CURS

PSIHOPEDAGOGIA

DEFICIENTULUI

DE INTELECT

Anul universitar 2010 - 2011

1

STRUCTURA ŞI DINAMICA PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE ÎN CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE

1.) OBIECTUL ŞI LOCUL PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE INTEGRATE ÎN CADRUL ŞTIINŢELOR PSIHOPEDAGOGICE Psihopedagogia specială este o ştiinţă psihopedagogică care se ocupă de persoanele cu deficienţe, de studiul particularităţilor psihice, de instrucţia lor şi educaţia lor, de evoluţia şi dezvoltarea lor psihică, de modalităţile corectiv - recuperative pentru valorificarea potenţialului uman existent şi formarea personalităţii acestora în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate. Aşadar, conturarea domeniului depăşeşte cadrul teoretic şi are profunde implicaţii practic-aplicative în care educaţia, instrucţia, recuperarea şi integrarea se constituie ca activităţi de intervenţie specială care să conducă la dezvoltarea de comportamente şi disponibilităţi necesare inserţiei sociale. Psihopedagogia specială are ca obiect de studiu fenomenul defectivităţii sau deficienţei - în multiplele sale forme şi grade. Deci, se poate spune că psihopedagogia specială este ştiinţa care studiază legităţile dezvoltării, educaţiei şi instrucţiei copiilor deficienţi . Din definiţie se desprind 2 compartimente fundamentale ale psihopedagiei speciale , a ) compartimentul problemelor psihologice ale dezvoltării psihice, referitoare la aspectele specifice ale dezvoltării psihice - în strânsă legătură cu particularităţile dezvoltării fizice –a copiilor care suferă de diferite deficienţe . b ) compartimentul problemelor pedagogice care vizează aspectele specifice ale realizării procesului de instrucţie a copiilor deficienţi . Psihopedagogia specială elaborează metodele şi procedeele de educare şi reeducare a deficienţilor, în scopul compensării deficienţilor şi al recuperării sociale a diverselor categorii de copii şi adulţi afectaţi de ele. Deci, aceasta este o disciplină de sinteză care are ca punct solar în sistemul noţional –deficienţa ca formă de organizare structurală a personalităţii. Polimorfismul psihopedagogiei speciale decurge din varietatea formelor de dizabilităţi şi a celor de inadaptare consecutive. Câmpul de acţiune al psihopedagogiei speciale se situează între studierea normalului şi patologicului, înţelegând o problematică ştiinţifică şi practică referitoare la prevenirea, depistarea, diagnoza, orientarea şcolară, complexul terapeutic educaţional. Complexul terapeutic constă în administrarea unui ansamblu de intervenţii psihologice, pedagogice, medicale sau sociale determinate de investigaţiile clinice şi de elementele de evaluare sociopedagogică. Astfel, necesitatea colaborării permanente şi multilaterale între psihopedagogie ,pe de o parte, medicină, sociologie ,de cealaltă parte, se manifestă cu pregnanţă încă din faza diagnosticului şi definirii deficienţei. Diversitatea de tipuri şi

2

grade ale deficienţilor impune găsirea şi adoptarea unor criterii riguroase , ştiinţifice de diagnostic, criterii la a căror conturare intervenţia activă a psihopedagogului , a medicului şi a sociologului este necesară. Deficienţa mintală nu poate fi abordată numai dintr-un singur punct de vedere ţinând seama că ea este extrem de polimorfă în ce priveşte caracteristicile genotipice, etiologice, neurofiziologice, psihometrice şi prognostice . 2. DEFECT ŞI DEFICIENŢĂ Pentru a delimita sferele de competenţă , se impune să examinăm cum abordează , pe de o parte , psihopedagogia specială , iar pe de altă parte , medicina – disciplină predominant biologică –problematica persoanelor deficiente . În mod firesc, cercetarea şi acţiunea medicală vizează înainte de toate defectul , termen care desemnează lezarea, deteriorarea sau chiar absenţa unui organ sau segment al corpului . Trebuie spus că prezenţa defectului organic nu este suficientă pentru a putea desemna pe cineva ca fiind deficient . Există numeroase defecte organice – anatomo - fiziologice –care nu duc în mod necesar la apariţia unor deficienţe , în sensul propriu defectologic al cuvântului. Defectul determină constituirea deficienţei atunci când tulbură substanţial relaţiile individului cu mediul social , când defectul îl împiedică să reflecte suficient de exact realitatea obiectivă – fenomenele psihice nu se dezvoltă şi nu se desfăşoară în limite normale - , să efectueze la nivel normal , alături de ceilalţi membri normali ai colectivităţii , formele de activitate caracteristice vârstei ,rolului statutului psihosocial al celor de-o seamă cu el ( jocul , învăţătura în unităţile şcolare obişnuite , o muncă profesională accesibilă majorităţii ) . De aici reiese că , spre deosebire de defect ( fenomen organic ) , deficienţa este , prin excelenţă , un fenomen de natură psihologică şi socială . De aceea, unii autori consideră pe bună dreptate că obiectul specific al psihopedagogiei speciale îl constituie nu defectul ca atare sau , mai exact , un organ mai mult sau mai puţin defect , ci omul ( respectiv , copilul ) , care prezintă o anumită deficienţă . În cazul deficientului sunt tulburate substanţial sau rămân insuficient dezvoltate ( nu ating limita inferioară a normei ) tocmai aceste relaţii sociale . Deci , defectul se exprimă prin diminuarea mai mult sau mai puţin gravă ( până la suprimarea totală ) , de lungă durată ( chiar definitivă ) a capacităţilor funcţionale ale unui organ , aparat sau sistem al organismului uman , în aşa fel încât este afectată ( tulburată sau împiedicată ) dezvoltarea şi desfăşurarea normală a unor funcţii psihice , a relaţiilor dintre individ şi mediul social. În acest sens, deficienţa este o consecinţă directă a defectului . Dar , relaţia dintre defect şi deficienţă nu trebuie concepută în mod mecanic , potrivit schemei : o cauză produce întotdeauna un anumit efect ,iar un fenomen efect nu poate apărea niciodată fără să acţioneze un anumit fenomen cauză . Deci , deficientul nu este un bolnav în sens clinic ,nu este anormal, ci un individ cu o personalitate specifică în sfera mare şi diversă a normalităţii, care tinde spre normalizarea deplină având şanse majore da a o obţine în condiţiile unei educaţii specializate. Deficientul trebuie considerat o persoană care , chiar dacă nu mai dispune de o integrare biopsihică nu este un bolnav în sens patologic , ci prin efectul deficienţei are tendinţa să-şi construiască o personalitate decompensată. Prin personalitate

3

în timpul liber sau de joacă . pe măsura posibilităţilor de dezvoltare a acestor copii . astfel că la o anumită intensitate a solicitărilor sau a stressului extern sau intern . şcoala specială are un caracter închis . Diferenţele de la un autor la altul privesc nu atât conţinutul termenilor cât . Desigur . În unele cazuri . chiar dacă au posibilităţi în acest sens . procedeelor . în sensul că pregătirea teoretică şi practică pe care o oferă copiilor şi tinerilor deficienţi nu atinge un nivel echivalent cu cel al învăţământului obişnuit. în clasele mai mari .decompensată se înţelege acel tip de personalitate care având o formulă de organizare normală . tehnicilor de lucru adaptate la particularităţile psihofizice ale diferitelor categorii de copii deficienţi . În acest sens . 4 . Una dintre ele vizează ridicarea nivelului teoretic al acţiunii psihopedagogice . mai cu seamă . Precocitatea instruirii copiilor deficienţi reprezintă o cerinţă de mare actualitate . cât şi aspectul metodelor şi procedeelor utilizate . poate reacţiona prin tulburarea echilibrului şi printr-un grad oarecare de indaptare la condiţiile de viaţă. nivelul de extindere asupra întregului domeniu 4 . asistăm la extinderea reţelei de unităţi preşcolare speciale care cuprind tot mai mulţi copii de la 3 la 6-7 ani . pentru a se include în una din treptele învăţământului de masă . mai ales în pauze. ulterior ea devine din ce în ce mai extinsă ( participarea în comun la anumite discipline şcolare sau forme de activitate ) . Eficienţa muncii de recuperare a deficienţilor poate fi considerabil sporită prin utilizarea adecvată a mijloacelor tehnice moderne . de aceea ei nu pot să depăşească la un moment dat reţeaua învăţământului special . O altă tendinţă este apropierea învăţământului special de învăţământul de masă . dar eşalonată în trepte : la început este parţială ( prin contacte directe . atât în ceea ce priveşte conţinutul procesului instructiv-educativ . integrarea şcolară poate fi deplină ( deficienţii integraţi participă la toate activităţile şi lecţiile . în principiu . alături de ceilalţi ) . 3 . b ) intensificarea muncii psihopedagogice speciale în raport cu obiectivele majore ale recuperării . DELIMITĂRI CONCEPTUALE În psihopedagogia specială sunt utilizaţi o serie de termeni cărora li se acordă . prezintă un echilibru instabil manifest sau potenţial. între deficienţi şi ceilalţi copii ) . munca cu copii mici necesită o pregătire psihopedagogică specială a cadrelor didactice . printr-o disfuncţiune a unuia dintre structurile de bază . dar de scurtă durată . în condiţii egale de exigenţe. În general. în cele din urmă . se preconizează integrarea instructiv –educativă timpurie . acelaşi sens şi semnificaţie . PRINCIPALELE DIRECŢII DE DEZVOLTARE A TEORIEI ŞI PRACTICII PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE Pe fondul acestor date teoretice generale se impune să examinăm câteva dintre tendinţele actuale cale mai pregnante ale dezvoltării teoriei şi practicii psihopedagogice în acst domeniu . În ansamblu extinderea şi adâncirea investigaţiilor ştiinţifice în acest domeniu va avea ca rezultat : a ) perfecţionarea continuă a metodelor .

accentuează consecinţele. retardurile şi privaţiunea temporară de o funcţie etc. acesta are o încărcătură predominant negativă . Pentru a putea fi apreciate. întârziaţi . De multe ori acest termen nemulţumeşte prin caracterul său prea general şi prin semnificaţia traumatizantă ce i se poate acorda . semnalăm folosirea şi a altor termeni pentru fiecare categorie de handicapaţi . deşi menţine afirmarea deficitului .tulburare etc . ca şi cele ce duc la disponibilităţi superioare . conceptul de anormalitate este frecvent înlocuit cu cel de anormalitate . Din acest punct de vedere . caracteristicile şi evoluţia lor psihică . Aceştia au o accepţiune mai restrânsă şi de cele mai multe ori se referă la un nivel dat al categoriei de handicapaţi . În mod obişnuit. Ca atare . Trebuie subliniat că. dar le imprimă un caracter specific domeniului respectiv în funcţie de tipul de handicap studiat. deficienţa se referă la afecţiunea fizică sau organică ce determină o stare critică în plan psihologic. pe de o parte. perturbările funcţionale sau destructurarea lor. Abaterile de la acestea. o situaţie similară se referă şi la termenii de retardaţi . intelective etc. subnormalitatea este sinonimă cu deficienţa şi se apreciază că defineşte cu mai multă exactitate pierderea sau deficitul unor funcţii ori chiar a unui organ ce defavorizează desfăşurarea activităţii. una particulară care circumscrie o trăsătură sau un grup de însuşiri ( fizice . . senzoriale.formarea 5 .recuperativ în inserţia sociale . care se găsesc sporadic în unele lucrări şi au o poziţie de sinonimie cu conceptul de handicap. se subsumează conceptului de anormalitate . el este folosit pentru indivizi care au o dezvoltare şi evoluţie care necesită condiţii speciale cu caracter educativ .) . de metodele acestor ştiinţe. Astfel.sau de referinţă la toate categoriile de indivizi care prezintă abateri de la standardul de normalitate . Totuşi. Conceptului de normalitate i se atribuie. condiţiile de mediu ce defavorizează evoluţia normală. inadaptările. caracteristicile diferitelor categorii de deficienţi. anormalitatea are un conţinut larg . Sunt considerate ca fiind normale acele persoane care au o dezvoltare medie şi manifestă capacităţi de adaptare echilibrată la condiţiile mediului înconjurător . METODELE PSIHOPEDAGOGIEI SPECIALE Psihopedagogia specială ca ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie se foloseşte în egală măsură . Dar şi acest termen are o rezonanţă traumatizantă. dificili sau cu dificultăţi. sunt considerate anormale. unii autori propunând termenul de handicap. şi se referă la toţi indivizii cu insuficienţe sau retard în dezvoltare .înapoiaţi . De multe ori întâlnim termeni în care imprecizia este evidentă şi cuprinde o gamă prea variată de manifestări ce nu sunt sugerate de conţinut . 5 . Dar. În acelaşi timp. Cel mai frecvent sunt folosite următoarele metode : a ) OBSERVAŢIA – care are ca scop culegerea unor date cu privire la comportamentul handicapaţilor. dificultăţile de adaptare la mediu şi ia în considerare şi stările critice ce apar prin educaţie deficitară. Astfel . de gravitatea acestuia. de evidenţa unor handicapuri asociate etc. negative sau pozitive. caracteriale. o semnificaţie generală ce ia în considerare întreaga dezvoltare psihofizică a persoanei . iar handicapul fără a exclude asemenea destructurări. iar pe de altă parte . peste o anumită toleranţă. în accepţiunea cotidiană . neadaptaţi sau inadaptaţi . persoanele respective sunt raportate la grupuri de aceeaşi vârstă şi cu acelaşi standard cultural. obişnuinţele şi comportamentele neadaptative.

camere de filmat etc. limbajul verbal trebuie însoţit de un material ilustrativ adecvat care să stimuleze înţelegerea şi verbalizarea pentru deficienţii de intelect . b ) EXPERIMENTUL . Dar . de formare a deprinderilor practice ) în care apar variabile diferite ce îl pun pe subiect în situaţii deosebite . de învăţare . Din aceste motive specialiştii au elaborat sau adaptat teste specifice condiţiei handicapatului. acumularea de cunoştinţe şi de experienţe recuperative pentru inserţia socio-profesională . Experimentul natural se desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea desfăşurată de subiect la care se solicită răspuns sau prin organizarea unor activităţi ( ludice . Oricum . f ) ANAMNEZA . Pe cât este posibil să se apeleze la mijloacele tehnice de înregistrare ( casetofoane . ceea ce presupune o oarecare capacitate de a utiliza simboluri verbale . sunt mai sinceri şi manifestă un anumit infantilism în elaborarea răspunsurilor . Trebuie să subliniem faptul că nu toate testele ce se aplică la persoanele normale pot fi utilizate şi la handicapaţi . al produsului grafic în general ) . ) . cât şi capacitatea de a elabora răspunsuri apropiate de cerinţele probei . prezintă avantajul că aceştia nu pot simula sau masca unele comportamente . sunt singurele edificatoare . la metodologia corectiv . la stadiul formării deprinderilor şi obişnuinţelor în diferite forme de activitate . Experimentul de laborator imprimă o notă de precizie mai mare pentru că se realizează în laboratoare dotate cu aparatură specială prin care se creează un cadru stimulativ şi de înregistrare a reacţiilor subiectului . c ) TESTELE au o mare răspândire şi se împart în verbale şi neverbale .are două variante : natural şi de laborator . o funcţie sau un proces psihic înţelegere şi nu ansamblu psihismului uman .este deosebit de importantă pentru stabilirea momentului producerii handicapului şi a cauzelor acestuia pentru studiul evoluţiei subiectului şi al perioadelor mai importante din viaţa sa . e ) ANALIZA PRODUSELOR ACTIVITĂŢII . bazate pe simboluri imagistice sau pe ansambluri de obiecte . individual şi sunt adaptate la nivelul vârstei . testele neverbale . În realizarea acestei forme vor avea loc discuţii 6 .recuperativă adaptată la educaţia specială . scopul urmărit şi să-şi noteze sub formă de protocoale datele rezultate pe care să le prelucreze ulterior.se raportează la nivelul de pregătire al subiecţilor . subiectul nu trebuie să ştie că este observat în mod special . pentru a-l feri de impactul cu unele modalităţi neobişnuite de activitate şi de elaborare a răspunsurilor la variabile neprevăzute . d ) CONVERSAŢIA – deşi se desfăşoară cu dificultate la unele categorii de handicapaţi . Pentru unele categorii de handicapaţi . iar altele . testele vizează o însuşire . deoarece unele depăşesc atât nivelul de înţelegere. În general . pentru a fi cât mai eficientă . Testele verbale operează cu cuvinte şi cifre . Unele din acestea se pot aplica colectiv .deprinderilor de activitate şi a aptitudinilor intelectuale. Aceste produse ale activităţii pot constitui nu numai mijloace de cunoaştere . Observaţia are avantajul de a permite studiul subiectului în condiţiile normale ( obişnuite ) de activitate şi evită situaţiile artificiale . cercetătorul trebuie să-şi fixeze dinainte cadrul în care se desfăşoară observaţia. Sunt de preferat probele etalonate sau standardizate . cum sunt cei cu handicap sever de intelect . dar şi de psihodiagnoză ( este cazul desenului . Important este să se folosească un limbaj adecvat nivelului de înţelegere şi o formă de comunicare ce poate fi receptată de subiecţi ( limbajul gestual ) .

trebuie să amintim termenul de idiotism utilizat de J. ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu trasarea profilului psihologic în care să se stabilească diagnosticul şi prognosticul pe scurtă şi lungă durată . Astfel el descrie stările de “ înapoiere intelectuală “ definite prin insuficienţa dezvoltării inteligenţei pe care le opune regresiilor ( demenţelor ) .Kraepelin pentru a desemna ansamblul formelor de dezvoltare psihică deficitară . care foloseşte două noţiuni : deficienţă mintală şi deficienţă intelectuală . El se referă la orice boală care tulbură dezvoltarea funcţiilor sistemului nervos determinând modificări în comportamentul copilului . înapoierea mintală . INVENTAR TERMINOLOGIC Dificultatea formulării unei definiţii unitare a deficienţei mintale este ilustrată sugestiv şi prin diversitatea termenilor utilizaţi pentru denumirea acestei entităţi sau a diferitelor ei forme de manifestare . imbecil şi înapoiat mintal sau întârziat mintal .Michaux utilizează două serii de concepte pentru a diferenţia faptele clinice . Pentru a facilita un astfel de demers se va folosi fişa psihopedagogică .Busemann . a vieţii psihice şi comportamentale .Seguin introduce noţiunile cu privire la gradele deficienţei mintale : idiot. adaptată la condiţia handicapaţilor şi care permite surprinderea.Esquirol în secolul al XVIII-lea . pentru a decela şi diferenţia cazurile de tulburări mintale de stările de demenţă . se întâlneşte în numeroase ţări şi termenul de “ insuficienţă mintală “. Deficienţa mintală comportă ca trăsătură fundamentală trebuinţa subiectului de a fi ajutat în activităţi le specifice 7 . L. cu rudele . deficienţa intelectuală etc. introdus de C. stări de slăbire progresivă şi globală a potenţialului mintal . ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor probe şi prin observarea comportamentului în diverse ipostaze . Este vorba în acest caz de sechele neurologice şi psihiatrice consecutive unei afectări a creierului copilului înaintea maturări sale complete . legate între ele prin deficitul intelectual . se iau în considerare propriile relatări ale deficientului . începând de la cele familiale şi de etiologie. în ansamblu. În cadrul analizei de caz se iau în consideraţie toate datele personale ale subiectului. delirurilor şi nevrozelor. Cronologic . În general .cu părinţii . În ultimii ani s-a impus termenul de maturopatii . Pe baza acestora se poate efectua analiza de caz . Se impune analizei terminologia utilizată de A.Lamote de Grignon ( 1971 ) . E. Conceptul general de oligofrenie este introdus de E. La începutul secolului nostru apare termenul de encefalopatie infantilă introdus de Brissaud şi Souque . Termenul reuneşte o serie de stări foarte disparate . cu cei din anturajul handicapatului şi evident. acolo unde este cazul . Sinonim cu oligofrenia . DEFINIREA DEFICIENŢEI MINTALE . inaptitudinilor la efort intelectual. se apelează la metode diferite sau la o combinare a acestora pentru a putea cuprinde complexitatea unor fenomene psihice .

o definiţie elaborată doar pe criterii medicale sau biologice .Busemann vorbeşte despre deficienţa mintală infantilă sau oligofernie. pe care o defineşte prin incapacitatea unei funcţii intelectuale sau a unui grup de asemenea funcţii care determină un comportament de tip deficit mintal .Ionescu : “ Deficienţa mintală este tipul de deficienţă determinată de un complex de factori etiologici cu acţiune defavorabilă asupra creierului în perioada de maturizare a acestuia . asistenţă socială etc. aşa după cum sugerează termenul . înapoiere mintală .Dacă această trebuinţă apare de la naştere sau în primii doi ani. soarta unui copil . autoarea consideră că termenul de “ întârziere mintală “ este mai adecvat . deficienţă intelectuală . Prin copii handicapaţi intelectual.sau exogene .Radu şi Ş. handicap intelectual etc. Există o serie de autori care propun definiţii ale deficienţei mintale ce se îndepărtează de cele acceptate de marea masă a specialiştilor . noţiunea de deficienţă intelectuală . deşi lent . . şi b) diminuarea competenţei sociale” . controversele continuă .inteligenţei . Termenul de “ handicap intelectual “ se întâlneşte mai ales în literatura engleză. La noi în ţară se utilizează termeni cum ar fi : deficienţă mintală . C. care poate satisface cerinţele medicilor .în cazurile uşoare nivelul mintal nu rămâne în mod fatal sub limita normalităţii . uneori . ceea ce îi determină pe unii specialişti să vorbească despre “ sarcina încă nerezolvată a definirii deficienţei mintale “ ( Heward şi Orlanski . în literatura de specialitate există tendinţa de a se înlocui noţiunile traumatizante pentru părinţi şi copii. o diferenţă aparent neglijabilă între două definiţii poate marca . pozitiv sau negativ . după cum remarcă Mac Milan ( 1982 ). de exemplu . dezvoltarea continuă până atinge chiar limita normalităţii . simple exerciţii de semantică . 1988 ) . Deficienţa mintală indică . argumentele sunt următoarele : . medicină . având două consecinţe principale : a) oprirea sau încetinirea ritmului de evoluţie .Roşca foloseşte în mod frecvent termenul de “ întârziere mintală “ . revizuite . Controversele specialiştilor cu privire la ce este deficienţa mintală nu sunt. . A. îndeosebi a funcţiilor organice. M. O definiţie pertinentă este propusă de V. sociologie . Nenumărate definiţii ale deficienţei mintale au fost propuse de-a lungul anilor care au fost dezbătute . El opune noţiunii de deficienţă mintală . acceptate sau respinse . o diminuare în funcţionarea mintală . În literatura de specialitate există o serie de încercări şi tentative de unificare a terminologiei . Autoarea motivează această opţiune astfel : . o scădere .deoarece deficienţa mintală a fost abordată din multiple perspective . în funcţie de disciplina în cauză : psihologie . ea a fost definită diferit. 8 . Departe de a se fi epuizat . optându-se pentru conceptul general de “ deficienţă mintală “ .dar în orice caz hotărâtor. se dovedeşte adeseori neviabilă pentru psihologi sau pedagogi . Păunescu înţelege pe cei cu potenţial intelectual diminuat prin ritmul de dezvoltare sau din cauze endo .consecinţa a fost o adevărată inflaţie de definiţii dar nu şi funcţională căci . Mergând pe această direcţie . Dintre cauzele cele mai evidente ale acestei discordii ştiinţifice .

Perspectiva “ responsabilităţii sociale “ a lui Gold este foarte optimistă în ideia că nivelul ultim al funcţionării unei persoane deficiente mintal este dat de nivelul tehnologiei disponibile pentru antrenarea şi educarea persoanei cu nevoi speciale . nu puţine cercetări au început să demonstreze ipoteza : “ comportamentul deficient al multor persoane poate fi înlocuit cu un comportament normal”. oportunităţile educaţionale limitate. practici parentale negative sau abuzive . existând într-o gamă largă de forme de organizare mintală şi a personalităţii . moderată . alături de normalitatea statistică . Dacă mediul este reorganizat pozitiv . severă . în egală măsură . Condiţiile socio-culturale defavorizante pot include sărăcia mediului familial. Corespunzător acestei perspective . o verificare a propriei noastre “normalităţi“. acest instrument este elaborat cu scopul de a elimina distorsiunile şi interferenţele social-culturale din testarea inteligenţei. Sociologia expune un punct de vedere interesant prin Jane Mercer care consideră că deficienţa mintală este un fenomen sociologic şi că eticheta “ deficient mintal “ este “ un statut social achiziţionat într-un sistem social “ ( 1973 ) . Ei sunt etichetaţi ca atare deoarece comportamentul lor nu satisface normele sistemului social al clasei de mijloc .1988). de structura şi mărimea familiei . Deficienţa mintală nu este . în ultimă instanţă . de fapt. doar o problemă strict personală a celor afectaţi . deficienţa mintală ar costa într-un repertoriu comportamental limitat datorat efectelor negative ale unor afecţiuni somatice . Cercetările întreprinse de autoare evidenţiază că mulţi copii identificaţi ca având deficienţă mintală uşoară aparţin unor minorităţi culturale şi unor categorii defavorizate social . Deficienţa mintală utilizată ca noţiune gen cuprinde toate gradele prin care se desemnează severitatea sau gravitatea : deficienţă mintală de graniţă . De fapt . condiţiilor socio-culturale defavorizante . Deci. care o leagă de forme de organizare şi nu o extrapolează .Mercer va dezvolta un sistem de diagnosticare a deficienţei mintale a copiilor din grupurile minoritare . Tocmai de aceea J. O rezolvare adecvată a problemei deficienţei mintale înseamnă.(Heward şi Orlanski. O altă definiţie alternativă a deficienţei mintale a fost propusă de Marc Gold ( 1980 ) . fiind o formă specifică de patologie în care dezechilibrul este permanent . profundă . desemnând o modalitate specifică de organizare a personalităţii. Aşa se explică de ce este extrem de dificil să se stabilească o tipologie ca urmare a etero-dezvoltării intraindividuale . Conform perspectivei propusă de Gold deficienţa ar trebui văzută ca un eşec al societăţii în a asigura suficient antrenament şi educaţie mai degrabă decât un deficit la nivelul individului. Afecţiunea somatică poate debilita şi întârzia dezvoltarea unui individ prin afectarea sistemului de răspuns sau a surselor interne sau externe de dezvoltare . individul poate înceta să se comporte ca un deficient .Sidney Bijou consideră că “ un individ deficient este acela care deţine un repertoriu limitat al comportamentului concretizat în evenimente care îi întruchipează istoria “ ( 1966 ) . Ea este . 9 . Numit SOMPA ( Sistem Multicultural Pluralistic de Asistenţă ) . Utilizând SOMPA examinatorul converteşte scorurile QI din WISC în ceea ce este numit scorul potenţialului estimat de învăţare ( scorul ELP ) . Scorul ELP este influenţat de variabile ca apartenenţa la un grup etnic . o problemă a întregii societăţi . uşoară . conceptul de deficienţă mintală trebuie considerat ca o noţiune gen .

dezvoltare intelectuală. care uneori acoperă numai categoria deficienţilor mintali profund. fapt ce obligă o delimitare a conţinutului . În accepţia largă. psihomotrică. retard mintal . de natură ereditară sau câştigată în urma unei leziuni organice sau funcţionale ale sistemului nervos central . Definiţii operaţional comportamentale – adoptate de Asociaţia Americană pentru Deficienţa Mintală ( 1980 ) care consideră că întârzierea mintală se referă la o funcţionare sub medie a inteligenţei generale . după Gh.adaptativă. Definiţiile deficienţei mintale pot fi grupate . de randament sau de organizare funcţională “ . slăbiciune intelectuală .pedagogic . fiind sinonimă cu întârzierea ( înapoierea ) mintală. puţin interesează denumirea . în tendinţa de astabili conceptele şi elementele diferenţiatoare . cu urmări în ceea ce priveşte adaptarea socioprofesională .R. din punct de vedere epistemologic o atitudine ce poate genera multe îndoieli“ . excluzând formele uşoare. Existenţa acestor numeroase sinonimii este explicabilă prin variabilitatea criteriului medical . oligofrenie . care îşi are originea în perioada de dezvoltare şi este asociată cu tulburări ale comportamentului adaptativ . organizare . întârziere mintală . Definiţii constativ -funcţionale. Pentru înţelegerea plenară a conceptului de deficienţă mintală este necesar să prezentăm o serie de termeni sinonimi ca : arieraţie mintală. de “encefalopatie infantilă”. prin caracterul pluridisciplinar al preocupărilor atât sub unghiul manifestărilor clinice cât şi cel al tratamentului terapeutic . E = Mental Retardation ) a fost introdus de Edouard Seguin cuprinzând cele trei categorii : idioţi .Zazzo conform căreia “ debilitatea .Luria consideră deficienţa mintală ca o “ atingere cerebrală gravă a copilului înainte de naştere sau în cursul primei copilării . gradul de competenţă şi autonomie personală şi socială .Ionescu în trei categorii : Definiţii etiologico-structurale . În accepţia limitată. detaşându-se de “debilitatea mintală “. operează cu un sistem conceptual extrem de variat . amenţie .Lang care apreciază că deficienţa mintală corespunde unei “ imposibilităţi sau insuficienţe de funcţionare . afectivă. constituie . ca o formă clinică etiologică a arieraţiei. termenul de arieraţie mintală acoperă întreaga varietate de forme de nedezvoltare a gândirii determinată de o paletă largă de cauze. psihologic . Poziţia teoretică a lui R. Deficienţa mintală . ceea ce produce o tulburare a dezvoltării normale a creierului şi numeroase anomalii ale dezvoltării mintale “ . insuficienţă mintală . arieraţi mintal. Termenul este folosit cu predilecţie de psihopatologia franceză. imbecili. care se manifestă în primii ani de viaţă . a sferei şi limitelor fiecărui termen folosit . fiind cea mai complexă disfuncţie psihică . 10 . deficienţa ori înapoierea .Deficienţa mintală este concepută ca o deficienţă globală ce vizează întreaga personalitate : structură . înapoiere mintală . termenul de arieraţie mintală se referă la formele grave. cum ar fi cea formulată de J.sociologic . comportamental . Arieraţia mintală Termenul de arieraţie mintală ( F = arrieration mentale .A.considerată ca o formă particulară a arieraţiei mintale. deficienţă intelectuală .

este asociată îndeosebi cu anormalii senzoro-motrice şi cu tulburări caracteriale.F. simplă. cu un echipament senzorial relativ bun. . Debilitatea endogenă corespunde celei primare a lui Tredgold şi este denumită uneori normală. lipsită de supleţe adaptativă.F.tulburări de comportament. atât patrimoniului ereditar. Amenţia secundară când originea deficitului intelectual se află în condiţiile de mediu familial. inadecvate la criteriile de raţionament. fiind definit ca “infirm de gândire” .infirmitatea mintală antrenează o dezvoltare psihică mai mult sau mai puţin lentă. infecţii cerebrale ) ce intervin înainte . intrinsec. înnăscută. social.deficit global.gândire concretă. Amenţia mixtă este consecinţa ambelor cauze.Tredgold (1937) fiind echivalent cu arieraţia mintală. distincţia fond-formă este extrem de dificilă. bazându-se frecvent pe detalii secundare. ce se plafonează la un anumit nivel ce nu poate fi depăşit . Amenţia a cărei origine este necunoscută. . cultural şi este extrinsecă. nesemnificative . . Debilitatea normală şi patologică Dihotomia lui Tredgold este transferată într-o altă clasificare binară a lui Matty Chiva şi anume în debilitate normală şi debilitate patologică. Debilitatea normală este corespunzătoare celei endogene. Debilii endogeni formează majoritatea debililor moderaţi sau lejeri.Arieraţia mintală se caracterizează prin : .tulburări în domeniul percepţiei. . familială. caracterizate prin hiperactivitate. în general fără malformaţii congenitale. instabilitate şi inadecvare la normele sociale. fără suport lezional al sistemului nervos central . iar cea patologică corespunde debilităţii 11 . cu o dezvoltare apropiată de vârsta reală. de exemplu. endogen. din care cel mai marcant este insuficienţa proceselor superioare ale gândirii. cât şi celui de mediu.deficitul este în general congenital . Debilitatea endogenă cuprinde categoria deficienţelor primare datorate unor dispoziţii genetice sau cromozomiale anormale. exogenă. cuprinde majoritatea copiilor şcolarizabili.Tredgold introduce de fapt dihotomia debilitate endogenă şi debilitate exogenă care. Se caracterizează printr-un complex de tulburări care pot fi prezentate izolat sau în ansamblul lor : . Amenţia Termenul de amenţie ( absenţa inteligenţei ) este utilizat pentru prima dată de Maynert (1890) şi apoi de A. Tredgold clasifică amenţia în patru grupe distincte : Amenţia primară atunci când este datorată unui patrimoniu ereditar. distingându-se între ele prin constelaţii de trăsături psihologice specifice . în timpul şi după naştere. Prin această clasificare A. Debilitatea exogenă cuprinde categoria deficienţelor secundare ( debilitatea secundară – Tredgold ) determinate de cauze extragenetice (leziuni. .

determinată de carenţa maternă sau familială ca urmare a unei instituţionalizări prelungite în orfelinate sau spitale în primii ani de viaţă sau a unor condiţii de mediu cultural total defavorizante. prima reprezentând limita inferioară în distribuţia inteligenţei. endogenă. fără elemente de disgeneză congenitală. tipică şi debilitatea secundară. A. Posibilităţile de adaptare socioprofesională sunt satisfăcătoare. La această dihotomie ultimele cercetări introduc şi alte categorii de deficienţă mintală. traiul într-o zonă geografică nefavorabilă etc. grafic.Benton introduce clasificarea în debilitate tipică şi debilitate atipică. atipică. Aceste dihotomii : debilitatea primară. Insuficienţa intelectuală constituie singurul criteriu de distincţie faţă de debilul mintal patologic. dobândită. iar cea de a doua. idioţiei ) . discriminare rasială. debilitatea socioculturală. şi anume : la cel patologic se constată mai multe dificultăţi perceptive . 12 . privare maternă. C. Debilitatea patologică corespunzătoare celei exogene. afective sau de mediu sociocultural familial. Claude Kohler specifică deficienţă mintală cauzată de “traumatisme sociale”. patologică.exogene. relevă încă o dată că termenul de deficienţă mintală înglobează o grupă eterogenă cu o mare diversitate etiologică. proceselor inflamatorii.Chiva. exprimată în procente pe baza unor teste de performanţe intelectuale sau prin insuficienţe ce apar în perioada şcolarizării . împreună cu categoria deficienţelor mintale determinate de alte cauze de natură socio-afectivă ca: debilitatea psihoafectivă. Astfel. normală. Oligofrenia Termenul este un alt sinonim al deficienţelor mintale introdus de E. după M. exogenă. motrice. consecinţă a unor tulburări instrumentale. Debilitatea tipică se caracterizează prin predominarea factorilor ereditari sau a unor stări cerebrale câştigate şi agravate prin deficitele funcţiilor senzoriale. echipament senzorial aproape satisfăcător.L. este concepută în două accepţiuni . Debilitatea tipică şi atipică În literatura anglo-saxonă. dobăndite. o gândire lipsită de supleţe adaptativă. Debilitatea atipică este echivalentă cu debilitatea aparentă. Debilitatea normală se caracterizează printr-o dezvoltare fizică normală. consecinţă a leziunilor sistemului nervos central . cretinismului. o inferioritate netă şi constantă a performanţelor obţinute în achiziţia actului lexic. Cele două categorii sunt deosebite. epilepsiei. debilitatea ca urmare a “traumelor sociale”. Debilitatea patologică include toate cazurile în care etiologia constă într-un factor patologic asociat de o anumită anormalitate ( exemple : deficitele atribuite traumatismelor.Kraepelin prin care se marchează o dezvoltare incompletă şi deficitară a tuturor funcţiilor psihice.Gorgos include în handicapul extrinsec determinat de mediul sau situaţia socioculturală a individului : sărăcie. hidrocefaliei.

