You are on page 1of 82

| |  







    .

.

 .

à àà

à   

 

  
   

0 

  
0   

|   tudiază structura, funcţiile şi sistemele de relaţii ce caracterizează
obiectele şi procesele în ştiinţele contemporane, punând în prim plan totalitatea
în raport cu individui  şi áincronicitatea faptelor în raport cu evoluţiaè

ï 
 , sau arta de a realiza eficienţa acţiunii, se ocupă de modul în care un
sistem (teritorial, digital, mecanic, biologic, etc) prelucrează informaţiile şi
reacţionează la acestea în direcţia optimizăriiè

adunare. însemnând un set de concepte organizate. reuniune) în stiinta moderna este utilizat începând cu secolul al XVII-lea. clasificate. mai ales în sens filozoficè 0 |   .0 ïonceptul de á á (áuátemo în latina însemnând multime.

                   .

  .

  .

  .

       .

  .

       .

        .

 .

    .

  .

         .

 .

      .

    ï.

precum şi a relaţiilor între componente şi ansamblu formează á á á è 0 ulţimea caracteristicilor unui sistem. ce se cer studiate în ansamblul conexiunilor interne şi în legătură cu mediul care îl înconjoară. într-o perspectivă globalăè 0 ulţimea relaţiilor între componentele unui sistem.      !"#$% 0 |istemul este o colecţie de obiecte în interdependenţă. determină á saè . la un moment dat.

0 o   .

.

 .

 .

              .

               0   .

 .

  .

     .

!     .

  .

   .

    .

! A  Vx  .

    .

  .

  .

0 à.

  .

       .

    .

  .

        ".

    .

   .

.

              0 #        .

  .

    .

.

     .

    !             .

    .

     .

.

0 |          .

         .

      .

.

  .

             .

.

    "             .

.

      0 $   .

 "   .

       %& '      (       .

  ()|!             .

     .

        "  .

    .

       .

    .

 ! .

.

.

.

.

0 o .

           .

        .

  .

                  0 à  .

    .

 "                    .

        — —      — — .

.

0 o    .

          .

            .

   0 o                  .

.

     0 à  .

        .

      .

  .

    .

 "   .

           .

 " .

    .

§  .

indiferent de natura lor. prezentul şi perspectivele viitoare. 0 |istemele. sunt într-o permanentă interdependenţă. 0 |istemele în dinamica lor asociază istoria. asociere de care trebuie să ţinem seama în încercare de a răspunde la întrebarea ce eáte áiátemul 0 §inamica sistemelor teritoriale conduce la dezvoltarea de structuri interne ce contribuie la adaptarea la mediul său înconjurătorè . 0 odificările la nivelul unui sistem sunt resimţite la nivelul celorlalte.

 à 0 „         .

            o     .

                    .

        .

 .

 .

     .

               .

  0 o                  .

    * +      "   .

-                         . .

0 4           A                           4                   A        0   .

       .

              .

    .

 .

      .

        .

    0                      .

     0           !    "       .

    .

.

0   .

                               4         .

     .

         # 0 A          $    #           $    A#   %       4                             .

cu fauna. cu vegetaţia. căreia îi oferă un habitat adecvatè Invers. de vegetaţie prin litiera şi caracterul izotermic asigurat de aceasta. în afara reliefului.0 |olul interacţionează direct. cu apa. ca urmare a capacităţii sale de reţinere a acesteia. solul este influenţat de apă prin capacitatea erozivă a acesteia. căreia îi asigură stabilitatea mecanică şi elementele nutritive. determinând o diminuare a scurgerii lichide şi solide. iar de faună prin procesele de mineralizare şi humificare pe care le determinăè .

