegând prin aceasta ansamblul de relaţii şi condiţii ale vieţii şi activităţii materiale. seria exemplelor ar putea continua. factorul geografic. adică al unui ansamblu de factori care îşi pun amprenta. valorilor materiale etc. deci. Aceasta datorită inevitabilelor limite ale oricărui demers de sintetizare şi exprimare concentrată a unui fenomen atât de complex şi atât de amplu cum este dreptul.a. Desigur. în afara oricăror determinări cauzale de ordin obiectiv sau subiectiv. un asemenea demers ştiinţific este întotdeauna benefic şi productiv atât în plan teoretic. constituie. într-o formă sau alta şi asupra dreptului în cadrul general al determinării normativităţii sociale a comunităţii respective . fiind asigurate la nevoie. dreptul nu este în afara unui anumit determinism cauzal." 1. Aceasta nu înseamnă că formularea definiţiilor dreptului ar fi inutilă sau un exerciţiu pur sofistic. Dimpotrivă. De aceea. următoarea definiţie ni se pare mai cuprinzătoare : "Dreptul este sistemul normelor elaborate şi/sau consacrate (preluate) de către puterea de stat. Dreptul nu poate fi conceput. . direct sau indirect. un important factor care determină în mod direct o sferă însemnată a dreptului — categoria normelor care reglementează raporturile economice de proprietate. într-o încercare de a cuprinde cât mai numeroase şi mai relevante elemente definitorii ale dreptului. şi-au pus amprenta într-o măsură sau alta. norme care orientează comportamentul uman în conformitate cu valorile societăţii respective. cât şi în forma sa. Din categoria acestor factori determinanţi mai relevanţi ar fi: . de forţa coercitivă a puterii publice. sistemul politic. structuri şi relaţii de organizare şi activitate socială a căror respectare este obligatorie. cadrul şi particularităţile sistemului politic acţionează cel mai direct şi cu ponderea cea mai relevantă asupra dinamicii dreptului în general şi asupra dreptului pozitiv în special. inclusiv a normativităţii juridice . schimb.F DREPTUL considerată la un moment dat de către societate ca o garanţie a interesului comun şi a cărei violare antrenează o reacţie colectivă împotriva autorului acestei violări”. în care factori precum: omogenitatea sau eterogenitatea etnică.

„Nemo censetur ignorare legem" (nimeni nu are voie să nu cunoască legea). şi într-o oarecare măsură. finalităţile. cultura în general. Ele se manifestă ca un ansamblu sistematic şi unitar de reguli de conduită. Prin urmare. cu comunitatea internaţională. pe toată durata cât este în vigoare. îşi pune amprenta. asupra normativităţii sociale în general şi implicit asupra celei juridice. condiţii sau INTERNAŢIONAL procese cu relevanţă diferenţiată.Dreptul are un caracter normativ. Factorii de configurare a dreptului reprezintă importante surse naturale şi sociale. o formă oficială. delegată sau direct de la cei interesaţi. se adresează tuturor. Dreptul trebuie să concilieze interesele individuale cu cele sociale.competente ale puterii a normelor de drept. Existenţa dreptului este dată de necesitatea stabilirii unor norme de conduită obligatorii între oameni. a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin forţa de constrângere a statului. Dreptul se mărgineşte la raporturile oamenilor între ei. Normativitatea juridică este caracterul specific al dreptului ca fenomen social. 16 din Constituţie). chiar şi forma. situaţia internaţională a unui stat. la nevoie. F 1. . prin forţa coercitivă a statului. „fapta aceluia". care-1 distinge de alte discipline sociale. în aceleaşi condiţii. Sancţiunea ce se aplică. Art. respectarea lor fiind asigurată. Dreptul se aplică permanent. o formulare impersonală: „Orice faptă a omului". Obligativitatea dreptului este realizată prin constrângere exterioară (forţa coercitivă a statului — manu militari). . 998 Cod civil foloseşte. conţinutul. au o anumită influenţă asupra dreptului. între autoritate şi libertate. creaţia spirituală. fiind o regulă de conduită în relaţiile dintre oameni. 199 Cod penal. . implică alteritatea şi nu priveşte nici îndatoririle religioase şi nici faţă de ei înşişi. 19 . Indivizii sunt egali în faţa legilor şi a autorităţilor (art. începe cu expresia. CADRUL În analiza fenomenului juridic sunt identificabili şi alţi factori. Astfel.factorul sau cadrul internaţional. des întâlnită în legea penală. de regulă. a binelui comun. din care acesta îşi trage obiectul. instituite sau recunoscute de puterea de stat. indirect. Aceste reguli se statornicesc în societate în conformitate cu anumite valori sociale. formularea sa fiind impersonală şi abstractă. Dreptul se realizează prin reguli de conduită obligatorie.Dreptul are un caracter general şi permanent. toate persoanele au aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii.7 Caracterele dreptului F CARACTER NORMATIV F CARACTER GENERAL SI PERMANENT F CARACTER OBLIGATORIU ŞI SANCŢIONATOR Dreptul prezintă trei caractere.Dreptul are un caracter obligatoriu şi sancţionator. . art. El are ca scop realizarea ordinii în societate şi a înţelegerii sociale. de asemenea. Regula de drept (legea) nu vizează o persoană determinată. fiind aplicată de organe care sunt special investite cu puterea de a judeca şi decide prin hotărâri care se aduc la îndeplinire. . Obligativitatea dreptului este aşa de puternică încât nimeni nu poate ignora normele de drept sub motivul necunoaşterii lor. îmbracă. căci dreptul nu poate fi înţeles şi explicat decât în contextul interferenţei sale cu ceilalţi factori şi condiţii ale existenţei sociale. în formele prevăzute de lege. În contextul schimbării factorilor politici de conducere şi exercitare a puterii de stat sunt antrenate şi schimbări ale dreptului în ansamblu său numai în privinţa unora din norme şi instituţii. să realizeze un echilibru între aceste interese. emanând de la o autoritate publică.cadrul sau factorul cultural ideologic. raporturile cu vecinii.

1989. 1995. II. Editura Proarcadia. Văllimărescu Al. Bucureşti. Bucureşti. Editura Lumina Lex. 2000. 1994. Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”.: „Introducere în teoria generală a dreptului”. 2000. Bucureşti. 1997.P.: „Théorie générale du droit”. Bucureşti. Editura Lumina Lex. Bucureşti. Dalloz. Târgovişte. Editura Lumina Lex. Popa N.: „Teoria generală a dreptului”. Bucureşti. Dalloz. Paris. Vonica R.BIBLIOGRAFIE Bergel J. Editura Daniel. Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”. Bucureşti. TEST DE AUTOEVALUARE Ce se înţelege prin drept? TEMĂ DE REFLECŢIE 20 .L. 2004. Sida A. 1999. Timişoara. : „Introducere în studiul dreptului”. 1993. 2002. 1999.: „Lecţii de filozofie juridică”. Terre Fr. Editura Lumina Lex. Ciobanu D. ed. 1997. Bucureşti. Editura Europa Nova. Editura Hyperion XXI. : „Introducere generală în drept”.: „Introducere în studiul dreptului”. Editura Militară. Voicu C. Ţop D.: „Introduction generale au droit”.: “Tratat de teoria generală a dreptului”. Editura Lumina Lex. 2000. Stroe C-tin: „Compendiu de filozofie a dreptului”. Editura Augusta.: ‚Teoria generală a dreptului”.: „Tratat de enciclopedia dreptului”. Del Vecchio G. 1992. Bucureşti. Paris. Mazilu D-tru. Editura Lumina Lex. Bucureşti.

Care sunt sensurile termenului „drept”? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1. Arătaţi care sunt caracterele dreptului. 3. p.18-19 2. p.Care este esenţa dreptului? MODELE DE ÎNTREBĂRI 1. p.Care sunt factorii de configurare a dreptului? 2.19-20 3.7 21 .

Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins 2. : : =2 ore 22 .1 Sistemul ştiinţelor sociale 2.3 Locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului. .Dezvoltarea temei 6.Obiective operaţionale 4.Prezentarea caracteristicilor şi a necesităţii studierii disciplinei Teoriei generale a dreptului.Obiectiv general 3. Obiective operaţionale .Bibliografie selectivă 7.CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – ŞTIINŢĂ SOCIALĂ COMPLEXĂ 1.Evidenţierea conexiunii dintre ştiinţele juridice şi alte ştiinţe sociale.Cunoaşterea conceptului de ştiinţă socială.Cuprins 2.2 Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale 2.Temă de reflecţie 8. .Timpul necesar studiului capitolului 5. Obiectiv general Identificarea şi cunoaşterea legăturii dintre ştiinţele juridice şi ştiinţele sociale şi relevarea locului Teoriei generale a dreptului în cadrul ştiinţei dreptului.

sociologice. Aceste ştiinţe alcătuiesc un sistem. ştiinţele care studiază aspectele normative ale vieţii sociale şi alcătuiesc sistemul ştiinţelor juridice. teorii (imagine statică). reprezentări.F. produce continuu noi cunoştinţe. Legile generale ale societăţii au anumite trăsături care le deosebesc de legile naturii. economice. şi gândire. de generalizări ştiinţifice dobândite prin metode de cercetare". ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu al cunoaşterii. din numeroasele analize şi clasificări făcute de-a lungul timpului sistemului ştiinţei. ca valori spirituale (imagine dinamică). dotaţi cu conştiinţă şi raţiune. Scopul ştiinţelor despre societate este acela de a cunoaşte legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii. care îşi propun reconstituirea şi interpretarea trecutului. ştiinţa dreptului aparţine ştiinţelor despre societate. adevăruri şi fapte din lumea înconjurătoare. experimentul. juridice etc). societate. ci şi ca un sistem. care abordează activitatea cognitivă ca o activitate esenţial umană. în primul rând prin aceea că legile dezvoltării sociale se manifesta în însăşi activitatea oamenilor. iar Charles Montesquieu o definea ca „Un summum de idei despre ceea ce ne înconjoară". totalitatea ordonată a cunoştinţelor şi experienţelor umane. G. se poate accepta. care se dezvoltă.1 Sistemul ştiinţelor sociale F ŞTIINŢA F ŞTIINŢELE SOCIALE Cele mai prestigioase dicţionare definesc ştiinţa ca un ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură. etice. demografice. Ca fenomen social aparte şi ca forma specifica de activitate umană. Hegel (1770-1831) definea ştiinţa ca fiind „ceea ce mintea omului a reuşit să sintetizeze din contactul cu realitatea trăită". lingvistice). ştiinţe despre societate şi ştiinţe despre gândire. clasificarea trihotomică în: ştiinţe ale naturii. statistica (ştiinţele politice. bazate pe relaţii obiective confirmate în practică. prin conţinutul obiectului său. activitatea de cunoaştere prin cercetare într-un anumit domeniu sau ca totalitatea cunoştinţelor. 2.CAPITOLUL II TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – ŞTIINŢĂ SOCIALĂ COMPLEXĂ 2. Ea pune în evidenţă şi demonstrează. în care sunt grupate: ştiinţele care utilizează observaţia.2 Ştiinţa dreptului în sistemul ştiinţelor sociale 23 .W. Ştiinţele care au ca obiect de studiu societatea sunt ştiinţe sociale. ştiinţa nu poate fi privita doar ca un sistem de idei. Prin tradiţie. În general. Ştiinţa este o activitate umană de o mare diversitate şi complexitate. ştiinţele istorice (naţionale şi universale). într-o manieră ordonată. de a studia formele istorice de organizare socială şi modalităţile specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii social-umane (politice. Andrei Rădulescu observa şi el că ştiinţa reprezintă „un sistem de valori. se adaugă epistemologia. La aceste trei mari categorii de ştiinţe. studiilor cu valoare universală caracterizate de un obiect şi o metodă proprii.

. Ca ştiinţă socială cu statut şi poziţie specifice. (nu se confundă cu o exegeză a textelor normative). a jurisprudenţei. politic. ea supune unui amplu-proces explicativ contextul social-cultural în care apar şi îşi duc viaţa normele şi instituţiile juridice. viaţa instituţiilor politice şi juridice (apariţia şi evoluţia istorică a acestora). să cerceteze legile existenţei şi evoluţiei statului şi dreptului. Calitatea dreptului. constând în stabilirea şi fixarea în chip metodic a faptelor. social. reprezintă o generalitate a experienţei umane într-un anumit sector de activitate şi conţine o serie de date verificate şi sistematizate. în scopul conducerii şi dirijării comportamentelor. culturale. geneza şi modalităţile în care comportamentul uman trebuie să răspundă la comenzile societăţii. caracteristicile sale structurale. „Ştiinţa dreptului .e o ştiinţă pur teoretică. legăturile interne ale sistemului juridic. modele.F ŞTIINŢA DREPTULUI F FUNCŢIE DESCRIPTIVĂ F FUNCŢIE TEORETICĂ Societatea în ansamblul său este confruntată cu o infinitate de fenomene. Totul trebuie introdus în tiparul normelor juridice. concret .domeniul participării oamenilor la circuitul juridic. din acest punct de vedere. ştiinţa dreptului are o funcţie descriptivă. o tehnică. astfel încât societatea să funcţioneze printr-o reală articulare a tuturor componentelor sale. ridicându-se întrebarea dacă dreptul nu este numai o artă. impunându-le reguli normative. dreptul. situaţiilor. sociale. împrejurărilor concrete pe care le studiază şi cercetează. sociologia. Ea e pentru libertate exact acelaşi lucru ca mecanica pentru mişcare. În felul acesta. în temeiul unor cerinţe valorice. Această funcţie de reglementare revine dreptului. categorii. ştiinţa dreptului studiază natura juridicului. ştiinţa dreptului analizează un anumit domeniu al relaţiilor şi structurilor sociale . S-a răspuns. dreptul „absolut" de manifestare. el trebuie să organizeze viaţa oamenilor şi a societăţii în general pe toate coordonatele vieţii: politice.de influenţare a comportamentului. putem vorbi despre ştiinţa dreptului. ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice. concepte şi principii. Cooperarea oamenilor în acest domeniu vast al realităţii sociale implică intervenţia dreptului. în temeiul unor raţiuni ce ţin de coexistenţa libertăţilor. Ca ştiinţă explicativă. regularităţile.mecanism care. de exemplu. la rândul lor. Ştiinţa dreptului nu se opreşte la studiul normei juridice. spiritual. negreşit. Aceasta este chemată să studieze. investigate. programându-le într-un anumit sens. Dreptul se apleacă asupra realităţii spre a-i cerceta legităţile. raporturile cu alte ştiinţe. influenţa acesteia. poate fi cunoscut şi studiat şi. Componenta juridică a realităţii sociale capătă în acest context o importanţă aparte. economice. că dreptul este şi ştiinţă şi artă. colaborând în acest proces cu toate ştiinţele sociale . demografia. Ca orice ştiinţă. spirituale.economia politică. Ştiinţa dreptului formulează principiile generale în baza cărora dreptul îşi structurează un mecanism adecvat . acţiunile şi limitându-le. 24 . de mutaţii esenţiale pe toate planurile: economic. ca şi celelalte ştiinţe sociale. cu toate consecinţele ce decurg de aici. dar şi un ansamblu metodologic în baza căruia fenomenele pot fi studiate. Dreptul. statistica etc.scria la 1800 filosoful german Schelling . natural sub care fiinţele libere pot fi gândite ca atare în raporturi reciproce . Fiecare stat este pus să găsească soluţii problemelor noi care se manifestă în societate. un complex de noţiuni. pentru că deduce acel mecanism. istoria. modalităţile concrete în care aceste instituţii influenţează societatea în globalitatea ei şi suportă. ca sistem normativ. ca ştiinţă a fost pusă la îndoială. nu poate fi construit decât prin libertate".eficient şi adaptat permanent la scara omului real. contractului etc.

dreptatea. Dreptul. ştiinţa de a deosebi ceea ce e drept de ceea ce e nedrept". realizează o generalizare a experienţei umane în domeniul său de cercetare.F PARTICULARITĂŢI Cealaltă funcţie. În esenţă. ci şi nedreptatea. concepte. pe baza cărora fenomenele din societate pot fi investigate şi studiate. funcţia teoretică. cu întregul cortegiu de efecte ce decurg de aici. oferind date verificate. Este necesar a fi reţinute şi alte particularităţi ale ştiinţelor juridice şi anume: sunt ştiinţe critice . statistica etc. ştiinţa juridică. vorbit de toţi oamenii. nu are sens şi valoare decât dacă. Este suficient să amintim definiţia ştiinţei dreptului dată cu două milenii în urmă de către Ulpian: „Ştiinţa dreptului este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane. ştiinţa dreptului a înregistrat un permanent proces de specializare. istoria. Există însă un fond comun al tuturor sistemelor juridice. Dreptul a fost cel care. constă în elaborarea ipotezelor. dreptul colaborează cu celelalte ştiinţe sociale: economia politică. demografia. Spre deosebire de „ştiinţele pure" care au o valoare de cunoaştere. In evoluţia sa milenară. construcţiile şi deducţiile sale păstrează orientarea lor spre practica dreptului. Este suficient să amintim rolul fundamental al dreptului în viaţa societăţii româneşti în ultimul deceniu al acestui secol (1990-2000). ştiinţa dreptului. progresul şi perfecţiunea. O ştiinţă juridică pur teoretică. sociologia.adoptă o atitudine critică faţă de propriul obiect de studiu. Prin cele două funcţii. Spre deosebire de ştiinţele juridice. Fiecare aparţine unei anumite ţări. Sistemele juridice sunt foarte variate. în afară oricărei aplicaţii practice. categorii. a găsit soluţiile 25 . depistează elementele contradictorii ale ordinii juridice. recunoaşterea cu întârziere a ştiinţelor juridice ca adevărate ştiinţe. riguros sistematizate. ştiinţa dreptului analizează şi cercetează domeniul extrem de vast şi diversificat al participării oamenilor la circuitul juridic. fiind circumscris întrun anumit cadru teritorial. ştiinţele juridice nu au un caracter universal. Este firesc deci. ca ştiinţă normativă. ceea ce face ca între formele de exprimare naţională a ştiinţei dreptului să existe o inevitabilă legătură. ştiinţele naturii îşi acceptă pur şi simplu obiectul de studiu. oamenii priviţi ca purtători de drepturi şi obligaţii juridice. analizând şi cercetând noile realităţi sociale din România. de un extraordinar dinamism. pentru a ne putea da seama de acumulările în planul cunoaşterii. când România a parcurs perioada trecerii de la un regim de dictatură comunistă la un regim democratic. ca ştiinţă poate fi considerat ca un limbaj fundamental. ca ştiinţa dreptului să fie legată de un anumit sistem social şi să se mărginească la un anumit cadru naţional sau la cadrul geografic al unui grup de ţări cu tradiţii juridice comune. principiilor şi conceptelor specifice prin care explică domeniul pe care îl cercetează. în mare măsură. pur abstractă este lipsită de sens. nu numai exactitatea. făcându-l accesibil oamenilor. regresul şi imperfecţiunea. S-a susţinut chiar că diferenţele dintre sistemele juridice naţionale sunt superficiale şi că instituţiile juridice fundamentale ale acestor sisteme converg. De asemenea. Importanţa ştiinţei dreptului este pusă în evidenţă cu deosebire în perioadele de profunde transformări care au avut loc în istoria societăţii. proces în care s-au cristalizat valorile ce constituie obiect specific de cercetare. un complex de noţiuni. Acest fapt a determinat. realizate într-un migălos şi anevoios efort de clarificări desfăşurate în timp. teoriilor. În acest proces complex. principii şi metode specifice.

dreptul civil. Filosofia dreptului. societatea civilă etc. În funcţie de obiectul concret studiat. Cu alte cuvinte.d. Criteriul principal al constituirii ramurii de drept îl formează relaţiile sociale relativ distincte din ansamblul de relaţii pe care le reglementează.pentru a reglementa juridic.ştiinţele juridice istorice — în care sunt cuprinse diversele istorii generale (naţionale sau universale) ale dreptului. Istoria gândirii (doctrinelor) juridice .m. libertatea oamenilor. dreptul administrativ. ramura ştiinţei dreptului este înţeleasă ca o componentă relativ distinctă a ştiinţei dreptului (ştiinţelor juridice) care are ca principal obiect de studiu ramura sau subramura de drept. sau de specialitate — constituite pe domenii relativ distincte din sfera dreptului. O F SUBSISTEMELE ŞTIINŢEI DREPTULUI ştiinţă modernă. ramurii dreptului civil îi corespunde ştiinţa dreptului civil ş. dreptul penal. De observat însă că în mod uzual nu se foloseşte terminologia completă de "ştiinţă" a dreptului constituţional. În acest context trebuie observată distincţia şi în acelaşi timp corelaţia dintre noţiunile de "ramură a dreptului" şi "ramură a ştiinţei dreptului" sau a ştiinţelor juridice. dreptul muncii. radical deosebită de perioada anterioară. educaţia. departe de a dispărea. adică pe ramuri sau subramuri ale dreptului. Spre deosebire de ramura de drept. Astfel. dreptul internaţional etc. Introducerea în studiul dreptului etc. sau de "ştiinţă" a dreptului administrativ sau "ştiinţa" dreptului civil etc. cunoaşte astăzi o dezvoltare şi afirmare crescândă în domenii de o mare varietate ale societăţii.ştiinţele juridice cu caracter teoretic.ştiinţele juridice de ramură. Enciclopedia juridică. istoriile diferitelor ramuri sau instituţii ale dreptului: Dreptul roman. dinamică şi respectată. ramura de drept este înţeleasă ca o subdiviziune a dreptului (în înţelesul de drept obiectiv). ştiinţa dreptului (ştiinţele juridice) este constituită (se împarte) în următoarele componente sau structuri (subsisteme): . ramurii dreptului constituţional îi corespunde ştiinţa dreptului constituţional.a. . ramura de drept cuprinde o grupare mai largă de norme care reglementează relaţiile sociale relativ distincte ale unui anumit domeniu din ansamblul relaţiilor sociale. ramurii dreptului administrativ îi corespunde ramura ştiinţei dreptului administrativ. de nivelul de generalitate a investigaţiei. . Sunt considerate ca principale ramuri ale dreptului: dreptul constituţional. . fundamentale sau globale: din care fac parte: Teoria generală a dreptului. Istoria dreptului românesc. de scopurile teoretice şi practice urmărite. într-o formă nouă. ci denumirea directă a ramurii dreptului pe care o 26 . care. Astfel. Această categorie de ştiinţe formează componenta cea mai largă a ştiinţelor juridice. cele mai importante relaţii sociale şi valori fundamentale: proprietatea. De regulă fiecărei ramuri sau subramuri a dreptului îi corespunde o ramură sau subramura a ştiinţei dreptului. Într-o asemenea perioadă dreptul şi-a demonstrat statutul de ştiinţă. dreptul comercial.

F TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Fenomenul juridic în globalitatea sa. principiile acestuia. "drept civil" etc. Ca parte a ştiinţei dreptului.3 Locul şi rolul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului. "drept administrativ". de definire şi explicare a unor categorii şi instituţii.ştiinţele juridice auxiliare — sunt categoria ştiinţelor ajutătoare. adică. de exemplu. "drept constituţional".studiază. esenţial în ce priveşte fenomenul juridic. informatica juridică. . medicina legală etc. dar cu obiect. Din categoria ştiinţelor de specialitate mai fac parte : . fiind un rezultat al dezvoltării actuale a ştiinţelor în general şi a ştiinţelor juridice în special.ştiinţele de graniţă (de contact sau de interferenţă) — constituie categoria relativ nouă a ştiinţelor juridice care s-au format prin interferenţa sferelor unor ştiinţe de ramură sau subramură. De aceea. prima încercare de analiză enciclopedică a dreptului este atribuită lui Wilhem Durantis care a publicat în anul 1275 lucrarea "Speculum juris". această disciplină fundamentală a ştiinţelor juridice mai este numită şi "Introducere în studiul dreptului". metode şi aparat conceptual relativ distinct de cel al ştiinţelor de contact. Din această categorie fac parte ştiinţe cum sunt. medicina legală. F EVOLUŢIE ISTORICĂ Sub aspectul apariţiei şi evoluţiei istorice. întâlnite în toate ramurile dreptului. psihologia juridică. sociologia juridică. care abordează conceptele fundamentale ale dreptului. ceea ce este necesar. constituind fundamentul pregătirii juridice şi asumându-şi sarcini de iniţiere în însuşirea dreptului. finalitatea sa este studiat de "Teoria generală a dreptului". "dreptul ca drept". ca formule de exprimare mai directe. capătă contur şi fundamentare abia în secolul XIX constituindu-se în cel mai documentat argument 27 . Având preocupări de generalizare a rezultatelor ştiinţelor juridice particulare. criminologia. psihologia juridică etc. Această categorie sau componentă a sistemului ştiinţelor juridice este de o dată relativ recentă în sfera sistemului. de exemplu. remarcabilă la vremea ei prin curajul de a aborda dreptul ca ştiinţă de sine stătătoare. 2. antropologia juridică. Teoria generală a dreptului este denumită uneori „Filosofie generală a dreptului” sau „Enciclopedie juridică”. logica juridică. statistica judiciară. Teoria generală a dreptului. uzuale. fiind o categorie derivată a acestora. complementare în studiul dreptului cum ar fi.