Raportul OMS precizează că pentru stabilirea gradului insuficienţei mintale se recurge la calificativele “uşor”. . traumatisme craniene) . Unii autori caracterizează oligofrenia prin : . urmărinduse în fiecare caz următorii factori : cei asociaţi etiologiei sau patogeniei de natură biologică sau organică.Termenul a fost folosit cu mare frecvenţă în ţara noastră . (1954) pentru a îngloba deficienţele intelectuale.S.incapacitate de a stabili legăturile necesare sau să înţeleagă activitatea pe care o depune şi o care o execută în general în mod mecanic. afectivă. factori psihosociali asociaţi. incompatibilităţi sanguine) .Busemann . intelectuală. leziuni postnatale organice (infecţii. . în definirea oligofrenie se ţine seama de principiile clinice. leziuni perinatale (traumatisme obstreticale.în ţările din fosta Uniune Sovietică şi parţial în Europa de Vest. . traumatisme) . intoxicaţii. .deficienţa intelectuală secundară care cuprinde cazurile determinate de : leziuni prenatale (infecţii. deficienţa mintală a maladiilor degenerative . fără a avea o conotaţie etiologică sau prognostică.deficienţă globală (psihomotrică. de afectivitate şi de morală. Deficienţa intelectuală Termen introdus de Cl.desfăşoară activităţi rudimentare la nivelul jocului şi acestea în mod limitat. ”grav”.S.reflexele condiţionate se formează cu dificultate ca urmare a procesului de inducţie negativă care împiedică în mod special formarea legăturilor complexe la nivelul celui de-al doilea sistem de semnalizare. În studiile recente.deficienţă intelectuală primară care cuprinde deficienţii intelectuali simpli . staţionare prelungită în instituţii medicale) Înapoierea mintală Termen folosit în mod curent de O. ca urmare a faptului că nu se poate încadra într-un joc colectiv pentru că nu înţelege în mod clar şi deplin rolul jocului. psihice (carenţă afectivă maternă. 13 .evoluţie staţionară sau stări de regresie determinate de unele procese organice. deficienţă intelectuală asociată cu malformaţii . inducţie negativă ce reprezintă baza fiziologică a insuficienţei intelectuale. intoxicaţii. ritm lent de dezvoltare. Primul clasifică deficienţa intelectuală în două grupe : . situaţia de joc. anoxie. dezordini neuropsihiatrice asociate.Kohler şi A. mărginindu-se la caracterizarea funcţionalităţii mintale a subiectului la momentul considerat. . echivalent cu întârzierea mintală. Insuficienţa mintală Termenul introdus de O.M. ”mediu”.M. Aceşti termeni au avantajul de a fi descriptivi. voliţională) ireversibilă.

fiind o caracteristică a deficientului cu cât debilitatea este mai profundă. precum şi în stabilirea etiologiei diverselor cazuri de debilitate mintală. Conceptul de heterocronie contribuie la precizarea diagnosticului de deficienţă mintală. teza rigidităţii conduitei (K. Pentru clinicianul aflat în faţa unei multitudini de forme clinice. Termenul este introdus de Rene Zazzo şi oferă o nouă dimensiune de comparare a deficientului mintal cu normalul. a incompetenţei sociale (E.Zazzo). având etiopatogenia în factorii care intervin până la vârsta de trei ani .deficienţa dominantă cognitiv-operaţională. dar structura sa mentală este normală.Pieron). a heterodezvoltării (C. de pseudodebilitate în mod special. oligofrenice (A. În principiu. La întrebarea “în ce constă specificitatea deficienţei mintale.Păunescu). Studiile privind învăţarea la deficienţii mintali au permis să se constate că deficitul cel mai marcant se manifestă în incapacitatea lor de a fixa sau organiza elementele sarcinii. 1. Întârziatul are o insuficienţă legată de dezvoltare. pe baza datelor experimentale.Retardarea mintală Termen folosit în ultima perioadă în special în ţările anglo-saxone care tinde să substituie noţiunea gen de deficienţă mintală în volumul UNESCO (1983) referitor le terminologia educaţiei speciale. comportamentale. În cadrul teoriei sindroamelor specifice pot fi amintite : teza heterocroniei (R. 14 .Heterocronia .dezvoltarea psihică deficitară.R. a heterogenităţii (H.simptomatologie organică cu specificitate relativă (neurologică.Luria). .Doll). endocrinologică). . teza inerţiei mintale. teza vâscozităţii genetice ( B. Întârzierea mintală Termen utilizat în ţara noastră de M. Specificitatea deficienţei mintale Evidenţierea specificităţii are nu numai o valoare teoretică ci mai ales una practică : diagnoza este fundamentată pe specificitate. cercetătorii care au studiat această problemă au formulat. mai multe tipuri de răspunsuri : În încercarea de a evidenţia specificitatea deficienţei mintale s-a constat existenţa unor particularităţi psihologice.Inhelder). starea de întârziere este reversibilă dar poate deveni ireversibilă dacă nu este supusă unui tratament terapeutic educaţional adecvat.Roşca în tendinţa de a înlocui noţiunile traumatizante pentru părinţi şi copii şi pentru a cuprinde şi cazurile uşoare a căror nivel mintal înlesneşte obţinerea de performanţe la limita normalităţii. evidenţierea unor trăsături psihopatologice specifice are o importanţă deosebită. voliţionale. în ce se exprimă ea din punct de vedere psihopatologic ?”.A. Elementele definitorii sunt : . la discriminarea acestora. asociată frecvent cu tulburări afective. cu repercursiuni asupra întregii personalităţi .Lewin).

dar rămâne într-o inferioritate netă faţă de copilul normal cu aceeaşi vârstă mintală. iar decalajul dintre vârsta cronologică şi cea mintală creşte progresiv. pentru că normalul dispune de posibilităţi superioare. B. Esenţial. R. Comparând dezvoltarea mentală a copilului normal cu cea a 15 .Zazzo şi concepută ca o idee călăuzitoare pentru înţelegerea mentalităţii debilului mintal şi dinamicii comportamentului. prin tendinţa de plafonare.Heterogenitatea – teză lansată de H. Prin aceasta se precizează că debilitatea mintală este mai mult o structură particulară determinată de o integrare dizarmonică a ritmurilor de dezvoltare asincronă. precum şi prin dificultatea de a depăşi stadiul “operaţiilor concrete”.Zazzo. o bogată experienţă.teză lansată de C. are un statut social total diferit de cel al debilului mintal de aceeaşi vârstă mintală.Păunescu denumeşte o caracteristică primordială structurii psihice a deficienţei mintale.Pieron.Zazzo apreciază coeficientul de inteligenţă ca fiind util în diagnostic. dintre dezvoltarea somatică generală şi dezvoltarea generală. forţă şi viteză mai mari. 3. Esenţial în teza heterocroniei este deci tendinţa de a defini debilul printr-o structură de ansamblu. Noţiunea de heterogenitate trebuie comparată cu cea de heterocronie a lui R. 2. a unei structuri originale. Copilul normal creşte fizic şi mintal în acelaşi ritm. de regresare la un stadiu inferior atunci când întâmpină dificultăţi.Heterodezvoltarea. dar fără ca acesta să conducă la formularea prognozei. Ei nu sunt identici. şi anume. vâscozitatea fiind o caracteristică a dinamismulului intelectual. Heterocronia constituie o noţiune cheie în descrierea genezei conduitelor copilului debil mintal şi totodată un termen operatoriu în formularea diagnosticului. Indicele de heterogenitate se poate explica prin relativa independenţă a unor aptitudini în raport cu inteligenţa. ce sunt dezvoltate sub limită. iar a altora peste limita atinsă de copilul normal de aceeaşi vârstă mintală. de automatisme mai complexe. prezenţa unor aspecte ale activităţii psihice. iar raportul dintre vârsta mintală şi cea cronologică apare ca o tensiune a unui sistem de echilibru special. Debilul mintal poate avea performanţe fizice mai bune. Ritmul de dezvoltare al debilului mintal este mult mai lent şi în aceasta constă elementul diferenţiator. dintre vârsta cronologică şi cea mintală. Dezvoltarea mintală a debilului mintal nu se realizează în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică. după R. cu trăsături specifice. a tuturor “specifităţilor debilităţii mintale”. de o experienţă mai largă şi mai bogată. este ca debilul să fie definit ca o structură de ansamblu. având astfel o identitate de timp în creşterea fizică şi intelectuală. 4. pentru că dezvoltarea mintală nu se săvârşeşte în acelaşi ritm cu dezvoltarea fizică. Heterocronia constituie cheia tuturor particularităţilor. existând între acestea un decalaj temporal. Un copil debil de zece ani cu vârsta mintală de şase ani nu poate fi comparat cu un copil normal cu vârsta mintală de şase ani. fiind vorba de o veritabilă structură. ca un simptom nuclear ce explică deficienţa mintală. La debilul mintal nu apare acest sincronism.Vâscozitatea genetică –acest concept a fost folosit de Barbel Inhelder pentru explicarea raţionamentului deficientului şi stabilirea diferenţei între conduita cognitivă a acestuia şi cea a normalului.Heterocronia se caracterizează prin decalajul fundamental dintre creşterea fizică şi cea mintală. În consecinţă apare un sistem de echilibru particular. prin care relevă proporţia inversă care există între heterogenitatea aptitudinilor şi nivelul global mediu al deficienţilor mintal.Inhelder conchide că deficientul mintal se caracterizează prin lentoare în trecerea de la un stadiu la altul.

conduită.adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale . nu pot încheia construcţiile operaţionale.de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive . aderenţă la o idee.Această noţiune este introdusă de A. inerte. nefiind capabil de a efectua operaţii. . lentoarea. Deficientul mintal nu ajunge la ultimul stadiu de dezvoltare intelectuală. cunoştinţelor. prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul. cheia de boltă care asigură coerenţa edificiului. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitate genetică” şi. prin încleierea în stadiile vechi de gândire. Evoluţia gândirii copilului normal tinde în permanenţă spre un echilibru progresiv. deşi parcurge aceeaşi dezvoltare. determinată de o multitudine de factori. acela al operaţiilor formale. . Încetinirea dezvoltării conduce la stagnare care se instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai mic.R. pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale. . 6. În schimb.deprinderile se formează lent şi greoi.R. vâscoase . La deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor. După expresia lui A. în consecinţă. Această “vâscozitate genetică” constituie caracteristica primordială a sistemului cognitiv. iar cele deja formate se modifică cu mare dificultate .trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi . PERSEVERAREA este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin lipsă de fluenţă a ideaţiei. detaşându-se după o perioadă de oscilare de formele anterioare de raţionament. Construcţia raţionamentului deficientului se caracterizează prin această întârziere genetică marcantă. 5. atitudine.Luria “dacă este dificil să-i faci pe copiii oligofreni să înveţe ceva şi mai dificil să-i dezveţi”.Luria sub denumirea de inerţie oligofrenică. ca urmare a unei mobilităţi crescânde a gândirii operatorii. Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici : . cât şi la nivelul deprinderilor. La cel normal există o accelerare progresivă a dezvoltării. 16 . Perseverarea este o repetare sau o continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat. Este o caracteristică opusă mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se desfăşoară procesele intelectuale.deficientului.reacţiile sunt lente. Conduita cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor concrete”. Perseverarea îmbracă forme variate : . evoluţia gândirii deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea raţionamentului. Inerţia mintală . prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină sau tipice şi prin ritm lent.Inhelder nu găseşte forme noi de raţionament. cu o mare mobilitate a raţionamentului şi o bună stabilitate a achiziţiilor. . Deficientul mintal aidoma celui normal parcurge aceeaşi succesiune de stadii. dar în mod diferit. aceasta se caracterizează prin lentoare specifică şi uneori chiar stagnare de lungă durată. B.frecvenţa mare a şabloanelor verbale. adică gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge la nivelul formal. Deficientul mintal. El trece într-o cadenţă relativ rapidă prin multe stadii succesive. nedepăşind stadiul “operaţiilor concrete”. după expresia lui Zazzo – fenomenul persistă atunci când cauzele “reale” au dispărut. fără însă a se extinde şi asupra personalităţii în ansamblu.

Cu toate progresele realizate se poate afirma că explorarea ştiinţifică a fenomenului este în continuă desfăşurare.de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice. Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în conduita . Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii şi idei noi. deşi acestea trebuiau înlocuite cu altele adecvate noilor situaţii. având ca simptomatologie : absenţa supleţii adaptative. epidemiologică. Rigiditatea mintală –este o noţiune introdusă de K. incluzând ideea de fixare. care au acţionat concomitent sau în etape succesive ale dezvoltării. deficienţa mintală este efectul sumării mai multor cauze.. bazată pe criteriul evidenţierii unui factor patogen dinăuntrul sau dinafara individului. În literatura psihiatrică şi în cea interdisciplinară. ETIOLOGIA DEFICIENŢEI DE INTELECT Etiologia relevă legătura cauzală între agentul patogen şi boala psihică. există numeroase sistematizări ale complexului de factori (etiologici şi de risc) încriminaţi în apariţia deficienţei mintale. dacă au acţionat în una şi aceeaşi etapă ontogenică.S. La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată. comportament neadecvat. 7. perseverare. ceea ce îi împiedică să se adapteze la situaţii noi. fiind o consecinţă ce decurge din vâscozitatea genetică. refuz de adaptare. Aceeaşi factori patogeni dau efecte diferite.Lewin şi reluată de Goldstein pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele. pe baza criteriilor complexe de natură medicală. Invers. În stadiul actual al cunoştinţelor adeseori nu se poate indica în mod precis care a fost factorul etiologic într-un caz individual. specifice stadiului anterior de dezvoltare. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire. Etiologia deficienţei mintale este extrem de variată. psihologică. agentul patogen fiind un mozaic de factori care determină apariţia deficienţei mintale. mai consolidate şi întâmpină mari dificultăţi în stabilirea altora. la o anumită rigiditate. ceea ce duce. în cele mai frecvente cazuri. Agentul patogen poate fi constituit dintr-un ansamblu de condiţii care luate izolat formează un element. la conduitele cognitive anterioare. În al doilea rând. Rigiditatea mintală apare la nivelul condiţionărilor atunci când deficientul mintal manifestă tendinţa de a se “reîntoarce la condiţionările mai vechi”. comportamentul deficientului mintal. de asemenea. Sistematizarea cea mai frecventă este cea care împarte deficienţa mintală în “endogenă” şi “exogenă”. Stabilirea cauzelor deficienţei mintale constituie o problemă de cea mai mare importanţă practică. un factor.Kounin să vorbească de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate pasivă şi perseverare comportamentală. factori patogeni variaţi duc la manifestări identice. particularitate caracterizată prin revenire la modurile de raţionament. genetică. 17 . Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete. fapt ce l-a determinat pe J. exprimată prin incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe deosebite. dar nu îşi însuşeşte mecanismul reversibilităţii. Unii autori o denumesc psihorigiditate incluzândo în tulburările de caracter. în funcţie de etapa ontogenetică în care au acţionat.

genetici : . . sindromul Down sau trisomia 21. ca de exemplu : . fără ca între ei să existe o legătură cauzală directă.disendocriniile: hipotiroidismul. . sindromul Apert). 18 . ereditari. .perinatali . perinatal şi postnatal) Din multitudinea sistematizărilor se poate prezenta următoarea clasificare etiologică : Factori de ordin biologic. Factori psihosociali Factori ecologici : . Această categorie de factori pune în evidenţă corelaţia dintre coeficientul de inteligenţă al deficientului cu cel al rudelor sau prin studil comparativ al gemenilor. . hipoglicemia idiopatică). .). . foarte rare. Factori psihosociali . maladia Hunter).dismetabolii : dislipoidoze (idioţia amaurotică Tay-Sachss. mecanici etc.carenţe afective şi educative. . Factori de ordin biologic.indroame datorate unor deficienţe specifice a genelor ca :ectodermoze congenitale (scleroza tuberoasă Bourneville). şi anume în funcţie de natura cauzelor (agenţi infecţioşi.aberaţii cromozomiale: sindromul Turner.mediu familial nefavorabil.În fine.dismetaboliile hidraţilor de carbon (galactozemia. diabetul insipid nefrogen. 27% dintre fraţii deficienţilor mintali au diferite grade de nedezvoltare intelectuală. un procent de 40% de deficienţi mintali în cazul în care un părinte este deficient mintal şi 80% când ambii părinţi sunt deficienţi.postnatali. la care apare aberaţia la cromozomul supranumerar autonom. . Există multiple clasificări ale cauzelor deficienţei mintale. .anomaliile craniene familiale (microcefalia.factori genetici specifici. ereditari. genetici Factori genetici nespecifici(poligenici) Aceştia nu pot fi individualizaţi clinic sau genetic. concordanţa de 100% pentru monozigoţi sau dizigoţi. cretinismul cu guşă familială. de relaţia dintre ereditate şi mediu (factori endogeni şi exogeni) sau în funcţie de momentul acţiunii factorului cauzativ (prenatal. în unele cazuri se constată coincidenţa frecventă a doi factori. Formează grupa cazurilor “aclinice” sau endogene (debilitatea endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde majoritatea deficienţilor mintali lejer şi de gravitate medie. aberaţia unui cromozom sexual. unele hidrocefalii.prenatali . . De exemplu.factori genetici nespecifici . maladia Crouzon.disproteidoze (degenerescenţa hepato-lenticulară ). Factori genetici specifici care determină sindroame numeroase.

O situaţie asemănătoare are loc în cazul galactosemiei. neurofibromatoza.În această categorie intră de exemplu. La gemenii univitelini condiţiile prenatale sunt mult mai asemănătoare decât cele ale bivitelinilor. deficienţa mintală este determinată de ereditate într-un mod indirect. cum este în cazul microcefaliei familiale. La o extremă se află autorii care consideră că ereditatea este factorul cauzativ fundamental. în favoarea primului. oligofrenia fenilpiruvică. al cărui metabolism este tulburat.condiţii social-economice defavorabile adică nivelul mintal mediu creşte în funcţie de clasa socială şi de resursele economice ale familiei. deci coeficientul mintal mediu este cu atât mai scăzut cu cât copiii aparţin unei familii mai numeroase (aceasta se poate raporta şi la ansamblul populaţiei).factori socioculturali cu rol determinant.“existenţa” unor diferenţe între coeficientul intelectual al subiecţilor proveniţi din oraşe sau mediu rural. Alteori. efectele eredităţii n-au fost detaşate în mod suficient de influenţele mediului care au acţionat asupra copiilor încă din perioada dezvoltării lor intrauterine. . ca efect al transmiterii ereditare. . printr-o anumită structură morfologică. trebuie suprimată din alimentaţia copilului galactoza.coeficientul mintal invers proporţional cu mărimea familiei. microcefalia familială. când. o antecendenţă deficitară existând la aproximativ 90% dintre deficienţii mintali. Cât priveşte problema modului de transmitere a deficienţei mintale. În general se admite că prin ereditate nu se transmite deficienţa mintală ca atare. se apreciază că factorii socio-culturali care au rol în apariţia deficienţei mintale trebuie priviţi sub două aspecte: unul de a recunoaşte caracterul ştiinţific în sensul că mediul constituie un stimulator în procesul de dezvoltare al copilului şi actul de a respinge tentaţia speculativă de segregare a deficienţei mintale. . . şi anume insuficienta izolare a influenţei eredităţii de efectele condiţiilor de mediu. În unele cazuri. Factori ecologici : I. La extrema opusă sunt autorii care susţin că numai 10% dintre cazurile de deficienţă mintală sunt efectul transmiterii ereditare. se consideră că se transmite pe calea genelor recesive: oligofrenia fenilpiruvică.corelaţie negativă între coeficientul de inteligenţă şi rangul de naştere . aceeaşi placentă şi acelaşi sac amniotic. Prin gene dominante se transmite: scleroza tuberoasă. Primii au. pentru asigurarea dezvoltării normale a intelectului. Astfel. Factori prenatali : Infecţiile de natură diferită : 19 . influenţa genetică asupra dezvoltării psihice are un caracter mai direct. prin transmiterea unei deficienţe în metabolismul anumitor substanţe .. Variaţia atât de mare a datelor este efectul unor deficienţe în metodele de cercetare. există date pentru câteva sindroame. cretinismul. de regulă. Frecvenţa mai mare a cazurilor când ambii gemeni univitelini sunt deficienţi mintali (în comparaţie cu cei bivitelini) nu poate fi pusă exclusiv pe seama faptului că gemenii monozigoţi au acelaşi potenţial genetic. ci anumite particularităţi anatomo-fiziologice care vor influenţa relaţiile copilului cu mediul. Nici în cazul studiilor realizate pe gemeni.

Incompatibilitatea factorului RH Majoritatea persoanelor au în sânge factorul RH. Se consideră că numai la 5% din cuplurile: tatăl RH pozitiv şi mama RH negativ – apar copii deficienţi mintali. de exemplu. Trecerea unor particule RH pozitive de la fetus la mamă este un fenomen relativ rar. cu cât ea are loc într-o perioadă mai timpurie a sarcinii. Molipsirea copilului se datorează pătrunderii treponemei prin placentă. În general. cu cât infectarea mamei are loc într-o fază mai timpurie a sarcinii.Cauze chimice şi hormonale. Astfel. Toxoplazmoza congenitală este efectul unei molipsiri de la mamă.Vârsta părinţilor. Efectele negative ale toxoplazmozei asupra dezvoltării copilului sunt cu atât mai pronunţate. Cu totul alta este situaţia în cazul sifilisului. ceea ce face ca deficienţa mintală să nu apară în toate cazurile în care există o necorespondenţă între RH-ul mamei şi cel al copilului. keratite. creşte procentul copiilor prematuri şi cu diferite anomalii ale sistemului nervos. la mamele care au avut mai mult de 3 naşteri înainte de a împlini vârsta de 20 ani. după care se constată degradarea intelectului O altă categorie de cauze cuprinde diferite condiţii de gestaţie de natură anatomofiziologică 2. S-a mai stabilit că în cazul mamelor cu diabet netratat procentul copiilor deficienţi mintali este mai mare decât la grupul de control. Efectele negative pot fi diminuate prin efectuarea copilului de transfuzii de sânge. tutunului şi a diferitelor tranchilizante în timpul sarcinii. Deşi contribuţia diferitelor substanţe chimice în apariţia deficienţelor mintale nu este pe deplin stabilită. La unii deficienţi mintali. Urmările bolii sunt cu atât mai pronunţate. din cauza sifilisului congenital. cazurile de tuberculoză congenitală sunt extrem de rare. luând forma unei encefalite. moştenit de la tată. mai ales dacă înainte ele n-au născut alţi copii. Se poate întâmpla ca o mamă cu RH negativ (al cărei sânge nu conţine factorul RH) să fie purtătoarea unui copil cu RH pozitiv. putând exista la adulţi în formă latentă. 4. se produc anumite anomalii somatice: nasul în formă de şa.-infecţiile de natură virotică. de câini). Toxoplazmoza este produsă de un protozoar (toxoplazma) purtat de diferite animale domestice sau sălbatice (în special. ceea ce duce la o deteriorare a nivelului intelectual şi la tulburări de conduită. 3. Se poate întâmpla ca infectarea să se producă şi după naştere. S-a observat că mamele care au suferit de rubeolă în timpul sarcinii pot da naştere unor copii deficienţi mintali. Pe baza statisticilor s-a stabilit că la mamele în vârstă de peste 45 ani riscul de a da naştere unui copil deficient mintal creşte. Neprielnică se dovedeşte şi vârsta fragedă a mamei. adică au un RH pozitiv. dinţi neregulaţi etc. . Deficienţa mintală provocată de incompatibilitatea factorului RH este însoţită de pronunţate tulburări ale motricităţii (coreo-atetoze). până în momentul în care boala ia un caracter acut. Uneori copiii cu sifilis congenital par normali în primii ani după naştere. fetusul este apărat de bacteriile din organismul mamei. se recomandă totuşi o utilizare limitată a alcoolului.infecţiile de natură bacteriană. 20 .infecţiile cu protozoare. .

Se presupune că influenţa negativă a emoţiilor (o spaimă puternică. 3. 4. prezenţa lichidului amniotic în plămâni. a insomniilor prelungite sau. 1. II. Copiii cu paralizie cerebrală pot prezenta diferite grade de dezvoltare intelectuală. existenţa hipoxiei poate fi dedusă doar din apariţia stărilor convulsive. o încercare grea pentru organismul copilului. ceea ce va determina subnutriţia. dar de cele mai multe ori sângele se resoarbe repede. din contra. mai ales în cazul unui travaliu prelungit sau a unei naşteri precipitate. – se întâlnesc cazuri mai frecvente de deficienţă mintală şi de tulburări de adaptare.5.(subdurală. existenţa unor reflexe respiratorii slabe. unii dintre ei sunt idioţi. Se poate întâmpla ca aceste hemoragii să ducă la o creştere a presiunii intracraniene. intraventriculară. 6. Asfixia este uneori atât de gravă încât copilul se află în stare de moarte aparentă (asfixie albastră). anxietatea îi produce mamei anorexie. din cauza modificărilor regresive ale placentei . mai ales în primele 5 luni de sarcină. asfixia prelungită peste o anumită durată poate determina modificări ireversibile. Asfixia poate avea loc şi în uter. paralizii. atacuri ce pot fi confundate cu epilepsia. La unii dintre ei se observă crize convulsive. Factori perinatali Naşterea constituie. Emoţiile puternice ale mamei în timpul sarcinii constituie un alt factor. În acest din urmă caz. din starea de torpoare. Radiaţiile constituie un alt factor ce poate afecta dezvoltarea prenatală a copilului. Asfixia este provocată de multiple cauze: strangularea în timpul naşterii cu cordonul ombilical. astfel.Se consideră prematur un copil care are la naştere mai puţin de 2500 g. Trebuie specificat că traumatismele amintite sunt frecvente la nou-născuţi. Celulele corticale fiind extrem de sensibile la deficitul de oxigen. uneori chiar cu pierderea conştiinţei. intracerebrală. Anumite traumatisme produse în această etapă pot deveni cauze a deficienţei mintale. neacceptarea afectivă a sarcinii etc. Alteori. atunci când naşterea nu se produce la termen. aspirarea mucusului. mai ales dacă au acţionat şi alţi factori predispozanţi. administrarea unor doze prea puternice de anestezice mamei în timpul naşterii. Hemoragia. Asfixia copilului şi starea de hipoxie(anoxie) este o cauză cu multiple consecinţe.) acţionează prin substanţele biochimice care intră în circuitul sanguin. Copiii care au suferit traumatisme la naştere prezintă în mod frecvent tulburări ale motricităţii de natură cerebrală: pareze. În plus. Traumatismele de natură mecanică (prin acţiunea forcepsului asupra craniului sau lovirea acestuia de oasele pelviene ale mamei) provoacă deficienţă mintală în cazuri mai rare decât s-a crezut în trecut. alteori indicii sunt puţin evidenţi. de febră inexplicabilă. meningeală) este un alt factor ce poate determina deficienţa mintală. sclerozându-se. Prematuritatea . însă se formează hematoame care. Se 21 . împiedică formarea neuronilor din regiunea respectivă sau din regiunile asociate funcţional. alţii au intelect normal. mai ales la copiii prematuri. 2. Cercetările au stabilit că la copiii prematuri – care au avut la naştere 1500 g.

deficienţă mintală şi instabilitate emotivă.). de exemplu. capacitate redusă de lucru. Deficienţa mintală cu o astfel de origine este însoţită de o iritabilitate crescută. Printr-o exersare susţinută. 4. anumite boli infecţioase etc. Urmările negative ale bolii asupra psihicului vor fi cu atât mai pronunţate. pot cauza ca efect al inflamaţiilor creierului. de accese de furie şi acte de violenţă. arsenic şi plumb. Interacţiunea dintre epilepsie şi deficienţa mintală este complexă. Factori postnatali 1. 22 . Traumele mecanice Deficienţa mintală poate fi provocată la vârstele timpurii. după encefalită deficienţă mintală mai mult sau mai puţin profundă. alţi autori însă au găsit o frecvenţă mai mare.Cele mai frecvente cazuri de deficienţă mintală postnatală sunt provocate de diferita forme de meningită sau de encefalită. Copiii cu o evoluţie anterioară normală pot prezenta după meningită şi. cu cât procesul inflamator a fost mai extins. de instabilitate emotivă. mai ales la cei cu leziuni ale creierului. ca efect al unor fenomene de anoxie. 11% din totalul deficienţilor mintali sunt de origine infecţioasă postnatală. aproximativ 1% din totalul deficienţilor. 3. în cele mai multa cazuri. fiind provocate de o cauză comună. de 5-10%. Frecvenţa cazurilor de deficienţă mintală ca efect al factorilor perinatali ar fi de 12% din totalul deficienţilor . prematuritatea favorizează apariţia hemoragiilor perinatale. are loc un proces de compensare. de o stare de agitaţie motrică accentuată. epilepsia nu produce o deteriorare mintală.De asemenea. cele două fenomene coexistă. Înafară de deficienţa mintală. care a provocat o fractură a acestuia. 2. ci factorii care au determinat însăşi prematuritatea. crizele epileptice frecvente şi puternice pot provoca la copii deficienţă mintală. în perioada dezvoltării intensive a sistemului nervos. În cazuri mai rare însă. Cazurile de deficienţă mintală de natură epileptică sunt destul de rare. în timp ce copiii mai mari sau tinerii pot rămâne cu un intelect normal.Afectarea nivelului intelectual depinde însă în cea mai mare măsură de vârsta la care a avut boala. la aceşti copii se instalează o stare de iritabilitate. deshidraterea provocată de gastroenteritele infantile prelungite sunt factori consideraţi de unii cercetători drept cauze ale deficienţei mintale. deficienţe pronunţate de memorie. al unor modificări vasculare etc. dacă acţionează în etapa timpurie a dezvoltării. de o cădere.subliniază că nu prematuritatea în sine produce deficienţa mintală. atunci când nu provoacă moartea. Copiii mai mici de 2 ani prezintă în cele mai multe cazuri deficienţă mintală. mai ales. Intoxicaţiile cu monoxid de carbon. III. Carenţa cronică a proteinelor. de o lovitură puternică a craniului. sau hemoragii intracraniene. Se consideră că deficienţa mintală de origine perinatală prezintă un prognostic relativ favorabil. De asemenea. anumite condiţii de gestaţie (hrana insuficientă sau inadecvată. De multe ori. care pun numeroase dificultăţi procesului educaţional. după unii autori.Factorii nutriţionali şi toxici .Epilepsia se întâlneşte destul de frecvent la deficienţii mintali. Insuficienţa intelectuală a acestor copii este de cele mai multe ori însoţită de o iritabilitate extrem de pronunţată.

De asemenea. nu numai că blochează în mod marcant dezvoltarea sa intelectuală. 6. dar lasă urme şi în structura ţesutului nervos. Organizarea unei depistări precoce eficiente implică pe de o parte o bună cunoaştere a dezvoltării psihomotrice a copilului normal şi pe de altă parte existenţa unor instrumente accesibile în vederea determinării periodice a nivelului de dezvoltare psihomotrică a copilului. cu cât durata separării a fost mai mică. să sesizeze atunci când copilul începe să se diferenţieze de ceilalţi. de exemplu. ci presupune şi orientarea lui spre un specialist în vederea precizării diagnosticului. că nivelul mintal al sugarilor despărţiţi de mama lor a scăzut proporţional cu durata despărţirii. înseamnă sesizarea unor simptome. parte a depistării. Mama şi familia care vin în contact cu copilul şi care se ocupă de îngrijirea şi creşterea lui sunt primii care trebuie să observe. DEPISTAREA ŞI EXAMINAREA COPILULUI DEFICIENT DE INTELECT DEPISTAREA Depistarea copilului deficient mintal este un act complex care cuprinde cel puţin două aspecte : cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării diagnosticului. de asemenea. asistenţa medicală sau educatoarea. Psihomotricitatea include participarea diferitelor procese şi funcţii 23 . depistarea precoce este unul din imperativele majore ale medico-psiho-pedagogiei deficientului mintal. încât efectele negative ale absenţei madiului uman sunt pe deplin stabilite. De aceea. medicul pediatru. adică până la punerea problemei şcolarizării copilului. Depistarea precoce este o condiţie importantă a eficienţei terapiei complexe. provoca deficienţă mintală. Depistarea este un semnal de alarmă pe care-l trage mama. Traumatismele afective pot. medicii pediatrii sunt primii specialişti care trebuie să valorifice semnificaţia unor simptome sau trăsături care deviază creşterea şi dezvoltarea copilului de la normă. începând de la o vârstă timpurie. Depistarea este un filtru : nu înseamnă însă că toţi copiii orientaţi spre precizarea diagnosticului sunt deficienţi mintali. Izolarea copilului de mediul social. Se cunosc puţine cazuri care ilustrează această situaţie. a unor particularităţi morfo-funcţionale care diferenţiază sau încep să diferenţieze copilul deficient de restul copiilor. Cunoaşterea. care a fost cu atât mai completă. O depistare precoce se consideră până la vârsta de 6 ani. S-a constatat. Revenirea copilului la mamă a dus la recuperarea deficitului. dar de fiecare dată modificările psihice au fost atât de pronunţate.5. Depistarea nu înseamnă însă numai cunoaşterea unor simptome.