îndeosebi. sau asupra vegetaţiei prin lumina. respectiv topoclimatul. apa din precipitaţii şi temperatura pe care le oferăè Topoclimatul.0 ïlimatul. prin adăpostul şi umiditatea ridicatăè . se integrează în mediul natural prin relaţii de tip cauză-efect. este influenţat de faună prin aglomerarea de populaţii faunistice şi crearea de microclimate de adăpost şi de vegetaţie. aşa cum s-a constatat din raportul cu relieful şi apeleè La acestea se poate adăuga influenţa pe care o exercită direct asupra faunei. prin rolul acesteia în moderarea temperaturilor. dictând fiziologia acesteia.

căreia îi asigură principalul element vehiculator de substanţe nutritive. dar pe care o poate şi distruge prin capacitatea sa erozivăè 0 Relaţia inversă este dată de caracterul determinant pe care îl are climatul. datorită decalării timpului de reunire a picăturilor de ploaie şi a şiroaielor prin intermediul arborilor sau ierburilorè .0 àpa reprezintă o altă componentă cu rol decisiv în ţesătura de relaţii interne. pe care îl poate atenua prin temperatură şi umiditate. în afara reliefului şi solului. precum şi cu vegetaţia. interacţionând direct cu climatul. prin precipitaţii şi evapo-transpiraţie asupra resurselor de apă şi de capacitatea vegetaţiei de a frâna procesul de scurgere lichidă.

0 Y               .

 .

! .

.

".

                         .

0                           .

   .

     à                                       A .

       A                      0 Y           %                                      0 &                     %   .

0 à   .

                        .

                 .

    .

  .

  .

   .  0 .

   .

    .

           .

       .

               .

.

 .

  .

           .

                 0 /     .

         .

                  .

      "    .

         "         .

0      .

        .

                      .

  .

     .

 .

  .

    "              .   .

  0.

    .

         0 (                 .

.

 .

  .

           o       .

       .

  .

                   .

.

àà  ## à  .

$ %   .

 .

ï.  .

 &        .

      .

      .

             .

ï.      ' .

 &     .

  .

       .

.

     .

    .

    .

 .

 .

        .

  .

         .

|    . %' .

  .

             .

 .

.

 (      .

           .

.

   . ) .

  .

 &     .

  .

       .

   .

      .

0 „  **  *  *   * *  * ** *  .

 0 + *   *   * .

 **   **  * .

.

.

*  *  * *  *   ( ** * *  * * * * *    * *   .

0 * *  .

*  .

 *   * * .

* * *  * **  ( ***  * *  *  *.

* .

.

 * ** .

*.

* *  .

*| *  .

*  .

 |    .

  .

            .

  .

 .

    .

   .

     .

.

       .

 .

              .  .

 &  .

         .

.

            .

 .

 (                .

 .

.

 |      .

   .

.

.

           .

      -*ï.

 *  .

*  .

 ï.

 * *  * ( *  *  * .

.

*  **%* .

*  * * * .

.

 .

„ 1        .) / )01 21„ 1*| |3  .„*3 „ 3. .

  .

  .

  .

   .

     .

                          .

.

.

 .

     4.

      .

                .

     .

%        .

      +        .

  .

     .

            .

  .

   .

   .

  ï      .

  &        .

             .

 .

 ï    .

  5 .

5   .

        .

  5 .

5     .

 . considerăm că cele trei nivele la care se pot întreprinde analizele se caracterizează prin următoarele: .§in punct de vedere geografic.

iar sistemul teritorial identificat se remarcă printr-un grad de heterogenitate mare.  constituie nivelul de referinţă maxim. printr-o dominanţă a relaţiilor de complementaritate şi a celor de echivalenţă între unităţile de nivele inferioareè .  .

cel puţin în analizele care au ca unitate maximă de raportare spaţiile naţionale sau intranaţionaleè n amenajarea. de podiş sau de dealuri şi de câmpie). . dezvoltarea şi organizarea spaţiului. pot fi folosite şi unităţi geografice naturale bine individualizate (sectoare montane. la nivelul ţării noastre mezoscara este reprezentată. din acest punct de vedere. mezoscara caracterizează unităţi administrative de diferite ranguriè §e exemplu. de judeţe sau structuri interne ale acestora de tipul vechilor plaseè n acelaşi timp.  de cele mai multe ori se identifică cu geosistemele propriu- zise.

0  .

  este nivelul de analiză cel mai detaliat. care nu se regăsesc la nivelele inferioareè rganizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice a realităţii. încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi. după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivăè . un oraş sau părţi ale acestora (cartiere. întreprinderi industriale etcè)è icroscara se caracterizează prin existenţa unei componente sau a unui set dominant de componente şi prin relaţii "condensate" între elementele constitutiveè 0 Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succesivă. cu rezultate remarcabile în definirea proceselor care au loc în natură şi societateè ànaliza se face în exclusivitate la nivelul unor sisteme teritoriale sau al unor unităţi taxonomice inferioareè ntr-un studiu global pe întreaga ţară acest nivel este reprezentat de un sat.