Teoria generală a dreptului pune în valoare elementele comune ale definirii dreptului. fără a se limita la investigarea unuia sau altuia dintre sectoarele domeniului juridic. întrunind ansamblul cunoştinţelor care rezultă din abstractizarea întregului drept pozitiv. Teoria generală a dreptului a fost caracterizată ca acea construcţie intelectuală. Mircea Djuvara (1889-1944) a exprimat. Teoria generală este disciplina ştiinţifică ce studiază ansamblul dreptului. răspunsul la aceste întrebări reprezentând însuşi obiectul acesteia . În dreptul român. categoriile şi legităţile create de Teoria generală a dreptului sunt folosite de toate celelalte discipline. care formulează şi defineşte categoriile fundamentale pentru toate ştiinţele juridice 28 . Conceptele. Teoria generală a dreptului este o ştiinţă juridică. instrumente constând în "norma juridică". abordând problematica dreptului în ansamblu. "izvorul de drept". în manieră modernă. iar din anul 1948 disciplina "Teoria generală a dreptului" face parte din programa de învăţământ a tuturor facultăţilor de drept din România. ea implică studiul marilor întrebări despre drept. Teoria generală a dreptului cuprinde acel set conceptual prin care ştiinţa dreptului explică realitatea juridică. fundamentul dreptului. respectiv determinarea lui. alcătuirea şi structurarea lui şi care elaborează instrumentele esenţiale şi conceptele fundamentale prin care dreptul este gândit. punerea sa în aplicare. care are la bază observarea şi explicarea diverselor sisteme juridice. ce înlesneşte analiza dreptului ca ansamblu de elemente aflate în interacţiune. "raportul juridic". argumentele pentru o "Teorie generală a dreptului". Imaginea pe care o obţine autorul asupra dreptului este rezultanta generalizării cunoştinţelor puse la dispoziţie de disciplinele care studiază diferitele ramuri ale dreptului. "tehnica juridică". analizei componentelor acestuia şi constantelor comune tuturor ramurilor dreptului.împotriva filosofiei dreptului şi dreptului natural care orientaseră gândirea juridică într-o direcţie pur speculativă. metodică şi organizată. adică explicarea noţiunilor elementare şi a principiilor comune. articulaţiile şi esenţa lui. Denumită vreme îndelungată. Interesul său s-a concentrat asupra surprinderii particularităţilor dreptului. obiectul ei fiind ceea ce este comun în toate ramurile dreptului. „Enciclopedia Dreptului” disciplină ştiinţifică care-şi propunea să studieze şi cerceteze considerentele generale şi fundamentale asupra dreptului. Teoria generală s-a desprins ca parte a ştiinţei dreptului abia la începutul secolului XX. Trebuie menţionat şi faptul că la Facultatea de Drept din Bucureşti a luat fiinţă în anul 1913 Catedra de Enciclopedia dreptului.

de care nu ne putem lipsi nici în studierea.: “Tratat de teoria generală a dreptului”.L. BIBLIOGRAFIE Bergel J. Teoria generală a dreptului îşi justifică necesitatea prin obiectul ei şi unghiul ei specific de analiză. Teoria generală a dreptului defineşte în mod ştiinţific categoriile şi instituţiile cu care operează. drept urmare. dezvăluind raţiunea acestuia de a fi. principiile şi procedeele juridice generale. Aceasta explică caracterul distinct al Teoriei generale a dreptului în raporturile cu celelalte ştiinţe juridice. Urmărind să dea o vedere de ansamblu asupra statului şi dreptului. toate ştiinţele juridice de ramură. Ea oferă a viziune globală asupra dreptului.particulare. în felul acesta. Fiind o ştiinţă generală despre drept. Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atât de cerinţe pur teoretice. explicând componentele esenţiale ale relaţiunii juridice şi precizând. Paris. Obiectul Teoriei generale a dreptului nu se confundă cu obiectul celorlalte discipline juridice de ramură. Teoria generală a dreptului stabileşte ceea ce leagă elementele parţiale între ele. Teoria generală a dreptului este strâns legată de ştiinţele juridice de ramură. Transpunerea în viaţă a dreptului implică recurgerea la conceptele. nici în elaborarea şi nici în aplicarea dreptului. La rândul ei. Scopul Teoriei este acela de a îmbogăţi şi amplifica cunoaşterea (deci si practica) dreptului. Aceste ştiinţe oferă datele concrete necesare pentru argumentarea tezelor generale cuprinse în sfera de analiză a Teoriei generale a dreptului. Bucureşti. Editura Lumina Lex. 2004. se regăseşte în toate ramurile ştiinţei juridice. 29 . ce este fundamental pe planul dreptului şi care. enunţă şi analizează principiile generale ale sistemului dreptului. 1989. pe când filosofia dreptului (aşa cum s-a numit la începuturi această disciplină) reprezintă o concepţie globală asupra dreptului.: „Théorie générale du droit”. Mazilu D-tru. Din ambele perspective. necesarmente. dar şi practice. Dalloz. Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinţă pentru ştiinţa dreptului.

: „Introducere în teoria generală a dreptului”. p.: ‚Teoria generală a dreptului”.27 30 .: „Teoria generală a dreptului”. Editura Augusta. 2000. Bucureşti. TEST DE AUTOEVALUARE Definiţi ştiinţa dreptului.: „Teoria generală a dreptului”. Villey M: „Philosophie du droit. Voicu C. Bucureşti. 1993. 1997. Editura Lumina Lex. Bucureşti. 1975. Editura Lumina Lex. Popescu S. Paris. 2000.25-26 2. TEMĂ DE REFLECŢIE De ce este importantă cercetarea istorică a dreptului? MODELE DE ÎNTREBĂRI 1. Timişoara. În ce constă obiectul de studiu al Teoriei generale a dreptului? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1. Târgovişte. p. 2002. Vonica R. Ţop D.Popa N. Sida A. Editura Lumina Lex.Care sunt subsistemele (diviziunile) ştiinţei dreptului? 2. Dalloz. Editura Daniel. Editura Proarcadia. Definitions et fin du droit”. Bucureşti.P. 2002. : „Introducere generală în drept”. : „Introducere în studiul dreptului”.

Cuprins 2. : = 4 ore 31 .1 Ordinea socială şi ordinea de drept 3.Obiective operaţionale 4.Prezentarea noţiunilor de ordine socială şi ordine de drept.Obiectiv general 3.Temă de reflecţie 8.Cunoaşterea principalelor tipuri de norme sociale şi evidenţierea relaţiei dintre acestea şi normele juridice. cu relevarea relaţiei dintre ele. Obiective operaţionale: .Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins: 3. .Bibliografie selectivă 7.Timpul necesar studiului capitolului 5.2 Principalele tipuri de norme sociale din perspectivă juridică Obiectiv general Cunoaşterea caracteristicilor şi legăturilor principale existente între principalele norme sociale.CAPITOLUL III DREPTUL ÎN ORDINEA NORMATIVĂ SOCIALĂ 1.Dezvoltarea temei 6.

Ordinea implică stabilitatea şi echilibrul social. De altfel. Ordinea socială nu reprezintă însă numai aceste norme sociale şi supunerea cetăţenilor acestor reguli. iar formele de comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale F NORMELE SOCIALE stabilite pentru statutul special se numeşte „devianţă". ameninţă însăşi ordinea socială stabilită. încălcări ale normelor sau momente de punere la îndoială a legitimităţii acestora. ci. mai ales. deoarece în orice moment pot să apară conflicte între valori.1 Ordinea socială şi ordinea de drept Este indiscutabil că viaţa în Cetate nu este posibilă fără un sistem structurat de norme sociale. Un comportament deviant 32 . F ORDINEA SOCIALĂ Ansamblul acestor norme. În măsura în care normele sociale sunt transpuse în practică şi se îndeplinesc comandamentele acestor norme. există o multitudine de norme care au: determinări comune. se configurează şi ordinea socială. Într-o accepţiune generală. în anumite situaţii. prin lipsa de adeziune la normele şi valorile grupului. relaţiile normale între oameni în cadrul societăţii. permite integrarea acestora în societate şi orientează condiţiile umane. însuşi cuvântul normă. niciodată însă cu un caracter definitiv. reguli. Ordinea socială contribuie la stabilirea unei stări relative de echilibru şi armonie. în anumite condiţii. care. organizarea şi ordonarea relaţiilor sociale pe baza acestor norme. chiar prin încălcarea normelor de comportament instituite. că: „Ordinea socială este o conexiune strânsă de reguli îndeplinite".CAPITOLUL III DREPTUL ÎN ORDINEA NORMATIVĂ SOCIALĂ 3. de cerinţele pe care le impune viaţa în colectivitate. opus conformităţii se numeşte nonconformitate. de aceea. care este condiţia asigurării drepturilor indivizilor. ordinea socială este definită ca ansamblul instituţiilor şi al relaţiilor stabile dintre acestea într-o societate dată. Ordinea socială. Comportamentul uman se poate caracteriza. provenind din grecescul „nomos" semnifică ordinea. finalităţi comune. Experienţa demonstrează că normele emise în societate sunt influenţate într-un mod determinant de nevoile. scopuri comune. După cum se cunoaşte. prescripţii şi îndatoriri formează ordinea socială. Acest fenomen. la unii indivizi sau anumite grupuri sociale. S-a spus.

economice. intrând în conflict cu modelele de conduită acceptate social. Prin acest sistem de norme sociale. Condiţia de bază a afirmării şi menţinerii ordinii sociale. ştiinţifice etc. grupul social îşi exercită controlul asupra conduitei indivizilor. Diversitatea acţiunilor umane şi a relaţiilor sociale implică o mare varietate de norme. reguli şi prescripţii ce reglementează relaţiile indivizilor pe baze normative. e) din punctul de vedere al valabilităţii şi funcţionalităţii: ideale (prescriu conduite cu caracter excepţional. care se fundamentează şi funcţionează pe baza unui sistem ierarhizat de norme. politice. d) în funcţie de conţinut: prescriptive (care indică ceea ce trebuie făcut) şi proscriptive (care stipulează ceea ce nu trebuie făcut). religioase ş. Ansamblul normelor sociale în unitatea şi diversitatea lor în societate. a stabilităţii şi funcţionării societăţii este ordinea de drept. identificate ca cele mai de seamă valori şi idealuri ale umanităţii) . politice. care este lipsa de ordine. de ordinea de drept. reale (funcţionând efectiv ca determinante ale comportamentului). constituie sistemul normelor sociale. Contrariul ordinii este dezordinea. tehnice. sub influenţa dezvoltării societăţii umane. 33 . economice. le imprimă o anumită convergenţă.a. b) după valorile încorporate: etice. Normele sociale reglementează varietatea relaţiilor sociale. morale şi asigură desfăşurarea activităţii în toate domeniile. Ordinea socială este dublată astfel. In acest sens se disting următoarele categorii de norme: a) după domeniul de activitate (corespunzătoare diverselor perimetre de activitate):profesionale. intime sau colective. fapte deosebit de importante pentru realizarea unităţii coeziunii grupului social. Ordinea de drept nu poate exista deci. confuzia şi tulburarea socială provocate de încălcarea normelor sociale. Intre diversele categorii de norme există o strânsă relaţie. juridice. în F SISTEMUL NORMELOR interacţiunea lor şi reglarea conduitei umane. formale sau informale. politice. legitime sau ilicite. îi determină la o anumită conformitate.. diverse forme de colaborare determinate de caracteristicile comune şi conexiunea lor. abaterile de la regulă. fără un sistem de norme juridice şi relaţii sociale reglementate de aceste norme. estetice. F ORDINEA DE DREPT c) în funcţie de gradul lor de generalitate: generale (comune membrilor întregii societăţi) şi particulare (specifice unor grupuri sociale distincte). f) după modul de manifestare: explicite sau implicite (tacite).este deci un comportament care încalcă normele sociale recunoscute şi contrazice aşteptările grupului.

aceasta devenind treptat o regulă intrată în viaţa şi tradiţia unei colectivităţi. care au apărut încă de la primele începuturi ale societăţii. cu criteriile de natură socială şi culturală care definesc generalitatea şi dezirabilitatea conduitei.2 Principalele tipuri de norme sociale din perspectivă juridică 3. Din această cauză obiceiul are. pe care oamenii o respectă din obişnuinţă. În acel moment el devine. Obiceiul devine normă juridică . când au dat un minimum de reglementări colectivităţilor umane.un mod anumit în care părţile au înţeles să convină. care au un caracter convenţional . h) după gradul de independenţă şi libertatea de alegere acordată subiectului acţiunii: cu caracter conservator (tradiţional) sau liberal etc. iar autoritatea lor se bazează pe faptul că sunt rezultatul unei practici vechi şi incontestabile. În doctrina juridică românească s-au reţinut ca semnificative pentru sistemul normelor sociale următoarele categorii de norme: normele etice. In privinţa tratamentului lor juridic. Obişnuinţele apar astfel ca o deprindere individuală. ascultă informaţiile etc. face gimnastică. represive obişnuit. spontane sau organizate. Obiceiul se formează şi apare în mod spontan. aşa cum rezultă dintr-o practică dovedită (spre exemplu. 3. difuze sau globale. normele tehnice. ele presupun o anumită constrângere în recunoaşterea valorilor de grup şi în respectarea lor.în momentul în care este recunoscut de puterea publică. Alături de obiceiuri există şi uzurile. obişnuinţele sunt modalităţi de conduită statornicită pentru situaţii determinate. ca un drept pozitiv.2. subliniem faptul că uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor (întrucât au caracter convenţional). normele obişnuielnice. de stat. ca urmare a aplicării repetate şi prelungite a unei conduite. uzurile comerciale). normele religioase. într-un anumit sens. datini) sunt o categorie foarte vastă de reguli sociale. citeşte presa. ca o deprindere. în mod compatibil cu codurile morale şi legale de conduita. un caracter conservator. pe când obiceiurile pot fi invocate direct în instanţă. Ele se concretizează în general în forme orale. care nu trezesc obiecţii şi nu întâlnesc reacţii negative din partea mediului înconjurător.cutumă . alături de 34 . Spre deosebire de acestea. obiceiurile sunt modele de conduită. Spre deosebire de obiceiuri.1 Normele obişnuielnice F OBICEIURILE Obiceiurile (moravuri.g) după sancţiunile cu care se asociază: sociale (în sens larg) sau juridice. normele juridice. Individul îşi amenajează un set de obişnuinţe: se scoală la o anumita oră.

ele referindu-se la morală. fiind produsul colectivităţii sociale neorganizate. ele nu sunt în mod obligatoriu cuprinse în anumite acte oficiale. care diferă. ca la un ansamblu de norme şi valori recunoscute şi impuse de către 35 . pentru că normele procesuale civile şi penale şi multe alte norme juridice cu caracter tehnic — organizatoric — nu cuprind în sine şi o apreciere de ordin moral. Normele de morală nu sunt. a F MORAVURILE educaţiei etc. după cum sunt reacţia mediului social faţă de fapta imorală sau sunt un reflex al consecinţei înţelegerii imoralităţii faptei chiar de subiectul faptei imorale. 3. inclusiv aplicarea unor sancţiuni de constrângere fizică. Normele de morală sunt creaţia societăţii sau grupurilor sociale. de forţa coercitivă a statului. iar subiectul care a comis o faptă imorală. conştient de ea. ci de acţiunea unor factori sociali. 5 Cod civil). ea reglementând comportarea în cele mai diferite relaţii sociale. preocupată de perfecţionarea sistemului juridic. Problema raportului dintre morală şi drept a preocupat gândirea juridică încă din antichitate. Cu excepţia societăţii primitive şi a altor comunităţi umane nedezvoltate. de regulă. Doctrina juridică a întâmpinat mari dificultăţi în delimitarea sferei dreptului de sfera eticii. Şi aceasta.2. Normele de drept. îmbracă o formă oficială şi sunt rezultatul activităţii oficiale a organelor de stat. Între perceptele dreptului nu se mai menţionează doar tradiţionalul suum cuique tribuere (a da fiecăruia ceea ce este al său). ci şi neminem laedere (a nu cauza nimănui vreun rău). Respectarea normelor de morală nu este garantată. iar încălcarea sa atrage după sine aplicarea sancţiunii organizate a statului. De asemenea. păreri de rău.2 Normele etice (morala) F MORALA Morala reprezintă un ansamblu de concepţii şi reguli cu privire la bine sau rău. în schimb. de regulă constrângerea fizică împotriva unor fapte imorale survine atunci când aceste fapte sunt interzise şi de normele de drept. că toate normele de drept ar fi incluse în sfera moralei. Obiceiul recunoscut ca normă juridică devine izvor de drept.celelalte norme juridice. Normele de morală indică oamenilor conduita necesară şi arată consecinţele nerespectării acestei conduite. În cazul încălcării acestor norme intervin sancţiuni morale. observăm că sfera moralei este mai vastă decât cea a dreptului. de conştiinţă. permis sau nepermis. Dar acest lucru nu înseamnă că dreptul este un minim de morală. Moravurile reprezintă un concept cu o sferă mai generală. Încercând să stabilim principala deosebire dintre etic şi juridic. drept sau nedrept. este posibilă şi o altă reacţiune a mediului social la faptele imorale. de regulă. dispreţ etc. poate avea mustrări de cuget. Dacă în Grecia antică încă nu se făcea o demarcaţie categorică între cele două categorii de norme sociale. a făcut paşi importanţi în direcţia conceperii dreptului independent de morală. Astfel. obligatoriu. mediul social reacţionează la fapte imorale prin oprobiul public. Normele de drept fac referire uneori la bunele moravuri (art. norme scrise. doctrina juridică romană. a opiniei publice.

Moravurile nu garantează viaţa socială. însă aportul lor este redus sau chiar formal. dar convieţuirea socială. dacă nu sunt dublate de motivaţii morale puternice. adesea moravurile sunt chiar opuse normelor şi valorilor formal şi general acceptate. moduri de comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai puţin formulate explicit ca norme morale. Aplicarea lor nu este mărginită la interesul unui grup social precis. supuse variaţiilor uzului. ci trece adesea peste limitele grupului. răspândite prin simplă „contagiune" socială.societate. Aceste norme pot contribui la cultivarea raporturilor interumane. pentru respectarea lor poate să intervină un act normativ. dar sunt larg practicate. Calitatea de trăsătură esenţială a acestor norme. dar şi de normele morale. comportând sancţiuni difuze. igienă. se poate cizela prin politeţe. norma de convieţuire socială devine şi o normă juridică. dă o anumită apreciere sau preţuire reciprocă a persoanelor. 3. dar conturează o fizionomie de grup. ca măsură de respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi. normele de politeţe. odată asigurată. foarte numeroase de zi cu zi. pe când normele morale se impun ca imperative ale conştiinţei personale. în care situaţie. În această categorie se includ: regulile de bună cuviinţă. a convieţuirii sociale.3 Normele de convieţuire socială F NORMELE DE CONVIEŢUIRE SOCIALĂ Normele de convieţuire socială sunt o categorie de norme apropiate.2. normele protocolare. In categoria normelor de convieţuire se includ şi unele reguli de cultură. Moravurile sunt practici care trebuie să fie respectate pentru satisfacerea opiniei colective. la moralitate. nu urmăresc un scop anume. exprimată prin stima. 36 . Numai „politeţea" nu asigură convieţuirea în societate. Ele au ca efecte uniformizarea şi relativa solidarizare a indivizilor. Moravurile sunt norme sociale emise anonim. indiferent de aprecierile persoanelor din grupul social. consideraţia sau respectul ce şi le datorează unul altuia. formate sub presiunea grupului. cât şi la o serie de practici. Importanţa normelor de convieţuire socială rezultă şi din împrejurarea că în anumite condiţii. dar satisfac unele nevoi psihologice ale grupului. Deosebirea dintre moravuri şi morală este mai mult de ordin formal. de bună-voinţă şi comportamentul civilizat. într-un fel de obiceiuri.

ci îngloba şi materii care sunt astăzi de domeniul dreptului civil: căsătoria. consideraţi descendenţi ai zeilor. ponderea practicilor religioase era dominantă. In formă. La romani. Deşi nu există faptă umană nereglementată religios. a adopţiei. în cazul multor instituţii juridice se baza pe o credinţă religioasă. monarhii justificându-şi autoritatea prin voinţa lui Dumnezeu. succesiunile. a testamentului. Dând Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu. La începuturile societăţii omeneşti. principalele forme de manifestare fiind cultul morţilor şi cel al fenomenelor naturale. formarea unor clase sociale care nu participă la religia romană. din nou religia tinde a se confunda cu dreptul. religia se F DREPTUL CANONIC desparte de drept. suveranitatea nu mai este de origine divină. exclusiv rezervată cetăţenilor. Cu timpul. Religia ca atare. preponderent.3. în baza concepţiilor religioase. identificarea dreptului cu religia s-a manifestat vreme îndelungată. aspecte ale dreptului 37 . se poate observa că dreptul nu acoperă toate conduitele umane. realizarea dreptului. În fazele iniţiale ale societăţii omeneşti. în mod fatal. dar în fond. Dar când biserica creştină s-a consolidat.4 Normele religioase F RELIGIA Religia este un fenomen social de manifestare a convieţuirii umane. Odată cu revoluţia franceză intrăm în faza laicizării dreptului public. Cea mai veche doctrină religioasă este ANIMISMUL care înseamnă credinţa în spirite şi în suflete (animus = suflet). îşi pierd caracterul religios. iar aserţiunea că religia conţine norme juridice şi precepte religioase trebuie tratată cu atenţie. ci populară. religia creştină nu se amestecă în afacerile lumeşti. înmulţirea populaţiei. Oamenii îşi organizau viaţa şi relaţiile dintre ei. iar regulile după care se conduceau erau privite ca având origine divină. o formă de coeziune socială. Creştinismul a constituit prima religie care se dezinteresează de drept. instituţii care. Din acest punct de vedere putem vorbi de vechiul drept canonic. în privinţa căsătoriei. nu este un sistem normativ. dar are o strânsă legătură cu elaborarea normelor juridice. dau naştere necesităţii unor acte şi proceduri de care să se poată servi necetăţenii. imigraţia din ce în ce mai abundentă. conducătorii formaţiunilor sociale erau şi conducătorii religioşi. care nu se limita la ordinea din interiorul bisericii.2.

Un astfel de drept este. în cadrul acestuia. În ce priveşte dreptul canonic. emise de autorităţile statului. cuprinzând regulile de care fiecare credincios trebuie să ţină seama.m. în special. de asemenea. 38 F DREPTUL ECLESIASTIC DREPTUL RELIGIOS F DREPTUL PUBLIC ECLESIASTIC . Prima dintre ele este o teologie care fixează dogmele.care reglementează probleme relative la culte. salarizarea.a. ca ansamblu de norme edictate de stat .altele. Dreptul canonic este intim legat de teologie şi morală şi este mai flexibil decât dreptul laic. arată Victor Dan Zlătescu. care cuprinde regulile fundamentale ale bisericii privind personalul de cult. "Codex juris canonici" din 1918. precizând ceea ce trebuie să creadă fiecare musulman. cum sunt. pot fi distinse două categorii de norme: . de pildă dreptul hindus. . pregătirea personalului de cult. statele musulmane. Cea de-a doua este şariatul . comportă două faţete diferite. Şi cele emise de autorităţile bisericeşti întrunesc toate elementele pentru a fi catalogate norme juridice "fiind emise în baza unor abilitări provenind tot de la autorităţile legale ale statului". ca parte a dreptului public şi dreptul eclesiastic care reglementează.d.contractelor. deosebirea între dreptul public eclesiastic.care în româneşte s-ar traduce prin „calea de urmat". în care dreptul şi religia sunt aproape inseparabile. reprezintă principalul izvor de drept canonic. materii care au trecut în dreptul laic sub forma în care se aflau în dreptul canonic. de pildă. Aceste reguli privesc organizarea statului. care privesc organizarea bisericii. bunurile bisericii şi" chiar reguli de drept penal eclesiastic. domeniul dreptului civil au o fundamentare religioasă. Acestea sunt norme juridice. Religia Islamului. producerea obiectelor de cult ş. ordinea din interiorul comunităţilor religioase. în mod exclusiv. Este necesar să se facă deosebirea între dreptul eclesiastic care desemnează ordinea juridică interioară a comunităţilor religioase şi drepturile religioase care desemnează acele sisteme juridice în cadrul cărora ansamblul vieţii juridice şi. Trebuie făcută. vieţii de cult.unele emise de autoritatea bisericească privind regulile de cult şi organizarea acestuia. Revenind la separarea dreptului de religie. trebuie însă arătat că în prezent sunt state. Dreptul canonic reprezintă modelul tipic al dreptului eclesiastic.

drepturile şi obligaţiile supuşilor sau normele penale. Dreptul musulman este considerat de musulmani a fi de origine divină, fiind relevat de Dumnezeu profetului Mohamed prin intermediul arhanghelului Gabriel. Coranul este însă un instrument legislativ incomplet. Din cele peste 62000 de versete, împărţite în 114 capitole, un număr de cinci până la şase sute pot servi ca un material din care se pot extrage reguli de comportare.
3.2.5 Normele tehnice

F
NORMELE TEHNICE

Normele tehnice sunt reguli de urmat în activitatea umană în vederea atingerii unui anumit obiectiv, ajungerii la un anume rezultat. Sunt astfel de norme tehnice, regulile după care se realizează anumite activităţi în procesul de producţie, în domeniul protecţiei muncii, în medicină, în ştiinţele exacte, în comerţ, în servicii, administraţie. Normele tehnice din construcţii, spre exemplu, stabilesc regulile de urmat pentru proiectarea şi realizarea clădirilor. Normele de protecţia muncii sunt reguli de urmat pentru a nu pune în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui ce lucrează sau a celor din jur. Normele tehnice nu sunt expresia unei voinţe. Chiar dacă sunt formulate de oameni şi pentru oameni, pe baza experienţei lor practice, ele nu pot fi schimbate prin simpla lor voinţă.

Dată fiind importanţa normelor tehnice pentru societate, o bună parte a acestora a fost consacrată legislativ, dobândind un caracter juridic. A fost necesar acest lucru pentru că unele norme tehnice nu arată numai cum să obţii un anume rezultat, ci sunt reguli care protejează unele din cele mai de seamă valori sociale: viaţa, sănătatea, proprietatea. Normele ce alcătuiesc dreptul mediului ocrotesc viaţa pe planetă şi menţinerea unui cadru sănătos. Regulile tehnice în materie comercială asigură baza desfăşurării activităţii economice.
În anumite lucrări, normele procedurale sunt enumerate ca norme tehnice. Încadrarea este discutabilă, regulile procedurale nefiind expresia unor legităţi obiective. Se poate susţine că o parte a normelor tehnice au căpătat caracter juridic sau că o parte a normelor juridice au un caracter tehnic fără a fi de inspiraţie morală; şi unele şi celelalte trebuie să fie respectate în activitatea umană, doar că nerespectarea normelor tehnice conduce la imposibilitatea obţinerii rezultatului propus, pe când nerespectarea normelor juridice atrage consecinţe juridice din cele mai variate: nulitatea actului, răspunderea juridică, repunerea în situaţia anterioară; normele tehnice au un caracter obiectiv, pe când cele juridice au un caracter subiectiv.

39

BIBLIOGRAFIE Craiovan I.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Militară, Bucureşti, 1997. Luburici M.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”, Bucureşti, 1996. Mazilu D-tru: „Teoria generală a dreptului”, Editura All Beck, Bucureşti, 1999. Popa N.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Actami, Bucureşti, 1996. Popescu S.: „Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. Rigaux Fr. : „Introduction a la science du droit”, Edition Vie Ouvriere, Bruxelles, 1974. Stancu R.: „Norma juridică”, Editura Tempus, Bucureşti, 2002. Terre Fr.: „Introduction generale au droit”, Dalloz, ed. II, Paris, 1994. Ţop D.: „Dimensiunea istorica a dreptului”, Editura Refacos, Târgovişte, 2002. Voicu C.: ‚Teoria generală a dreptului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002. Vonica R.P. : „Introducere generală în drept”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

TEST DE AUTOEVALUARE Ce se înţelege prin ordine juridică?

TEMĂ DE REFLECŢIE Poate exista ordine de drept în absenţa ordinii sociale?

MODELE DE ÎNTREBĂRI
1. Definiţi ordinea de drept. 2. Definiţi principalele tipuri de norme sociale: normele etice, normele obişnuielnice, normele religioase şi normele tehnice.