Astfel. 2) să pună în evidenţă întreg potenţialul educativ al cazului pentru a putea formula direcţiile în care se poate lucra cu copilul. În practica clinică curentă se cer frecvent o serie de examinări psihologice în vederea orientării profesionale a tinerilor care au absolvit şcoala ajutătoare sau care se găsesc în clasele superioare ale şcolii generale. coordonarea dinamică.psihice care asigură atât recepţia informaţiilor. OBIECTIVELE EXAMENULUI PSIHOLOGIC În cadrul examenului psihologic se analizează următoarele aspecte : Dezvoltarea psiho-motorie 24 . Fişele de dezvoltare psiho-motrică sunt definite ca nişte instrumente de urmărire a dezvoltării psiho-motorii a copilului între 0-6 ani şi de depistare precoce a tulburărilor neuropsihiatrice şi mai ales a copiilor cu deficienţă mintală în vederea intervenirii la timp cu o terapie adecvată. De cele mai multe ori cazul vine la consultaţii din şcoala generală de masă. pentru a vedea în ce măsură acest factor este determinant în eşecul şcolar. d) socio-afectiv. În general evoluţia copilului trebuie urmărită sub aspectul a patru domenii comportamentale : a) motor. Uneori psihologul trebuie să examineze copii trimişi de şcoala ajutătoare care fie că nu fac faţă procesului de învăţământ. Psihologul trebuie să investigheze în primul rând nivelul mintal. EXAMINAREA COPILULUI DEFICIENT DE INTELECT EXAMINAREA PSIHOLOGICĂ Scopurile şi sarcinile examenului psihologic Deficienţii mintali sunt examinaţi psihologic până la vârsta şcolară. fie consideră că ar putea să urmeze şcoala generală. coordonarea perceptiv-motrică. c) verbal. b) cognitiv. şi 2) trebuie să releve direcţiile în care trebuie să se desfăşoare activitatea terapeutică în vederea recuperării. prezentând un eşec şcolar global. cand copilul este adus la consultaţii de părinţi pentru întârzieri în dezvoltarea psihomotorie. Conţinutul psihomotricităţii include : schema corporală. În acest caz psihologul urmăreşte să stabilească nivelul mintal. examenul psihologic vizează două scopuri: 1) să releve ansamblul factorilor care determină eşecul şcolar. nivelul aptitudinilor profesionale şi maturarea psiho-socială. În acest caz scopul examenului psihologic este dublu: 1) trebuie să stabilească nivelul mintal şi să ofere toate informaţiile şi concluziile în legătură cu gradul şi structura mintală a deficientului. Una dintre problemele principale ale dezvoltării psihomotricităţii este dezvoltarea locomoţiei. inteligenţa. coordonarea statică-echilibrarea. cât şi execuţia adecvată a actului de răspuns. lateralitatea. În aceste cazuri examinarea psihologică are ca scop principal şcolarizarea adecvată şi obţinerea unui randament corespunzător.

somatognoziile. posibilităţile de formare a unor deprinderi practice. Nivelul mintal În această direcţie se poate stabili vârsta mintală (V.). impulsivitatea. în special a funcţiilor cognitive consecinţă a unor cauze eredo-congenitale sau apărute în cursul primei copilării impune stabilirea diagnosticului diferenţial sub multiple aspecte: . se poate calcula coeficientul de dezvoltare şi se pot releva domeniile în care dezvoltarea este deficitară. Memoria Memoria vizuală. . gnoziile. posibilităţile de concentrare.în cadrul sindromului de deficienţă mintală după criteriul gravităţii deficienţei. Funcţiile senzoriale şi perceptiv-motrice Se pot investiga funcţiile: auditivă. vizuală. agresivitate. Investigarea nivelului mintal este fundamentală pentru examenul psihologic al deficientului mintal. citirea. dexteritatea manuală. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL Complexitatea sindromului de deficienţă mintală se caracterizează prin nedezvoltarea. el este necesar atât în diagnosticul diferenţial. a posibilităţilor de învăţare în special. Maturarea psiho-socială Nivelul maturării psiho-sociale. tulburările memoriei. maturarea funcţiei vizual-motrice. scrierea. sincineziile. înţelegerea limbajului. . indici de deteriorare mintală. Atenţia Volumul atenţiei. Personalitatea Stabilitatea emotivă. formă. posibilităţile de verbalizare.discriminarea faţă de stările psihopatologice cu simptomatologie apropiată. Limbajul Aspectul fonetic. domeniile în care maturarea este întârziată. Posibilităţi de învăţare Se poate examina capacitatea se învăţare. greutate.în raport cu fenomenologia psihopatologică inclusă în clasificarea nosologică psihiatrică. structura gramaticală. praxiile.M. nivelul vocabularului. cât şi în evaluarea posibilităţilor educaţionale în general. coordonările. memoria auditivă. echilibrul. dinamică şi statică. trăsăturile de personalitate. tulburările atenţiei. memoria numerelor. coeficientul de inteligenţă (Q. oprirea sau perturbarea dezvoltării mintale. ritmul. structura mintală.). calităţile atenţiei. afectivitatea.I. indici semnificativi pentru dizarmoniile cognitive. percepţiile de mărime. memoria imediată. fidelitatea memoriei. se poate investiga motricitatea generală.Se poate stabili nivelul atins de dezvoltarea psihomotorie. Motricitatea Este unul din aspectele principale pentru diagnosticul deficienţei mintale. memoria cuvintelor. Dezvoltarea psihomotorie se examinează de regulă la copiii mici (0-5 ani) şi stă la baza depistării precoce a copilului deficient mintal. domeniile în care interesul şi învăţarea este mai facilă. toleranţă la frustraţii. lateralitatea. 25 . spiritul de observaţiei.

1) Diagnosticul diferenţial în cadrul sindromului de deficienţă mintală Sindromul de deficienţă mintală este o entitate nosologică complexă. Formele clinice sunt extrem de multiple în funcţie de natura etiologică, de gravitatea deficienţei, de modul de organizare a personalităţii. Aşa se explică varietatea tabloului simptomatologic în domeniul somatic, neurologic, psihopatologic. Această realitate implică precizarea diagnosticului diferenţial pentru a releva gradul de gravitate al deficienţei mintale: lejeră, medie, profundă. Criteriul psihometric şi cel şcolar pot constitui doi indicatori care conduc la precizarea diagnosticului diferenţial în cadrul categoriei de deficienţă mintală urmărindu-se parametrii de diferenţiere : capacitatea de adaptare la grupul social de diverse densităţi, ritmul de dezvoltare. 2)Diagnosticul diferenţial faţă de stările cu simptomatologie apropiată Existenţa a numeroase tablouri simptomatologice apropiate de cel al deficienţei mintale conduc la numeroase confuzii cu implicaţii în stabilirea prognozei, a depistării posibilităţilor de perfectibilitate, de echilibrare a planului terapeutic medico - psihopedagogic adecvat. Deficienţa mintală trebuie diferenţiată de : - persoanele cu dezvoltare psihică normală dar neinstruite, - întârziere mintală (pedagogică si şcolară); - pseudodebilitate mintală; - stările de întârziere mintală determinate de unele deficite senzoriale. a) Diagnosticul diferenţial în raport cu persoanele cu dezvoltare psihică normală Acest diagnostic este destul de dificil de stabilit, cunoscând că între normalitate şi deficienţă mintală este o zonă mare, cu fenomenologie psihopatologică extrem de variată. Criteriul diferenţelor rezidă în faptul că persoana cu dezvoltare psihică normală poate evolua, chiar tardiv, dacă este pusă în condiţii de instruire şi educaţie, comparativ cu deficientul mintal care nu poate depăşi un anumit plafon al gândirii concrete. b) Întârzierea mintală (pedagogică şi şcolară) Întârziere mintală este o insuficienţă determinată de un deficit de dezvoltare având însă o structură mintală normală, un potenţial intelectual ce nu poate fi valorificat ca o consecinţă a unor: - carenţe educative (neexersare educativă); - un mediu socio-cultural deficitar şi caracterizat prin insecuritate; - a unor carenţe de natură afectivă simplă care se caracterizează prin : inhibiţie, indiferenţă, lipsă de curiozitate, judecată puerilă, dependenţă de anturaj; - a abandonului familial sau a unei hiperprotecţii familiale (familie gregară, sentiment de insecuritate, situaţii conflictuale, hospitalism familial); Întârzierea mintală se manifestă în perioada educaţiei în familie şi, mai ales, în cea şcolară ca o consecinţă a utilizării inadecvate a echipamentului normal. Este o categorie susceptibilă de ameliorare prin metode pedagogice adecvate şi, spre deosebire de deficienţa mintală, este în principiu reversibilă dar poate deveni ireversibilă în anumite

26

condiţii, prezentând simptomatologie psihopatologică similară cu cea a deficienţei mintale. Dificultatea de diferenţiere constă în faptul că întârziere mintală nedepistata la timp, fără a fi supusă unui tratament psiho-pedagogic adecvat, poate dobândi configuraţia deficienţei mintale propriu-zisă, devenind în consecinţă ireductibilă. c ) Pseudodebilitate mintală Pseudodebilitatea mintală este un deficit aparent şi reversibil al inteligenţei, ce apare la subiecţi cu potenţial intelectual intact, deci cu virtuozităţi normale, sesizabilă atât la probele de performanţă cât şi la cele de raţionament verbal. Un indiciu major pentru a decela falsa debilitate mintală este decalajul între nivelul mintal şi cel şcolar. Pseudodebilitatea mintală camuflată dă iluzia unei persoane cu cunoştinţe relativ normale, dar cu adaptare socială deficitară, aidoma deficientului mintal. Pseudodebilitatea mintală implică două accepţiuni. i)De “diagnostic eronat”, corespunzătoare cazurilor în care falsa debilitate este o consecinţă a incapacităţii fizice temporare; a unor deficienţe senzoriale; a unor carenţe afective; a unei atitudini greşite a examinatorului în etapa stabilirii diagnosticului sau ii)a utilizării unor instrumente inadecvate pentru fixarea diagnosticului. În aceste situaţii , evoluţia ulterioară contrazice prima “impresie clinică” , fapt ce acordă erorilor de diagnostic un statut de entitate clinică. Simptomatologia pseudodebilităţii mintale şi a deficienţei mintale este identică, dar etiologia lor este diferită. Simptomatologia pseudodebilităţii mintale este extrem de variată. După A.Rey cele mai relevante tipuri sunt : - o dezvoltare generală lentă; - un retard evident în ceea ce priveşte volumul de informaţii, cunoştinţe, ce caracterizează retardul educativ, pedagogic; - un nucleu de tulburări instrumentale de tip disfazic (dislexie, disgrafie, discalculie), de tip praxic (nedibăcia mişcărilor, lipsa de precizie, discalculia )etc. Complexul de simptome este însoţit şi de o constelaţie eterogenă formată din: pierderea apetitului de învăţare ca o consecinţă a eşecurilor; reacţii de învăţare nesigure şi stereotipe; incapacitate persistentă de a cele învăţate; emotivitate exagerată , inhibiţie până la mutism, timiditate, atitudine defensivă sau de agresivitate. Toate aceste simptome conduc la instalarea eşecului şcolar. Etiologia pseudodebilităţii se poate sintetiza în : - pierderea senzorială : vizuală sau auditivă; - incapacitatea fizică temporară; - deficienţe motorii; - privaţiuni culturale ca urmare a unui mediu social sau familial sărac sau a unei şcolarizări inadecvate; - tulburări afective ce conduc la inhibiţia funcţiilor intelectuale, din care preponderente pot fi : frica se eşec, reacţia agresivă a părinţilor sau a profesorilor faţă de rezultatele slabe la învăţătură ale copilului, atitudinea de ostilitate sau de pasivitate, neîncredere care conduce la pierderea apetitului de învăţare şi la inhibiţia procesului de maturizare afectivă.

27

În ultima perioadă, cercetările subliniază rolul exclusiv al factorilor exogeni, de natură ambietal - educativă, în mod deosebit a factorilor de privaţiune culturală şi în consecinţă pseudodebilitatea mintală este susceptibilă de o remitere completă. Clasificarea pseudodebilităţii. Varietatea simptomatologică a condus pe cercetători la stabilirea unor clasificări clinice, forme de pseudodebilitate mintală diferită. Grace Arthur distinge cinci grupe de psedodebilitate : - pseudodebilitate cu inaptitudini specializate; - pseudodebilitate cu retarduri de limbaj, dar cu aptitudini non-verbale normale; - pseudodebilitate determinată de maladii, dar fără a opri dezvoltarea intelectuală; - pseudodebilitate mintală determinată de leziuni traumatice cerebrale ce antrenează deficite intelectuale specializate, dar cu alte sectoare intacte; - pseudodebilitate mintală cauzată de handicapuri fizice, de tulburări de auz sau vedere care antrenează eşecuri şcolare. După A.Rey pseudodebilitatea mintală poate avea mai multe forme : - retard simplu- caracterizat prin dezvoltare generală lentă ; - retard educativ, pedagogic- caracterizat prin insuficienţe privind nivelul informaţiilor sau a tehnicilor de muncă independentă; - surdomutitate, încetinirea procesului de dezvoltare mintală ca urmare a unui limbaj insuficient dezvoltat, consecinţă a unor dizabilitati de auz; - retardul electiv de limbaj (mutitatea, afazia congenitală), caracterizat prin dezvoltare lentă a acestuia, deşi manifestă o inteligenţă precoce; - retard în diverse sectoare de activitate: nesiguranţa mişcărilor, dificultăţi lexice, oboseală mintală excesivă d)Stările de întârziere mintală determinate de deficite senzoriale A.R.Luria avertizează că diagnosticul diferenţial trebuie să se stabilească şi faţă de “copiii care prezintă deficienţe senzoriale, tulburări parţiale şi periferice, dar cu o dezvoltare normală a copiilor”. Acestea formează stările cele mai confuze şi este greu de stabilit atât relaţia de dependenţă reciprocă, cât şi fondul pe care este structurată una sau alta din aceste perturbări. Diagnosticul diferenţial în raport cu fenomenologia psihopatologică Raportul dintre deficienţa mintală şi fenomenologia psihopatologică generală nu este clarificat, constituie încă o problemă controversată, dând naştere la numeroase opinii ca urmare a dificultăţilor de discriminare. După C.Gorgos diagnosticul diferenţial se stabileşte cu : - stările defectuale de tip psihopatoid, ce presupun dezvoltarea psihomotorie normală până la vârsta la care intervine afecţiunea a cărei evoluţie determină defectivitatea; - alte stări deteriorate în care dezvoltarea psihică este normală până la data îmbolnăvirii (afecţiuni toxice, traumatice, degenerative etc.); - tulburări de dezvoltare ale personalităţii; - psihozele cu evoluţie (autism infantil);

28

ca o degradare a personalităţii în general. temporar sau definitiv. b) Deteriorarea mintală Deteriorarea mintală desemnează un deficit mintal global reversibil. iar cele de demenţă cazurile de slăbiciune masivă şi terminală. a) Deficienţa mintală şi demenţa precoce Diagnosticul diferenţial între aceste două afecţiuni psihice este dificil de precizat. Includerea deficienţei mintale în schemele nosologice conduce la o delimitare precisă între acestea şi alte forme psihopatologice. de5. precum în toate deficienţele mintale pot coexista elemente psihotice. Raven ). a unor boli mintale sau îmbătrâniri fiziologice. greu de discriminat. Deteriorarea mintală este definită ca diferenţă între eficienţa anterioară şi eficienţa actuală ce poate fi măsurată prin diverse probe (scara Wechsler. educative şi terapeutice particulare. debilul este născut sărac şi rămâne sărac”. mai mult sau mai puţin important. Frecvenţa epilepsiei în cazurile de deficienţă mintală este de 4. iar de demenţă prin aceea că deteriorarea mintală desemnează gradele iniţiale sau uşoare de slăbiciune. Simptomatologia clinică a psihogeniilor este în general polimorfă. ca urmare a leziunilor organice sau funcţionale ale creierului. în primul rând cu demenţa precoce. Se diferenţiază de deficienţa mintală prin retardul global de maturizare şi rezultate omogene la teste. d) Deficienţa mintală şi psihogeniile Raportul dintre psihogenii şi deficienţa mintală este încă controversat. Esquirol sublinia diferenţa esenţială dintre aceste două entităţi. tulburările de comportament. epilepsia.. mai frecvent la deficienţa mintală severă şi profundă. reacţiile nevrotice şi psihopatice. Demenţele sunt considerate ca fiind caracterizate prin scăderea progresivă şi ireversibilă a activităţii psihice. relevând caracterul “câştigat” al demenţei. care prin reducerea posibilităţilor de comunicare. manifestată printr-o involuţie progresivă a funcţiilor de cunoaştere şi afective. secundară.Kraepelin . c) Deficienţa mintală şi epilepsia Asocierea deficienţei mintale cu epilepsia pune probleme sociologice. Prezenţa stărilor psihotice în deficienţa mintală la copil a fost semnalată pentru prima dată de E. deteriorarea mintală. e) Deficienţa mintală şi delicvenţa 29 . din care reacţiile psihice patologice de intensitate psihotică şi nevrotică se manifestă şi în diverse tipuri clinice de deficienţă mintală.8% la debilii mintali.1%. pot conduce la o întârziere mintală uşoară. iar demenţa prin regresia funcţiilor deja elaborate. Deficienţa mintală se caracterizează prin insuficienţa sau inexistenţa dezvoltării psihice. şi anume că “ omul demenţial este un bogat devenit sărac” sau că “dementul este un bogat care s-a ruinat. Toate psihozele infantile pot să comporte un aspect deficitar.deficitele senzoriale primare.

folosirea unui sistem de solicitări diferenţiate în funcţie de posibilităţile reale ale copilului. Eşecul şcolar produce fenomenul de suprasolicitare. recurgând la infracţiuni de tipul: furt. . Plecând de la teza că majoritatea cercetărilor au evidenţiat la delicvenţi o încărcătură patologică importantă în ontogeneză.mediul familial ostil cultural şi afectiv determină extrapolarea copilului şi plasarea lui în grupul din stradă. unde intră sub influenţa elementelor delicvente.iniţierea unor acţiuni de igienă mintală. . ci de inadaptare socială. Criteriile de clasificare diferă.captarea afectivă şi îndrumare individuală şi competentă a copiilor cu prognoză incertă printr-o muncă de echipă de specialişti deoarece problema delicvenţei este pluridimensională.organizarea sistemului de orientare şcolară şi profesională ca mijloc de prevenire a dezintegrării sociale. de supratensionare şi implicit de nonintegrare. iar actul delictual devine o soluţie de ieşire din această stare.. a capacităţii sau noncapacităţii integrative. În vederea prevenirii fenomenului predelicvenţial se apelează la un complex de terapie educaţional-integrată constituit din acţiunile: .aproximativ 70% dintre familiile infractorilor minori sunt dizorganizate în functionalitatea lor. Principii terapeutice. la incapacitatea 30 . direcţionate pe baza unei prognoze integrative. de carenţele educaţionale din mediul şcolar sau familial. s-a dovedit experimental că în cazurile handicapului intelectual se constată un procent de 65% în raport cu 15% copii cu o dezvoltare normală a unei bogate patologii în prima copilărie. indicate de aptitudinile copiilor cu activitate intelectuală insuficientă.ambianţa culturală a familiei schimbă procesul motivaţional al copiilor faţă de activitatea de învăţare şi de culturalizare. . .utilizarea fişelor de prognoză a personalităţii. . . Sunt autori care apelează la gradul de intensitate. potenţează refuzul de integrare prin cultură. deficienţi intelectuali nedelicvenţi şi deficienţi intelectual delicvenţi stabilesc următoarele concluzii : . o scădere a randamentului şcolar şi prezenţa unor forme reactive de tip agresiv-ofensiv. vagabondaj. prostituţie etc.Actele delictuale la deficienţii mintali nu trebuie asimilate cu cele ale delicvenţilor care nu sunt condiţionate de insuficienţa cognitivă. Deficienţa mintală nu se poate considera nici ca o stare de “predelicvenţă”. Un procent de 76% din totalul copiilor cu adeziune la viaţa dezorganizată a străzii. fiind de altfel şi ocale de stingere a stării conflictuale. CLASIFICAREA DEFICIENŢEI MINTALE În clasificarea deficienţei mintale se poate vorbi de un polimorfism. Cercetările comparative întreprinse pe loturi de copii normali. cu tendinţe spre vagabondaj este constituit din deficienţi intelectual.

traiul într-o zonă geografică nefavorabilă. Problematica deficienţei de ambianţă şi de situaţie are implicaţii în orientarea şcolară şi profesională. Clasificarea nu are loc în funcţie de categoriile obişnuite. adesea . în organizarea ergonomică a activităţii. susceptibili de autonomie relativ totală. precum şi de mediu.deficienţă lejeră-cu posibilităţi de dezvoltare maximală a capacităţilor. Aşa se explică de ce este necesar să se studieze situaţiile de viaţă şi de muncă la nivelul micro şi macro social. privare materială. . ci în funcţie de serviciile de care au nevoie pentru a găsi un loc de muncă şi pentru a putea exersa.deficienţă de ambianţă . . care trebuie să se moduleze în funcţie de subiect şi de situaţia în care se găseşte la un moment dat. fără a fi necesar un imbold sau un ajutor exterior. b) Clasificare după gradul de adaptare la situaţii particulare: .deficienţă extrinsecă – determinată de mediul sau situaţia socioculturală a individului : sărăcie.datorată unor caracteristici personale ale individului pe care acesta nu le poate înlătura. . . cu şanse de readaptare şi posibilităţi de integrare socio-profesională. sistemele tradiţionale pleacă de la principiul că dificultăţile deficienţei rezidă numai în individ.categoriile clasice pierd din vedere diferenţele individuale. În critica sistemului tradiţional de clasificare. pe un timp îndelungat. acesta se caracterizează prin handicapuri asociate. pentru a se realiza o concordanţă între acestea şi aptitudinile persoanei deficiente. c) Clasificare după criteriul binar . .individul este clasat în clasificarea tradiţională numai într-o singură categorie. .deficienţă gravă sau severă care nu poate să ajungă la o autonomie fiind necesară o supraveghere permanentă ţi condiţii speciale de influenţă pedagogică şi pregătire manualprofesională. având totodată şi o valoare de prognoză. alţii la gradul de adaptare la situaţii particulare sau la o clasificare dihotomică – intrinsec şi extrinsec.categoriile clasice se caracterizează printr-o tendinţă statică.ce decurge din necesitatea de a stabili un echilibru între posibilităţile reale ale deficientului şi solicitările mediului înconjurător. 31 .funcţională a deficienţei. dar. o activitate productivă.deficienţă medie / moderată – sau gravitate intermediară. discriminare rasială sau etnică. susţinătorii principiului integrării în comunitate aduc următoarele argumente : . în urma unei intervenţii pedagogice specializate .deficienţă de situaţie – se referă la cazurile de subiecţi limitaţi în capacităţile lor în raport cu solicitările unor situaţii particulare.deficienţă intrinsecă. d) Clasificare după serviciile de care beneficiază Tendinţa de integrare în comunitate determină şi o nouă viziune în clasificarea deficienţei. . nu ţin seama de evoluţia şi schimbările survenite în evoluţia sau situaţia deficientului.categoriile clasice cataloghează indivizii sub etichete care duc la stigmatizare. a) Clasificare după gradul de intensitate al deficienţei : .

O problemă dificilă o constituie clasificarea deficienţei mintale ţinând seama de marea varietate a formelor şi tipurilor clinice.debilitate medie – QI= 52-67 . înglobând în aceste noţiuni gen toate formele şi gradele de nedezvoltare mintală.QI= sub 24 32 . deficienţă mintală.întârziere mintală severă qi= 20-35 Binet-Stanford qi= 25-39 Wechsler . în consecinţă.deficienţă mintală profundă qi= sub 19 Binet-Stanford qi= sub 24 Wechsler b) Codificare clinico-psihometrică Aceasta este concluzionată prin absolutizarea criteriului psihometric : coeficientul de inteligenţă şi vârsta mintală în tendinţa de asintatiza în cifre toate facultăţile intelectuale.QI= 25-39 . de paleta largă a etiologiei şi de simptomatologia extrem de bogată. Codificarea UNESCO 1983 : .QI= 40-54 . organizarea întregului proces terapeutic pe baza acestuia.arieraţie moderată .arieraţie severă .arieraţie lejeră .întârziere mintală moderată qi=36-50 Binet-stanford qi= 40-54 Wechsler .QI= 55-68 .debilitate severă sau idioţie – QI= 20-35 . Cattel : . Codificarea americană adoptată de OMS : Terman.Wechsler : . transformând deficienţa mintală într-o entitate ce se defineşte printr-un singur simptom şi. Din multitudinea clasificărilor prezentăm în mod sintetic câteva dintre acestea : a) Codificare medicală Ea utilizează în genere noţiunile gen de oligofrenie.inteligenţă de limită – QI= 69-80 .QI= 36-51 . întârziere sau înapoiere mintală.debilitate lejeră – QI= 68-80 .arieraţie profundă . Binet-Stanford.QI= sub 19 D.arieraţie profundă.întârziere mintală lejeră qi=52-66 Binet-Stanford qi=55-69 Wechsler .debilitate profundă sau imbecilitate .

retardul familial.deficienţi semieducabili sau debili medii. vârsta socială). în consecinţă de plasament adecvat (plasament familial.=14 ani. Forma clinică de funcţionalitate.retardul de dezvoltare.instabilitatea.apatia intelectuală. . v. . socială. şcoală profesională.imbecili profunzi şi idioţi irecuperabili – QI= 35-50. corelate cu indicatori de dezvoltare (coeficientul intelectual. aspectul funcţional. v. .fobia şcolară. .m. inabilităţi şcolare : Dificultăţi şcolare sau debilitate şcolară : a) Tulburările de elaborare intelectuală sau deficit de elaborare intelectuală : .inabilitatea intelectuală.psihastenia infantilă.hipertiroidism.c. d)Deficitul somatopsihic : . .retardul şcolar simplu. 33 . vârsta mintală. . şcoală specială.hipofizări. . .c. . d) Codificarea după modelul biopsihosocial al personalităţii umane Clasificarea ia în considerare simultan cele trei dimensiuni ale deficienţei mintale : aspectul medical.v. .insuficienţe tiroidiene. v.debilitatea fizică.=14 ani. capacitatea de a dobândi o autonomie personală. b)Deficitul de natură neurologică : . . capacitatea de autoprotecţie şi de profit educaţional în urma şcolarizării specializate şi aplicării unei terapii adecvate şi. producţie.c) Codificarea mixtă medico-educaţional-socială Codificarea mixtă se axează pe criteriile: adaptabilitate la nivel socio-profesional. . potenţial recuperabili – QI=50-65. c)Deficitul socioafectiv : . . e)Deficitul de natură endocrină : .=9 ani. aspectul social. cămin atelier.surditatea verbală. vm=10 ani. cămin-spital.eşecul şcolar.hipertimie.surmenajul intelectual. . în condiţii normale de muncă.=5 ani.c. Codificarea OMS : .afecţiuni somatice. v.deficienţi educabili sau debili uşor – QI=65-70. profesională.insuficienţe senzoriale. cămin-şcoală.întârziatul pedagogic.=14 ani. .m. .

În cazurile de deficienţă mintală patologică are loc un proces maladiv.Strauss) se încearcă o combinare a criteriului etiologic cu cel simptomatologic.Pevzner distinge două grupe de deficienţe mintale. Particularităţile de bază a activităţii nervoase superioare constă la aceşti copii în tulburarea mobilităţii proceselor nervoase. de cauze secundare (factori de mediu) şi forme de deficienţă mintală cu cauze mixte (ce constau în combinarea celor două categorii de cauze amintite mai sus). Într-o altă clasificare (E.F. această cerinţă este greu de realizat. fie criteriul simptomatologic. . O clasificare adecvată presupune ca deosebirile dintre grupe să fie mai mari decât cale existente în cadrul unei grupe. În grupa a doua intră cazurile de deficienţă mintală în care se constată o tulburare a conduitei şi o capacitate redusă de lucru. fie că se utilizează criteriul etiologic.impulsivitate. În prima grupă intră copiii la care deficienţele de cunoaştere nu sunt însoţite de anomalii masive ale analizatorilor şi nici tulburări în sfera afectiv-volitivă. fără să existe o deficienţă masivă a echilibrului dintre excitaţie şi inhibiţie. Cauza deficienţei mintale constă în leziuni corticale difuze. Se susţine că formale endogene ale deficienţei mintale se caracterizează prin anomalii neurologice masive şi prezintă un intelectual subnormal. care aparţin unor familii unde există şi alţi deficienţi mintali. M. care împiedică dezvoltarea normală a copilului. cel de inhibiţie . încercările de a realiza o clasificare cât mai cuprinzătoare şi mai diferenţiatoare sunt numeroase. formele deficienţei mintale se consideră a fi de origine endogenă ţi exogenă. 34 . În schimb. în cazurile de deficienţă mintală de natură exogenă – care se datoresc unor traume sau unor infecţii înainte sau după naştere. Din cauza eterogenităţii extreme a fenomenului deficienţei mintale. În acest caz se vorbeşte de forme de deficienţă mintală produse de cauze primare (factori genetici). Una din cele mai vechi clasificări (A. În acest tip de deficienţă mintală se întâlneşte o tulburare accentuată a neurodinamicii corticale. În ultimul tip de deficienţă mintală se disting trei subgrupe în funcţie de predominarea procesului de excitaţie.apar anumite tulburări ale percepţiei şi ale gândirii. o pronunţată incapacitate a concentrării atenţiei.Tredgold) utilizează drept criteriu de clasificare natura cauzelor care a produs deficienţa mintală. În cazurile de deficienţă mintală de natură subculturală copiii au moştenit de la părinţi un potenţial subnormal. în care nivelul cultural al familiei este redus. În categoria deficienţei mintale de tip familial sunt cuprinşi copiii – mai ales debilii mintali – fără leziuni cerebrale. Astfel. fiecare din ele prezentând însă anumite limitări.A. la care se adaugă şi condiţiile culturale şi educative insuficiente oferite de aceşti părinţi. Unii autori utilizează drept criteriu de clasificare anumite particularităţi de natură fiziologică. Ca efect al dificultăţilor amintite. Într-o clasificare înrudită (A. În plus. Într-o altă clasificare se utilizează termenii de deficienţă mintală de tip familial şi deficienţă mintală cu leziuni cerebrale. impulsivitate. se poate întâmpla ca unul şi acelaşi fenomen să fie determinat de cauze diferite.instabilitate psihică.f)Deficitul şcolar constituţional : . Realizarea unei clasificări a multiplelor forme de deficienţă mintală prezintă o dificultate deosebită. sau dacă sunt slabe ambele procese.Lewis) se vorbeşte de două categorii de deficienţă mintală : subculturală şi patologică. în această clasificare.

Situaţia copiilor cu intelect de limită. Frecvenţa după gradul deficienţei mintale. 35 .cazuri de limită – 1o. adică 6. Datele prezentate de E. a întârziaţilor pedagogic.Frecvenţa deficienţei mintale Cunoaşterea numărului de deficienţi mintali capătă astăzi o importanţă deosebită. Diferenţele pe care le constatăm între diferite statistici se datorează următorilor factori : .debili mintali – 2. Menţionăm că deficienţii mintali devin o problemă pentru toate ţările în momentul în care se instituie obligativitatea învăţământului.Chiland (1966) constată că din cercetarea frecvenţei după sex.R. atât ca volum. frecvenţa deficienţei mintale.Hilgard(1962) constată că frecvenţa cea mai scăzută este întâlnită la copiii mai mici de 5 ani (proporţia este sub 1%). Frecvenţa deficienţei mintale în funcţie de vârsta cronologică.Frecvenţa variază în funcţie de condiţiile economice. Intelectele de limită. Frecvenţa deficienţilor mintali după sex. cât şi ca nivel de cunoştinţe.Boton (1962) frecvenţa după gradul deficienţei este : . care necesită şcolarizarea într-o şcoală ajutătoare se ridică la 4% din populaţia şcolară din ţara noastră.9%o la sexul feminin. Cifrele maxime sunt întâlnite între 10-14 ani.imbecili – o. . Toate statisticile existente relevă faptul că frecvenţa este cu atât mai scăzută cu cât este vorba de un handicap mai mare.3% prezintă deficienţe intelectuale. pentru instruirea şi educarea acestora. se observă o uşoară predominare a indivizilor de sex masculin. cu cât nivelul şcolarizării este mai ridicat.idioţi – o. precum ţi pentru proiectarea măsurilor în vederea integrării lor profesionale şi sociale. considerate ca forme uşoare prezintă o proporţie de 7-10%. E.oo%. Acest fenomen se explică prin multiplicarea cerinţelor şcolare. . O importantă cauză a variaţiei datelor statistice se datorează lipsei unor criterii generale.Lewis arată că proporţia de deficienţi mintali este de 9. datorită unor condiţii socio-culturale. toate aceste categorii de copii sunt încă discutate şi problemele ridicate de ei nu şi-au găsit soluţii optime. cu atât numărul lor este mai mare. Un studiu efectuat de experţi ai OMS în diferite ţări ale lumii arată că în medie 17. G.24% . .2 %0 la sexul masculin şi de 7. între 8-11 ani.26% . După 14-15 ani se înregistrează o scădere a frecvenţei. standardizate şi acceptate de toată lumea în aprecierea stării mintale a copiilor. problema pseudodebililor. O serie de autori consideră că debilitatea mintală. sanitare şi culturale ale fiecărei regiuni şi ţări în parte. Se constată că odată cu creşterea vârstei.o6% .9% din populaţia infantilă sunt copii deficienţi şi 1/3 din aceştia. ea fiind legată de necesitatea de a planifica mijloacele necesare pentru asistenţa medicală. În clasa a-V-a. mai ales în cazurile de idioţie şi imbecilitate. După P. în jur de 15-9% prezintă un handicap şcolar determinat de o deficienţă mintală diagnosticată sau considerată “caz îndoielnic”. precum şi a cazurilor îndoielnice creşte.

particularităţi care pe plan cognitiv interferează şi zona incertă dintre oligofrenie şi integritatea mintală. Cadrul nosologic al hipofreniei nu se raportează strict la patologia mintală. de cele nevrotice şi psihice. în termeni psihometrici. care în multe cazuri constituie atât fondul pe care se grefează deficienţa mintală. corespunzând claselor a-V-a şi a-VI-a şi care reprezintă un procentaj de aproximativ 10% din populaţia şcolară. “dezvoltare intelectuală de limită” – P. “intelect de limită” – M.D. afectiv. Această zonă incertă dintre deficienţa mintală caracterizată printr-o organizare mintali specifică şi sanogeneze mintală este denumită în literatura de specialitate cu numeroase sinonime : “normal slab”. nevrotic. Intelectul de limită ca trăsătură dizarmonică a personalităţii se defineşte atât ca deficit marginal cognitiv.INTELECTUL DE LIMITĂ SAU 1.Ciumăgeanu. fapt ce complică elaborarea psihodiagnosticului şi a diagnosticului diferenţial faţă de stările de nedezvoltare a gândirii. afective.Stefan. cât şi de cel specializat.Roşca. Unii autori arată că incidenţa liminarilor depistaţi 36 . aceasta incluzând totalitatea particularităţilor biologice. de conduită.Wechsler. care se plasează în zona incertă dintre debilitatea mintală şi sanogeneze psihică”. situaţi între copilul normal dezvoltat şi cel cu deficienţă mintală şi care nu pot beneficia în egală măsură atât de influenţa învăţământului obişnuit. “pseudodebilul mintal” – M. de adaptare socială sunt mai reduse. liminarul mintal nu se află la limita inferioară a normofreniei. Delimitarea cadrului nosologic HIPOFRENIA Termenul de hipofrenie este introdus în ţara noastră de P. dar având ca trăsătură comună decompensarea şcolară la vârsta de 11-12 ani. Aşa se explică de ce dacă deficientul mintal nu are capacitatea de a parcurge situaţiile de învăţare prevăzute de programele şcolare generale. liminarul nu poate realiza acest lucru în ritmul şi viteza normală impusă de aceleaşi programe.terapeutice adecvate. a căror posibilităţi intelectuale.Brânzei (1975) “pentru a delimita deficite marginale ideo-afective şi de conduită generate prin interferenţe negative bio-psiho-sociale. Astfel. având nevoie de forme speciale de organizare a învăţării şi de forme speciale de organizare a învăţării şi de programe instrucţional .Arcan. conceptul de intelect de limită este definit ca o categorie eterogenă de forme şi grade diferite. Intelectul de limită prin posibilităţile intelectuale şi structura de ansamblu a personalităţii sale se apropie într-o mai mare măsură de oligofrenie decât de copilul normofren sau. ci la limita superioară a oligofreniei. D. ce cuprinde formele de organizare ale personalităţii caracterizate prin lipsă de stabilitate ce oscilează din punct de vedere al adaptării între normalitate şi anormalitate. cât şi ca o personalitate grefată adeseori pe fond psihotic. psihologice şi sociale generatoare de risc adaptativ. cât şi intelectul de limită. sub limita inferioară a normofreniei. Intelectul de limită include categoria copiilor de “graniţă”. Hipofrenia poate fi concepută în două sensuri : un sens limitat referindu-se la subiecţii cu un nivel mintal de limită între normalitate şi deficienţă mintală şi un sens larg.