.

număr de patroni etc).„*3 „ 3.1 21* | |3  . a unor  á .*1.„ *03  213 * . ï„ 3 „ *4„ .ï 4 *  *| *3 .„ 1 ï  formează categoria de bază şi constă în existenţa unui element în funcţie de care se face o clasificare a obiectelor şi fenomenelor teritorialeè àceastă clasificare se poate face pe seama unui     (număr de locuitori.

ritmul de creştere a populaţiei etc) sau    (indicele de dezvoltare). o idee esenţială pe care se bazează o lege sau o teorie ştiinţificăè . 4 * *  reprezintă un element fundamental. (densitatea populaţiei.

.

0   rezultă din particularităţile spaţiale şi temporale ale sistemului teritorial. 0h    constituie un alt principiu. dar nu identice. în baza căruia trebuie ca existenţa unui sistem teritorial să fie judecată prin prisma unor interacţiuni tipice organismelor viiè .orintre cele mai importante principii cu aplicabilitate în analiza sistemelor teritoriale se remarcă: 0    caracteristică a oricărui sistem. care îl fac să se deosebească de alte sisteme situate în condiţii chiar asemănătoareè Rezultă că pot exista sisteme teritoriale asemănătoare. înseamnă că însuşirile globale ale unui sistem teritorial sunt diferite de însuşirile părţilorè §eci. niciodată un sistem teritorial nu va putea fi rezultatul unei operaţii aditive a părţilor sale.

.

având în vedere că întreaga sa evoluţie este o succesiune de stadii de echilibre şi dezechilibreè vident că nu poate fi vorba de un echilibru total. cel puţin în domeniul analizei peisajelor geografice. 0   este unul din principiile care. de viteza diferită de transmitere a schimbărilor în interiorul acestuia. care prin reintrarea în sistem asigură controlul şi limitează şansele dezintegrării sistemului teritorial respectiv. 0      caracterizează orice sistem teritorial. a fost primordial. . ţinând cont de dinamica diferenţiată pe care o cunosc componentele sistemului. fiind implicat frecvent în explicarea schimbărilor interveniteè Relaţiile de determinare de tip cauză- efect şi problema factorului determinant constituie materializarea practică a acestui principiu. ci de unul relativ. care să nu posede mecansime care să contribuie la corectarea evoluţiei saleè In acest sens un rol important îl au feed-back- urile.0         reprezintă principiul conform căruia nu există un sistem teritorial.

0 á  á.0    defineşte indirect unitatea sistemului teritorial. dar extrem de edificatoare pentru analizele sistemelor teritorialeè In esenţă acesta exprimă ideea de focalizare a energiilor unor componente sau substructuri pentru realizarea unei finalităţiè . este unul din principiile mai noi individualizate. ca şi coerenţa. exprimând compatibilitatea (intensitatea legăturilor) dintre componentele şi substructurile saleè àceastă compatibilitate depăşeşte graniţele unor legături dintre componente. care pot fi întâmplătoare uneori şi nesemnificative pentru integritatea sistemului.

relativ stabile şi repetabile între componentele Äobiectului´ analizatè Unele dintre legile cu aplicabilitate în analiza sistemelor teritoriale sunt corespondentele unor legi din chimie (legea structurilor disipative).0    exprimă în cazul sistemelor teritoriale raporturile principale necesare. biologie (legea pradă-prădător)è . generale.

.

| |3   *1)143 / 0 ï *  * *|16* 0 ï *  *  * *|16* .

Ëè §ooley (2002) se refera la trei principii care trebuie sa stea la baza definirii unui sistem adaptiv: 0 .

   .

.

0 istoria lor este   .  |1 sunt proprietăţi emergente şi nu predeterminate. 0  .

* *|1*  *   .