40

RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1. p.31 2. p.32-36

CAPITOLUL IV SISTEMUL DREPTULUI
1.Cuprins 2.Obiectiv general 3.Obiective operaţionale 4.Timpul necesar studiului capitolului 5.Dezvoltarea temei 6.Bibliografie selectivă 7.Temă de reflecţie 8.Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins : 4.1 Dreptul ca sistem 4.2 Componentele sistemului dreptului 4.3 Diviziunile generale ale dreptului

Obiectiv general:
Prezentarea elementelor sistemului dreptului şi cunoaşterea diviziunilor dreptului. Obiective operaţionale: - Cunoaşterea conceptelor de sistem de drept şi sistem legislativ şi evidenţierea legăturilor dintre ele; - Prezentarea componentelor unui sistem de drept cu accentuarea importanţei lor; - Cunoaşterea caracteristicilor principalelor diviziuni ale dreptului. -

= 3 ore 41

dar semnificaţia acestui termen se manifestă mai ales în epoca modernă. care se află în relaţii logic determinate. în funcţie de autoritatea care le emite. un sistem normativ. cu proprietăţi specifice şi ca o formaţiune distinctă. apare şi există ca un sistem de reglementări juridice ale raporturilor sociale dintr-o societate. Trebuie făcută şi distincţia între sistemul dreptului. În această viziune. sistem economic. clasificare. orice tehnică fiind confruntată cu sistemul.1 Dreptul ca sistem F SISTEM F SISTEMUL DREPTULUI ŞI SISTEMULUI LEGISLAŢIEI Ordinea juridică tinde spre o coordonare a nenumăratelor reguli juridice într-un sistem armonios şi organizat. pe verticală. Sistemul nu este un conglomerat cu părţi componente. potrivit unor criterii determinate de unele cerinţe principale. în primul rând. viaţa socială prezintă caracteristica de sistem la toate nivelele sale de organizare şi. ci un sistem de asemenea relaţii. Înţelegerea dreptului ca sistem nu trebuie să conducă la confundarea acestuia cu "sistematizarea" dreptului prin care se înţelege operaţiunea metodologică şi de "tehnică juridică". de ordonare. pe ramuri şi pe instituţii şi sistemul legislaţiei . 42 . În al doilea rând. acest caracter sistemic al dreptului mai rezultă şi din conţinutul şi caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice. sistem politic. care desemnează organizarea dreptului. sistem social. Sistemul reprezintă o categorie de bază a existenţei şi realităţi sociale. interdependente. evident. de la Constituţie la dispoziţiile primarilor. acesta din urmă fiind ansamblul tuturor actelor normative structurate (în sistem) după diferite criterii. sistem juridic. Prin natura sa. fiind vizate prin acest concept: un ansamblu de procedee. a normelor juridice după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a acestora. Dreptul ca "sistem" nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere mecanică a proprietăţilor generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. Caracterul sistemic al dreptului rezultă. justificată şi benefică pentru procesul de cunoaştere şi definire a dreptului. iar pe orizontală. Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă. inventariere etc. Aceasta deoarece dreptul. ca ansamblu al normelor juridice nu constituie o simplă acumulare a unui material normativ. unele faţă de altele. ce depind reciproc unele de altele. sistem biologic. relativ autonomă. metodic ordonate. din faptul că normele juridice reglementează raporturi sociale. în care sens. care ele însele au un caracter sistemic. o sumă de norme juridice existente la un moment dat ci. ca fenomen normativ. ci. Ideea de sistem era cunoscută de grecii antici. orice disciplină. potrivit Teoriei generale a sistemelor se constituie ca un „ansamblu de elemente aflate în interacţiune". un ansamblu de idei organizat. se vorbeşte de: sistem solar. deci.CAPITOLUL IV SISTEMUL DREPTULUI 4. sistemele se găsesc oriunde. ci un ansamblu de norme coerente corelative. grupare. ştiut fiind că societatea însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi. o unitate a conceptelor sau un ansamblu de obiecte legate prin raporturi stabile. şi în domeniul dreptului. ştiut fiind că în acest proces ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau cantitate de material normativ.

trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme. ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului. ca şi a muncii de cercetare juridică. Majoritatea autorilor sunt de acord că la baza împărţirii sistemului de drept în ramuri trebuie să stea caracterul relaţiilor sociale. dar există asemănări şi conexiuni. Codul civil reglementează instituţiile juridice ce fac obiectul dreptului civil. iar metoda. Aceeaşi metodă poate fi folosita de mai multe ramuri. deşi cu un obiect comun să se separe într-o ramură aparte. cu totul independent de voinţa statului. Cu alte cuvinte. Obiectul reglementării (specificul relaţiilor sociale) reprezintă criteriul obiectiv de formare a ramurii de drept. pentru buna organizare a predării dreptului. ordine ale miniştrilor.2 Componentele sistemului dreptului Particularităţile sistemului de drept sunt cel mai frecvent abordate din perspectiva componentelor structurale. 4.Sistemul legislaţiei este o organizare a legislaţiei unui stat. instituţiile şi ramurile de drept. Comparând sistemul dreptului cu sistemul legislativ se constată că nu există o suprapunere. pe baza unor criterii alese de legiuitor. sau aceeaşi ramură poate folosi mai multe metode. Alături de criteriul obiectului. totodată. Nu se poate susţine însă nici că formarea sistemului de drept şi a diferitelor ramuri de drept depinde exclusiv de voinţa legiuitorului. Cunoaşterea sistemului dreptului contribuie. Criteriile principale de delimitare a acestor componente sunt: obiectul de reglementare şi metoda de reglementare. Prin metodă se are în vedere modul în care statul acţionează asupra unor relaţii sociale. stând la baza clasificării ştiinţelor juridice (ştiinţe de ramură). De aici desprindem concluzia că formarea sistemului de drept nu este un fapt exclusiv obiectiv. atrăgând atenţia asupra legăturilor şi interdependenţei dintre diferitele norme şi instituţii juridice. Cunoaşterea sistemului de drept ajută organele de stat în procesul de elaborare şi perfecţionare a dreptului pentru a descoperi şi completa anumite lacune ale dreptului pozitiv. Sistemul legislativ ca totalitate a actelor normative poate să fie şi el structurat pe ramuri. la perfecţionarea aplicării şi intrepretării dreptului. dar nu se poate concepe o egalitate mecanică a Codului civil cu dreptul civil. a ansamblului de acte normative: legi. ordinile juridice. Caracterul distinct şi unitar. Prin îmbinarea acestor două criterii se poate 43 . instituţiile juridice. criteriul subiectiv determinat de voinţa legiuitorului. Astfel. precum: categoriile juridice. Sistemul dreptului are o importanţă de seamă şi pentru scopuri didactice şi ştiinţifice. a conexiunii sistemice a acestor elemente. corespunzător relaţiilor sociale. componentele structurale ale sistemului de drept fiind delimitate şi din perspectiva altor criterii. reglementate de o grupă de norme de drept. Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei în ambele forme: încorporarea şi codificarea. pentru eliminarea reglementărilor perimate şi asigurarea armoniei şi concordanţei între normele. împărţirea pe ramuri trebuie să pornească de la obiectul reglementării juridice ca un criteriu principal. fundamental. hotărâri ale altor organe ale administraţiei publice. pe care le reglementează normele juridice constituite în instituţii juridice şi ramuri ale dreptului. Studierea sistemului de drept are o mare importanţă teoretică şi practică. nu ne putem lipsi însă de metoda pe care statul o alege pentru reglementarea diferitelor categorii de relaţii sociale şi care fac ca anumite norme.

respectarea ei fiind asigurată prin forţa coercitivă a statului. ce grupează un ansamblu de reguli juridice relative la un raport juridic fundamental. obligatorie şi impersonală. instituţiile contractului. rupte unele de altele. de regim. normele juridice care reglementează proprietatea formează instituţia dreptului de proprietate. de ordin logic şi organic. Noţiunea de instituţie juridică apare sinonimă cu cea de statut. elementele sau componentele sistemului de drept sunt: norma juridică. ramura de drept. la care se adaugă concepte doctrinale. De regulă. mai bogate în conţinut şi implicaţii sunt necesare mai multe texte-articol. succesiunilor. fiind concepută şi considerată ca o componentă structurală distinctă a sistemului "drept". un raport fundamental. din punct de vedere juridic. Ceea ce distinge instituţia juridică de norma de drept este nota sistematică. fie al unui grupaj de articole prin care se reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. în sensul că nu întotdeauna o asemenea normă singulară poate rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. izolate. Un asemenea grupaj relativ distinct de norme a primit. Sub aspectul tehnicii de elaborare şi redactare. Poate fi definită ca regula de conduită generală. ca un întreg sistematic şi permanent. Între norma juridică (în înţelesul ei restrâns de "text-articol" singular) şi raportul social sau conduita reglementată printr-o asemenea normă nu este întotdeauna un corespondent direct. adică un grupaj conex şi unitar de texte normative relativ distincte prin înseşi obiectul relativ distinct pe care îl reglementează. Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă unitară de relaţii sociale. Alte instituţii mai complexe pot să grupeze norme din mai multe 44 . cum sunt categoria juridică şi ordinea de drept. formulat fie sub forma unui articol. denumirea de "instituţie juridică". o anumită parte a vieţii sociale. De asemenea. Instituţiile juridice grupează norme corespunzând profilului unei singure ramuri de drept. fără a excepta drepturile subiective private sau publice care au şi ele. testamentului sunt totalitatea coordonată şi ierarhizată a regulilor relative la aceste materii. normele juridice care reglementează căsătoria formează instituţia juridică a căsătoriei. instituţia juridică. F NORMA JURIDICĂ F INSTITUŢIA JURIDICĂ I. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui sistem de drept. norma juridică apare ca un text concis. nici normele juridice nu au şi nu pot avea o existenţă în sine. reglementând. pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe. ca un subsistem ai acestuia. Cum însă raporturile sociale sau conduitele umane pe care le reglementează nu sunt şi nu pot fi concepute ca fiind izolate. din optică sistemică. generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice. cota lor instituţională. De exemplu. II. organizate în jurul unei idei centrale. decupate. ori de ce în cadrul aceleiaşi ramuri se folosesc mai multe metode.explica de ce în unele cazuri relaţiile sociale de acelaşi tip sunt reglementate de ramuri distincte sau de ce aceeaşi metodă de reglementare se foloseşte de către mai multe ramuri. instituită sau recunoscută de stat. În cadrul viziunii tradiţionale. decupate din mediul relaţional sistemic al existenţei sociale.

Ca drept obiectiv. În contextul analizei complexităţii dreptului.Cu ajutorul categoriilor juridice se evită de către jurist un salt în necunoscut. ce se referea la interesul fiecăruia. Ramurile de drept nu sunt izolate unele de altele. în opoziţie cu dreptul canonic. Conceput unitar. când în mod divizat. III. prin principiile care stau la baza lor şi prin unitatea de metodă sau acelaşi complex de metode folosite în reglementarea relaţiilor sociale. structurate logic în instituţii şi ramuri de drept au fost privite când în mod unitar. Astfel. "jus gentium". "jus civile". . lucruri. 45 . Sunt instituţii juridice numai acele structuri a căror activitate are destinaţia de a garanta. procesual. Un alt criteriu era acela al drepurilor subiective. Instituţia contenciosului administrativ grupează norme din domeniul dreptului administrativ. ramura de drept reprezintă unitatea mai multor instituţii juridice legate strâns între ele.Ordinea juridică reprezintă un nou complex în cadrul normativităţii juridice.ramuri de drept. fapte. . civil. abordarea sa sistemică au condus şi la alte distincţii care să releve mai pregnant unitatea conceptuală a dreptului. Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice şi instituţii juridice legate organic între ele. În sfârşit. drept care guverna toate fiinţele umane. instituţiile juridice vizează un complex organic care corespunde unui fascicul de reguli de drept. desemna dreptul propriu al cetăţeanului. În Evul Mediu la mai toate popoarele ce au receptat influenţa roamnă se .aplica dreptul roman ce rezulta din "Corpus iuris civilae". Toate instituţiile juridice pot fi considerate ca formând tot atâtea categorii juridice. În general. interdependenţele sale de sistem. trebuie observat că nu toate instituţiile au caracter juridic.3 Diviziunile generale ale dreptului În istoria dreptului totalitatea normelor juridice care constituie în esenţă dreptul.Categoriile juridice exprimă ansambluri de drepturi. se referea la organizarea statului şi "jus privatum". în "jus publicum". dar reciproca nu este valabilă. Ramurile de drept desemnează în acelaşi timp. de a asigura. dreptul este înţeles ca un sistem ce cuprinde totalitatea normelor juridice sistematizate în instituţii şi ramuri. relaţiile de interferenţă. instituţii juridice şi ordini juridice. privit divizat dreptul se împarte în părţi numite diviziuni ale dreptului. prin obiectul lor şi prin anumite principii şi metode comune. cu acelaşi specific. de exemplu. subdiviziuni interioare ale unui sistem naţional de drept dat. organizării judecătoreşti. corespunzătoare ramurilor de drept. precizia condiţiilor conferind fiecărei categorii conferă o platformă solidă recunoscută de toţi. format dintr-un ansamblu de instituţii juridice. Cu timpul dreptul civil devine drept privat. denumirea generică fiind drept civil. Ele formează materia elementară a dreptului. cum ar fi criteriul interesului ocrotit. nu orice categorie juridică constituind o instituţie juridică. ele se găsesc într-o strânsă interacţiune. prin obiectul lor comun. criteriu care dăinuie şi astăzi. care potrivit lui Ulpian. Cei care au acordat o mare importanţă diviziunii dreptului au fost romanii care au împărţit dreptul după diferite criterii. 4. cât şi variatele configuraţii ale ansamblului de norme juridice. desemna dreptul comun tuturor popoarelor şi "jus naturale". . Complexitatea dreptului. de a înlesni sau intensifica aplicarea unui grup de norme juridice relative la un raport social fundamental. Categoriile juridice trebuie să fie net distincte de instituţiile juridice. persoane. în acest sens se disting în mod succesiv: categorii juridice.

Atunci când aceste raporturi se stabilesc între particulari. care nu privesc nici exercitarea puterii şi nici activitatea agenţilor puterii. drept intern ce se aplică numai pe teritoriul unui stat. ci produsul puterii politice care atrăgea şi sancţiuni. drept divin şi drept omenesc. distingând între dreptul natural şi dreptul pozitiv. cu profundele mutaţii economice. Mircea Djuvara considera că cea mai importantă împărţire a dreptului este aceea în drept public şi drept privat. suntem în prezenţa unui raport de drept privat. considerându-se că toate legile interesează societatea mai mult decât persoana luată individual. din care face parte dreptul comercial. care abandonează categoriile de drept public şi privat. actele particulare cărora puterea le-a acordat autonomie . nu este pe deplin exact. şi drept extern ce se aplică raporturilor dintre state sau dintre cetăţenii diferitelor state. în sfârşit. subliniind creşterea aspectului public al dreptului. iar atunci când una din părţi este statul. Din combinarea acestor criterii de clasificare şi din utilizarea cărora rezultă diviziunea dreptului în drept intern şi drept extern sau internaţional şi în drept public şi privat a rezultat împărţirea dreptului în drept public internaţional şi drept public intern. Această divizare tradiţională în drept public şi privat nu este recunoscută de şcoala normativistă a dreptului. care produc şi un fenomen de primenire a conţinutului şi formei dreptului. Zdruncinarea împărţirii dreptului în public şi privat. Acest criteriu are la bază natura raporturilor juridice reglementate. culturale. dreptul privat . apoi dreptul public intern şi. etc. În epoca modernă. Respectarea dreptului interesează întreaga societate. şi îşi are originea în dreptul roman. cum ar fi: originea şi sancţiunea. înainte de toate stând dreptul internaţional. tot astfel precum dispoziţiile de drept privat interesează statul. dreptul s-a împărţit după alte criterii. complexe de drept. sociale. ca titulari de drepturi şi obligaţii. S-a stabilit astfel o anumită ierarhie a ramurilor de drept. legile rutiere şi un drept mixt abstract din care face parte dreptul penal şi dreptul procedural. care prevede sancţiuni în cazul nerespectării normelor juridice. înlocuindu-le cu ierarhia normelor. iar dreptul privat având ca obiect de reglementare raporturile dintre persoanele particulare.F DREPT PUBLIC F DREPT PRIVAT iar dreptul public roman este înlocuit cu dreptul organizării statale. dreptul muncii. acesta din urmă fiind nu produsul raţiunii omeneşti. 46 . că totul este de domeniul dreptului public . a unui drept mixt concret. dreptul privat intern şi dreptul internaţional privat. De asemenea. Deosebirea dintre dreptul public şi privat trebuie să aibă la bază criteriul naturii raporturilor juridice reglementate. căci aceasta nu ar putea exista dacă respectul dreptului nu ar exista. Leon Duguit neagă distincţia între drept public şi privat. Dreptul public a fost caracterizat ca acea diviziune a dreptului care are ca obiect organizarea statului şi a persoanelor juridice care depind de el. căci unui particular nu-i pot fi indiferente normele de drept public. se observă totuşi tendinţa de a menţine gruparea ramurilor dreptului în drept public şi drept privat. este subliniată şi de apariţia unor ramuri mixte. ne aflăm în prezenţa unui raport de drept public. ca şi raporturile lor cu particularii. drept determinator care recomandă observarea normelor şi drept sancţionator. Cu tot caracterul dinamic al sistemului dreptului. Delimitarea dintre dreptul public şi dreptul privat nu este fixă. modificarea atitudinii puterii politice faţă de anumite relaţii sociale (de exemplu naţionalizarea anumitor sectoare ale economiei naţionale) având ca efect deplasarea graniţelor acestei delimitări. A socoti însă că ne aflăm în faţa unei norme de drept public când ea satisface un interes al statului.

Dalloz. dreptul comercial. Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. dreptul cosmosului. : „Introduction a la science du droit”. Bucureşti. 1996. 1997. Editura Daniel. Ţop D. Popa N. TEMĂ DE REFLECŢIE Este necesar studiul sistemului dreptului? 47 . : „Introducere în studiul dreptului”. C. : „Introducere generală în drept”. Bucureşti. Luburici M. dreptul administrativ. Editura All. dreptul afacerilor. 2000. Bucureşti.L. La această diviziune se poate adăuga ca ramură şi dreptul internaţional privat. dreptul penal. Editura Lumina Lex. cuprinde următoarele ramuri: dreptul civil. Sida A. Motica R.: „Teoria generală a dreptului”. în sens larg.P. dreptul familiei. BIBLIOGRAFIE Bergel J.: „Tratat de enciclopedia dreptului”. TEST DE AUTOEVALUARE Definiţi sistemul dreptului şi comparaţi-l cu sistemul legislaţiei. Văllimărescu Al. care are ca obiect raporturile de drept civil. Târgovişte. Editura Lumina Lex. Bucureşti. Dreptul public este constituit din mai multe ramuri care se diferenţiază una faţă de cealaltă. Rigaux Fr. Edition Vie Ouvriere. dreptul muncii. 1997. Editura Militară. dreptul internaţional public. Bucureşti. cum ar fi dreptul ecologic (dreptul mediului). Editura Lumina Lex. Editura Augusta.: „Fundamentele dreptului.: „Théorie générale du droit”.: „Teoria generală a dreptului”. prin obiectul reglementat. 1989 Craiovan I. Vonica R.. 2000. Popescu S. care cuprind un element de extraneitate. dreptul procesual penal şi procesual civil. ca diviziune a dreptului. 1997. Teoria şi filosofia dreptului”. Bruxelles. dreptul financiar. ca urmare a nevoilor de dezvoltare a societăţii contemporane. Timişoara. Mihai Gh. Bucureşti. Bucureşti.: „Teoria generală a dreptului”. 1996. 1999.Se constată apariţia unor ramuri juridice noi. 1974. 2000. Aceste ramuri sunt: dreptul constituţional.: „Introducere în teoria generală a dreptului”. Paris.: „Teoria generală a dreptului”. Dreptul privat. Editura Actami.

Ce se înţelege prin drept public? Dar prin drept privat? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1. Arătaţi deosebirile dintre instituţia juridică şi ramura de drept. p.MODELE DE ÎNTREBĂRI 1. 2. p.44 48 .42-43 2.

cu evidenţierea importanţei lor juridice. =4 ore 49 .Bibliografie selectivă 7.CAPITOLUL V IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI 1.Cunoaşterea conceptelor de izvor material şi izvor formal.Timpul necesar studiului capitolului 5. .Temă de reflecţie 8.Identificarea şi cunoaşterea principalelor izvoare ale dreptului. Obiective operaţionale: .1 Consideraţii generale cu privire izvoarele dreptului 7.2 Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern 7.4 Raporturile dintre izvoarele dreptului Obiectiv general: .Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins: 7.Prezentarea succintă a categoriilor de izvoare formale.Obiectiv general 3.3 Izvoarele dreptului internaţional. 7.Cuprins 2.Obiective operaţionale 4.Dezvoltarea temei 6.

acestea fiind în funcţie de mai mulţi factori. relaţiile interumane etc. exprimat mai direct — "izvor de drept") se înţelege forma pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii. modificarea şi stingerea unui raport juridic. inclusiv faptele. În acest înţeles generic. 50 . inacţiuni. hotărârilor. Astfel. Pentru a delimita acest înţeles de inspiraţie etimologică de înţelesul termenului în limbaj juridic. reprezintă forme de exprimare nemijlocită (imediată). Noţiunea de "izvor de drept formal" este proprie limbajului juridic şi exprimă un alt conţinut. Prin "izvoare materiale" ("sociale" sau "reale") se exprimă un conţinut mai apropiat celui etimologic. ansamblul factorilor şi condiţiilor de configurare. evenimente) de care norma de drept leagă naşterea. decretelor. nu orice fapt uman constituie prin el însuşi un izvor material (social sau real) al dreptului. dispoziţiilor etc.CAPITOLUL V IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI 5. Observăm deci. ştiut fiind că în elaborarea lor normele juridice nu apar ca acte normative sub o singură formă (uniforme) ci sub forme diferite (poliforme sau multiforme). în teoria dreptului se face distincţie între expresiile : "izvoare materiale". ca de exemplu: organul de stat care o emite şi competenţa acestuia. ordonanţelor.1 Consideraţii generale cu privire izvoarele dreptului F IZVOR DE DREPT F IZVOARE MATERIALE F IZVOARE FORMALE În limbajul juridic termenul sau expresia de "izvor de drept" are un înţeles oarecum diferit de cel pe care îl exprimă sensul etimologic al termenului de "izvor". "sociale" sau 'izvoare reale" şi expresia "izvoare formale" ale dreptului. independente şi principale. materiali şi spirituali. în mod generic. ci numai acele fapte care sunt cuprinse sau supuse unei reglementări a unei norme juridice. Izvoarele principale care sunt: actul normativ (legea) şi cutuma. de determinare a dreptului: social-politici. directe sau propriuzise şi izvoare subsidiare sau indirecte. Etimologic. În limbaj juridic şi într-o formulare mai directă. procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată etc. în asociere cu termenul drept sugerează ideea de sursă sau de origine a dreptului. În majoritatea sistemelor juridice contemporane — cu anumite diferenţieri în denumiri şi în ierarhia forţei lor juridice — principalele izvoare ale dreptului îmbracă forma legilor. ideea de condiţii şi factori din care decurge dreptul. termenul de "izvor" sau "izvoare". în care sunt cuprinşi. istorici. izvorul material al dreptului — în sens larg — îl constituie însăşi existenţa social-istorică. Cu alte cuvinte. ideea de factori care determină originea şi existenţa dreptului. forma în care este exprimată norma juridică respectivă. acţiunile. deciziilor. prin izvor formal al dreptului (sau. prin izvoare materiale se înţeleg faptele omeneşti (acţiuni. în izvoare principale. domeniul pe care îl reglementează. economici. că şi în acest caz terminologia juridică nu coincide întru-totul cu sensul etimologic al termenului. ordinelor. Izvoarele formale ale dreptului se diferenţiază în funcţie de caracterul sursei normative. în acest înţeles. respectiv. ierarhia foiţei juridice a actului normativ respectiv. după natura şi eficacitatea lor.

dar are şi avantajul că regulile sale se adaptează cu uşurinţă „necesităţilor sociale". 51 F OBICEIUL JURIDIC . se deosebesc patru izvoare formale ale dreptului intern şi anume:.1 Obiceiul juridic (cutuma) Este cel mai vechi izvor de drept. în credinţa că se respectă o regulă de drept (opinio iuris sive necessitatis). pe o îndelungată perioadă de timp (longa diuturna inveterata consuetudo). Ele sunt considerate. Obiceiul juridic se bazează pe cazuri concrete care s-au soluţionat anterior în mod repetat. prin care se desemnează publicaţiile oficiale care conţin textul autentic al actelor legislative.2 Categoriile izvoarelor formale ale dreptului intern In mod tradiţional. O condiţie obiectivă (materială). opinio necessitatis . 3) jurisprudenţa şi 4) doctrina. obiceiul juridic urmărea apărarea valorilor comunităţii. Obiceiul juridic (cutuma). În optica romano-canonică trebuiau întrunite două condiţii pentru ca obiceiul să devină drept: 1. spre deosebire de cutumă şi doctrină care sunt considerate izvoare neoficiale. Obiceiul juridic se caracterizează prin mobilitate. legea şi jurisprudenţa sunt considerate izvoare oficiale. Încă de la apariţia sa. tribul îşi organizau şi desfăşurau viaţa şi munca în comun. care s-a format prin repetarea unei practici. Se mai vorbeşte de izvoare documentare. practica judiciară sau normele elaborate de organizaţii nestatale sunt cele care trebuie să fie „validate" de lege pentru a deveni izvoare de drept. sentimentul de nesiguranţă. Ele sunt izvoare ale dreptului numai când legea o spune în mod expres. Se mai face distincţie între izvoare de drept oficiale şi izvoare neoficiale. precum şi 6) principiile generale ale dreptului. cutuma. care s-a numit în trecutul ţării noastre obiceiul pământului. este o regulă de conduită nescrisă. 5. În fiecare din aceste cazuri este analizat complexul de relaţii juridice care-l compun. Ginta. condiţia cutumei este o constatare de fapt. Autoritatea cutumei îşi află temei într-o „practică imemorială considerată ca lege din strămoşi" . fratria. care conturase norme de conduită socotite utile şi necesare de către membrii acestor comunităţi pentru ca ei să poată convieţui. 1) cutuma. legea şi izvoare nescrise. principiile generale de drept. dând. Pe această cale.2. ca de exemplu. adesea. Izvorul documentar oficial ar fi Monitorul Oficial al României. pe baza obiceiului. 5. Izvoarele dreptului se deosebesc şi după criteriul sursei de cunoaştere a dreptului în: izvoare scrise. trebuie avute în vedere şi 5) ceea ce este denumit "drept autonom" şi "actele norme"(contractul normativ). uneori. care dă conştiinţa ce este drept şi necesar.Izvoarele subsidiare sau indirecte ori mediate. ceea ce presupunea ca regula respectivă să fi cunoscut o practică îndelungată. se desprinde ce este comun într-o multitudine de cazuri concrete. Dar. atunci când sunt examinate izvoarele formale ale dreptului intern. a căror valoare trebuie să se recunoască juridic „întocmai cum se recunoaşte valoarea juridică a unei legi în sistemul nostru". 2) legea. inveterata consuetudo. ca fiind mijloace de interpretare a dreptului şi servesc ca un îndreptar pentru judecător şi legiuitor. De exemplu. constatându-se că unele se repetă. Astfel.