S. Etiologia Cauzele care determină această zonă incertă între oligofrenie şi sanogeneză sunt de natură biogenă şi sociogenă din care enumerăm selectiv : .abuzul de autoritate familială. . Simptomatologie Cercetările privind simptomatologia hipofreniei conduc la concluzia că simptomele acesteia sunt dificil de diferenţiat faţă de cele ale deficienţilor mintali. după care incidenţa scade destul de mult. diferenţele dintre ei şi normal se estompează ca urmare a procesului de integrare socio-profesională. Intelectul de limită poate fi definit după diferite criterii : Criteriul psihometric. opoziţii. capacitatea de adaptare la colectivitate.este capacitatea de învăţare. marcându-se o plafonare şcolară la nivelul clasei a-V-a. tulburări pasagere de comportament. iar în anii vârstelor adulte aceştia intră în rândurile populaţiei normal adaptate profesional şi social. Criteriul clinic care pune în evidenţă marea eterogenitate clinică. între 70-95. imaturitate afectivă. dizarmonie.5% depistaţi la vârsta de 8 ani. handicap şcolar etc. fugă.=80/95. la 14% diagnosticaţi la vârsta de 16 ani.M. de folosire corectă a ajutorului acordat în acest scop. Sintetizând.Gorgos.creşte cu vârsta în anii şcolarizării obligatorii. 37 .I. se consideră că intelectul de limită este mai puţin rezultatul unor procese patologice cerebrale şi mai degrabă o creaţie artificială a societăţii moderne cu cerinţele sale complexe faţă de individ.Gorgos “etiologia este predominant psihogenă: hiperprotecţie din partea familiei. Se poate spune că între copilul debil mintal şi copilul normal intelectual există o zonă de tranziţie în care nu se poate trage în mod convenţional o linie de frontieră. consideră că zona în care întâlnim cazurile de limită este cuprinsă între Q. urmare a interferenţei cu întârzierea pedagogică. care creează reacţii de protest. instabilitate psihomotrică. . neurologică şi psihopatologică. carenţe afective.frica de sancţiune în mediul şcolar. emotivitate exagerată. La vârsta adultă. indiferenţă.I. dezvoltarea dizarmonică de caracter şi personalitate.carenţe afective. Elementul esenţial care îl diferenţiază pe liminarul intelectual – spune C. diferă în funcţie de probele administrate de autorii respectivi. Criteriul şcolar raportează liminarul după nivelul şcolar atins. Limitele psihometrice. intelect lacunar. climat familial..=70 şi Q.condiţii de climat familial nepotrivite. ajungând de la 4. Caracteristicile hipofreniei pot fi grupate în trei categorii : simptomatologia somatică. C. am putea afirma că hipofrenia poate fi însoţită de : întârziere în dezvoltarea psihică. dizarmonia cognitivă însoţită de tulburări instrumentale. prin lipsă de control emoţional. În general . . Cercetările mai recente pun accentul pe aspectele de natură socio-culturală care conferă o sferă mai largă pentru înţelegerea conceptului. După. Raportul Comitetului de experţi pentru problemele copilului deficient mintal de pe lângă O. labilitate emoţională”.

în care recunoaştem de fapt descrierea cazurilor de cerebrastenie sau astenie. el are nevoie de o mobilizare în timp a capacităţilor sale mintale. motorie. formal-logică. ca un vast ansamblu funcţional care structurează în trepte o serie de funcţii psihice mai elementare. tulburări gnozice şi praxice. sunt : . dând dovadă de suficientă plasticitate şi mobilitate nervoasă. Simptomatologia neurologică : tulburări motorii.Simptomatologia somatică. semnele definitorii după care liminarii pot fi identificaţi. Semne de rahitism de tip sechelar. Deci. . fapt ce conduce la neînţelegerea raţionamentelor formale sau matematice sau a proceselor de cauzalitate complexă de tipul celor fizico-chimice etc.evoluţia mintală este net mai lentă mediei. Simptomatologia psihopatologică se poate rezuma la : . . pareză facială. Dezvoltarea somatică insuficientă atât ponderal cât şi statural. emotivă. descrie următoarele tipuri clinice ale deficitului mintal uşor sau marginal : .reacţiile alternează între cei doi poli: reacţii normale şi reacţii caracteristice deficienţei mintale de bază. disgrafie. . necesitând întrebări suplimentare şi o atitudine încurajatoare şi apropiată din partea pedagogului. tulburări de echilibru). oscilând din punct de vedere al structurii şi simptomelor între nevroze şi psihoze. tulburări de orientare-organizare-structurare spaţio-temporală. hipoacuzie). . fără însă să determine dificultăţi în ceea ce priveşte autonomia.realizează în etape un răspuns corect. care se aseamănă atât cu cele ale copilului normal şi cu cele ale copilului debil mintal. disortografie. dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptate. .disabilităţi specifice. . Hipofuncţia cortico-suprarenală (hipertensiune arterială. pigmentaţia accentuată a tegumentelor). cu dificultăţi în efectuarea operaţiilor cu conţinuturi semantice şi simbolice. 38 .tulburări instrumentale : dislexie.dau răspunsuri inegale ca nivel de realizare. mai ales în procesul de învăţământ. tulburări cerebrale minore(tremurături. leziuni ale nervilor cranieni (strabism. . hipotrofii sau atrofii musculare în bolile musculare ereditare. . hiperactivitate instinctuală.se constată că în cadrul unei activităţi de învăţare. de a se integra în grupuri sociale cu o densitate mare. discalculie.imaturitatea social-afectivă caracterizată prin incapacitatea de a stabili contacte sociale. iar din punct de vedere al adaptării între normalitate şi anormalitate.hipoactivitate intelectuală generală. conduse din aproape în aproape. . aceşti copii sunt capabili să folosească ajutorul primit. conduitele intelectuale sunt inferioare vârstei cronologice..structurile verbale sunt extrem de fragile.dificultăţi de învăţare şcolară şi o anumită limită de adaptabilitate.personalitatea se caracterizează prin instabilitate.hipoactivitate intelectuală generală. Busemann concepând inteligenţa ca o funcţie de sinteză.liminarul nu poate atinge faza de gândire abstractă. . căci există un prag al adaptabilităţii şcolare. .

.dizabilităţi specifice. inhibat. încetineală în gândire. clasificare etc. Aceşti copii întâmpină importante dificultăţi în însuşirea citit-scrisului şi calculului. Ei întâmpină dificultăţi în realizarea activităţilor de analiză. cu descrierea unor cazuri de dezvoltare dizarmonică a personalităţii. mai ales. Trebuie amintită particularitatea atitudinii acestor copii faţă de sarcina intelectuală. în care recunoaştem descrierea copilului instabil şi hiperkinetic. teamă de insucces.anomalii în ce priveşte fluxul ideaţiei. urmată de nesiguranţa afectivă influenţează negativ. Astfel. manifestată în dificultăţi de colaborare. proporţia. execuţiei. Lipsa de stăpânire. abandonează în mod brusc activitatea. toate aceste elemente construiesc o atitudine “constant” negativă mai mult sau mai puţin selectivă. Factorul de integrare (capacitatea de a corela pe plan mintal mai multe condiţii necesare reuşitei în situaţii problematice) şi cel de organizare a structurii cognitivoperaţionale sunt slab reprezentaţi. creşterii sau reglării. deci un deficit. cu conţinut semantic şi simbolic.hiperactivitate instinctuală. de stabilire a relaţiilor interpersonale şi în infantilism afectiv. Anxietatea. nesigure şi inerte (rigiditatea structurii). La nivelul verbal-abstract operaţiile mintale devin imprecise. prezentând de regulă conduite operatorii inferioare copiilor normali. Factorul verbal prezintă unele particularităţi. dincolo de care conduitele intelectuale ale acestor elevi devin dezadaptare. Urmarea firească a acestei situaţii de fapt poate fi 39 . la vârsta la care interesul pentru o experienţă nouă şi de activitate sunt considerabile. la pragul de transformare a sarcinii. autocontrolul-autoreglarea nesigură şi insuficientă sunt trăsături specifice copiilor cu dezvoltare de limită. de dezvoltare. comparaţie. Acestor simptome li se asociază frecvent o imaturitate socialafectivă. Liminarii îşi trăiesc rolul de elevi fără plăcere. perseverările mintale. Această categorie apare deci în contextul exigenţelor şcolare şi ea nu poate fi investigată şi tratată decât strâns legat de contextul care a evidenţiat-o. În felul acesta se structurează un eşec şcolar. . funcţional. . provocând frecvent inhibiţia şcolară. tulburări gnozice sau praxice. faţă de activităţile şcolare. ale transmisiei. . baraje ale gândirii sau lapsusuri. liminarul greu îşi poate organiza energiile emoţionale necesare realizării cu succes a activităţii şcolare. de adaptare. Din toate acestea rezultă o lipsă de activitate. orientarea . Peste acest nivel el prezintă în mod sistematic insuccese şcolare. nu respectă forma. neîncredere în sine. abstractizare. Nivel de aspiraţie scăzut. sinteză. ci de multe ori este. ceea ce duce la nedezvoltarea sau chiar lipsa intereselor cognitive. De multe ori deficitul mintal apare ca un deficit funcţional: apar dezechilibre între diferitele sectoare neuro-fiziologice ale deciziei. Prevăzând insuccesul sau simţind anxietatea. emotiv.hiperactivitate motorie. Ei se antrenează mai greu decât debilii mintali în rezolvarea problemelor. Structurarea perceptiv-motrică a spaţiului este tulburată. mărimea. Acest deficit de limită nu este numai organic. Copilul liminar întâmpină dificultăţi chiar din clasa I. Chiar atunci când se antrenează.hiperacrivitate emotivă specifică copilului timid. Copilul liminar rezolvă sarcinile şcolare doar până la un anumit nivel de complexitate şi abstractizare. momente de vid mintal. lipseşte coordonarea vizual-motrică mai ales la sarcinile de grafomotricitate. există un prag al adaptabilităţii şcolare..

al realizării caracterului practic-aplicativ care să înlesnească înţelegerea noţiunilor concrete. De aici şi până la tulburările de comportament nu mai este decât un singur pas. în funcţie de ritmul şi viteza de învăţare proprii. Aceste clase sunt caracterizate prin două trăsături dominante: efectiv redus şi organizarea unui proces instrucţional. Conţinutul şi metodologia trebuie structurate pe principiul individualizării şi diferenţierii procesului de predare-învăţare. şcoala. pe stimularea permanentă ţi activizarea elevilor în toate etapele de învăţare. Principii terapeutice Tratamentul pedagogic nu presupune instituţii specializate cu excepţia particularităţilor patologice propriu-zise. Acţiunile terapeutice vor fi direcţionate către “echilibrarea raporturilor afective ale subiectului cu familia. familial. gândire. învăţare etc. chestionare cu privire la aspectul: şcolar.absenteismul şi evadarea copilului în lumea jocurilor şi a aventurilor. adică cu posibilităţi de transfer în clasele obişnuite. Aceste simptome generale permit diferenţierea teoretică şi practică a copiilor cu intelect de limită ca o formă aparte a deficienţei mintale. memorie. prin intermediul psihoterapiei diferenţiate şi instituirea pedagogiei compensatorii a deficitelor fiecărui copil în parte. Argumentul hotărâtor în determinarea apartenenţei unui copil la această formă sau la cea a debilităţii mintale uşoare îl constituie capacitatea lui de învăţare şi de adaptare la cerinţele colectivităţii normale. Unii autori optează pentru o exprimare globală a personalităţii dinamic-complexă. sunt opinii care susţin că tratamentul pedagogic diferenţiat se poate realiza în clase speciale în şcoli obişnuite cu caracter deschis. liminarii constituind grupa deficienţilor mintali de funcţionalitate.. recuperabili. Intelectul de limită trebuie considerat ca o formă de întârziere psihică reversibilă. social. Instrumentarul utilizat pentru elaborarea psihodiagnosticului cuprinde: probe de atenţie. 40 . Evoluţie şi progres Diagnoza hipofreniei este destul de dificilă. Pe plan organizatoric.educaţional-terapeutic pe grupe şi individualizat. distinctă atât faţă de starea normală cât şi de debilitatea mintală. utilizând o metodologie compensatorie a deficitelor fiecărui copil în parte.

după clasificarea OMS. metodologie inadecvată etc. debilitate mintală. A. amândouă având însă un caracter ireversibil.). Ei afirmă că debilitatea mintală este echivalentă cu o 41 . Debilitatea mintală este definită diferit: unii o definesc pe baza deficitului intelectual (deficit de bază). discriminându-l de idiot care este o oprire în dezvoltarea fiziologică şi psihologică. De asemenea.Binet şi Th. incapabil de competiţie cu cei normali. Termenul de debilitate mintală nu are aceeaşi valoare în toate ţările.GRADELE DEFICIENŢA DEFICIENŢEI MINTALE MINTALĂ GRADUL I : MINTALĂ DEBILITATEA Definiţie. iar alţii consideră că deficitul de bază şi organizarea psihologică a debilului sunt consecinţa unei dezordini relaţionale precoce. Termenul este introdus pentru prima oară de Eduard Seguin. fără a-şi asuma responsabilitatea conduitei sale.Simon criteriul şcolar şi cel psihometric este preponderent în definirea debilităţii mintale. În aceeaşi accepţie se utilizează şi termenul de “moron” (SUA). care poate să-şi câştige existenţa numai în condiţii protejate. În ţara noastră termenul a fost preluat de A.Dupre (1909) debilitatea mintală înglobează toate formele de arieraţie mintală. imbecilitate. prima fiind o expresie a insuficienţei dezvoltării funcţiilor deja elaborate. Termenul este utilizat ca fiind sinonim cu insuficienţa mintală şi are înţeles variabil la diferiţi autori. Seguin delimita debilitatea mintală de demenţă. fără ca aceasta să fie determinată de factori şcolari propriu-zişi (şcolarizare insuficientă. După E. adică tripticul: idioţie. Debilitatea mintală se situează între imbecilitate şi liminaritate.Binet defineşte debilul mintal ca un subiect care are capacitatea de a comunica oral şi în scris cu cei din jur. Se discriminează uşor de deficienţa mintală severă şi profundă a căror capacitate funcţională de învăţare este în general inferioară. dar care manifestă o întârziere de 2-3 ani în perioada şcolarizării. ci de o dezvoltare mai lentă decât la copiii de aceeaşi vârstă. denumită uneori şi debilitate intelectuală sau întârziere mintală uşoară. referindu-se la individul cu un coeficient de inteligenţă de 50-70. După A. în raport cu debilul mintal la care nu se poate vorbi de o oprire. terminologie şi limite psihometrice Forma cea mai frecventă şi gradul cel mai uşor de deficienţă mintală este cel de debilitate mintală. să ajungă la o autonomie personală.Roşca. alţii prin deficitul psihosocial care poate sau nu să fie implicat în deficitul de bază.

La sfârşitul dezvoltării sale. cât şi la cea superioară. Până la această vârstă se pot diferenţia cu certitudine numai formele severe şi profunde de deficienţă mintală. Vârsta sa mintală se situează între 7-8 ani şi 9-10 ani.QI= 80-90 Stabilirea vârstei mintale. Ideea este preluată de R. de atitudinea familiei. Se consideră că deficienţa mintală este o problemă de adaptare. Variabilitatea coeficientului de inteligenţă a debilităţii mintale este în funcţie de proba administrată şi de autor. Criteriul este valabil în măsura în care autonomia personală. socială diferită. îndeosebi când dificultăţile de învăţare pun în evidenţă dezvoltarea deficitară a gândirii. Clasificarea după coeficientul de inteligenţă este extrem de variată.întârziere de 2 ani la de vârsta cronologică de 9 ani şi de 3 ani pentru vârste mai mari de 9 ani. socială depinde de doi factori: complexitatea vieţii sociale şi gradul de toleranţă al societăţii în care trăieşte subiectul. Astfel : Wechsler – QI = 50-70 Terman .Rey afirmă că această insuficienţă se manifestă în condiţiile în care subiectul este pus în situaţia unor solicitări intelectuale. Criteriul psihometric concretizat în vârsta mintală sau în coeficientul intelectual predomină şi astăzi psihopedagogia specială. fără să-I permită să-şi asume total responsabilitatea conduitelor sale. mai întâi la viaţa la viaţa de şcoală. economică. pe criteriul social susţin că debilii mintali sunt subiecţi incapabili să ducă o existenţă independentă. de tratamentul administrat. profesională.QI= 50-75 Raven . Capacitatea de adaptare a acestuia la condiţiile de viaţă şi muncă depind de experienţa din primii ani de viaţă. a scorului numeric. De altfel. ca rezultat al aplicării diferitelor teste. apoi la vârsta de adult . fiind considerat ca o tehnică indispensabilă pentru estimarea gradului de deficienţă. Atât coeficientul de inteligenţă cât şi vârsta mintală au valoare orientativă pentru că debilii mintali de acelaşi nivel intelectual au o dezvoltare şcolară. Opiniile care pun accentul pe deficitul psihosocial. aşa sa explică de ca diferenţierea acestei forme apare mai evidentă la vârsta preşcolară şi şcolară. Deci. debilitatea mintală reprezintă o insuficienţă mai mult sau mai puţin marcantă a dezvoltării inteligenţei. deoarece el este incapabil să prevadă implicaţiile. a coeficientului de inteligenţă nu trebuie să conducă la o echivalenţă cu vârsta copilului normal. atât la limita inferioară.Zazzo care consideră debilitatea mintală ca fiind forma cea mai uşoară de deficienţă mintală “prima 42 . Astfel. şcolii şi de eşecurile sau succesele din primii ani de viaţă. proba şcolară rămâne încă în zilele noastre un criteriu de selecţie şi triere a copiilor suspectaţi de deficienţă mintală pentru învăţământul special. fapt ce denotă inconsistenţa acestui sistem de evaluare şi totodată un avertisment de a nu cădea sub influenţa cifrelor. să ajungă la o “autonomie economică”. A. lăsându-i individului posibilitatea de a ajunge la autonomiei socială.QI= 50-69 Tredgold . toţi indivizii care sunt capabili să urmeze şcoala cu cei de o vârstă cu ei sunt incluşi în categoria debilităţii mintale. nu depăşeşte mecanismele de gândire şi modurile operaţionale ale unui copil de 9 ani. După această opinie. fără ca acest retard să fie o consecinţă a şcolarizării inadecvate.

A. cât şi pentru cei din jur. Toate acestea determină ca debilul armonic să fie educabil. B. Retardul intelectual este relativ armonios şi se manifestă îndeosebi ca întârziere şcolară.Rey avertizează. După H. debilii mintali formează grupa de deficienţă mintală uşoară. A. adaptabili pe planul instrucţiei. supraveghere. fiind capabil să înveţe o meserie şi să o exercite în condiţii normale de muncă. Trăsăturile de caracter : docilitatea. Sintetic. Caracterul de ineducabilitate permanentă. muncitori. fiind necesară însă asistenţă şi supraveghere educativă. este caracterizat prin preponderenţa tulburărilor de comportament şi a celor afective. ca urmare a faptului că aceştia sunt docili. aceştia nu pot beneficia în mod real de o şcolaritate obişnuită”. variabile de la o societate la alta. iar în cazul copiilor.zonă a insuficienţei mintale – insuficienţă raportată la exigenţele societăţii. Debilul dizarmonic. perfectibil. recuperabili pe plan şcolar. denumit şi debilul complet. “debilul simplu pasiv” (J.Piaget). profesional. utilizabil. la care insuficienţa intelectuală este primordială şi debilul dizarmonic la care tulburările intelectuale sunt asociate cu cele afective. hărnicia. cu un coeficient de inteligenţă între 50-70/80. Retardul intelectual este asociat cu tulburări afective. dar destul de pronunţată pentru a avea nevoie de îngrijire.Bernard debilul mintal se caracterizează prin arieraţie intelectuală simplă. social.Simon (1924) şi G. îl fac să fie educabil.Ey şi P. marchează cazurile la care deficitul intelectual constituie elementul fundamental al personalităţii. Formele clinice ale debilităţii mintale Grupa debilităţii mintale cunoaşte două mari forme clinice : debilul armonic. educaţiei şi exigenţelor societăţii. perfectibil. fără însă să fie însoţite de tulburări de natură motrică sau socială. estimate la un procent de 50% cu tulburări comportamentale care devin preponderente ca o consecinţă a hipogenezei sau a genezei 43 . cu posibilităţi de integrare profesională în urma orientării corecte. de incapacitate. perseverenţa etc. este opus celui armonic. de la o vârstă la alta”. Este capabil deci să utilizeze capacităţile sale reduse într-un sistem de muncă organizat. În adaptarea profesională şi socială debilul armonic manifestă un grad relativ de independenţă. de adaptare socială.Heuyer). Debilul armonic. că în definirea debilităţii mintale trebuie să luăm în considerare eşecul de a organiza şi stabili economic şi social o existenţă independentă. cu dificultăţi în activitatea de achiziţie. ascultători. fie dificultatea de “a-şi asuma responsabilitatea deplină a faptelor sale”. control atât pentru persoana lor. pasivi. posibil de compensat datorită calităţilor afective.fapt contestat de încercările reuşite din ultimile decenii. sinonim cu debilul “ponderat” (G. adaptabili la condiţii sociale inferioare. de a dobândi o autonomie personală şi socială este subliniat de majoritatea cercetătorilor care pun în evidenţă fie “incapacitatea relativă de adaptare la complexitatea mediului social”. Prognoza profesională este favorabilă dacă subiectul beneficiază de o educaţie specializată şi de o pregătire profesională adaptată posibilităţilor reale. Termen introdus de Th. Definiţia formulată de “Mental Deficiency Act” (Anglia) pune în evidenţă ineducabilitatea permanentă a debilului mintal apreciat ca o “persoană care prezintă o deficienţă mintală fără a fi însă la nivelul imbecilităţii.Vermeylen (1929). de asemenea. educabili. atitudinea ponderată.

44 . fugă. curios fără a fi atent. interesat fără a-şi putea fixa interesul său. c)Debilul dizarmonic emotiv cu caracteristici similare celor ale instabilului. Reacţiile sunt în general exagerate. Caracteristici somatice şi neurologice Deseori se notează o constituţie somatică displastică. inerţie. credul. cu o dezvoltare intelectuală insuficientă.sentimentelor moral-sociale sau cu tulburări psihomotrice de o intensitate relativ mai mare sau mai mică. d)Prostul este caracterizat printr-o capacitate mnezică relativ scăzută. pervertit sau pervers. însă cu o instabilitate afectivă mai pronunţată dar cu un nivel intelectual sensibil superior acestuia. de a se fixa asupra unei sarcini. dar caracterizată prin sărăcie. Este stăpânit de sentimentul de inferioritate care îl pune în situaţia de a evita competiţia. şi anume : debilul dizarmonic instabil. dizarmonică. comportament inconstant. prostul. devenind jenant în mediul şcolar. cu disproporţie între lungimea extremităţilor şi talie. nu în sensul unei evoluţii discordante.Simon distinge mai multe forme de manifestare a debilului dizarmonic. aspecte dismorfice facio-craniene: microcefalie. lipsă de dinamism. fapt ce implică acceptarea a două tipuri : lenea ocazională şi lenea din naştere. În general este lipsit de interes. instabilitate. dar de o gravitate mai mare. f)Leneşul este caracterizat de A. expansivitate şi stare de euforie. cu o aparentă uşurinţă verbală. Incapacitatea de a coordona activitatea. epileptoid. impulsiv. Este definit de A. imposibilitatea de a desfăşura un efort continuu şi perseverent limitează posibilităţile de adaptare socială şi compromite randamentul. ci a cristalizării particulare a trăsăturilor de personalitate într-o “dizarmonie evolutivă sau expresie deficitară”. incapacitate de decizie. emotiv şi hiperemotiv. oscilând între exuberanţă excesivă şi inhibiţie. de a desfăşura o activitate într-un spaţiu delimitat.Binet ca fiind o consecinţă determinată de mecanisme foarte diferite. hipostaturală.Binet prin 11 parametrii din care amintim că este o stare patologică produsă de o afecţiune mintală în faza incipientă. Grupa debililor dizarmonici este considerată uneori ca deficienţă mintală atipică. cu atitudini dezordonate bazate pe interese imediate. caracterizată prin indolenţă. b)Debilul dizarmonic excitat cu tulburări analog celui instabil. incapabil de efort susţinut. Se caracterizează prin agitaţie motrică permanentă. lipsit de spirit critic şi autocritic. Th. Se întâlnesc. debilul excitat. vanitos. vagabondaj care conduce la schimbarea permanentă a locului de muncă. cu o comunicare aparent bună. de asemenea. Se consideră acest tip ca o tranziţie între formele dizarmonice ale debilităţii mintale şi tipurile echilibrate din categoria debililor armonici. domiciliului. reacţii spontane ce îi creează dificultăţi de adaptare. debilul apatic. randament inconstant. a meseriei. predicţie pentru clişee şi forme gata făcute. inadaptare. apatie accentuată. permanentă agitaţie şi tendinţă spre turbulenţă. căutând în permanenţă acceptarea şi aprobarea celor din jur. vorbeşte neîncetat. hidrocefalie. Insuficienţa intelectuală este însoţită de tulburări comportamentale. cu randamente şcolare mediocre. conduită efervescentă caracterizată prin minciună. extrem de susceptibil. a)Debilul dizarmonic instabil se caracterizează prin incapacitatea de a se concentra.

Frecvent pot fi găsite simptome care trădează o participare viscerală, îndeosebi când etiologic este vorba de o eredopatie metabolică. Printre acestea notăm : hepatomegalie, splenomegalie, tulburări urinare, manifestări hematologice, deteriorări de oase, anomalii genitale (pubertate precoce sau întârziată). De cele mai multe ori se înregistrează o neîndemânare accentuată, mişcări inutile, sincinezii, instabilitate psihomotrică. În cazul unor leziuni frontale de tip sechelar se observă o dificultate marcantă în execuţia mişcărilor intenţionale, deoarece nu pot elabora formula motorie. În ordinea frecvenţei mai întâlnim leziuni cu expresia clinică neurologică ce constă în grade de diferite intensităţi a unor sindroame piramidale, extrapiramidale, cerebeloase, motilităţi oculare extrinsece. La copiii debili mintali au fost determinate o serie de particularităţi ale activităţii nervoase superioare. Astfel, formarea reflexelor condiţionate prezintă oscilaţii intense şi persistente sub aspectul timpului de latenţă, al forţei şi al duratei reacţiei. Cercetările au relevat o serie de particularităţi ale celui de-al doilea sistem de semnalizare şi ale interacţiunii sale cu primul sistem. Tulburările funcţiei de reglare a celui de-al doilea sistem de semnalizare în formarea legăturilor din primul sistem au efecte multiple : formarea încetinită şi lipsa de trăinicie a legăturilor temporale, puternica influenţă dezorganizatoare a agenţilor externi, incorecta verbalizare a stimulului sau a legăturii dintre stimul şi reacţie. Insuficienţa funcţiei reglatoare a celui de-al doilea sistem de semnalizare, precum şi disociaţia celor două sisteme sunt determinate, în primul rând, de fragilitatea engramelor corticale generate de semnalele verbale, ceea ce face ca ele să fie uşor induse negativ de semnalele din primul sistem de semnalizare. În literatura de specialitate există date care pun în evidenţă relaţia dintre deficienţa mintală şi activitatea electrică a scoarţei cerebrale la aceşti copii. O serie de cercetări relevă o oarecare relaţie între nivelul mintal şi EEG. Se arată că tipul de organizare a electroencefalogramei corespunde atât nivelului mintal, cât şi mai ales particularităţilor comportamentului psihomotor. 4. Tabloul psihopatologic Debilii mintali prezintă o serie de particularităţi specifice atât în ceea ce priveşte procesele de cunoaştere, cât şi în domeniul motricităţii şi afectivităţii. În ce priveşte percepţiile cercetările au relevat următoarele particularităţi : - Copii debili mintali prezintă unele deficienţe ale analizei şi sintezei; ei desprind din obiecte sau din imagini mult mai puţine detalii, fapt care face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice, determinând astfel confuzii. Se desprind elementele mai periferice sau cele delimitate prin contur sau culoare : - culoarea este o însuşire care se impune şi este desprinsă cu uşurinţă de către debilii mintali faţă de formă; - sinteza elementelor analizate este cu greu efectuată pe plan perceptiv: orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită; - durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la debilii mintali decât la normali; - îngustimea câmpului perceptiv – debilii mintali percep în mod clar, într-un timp limitat, un număr mai mic de elemente decât normalii;

45

- orientarea în spaţiu a debilului mintal este dificilă datorită atât îngustimii câmpului perceptiv cât mai ales capacităţii reduse de s stabili, pe plan intuitiv, relaţia dintre obiecte; - constanţa percepţiei de formă şi mărime la copilul debil mintal se realizează într-un ritm foarte lent şi cu multe dificultăţi, constituindu-se ca o trăsătură specifică a acestor copii; - lipsă de flexibilitate a activităţii cognitive-în general, a activităţii perceptive ,în mod special. În continuare se impune punctarea trăsăturilor specifice gândirii debilului mintal: - gândirea este caracterizată în primul rând prin predominarea funcţiilor de achiziţie comparativ cu funcţiile de elaborare, gândirea debilului mintal nu este creativă, ci reproductivă; - decurgând din trăsătura de mai sus apare predominarea gândirii concrete şi practice faţă de gândirea abstractă şi speculativă; - deficienţele de intelect întâlnite apar nu numai în operaţiile complexe de generalizare şi abstractizare, ci şi în operaţiile elementare de analiză, sinteză şi comparare; - debilul mintal stabileşte mai uşor deosebirile decât asemănările - şi această trăsătură se menţine până la o vârstă mai mare; - procesul de generalizare nu este absent din activitatea de gândire, numai că el se realizează la un nivel scăzut; - înţelegerea care constă în integrarea cunoştinţelor noi în sistemul anterior elaborat apare cu greu, din cauză modului defectuos în care se realizează această integrare; - capacitatea redusă de a folosi cunoştinţele vechi în înţelegerea şi rezolvarea unor situaţii diferite este una din particularităţile de bază ce influenţează întregul proces de cunoaştere, din cauza inerţiei gândirii, în rezolvarea problemelor apar “perseverări” din care copilul debil mintal poate ieşi cu greu. Apariţia şi dezvoltarea limbajului este considerată ca unul dintre indicii cei mai semnificativi din tabloul psihopatologic. În această direcţie se evidenţiază câteva trăsături caracteristice: - primul cuvânt apare la copilul debil mintal în medie la vârsta de 2 ani pe când la copilul normal la vârsta de 1 an; - utilizarea propoziţiei apare în comunicarea copilului normal la 1,7 ani, pa când la debilul mintal abia la 3 ani; - o serie de autori stabilesc vârsta medie de apariţie a vorbirii normalilor la 15,7 luni, pe când la debilii mintali la 34,2 luni; - cu tot decalajul şi variaţiile existente între autori, rămâne valabilă constatarea că la copilul debil mintal limbajul se dezvoltă, în general cu întârziere, sub toate aspectele sale. Cu toate acestea, cercetările au scos în evidenţă că nu orice întârziere în dezvoltarea vorbirii este un indiciu semnificativ al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a întârzierii vorbirii este insuficienţa intelectuală. Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare a limbajului şi nivelul intelectual este justificată şi de faptul că limbajul este un fenomen foarte sensibil la condiţiile educative.

46

Deficienţele limbajului apar sub aspecte variate: al perceperii şi înţelegerii vorbirii interlocutorului, al volumului vocabularului, al expresivităţii vorbirii, al articulării şi ritmului vorbirii, al mijloacelor de comunicare; dar, trebuie să specificăm că întreaga gamă de deficienţe poate fi întâlnită şi la normal. Specificul deficienţelor de limbaj constă: - o frecvenţă mai mare decât la copilul normal, aici există o anumită legitate: cu cât gradul deficienţei este mai mare, cu atât şi frecvenţa tulburărilor de limbaj este mai mare; - o persistenţă mai mare şi o rezistenţă specifică la acţiunea de corectare. Vocabularul copiilor debili mintali este mai limitat decât cel al normalilor: el este mai sărac în cuvinte-noţiuni care desemnează mărimi, relaţii spaţiale, caracteristici psihice; în vocabularul utilizat în vorbire predomină substantivele, această trăsătură menţinându-se mai mult timp decât la normali; numărul de verbe este mai mic decât la normali. Se întâmpină dificultăţi considerabile în înţelegerea şi utilizarea comparaţiilor, epitetelor şi metaforelor. Fraza, atât în limbajul scris cât şi cel oral se caracterizează printr-un număr mai mic de cuvinte, precum şi printr-o construcţie defectuoasă din punct de vedere gramatical: lipsa de acord a verbului în număr şi persoană cu subiectul, omiterea subiectului, omiterea predicatului, repetarea subiectului şi predicatului la sfârşitul frazei. Aceşti copii întâmpină dificultăţi importante în însuşirea formei scrise a limbajului; datorită acestui fapt există o dislexie, disgrafie şi disortografie specifică debilului mintal. Datele existente cu privire la memoria acestor deficienţi sunt uneori contradictorii. Unii autori susţin că debilitatea mintală nu exclude posibilitatea unei memorii dezvoltate, chiar a unei hipermnezii. Alţi autori arată că de regulă, memoria este deficitară sub unele aspecte. Dintre aceste caracteristici se pot aminti: - s-a stabilit că întinderea memoriei de cifre este mai redusă comparativ cu copilul normal de aceeaşi V.M.; - la debilii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar; aceşti copii nu recurg la procedee de fixare intenţionată, nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului nici ăn momentul fixării, nici în momentul reproducerii; - una din caracteristicile importante ale memoriei este rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor, care duce de fapt la dificultăţi importante în realizarea transferului de cunoştinţe; - lipsa de fidelitate a memoriei este o altă particularitate care apare frecvent; ei nu pot oferi indicaţii demne de încredere în legătură cu obiectele văzute sau în legătură întâmplările la care au asistat, din cauza sugestibilităţii lor pronunţate; - ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât copii normali, pentru a reţine un material verbal; au nevoie de un număr mare de repetiţii nu numai pentru a putea reţine un volum oarecare de cunoştinţe, dar şi pentru a ajunge la o scădere a greşelilor. S-a dovedit că marea majoritate a acestor copii prezintă deficienţe ale motricităţii. S-a stabilit, de asemenea, că cu cât gradul deficienţei mintale este mai mare cu atât nivelul motricităţii rămâne mai scăzut.

47

.efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu numai de nivelul intelectual. Întârzierea motricităţii se înregistrează mai ales sub următoarele aspecte: . generate de trebuinţele şi de interesele momentane.relaxarea voluntară se realizează cu dificultate la anumite grupe de muşchi.A. lipsa de precizie apare şi în mişcările mari. reglarea forţei musculare este deficitară. dacă se asigură condiţii de antrenament. Unii autori. . .indicaţiile verbale îi ajută în mai mică măsură în organizarea şi corectarea comportamentului motor.scopurile pe care şi le fixează debilul mintal sunt scopuri apropiate. debilii mintali au tendinţa de a imita mişcările ca în oglindă. în general.contractarea anumitor grupe musculare nu se realizează dintr-o dată. se constată că debilii mintali de tip familial sunt mai puţin deficitari sub aspectul timpului de reacţie decât cei cu leziuni cerebrale. apropiindu-se mult de nivelul normalilor. de acest aspect trebuie să se ţină seama în corectarea deficienţelor motricităţii. Se consideră că aceşti deficienţi prezintă între 8 şi 14 ani o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe. . imprecizia mişcărilor este însoţită de sinkinezii importante. A. . datorită mai ales insuficienţei senzaţiilor kinestezice. .se abate de la scopul fixat. dacă întâmpină dificultăţi.Lehtimen au relevat faptul că debilii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mult mai numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. . . mai scăzută.precizia mişcărilor este şi ea scăzută. unii autori 48 .unii debili mintali pot fi hiperkinetici sau hipokinetici. şi execută o altă activitate mai uşoară. precum şi la trecerea de la o mişcare la alta. . mai ales în coordonarea ochimână şi dexteritatea manuală. . ca.el întâmpină dificultăţi în imitarea mişcărilor. fapt care influenţează negativ formarea multor deprinderi.lateralitatea manuală stângă sau ambidextră se observă mai frecvent la debilii mintali decât la normali. în care adeseori se cuprind şi muşchii antagonişti. dar ea este mai evidentă în mişcările fine ale mâinii. . copiii cu debilitate mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care necesită o dexteritate manuală pronunţată.E.motricitatea se poate ameliora în mod simţitor. ci numai după o perioadă de sinkinezii.viteza mişcărilor atât ca desfăşurare cât şi ca timp de reacţie este. imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în spaţiu.Se ştie că gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia întârzierii mintale. ci şi de unele particularităţi ale personalităţii. comparativ cu rolul aceloraşi indicaţii la copilul normal.dexteritatea manuală prezintă deficienţe majore în special la debilii mintali cu un QI sub 60.Strauss şi L. s-a stabilit faptul că ea prezintă deficienţe în toate momentele desfăşurării sale: . În ceea ce priveşte activitatea voluntară. ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie. unii sunt capabili să execute o activitate manuală tot atât de precis ca şi unii normali.