0 (2) interactiuni localizate între aceste componente.0 |è àè Levin (2002) defineste sistemul adaptiv complex pornind tot de la trei proprietati ale acestuia: 0 (1) diversitatea si individualitatea componentelor. si 0 (3) existenta unui proces autonom care utilizeaza rezultatele acestor interactiuni. pentru replicare sau consolidare (mecanism de adaptare)è . pentru a selecta o submultime a acestor componente.

0 ^ à    A                 %     0 ^ à    A                          .

0 ^ à    A                  .

 A        .

        .

0 ^ à            .

     '        .

      %    A    .

0 §       à   % .

   .

 '   'à    .

(     .

  .

    '.

   .

   .

0 ï%           .

     àŒŒ ii  à   .

        .

     A    .

   .

    .

o $    $ .

$   &.

   .

 $' .

$ % ( 0          ( 0         ( 0       .

 .

      ( 0 #   % ( .

   .

  ( .

0     .

             ( 0         %   A  ( 0  .

     ( 0    (         %  .

 ( 0     .

     ( 0             ( .

0         ( 0            ( 0      .

.

.

.

.

.

   *  *  .

*  .

 * * * * .

  * 7 å  .

.

ii ii         A                            Y                            Y                           .

        .

        A    .

   à         A    A      $  #( .

cele mai importante vizând conservarea. adaptarea şi crearea de noi structuri teritorialeè àuto-dezvoltarea se află în spatele evoluţiei sistemului planetar care a trecut succesiv din faza abiotică. eliminarea. şi externi. cele de coerenţă şi sinergism. producând perturbaţiiè .       are la bază variaţia temporală a fluxurilor energetice fiind regăsită în toate sistemele teritoriale. care permit unitatea. regionale şi planetarè         guvernează toate procesele care se desfăşoară de la nivel de micro-scară la nivel de macro-scarăè àceste procese se interferează. inclusiv efectele lor care se derulează la nivel local. dar cu precădere în cele naturale. unde efectele acestei legi sunt bine delimitateè In funcţie de durata de distribuire şi intensitatea radiaţiei calorice şi luminoase se remarcă variaţii ritmice ale proceselor şi fenomenelor. generând fluctuaţii. realizarea de obiective-finalităţi şi controlul permanent al evoluţieiè actorii care contribuie la evoluţia sistemelor teritoriale sunt interni. biotică şi antropicăè La baza acestei legi stau principiile de auto-reglare şi auto-control. sunt convergente sau opuse.

energie şi informaţii are la bază principiul cauzalităţiiè orocesele de creştere demografică şi de localizare a activităţilor economice crează diferenţieri teritoriale. care în mod obiectiv generează fluxuri compensatoriiè In realizarea acestor schimburi un rol important îl au elementele vehiculatorii de masă şi energie. dar şi prin reţelele şi mijloacele de transportè .> egea áchimbului compenáatoriu de maá. reprezentate prin aer şi apă.

dar poate fi completată cu noi elemente. identificate în ultimele deceniiè àstfel.U egea complexitţii progreáive a geoáferelor şi interacţiunii lor a fost definită de |è ehedinţi. că de la o geosferă la alta creşte gradul de complexitate. această lege pleca de la ideea de bază că asistăm la o distribuţie concentrică a masei planetare. şi că este evidentă complicarea rellaţiilor dintre geosfereè àstăzi în legea respectivă pot fi identificate principii. atingând paroxismul în antroposferă (tehnosferă). precum cel al integralităţii sau al echilibrului dinamic sau prin aceasta se poate explica la nivel de macroscară stabilitatea şi instabilitatea în condiţii de complexitate diferenţiatăè .

al cauzalităţii şi echilibrului dinamicè Legea şi-a găsit nenumărate aplicaţii în modul de distribuţie teritorială a inovaţiei.* egea difuziei geografice se bazează pe principiile integrării schimbării. în răspândirea unor specii de animale sau a unor plante de cultură etcè .

 § à à  à 0 .     )  #ào à*+ # #à.

*  .

*  ' 0 .

*   .

 ' 0 .

*.