Unii. pe lângă reguli cutumiare. care pot fi invocate în faţa instanţei în mod direct. primele acte normative în statele antice au cuprins. aşa cum s-a întâmplat cu prilejul adoptării Codului civil român. potrivit căreia regula trebuia să aibă caracter obligatoriu.la elaborarea unei legi noi -să elimine unele obiceiuri. 5. spre deosebire de obiceiuri. o cutumă ulterioară nu poate contrazice o normă cuprinsă într-un cod ori în orice altă lege. cutuma nu poate modifica o regulă imperativă (ori peremptorie). Denumirea de lege a fost folosită în doctrina şi practica juridică pentru a desemna un act normativ adoptat de organul superior al puterii de stat. Pe de altă parte. consideră mobilitatea cutumei ca un incovenient mai degrabă decât o virtute. Tocmai pentru că au caracter convenţional. definind-o drept „o practică generală acceptată de drept". apartenenţei de castă. rolul cel mai important avându-1 legea. Uzanţele sunt întâlnite în dreptul constituţional. În acelaşi timp. conservarea şi apărarea unor relaţii noi. Pe de altă parte. în dreptul internaţional. au consacrat împărţirea populaţiei după criteriul averii. deoarece această mobilitate împiedică constatarea ei. prima sesiune de după alegeri este condusă de parlamentarul cel mai în vârstă (decanul de vârstă). dreptul cutumiar. uzuri etc. tocmai de aceea — cutuma se caracterizează prin mobilitate. Atunci când cutuma se constată din acţiunea repetată a unui organ de drept public „ea constituie o uzanţă". în dreptul comercial. legiuitorul nu este în măsură să împiedice formarea unor noi cutume. în mare măsură. dar ea trebuie să fie propter legem (adică bazată pe lege) şi nu contra legem (adică împotriva legii). Această nevoie de a constata cu precizie conţinutul normelor de drept cutumiar a fost argumentul major care a fost avansat de aceia care au susţinut codificarea (adică adunarea şi sancţionarea. fiind rezultatul înţelegerii părţilor contractante cu prilejul încheierii contractelor. Aşa. Desigur. însă. În toate statele există mai multe categorii de acte normative.2. reglementări referitoare la relaţiile de proprietate. În ce măsură — însă o cutumă propter legem poate modifica legea însăşi este o problemă foarte dificilă. care s-au format odată cu începuturile vieţii statale şi care. au reclamat formarea de norme juridice noi. În afară de faptul că este nescrisă — şi. Legiuitorul are posibilitatea să consacre obiceiul în norme sau poate face trimitere la obicei.2 Legea Dreptul nescris. evident. Uzurile au un caracter convenţional. Astfel. prin ritmul evoluţiei lor şi cerinţelor noi. legiuitorul poate . Este adevărat că o nouă cutumă se poate forma ulterior adoptării codului. să asigure reglementarea.2. nu a putut. care trebuie rezolvată de la caz la caz. Cu alte cuvinte. uzurile trebuie dovedite în faţa instanţelor. codificarea are efectul de a întrerupe evoluţia cutumei redusă la regula scrisă a codului. în formă scrisă a cutumelor într-un cod). adică să fie sancţionată juridic . la situaţia lipsită de drepturi a sclavilor. dar se pot concepe situaţii în care o cutumă ar putea modifica o normă supletivă (ori facultativă). Este de remarcat faptul că Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie recunoaşte cutumei rolul de izvor de drept. În nici un caz nu ar putea o nouă cutumă să abroge sau să desfiinţeze o lege în vigoare. fie el 52 F LEGEA . de pildă. contestându-le în mod expres valabilitatea. O condiţie subiectivă (psihologică). în baza uzanţelor parlamentare.

Ea ocupă locul principal în ierarhia izvoarelor dreptului. în sensul că se adresează tuturor membrilor societăţii care cad sub incidenţa ipotezelor normelor pe care le cuprinde. prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de către parlament. în special în domeniul dreptului civil. ca exemple. Codul. În statele antice de mai târziu — Grecia şi Roma — denumirea de lege este întrebuinţată pentru actele normative cu forţă juridică supremă: Legile lui Solon. Legea celor XII Table. dispoziţiile emise de primari.unipersonal. Prin lege lato sensu se înţelege orice act normativ emis de un organ de stat. care este împuternicit să emită acel act conform unei proceduri prestabilite (deci nu numai legea). importanţa dreptului scris şi necesitatea sa începe să se simtă tot mai mult. Legea este generală. In principiu. sunt cunoscute legile edictate de monarhii din statele Orientului antic: Legea Bokoris în Egipt. tratatele ratificate prin lege. Codul Penal Carolina din Germania secolului al XVIlea. care cuprindea Digestele. Codul maritim din Franţa secolului al XVII-lea. Ulterior. se spune că legea este generală. Se pot cita. Constituţia este legea fundamentală a ţării. legile. În sensul comun al termenului. Regulamente şi statute aprobate prin hotărâri ale Guvernului. denumirea de act normativ. Stricto sensu. Paralel cu dreptul obişnuielnic şi receptarea dreptului roman. hotărâri emise de autorităţile locale. fie colegial. decretele emise de Preşedintele României. exproprierea unui anumit 53 . decorarea unui cetăţean. când apar primele constituţii ca legi fundamentale şi iau o mare amploare codificările mai ales pe baza exemplelor napoleoniene din Franţa.politice din epoca împăratului Justinian. sau Pravilniceasca Condică din România secolului al XVIII-lea. este norma juridică supremă. Spre deosebire de cutumă. Legea Mu în China. în ultima perioadă de timp doctrina utilizează pentru sensul larg şi comun al noţiunii de lege. De obicei. In scopul de a se evita orice confuzie şi a se înţelege mai lesne sensul noţiunii de lege. comercial şi penal. (Singura excepţie constă în legile individuale. In noţiunea de act normativ sunt cuprinse diferite acte normative ce se găsesc într-o ierarhie determinată de natura şi rangul autorităţii publice care le adoptă şi anume: Constituţia. adică acelea care sunt adoptate pentru anumite acte specifice. Legea sau Codul Hammurabi în Babilon. Astfel. normele juridice cuprinse într-un act normativ dintr-o categorie inferioară nu pot deroga de la normele dintr-o categorie superioară. codificare a dreptului roman pus de acord cu realităţile social .sunt edictate legi şi coduri. ordinele emise de ministere. obligatorie şi permanentă. căreia îi sunt subordonate. orice izvor de drept scris. Tendinţa constantă spre un drept scris a cunoscut o puternică afirmare în epoca modernă. legea este un act conştient de voinţă care este făcut pentru atingerea unor scopuri şi realizarea unor idealuri sociale. mai ales după victoria revoluţiilor burgheze. Legea Manu în India. cum au fost: Codicele dreptului civil (Corpus iuris civilis). căreia trebuie să i se subordoneze toate celelalte acte normative ale statului (celelalte legi votate de către puterea legislativă se numesc ordinare). Instituţiile şi Novelele. legea cuprinde orice regulă de drept obligatorie. Conceptul de lege are două accepţiuni. ordinele emise de prefect. în funcţie de tipul istoric de drept şi de regimul politic al statului. Ordonanţele şi hotărârile adoptate de Guvern. pe măsura depăşirii economiei naturale.

în sensul că ea rămâne în vigoare atâta vreme cât nu este abrogată. desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către toate instanţele de judecată. datorită principiului autonomiei de voinţă.H. indiferent de gradul acestora. în general. Vorbind la propriu. care soluţionează suveran conflictele în aplicarea legii dintre instanţele inferioare şi impune punctul său de vedere. deoarece toate normele supletive (şi ele reprezintă marea majoritate în dreptul privat) nu sunt obligatorii pentru autorii actelor juridice respective.. se datoreşte tendinţelor Tribunalelor şi Curţilor de a-şi crea o practică unitară. care rămân în vigoare la împlinirea unei date calendaristice sau întâmplarea unui eveniment prevăzut în legea însăşi). fără să fie legate de hotărârile anterioare date în alte cauze similare. denumită în limbaj juridic şi jurisprudenţa. În fine. în practică. legea este. Totuşi.imobil pentru cauză de utilitate publică sau aprobarea unui fond financiar pentru un anumit eveniment). Pe de altă parte. adică a celor care aveau ştiinţa dreptului şi-1 popularizau 54 F PRACTICA JUDICIARA . ei pot substitui voinţa lor pentru prevederile conţinute în normele supletive. permanentă. în lipsa unei asemenea înlocuiri.2. Cu alte cuvinte. Aceasta se datorează. legat de hotărârea altei instanţe şi nici chiar. componente ale sistemului de organizare judecătorească dintr-un stat. legea este fixă şi conţinutul ei poate fi determinat. se pot pronunţa în mod liber. Legea este obligatorie. instanţele judecătoreşti rezolvă cauzele deduse în faţa lor şi pronunţă hotărâri pe baza legii. (Aceste prevederi devin însă obligatorii. Activitatea judecătorului este guvernată de două principii: el se pronunţă numai în cauza pe care o judecă şi nu are dreptul să stabilească dispoziţii generale. nu este. instanţele judecătoreşti „se fixează". relativ uşor şi cu un înalt grad de certitudine. de propriile sale hotărâri anterioare. pronunţându-se în acelaşi sens. care sunt obligatorii pentru cauza în care sunt pronunţate. Spre deosebire de cutumă. Aceasta înseamnă că legea nu poate ieşi din vigoare ca urmare a unei desuetudo (lipsă de uz) sau consuetudo abrogatio (cutumă abrogatorie). Începând cu sec al III-lea î. 5. 4 din Codul civil). de aceea se apropie de lege şi se deosebeşte de obiceiul juridic. este constituită şi consolidată instituţia jurisconsulţilor. (Singura excepţie o reprezintă legile temporare. Practica judiciară. Judecătorul. de multe ori la soluţii unitare. la Roma. Ca izvoare de drept acestea au cunoscut o puternică dezvoltare în unele etape ale evoluţiei istorice a dreptului. potrivit normelor de organizare judecătorească. în majoritatea cazurilor. Instanţele de fond. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Rolul jurisprudenţei a fost diferit în evoluţia dreptului. formarea unei practici constante. Excepţie fac hotărârile date cu casare. de regulă. fără însă să fie obligatorii în cauze analoge. în orice cauză nouă. în primul rând. ca şi cele de recurs. în sensul că respectarea ei nu depinde de opţiunea celor chemaţi să se conformeze dispoziţiilor ei. în afara speţei deduse în faţa sa (art. Jurisprudenţa este creaţia unei autorităţi judiciare. această caracterizare este evident prea largă. aşa cum este de altfel şi astăzi în sistemele de drept contemporan. şi numai în acest sens se poate spune că legea este obligatorie în ce priveşte normele supletive).3 Practica judiciară (jurisprudenţa) şi precedentul judiciar. Potrivit rolului lor.

în dreptul englez. Hotărârile judecătoreşti au deci în ţările de Common Law o autoritate deosebită. când trebuie să fie clarificate dubiile legii. ajungând să formeze practic un drept de sine stătător. Aceste hotărâri se numesc "decizii de principiu". când judecătorul are o contribuţie novatoare. O importanţa deosebita au acele hotărâri judecătoreşti de principiu care soluţionează pentru prima dată o problemă de drept principală. constituiau izvoare de drept. spre exemplu. ci un creator de lege. Dacă există un precedent într-un caz similar. deciziile date de Privy Council al Camerei Lorzilor. Astfel. creatoare. 55 . practica judiciară nu constituie izvor de drept. jurisprudenţa este considerată ca un important izvor de drept. În prezent. această funcţie o au. orice hotărâre judecătorească reprezintă un izvor de drept. care au devenit apoi izvoare de drept. Aceasta nu înseamnă însă că. numit. aplicarea regulii precedentului are ca rezultat formarea unui drept jurisprudenţial. norma juridică rezultă din speţa cu ajutorul căreia a fost degajată şi constituie temeiul hotărârii judecătoreşti dată în această speţă (ratio decidendi). deciziile Tribunalelor. Unii jurisconsulţi şi-au redactat în scris opiniile. redactat în anul 534. când este necesară adoptarea unei poziţii într-o controversă juridică. Judecătorul trebuie să caute. timp de 1000 de ani (până la 1453) se dezvoltă un sistem de drept aşezat pe monumentala operă juridică cunoscută în istoria dreptului: Codul lui Justinian sau Corpus Juris Civilis. când este necesar să se umple lacunele legii. conţinutul oricărei norme juridice este acela determinat în precedentul judiciar (adică într-o hotărâre judecătorească anterioară). În Imperiu Bizantin (Roman de Răsărit). cunoscut ca şi Codul Napoleon. precedentul judiciar desemnează totalitatea hotărârilor judecătoreşti cu caracter de îndrumare. trebuind să fie urmate. În ţările de common law. Deciziile de principiu apar când instanţele sunt confruntate cu probleme de drept noi. în România. În România. el este obligat să-1 urmeze. ale Curţilor Supreme etc. situaţie asemănătoare existând şi în dreptul islamic. "case law". care a preluat fondul culturii romane şi a grefat-o pe spiritualitatea de sorginte greco-orientală. În Anglia. iar judecătorul nu este considerat un simplu interpret şi aplicator de lege. concepţia generală este că înţelesul dreptului este acela pe care i-1 dau instanţele judecătoreşti. în sistemul de common law. aşa cum s-a mai arătat. dacă judecătorul soluţionează un caz nou. în mod obligatoriu. În această ţară precedentul judiciar joacă un rol foarte important. când aceasta este incertă şi incompletă. pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care au forţa obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în viitor. Şi invers. În dreptul anglo-saxon însă. jurisprudenţa şi-a pierdut din însemnătate. care prezintă interes doar pentru cazurile individuale soluţionate. Precedentul judecătoresc este format prin acel gen de hotărâri diferit de hotărârile „de speţă”.F PRECEDENTUL JUDICIAR acordând consultaţii. hotărârea sa obligă pe viitor toţi judecătorii de rang inferior. fie expuse oral în prezenţa martorilor. a Curţilor Constituţionale. Totuşi. dacă un caz similar nu a fost soluţionat anterior. Aceste consultaţii erau formulate în scris şi adresate judecătorilor. Cu alte cuvinte. Odată cu elaborarea Codului Civil Francez (1804). înainte de orice. hotărârile instanţelor superioare (Curtea Superioară şi Camera Lorzilor).

adică a legii şi practicii judecătoreşti. opiniile doctrinare fiind luate în considerare în efortul de soluţionare cât mai corectă a cazurilor supuse înaltului for judiciar. decât un rol secundar. în special în antichitate şi epoca medievală. corporaţii economice). dar rolul ei ca izvor principal de drept a încetat. aşadar. Astfel. alături de cele ale lui Modestin şi Gaius. federaţiile sportive). regulamente. fie caracter social (de ex. de-a lungul secolelor. deoarece atât legislaţia. Ea îl inspiră pe judecător.2. regulamentele federaţiilor sportive. însă. dezvoltarea şi adaptarea dreptului în diferite ţări la realităţile în continuă dezvoltare. care stabileşte drepturile şi obligaţiile unor subiecte precis determinate.n. acte normative (legi). dreptul autonom provine de la formaţiuni sociale. în raport cu izvoarele dreptului de provenienţă statală. doctrina şi-a adus o însemnată contribuţie la unificarea. în epoca modernă. culturalsportiv (de ex..5. Doctrinei nu i se recunoaşte. operele lui Papinian. cooperative. cărora li se subordonează. sindicatele profesionale). în urma acordului între două sau mai multe părţi. Ea poate inspira modificarea legislaţiei. doctrinei revenindu-i să sistematizeze şi să reunească aceste elemente separate. ci stabileşte.5 Dreptul autonom şi contractul normativ F DREPTUL AUTONOM F CONTRACTUL NORMATIV În legătură cu izvoarele formale ale dreptului. constanţa şi autoritatea opiniilor care o formează. asociaţiile ştiinţifice. ca de exemplu. Paul. o 56 . în dreptul roman jurisconsulţii au desfăşurat o activitate complexă şi bogată privind aplicarea şi interpretarea dreptului. În cazul în care contractul nu vizează un raport juridic concret. prin propunerile ei numite "de lege ferenda". Contractul este. prin generalizări sistematice. În continuare. În dezvoltarea istorică a izvoarelor de drept. care au fie un caracter economic (de exemplu. Doctrina este recunoscută ca izvor de drept şi prin Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga. Totodată. ea este considerată ca un izvor indirect al dreptului. contracte colective între organizaţiile patronale şi organizaţiile sindicale. fie un caracter ştiinţific. practic. contractul normativ ocupă un loc secundar în comparaţie cu celelalte izvoare — obiceiuri juridice. Funcţia doctrinei este de neînlocuit. trebuie să avem în vedere şi ceea ce în literatura de specialitate se numeşte "dreptul autonom". Doctrina exercită. Doctrina face cunoscută practica judecătorească.. Izvoarele "dreptului autonom" sunt subsidiare. un act individual. aducându-şi o contribuţie substanţială în dezvoltarea şi adaptarea reglementărilor juridice la relaţiile vieţii sociale.4 Doctrina F DOCTRINA Doctrina a avut un însemnat rol şi ca izvor de drept. Într-adevăr. 5.. al III-lea e. o influenţă incontestabilă asupra legislaţiei şi jurisprudenţei. În prezent.2. cât şi jurisprudenţa rămân inevitabil fragmentare. au căpătat putere de lege. El îmbracă forma unor statute. atunci când se caracterizează prin multitudinea. Spre deosebire de dreptul care emană de la stat. Ulpian. Doctrina este calificată ca dominantă. fiind socotită chiar ca o simplă reflectare a "adevăratelor izvoare de drept". de regulă. în sec. cutume. doctrina tinde să se materializeze în soluţiile legislative.

"in dubio pro reo". perene. pe care latinii l-au tradus cu "principium". Principiile generale ale dreptului îmbrăţişează un număr mare de cazuri concrete şi sunt rezultatul unor observaţii continue şi necesare ale nevoilor societăţii. în virtutea căruia se înlătură "anticiparea" vinovăţiei unei persoane. în conformitate cu care înţelegerile (pactele) trebuie respectate. Aşa. convenţie etc. să surprindă liniile directoare ale dreptului. 57 . făcându-se uneori referire la ele şi în practica legislativă. îşi găseşte o largă aplicabilitate în dreptul internaţional. Contractul normativ. cartă. purtând denumirea de acord. vizând garantarea ordinii şi securităţii sociale. încheiată în 1215 între feudali şi regele Angliei. el poate căpăta valoare de izvor de drept. contractul cu caracter normativ a jucat un rol mai important în dreptul feudal. Din dreptul roman pot fi reţinute numeroase principii a căror exprimare îmbracă forma unor figuri de stil. structurale ale normativităţii juridice.regulă generală după care se vor conduce aceste părţi. "pacta sunt servanda". F PRINCIPIILE DREPTULUI Maximele. înţelegem atât un fundament al sistemului de drept. adevăraţi "invarianţi ai dreptului". sortite să tuteleze legislaţiile. prin însăşi vechimea lor milenară sunt socotite eterne şi cărora li se atribuie valoarea unor idei forte. Totuşi în doctrină nu s-a ajuns la un consens asupra criteriilor de delimitare.2. ca izvor de drept. iar Codul civil italian recomandă judecătorului de a statua. În domeniul dreptului. "nemo judex in causa sua" . de clasificare a categoriilor de principii ale dreptului. având şi sensul de element fundamental. de exemplu. tratat. nimeni neavând voie să nu o cunoască. în absenţa unor texte. Subiectele principale ale dreptului internaţional. statele. principiile acestuia. de la primele lor începuturi.nimeni nu poate fi judecător în propriul său proces. cât şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului în jurul unor idei călăuzitoare. pact. Principiile dreptului. care explică raţiunea de a fi şi specificul dreptului. prin principiu. precum: "nemo censetur ignorare legem". se dezvoltă şi evoluează într-o strânsă legătură cu principiile generale care guvernează activitatea umană. îşi reglementează relaţiile reciproce prin diferite acte. si înseamnă: început. Se pot cita. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie menţionează ca sursă a dreptului "principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiunile civilizate". 5.nu există pedeapsă fără lege. Încă de la începuturile istoriei dreptului se desprinde existenţa unor precepte care. Existenţa principiilor dreptului este astăzi recunoscută în ştiinţa juridică. aforismele. căci ele sintetizează experienţele juridice unilaterale şi joacă un rol limitat în interpretarea realităţii juridice. elemente persistente. În dreptul intern. "nulla poena sine legem" . Magna Charta Libertatum. în lumina principiilor generale ale dreptului. obârşie. potrivit căruia legea este cunoscută de toţi. ca exemple. Filosofia şi doctrina juridică au încercat. fiind considerate nişte comandamente ale vieţii sociale. adagiile juridice nu ţin toate loc de principii de drept.6 Principiile generale ale dreptului Cuvântul "principiu" provine din grecescul "arhe".

Izvoarele dreptului sunt cuprinse într-un sistem unitar. locul central îl ocupă legile. definită ca o practică generală şi repetată în timp în raporturile dintre state. printre care pot fi enumerate: principiul justiţiei. penetrabilă. Statele sunt cele care făuresc aceste norme şi le exprimă în formă juridică corespunzătoare. — principiile generale de drept fixate în Statul Curţii Internaţionale de Justiţie. încheiat în scopul creării.în dreptul internaţional public. în acelaşi timp. acestea s-ar încadra. al dreptului la apărare. responsabilităţii. corelaţia şi ierarhia dintre ele fiind recunoscută. modificării sau încetării normelor existente. în acelaşi timp şi fundamentale. nu numai între ele. acestea fiind cele cu sfera de cuprindere la nivelul întregului sistem al dreptului. în două categorii: categoria principiilor generale sau fundamentale. principiul respectării tratatelor . se completează şi se sprijină reciproc. în sensul că ele se întrepătrund. tocmai pentru a evidenţia unitatea procesului 58 . jurisprudenţa internaţională. dar şi de ramură. la un nivel superior găsindu-se întotdeauna Constituţia. se constată o vastă ierarhie a metodelor de interpretare.Într-o sumară şi aproximativă enunţare şi ordonare a principiilor dreptului. unele principii generale. echităţii. dar şi cu elemente de fapt. etică. precum cel al libertăţii. principii care se regăsesc în concepţiile unor filosofi şi gânditori din diferite epoci. legalităţii. În relaţiile internaţionale nu există un guvern mondial care să creeze normele de drept şi apoi să le impună statelor. Izvoarele formale ale dreptului se află într-o relaţie de continuitate. Principalele izvoare ale dreptului internaţional sunt: — cutuma internaţională. printr-o cercetare mai liberă. care servesc la degajarea dreptului pozitiv. sunt considerate principii generale comune diferitelor sisteme juridice naţionale. 5. în linii mari. 5. cu valorile sociale respective. acceptată de acestea ca regulă obligatorie. precum şi cele consacrate în Constituţie şi categoria principiilor de ramură. libertăţii. suprapunându-se. însă. Dacă se reunesc şi se combină atât izvoarele dreptului pozitiv.în dreptul penal. Se observă că principiile generale constituie fundamentul principiilor de ramură. o serie de principii de largă aplicaţie. principiul reparării integrale a prejudiciului .în dreptul civil. este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional. Frontiera dintre aceste principii este elastică. economie). unele dintre principii fiind. căreia îi sunt subordonate celelalte acte normative. al autorităţii de lucru judecat. egalităţii. interdependenţa. pe care le domină. — tratatul internaţional definit ca acordul intervenit între două sau mai multe state.3 Izvoarele dreptului internaţional. În cadrul acestor izvoare. iar alte principii sunt comune mai multor ramuri ale dreptului: principiul egalităţii părţilor în faţa instanţei.4 Raporturile dintre izvoarele dreptului. Evoluţia dreptului a consacrat. ştiinţele juridice de ramură formulează o serie de principii specifice. cum ar fi: principiul legalităţii incriminării . căci plecând de la principiile generale. religie. responsabilităţii fiind şi principii ale altor sfere sau domenii ale existenţei (morală. cât şi diversele procedee şi metode.

L. BIBLIOGRAFIE Bergel J. toate laolaltă alcătuind un sistem într-un stat.: „Teoria generală a dreptului”. De asemenea. dimpotrivă.: „Teoria generală a dreptului”.: „Introduction a la science du droit”. regulamente. iar tratatele şi convenţiile internaţionale au o valoare egală cu a legilor şi. deci. Mazilu D-tru. dreptul care emană de la stat primează faţă de izvoarele dreptului autonom . Bucureşti. Există. în mod direct sau indirect. cu forţă şi valoare diferită.: ‚Teoria generală a dreptului”. 2000. 1997. Bucureşti.: „Teoria generală a dreptului”. : „Introducere generală în drept”. o pluralitate şi diversitate de izvoare ale dreptului. Târgovişte. Bucureşti. Editura Daniel.: “Tratat de teoria generală a dreptului”. Pescatore P. ele au aceeaşi finalitate . Office des Imprimes de l’Etat. Editura Lumina Lex. Vonica R. Editura Lumina Lex.statute. de la o ţară la alta. În acelaşi timp este de reţinut împrejurarea că în cadrul aceluiaşi stat izvoarele de drept nu se manifestă izolat unul de altul. convenţii colective. Luburici M.: „Théorie générale du droit”. 1997. Bucureşti. Editura Militară. 1992. izvoarele principale. interpretării şi aplicării dreptului. Ţop D. Paris. Bucureşti. într-o anumită perioadă istorică.: „Introducere în teoria generală a dreptului”. Editura Lumina Lex. în dreptul modern. Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. uneori. Voicu C. Popescu S. Timişoara. sunt chiar prioritare. : „Introducere în studiul dreptului”. 2000.crearea unei organizări sociale bazate pe o ordine de drept corespunzătoare. În încheierea analizei diferitelor izvoare ale dreptului se cuvine să menţionăm faptul că în fiecare epocă istorică. 2000. Luxembourg. 1989 Ciobanu D. Editura Augusta. Dalloz. Cu toată diversitatea lor.: „Introducere în studiul dreptului”. Editura Lumina Lex. Bucureşti. locul şi ponderea diferitelor izvoare au cunoscut aspecte şi nuanţe proprii. 1960. Sida A. sistemică. 1996. ci. de complementaritate şi subordonare. în cadrul cărora dreptul scris are un rol superior cutumei. raportul dintre izvoarele dreptului depinde de societatea dată şi de perioada istorică la care ne referim. Craiovan I. 2004. specifice. Trebuie menţionat şi faptul că izvoarele secundare nu pot modifica. ele se află într-o legătură organică. 2002. Editura Hyperion XXI. TEST DE AUTOEVALUARE Ce se înţelege prin izvor formal de drept? 59 .elaborării.P. Bucureşti.

p. p.Care sunt izvoarele formale ale dreptului? 2. p. 4.Arătaţi asemănările şi deosebirile dintre lege şi cutumă.56-57 10.56 4. 60 . 3. p.Definiţi principiile generale ale dreptului.49-50 3.48 2.TEMĂ DE REFLECŢIE Practica judiciară şi precedentul judecătoresc – o singură noţiune? MODELE DE ÎNTREBĂRI 1.În ce constau raporturile dintre izvoarele dreptului? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1.