6%.7%. Chiar atunci când nu prezintă tulburări evidente ale afectivităţii.8%. Unii dintre ei sunt placizi. distrugerea obiectelor. în condiţiile unei atitudini realiste a familiei reuşesc să se integreze în familie. Mai mult.9%.absenţa răspunsului la solicitări: 13. care face ca un copil debil mintal de vârstă şcolară să aibă manifestări proprii preşcolarilor. unii sunt mai frecvent euforici. .neastâmpăr-instabilitate: 9. însoţită de reacţii agresive faţă de cei din jur.manifestări de negativism apar frecvent ca efect al capacităţii reduse de lucru a scoarţei cerebrale. Uneori aceşti copii prezintă frici nejustificate. debilul mintal este înclinat să treacă imediat la acţiune.8%. .5%. Cea mai frecventă tulburare este imaturitatea afectivă. 49 . Nu toţi debilii mintali se caracterizează însă prin emoţii explozive. el nu prevede dificultăţile care s-ar putea ivi şi nu cere lămuriri suplimentare. sentimentul de inferioritate.2%.4%. . . capacitatea redusă de a controla expresiile emoţionale complică relaţiile lor cu cei din jur. alţii iritabili. Tulburările afective şi emoţionale sunt o componentă principală a tabloului psihopatologic. sub aspectul emoţiilor şi sentimentelor. . perturbă succesiunea diferitelor etape ale dezvoltării afective. . .variate simptome nevrotice: 2. Se observă uneori predominarea unei dispoziţii: astfel. . Afectivitatea este totdeauna perturbată fie că debilitatea constituie un teren pe care acţionează condiţiile educative defectuoase. . marea emotivitate.tensiune emotivă: 8.ostilitate faţă de copii: 3.insuficientă atenţie acordată instrucţiei. Un studiu sistematic efectuat de M.indiferenţă faţă de aprobarea adulţilor: 10. aceşti copii au o gamă mai redusă de sentimente decât normalii de aceeaşi vârstă. lovirea propriului corp. nu sunt expresia unor trăiri adânci şi stabile. Manifestările exterioare puternice sunt efectul capacităţii reduse a scoarţei cerebrale de a realiza un control asupra centrilor subcorticali.anxietate în legătură cu afecţiunea adulţilor: 10. este lipsit de orientare prealabilă în activitatea pe care o desfăşoară.ostilitate faţă de adulţi: 13.relevă existenţa a două categorii de debili mintali: unii care luptă pentru succes şi alţii care încearcă să evite insuccesul. Manifestările descrise. defectul de verbalizare.Chazan relevă următoarea distribuţie a diferitelor tulburări ale afectivităţii la copiii debili mintali: -depresie: 16. . Copiii debili mintali. fie că aprecierea negativă a situaţiilor.anxietate în legătură cu acceptarea de către alţi copii: 6.8%. . au o capacitate redusă de a stabili un contact afectiv adecvat cu adulţii sau chiar cu copiii de aceeaşi vârstă. alţii apatici.8%. cu tot caracterul lor exploziv. Emoţia de mânie ia proporţiile unei crize de furie. Manifestările emotive sunt adeseori exagerat de puternice în raport cu cauza care l-a produs.

Terman . dar insuficiente pentru o şcolarizare corespunzătoare şi de a-i asigura o activitate independentă.3-7 ani . situată între nivelul deficienţei mintale profunde şi cel al debilităţii mintale.M.R. Binet-Simon caracterizează deficienţii mintali sever ca fiind subiecţi incapabili de actul lexic şi grafic.Lafon . Deficienţa mintală severă este definită după criteriul deficitului intelectual având ca punct de plecare datele oferite de psihometrie şi după criteriul psihosocial având ca reper capacitatea de adaptare socială. aspect foarte important pentru stabilirea măsurilor de asistenţă socială şi recuperare profesională. în general. fără să poată achiziţiona conceptul de număr. definiţie. fără însă a ajunge la un anumit grad de automatizare. întârziere mintală mijlocie. Definirea după criteriul psihometric diferă de la un autor la altul.Alex.Simon . 50 .Brânzei arată că acesta nu are capacitatea reprezentării noţiunilor folosite şi este incapabil de a-şi formula propriile sale gânduri.D. Capabil de unele calcule elementare. în funcţie de probele administrate: . P. Este instruibil până la un anumit punct. În urma unor influenţe medico-pedagogice aceştia ajung să citească şi să scrie la nivelul silabelor şi al cuvintelor. Capabil să achiziţioneze un volum minim de cunoştinţe. să-şi formeze o reprezentare clară despre numere şi componenţa lor.QI = 20-49 .DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL II-LEA sau DEFICIENŢA MINTALĂ SEVERĂ Terminologie. arieraţie severă sau moderată. oricât de simple ar fi ele.A. QI = 30 – 55/60 . Terminologia afectată acestei stări deficitare ireversibilă este vastă: oligofrenie de gradul al II-lea.QI = 20-50 Vârsta mintală este.3-5 ani imbecili profunzi 5.7 ani imbecili lejeri . motrice etc. limite psihometrice Deficienţa mintală de gradul al II-lea este cea de-a doua formă clinică de deficienţă mintală. fără ca acestea să fie o consecinţă a unor tulburări vizuale.Binet – Th. cu un procent de 18-20% din totalul deficienţilor mintal. Esquirol definea deficientul mintal sever ca având posibilitatea însuşirii într-un anumit grad forma orală a limbajului. iar coeficientul de inteligenţă variază între plafonul minim de 20 şi cel maximal de 55/60. cu posibilităţi de a-şi însuşi tehnici intelectuale.3-7 ani . Este parţial educabil. Ei reuşesc să se servească de experienţele anterioare pentru a se adapta la o situaţie nouă (Wallon). Roşca .L.Wechsler . aceeaşi după toţi autorii.

denumit şi debilul inferior. agitaţi. supranumiţi impropriu “idioţi savanţi”. agresivi. deoarece acest concept înglobează nu numai ansamblul cazurilor clinice. iar după E.Pevzner. o clasificare binară : imbecili stabili sau apatici. integrabili în comunitate în condiţii protejate şi uneori în condiţii obişnuite în funcţie de exigenţele societăţii. somnolenţi. capacitatea de autoprotecţie. dar cu o capacitate normală de autoprotecţie. Unii autori preferă utilizarea termenului de infirmitate mintală (pentru idioţi şi imbecili). care nu pot sta liniştiţi. arieraţii fiind capabili doar de achiziţia unor automatisme sau conduite condiţionate. După unii autori deficientul mintal sever poate avea o oarecare autonomie într-un cadru structurat şi vârsta socială variază între 4-9 ani. deficientul mintal sever este utilizabil.dezinhibaţi. se caracterizează prin deficit intelectual pronunţat. apă. lipsiţi de agresivitate.M. cu un anumit grad de relativitate. în consecinţă. În funcţie de afectivitate.Doll există trei grade : inferior. în mare măsură. rutinare. adaptabili la procesul de instrucţie. care se diferenţiază după capacitatea lor de adaptare intelectuală şi socială.nepăsători. După gradul de deficit (E. dificultăţi stradale).Tredgold) există. mijlociu şi superior. inofensivi. vorbesc fără oprire. activitatea voluntară şi particularităţile neurodinamicii aceştia sunt clasificaţi după S. de asemenea. educabili şi perfectibili. cu o afecţiune predominant paternă. ca de exemplu. 51 . Deficienţii mintal sever stabili se pot încadra într-o disciplină socială elementară. nefiind necesară ă asistenţă permanentă. . Sintetic. de a avea grijă de securitatea sa ăn viaţa cotidiană. Într-un cadru social cu o structură mai puţin complexă. absenţa comunicării şi. deficientul mintal sever este o persoană incapabilă de a se întreţine singur. recuperabili din punct de vedere profesional şi social.F. neliniştiţi. cu posibilităţi de educare reduse. inhibaţi. fiind o formă de insuficienţă mintală gravă situată în zona deficienţei mintale severe. imbecili instabili sau excitaţi. iar cei cu manifestări psihopatice sunt în general izolaţi sau instituţionalizaţi. deficienţii mintal sever formează grupa deficienţilor mintali cu un coeficient de inteligenţă între 30-50.A. iar alta a oligofrenilor atipici. Arieraţia autistică. una cu o etiologie necunoscută : arieraţie autistică. constituie un criteriu de delimitare dintre deficientul mintal sever şi cel profund ( criteriul este specific psihopedagogiei speciale anglo-saxone). deşi ritmul de dezvoltare fizică şi psihică nu permite decât o adaptare socială relativă. Există şi forme clinice care formează o categorie aparte. în două grupe : . excitabili. Viitorul social este în funcţie de mediul de viaţă şi. 2. apatici. agresivi.Seguin) există două tipuri : imbecil superior. Este capabil să se apere împotriva pericolelor obişnuite (foc. De altfel. ci şi toate implicaţiile sociale ridicate de aceşti deficienţi mintali care reprezintă 2%0 din populaţie. Formele clinice Între deficienţa mintală severă şi cea moderată există o serie de cazuri de tranziţie. imbecilii prodigioşi. indiferenţi. denumit şi debil profund şi imbecilul inferior. plasabili şi utilizabili în condiţiile unor instituţii de asistenţă şi protecţie socio-pedagogică de tipul cămin-şcoală.După criteriul capacităţii. de afectivitate. În general sunt adaptabili la activităţi simple. După comportament (A.

proeminenţa globilor oculari. Exemple: . Caracteristic acestei forme clinice este tulburarea de motricitate. motorie deosebită. oxicefalie. 52 .). în afara celor deja achiziţionate.imbecili cu un simţ olfactiv foarte dezvoltat care pot discrimina cu uşurinţă diversele mirosuri.anomalii genitale ( pseudohermafroditism ).aspectul displastic facio-cranian (hipertelorism. . asimetrii craniene.Caracteristici somatice şi neurologice Fiind vorba de afecţiuni care în majoritatea cazurilor sunt contractate în cursul perioadei fetale. procese de hiperkeratoză sau lichenificare etc. El nu poate executa o mişcare izolată. hernii ale peretelui abdominal. tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-statural. reproduc “după ureche” melodii foarte complicate pe care le-au auzit. aceştia nefiind capabili să folosească datele evocate în mod suplu. fenomenali caracterizaţi prin aptitudini particulare de calcul. nas lăţit. disproporţii evidente între lungimea corpului şi a membrelor. La fel cu modificările somatice şi cele neurologice sunt întâlnite la deficienţii mintali de gradul al II-lea într-o proporţie mai mare decât la debilii mintali. .modificări ale cutano-mucoaselor (ichtioze. care precizează cu corectitudine datele calendaristice de naştere ale unui număr mare de oameni. 3. având ca suport etiopatogenetic o tulburare genetică. frecvenţa malformaţiilor somatice este de regulă ridicată.imbecili cu aptitudini muzicale remarcabile înzestraţi cu talente muzicale excepţionale: cântă la pian compoziţii foarte grele.malformaţii viscerale: hepato-spleno-megalie. cromozomială sau embrio-fetopatică.).modificări osteo-articulare (de statică a coloanei vertabrale. . facies de pitic. creator. explicabile printr-o memorie vizuală. în configuraţii noi. auditivă. . capabili să spună corect şi fără ezitare ziua din săptămână corespunzătoare oricărei date din ultimii cinci ani ai vieţii sale.Imbecilii prodigioşi formează cazurile ce ilustrează o dizarmonie de dezvoltare intelectuală şi prezenţa unor hipermnezii mecanice. . Dintre malformaţiile întâlnite notăm: . însă mai discrete şi mai constante decât la deficienţii mintal profund de gradul al III-lea.calculatori de calendare. În literatura de specialitate sunt descrise numeroase cazuri din care amintim: Calculatorii prodigioşi. displazii faciale. mişcările sunt stângace şi lipsite de fineţe prezentând numeroase sincinezii mai ales la nivelul membrelor superioare.imbecili cu talent remarcabil pentru desen. urechi malformate etc. Hipermnezia este de natură mecanică.calculatori care se referă la cazurile de “hipermnezie de dicţionar” sau care “reţin zeci şi sute de versuri după o singură lectură”. Într-adevăr motricitatea este slab dezvoltată şi insuficient diferenţiată. macroglosie.realizează mintal operaţii rapide cu numere cu mai multe cifre în cadrul celor patru operaţii matematice. picior strâmb etc. . . . .). metabolică. tumorete subcutanate. gură de lup. Imbecilii prodigioşi formează categoria de deficienţă cu un nivel mintal mai scăzut dar cu unele aptitudini particulare extrem de dezvoltate. pete vasculare.

iar atunci când reuşesc deprinderea este mecanică. nu numai după etiologie. excepţională. parapareze). Gândirea lor rămâne prin excelenţă o gândire concretă. Vocabularul este restrâns la cuvintele uzuale. displazii faciale (mongoliană). parţială şi prin aceasta imperfectă. Această labilitate afectivă se manifestă prin plâns şi crize nemotivate. deficienţii mintal sever ajung să-şi însuşească sistemul simbolic al limbajului în vederea comunicării. violente. În literatura de specialitate sunt definite un oarecare număr de tipuri clinice. ajungând până la crimă. trăsături care fac dificilă integrarea socială. atunci. este constant punctat de insecurităţi. Afectivitate este întotdeauna foarte imatură şi labilă. ei nu depăşesc mecanismele gândirii conceptuale şi modurile operaţionale care caracterizează gândirea copilului de 7 ani. uneori imbecilul poate deveni periculos pentru viaţa socială. iar inteligibilitatea este redusă. hipertonie musculară cu hiporeflexie). imbecilul se poate concentra. situaţională restrângându-se la rezolvări mecanice. Unii sunt indiferenţi. pareze faciale). Sub raportul pronunţiei prezintă numeroase defecte de articulaţie. episoade de depresie anxioasă în cursul cărora poate apare suicidul. izolaţi. Vorbirea lor este imperfectă. auditiv). Tabloul psihopatologic Pe plan intelectual. un oarecare negativism faţă de anturaj. Sunt întâlnite sindroame neurologice motorii (hemiplegii. furii subite. Ei prezintă conduite reactive la o situaţie de abandon şi pe acest fond se pot dezvolta structuri mintale obsesionale şi fobice. Structura gramaticală a limbii nu este însuşită şi datorită acestui fapt vorbirea lor este frecvent agramaticală. Prin definiţie ei nu reuşesc să-şi însuşească citit-scrisul. tulburări vestibulare şi atingeri de nervi cranieni (motricitatea extrinsecă a globilor oculari. Atenţia este caracterizată prin instabilitate. ci şi după trăsăturile comune ale aspectelor clinice şi de evoluţie. emotivi şi arată un ataşament exclusiv persoanelor care se ocupă de el. reacţii ostile frecvente.În afară de aceste tulburări întâlnim şi o serie de sindroame neurologice bine conturate. deoarece lumea îi apare ca fiind ostilă. nu reuşesc să înţeleagă relaţiile spaţiale şi nu pot să achiziţioneze noţiunea de număr. De multe ori comportamentul lor nu este decât o tentativă de a evita o situaţie de eşec. paroxistice. Memoria este de regulă diminuată însă uneori poate să fie hipertrofiată. au o mare nevoie de securitate. când este interesat. 53 . referindu-se numai la o serie din elementele limbajului scris. La sfârşitul dezvoltării lor. Comportamentul este dominat de emotivitate care însă este întotdeauna rău controlată. 4. alţii sunt afectuoşi. tulburări extrapiramidale şi spinocerebeloase (ataxie. Fondul afectiv este alcătuit din puerilism şi vanitate. mişcări involuntare. tulburări de echilibru. anomalii cranio-faciale însoţite cu malformaţii ale organelor senzoriale (vizual. hidrocefalie. inactivi. Deliruri de revendicare şi persecuţie. ca : microcefalie. Afectivitatea rămâne deci elementară. craniostenoze. Numeroasele comportamente aberante întâlnite nu sunt decât reacţii de insecuritate şi furie sau atitudini de prestanţă. pentru scurtă vreme.

El are nevoie de o tutelă şi o supraveghere constantă. Încadrarea socială şi familială. Într-un cadru social a cărui structurare nu este prea complexă.Dintre aceste tipuri amintim : mongoloidismul. sub control constant. Este vorba de deprinderile sociale şi deprinderile de muncă. Posibilităţi şi realităţi Deficientul mintal sever este incapabil de a se autoconduce în relaţiile cu lumea şi cu el însuşi. În cadrul acestor instituţii se pune accentul pe dezvoltarea deprinderilor care fac deficientul cât mai puţin dependent de asistenţă. de aceea el rămâne un asistat permanent. definiţie. În ultima perioadă prognosticul adaptării sociale a deficientul mintal sever a fost radical modificat datorită sistematizării metodelor reeducative speciale care foloseşte în mod particular “inteligenţa senzorio-motrică”. în cadrul unui atelier de muncă protejată sau în cadrul gospodăriei familiei. Sunt consideraţi parţial recuperabili. Poate efectua o serie de munci sub supraveghere. 54 . prin organizare administrativă şi legislativă. însă nefiind capabili să se autoconducă. DEFICIENŢA MINTALĂ DE GRADUL AL III – LEA sau DEFICIENŢA MINTALĂ PROFUNDĂ Terminologie. întârzierea mixedematoasă. întârzierea cu note autistice. datorită formelor de muncă adaptată. cretinismul. ignoranţă. prin înţelegerea familiei în efortul de educare. limite psihometrice Cuvântul idioţie vine din grecescul “idioteia” – care înseamnă simplitate. Efortul educativ are o ţintă bine precizată de la început: obţinerea unei maturizări sociale şi a unei deprinderi de muncă care să facă posibilă integrarea într-o activitate productivă simplă.el este utilizabil şi semiperfectibil. de regulă verbali care pot ajunge la unele performanţe şcolare însă care sunt cu totul inutilizabile pentru ei. Pentru aceşti deficienţi mintali funcţionează un tip de instituţie specială : căminşcoală. rămân dependenţi sociali. Deficientul mintal sever poate fi educat să se alimenteze singur. în general autoservirea lui este accesibilă. Această încercare de a desprinde unele tipuri clinice are o valoare prognostică şi educativ-terapeutică deosebită. în mediul rural poate face unele operaţii simple. nuanţând atitudinea recuperatorie faţă de aceşti deficienţi. însă mult mai puţin imperativ ca deficientul mintal de gradul al III-lea. Se întâlnesc şi imbecili euforici.

T.Esguirol “dementul este un bogat care s-a ruinat.C. a oligofreniei severe sau a absenţei autoconducţiei. Studiile lui G. Prin aceste idei. dar şi forma cea mai rar întâlnită. este încă controversată.ei nu-şi însuşesc limbajul. mai puţin în Anglia şi Franţa şi înlăturat în SUA datorită rezonanţei patologice şi traumatizante. retardul devine mai evident.Hevernin în 1945 referitoare la demenţe infantile. ceea ce îl discriminează de demenţă. subliniază că distincţia dintre demenţă infantilă şi deficienţă înainte de vârsta de 3 ani este dificilă şi înţeleasă în mod divers şi foarte vag.Itard. În literatura recentă este inclusă în grupa întârzierilor (înapoierilor) mintale profunde. care sub termenul de idiotism îngloba un ansamblu de dezordini deficitare şi anume demenţa şi idioţia. deşi pot emite o serie de sunete şi chiar silabe. El afirmă că.Esquirol defineşte aceată formă de deficienţă mintală utilizând criteriul achiziţiilor verbale. în special al idioţilor. puţin câte puţin.Pinel (1809). opinând că idioţenia 55 . care la debutul dezvoltării sale se distinge puţin de copilul normal dar. idiotul este întotdeauna în mizerie…fiind o stare particulară la care facultăţile intelectuale nu se dezvoltă niciodată”. I se acordă o atitudine afectuoasă şi este scos din izolarea sa. atât pe plan teoretic. Pinel (1809) şi reluat de Jean Esquirol (1818).Esquirol stabileşte totodată şi distincţia dintre idioţia congenitală care este o oprire în dezvoltarea mintală şi demenţă. iar Belhomme (1824) se apropie mai mult de adevăr. Morel rezervă termenul numai pentru stările grave de insuficienţă mintală congenitală. adică toate stările mintale deficitare grave. debilul mintal este născut sărac şi rămâne sărac”. considerând că “idioţia nu este o boală. Termenul „idioţie” este introdus de Ph. care este o deteriorare câştigată. Astfel acesta devine obiect de studiu şi se întrezăresc posibilităţi de educare în condiţiile în care este supus unei influenţe organizate. Edouard Seguin (1846) defineşte idioţia global. cu un procent de 5% din totalul deficienţilor mintal.Esquirol (1818) introduce termenul de idiot în locul celui de idiotism. până ce se ajunge la o diferenţă enormă faţă de normal. pe baza unor simptome clinice. J. fără a lua în considerare că demenţa presupune o deteriorare a inteligenţei care era deja într-o stare normală de dezvoltare.Kohler. După J. J. Seguin poate fi considerat un precursor al grupului Binet-Simon în ceea ce priveşte conceptul de vârstă mintală. profunde. afirmând că “dementul este un bogat devenit sărac. există copilul anormal. cât şi practic. această confuzie a predominat întreaga operă a lui Pinel. Teza lui Esguirol privind caracterul congenital al deficienţei. Prima definiţie a fost dată de Ph. folosit frecvent în nordul şi estul Europei. De fapt. pe când deficienţa presupune o evoluţie progresivă a inteligenţei. alături de idiot. considerând-o ca pe o infirmitate a sistemului nervos şi lansează ideea unui dinamism al dezvoltării inteligenţei.Deficienţa mintală profundă reprezintă forma cea mai gravă de deficienţă mintală previzibilă încă din copilărie. este o stare în care facultăţile intelectuale nu s-au manifestat niciodată sau nu au putut să se dezvolte suficient pentru ca un idiot să dobândească cunoştinţele relative unei educaţii pe care trebuie s-o primească un individ de aceeaşi vârstă şi plasat în aceleaşi condiţii cu el”. Edouard Seguin (1844). J. Psihopedagogia specială a secolului al XX-lea deschide o breşă în studiul arieraţilor şi.

nu-şi poate exprima ideile. să înţeleagă gândirea exprimată de altul.Bernard dezvoltarea intelectuală a idiotului se opreşte la vârsta reală de 6 sau 8 ani. El nu este o fiinţă aparte. Idiotul nu depăşeşte nivelul intelectual al unui copil de 2 ani. nu este atent. nu este capabil de a se apăra de pericolele evidente. adică a capacităţii de a răspunde de propria securitate în viaţa de toate zilele.Wallon să afirme că nu trebuie să descriem stările deficitare în formele negative sau chiar pozitive în raport cu personalitatea umană. ceea ce gândeşte. tipul caracterizat prin absenţa totală a limbajului. Roques de Fursac sintetizează criteriile esenţiale ale nivelului mintal corespunzător idiotului la patru trăsături: idiotul nu vorbeşte. cu un nivel intelectual inferior normelor de 3 ani. care defineşte idiotul ca “persoana ce prezintă un deficit mintal de maniera în care este incapabilă să vegheze asupra propriei sale securităţi în viaţa cotidiană”. ci o clasă de indivizi la care constatăm numeroase nuanţe. Criteriile de clasificare a deficienţei mintale de gradul al III-lea sunt variate. de a se adapta. nivelul intelectual. Binet-Simon (1905. Aşa se explică de ce este extrem de dificil de a stabili profilul psihologic al unui individ anormal şi mai ales al deficientului mintal profund care prezintă o paletă aşa de variată de tipuri.Seguin) există trei tipuri: idiotul a cărui comunicare se rezumă la nivelul cuvintelor şi a unor propoziţii scurte. Ei opinează pentru clasificarea psihologică şi nu pentru cea etiologică şi anatomofiziologică. După A. idioţia cu hidrocefalie. 1927. cu o maturitate socială ce se termină la vârsta de 10 ani. fără c ao tulburare de auz. Dificultatea derivă şi din faptul că starea mintală a acestuia nu poate fi raportată la o anumită vârstă a copilului normal. Aplicând criteriul de clasificare a arieraţiei mintale. idioţia asociată cu întârziere în dezvoltarea 56 . capacitatea copilului de a munci. spre deosebire de imbecil. incapabil de a se întreţine singur. cu vârsta mintală de 4 ani.este o stare constituţională la care funcţiile intelectuale nu sunt dezvoltate. ci trebuie să relevăm structura psihică a fiecărui tip. deficienţa mintală de gradul al III-lea formează grupa de deficienţă mintală cu un coeficient de inteligenţă sub 30. P.Kohler) definesc idioţia după criteriul capacităţii de autoprotecţie. încadrându-l în grupa “marilor infirmi mintali cu importante deficienţe organice.limbajul oral şi scris. 1869) există şapte tipuri: idioţia cu microcefalie. senzoro-motrice şi instinctive”. Cercetările contemporane (Cl. tipul la care articularea se limitează doar la cuvinte monosilabice.subiectul fiind plasabil numai în condiţii de muncă protejată. fapt ce l-a determinat pe H. Sintetic. la care funcţiile intelectuale sunt dezvoltate până la un anumit punct. După criteriul limbajului (Ed. Criteriul de definire este preluat de Mental Deficiency Act.1911) definesc idioţia după criteriul psihometric. Binet-Simon definesc idiotul ca fiind “un copil care nu poate să comunice prin limbaj cu cei din jur. a organelor fonoarticulatorii să explice această pseudo-afazie. ceea ce este în întregime o deficienţă intelectuală”. Formele clinice ale deficienţei mintale profunde Această formă de deficienţă mintală nu formează o entitate clinică (Sollier) şi este imposibil de schiţat un tablou unic. După criteriul anatomic (Bourneville.Rey. cunoştinţele sale nu depăşesc prima copilărie. fiind recuperabilă dar cu un grad mare de relativitate din punct de vedere profesional.

cu absenţa totală a comunicării. În general este inert. De asemenea. Există tulburări motrice grave. fie de natură sexuală. După expresia lui Ajuriaguerra este o “idioţie cu un oarecare grad de dezvoltare. manifestată prin comportamente instinctive. Bernard) există două tipuri: idiotul complet sau profund şi idiotul incomplet sau parţial. idiotul complet se caracterizează prin afectarea cronică a unei părţi sau a întregului sistem nervos. cu o vârstă mintală de trei ani. mâncând orice îi apare în cale şi. J. având o existenţă pur “vegetativă”. idiotul complet nu depăşeşte nivelul pur al automatismelor. în consecinţă. Idiotul incomplet sau parţial se caracterizează prin afectarea parţială a sistemului nervos. idiotul trăieşte foarte puţin. Se manifestă prin mişcări ritmice. cu posibilităţi limitate de înţelegere a comenzilor simple. fiind definit de Ajuriaguerra ca un tip de “idioţie cu un oarecare grad de dezvoltare”. După criteriul gradului de gravitate (Felix Voisin. de autorănire. incompletă. sugerea degetelor etc. Percepţiile sunt slab dezvoltate. apar fenomene de diaree sau ocluzii intestinale. cu sau fără perturbări de gust. impulsivă. După posibilităţile de dezvoltare Ajuriaguerra distinge de asemenea. Mişcările. Claude Kohler. de relaţii afective simple şi o capacitate a unor posibilităţi de dresaj”. Aceste două tipuri mai sunt denumite idiotul superior. fie de natură alimentară (bulimie). ce se concretizează prin persistenţa reflexelor primare şi printr-o nematurizare profundă”. foarte rar agitat sau turbulent. în formă de “foarfecă” (paraplegia) sau paralizia unei părţi a corpului (hemiplegia). corespunzătoare idiotului complet sau profund şi idioţia cu un anumit grad de dezvoltare echivalentă cu idioţia parţială. cu tulburări neurologice grave.Bernard îl caracterizează cu o afectivitate rudimentară. Spre deosebire de idiotul complet distinge ce este şi ce nu este comestibil.de Ajuriaguerra clasifică idioţia şi după criteriul afectiv : idiotul apatic. Memoria este dezvoltată la nivelul recunoaşterii obiectelor şi a persoanelor din jur. placid.Bernard. “însoţită sau nu de fenomene paroxistice. paralizia membrelor inferioare. Cl. scleroză atrofică. sunt anormale. după expresia lui Ajuriaguerra este o “idioţie automatico-reflexă la nivel neo-natal”. scuturarea capului). Cl. de automutilare. după Cl. 57 . de Ajuriaguerra. două tipuri : idioţia automatico-reflexă la nivel neonatal. cu şanse mici de supravieţuire. idioţia cu o agenezie cerebrală. stereotipe: tremurături. În concluzie. cu un coeficient de inteligenţă în jur de 20 şi vârsta mintală în jur de 3 ani şi idiotul inferior cu vârsta mintală în jur de doi ani. adică cu achiziţia unui număr de mecanisme motorii elementare. cu deficite senzoriale destul de accentuate. Acest tip. deşi prezintă tendinţe primitive de foame şi sete. În general. a unor date concrete şi simple referitoare la experienţa personală de viaţă. Deci. idioţia mixodermatoasă. balansări ale trupului sau capului (legănatul înainte-înapoi. dezordonate. refuz de mâncare. cu o vârstă mintală de un an. Idiotul complet este un tip foarte rar. idioţia cu scleroza hipertrofică. Funcţiile vegetative sunt reduse la o lăcomie evidentă. comparativ cu cel incomplet la care se remarcă o anumită evoluţie în achiziţia unor mecanisme elementare.cerebrală. Comunicarea este redusă la cuvinte monosilabice. uneori anchilozate. în general. indiferent şi idiotul excitat cu tendinţe distructive. acţionând într-o manieră instinctivă. J.

lordoze.3. faciale. prezentând numeroase atingeri malformative embrionare precoce. de aderenţa narcisistă la corp. sindroame cohleo vestibulare. impulsuri motrice subite. ale cavităţii bucale (macroglosie. nediferenţiată şi nu constă decât din balansări uniforme. sindroame de trunchi cerebral). retracţii etc. ale trunchiului şi extremităţilor care sunt desemnate sub numele de stigmate. urechi malformate). sialoree abundentă). are o stagnare a dezvoltării.). hemiplegii. Alteori se găsesc manifestări clinice ale suferinţelor neuromusculare (atrofii globale sau parţiale. 58 . grimase. osteotendinoase. teşită. Uni autori arată că numai 7% din cazurile urmărite au reuşit să depăşească vârsta de 50 ani mai ales în urma introducerii în terapie a antibioticelor. mioclonii. Majoritatea sunt hipotrofici ponderostaturali. spasme în flexiune. Sunt întâlnite toate dismorfismele: malformaţii craniene (microcefalii. cifoscolioze). paraplegii. manifestări epileptice (crize majore. Caracteristici somatice şi neurologice Deficientul mintal profund are un aspect mult mai dismorfic decât celelalte forme ale deficienţei mintale. gesturile. hidrocefalii). Printre acestea notăm tetraplegiile spastice. 4. Întreaga viaţă afectivă rămâne legată de instincte primitive brutale. proiecţiile bruşte în act sau emoţii ( plâns sau râs) apar ca simple acte automate sau reflexe. contorsiuni. la zonele erogene. hemihipertrofii. Pe acest fond tendinţele sexuale. faciale (frunte îngustă.Tabloul psihopatologic Structura psihomotrică este rudimentară. Sunt întâlnite deosebit de frecvente malformaţiile cefalice. La deficienţii mintali profund întâlnim frecvent cele mai variate atingeri lezionale de intensităţi marcante. malformaţii scheletice (sindactilii. Slaba rezistenţă la infecţii explică mortalitatea ridicată întâlnită în rândul lor Media de vârstă este de 19 ani faţă de a deficienţilor mintali sever care este de 26 ani. anomalii dentare.