 å    á   á .

  se referă la procesele de auto-organizare. dintre structurile oraşului în ansamblul săuè . acele procese care determină optimizarea relaţiilor dintre zonele funcţionale. structurile disipative nu pot exista decât pe baza fluxurilor de materie şi de energie care le conectează la mediul lorè Un exemplu evident în acest caz este cel al oraşului. ci şi pe cele de informaţie. care fără îndoială poate fi considerat un organism teritorial cu structuri disipativeè rice secţionare a fluxurilor de intrare va determina o perturbare totală a echilibrului anterior existent numai pe baza acestor fluxuriè In plus. ceea ce îi atribuie caracteristici deosebite ca structură disipativăè In interiorul oraşului au loc o mulţime de procese cooperante. respectiv la ceea ce se numesc ³procesele cooperante´è In comparaţie cu structurile de echilibru. oraşul nu se bazează numai pe fluxurile de masă şi de energie.

ireversibil. prin care catastrofa însemna distrugerea unui mod de organizare a unui sistem şi apariţia altuia nou . catastrofa determină o diluare a acestuia în mediul său. evoluţia sistemului teritorial având un alt sens. a unor noi structuri. care determină apariţia unei noi ordini.   á h oferă o metodă generală de studiu a schimbărilor discontinue. în raport cu traiectoria iniţialăè §epăşind capacitatea de rezistenţă a sistemului. ideea centrală este aceea a discontinuităţiiè ïonform acestei teorii oricărei discontinuităţi fenomenologice i se poate asocia o catastrofăè ra vorba desigur de o distrugere relativ bruscă a unei entităţi sau schimbarea fundamentală a acesteiaè 0 ïataátrofa este o ruptură profundă. a salturilor calitativeè àutorii teoriei folosesc însă termenul de catastrofă pentru a arăta că atunci când o variaţie continuă a cauzelor produce o variaţie discontinuă a efectelor avem de-a face cu acest fenomenè §eci. respectiv moartea sistemului respectivè Trebuie să facem o distincţie netă între sensul banal de catastrofă şi sensul dat acestei noţiuni de René Thom (1975).

pe baza căreia se va realiza stabilitate sistemului şi evoluţia ulterioară a acestuiaè . pentru că în acea ţesătură de relaţii total dezordonată apar semnele noii ordini.    á La nivelul sistemelor teritoriale sunt posibile stări de haos în momente importante ale existenţei lor. prin crearea unor structuri de primire a nouluiè |tarea de haos apare ca ceva normal. atunci când au loc schimbări care nu au fost anticipate.

o $  - . .

/    .

 .

  o & -$  .

. ' ".

$ .

definirea obiectivelor şi a mijloacelor de a le atinge este mult mai importantă decât o programare rigidă a acţiunilor  àltfel. de tipul celor teritoriale. fără a se face o programare detaliată a evoluţieiè àsigurarea unui control riguros pe etape este mult mai eficient decât controlul permanent al modului de realizare a unei programări foarte detaliateè §eci. în care atingerea unor obiective se poate realiza pe mai multe căi.    §ată fiind complexitatea evoluţiei sistemelor mari. există riscul interpretării greşite a direcţiei de evoluţie. dintre care unele necunoscute. este de preferat fixarea obiectivelor finale şi pe etape. prin utilizarea ca date de referinţă a unor momente de analiză. care pot oferi o bază falsă de indiciiè .

 .

 '  '  - ^      .

                &                     A    .

    A            %           .

          4                      A        .

           .

        .

£§ $ $ .

 $&    .

     %            AY            %   .

    4                                  .

> -   '  -.

 ^     .

    ^      .

       §                               ï             .

  .U ' -$  -.

   0 Y   .

               ^                  .

                     .

*   0 .

$    / Y     %   %    .

        Y            %     & %  .

       .

  $ #      §    .

    %        Y         .

           .

   $ & - 0 §                               .

  ^ .

        .

     A  )        %                             .

Èà $  .

   .

   %           A  Y         A        A               *      .

           %     .

 .

ü $  $  $    A  .

                                        )A       A              .

    .

§      0 §.

.

i                                      .

     Y      %            .

                     .

0 §.

.

i .

                  Y         A       + .

                        &                          A  .  -%  + %                            .

0 §.

.

i.

.

             .

     ï%  .

                    .

 .

     Y                         .

         .

& .

  0 &  .

 A                               ï         .

  $%#         .

          § A                  A    .

 A                 .

0                  Y           %    .

 /     %    0 +A  .     .

                .

                 .

    .