4 Acţiunea normelor juridice în timp. = 4 ore 61 .Bibliografie selectivă 7.Timpul necesar studiului capitolului 5.Temă de reflecţie 8. în spaţiu şi asupra persoanelor 8.3 Structura normei juridice 8. precum şi a principiilor de acţiune.5 Aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului) 8.1 Conceptul de normă juridică 8. identificarea structurii şi trăsăturilor ei.Cunoaşterea conceptului de normă juridică.Cuprins 2.Evidenţierea structurii trihotomice a normei juridice şi cunoaşterea trăsăturilor ei caracteristice.Obiectiv general 3.6 Interpretarea normelor juridice Obiectiv general: .Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins: 8. Obiective operaţionale: .Cunoaşterea formelor interpretării normelor juridice şi a metodelor de interpretare. . .CAPITOLUL VI NORMA JURIDICĂ 1.2 Trăsăturile normei juridice 8.Obiective operaţionale 4.Identificarea fazelor de aplicare a dreptului şi a problemelor pe care le ridică acest proces. aplicare şi interpretare a sa. .Definirea conceptului de normă juridică.Dezvoltarea temei 6.

chiriaşi etc. ceea ce înseamnă că norma juridică priveşte exclusiv relaţiile dintre oameni şi că atributele normei sociale se regăsesc în norma juridică. cel mai eficient al "ordinii sociale" în ansamblul ei. la nevoie. Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportul normativ al "ordinii de drept" în societate. a cărei respectare este asigurată. a interzice. Regula de drept este garantată. proprietari. că fiecare normă se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării şi asupra întregii populaţii. se constituie ca elementul central. domeniul silvic. Astfel: normele juridice "reprezintă reguli de conduită instituite sau sancţionate de stat. o menţinere. iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului". dar egalitatea nu înseamnă uniformitate. în sensul că prescrie o conduită tipică şi este menită să se aplice unui număr nelimitat de cazuri şi persoane. fiind un model de comportament. caracteristice: a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal. Norma juridică este o reglare. generalitatea fiind asigurarea împotriva oricărei discriminări personale şi a realizării principiului egalităţii în faţa legii. Scopul normei juridice corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura convieţuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Ca element constitutiv al dreptului. norma juridică poate fi definită lapidar ca o regulă de conduită.1 Conceptul de normă juridică În categoria largă şi diversificată a normelor sociale un loc şi rol distinct îl au normele juridice. prin forţa coercitivă a statului. a pedepsi. Norma juridică este considerată unitatea structurală de bază a sistemului care conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în diferite relaţii. unităţile administrativ-teritoriale). la rândul ei. Caracterul general şi impersonal al normei nu înseamnă însă. a căror aplicare este încredinţată puterii publice. Norma juridică este o normă de conduită socială.2 Trăsăturile normei juridice Norma juridică fiind mijlocul de realizare a idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale. instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta. altele numai o anumită categorie de persoane. în termeni generali şi abstracţi. a permite. Norma juridică este un comandament privind un model de conduită. funcţionari. Unele norme vizează întreg teritoriul ţării. "celulă de bază" a acestuia. care. Ea se distinge de alte norme de conduită socială prin dotarea ei cu sancţiuni organizate. prin proceduri speciale. altele numai părţi determinate ale teritoriului (zona de frontieră. 6. Forţa ei constă în a ordona. are următoarele trăsături definitorii. Definiţiile date noţiunii de "normă juridică" deşi sunt nuanţate de la un autor la altul. a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică. Unele norme pot privi pe toţi cetăţenii. Dar aceasta nu înseamnă că o 62 F NORMA JURIDICA F CARACTER GENERAL SI IMPERSONAL . exprimă aproximativ acelaşi conţinut. tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei.CAPITOLUL VI NORMA JURIDICĂ 6. o aranjare şi restabilire a echilibrului social şi de control social.

nu toate categoriile de norme (dacă avem în vedere clasificarea lor în ramuri ale dreptului) sunt structurate în mod strict-formal în funcţie de aceste trei elemente. dar şi norme care se aplică rar sau foarte rar. În legătură cu această structură logico — juridică internă. al structurii interne. ordinea socială. unele deşi elaborate neaplicându-se chiar deloc. — dispoziţia — formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată (obligatorie. Obligativitatea nu rezultă din frecvenţa aplicării normei juridice în viaţa socială. ca mod de exprimare în cadrul unui act normativ. trinomică. în sensul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea fi pus în aplicare. des sau foarte des. Aplicarea normei juridice este necondiţionată. mai mult sau mai puţin impersonală. drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. acţiunea ei este continuă. unele norme ale dreptului administrativ. apare evident că ele nu sunt structurate identic. A) Cele trei elemente ale normei care conferă acesteia structura logică internă sunt în esenţă. a conduitei prescrise. în ipoteza dată. Comparând. se înţelege modul de alcătuire. Generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupune cuprinderea tuturor cazurilor şi a situaţiilor în care se poate afla un subiect. Structura trinomică ipoteză — dispoziţie — sancţiune apare cu deosebire în categoria normelor de tip conduită (ca de exemplu. structura acesteia poate fi identificată în două planuri ale analizei. adică structura tehnico-legislativă.) sau maniera prohibitivă. în acest context. b) Norma juridică are un caracter obligatoriu pentru că intervine şi reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii. adică structura logicojuridică a normei. dreptului civil. în maniera permisivă specifică dreptului privat (dreptul civil. Toate normele juridice. interzisă. dreptul comercial etc. 6. următoarele : — ipoteza — formulează împrejurările sau condiţiile conduitei sau faptei supuse normării . care privesc guvernarea acesteia. ale dreptului familiei etc.3 Structura normei juridice Prin structură. fiind greu de identificat sau chiar lipsind din structura internă şi formală a celorlalte 63 . în normele penale. bunăoară. şi al structurii externe. existând norme care se aplică cotidian.normă juridică este mai mult sau mai puţin generală. prezintă caracter obligatoriu. permanentă. permisă etc. Norma juridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. continuu şi necondiţionat. Norma juridică nu poate fi aplicată decât în termeni foarte riguroşi şi exacţi: acţiunea ei efectivă începe la o dată foarte exactă şi certă. normele dreptului constituţional cu cele ale dreptului penal sau civil. a normei trebuie observate cel puţin următoarele două aspecte ale ei: În primul rând. indiferent de frecvenţa aplicării lor. Tocmai importanţa acestor domenii determină ca norma juridică să conţină prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al individului. din momentul intrării în vigoare. de existenţă specifică a conţinutului şi formei normei juridice. ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi dreptului administrativ). Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplică imediat.) . — sancţiunea — formulează consecinţa încălcării dispoziţiei. respectiv până când norma juridică este în vigoare. dreptului familiei).

pe când dispoziţia relativ determinată stabileşte mai multe variante de conduită sau limite ale acesteia. adică conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în împrejurarea avută în vedere de norma sau mai precis drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale. art. În al doilea rând.ipoteza. unul sau altul din elementele de structură ale normei . 36 din Codul familiei prevede că „la desfacerea căsătoriei. precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei. Există situaţii când dispoziţia şi ipoteza unei norme juridice sunt cuprinse într-un articol. în dreptul modern se urmăreşte ca ipotezele să fie pe cât posibil concret şi complet formulate. Ipoteza poate să fie simplă — adică să prevadă o singură împrejurare în prezenţa căreia se aplică dispoziţia. ea conţine prescripţia de conduită. Ipoteza relativ determinată este aceea care indică împrejurările de aplicare a dispoziţiei.. În funcţie de precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice. şi în ipoteza că "există temere fondată de dispariţie". Dispoziţia determinată stabileşte cu precizie drepturile şi obligaţiile persoanelor la care se referă. drepturi-obligaţii etc. potrivit învoielii acestora. cazul stabilirii dreptului la pensie (pentru limita de vârstă. împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice. Aşa este. în art. cumulativ în fiecare normă luată ca text de sine-stătător Aceasta deoarece reglementarea unor conduite mai complexe nu poate fi exprimată în mod concentrat într-un singur textarticol normativ. De exemplu. printre altele. invaliditate sau urmaş) unde prin lege se prevăd toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi încadrată într-o anumită categorie de pensie şi a i se stabili cuantumul acesteia. 250 prevede că organul de urmărire penală poate emite mandate de arestare. (norme-structuri.) Cum însă ponderea cea mai însemnată a normelor dreptului o constituie categoria normelor-conduită. dispoziţia. acţiuni. o măsură de prevenire a arbitrariului şi de întărire a legalităţii. sancţiunea -poate lipsi dintr-un articol concret sau altul. Dacă 64 . Dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. roluri etc. norme-atribuţii etc. Bunăoară. ci se consacră principii (norme-principii).F IPOTEZA F DISPOZITIA norme prin al căror conţinut nu se reglementează conduite. iar sancţiunea este formulată într-un alt articol. În general. Ipoteza determinată stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei. ci într-un grupaj conex de asemenea articole. se stabilesc structuri. dar el nu poate lipsi din grupajul sau ansamblul acelei reglementări sau din actele normative conexe la care se face trimitere. în literatura juridică se disting ipoteze determinate şi relativ determinate. Codul de procedură penală. ci este lăsat pe seama organului de stat. sau poate să fie complexă. urmând ca subiecţii să opteze pentru una din ele sau în cadrul limitelor. dar conţinutul concret al acestor împrejurări prin natura lui nu poate fi dat în actul normativ. conduita dorită. aceasta fiind o garanţie a aplicării întocmai a dispoziţiei. se impune şi observaţia că în chiar categoria normelor de tip conduită această structură trinomică nu este prezentă în mod strict. structura acestora bazată pe cele trei elemente devine relevantă şi caracteristică pentru norma juridica în general. atribuţii. bunurile se împart între soţi. de pildă. care — toate sau fiecare în parte — să determine aplicarea dispoziţiei. a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile. adică să prevadă o multitudine de împrejurări. b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice. De aceea.

dispoziţiile de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite deosebite.dispoziţii generale.dispoziţii prohibitive care interzic înfăptuirea unor acţiuni. De exemplu. . Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare şi privesc. art. 4 din Codul familiei stabilind vârsta de căsătorie pentru bărbaţi la 18 ani şi pentru femei la 16 ani. dorinţa legiuitorului de a apăra. În funcţie de sfera aplicării lor şi de gradul de generalitate. mai eficient. După criteriul conduitei prescrise. intervine prevederea de lege care suplineşte voinţa lor. deoarece ele prevăd o reglementare derogatorie pentru o anumită categorie de relaţii sociale faţă de reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie generală sau într-o dispoziţie specială.soţii nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune. ele se mai numesc imperative sau categorice. art. c) Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice ce cuprinde măsurile luate împotriva celui care a violat legea şi se aduce la îndeplinire 65 . în special în procesul muncii sau în creaţia literară artistică. De exemplu. Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii dintr-o ramură de drept. speciale şi de excepţie. Dispoziţii de recomandare mai frecvente se întâlnesc în normele juridice privind cooperaţia de consum sau meşteşugărească. De exemplu. 40 din Codul familiei prevede că la desfacerea căsătoriei. „Cu toate acestea.dispoziţiile de recomandare sunt acele dispoziţii care recomandă persoanelor fizice şi juridice o anumită conduită. dispoziţiile normei juridice pot fi clasificate astfel: . O asemenea dispoziţie se găseşte în art. prevede şi o dispoziţie de excepţie. dispoziţiile normelor juridice pot fi grupate în: dispoziţii generale. Este o dispoziţie relativ determinată. 685 Codul civil prevede că „Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar". . Dispoziţiile de excepţie completează fie dispoziţiile generale. de obicei. dar dacă nu se hotărăsc. . fie dispoziţiile speciale. . pentru motive temeinice. Dispoziţiile de excepţie au la bază. se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani". Se disting astfel. de exemplu. dacă nu a intervenit o învoială cu privire la numele ce urmează să-1 poarte după divorţ. sau dacă instanţa nu a dat încuviinţare. speciale şi de excepţie. o anumită ramură a dreptului. Ele se exprimă prin particula „poate" sau un verb la timpul prezent sau viitor care exprimă posibilitatea de a alege o conduită. va hotărî instanţa judecătorească". 99 din Codul muncii care prevede recompensele ce se pot acorda persoanelor încadrate în muncă. . De exemplu. obligaţia conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor. dispoziţii ale părţii generale şi dispoziţii ale părţii speciale din Codul penal. Ele se exprimă prin particula „trebuie" sau printr-un verb la prezent sau viitor în formă imperativă. potrivit specificului activităţii lor. dispoziţiile de excepţie sunt numite dispoziţii derogatorii. de cele mai multe ori. Uneori.dispoziţii onerative care obligă la împlinirea unor anumite acţiuni. art. 5 din Codul familiei prevăd că „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită". o anumită categorie de valori. Deoarece dispoziţiile onerative şi cele prohibitive impun un anumit comportament. O varietate a dispoziţiilor permisive sunt dispoziţiile supletive care lasă la alegerea persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze. art. fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce-1 avea înainte de căsătorie.dispoziţii permisive sunt acele dispoziţii care oferă părţilor posibilitatea să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze.

Cea mai frecventă sancţiune administrativă este amenda . După natura raporturilor sociale reglementate şi ţinând seama de pericolul social al actelor de încălcare a dreptului. — sancţiunile administrative — se aplică. precum şi ale celorlalte persoane juridice lucrative.a. statală. pentru a garanta realizarea dispoziţiei normei. faţă de comportamentul care lezează ordinea socială. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice şi este prevăzută nu pentru a oferi destinatarului posibilitatea de a alege între dispoziţia normei şi sancţiunea ei. prin reacţia organizată. 53 Cod penal : principale (închisoare sau amendă) . ea este o consecinţă posibilă a sancţiunii. — sancţiunile disciplinare — se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii. Sancţiunile civile pot fi executate în natură sau în echivalent. constrângerea poate fi aplicată în afara oricărei sancţiuni şi invers. accesorii care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul în care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoare) a rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei (De exemplu. precum şi în regulamentele de funcţionare ale unităţilor economico-sociale. se pot distinge următoarele categorii de sancţiuni: — sancţiuni penale — sunt cele aplicate în cazul săvârşirii de infracţiuni. Sancţiunea este măsura luată împotriva voinţei celui care încalcă dispoziţiile normelor de drept şi este aplicată de organe special abilitate în acest sens Sancţiunea materializează răspunderea juridică a autorului încălcării normei de drept. ci dimpotrivă. sancţiunea este elementul accesoriu al normei juridice. cu toată garanţia ce i-o conferă sancţiunea. Dacă dispoziţia constituie elementul principal. Sancţiunea normei juridice are ca scop general asigurarea respectării dreptului. dizolvarea unei societăţi. astfel cum sunt măsurile reparatorii ca dauneinterese. . de regulă. Noţiunea de "constrângere" nu trebuie confundată cu noţiunea de "sancţiune". odată produsă încălcarea dreptului. Constrângerea revine statului şi organelor lui.). sancţiunea urmăreşte să redreseze şi să restabilească situaţia. Constrângerea este aplicarea forţei în serviciul dreptului. art. stabilite prin Codul muncii. prevenirea săvârşirii de fapte antisociale pe viitor. 66 . decăderea din drepturile părinteşti ş. etc. există sancţiuni care nu au nimic comun cu noţiunea de constrângere. degradarea militară şi confiscarea parţială sau totală a averii) . sancţiunile penale se pot împărţi în diferite categorii. a instituţiilor de stat. anularea unui act juridic. pentru săvârşirea unor fapte cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunile.a. conform art. în principal: repararea prejudiciului şi restabilirea ordinii încălcate. îndreptarea celui vinovat şi reintegrarea lui în societate. Aplicarea efectivă a constrângerii atestă faptul că norma nu a fost respectată. în vederea repunerii celui păgubit în drepturile încălcate. ea nu poate fi publică. fapte ce se numesc contravenţii. — sancţiunile civile — constau în despăgubirile pe care le datorează şi care sunt impuse celui care răspunde pentru producerea unei pagube. După gravitatea lor. 64 Cod penal prevede interzicerea unor drepturi de a alege şi de a fi ales în organele puterii de stat şi în funcţii elective de stat sau obşteşti . de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii. Aplicarea sancţiunii urmăreşte. complementare (interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani .prin forţa coercitivă a statului. asigurând eficienţă dreptului în general. Ele mai pot consta şi în anularea actului ilicit ş.

De aceea. organul de aplicare a sancţiunii are posibilitatea să aleagă. deoarece aceste acte. Acţiunea normelor juridice în timp F ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP Prin acţiunea normei juridice în timp se înţelege perioada (durata) în timp în care norma respectivă produce efecte de drept. . relativ determinat. adică este aplicabilă. între două feluri de sancţiuni (închisoare sau amendă). atunci când se are în vedere şi procesul de aplicare sau de organizare instituţională a sistemului juridic denumirea este cea de "tehnică juridică". 6. adică a aplicabilităţii lor concrete este legată înainte de toate de determinarea momentului de la care începe să-şi producă efectele acea normă şi durata în timp a acestor efecte. urmând ca organul de aplicare să stabilească cuantumul ei exact. în spaţiu şi asupra persoanelor.Sancţiunile mai pot fi clasificate şi având în vedere criteriul gradului lor de determinare. sau. astfel: . „tehnică legislativă" sau. "Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 6. B) Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului şi a structurii logice a normei. după caz. sau. 7 lit. având o sferă mai largă decât cea de "tehnică legislativă" sau "tehnică normativă". 19 al Codului familiei prevede. cu intrarea lor în vigoare. 4. art.a. unele sancţiuni cu amendă în sumă fixă . este stabilit de regulă şi cuantumul amenzilor. norma juridică elaborată trebuie evaluată şi din perspectiva acţiunii sale în timp. creării şi formulării normei juridice operaţiune denumită în mod frecvent ca "tehnică normativă". 9 şi 16". limitele teritorial-administrative (adică "spaţiul") în care îşi produc efectele şi. sintetică sau mai dezvoltată. prin însumarea mai multor sancţiuni şi care se aplică în mod obligatoriu pentru aceeaşi faptă. . Forma sau structura exterioară de exprimare ţine de procesul complex al elaborării. În acelaşi fel.4. la redactarea ei. mai concisă. Adoptarea acestor acte normative nu coincide cu începutul acţiunii lor. De exemplu. De exemplu. de la 10 la 20 de ani etc. fie că sunt aplicate ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau a unei contravenţii. care înscriu pedeapsa într-o limită minimă şi maximă a ei. la modul în care normele se încadrează în texte normative. sunt exceptate de la efectele acestora. în spaţiu şi asupra persoanelor Problema acţiunii. trebuie să fie întâi aduse la cunoştinţa 67 .sancţiuni alternative — uneori. Actele normative sunt adoptate pentru a acţiona asupra relaţiilor sociale. De exemplu.4 Acţiunea normelor juridice în timp. 5. respectiv categoriile de persoane care intră sub incidenţa lor sau. În această categorie intră majoritatea sancţiunilor penale. .1. închisoare de la 6 luni la 3 ani.sancţiuni relativ determinate — sunt acele sancţiuni stabilite în limitele unui minim şi a unui maxim de pedeapsă.sancţiunile cumulative — sunt cele care se constituie prin cumulul. pentru a determina conduita şi comportamentul subiectelor de drept. 6. în dreptul administrativ. de regulă. sancţiunea cu închisoarea poate fi cumulată cu confiscarea totală sau parţială a averii şi cu interzicerea unor drepturi civile sau publice.sancţiunile absolut determinate — sunt cele precis formulate şi al căror cuantum sau limite nu pot fi micşorate sau mărite de organele împuternicite să le aplice. în urma elaborării lor.

normele juridice nu sunt nici retroactive — adică nu se aplică unor fapte săvârşite înainte de intrarea lor în vigoare. excepţii care se datorează şi se explică prin necesităţile practice sau principiile de ordin umanitar. aceea care stabileşte pentru fapta comisă. cât şi cel al încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. 78: "legea intră în vigoare la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei". În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a legii şi a altor acte normative. tuturor celor chemaţi să le respecte. De aici concluzia că. modalităţile determinării acestui moment pot fi diferite. să i se aplice. există şi aşa-numitele legi cu termen a căror acţiune în timp este expres determinată încă de la momentul intrării lor în vigoare — câteva săptămâni. normele juridice produc efecte nu pentru trecut. de regulă. la situaţiile şi la conduita viitoare. b) legea penală mai favorabilă sau mai blândă şi c) legile interpretative. Regula în această materie este aceea ca legea (sau alt act normativ) prevede ea însăşi. Aceasta se face. Aplicarea noului act normativ la situaţii vechi nu poate fi admisă decât în interesul statului. În acest sens. epidemii. De la principiul neretroactivităţii legii există şi unele excepţii ale retroactivităţii legii sau a actului normativ. de aplicare a normei . Pentru determinarea acţiunii normei juridice în timp este necesar să se stabilească atât momentul intrării în vigoare. În mod logic noua reglementare juridică nu se poate referi decât la relaţiile sociale. desigur. în principiu. şi. Cât priveşte legile interpretative. ce vor apare sub imperiul legii respective. Aceste date fixează momentul în care actul normativ respectiv începe să acţioneze. Reglementarea de principiu a acestei probleme o găsim în Constituţia României care stipulează în art. deoarece ele vin să 68 . Acest lucru înseamnă că legiuitorul fie fixează clar ziua. Un aspect important al acţiunii în timp a actelor normative se referă la principiul neretroactivităţii actelor normative. calamităţi naturale. de regulă în "dispoziţiile finale". în principiu. ci pentru viitor. prin publicarea actelor normative într-o publicaţie oficială cum este în ţara noastră "Monitorul Oficial". o pedeapsă mai blândă. nu este prestabilită. fie stabileşte un termen (număr de zile sau luni) de la data publicării. Cele mai multe acte normative intră în vigoare pentru o durată nedeterminată. de la momentul intrării în vigoare. sub imperiul legii vechi. Durata de valabilitate. retroactivitatea actului normativ este admisă. cea veche şi cea nouă.cetăţenilor. organelor de stat şi organizaţiilor. În ţara noastră. invazii militare etc. ani etc. Cu toate acestea. Ea nu poate determina conţinutul relaţiilor sociale. nu sunt nici ultraactive — adică nu se aplică faptelor săvârşite după ieşirea lor din vigoare. luna şi anul intrării în vigoare. principiul dreptului penal al aplicării legii mai favorabile exprimă o concepţie umanitară. pentru apărarea unor interese legitime ale cetăţenilor. precum şi legile temporare sau excepţionale care sunt adoptate pentru situaţii deosebite cum ar fi : stare de necesitate. Deci. Unul din principiile fundamentale ale dreptului stabileşte că norma juridică produce efecte de drept atâta timp cât este în vigoare. comportamentul pentru situaţiile existente înaintea intrării ei în vigoare. dintre cele două legi penale. în următoarele situaţii: a)când actul normativ prevede în mod expres că se aplică şi unor fapte petrecute anterior. momentul intrării sale în vigoare. în principiu. şi. care permite ca persoanei care a comis o infracţiune în trecut. luni. şi a căror acţiune în timp se extinde pentru durata acelei perioade excepţionale. aplicarea lor retroactivă este explicabilă.

652 alin. deşi nu au fost expres abrogate. ea nu se mai aplică. nu se mai aplică datorită schimbării condiţiilor social-economice şi politice care au impus iniţial elaborarea ei.Abrogarea este cea mai importantă modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. . învechite. Abrogarea expresă este de două feluri: abrogare directă. . ceea ce înseamnă încetarea aplicării ei. a nu se mai folosi. b) desuetudinea când deşi norma este formal în vigoare datorită condiţiilor social economice noi. care operează în mod excepţional. (2) Cod civil care distinge între copiii naturali (din afara căsătoriei) şi copii legitimi (din 69 . un act normativ în întregime sau numai anumite articole ale actului. a nu mai fi obişnuit. când dreptul nu are răgazul de a inventaria totalitatea normelor juridice care. în legislaţia României din perioada 1990-2000. Abrogarea este expresă atunci când norma juridică nouă precizează ieşirea din vigoare a normei juridice vechi. Decretul Lege nr. Este evident că ajungerea la termenul fixat sau încetarea stării de fapt care a impus elaborarea normei juridice conduc la scoaterea din acţiune a normei respective. există încă acte normative căzute în desuetudine care nu au fost expres abrogate. c) abrogarea datorită intrării în vigoare a legii normei juridice noi. 18/1968 privind controlul averilor dobândite ilicit. atunci când norma juridică se limitează să prevadă că se abrogă toate actele normative sau textele din actele normative care sunt contrare dispoziţiilor sale. Un caz de abrogare implicită este cel prevăzut de art.Ajungerea la termen este considerată modalitatea de ieşire din vigoare a normei juridice. ele devenind perimate. De exemplu. a se perima". Prevederea expresă a aplicării retroactive a unui act normativ decurge din voinţa exprimată în mod nemijlocit. Legea nr. . Abrogarea tacită poate fi totală sau parţială. Legea nr. în situaţia actelor normative temporare. pentru a nu tulbura evoluţia normală a relaţiilor sociale şi în orice caz nu se va admite o asemenea măsură în cazul în care ea ar leza drepturile şi interesele legitime ale cetăţenilor. atunci când dispoziţiile noii norme juridice instituie pentru aceleaşi fapte o altă reglementare. Această modalitate de ieşire din vigoare a normei juridice este caracteristica perioadelor de tranziţie în viaţa unei societăţi.Desuetudinea este definită în DEX ca "ieşire din uz. O normă juridică este căzută în desuetudine.60/1990 cuprinde norme juridice cu termen: referindu-se la pensionarea unor categorii de salariaţi cu reducerea vârstei. deşi ea este în vigoare nefiind abrogată şi neajungând la termen. 22/1969 privind regimul gestiunilor şi gestionarilor. atunci când norma juridică nouă prevede expres şi direct ceea ce se abrogă. edictate pentru o perioadă delimitată de timp. fără însă a indica actul sau articolele respective. Abrogarea este tacită sau implicită. direct de către legiuitor. până la un anumit termen (o dată calendaristică precizată). abrogarea indirectă. nu mai corespund etapei noi. art.8 din acest act normativ precizează: "Prezentul Decret-Lege intră în vigoare la data de 1 martie 1990 şi se aplică pe o durată de 6 luni". Este evident că într-un regim de legalitate se va recurge foarte rar şi prudent la aceasta. Ieşirea din vigoare a normei juridice sau încetarea acţiunii normei juridice are loc prin următoarele modalităţi: a) ajungerea la termen în cazul normelor juridice cu termen sau edictate pentru o cauză excepţională. Abrogarea poate fi expresă şi tacită.arate înţelesul exact al unei legi existente şi este firesc ca acest sens să-i fie atribuit acestei legi încă de la adoptarea şi intrarea sa în vigoare. atunci când. a etapelor ce marchează trecerea de la un anumit regim politic la altul.