în care elementele “câmpului extern” apar fie estompat. ceea ce face ca percepţiile lor să fie insuficient de specifice. nu se sistematizează. Sinteza elementelor analizate se realizează cu greu la copiii deficienţi mintali : orice situaţie prea fragmentată este cu greu reconstituită pe plan perceptiv.PROCESELE DE CUNOAŞTERE P E R C E P Ţ I I L E Percepţia este un proces psihic complex – senzorial şi cu un conţinut obiectual realizând reflectarea directă şi unitară a ansamblului însuşirilor şi structurilor obiectelor şi fenomenelor în forma imaginilor primare sau percepţiilor. Corespunzător. mai puţine detalii. Percepţia include suma informaţiilor (senzaţiilor) primare pe calea analizatorilor şi este strâns corelată cu afectivitatea şi ideaţia. Culoarea este o însuşire care se impune percepţiei copiilor deficienţi mintali. iar la adult ea devine mult mai selectivă şi mai dirijată. fie într-o desfăşurare haotică. La copil percepţia se elaborează progresiv prin învăţare. Ea începe de la o formă global-difuză. Ca şi la alte procese psihice percepţia evoluează după principiul diferenţierii-specializării şi structurii ierarhice. se explică şi prin aceea că unele elemente se desprind mai uşor. cu alte cuvinte caracterul insuficient de analitic al percepţiilor. ci şi al unei lipse de activism în faţa sarcinii fixate de adult. lipsită de relevanţă şi ajunge la forme înalt diferenţiate. cu cât 59 . specializate şi integrate. dezintegrată. În schimb forma. să apară cu uşurinţă confuziile. imaginile lumii reale nu se leagă între ele. Deoarece culoarea este uşor analizată de copiii deficienţi mintali trebuie larg folosită în procesul de învăţământ. Percepţia umană se perfecţionează ca urmare a faptului că omul are capacitatea de a profita de pe urma experienţei acumulate. Analiza anumitor însuşiri poate fi uşurată dacă li se adaugă ca element diferenţiator : culoarea. Dificultăţile sintezei sunt cu atât mai mari. greutatea şi materialul din care este confecţionat un obiect se desprind mai greu. Din această cauză. ci în orice activitate în care este implicată percepţia. păstrând un caracter fragmentar şi rigid. Deficienţele analizei şi sintezei Copiii deficienţi mintali desprind din obiecte sau din imagini. Mai trebuie specificat faptul că numărul limitat al detaliilor desprinse. dificultatea de a sesiza lacunele dintr-o imagine se menţine la copiii deficienţi mintali la o vârstă mai mare decât la copiii normali. informaţia pe care o conţine nu se mai reduce la latura cantitativă-externă. intră pe primul plan. mascându-le pe celelalte. În caz contrar. la aceşti copii. ci dobândeşte atribute calitative de ordin semantic şi pragmatic specifice. Limitarea analizei nu este efectul exclusiv al unei incapacităţi în sfera senzorială. Calea “de la întreg la parte şi din nou la întreg” trebuie urmată nu numai în cazul formării deprinderilor de citit şi scris.

prin inerţia activităţii cognitive. printr-o reflectare simultană. aceste stadii apar cu întârziere. să denumească o altă parte sau să indice o caracteristică absentă. ca efect al îmbogăţirii cunoştinţelor. pe baza analizei elementelor prezente. Durata necesară analizei şi sintezei în percepţie este mai mare la copiii deficienţi mintali decât la cei normali. pentru că acestea asigură o analiză şi deci o recunoaştere cât mai adecvată. Perceperea imaginilor Recunoaşterea imaginilor de către copii este. Deficienţele copiilor deficienţi mintal se constată chiar în perceperea imaginii unui obiect izolat. Când timpul de expunere a fiecărei imagini s-a dublat. Sunt necesare cât mai multe imagini colorate. imaginile în culori cromatice sunt recunoscute mai uşor şi mai corect decât cele în alb şi negru. se poate întâmpla ca. pe plan intuitiv. un număr mai mic de elemente decât normalii. în timp ce copilul ce arată o parte a unei imagini. ci şi pe planul adâncirii înţelegerii. nu pot surprinde. Perceperea ilustraţiilor cu subiect ridică o serie de probleme. mai dificilă decât recunoaşterea obiectelor. un obiect sau o imagine. în parte. pentru că imaginile 60 . Astfel. din cauza îngustimii câmpului vizual. punând uneori pe acelaşi plan elemente străine de obiectul descris. Aceşti copii percep în mod clar. Numai în jurul vârstei de 10 ani. Această lipsă de perfecţionare a percepţiei în procesul contactului repetat cu un obiect se explică. pe de o parte. S-a stabilit că până la 7 ani copilul nu reuşeşte decât să enumere obiectele familiare pe care le desprinde din ansamblul unei ilustraţii. sau pot aminti unele elemente. Sinteza este îngreuiată şi de faptul că elementele nu sunt analizate într-o anumită şi nu sunt ierarhizate. relaţiile dintre părţile unui obiect complex. elevii normali au recunoscut 95% din obiecte. redat pe un fond neutru. elevii deficienţi mintali pot aminti unele elemente secundare pe acelaşi plan cu cele esenţiale. La elevii deficienţi mintal se mai observă şi o fluctuaţie mai pronunţată decât la normali în capacitatea de a recunoaşte diferite obiecte. Îngustimea câmpului perceptiv. fără a le raporta la întregul cărora le aparţin. capacitatea redusă de a stabili. În cursul şcolarizării se observă la elevii deficienţi mintali o creştere a câmpului vizual. În general. S-a constat la deficienţii mintali o anumită disociaţie între perceperea imaginii şi verbalizare. De cea mai mare importanţă este faptul dacă copilul reuşeşte să desprindă în mod corect personajul central. Îngustimea câmpului perceptiv este o altă trăsătură caracteristică deficienţilor mintali. iar pe de altă parte. Majoritatea elevilor deficienţi mintali din clasa I enumeră la întâmplare. copiii normali sunt capabili să dea o descriere mai generală a unei ilustraţii. Descriind. relaţia dintre obiecte face ca orientarea în spaţiu a copiilor deficienţi mintali să fie dificilă. în general. copilul interpretează scenele redate în ilustraţii. Această îmbunătăţire nu se realizează numai pe planul senzorial. deficienţii mintali au nevoie de întrebări ajutătoare. într-un timp limitat. O altă caracteristică a copiilor deficienţi mintali constă în perfecţionarea mai limitată a percepţiei ca efect al reflectării repetate a obiectului.copiii deficienţi mintali. La deficienţii mintali. dacă aceasta conţine fiinţe şi acţiuni din experienţa zilnică. de exemplu. Dificultatea surprinderii conţinutului unei ilustraţii depinde de o serie de factori. suplimentare. În timp ce normalii reuşesc să facă anumite deducţii. Începând însă de la vârsta de 7 ani. iar cei deficienţi mintali – 55%.

Percepţia deficientului mintal profund este extrem de săracă în conţinut senzorial. Recunoaşterea obiectului în poziţie neuzuală este mai dificilă la copiii deficienţi mintali. de fiecare dată când se poate. fără a stabili o logică. Constanţa percepţiei de formă şi mărime Capacitatea de a recunoaşte obiectele într-o poziţie diferită de cea uzuală are o importanţă deosebit de mare. O altă explicaţie constă în participarea mai redusă a verbalizării în procesul percepţiei. de formulare verbală şi în consecinţă se consideră că percepţia imbecililor este mai puţin alterată decât se crede. evitându-se astfel formarea şabloanelor verbale. să analizeze. Tulburările percepţiei Aceste tulburări sunt sistematizate de M. rămân insuficient analizate. Simptomatologia percepţiei la deficientul mintal Percepţia debililor mintali se caracterizează prin inexactitate. din cauză că la ei reprezentările. Copilul deficient mintal trebuie antrenat să observe. datele senzoriale. neclară. Aceştia identifică cu dificultate obiectele uzuale.Botez. să sistematizeze experienţa senzorială. de diferenţiere constituie mai puţin o lacună de discriminare perceptivă şi mai mult o inaptitudine a funcţiilor de judecată. ce favorizează reţinerea. Dificultăţile de discriminare a formelor complexe. Tulburări senzoriale de natură cantitativă : 61 . de recunoaştere a similitudinilor. Percepţia imbecilului este mai pronunţat nediferenţiată. Perceperea figurii şi a fondului Capacitatea de a desprinde figura de fond i s-a acordat o mare atenţie deoarece s-a constatat că acest aspect ar constitui un simptom ce diferenţiază pe deficienţii mintali cu leziuni cerebrale de cei de tip familial. lipsă de precizie. C. fără semnificaţie biologică şi cu numeroase şi pronunţate perturbări. să se dea şi un material individual. lacunară şi cu frecvente tulburări. Dificultăţile nu sunt la fel de pronunţate pentru toate obiectele.colorate asigură şi o trăire afectivă. nu percep conţinutul tematic al ilustraţiilor. pe care copilul îl analizează mai amănunţit. În afara materialului intuitiv utilizat este util. nediferenţiată.Gorgos în modul următor: 1. fără a discrimina esenţialul de secundar. care contrazic pe cele ale memoriei. se mărginesc la enumerarea elementelor. îşi pierd mult mai repede specificul decât la copiii normali. care se substituie reflectării directe. Iluziile La deficienţii mintali din cauza lipsei de flexibilitate a activităţii cognitive.

Subiecţii prezintă o sensibilitate exagerată faţă de excitaţii. anxietatea. neclară. 2. Hipoestezia.iluzii tactile – viscerale sau interoceptive.Tulburările percepţiei de natură calitativă Acestea cuprind iluziile şi sindroamele agnozo-apraxo-afazice. apraxie. îndeosebi la copii. surmenaj. iluzii prin modificarea condiţiilor interne consecinţe ale unor tulburări de atenţie. .trăit. percepţia devine nesigură. de natură patologică sau o simplă suprimare temporară medicamentoasă.iluzii gustative – percepţia eronată a gustului. a unor stări afective (frica. fenomen opus hiperesteziei. este o scădere a sensibilităţii la excitanţii din mediul înconjurător. 62 . Sindroame agnozo-apraxo-afazice Ele formează grupa deficienţelor psihosenzoriale. euforia) sau a unor stări de oboseală. Iluziile patologice cuprind: Falsele recunoaşteri care însumează fenomenele de “déjà vu”. prelungite sau prin deprivare senzorială. Deci este o creştere a acuităţii senzoriale. a unor stări emoţionale dominante. Anestezia se caracterizează prin abolirea acuităţii senzoriale. datorate reflexiei optice. mai apropiate sau mai îndepărtate decât în realitate. “deja conu”. Hiperestezia poate fi globală (când cuprinde mai mulţi analizatori) sau parţială (când se referă la un singur analizator. refracţiei modificării axelor de referinţă. Iluziile fiziologice sunt constituite din iluzii prin modificarea condiţiilor perceptive care cuprind iluziile optico-geometrice. ca o consecinţă a surmenajului. Ea poate fi globală (pierderea tuturor formelor de sensibilitate) sau parţială (disociată). se caracterizează prin scăderea pragului de excitabilitate. ceea ce determină o receptivitate scăzută faţă de unii excitanţi. Falsele nerecunoaşteri însumează fenomenele de tip niciodată văzut. suprasolicitare. deja simţit. Iluziile pot fi fiziologice sau patologice. Iluzii senzoriale cuprind : -iluziile vizuale când raportul dintre subiect şi lumea înconjurătoare sub raport spaţial sunt modificate faţă de experienţa trecută a subiectului . iluzii prin modificarea mediului perceptual ce apar în condiţiile stimulării monotone. Iluziile sunt percepţii denaturate sau deformate ale lumii reale. Tulburarea este prezentă îndeosebi în stările profunde de deficienţă mintală sau în cele pe fond psihotic. cunoscut. constituită din agnozie. ca urmare a unor factori interni sau externi. care pot fi prezente şi în condiţii normale. .iluzii olfactive – percepţia eronată a mirosului. adică perceperea funcţionării unor organe sau aparate a căror activitate nu poate fi simţită de către omul normal în condiţii normale. îndeosebi la analizatorul cutanat). . mai vag. deja auzit. . Deci.iluzii auditive când sunetele sunt percepute fie mai intens.Hiperestezia se caracterizează prin scăderea pragului de excitabilitate care determină o creştere a sensibilităţii faţă de excitaţii care până atunci erau nepercepute.afazie. fie mai slab.

reprezentare. Apraxia – sinonim cu dispraxia. reversibilitatea fenomenului. Caracteristica principală este incapacitatea de a forma propoziţii.Agnozia este deficitul psihosenzorial caracterizat prin pierderea capacităţii de recunoaştere a obiectelor uzuale.Piaget punea ca o piatră unghiulară “imaginea mintală”. de asemenea. deşi dispune de un număr de cuvinte pe care nu le poate folosi voluntar şi sistematiza în propoziţii. H. deficitele senzoriale determină erori în recunoaşterea obiectelor şi fenomenelor. C. Pieron făcea aprecierea că “orice percepţie este o gnozie şi. persoanelor. este o tulburare caracterizată prin pierdere sau incapacitatea de a executa acte motorii simple sau complexe în vederea atingerii unui scop. inaptitudinea de a desena sau de a efectua construcţii cu ajutorul materialelor manipulabile. acţiunea.Păunescu afirmă că. gnozia este în esenţă un act perceptiv. Afazia reprezintă tulburarea gravă de limbaj întâlnită atât la adult cât şi la copil. dacă la nivelul memoriei şi al percepţiei mecanismele sunt intrinseci materiei. La baza acestei funcţii J. Apraxia se manifestă prin patru trăsături esenţiale : imprecizia mişcărilor fine. fiind în strânsă corelaţie cu activitatea ideo-afectivă. deşi receptorii şi căile senzoriale nu sunt atinse. Afazicul vorbeşte în stil telegrafic. În fond. Tulburările afazice dezintegrează valoarea într-o manieră inversă celei de achiziţionare a vorbirii de către copil şi are consecinţe asupra întregii vieţi psihice. pentru că nu reuşeşte să realizeze schema dinamică a mişcării. în consecinţă. Deficitul este datorat unei leziuni cerebrale. în general. R E P R E Z E N T A R E A Reprezentarea – constă în capacitatea de a revedea imaginea unui obiect perceput anterior. gestul pe care trebuie să-l realizeze. dar este incapabil de execuţie. 63 . fără ca subiectul să fie afectat de deficite motorii. codarea informaţiei presupune unele schimbări spaţio-temporale ale percepţiilor şi. Afazia constituie o tulburare dobândită a expresiei sau înţelegerii semnelor verbale sau grafice cu conservarea aparatelor periferice de execuţie sau de recepţie ale limbajului şi care se însoţeşte cel mai des cu tulburări intelectuale. pierderea capacităţii de înlănţuire a mişcărilor. a gestului. iar facultăţile generale sunt cauzele majore care împiedică trecerea la păstrate. Subiectul poate să-şi imagineze. Pierderea sau incapacitatea pot fi generalizate la execuţia unui act complex sau numai la unele segmente ale acestuia. Trecerile de la stadiul psihofiziologic la stadiul psiho-intelectual se face pe baza unui releu numit. a acţiunii. singura unitate lingvistică prezentă în afazie este “cuvântul”. incapacitatea de a executa gesturile uzuale. senzoriale sau ale actelor involuntare care să paraziteze mişcarea. atunci când I se cere să le execute. fără legături între cuvinte. după calităţile lor senzoriale. locurilor şi informaţiilor din lumea înconjurătoare. să descrie mişcarea.

64 .la deficientul mintal curba de ascensiune este foarte lentă între 7 şi 11 ani. aproape totală. pot apărea la una sau ambele urechi. perceperea unor imagini (obiecte.această imposibilitate de a produce simboluri de către funcţia semiotică constituie una din operaţiile formal-logice. ceea ce demonstrează o foarte slabă funcţionalitate a structurii semiotice şi absenţa. . temporar sau permanent. oameni. Halucinaţiile Grupa halucinaţiilor este constituită din halucinoze.halucinaţii viscerale localizate în sfera genitală.halucinaţii auditive. obiecte. strigăte. halucinaţii funcţionale şi psihosenzoriale. . plăcute (mirosuri de parfum flori) sau neplăcute. Halucinaţiile funcţionale sunt manifestări halucinatorii.halucinaţii olfactive şi gustative. zgomotul unui motor. .Simptomatologia reprezentării la deficienţii mintali Câmpul de reprezentare pe bază de simboluri cunoaşte la copilul normal o curbă de ascendenţă similară tuturor proceselor psihice începând de la vârsta de 7 ani până la 11 ani. când atinge cuantumul maximal/faza operaţională. cu două forme: halucinaţie auditivă simplă. reprezentări cu caracter neplăcut sau înspăimântător care apar sub formă de fluierături. puncte. . pete luminoase) şi halucinaţia vizuală complexă ( vede animale. fiinţe) inexistente. a limbajului interior. . reprezentări cu caracter inedit sau fantastic. pereidolie şi sinestezie. cu două forme: halucinaţia vizuală simplă (linii.halucinaţii vizuale. ce apare în urma leziunilor de la capătul periferic al analizatorului auditiv şi halucinaţie auditivă complexă ( voci conoscute şi necunoscute). determinate de perceperea unor excitanţi obiectivi externi. Halucinozele se caracterizează prin perceperea unor imagini inexistente în realitate. Halucinaţiile psihosenzoriale sunt percepţii fără corespondent real. zgomot de paşi etc. de obicei auditive.. peisaje). cu manifestări diverse: . cunoscând un salt între 11 şi 13 ani. Pereidolia. . înainte de a adormi sau de a se trezi. perceperea unor mirosuri. -tulburarea multidimensională intervenită la nivelul releului de reprezentare constituie una din caracteristicile fundamentale ale organizării mintale a deficientului mintal.imposibilitatea deficientului mintal de a structura un câmp de reprezentare pe bază de simboluri. gusturi inexistente. de exemplu. Tulburările reprezentării Aceste tulburări sunt formate din halucinaţii.

în general. utilitară. pasivă. fără a exista intenţia de a minţi. ea constituie o caracteristică a debilului vanitos care. determinată conştient. Imaginaţia voluntară. intensitatea ei fiind invers proporţională cu gradul de gravitate uneori până la absenţa totală. însoţită de stări penibile. cu frecvente tulburări la formele de deficienţă mintală. care este. Ea desemnează o stare de trăire a unor lucruri ce aparţin fanteziei subiectului. intenţională. Ea este prezentă la formele de deficienţă mintală situate la limita superioară.Sinestezia reprezentare vie. dar cu convingerea subiectivă că relatează un fapt real. lipsit de judecată şi de spirit autocritic. Aceasta din urmă conţine trei categorii : mitomania vanitoasă. activă. În acest sens. construirea elementelor creatoare într-o formă nouă. Imaginaţia involuntară. Fabularea este un aspect de mitomanie. În general. sub forma unor povestiri mai mult sau mai puţin organizate şi coerente. imaginaţia reproductivă sau creatoare. o anumită stare îndreptată spre 65 . I M A G I N A Ţ I A Imaginaţia este un proces psihic de elaborare a unor imagini noi despre lume. reprezentarea vie a unor imagini vizuale în timpul audierii unor melodii. Confabulaţia poate fi şi un mod de comportare reacţională. dar nu întotdeauna are un caracter patologic. A. Se prezintă ca reale. reconstituirea figurativă a obiectelor şi fenomenelor descrise sau sugerate. Confabulaţia este echivalentă cu delirul de confabulare sau delirul de imaginaţie. mai săracă şi mai schematică. se hazardează în afirmaţii puerile. extravagante pentru a atrage atenţia asupra sa. neintenţionată. producţii imaginare ale gândirii. neproductivă. malignă şi perversă. ce apare simultan ca o stimulare senzorială: audiţie colorată. imaginaţia se clasifică după criteriul dihotomic : imaginaţia voluntară sau involuntară. Tulburările imaginaţiei Cele mai frecvente tulburări ale imaginaţiei la deficienţii mintali sunt: minciuna şi confabulaţia. combinaţiile produse pe plan mental nu se materializează în produse concrete.Porot descrie şi un model special de confabulare la oligofreni. Simptomatologia imaginaţiei la deficienţii mintali Imaginaţia . proces sau compensare ca urmare a unor condiţii de mediu dificil de suportat. patologică (denumită şi mitomanie). Imaginaţia reproductivă. Minciuna este modificarea intenţionată a adevărului şi se manifestă sub trei forme: minciuna convenţională. verificate prin experienţă. Imaginaţia creatoare. la toate formele de nedezvoltare cognitivă este săracă. pe baza combinării analitico-sintetice a percepţiilor şi reprezentărilor. nefavorabile pentru planul fantezist.

În ceea ce priveşte starea motivaţională. Simptomatologia atenţiei la deficienţii mintali Există diferenţe de potenţial atenţional între normali şi deficienţi mintali. referitoare la capacitatea sistemului de filtrare a mesajelor şi a doua. Prima. problema prezintă un grad de dificultate datorită elementelor de perturbare a sistemului de valori care intră în joc în operaţia de ierarhizare a preferinţelor pentru semnalele informaţionale. inerţie. nu poate fi definită ca un proces în sine pentru că ea este implicată în multe alte procese centrale. Este un reflex absolut de orientare. Are rol important în automatizarea deprinderilor. intenţionată. motivaţională. falsă uitare. bazat pe metodele neuro-cibernetice şi pe teoria informaţiei. fără ca organismul uman să fie în stare de aşteptare. rigidă. Atenţia postvoluntară sau habituală. fiind o consecinţă a transformării unei atenţii voluntare sau involuntare pe baza unui tratament judicios executat. în cele mai multe cazuri. Atenţia se clasifică în triada: Atenţia involuntară. lipsită de tenacitate. Imbecilul se manifestă în general prin hipoatenţie. cu aparenţă de normalitate. caracterizată printr-o stare de aşteptare pentru a recepţiona mai corect stimulii. neintenţionată. Atenţia voluntară. Nu este un proces de sine stătător.trecut. focalizare a proceselor psiho-comportamentale în vederea reflectării optime a realităţii şi a unei intervenţii de autoreglare a activităţii.Ionescu. mobilizare. de asemenea. spontană sau primară determinată de stimuli senzoriali care prezintă o noutate informaţională sau survine brusc. bazat pe metodele neuro-cognitiv. atenţia voluntară în genere instabilă. În ceea ce priveşte capacitatea sistemului. ajunge la constatarea că procesul de organizare a atenţiei se caracterizează prin două trăsături esenţiale. ea este alterată fundamental la deficientul mintal printr-un element intrinsec (structura morfo-funcţională) şi printr-o organizare aleatorie întrucât există o puternică influenţă afectogenă în orientarea setului operaţional. iar idiotul.Predescu şi de Gh. Debilul mintal se caracterizează printr-o atenţie sporită. ce organizează cunoaşterea în totalitatea sa. Sunt prezente tulburările cantitative într-o manieră moderată. 66 . dar în forme mai accentuate şi. susţinută. dar predomină incapacităţile de concentrare manifestate prin neatenţie. ce presupune un scop şi efort conştient.Păunescu analizând atenţia ca un rezultat al organizării sistemului neuro-cognitiv. starea afectogenă. A T E N Ţ I A Atenţia este un proces de orientare selectivă. indiferenţă. ae transformă în aprosexie (lipsă totală de atenţie). Chiar în condiţiile unei atenţii spontane. Diferenţa constă nu atât în performanţe cât în modalitatea organizării. Atenţia se manifestă diferit în funcţie de gravitatea deficienţei. având o temă constantă. Această formă este negată de V. Ea este considerată ca fiind un proces psiho-fizio-logic-cognitiv-intelectual unitar. concentrare. C.

însoţită de instalarea unei oboselii precare. hipotenacitate (scăderea capacităţii de a se concentra un timp mai îndelungat asupra unei teme. Este implicată cu precădere în atenţia voluntară. Pseudouitarea (falsa uitare) prezentă în stările de hiperemotivitate inhibată.neatenţie episodică sau periodică – subiecţii nu se încadrează în regulile stabilite ca urmare a intereselor lor diverse şi schimbătoare. absenţă totală şi nimic nu-I poate sustrage din această autoizolare. Inerţia sau perseverarea – este uneori considerată ca o formă de perturbare a mobilităţii atenţiei. se poate ameliora în cazurile uşoare şi medii. Această stare conduce la izolare.inerţia activă . Cuprind două categorii: tulburări cantitative (exagerare. subiecţii acceptând condiţiile oferite de cadrul vieţii şcolare sau sociale. lipsa de vivacitate şi de concentrare. dezinteresul absolut” sunt trei particularităţi esenţiale. dar prin eforturi educativ-terapeutice. ritm de muncă rapid. Hiperprosexia – tulburare cantitativă ce se manifestă prin hipervigilenţă (sesizarea exagerată a noului). Prezentă în toate formele clinice de deficienţă mintală. fiind însoţită de vâscozitate şi perseverenţă ideatorie. Indiferenţa – definită de R.neatenţia normală – care decurge din motive fiziologice: insuficienţa somnului.predomină perturbările de instabilitate psiho-motorie şi comportamentală. abolire) şi tulburări de natură pedagogică. Neatenţia – se caracterizează prin câteva tipuri distincte: . 67 . pasivitatea maşinală. caracterizată prin diminuarea atenţiei. În oligofreniile de tip microcefalic. Tulburările de atenţie Ele sunt denumite şi disprosexii şi afectează în egală măsură atenţia voluntară şi involuntară. Hipoprosexia – tulburare cantitativă a atenţiei. Hiperprosexia are un caracter selectiv. însoţită de hipoprosexie pentru restul domeniilor. Este prezentă în stările de deficienţă mintală profundă. bradipsihism.neatenţia pasivă – neatenţia nu constituie o sursă de perturbare. situaţie sau obiect. se caracterizează prin abolirea completă a atenţiei. incapacităţi de atenţie. neputând urmări obiectele care se deplasează în faţa lor. a forţei de mobilizare şi menţinerea atenţiei. Subiectul nu se poate concentra asupra unei activităţi. în intensitate diferită. comportamentul vioi. dispersie. scăderea capacităţii de orientare selectivă spre un anumit domeniu. acţiuni). diminuare.Lafon ca “absenţa relaţiilor sau neutralitatea afectivă faţă de o persoană. starea de oboseală sau din motive psihologice. mobil. Afectează în mod deosebit atenţia spontană. fiind prezentă în toate cazurile de deficienţă mintală profundă.aceştia nu sunt capabili de perseverenţă. Aprosexia – formă acută de hipoprosexie. Nepăsarea. instabil. labil este determinat de un “reflex de orientare” exagerat. . . Inactivitatea sa globală este întreruptă uneori de impulsuri violente sau de crize colerice. manifestându-se în anumite sectoare în funcţie de deficienţa mintală. instabilitate şi excitaţie psihomotorie. atenţia voluntară este extrem de scăzută. .

prin funcţionalitatea redusă a principiului de integrare în structura memoriei. fiind imposibilă chiar şi memorarea mecanică.Binet.Păunescu subliniază că fidelitatea memoriei nu este numai o problemă de recepţie şi de reproducere. de utilizare a datelor în situaţii noi. aşa numiţii “calculatori prodigioşi”.M E M O R I A Memoria poate fi definită ca un ansamblu de procese biofiziologice şi psihologice ce asigură întipărirea (memorarea). de scurtă durată. implicând atât operaţii intelectuale cât şi factori motivaţionali afectivi. Există cazuri de o dezvoltare deosebită. De fapt. faza de reactivare (recunoaştere). lipsită de supleţe. Această reducere a cantităţii de informaţie se explică prin degradarea calitativă a celulei nervoase şi. ea este mai puţin activă. la deficienţii mintali. care dirijează procesele de organizare a structurilor de stimuli. suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare. volitive). W. diferenţa faţă de normalitate rezidă mai mult sub aspectul fidelităţii memoriei decât sub aspectul volumului acesteia. faza de actualizare (reproducere). Th.Simon. O caracteristică evidentă. La imbecili.Roşca explică deficienţa pe linia fidelităţii memoriei prin “insuficienta exercitare a funcţiei de reglare de către cuvintele-noţiuni incluse în sarcina de memorie” şi prin faptul că “funcţia de reglare a cuvântului se stabileşte la copiii întârziaţi mintal într-un ritm mai încetinit decât la cei normali”. Capacitatea de reţinere este relativ mare. de codare a acestora la diverse niveluri şi de circulaţie în cadrul sistemului. pentru că între acestea se interpune modul de organizare mintală generală a individului. afective. Experimentele organizate de A. mecanică. fiind considerată în formele uşoare şi medii ca având o funcţie de compensare. C. relevată de numeroase experimente. introducerea unor elemente străine de situaţia dată. este infidelă. Simptomatologia memoriei la deficienţii mintali În majoritatea cazurilor. memoria nu se modifică în mod evident. “hipermnezie de dicţionar”. bazată însă pe o memorizare mecanică. faza de reţinere (păstrare). este penuria cantitativă a informaţiilor reţinute de către deficienţii mintali în comparaţie cu normalii.Stern subliniază lipsa de precizie în procesul de evocare. în mod deosebit. memoria este aproape inexistentă. O altă particularitate a memoriei la deficienţii mintali este slaba fidelitate. La debilii mintali. hipermnezică. exceptând pe cei cu deficienţe grave. particularităţi care conferă relatărilor un caracter absurd. La idioţi. omiterea unor detalii. M. Procesele memoriei se succed în patru etape : faza de achiziţie (memorare). memoria este. Tulburările memoriei 68 . Lipsa de memorie este evidentă în recunoaşterea obiectelor şi a persoanelor din jur. conservarea (păstrarea) şi reactualizarea prin recunoaştere şi reproducere a experienţei anterioare (cognitive. în general.

Amnezia retrogradă de evocare îmbracă forme variate. sărace şi trunchiate. ca o consecinţă a deficienţilor de ordonare logică sau cronologică. Amnezia poate afecta fiecare din procesele mnezice : fixarea. multiple. Ea este prezentă în cazurile “idioţilor savanţi”. memorie muzicală. Fixările şi evocările sunt rapide. căci informaţiile rămân prezente în câmpul conştiinţei. Tulburările memoriei. păstrarea.Tulburările memoriei la deficientul mintal trebuie să fie considerate ca efecte a trei categorii de factori : . ea suplinind insuficienta dezvoltare a proceselor cognitive superioare: inteligenţa şi gândirea. Amnezia retrogradă de evocare se caracterizează prin scăderea posibilităţilor de reactualizare a datelor fixate anterior debutului. Acest fapt pledează nu pentru tulburări “regionale” ci pentru modul de organizare generală a sistemului de memorare datorită tipurilor de relaţii dintre structurile şi funcţiile sistemului psihic al deficientului. pierderea memoriei pentru evenimentele precedente unei traume. caracterizată prin revenirea relativ adecvată a unor evenimente ce păreau uitate. . având ca efect un aspect lacunar al frazei şi anecforia – o formă uşoară. Amnezia – este o formă accentuată de hipomnezie.Dismnezii cantitative Hipermnezia este o dismnezie cantitativă caracterizată prin exagerarea funcţiilor memoriei. Memoria imediată nu este atinsă. a calculatorilor prodigioşi. afectând o anumită categorie de amintiri (uitarea limbii. tumultoase. diminuarea funcţiei mnezice ce se manifestă prin evocări lente.funcţionarea parţială a principiului integrator de reglare a activităţii neuropsihice. dificile. dar ele dispar repede. fără legătură cu tema principală a gândirii. a datelor.dezorganizarea reţelei neuronale prin leziuni sau blocaje. a numelor proprii) sau lacunară (referitoare la o anumită perioadă de timp). cifrelor. În cazurile de deficienţă mintală se explică prin insuficienta dezvoltare cognitivă. de a le integra într-un ansamblu. însoţite de false recunoaşteri şi de superficialitate. în special la nivelul memoriei operaţionale şi a memoriei de lungă durată.modificări genetice ale structurilor celulare în special în ceea ce priveşte capacitatea de producere a ADN-ului. Amintirile sunt integrate dar nu pot fi utilizate sau readuse în câmpul conştiinţei atunci când este necesar. cu lux de amănunte. ca urmare a unei cauze emoţionale. 1. inexacte. . denumite şi dismnezii sunt grupate în dismnezii cantitative şi dismnezii calitative. ca urmare a intervenţiei interlocutorului (frecventă la toate categoriile de deficienţă mintală).” Hipomnezia – este o dismnezie cantitativă caracterizată prin scăderea. dezordonate. Amnezia retrogradă apare întotdeauna însoţită de amnezia anterogradă. În formele uşoare şi mijlocii de deficienţă mintală “memoria are o adevărată funcţie compensatorie. evocarea. Cele două forme de hipomnezii : lapsusul – dificultatea temporară de evocare. interesând domeniul abstracţiunilor şi al categoriilor logice. caracterizată prin pierderea totală sau parţială a capacităţii mnezice. incomplete. Studiile recente demonstrează modificări ireversibile. unele cu caracter global. Amnezia anterogradă de fixare se manifestă prin imposibilitatea de a fixa amintirile. altele parţial: 69 .

neconcordanţă cu realitatea din punct de vedere al desfăşurprii cronologice. uitarea unor amintiri traumatizante. nu-şi elaborează un plan de organizare a materialului nici în momentul fixării. Amnezia afectogenă care poate fi apreciată ca o amnezie electivă. care sunt necesare pentru înţelegerea celor noi. 2. Eficienţa scăzută a memoriei voluntare nu se reduce însă la o fixare defectuoasă. În a doua categorie de paramnezii. copiii din şcolile ajutătoare nu asimilează un material oarecare. limitată la o anumită perioadă de timp din viaţă. La deficienţii mintali memorarea nu dobândeşte un caracter suficient de voluntar. Una din caracteristicile cele mai evidente este capacitatea 70 . prin imixtiuni de fapte din prezent în trecut şi invers. Ea se manifestă prin neputinţa de a-şi aminti unele evenimente specifice sau unele episoade ce au legătură între ele. . ca amnezia afectogenă sau psihogenă. Aceste forme sunt consecinţa unui blocaj mnezic datorat unui traumatism psihic. fiind de altfel un mecanism de apărare. ci apare ca fiind ceva nou şi personal. . de cunoştinţe şi comportamente. când apar “goluri” în bagajul mnezic. Caracteristicile memoriei la copiii deficienţi mintali Memorarea voluntară şi memorarea involuntară. .amnezia lacunară. denumite de P. Dismneziile calitative Denumite şi paramnezii se caracterizează prin falsificări ale actului mnezic (amintiri sau recunoaşteri false). prin nediscriminarea realului de imaginar. patologice. dificultatea realizării transferului de cunoştinţe. halucinaţia de memorie şi ecmnezia.Janet “subconştiinţă prin dezagregare”. nici în momentul reproducerii. În prima categorie sunt incluse tulburările caracterizate prin falsa identificare sau recunoaştere. fie a lipsei de legătură cu realitatea prezentă sau trăită. ci rezultă şi dintr-o evocare insuficient de activă. nu atât din cauza deficienţelor de fixare sau de reţinere.Rigiditatea fixării şi reproducerii cunoştinţelor.Capacitatea redusă de a organiza materialul ce trebuie memorat. Există şi forme de amnezii care pot fi considerate neurologice.. Această particularitate se explică prin insuficienta conceptualizare a materialului şi prin actualizarea limitată a cunoştinţelor vechi. este reversibilă în urma unui tratament psihoterapeutic. ci din cauză că ei nu-l prelucrează şi nu-l sistematizează suficient în momentul fixării. sunt incluse pseudoreminescenţele.amnezia globală – amnezia lacunară se extinde asupra tuturor perioadelor de viaţă ale subiectului şi se referă la toate structurile de achiziţii. adică amintirea este evocată dar nu este recunoscută ca amintire. Paramneziile se manifestă sub două forme : tulburări de sinteză mnezică şi tulburări de rememorare a trecutului.denumită şi amnezie inegală. tulburările de rememorare a trecutului. aceşti copii nu recurg în măsura necesară la procedeele de fixare intenţionată. Adeseori.

şi al unei insuficiente motivaţii. Nu trebuie neglijat nici faptul că o motivaţie oarecare poate avea efecte negative. Lipsa de fidelitate a memoriei se observă când reproduc un text. Din cauza lipsei de concentrare a atenţiei asupra materialului ce trebuie memorat. în mare măsură . . Din această cauză. Evocarea lipsită de precizie poate să apară şi ca efect al faptului că funcţia de reglare a cuvântului se realizează în mod insuficient. evocarea imprecisă a cunoştinţelor.Rolul motivaţiei în învăţare.Rolul acţiuni cu obiectele în memorare. ele se actualizează cu greu într-o combinaţie. într-o situaţie întrucâtva diferită de aceea în care şi le-au însuşit. Într-un astfel de caz apare o reacţie de apărare. S-a formulat ipoteza că deficienţele prezentate în reproducere sunt efectul nu atât al lipsei de păstrare cât al unei insuficiente întipăriri. Legăturile temporare formate fără suficienta participare a sistemului verbal sunt instabile şi insuficient de organizate. dar şi pentru a ajunge la o scădere a greşelilor. uneori chiar absurd reproducerilor efectuate. Lipsa de fidelitate a reproducerilor nu este însă efectul exclusiv al sugestibilităţii mărite al debililor mintali. O astfel de situaţie are loc atunci când dorinţa copilului de a primi o oarecare recompensă este deosebit de mare.Rolul reglator al cuvântului în memorare. când povestesc o întâmplare ei adaugă elemente străine. Alteori dorinţa de a primi recompensa se ciocneşte de conştiinţa pe care o are copilul că nu va reuşi să realizeze ceea ce i se cere. ci. În timpul activităţii motrice. în primul rând. Ei au nevoie de un număr mai mare de repetiţii nu numai pentru a reţine un volum oarecare de cunoştinţe. Deci. în munca cu deficienţii mintali trebuie să se acorde o deosebită atenţie creării unor motive adecvate. focar pe care-l întăreşte. . Efectul pozitiv al acţiunii cu obiectele asupra memorării se explică. De aceea. ei reuşesc în mică măsură să aplice într-o situaţie ceea ce au învăţat în altă situaţie. mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea pe care o redau.Fidelitatea redusă a memoriei. în care copilul minimalizează importanţa recompensei şi a activităţii pe care refuză să o execute. prin fenomenul dominantei. asociaţiile verbale rămânând în urma celor motrice. La debilii mintali se observă adesea o disociaţie între reacţiile motrice şi cele verbale. provenite dintr-o experienţă anterioară. . Cunoştinţele au un caracter rigid. Aceste adaosuri dau un caracter haotic. nu se va mobilizarea motivaţională are efecte pozitive pierde din vedere nici faptul că numai până la un anumit 71 . Elevii deficienţi mintali au nevoie de un număr mai mare de repetiţii decât elevii normali pentru a reţine un material verbal.Rolul repetării. . Factorii care influenţează memoria .redusă de a utiliza cunoştinţele pe care le posedă. producând o stare de încordare afectivă ce dezorganizează activitatea. care este atras de focarul dominant. saltul în curba învăţării se observă numai după un număr mai mare de repetiţii.Influenţa intensităţii stimulilor asupra memoriei. inclus în activitatea de formare a noilor asociaţii. Nereuşita şcolară nu este efectul exclusiv al deficienţelor de gândire sau de memorie. . în scoarţa cerebrală apare un focar de excitaţie de intensitate medie. într-un nou context.