3 stipulează: "Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României". care se aplică situaţiilor ivite sub acţiunea lor. În mod firesc. 652 alin. cu subsolul şi spaţiul aerian. aceasta presupune excluderea acţiunii în acest teritoriu şi asupra persoanelor aflate pe el a legilor altor state. copilul din afara căsătoriei cu cel născut din căsătorie şi deci art. inclusiv celor nesoluţionate şi peste termenul de aplicare. care se aplică şi după înlocuirea ei cu o normă mai aspră. menţionăm că ele sunt organic legate de principiul suveranităţii puterii de stat. legea penală se aplică pe întreg teritoriul ţării şi tuturor infracţiunilor săvârşite pe acest teritoriu.142 şi 143 din Codul Penal Român): în sensul legii penale prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere.4. oricare ar fi calitatea făptuitorului: cetăţean român sau străin. care consacră faptul că norma juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv. Această distincţie a fost înlăturată prin art. 63 din Codul familiei care asimilează în anumite condiţii. deşi aplicate. determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu. Principiul încetării acţiunii normei juridice prin abrogare sau ajungere la termen cunoaşte şi el unele excepţii de ultraactivitate. care consacră faptul că norma juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe teritoriul acelui stat. rămânând deci a fi rezolvate de instanţele la care se găsesc aceste cauze în momentul apariţiei legii. — principiul personalităţii normelor juridice. din aceleaşi motive umanitare pentru care se admite retroactivitatea normei penale mai favorabile.norme procesuale anterioare privind competenţa instanţelor de judecată sesizate.normele juridice temporare sau cu termen.2 Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor F ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR Cât priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor. legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetăţenii statului respectiv şi pentru toate organizaţiile. Norma juridică penală defineşte şi noţiunea de teritoriu (art. în prezenţa următoarelor principii esenţiale: — principiul teritorialităţii normelor juridice. dacă sancţiunile nu au fost aplicate sau. persoană fără cetăţenie. manifestată în special sub aspectul suveranităţii teritoriale şi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie. 6. Se au în vedere: . prin efectele care le produc. De regulă. (2) Cod civil a fost abrogat implicit. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui stat acţionează dreptul acelui stat. când norma juridică nouă prevede expres că pentru situaţiile în curs de soluţionare se aplică dispoziţia normei juridice vechi. Ne aflăm. continuă să fie aplicate şi după data ieşirii lor din vigoare. organismele sociale şi persoane fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Potrivit acestui principiu. instituţiile. cu rezolvarea unor cauze aflate pe rol. precum şi marea 70 . pentru faptele săvârşite sub imperiul ei. . In temeiul principiului suveranităţii statului. . când prevederile normei juridice abrogate sau ajunse la termen. domiciliat în România sau în afara teritoriului ei.căsătorie). nu au fost executate. termene procesuale etc. deci după ce au încetat să mai fie în vigoare. prin urmare. care în art. Principiul teritorialităţii normelor juridice este definit în Codul Penal Român.norma penală mai favorabilă. modalităţi foarte strâns împletite. în caz de abrogare implicită nu sunt abrogate decât acele norme vechi care contrazic norma juridică nouă.

în decursul istoriei. cunoaşte anumite restrângeri. Necesitatea menţinerii şi dezvoltării unor relaţii politice. iar în cazul în care. Este vorba. în temeiul principiului reciprocităţii. în condiţiile respectării principiului egalităţii depline între state. integrităţii corporale ori sănătăţii unui cetăţean român) vor fi sancţionaţi potrivit legislaţiei noastre în vigoare. sub trei aspecte: regimul naţional. statutul juridic al consulilor. în sensul că ea nu se aplică cu privire la infracţiunile săvârşite pe teritoriul României de persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie sau de personalul armatelor străine aflate în trecere sau staţionate pe teritoriul ţării. nu afectează cu nimic suveranitatea lor. Statul nostru. prin legi sau tratate internaţionale. actele normative ale statului respectiv. dacă făptuitorul este cetăţean român sau apatrid cu domiciliul în România. Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite. în anumite limite. suprafaţa navelor şi aeronavelor române. în anumite condiţii. Aceste excepţii de la jurisdicţia statului român nu prezintă o încălcare. şi regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. acordând persoanelor care sunt cetăţeni ai altor state anumite drepturi. în principiu. mai sus-arătate. regimul specific al unor categorii de străini. potrivit căruia drepturile străinilor sunt stabilite în mod special. Cetăţenii statului nostru sunt datori. potrivit Codului penal (art. Regimul străinilor se manifestă. economice şi culturale între state a creat. constând din faptul că străinii au aceleaşi drepturi civile ca şi cetăţenii statului de reşedinţă. nu li se aplică jurisdicţia instanţelor judecătoreşti ale ţării de reşedinţă în cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc. 5).4 din Codul Penal) consacră faptul legea penală română se aplică şi în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării. Aplicarea legii penale în baza principiului teritorialităţii. pretinde ca cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul altor state să se bucure de aceleaşi privilegii. contra vieţii. lucru care atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui. Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului diplomatic de la jurisdicţia statului de reşedinţă. reprezentantul diplomatic care a comis o asemenea abatere gravă. o lezare a suveranităţii. excepţii care.F IMUNITATEA DIPLOMATICĂ teritorială cu solul. anumite excepţii de la principiul suveranităţii normative a teritoriului sau a teritorialităţii. Codul nostru penal prevede şi pedepsirea unor infracţiuni săvârşite de un 71 . prestaţii. Astfel. ambasade) asupra cărora nu se aplică. anumite drepturi. pe teritoriul unui stat pot exista persoane şi unele locuri (legaţii. Cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul unui stat au un regim juridic diferit de cel al cetăţenilor statului respectiv. deoarece ele operează pretutindeni în lume şi sunt consecinţa unor convenţii internaţionale care prevăd concesii reciproce între state. potrivit căruia statul de reşedinţă acordă cetăţenilor unui stat aflaţi pe teritoriul lui. despre imunitatea diplomatică. aflaţi în străinătate. care nu pot fi mai restrânse decât drepturile acordate cetăţenilor oricărui stat terţ. constând din inviolabilitatea personală. iar regimul lor juridic este stabilit pe bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional. poate fi declarat persona non grata. să respecte legile şi alte acte normative adoptate de organele noastre de stat. Ca urmare. În cazul încălcării grave a legilor ţării de reşedinţă. a liberului consimţământ al statelor. Principiul personalităţii legii penale (art. oriunde s-ar afla. regimul special. de regulă. cetăţenii români care au săvârşit în afara teritoriului ţării infracţiuni deosebit de periculoase (contra securităţii statului. inviolabilitatea clădirilor reprezentanţelor diplomatice şi a mijloacelor de transport. ar comite fapte interzise de dreptul nostru vor suporta sancţiunile legale. subsolul şi spaţiul aerian al acesteia.

trafic de stupefiante etc. Prezumţia este un mod de raţionament prin care. numai elementele de fapt. care nu este probat Prezumţiile sunt concluzii pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut. în principiu. prin însuşi natura lui. realizată pe baza competenţei conferite de lege. Existenţa acestor faze (etape) în procesul de aplicare a dreptului nu înseamnă în nici un caz segmentarea rigidă sau fărâmiţarea procesului de aplicare care este. Elementele de drept constituie acele norme juridice care servesc ca bază părţilor şi de care depinde soluţia care va fi dată la instanţă. dreptul autonom şi dreptul străin. In stabilirea situaţiei de fapt probele joacă un rol important. Prezumţiile legale sunt: a) simple. Activitatea concretă de aplicare a dreptului constituie un proces complex care se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe. Elementele de fapt constau în fapte şi acte juridice. Întreg materialul documentar şi probator adunat în această primă fază a procesului de aplicare a dreptului. Împotriva prezumţiilor absolute nu este admisă nici un fel de probă. — elaborarea actului de aplicare. un proces unitar. 1.5 Aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea dreptului) F APLICAREA DREPTULUI F PREZUMTIA Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele juridice. Obiectul probei îl constituie. — interpretarea normei juridice. trebuie să conducă la clarificarea tuturor aspectelor 72 . Prezumţiile relative pot fi răsturnate prin proba contrară care este în sarcina. cât şi de nevoia corectei aplicări a normei juridice ce reglementează situaţia concretă stabilită. Prezumţiile absolute au la bază considerente de ordine publică. celui care contestă situaţia pe care o stabileşte prezumţia.cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie dar care nu domiciliază în România. trafic de femei. Actul de aplicare a dreptului reprezintă activitatea prin care se finalizează intervenţia organului de stat. la un fapt necunoscut. 6. relative sau "juris tantum" şi b) absolute sau irefragabile. În această fază a procesului de aplicare a dreptului. Judecătorul este presupus a cunoaşte legea. Părţile nu trebuie să dovedească existenţa normei juridice. Sarcina probei revine părţilor. Aceste etape se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Fazele procesului de aplicare a dreptului reprezintă etape esenţiale şi obligatorii şi sunt : — stabilirea stării de fapt. Este vorba despre infracţiunile de fals în monedă. din stabilirea unui fapt este indus un alt fapt. — alegerea normei juridice. legate atât de necesitatea stabilirii concrete a împrejurărilor de fapt. organele abilitate vor lămuri atât împrejurările concrete datorate acţiunii oamenilor. atunci când este vorba de dreptul cutumiar. care implică cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor concrete cauzei respective. Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a dreptului. Totuşi se ridică problema probei dreptului. cât şi consecinţele rezultate ca efect al producerii unor evenimente. numite şi "juris et de jure".

pentru că numai pe această bază. prin care se trece de la un caz particular. fragmentară şi insuficientă pentru a rezolva toate cazurile care se prezintă în faţa instanţelor. Odată stabilite. organul de aplicare poate trece la cea de-a doua fază. b) O altă problemă pe care o ridică aplicarea normei juridice este aceea a „lacunelor legii”. 11.F ANALOGIA şi laturilor problemei cercetate. pentru a fi aplicată cazului supus soluţionării. Analogia este un raţionament inductiv. însăşi legea lasă anumite chestiuni deschise. în alte situaţii lacunele legii se datorează unor situaţii noi care nu puteau fi prevăzute la data elaborării legii. constă în a transpune o soluţie juridică într-o ipoteză asemănătoare care nu este reglementată de lege. de o corectitudine aproximativă. luându-se în considerare toate împrejurările. Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează. o semnificaţie deosebită şi anumite efecte juridice. În fine. Faptul stabilit trebuie să primească o calificare juridică. alege norma juridică care a fost încălcată. dar nu pot fi găsite nici norme juridice care să 73 . inseminarea artificială se vorbeşte de „tăcerea" sau „insuficienţa legii". Analogia legii este procedeul la care se recurge atunci când se constată lipsa normei juridice care să se refere. Dar lacunele legii rezultă nu numai din neprevederea unei reglementări de către legiuitor. faptele trebuie confruntate cu conceptele juridice pentru a vedea cu care dintre ele se identifică şi pentru a alege norma juridică ce trebuie să fie aplicată. Analogia. Lacunele se definesc astfel ca fiind omisiunea legii de a rezolva o problemă care trebuia în mod necesar şi logic rezolvată. căutându-se o normă juridică care se referă la o situaţie sau un caz asemănător. Un fapt nu poate produce efecte juridice prin calităţile lui intrinseci. Pentru umplerea lacunei judecătorul rămâne în cadrul sistemului dreptului în vigoare. El foloseşte analogia. Concluzia care decurge din el are un caracter de probabilitate. Analogia este folosită ca metodă de interpretare şi aplicare a dreptului. Noţiunea de lacune ale legii se foloseşte pentru acele cazuri în care ordinea juridică este necompletă. numită şi argumentul „a pari”. Adesea. sau norma juridică aplicabilă cazului concret (o normă care recunoaşte drepturile unei persoane fizice sau juridice). în scopul clarificării juridice exacte a stării de fapt constatate. în problemele legate de folosirea energiei nucleare. care urmează să fie rezolvate prin experienţă şi înţelepciunea jurisdicţiilor. a ) Calificarea este operaţia prin care situaţia de fapt stabilită este încadrată în ipoteza normei juridice. recurgând la reglementări privind cazuri asemănătoare cu cazul pentru care legea nu indică nici o soluţie. 2. respectiv alegerea normei de drept. Analogia dreptului este procedeul la care se recurge atunci când la soluţionarea unei cauze se constată nu numai că lipseşte norma de drept care să se refere în mod expres la cauză. în mod expres la cazul ce urmează să fie soluţionat. la alt caz particular. În aceste cazuri de excepţie. Cele două forme de aplicare a dreptului prin analogie sunt: analogia legii (analogia legis) şi analogia dreptului (analogia juris). incomplet. ca de exemplu. ci norma juridică trebuie să-i atribuie o anumită calitate. printr-o omisiune de legiferare.

a) Interpretarea oficială sau obligatorie este cea realizată de către organele de stat care au atribuţii fie în procesul elaborării normelor juridice. c) În activitatea de aplicare a legii. 74 . Activitatea complexă. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut ce variază de la o ramură de drept la alta. Organul de aplicare a dreptului asigură soluţionarea cauzei cu ajutorul principiilor generale ale dreptului. 4. de la o categorie de norme juridice la alta. în vederea aplicării acestora la situaţii şi cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluţionate) de către organele de aplicare a dreptului. neclară. poate fi remediată insuficienţa lor şi poate fi precizat sensul lor exact. Prin obscuritatea legii se înţelege acea situaţie când regula de drept este incertă. în: a) interpretarea oficială sau obligatorie. la fapte care nu sunt prevăzute de lege.reglementeze cazuri sau situaţii asemănătoare. întunecată. Teoria generală a dreptului clasifică interpretarea normelor juridice. Într-un stat de drept nu poate fi admisă extinderea legii penale prin analogie. 1. acesta este adus la cunoştinţa părţilor interesate. această interpretare poartă denumirea de interpretare autentică. dar care sunt asemănătoare cu fapte incriminate. o altă problemă care se ridică este aceea a obscurităţii textului legii.6 Interpretarea normelor juridice F INTERPRETARE A NORMELOR JURIDICE Interpretarea normelor juridice desemnează procesul intelectual de stabilire a sensului exact al normelor juridice. b) interpretarea neoficială. delimitându-se sfera acţiunii lor în timp. Actul normativ interpretativ se aplică retroactiv. 3 din Codul civil şi are nevoie de a fi elucidată. nedesluşită. Prin interpretare poate fi înlăturată ambiguitatea textelor legii. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază (etapă) a procesului de aplicare a dreptului. mandat de aducere. iar soluţiile formulate nu au aceeaşi forţă juridică. cu multiple elemente de dificultate. ordonanţă de reţinere etc). 3. fiecare cu "partitura sa". În situaţia în care organul emitent îşi interpretează normele juridice cuprinse în propriul act normativ. în spaţiu şi cu privire la persoane. fie în procesul aplicării acestora. în funcţie de autorii ei. cum spune art. Acest gen de interpretare se cheamă interpretare generală sau legală. Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinsă în norma juridică aleasă spre a fi aplicată în situaţia dată. După elaborarea actului de aplicare. Dreptul procesual penal şi civil reglementează în detaliu condiţiile de fond şi de formă ale hotărârilor judecătoreşti. precum şi a celorlalte acte de aplicare (mandat de arestare. interpretarea normelor juridice se realizează prin participarea mai multor subiecţi. 6. Organele care elaborează acte normative (organele legiuitoare sau organele administrative) procedează în unele cazuri la interpretarea normelor juridice prin acte normative interpretative.

fiind o interpretare de caz. un număr de patru procedee sau metode tehnice de interpretare a dreptului: metodă gramaticală. Astfel. intervenţiile cu ocazia dezbaterii actului 75 . interpretarea gramaticală va stabili că este vorba de un cumul de sancţiuni ori de sancţiuni alternative (bunăoară.F METODOLOGIA INTERPRETĂRII O altă formă a interpretării oficiale o constituie interpretarea juridică sau cauzală. practicieni şi teoreticieni ai dreptului. cel mai adesea. Tehnica interpretării dreptului poartă şi denumirea de metodologia interpretării. de la construcţia frazei etc. cu ajutorul cărora organul de interpretare stabileşte înţelesul exact şi deplin al acestui text. Metoda istorică este utilizată pentru a explica înţelesul normei juridice prin luarea în considerare a împrejurărilor social juridice care au stat la baza elaborării şi adoptării legii (occasio legis). pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite. organul de aplicare a dreptului este obligat să studieze un important volum de documente. prin coroborarea acestei norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative. Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazul normelor incomplete. Prin utilizarea metodei istorice. infracţiune. Metoda sistematică constă în lămurirea sensului unor norme juridice. sistematică. în opere ştiinţifice (tratate. Metoda gramaticala constă în folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului actelor normative. de la legătura dintre ele. Activitatea de aplicare a normelor de drept presupune o îmbinare strânsă între ştiinţa şi tehnica interpretării. cuprinsă. circumstanţă agravantă. Mai este denumită şi interpretare doctrinară. în pledoariile avocaţilor. cursuri universitare) ori în reviste de specialitate. adică a normelor de trimitere. determinând astfel scopurile urmărite de legiuitor (ratio legis). care îşi capătă conţinutul deplin numai prin adăugirea realizată pe calea interpretării. intenţie etc. Tehnica interpretării dreptului cuprinde procedee de examinare a textelor normative. Interpretarea neoficială se regăseşte. să cerceteze lucrările preparatorii ale actului normativ. interpelările. deoarece procedeele tehnice utilizate au semnificaţia unor metode. istorică şi logică. Înţelesul unor termeni şi expresii în formularea textului normei de drept poate fi identificat cu cel din limbajul obişnuit sau poate avea un sens specific juridic. cum este cazul cuvintelor: funcţionar public. aplicabil întregului sistem de drept. aparţinând aceleiaşi instituţii juridice sau ramuri de drept. premeditare. de referire şi în alb. Totuşi se consideră ca având un caracter general. de regulă. Acest gen de interpretare se referă în mod direct la procesul de aplicare a normelor juridice. expunerile de motive. Interpretarea cauzală este obligatorie pentru cauza respectivă şi faţă de participanţii la cauză în speţă. Uneori. închisoare şi amendă. interpretarea sistematică reclamă stabilirea chiar a unor legături dintre texte normative aparţinând unor ramuri de drept diferite. circumstanţă atenuantă. Problematica metodologiei interpretării dreptului prezintă aspecte variate şi specifice în fiecare ramură de drept. Procesele de interpretare gramaticală reclamă şi clarificarea problemei terminologice juridice. a unui text normativ. b) Interpretarea neoficială este activitatea de interpretare a normelor juridice efectuată de analişti din domeniul dreptului. amendamentele propuse (acceptate sau respinse de legiuitor). de exemplu. vinovăţie. ori închisoare sau amendă). realizată de instanţele judecătoreşti sau de organele administraţiei. când textul unui act normativ stabilind acţiuni juridice pentru respectarea poziţiei utilizează conjuncţia "şi" ori "sau".

argumentul a fortiori (cu atât mai mult) constă în aceea că raţiunea aplicării unei norme juridice este şi mai puternică într-o altă ipoteza decât cea indicată expres în norma respectivă.interpretarea prin reducerea la absurd . pe cale de consecinţă. . . Argumentele logice folosite în activitatea de interpretare. Este vorba în ultimă instanţă de respectarea principiului privitor la egalitatea tratamentului juridic. adică finalitatea. există îndoială asupra vinovăţiei celui acuzat de săvârşirea unei infracţiuni. de analiză logică a textului normei juridice. în afară de cea oferită de el.argumentul per a contrario se bazează pe legea logică a terţului exclus. poate să facă ce face un organ subordonat lui). şi nu contra aplicării ei. în procesul de administrare a probelor. per a contrario.F RAŢIONAMENTE LOGICE F ARGUMENTE LOGICE F ABUZUL normativ. Metoda teleologică se caracterizează prin investigarea scopului social urmărit de legiuitor. Dacă. . De exemplu. . Folosirea acestei metode permite sesizerea a ceea ce se numeşte "ratio legis". În acest caz interpretul demonstrează că orice altă interpretare dată textului normei juridice. care se neagă una pe cealaltă. În procesul de interpretare şi aplicare a normelor juridice pot să apară şi situaţiile de ilicit ale acestui demers. conduce la concluzii contrare legii. prin aplicarea legilor logicii formale. desemnează cazurile în care. Acest argument porneşte de la premisa că în cazul noţiunilor contradictorii. din substanţa căreia desprindem faptul că reglementările excepţionale trebui înţelese şi aplicate astfel încât ele să nu treacă dincolo de limitele textelor în care sunt înscrise şi incluse. nominalizând concret categoria de subiecte de drept. Este cea mai utilizată metodă de interpretare şi ni se înfăţişează ca o desăvârşire a celorlalte metode. nici interpretul nu o poate face. examenele comparate între noile şi vechile reglementări ale domeniului respectiv. cu putere mai mare. cealaltă este falsă. . poate şi mai puţin) desemnează situaţia în care un organ al statului.argumentul „in dubio pro reo" (îndoiala profită acuzatului) este aplicabilă în materia dreptului penal.argumentul a pari. 76 . .argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult. De exemplu.legea trebuie interpretata în ideea aplicării ei. reacţiile şi comentariile din presa vremii. .excepţia este de strică interpretare. . Este aşa numita regulă a bunei credinţe şi bunei intenţii în interpretarea normelor juridice. rezultă. abuzul de drept şi frauda la lege. trebuie să se pronunţe soluţii identice.unde legea nu distinge. adică o excepţie există doar dacă este expres prevăzută de norma juridică. iar a treia nu există. că alt subiect sau alte subiecte de drept nu sunt îndreptăţite să execute acea activitate. raţiunea de a fi. care se apreciază în prezent că valorează mai mult decât litera legii. În dreptul roman acest raţionament logic era astfel formulat: exceptio est strictissimae interpretationis (excepţiile trebuie interpretate restrictiv). dacă legea precizează exact cine poate executa o anume activitate. această îndoială este în favoarea acuzatului. realizate prin operaţiuni de generalizare. doar una poate fi adevărată. Raţionamentele logice cele mai utilizate în procesul interpretării normelor juridice sunt: .ad absurdum -înseamnă stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Metoda logică înseamnă formularea de către organul de interpretare a unor aprecieri raţionale. pentru situaţii identice.

mai mult sau mai puţin precise. organul de aplicare urmând să aplice norma juridică în mod corespunzător. consecinţele unor prevederi legale care nu convin. 2. Ea constă în manevra nelegitimă de a ocoli (a eluda) prin artificii aparent permise. b) Tăcerile legii pot fi interpretate în favoarea libertăţii de acţiune. stipulează că: "În România. incapabili sau handicapaţi. În funcţie de rezultatele interpretării normelor juridice. abuzivă a unui drept al unei persoane. producând astfel consecinţe nedrepte sau vătămătoare celui căruia i se aplică acea normă. simulaţia preţului în materie de contracte. mai mult sau mai puţin imperative şi anume: a) Normele juridice trebuie să fie întotdeauna astfel interpretate. prin care. în realitate.Frauda la lege. ocolirea prevederilor legale care nu convin. interpretarea poate fi: — interpretare literală. a) Interpretarea literală (ad litteram) se realizează atunci când organul de aplicare constată că textul normei juridice descrie exact sfera cazurilor la care se referă norma juridică. Constituie şi aceasta o deformare a procesului de interpretare şi aplicare a normei juridice. In acest caz se spune că legea este limpede. constă în esenţă. 77 . încălcând intenţionat "spiritul" ei. deoarece concluzia rezultată în procesul interpretării este că sfera cazurilor la care se referă este în realitate mai largă decât rezultă din redactarea strictă a textului actului normativ. Este inadmisibilă interpretarea care ar anula efectul practic al normei. Exemplu: legea spune "copii sunt obligaţi să îngrijească părinţii aflaţi la nevoie". . neexistând motivele de a extinde sau de a restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză. prin crearea unei aparenţe de drept. respectarea Constituţiei. Tot ceea ce nu este interzis. — interpretare extensivă. În diferite materii juridice există un anumit număr de principii de interpretare. — interpretare restrictivă. dar în esenţă urmăresc acelaşi scop : eludarea. adică scopul sau intenţia legiuitorului. încât efectul lor să fie asigurat. pentru simplul fapt că o parte din aceştia sunt minori.F FRAUDA LA LEGE F PRINCIPII DE INTERPRETARE . deoarece în urma analizei efectuate rezultă că sfera cazurilor la care se referă este mai restrânsă decât arată formularea normei juridice. se încalcă dispoziţiile normelor juridice. Formele "fraudei la lege" sunt foarte numeroase. în mod restrictiv. 55 din Constituţia României. Interpretarea restrictivă ne conduce la constatarea faptului că nu toţii copii au această obligaţie. Exemplu: Art. De exemplu. c) Interpretarea restrictivă se referă la situaţia în care textul normei juridice interpretate urmează să fie aplicat în mod restrictiv. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". Aceasta în sensul că interpretează şi aplică în mod deliberat "litera" legii .Abuzul de drept. în situaţia în care subiecţii care interpretează şi aplică norma nu-şi exercită competenţele în acest domeniu cu bună credinţă. b) Interpretarea extensivă (in extensso) se înfăptuieşte atunci când textul normei juridice urmează să fie aplicat şi altor situaţii decât cele expres nominalizate. este permis. Tot o formă sau exemplu al abuzului de drept îl poate constitui şi utilizarea excesivă.

: „Introducere generală în drept”. 1994.: „Teoria generală a dreptului”. ea nu trebuie schimbată cu uşurinţă. Terre Fr. Editura Lumina Lex. Atunci când s-a consolidat o anumită interpretare a legii.: „Introduction generale au droit”. Popescu S. Dalloz.: ‚Teoria generală a dreptului”. Târgovişte. Bruxelles. Edition Vie Ouvriere.: „Teoria generală a dreptului”. 1997. Bucureşti. Editura Daniel. 1974. Paris. BIBLIOGRAFIE Bergel J. TEST DE AUTOEVALUARE Care este structura normei juridice? TEMĂ DE REFLECŢIE Ce se întâmplă cu stările de fapt concrete care la momentul intrării în vigoare a unei norme juridice noi sunt în desfăşurare sub imperiul altei norme juridice? 78 .P.c) Trebuie să fie asigurată continuitatea în interpretare. Bucureşti. 2000. Vonica R.: „Introducere în teoria generală a dreptului”. 2002. 1997. Rigaux Fr. 1996. Ţop D. Bucureşti. Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. Editura Lumina Lex. Bucureşti. Editura Lumina Lex. d) Atunci când un text este susceptibil de mai multe interpretări. 2000. Editura Augusta. Bucureşti. Timişoara. Luburici M. Editura Proarcadia.: „Teoria generală a dreptului”. Voicu C. 1993. Dalloz. 1989.: „Teoria generală a dreptului”.L. Sida A. II.: „Théorie générale du droit”. Bucureşti. Craiovan I. 2000. : „Introduction a la science du droit”. Popa N. ed. Paris. Editura Militară. nu se poate reţine interpretarea care ar duce la rezultate injuste. : „Introducere în studiul dreptului”. inechitabile din punct de vedere economic şi social.

p. p.61-65 3.65-68 4.72-74 79 . p.Ce se înţelege prin abrogare? 5.Care sunt formele interpretării în funcţie de autorii ei? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1.60-61 2. p.67-68 5.Ce se înţelege prin structura tehnico-legislativă a normei juridice? 3.Arătaţi care sunt trăsăturile definitorii ale normei juridice 2.Care sunt principiile care guvernează acţiunea normei juridice în timp? 4. p.MODELE DE ÎNTREBĂRI 1.

Obiective operaţionale: .Temă de reflecţie 8.Obiectiv general 3.3 Faptele juridice Obiectiv general: Cunoaşterea conceptului de raport juridic în raport cu locul ocupat în cadrul sistemului relaţiilor sociale.CAPITOLUL VII RAPORTUL JURIDIC 1.Bibliografie selectivă 7.Obiective operaţionale 4.Prezentarea componentelor raportului juridic.Cunoaşterea izvorului raportului juridic. . - =4 ore 80 .Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins: 7.Dezvoltarea temei 6.Timpul necesar studiului capitolului 5.1 Conceptul de raport juridic 7.2 Elementele raportului juridic 7.Cuprins 2.

subiectele de drept şi faptele juridice. Dintre aceste raporturi. Atâta timp cât este vorba numai despre intenţiile noastre şi nu stabilim nici un contact cu altă persoană nu poate fi vorba nici de apariţia unui raport juridic. ca spre exemplu.1 Conceptul de raport juridic În viaţa socială. În alte situaţii pot să apară raporturi juridice în lipsa unor norme exprese. adică atrage apariţia. Conduita prescrisă de o normă devine realitate atunci când se concretizează într-un raport social. norma de drept. Raportul juridic presupune existenţa unor persoane fizice sau juridice. . modificarea sau stingerea unui raport juridic. dar orice raport social este susceptibil de a deveni raport juridic. este ipoteza normei juridice numită premisa minoră. Faptele juridice se produc ca rezultat al voinţei omului sau independent de aceasta. Norma de drept este premisa generală denumită premisa majoră.CAPITOLUL VII RAPORTUL JURIDIC 7. subiectele de drept. oamenii intră unii cu alţii în diferite raporturi. Există însă şi norme juridice. care odată concretizată. inclusiv actul juridic. 81 . în raport de care se clasifică în acţiuni şi evenimente. stabilit între anumite persoane care dispun de drepturi şi obligaţii conferite de normele juridice. în ipoteza ei. conduita acestora şi faptele juridice ce duc la apariţia. intrând astfel în contact cu libertatea de acţiune a altei persoane . produce consecinţe juridice. când instanţa soluţionează o cauză în baza unor principii de drept. pe baza normei de drept. raportul de drept este considerat ca fiind o normă juridică în acţiune. în abstract. Din acest motiv. cele care cad sub incidenţa normelor juridice sunt raporturi juridice. Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare următoarele condiţii: norma juridică.Norma juridică este premisa fundamentală a unui raport juridic. Atunci când faptul juridic devine realitate concretă prin norma juridică se creează raportul de drept. titulari de drepturi şi obligaţii (subiecte). Nu toate raporturile sociale sunt raporturi juridice. Este o construcţie logică care îmbracă forma silogismului. . Primele două premise sunt generale sau abstracte. acesta se formează numai dacă ne-am materializat intenţia şi gândurile într-o intenţie exterioară. este specială sau concretă.Subiectele de drept. faptul juridic. Faptul juridic. întrucât cu ajutorul ei se prefigurează. ca de exemplu. în cazul analogiei (analogia juris). normele prohibitive care se realizează în afara producerii unor raporturi juridice. iar a treia premisă. Ceea ce separă raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îl constituie faptul că această legătură socială este reglementată de o normă specifică. Oamenii intră în raporturi juridice fie urmărind realizarea unor scopuri personale.Faptul juridic este acea împrejurare prevăzută de norma juridică. modificarea sau stingerea raporturilor juridice. fie sunt determinaţi să intre în asemenea raporturi ca rezultat al producerii unor fapte exterioare independent de voinţa lor. . între care se leagă o relaţie ce devine raport juridic.

7. care sunt titulare de drepturi şi obligaţii juridice reciproce. Calitatea de subiect al raporturilor juridice este condiţionată de recunoaşterea capacităţii juridice. în istoria dreptului întâlnim cazuri când unele fenomene ale naturii sau animale erau personificate fiind tratate ca şi când ar fi fost titulare de drepturi şi obligaţii. în Evul Mediu erau judecate şi pedepsite animalele. fără a se putea trage concluzia că norma de drept creează drepturi şi obligaţii animalelor sau lucrurilor şi că acestea pot apărea ca subiect de drept. Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic. Capacitatea de folosinţă este. Pentru ca persoanele să poată participa într-un raport juridic. Doctrina a definit raportul juridic ca fiind un raport social. câini şi pisici. Există desigur situaţii juridice care au în vedere pagubele cauzate de animale sau de lucruri. astfel cum prevede decretul menţionat. Deşi acest aspect al raportului juridic este evident. Părţile sau subiectele unui raport juridic nu pot fi decât oamenii — în mod individual (ca persoane fizice) sau în. raportul juridic cuprinde următoarele elemente principale: subiectele. el trebuie subliniat întrucât în literatura juridică a fost susţinută şi concepţia că ar exista raporturi juridice între oameni şi lucruri sau exclusiv între lucruri. Raportul juridic se desfăşoară numai între subiecţii umani. regele Persiei.1 Subiectele raportului juridic Omul este singurul în măsură să participe la raporturi juridice în calitate de subiect de drept. fie în mod individual. ca persoane fizice. Raporturile juridice sunt legate de viaţa şi de activitatea oamenilor în societate. între persoane. capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii (art. în realizarea lor. la nevoie. căci norma juridică care prinde viaţă prin raportul juridic reglementează comportarea oamenilor între ei şi nu "comportarea" lucrurilor sau animalelor. fiind raporturi dintre oameni. stabilind răspunderi sau prohibiţiuni în conduita oamenilor cu privire la bunuri sau animale.2 Elementele raportului juridic Ca relaţie interumană cu caracter juridic. se face deosebire între capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. fie organizate în diverse grupuri. ca subiecte colective de drept. 4). care ia naştere pe baza normelor juridice între două sau mai multe părţi. capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor (art. care se manifestă fie ca indivizi (persoane fizice).F RAPORTUL JURIDIC Raporturile juridice sunt raporturi sociale. conţinutul şi obiectul. În dreptul civil. de exemplu Darius. după ce marea îi înghiţise corăbiile. trebuie să aibă capacitate juridică prin care înţelegem aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Ea începe de la naşterea persoanei şi 82 F CAPACITATE JURIDICA F CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ . drepturi şi obligaţii în sarcina unui lucru sau animal apărând ca o absurditate. fie organizaţi în anumite colective. ordonă să fie biciuite valurile în semn de sancţiune. deşi. 31/1954 privitor la persoane fizice şi persoane juridice. 5). Potrivit decretului nr. 7. de forţa coercitivă a statului.2. asigurate. colectivităţi — (uneori constituite sau organizate ca persoane juridice).

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră (art. proprietarul are dreptul de a poseda. în cadrul raportului juridic. Personalul încadrat la o instituţie are dreptul la concediu. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor într-un raport juridic determinat constituie conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic Normele juridice stabilesc. Sau 83 F DREPTUL SUBIECTIV F DREPTUL OBIECTIV F OBLIGAŢIA . De pildă. o atitudine corespunzătoare. într-un raport juridic de proprietate. fiind prezumat că nu are o suficientă experienţă a vieţii şi nici suficient discernământ. Fără drept obiectiv. iar cealaltă titular al obligaţiei (de exemplu. Administraţia financiară a primăriei are dreptul de a cere debitorilor plata impozitelor sau a taxelor potrivit prevederilor legale. sau în a da ceva. Subiectele raportului juridic sunt legate între ele tocmai prin aceste drepturi şi obligaţii. de a cere celuilalt. iar dreptul subiectiv ia fiinţă ca urmare a realizării dreptului obiectiv.2. 9). constând în a face. corelativ dreptului subiectiv. de exemplu. Drepturile participanţilor într-un raport juridic concret poartă şi denumirea de drepturi subiective. Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile. cărăuşul este obligat a face serviciul de transport la care s-a angajat. 7). obligaţii pentru participanţii la raporturile juridice. de a folosi şi de a dispune de lucrul la care se referă dreptul său de proprietate în limitele stabilite de lege şi totodată. pe de altă parte. în care fiecare parte este titular atât de drepturi cât şi de obligaţii (de exemplu. În acest caz. a nu face ceva. Termenul dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice şi exprimă faptul că aceste norme sunt independente de subiectele raportului juridic concret. contractul de împrumut) şi raporturi juridice complexe. adică fără norme juridice. de a pretinde. deci obligă instituţia la o anumită acţiune. raportul juridic de vânzare-cumpărare). Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exerciţiu restrânsă (art. Astfel. Drepturile copilului sunt recunoscute din momentul concepţiei sale. Există unele raporturi juridice simple.Dreptul subiectiv sau îndrituirea reprezintă facultatea subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel. subiectiv — ceea ce depinde de voinţă). ajungând în legătură cu lucrul respectiv să respecte dreptul titularului. cumpărătorul este obligat a plăti preţul obiectului cumpărat.Obligaţia este celălalt element al raportului juridic. . vânzătorul este obligat a preda obiectul vândut. pe de o parte drepturi. Acest drept îi oferă posibilitatea de a pretinde instituţiei respective să-i acorde acest concediu. 7. 8). fiindcă drepturile şi obligaţiile oamenilor şi organizaţiilor lor în diferite relaţii sunt stabilite prin aceste norme. sau celorlalte subiecte. în care o parte este titular al dreptului. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice se realizează prin organele sale. săvârşind acte juridice (art 5). care împreună formează conţinutul raportului juridic. însă numai dacă se naşte viu (art. nu există nici drepturi subiective. iar la nevoie de a recurge la sprijinul de stat pentru asigurarea dreptului său. ca alţii. cuvintele obiectiv şi subiectiv nu se întrebuinţează în înţelesul lor filozofic (obiectiv — ceea ce există independent de voinţa noastră. Nu au capacitate de exerciţiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi b) persoana pusă sub interdicţie. .F CAPACITATEA DE EXERCIŢIU încetează odată cu moartea acesteia.2.

în dobândirea sau înstrăinarea unor bunuri. interesul sau finalitatea realizării drepturilor şi obligaţiilor. elementul sau fenomenul în legătură cu care se naşte raportul juridic respectiv. 84 F FAPTELE JURIDICE F EVENIMENTE F ACŢIUNILE UMANE . de regulă. Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci. deosebit de complexă. avantaje.vino între drept şi fapte. un du-te .Acţiunile umane ca fapte juridice sunt manifestări de voinţă ale oamenilor. atrag după sine apariţia. în limitele legii. 7. fiind prin aceasta un fapt juridic). 7. modifică sau sting raporturi juridice. şi care constau. naşterea unui copil etc. deci anumite consecinţe juridice. Obiectul raportului juridic desemnează scopul. să reglementeze faptele. contravenţiile. având în vedere criteriul voliţional. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul raportului juridic. Dreptul se naşte. garanţii. Se instituie astfel. .3 Faptele juridice Între regulile de drept şi faptele sociale există relaţii complexe. Atât dreptul cât şi obligaţia apar pe baza normei juridice şi sunt garantate în realizarea lor de forţa coercitivă a statului. obiectul raportului juridic fiind însăşi acţiunea la care se referă conţinutul. încheierea unei căsătorii. un cutremur poate produce anumite pagube materiale sau chiar pierderi de vieţi omeneşti. acestea având vocaţia de a fi reglementate prin drept şi dreptul fiind destinat. pe lângă subiecte şi conţinut (drepturi şi obligaţii). Aşadar. şi un obiect determinat al raportului şi care este. prin definiţie. infracţiunile). el este rezultatul realizării drepturilor şi obligaţiilor. Obiectul raportului juridic îl formează chiar conduita la care se referă conţinutul acestuia. în mod constant.) În literatura juridică. obţinerea unor servicii. care nasc. dorite sau.3 Obiectul raportului juridic Raportul juridic presupune. . Principalele acţiuni licite sunt actele juridice ce reprezintă manifestări de voinţă având drept scop modificarea unor situaţii juridice.Evenimentele sunt fapte juridice care se petrec independent de voinţa oamenilor (de ex. Trebuie ca o normă juridică să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţe juridice. de cele mai multe ori. faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni. suportate fără a fi dorite42. prin obiect al raportului juridic înţelegându-se acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicită în procesul desfăşurării raportului juridic. cel puţin în parte. când respectă normele juridice.obligaţia de a nu face: cetăţenii sunt obligaţi să se abţină de a împiedica pe locatarul unui apartament să-1 folosească în conformitate cu nevoile lui. este abordată în cadrul fiecărei ramuri de drept. din fapte şi totodată se aplică acestora. Faptul prim este acţiunea la care se ataşează efecte în drept. Problematica actelor juridice.2. modificarea sau stingerea de raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice (ex. prin fapte juridice înţelegem acele împrejurări care. care pot fi căutate în mod deliberat. etc. sau ilicite când le încalcă (ex. potrivit normelor juridice. Ele pot fi licite. dimpotrivă.

Izvoare şi drept pozitiv”.P. Drept raţional. : „Introducere generală în drept”. Djuvara M. Bucureşti. : „Introducere în studiul dreptului”.: „Introducere în teoria generală a dreptului”. Editura Militară. Târgovişte. Edition Vie Ouvriere. Luburici M. Vonica R. Bucureşti. Rigaux Fr. p. Bucureşti. Timişoara. Ţop D. : „Introduction a la science du droit”. Luxembourg.: „Teoria generală a dreptului”. TEST DE AUTOEVALUARE Ce se înţelege prin raport juridic? TEMĂ DE REFLECŢIE Statul poate participa în calitate de subiect de drept într-un raport juridic? MODELE DE ÎNTREBĂRI 1. 1997.BIBLIOGRAFIE Craiovan I.80-81 2. Bruxelles. 1960. Editura Daniel. 1974. Editura Augusta. Sida A.: „Introduction a la science du droit”. Office des Imprimes de l’Etat.: „Teoria generală a dreptului”. 2000. 1997.: „Teoria generală a dreptului. p. 1995.82 85 . Popescu S. Editura All. 2000.: „Teoria generală a dreptului”. Editura Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”. RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1.Care sunt elementele unui raport juridic? 2. Bucureşti. Bucureşti. Pescatore P. Editura Lumina Lex. 1996. Editura Lumina Lex.Definiţi faptele juridice. 2000.

3. - =4 ore 86 . Cauzele care înlătură răspunderea juridică 8.6.5.Cunoaşterea condiţiilor şi formelor pe care le îmbracă răspunderea juridică. Obiective operaţionale: .Modele de întrebări 9 Răspunsuri la întrebări Cuprins: 8.7.4.1. Statul de drept şi răspunderea juridică Obiectiv general: prezentarea condiţiilor şi cerinţelor răspunderii juridice şi aplicării sancţiunilor în cazul unor încălcări ale dreptului.Definirea conceptului de răspundere juridică. Introducere 8.2.Temă de reflecţie 8.Bibliografie selectivă 7. Noţiunea răspunderii juridice 8. Condiţiile răspunderii juridice 8.Cuprins 2.Obiective operaţionale 4.CAPITOLUL VIII RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 1. Principiile generale ale răspunderii juridice 8. Formele răspunderii juridice 8.Timpul necesar studiului capitolului 5.Dezvoltarea temei 6. .Obiectiv general 3. .Prezentarea principiilor generale ale răspunderii juridice.

Atunci când o anumită conduită nu se conformează modelului prescris de norma socială (juridică). de redarea condiţiilor angajării unei anumite răspunderi. care are datoria de a furniza o terminologie unitară în problema răspunderii. instituţionalizată. potrivit cu cea prescrisă de aceste norme. Sarcina creării unei astfel de teorii revine Teoriei generale a dreptului. Introducere Societatea instituie norme de conduită. Conformarea conduitei la preceptele normelor sociale se face. de reintegrare a unui patrimoniu lezat şi de apărare socială. jurisprudenţa. sferă în care se ocupă. de regulă. atât în dreptul penal. acestea limitându-se doar la oferirea unor forme de răspundere. Conceptul de “răspundere” desemnează deci reacţia de reprimare venită din partea societăţii. de reparare a ordinii încălcate.CAPITOLUL VIII RĂSPUNDEREA JURIDICĂ 8. faţă de o anumită acţiune umană. într-o formă sau alta. instituţionalizarea acestei reacţii. de ordin moral. 87 . ci modalităţi de legală răsplată (“după faptă şi răsplată!” – spune poporul). a evidenţia tendinţele acesteia.1. de bună-voie sau de teama dezaprobării sociale ori a sancţiunii pentru nerespectarea acestor reguli. Nici în literatura juridică noţiunea de răspundere juridică nu este definită şi explicată în mod unitar. S-a arătat că noţiunea de răspundere nu poate fi înţeleasă şi definită decât pornind de la formele ei concrete: Răspunderea fost definită ca un fapt social care se rezumă la reacţia organizată. cu caracter reglator. care nu trebuie confundate. Noţiunea răspunderii juridice Relativ la definirea noţiunii de răspundere vom constata că legislaţia.2. în nici un caz. sub incidenţa normelor juridice. mai ales. juridic. în principal individului. politic. pe care o declanşează o faptă socotită condamnabilă. 8. condiţiile şi principiile ei. a principiilor răspunderii. să-şi orienteze conduita. Nu orice conduită umană are însă relevanţă din punct de vedere juridic. legătura dintre ele apărând însă pregnant. de a o defini. de natură a contura o teorie a răspunderii juridice. Dar noţiunea de răspundere nu se identifică şi nu se reduce la aceea de sancţiune. naturii sancţiunilor prevăzute şi întinderii acestora. iar acea conduită este apreciată în mod negativ intervine răspunderea. fără a viza aspectele generale legate de instituţia răspunderii juridice. formele. religios. nu definesc noţiunea de răspundere. întrucât răspunderea şi sancţionarea nu sunt şi nu pot fi. cultural. pe care indivizii ce o compun sunt chemaţi să le respecte. cât şi în dreptul civil. cele două fiind faţete ale aceluiaşi mecanism social. în scopul îmbinării interesului personal cu cel social. forme de răzbunare oarbă. imputabilă. ci numai aceea care cade. asigurării coerenţei şi funcţionalităţii sistemului social. încadrarea sa în limitele determinate legal fiind necesare.

avându-şi temeiul în faptul ilicit. Principiile generale ale răspunderii juridice Principiile generale care guvernează răspunderea juridică au fost caracterizate ca expresii ale unor caracteristici comune tuturor formelor de răspundere juridică. Această definiţie nu reduce răspunderea juridică numai la obligaţia de a suporta sancţiunea şi/sau de a repara prejudiciul. în forma legalităţii incriminării şi sancţionării (“Nullum crimen sine lege” şi “Nulla poena sine lege”). căci vizează normele juridice. arăta că: “răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe. se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunii juridice. dar nu şi suficient al răspunderii. în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept”. Sintetizând. De la acest principiu există excepţia răspunderii independentă de culpă. 2. Deşi iniţial a fost formulat în materie penală. În materie penală 88 F PRINCIPIILE RASPUNDERII JURIDICE . Principiul răspunderii personale: răspunderea juridică are caracter personal. Obiectul acestui raport este sancţiunea juridică. Într-o opinie majoritară. fiind strict legată de persoana care a săvârşit fapta ilicită. care o prevede.F RĂSPUNDEREA JURIDICĂ Dintre definiţiile date răspunderii juridice se cuvin a fi reţinute şi cele care o caracterizează ca raport juridic. Ele reflectă într-un mod special principiile generale ale dreptului. şi anume un raport juridic de constrângere. fie de a repara un anumit prejudiciu. iar consecinţa în aplicarea sancţiunii juridice. care. Astfel. Într-o încercare de a depăşi sfera acestor definiţii. Principiul legalităţii răspunderii juridice: îşi are temeiul în articolul 51 din Constituţie. potrivit legii. pe de o parte. Constantin Bulai arăta că răspunderea juridică nu poate fi concepută decât ca un tip special de raport juridic. răspunderea a fost definită ca un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancţiunea juridică. specificul lor constând în natura normelor juridice care compun instituţia răspunderii juridice. Principiul răspunderii doar pentru fapte săvârşite cu vinovăţie: orice subiect de drept poate fi sancţionat numai dacă este vinovat şi în limitele vinovăţiei sale.3. răspunderea a fost definită prin intermediul categoriei de obligaţie. este valabil pentru toate formele răspunderii juridice. obligaţia corelativă a persoanei vinovate de încălcarea preceptului normei de a răspunde în faţa statului pentru conduita sa şi de a se supune sancţiunii aplicate pe baza normei încălcate. ceea ce înseamnă că în materie de răspundere juridică nu există răspundere în afara legii. care formează conţinutul raportului juridic de constrângere ce se leagă între stat ca unic subiect activ şi autorul faptei ilicite. 3. iar. a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Mircea Costin scria că răspunderea juridică. în monografia dedicată răspunderii juridice. fie obligaţia de a suporta o privaţiune. Principiile generale ale răspunderii juridice sunt: 1. potrivit căruia: “Respectarea Constituţiei. pe de altă parte. subiect pasiv al raportului juridic respectiv. pe care autorul faptei ilicite o suportă în scopul restabilirii ordinii de drept. dreptul statului de a trage la răspundere pe acela care a încălcat o normă de drept şi de a aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică încălcată. obligaţie care este elementul esenţial. reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii. 8. al cărui conţinut îl formează. răspunderea fiind subiectivă.

În domeniul dreptului civil. cât mai aproape de data săvârşirii faptei. Conduita ilicită se poate realiza fie prin comiterea unui fapt prohibit de lege. comune tuturor formelor de răspundere juridică. fie prin neîndeplinirea unui fapt prescris ca obligaţie prin lege. prescripţia răspunderii juridice (pierderea de către titularul dreptului a posibilităţii de a-l valorifica în justiţie şi. condiţii pozitive: A) condiţii obiective B) condiţii subiective II. ceea ce nu exclude posibilitatea cumulului formelor de răspundere juridică. alin. 7. 89 . 28 din Legea nr. 23. deci printr-o inacţiune. printre altele. a posibilităţii aplicării unei fapte ilicite). Nu trebuie însă ca el să se opună principiului fermităţii. nepermisă de lege şi imorală. întrucât nimeni nu trebuie să scape rigorilor legii. există şi principii proprii numai unei anumite forme de răspundere juridică. Principiul celerităţii tragerii la răspundere: cere ca tragerea la răspundere a persoanelor care încalcă normele juridice să se facă la timpul potrivit. condiţii negative F CONDITII OBIECTIVE I. principiul respectării tratatelor. 5. În afară de aceste principii generale. Conduita ilicită înseamnă o comportare ilegală.este inadmisibilă răspunderea pentru fapta altuia sau răspunderea colectivă. 4. 1 Cod civil). 1000. alin. principiu conform căruia complicitatea la fapta incriminată trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv. 2-4 Cod civil şi art. dar şi pentru fapta altuia (art. 1000. respectiv. Principiul prezumţiei de nevinovăţie în stabilirea răspunderii juridice: potrivit căruia până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare nimeni nu poate fi considerat vinovat (art. să se declanşeze este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii. 1001 Cod civil) ori în mod solidar cu altul (art. răspunderea persoanei poate fi atrasă atât pentru fapta proprie (art.4. adică raportului de constrângere. Principiul “non bis in idem” (“nu de două ori pentru aceeaşi vină”): potrivit căruia unei singure violări a normei îi corespunde o singură imputare a răspunderii. dacă se face vinovat de încălcarea ei. A) În categoria condiţiilor obiective intră: a) fapta ilicită şi b) legătura cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicit produs. evitându-se. în cazul când prin una şi aceeaşi faptă au fost încălcate două sau mai multe norme juridice. 22/1969). în oricare din formele sale. 8 din Constituţia României). adică printr-o acţiune. sancţionată de normele moralei. 6. alin. Acestea sunt: I. Condiţiile răspunderii juridice Pentru ca răspunderea juridică. Principiul justei sancţiuni sau al proporţionalităţii: se exprimă prin necesitatea existenţei unei strânse corelaţii între gravitatea faptei şi sancţiunea aplicată persoanei care a încălcat o normă de drept. a) Fapta ilicită este acţiunea sau inacţiunea săvârşită cu nesocotirea unei prevederi legale care dă naştere raportului juridic de aplicare a sancţiunii. aceasta fiind regula. 8. nefiind admisă nici ideea de răspundere penală a persoanelor juridice. Exemplu: principiul egalităţii în faţa sarcinilor publice.

constituie o manifestare efectivă şi presupune acte materiale contrare normelor juridice. Există raport de cauzalitate între fapta ilicită. imprudenţa şi neglijenţa. Este ilicită atunci când se încalcă o normă juridică cu caracter prohibitiv. consecinţele acesteia şi să înlăture condiţiile care s-au suprapus lanţului cauzal şi care au putut să accelereze sau să întârzie efectul. Acesta presupune întotdeauna intenţia de a păgubi. elementele necesare care caracterizează producerea acţiunii. b) Legătura cauzală între fapta ilicită şi rezultatul ilicit produs. sau într-o altă clasificare: dolul (intenţia). cu excepţia următoarelor cazuri. Inacţiunea sau omisiunea este abţinerea deliberată de la o acţiunea pe care o persoană era obligată prin norma juridică să o îndeplinească. acţiune sau inacţiune şi rezultat când acesta este generat de fapta ilicită. Acţiunea. dar nu şi suficientă a răspunderii juridice. 2. când omisiunii i se recunoaşte caracterul de faptă ilicită. Problema juridică este de a ştii. cui trebuie să-i atribuim consecinţele juridice şi cine trebuie să-şi asume responsabilitatea. 2) când fapta omisivă încalcă o obligaţie legală de a săvârşi anumite acţiuni preventive. cu toată precizia. 90 . deşi trebuia să le prevadă sau prevăzându-le a operat. reţinând circumstanţele exacte ale cauzei. În principiu. caracterul deliberat al acţiunii sale. cea mai frecventă modalitate de realizare a conduitei ilicite. reprezentarea şi urmărirea sau acceptarea producerii consecinţelor negative. ca de exemplu. că nu se vor produce. 1. inclusiv asumarea riscului actului său. Vinovăţia se prezintă sub două forme: intenţia şi culpa. obligând pe cel care o săvârşeşte să ia măsurile necesare pentru prevenirea acestora. în planul răspunderii juridice. obligaţia şoferului care accidentează o persoană de a o transporta la spital. al omisiunii. B) Condiţiile subiective: Vinovăţia. Organul de stat abilitat să stabilească o anumită formă de răspundere trebuie să stabilească. Una din problemele complicate pe care le ridică stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs este aceea a efectului inacţiunii. în mod uşuratic. atunci când se produce un eveniment. În dreptul civil intenţia este denumită “dol”. Implică libertatea subiectului de a acţiona în mod conştient. Este o condiţie necesară. se neagă calitatea inacţiunii de temei al răspunderii juridice. şi anume: 1) când o faptă pozitivă este de natură să provoace altora pagube.F CONDITII SUBIECTIVE 1. 2. Intenţia de a săvârşi o faptă ilicită se caracterizează prin cunoaşterea de către subiect a caracterului antisocial al faptei. Constă în atitudinea psihică a persoanei care comite o faptă ilicită faţă de fapta sa şi consecinţele acesteia. legătura cauzală. Culpa este o formă mai puţin gravă a vinovăţiei în care autorul unei fapte ilicite nu prevede consecinţele faptelor sale. să agraveze sau să atenueze urmările.