Compararea . Abstractizarea – desprinderea unui element ale unui fenomen care devine criteriu de definire. 72 . adică până la nivelul care nu depăşeşte posibilităţile obiective de a executa o anumită activitate. descriere.nivel. sinteza. comparaţia. interpretare şi valorificare a informaţiilor. fenomene. când se au în vedere însuşirile care trebuie neglijate sau se subliniază şi însuşirile neesenţiale în scopul înlesnirii procesului de generalizare. generalizării şi anticipării. bazat pe principiile abstractizării. iar în raport cu normalul numărul însuşirilor diferenţiatoare este mai mare. Comparaţia la deficienţii mintali reflectă incapacitatea de a se desprinde de aspectele perceptive. independent de celelalte care nu sunt luate în considerare.stabilirea numitorului comun. descompunerea mintală a obiectului sau fenomenului în părţile sale componente. permiţând clasificarea obiectelor şi fenomenelor în grupe şi subgrupe. raţionamente. generalizată a realităţii exterioare şi interioare. aspectul exterior. a deosebirilor unui grup de fenomene pe plan concret sau mintal. a însuşirilor generale şi esenţiale a obiectelor şi fenomenelor. caracterizată prin reflectare mijlocită. un sistem ordonat de operaţii de prelucrare. reprezintă reconstituirea obiectului. a particularităţilor. Generalizarea – procesul de sistematizare. sau atunci când realizează acest lucru se recurge la indici neconcludenţi. Sinteza proces opus analizei. fenomenului din elementele sale definitorii sau includerea obiectului într-o ordine logică. fiind dependentă de percepţii anterioare care le face să rămână detaşate de semnificaţia lor reală. utilitate practică. abstractizarea. fără a le raporta unul la altul. Analiza la deficienţii mintal este fragmentată. cum ar fi: culoarea. de explicare. G Â N D I R E A Gândirea reprezintă o posibilitate superioară de cunoaştere mai evoluată a psihismului. precum şi a relaţiilor fundamentale dintre obiecte. Procesul de transformare a informaţiilor. Analiza permite delimitarea esenţialului de neesenţial. în timp ce stabilirea asemănărilor dintre obiecte este mai dificilă decât stabilirea deosebirilor. a operaţiilor instrumentale (forma algoritmică şi euristică) şi a operaţiilor specifice care asigură demersul operaţional al gândirii : noţiuni. Abstractizarea poate fi pozitivă atunci când accentul cade pe operaţia de extragere a însuşirilor sau negativă. de interpretare. dominată de elemente nesemnificative. generalizarea. acestea orientându-se cu prioritate după criteriile care îi sunt accesibile. La deficienţii mintali comparaţia se reduce la simpla descriere succesivă a fiecărui obiect. ierarhizare a materialului. calităţi şi relaţii dintre acestea. mărimea. judecăţi. în scopul rezolvării unor situaţii imediate sau de perspectivă pentru a găsi o soluţie optimă adecvată din mulţimea celor iniţial posibile. are loc datorită unui sistem de operaţii fundamentale (analiza. concretizarea). desprinderea diferitelor însuşiri ale întregului. Comparaţia este o condiţie a procesului de analiză şi sinteză.

dar în cele mai multe cazuri nu percep sensul noţiunilor. Cele abstracte reflectă numai anumite însuşiri ale obiectelor.Păunescu conchide că “dacă foarte multe dintre aspectele nivelurilor inferioare ale cunoaşterii şi învăţării au fost identificate şi la deficienţii mintal. judecăţilor. raţionamentul inductiv operează cu o formulă de clasificări infralogice. în consecinţă. Formula algoritmică şi cea euristică a operaţiilor instrumentale dobândesc trăsături distincte la deficienţii mintal. tulburare denumită de Aurelia Sîrbu acatalepsie. C. Raţionamentul reuneşte judecăţi pe baza cărora se obţin noi judecăţi. M. nu pot ajunge la stadiul formal şi. adică din judecăţi generale cunoscute se ajunge la formularea unui adevăr particular. de transducţie.Procesul de abstractizare şi generalizare la deficienţii mintali nu este posibil. Judecăţile sunt lanţuri de noţiuni ce reflectă legăturile dintre obiecte şi fenomenele lumii reale prin care se afirmă sau se neagă ceva despre un lucru. cu toate că în această direcţie s-ar putea aduce clarificări importante în ceea ce priveşte organizarea mintală a deficienţilor mintal”. el nu reuşeşte să desprindă ceea ce este secundar. Acestea constituie formele strategice ale gândirii pe baza cărora se ajunge la o deplină cunoaştere. 73 . deci din judecăţi particulare extragem o concluzie sau o judecată generală. în consecinţă.Păunescu-nu poate învăţa pe baza raţionamentului inductiv decât după forme adaptate la nivelul infralogic”. la rezolvarea situaţiilor noi pe baza organizării informaţiei. Raţionamentele sunt inductive. fără o risipă inutilă de procese mentale. nu deosebesc esenţialul de neesenţial. în limitele în care aceştia pot folosi concepte simple ca principiu de clasificare. Noţiunile sau asociaţiile de noţiuni realizate prin asemănare. fără însă a ajunge la formularea verbală a acestui principiu. Ei sunt capabili să definească numai noţiunile concrete. Posibilităţile de generalizare şi abstractizare sunt limitate chiar în condiţiile unei activităţi concrete. de analogie.Roşca demonstrează experimental că rudimente de generalizare găsim şi la imbecili. de la particular la general. “ Deficientul mintal – spune C. Cele concrete reflectă legăturile şi relaţiile dintre obiecte şi corespund obiectelor şi fenomenelor concrete. dar şi atunci sub forma unor exemple concrete. cu excepţii pentru noţiunile abstracte. aceştia se pierd în amănunte nesemnificative şi. de la general la particular. La deficienţii mintali nu se poate vorbi de o asemenea organizare şi. pe care le gândim făcând abstracţie de obiectele cărora le aparţin. Demersul operaţional al gândirii se realizează cu ajutorul noţiunilor. raţionamentelor. de la general la general. generalul de particular. Ei nu pot depăşi concretul senzorial. ceea ce explică necesitatea de a folosi judicios şi economic materialul didactic. nivelul logistic al planurilor algoritmice şi a celor euristice nu au fost încă studiate. deductive. Folosirea noţiunii-gen ca pe un criteriu de clasificare (peste 5 ani) sau la unul de clasificare de verbalizare (7 ani) nu sunt realizate de către deficienţii mintali. Deficientul mintal nu este capabil de o gândire abstractă. vor stabili judecăţi şi raţionamente eronate. prin contrast sau prin cauzalitate sunt rezultatul activităţii de abstractizare şi generalizare. adică se stabileşte concluzia pe baza unor judecăţi particulare fără o verificare suficientă. care au de asemenea o simptomatologie specifică la deficientul mintal. Deficienţii mintali operează în general cu noţiuni concrete. nefiind în stare să extragă esenţialul dintr-o problemă. Ele sunt concrete şi abstracte. să se apropie de esenţa lucrurilor simple. deci. prin utilizarea experienţei mintale dobândite anterior.

labilă.Păunescu). eterogenitatea (C. . lipsită de elaborare şi generalizare. Gândirea deficientului mintal profund se caracterizează prin: 74 .lacune majore în achiziţia conceptelor abstracte şi o slabă capacitate de discernământ. situativă. lucrările mărginindu-se la aspecte limitate. de a se ridica la noţiunea generală. Ceea ce este caracteristic organizării mintale a deficientului mintal este faptul că trecerea de la particular la general se face prin raporturi absurde. cercetările au pus în evidenţă simptomele. tulburările majore. Operaţia specifică raţionamentului deductiv este aceea de a permite aplicarea unor reguli de ordin general. heterocronia (R.imbecilii pot ajunge la nivelul “neointelectului”care permite să se folosească de experienţa anterioară pentru a se adapta la o situaţie nouă. incapabil de a vedea ansamblul.gândirea fragmentată. Operaţia inversă. la cazuri particulare. .Zazzo). definitorii ale gândirii deficientului mintal. .pot utiliza conceptele ca principiu de clasificare. bazată pe clişee verbale. Gândirea deficientului mintal sever se caracterizează pin câteva trăsături distincte: . Simptomatologia gândirii deficientului mintal Gândirea deficientului mintal. . ca de exemplu: vâscozitatea genetică (Barbel Inhelder).Zazzo gândirea reprezintă cel mai scăzut ritm de dezvoltare dintre toate procesele psihice.Raţionamentul deductiv este şi mai dificil la deficientul mintal. reversibilitate sau ireversibilitate. etc. structureze formele şi structurile parţiale în ansambluri. nu a fost suficient studiată. subiective.incapabili să ajungă la conexiuni. Această operaţie presupune o integrare perfectibilă a mecanismelor de recunoaştere.incapabil să sintetizeze. . de diferenţiere prin restrângere şi restructurare a generalului la particular. Gândirea deficientului mintal la gradul de debilitate este deficitară în mod evident la nivelul proceselor superioare ale gândirii. similitudini. devine imposibilă în mare măsură. deşi prezintă cele mai multe tulburări. identificare. fără a exista foarte puţine lucrări de sinteză. Caracteristicile marcante se pot sintetiza astfel: -gândirea concretă. plecând de la date parţiale. incluziune. . pentru că aşa cum afirmă R. pe imitarea mecanică a acţiunilor şi limbajului celor din jur.raţionamentele sunt incomplete. deşi sunt incapabili să verbalizeze cu asemenea concepte. Deşi gândirea nu a fost studiată sub aspectele particulare ale operaţiilor fundamentale ale gândirii. fără semnificaţie. .în general se manifestă prin “dezordini intelectuale”.

. . caracterizată prin ritm lent în toate direcţiile: bradikinezie. . de stagnare şi platitudine.absenţa totală a relaţiilor psihice cu mediul înconjurător. la ceea ce a învăţat şi foarte puţin la inventivitate.lipsa spiritului de inventivitate şi creativitate. adică imediata reproducţie a sunetului sau gestului. vâscozitate genetică. Deficientul mintal este orientat spre soluţii similare din experienţa proprie. B. asociaţii automate. când se manifestă în domeniul acţiunii. 4.gândirea are la dispoziţie numai “paleointelectul” care le permite numai utilizarea reflexelor condiţionate. rigiditate mintală. Tulburări în discursivitatea gândirii: 1. asociaţii anormale. menţionând acele tulburări care sunt frecvente şi specifice diferitelor forme clinice de deficienţă mintală: A. lentoare ideativă.Gorgos. Această tendinţă de direcţionare retrospectivă şi nu prospectivă a judecăţilor şi raţionamentelor conferă gândirii deficientului această caracteristică de lentoare.scăderea numărului de idei şi posibilităţilor de asociere. în domeniul 75 . bradipsihie. 3. .găsim sisteme închise care se repetă la infinit (stereotipii). Tulburările gândirii În clasificarea tulburărilor amintim cea elaborată de C. încercând să-şi reamintească un model analogic. perseverare. autism. 2. În general toate stările de deficienţă mintală sunt marcate de utilizarea într-o manieră pasivă a posibilităţilor cognitive. . Tulburări în productivitatea gândirii: 1. anideaţie. 5. recurgând în permanenţă la experienţe. Lentoarea ideativă se caracterizează prin: . Intensitatea tulburării determină o amprentă specifică personalităţii deficientului mintal. activitatea se reduce la o “viaţă pur vegetativă”. la soluţii noi.superficiale.“activitatea circulară”este însoţită de o “activitate în echo”. 2. 3. 1.. inerţie mintală. 4. concretizată în lentoare psihică generală. între gesturi şi senzaţii se dezvoltă un fel de “activitate circulară”.lentoarea elaborărilor judecăţilor şi raţionamentelor care se bazează în totalitate pe experienţa anterioară.

adică gândirea nu poate să se degajeze de percepţia obiectelor pentru a ajunge la nivelul formal. După expresia lui A. de “închidere”. Această concepţie abordează dezvoltarea mintală ca pe o elaborare de sisteme şi structuri care se dezvoltă unele după altele. nu pot încheia construcţiile operaţionale. în consecinţă. în consecinţă. B. prin tendinţa de plafonare.Ey şi A. care constituie piedici în realizarea unor progresii.R.Inhelder conchide că deficientul mintal se caracterizează prin lentoare în trecerea de la un stadiu la altul. Deficientul mintal se caracterizează prin lentoare specifică şi uneori stagnare de lungă durată. O altă particularitate a sistemului cognitiv este acela că dezvoltarea intelectuală cunoaşte un fenomen de “îngrădire”. B. Încetinirea dezvoltării conduce la stagnare care se instalează cu atât mai repede cu cât coeficientul intelectual este mai mic. cunoştinţelor. modificându-se pentru a asigura o supleţe în adaptare. Această caracteristică opusă mobilităţii ce se exprimă prin diminuarea nivelului la care se desfăşoară procesele intalectuale. Vâscozitatea genetică este o altă caracteristică esenţială a conduitei cognitive a deficientului mintal. 3. de regresare la stadiul inferior atunci când întâmpină dificultăţi. La aceeaşi concluzie ajunge şi H. Inerţia influenţează întregul proces de cunoaştere.Luria “dacă este dificil să-i faci pe copiii oligofreni să înveţe ceva este şi mai dificil să-I dezveţi”. Conduita cognitivă a deficientului mintal nu depăşeşte stadiul “operaţiilor concrete”. nefiind capabil de a efectua operaţii. Aceste “false echilibre” reflectă “vâscozitatea genetică” şi.Sinclair care elaborează cea de a treia concepţie despre dezvoltarea mintală. 2. plafonare. precum şi prin dificultatea de depăşi stadiul “operaţiilor concrete”. cât şi la nivelul deprinderilor.Luria sub denumirea de inerţie oligofrenică pentru a defini caracteristica esenţială a deficienţei mintale. în domeniul limbajului. chiar manuală. În dezvoltarea structurilor cognitive la deficienţii mintali se constată o fixaţie la unele stadii de dezvoltare anterioare prin neterminarea construcţiei intelectuale. La deficienţii mintali se constată stagnări atât la nivelul informaţiilor. De asemenea. necesitatea de a se utiliza o metodologie bazată pe tehnici ce solicită activitatea gândirii şi nu simpla reproducere a informaţiilor. Simptomatologia inerţiei mintale se poate sintetiza în următoarele caracteristici: 76 . de “plafonare”. deşi deficientul ajunge la un nivel superior. Lentoarea conduce deci la un comportament general de refuz de effort intelectual sau de orice activitate. Teza oferă o viziune globală atât asupra dezvoltării intelectuale cât şi asupra tulburărilor cognitive.gândirii. cunoştinţelor. Evoluţia deficientului mintal tinde spre un “fals echilibru” caracterizat prin vâscozitatea raţionamentului. având consecinţe asupra procesului de generalizare şi.regresie şi incapacitate de a depăşi stadiul “operaţiilor concrete”.R. prin predilecţia individului pentru activităţile de rutină sau tipice şi prin ritm lent. prin incapacitatea de a părăsi un anumit punct de vedere pentru altul. O altă particularitate a sistemului cognitiv rezidă în faptul că. raţionamentul său păstrează amprenta nivelurilor anterioare şi deseori apare fenomenul de regresare la stadiul inferior atunci când întâmpină dificultăţi. Inerţia mintală Această noţiune este introdusă de H. bradilalie. şi anume: organizarea progresivă a mecanismelor operatorii. lentoarea.Inhelder stabileşte câteva trăsături ale gândirii deficientului mintal şi anume: lentoare.

perseverare. atitudine. . . Gândirea deficientului mintal este în general pasivă. Într-o definiţie sintetică. Termenul a fost introdus în psihiatrie de Neisser în accepţia de perseverare într-o anumită atitudine. .corelarea procedurilor pentru terapia inerţiei cu cele pentru afectivitate care.trecerea de la o activitate la alta se face cu mari dificultăţi. creativitate. particularitate caracterizată prin revenire la modurile de raţionament. după Neisser. incluzând ideea de fixare. specifice stadiului anterior de dezvoltare. reacţiile sunt lente. Rigiditatea mintală Rigiditatea mintală este o noţiune introdusă de K. .o rigiditate a gândirii exprimată prin reacţii întârziate ca urmare a “perseverării” mintale în condiţiile unor situaţii sau probleme noi.respectarea evidenţei că reacţiile sunt lente. . Terapia inerţiei mintale se poate rezuma la: . Perseverarea îmbracă forme variate: . .de persistenţă a unor concepte şi structuri cognitive. vâscoase. Rigiditatea mintală este prezentă la toate nivelurile sau comportamentele umane.. Perseverarea Perseverarea este o formă de inerţie mintală ce se caracterizează prin lipsă de fluenţă a ideaţiei.dozarea exigenţelor. iniţiativă. inerte.frecvenţa mare a şabloanelor verbale.perseverările în relatările verbale nu sunt însoţite de încercări de adaptare la situaţii noi.acordarea unei importanţe sporite a concentrării mintale privită ca mijloc cât şi ca obiectiv. 4. 5. la conduitele cognitive anterioare. aderenţă la o idee. însoţeşte inerţia. conduită. lipsită de mobilitate.reacţiile verbale au un caracter stereotip. de repetare a unor gesturi. . . antrenând prin aceasta dificultăţi de adaptare la situaţii 77 .reglarea ritmului de execuţie a sarcinilor de învăţare în concordanţă cu ritmul propriu de învăţare al copilului. a unor cuvinte. perseverarea este o repetare sau continuare a unei activităţi care persistă odată ce s-a declanşat. deşi acestea trebuiau înlocuite cu altele adecvate noilor situaţii. fiind o consecinţă ce decurge din vâscozitatea genetică.de persistenţă a unui conţinut psihic şi după ce această activitate s-a terminat . Fenomenul de rigiditate mintală conduce la dificultăţi de adaptare la situaţii şi idei noi. . .deprinderile se formează lent şi greoi.adaptarea este dificilă în situaţii noi şi în special după stările conflictuale. automată.de menţinere a unor activităţi (gesturi) motrice. formulările sunt neschimbate atât din punt de vedere al conţinutului cât şi al intonaţiei. Rigiditatea mintală este evidentă mai ales în absenţa supleţii în gândire. în genere. . fluiditate. .Lewin şi reluată de Goldstein pentru a desemna rezistenţa la schimbare sub toate formele. iar cele deja formate se modifică cu mare greutate.

Insuficienta dezvoltare cognitivă ca şi deteriorarea cognitivă. deficientul devine “prea bătrân pentru posibilităţile sale intelectuale” şi “prea diferenţiat” pentru vârsta sa mintală. ceea ce duce. exprimată prin incapacitatea de a aplica cele învăţate într-o formă nouă sau în circumstanţe deosebite.Bleuer şi este definit ca o detaşare de realitate. refuzul de comunicare şi de stabilire de relaţii) conduc la dificultăţi în stabilirea diagnosticului diferenţial faţă de deficienţa mintală profundă. ar fi proporţională cu gradul de rigiditate dintre regiunile cerebrale. deşi deficientul mintal dispune de acelaşi număr de “regiuni vecine”. o incapacitate de a se transpune în situaţia altuia. fapt ce conduce la izolarea de lumea exterioară. 78 .retarduri intelectuale grave. fapt ce împietează asupra raportului funcţional al acestora. psihică a conduitei are implicaţii pedagogice profunde atât în actul de învăţare. fapt ce pune în situaţia de a nu putea trece cu uşurinţă de la o regiune la alta.discrepanţă între performanţele nonverbale şi cele verbale. ceea ce îi împiedică să se adapteze la situaţii noi. Rigiditatea mintală se manifestă în egală măsură şi în comportamentul.decalaj între aptitudinile perceptive şi cele motrice şi incapacitatea de a le folosi. Astfel. Cele trei trăsături esenţiale ale autismului (detaşarea de realitate. conduita deficientului mintal.hiperemotivitate. activităţi ineficiente. la o anumită rigiditate.absenţa comunicării cu cei din jur. Unii autori o denumesc psihorigiditate incluzând-o în tulburările de caracter. indiferenţă. Simptomatologia autismului: . . Rigiditatea mintală determină la deficientul mintal o anumită incapacitate de a stabili relaţii între “regiunile psihologice apropiate”. de a se juca cu cei de aceeaşi vârstă. forme de ecolalie. . fapt ce l-a determinat pe J. .detaşare de realitate. 1. în general refuz de comunicare.Janet este o pierdere a simţului realităţii. de asemenea. aşa cum face copilul normal. şi anume: ritmul de învăţare este lent.refuz de contacte sociale. refuz de adaptare. Toate acestea determină o anumită limitare a experienţei personale. dar nu îşi însuşeşte mecanismul reversibilităţii. deşi acestea îl antrenează în permanenţă la eşecuri. dezinteres.Kounin să vorbească de rigiditatea conduitei pentru a defini conduita de adaptare caracterizată prin stabilitate pasivă şi perseverare comportamentală. Rigiditatea mintală. schizofrenie şi afazie. o închidere în sine. .elemente de schizofrenie sau de psihoză infantilă. . La deficienţii mintali rigiditatea este mai accentuată. incapacitatea de a valorifica stimulii noi la care este supus. După P. tulburări de comportament asemănător sindromului de hipertonie. . curba performanţelor se caracterizează prin plafonare. Deficientul mintal ajunge în stadiul operaţiilor concrete.S. . însoţită de o pierdere a vieţii exterioare.noi. comportament inadecvat. recurgând la aceleaşi moduri de adaptare. redusă la strigăte. reluând modurile de raţionament deja consolidate.Autismul Termen introdus de E. cât şi în cel educaţional. blocaje psihice. având ca simptome: absenţa supleţii adaptative.

Deficienţele motrice se manifestă în apariţia întârziată a diferitelor forme de mişcare. dacă persistă. atunci când sunt comparaţi cu normalii de aceeaşi vârstă. o întârziere de 2-4 ani în dezvoltarea motricităţii implicate în activităţi mai complexe. pentru care activităţile mintale sunt imprecis conturate şi imposibil de obiectivat. A C T I V I T A T E A Relaţia dintre întârzierea mintală şi deficienţele motricităţii Observaţiile clinice şi cercetările experimentale arată că deficienţii mintali prezintă o deficienţă a motricităţii. Se consideră că debilii mintali prezintă. Sindromul este denumit de Kanner “perturbare autistă de contact afectiv”. contraste facile). pe când în formele patologice personalitatea bolnavului este lipsită de coeziune. Autismul chiar în forma normală. este confundată cu arieraţia mintală. caracterizată prin tulburări psihomotorii care. în formarea dificilă a deprinderilor motrice. Leon Kanner descrie o formă de autism infantil precoce. asemănare şi prin contrast. conduce la situaţii deficitare grave şi ireversibile. Asociaţiile anormale Asociaţiile anormale sunt bazate pe legile de asociaţie prin contiguitate. idioţii au şi la vârsta adultă un mers greoi. între 8 şi 14 ani. Cu cât gradul întârzierii mintale este mai pronunţat. Unii autori arată că deficienţii mintali cu leziuni cerebrale prezintă tulburări ale motricităţii mai numeroase şi mai grave decât cei de tip familial. 2. cu o frecvenţă de 2-4 ori mai mare la băieţi decât la fete. În forma normală. sunt afectate doar unele planuri de activitate mintală. schizofrenie etc. Indivizii cu deficienţă mintală profundă prezintă în schimb tulburări majore şi persistente ale motricităţii. de unitate psihică. asemănare. în genere. automat (prin asonanţă. De exemplu. cu mişcări 79 . 3. Gravitatea deficienţelor motrice depinde într-o anumită măsură de etiologia deficienţei mintale. cu atât nivelul motricităţii rămâne mai scăzut.). cu caracter mecanic. chiar în mişcările mari. Anideaţia Anideaţia se manifestă sub forma “deambulaţiei anideice” la idioţi.Autismul îmbracă atât o formă normală (autismul psihologic) cât şi o formă patologică (simptom primordial la deficienţa mintală profundă.

ceea ce face ca echilibrul locomotor să aibă o mică stabilitate. Încordarea musculară este. Viteza mişcărilor Viteza mişcărilor atât sub aspectul desfăşurării lor. Reglarea forţei musculare Reglarea forţei musculare. ci pe seama verigii efectoare. în general. ceea ce influenţează negativ formarea multor deprinderi. Idioţii. cât şi sub aspectul timpului de reacţie – este. de aşezare sau de întoarcere a obiectelor. întâmpină dificultăţi evidente în realizarea mişcărilor de apucare. Dexteritatea manuală şi locomoţia Dexteritatea manuală implică viteza. Deosebit de dificilă este pentru copiii deficienţi mintali mimarea anumitor activităţi în absenţa instrumentului adecvat. este deficitară la copiii deficienţi mintali. Imitarea se realizează mai greu atunci când solicită orientarea în spaţiu. S-a studiat şi efectul pe care-l are asupra timpului de reacţie durata perioadei de pregătire. Uneori se observă la idioţi şi chiar la imbecili fenomenul de ecopraxie. Lipsa de precizie la debilii mintali apare şi în mişcările mari. Alteori se poate constata perseverarea anumitor mişcări. ci numai după o perioadă de sinkinezii. sub 80 . care are o mare importanţă în diferite activităţi.necoordonate de balansare a braţelor. Se observă. în general. Precizia mişcărilor Precizia mişcărilor este şi ea scăzută. de imitare mecanică a mişcărilor unei persoane în condiţii în care această imitare nu este necesară. precizia şi regularitatea mişcărilor. de scurtă durată. În urma unor experimente s-a ajuns la concluzia că inferioritatea deficienţilor mintali sub aspectul timpului de reacţie are loc nu pe seama verigii de prelucrare a informaţiei. în primul rând datorită insuficienţei senzaţiilor kinestezice. Se acceptă . Contractarea anumitor grupe de muşchi nu se realizează dintr-o dată. că la deficienţii mintali perioada optimă de pregătire pentru reacţie ar fi de 2-6 s. mai scăzută la copiii deficienţi mintali decât la normali. Dificultăţi evidente se observă la deficienţii mintali sub aspectul continuităţii şi al controlului voluntar al mişcărilor. putând fi menţinută prin reînnoirea stimulării sau prin provocarea unei stări afective. dar ea este mai evidentă în mişcările mâinii şi a degetelor. O deficienţă gravă în sfera psihomotrice o constituie dificultatea pe care o întâmpină deficienţii mintali de a imita mişcările. de exemplu. de asemenea. în special orientarea în direcţia dreapta-stânga. dificultatea de a realiza în mod voluntar relaxarea anumitor grupe de muşchi şi trecerea de la o mişcare la alta. în special la copiii cu deficienţă mintală profundă. Se consideră că deficienţii mintali gravi (cu QI sub 60) prezintă deficienţe majore. în care se cuprind şi muşchii antagonişti.

deoarece prezenţa masivă a mişcărilor stereotipe determină o reactivitate scăzută faţă de mediu. Subiecţii cu deficienţi mintală uşoară rămân sub nivelul normalului numai în activităţile care cer o dexteritate manuală pronunţată. mai ales. şi anume de cantitatea modificărilor poziţiei în spaţiu. Pe această cale. reduce receptivitatea deficienţelor faţă de stimulările organizate ale adulţilor. În plus. Mişcările de locomoţie au fost corelate cu nivelul mintal şi s-au găsit corelaţii de 0. a trunchiului. Pentru aceasta este indicat să se observe subiectul într-un timp limitat. Cunoaşterea acestui fenomen şi a cauzelor care-l produc este importantă. La imbecili se poate întâlni apucarea hranei direct cu gura. sau ambidextria. Cu alte cuvinte este necesar să se aleagă astfel de exerciţii şi de stimulări care să corespundă mai mult nivelului intelectual al subiectului decât vârstei sale cronologice. mai ales în cazul idioţilor şi imbecililor. fiind lipsiţi de sentimentul securităţii. la rândul său. sau la copiii care cresc în familii dezorganizate. deprinderile motrice se formează la deficienţii mintali mai uşor decât deprinderile intelectuale. ceea ce. cu demonstrarea ei de către experimentator şi cu executarea de către copil. de energia consumată şi. Pe baza cercetărilor efectuate s-a ajuns la concluzia că deficienţii mintali cu leziuni cerebrale manifestă o hiperkinezie mai evidentă decât deficienţii mintali de tip familial.şi hipokinezia Determinarea hiperkineziei sau a hipokineziei nu se poate realiza fără să se ţină seama de diferite aspecte care nu se suprapun. deficientul mintal îşi dezvoltă astfel capacitatea de a reacţiona prompt la comenzi verbale. Printr-o exersare adecvată. În plus este util ca la început exerciţiile să fie făcute pe bază de imitare. În general. S-a constatat efectul pozitiv pe carel are combinarea denumirii mişcării. mai frecvent decât la normali. motricitatea se poate ameliora în mod simţitor. Pentru ca exerciţiile de dezvoltare a motricităţii şi de formare a anumitor deprinderi motrice să fie eficiente este necesar. apropiindu-se mult de nivelul normalilor. Factorii care influenţează nivelul motricităţii În cazul debililor mintali. mişcările se însuşesc mult mai repede. să se ţină seama de nivelul lor intelectual. Mişcările stereotipe Se observă un mare număr de cazuri (circa 2/3) la care apar frecvent mişcări stereotipe: balansarea capului.aspectul dexterităţii manuale. Mişcările stereotipe se manifestă în mod mai evident şi sunt de mai lungă durată într-un 81 .62.57 până şa 0. La deficienţii mintali se observă. lateralitatea manuală stângă. favorizează reglarea activităţii prin limbaj interior. fluturarea mâinii în faţa ochilor etc. ceea ce îi face inapţi pentru munci de precizie. chiar şi imbecilii reuşesc să-şi formeze unele mişcări necesare în procesul de muncă. în condiţiile unei stimulări standardizate. dacă se asigură suficiente condiţii de exersare. Hiper. de raportul dintre activitatea efectivă şi mişcările superflue. notându-se tipurile de mişcări efectuate şi durata totală a fiecărui tip de mişcări. Alţi autori consideră însă că hiperkinezia nu se poate explica numai prin anomalii neuronale şi că o astfel de manifestare apare în cazul suprastimulării. Prehensiunea .

dar definitorii şi hotărâtoare pentru ceea ce este el în esenţă. necesar în multe activităţi. Una dintre sursele tensionale ale complexului motivaţional este dată de nevoia de definire. S-ar putea ca balansarea capului şi corpului. Se pot folosi în acest scop activităţi ce trezesc interesul copilului. ci să ia forma unui joc.Hirsch.la care aceste deprinderi se formează greu. Deosebit de utile sunt exerciţiile de dezvoltare a motricităţii manuale. Se pare că la deficienţii mintali de gradul al III-lea se observă în mod predominant mişcările stereotipe ale corpului sunt mai frecvente şi tulburările auzului. În aceste exerciţii. mişcările de balansare sunt mai frecvente înaintea luării meselor şi înaintea culcării. Corectarea motricităţii Problema corectării deficienţelor motricităţii la deficienţi mintali are o mare importanţă. a citirii şi scrierii. este specifică şi deficientului mintal. de unitate. O deosebită atenţie trebuie acordată exerciţiilor de îmbrăcare şi dezbrăcare. pregătind mişcările necesare scrisului. devenind “un concept de bază în psihologiei” întrucât exprimă legile fundamentale ale psihismului. A. Ameliorarea motricităţii duce nu numai la o mai bună pregătire a deficientului pentru muncă. melodia dă mai multă energie mişcărilor executate. ce include componenta vestibular-kinestezică. Frecvenţa mişcărilor stereotipe ale mâinii nu variază atât de mult în timpul zilei. plecând de la premisa că orice comportament reprezintă o tentativă de adaptare. ci şi la o îmbunătăţire a vorbirii.mediu restrictiv şi nou. laturile lui invizibile. Copiii devin pe această cale mai activi. Un important rol au exerciţiile de ritmică cu acompaniament muzical. mai ales la copiii cu deficienţă mintală profundă. Exerciţiile nu trebuie să aibă un caracter formal. care nu oferă oportunităţi pentru desfăşurarea unor activităţi variate. subliniază modalităţile de insuficienţă adaptativă comportamentală la 82 . La cei ce fac mişcări cu mâna în faţa ochilor sunt frecvente tulburările văzului. Pentru dezvoltarea rapidităţii şi a coordonării mişcărilor se pot utiliza cu mult succes diferite jocuri. de echilibru. S-a formulat ipoteza că mişcările stereotipe sunt expresia tensiunii create de anumite trebuinţe nesatisfăcute. În plus. M O T I V A Ţ I A Problema motivaţiei imprimă psihologiei persoanei dimensiuni noi. mai puţin agitaţi şi chiar mai atenţi la lecţii. prin faptul că stimulează afectivitatea. uşor de executat şi numai după aceea se va trece la mişcările fine. Datorită acestui fapt. care sunt mişcări mai mari. Această nevoie. să constituie un mijloc mai eficient de descărcare. În general se va avea în vedere că dezvoltarea motricităţii trebuie să înceapă cu exersarea mişcărilor mari. în special jocurile cu mingea. de împlinire. copiilor li se dezvoltă simţul ritmului. într-o formă unitară a personalităţii. Exerciţiile grafice vor fi încurajate.

R. stabilirea nivelului la care se situează aspiraţiile unei persoane. cu societatea. ci şi stabilirea unei formule de eficienţă formativă. în legătură cu diferenţele dintre normali şi deficienţii intelectuali. valorificarea se face prin notă. nici ca esenţă. Este inutil să atragem atenţia asupra motivelor nedevenirii. Lewin afirma că nivelul de aspiraţie este rezultatul cunoaşterii de către subiect a capacităţilor sale şi al reuşitei anterioare. În procesul de împlinire. imboldurile de ordin psihoafectiv sunt rezultatul unui impact afectogen cu un model. dar acestea subliniază echilibrul său şi-i creează o stare de conflictualitate. În primul rând. dinamica lor este indicatoare de conflict: cu şcoala. O altă particularitate constă în faptul că deficienţii mintali se abat de la scopul ce a fost fixat. Este greu de stabilit dacă nota – ca instrument de valorificare – nu duce la modificări substanţiale ale nivelului de aspiraţie. S-a emis ipoteza că debilul mintal. perseverarea. În imediata vecinătate a focarului activ al raţionamentului social-motivaţional se găsesc la deficientul mintal adevărate motive ale nedevenirii sale. Nivelul de aspiraţie este în raport proporţional aritmetic cu nivelul motivaţional. va fi mai neîncrezător în posibilităţile sale. Nivelul de aspiraţie în direcţia acţiunii intelectuale la deficientul mintal este considerabil mai scăzut decât la copilul normal şi disonanţa dintre nivelul scăzut de aspiraţie al deficientului mintal şi al sistemului social de cerinţe duce la grave contrarietăţi şi eşecuri. cu sine însuşi.Perron ridică problema de ordin metodologic deci – pentru a putea trage concluzii. Scopurile Scopurile pe care le fixează deficienţii mintali sunt scopuri imediate. În general într-un colectiv de deficienţi mintali există diferenţe marcante între nivelul lor de aspiraţie şi aproape 50% rămân la un nivel minim. Ieşirea din conflict se face prin demisie: nu a avut. copilul învaţă pentru a fi valorificat de către profesor şi deci nivelul său de aspiraţie este direct legat de persoana profesorului (aspectul afectogen-valoric) şi de instrument (notă). exprimate prin reacţia de apărare: tendinţa de a căpăta unele avantaje: fugile. În esenţă. El poate fi depistat şi pe baza nevoii de valorificare transformată în dorinţa de valorificare. neîmplinirii la deficientul mintal care nu sunt de aceleaşi. sub aspectul 83 .deficienţii mintali. generate de trebuinţele sau de interesele momentane. În cadrul instrucţiei. Nivelul de aspiraţie Aspiraţiile sunt un produs de expectaţie al persoanei care răspunde solicitărilor formative ale mediului. de definire a propriei persoane. pe care le raportează la scopul imediat al acţiunii. Nivelul de aspiraţie al deficientului mintal în direcţia activităţii intelectuale este din ce în ce mai coborât. prin reject. nici ca rang. violenţa. Elevul nu învaţă pentru că acţionează modelul profesorului. confabulaţia. de care. constituie nu numai o acţiune de detectare a direcţiei de dezvoltare. Tocmai de aceea. având experienţa unor multiple insuccese. agresivitatea etc. Nivelul de aspiraţie reprezintă şi o formulă de autovalorificare. izolarea. el nu este în permanenţă conştient. cu cele ale normalului. dacă întâmpină dificultăţi şi execută o altă activitate. nu a frecventat. mai uşoară. ci pentru că îi este teamă de instrumentul folosit de acesta. Decuparea unor parametrii ai procesului de declanşare şi consumare a aspiraţiei duc la constatarea că este pus în mişcare întregul proces motivaţional. nu a învăţat uşor.

întăriri cât mai apropiate de momentul executării actului. au nevoie de mai multe încurajări. ci şi de unele particularităţi ale personalităţii. dar nu trebuie să se exagereze în această privinţă. ca şi capacitatea de apreciere a altora. Măsura în care nereuşita într-o activitate influenţează nivelul de aspiraţie depinde de măsura în care copilul devine conştient de nereuşita sa. Capacitatea de autoapreciere şi de fixare realistă a scopurilor nu depinde în mod exclusiv de nivelul mintal. capacitatea de autoapreciere şi de fixare realistă a scopurilor. idioţii sunt lipsiţi de interesul de cunoaştere. prin înserierea scopurilor. pentru a nu le da ocazia să-şi formeze păreri exagerat de bune despre ei. Este posibil ca la deficienţii mintali. În educarea lor se poate folosi însă dorinţa de a primi anumite obiecte sau dorinţa de a fi în societatea adultului normal. Educarea voinţei Momentul esenţial pentru antrenarea deficientului mintal într-o activitate constă în mobilizarea energiei sale şi în asigurarea cooperării. Nu se pot neglija în această privinţă diferenţele individuale. cu tendinţe de supraapreciere. de la cele mai simple şi îndepărtate. La debilii mintali trebuie găsite stimulente mai puternice decât simpla notare. alţii. Având în vedere dificultatea întâmpinată de ei în urmărirea scopurilor complexe şi îndepărtate. este o sarcină importantă în educarea copiilor deficienţi mintali. Atitudinea faţă de succes şi insucces Problema modului în care deficientul mintal îşi modifică activitatea în funcţie de succesul sau de insuccesul anterior a presupus cî deficienţii mintali care au obţinut o evaluare pozitivă în activitate vor avea ulterior performanţe mai bune. din cauza criticismului redus al gândirii. la ei sunt mai eficiente întăririle frecvente. la altele mai 84 . Unii copii sunt mai timizi. De exemplu. Elevii deficienţi mintali au nevoie de multe încurajări. trebuie ca activitatea copilului să fie eşalonată. au o slabă dorinţă de joc. Se pare că efectul succesului sau insuccesului asupra activităţii ulterioare depinde nu numai de nivelul intelectual. vor fi mai rar lăudaţi. Dezvoltarea voinţei. chiar dacă sunt minime. din cauza nivelului intelectual scăzut. să se dezvolte mai încet decât la normali. Pe măsură ce anumite obstacole au fost învinse. Important este ca educatorul să găsească motivele de bază ce pot provoca activitatea copilului. Scăderea cea mai pronunţată a nivelului de aspiraţie apare la deficienţii mintali când insuccesul este continuu. mai neîncrezători în ei. Copiii deficienţi mintali sunt sensibili nu numai la recompensa materială. De asemenea. sub diferitele sale aspecte. care probabil nu se reduc la lupta pentru obţinerea succesului şi evitarea insuccesului.capacităţii de autoapreciere anticipată – este cazul să se compare subiecţi cu acelaşi nivel mintal sau subiecţi care în mod practic obţin aceleaşi performanţe. Întrecerea cu sine însuşi s-a dovedit o cale de stimulare a activităţii mai eficace decât încurajarea verbală constantă. Elevii se obişnuiesc cu notele slabe care încetează să mai aibă influenţă aspra lor. ci la aprobarea socială. ci şi de unele particularităţi ale personalităţii. Într-adevăr deficienţii mintali au nevoie de multe încurajări. copiilor li se vor fixa noi scopuri mai dificile. dacă nu se duce o muncă educativă în acest sens.

şi anume şă se dezvolte capacitatea de frânare a acţiunilor impulsive. precum şi obişnuinţa de a analiza critic produsul activităţii încheiate. include anomaliile la care imaturitatea afectivă se exprimă printr-un egocentrism exagerat. 85 . plăcere-neplăcere. Arieraţia afectivă. Educarea voinţei trebuie să cuprindă toate momentele ei. reacţii disproporţionate”. după C.insuficienţa forţei de integrare valorică a structurilor axiologice ale comportamentului emoţional.organizării deficitare a structurilor şi funcţiilor neuropsihice. pedepse.autonomiei marcante a structurilor cu predominarea celor energetice (biologice). fiind o formă de imaturitate emoţională caracterizată prin decalajul dintre procesele cognitive şi cele afective. fapt ce creează dificultăţi în stabilirea categoriilor de manifestări afective şi în educabilitatea acestuia. . Dezordinile de organizare a personalităţii deficientului mintal determină forme diferite de comportament afectiv în raport cu normalul. .complexe şi mai îndepărtate. Afectivitatea ocupă un loc important în problematica recuperării deficientului mintal în măsura în care “integrarea în societate impune o dezvoltare normală nu numai intelectuală ci şi afectivă. de a fixa scopuri realiste. tensiune-relaxare.Păunescu se datorează: . având drept consecinţă “rigiditatea psihică. incapacitate de altruism. Modificarea structurilor afective. bazată exclusiv pe interzicere. pasiuni ale individului manifestate în diverse situaţii sociale şi care sunt trăite subiectiv ca satisfacţiiinsatisfacţii. frânare. prin pasivitate. structurile afective sunt modificate.dereglării mecanismului neuroendocrin.dezorganizării circuitelor cortico-subcorticale. În educarea copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină seama că adeseori este recomandabil să se canalizeze energia lor în activităţi utile decât să se obţină o disciplină pasivă. O mare importanţă în desfăşurarea activităţii voluntare are formarea capacităţii de a da o relatare cât mai completă asupra activităţii. A F E C T I V I T A T E A Afectivitatea este constituită din ansamblul de emoţii. în accepţiunea largă. Important este însă să se formeze copilului obişnuinţa de a duce la capăt acţiunea începută. să se formeze obişnuinţa de a delibera şi de a planifica acţiunea. . evident deficitar se poate perfecţiona printr-o muncă educativă susţinută. . capacitatea de a persevera şi de a face eforturi pentru învingerea obstacolelor ce stau în calea realizării scopului fixat. Acest aspect. sentimente.

Intensitatea exagerată a cauzelor afective primare care se manifestă sub diverse forme: agitaţie motorie. La nivelul deficienţei mintale severe. trebuie să declanşeze acţiunea. inactivitate. izolare. fie prin mecanisme de apărare nevrotică (descărcarea brutală a tensiunii emoţionale. limitarea interesului la propria persoană (narcisism sau egoism) sau la un domeniu restrâns al activităţii sale. afectivitatea se caracterizează prin mare labilitate. În stările conflictuale reacţionează diferit. hoţie. fie prin inhibiţie. furie. infantilismul afectiv se caracterizează prin dorinţa de a polariza în jurul său atenţia celor din jur şi de a păstra starea de dependenţă afectivă. fiind evidentă nevoia de dependenţă. stângăcie. ca urmare a faptului că afectivitatea este intricată structurilor personalităţii. nevoia de protecţie. La nivelul deficienţei mintale severe. alteori afecţiune. apatie. refuz. delicvenţă). negativism general cu reacţii imprevizibile. egoism. . rigide. de acte de decizie. teamă. sugestibilitate. fie sub forma unor dezordini sau reacţii de prestanţă. afectivitatea este extrem de labilă. de iniţiativă. în mod normal. anorexie. este în funcţie de evoluţia acesteia. . Se manifestă prin: timiditate. lentoare accentuată în formele superioare. Uneori. de Ajuriaguerra “joacă un rol important în comportamentul copilului arierat şi care se manifestă fie sub forma impulsurilor hetero-agresive. uneori răutate sau ură faţă de cei din jur. 86 . pot fi modificate prin activităţi adecvate sau intervenţii de ordin psihoterapeutic.Inversiunea afectivă manifestată prin reacţii paradoxale. violenţă paroxistică. ca de exemplu. De asemenea. mai ales în formele grave ale deficienţei mintale.Infantilism afectiv caracterizat prin persistenţa unui comportament care marchează o oprire în procesul de dezvoltare normală către o autonomie afectivă. afectivitatea se caracterizează prin indiferenţă. protecţie.Organizarea întârziată a formelor de comportament afectiv. fie prin demisie sau dezinteres.Simptomatologia comportamentului afectiv al deficientului mintal La nivelul debilităţii mintale. tendinţe agresive. Aceste tulburări de control. explozii afective.Insuficienţa controlului emoţional care. lipsă de control cortical. încăpăţânare. negativism. dezinteres). fie prin mecanisme de compensare (minciună. încăpăţânare. situaţia de blocaj afectiv este prezentă ca urmare a unei frustrări afective de ordin familial sau şcolar care conduce la diminuarea. opoziţie. Tabloul simptomatologic al comportamentului afectiv se rezumă la următoarele trăsături: . fie prin opoziţie exprimată prin descărcări afective violente. fuga de responsabilitate. mânie. incapacitatea sau pierderea dinamismului de a reacţiona la stimuli care. capricii alimentare. ce riscă să fie un mare handicap asupra planului de organizare.Imaturitate afectivă se caracterizează prin fixarea exagerată de imaginile parentale. . cu crize de plâns nemotivate. după aprecierea lui J. dezinteres. inhibiţie. irascibilitate. egoism. ura faţă de părinţi. . negativism. ataşament exclusiv faţă de unele persoane. lipsa de autonomie. Deficitul de autonomie este marcat. tendinţa de automutilare. accese colerice subite. ţipete. .

Aşa se explică de ce deficientul mintal întâmpină dificultăţi de integrare în grupurile sociale. având o bază neurofiziologică la nivel cortical. de la stările afective pozitive la cele negative.Lemay într-o constelaţie de dificultăţi afective ca: sugestibilitate. pasiune). emoţie. capacitatea de analiză şi sinteză. în grade de intensitate diferită. sentiment. 87 .. care exprimă o trăire nespecificată de incertitudine şi stadiul secundar. şi anume: afectivitatea bazală cu emoţiile primare şi dispoziţia. îndeosebi în dificultatea de a sintetiza formele şi structurile parţiale de ansamblu. determinată de o serie factori din care cel cognitiv nu trebuie ignorat.Carenţa relaţional-afectivă. pasiuni). concretizare. ajungându-se în cele mai multe cazuri la pariţia unui fenomen de segregaţie care-l împinge pe deficient spre marginalizare. Absenţa sentimentului de identitate se asociază cu cel de devalorizare. motori şi afectivi cu tulburările specifice. comparare. Sugestibilitatea este o caracteristică prezentă la toate formele clinice de deficienţă mintală. Deficienţele relaţionale sunt. limitându-se la relaţiile de tip binar. Tulburările afectivităţii Tulburările afectivităţii pot fi analizate în funcţie de clasificarea clasică (afect. La acest factor sa adaugă şi sentimentul de inferioritate pe care acesta îl trăieşte în propria familie. generalizare. fapt ce determină ca personalitatea deficientului să devină extrem de vulnerabilă. care exprimă o trăire specifică cu un deznodământ pozitiv sau negativ. plecând de la principiul informaţional cu cele două stadii: stadiul primar. care este grupată de M. este determinat de suita eşecurilor şcolare ce conduc la instalarea unui decalaj pedagogic în ceea ce priveşte ritmul de muncă. precum şi în funcţie de criteriul psihanalitic. generate de motivaţii înnăscute. Sentimentul de devalorizare ca stare de perturbare afectivă. având o bază neurofiziologică la nivelul formaţiunilor subcorticale şi afectivitatea elaborată cu emoţiile secundare (sentimente. iar în multe cazuri la autoizolare. Tulburările afectivităţii denumite şi distimii înglobează perturbările afective. de la euforie la depresie. Insatisfacţia afectivă este prezentă în toate compartimentele de activitate. având ca stare de echilibru atimia. Nici formele cele mai uşoare nu sunt scutite de această deficienţă ca urmare a faptului că tulburările de comunicare constituie un obstacol în stabilirea de relaţii sociale. acestea fiind în raport invers proporţional cu posibilităţile de comunicare. absenţa sentimentului de identitate. de asemenea.Dificultăţile cognitive care antrenează pe cele de inadaptare socială conduc la absenţa sentimentului de identitate a propriei personalităţi. deficienţe relaţionale. operându-se bineînţeles diferenţa între manifestarea normală şi cea patologică. frecvente la toate formele de deficienţă mintală ca o consecinţă a intricaţiei dintre factorii cognitivi. sentiment de devalorizare. insatisfacţie afectivă. din punct de vedere cibernetic. înţelegerea situaţiilor. dispoziţie.

Această “neutralizare” afectivă se manifestă pe plan comportamental printr-o fizionomie şi gestică inexpresivă.În analiza tulburărilor amintim clasificarea lui C. reacţie comportamentală săracă. izolare. Fobii 4. intensitate.Anxietate b. însoţit de modificări mimico-pantomimice şi vegetative de tip simpatic. scăderea în grade diferite a tensiunii şi a rezonanţei până la forma exagerată de apatie. Hipotimia este însoţită de cele mai multe ori de hipomimie. Două forme sunt mai frecvente: furia şi frica.Gorgos după criteriul complexităţii fenomenelor afective cu caracteristicile lor de sens. însoţită de o expresivitate mimică redusă. Pasiuni erotice 1. Hipotimiile sunt tulburări ale dispoziţiei caracterizate prin diminuarea tonusului afectiv.Hipertimia pozitivă ( euforia) c. Paratimii: a. B.Apatie c. prezente în toate formele clinice de deficienţă mintală. Dezorganizarea sau dispariţia sentimentelor c. Sentimentul de inferioritate (de nesatisfacţie) 5.Hipotimii: a.Tulburările dispoziţie A.Rigiditatea afectivă b. o formă mai puţin accentuată de încetinire sau dispariţie a mişcărilor periferice ale expresiilor afective.Tulburările dispoziţiei A. Ambivalenţă afectivă. 2. apatia. a. 1.Hipertimii: a. prin atitudinea de nonangajare.Tulburări ale emoţiilor elaborate A. Tulburările pasiunilor a.Labilitatea afectivă 3. atenuată. reţinând pe acelea care au o frecvenţă semnificativă la deficienţii mintali. Hipotimiile se exprimă în trei forme: indiferenţa.Hipertimia negativă ( depresia) C. stabilitate.Tulburări ale dinamicii dispoziţionale: a. 88 . Stările de afect se caracterizează printr-un comportament afectiv exploziv şi cu efect dezorganizator. Paratimii b. Indiferenţa se manifestă prin dezinteres pentru lumea exterioară. atimia.Stările de afect 2.Tulburările sentimentelor: a. neparticipare.Indiferenţă b. Inversiune afectivă b.Atimie B.

după R. c. tahicardie. angoasă care de altfel. iar fobia este definită ca teamă cu obiect. puls şi respiraţie rapide. exprimată sub trei forme: anxietate. nod în gât. oboseală.b. angoasa corespunde unei frici difuze. . caracterizată prin creşterea încărcăturilor afective.Janet. Simptomele cele mai relevante. mâini reci şi umede.Perron. . incertitudine (tulburare intelectuală).conduită de supunere pasivă (responsabilitatea faptelor este pe seama adultului). valuri de căldură sau frig. indecizie (tulburare de voinţă). congestie facială. şi hipertimie negativă (depresie).expectaţie (stare de aşteptare) : anxietate. b. adică absenţa mimicii. incapacitate de relaxare. insomnie.conduită de apărare de tip agresiv. Numeroase cercetări experimentale. lipsa mobilităţii feţei şi.plăsmuirile fantastice. în consecinţă. tremor. violenţă. . anticiparea neşansei pentru sine şi pentru alţii. Modalităţile de reacţie. Hipertimiile formează a doua categorie de tulburări ale dispoziţiei. teamă. printr-un dezinteres atât pentru ambianţă. hipertimie pozitivă (euforie). Majoritatea autorilor conchid că deficienţii sunt anxioşi şi că anxietatea şcolară joacă un rol mai important decât la normali. Atimia se caracterizează printr-o accentuată scădere de tonus şi rezonanţă afectivă. disconfort.conduită de izolare. o expresie inadecvată. bazate pe aplicarea unor “scări de anxietate”. în mai multe categorii: . la deficienţii mintali izolaţi de mediul familial. Teama are obiect precis. cu absenţa totală a afectivităţii la nivelul sentimentelor.tensiune motorie: instabilitate.hiperactivitate vegetativă: transpiraţie. pe când anxietatea este un fenomen psihologic. prin indiferentism afectiv marcant. facies crispat. nelinişte. Anxietatea definită de J. Hipertimia pozitivă corespunde stărilor de euforie care se manifestă prin creşterea tonusului afectiv. apărare a deficientului mintal faţă de anxietate pot fi grupate. durere musculară. . fiind un fenomen somatic.Angheluţă. în neconcordanţă cu trăirile afective ale persoanei. dificultate în concentrarea asupra altor probleme. de asemenea. În toate cazurile se manifestă prin inexpresivitate mimicopantomimică. excitabilitate. ca o “teamă fără obiect aparent”. o exagerare a dispoziţiei în 89 . paloare. fiind dispoziţii cu fond exagerat. cât şi pentru propria persoană şi prin lipsă de iniţiativă. este un complex de perturbări ca: insecuritate afectivă (tulburare afectivă).vigilenţă şi explorare: stare de hiperatenţie însoţită de distractibilitate. sunt: . tresărire. debordant. o exagerare a tonusului afectiv. B. sunt aspecte ale aceleiaşi stări. . Anxietatea agravează handicapul şi reduce supleţea intelectuală.conduită de evitare. fatigabilitate. . ameţeală. tulburări gastrice. fabulaţia exprimă. lipsit de echilibru. instabilitate. modalităţi de apărare faţă de situaţia care provoacă anxietatea. Problema anxietăţii la deficienţii mintali este controversată. cu deosebire la deficienţii mintali instituţionalizaţi. teamă. a. în general. Este forma cea mai intensă de hipotimie cu reacţii afective extrem de slabe. denumită amimie. pun în evidenţă că anxietatea este mai mare la copiii mai puţin inteligenţi. până la anestezie afectivă sau morală. .Delay prin parafrazarea lui P. Anxietatea trebuie diferenţiată de simptomele similare: nelinişte. după V. Este prezentă la debilii apatici şi. tensiune. nerăbdare. retragere în sine pentru a scăpa de situaţia anxioasă. agitaţie. intensificarea tonusului afectiv. Apatia se caracterizează prin lipsa de tonalitate afectivă. gură căscată.

c. şi o componentă a acesteia. scăderea expresiei şi a mobilităţii mimice. Instabilitatea emoţională. precum şi patologică. însoţită de tristeţea profundă trăită. Tulburările dinamicii dispoziţionale formează a treia grupă de tulburări ale dispoziţiei şi prezintă două forme: rigiditatea afectivă şi labilitatea emoţională. subiectul devenind obiectul propriei sale suferinţe. deşi este în relaţie directă cu maturitatea şi. .Tulburările emoţionale elaborate Această categorie de tulburări ale afectivităţii are două forme : paratimiile şi fobiile. incapacitatea de decizie. atunci când suferinţa nu este compatibilă cu cea naturală. Labilitatea emoţională este sinonimă cu instabilitatea afectivă se caracterizează prin mobilitate afectivă. C. prin explozii afective: râs-plâns. O formă extremă de instabilitate afectivă este incontinenţa afectivă prezentă în cazurile grave de deficienţă mintală. expresivă. în sensul uzual al cuvântului de tristeţe. esa este mai pronunţată la copil decât la adult. schimbări nejustificate a stărilor afective (trecerea bruscă şi nejustificată de la o stare de bună dispoziţie la alta de proastă dispoziţie). fiind de altfel. există o corelaţie cu instabilitatea psihomotorie. mai ales când aceasta este asociată de cea motorie şi determină dificultăţi în inserţia socială. lipsă de vigoare fizică. pierderea apetitului. manifestată prin trăirea intensă a impresiei că au pierdut capacitatea de rezonanţă afectivă faţă de persoanele apropiate şi. anorexie. 90 . regresii în dezvoltarea generală. insomnie.simptome de expresie somatică: astenie. prezentă în cazurile de oligofrenie microcefalică. Labilitatea are consecinţe directe asupra eşecurilor şcolare. de fatigabilitate. În cazurile lejere şi medii apare sub forma unor încărcări afective negative în cadrul “depresiunii anaclitice” ce apare la copilul de 6 luni aflat într-o carenţă afectivă ca urmare a separării de mamă. Hipertimia negativă caracterizată prin coloratură pesimistă şi de neîncredere.încetinirea procesului gândirii. scăderea în greutate.Ionescu euforia este o stare de optimism nefondat. a. respingereadeziune. o stare de plenitudine. b.lentoarea psihomotrică (încetinirea mişcărilor. mimică vioaie. Simptomele sindromului depresiv sunt: .hipo sau amimie.ineţie psihomotorie. denumită şi anestezie psihică dureroasă. fără obiect. dificultăţi de verbalizare. tristeţe-bucurie etc. ci ca o formă distinctă de tulburare afectivă. deseori este însoţită de inerţie autoacuzatoare (reproşuri repetate). în consecinţă. ea fiind o suferinţă anormală. De asemenea.Hipertimia negativă cuprinde stările de depresie caracterizate prin scăderea tonusului de activitate motorie şi psihică. este prezentă în formele grave de deficienţă mintală. de fericire de confort. anxietate. ce se exprimă printr-o intensitate sporită a trecerilor de la o stare afectivă la alta. O formă particulară de hipertimie este anestezia afectivă. . După Gh. tendinţă de glume. Depresia poate fi normală. de deprimare. Rigiditatea afectivă se caracterizează printr-o conduită motivaţională în discordanţă cu solicitările externe. Se exprimă prin logoree. nu trebuie considerată ca un retard psihologic sau imaturitate afectivă. printr-o stare de mulţumire. exprimată prin dezinteres faţă de anturaj.sensul veseliei. 3. precum şi cu instabilitatea “familială” generată de “erorile” educaţiei părinteşti.

ar trebui iubite sau care au fost iubite. Cortexul deficientului este ţinut în permanenţă sub bombardamentul stării de decompensare existenţială şi integrativă. Fobiile se caracterizează prin frica puternică de neînvins. ar fi posibil un proces de compensare. Inversiunea afectivă se manifestă sub forma stărilor de ură. prin ele însele. tulburările de integrare. b. în mod firesc. care. dragostea-ura. Dacă prin comparatorul mintal s-ar putea “descărca” energia tensionată de la nivelul afectogen. a autoacuzării. uneori paradoxale faţă de unele situaţii. Primul şi cel mai grav efect se exercită asupra dezvoltării ansamblului de structuri: sărăcia afectivă. De asemenea. Atitudinile afective ale părinţilor pendulează între autoritate-libertinism. după clasificarea lui C. atitudine de demisie). evenimente. B. a unei conduite de abandon ca formă a indiferenţei sau ca o conduită de reject. Paratimiile. izolare. faţă de un obiect. în cadrul tulburărilor sentimentelor şi pasiunilor. ca de altfel şi anxietatea. Există opinii care include paratimiile. de conflictualitate. o stare de anxietate. situaţie. Sentimentul de inferioritate se poate transforma ca o consecinţă a unor greşeli de educaţie în “complex de inferioritate” caracterizat prin conduita nevrotice care nu sunt altceva decât încercări de compensare (agresivitate. consecinţă a anxietăţii. Tulburările sentimentelor se manifestă în mod deosebit la deficienţii mintali prin sentimentul de inferioritate.A. a. nu au caracter periculos 4. acţiunea-inacţiunea. caracterizate prin reacţii afective aberante şi inadecvate. căldură afectivă-răceală. fac parte din tabloul simptomatic al deficientului mintal sau dincoace de deficienţă. fiinţă. ca un factor de emergenţă structurală în cadrul personalităţii. instalarea “complexului de inferioritate” este favorizat de cele două atitudini educative de extremă: răsplată şi neglijare. se manifestă sub două forme: inversiunea afectivă şi ambivalenţa afectivă. PERSONALITATEA DEFICIENTULUI MINTAL – UN SISTEM DECOMPENSAT Modelul oferit de psihologia cibernetică explică personalitatea decompensată în cazul deficienţei mintale întrucât decompensarea personalităţii umane cunoaşte forme şi cauze diverse. Ambivalenţa afectivă este trăirea simultană a două stări opuse prin calitatea lor. ostilitate faţă de persoanele din anturaj care.Gorgos. de relaţie etc. Paratimiile sunt tulburări de dispoziţie de natură calitativă. ca formă a conflictualităţii. Complexul de inferioritate este şi o consecinţă a faptului că prezenţa unui deficient mintal în familie determină un grav traumatism. 91 . De precizat că această amprentă nevrotică nu duce totdeauna la nevroză. inegalitatea intelectuală. de exemplu. manifestându-se sub forma unui comportament de hiperprotecţionism.

nivelul de aspiraţie fiind definit ca scopul imediat al subiectului ce învaţă. ci a unei alte modalităţi de prelucrare. Universul are altă formă şi articulaţie în gândirea debilului mintal. utilizează factorii de acţiune educaţională din recuzita educaţiei curente. constată în cazul deficienţilor. nici cu psihoza. Decompensarea nu este o formă simplă de denivelare eu-lume. Scopul este determinat prin cunoaşterea pe care subiectul o are despre capacităţile sale şi despre succesle prealabile. fireşte marchează un alt nivel de dezvoltare. care produce fie un conflict cu propulsie spre eşuare. În cazul deficienţilor mintali există grave tulburări în canalele de transmitere a informaţiei şi de integrare-prelucrare la nivelul conceptul-logic. o tulburare de profunzime care nu se poate asemui nici cu nevroza. Tulburarea relaţiei interpersonale nu are semnificaţia unei cantităţi de informaţie în minus. ci în formă. un impuls către depăşirea limitelor zonei capacităţii individuale. este succesul(reuşita) şi invers. Sursa de energie care urcă barometrul nivelului de aspiraţie. Acest proces este preluat de structurile afectivităţii care. termen introdus de K. Succesul şi eşecul 92 . este o consecinţă a unei gândiri psihplogice dinmic-topologice. sub presiunea educaţională. ca şi “educarea” deficientului se măsoară în adecvare şi corectarea comportamentului decizional. procesul de prelucrare a informaţiei. deficientul mintal este într-o permanentă competiţie cu un model pe care nu-l va putea realiza niciodată. prin raportarea la imginea eu-lui. nici cu demenţierea.Simptomatologia intelectuală şi psihică a deficientului mintal prezintă o mare varietate de forma şi intensităţi. modifică uneori. ci în primul rând. Mecanismele dinamicii pe care se bazează nivelul de aspiraţie constituie o formulă a comparării succesive de ordin valoric. adică de dezvoltare eficientă. Corectarea este parte componentă a funcţiei de reglare a optimizării şi în cazul deficienţilor. Nivelul de aspiraţie. rămâne totdeauna un decalaj de forţe. K. ar trebui să reprezinte un plus de optimizare. Ne aflăm în faţa unei noi tensiuni: tensiunea decizională. ci coloratura specifică se datorează tensiunilor intervenite în câmpul de forţe descris. “Reeducarea”. fie. Actul decizional în cadrul sistemului depinde de volumul informaţiei prelucrate. Deficientul mintal este obligat prin sistemul de solicitare să se “decidă” pentru un comportament similar modelului personalităţii normale. în mare măsură. prin emiţătorul conflictual. Cu alte cuvinte. ceea ce deprimă echilibrul persoanei este insuccesul (eşecul). în funcţie de factorii oferiţi spre analiză. Dar el nu poate face acest lucru în esenţă. protecţia eu-lui se face în configuraţia valorilor socio-morale. care aspiră la devenire şi progres. de interpretare. Educatorul. Nu trebuie să trecem cu vederea şi cuantumul special de deformare. în orice ipostază se află.Lewin. Dar. deci un alt grad de echilibru al personalităţii. de cele mai multe ori. între eu şi conştiinţă. De data aceasta.Lewin porneşte de la premisa că între nivelul de aspiraţie (care este o consecinţă a funcţiei de dezvoltare a personalităţii) şi nivelul de realizare obiectivă. Ele nu sunt generate numai de baza “organică”. pe care ţl primeşte informaţia indiferentă pentru copilul normal. acţiunea de adecvare şi de corectare a comportamentului nu corespunde factorilor introduşi în sistem. atunci când există o motivaţie puternică. dar cu semnificaţii negative pentru deficient. care.

complexul de inferioritate etc. Psihologia descriptiv-evaluată a stabilit prin studii judicioase câteva dintre trăsăturile specifice ale personalităţii deficientului mintal. Nu este vorba de o decompensare restrânsă la o funcţie sau la un proces fiziologic sau psihic. A:Luria vorbeşte despre inerţia oligofrenilor. în special procesul de integrare bipolară. ci de decompensarea intersistemică ceea ce constituie fondul procesului de nonintegrare. 93 . îşi creează forţa propulsivă afectivă interioară necesară obţinerii de noi diferenţe. ci la ansamblul relaţiilor interstructurale şi intersistemice în special al relaţiilor de optimizare şi dezvoltare dintre personalitate şi mediul social-valoric. viziunea de evaluare a personalităţii deficientului mintal. nu de dezvoltare a personalităţii. Toate aceste trăsături ale deficientului mintal sunt de fapt forme de manifestare a decompensării. sistemul de acţiune şi. pentru că. Acest impas decompensator se datorează unei optici de performanţă. Copilul normal . Enumerăm câteva: K:Lewin subliniază rigiditatea intelectuală. Aceste constatări se repercutează asupra psihicului său cu semnificaţii de invaliditate. a nereuşitei. la nivelul unei ipostaze cu grad admis de integralitate. deci. Diferenţa de realizare are. supusă unei analize sistemice. Perfecţionarea nu este altceva decât atingerea unui nivel maxim de echilibru dinamic. mai ales. Se creează astfel o mare discrepanţă între reuşitasuccesul copilului normal cu al celui deficient.amplifică emiţătorul iniţial conflictual. Eşecul constituie al doilea nucleu conflictual permanent al personalităţii care are o dublă importanţă: . în fond. Perron acuză anxietatea . atunci când constată diferenţele mari de realizare.Una dintre direcţiile de decompensare de personalitate a deficientului este cea a eşecului. resimţite ca un dezechilibru. o semnificaţie de succes şi de depăşire. Confruntarea cu universul valoric social al deficientului mintal devine sursa cea mai fertilă de decompensare. Acest nivel însă este atins cu mari eforturi. . Cauzele propriu-zise. El are tendinţa de a merge spre nivelul de aspiraţie dorit. pe baza diferenţei de realizare la un moment dat la altul sau de la o etapă la alta. deficientul de cele mai multe ori îşi fixează pentru sine un nivel de aspiraţie foarte apropiat de cel al copilului nedeficient. ci şi cu modelul normal. dar limita capacităţii sale ţi deviază forţele în sens contrar – spre limita inferioară a capacităţii individuale. reglare şi perfecţionare ale sistemului personalităţii deficientului mintal. Formula personalităţii decompensate este dată de tulburările de organizare. ca şi cea de integrare. de dezvoltare. Pe acest mecanism se bazează dezorganizarea funcţiei de reglare. Invaliditatea (“eu nu pot cât ar trebui”) modifică şi sistemul de judecată. B:Inhelder îşi fundamentează viziunea pe fenomenul de heterocronie. realitatea dinamică psihologică. Dar nu este vorba de o decompensare intrapersonală. El nu se compară numai cu sine. reprezentat de imaginea eu-lui prin relaţia de eşec de integrare. Deficientul realizează o neînsemnată diferenţă de la un moment la altul sau pe perioade prea mari de timp. Este dovada pertinentă că.deschide în altă zonă a personalităţii un nou emiţător conflictual. Solicitarea deficientului la nivelul copilului normal pe linie de inteligenţă duce la determinarea unui nivel de aspiraţie echivalent cu uşor din scala normală. pe cel motivaţional. cea de perfecţionare. ca sistem. nu este fundamentată şi contravine celei mai importante.

de asemenea. Personalitatea deficientului se defineşte printr-un determinism conexionist. acţiunea de structurare nu este univocă. dar reprezintă. determină o formulă de modelare a factorilor de organizare mintală. Din contră.rezidă în tipul şi nivelul de organizare (dezorganizare). în funcţie de factorii de organizare consonantică cu factorii de perturbare organizaţională. Tulburarea psihogenă este o formă ambivalentă: are un punct de pornire în structurile mintale. în acelaşi timp. Forţa de structurare şi de echilibru a factorilor organizaţionali ai structurii mintale pe care se bazează personalitatea în general (deci formula care în care domină continuu factorii de consonanţă) prezintă unele “puncte” conflictuale. 94 . nu poate avea caracter de structurare. Ele sunt consecinţele unei imposibilităţi de organizare adecvate sistemului modelator şi. C. o funcţie de performanţă ca inteligenţa. şi o “reflectare” în conştiinţă a tipului de raporturi. de relaţii stabile de personalitate în ansamblul său. Într-o asemenea perspectivă. decât ca factor interconectat structurilor mintale. ei definind structura şi dinamica întregii personalităţi. Dar. personalitatea decompensată a deficientului mintal este structurată pe o organizare mintală în care factorii de perturbare sunt dominanţi şi stabilizaţi. Formula personalităţii decompensate În literatura psihologică şi clinică există un foarte bogat material privitor la evaluarea personalităţii.Păunescu a stabilit că una dintre posibilităţile de delimitare a deficienţei mintale de normalitate este aceea de a porni de la tipul de organizare mintală. adică pe baza interconexiunii structurante dintre factorii de organizare mintală şi cei ai personalităţii. evoluţie şi integrare a personalităţii. Sinteza informaţională de la nivelul personalităţii – în special cel al relaţiilor de integre în mediul valoric şi afectogen – exercită o acţiune de “corectare” în structura organizaţională mintală. oglindesc gradul sporit de entropie existent în sistemul personalităţii copilului deficient. dar starea sistemului este echilibrată. în care elementele clinice capătă o pondere certă în stabilirea tipului de personalitate. Contextul factorilor de organizare ai personalităţii.

95 .