II. atât pentru individ. de interes major.5.F CONDITII NEGATIVE Culpa poate fi: a) previziune. A fost propusă aplicarea cumulativă a criteriilor: a) natura şi importanţa socială a interesului general lezat prin fapta ilicită. neputând fi şi subiect al răspunderii penale sau disciplinare. numită şi imprudenţă. 91 . pentru faptele săvârşite şi de a suporta consecinţele juridice pe care le presupune aplicarea constrângerii statale. În cazul răspunderii juridice pentru fapte săvârşite din culpă sancţiunile sunt mai uşoare faţă de categoria faptelor săvârşite cu intenţie. în mod normal să prevadă că această faptă poate avea consecinţe negative sau b) fără previziune sau neglijenţă. dar mai ales practică. Clasificarea formelor răspunderii juridice se poate face după mai multe criterii. culpa acţionând deci ca o circumstanţă atenuantă a răspunderii juridice. deoarece stabilirea naturii juridice a răspunderii în fiecare caz concret priveşte calificarea juridică a situaţiei de fapt. Posedarea calităţii de subiect al răspunderii juridice este considerată fie ca premisă. 8. culpa cuprinzând atât elementul intenţional (în cazul delictelor civile). în faţa organelor jurisdicţionale. care constă în omisiunea de a lua precauţiile cerute de îndeplinirea unei obligaţii la care este ţinut subiectul. cât şi elementul neintenţional (în cazul cvasidelictului). Stabilirea criteriilor şi clasificarea este în măsură să determine natura juridică a răspunderii incidente într-un caz concret. culpa sau greşeala are o sferă mai largă decât în dreptul penal. cât şi pentru societate. În dreptul civil. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber. Calitatea de subiect al răspunderii juridice a fost definită ca expresie a atitudinii persoanei fizice de a da seamă. când autorul unei fapte ilicite trebuia. sub forma sancţiunii. b) particularităţile definitorii ale conduitei ilicite. din punct de vedere al normei juridice şi al interesului social lezat. Pot răspunde numai din punct de vedere civil şi administrativ. În categoria condiţiilor negative: inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunderea juridică. Distincţia dintre intenţie şi culpă are în dreptul penal importanţă practică. ca fază a aplicării dreptului. fie ca o condiţie propriu-zisă a răspunderii juridice. Formele răspunderii juridice Compararea şi delimitarea formelor răspunderii juridice prezintă importanţă teoretică. făcând posibilă stabilirea sancţiunii în funcţie de gradul de vinovăţie al autorului faptei ilicite. Subiectele colective dobândesc calitatea de “persoane juridice” în baza prevederilor legale.

comune tuturor ramurilor dreptului. în timp ce în dreptul civil există şi cazuri de răspundere obiectivă. B) Deosebiri între formele răspunderii juridice. legate de prejudiciu printr-o legătură de cauzalitate. răspunderea juridică se stabileşte faţă de stat. proprii uneia şi aceleiaşi ramuri de drept. Principiul acoperirii integrale a prejudiciului este caracteristic atât dreptului civil. atât existenţa răspunderii civile contractuale. Modalitatea de stabilire a răspunderii. Cele mai multe infracţiuni sunt totodată delicte sau cvasi-delicte civile care obligă la reparaţiune (de exemplu: furtul. subiect care poate fi un individ sau o colectivitate. fără culpă. Astfel. unicul titular al prerogativei de a restabili ordinea de drept încălcată. omorul. adică răspunderea administrativă. 92 . a unei fapte păgubitoare. 4. Natura sancţiunii juridice pe care o atrage: deosebim răspunderea patrimonială de răspunderea juridică extrapatrimonială. în cazul ambelor forme de răspundere fapta trebuie săvârşită cu vinovăţie. Alte criterii: 1. atât infracţiunea cât şi contravenţia trebuie prevăzute în actele normative care le caracterizează ca atare. 1) Cu atât mai mult. Corelativ cu cele două mari diviziuni ale dreptului se face distincţie între răspunderea de drept public şi răspunderea de drept privat. b) În general. distrugerea bunului altuia). 1. Instituţia răspunderii juridice are la bază elemente esenţiale. 2. culpabilă şi o legătură de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.a) Se desprind: răspunderea faţă de întreaga societate. I) a) Exemplu între răspunderea penală şi răspunderea civilă. penale. administrative) este determinat de natura normei juridice încălcate. Izvorul obligaţiei. adică răspunderea penală. Condiţiile generale ale răspunderii administrative sunt. cât şi dreptului administrativ. Domeniul răspunderii instituite de dreptul penal şi cel al răspunderii cârmuite de dreptul civil se interferează. răspunderea faţă de un organ al statului. în mare măsură aceleaşi cu condiţiile altor forme de răspundere juridică. şi anume: existenţa unui prejudiciu. c) Un alt criteriu: subiectul căruia îi incumbă răspunderea. cât şi a răspunderii civile delictuale depind de aceleaşi condiţii: un prejudiciu patrimonial. Răspunderea penală este personală şi se întemeiază pe vinovăţie. genul răspunderii juridice (civile. Ca asemănare între răspunderea penală şi răspunderea contravenţională. 3. Modul de stabilire a obligaţiei de reparare. Indiferent de forma ei. A) Asemănări între diferite forme de răspundere juridică. o faptă ilicită. se constată asemănări între variatele forme de răspundere.

realizarea eficientă a vreunuia dintre trăsăturile ei esenţiale a devenit imposibilă. constrângerea. V. de regulă. în funcţie de caracteristicile fiecărei ramuri. 93 . pe când răspunderea civilă intervine. Elaborarea unei definiţii a cauzelor care înlătură răspunderea juridică. acestea fiind diferite. De obicei. între variantele ei. b) Răspunderea internaţională se deosebeşte de formele de răspundere existente în dreptul intern. Răspunderea penală nu implică întotdeauna încălcarea unui drept subiectiv al altei persoane. minoritatea. efectul de a înlătura caracterul penal al faptei şi constau în anumite stări. potrivit legii penale.6. b) Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului este o răspundere obiectivă. c) Răspunderea administraţiei de stat pentru pagubele pricinuite prin acte administrative ilegale. Pot diferi de la o ramură de drept la alta sau pot fi aceleaşi în cadrul a două. b) cauze care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei (legitima apărare. împrejurări a căror existenţă face ca în timpul săvârşirii faptei realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. Dongoroz le-a definit drept cauze care au. a) Astfel. cazuri. în cadrul răspunderii civile există răspundere contractuală şi răspundere delictuală. când fapta ilicită constituie nu numai o încălcare a dreptului obiectiv ci şi a dreptului subiectiv al unei persoane. II) Există deosebiri şi în cadrul uneia şi aceleiaşi forme de răspundere juridică.2. Cauzele care înlătură răspunderea juridică Sunt denumite şi “cauze de neresponsabilitate” sau “cauze exoneratoare de răspundere”. în funcţie de specificul ei şi le defineşte corespunzător. d) Răspunderea contravenţională. situaţii. fiecare ramură de drept îşi analizează cauzele. c) Răspunderea administrativă este o răspundere autonomă în raport cu răspunderea de drept privat. al mai multora sau al tuturor ramurilor de drept. În definirea lor trebuie să se plece de la rolul pe care îl au. cazul fortuit. eroarea de fapt). în timpul săvârşirii faptei. valabilă în toate ştiinţele juridice de ramură întâmpină dificultăţi. ca variantă a răspunderii administrative se deosebeşte de răspunderea penală. în condiţiile în care. respectiv acela de a face imposibilă intervenţia răspunderii juridice. Este greu de elaborat o definiţie valabilă în toate ştiinţele juridice de ramură. Aceste cauze se subdivid în: a) cauze care privesc latura esenţială a pericolului social. 8. fundamentală pe ideea de risc şi astfel depăşeşte cadrul răspunderii civile delictuale.

cu caracter socio-economic şi etico-cultural. cere o ordine de drept în care locul suprem îl ocupă Constituţia şi solicită separaţia puterilor în stat limitarea acestora prin drept având drept corolar respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. cu deosebită pregnanţă.7. guvernanţii să se supună legii. de neînlocuit. mecanisme şi valori care trebuie considerate fundamentale. în mod necesar. mai ales pentru societăţile de tranziţie spre democraţie. pe care celălalt este ţinut să o respecte. în istoria gândirii politice şi juridice s-a acordat prioritate semnificaţiei care opune statul de drept tuturor formelor de stat autoritare. cum este şi România) şi reuneşte doi termeni. adevărate trăsături definitorii ale acestei realităţi sociale. a căror relaţie este complexă şi susceptibilă de interpretări diferite. Statul de drept este un tip specific de stat. nici unul neputându-se lipsi de celălalt. Statul de drept constituie o replică socială faţă de abuzul de putere şi o soluţie pentru împiedicarea acesteia. fiecare având propria sa logică. a apărut şi s-a impus în istoria societăţii. care constituie principalele coordonate ale statului de drept. de-a lungul timpului. de acel mănunchi de principii recunoscute la scară mondială. dreptul şi statul fiind. în 94 . astăzi înţelegându-se prin acesta statul care se constituie şi funcţionează pe baza legii. Simbioza dintre stat şi drept pune în evidenţă existenţa unei legături fundamentale şi reversibile. ci trebuie situat în context internaţional. Ca realitate. ţinându-se seama de universalitatea lui. care a apărut şi s-a constituit ca răspuns la anumite cerinţe. multiple înţelesuri. îngemănate unul cu altul. în numele libertăţii oamenilor şi popoarelor şi pentru apărarea libertăţilor individuale împotriva oricărui arbitrariu al statului. 8. când s-a ajuns la înţelegerea necesităţii ca şi autorităţile publice. un model organizaţional. Deşi statului de drept i-au fost atribuite.Statul de drept şi răspunderea juridică F STATUL DE DREPT Legătura indisolubilă dintre stat şi drept apare. în ceea ce priveşte statul de drept (concept deosebit de actual. Constituţia României. Evoluţia sa istorică nu s-a desfăşurat fără conflicte. fără însă a se confunda. el reprezentând o cucerire lentă şi graduală prin care indivizii şi grupurile sociale. Conceptul statului de drept nu poate fi plasat doar într-un anumit context naţional. ca şi constituţiile altor state democratice proclamă statul de drept. . aflaţi în faţa puterii despotice au căutat securitate pentru persoane şi bunuri. necesităţi şi exigenţe ale vieţii reale. Este replica dată de societate statului despotic.c) cauze care privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei de către legea penală. Evoluţia conceptului “stat de drept” pune în evidenţă existenţa anumitor componente.

statul nu monopolizează puterea. admiţând distribuirea unor însemnate prerogative ale acesteia prin reprezentanţii politici sau grupurile organizate ale cetăţenilor. de reevaluări conceptuale ale unor norme şi principii politico-juridice care guvernează organizarea şi funcţionarea mecanismului puterii. reorganizarea acestor societăţi pe baze democratice a reactualizat conceptul statului de drept. inadecvată. rolul său fiind acela de deschizător de drumuri spre prosperitate şi eradicarea violenţei şi opresiunii. În condiţiile desfiinţării. grup sau popor. ca alternativă 95 . nu aparţine unui individ. economice şi sociale. ca unică alternativă a dezvoltării fostelor ţări socialiste. statul de drept reprezintă o parte integrantă a vieţii oamenilor şi o necesitate stringentă în viaţa lor. cum se întâmplă într-un regim totalitar. a structurii piramidale a organizării politice a societăţii româneşti. comuniste. generalizarea conştiinţei că legea. de la libertatea cuvântului. în conformitate cu valorile sociale autentice ale societăţilor contemporane din statele democrate dezvoltate. să furnizeze mijloace de a frâna puterea politică în eventualele sale tendinţe de a-şi subordona societatea civilă. Pentru a determina societatea politică să o sprijine cât mai bine. parţială.calitatea de concept utilizat nu numai de legiuitorul naţional. s-a caracterizat prin guvernarea relaţiilor sociale în ansamblul lor de către lege. societatea civilă trebuie să aibă un grad mare de cunoaştere. Astăzi. Într-o astfel de societate. care o exercită specializat şi în limitele expres prevăzute de Constituţie şi prin controlul exercitat de societatea civilă asupra guvernanţilor. Ideea statului de drept este înscrisă în natura fiinţei umane. până la drepturile politice şi manifestarea neîngrădită a iniţiativei personale sunt garantate de lege. drepturile cetăţeneşti. Asemenea raporturi între stat şi cetăţean configurează ceea ce în gândirea politică occidentală a fost numită „societatea civilă”. la 22 decembrie 1989. unde s-a cristalizat în doctrine. organizare şi responsabilitate şi. în România s-a declanşat un proces complex de democratizare a societăţii. cucerire istorică a civilizaţiei moderne. chiar dacă este dură. În condiţiile contemporane ale răsturnării şi înlăturării regimurilor totalitare. nu aparţine unui spaţiu euroatlantic al secolelor XIX şi XX. Scopul principal al acestui proces l-a constituit democratizarea reală a societăţii româneşti. în conformitate cu legea. întemeiate pe principiul unicităţii puterii în stat. trebuie respectată. adică entitatea în care preponderenţa drepturilor aparţine individului. a presei. afirmarea statului de drept. edificarea statului de drept şi a societăţii civile. adică statului. Într-un stat de drept se cere şi se impune respectarea constantă a legii de către instituţii şi cetăţeni. ci este o manifestare universală. şi nu „societăţii politice”. În statul de drept. ale abandonării rolului conducător al unui singur partid. de transformări politice. Descris ca o fragilă. conştiinţei. limitarea puterii se face prin repartizarea acesteia unor instituţii distincte. Într-o asemenea societate. emanând din voinţa tuturor sau a majorităţii. ci şi de documentele internaţionale. dar preţioasă condiţie a existenţei unei adevărate societăţi civile.

Aşa cum scria şi Elias Diaz esenţial pentru statul de drept este lupta împotriva arbitrariului şi despotismului puterii. această luptă reprezintă cheia posibilităţii de a consolida conducerea democratică şi participarea la ea a poporului. apoi. care trebuie să aibă loc într-un termen rezonabil. concretizată în consfiinţirea constituţională a drepturilor omului şi în garantarea juridică a exercitării neîngrădite a acestora. economice şi juridice ale societăţii care au produs crimele împotriva omenirii şi le mai produc. spunea el. în perioada anomică pe care o parcurg societăţile posttotalitare. statul de drept este privit ca un instrument de garantare a demnităţii umane şi de promovare a unei societăţi libere. Totodată.II-101 din „Tratatul instituind o constituţie pentru Europa”.F TRAGEREA LA RĂSPUNDERE A VINOVAŢILOR F CELERITATEA STABILIRII RĂSPUNDERII viabilă la guvernarea totalitară de tip comunist. Chile. deoarece impunitatea implică continuitatea acelor structuri politice. cu colaboraţioniştii din ţările ocupate. Transpus la noile condiţii de dezvoltare politică a statelor lumii. Este evident că într-un asemenea stat de drept. În lumina dezbaterilor contemporane. pe drept cuvânt. De o asemenea independenţă reală depinde îndeplinirea condiţiei de efectivitate a instituţiei răspunderii juridice şi eficienţa socială a acesteia. se semnalează existenţa unui echilibru extrem de fragil în aceste ţări între sentimentul popular şi dorinţa de răzbunare faţă de fostele elite. În literatura de specialitate. O maximă relevanţă în ceea ce priveşte funcţionalitatea instituţiei răspunderii o are promptitudinea stabilirii răspunderii juridice. că stimulează atitudinea de respectare a legii. în anii `80. forma de organizare statală întemeiată pe principiul supremaţiei legii. în foarte mare măsură. în numele drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. asupra tragerii la răspundere juridică a celor care s-au făcut vinovaţi de încălcări grave ale drepturilor omului. În ţările menţionate. precum şi domnia legii. Aşteptările societăţii civile sunt orientate în perioadele ulterioare statului totalitar. conceptul statului de drept reprezintă. În statul de drept. un rol important îl ocupă şi aspectul luptei împotriva impunităţii şi pentru înfăptuirea justiţiei şi stabilirea adevărului în ţările Americii Latine. Instituţia răspunderii juridice este strâns legată de statul de drept prin calitatea ei de mijloc de asigurare a eficacităţii şi autorităţii dreptului. pe de o parte. al separaţiei celor trei puteri. iar după anul 1989. 96 . Eficacitatea răspunderii condiţionează chiar instaurarea statului de drept în societăţile posttotalitare şi de aceea se consideră. la sistemul de conducere întemeiat pe decizia arbitrară şi abuzul de putere ale unui unic centru de comandă. iar interesele generale reprezentate de acesta trebuie să fie legitime. astfel cum prevăd dispoziţiile art. dar şi angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. drepturile şi libertăţile individuale au prioritate faţă de raţiunea de stat. pe asumarea de către stat a răspunderii faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. mai preocupă şi astăzi fostele ţări socialiste din centrul şi estul Europei. Nu exista stat de drept. în America Latină. incompatibile cu exigenţele statului de drept. şi idealul statului de drept. pe de altă parte. în prezent. De altfel. un punct central al său îl constituie independenţa puterii judecătoreşti faţă de presiunile legislativului şi executivului. ca de exemplu. dacă legea „nu este expresia voinţei generale”. Această dramatică problemă s-a ridicat după cel de al doilea război mondial în legătură cu criminalii de război nazişti. răspunderea juridică este un remediu.

Tocmai de aceea şi procesul de elaborare a legilor. care trebuie să se integreze culturii juridice europene. ca fază a aplicării dreptului. la fixarea relativă a schimbărilor survenite în raporturile sociale. tocmai datorită rolului pe care îl poartă în societate. în acelaşi timp. dreptul penal este acela care încarnează şi protejează drepturile garantate de statul de drept. insecuritatea socială şi scăderea nivelului de trai. cât şi educaţional. chemate să apere valori fundamentale ale societăţii şi care pot fi aduse la îndeplinire. în ultimă instanţă. Perfecţionarea organizării activităţii aparatului de stat constituie încă o necesitate logică. în legătură cu creşterea eficienţei răspunderii juridice este faptul că. atât din punct de vedere social. centralizarea. dreptul fiind legat de diversele nivele de structurare a realităţilor social-economice prin intermediul unor mecanisme complexe. prin reglementările date raporturilor sociale. dar creează şi un climat care este o spirală descendentă. dar. în procesul de extindere a Uniunii Europene. Întrucât corupţia nu afectează numai statul de drept. pentru a se asigura astfel o creştere calitativă a activităţii. de sistematizare a lor trebuie să urmeze aceeaşi cale şi acelaşi ritm de dezvoltare ca şi societatea însăşi. în condiţiile marilor cuceriri din domeniul ştiinţei şi tehnicii. Atitudinea membrilor societăţii civile faţă de fermitatea tragerii la răspundere juridică ar trebui considerată ca un element de foarte mare importanţă al culturii juridice naţionale. creşterea ratei şomajului. este evidentă importanţa efectivităţii răspunderii juridice pentru combaterea acestui flagel. societatea în tranziţiei trebuie să facă faţa unui alt pericol iminent. astfel încât întreg “ţesutul de raporturi social-economice” să fie supus acţiunii normelor juridice şi nejuridice. în anumite condiţii. precum: inflaţia. facilitează şi evoluţia viitoare a acestora. Având în vedere că aşa cum spunea Fichte. deopotrivă. oamenii au ajuns să dispună de mijloace de influenţare şi transformare a naturii şi societăţii atât de puternice încât efectele lor nici nu mai pot fi controlate. nejuridice. devenind flexibil. În vederea creşterii eficienţei responsabilităţii juridice şi sociale trebuie luate anumite măsuri în privinţa întăririi şi lărgirii procesului instructiv-educativ. fiind în continuă înnoire. contribuie. şi să fie realizată corelaţia şi interdependenţa necesară între toate aceste norme. şi aceasta întrucât cunoştinţele despre natură şi societate trebuie completate cu o cunoaştere a normelor juridice. Confruntată cu o serie de probleme de ordin economic şi social. În cursul evoluţiei societăţii.F CORUPŢIA F DENSITATEA OPTIMĂ A ACTELOR NORMATIVE F REDIMENSIONAREA INSTITUŢIEI RĂSPUNDERII JURIDICE O atenţie deosebită trebuie acordată şi încadrării juridice a situaţiei de fapt. chiar prin constrângerea exercitată de către organele specializate ale statului. O problemă mai amplă care se pune se referă la integrarea cât mai completă a dreptului în ordinea socială globală. economice şi sociale. pentru a se asigura corecta stabilire a formei răspunderii juridice. şi anume corupţia. Desigur. Tot în legătură cu această preocupare a creşterii eficacităţii răspunderii este necesar să se aibă în vedere asigurarea densităţii optime a reglementărilor juridice şi corelarea acestora cu celelalte forme normative. adaptabil la modificările survenite la nivelul activităţii politice. Întrucât dreptul şi legislaţia evoluează odată cu societatea. problemele care se pun în această privinţă referindu-se la concentrarea. procesului instructiv-educativ nu trebuie să-i lipsească latura juridică. Este suficient să amintim numai două situaţii care preocupă intens 97 . dreptul contribuie. a eficienţei. în esenţă. o maximă atenţie trebuie acordată răspunderii penale. Ceea ce trebuie reţinut. la dezvoltarea continuă a acestora. raţionalizarea şi simplificarea aparatului de stat.

Cluj. Cluj. 1969. Bucureşti. ce poate fi însă accelerat printr-o politică juridică activă.: “Teoria generale del diritto”. Costin M. Padova. 1967. Bucureşti. împiedicând puterea politică să minimalizeze sau chiar să ignore problemele societăţii. Editura Academiei. Bucureşti.: “Teoria generală a dreptului”. cât şi nivelului atins de conştiinţa maselor. 1922. Editura Dacia.: “Răspunderea juridică în dreptul Republicii Socialiste România”. II. Cedam. redimensionată. apei şi atmosferei. La aceste împrejurări. care reprezintă un proces îndelungat. Craiovan I. M. Editura Academiei. Casa de editură şi presă “Şansa SRL”. Presses Universitaires de France. suprapunerilor. Tipografia Universităţii Bucureşti.: “Introducere în teoria generală a dreptului”. Partea generală”. în raport de realităţile actuale ale vieţii social-economice. instituţia răspunderii juridice trebuie adaptată. 1974. vol. Editura All Beck. 98 . creându-se noi forme de răspundere juridică. ca un adevărat „relevator social”. Bucureşti. 1972.. Iorgovan A. Editura Lumina Lex. Levi Al. Editura All Beck.: “Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei”. de elaborarea unor reguli de organizare socială şi conduită tot mai perfecţionate. Luburici M. 1991. care naşte pericolul neconcordanţelor. ca primă treaptă de integrare a individului în societate este legată. Eliescu M.: “Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei” în “Explicaţii teoretice ale Codului penal român. orientată în direcţiile corespunzătoare mijloacelor de care dispune societatea la un moment dat. Editura Lumina Lex. pe de o parte. Dongoroz V. lichidarea dispersării reglementărilor răspunderii juridice. Desigur. Djuvara M. Forges J. 1930. 1994. paralelismelor şi lacunelor. care să cuprindă procesele sociale în toată amploarea. statul trebuind să o accepte ca pe un „rău necesar” şi totodată să îi sprijine existenţa şi acţiunea. BIBLIOGRAFIE Barac L. Iaşi.: “Droit administratif”. Bucureşti.F ÎNTĂRIREA RĂSPUNDERII JURIDICE întreaga omenire: este vorba de poluarea pământului. 1997. adecvate acestei necesităţi.: “Teoria generală a dreptului”. complexitatea şi dinamica lor. că cea de-a doua treaptă a integrării individului în societate este aceea a dezvoltării responsabilităţii juridice. Editura Ştefan Procopiu. Căile de realizare a acestei concordanţe şi acţiunile ce urmează a fi întreprinse vizează. (Enciclopedie juridică). iar pe de altă parte o corelare a acţiunii exercitate de diferitele forme ale răspunderii juridice şi celelalte forme ale răspunderii sociale. 1994. Bucureşti. Popa N.: “Teoria generală a statului şi dreptului”. ca urmare a dezvoltării fără precedent a activităţii industriale şi de folosire a energiei atomice. Popescu S. Boboş Gh. Editura Dacis. Vrabie G. Paris. Bucureşti..: “Teoria generală a dreptului”.. Societatea civilă intervine aici. Ceterchi I. 1993. 1993. Editura Socec.: “Răspunderea civilă delictuală”.: “Teoria generală a dreptului”. 1989. Bucureşti. Ceterchi I. 2002.: “Răspunderea şi sancţiunea juridică”. Bulai C-tin : “Drept penal român”. prin urmare. Întărirea răspunderii juridice.

Care sunt condiţiile obiective ale răspunderii juridice? 2. în ce constau principiile generale ale răspunderii juridice? RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI Răspunsurile la întrebări se găsesc la paginile indicate 1.88-89 2. p. pe scurt.TEST DE AUTOEVALUARE Ce se înţelege prin răspunderea juridică? TEMĂ DE REFLECŢIE Există deosebiri între cauzele care înlătură răspunderea juridică şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei? MODELE DE ÎNTREBĂRI 1. p.87-88 99 . Prezentaţi.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful