Nicolae Frigioiu

Introducere în Ştiinţele Politice

Bucureşti, 2008

Studenţilor mei de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative cu sentimente de părintească afecţiune.

Cursul de “Introducere in ştiinţele politice” îşi propune să ofere studenţilor de la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, an II, curs zi şi ID, aparatul categorial şi conceptual, ansamblul de valori şi norme politice cu ajutorul căruia să poată înţelege şi analiza fenomenul politic contemporan. Cursul a fost conceput într-o legătură indisolubilă cu ştiinţele comunicării, punând un accent deosebit pe interacţionismul simbolic care structurează imaginarul politic şi mecanismele de formare a acestuia. Din această perspectivă un rol deosebit în economia lucrării îl au lecţiile despre puterea politică, ideologiile şi culturile politice în care se explică geneza şi influenţa imaginii politice în viaţa socială. Cursul abordează, de asemenea, rolul instituţiilor şi valorilor politice în consolidarea unui regim politic democratic; obiectul ştiinţelor politice, formele şi cauzele schimbărilor social-politice. Totodată, cursul oferă o abordare interdisciplinară spre alte discipline cu caracter tematic înrudit (antropologie politică, sociologie politică, comunicare politică, imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice), necesară unei mai bune înţelegeri a fenomenului comuncaţional din lumea contemporană. În elaborarea acestei lucrări autorul a primit un ajutor nepreţuit din partea colaboratorului său cel mai apropiat, prep.univ.drd. Sebastian Fitzek, şi a domnişoarei Vera Iftode de la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române. Profit de această ocazie pentru a le aduce mulţumirile mele călduroase şi profunda mea gratitudine. Autorul.

CUPRINS Capitolul 1. OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢEI POLITICE 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5. 1.6. 1.7. Precizări preliminarii. “Politic - politică” – un cuplu categorical fundamental. Ştiinţele politice – definiţii şi concept. Principalele etape ale constituirii politologiei ca ştiinţă . Funcţiile ştiinţei politice Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică. Ştiinţe politice de graniţă. 5 5 8 10 11 13 16 18

Capitolul 2. STATUL – INSTITUŢIA CENTRALÃ A SISTEMULUI POLITIC 25 2.1. Definiţia statului. 2.2. Conceptul de stat. 2.3. Elementele statului. 2.4. Teorii privind geneza statului. 2.5. Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora. 2.6. Statul şi societatea civilă. 2.7 Forme istorice de stat. Capitolul 3. PUTEREA POLITICĂ 3.1. Omniprezenţa puterii în sistemul social global. 3.2. Instituţionalizarea puterii politice. 3.3. Puterea politică: definiţii şi caracteristici. 3.4. Caracteristicile puterii politice. 3.5. Resursele puterii politice. 3.6. Resursele simbolice ale puterii. 3.7. Personalizarea puterii politice. 3.8. Puterea personală şi cultul personalităţii. 3.9. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere.
1

25 26 28 32 35 38 41 55 55 61 65 70 72 72 75 77 80

3.10. Atributele fundamentale ale puterii politice. Capitolul 4. IDEOLOGIILE POLITICE 4.1.1. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie 4.1.2. Ştiinţă şi ideologie. 4.1.3. Religie, ideologie şi utopie în gândirea politică. 4.1.4. Funcţiile idelogiei şi discursul ideologic. II. Ideologii politice contempornane 4.2.1. Liberalismul . 4.2.2. Social democraţia. Capitolul 5. CULTURILE POLITICE 5.1. Semnificaţiile conceptului de cultură politică. 5.2. Ambiguităţi semantice ale conceptului de cultură politică. 5.3. Cultura politică din România – present, trecut şi viitor. 5.4. Cultură sau culturi politice europene. 5. 5. Subculturile politice. Capitolul 6. SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE I. 6.1.1. Introducere. 6.1.2. Modernizarea şi tranziţia politică. Delimitări conceptuale. II. 6.2.1. Conflictele politice REVOLUŢIA. 6.2.2. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar. 6.2.3. Cauzele subiective şi obiective ale izbucnirii unei revoluţii. 6.2.4. Teoriile modernizării. 6.2.5. Desfăşurarea procesului revoluţionar. 6.2.6. Modelul revoluţionar. 6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie. 6.2.8. Tipologia revoluţiilor. 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitura de stat?
2

82 98 98 107 115 120 126 126 138 151 151 155 165 171 178 187 187 187 190 192 196 199 204 207 210 214 219

Capitolul 7. REGIMURILE DEMOCRATICE I. REGIMURILE DEMOCRATICE 7.1.1. Introducere. Conceptul de democraţie. 7.1.2. Modelul classic al democraţiei. 7.1.3. Mecanismele democraţiei representative. II. DEMOCRAŢIA CONTEMPORANĂ 7.2.1. Noile teorii despre democraţie. 7.2.2. Poliarhiile. 7.2.3. Forme şi modele ale democraţiei contemporane. 7.2.4. “Democraţiile noi” sau “democraţia delegativă”. 7.2.5. Democraţia socială şi economică. 7.2.6. Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică. 7.2.7. Probelmatica democraţiei sociale în România interbelică. Capitolul 8. ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 8.1. Precizări conceptuale. 8.2. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”. 8.3. Tipologia totalitarismelor. 8.4. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est. Capitolul 9. DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ŞI A ROLULUI SĂU CONDUCĂTOR 9.1. Ideologia marxist- leninistă – sursă de legitimitate a rolului politic conducător al partidului unic. 9.2. Caracteristicile partidului de cadre creat de V.I.Lenin. 9.3. Partidul Comunist Român. Bază socială şi structuri organizatorice.

225 225 227 228 230 230 232 233 235 240 247 250 262 262 268 272 274

278 278 282 287

3

4 .

creşterea sarcinilor guvernamentale. Apariţia continuă de noi subdomenii. Burdeau consideră că „ştiinţa politică nu are un obiect propriu. şi aceşti factori sunt corelaţi între ei în diferite modalităţi. Russell. grupuri. ştiinţele politice sunt mai dificile decât fizica: „Numărul de factori relevanţi direct sau indiresct pentru politică este enorm. religie. iar căutarea de modele este sarcina centrală a ştiinţei politice. Dintr-o perspectivă juridică. justeţea punctului său de vedere este confirmată în timp de poziţia unor fizicieni sau matematicieni celebri: W. Dar chiar relaţiile au modele. Dincolo de faima binecunoscută a marelui savant. de la primele organizări umane până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre. ştiinţa politicii nu are în mod practic alte limite decât cele impuse de incapacitatea minţii umane de a privi problemele sociale ca pe un singur tot”. deoarece multitudinea de enunţuri şi de ipoteze privind viaţa politică nu pot fi supuse întotdeauna verificării. Bunge etc. moderne“1. Ştiinţele politice s-ar deosebi de celelalte ştiinţe sociale şi umane prin unghiul de vedere propriu din care abordează analiza realităţii sociale comune: ”Într-o lume unde elementul politic afectează toate activităţile umane. atunci sistematizarea 5 . apariţia noilor grupuri în politică determină ca obiectul său să-şi modifice conturul şi masa în funcţie de noul câmp de forţe în care el trebuie să se mişte. Această „labilitate a frontierelor“ ţine şi de faptul că ştiinţele politice nu pot fi considerate „ştiinţe“ în sensul ştiinţelor exacte. G. proliferarea instituţiilor. obiectul ştiinţelor politice îl constituie POLITICUL. Nu putem spune că un eveniment X petrecut întrun spaţiu şi timp date va produce aceleaşi efecte în alte coordonate spaţio–temporale. vor produce aceleaşi efecte în alte condiţii. drept şi politică. Precizări preliminare. Niels Bohr. Dacă gândirea politică ar avea în arrière– plan ideea de permanenţă şi de universalitate a aceloraşi clase de fenomene. organizaţii. 1. B. care prezintă asemănări formal exterioare. Politica este atât complexitate organizată cât şi neorganizată. o reţea de relaţii miriapodice dintre indivizi. M. Heisenberg.2 Prin urmare.CAPITOLUL 1 OBIECTUL ŞI FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR POLITICE 1. Parafrazând o butadă a celebrului om de ştiinţă Albert Einstein. specific numai ei”. dintre public şi privat accentuează şi mai mult „labilitatea frontierelor“ epistemologice dintre ştiinţele politice şi celelalte ştiinţe sociale. morală şi politică. Întrepătrunderea actuală ditnre politic şi economic. în integralitatea manifestărilor sale ca fenomen social-istoric. După cum nu se poate afirma cu certitudine că două evenimente A şi B. instituţii şi naţiuni.

adică gândire a ceva şi niciodată lipsită de substanţă. tipurile de „formare a obiectelor“ care se întâlnesc în el. pe de altă parte.datelor şi a experienţei la un nivel de generalitate şi repetabilitate ne-ar putea permite să vorbim despre legi. Astfel. obiectul teoriei politice este deja un produs. A trata enunţurile politice drept „practici care formează sistematic obiectele de care ele vorbesc“ acesta ar putea fi sau ar trebui să fie principiul unei noi abordări în studierea şi înţelegerea fenomenelor politice. De exemplu. Legăturile dintre conceptualizare şi practica politică. pe câtă vreme animalele sau plantele nu o au. ca în ştiinţele exacte. ceea ce poate diferenţia cunoaşterea politicului faţă de alte forme de cunoaştere este. În istoria cunoaşterii. Fiinţele umane joacă un rol intenţional în modelarea viitorului: ele cred şi au capacitatea de a alege. Gândirea umană are un caracter direcţional. În cazul ştiinţelor politice nu avem pretutindeni de-a face cu un demers ipotetico–deductiv ci tocmai cu o ştiinţă a observaţiei. spre deosebire de cele fizice. ceea ce nu ne permite să vorbim despre existenţa acestui obiect ca despre o clasă particulară de fenomene dotată cu caracteristici fixate în timp. după fromula lui Michel Foucault. Adecvarea explicaţiei la ipotezele unui model logic depăşeşte simpla relaţie cauzală. Pe de altă parte. ceea ce face ca sensul acestor acţiuni să nu poată fi explicat numai prin perspectiva alegerilor raţionale. Aceste operaţii intelectuale pe care teoria politică vizează să le explice determină natura enunţurilor cu privire la un tip de cunoaştere. deductivă şi axiomatică. Dar însuşi obiectul ştiinţei politice este extrem de diversificat. multe acţiuni umane au o coloratură afectivă. În plus. Departe de a fi un punct de plecare. ca şi modul său de constituire şi de manifestare. ea este un act intenţional. Studiul fenomenelor sociale trebuie să fie adecvat după natura obiectelor observate şi nu prin copierea mecanică a metodelor din ştiinţele naturii. relaţia subiectului cunoscător faţă de obiectul studiat ţine de medierea prin limbaj a conţinutului. Aceasta este cauza pentru care fenomenele umane sunt diferite de fenomenele naturii. semnificaţiile acestui obiect şi autonomia domeniului său trebuie precizate şi în continuu reconfirmate. procesul de acumulare şi articulare a cunoştinţelor într-un model explicativ cunoaşte patru etape succesive: descriptivă. de a acorda o semnificaţie actelor lor. inductivă. relaţia dintre obiectul exterior (realitatea politică propriuzisă) şi obiectul interior (construit prin ipoteze) face din empatie sau din afinităţile elective momentul privilegiat al cunoaşterii. în ştiinţele politice factorul subiectiv care acordă o semnificaţie actelor umane îngreuiază verificarea empirică şi generalizarea. dat fiind faptul că în ştiinţele socio–umane. Procesele de semnificare şi interpretare pot evidenţia anumite tendinţe şi evoluţii ale fenomenului politic. fenomenul politic mai poate fi constituit şi din gândirea din interiorul unei comunităţi intelectuale sau de un spaţiu socio–cultural. mai întâi. rezultatul unor operaţii intelectuale prealabile. În plus. departe de a constitui axiomatica 6 .

faptul concret care se oferă imediat conştiinţei ci o structură explicativă în interiorul unui sistem conceptual. Michels şi Carl Schmitt au elaborat „formule politice“ a căror universalitate poate fi numită. faptele politice sunt în natură. pentru orice tip de cunoaştere ştiinţifică. Specialiştii în ştiinţele politice ar fi pândiţi de o dublă dilemă: 1. el trebuie. nu există fapte brute care ar putea fi fotografiate. plecând de la „ipoteze de lucru“ mai mult sau mai puţin adecvate la logica situaţiei. Pentru ca noţiunea de lege să devină operaţională în ştiinţele politice trebuie ca ea să nu mai fie. punerea în aplicare a unui alt principiu epistemologic care defineşte atitudinea politologului în raport cu faptele. cum s-ar putea crede la prima vedere. un pur procedeu narativ. pur şi simplu. Dacă dezbatarea în jurul sensului şi statutului ştiinţific al legii a avut un rol important în formarea ipotezelor pe care să se poată fundamenta o ştiinţă a politicului. în acelaşi timp. În primul rând. „cu cât ei insistă mai mult asupra verificabilităţii cu atât mai dificil este de a generaliza şi cu cât tind mai mutl către nivele înalte de generalitate cu atât mai dificil este să verifice ceea ce se afirmă“4. 2. Politologul trebuie să facă mai mult decât să descrie faptele. Deşi au ajuns la concluzii diferite. La întrebarea dacă ştiinţa politică poate fi considerată o ştiinţă. sunt supuse ordinii şi determinismului universal. în ultimă instanţă. Introducere). lege. accentul trebuie pus pe evidenţierea a ceea ce este important sau pe ceea ce este adevărat? 7 . Dacă normele şi reprezentările prin care un grup uman caută să-şi înţeleagă şi justifice propria condiţie nu pot să fie considerate variabile explicative ale unui model ele constituie. materialul de bază pentru analiza politică. Hobbes şi Locke au întrebuinţat. ei nu erau conduşi numai de fanteziile lor“ (Montesquieu. se reduc la un efort de generalizare a posteriori a observaţiei. acelaşi model geometric. Există în ordinea fenomenelor politice o necesitate. ea ilustrează. Mosca. în studierea fenomenului politic. Vernon von Dyke consideră că: „Răspunsul depinde de definţia pe care cineva decide să o aleagă pentru a o adopta. iar Pareto. să le re–constituie. sistematice şi generale“3. Observarea fenomenelor politice nu este. Ca oricare altă categorie de fapte. Observaţia ştiinţifică se bazează pe fenomene reprezentative prin specificul lor ca şi prin forţa de a confirma ipotezele: „Am examinat mai întâi oamenii şi am crezut că în această diversitate infinită a legilor şi a moravurilor.iniţială pe care se fondează modelul explicativ. adică la încercarea de sinteză a faptelor şi a cunoştinţelor. totuşi. Spiritul legilor. Pe scurt. definiţia adoptată aici este că o ştiinţă constă din cunoştinţe care sunt verificabile. adică posibilitatea de a degaja legi ştiinţifice care să ţină cont de specificul lor? Răspundem afirmativ la această întrebare. adică sunt inteligibile. în realitate.

prin acţiunea politică se asigură echilibrul homeopatic al comunităţilor umane. O natură umană izolată este o absurditate. W. pornind de la studiul unor rapoarte cerute de U.N. 8 . dramatica devenire a omului.] Ştiinţa politică studiază natura. se elaborează strategiile de dezvoltare. este calitatea lui de „animal social“ de a fi condiţionat fatalmente să intre în relaţii de colaborare cu semenii pentru atingerea scopurilor sale. Din filosofia clasică provine ideea că politica este o esenţă care are ca fundament un dat al naturii umane. clan. W. Tehnicizarea excesivă a ştiinţelor politice prin empirism şi behaviorism neglijează tocmai coeficientul de universalitate al naturii umane pe care se poate broda încercările de a descoperi anumite constante ale cunoaşterii politice. Am afirmat şi în alte cursuri că principiul asociativ în viaţa socială. nu ar fi fost posibilă şi nici nu ar putea fi înţeleasă fără interveniţia constantă a acestui factor modelator şi creator de spaţiu social care este politica.C.O privind dezvoltarea ştiinţei politice în diferite ţări. Evoluţia umanităţii. sociologia politică.. De la hoarda primitivă până la apariţia statului. evoluţia omului a fost condiţionată pretutindeni şi invariabil de fenomenul politic. ceea ce a dus la creşterea coeziunii interne a grupurilor şi la dominaţia mediului extern. între acest specific al naturii umane şi fenomenul politic este o intimă şi profundă reciprocitate. de aceea. esenţial pentru funcţionarea lor. puterea politică reprezintă obiectul de studiu al ştiinţelor politice. Într-adevăr. Pentru a scăpa de cântecul de sirenă al ideologiilor. bazele. 2. şeferie. se armonizează interesele contradictorii prin forţa deciziilor la nivel global. Acest dat care face ca politica să însoţească. Slab înzestrat de natură.[. lipsit de echipamentele naturale necesare supravieţuirii (ca la celelalte specii) omul ar fi pierit din lanţul trofic al naturii dacă instinctul şi raţiunea nu l-ar fi îndemnat să intre în relaţii de asociere cu semenii pentru autoapărare şi procurarea în comun a hranei. În 1955. Robson. După unii cercetători.. A.E.S. „Politic – politică“ – un cuplu categorial fundamental. „a inovat social” (J. precum o umbră. de la hoarda primitivă până la societăţile extrem de complexe din zilele noastre.1. Într-adevăr. Numitorul comun care pune în mişcare această acţiune şi încearcă să o finalizeze în direcţia dorită este puterea politică. ştiinţele politice trebuie să recupereze acea tradiţie a filosofiei politice clasice care plasează omul în centrul preocupărilor sale epistemice şi ontologice. ceea ce ar permite o structură comună în cadrul sistemului ştiinţelor politice: antropologia politică. trib a cunoscut un plus de organizare socială. politicile publice. psihologia politică etc. Lapierre). ţesutul primordial al primelor comunităţi umane. fiecare nouă formă de comunitate umană: ginte. derivă din imperfecţiunea biologică a omului. primul profesor care a predat această disciplină la Universitatea din Cambridge ajungea la concluzia că ”toate ramurile ştiinţei politice au un obiect comun şi acesta este studiul puterii în societate.

dar şi o structură inerentă a naturii umane.exercitarea. relaţii ce se constituie în competiţia pentru menţinerea şi consolidarea puterii politice sau pentru influenţarea. Puterea despre care este vorba nu are în mod necesar un caracter coercitiv.6 Pe de altă parte. la om acest instinct se manifestă şi dincolo de aceste dimensiuni ale existenţei. 9 . lupta pentru înmulţire şi lupta pentru spaţiu. formă de activitate (acţiune) socială care cuprinde relaţiile dintre grupuri. de marile întreprinderi etc. el manifesându-se în trei provocări majore ale mediului: lupta pentru hrană. Studierea puterii politice nu se reduce la studiul organelor de guvernare. 4. într-o forţă benefică pentru organizarea socială. legitim instituită. pornind de la sensul general al politicului. Din maniera în care oamenii conştientizează şi orientează această forţă a politicului derivă dimensiunea distructivă sau creatoare a lui. materiale sau simbolice). Această relaţie de putere provine din instinctul de agresivitate. plăcerea oferită de dominaţia semenului şi anticipată pe calea cunoaşterii raţionale îl îndeamnă pe om să experimenteze şi să provoace noile graniţe ale puterii sale cu consecinţe uneori dezastruoase. prezent atât în cadrul relaţiilor intra cât şi interspecifice. care însumează toate determinaţiile politicii. prin intermediul puterii politice. obiectivele puterii în societate. politica poate îmbrăca mai multe semnificaţii: 1. ca şi dintre indivizi şi respectivele grupuri. dar şi al convergenţelor şi agregărilor parţiale reglementate de o putere care dispune de monopolul coerciţiei legitime. De aici rezultă că politicul este nu numai un concept – greblă. 2. 3. instinctul de dominaţie poate fi convertit. instituirea şi menţinearea unei ordini interne. în istoria umanităţii. Studiul bazelor morale ale puterii şi acela al influenţei ideilor ocupă un loc considerabil în filosofia şi în psihologia politică. Spre deosebire de animale unde acest instinct este programat filogenetic. grupările comerciale. garantarea securităţii externe a comunităţilor. il politico. formă de organiazare şi conducere a comunităţilor umane cu ajutorul forţei de coerciţie a statului. Dintr-o perspectivă antropologică. le politique) desemnează un câmp social al intereselor contradictorii (reale sau imaginare. controlul şi cucerirea acesteia.”5 Relaţia fundamentală a puterii politice: „comandă – ascultare“ derivă din relaţia de putere: „dominaţie – supunere“ prezentă în toate formele materiei vii. biserici. Politicul (germană das Politik. fr. specialistul în ştiinţa politică se interesează şi de sindicate. organizaţii şi naţiuni. Sursele şi scopurile puterii nu au mai puţină importanţă decât exercitarea ei. it.. medierea conflictelor dintre grupuri în procesul de alocare a resurselor.

strategii. Locke ca pe o ştiinţă a protecţiei vieţii şi a verii cetăţenilor. Cu privire la 10 . Ştiinţele politice – definiţii şi concept. Al patrulea grup de definiţii vizează coordonarea şi conducerea complexităţilor organizate. de noile descoperiri ştiinţifice. instituţiile de comandă şi de coerciţie. Nimic nu este intrinsec politic: totul poate să devină“8. Cum recunoaştem dacă o problemă este politică sau nu? O problemă devine politică „de îndată ce conflictul este reglementat de puterea politică în loc să fie abordat la un alt nivel. Definiţia ştiinţei politice drept ştiinţă a puterii prezintă avantaje evidente asupra primelor două grupuri de definiţii. Ea este mai funcţională deoarece puterea atinge forma sa şi organizarea completă în stat. Importanţa excepţională a politicului în zilele noastre se vede atât în proliferarea problemelor care cer o soluţionare prin decizia autorităţilor cât şi în identitatea. ansamblul formelor de cunoaştere a vieţii politice şi de legitimare a acţiunilor (culturi şi ideologii politice. metode şi mijloace implicate în acţiunea politică. dintre problemele politice. Hobbes – ca pe o simplă „gramatică a obedienţei“. după părerea noastră. În aceeaşi ordine de idei. nevoie reflectată în definiţiile date ştiinţei politce pe care Platon o vedea ca ştiinţa conducerii societăţilor umane prin realizarea consensului. propaganda şi simbolica politică etc.5. sociale şi economice la nivelul comunităţilor locale. arhitectonică a convieţuirii umane. de avalanşa informaţiilor din alte zone ale socialului care se cer sistematizate şi procesate. 3. Althusius ca o simbiotică. Machiavelli ca pe un instrument de dominare. Primul grup defineşte ştiinţa politică drept ştiinţa guvernării statelor. în realizarea intereselor fundamentale ale agenţilor colectivi şi individuali ai acesteia. indiferent de perioada istorică. Există o polivalenţă a fenomenelor politice care relativizează obiectul cunoaşterii politice.). O analiză comparativă a puterii în diferite tipuri de societăţi ar permite descoperirea diferenţelor dintre puterea în stat şi puterea în alte comunităţi. 1. Al doilea grup de definiţii lărgeşte sfera de cuprindere a obiectului: „Politica este arta şi practica guvernării societăţilor umane“7. tot atâtea etape în constituirea obiectului ştiinţei politice. Talcott Parsons sublinia şi el că „un fenomen este politic în măsura în care vizează organizarea şi mobilizarea resurselor necesare pentru a satisface scopurile unei colectivităţi particulare“9. uneori până la ştergerea graniţelor. definiţie preponderentă în Antichitate şi în Evul Mediu. 6. Al treilea grup de definiţii vizează prin ştiinţa politică guvernarea societăţilor umane prin intermediul puterii organizate. Acesta poate varia în funcţie de schimbările sociale rapide. De aici şi nevoia coordonării acestor procese. Aristotel – ca arta de a-i face pe oameni fericiţi. Din multitudinea definiţiilor date politicii (ştiinţei politice) se pot individualiza mai multe grupuri care reflectă.

În această perspectivă. ca obiect. se impun anumite precizări.) pe bază de retroacţiune (feed-back) prin care se realizează echilibrul homeostatic al funcţionării sistemului. Funcţiile ştiinţelor politice. de a-i descifra legitatea proprie şi. pe această bază.faptul că orice problemă socială poate căpăta un aspect politic în funcţie de împrejurări. Această abordare îşi are rădăcinile intelectuale în teleologia lui Aristotel după care orientarea spre un scop final caracterizează condiţiile anterioare. Tot astfel. a operat. Orice problemă care vizează interesul global al comunităţii şi pentru a cărei soluţionare este necesară forţa de decizie a autorităţilor. În acest sens. o funcţie trebuie să acţioneze pentru ceva într-un 11 . ecologiste. În matematici prin funcţii se întelege mărimi ale căror valori depind de valorile celorlalte mărimi. la diferite nivele de generalitate. În cadrul sistemului politic. tinzând să dea explicaţie exhaustivă a acestuia“11. 1. decizii etc. În analiza funcţională. între sistemul social global şi sistemul politic există un schimb de informaţii şi de substanţă (cereri. dar specific. În ce ne priveşte. o relaţie funcţională poate fi văzută ca o schimbare. dar funcţii similare pot fi realizate de structuri diferite. Ideea de bază a acestui model este că un organism inter-acţionează cu stimulii din mediul extern într-un mod care creează adaptare între organism şi mediu. referendumurile organizate în mai multe ţări catolice pentru legalizarea avorturilor şi a divorţului capătă un caracter implicit politic. Funcţia descrie activităţile specializate ale unui individ sau organizaţii. mişcările pacifiste. nevoi. acest obiect. 4. Ştiinţele politice teoretice sunt disciplinele propriu-zis politice care studiază. devine o problemă politică. la începutul anilor ’80. datorită importanţei lor pentru viitorul comunităţilor respective şi nevoii de intervenţie a statului pentru a soluţiona cererile lor. o distincţie fertilă între ştiinţele politice teoretice şi ştiinţele politice aplicative. feministe. de a elabora previziuni cu privire la tendinţele dezvoltării sale“10. interese. pe nedrept uitat astăzi de foştii săi studenţi şi doctoranzi. profesorul Ovidiu Trăsnea. ea poate deveni o problemă politică prin însuşi conţinutul ei conflictual şi nemulţumirii generalizate. POLITOLOGIA este nucleul teoretic dur al ştiinţelor politice teoretice care „studiază geneza. fenomenul politic. dacă în unul din sectoarele bucureştene problema apei calde sau a încălzirii apartamenentelor trenează datorită tergiversării reparaţiilor sau a birocraţiei. între structuri şi funcţii există o relaţie de condiţionare. Astfel. având finalitatea primordială de a explica. În literatura română de specialitae. Nu numai structuri similare realizează funcţii diferite. funcţia de adaptare este bazată pe relaţii de interdependenţă dintre părti sau dintre întreg şi parte. Unul din modelele explicative de bază din ştiinţele sociale este analiza funcţională. esenţa şi legitatea dezvoltării politicului ca fenomen complex. sau unele din componentele sale. Prin urmare. ca o consecinţă între variabile individuale.

Într-o enumerare succintă. “pentru a putea diagnostica corect fenomenele studiate. 3. prin procesarea şi interpretarea datelor aflate la dispoziţie. ea trebuie să le înţeleagă şi să le explice. Formarea politică a individului presupune un ansamblu de orientări. Vorbim de un eveniment A că este funcţional pentru un eveniment B dacă şi numai dacă cele două evenimente sunt corelate în general. atitudini şi cunoştiinţe cu privire la viaţa politică. deoarece descoperirea unor procese şi fenomene a căror posibilitate latentă este 12 . această funcţie extrage viitorul din trecut şi are menirea să prevină erorile pe baza concluziilor la care ajunge funcţia descriptivă. Ca ansamblu de enunţuri şi de propoziţii logice.sistem. Funcţia de socializare politică. contribuie la unificarea terminologică. Când vorbim de funcţii sociale. ne referim la o clasă de activităţi. Actul de a vota poate fi funcţional pentru un regim politic numai dacă el face parte dintr-o clasă generală de activităţi care caracterizează structura democratică a regimului. funcţiile ştiinţei politice ar fi: 1. Discursul politic şi discursul ideologic asigură transferul valorilor şi normelor între instituţii. Formarea de cetăţeni activi şi responsabili presupune formarea unui sistem de valori în care să prevaleze cele identitare: sentimentul de apartenenţă la un grup istoric. o teorie explică. plasându-le în contextul istoric”. Rezultatele la care se ajunge prin procesul de analiză a datelor sunt proiectate pentru acţiunile viitoare. 12 4. Pentru a ne exprima mai plastic. 2. Încă o dată. Cultura politică îl ajută pe individ să înţeleagă mecanismele proceselor politice. precum şi între componentele acestora. tendinţele. valorile dintr-un câmp al cunoaşterii. comunitate şi familie. Funcţia prescriptivă (previzională). Capacitatea politicului de a elabora alternative sau proiecte privind ordinea societală provine din forţa euristică a teoriei. să discearnă binele de rău în capcanele manipulării. Funcţia descriptivă (explicativă) ţine de esenţa teoriei politice. Funcţia persuasivă a discursului facilitează trecerea la act în vederea implementării obiectivelor. devianţa unei teorii de la rezultatele consacrate poate releva sursele erorii şi orienta ansamblul de date spre o altă structură explicativă. Aceasta înseamnă că funcţiile sunt doar clase de evenimente şi nu simple unităţi specifice. procesele. Pentru a putea interpreta corect realitatea. manifestarea fenomenelor politice. din capacitatea acesteia de a verifica validitatea concluziilor anterioare. Această funcţie este strâns legată de precedenta. ea nu poate exista decât într-un mod relaţional. Funcţia comunicaţională derivă din capacitatea ştiinţelor politice de a realiza schimbul de informaţii dintre sistemul politic şi sistemul social global.

ascunsă în structura realităţii se datorează capacităţii de explicare şi interpretare a ştiinţelor politice. 5. Funcţia normativă. Crearea sistemului de norme şi valori. Ansamblul datelor psihologice, voliţionale ce pot oferi reperele unui comportament politic corect. Deoarece ştiinţele politice au un caracter sintetic şi integrator, lor nu le este indiferentă finalitatea actului decizional în sistemul social global. Prin urmare, raporturile dintre etică şi politică, scop şi mijloace, adevăr şi eroare se înscriu pe coordonatele cunoaşterii politice.

1. 5. Principalele etape ale constituirii politologiei ca ştiinţă. Ştiinţele politice sunt ultimele mari venite în câmpul ştiinţelor sociale. Apariţia lor la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este condiţionată de satisfacerea următoarelor condiţii epistemologice, necesare pentru apariţia unei noi ştiinţe: 1. delimitarea unui domeniu autonom de cercetare; 2. delimitarea unui sistem de norme şi valori propriu; 3. crearea unor tehnici de cercetare adecvate; 4. existenţa unui cadru funcţional instituţional: reviste, publicaţii, edituri, asociaţii, facultăţi, institute de cercetare; 5. existenţa unei infrastructuri materiale (clădiri, terenuri, echipament didactic, fonduri); 6. condiţia cea mai importantă: existenţa echipelor de specialişti care să asigure continuitatea efortului şi reflecţia sistematică despre fenomenul politic. Istoria gândirii politice ne oferă imaginea constituirii progresive a acestui domeniu autonom de reflecţie şi de acţiune. Cantonate timp de sute sau mii de ani sub autoritatea gândirii religioase sau morale, ideile despre viaţa politică s-au furişat umile în structura cursurilor de drept constituţional, a lecţiilor despre stat, despre teoria generală a dreptului etc. Lipsea însă continuitatea reflecţiei sistematice despre fenomenul politic, stare de fapt ce a început să fie conştientizată odată cu creşterea în complexitate a societăţilor umane şi, implicit, cu urgenţa soluţionării unor probleme comunitare. Să luăm ca exemplu pe cei doi mari filosofi ai lumii, Platon şi Aristotel, primul – considerat întemeietor al filosofiei politice, al doilea, şi elevul său, considerat întemeietorul ştiinţei politice. Ambii şi-au elaborat concepţia despre politic / politică pornind de la ontologia lor. Pentru ambii, ştiinţa politică era o ştiinţă regală, ştiinţa Binelui Public care asimila în demersul ei congnitiv realizările celorlalte ştiinţe. Ambii şi-au scris operele politice la maturitate; pentru ambii politica este artă şi ştiinţă în acelaşi timp; techne şi episteme. Politica este arta conducerii comunităţilor umane prin compromis şi consens; este ştiinţă pentru că orientează acţiunea în funcţie de un sistem de valori şi de cunoaşterea naturii umane considerată perfectibilă.
13

Dar în timp ce Platon îşi elaborează schiţa utopică a statului ideal pornind de la consideraţii teoretice, Aristotel degaja structurile statului atenian din comparaţia celor 158 de Constituţii (moduri de organizare) ale oraşelor–stat din Grecia şi Asia Mică. Tot astfel, în epoca Renaşterii, N. Machiavelli este considerat întemeietorul ştiinţei politice moderne deoarece a elaborat mijloacele de acţiune politică pe fudnamentarea unor principii extrase din observarea nemijlocită a realităţii „La veritá effettuale della cosa“, adevărul efectiv al lucrurilor nu poate fi aflat decât din prelucrarea atentă şi nepărtinitoare a datelor oferite de realitate. Il virtu – capacitatea de repliere impusă de logica situaţiei sau de imperativele momentului. Termenul nu mai vizează conotaţia morală a corectitudinii, ci eficienţa acţiunii. La fortuna (soarta, destinul) nu mai are sensul unei fatalităţi implacabile, ca tragedia greacă, de exemplu, ci trădează în modul cel mai clar paradigma Renaşterii în gândirea politică a lui Machiavelli. În acord cu imaginea omului ca „prinţ încoronat al naturii“ (Pico della Mirandola) stă în puterea acestuia de a domestici sau îmblânzi soarta prin anticiparea şi evitarea efectelor ei catastrofale (imaginea torentelor de munte captate într-un nou curs pentru a nu inunda ogoarele). Din studierea istoricilor latini (Titus Livius, Tacitus, Suetonius, Sallustius etc.) Machiavelli elaborează veritabile „serii statistice“ şi fişe psihologice ale personalităţilor politice din Roma antică şi ale celor din epoca sa. Pe baza acestor fişe şi serii el îşi dă seama că într-un interval de 2000 de ani nimic nu s-a schimbat în natura umană şi că adevăratele mobiluri care îi determină pe oameni la acţiune sunt, de cele mai mutle ori, interese materiale meschine, lăcomia, invidia, linguşelile etc., toate acestea fiind ascunse sub masca unor scopuri sau intenţii nobile. Spaţiul cuprins între Renaştere şi Iluminism poate fi caracterizat prin următoarele linii ale reflecţiei politice: – teoriile contractualiste, de la Hugo Grotius până la J. J. Rousseau, pun accentul pe originea organizării politice a societăţii şi pe obligaţia politică, de a garanta viaţa şi proprietatea guvernaţilor, ca izvorând din clauzele „contractului social“; – teorii privind originea şi rolul statului şi a puterii politice în asigurarea coeziunii comunităţilor politice. De la Machiavelli şi Jean Bodin până la Th. Hobbes şi John Locke, gânditorii moderni s-au întrebat cu privire la temeiurile ordinii şi autorităţii politice, la fundamentele puterii de stat şi la suveranitate, la psihologia comportamentului politic; – teorii privind legile sociale ca relaţii constante dintre fapte şi evenimente: „fiecare lucru îşi are cauza sa“, după cum se exprimă Montesquieu (1689–1755) în prefaţa celebrei sale lucrări „Spiritul legilor“ (1748). Din observarea şi studierea vieţii politice, Montesquieu descoperă anumite regularităţi tendenţiale pe care el el numeşte legi şi care nu sunt altceva decât „raporturi
14

necesare ce derivă din natura lucrurilor“. Observarea faptelor este obligatorie deoarece pe ea trebuie întemeiate judecăţile de valoare şi nu pe consideraţii exterioare vieţii politice. El relevă rolul pe care condiţiile istorice, geografice, structura psihică a unui popor îl are în elaborarea legilor şi a formelor de guvernământ. Cu privire la acestea din urmă, Montesquieu continuă şi perfecţionează celebra schemă tripartită a separaţiei puterilor, iniţiată de Locke. Cele trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească se află într-un echilibru şi control reciproc; fiecărei forme de guvernământ îi descoperă un principiu şi o natură. Începând cu anii ’60, indiferent de poziţia specialiştilor cu privire la obiectul ei, în studiul ştiinţei politice s-au conturat patru mari domenii: 1. teoria politică; 2. ştiinţele guvernării; 3. studiul instituţiilor politice; 4. relaţiile internaţionale. În literatura anglo–saxonă, faţă de cea continentală (franceză, germană, italiană etc.) teoria politică include ideile, doctrinele şi ideologiile politice, natura obligaţiei şi a autorităţii politice. Teoria politică este considerată de către unii specialişti miezul acestei discipline şi cel mai vast domeniu de studiu al ei. „Sarcina ei este, în primul rând, una integratoare: ea studiază relaţiile dintre sistemul politic şi sistemul social global. Teoria politică se ocupă de definiţia, generalizarea şi clasificarea termenilor şi conceptelor de bază cu care şi despre care operăm în gândirea noastră politică. În al doilea rând, teoria politică urmăreşte să descopere natura, funcţiile şi scopurile care se află la baza comunităţii politice“13. Definiţiile clasice date ştiinţei politice au fost preocupate mai mult de alegerea obiectivelor pentru acţiunea politică şi de prescrierea conduitelor necesare pentru atingerea acestor obiective decât de analiza comportamentelor, atitudinilor şi orientărilor politice. Constituirea ştiinţelor politice în deceniul III-IV al secolului XX a însemnat, totodată, şi o specializare a metodologiei de cercetare, pe lângă afirmarea şi precizarea obiectului domeniului de investigaţie. Până după al doilea război mondial (1950) a prevalat orientarea empirică (empirismul) caracterizat prin examinarea concretă a datelor şi evenimentelor. Behaviorismul, a doua etapă în evoluţia ştiinţelor politice, s-a concentrat pe studiul comportamentului politic, “definit ca ansamblu al motivaţiilor, reacţiilor, şi acţiunilor oamenilor, ale grupurilor şi ale personalităţilor faţă de datele, faptele, procesele, evenimentele, structurile şi instituţiile politice”.
14

Ambiţia behaviorismului de a elabora metodele de comportament

dezirabile pe baza unor tehnici de cercetare statistico-matematice a înregistrat câteva succese răsunătoare, deşi a consemnat şi numeroase critici.15

15

1. 6. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică. Etică şi politică. Raportul dintre scop şi mijloace în acţiunea politică derivă din raportul mai vast dintre etică şi politică, raport care i-a preocupat încă din Antichitate pe filosofi şi teoreticienii politicului. Poate fi just din punct de vedere politic ceea ce ste imoral din punctul de vedere al eticii sociale? Dat fiind faptul că acţiunea politică este prevăzută cu un scop (este teleologică) finalitatea ei nu poate fi decât morală. „Politica este arta de a-i face pe oameni fericiţi“, spunea Aristotel, iar scopul statului este de a realiza cel mai mare Bine – Binele Public. Aceasta înseamnă că drepturile indivizilor recunoscute de Stat pot fi definite numai dintr-o finalitate morală. Sincretismul etico–politico–religios de la baza legitimităţii politice a puterii în Antichitate şi Evul Mediu avea o pondere preponderent morală. Ideea că scopurile şi mijloacele sunt atât de intim legate între ele încât este imposibil să le separăm apare destul de frecvent în lucrările contemporane, ca o încercare de a respinge teza că scopul justifică mijloacele. Această idee a dus la elaborarea următoarelor teze sau interpretări: a) interpretarea metaetică: Judecăţile de valoare se manifestă întotdeauna şi în mod necesar asupra ansamblului scop–mijloace şi nu pe scopuri sau pe mijloace considerate separat unele de celelalte; b) interpretarea etică: Este licit din punct de vedere moral să urmărim scopuri dezirabile, bune, numai prin mijloace adecvate, proporţionate sau de aceeaşi natură cu acele scopuri; c) interpretarea factuală: Natura mijloacelor angajate tinde să o determine pe cea a scopului urmărit. Concepţia după care scopurile şi mijloacele sunt inseparabile poate fi înţeleasă prin judecăţile de valoare făcute despre întregul constituit din scopuri şi mijloace: „Valoarea nu arată numai un capăt sau un punct de sosire, dar şi calea sau mijlocul de a ajugne aici; se poate spune chiar că noţiunea de valoare nu separă aceste două lucruri ci le uneşte, pentru a le cuprinde în aceeaşi judecată“16. Prin urmare, „a vorbi de valoare înseamnă a propune să judecăm un scop nu numai în sine şi pentru sine însuşi, dar şi referitor la mijloacele care îi fac posibilă realizarea“17, în timp ce de aici urmează că „numai o judecată care vizează ansamblul mijloacelor şi scopurilor, este o judecată de valoare“18. În legătură cu raportul dintre scop şi mijloace în literatura de specialitate există o sursă generatoare de confuzii datorită supunerii categoriilor morale de Bine şi de Rău în acţiunea politică. Această confuzie persistă încă din epoca Renaşterii şi s-a văzut şi se vede încă în falsa pudoare sau în revolta mimată prin care se interpretează maxima atribuită lui Machiavelli „scopul scuză mijloacele“. Conform acesteia, nobleţea scopului absolvă mârşăvia mijloacelor.
16

Apare astfel contradicţia dintre scopul politic şi mijloacele morale ale acţiunii prin care acesta trebuie atins. Ca şi în cazul raporturilor dintre politică şi religie, morala şi politica se întâlnesc în sfera valorilor umane fundamentale dar nu şi la nivelul scopului. Morala „răspunde unei exigenţe interioare şi vizează corectitudinea actelor personale după normele datoriei, fiecare asumându-şi pe deplin responsabilitatea propriei sale conduite. Dimpotrivă, politica răspunde unei necesităţi a vieţii sociale şi cel care se angajează pe această cale înţelege să participe la asumarea destinului global al unei societăţi“19. Încă Aristotel distingea între virtutea morală a omului de bine, care vizează perfecţiunea individuală, adică realizarea de sine, şi virtutea civică a cetăţeanului care vizează capacitatea lui de a conduce şi salva comunmitatea. Chiar dacă ar fi ideal ca omul politic să fie întotdeauna şi om de bine, se poate întâmpla ca el să nu realizeze această sinteză deoarece într-o comunitate politică nu toţi cetăţenii sunt oameni de bine şi virtuoşi. Prin urmare, politica are ca sarcină conducerea comunităţii ca atare, independent de calitatea morală a unui membru al acesteia. Astfel, „este posibil să fii un bun cetăţean fără a poseda virtutea care ne face să fim un om de bine“20. Această confuzie a fost amplificată în zilele noastre prin tehnicile de marketing politic care au accentuat datele moralităţii private în dauna moralităţii publice ale candidaţilor. Creatorii de imagine pun accentul pe asamblarea datelor morale într-un portret robot al candidatului şi nu pe vocaţia lui de om politic, dacă există. În scurta istorie postdecembristă a democraţiei româneşti au fost propulsaţi la putere oameni care s-au bucurat de un imens orizont de aşteptare din partea electoratului, tocmai pe baza aprecierii calităţilor morale (unele inventate) dar care, odată ajunşi în top au dezamăgit profund. Că nu există o legătură directă între acţiunea politică şi comportamentul moral se vede şi din distincţia dintre moralitate şi legalitate: „Legea morală este autonomă, ceea ce înseamnă că în acest caz ne supunem unei obligaţii pe care ne-am impus-o noi înşine în timp ce legea politică este heteronomă, ceea ce înseamnă că noi ne supunem unei reguli care ne este impusă din exterior, de o putere legislativă (...). Pe scurt, morala este o problem de disciplină, politica de constrângere“21. O problemă rar abordată în cadrul teoriei politice contemporane este problema esenţei specifice a politicului (scopul) şi a raportului dintre scop şi motivaţie în acţiunea politică. De pe poziţiile ontologic–esenţialiste Julien Freud face din categoria de esenţă sau de scop al politicului o categorie invariabilă în timp şi spaţiu care trebuie să dea un sens şi o finalitate acţiunii politice: „Ca specific al esenţei politicului scopul trebuie să rămână acelaşi, oricare ar fi colectivitatea sau tara, adică trebuie să fie invariabil în timp şi în spaţiu, şi independent de contingenţe, de ideile dominante ale unei epoci ca şi de partidele şi doctrinele care pretind să
17

comande pe rând activitatea politică. Fie că regimul este liberal sau socialist, democrat sau tiranic, că statul este mic sau mare, că este vorba de un trib, de un oraş, de un stat sau de un imperiu, scopul trebuie să rămână conceptul imuabil, ca şi bazele care îl condiţionează“22. Scopul politicului este Binele Public (Binele Comun), sinteză între lege şi ordine, între binele cetăţenilor şi binele statului, ceea ce duce la apariţia comunităţilor politice: (...) „nu este vorba de binele particular al indivizilor singulari şi nici măcar de suma bunurilor particulare, aparţinând unor indivizi sau grupuri subordonate, precum familia sau oricare asociaţie profesional–economică, şi nu este vorba nici măcar de binele statului ca stat, ci de acela al întregii colectivităţi în cadrul căreia indivizii sunt integraţi ca membri care îşi dau un stat ca instituţie. Cu alte cuvinte, nu este vorba de binele Statului sau al Republicii ci, aşa cum Hobbes nu oboseşte să repete, de Binele Comun al Republicii şi al poporului care, împreună, constituie o colectivitate politică. Într-adevăr, dacă oamenii continuă să trăiască în colectivităţi politice este pentru că au interesul să o facă, deoarece ei descoperă un bine care justifică colectivitatea şi viaţa lor în comun“23. 1. 7. Ştiinţe politice de graniţă. O situaţie specială în sistemul ştiinţelor politice o prezintă aşa–numitele „discipline de graniţă“ care prin „labilitatea epistemologică a frontierelor“ şi prin proliferarea lor vertiginoasă atestă importanţa excepţională a politicului în societăţile contemporane. Sub presiunea bagajului informaţional şi a unei dinamici politice fără precedent au apărut noi discipline care încearcă să sistematizeze informaţiile noi şi să răspundă la noile provocări ale cunoaşterii. Obiectul de studiu al acestor discipline este acelaşi: fenomenul politic în spaţiu şi timp în inztegralitatea manifestărilor lui, dar metodologia de cercetare este împrumutată de la celelalt ştiinţe sociale. Să le enumeră, succint, pe cele mai importante: Antropologia politică studiază geneza, esenţa şi evoluţia formelor şi instituţiilor politice din perspectiva fenomenului integrator uman, în procesul de trecere de la hominide la homo sapiens şi la societăţile civilizate. Sociologia politică studiază natura, locul şi rolul politicului din perspectiva sistemului social global, în interacţiunea lor complexă şi în determinarea lor concretă. Psihologia politică studiază rolul motivaţiilor, al intereselor şi nevoilor ca şi al complexelor, frustrărilor, mecanismelor compensatorii în configurarea comportamentelor politice. Filosofia politică elaborează baza conceptual – metodologică a ştiinţelor politice, sistemul ei de valori. Ea analizează realitatea politică dintr-o perspectivă normativ–axiologică,
18

Marcel Prélot. pe de alta. adică fac eforturi să-şi reprezinte viitorul şi prin supoziţiile şi predicţiile lor fixează reguli de acţiune şi propun obiective viitoare“25. Ele sunt şi prospective. generalizării şi explicării lor“26. aplicarea lor nediscriminată este sursă de confuzii. Istoria gândirii politice şi Istoria doctrinelor politice. teoriile. încercâd o explicaţie raţională a temeiurilor formelor şi instituţiilor politice. în timp ce teoriile nu pot decât să privească trecutul. De aceea. de sine stătătoare prezintă legături profunde cu materia prezentată în acest manual. doctrinele şi curentele aparţinând altor ştiinţe sociale. doctrinele şi curentele politice. Gaston Bouthoul24 deduce că. „doctrina ar comporta o judecată asupra faptelor şi este însoţită de proiecte de reformă în desfăşurare. Dacă „ideea“ şi „gândirea“ sunt termeni neutri şi generali conceptele de „doctrină“. mai mult sau mai puţin coerent. ca discipline de graniţă. rezultate din observarea sau trăirea directă a universului politic. prezentă în unele „Istorii ale ideilor politice“ s-ar părea că „ideile democratice“ sunt cele care se bucură de o largă adeziune din partea maselor. interpretării lor şi. Pentru Prélot. În schimb. Gândirea politică este rezultatul prelucrării procesului cumulativ de cunoştinţe despre viaţa politică la un moment dat. în măsura posibilului. dintre acestea şi teoriile. o conexiune între trecut şi viitor. În ce priveşte domeniul disciplinelor politice. Deoarece „orice teorie presupune o explicaţie de ansamblu care leagă între ele o serie de generalizări“. Calitatea ei se diferenţiază însă în funcţie de aria şi calitatea informaţiei. 19 . pe de o parte. produsul va fi o gândire politică primară (idei elementare). teorii şi doctrine. de propria capacitate de percepţie ca şi de prelucrarea specială a informaţiei acumulate cu ajutorul unor tehnici şi metode speciale. insistă şi el în diferenţierea dintre idei. Acest rezultat al gândirii politice ar corespunde nivelului intelectual şi apreciativ al culturii politice. Prélot mărturiseşte preferinţa sa pentru termenul „idee“. Ele sunt normative şi incitative şi vor să demonstreze calea care trebuie urmată. „doctrinele stabilesc. Această gândire politică este strâns dependentă de nivelul atitudinal şi afectiv care se întâlneşte în culturile parohiale şi de supunere.raporturile dintre etică şi politică. dintre scop şi mijloace. Reluând distincţia dintre „ideile aritocratice“ şi „ideile democratice“. Un alt mare specialist în sociologia politică. De gradul şi calitatea prelucrării acestei informaţii. „ideologie“ şi „teorie“ au căpătat contururi noţionale destul de labile în gândirea politică şi economică occidentală. vom zăbovi mai mult asupra lor. Din cele mai de sus se poate aproxima o schiţă primară a temei pusă în discuţie: raportul dintre ideile politice. teoria corespunde sistematizării obiective a observaţiilor. ele găsind în mentalitatea populară un sprijin pentru manifestarea trendurilor politice ale unei comunităţi. ideile aristocratice ar fi apanajul unor elite intelectuale având un înalt grad de abstracţie şi un grad redus de circulaţie.

din constatarea faptelor pe care o depăşeşte pentru a proceda la aplicarea lor. acceptându-le sau refuzându-le. doctrinele presupun o funcţie normativă implicită întrucât ele oferă alternative la ordinea politică şi socială. ea le apreciază. Ch. Gide şi Ch. în funcţie de un ideal imanent statului sau transcendenţei. de regulă. prin afilierea la un partid politic ai cărui membri. Ea utilizează. Indiferent de apartenenţa politică. în acest scop. la fel ca şi ideologiile. cu valabilitate şi în sfera ştiinţelor politice: „Teoria constituie sinteza observaţiei. de obicei. de gradul de specializare sau de pregătire profesională. curentul liberal cuprinde o multitudine de doctrine. În consecinţă. spre deosebire de acestea. Teoria se situează pe tărâmul cunoaşterii pozitive. doctrina examinează fenomenele dar. lor le este inerentă o finalitate etică deoarece. o doctrină propune o alternativă la ordinea politică iar factorul propulsiv care incită la acţiune pentru traducerea în viaţă a acestei alternative. considerată superioară. enunţuri politice.mai adecvat la stadiul de graniţă ca şi la accepţiile controversate încă ale politicului: „Noi acceptăm termenul în sensul mai general de reprezentare în spiritul uman a unui fenomen determinat şi fenomenul considerat aici este cel politic“27. Cei care profesează o anumită doctrină politică recunosc superioritatea sistemului ei de valori. ci tematic. El reuneşte o multitudine de şcoli. este ideologia. de teorii şi de doctrine. spre soluţionare interesele dominante ale grupurilor care se întâlnesc şi se recunosc în ideologia partidului respectiv. de aderenţa la un model de dezvoltare sau altul. devin legi. structurate logic. considerată perfectibilă sau înlocuibilă. de şcoli şi teorii liberale din epoci şi ţări diferite. verificate. atât în timp cât şi în spaţiu. Graniţele lui nu sunt circumscrise ideologic. promovat de ideologie şi o fac. Doctrinele judecă faptele şi arată căile de urmat pentru a asigura fericirea cetăţenilor sau puterea statului. de finalitatea etică a acesteia din urmă. ceea ce se numeşte în logica ştiinţelor ipoteze care. de poziţia de clasă. înainte de toate. Pentru Prélot. Într-o lucrare clasică. Astfel. autorii grupaţi în curentul liberal au o notă 20 . În felul acesta. teoria se aplică ansamblului faptelor nu numai constate şi ordonate. Prin urmare. Spre deosebire de doctrină un curent este mai vast. teze. Din această perspectivă. dar şi explicate şi organizate“29. Ca ansamblu de idei. iar sistemul de valori pe care se sprijină este reliefat nu atât de reperele ideologice ale acţiunii cât de un fond aperceptiv general–uman. dar în mod indirect alternativele propuse de ele la ordinea socială existentă au ca fundal conştiinţa superiorităţii proiectului lor societal. Ca şi teoria. particularitatea ideilor politice constă în faptul că ele sunt „construcţii intelectuale care vizează statul ca societate politică şi ca guvernare ca şi fenomenele care derivă de aici“28. Distincţia dintre curent şi doctrină este funcţie de intenţionalitatea. partidele agregă şi impulsionează. sunt. Ea constă. Rist operează o distincţie fundamentală între teorie şi doctrină.

social. Ca şi teoria.comună: preocuparea pentru asigurarea libertăţii individuale în condiţiile legii şi importanţa acestei probleme pentru modernizarea economică şi politică. de exemplu. Polonia sau Cehoslovacia. doctrina politică a liberalismului se prezintă în forme diferite în contexte socio–politice şi culturale diferite. raportul dintre formă şi conţinut în gândirea politică. o doctrină 21 . juridic etc. maturizarea condiţiilor pentru articularea şi agregarea intereselor specifice de grup.. Dar în doctrine factorul ideologic îşi face simţită prezenţa într-un mod activ. existenţa unei ideologii politice care se dezvoltă odată cu metamorfozarea curentului în doctrină. O doctrină politică poate să se schimbe atât ca urmare a aprofundării principiilor sale constitutive cât şi în virtutea unor solicitări noi ale mediului. ca alternativă posibilă la ordinea actuală. în acea piatră de hotar care a marcat istoria politică a Europei şi anume apariţia unui nou partid în sistemul politic. în schimb. Convergenţa intenţională a unui sistem de norme şi valori într-un proiect transformativ se verifică şi în cazul doctrinei ţărăniste. Dacă principiile care alcătuiesc corpusul doctrinar tind să se universalizeze. forma tinde să se naţionalizeze. Conţinutul reprezintă substanţa reflecţiei politice propriu-zise. Determinările eterogene ale socialului se topesc în substanţa specifică a politicului prin intermediul acţiunii comune şi conştiente prin care o clasă socială trimite spre instanţele puterii politice interesele sale spre soluţionare. În cazul sintagmei „doctrină politică“ determinativul „politic“ adaugă conceptului generic de „doctrină“ referinţa la voinţa evidentă a unei comunităţi de a urmări un interes comun. dotrinele stabilesc o punte de legătură între trecut şi viitor prin prisma prezentului. Ceea ce s-a şi întâmplat în România prin transformarea şi unificarea curentelor filoagrariene în doctrina politică a ţărănismului. Ca şi curentele. acceptându-le. iar forma discursului ideologic care unifică toate etajele doctrinei: politic. de stilul şi mentalitatea epocii. doctrina sintetizează în sine trei momente indisolubile: primul social–istoric. De exemplu. Una este doctrina politică a liberalismului în Anglia. în sensul că dinamizează şi intenţionează diferitele componente ale sale. în doctrină politică poate fi uşor circumscris în timp. în sens larg. deoarece ea este condiţionată de elementele vieţii naţionale. în funcţie de un ideal imanent statului sau grupării politice. unde şi aici se observă diferenţieri substanţiale între liberalismul din România. În primul rând. deci apariţiei unor noi vectori ai acţiunii politice. spre deosebire de aceasta. ea le apreciază. refuzându-le. al doilea doctrinar–ideologic şi al treilea politic. Momentul transformării curentului politic socialist. Din punct de vedere descriptiv. doctrina examinează faptele dar. Cauzele pot fi şi ele relativ uşor individualizate: lupta pentru drepturi economice şi sociale. Raportul dintre doctrină şi ideologie subsumează. alta în Franţa şi altfel se prezintă ea în Europa de Sud–Est. economic.

Dacă modelul politic propus se dovedeşte inadecvat. afirmarea superiorităţii valorilor propuse de ea şi. Abstracte şi în curs de conturare în momentul ideologic ele devin operaţionale în momentul politic. De exemplu. Avem aici în vedere nivelul de 22 . Ajungem astfel la al treilea moment. este clar că acest al treilea moment constituie verificarea celorlalte două precedente. tendinţele noi etc. orientarea spre practică. Strâns legată de acest criteriu este şi critica prezenteismului şi anume a tendinţei de a aprecia şi interpreta realităţile politice din trecut prin prisma sistemului de valori al epocii contemporane. nivelul de dezvoltare. de aici. eliberarea de partizanatul ideologic în procesul analizei. O astfel de muncă de interpretare sau de conceptualizare se realizează. un model prezumtat a fi superior celorlalte. Este punctul de plecare necesar pentru orice teoretizare cu privire la elaborarea formei de organizare şi conducere. În cadrul doctrinelor politice. interpretarea ideologică a configuraţiei social–politice a unei epoci nu reprezintă un scop în sine. „sine ira et studio“. Ea presupune detaşarea afectivă. nu putem interpreta şi înţelege ideile politice ale cronicarilor moldoveni sau ale teologilor medievali prin sistemul de valori al democraţiei contemporane. Din acest criteriu derivă două subcriterii cu un rol la fel de important şi interpretarea şi aprecierea obiectivă a doctrinelor politice. având în spate un background valoric. a interpretării ideologice sau a ambelor momente. – criterul obiectivităţii reprezintă analiza şi interpretarea unei doctrine în funcţie de rezultatele sau de consecinţele ei în planul dezvoltării sociale. Din această interpretare îşi extrage ideologia combustibilul său incitativ şi justificativ.politică nu se poate eschiva de la diagnosticarea obiectivă a situaţiei în care se găseşte o societate dată: natura problemelor ei. Acest prim moment ar trebui să fie o interpretare obiectivă a datelor şi faptelor reale ca şi o cercetare a cauzelor acestor fenomene. De exemplu. El este construit din concluzii concrete. „nostalgicii“ comunişti vor aprecia doctrina partidului unic în funcţie de afilierea partizană şi de avantajele personale avute în perioada dictaturii şi nu în funcţie de efectele negative ale doctrinei. – subcriterul contextualizării (localizării) presupune înţelegerea unei doctrine politice în funcţie de condiţiile specifice care au prezidat la apariţia ei. Desigur. de care va fi vorba mai pe larg în subcapitolul următor. incapabil să soluţioneze problemele comunităţii. ca o concluzie care verifică corectitudinea premiselor. cel politic sau tehnic–operaţional. din operaţiunile care se profilează din analiză. spre acţiune. al formării culturii politice. a semnificaţiei lor actuale şi a perspectivelor pe care evenimentele observate le poartă în sine. această insuficienţă denunţă prin sine însăşi viciul premiselor de la baza analizei socio–istorice. Din cele de mai sus derivă necesitatea elaborării unor criterii metodologice de care cercetătorul trebuie să ţină seama în studierea doctrinelor politice: – criterul istoricităţii.

7 Ibidem. 11. The MacMilan Co. valorile socio–politice care coagulează în doctrină un trend sau un ideal al schimbării. Politica. p. 1959. 17 Ibidem. OVIDIU. VIRGIL. La science politique. ale „negritudinii“. New Jersey. F. 54..N. Political Science: A Philosophical Analysis. OVIDIU. Ştiinţa politică. (Edited by Heinz Eulan and James G. 18 Ibidem. doctrinele „comunalismului african“. 14 MĂGUREANU. GEORGES. 16 ABBAGNANO. p. Paris. modelul cultural existent. p. PH. Sociologie politică. 15 Operele lui David Easton. Schimbările induse în sistemul social global prin aplicarea unui program guvernamental inspirat din doctrina liberală poate reprezenta proba indubitabilă a succeselor înregistrate în modernizarea economică a României interbelice. p. Sirey. Probleme de sociologie politică. 1960. Studiu istorico-epistemologic. presiunea economicuui. Paris. 2006. 7. NOTE: Apud Political Science. p. De aici derivă acuzaţia de „eurocentrism“ adusă Occidentului. Ideology. NICOLA. Paris. 5 ROBSON.S. 2 BURDEAU.C. 1970. 17. 19 FREUND. Există determinări complexe şi eterogene asupra politicului care cer drept de cetate în construcţia unei doctrine.. Science. 157. tome I. 1969. March). X. Paris. Bucureşti. Les sciences sociales dans l’enseignment superieur. Elaborarea unei doctrine politice nu se realizează in vitro. p. p. doctrinele „socialismului asiatic“. 6. U. 13 HACKER. De exemplu. Political Theory: Philosophy. 34-35. Problemi di sociologia. Robert A. Prentice–Hall Inc. VII. 20 ARISTOTEL. 12 TRĂSNEA. 4 Ibidem. Qu’est –ce que la politique ?. Anzias. p. 1992. 1 23 . ANDREW. Editura politică. 11 Ibidem. U. Robert Dahl. JULIEN. p. 10 TRĂSNEA. doctrinele „subdezvoltării“ din America Latină nu pot fi înţelese fără cunoaşterea condiţiilor socio–istorice care le-au generat. 37. 1276b. Bucureşti. precum individualismul şi raţionalismul. III. Einaudi. 1949. 1961. ideile filosofice şi morale. 1975. P. Durand. VII. W.. Editura politică. Englewood. 6. p.E. – criteriul autonomiei relative a politicii / politicului. A. R. Torino. Librairie générale de droit et de jurisprudence. Pinchon et R. New York. Traité de science politique. 3 VERNON VON DYKE. p. 1955. London.O. Grupul editorial RAO. 8 Ibidem. Cattlin pot fi considerate că aparţin acestei perioade.. 6 BRAUD. – subcriteriul concordanţei dintre teorie şi practică este indicatorul cel mai obiectiv al utilităţii sociale a unei doctrine. 4. 9 Ibidem. Sistemul de interese şi nevoi ale unei epoci. 1965. în sensul că interpretează condiţiile specifice ale Lumii a Treia (cele trei continente) în funcţie de paradigma dominantă a ştiinţelor sociale din Europa de Nord şi SUA care s-a cristalizat în jurul unor valori şi mentalităţi specific europene. p. valorile culturale nu pot să nu influenţeze intenţionalitatea unei doctrine politice.dezvoltare politică şi economică al societăţii respective. Bucureşti. structura geopolitică.

CH.. 1970. 27 Ibidem. 96. p. 71. 24 BOUTHOUL.. op. 25 Ibidem. Ideazione Editrice s. cit. p. Paris. cit. Sociologie de la politique.. de la fiziocraţi până azi. 2001.. Istoria doctrinelor economice. JULIEN. 1926. Roma. JULIEN. U. F. FREUND. Che cosa la politica?. JULIEN.. GASTON. p. 3. 28 Ibidem. CH. 43. MARCEL. Histoire des idées politique. op. 24 .r.l.. 2. ediţia a IV-a. 23 FREUND. RIST. 29 GIDE. p. 1965.21 22 FREUND. Bucureşti. Paris. 9. P. 97 26 PRÉLOT. Editura Casei Şcoalelor. p. p. p. Dalloz.

3. Sub influenţa ideologiilor liberale statul a fost identificat cu un rău necesar. Până atunci statul va asigura organizarea politică a unei populaţii pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. Fenomenele conştiinţei colective.1. perpetuate şi amplificate de-a lungul generaţiilor. logica interacţiunilor afective dintre comunitate şi teritoriu. o variantă plauzibilă de răspuns ar fi că încă nu s-au elaborat formele politice capabile să înlocuiască statul. ea nu reuşeşte să surprindă bogăţia determinaţiilor şi conexiunilor din cadrul unui proces sau fenomen din care apare configurarea ideii. statul rămâne principalul pivot al restructurării relaţiilor internaţionale şi principalul agent al proceselor de tranziţie şi integrare. Din această perspectivă. în general. iar datorită exceselor statelor totalitare cu un rău absolut. drogurile. Încercările de a constitui organisme internaţionale specializate în soluţionarea unor probleme globale cum ar fi poluarea. prin graniţe convenţionale. indiferent de căutările unor formule de integrare transnaţională. existenţa unui grup conducător investit cu atribuţii de guvernare. de către un grup organizat minoritar care îşi impune voinţa sa asupra majorităţii privind modul de organizare şi conducere a respectivei societăţi. 2. sentimentul apartenenţei şi al identităţii la o naţiune. instituţionalizarea şi centralizarea puterii politice. ceea ce demonstrează strânsa legătură dintre puterea politică şi un teritoriu. s-au lovit tocmai de necesitatea cooperării şi înţelegerii dintre state. În ultimele decenii. patternurile culturale înrădăcinate în structura ethosului colectiv fac puţin probabil ca statul să dispară într-un viitor apropiat. Reprezentările colective despre stat.CAPITOLUL 2 STATUL – INSTITUŢIA CENTRALĂ A SISTEMULUI POLITIC 2. criminalitatea. formă de organizare şi conducere a unei comunităţi umane. Definiţia statului. sedentarizarea populaţiei pe un anumit teritoriu. în măsură direct proporţională cu încercările detractorilor săi de a o înlocui? În acest caz. controlului social. Oricât de bună ar fi însă o definiţie. putem defini statul drept principala instituţie prin care se exercită puterea politică în cadrul unei societăţi. În al doilea rând. De unde această persistenţă a formei de organizare politică a comunităţilor umane. 25 . memoria colectivă. 4. leau impus în conştiinţe ca o forţă de coerciţie şi nesupusă. procesele de tranziţie sau de integrare sunt gestionate tot de stat pentru dezintegrarea statului. numită stat. 1. traficul cu carne vie etc. Din această definiţie rezultă patru caracteristici esenţiale ale statului. în limitele unui anumit teritoriu strict delimitat prin frontiere.

economice. principatus. ca structură politică de rezistenţă în cadrul sistemelor politice arhaice. în creşterea coeziunii interne a grupurilor. cnezat. Relaţiile de rudenie şi de alianţă nu sunt atât relaţii de cosangvinitate. statusurile şi normele. acum aproximativ un milion de ani. dintre parteneri aparţinând unor generaţii diferite a avut un impact deosebit în configurarea relaţiilor de rudenie şi de alianţă. la puterea politică instituţionalizată. Dimpotrivă! Apariţia lui este condiţionată de un lanţ de procese social-politice îndelungate care au dus la apariţia structurilor instituţionale. întregul este anterior părţilor. juridice etc. Orice modificare într-unul din aceste paliere sau aceste forme a antrenat modificări la nivelul întregului. pe măsură ce notele caracteristice şi esenţiale ale conceptului oglindeau transformările din sistemele politice medievale. Numai o analiză a palierelor societale (politice. valori. termenul de stat se va impune mai târziu în vocabularul social-politic al epocii moderne. Nevoile comunităţilor umane reclamau forme din ce în ce mai complexe de organizare care să fie grefate organic în orizontul de dezvoltarea noilor comunităţi. specifică primelor comunităţi umane.Esenţa statului constă în relaţia reciprocă dintre supunerea voluntară a populaţiei şi întărirea autorităţii centrale a statului. arată că procesele de concentrare a puterii politice şi de autonomizare a politicului faţă de sfera religioasă erau încă departe de a fi încheiate. voievodat etc. ulterior. După cum arată şi etimologia sa. Ca fenomen politic statul nu a apărută dintr-odată. implicit. a unor noi diferenţieri şi. materializată într-un ansamblu de norme şi reguli. asocierile umane cunoscând diferenţieri privind rolurile. Evoluţia formelor de asociere umană confirmă ipotezele ontologice ale lui Aristotel cu privire la geneza statului: 1. ducat. întregul este mai mult decât suma părţilor şi 2. unde politicul tindea spre o autonomie relativă. roluri) ne va permite să întrezărim condiţiile istorice care au dus la apariţia statului.2. este doar una dintre acestea.) şi a raporturilor dintre acestea cu formele de comunicare simbolică şi cu patternurile reprezentărilor colective (norme. termenul stat (din latinescul status = stare pe loc) trimite la ideea de sedentarizare. a fost prima regulă socială care a rezultat din convertirea unei pulsiuni biologice în normă de comportament. Interdicţia relaţiilor sexuale dintre părinţi şi copii. 2. adică de identitate pe baza unei descendenţe 26 . Continuitatea vieţii de stat este asigurată şi de consensul popular cu privire la necesitatea funcţiilor esenţiale ale guvernării. statusuri. Trecerea de la puterea politică personificată şi personalizată. Interdicţia incestului. Întrebuinţat pentru prima oară de Machiavelli în Principele (1513). ceea ce a creat premisele ierarhiilor sociale. Faptul că în Evul Mediu comunitatea politică se numea regnum (regat). Conceptul de stat. apoi dintre fraţi şi surori şi.

000 î. Căci sedentarizarea populaţiilor a coincis cu explozia demografică a grupurilor umane arhaice. un animal sau un erou eponim. orzul. de unde nevoia altor structuri de putere care să ferească comunităţile de efectele entropiei.n. din el se vor fabrica marile vase. în jurul anilor 8. El este un pământ roditor. calul etc. în societăţile arhaice clasa războinicilor se bucura de mare cinste. caracterizată prin domesticirea plantelor şi animalelor: meiul.biologice comune. în delta marilor fluvii Tigru şi Eufrat. dincolo de relaţia de rudenie biologică: alianţele şi identitatea derivau din conştiinţa unei descendenţe comune. Va lua totemul mamei sau totemul locului? Toate aceste modificări au slăbit coeziunea internă a grupurilor şi au stimulat procesele de instituţionalizare a puterii. Nil. Acestea trebuie să fie conservate la nevoie prin forţa armelor şi dezvoltate prin cultură. în situaţia în care singurul părinte cunoscut era mama. 27 . plini de funingine şi infirmi. un no man’s land. Dar sedentarizarea populaţiei pe un anumit teritoriu nu are loc doar prin întrunirea condiţiilor materiale de existenţă. care vor permite păstrarea recoltei şi vor asigura sedentarizarea pe acel teritoriu. aflate în schimbare continuă. Nu întâmplător. grâul. Acest strămoş comun putea fi o plantă. Problema identităţii şi a alianţelor a fost supusă şi ea unor “presiuni colaterale” din partea condiţiilor de mediu. Dar teritoriul statului nu este un pământ oarecare. asinul. De exemplu. Sedentarizarea uniunilor de triburi pe un anumit teritoriu a însemnat naşterea statului. Gintăclan-fratrii-triburi-uniuni de triburi. Dar ce totem va lua copilul când relaţiile sexuale din endogame devin exogame. fluviul Galben şi fluviul Albastru. Acestea vor deveni părţi componente ale memoriei sociale şi vor dicta nu numai normele comportamentului colectiv. Tot aici. cu merite incontestabile în întemeierea. Hindus şi Gange. iar zeii fierari. situat în delta marilor fluvii. primele state şi primele civilizaţii au apărut în Orientul Antic. are loc revoluţia agrară. “Marca totemică a identităţii” vizează tocmai nevoia socială de identitate. Acestea au slăbit datorită numărului. Mecanismele prin care omul arhaic îşi realimenta bateriile acestei identităţi erau ritualurile şi sacrificiile violente. acolo unde s-au sedentarizat prima oară triburile de culegători şi unde bobul aruncat în mâlul roditor dă rodul însutit. salvarea sau ocrotirea tribului. obţinute prin coacere. copilul lua totemul mamei. Epoca bronzului şi apoi epoca fierului trădează importanţa confecţionării armelor pentru apărarea teritoriului. dar vor inscripţiona în materialitatea statului istoria grupului. Această presiune internă a dus la forme agregate din ce în ce mai complexe care nu mai puteau fi administrate numai prin ierarhizarea relaţiilor de rudenie şi de alianţă. ci mai mult relaţii sociale care au rolul de a asigura coeziunea internă şi identitatea de grup.e. De aceea. Dar mâlul nu oferă doar o pătură germinativă ideală. bivolul. adică atunci când partenerul sexual provine din altă comunitate? Va lua totemul mamei sau totemul comunităţii de adopţie? Lucrurile se complică în cadrul grupurilor de vânători care străbat mari distanţe în urmărirea vânatului care şi el se deplasează în ecosistem în căutarea păşunilor.

gen polisul grec sau cantoanele elveţiene. reţeaua hidrografică. în esenţă.ocupă un loc important în mitologiile popoarelor primitive.3. Aprovizionarea meşterilor şi desfacerea produselor au creat viitoarele profesii de administratori şi de comercianţi. Astfel.A. iar relaţiile dintre indivizi modifică atât indivizii cât şi grupurile. Fiecare stat constă. pe câtă vreme platourile continentale favorizează naşterea statelor mari (imperiile precolumbiene.3. 2. De la marocanul Ibn Haldoun (1336-1409) până la Montesquieu (1688-1765).Conturul suprafeţei scoarţei terestre Conturul suprafeţei scoarţei terestre cuprinde lanţurile de munţi. înconjurate de un şanţ de apă. 2. şi Rusia). Originea. încununarea proceselor evolutive ale vieţii. la rândul lor.3. aceştia modifică în mod constant mediul lor.1. clima rece favorizează crearea sentimentului războinic. al cuceririlor militare. Elementele statului. dezvoltarea şi răspândirea lui pe suprafaţa pământului. Omul însuşi este o parte a naturii. dezvoltă sentimentul onoarei 28 . format din concreţiuni geologice (bariere muntoase) favorizează naşterea statelor mici.2. iar întregul existând într-un anumit mediu natural. Acestea pot fi urmărite pe următoarele coordonate ale interacţiunii om-natură: 2. văile.3. prin Jean Bodin şi Hugo Grotius în cultura politică europeană s-a impus determinismul geografic care explică fenomenele politice prin influenţa factorilor climaterici asupra comportamentului uman. Teritoriul Populaţia sedentarizată pe un anumit teritoriu şi flancarea acestuia prin graniţe naturale sau convenţionale formează fundamentul primitiv al statului ca şi al tuturor organizaţiilor sociale. Înseşi relaţiile sociale din cadrul statului primitiv au luat naştere din nevoia primordială de securitate a comunităţii.U. existând în relaţii unul cu celălalt. Un relief accidentat. chiar configuraţia lui intelectuală sunt puternic marcate de mediul său natural care a lucrat într-însul uneori timp de sute de mii de ani. Clima Influenţează comportamentul şi structura psihologică a locuitorilor. S. Mediul natural include suma totală a influenţelor lumii externe care afectează viaţa indivizilor sau grupurilor. diviziunea lui în rase. La început nucleul acestui stat era constituit din atelierele de prelucrare a metalelor. dintr-un număr de indivizi.3. inclusiv forma de guvernământ. Acest mediu modifică constant viaţa indivizilor şi a grupurilor. 2. podişurile. Toate acestea favorizează forma şi mărimea statelor. fiecare având anumite caracteristici psihice şi mentale.

29 . Migraţiile şi luptele pentru terenurile fertile. caracteristicile genetice. 2.Populaţia Alături de teritoriu ea este un element vital indispensabil în geneza statului. cu prevalenta statului paternalist şi a aristocraţiilor latifundiare.4.3. dezvoltarea civilizaţiei. În aceste zone favorizate. dar ea poate primi un număr mult mai mare de agricultori. iar abundenţa terenurilor arabile va duce la crearea marilor imperii în Orient. cu resurse sărace (vezi Japonia) oamenii au trebuit să se adapteze la mediu printr-o disciplină aspră a muncii pentru a putea supravieţui. Migraţiile şi cuceririle care le însoţesc cer o mai strictă organizare decât o cere viaţa staţionară şi duce la noi forme de reglementare dintre conducători şi supuşi. 2. Agregarea populaţiei în regiunile favorizate duce la interesul comun. dintre grupuri.5. În funcţie de abundenţa unei resurse se dezvoltă tehnicile de producţie şi organizarea socială.3. capacitatea de reproducere sunt factori tot atât de importanţi. În condiţiile în care pentru populaţiile sedentarizate nu mai existau teritorii libere limitrofe. Unele zone ale globului. ele sunt predispuse la forme de guvernământ autoritare sau despotice. a comerţului şi a celei de a doua mari diviziuni a muncii.şi al civismului aristocratic. Chiar dacă mediul fizic este un factor determinant în distribuirea populaţiei în anumite zone ale globului. deoarece între om şi mediul său natural există o legătură indestructibilă. Totodată. rata natalităţii va fi superioară celei a mortalităţii. caracteristicile acesteia au contribuit la formarea psihologiei grupurilor sociale. Dar mărimea acestor populaţii va depinde nu numai de condiţiile externe favorabile ei şi de felul în care oamenii se pricep să le exploateze. datorită climei. Resursele Resursele (vegetale sau minerale) joacă un rol important în fixarea populaţiei de o anumită zonă şi în dezvoltarea statului. Tehnica prelucrării metalelor va duce la dezvoltarea oraşelor. proveniţi din culegători. a guvernării şi a dreptului. O zonă din comuna primitivă poate suporta un mic număr de vânători. ele au trebuit să descopere şi să intensifice alte tehnici de producţie pentru a obţine recoltele necesare supravieţuirii. la contactele dintre grupuri şi indivizi care se concretizează într-un spirit al unităţii şi nevoie de organizare. precum regimurile politice orientale. căsătoriile cu noii veniţi. colonizările au o puternică influenţă asupra originii şi dezvoltării statului. iar mărimea şi densitatea populaţiei vor creşte prin oamenii atraşi de avantajele oferite de ecosistem. pot suporta populaţii numeroase (regiunile dintre marile fluvii). Populaţiile care trăiesc în zonele cu climă caldă sunt predispuse la reverii şi lenevie. Dat fiind faptul că în primele epoci ale istoriei umane omul a fost strict dependent de natură. dată fiind bogăţia resurselor. care vor smulge prin muncă solului cele necesare traiului. În ţări cu climat aspru. resurselor sau configuraţiei lor.

Guvernarea Întrucât orice organizare duce la ierarhie socială. cel puţin până la realizarea unităţii politice a Europei. cu atât este mai probabil că el va neglija problemele acelor teritorii şi populaţii care (…) sunt astfel marginalizate în interesele lor politice. de o lege a atenţiei şi responsabilităţii descrescânde faţă de nevoile unor provincii neglijate ale statelor mari. bazată pe cucerirea celui mai slab de către cel mai puternic. deşi o unitate geografică. să antreneze diminuarea loialităţilor şi rezistenţa crescândă şi. Pe de altă parte. atât la nivelul guvernării centrale sau la nivelul administraţiei locale sau regionale sau la toate aceste niveluri. Această atenţie descrescândă şi declinul consecvent al performanţei şi serviciilor guvernamentale pentru aceste regiuni şi populaţii marginalizate tind. 2. Cu cât teritoriile sau populaţiile pe care un stat le încorporează în graniţele lui şi cu cât relaţiile economice şi politice conflictuale actuale (…) cu alte state sau popoare sunt mai mari. necesară pentru transmiterea voinţei politice a minorităţii conducătoare majorităţii conduse. deoarece ea include un număr de organizaţii politice separate care sunt fiecare un stat.3. guvernarea poate fi definită ca “suma totală a 30 . geografice şi economice.3. 2. astfel. Ele nu se pot constitui în părţi ale unei organizaţii politice mai vaste: nici un stat nu poate include un teritoriu sau o populaţie care nu formează o parte politică a lui. Indiferent că este un rezultat al acordului mutual dintre locuitori sau un rezultat al extinderii. nevoia de autoritate care să se exercite asupra acesteia se impune de la sine.U. guvernarea este un mecanism esenţial al statului.6. Unitatea înseamnă că teritoriul şi populaţia care constituie un stat formează un tot indestructibil. Numai prin ea statul poate să se ocupe de cetăţenii săi şi de relaţiile cu alte state. Europa. “Capacităţile limitate ale organizării pot duce la suprasarcini impuse sistemului.8.Unitatea Unitatea implică ideea de coeziune internă absolută şi de independenţă externă completă. Această organizare este apanajul puterii de stat. în schimb. o formă a mecanismului politic care să primească sau să ceară supunerea trebuie să fie creată pentru a forma un stat.Organizarea Dată fiind o populaţie care locuieşte un teritoriu definit.2. S-ar putea vorbi.7.A. Într-un sens mai larg. în acest caz. nu sunt state în sine deoarece ele sunt părţi ale unei unităţi politice mai vaste care este ea însăşi un stat. Astfel. Organizarea prin care statul îşi exprimă şi impune voinţa sa este absolut necesară. să limiteze mărimea statelor”1. nu este încă un stat. Guvernarea include acele persoane care sunt angajate în exprimarea şi administrarea voinţei statului – ansamblul puterii legislative. executive şi judecătoreşti în organele centrale şi locale ale puterii de stat. state care compun S.3.

În timp ce termenul “stat” este abstract şi poate fi conceput indiferent de existenţa statelor concrete actuale deoarece toate statele sunt identice ca esenţă. organizare şi ierarhie socială. Un stat nu poate exista fără guvernare. Orice populaţie care posedă un teritoriu şi puteri suverane devine. ca o “calitate supremă a puterii de comandă” (de la sovranus . c) este inalienabilă: nu poate fi înstrăinată nici de titularul ei. guvernarea are un caracter concret-istoric în funcţie de condiţiile politice din fiecare ţară. e) este totală: deasupra ei nu se mai află nici o altă putere. ele se condiţionează reciproc. mai mult.9. d) este imprescriptibilă: nu poate fi anulată sau revocată.eminent). deşi împărţit în diferite ministere şi departamente. Voinţa suverană a statului. iar relaţiile dintre state sunt menţinute. văzută din exterior. 2. fără nici o discriminare pe întreg teritoriul naţional. suveranitatea presupune că un stat are completă autoritate asupra tuturor indivizilor care îl compun. actele lui trebuie să fie obligatorii pe întreg teritoriul. Deoarece un stat se caracterizează prin ordine. suveranitatea presupune că un stat este complet independent de controlul oricărui alt stat. titularul suveranităţii poate fi monarhul. f) este deplină: efectele ei se aplică tuturor. când este exprimată şi întărită prin mijloacele guvernării este numită lege. Aşa cum fiecare stat este o unitate şi guvernul fiecărui stat trebuie să fie o unitate. Între aceste elemente ale statului există o legătură indisolubilă. fiind unitar şi indivizibil. “Limitele domeniului efectiv al statului sunt astfel 31 . Oricare ar fi formele guvernării sau formele statului.3. Suveranitatea de stat are următoarele caracteristici: a) este unică: într-un stat nu pot exista concomitent două puteri suverane. Ea poate fi definită ca o “competenţă a competenţelor”. prin sine. Guvernarea poate fi definită ca medierea necesară dintre stat şi cetăţenii săi. În funcţie de formele de legitimare a puterii politice. Din punct de vedere intern. Deoarece un stat este unitar. el are un guvern prin care el îşi întăreşte autoritatea asupra supuşilor săi şi îşi menţine independenţa lui faţă de alte state. adunările elective sau poporul. care nu poate fi înstrăinat. un stat.acelor organizaţii care exercită sau pot exercita puterile suverane ale statului”. Din combinarea elementelor de mai sus rezultă că esenţa reală a statului este suveranitatea. pentru cât mai mulţi oameni şi pe o perioadă cât mai îndelungată dacă statul vrea să dureze. iar guvernul poate exista numai ca organizaţie a unui stat. nici un subiect nu este scutit de autoritatea lui şi nici o persoană sau grup de persoane din afara statului nu se pot amesteca în treburile lui interne. mecanismele prin care scopurile statului sunt formulate şi executate. b) este perpetuă: într-un stat nu poate exista vacanţă (pauză) în exercitarea suveranităţii. Suveranitatea.

Cu cât populaţiile sunt mai diferite în limba şi cultura. A doua dificultate constă în confuzia raporturilor dintre stat şi societatea civilă. statul a fost analizat prin reducerea unilaterală la una din funcţiile sale de bază şi tratarea privilegiată a acesteia.. “statul intervenţionist”. cu atât este mai puţin probabil ca ele să se supună comenzilor date de o guvernare străină şi distanţată din punct de vedere spaţial. inerent partizane: între adevăr şi interesul politic. criteriul economic.limitele probabilităţii lui de a obţine supunerea populară. de suprapunerile şi confuziile dintre diferitele structuri şi funcţii ale statului. statul este abordat şi definit în zilele noastre ca “paznic de noapte” sau “stat minimal”. atât în ce priveşte teritoriul. În pură tradiţie a liberalismului clasic. Se vorbeşte astfel de “statul social”. criteriul juridic. de una singură. Numeroasele teorii despre formarea statului se lovesc. “statul fiscal”. 3. în efortul lor explicativ. confuzia dintre criteriul tehnic şi criteriul normativ. În al treilea rând. Prin urmare. Aceste raporturi au fost definite când pe orizontală. constituie o sursă limitativă a cuprinderii în sfera definiţiei statului a tuturor notelor sale caracteristice precum şi a diferenţelor specifice dintre cele patru criterii mai des uzitate: 1. ea poate fi compensată numai într-o măsură foarte limitată prin tehnologiile transportului şi ale comunicării. omiţândse astfel bogăţia relaţiilor de putere care interferează în exercitarea puterii de stat. Cauzele constau în identificarea întregului cu partea şi fixarea uneia dintre aceste structuri sau funcţii drept moment privilegiat al genezei statului. Nu se face distincţia întra statul care există şi statul care ar trebui să existe. rolul lui complex fiind redus la sarcina de a asigura protecţia juridică a cetăţenilor şi bunurilor ca şi la aceea de a asigura funcţionarea neîngrădită a societăţii civile. deoarece statele au existat într-un raport direct proporţional cu activităţile şi capacităţile populaţiei lor”2. structura explicativă privilegiată. criteriul politic şi 4. 32 . când pe verticală. 2. criteriul social. cât şi în ce priveşte ansamblul de persoane care sunt obligate să i se supună. unde el emite ordine obligatorii.4. Această probabilitate diminuată a supunerii datorită deosebirilor psihologice (…) aflate în creştere au limitat întotdeauna mărimea statelor. între adevărul realităţii obiective şi preferinţele subiective. 2. În primul rând. în condiţiile geografice şi economice şi în structura lor socială. “statul tehnic”. Karl W. În al patrulea rând. Teorii privind geneza statului. “statul garnizoană” etc. cultural şi/sau social”. omiţându-se evidenţierea raporturilor specifice dintre ele. Deutsch stabileşte un raport direct proporţional între existenţa statului şi calitatea populaţiei lui: “Mai importantă decât distanţa dintre corpuri este adesea distanţa dintre spirite şi dintre patterns-urile diferite ale relaţiilor sociale.

este una din limitele serioase ale criteriului juridic. este organismul politic.1. opusă celei internaţionale şi. ca atare. Alţi autori definesc statul în funcţie de ordinea juridică: “Statul are drept scop esenţial realizarea ordinii juridice”. agenţia ei conducătoare. Extrapolarea ordinii publice a statului drept. “Astfel. Dar puterea publică nu se poate legitima prin originea sa. reprezentantul oficial al naţiunii. în forţele. Pentru Hans Kelsen statul este “personificarea totală a dreptului”. materiale sau voliţionale. iar deţinătorii puterii publice nu îl pot folosi în mod legitim decât pentru a asigura colaborarea comună”3. “subiect de acte publice”. noţiunii de putere publică se substituie aceea de serviciu public. elementele etice şi teleologice. ci numai prin serviciile pe care le aduce. elementele organice. Criteriul juridic nu acoperă însă toate elementele constitutive ale statului. Criteriul politic A impus în teoria despre stat ideea de imperium – Herrschaft – dreptul de constrângere şi de dominaţie. între o minoritate conducătoare care îşi impune voinţa ei unei majorităţi conduse. forţele sociale active. Mai multe şcoli juridice celebre şi reprezentanţii lor văd statul ca pe “o personificare juridică a naţiunii” (Esmein). la realizarea nevoilor materiale şi morale ale participanţilor. lucrând de acord. criteriu unic în explicarea genezei lui. Criteriul juridic Problema personalităţii juridice a statului este contribuţia cea mai importantă adusă de acest criteriu în definirea statului. “persoana politică organizată a unei naţiuni într-o ţară determinată” (Bluntschli) sau ca pe o “organizaţie raţională a unităţii politice” (Houriou). pe baza proceselor sociale de stratificare şi de ierarhizare între cei puternici şi cei slabi. tendinţele şi drepturile ei. Cu ajutorul lui se pot explica relaţiile şi situaţiile multiple care se stabilesc între stat – persoană juridică – subiect activ şi pasiv de drepturi şi obligaţii şi celelalte asociaţii şi organizaţii sau între stat şi indivizi. 2. Statul este naţiunea însăşi. “sindicatul intereselor generale ale 33 . Statul modern apare din ce în ce mai mult ca un grup de indivizi. statul este “comunitatea creată de o ordine juridică naţională. Pentru marele jurist austriac. “personificarea ordinii juridice”. statul încetează de a fi o putere care comandă pentru a deveni un grup care lucrează. sub conducerea şi controlul guvernanţilor. conform regulii de drept. nu este ceva diferit de ordinea sa juridică”. Puterea publică o constituie însuşi acest fapt de dominaţie cu forme şi elemente variabile în evoluţia statului. Funcţia tehnică a dreptului (permisivă sau prohibitivă) nu poate cuprinde realitatea comună a vieţii sociale.

în cadrul diviziunii interne a muncii. între nevoile personale legitime şi interesele obişnuite în conflict cu acestea din urmă. ceea ce duce la încheierea unui prim contract între indivizi al cărui obiect este instalarea păcii sociale. mai multe familii s-au unit. suferă de un determinism mecanicist prea apăsat. al cărui garant este zeul. Dacă în gândirea politică antică acest legislator era trimis de zei. lupta continuă şi aprigă pentru putere nu traduce doar raţionalizarea intereselor economice. clasa conducătoare (şefii de trib. dintre suveran şi comunitate. După Cădere. fie prin crearea unei forţe de dominare sau de coerciţie. Hobbes). La început. Însă Dumnezeu. în societăţile moderne locul zeului îl ia comunitatea ca entitate colectivă (Th. De aceea. Ideea de creştere organică a familiei până la transformarea ei în stat caracterizează difuzarea acestei teorii dintr-o perspectivă creştină a unităţii neamului omenesc înainte de căderea în păcat.) şi-a însuşit un surplus de avere pe care a căutat să şi-l apere şi perpetueze fie prin pseudomotivaţii ideologice. aceste familii s-au lărgit şi consolidat. intereselor şi idealurilor unei naţiuni. Susţinătorii acestui criteriu consideră că statul a luat naştere în momentul în care. ca şi multe altele. pe pământ instalându-se o stare de anarhie şi de violenţă. Şi această teorie. în scopul stabilirii unui echilibru dintre interese. De exemplu. Are legături indisolubile cu criteriile anterioare cu care interferează. Este ansamblul puterilor publice constituite în vederea promovării şi apărării drepturilor. Criteriul economic. Moise) vine şi pune capăt stării de anarhie prezente. Un alt set de teorii explică apariţia statului prin violenţa dominaţiei unui grup superior asupra altuia inferior al cărui teritoriu îl cucereşte. în marea lui iubire. Cea mai răspândită teorie privind geneza statului este teoria patriarhală cu rădăcinile în autoritatea primară a tatălui. Urmează un al doilea contract. regii sunt consideraţi “locotenenţi ai lui Dumnezeu” pe Pământ. neamul omenesc s-a spart în mai multe limbi. mai întâi ale naţiunii şi apoi ale ansamblului umanităţii”4. Văzând “dulceaţa traiului în comun” (Bossuet). Aceste teorii. sub conducerea celui mai bătrân dintre şefii uneia. Ea reproduce esenţa teoriilor contractualiste după care un legislator legendar (Manu. mai ales în statul modern. Ludwig Stein vede.naţiunii”. de sorginte marxistă. Aceasta realizează consecinţele dezastruoase ale stării anarhice. “un solid sistem de organizare a instabilei subordonări şi supraordonări a indivizilor şi grupurilor sociale din el. marii preoţi etc. Oppenheimer explică formarea şi natura 34 . reprezintă o proiecţie religioasă a nevoii vitale de ordine în societăţile de-abia constituite. ca şef al familiei. a mai salvat odată Omul. instituind regi şi regate pe Pământ. datorită zavistiei. 3. pizmei şi lăcomiei. transformând-se în state.

Prin motivaţia ideologică prin justificarea religioasă a clivajului dintre bogaţi şi săraci. “statul a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii şi va dispărea pe o altă treaptă de dezvoltare a acesteia”. Prin funcţie a statului se înţelege o activitate specializată într-un anumit domeniu sau structură a statului care serveşte la atingerea unor obiective în cadrul sistemului. După Marx. Chiar dacă. Iar această dominaţie nu a avut niciodată alt scop decât exploatarea economică a învinsului de către învingător”5. Observăm că până la un punct Oppenheimer îmbrăţişează determinismul economic al lui Marx. dar nu se specifică celelalte elemente care au o contribuţie la geneza statului. sau dintre factorii obiectivi şi subiectivi de la baza genezei şi evoluţiei sale. adică una şi aceeaşi funcţie poate fi îndeplinită într-un mod mai mult sau mai puţin adecvat de celelalte structuri ale statului. fără să absolutizeze însă rolul factorului economic în geneza statului. Procesul este surprins corect în generalitatea lui. Mai departe.5. în primele faze ale existenţei sale. pe plan intern lupta împotriva criminalităţii transnaţionale. fie interne sau internaţionale. şamanii din comuna primitivă au acumulat un surplus de bunuri economice pe care au înţeles să le apere prin două mijloace: 1. Transformările funcţiilor statului şi dinamica acestora reflectă cu destulă fidelitate diluarea şi difuziunea autorităţii centrale a statului spre alte instituţii sau organizaţii. 2.statului. a mafiilor organizate. Funcţiile statului sunt supuse principiului echivalenţei funcţionale. statele au cedat porţiuni însemnate din suveranitate naţională. apărând autoritatea sa contra revoltelor interne şi atacurilor din afară. Funcţia de apărare a teritoriului şi de menţinere a ordinii interne derivă din însăşi esenţa statului: aceea a forţei de coerciţie. 2. împotriva drogurilor. deosebind mijlocul politic. Şefii de trib. prin intermediul căreia guvernanţii acţionează în vederea bunei desfăşurări a vieţii comunitare. organizare al cărei unic scop este de a reglementa dominaţia primului asupra celui de al doilea. 1. fie ele publice sau private. Un stat nu poate să ia naştere decât atunci când mijlocul economic a adunat o anume cantitate de obiecte. destinate satisfacerii nevoilor şi susceptibile de rapt cu mâinile înarmate”6. Prin crearea forţei de coerciţie care să le apere acest statut de clasă dominantă. ca pe o “organizare socială impusă de către un grup învingător. prin care înţelege aproprierea fără nici o compensaţie a muncii altuia. În explicarea apariţiei statului Marx utilizează teoria luptei de clasă. a prostituţiei 35 . Funcţiile statului contemporan şi dinamica acestora. Oppenheimer adaugă: “Statul este organizaţia mijlocului public. procesele simbolice. sinteza dintre factorii materiali şi spirituali. în condiţiile integrării economice. marii preoţi. legitim instituită.

bolnavii. vitală într-o lume a competiţiei la nivel mondial. Numeroase grupări mafiote. modelele liberale sau neoliberale. d) corectarea fenomenelor de criză şi depresiuni economice prin măsuri anticiclice şi accentul pus pe cererea globală. Funcţia socială. Într-o enumerare succintă. În condiţiile îmbătrânirii rapide a populaţiei în lume rămâne de văzut dacă statele pot mări în continuare subvenţiile pentru asistenţă socială fără să le fie afectată rata de creştere economică. corporatiste. Funcţia cultural-educativă. autostrăzi. 2. domeniile în care se exercită funcţia economică a statelor contemporane sunt următoarele: a) responsabilitatea pentru construcţia infrastructurilor pe teritoriul naţional: porturi. invalizii şi şomerii. De multe ori statele intră în conflict cu firmele private de exportimport care în goana după profit. Puterea guvernanţilor de a obţine venituri nu mai este un monopol exclusiv al puterii de stat. în special asupra importurilor. c) funcţia de control asupra comerţului exterior. copiii şi bătrânii. care domină economia subterană. drumuri europene. e) responsabilitatea statului de a percepe taxe şi impozite. deşi “marii rechini” utilizează toate infrastructurile şi facilităţile oferite de stat. Statul poate subvenţiona aceste construcţii. 3. procesele de integrare regională şi ale globalizării arată că statului îi rămân suficiente prerogative în domeniul economic. Competiţia pe piaţa mondială cere un mediu competitiv pe pieţele naţionale. b) alegerea formei de dezvoltare. protecţioniste. 4. se eschivează de la plata datoriilor către stat. după cum poate fi parte sau poate organiza şi controla licitaţiile pentru obţinerea brevetului de construcţie. Funcţia economică a statelor contemporane cunoaşte reajustări spectaculoase.şi a terorismului rămân prerogative esenţiale ale suveranităţii puterii de stat pe un anumit teritoriu. Un stat poate alege între mai multe modele de dezvoltare capitalistă: modelele social-democrate. Asigurarea unui sistem de asistenţă şi securitate socială pentru cei mai puţin capabili să supravieţuiască decent într-o economie de piaţă. Statul nu îşi poate permite să abandoneze politicile publice unor instituţii private. De la monopolul statului asupra vieţii economice până la retragerea completă a statului din economie. Este o zonă a politicii economice unde există un decalaj substanţial între pretenţiile statelor şi rezultatele obţinute din activitatea comercială. de natură keynesiană. pârghii prin care el poate sau nu să contribuie la dezvoltarea standardelor de performanţă ale unei economii. sedii ale instituţiilor centrale etc. intră în conflict cu legislaţia economică a statului naţional. Formarea sentimentelor de identitate şi de loialitate la tinerele generaţii sunt vitale pentru continuitatea vieţii de stat. democratcreştine sau neoconservatoare. Familia şi şcoala sunt agenţii privilegiaţi 36 .

Jurisdicţia statului este obligatorie pe întreg teritoriul naţional. mărirea alocaţiilor postnatale. chiar dacă sunt din ce în ce mai pregătiţi să-şi împartă loialităţile …structurile de supunere se deplasează şi rezultatul inevitabil va fi al loialităţilor multiple … Ceea ce căutăm în acest caz sunt contururile unui sistem global care a fost în act de la Revoluţia Franceză încoace. ele constituie o sursă importantă de venituri. statul alocă procente importante din produsul intern brut pentru dezvoltarea învăţământului. încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Italiei. De asemenea. 2. Funcţia demografică. în concluziile unei cărţi celebre apărute în 1994. elaborate de puterea supremă a ţării. 6. a muzeelor reprezintă o investiţie profitabilă în dublu sens: 1. Întreţinerea monumentelor istorice. cum greşit se interpretează uneori în doctrină. Funcţia legislativă. reprezintă voinţa generală a întregii naţiuni exprimată prin aleşii ei. oamenii nu sunt pregătiţi să renunţe cu desăvârşire la un naţionalism centrat pe stat. chiar dacă statul îşi poate armoniza legislaţia cu prevederi ale legislaţiei internaţionale sau europene privind domenii de interes comun: lupta împotriva drogurilor şi criminalităţii transnaţionale. reprezentată de Parlament. În acelaşi timp. legislaţia privind mediul şi protecţia copilului etc. statelor le revine obligaţia de a lupta împotriva pornografiei. literal şi metaforic”7. ele constituie o afirmare a prestigiului culturii naţionale în lume ca în cazul Franţei. Spaniei şi Greciei. cercetării ştiinţifice şi culturii. 37 . a caselor memoriale. Legile. Derivă din competenţa suverană a statului pe un anumit teritoriu. În aceste cazuri.pentru formarea şi educaţia politică a cetăţenilor. Doi analişti englezi. principalul său element definitoriu – statul-naţiune autonomă – îşi pierde poziţia privilegiată… Aceasta implică schimbări politice şi sociale pe o scară foarte amplă: harta se schimbă. De aceea. în cadrul acestui proces. asistăm la o cedare a exerciţiului suveranităţii şi nu la o restrângere a prerogativelor suverane ale statelor. Matthew Horsman şi Andrew Marshall de la Financial Times şi de The Independent au observat. a kitsch-ului şi a subproducţiilor culturale. diversificarea instituţiilor de ocrotire a orfanilor şi minorilor. cu deosebită acurateţe mutaţiile petrecute în structurile tradiţionale şi în funcţiile statului: (…) “nici naţiunea. prin activitatea de turism. nici statul nu sunt pe punctul de a dispărea … nu există structuri care să le substituie şi să poată îndeplini toate funcţiile asociate în mod tradiţional cu statul-naţiune. 5. În special în statele occidentale scăderea dramatică a ratei natalităţii şi procesele de îmbătrânire a populaţiei au determinat statele să ia măsuri urgente în ce priveşte protecţia mamei şi a copilului. Este o funcţie nou apărută în contextul preocupărilor interne ale statului de a favoriza creşterea natalităţii.

redându-l societăţii naţionale în care. persoane cu statut şi rol politic concretizate în drepturi şi obligaţii politice generale faţă de stat. generator de bunăstare şi de ordine bazată pe lege. termenul de societate civilă se referă la acele asociaţii voluntare ale cetăţenilor. Trebuie ca aceste asociaţii să fie nu numai independente ci şi democratice: “Democraţia statului 38 . dar autonomă în raport cu statul. cel puţin teoretic. dar autonomă şi aflată într-un echilibru cu acesta. eliberau individul de lanţul servituţilor personale. de întrajutorare. sindicate. Prin urmare. o sferă (un domeniu) al vieţii sociale reglementate de o anumită ordine legală (un set de reguli. cele pentru protecţia drepturilor omului şi ale minorităţilor etc. aspiraţiilor private şi de grup. Formele tradiţionale din care s-a născut societatea civilă sunt comunităţile religioase. organizaţii profesionale. de caritate. Această transformare formează o premisă fundamentală a societăţii civile”8. fac din membrii societăţii cetăţeni. diversitatea formelor de organizare (de asociere) prin care se exprimă public şi se încearcă promovarea acestor interese. constituite pentru rezolvarea unor interese comune. În primul rând.2. La început termenul desemna acea parte a societăţii diferită de organizaţiile militare sau congregaţionale. etnice. cutume). informaţionale. de interes. STATUL ŞI SOCIETATEA CIVILĂ Termenul de societate civilă se referă la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale. până la cele civice şi politice. Societatea civilă este în acelaşi timp: 1. Primele semnificaţii ale termenului societas civilis se găsesc în opera lui Cicero şi vizează condiţiile de viaţă ale unei comunităţi politice civilizate. profesionale. “Modernizarea politică va antrena o triplă transformare în privinţa statutului individului şi premiselor societăţii civile. în care se manifestă spontan iniţiativa voluntară a indivizilor şi grupurilor umane în vederea satisfacerii intereselor. precum şi 2. “societatea civilă” desemnează o sferă a vieţii sociale. indivizii cu condiţii de existenţă şi interese comune încep să aibă conştiinţa solidarităţii de grup. de clasă chiar. În al treilea rând. iar tendinţa statului de control a vieţii sociale va fi puternic diminuată. puterea statului este limitată şi opinia publică se poate articula într-o direcţie a pluralismului politic.6. organizate independent de stat. grupuri de presiune. culturale. şi să se organizeze voluntar pentru apărarea propriilor interese. În al doilea rând. de la cele economice. toţi oamenii sunt creditaţi cu dreptul egal de a-şi urmări interesele şi valorifica şansele de a accede la fericire. Pentru John Locke societatea civilă se opune autorităţii paterne şi stării de natură şi este un factor de progres. educative. libertăţile vieţii civile pe baza dreptului natural. Formele moderne laice (adică societatea civilă propriu-zisă) sunt cele bazate pe afinităţi. coexistentă statului. Actualmente. Dacă o societate este caracterizată de o societate civilă puternică ea va fi condusă de jos în sus. Astfel.

oamenii pot. Societatea civilă generează opoziţii multiple: între activităţile profesionale. dar şi fortifică legăturile umane şi comunitare.va fi slab înrădăcinată dacă restul societăţii este condus pe baze autocratice. 2. Societatea civilă poate fi privită din două perspective diferite: 1. mobilizarea cetăţenilor determină nu numai îmbunătăţirea condiţiilor sociale. Statul va fi instrumentul necesar al acestei sinteze. doar în mod colectiv. “Această misiune incumbă statului singur – cu condiţia ca el să fie în afara claselor. Deci. deoarece scopul fiecărui antreprenor este profitul maxim. desigur. biserică şi dacă ei nu au nici o experienţă în autoorganizare şi codeterminare la locul de muncă. reclamă imperios intervenţia statului ca arbitru. Statul reprezenta acest interes întrucât se considera că suma intereselor particulare echivalează cu interesul general. dar scopul lor direct în această afacere rămâne proprietatea lor privată”11. având mai multe centre independente de autoorganizare în societate. pentru Hegel nu există o clasă specială care să fie purtătoarea interesului general şi a raţionalităţii. la luarea deciziilor şi la implementarea politicilor locale. între bogaţii şi săracii tot mai numeroşi. este puţin probabil ca ei să fie cetăţeni activi sau să simtă vreo responsabilitate pentru condiţia societăţii lor”9. Sinteza dintre interesele particulare diferite şi interesul general nu este spontană. Statul 39 . în cadrul claselor posedante unde fiecare voinţă particulară se ridică împotriva celeilalte. societatea civilă are la bază participarea cetăţenilor la viaţa publică. Pentru ca societatea civilă să se poată afirma este necesar ca interesul general (“Raţiunea universală”) să poată fi impus eventual împotriva voinţei particularilor. şcoală. prizonieră a sistemului de contradicţii specifice intereselor particulare. pentru însuşirea unei cât mai mari părţi din venitul naţional de către o profesie sau alta. prin limitarea razei de acţiune a statului este facilitat controlul societăţii civile. în asociaţiile voluntare sau comunităţi. clasa producătorilor se confundă cu interesul general deoarece ea avea un comportament raţional (acumularea de capital). Dimpotrivă. la găsirea soluţiilor pentru rezolvarea unor probleme. Dacă oamenii sunt marcaţi de autoritarism în familie. dar şi toţi cei care exercită o meserie sau care posedă un bun sau o industrie oarecare au. În liberalismul clasic. Participarea creează un sens al comunităţii care dă sens existenţei umane şi creşte integrarea socială”10. ca interes menţinerea ordinii burgheze. manifestată pe piaţă între diferite interese particulare şi tendinţa spre raţionalitate. negativ. Pentru Hegel clasele sociale nu sunt orientate spontan spre apărarea interesului general: “Proprietarii funciari. să-şi rezolve problemele. Tendinţa spre anarhie. pozitiv. Societatea civilă nu poate soluţiona de una singură aceste contradicţii. “Dezvoltarea socială este facilitată dacă oamenii participă la luarea deciziilor.

Faţă de Hegel. El este o forţă situată deasupra amestecului de interese particulare salvând. Societatea civilă nu are autoritatea necesară pentru a asigura libertatea persoanelor şi realizarea intereselor particulare. Un stat devine necesar pentru a impune din exterior prin coerciţie relaţiile sociale şi să creeze iluzia unui interes comun între părţile antagonice ale societăţii: interesul general. Diferenţele dintre indivizii societăţii civile nu se mai regăsesc la nivelul politic. esenţialul. statul devine mecanismul hegemonic al societăţii civile. dotată cu instituţii independente. Egalitatea politică a cetăţenilor statului modern 40 . de asemenea. Într-un anumit sens. Pentru Hegel. Statul apare din separarea vieţii politice de viaţa civilă. Hegel constată că societatea civilă nu-şi poate realiza singură propriul său scop. Marx consideră că societatea civilă presupune statul şi nu contrariul.reprezintă reglementarea conştientă şi raţională a antagonismelor sociale. diferenţele dintre indivizii societăţii nu se mai regăsesc la nivelul politic unde raporturile de exploatare sunt considerate a fi abolite. pentru fiecare dintre ele. El face dintr-o sumă contradictorie de interese şi de indivizi un tot raţional”12. punctul de articulare al structurilor sociale. organisme private lăsate la iniţiativa privată a clasei conducătoare. Statul este. Ea creează un organ mai puternic decât ea pentru a menţine o ordine exterioară. în concepţia lui Hegel. explică realitatea sa. Acţiunea Statului se fondează mai întâi pe diversitatea intereselor individuale. Diferitele interese particulare sunt în acelaşi timp contradictorii şi armonioase. aceea a Raţiunii. Pentru a proteja formarea interesului general de interesele anarhice şi iraţionale societatea are nevoie de puterea politică a statului. Contradicţiile care apar din dominaţia de clasă anulează comunitatea reală de interese dintre indivizi. superior societăţii civile deoarece el singur poate să-şi impună principiile raţionalităţii unei societăţi civile care nu le conţine decât în stare virtuală. deasupra mecanismelor economice şi sociale ale societăţii civile. Statul serveşte ca revelator al interesului general care rezidă potenţial în societatea civilă. Statul reprezintă unitatea diferitelor interese particulare care nu există decât în stare virtuală în societatea civilă. acest consens prin asociaţiile politice şi sindicale care sunt. “Doctrina lui Hegel despre partide şi asociaţii ca legătură privată a statului … este inspirată din experienţele politice ale Revoluţiei Franceze (…) statul cere consensul dar el «educă». el exprimă interesul general. dar evidenţierea acestui al doilea aspect se face din exterior. totuşi. spontane şi contradictorii. Orice individ care îşi urmăreşte doar propriul său avantaj poate promova “material” interesul general. de la înălţimea statului. În raport cu liberalismul clasic. El nu este subordonat intereselor particulare şi imediate. El inversează raportul: societatea instituie statul. Hegel depăşeşte în această manieră constituţionalismul pur şi teoretizează statul parlamentar cu regimul său de partide”13. Statul este o “putere autonomă”. dar şi pe existenţa latentă în Societate a unui “sistem de dependenţă reciprocă”.

religioasă şi ordinea morală. cu drepturile sale. Forme istorice de stat. zeiţa fertilităţii. împăratul era Fiul Cerului. va fi separat de starea reală a individului. iubirea dintre zeitatea supremă şi zeiţa Seth. instituţionalizarea puterii politice pe un anumit teritoriu. Prin urmare.e. La început. legislatorul legendar. Primele teorii contractualiste privind geneza statului relevă caracterul încă nediferenţiat al relaţiei dintre puterea politică. apariţia birocraţiilor. Înseşi teogoniile şi cosmogoniile orientale explică naşterea societăţilor politice printr-un act fondator. în 41 . diversificarea rolurilor şi a funcţiilor publice. La baza apariţiei statului oriental stă o “nuntă cosmică” dintre un zeu fondator şi o zeiţă sau o muritoare în urma căreia se naşte viitorul rege sau împărat (În India. diversificarea relaţiilor de dominaţie-supunere. În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui Manu) scrisă în secolul al IV-lea î. dă naştere primului rege). alcătuit din guvernatorii provinciilor – cei patru Inca din Imperiul incaş – din regii locali.7. sunt: a. 2.n. puterea politică fiind profund personalizată. a cărei autoritate asupra supuşilor nu va putea fi niciodată contestată. cu diferenţe minore de la un stat la altul şi de la o perioadă istorică la alta.7. 1. legitimitatea teocratică a puterii politice. Cetăţeanul. Regele se recruta din casta războinicilor (vayshia) şi era asistat în actul de conducere de un Consiliu regal. centralizarea autorităţii. Statul oriental antic. el însuşi zeificat. prerogativele ei erau întrupate în persoana sacră a împăratului sau regelui. În Japonia. b. Principalele structuri ale statului oriental antic. în plină influenţă brahmană. consideraţi de origine divină. Castele sunt rezultatul virtuţilor din vieţile anterioare care s-au materializat în scurtarea ciclului de naşteri (metempsihoze). ordinea terestră repeta ordinea divină: în China. este trimis să pună capăt stării de anarhie din primele societăţi umane.ascunde realitatea raporturilor de exploatare. în Egipt. de origine sacră. iubirea dintre zeiţa Imamuri şi nimfele văzduhului dă naştere pământului sfânt al Japoniei şi lui Kenno – împăratului – om şi divinitate în acelaşi timp. faraonul era Fiul Soarelui. din şefii corporaţiilor şi ai uniunilor de familii). Manu.. 2. Brahmanii erau casta superioară deoarece ei aveau competenţa de a citi şi interpreta textele sacre şi legile. sincretismul etico-politico-religios al legitimităţii ordinii politice. Studiul formelor istorice ale statului ne permite să urmărim maturizarea acestei instituţii. Ordinea politică propusă de Manu este întemeiată pe un sistem de valori ce rezultă din stratificarea socială în caste.

statul construia şi întreţinea canalele de irigaţie. tendinţă care se va regăsi în construcţia statului european medieval după căderea Imperiului Roman de Apus.n. al căror efectiv nu s-a mărit. 2.) intră într-o fază de dezagregare a imperiului care nu se va mai reunifica decât sub dinastia Sui (581-618) şi sub cea a dinastiei Tang (618-907) după patru secole de frământări şi lupte interne. sub forma “sistemului fântânilor” în care recolta din a noua parte a acestor terenuri arendate. marele Inca era fiul Soarelui. şapte state puternice îşi dispută China de Nord. Proeminenţa statului 42 . romanii au pus. împăratul. Însă atât grecii cât şi romanii vedeau în forma de organizare politică numită stat o creaţie superioară a spiritului uman în care are loc sinteza dintre optimus civis (idealul celui mai bun cetăţean) şi optimus status civitatis (idealul celei mai bune guvernări). Alături de funcţionarii regulaţi.. în schimb. sau echivalentul ei în bani.. regele sau faraonul ofereau membrilor casei regale.n. În anul 221 î. civitas).e. tendinţa spre centralizare şi unitate. La origine. în arendă. exista o mulţime de agenţi subalterni. perioadă numită a Regatelor combatante.. o meritocraţie recrutată prin concurs. Principala structură a statului oriental antic era birocraţia compusă din funcţionarii centrali şi locali a căror principală sarcină era strângerea impozitelor şi vărsarea lor la bugetul central.) proclamându-se primul împărat al Chinei (Shi huang-dzi). statul chinez era o confederaţie de principate care duc războaie continue şi deţin rând pe rând hegemonia.87 e. statul oriental antic este un stat paternalist şi birocratic. politeia. Aceşti funcţionari (mandarinii – guan în limba chineză) reprezentau o elită în acelaşi timp administrativă şi culturală.Mesopotamia. bazele juridice ale comunităţii pe un teritoriu vast. rudelor sau înalţilor demnitari posesiuni întinse. era vărsată statului. cu sumele astfel colectate. d.n.).e. învingător al celorlalte regate. dinastia Han (206 î. Deosebit de instructivă în această privinţă este istoria statului chinez antic. perioadă numită a Primăverilor şi a Toamnei. în Imperiul incaş. Alte terenuri erau date. regele era fratele sau egalul zeilor pe Pământ. numiţi de puterea centrală şi revocabili. Între secolele VIII-V î.e.7. spre construcţia imperiului. în ciuda creşterii de 4-5 ori a populaţiei. de asistenţi şi de administratori rurali tot mai numeroşi. 2. unifică teritoriul chinez şi formează dinastia Qin (221-206 î. Statul în Grecia şi Roma antică Atât grecii cât şi romanii au avut un cult special pentru comunitatea politică.n.n. Grecii au fixat bazele teoretico-filosofice ale dezvoltării statului. După domnia glorioasă a împăratului Wu (141-87 î.n. în schimb.e. regele Quin. c.n . La rândul său.e.e. în schimbul unor retribuţii foarte slabe. preponderent urbană (polis. În perioada 480-221 î.

el a permis tuturor cetăţenilor de a participa la Adunare. Un consiliu de 28 de bătrâni pregătea dezbaterile de politică internă şi externă şi ale proiectelor de legi. Astfel.n.autarhia (capacitatea de autosubzistenţă). El a format între 70-100 de deme.) şi ale lui Clistene (508 î. poţi aspira la statutul de cetăţean şi participa la conducerea cetăţii. Areopagul. Sparta era condusă de doi regi care reprezentau cele două familii regale.n. ceea ce va dezvolta sentimentul de loialitate şi de 43 . Legea.unitatea în diversitate. Solon a şters datoriile ţăranilor. care era echivalentul unui sat sau al unei suburbii. Adunarea alegea anual un executiv format din cinci efori care supravegheau aplicarea legilor şi la nevoie puteau impune chiar sancţiuni regilor. fiecare fiind alcătuit din demele care proveneau din cele trei regiuni noi.e. reformele lui Solon (594 î. “statul este cel mai mare dar pe care zeii l-au făcut oamenilor” iar importanţa acestui dar rezidă în faptul că “în afara statului nu pot trăi decât zeii şi fiarele”. tribul era acum compus din cetăţeni originari din toate regiunile Aticii.e.asupra individului în Grecia şi Roma antică se baza pe convingerea că numai în cadrul statului îţi poţi dezvolta personalitatea. în opinia lui Aristotel.) au fixat pentru mai multe secole structura statului atenian şi forma lui de guvernământ. . adică de trecere a prerogativelor puterii de la persoane la instituţii. În Atena. Adunarea Poporului.n. Statul. În lucrarea “Statul atenian” Aristotel. după avere. O adunare a tuturor cetăţenilor punea la vot propunerile consiliului dar nu le dezbătea. dând dreptul fiecăruia să aleagă un Consiliu al Celor Patru Sute care să contrabalanseze vechiul Areopag al aristocraţiei sau consiliul celor cu naştere superioară. a eliberat din sclavie pe ţăranii deveniţi sclavi datorită debitelor.justiţia. arhonţii.legile. pe baza comparării a 158 de constituţii ale oraşelor-stat din Grecia şi Asia-Mică. Senatul. rurală şi de coastă – şi a format zece triburi noi. . Astfel. Deşi aristocrat prin naştere. . . Clistene (508 î. Pentru a evita pericolul tiraniei. În Grecia şi Roma antică puterea politică va cunoaşte un proces accentuat de instituţionalizare. După ce a împărţit locuitorii Aticii în patru clase. Unele din aceste instituţii vor deveni piese esenţiale în funcţionarea sistemului politic din Roma republicană sau din Atena încât putem vorbi de o specializare a lor în exercitarea puterilor statului.e.) a dat Atenei o nouă Constituţie prin care a pus bazele democraţiei directe. de unde şi importanţa excepţională a lor în conştiinţa contemporanilor. El a împărţit Atica în trei regiuni – urbană. în Constituţia dată de el este diminuată puterea politică a aristocraţilor. consulatul. unitatea guvernării locale. a degajat următoarele structuri ale statului atenian: .magistraturile.

istoria Romei se confundă cu istoria formării statului roman. care numărau între 101 şi 1001 membri.e. Juriile. În epoca regalităţii. El a abolit puterea Areopagului. principala instituţie care alegea regele şi în conferea imperium 44 . numite pritanii. “Dacă dreptul nu se întemeiază pe natură atunci toate virtuţile dispar”. Cartea I.apartenenţă faţă de patrie ca întreg.n. Fără dreptate nu poate exista guvernare: “O republică (res publica) sau lucru al poporului (res populi) nu este orice agregat uman sau orice turmă ci un grup numeros de oameni asociaţi unii cu alţii prin adeziunea la aceeaşi lege (juris consensu) şi printr-o anumită comunitate de interese (utilitatis communione) (Republica. din cauza întrebuinţării alegerilor prin tragerea la sorţi. dintre care cel mai important a fost Servius Tullius. test care nu s-a aplicat pentru nici o altă funcţie în statul atenian. a stabilit remunerarea juriilor.). a soldaţilor şi a marinarilor.n. 25). Pe parcursul celor peste 1200 de ani. Roma a fost condusă de cei şapte regi etrusci.e. a introdus sistemul de decontare a cheltuielilor făcute de membrii Consiliului. secretul dezvoltării Romi până la cel mai mare imperiu al Antichităţii ar consta tocmai în formula “guvernământului mixt”.. orientând viaţa politică ateniană spre un regim democratic. a redus necesitatea averii pentru a ocupa o funcţie.) a continuat reformele constituţionale ale lui Solon şi Clistene. Pericle (495-429 î. spunea Cicero. până la 509 î. romanii aveau un cult special pentru lege. în timp ce magistraţii erau aleşi din totalul adunării şi înlocuiţi la expirarea termenului.n. De la 753 î. adică în preluarea şi perfecţionarea de la formele de guvernământ anterioare a instituţiilor care şi-au dovedit eficienţa în organizarea spaţiului politic şi social al Cetăţii Eterne. O caracteristică a istoriei politice a Romei este continuitatea şi adaptarea vechilor instituţii la cerinţele noilor regimuri politice. timp de o lună. sau Bulé. Ca general. începând cu Numa Pompiliu până la Tarquinius Superbus. După Polybios (200-125 î.e. istoric grec naturalizat la Roma. Toţi cetăţenii atenieni puteau să facă parte din Ecclesia (Adunare) care se întrunea de patru ori pe ani şi era organul legislativ şi judiciar suprem al Cetăţii-stat. Cei zece generali erau aleşi anual pentru competenţa lor. Acest respect provine din ideea de drept natural care stă la baza Cetăţii. Ca şi grecii. de asemenea. majoritatea cetăţenilor trebuia să servească în Consiliu şi să fie direct responsabilă pentru administraţia tehnică a Cetăţii.. erau. p. ai cărui membri erau aleşi prin tragere la sorţi din cele 10 triburi. data legendară a naşterii Romei. Lucrările erau pregătite de Consiliul celor 500. Singura poziţie unde o conducere puternică trebuia să fie perpetuată era funcţia de general (strategicoi). Pericle a fost capabil să conducă politica ateniană timp de mai bine de treizeci de ani. Membrii Consiliului acţionau în grupuri de 50. a instituţiilor şi a formelor de guvernământ.n. asigurând conducerea executivă între întâlnirile Consiliului. aleşi prin tragere la sorţi dintr-o listă de 6000 de voluntari din cadrul adunării. Astfel.e.

suveranul care vrea să controleze un teritoriu vast este obligat să delege unor “oameni de-ai săi” exercitarea directă a autorităţii în numele său. Fiecare avea drept de veto la deciziile celuilalt. ca expresie a voinţei divine. Tribunii plebei puteau să se opună la orice act al puterii.n. istoria cooperării şi a unui conflict dintre rege şi feudalii locali. Regalitatea este înlocuită de consulat. 2. fiecare câte şase luni. subdiviziuni ale celor trei triburi iniţiale. ultima – pe cei mai săraci. instituţie care asigura conducerea executivă la Roma şi care era exercitată de doi patricieni pe timp de un an. o adunare a poporului compusă din cele treizeci de curii. Concomitent. regele este 45 . cu prilejul scrutinului. el exercită autoritatea sa în numele lui Dumnezeu. Servius Tullius a organizat cetăţenii Romei în cinci clase “censitare”. avea un rol consultativ şi apoi legislativ. era organizată în centurii. O structură fundamentală a statului medieval este poziţia seculară şi religioasă a regelui: ca stăpân al casei şi al domeniilor sale şi suveran al teritoriilor aflate sub jurisdicţia sa regele posedă o autoritate seculară absolută. În calitate de locotenent al lui Dumnezeu pe pământ. a genezei şi dezvoltării sale.e.7. în numele autorităţii sale consacrată prin dreptul divin. astfel încât în centuriile ce grupau cel mai mare număr de cetăţeni (cele ale claselor cele mai sărace). este. Statul medieval Istoria statului medieval din Europa. Aceştia pot fi foşti funcţionari ai casei regale sau vasali feudali.(putere executivă) erau comitiile cariate. Astfel de nobili locali guvernează mici teritorii cu drepturi proprii. Într-adevăr. Chiar şi în epoca republicană comitiile centuriate. Puterile comitiilor centuriate sporesc prin crearea tribunilor plebei şi a consiliilor plebei. 3. “Diviziunea pe centurii a fost adoptată cu prilejul operaţiilor votării. convocat în cadrele sale militare. condiţie a suveranităţii simbolizată prin consacrarea succesiunii sale la tron. Fiecare clasă. iar în condiţii excepţionale puterea consulilor devenea dictatorială. chiar dacă acesta emana de la un consul. Date fiind condiţiile tehnice reduse ale comunicării. la origine un Consiliu al Bătrânilor. fiecare centurie dispunea numai de un singur vot. având ca rezultat practic preeminenţa aristocraţiei de avere în cetate. prin rotaţie. de fapt. prima reunind cetăţenii cei mai bogaţi. exceptând pe ultima. compus din şefii marilor familii aristocratice. “adică poporul. Senatul. Instaurarea Republicii (509 î. unitate militară ce trebuia întreţinută de clasa respectivă. continuau să aleagă (…) magistraţii superiori şi să voteze anumite legi importante”15. Senatul va cunoaşte o sporire a prerogativelor sale consultative şi legislative şi un prestigiu binemeritat. votul fiecărui individ avea o greutate mai mică decât în altele”14. Miza conflictului este dată de dorinţa suveranului de a-şi extinde dominaţia sa legitimă asupra tuturor teritoriilor componente ale regatului.) prin izgonirea regelui Tarquinius Superbus de către mânia poporului a adus modificări în dispozitivul puterii de stat.

La rândul lui. orice suveran îşi fixează ca sarcină politică fundamentală extinderea propriei sale autorităţi pe un teritoriu din afara domeniilor sale. iar nobilii vor răspunde prin a cere garanţii pentru drepturile şi privilegiile lor. în schimb. regele apelează la nobilii locali care. prin extinderea teritoriilor controlate de rege şi prin întărirea autorităţii. Regele poate să-i învingă pe aceşti nobili în luptă şi să-i reintegreze în posesiunile lor. Suveranii medievali vor cere taxe şi prestaţii militare mai mari. Această gestiune este asigurată de servitorii personali ai regelui. cu drepturile şi privilegiile care decurg din această situaţie. primesc ceea ce ei posedă deja în concesiune. Pe baza resurselor sale economice şi a puterii sale legitime. Aceste caracteristici ale monarhiei medievale sunt funcţie de condiţiile politice în care se efectuează administraţia regală. suveranii medievali au căutat să contracareze tendinţele de autonomie locală prin măsuri care să ducă la creşterea dependenţei personale a nobililor faţă de suveran şi faţă de funcţionarii regali. ci şi obligaţia de a-i proteja.legatarul unui contract special asumat în cadrul încoronării: el nu are numai drepturi asupra supuşilor. Acesta se referă. suveranul concede vasalului său o feudă sau atribuie posesiunilor acestuia caracter de feudă. ca o compensare pentru serviciile cerute de rege. Dar un astfel de ajutor din partea nobilimii locale poate creşte puterea ei faţă de cea a regelui. ei avansează social şi devin astfel tot mai puţin dependenţi personal de patronul lor regal. O altă structură a statului medieval este patrimonialismul. Când predomină elementul feudal astfel de concesiuni conţin garanţia 46 . consideraţi parte componentă a casei regale şi recompensaţi pentru serviciile aduse regelui. la gestiunea casei şi a domeniilor regale. în primul rând. La rândul său. Legăturile reciproce dintre suveran şi vasalii săi au conferit o anumită stabilitate feudalismului. Acestor oameni li se conferă responsabilităţi sporite: ei primesc compensaţii mai elevate şi permanente pentru serviciile aduse. În aceste proces regele se va baza tot pe funcţionarii locali de origine nobilă care pretind autonomie asupra teritoriilor lor faţă de nobilii locali. căutare de noi aliaţi. De aceea. Un aspect important al statului medieval este supunerea aristocraţiilor latifundiare faţă de puterea centrală a regilor. Aceste raporturi de sprijin reciproc constituie instituţia fundamentală a feudalismului care în Europa medievală se bazează pe structurile patrimonialismului. În încercarea de a realiza acest obiectiv. Sau nobilii îl servesc spontan pe rege şi. Vasalul jură credinţă suveranului său. după ce s-au angajat să-i fie fideli şi să-i servească. sunt în măsură să îl ajute pe plan militar şi financiar în extinderea teritoriilor sale cât şi în exercitarea autorităţii sale asupra populaţiei din aceste teritorii. graţie posesiunilor şi autorităţii de care se bucură pe plan local. acesta va căuta să slăbească rezistenţa nobilimii locale prin divizare. de a munci pentru bunăstarea lor. recunoscând în acest mod angajamentul său de a-l servi.

şogunatul Tokugawa şi marii seniori au limitat puterile acestor vasali la feudele lor. practică ce presupune un sistem de justiţie transcendentă. după ce un mare număr de castele mai mici fuseseră distruse. ca stăpâni absoluţi ai satelor. Ca formă de stat. Acelaşi proces de centralizare a autorităţii în cadrul statului medieval se observă şi în alte zone ale lumii. Statul mercantil Prezintă numeroase elemente birocratice şi paternaliste de care ne-am ocupat mai înainte. este comandantul suprem al armatei. astfel încât regele divide puterile pe care le consideră că trebuie să fie delegate. fiind compensaţi cu stipendii în bani şi natură. Astfel. Istoria statului medieval japonez. Lupta de la Sakigahara din 1600 a impus supremaţia pe plan naţional a familiei Tokugawa care a obligat fiecare familie daimyo să aibă o reşedinţă la curtea imperială din Edo. în virtutea căreia. Acest proces a culminat cu edictul şogunului din 1615 prin care ordona distrugerea tuturor castelelor. Până la sfârşitul acestui secol samuraii erau prezenţi în toată ţara. administrând justiţia şi menţinând pacea. iar dreptul asupra acestora a fost concentrat în mâinile a circa 200 de daimyo (căpetenie militară regională) dintre care fiecare guverna o populaţie de aproximativ 100. Cele mai importante castele au fost construite între 1580-1610. se confundă cu procesul de unificare a statului sub şogunatul Tokugawa din secolul al XVI-lea. Statul medieval european este caracterizat de o ideologie a drepturilor şi obligaţiilor: raporturile dintre suveran şi vasalii săi sunt legiferate sub jurământ. tot el îi poate revoca. Aceste mari domenii erau administrate de castele de construcţie recentă în care samuraii expropriaţi locuiau ca dependenţi şi funcţionari ai stăpânului lor. economică şi socială se află în mâinile unei singure persoane – monarhul – legitimat prin dreptul divin şi prin nobleţea naşterii. în Biserică. în cadrul teritoriului concesionat în feudă. În cursul secolelor precedente. În cele din urmă samurailor li s-a interzis dreptul de a impune taxe. colectând impozitele. încheie tratatele de pace şi declară război. în Asia şi Africa. Are singur dreptul de a bate monedă. feudele au fost consolidate prin latifundii. statul mercantil se regăseşte în regimurile absolutiste din secolele XVII-XVIII în care întreaga putere politică. Când predomină elementul patrimonial.7. De asemenea. vasalul are dreptul să exercite anumite puteri judiciare şi administrative. pe la 1560. de exemplu. Prezenţa obligatorie la Curte a daimyo-ului sau a unui membru al familiei sale (aşa-numitul sistem sankin-katai) a oferit şogunului Tokugawa garanţia personală a loialităţii daimyo-ului. este şeful 47 .de “imunitate”. păstrând doar unul pentru fiecare provincie. astfel de puteri sunt conservate de jurisdicţia regală sau constituie obiect de concesiuni separate. 2. Regele numeşte pe miniştri şi pe primul ministru. în faţa lui Dumnezeu. 4. interzicându-le să administreze justiţia.000 de persoane.

Ideologia politică a Iluminismului şi procesele de raţionalizare economică din a doua jumătate a secolului 48 . 5. ceea ce întăreşte poziţia burgheziei în lupta ei pentru acordarea de drepturi politice. preocupat de menţinerea modelului şi de creşterea puterii sale. doctrina economică a absolutismului. Celebra butadă: “regele domneşte.7.totalitarism? Pentru că în actul guvernării regele este ţinut de legile umane şi divine. “Absolutismul luminat” nu este în fond. Tendinţa de concentrare a puteri a devenit evidentă ca urmare a introducerii unor reforme militare. Spania). Pentru că. iar apariţia şi protejarea capitalului comercial solicită un protecţionism crescând din partea statului. De ce. în această configuraţie a puterii. dar nu guvernează” se luminează prin formula politică a absolutismului luminat: “Omnipotenţa statului datorită infailibilităţii raţiunii”. Sarcina filosofilor chemaţi la Curte era de a descoperi manifestările comune ale celor două serii de legităţi pentru ca Regele. Toate acestea necesitau fonduri suplimentare pe care statul absolutist le-a obţinut printro politică nouă a taxelor şi impozitelor. nu urmăreşte formarea “omului nou”. Conform doctrinei fiziocrate. nici ridicarea minciunii şi a coerciţiei la rang de lege în propriul său regat. Statul modern Se confundă cu apariţia şi victoria liberalismului clasic a cărei încarnare este. Unificarea progresivă a domeniilor şi a puterii politice într-o singură instanţă supremă a dus la apariţia birocraţiilor profesionale şi la creşterea aparatelor administrative şi militare. statul acordă corporaţiilor private importante concesiuni şi monopoluri. înainte de toate. să ia deciziile în acord cu legile raţiunii şi ale naturii. el nu uzează pe combinaţia dintre ideologie şi teroare pentru a-şi impune controlul asupra supuşilor. Pentru a face rost de bani. iar regimul absolutist . cunoscând natura lucrurilor. statul mercantil european a fost un stat preocupat de dezvoltarea economică prin reglementări guvernamentale. Cele două noi clase care ocupă poziţii din ce în ce mai avansate în sistemul economic: burghezia şi proletariatul vor crea noi clivaje şi tensiuni în sistemul politic al absolutismului. administrative şi fiscale centralizatoare. Regele însuşi solicită împrumuturi de la bancheri. Angajat în creşterea economică şi a puterii sale militare el a creat tehnici administrative şi o birocraţie retribuită foarte numeroasă. decât încercarea de a reconcilia bazele sociale ale puterii absolutiste cu cerinţele modernizării economice.vămilor şi al domeniului public. regele nu este numit dictator. Franţa. Statul mercantil este marcat de apariţia primei revoluţii industriale care modifică profund relaţiile economice şi sociale. El a fost un stat colecţionar de taxe şi impozite atât din teritoriul naţional cât şi din imperiile coloniale formate de el (Anglia. între legile care guvernează natura şi legile care guvernează societăţile umane nu există deosebiri de esenţă ci de grad. numeşte funcţionarii superiori ai regatului. 2.

sub forma unui sistem de norme abstracte. specific evului mediu.unificarea normelor juridice într-un sistem de drept şi crearea unei jurisdicţii cu aplicabilitate pe întreg teritoriul naţional. care fixează competenţele fiecăruia. .suveranitatea naţională încarnată în voinţa poporului ca titular al acesteia. Toate acestea au accentuat vechile tensiuni dintre structurile statului feudal şi noii actori politice care băteau la porţile afirmării. S. 49 . înarmaţi şi încurajaţi de ideologia iluministă şi conştienţi de noile raporturi economice de putere.puterea politică se manifestă îndeosebi prin intermediul legilor. Aceste tensiuni au condus la revoluţiile liberale din Anglia (secolul al XVII-lea).U. .al XVIII-lea oferă premisele necesare pentru înţelegerea formării statului modern. Statul liberal clasic mai este definit ca “statul minimal” sau statul “paznic de noapte”. .concentrarea şi centralizarea puterii politice într-o singură instanţă supremă. Noua delimitare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale.procesele de secularizare lentă vor duce la o separare a Bisericii de Stat şi a învăţământului religios de cel laic.A. politice şi culturale dintre secolele XVI-XVIII vor duce la apariţia statului modern: . prin separarea locului de muncă de angajat şi prin drepturi şi datorii consfinţite prin reglementări rigide. controlul aparatului administrativ şi pe noii titulari ai acestor funcţii şi organe. şi Franţa (secolul al XVIII-lea).apariţia administraţiei publice caracterizată printr-o pregătire de specialitate. care are ca sarcină asigurarea ordinii şi a cadrului juridic pentru dezvoltarea neîngrădită a vieţii economice. care au pus sub semnul întrebării legitimitatea politică a monarhiilor absolute ca titulari ai suveranităţii. elaborate de parlamentele naţionale. Puterea de stat evoluează de la concentrarea ei personalizată la separarea ei între diverşi titulari. cerând drepturi şi libertăţi politice. Dezvoltarea economică din secolul al XVIII-lea a dus la creşterea birocraţiilor administrative la o mobilitate socială pe orizontală şi la adâncirea clivajelor dintre bogaţi şi săraci. Statul modern impune noi structuri ale ordinii politice: putere impersonală. Următoarele transformări economice. monopolul forţei legitime pentru asigurarea ordinii sociale.conflictele religioase din secolele XVI-XVII se vor stinge prin întărirea statului în raport cu Biserica şi prin afirmarea bisericilor naţionale. dintre merite şi privilegii. unicitatea conducerii. . depăşirea caracterului policentric şi fragmentar al puterii. . .

Doctrina liberală este o doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. a conştiinţei. .principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor. Ca paradigmă dominantă în absolutismul luminat (a doua jumătate a secolului al XVIII-lea). în liberalism orice cetăţean are posibilitatea să se afirme pe planul vieţii sociale prin munca şi calităţile sale datorită cadrului juridic şi condiţiilor socio-economice puse la dispoziţia sa: libertatea de iniţiativă. 50 . capitalizarea terenurilor arabile. întrucât preţurile se formează liber prin dialectica cerere-ofertă. Exceptând egalitatea juridică în faţa legii. Individualismul. contractuale. raţionalismul face din cunoaşterea raţională o lege universală. a sistemelor economice naţionale. libera concurenţă de pe piaţă prin acordarea de libertăţi vamale. din drepturile şi libertăţile sale un principiu de selecţie socială şi o valoare morală. perfecţionarea lui morală şi intelectuală presupun cunoaşterea naturii sale.raţionalismul de origine iluministă.consolidarea noilor relaţii de producţie în economie. libertatea opiniilor. . relaţiile sociale nu vor mai fi verticale ca în “vechiul regim”.individualismul. .principiul separării şi echilibrului dintre puteri. Statul modern liberal se bazează pe următoarele principii: . . . Raţionalimul. Statul modern va stimula. industriale. de asemenea.Statul modern este marcat de trei mari structuri care vor configura distinctiv doctrina liberală în spaţiu şi timp: . a mediului său social-politic ca şi eliberarea din chingile obscurantismului şi dogmatismului. . . financiare. ca instrumente vitale ale progresului social şi moral al omului. statul liberal a promovat încrederea în virtuţile cunoaşterii şi ştiinţei. Odată cu afirmarea relaţiilor de producţie capitaliste şi crearea pieţelor naţionale. Ea face din individ.principiul suveranităţii naţionale. unde statul nu are voie să pătrundă.apariţia societăţii civile. ci orizontale. La aceasta se adaugă abolirea relaţiilor feudale. a credinţei. Ca şi raţionalismul. de contractare. suprimarea breslelor şi a corporaţiilor mercantile. Aceste transformări ale statului îşi au expresia lor ideologică în filosofia iluminist-raţionalistă din secolul al XVIII-lea. Piaţa este considerată o arenă privilegiată.principiul guvernării reprezentative. de asociere.supremaţia legii.raţionalismul. Dreptul omului la fericire. .

ca principală formă de producţie. legea civilă (pozitivă) oferă protecţie şi garanţie drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. puterea executivă Regelui (art. 2. Principiul guvernării reprezentative constituie modalitatea de exercitare a suveranităţii naţionale prin reprezentanţi cărora li se deleagă pe o perioadă de timp (4-5 ani) posibilitatea de a fixa competenţe funcţionale. 3). În document sunt amintite “legile naturale”. de la care emană toate puterile. Axul teoretic al acestei legitimităţi este că nu conduc oamenii. fie că au drept scop menţinerea lui. este raţiunea omenească. poporul deleagă exerciţiul suveranităţii reprezentanţei naţionale – parlamentul – aleasă prin manifestarea suverană de voinţă a poporului sau naţiunii. ca legile politice. Statul liberal îşi propune ca obiectiv elaborarea şi aprobarea legilor. consimţământul guvernaţilor pentru stabilirea unui guvern reprezentativ ca şi dreptul la rezistenţă. deoarece libertatea intelectuală este indispensabilă pentru procesul cunoaşterii. valorilor social-politice moderne: “toţi oamenii se nasc înzestraţi de Creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile cum ar fi: viaţa. Raţionalismul presupune o cultură a laicităţii. Odată cu Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) apare pentru prima oară legitimitatea raţional-legală faţă de cea tradiţional-istorică. ca legile civile”16. La Rousseau legea devine expresia voinţei generale. Parlamentul – instituţie centrală în statul liberal – nu 51 . iar în domeniul ideologic hegemonia raţionalismului de origine iluministă. a suveranităţii corpului politic. a învăţământului religios de cel laic. în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ. 4). ci dreptul. iar legile civile şi politice ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această raţiune omenească (…) Legile trebuie să corespundă naturii şi principiului guvernământului statornicit sau care se plănuieşte a fi statornicit. Constituţia Franţei din septembrie 1791). În calitate de titular al suveranităţii.Statul liberal clasic se bazează pe două mari premise: în domeniul economic şi social consolidarea “capitalismului”. 5). în general. separarea Bisericii de Stat. şi derivă din supremaţia legii. Aceeaşi Constituţie delega puterea legislativă unei Adunări Naţionale (art. Principiul supremaţiei legii este un principiu al statului de drept liberal şi reprezintă o încununare a proceselor de instituţionalizare a puterii în societăţile democratice. codificarea lor ca norme juridice generale de către reprezentanţii legitimi ai puterii. eliberarea omului de constrângerile tradiţionale. fie că au drept scop organizarea lui. iar puterea judecătorească judecătorilor. “Naţiunea. nu le poate exercita decât prin delegaţie” (art. căutarea fericirii”. între interesele individuale şi interesele comunităţii: “Legea. Fiind o emanaţie a dreptului şi legii naturale. Legea trebuie să medieze între drepturile civile şi cele politice. aleşi pentru o anumită perioadă de popor (art. evidente şi inviolabile. libertatea.

În calitate de titular al puterii. controlul aparatului administrativ). format din parlamentari şi condus. exprimând astfel “voinţa generală”. În plus. căruia poporul i-a delegat exerciţiul suveranităţii. Secolul al XVIII-lea va cunoaşte afirmarea deplină a monarhiei constituţionale de tip parlamentar. Puterea federativă reglează raporturile 52 . puterea impersonală. într-o măsură mai mare sau mai mică. cabinetul tinde să fie “omogen” din punct de vedere politic. considerate în mod deosebit. dar schimbă titularii acestor funcţii. Noua delimitare legală a autorităţii suprimă suveranitatea absolută a monarhului în numele suveranităţii naţionale. după criteriile vechiului regim. trebuie delegate de către Naţiune la titulari diferiţi şi independenţi unii faţă de alţii. statul are dreptul să fixeze competenţele puterilor sale şi conţinutul funcţiilor sale în care să se reflecte voinţa generală. echilibrului şi controlului reciproc dintre puteri. de aceea s-au căutat soluţii de compromis. Puterea legislativă are ca titular poporul şi este puterea care dă “formă. Ceea ce înseamnă că principiul separării puterilor presupune în mod necesar regimul politic al guvernării reprezentative”17. ci numai o parte poate alege în numele naţiunii. Forţele aparţinând “vechiului regim” au continuat să acţioneze. John Locke distinge trei puteri ale statului: legislativă. “Atributele suveranităţii. Puterea executivă îl are ca titular pe principe (rege) şi pune în aplicare legile. Divizarea puterii a reprezentat mai ales un compromis între grupurile dominante. de fapt. Mai târziu va apărea necesitatea unei încrederi politice explicite între guvern şi parlament pentru că inexistenţa celui dintâi aduce după sine desfiinţarea celui din urmă. De vreme ce numai cetăţenii “activi” (proprietarii) dispuneau de suficientă “independenţă” şi capacitate culturală pentru a emite păreri responsabile. reprezentată de burghezie. În epoca modernă.trebuie să mai reprezinte interesele de grup. fără ca regele să fie prezent. Cabinetul – o delegaţie redusă a Consiliului privat al Coroanei – se autonomizează. Una dintre acestea a fost bicameralismul generalizat. funcţie de procesul de formare al fiecărui stat liberal. de obicei. ci interesele întregii naţiuni. se trece de la concentrarea la distribuirea ei între diferiţi agenţi. Principiul separării. Statul liberal nu modifică principiile definitorii ale statului clasic (unicitatea conducerii. primul care a teoretizat principiul separării puterilor în stat a fost filosoful englez John Locke în 1690 în lucrarea “Al doilea tratat de guvernare”. executivă şi federativă. ca expresie a pactului dintre burghezie şi aristocraţie: Camera superioară. deliberând. reprezentată de aristocraţie şi Camera reprezentanţilor. viaţă şi substanţă statului”. În ceea ce priveşte puterea politică. în care se întruneau reprezentanţii vasalilor. după natura lor însăşi. Formarea “voinţei generale” s-a datorat în mare parte reprezentanţilor politici ai claselor dominante. monopolul forţei legitime pentru menţinerea ordinii publice. de un prim ministru. votul cenzitar a fost dominant. cu intenţia de a limita puterea de stat şi de a garanţa astfel libertăţile individuale. Nu întreaga populaţie.

După cum o atestă şi etimologia termenului. dacă puterea judecătorească ar fi şi legislativă. “Libertatea publică (…) nu se află întotdeauna nici în statele moderate. Separaţia puterilor este garanţia legalităţii şi legalitatea este garanţia libertăţii: “Totul ar fi pierdut dacă acelaşi om sau acelaşi corp de fruntaşi. Chiar dacă pot exista pauze în exercitarea ei. în “Les six livres de la Republique” (1576). Ea nu se află în ele decât atunci când nu se abuzează de putere. îi revine lui Montesquieu. Suveranitatea este unică deoarece pe teritoriul unui stat nu pot exista concomitent două puteri supreme: două parlamente. ea ar deveni tiranică. pe cea de a duce la îndeplinire hotărârile obşteşti şi pe cea de a judeca infracţiunile sau litigiile dintre particulari. aceasta ar fi tentată să depăşească ceea ce legile îi îngăduie să facă. El distinge puterea legislativă (face legile). puterea de stat se manifestă fără oprelişte pe întreg teritoriul statului. puterea judecătorească (judecă diferendele. inalienabilă. din moment ce reprezentanţii poporului 53 . puterea executivă (aplică legile şi supraveghează aplicarea lor). trebuie ca. plecând de la separarea organelor statului şi a funcţiilor statului ca separare a atributelor suveranităţii. Principiul suveranităţii naţionale. Meritul principal în elaborarea unei teorii despre separarea necesară a puterilor în stat.dintre metropole şi colonii. ar exercita aceste trei puteri: pe cea de a face legi. atunci el ar fi un agresor”19. Dacă un organ al statului sau o persoană cu funcţii de conducere ar concentra în momentul exercitării mandatului său cele trei prerogative ale puterii de stat: legislativă. De asemenea. … Dacă puterea legislativă ar vrea să şi aplice legile. Montesquieu recomandă încredinţarea acestor atribute speciale ale suveranităţii unor titulari deosebiţi şi independenţi unii de alţii. fixa următoarele caracteristici ale suveranităţii: unică. Suveranitatea este perpetuă deoarece nu pot exista pauze în manifestările ei. fie al poporului. iar dacă judecătorul ar fi executor. atunci puterea asupra vieţii şi libertăţii cetăţenilor ar deveni arbitrară. Cine ar spune aşa ceva!? Însăşi virtutea are nevoie de îngrădiri. Pentru ca să nu existe posibilitatea de a se abuza de putere. dar experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. dreptul de a încheia tratate. Jean Bodin. puterea să fie înfrântă de putere”18. de a face pace şi de a declara război şi aparţine tot regelui. suveranitatea reprezintă calitatea puterii de comandă a statului de a fi supremă pe teritoriul naţional. fie el al nobililor. Cauza acestei preocupări rezidă în faptul că principiul separării puterilor constituie o garanţie împotriva arbitrariului. Încă din secolul al XVI-lea. Pentru ca aceste puteri să se instituie este nevoie de formarea societăţii politice. legea fundamentală prevede cine trebuie să preia prerogativele exercitării suveranităţii. prin rânduiala statornicită. restabilind starea de legalitate). două guverne. regele şi preşedintele. executivă şi judecătorească. perpetuă.

administrativă. Bucureşti. Ibidem. 16 Montesquieu. L. p. Marshall. 19 Ibidem. fără nici un amestec din afară. Harper Collins. Karl. ideea că suveranitatea este rezultatul organizării şi ordinii juridico-politice s-a impus definitiv în gândirea politică.delegaţi să o exercite nu o mai pot îndeplini. Teoria generală a instituţiilor politice. Pogoceanu. 230. 12 Ibidem. Note Deutsch. 1. UNESCO. 50. vol. judiciară etc. nici unei clase. vol. 3 Duguit. cap. Lumina Lex. Cartea I. 14 Grimal. În: International Political Science Review. Editura politică. cit. este dreptul statului de a-şi fixa propriile sale reguli şi atribuţii. ses origines et son avenir. vol. Andrew. op.). Yves. The Limits of the State. Lorena. p. 1. Bucureşti. 6. vol. 1913. Editura Minerva. Bucureşti. Orice atingere sau vătămare a ei echivalează cu o crimă de lèse-majesté la adresa poporului respectiv. atât pentru organizarea internă. Introducing Democracy. p. p.. p. Traité de droit constitutionnel. 1982. Paris. After the Nation-State: Citizens. 17. Ea este exclusivă deoarece puterea pe care statul o exercită asupra teritoriului naţional “este mai presus decât dreptul de proprietate care presupune posibilitatea schimbării juridice a titularilor săi”20. p. 7 Horsman. Cristian. care poate delega unor reprezentanţi ai ei sarcina exercitării ei pe o perioadă limitată. 1995. Ea emană de la naţiune. Suveranitatea naţională poate fi concepută ca o competenţă a competenţelor. VII. 2. 15 Ibidem.. ca urmare a dezvoltării mai multor şcoli juridice despre suveranitate. 1968. Începând cu secolul al XIX-lea. 20 Ionescu. f. 52. Editions Anthropos. 264. În: Cioabă. Drept constituţional şi instituţii politice. Întrucât suveranitatea reprezintă unitatea puterilor statului şi fiindcă izvorul ei este voinţa generală a celor supuşi ei. nici unei familii. 13 Gramsci. Ea este plenară deoarece statul exercită pe întreg teritoriul naţional plenitudinea funcţiilor sale (legislativă. cât şi pentru conduita sa externă. 1977. 10 Ibidem. 2 1 54 . ea are un caracter indestructibil. p. Aristide. Théories de l’Etat. Opere alese. Păvălan. p. W. Polity Press. La question sociale au point de vue philosophique. Tribalism and the New Workd Disorder. Societatea civilă şi drepturile omului. Bucureşti. 18 Montesquieu. 196.a. Aristide. 194. inalienabil. 272. vol. 15. A. David. 5 Oppenheimer. Curs de drept constituţional. Bucureşti. Universitatea Bucureşti. 1973. Despre libertăţi. p. I. 11 Leclercq. 1907. Paris. 25. 49. 6 Ibidem. 1. Matthew. 1938-1939. 8 Cioabă. Ion V. 4 Stein. L’Etat. p. Rozmari. 1964. Societatea civilă şi partidele politice. p. I... Pierre. 82. Suveranitatea este inalienabilă în sensul că principiul director care a creat-o – voinţa generală sau naţională – nu poate fi înstrăinat nici unei persoane. 1994. 17 Gruia. 1. London. p. Kevin. Facultatea de Drept. Boyle. p. 9 Beethmand. Editura Ştiinţifică. Ludwig. imprescriptibil. Civilizaţia romană.VIII. p. nr. Despre spiritul legilor.

va depinde utilizarea ei în scopuri paşnice. la om ea se manifestă în stare perpetuă. relaţia universală dominaţie – supunere care în societăţile umane se materializează în relaţia comandă – ascultare. Omniprezenţa puterii în sistemul social global. constructivă sau distructivă. Necesitatea amenajării spaţiului social în vederea asigurării vieţii în comun a fost şi rămâne o sarcină centrală a puterii politice. puterea se manifestă în relaţie: între două sau mai multe persoane sau grupuri.CAPITOLUL 3 PUTEREA POLITICĂ 3. când luptă pentru hrană într-un spaţiu suprapopulat sau în perioada rutului animalele devin agresive. Acesta se manifestă prin agresivitate în cadrul relaţiilor inter şi intraspecifice în lupta pentru supravieţuire. Însă dacă la animale agresivitatea nu este programată filogenetic. puterea se manifestă în relaţie şi în interacţiune.. Depinde de el felul cum gestionează această ambivalenţă a puterii: benefică sau malefică. socială. Pulsiunile sadice îl fac să vrea răul unui semen. de la cele mai simple societăţi până la cele mai evoluate. Îmbătat de propria sa putere. instinctul de dominaţie este inscripţionat în codul genetic al fiecărei specii. în general. oricare dintre ele are nevoie de un principiu intern care să le asigure echilibrul funcţionării lor. Când sunt atacate. militară sau economică etc. să se bucure de nenorocirile altuia. 3. Instinctul morţii l-a determinat să-şi proiecteze dominaţia asupra obiectelor din jur pentru a se elibera de angoase. dincolo de presiunea mediului sau a necesităţilor urgente. să-l înlăture pe X sau pe Z de la putere. organizare. De felul cum omul reuşeşte să instituie mecanisme de control al puterii. 1. omul experimentează noi teritorii ale dominaţiei: prin satisfacţia depăşirii propriei sale puteri de vânător primitiv. Fiecare formă de viaţă îşi creează propria ei subiectivitate. percepuţi ca un obstacol în calea realizării dorinţelor sale. 2. Pe acest instinct social fundamental (appetitus socialis) al lui zoon politikon se înalţă „genealogia puterii“. Într-adevăr. Orice societate are nevoie de ordine. indiferent de formele ei. între instituţii sau comunităţi. Indiferent de formele ei: politică. Interacţiunea relaţiilor de putere derivă dintr-o structură naturală comună societăţilor umane: nevoia oamenilor de a intra în relaţii cu semenii şi de a comunica. 55 . nu există societate fără putere. despre puterea politică în special par să fie impus trei idei în orientarea cercetării acestei problematici: 1. norme şi ierarhii prestabilite pentru a-şi atinge obiectivele. multiplicitatea şi varietatea centrelor de putere într-o societate. prin urmare. prevăzut cu raţiune şi cu arme de distrugere în masă din cele mai sofisticate. Studiile despre putere.

a 56 ... în orice relaţie de la un punct la altul. El respinge teoriile moderne care localizează puterea în macrostructuri sau în clasa conducătoare şi ca fiind represivă prin natura ei.) Această putere se exercită mai degrabă decât se posedă... ca o obligaţie sau ca o interdicţie.) (Ea) nu se aplică pur şi simplu. înlănţuirea care îşi ia ca punct de sprijin pe fiecare dintre ele şi. ea se sprijină pe ei. dintre emiţători şi receptori în transmiterea şi exercitarea relaţiilor de putere. ceea ce schimbă şi dispozitivul dintre guvernanţi şi guvernaţi.. bazate.. Modelul economic. unor tactici. În istoria studiilor despre puterea politică. ci. nu este decât efectul de ansamblu care se conturează plecând de la toate aceste mobilităţi. că efectele sale de dominaţie nu sunt atribuite unei <apropieri>. păcătuieşte prin subordonarea reducţionistă a puterii la dominaţia de clasă şi prin determinism economic.Ideea că. repetitiv. ea nu este <privilegiul> dobândit sau conservat al clasei dominante. tehnici. „Această microfizică presupune că puterea care se exercită nu este concepută ca o proprietate. În condiţiile interacţiunii universale..) Aceste relaţii coboară în adâncul societăţii (. funcţionări. ci unor dispoziţii. Din această perspectivă fenomenologică asupra puterii reiese că relaţia clasică dominaţie – supunere nu mai este proprietatea determinată a puterii. Modelul juridic abordează puterea din perspectiva normelor de drept. Începând cu anii ’70 Foucault regândeşte puterea politică într-o altă perspectivă ontologică. autoreproductiv. ea îi investeşte.) ele nu se localizează în relaţiile dintre stat şi cetăţeni sau la limita corpurilor“2. manevre. El consideră că cele două modele dominante ale abordării puterii în epoca modernă sunt eronate. este numele pe care îl dăm unei situaţii strategice complexe într-o societate dată“1.. în fiecare punct sau. puterea se manifestă în interacţiune. trece printre ei şi prin ei. mai curând. (... opera lui Michel Foucault (1926–1984) marchează o ruptură radicală faţă de modelele tradiţionale de a concepe puterea. în schimb. influenţa reciprocă dintre relaţiile de putere schimbă statutul ei din acela de proprietate în cel de strategie. ci ca o strategie. indiferent de faţetele sale multiple. Puterea este peste tot: nu pentru că înglobează totul. elaborat şi propovăduit de marxism. ci pentru că ea se produce şi se reproduce în fiecare clipă. pentru că vine de pretutindeni Iar <puterea> în ceea ce ea are permanent. celor care <nu o au>. pe caracterul ei represiv şi dominator. caută să îl fixeze. la determinat pe Michel Foucault să vorbească despre o veritabilă „microfizică a puterii“ care se produce şi se reproduce până în profunzimile realităţii: „Puterea este omniprezentă nu pentru că are privilegiul de a regrupa totul sub invincibila sa unitate. ci efectul de ansamblu al poziţiilor sale strategice – efect care se manifestă şi uneori continuă poziţia celor care sunt dominaţi (. (. în primul rând. ca efect de ansamblu al celor guvernaţi.

la rândul lor. supraveghere şi obiectivare. al tehnologiilor politice şi prin modelarea sufletului şi a corpului. fertilitatea. pe populaţie în general. Această putere este productivă. la dezvoltarea.drepturilor fundamentale şi a suveranităţii de stat. în domeniul cunoaşterii puterii şi tehnicilor ei. Iniţial dezvoltate în mănăstiri şi în oraşe. Prima lui manifestare este o putere disciplinară care implică o „politică anatomică a corpului uman“4. spitalul sau închisoarea au funcţionat ca laboratoare pentru observarea 57 . frecvenţa bolilor. În general. „Apărând în contextul relaţiilor de putere. Supravegherea consecventă a populaţiei reprezintă „intrarea vieţii în istorie“. mai curând decât să le împiedice. precum psihiatria. să le supună sau să le distrugă“3. starea de sănătate. care aveau nevoie de tehnici ale supravegherii populaţiei.. formând un „arhipelag carceral“ gigantic. Noua lui perspectivă interpretează puterea ca fiind dispersată. confirmare. prin practici şi tehnologii de excludere. Guvernele îşi dau seama că ele nu se ocupă numai cu „subiecte“ sau numai cu indivizi ci şi cu populaţii în general. Această putere operează nu cu ajutorul coerciţiei sau al legii. simptomatic pentru abordarea postmodernă a raţiunii şi a schemelor ei emancipatoare.. Foucault prin critica genealogică la adresa ştiinţelor umane. să le ordoneze. A doua manifestare a bioputerii este subsecventă puterii disciplinare şi pune accentul pe „corpul speciei“. nedeterminată. speranţa de viaţă. în secolul al XVIII-lea sexualitatea devine obiect al reglementărilor administrative: „Dezvoltarea sexualităţii“ a produs perversiuni şi categorizări sexuale de diferite feluri în acord cu desfăşurarea strategiilor puterii. Faţă de teoriile moderne ale cunoaşterii care stipulează caracterul obiectiv sau neutru al ei. sociologia şi criminalogia au contribuit. să le dezvolte. Instituţii. tehnicile disciplinare au fost atinse la nivelul societăţii. ci prin hegemonia normelor. discipline . heteromorfă.. În Istoria sexualităţii Foucault defineşte acest nou mod de putere „bio–putere“. nonrepresivă.. rafinarea şi proliferarea noilor tehnici ale puterii. De aceea. la sfârşitul secolului al XVII-lea. una care este „menită să genereze forţe.. precum azilul. Foucault în studiul puterii politice este conceptul său de „putere/cunoaştere“. Foucault defineşte puterea disciplinară ca „tehnici pentru ordonarea complexităţilor umane“5. O altă idee novatoare adusă de M. Foucault consideră cunoaşterea ca fiind indisolubil legată de regimurile politice. fără subiect şi constituind organisme şi identităţi individuale. cu fenomenele lor specifice şi cu variabilele lor particulare: ratele mortalităţii şi natalităţii. Relaţia circulară dintre putere şi cunoaştere este stabilită de M. modelele alimentare şi de locuit.

în cadrul acestei „Introduceri“ fiind explicarea mecanismelor şi manifestărilor puterii în viaţa socială. El nu ezită să compare puterea cu energia electrică: „Puterea socială seamănă cu cea electrică. viziunea noastră despre puterea politică a fost elaborată din perspectiva ştiinţelor comunicării. Abordarea va fi una profund interdisciplinară. nu ezită să vadă în problematica puterii una din cele mai tulburătoare probleme ale sociologiei. Vedem efectele şi manifestările amândurora. Sarcina noastră prioritară. a contribuţiilor pe care acestea le-au adus la elucidarea acestui fenomen proteic numit PUTERE. psihologic. legal. o „fiinţă îngrijit fabricată“ moral. ne vom concentra eforturile în următoarele direcţii: 1. Puterea socială este 58 . resursele materiale şi simbolice ale puterii. dar niciodată complet epuizate“8. medical. rolul obiceiului. forţă. 2. Analiza puterii întreprinsă de M. influenţă. în acord cu o întreagă tehnică a forţei şi a corpurilor“7. consens. puterea economică şi puterea militară. puterea este definită ca o „putere relaţională“ care este exercitată din puncte nenumărate. 3. dar nu însuşi fenomenul. la intersecţia contribuţiilor antropologice. oricât de seducătoare şi de bogate în conţinut ar fi acestea. psihanalitice şi imagologice în domeniu. Foucault defineşte puterea ca „un domeniu multiplu şi mobil al relaţiilor de forţă unde se produc efecte ale dominaţiei foarte bogate. După cum se va putea constata. Din această perspectivă postmodernă. fixat. Foucault evidenţiază natura foarte complexă a societăţilor contemporane şi mecanismele „heteromorfe“ ale puterii care operează independent de subiectul conştient. sociologice. autoritate. pentru experimentarea tehnicilor corecţionale şi pentru acumularea de cunoştinţe în vederea controlului social“6. Puterea este activitate structurală pură pentru care subiecţii sunt anonimi sau secundari“. dar format şi modelat în cadrul „mecanismelor ştiinţifice disciplinare“. Individul modern devine atât un subiect cât şi un obiect „nereprimat“ al cunoaşterii. dintre puterea politică. este foarte nedeterminată în caracter şi nu este niciodată ceva cucerit. 4.indivizilor. împărtăşit. Faţă de teoria modernă care postulează existenţa unei relaţii cauzale între mecanismele de exercitare a puterii şi macrostructurile (instituţiile) în care aceasta se localizează. Robert Bierstedt. Nu există sursă sau centru al puterii care să fie contestat. după cum nu există nici un subiect dominant. M. al controlului social şi al legii în procesul de instituţionalizare a puterii politice. delimitarea conceptului de putere politică şi a elementelor corelative: legitimitate. Un cunoscut specialist în domeniu. sexual. Din raţiuni didactice nu vom zăbovi asupra analizelor postmoderniste ale puterii. raporturile dintre puterea politică şi puterea socială.

2. 3. faptele sociale. Această socialitate originară ne ajută să percepem că puterea este. Dominaţia sau supunerea indivizilor sau grupurilor de către alţii. Folosirea lor greşită poate aduce moartea. armonizează interesele şi spaţiul social. socialul. Pentru ca ea să fie persoana umană în „carne şi oase“ ea trebuie să fie analizată în realitatea trăită care este constitutiv şi originar interumană. Sartre. pentru a fi transmisă şi receptată puterea politică trebuie să fie concentrată la emiţător (clasa politică) şi transmisă spre receptor (societatea). După Marcel Mauss. Bertrand Russell aprecia că „puterea este conceptul fundamental în ştiinţele sociale în acelaşi sens în care energia este conceptul fundamental al fizicii“10.. Mecanismele prin care se realizează puterea sunt: 1. Concepând socialul ca o reţea de evenimente. ca şi omul însuşi. departe de a fi exterioare omului se integrează cât mai profund în memoria fiecărui individ. 59 . iar socialul nu îşi găseşte centrul său originar decât în uman. Ca fenomen social. Competiţia. influenţându-l. puterea electrică în lumină. interioară şi exterioară fiinţei umane sinteza ordonatoare a manifestărilor sale vitale în Istorie. de relaţii şi simboluri care. căldură şi mişcare. Conducerea elaborează strategii generale de dezvoltare a societăţii şi a mijloacelor de realizare a ei. tinzând spre relaţia cu semenul. Persoana umană redusă la o pură singularitate individuală este o aberaţie. se prezintă sub două aspecte sau este comprehensibil din două direcţii. A îşi deleagă voinţa lui B fiind convins că B va realiza obiectivele propuse. 4.9. Coordonarea este procesul de supraveghere şi intermediere realizat de subiect. Omul se află într-un dublu circuit cu lumea naturală şi social–istorică.. Dar esenţa acestor fenomene ne scapă“. pentru a întrebuinţa terminologia existenţialistă a lui J. după cum. fiinţa umană fiind atât interioară cât şi exterioară ei însăşi. lucru demonstrat prin competenţele lui B în domeniu. forţă şi autoritate. a relaţiilor interumane. El poate fi înţeles din interior. facilitează penetraţia accentuată a subiectului–obiect. Pentru a fi transmisă energia electrică are nevoie de o diferenţă de potenţial voltaic de la emiţător la receptor. concomitent.transformată în ordine. de bunăvoie sau prin neutralizarea rezistenţei. fiind expresia acţiunilor şi conştiinţei colective. P. puterea nu numai că este omniprezentă pe toate palierele vieţii dar a însoţit în forme embrionare devenirea omului ca „zoon politikon“. Fiinţa umană nu poate fi definită decât în situaţie. Iar cunoscutul matematician şi filosof englez. Levi–Strauss descifra ca semnificant atât totalitatea indivizilor cât şi realitatea socialului. adoptă deciziile politice.

a mulţimii. în gotică fath înseamnă tată. nudă). apoi la forma „possum“ şi. Al treilea sens era funcţia prin care puterea era stăpânită şi persoana care deţinea această funcţie12. adică odată cu instituţionalizarea politicului. Al doilea sens era acela de putere asupra sentimentelor. Când posse a primit sufixul adjectival – bilis. stăpân şi dominarea celor din jurul său (femei. verbul latin potis. Controlul –verifică îndeplinirea sarcinilor la parametrii şi în condiţiile propuse. Argumentele aduse de etimologi sugerează că tatăl a fost din totdeauna membru dominant în familiile indo– europene. tată. şi care avea un loc specific în societatea ierarhizată a Romei. al „stăpânului“. la „posse“ însemnând a fi în stare. cu referinţă la statutul superior al „tatălui“. acestea nefiind organizate în matriarhat. trăirilor şi facultăţilor cuiva. în greaca veche despotes înseamnă stăpân al casei. Prin adăugirea terminaţiei – sum. iar în latină patis înseamnă stăpân.5. o primă semnificaţie a termenului potestas era aceea de a avea putere asupra oamenilor. Mai târziu s-a ajuns la forma „potesse“. nacked power (puterea goală. conţinutul semantic al lui potentia era raw power (puterea crudă). În sanscrită „patis“ înseamnă soţ şi stăpân. Resursele acestei puteri sunt forţa fizică şi teama de sancţiune. posibillis a ajuns să însemne capacitate. Ea este omniprezentă pe toate palierele vieţii şi a însoţit în formele embrionare ale autorităţii şi influenţei domestice devenirea omului ca „zoon politikon“. rădăcina comună pentru putere. a putea. a fi capabil. al „soţului“. însemnând a fi în putere. În societăţile arhaice puterea socială se manifestă sub forma relaţiilor familiale bazate pe dominaţie şi pe influenţă. În limbile indo–europene există familii de cuvinte pentru „rudele soţului“ şi nu pentru „rudele soţiei“. a putea. în final. sclavi. copii. Era puterea maselor. puterea socială este mai veche şi are o sferă de cuprindere mai vastă decât puterea politică. Ea nu avea nimic de-a face cu legitimitatea sau cu guvernarea raţională. a fi capabil (potissum). Ea se localizează de cele mai multe ori sub forma dominaţiei masculine. După căsătorie femeia îşi urma soţul în familia acestuia şi numai foarte rar soţul se muta în familia soţiei11. sau a avea putere a ajuns să însemne a fi în stare. Din aceeaşi familie de cuvinte mai face parte un cuplu semantic care are un rol deosebit în explicarea şi înţelegerea relaţiilor de putere din zilele noastre: potestas şi potentia. posesor. posibilitatea rebeliunilor şi în general a comportamentului violent care era împotriva bunelor maniere şi a comportamentului 60 . În majoritatea limbilor indo-europene. posibilitatea a ceva de a deveni realitate. În Roma antică. lucruri) este pot – sau pat – . Dacă despre puterea politică se poate vorbi odată cu apariţia statului. Opusul lui potestas era potentia care derivă din aceeaşi rădăcină verbală a verbului potis (a fi în putere sau a avea putere).

În latina vulgară. de asemenea. El a devenit iniţial poeir. 3. posse a devenit potere. ual sau ualt. a lui patria înseamnă că el avea dreptul incontestabil de a ucide. prin instutionalizarea puterii politice se înţelege transferul prerogativelor acesteia de la o persoană (şef de trib. În limba latină există termenii valere şi volere. în germană wille. Pouvoir desemnează capacitatea. Alături de formele dialectale poeir şi povoir. prevăzute cu reguli de funcţionare şi cu proceduri stricte. în suedeză vilje / vilja. rege. abilitatea de a face sau puterea oficială şi legitimă. puissance se referă la puterea violentă sau la puterea ierarhică. Ea cuprindea ca putere a acestuia tot ce aparţinea căminului şi gospodăriei sale: copii. Şi pentru familia de cuvinte a Voinţei există o rădăcină comună val –. 2. resursele violente ale puterii de stat ca şi baza din care derivă celelalte forme ale puterii13. Verbul latin posse a devenit în franceza veche puis din care derivă substantivul actual puissance. În sens restrâns. potere a trecut în franceza veche devenind actualmente pouvoir. care semnifică o abilitate specifică precum aceea de a-şi manifesta puterea sau de a comanda. animale şi clădiri. În sens larg. power. Evoluţia semantică a acestor termeni a trecut de la însuşirile particulare ale unei persoane la acţiunile întreprinse de o persoană ce posedă puterea: În Roma antică o primă semnificaţie a termenului potestas era aceea de a avea putere asupra oamenilor. în sensul restrângerii voinţei lui B de către A sau a ariei de opţiuni ale lui B de către C. prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor de interes general. în franceză volonté (volonta în italiană). în special în istoria veche a Romei. foarte apropiat de forma modernă. vorbită de soldaţii şi de străinii din Imperiu. puterea stăpânului casei care. Familia de cuvinte V (voinţă) confirmă prezenţa acestui sentiment uman în determinarea relaţiilor de putere. tindea să devină absolută. În engleză termenul francez potere a fost preluat când normanzii au cucerit Anglia în 1066. dacă aşa credea el de cuviinţă. apoi poer şi. sclavi. în rusă voljia. soţie.civilizat. în fine. Un concept înrudit este cel de patria potestas. vinde sau trimite la închisoare pe copiii lui sau pe un alt membru al familiei. Omnipotenţa caracterului lui potestas. mare şef) la un 61 . fără a cunoaşte modificări esenţiale de sens. Instituţionalizarea puterii politice. prin instituţionalizarea puterii politice se înţelege manifestarea permanentă şi sistematică a autorităţii politice prin organisme specializate. Potentia însemna.

Conducerea noilor agregate umane. indiferent dacă este însoţită sau nu de sancţiuni. etnologi şi sociologi au subliniat eficienţa controlului social asigurat. de obicei. alianţa. ca cele două arme majore în panoplia controlului social rudimentar“15. nu toate actele repetitive sau ritualizate. izvorâte din recunoaşterea şi supunerea în faţa unui totem imemorial al tribului. iubirea. În plus. Acesta se materializează în obiceiuri sau cutume şi prin lanţurile imemoriale ale tradiţiei devine normă de comportament acceptată de toţi membrii grupului ca pe o obligaţie firească. în societăţile organizate pe bază de rudenie: „Presiunea unui ansamblu al obiceiurilor sanctificate printr-o credinţă în originea lor naturală duce la opinia socială şi la teama faţă de zei. nu toate habitudinile comportamentale dintr-o societate şi cultură dată devin obiceiuri. Între apariţia puterii instituţionalizate şi apariţia statului există un raport de intimă reciprocitate. În felul acesta obiceiul devine o lege nescrisă care reglează relaţiile sociale din societăţile primitive. a respecta sărbătorile religioase este un obicei. bazată pe o influenţă mitico–magică. să-i poată exercita prerogativele. slab concentrată la vârf. pe forţa relaţiilor de rudenie şi de alianţă. Foarte mulţi istorici ai dreptului. Teama faţă de excludere. mai ales omul arhaic care îşi petrece întreaga lui viaţă printre rudele sale. Cooperarea. nu mai erau recunoscute şi respectate de membrii celorlalte triburi. materializate în structuri şi funcţii specializate. Normele de comportament. reprezintă o resursă extrem de puternică a controlului social. un comportament sancţionat. el nu poate recupera stima pe care el a pierdut-o printr-o greşeală socială în propriul său grup. nu mai putea fi asigurată doar prin autoritatea tradiţională a şefilor de trib. Puterea şefului. omul nu poate trăi izolat. deciziile luate de puterea personalizată a unui şef nu se mai puteau baza. faţă de oprobiul grupului. reciprocităţile de toate felurile sunt la fel de importante pentru supravieţuirea oricărui individ în societatea primitivă“14. Termenul de habitudine se va referi la „acele 62 .ansamblu de proceduri sau organizaţii specializate. Acest control derivă din nevoia de sociabilitate şi de afecţiune a omului primitiv. În opinia mai multor antropologi. Trebuiau create norme impersonale de conducere care. „Deoarece fuga este imposibilă. A saluta pe cineva este habitudine. În stare naturală. de o complexitate incomparabilă faţă de cele precedente. Prima dintre condiţiile care a făcut posibilă instituţionalizarea puterii a fost existenţa unui puternic control social în societăţile arhaice. în aplicarea lor. Statul primitiv a apărut ca urmare a fuziunii triburilor de culegători şi a sedentarizării noii unităţi pe un anumit teritoriu. s-a diluat şi mai mult datorită extinderii teritoriale şi exploziei demografice. prin acordul de voinţă al celor guvernaţi.

iar Stanley Diamond subliniază diferenţa dintre obicei şi lege arătând că primul se întâlneşte în societăţile primitive. ruperea legăturilor de reciprocitate. pe ce teritoriu şi cu ce intensitate. Această a treia parte. Dar această putere are. Pentru a înţelege mai bine aceste procese va trebui să vedem ce diferenţe există între lege şi obicei. în toate şeferiile. iar legea în societăţile 63 . precum un bărbat înţelept. ci. Pentru ca o societate segmentară şi egalitară să devină o societate ierarhică. o structură specifică a puterii. „Există o distincţie clară.acţiuni obişnuite pentru membrii unei comunităţi care nu posedă caracter normativ sau nu au sancţiunea constrângerii“. un caracter efemer: ea poate fi înlocuită cu cea a altui şef dacă liderul respectiv trădează încrederea populaţiei. cu statusuri superioare şi inferioare. oprobiul. în timp ce obiceiul ar însemna „nu atât o habitudine prevalentă a acţiunii sau comportamentului. În primul rând. între regula obiceiului în societăţile segmentare şi adăugarea legii la obicei în societăţile ierarhice care pun accentul pe „coerciţia puternică aplicată de stat“17.. o judecată despre acţiune sau comportament. situată deasupra părţilor implicate în conflict. Pentru ca puterea personală să fie instituţionalizată sau permanentizată trebuie ca statusul ei superior să devină un status prescris. un sfat al comunităţii sau un sfat al bătrânilor. de către cine este aplicată această coerciţie. Sancţiunile negative pot fi dezaprobarea publică. după cum am văzut. Pe de altă parte. Astfel. quasi oficială. a fost necesară apariţia unor funcţii subsidiare variate care să formeze o birocraţie. ruşinea. cu ranguri diferenţiate permanent prescrise.. Cu alte cuvinte. legea implică o autoritate permanentă centralizată care depăşeşte localismul sancţiunilor pentru comportamentul deviant faţă de obiceiurile diferitelor comunităţi. sub raportul gradului de coerciţie. Această ierarhie a funcţiilor. Transformarea din interior a structurilor şi relaţiilor de putere a găsit în condiţiile exterioare vieţii politice un factor extrem de puternic care va impulsiona procesele de instituţionalizare a puterii. Dar de-abia în societăţile segmentare apare o a treia parte care arbitrează conflictul dintre comunitate şi comportament. Mulţi antropologi consideră că în trecerea de la obicei la lege se pun bazele puterii instituţionalizate. Walter Goldschmidt afirmă: „Un stat adevărat implică monopolul legitim al puterii în mâinile conducătorilor lui“18. credinţa societăţilor că posibilităţile liderilor lor sunt superioare le conferă puterea. poate fi o autoritate morală. obiceiul este comportamentul sancţionat“16. Obiceiurile sancţionate sunt forme ale controlului social care sunt întărite pozitiv sau negativ. era ereditară şi astfel funcţiile şi structurile permanente ale puterii vor apărea.

al societăţii politice. Nici un echilibru evoluţionar nu a fost observat între legea în curs de apariţie şi obicei. acest caracter al forţei este mai mult sugerat decât impus prin disputele frecvente mediate de o autoritate care întrebuinţează forţa ei de persuasiune pentru a inocula încrederea în arbitrajul său. Sancţiunea se referă la soluţionarea conflictului prin restaurarea ordinii sociale tulburate. iar relaţiile religioase nu sunt 64 . relativ neschimbat – este modalitatea societăţii primitive. Legea şi obiceiul implică ambele reglementări comportamentale. Prin urmare. fac trecerea de la societăţile arhaice la stat. odată cu apariţia statului se creează premisele pentru monopolul coercitiv al legii. „Dar şeferiile nu dispun de sancţiuni fizice coercitive faţă de monopolul forţei practicat de stat“20. este una imaginară sau supranaturală. O confirmare a acestei treceri de la obligaţie la lege se întâlneşte în şeferii. În şeferii se găseşte deja un element al legii. se referă la acea parte a deciziei legale care defineşte drepturile reclamantului şi datoriile părţilor obligate. Abilitatea acestei autorităţi legale de a-şi materializa deciziile prin forţa de coerciţie provine din caracterul puterii ierarhice. dacă există. militare. o structură de autoritate situată deasupra familiei. De asemenea. care să oblige părţile. considerată deasupra societăţii în sens larg şi prezumată să apere un nou set de interese sociale. cunoscut de toţi. religioase sau economice pe care statutul ei li-l conferă.civilizate: „Obiceiul – spontan. dar caracterele lor sunt în întregime deosebite. ceea ce nu exista în societăţile anterioare. obligaţia şi sancţiunea21. în ultimă instanţă. Într-o şeferie. În aceste caz. Obligaţia nu este încă sancţiune. fie el tradiţional. Într-o societate – şeferie soluţionarea conflictelor este legală când sunt întrunite următoarele elemente ale legii: autoritate. al treilea atribut al legii. ci mai curând o sentinţă cu privire la natura relaţiilor dezechilibrate dintre părţi. În plus. capabile să întărească verdictul prin persuasiune sau ameninţare cu forţa. Dar pentru ca o decizie să fie legală ea trebuie să încorporeze „intenţia de a fi aplicată universal“22. într-o forţă coercitivă superioară. intenţia de aplicare universală a legii. sancţionată prin forţa organizată. Efectele obligaţiei pot fi urmărite într-o societate religioasă unde se pune problema respectării tabu-urilor. societăţi segmentare. autoritatea legală poate fi un individ sau un consiliu puternic. tradiţional. ceea ce se poate transforma. deasupra părţilor. obiceiul juridic. este nevoie de o autoritate legală care să funcţioneze ca un judecător. egalitare care. Pentru ca acest arbitraj să se transforme în decizie. la rândul lor. devin sursă de drept. Obligaţia. Violarea acestora este o „crimă fără victime“ pedepsirea acestor crime. această autoritate legală poate fi întărită prin prerogativele politice. a abilităţii ei de a comanda. legea este instrumentul civilizaţiei. fie embrionar“19. cazurile soluţionate anterior. personal.

infractorii au conştiinţa culpabilităţii lor. Puterea politică: definiţii şi caracteristici. de obicei. voinţa de dominaţie ca element fundamental al relaţiilor comandă – ascultare şi ordin – sancţiune. Majoritatea definiţiilor date puterii se opreşte. Ele pot fi economice (sechestre. 3. grup. chiar dacă un grad mai mic în ierarhie. Forţa de coerciţie a statului se manifestă şi atunci când acesta încearcă să impună o lege nepopulară: în alte societăţi însă. caracter imperativ. o crimă (ca violarea unui tabu) împotriva şefului suprem sau. expresii ale nesupunerii sau ale injuriei şi dacă rămân nepedepsite slăbesc autoritatea sistemului care este în mare parte bazată pe fundamente culturale. de tradiţiile comunităţii şi astfel ele nu conţin intenţia de aplicare universală. popriri). caracterul ei de forţă potenţială. Astfel de încălcări ale legii sunt. Sancţiunile nu sunt întotdeauna de natură fizică. Un mare număr de decizii politice conţin sancţiuni dar ele variază în funcţie de contextul cultural. mai exact nu toate sancţiunile se aplică într-un context legal. 3. Crimele primitive sunt în mod frecvent „încălcări ale credinţei“ vizând reciprocităţile iar crimele publice sunt prilejuite de lèse-majesté. guverne. armată. O lege ordinară poate fi internalizată atunci când oamenii o consideră nu numai dezirabilă dar şi când. 2. biserică. 2. 3. ceea ce dă naştere consensului. psihologice (mustrarea) sau social negative (excomunicare. În acest caz subiectul ar putea fi unul social (individ. 65 . Acestea din urmă pot fi considerate în două moduri separate într-o teocraţie: 1.) sau unul instituţional (parlamente. ideologice. Accentul pus pe sancţiunile coercitive a determinat identificarea legii cu forţa şi a ambelor cu statul. asupra următoarelor note caracteristice: 1. într-o măsură mai mică. În ştiinţele politice contemporane s-au conturat şi afirmat mai multe tendinţe în definirea puterii politice: a) definiţii relaţionale: pun accentul pe relaţia Subiect – Obiect care generează relaţia de putere. În societăţile primitive. o lezare a unui obicei sau credinţe prin care cineva aduce injurii autorităţii conducătorului. sancţiunile pozitive nu sunt apanajul exclusiv al legii. partide politice etc. serviciilor şi a reciprocităţilor normale).între persoane vii. în contrast cu legile promulgate de stat împotriva voinţei multor oameni. clasă etc. şi nu întâmplător. Dacă o lege este acceptată de majoritatea membrilor unui grup şi dacă ei o consideră obligatorie ea poate să pară în timp ca o cutumă imemorială. retragerea recompenselor. aceeaşi lege poate fi respectată. caracter violent. fiind încălcată. împotriva oricui are autoritate.). 4.

g) definiţii simbolice: pun accentul pe posibilitatea factorilor spirituali (culturali) de a schimba comportamentul: influenţă. prin autoritatea organelor de stat. de natură simbolică. afecţiunea şi acţiunea. datorită caracterului universal al formulării şi accentului pus pe natura ei internă aparţine lui Th. precum statusul social. decurgând din sentimentul de patriotism. ea este singura împuternicită să acţioneze şi să se afirme în sfera relaţiilor dintre state“23. 66 . ea reprezintă singura putere care întruchipează interesul general în numele căruia ea acţionează. constă în mijloacele pe care acesta le are la dispoziţie pentru a obţine un profit anume în viitor“26. cu atât mai puţin. imagine etc. George Lavau distinge patru caracteristici: 1. al organizării şi conducerii comunităţilor. Profitul are doar o semnificaţie economică sau acoperă şi polisemantismul termenului avantaj? Avantaje materiale sau spirituale. facultatea de a afecta în vreun fel un obiect sau. 3. Hobbes în 1651: „Puterea unui om. c) definiţii conflictuale: evidenţiază capacitatea puterii politice de a soluţiona conflictele sociale prin intermediul unor resurse politice deosebite. prevăzute cu un scop. Puterea poate să relaţioneze aceste două elemente. prestigiu. judecă. are ca notă esenţială „producerea de efecte scontate“24. 4. f) definiţii juridice: puterea este definită prin intermediul normei de drept care. această putere se foloseşte de forţa influenţei emoţionale. Vorbind despre specificul puterii politice. preocupaţi de elaborarea unei ştiinţe a guvernării. o persoană. privită în mod general. Deşi Hobbes este unul dintre primii gânditori politici moderni. fără să i se asocieze în chip necesar şi fatal. din tradiţii şi din istorie. constrânge. O definiţie clasică a puterii care a rezistat trei sute de ani. de naţionalism. Probleme deosebite pune definiţia substanţialistă a puterii care. prestigiul. Ea vizează „capacitatea de a efectua ceva. de la Thomas Hobbes până la Bertrand Russell. asigură aplicarea şi supremaţia legilor. 2. d) definiţii instrumentale: abordează specificul puterii politice din perspectiva controlului luării deciziilor. prin intermediul unor mijloace. emite legi.b) definiţii substanţiale (structurale): pun accentul pe acea calitate sau însuşire a unui subiect de a-şi impune voinţa în cadrul unei relaţii de putere. funcţia şi influenţa. un termen al definiţiei sale rămâne echivoc. precum forţa. e) definiţii teleologice: puterea este definită din perspectiva finalizării unor acţiuni sociale. valori. mai mult sau mai puţin legitimate şi raţionalizate“25. prin unicitatea sensului. ea dispune de un potenţial nelimitat. coerciţia sau violenţa.

interesele îndeamnă oamenii la act şi anticipă o gamă largă de satisfacere a nevoilor prin cucerirea puterii. John Locke se situează la polul opus tradiţiei inaugurate de Th. prin medierea simbolică a proceselor psihologice. Hobbes. John Locke confundă puterea politică şi puterea legislativă. o mare parte din întreaga putere constă din voinţă. în consecinţă. aceasta din urmă fiind considerată „puterea care dă formă.Oare doar „profitul“ incită pe oameni la acţiune în vederea cuceririi şi exercitării puterii politice? Nu cumva profitul este absorbit în structura polimorfă a interesului categorie centrală a politicului? Căci prin raţionalizarea şi sublimarea dorinţelor. mai precis în opera lui John Stuart Mill există o primă abordare analitică a fenomenului puterii. De-abia la jumătatea secolului al XIX-lea. înseamnă a uita că opinia generală este ea însăşi una dintre cele mai însemnate şi mai active forţe sociale. indiferent de fundamentul pe care se sprijină această probabilitate“29. O persoană cu o convingere anume reprezintă o putere socială egală cu cea a nouăzeci şi nouă de persoane care au numai interese“28. viaţă şi substanţă statului“: „Consider că puterea politică este dreptul de a face legi cuprinzând pedeapsa cu moartea şi toate pedepsele mai puţin severe pentru reglementarea şi păstrarea proprietăţii şi dreptul de a folosi forţa comunităţii pentru punerea în aplicare a acestor legi şi pentru apărarea bunăstării generale a statului de prejudiciile externe şi toate acestea numai pentru binele general“27. 67 . în sensul perceperii mai exacte a naturii ei interne. Harold Lasswell şi Abraham Kaplan inaugurează abordarea psihologică în studiul puterii în lucrarea Power and Society. ca dintre parte şi întreg: putere socială – putere politică şi voinţă – opinie publică: „Vorbind din punct de vedere politic. definiţia lui Max Weber surprinde specificul real al puterii: ideea de forţă şi capacitate de mobilizare. Privită în ansamblu. prin instituirea a două genuri de relaţii. Cea mai cunoscută dintre acestea şi care va influenţa întreaga literatură despre putere de după ea aparţine sociologului german Max Weber: „Puterea este probabilitatea ca un agent din cadrul unei relaţii sociale să se găsească în poziţia de a-şi putea realiza propria-i voinţă în ciuda rezistenţei întâmpinate. Exact la jumătatea secolului în 1950. Cum este posibil să descriem elementele puterii politice dacă omitem tot ceea ce acţionează asupra voinţei? A crede că cei care mânuiesc puterea în societate mânuiesc în cele din urmă şi puterea statului şi. Începutul secolului XX aduce primele definiţii obiective ale puterii. ca şi ideea de dominaţie şi conflict sunt inevitabile în exercitarea ei. nu are nici un rost să se încerce influenţarea componentei guvernământului prin acţionarea asupra convingerilor.

Parsons propune o definiţie a puterii care prezintă o triplă particularitate: ea insistă nu numai asupra finalităţii sale colective. Stokman. Aceasta se realizează prin sancţiuni pentru diverse situaţii care pot fi. este capacitatea 68 . O acţiune este „un program al valorilor şi faptelor propuse ca scop“31. F. Începând cu anii ’70 în studiul puterii apar noi tendinţe. J. H. „Puterea constă în probabilitatea ca un grup social A să obţină de la un grup social B (sau de la grupurile sociale B şi C) respectarea strategiei sale prin reducerea seriei acţiunilor aflate la îndemâna (sau permise) lui B. Deutsch „a avea putere înseamnă a nu fi nevoit să cedezi şi a forţa mediul înconjurător sau pe cealaltă persoană să facă acest lucru“36.Definiţia dată de ei puterii vizează mai mult influenţa şi persuasiunea politică: „Puterea este participarea la luarea deciziilor: G are putere asupra lui H în legătură cu valorile K dacă G participă la luarea deciziilor care afectează acţiunile K ale lui H“30. Fr. Acestei abordări a puterii în termeni de comportament care implică un conflict deschis i se adaugă adeseori o a treia trăsătură caracteristică: exercitarea puterii este concepută ca fiind limitată la folosirea pedepselor sau a sancţiunilor negative. În studiul „On the concept of Political Power“37. În ultimele decenii ale secolului XX s-a manifestat tendinţa de a defini termenul de putere în funcţie de două caracteristici: comportament şi conflict deschis. autoritate etc. dar ea stabileşte şi o legătură strânsă între putere şi legitimitate (aceasta fiind fondată pe consens). R. Chazel. Tradiţia behavioristă coboară până la Max Weber şi găseşte în opera americanului Robert Dahl pe cel mai autorizat exponent al ei: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate determina pe B să facă ceva ce altfel B nu ar face“35. iar decizia „o acţiune bazată pe sancţiuni severe“32. dintre care cele mai importante sunt empirismul şi behaviorismul. Tot în această ordine de idei Steven Lukes dă o definiţie mai concentrată a puterii: „A îşi exercită puterea asupra lui B atunci când A îl influenţează pe B într-o direcţie opusă intereselor lui B“34. Reprezentanţii cei mai de seamă ai acestei orientări sunt Steven Lukes. în timp ce ea diminuează problema violenţei sau a forţei materiale care îi sunt în general asociate la un nivel sau un altul. Accentul se deplasează de la căutarea esenţei universale a puterii la dezvăluirea naturii sale în acţiune. Brian Barry. pur şi simplu. invocate drept ameninţări sau aplicate în realitate“33. „Puterea. prestigiu. Robert Dahl. scrie el. ca şi abordărilor psihanalitice şi psihologice ale puterii dintre care lucrarea lui Th. W. În interpretarea lui Karl W. Mokken etc. Meritul principal al acestei lucrări este că a deschis calea spre studiul elementelor corelative ale puterii politice: influenţă. Adorno şi a colaboratorilor său: Personalitatea autoritară consacră în acelaşi an o deschidere fertilă în domeniu.

şi din grupurile secundare.generalizată de a asigura îndeplinirea unor obligaţii de către elementele unui sistem de organizare colectivă unde obligaţiile sunt legitimate prin referinţă la importanţa lor pentru scopurile colective şi unde. difuzate de presa scrisă şi audio-viziuală ating în primă instanţă. Este interesant de remarcat că după al doilea război mondial se observă o evoluţia în paralel a modelelor de comunicare de masă şi a modelelor de putere politică. după război se configurează o nouă orientare care „pleacă tocmai de la recunoaşterea importanţei grupurilor“. În timp ce până la primul război mondial se tindea să se evidenţieze faptul că „individul face parte din grupurile primare. adică între opera lui H. valorile. adică a grupului spre care individul aspiră spre a-şi găsi confirmarea propriilor poziţii şi valori“39. Ceea ce reliefează aceste studii este că valorile. ci sunt produse de grupuri şi se comunică celorlalţi indivizi întotdeauna sau prevalent prin acţiunea grupurilor de apartenenţă sau de referinţă. Perioada cuprinsă între 1950 şi 1955. precum grupurile de muncă ce exercită o influenţă directă asupra poziţiilor sale“38. nu se formează prin transmiterea lor în stare fluidă de la un individ la individ. Din această perspectivă nu este deloc întâmplător faptul că tot în această perioadă au existat încercări de a depăşi cele două tendinţe prevalente în studiul puterii: a) cea sociologico–elitistă (care se întreabă: „cine guvernează?“) şi cea pluralistă (care se 69 . Kaplan: Power and Society (1950) şi opera lui Elihu Katz şi Paul Lazarsfeld: Personal Influence (1955) marchează abandonarea vechiului model de cercetare bazat pe ipoteza după care comunicarea ar ajunge direct de la Emiţător la Receptor în favoarea unui nou model. În sinteză. influenţează elementele mai puţin „active“ ale populaţiei. modelele etc. întrebuinţarea sau chiar ameninţarea directă cu forţa constituie un element de regresie socială. pusă în lumină de experienţele lui Mayo şi ale colaboratorilor săi după 1930: printre altele se introduce şi se precizează conceptul de „grup de referinţă“. modelele de comportament etc. prin importanţa pe care o acordă structurilor sociale ale puterii şi ale influenţei. ideile. „O încercare de a schimba o opinie sau poziţia unui individ – scriu Katz şi Lazarsfeld – nu poate să aibă succes decât dacă această opinie el o împărtăşeşte cu ceilalţi de care este legat (este în relaţie) şi dacă ceilalţi o schimbă cu el“40. precum familia. Acest lucru sugerează că structurile comportamentale ale indivizilor (ca ansamblu de valori) pot fi considerate (cel puţin într-o primă aproximare) ca aspecte psihologice ale structurilor de putere şi de influenţă. esenţial sociologic. în caz de rezistenţă. Pentru Parsons. Lasswell şi A. există prezumţia unei intervenţii a sancţiunilor situaţionale negative“.

Din calitatea de suveranitate a puterii politice. concomitent. îşi concentrează atenţia asupra exercitării puterii şi 1. să analizăm ce indivizi sau grupuri sunt avantajate de cadrele puterii existente şi care sunt cele dezavantajate. Într-un stat nu pot exista rege şi preşedinte în acelaşi timp: nu pot funcţiona concomitent cu aceleaşi prerogative ale puterii suverane. după metoda pluraliştilor. Un astfel de studiu a fost realizat de doi specialişti americani. miturile. 3. ascund faptul că puterea poate să fie şi este exercitată pentru a limita aplicarea procesului decizional la obiectivele curente. adică în ce mod şi până la ce punct statu quo-ul orientează persoane şi grupuri care influenţează acele valori comunitare şi ce instituţii politice tind să limiteze aplicarea procesului decizional în act.întreabă dacă fiecare are putere?). îi ascund „sursele“. În sfârşit. nu este nevoie să schimbăm ceea ce se consideră „putere“ cu puterea în act: puterea înseamnă participare la procesul decizional. în persoana lui 70 . regele Mihai I şi preşedintele Traian Băsescu în România anului 2007. Una din criticile aduse premisei fundamentale a abordării elitiste (în orice instituţie umană există un sistem ordonat de putere. Puterea politică este suverană. 2. titularul puterii politice este poporul suveran care o exercită prin reprezentanţii săi legal aleşi şi prin organe specializate. ca expresie a suveranităţii puterii de stat. o structură de putere care este parte integrantă şi imagine în oglindă a stratificării organizaţiei) este viziunea pluralistă: puterea este difuzată larg. Într-un stat democratic. egal. derivă şi alte caracteristici ale puterii politice: 2. Baratz41 pe baza unei atenţii particulare acordate valorilor şi influenţei. garanţii ordinii constituţionale şi ai suveranităţii puterii. 3. Voinţa suverană a poporului s-a personificat în voinţa statului. Peter Bachrach şi Norton S. După aceşti autori trebuie să analizăm mobilizarea specială a grupurilor în instituţii. Caracteristicile puterii politice. din voinţa naţională exprimată prin vot deschis. participarea la procesul decizional. Faţă de alte forme de putere. puterea politică are următoarele caracteristici: 1. direct şi secret. însă. Puterea politică este inalienabilă. suveranitatea puterii politice derivă din legitimitatea ei. procedurile şi regulile jocului. Pe teritoriul unui stat nu pot exista două puteri politice suverane ai cărei titulari să fie. Puterea politică este unică. Pe teritoriul unui stat. 4. Pluraliştii. întrebuinţând noţiunea celor două feţe ale puterii (deciziile cheie si deciziile curente sau de rutină) autorii analizează. trebuie să investigăm dinamica luării deciziilor. În al doilea rând. 3. valorile dominante. nu oferă criterii obiective pentru a distinge între decizii „importante“ şi „neimportante“.

Se manifestă în inegalitatea de putere dintre emiţător şi receptor. interne sau internaţionale. Caracterul asimetric al relaţiilor de putere. Caracterul organizat al puterii politice. simbolică. puterea politică se manifestă prin legi pe care ea însăşi trebuie să le respecte în acord cu principiile statului de drept. preşedintele Senatului.juridică şi nu poate fi scoasă la mezat. militară. preşedintele Senatului. religioasă. socială etc. Ca principală forţă de coerciţie a statului. Nicolae Văcăroiu. automat omul numărul doi în stat. militară. 5. Pentru ca raportul comandă–ascultare să fie eficient este necesar ca liderilor să le fie recunoscut dreptul de a decide în numele legitimităţii poziţiei lor dată de însuşi votul majorităţii. Într-un stat nu poate exista o vacanţă a titularului puterii. Nu există altă putere deasupra puterii politice. 8. respectiv dintre minoritatea conducătoare şi majoritatea condusă. i-ar fi luat locul până la însănătoşirea sa. trebuie să i se supună. Dacă acesta nu-şi poate exercita momentan atribuţiile sau dacă îşi dă obştescul sfârşit. îl înlocuieşte până la însănătoşirea lui sau până la organizarea de alegri. 7. 4. Puterea politică este supremă. iar celelalte puteri: economică. religioasă etc. Puterea politică ţine cont de acest specific. totală şi deplină. Puterea politică nu se manifestă spontan sau anarhic. legitim instituită. în funcţie de interesele unor structuri oculte. în funcţie de interesul pe care urmăreşte să-l promoveze: putere economică. Puterea politică este perpetuă. de norme şi proceduri izvorâte din procesele de legitimare. 71 . şi intrând în relaţie cu aceste forme de putere îşi realizează funcţia sa integratoare şi de coordonare la nivelul societăţii globale. Dacă după operaţia de hernie de disc din clinica de specialitate de la Viena. Preeminenţa acesteia se verifică în faptul că deciziile ei sunt obligatorii pe întreg teritoriul naţional. 6. Puterea politică nu se manifestă într-un spaţiu vid. Ea se manifestă într-un spaţiu social caracterizat prin relaţii şi structuri de putere foarte diverse. Fiecare grup social are propria sa formă de putere. preşedintele Băsescu ar fi fost în imposibilitate să-şi exercite prerogativele funcţiei sale. Caracterul intercursiv al relaţiilor de putere. ci printr-un sistem de organisme.

resursele puterii includ mijloacele care asigură influenţa asupra subiectului asupra obiectului“42. „indivizii folosesc resursele de care dispun: resursele sunt mijloacele care îi fac capabili să-şi urmărească efectiv scopurile şi interesele. 3. Resursele puterii politice.. În instituţii şi organizaţii. acumulate şi în cadrul instituţiilor.). Totodată. Indivizii care ocupă posturi dominante în instituţii mari. în cadrul procesului de exercitare a puterii. acumularea şi circulaţia bunurilor culturale (simbolice) care creează noi semnificaţii şi permit o restructurare a câmpurilor de interacţiune. antrenează modificări în comportamentul uman.) „simbolul joacă un rol decisiv în geneza aspiraţiilor.. în grupuri formale şi informale.. de obicei. Dimensiunea simbolică a puterii vizează producerea.) unui întreg mecanism care se petrece în inconştient şi preconştient pentru a erupe în conştient şi această erupţie provoacă un şoc afectiv mai mult sau mai puţin puternic.. ea le raportează în mod decisiv în geneza aspiraţiilor. Resursele materiale sunt în primul rând de ordin utilitar (economic): bani. acumulând resurse de diferite feluri. Pentru a deveni operaţională. menţinerea ordinii sociale). la nivelul reprezentărilor şi imaginarului social unde se configurează aspiraţiile şi dorinţele noastre: (. prin forţa lor de sugestie şi de persuasiune.. puterea politică dispune de două tipuri de resurse: a) materiale şi b) simbolice (ideatice). prin resursele puterii se înţelege „tot ce poate fi folosit de un individ sau de un grup de oameni în procesul influenţării altor indivizi sau grupuri... Resursele simbolice ale puterii. resursele de ordin coercitiv (armata. Deşi resursele pot fi făcute personal. avere. deoarece ele pun în mişcare mobilurile şi energiile psihice profunde. instituţii care asigură. prin folosirea forţei. controlul resurselor şi. Reprezentarea simbolică nu exprimă doar dorinţe. În sens larg. Prin urmare. care sunt baze importante pentru exercitarea puterii. indivizii îşi pot mări puterea (. justiţia). Acestei relaţii îi corespunde un raport dintre dorinţă şi imagine: „Imaginea corespunde (. 5. ea le raportează la obiecte insesizabile a căror existenţă este dovedită de semnificanţii simbolurilor“44. bunurile simbolice. În sens restrâns. ele sunt. politica. (.3.). Se bazează pe reţelele de semnificaţii „pe care omul însuşi le-a născocit“ (Clifford Geertz).. pot avea resurse vaste la dispoziţia lor care îi fac capabili să ia decizii şi să urmărească consecinţele pe termen lung“43. în al doilea rând. Forţa de atracţie a simbolului se bazează pe relaţia dintre semnificatul ascuns şi semnificant care poate servi ca mediator între lumea reală şi un univers inaccesibil în mod direct. Această emergenţă la nivelul conştiinţei 72 . 6.

poate să se limiteze la imaginile fugitive ori poate să ia forme mai complexe în fantasme. ca elemente corelative ale puterii politice. de a nu fi izgoniţi din Cetate. faţă de un stil politic sau o epocă.S. după înfrângerea lui Napoleon) şi în „echilibrul terorii“ lansat de cursa înarmărilor dintre cele două superputeri mondiale. frica paralizează 73 . S. Toate aceste aspecte ale fricii l-au determinat pe om să accepte logica înregimentării în comportamentul de masă. Dar frica are un caracter mult mai insidios şi transcende rezistenţa fizică sau psihică a naturii umane. frica de a nu pierde locul de muncă şi de a nu avea ce pune pe masă copiilor a doua zi.A. alte două resurse au devenit esenţiale pentru puterea politică în secolul XX: frica şi imaginea publică. teama faţă de oprobiul public. Cazul S. Pe lângă acestea. adevărate scenarii în care subiectul este implicat şi care tind să fie prezentate ca o punere în scenă a dorinţei“45. Ele constau în crearea de noi sensuri şi semnificaţii ale puterii prin ocultarea raporturilor de forţă care stau în spatele acestor sensuri şi semnificaţii.S. fără explicaţii. Câte din deciziile politice ale ţărilor mici şi mijlocii din lume nu ţin cont şi de proximitatea marilor vecini şi de teama de a nu-i supăra în vreun fel. privind închisorile secrete şi tratamentul aplicat prizonierilor de război irakieni derivă din statutul de mare putere. „Frica păzeşte bostana“ spune un proverb românesc şi valabilitatea judecăţii lui de valoare se confirmă în teoria echilibrului dintre marile puteri europene de după 1815 (Congresul de la Viena. Forţa de intimidare a puterii militare se bazează pe potenţialul advers al armelor de distrugere în masă.R. Ea se materializează în teama de a nu deveni ridicoli. teama de a nu pierde încrederea şi respectul celorlalţi. mai ales în perioadele de instaurare a regimurilor totalitare.. Frica este resursă redutabilă a puterii politice în sensul că ea obţine supunerea fără intervenţia forţei. Frica de a nu fi arestat în miez de noapte fără a te putea apăra. frica de torturile inimaginabile în beciurile poliţiei politice. Resursele simbolice sunt cele care ajută la menţinerea şi perpetuarea ordinii sociale fără recurgerea la forţă.U. după cum nici această ţară nu prea se sinchiseşte de respectarea unor asemenea drepturi prevăzute în tratatele internaţionale la care şi ea a aderat. şi fosta U. Deşi motivaţia există. îşi trag forţa din modelele epistemice şi deontice care generează prestigiu şi admiraţie faţă de un lider. pe gradul de înzestrare tehnică şi pe pregătirea morală a trupei. Influenţa şi autoritatea. după al doilea război mondial.? În momentul în care eşti conştient că un asemenea colos te poate strivi în mai puţin de 24 de ore nu prea mai îţi arde să perorezi pe tema încălcării drepturilor omului în ţara respectivă. U. A. toate aceste efecte ale fricii au înfrânt rezistenţa psihică a multor grupuri.

sunt efemere. Întotdeauna cineva. caracterizat. Biruitorul mers al Frumuseţii prin lume şi istorie este o „nostalgie a originilor“. Printre resursele simbolice ale puterii politice o pondere deloc neglijabilă o au relaţiile afective. Dorinţa de proiecţie a esenţei tale în esenţa celuilalt este cea care condiţionează relaţiile intime şi speciale. într-un El Dorado. într-o fascinaţie permanentă pentru care mulţi au plătit cu viaţa. într-un tărâm al făgăduinţei pentru populaţiile din regimurile totalitare. 2. inclusiv dintre liderii politici şi soţiile sau iubitele lor. La prima vedere această afirmaţie pare paradoxală deoarece acţiunea socială presupune o finalitate. în condiţiile impunerii forţate a unor regimuri dictatoriale şi în condiţiile unor promisiuni mincinoase privind libertatea. atitudinile şi comportamentul nostru faţă de un fenomen sau instituţie politică. Prin urmare. Mecanismul ei psihosociologic constă în puterea vie a exemplului. O altă sursă a credinţei constă în nevoia de realizare a unităţii profunde a Eului prin mecanismele identitare şi compensatorii pe care puterea politică le pune la dispoziţia celor dezrădăcinaţi. în principiu. pe satisfacerea unei nevoi etc. poate constitui o altă resursă simbolică a puterii. nu au durată în timp. un El sau o Ea. (A se vedea fanatismul ideologiilor). Aspiraţia legitimă spre un regim de libertate în care să te poţi realiza plenar s-a transformat. marginalizaţi etc. Relaţiei fundamentale de putere comandă–ascultare îi corespunde. Întrucât orice societate îşi reprezintă un ideal comun pe care puterea trebuie să-l ducă la îndeplinire. pe planul vieţii afective. prin stăpânirea naturii de către om şi prin prevalenţa valorilor materiale asupra celor spirituale. prin fanatismul ei care sfidează până şi moartea. în literatura de specialitate s-a încetăţenit ideea că relaţiile afective nu sunt relaţii purtătoare de putere întrucât: 1. domină în cadrul acestei relaţii. relaţia fundamentală dintre El şi Ea. datorită admiraţiei pe care calităţile sau competenţa interlocutorului o grefează în gândirea celuilalt. Ambele propoziţii sunt inexacte deoarece nu există cuplu în care relaţiile afective să fie paritare sau echidistante. Credinţa într-o cauză nobilă sau într-un ideal. în ultimele două sute de ani idealul societăţilor de la periferie a fost de a copia modelul occidental de dezvoltare. bazată pe urmărirea unui interes.acţiunea. intensităţii dorinţei sau adoraţiei necondiţionate. Imaginea publică este o altă resursă a puterii în sensul că ea influenţează şi modifică sistemul de percepţii şi de reprezentări. a 74 . acest model a fost transformat într-un adevărat referenţial. Ea întunecă orizontul judecăţilor noastre de valoare pentru că înseşi genele noastre sunt contaminate de această otravă letală a existenţei. datorită diferenţei de potenţial afectiv. Prin acţiunea propagandei. nu sunt bazate pe relaţia dominaţie–supunere ca celelalte relaţii sociale.

Existenţa proceselor de personalizare a puterii se datorează rolului exponenţial jucat de putere în orice societate: „Prin ea (prin putere) societatea îmblânzeşte un viitor pe care se simte incapabilă să-l înfrunte singură. sancţiuni. oamenii îşi creează idoli care întruchipează la modul ideal toate virtuţile care le lipsesc lor înşile. Schema psihologică a personalizării puterii este de aceeaşi natură cu mecanismele de proiecţie narcisică generate de alienarea religioasă. Idolii creaţi de om în lumea exterioară sunt veneraţi de acesta ca fiinţe aparte tocmai datorită calităţilor pe care omul şi le doreşte şi neputând să le obţină le proiectează în aceşti idoli. personificarea antropomorfică a puterii este mai comodă pentru înţelegerea ei decât o explicaţie raţională a mecanismelor ei de manifestare. Personalizarea puterii politice. societatea nu reuşeşte să-şi imagineze existenţa fără această putere. în funcţie de nobleţea sentimentelor trăite sau a scopurilor urmărite. cu virtuţi şi posibilităţi care sunt substanţa umanităţii însăşi“47. 3. tocmai prin această putere“46. pentru că societatea are conştiinţa existenţei sale. Acest proces de personalizare a puterii atinge chiar şi instituţiile şi procesele politice cele mai importante. Acest personaj politic serveşte drept suport proiecţiei narcisice pentru aspiraţiile şi virtuţile lor.unităţii primordiale a Vieţii din care au apărut diferitele relaţii dintre Dragoste şi Putere. Identificarea 75 . De aceea. cuibărite în tăcerea albă a cearşafurilor din dormitoarele regale sau prezidenţiale. În viaţa politică. Cetăţenii transferă eroului lor preferat tot ceea ce ei ar dori să fie sau să facă ei înşişi. rege sau preşedinte pentru a reprezenta prin ceva concret şi viu o realitate întrucâtva abstractă şi misterioasă care este puterea. Filosoful german Ludwig Feuerbach observa tendinţa de identificare a narcisică a omului cu „un produs pur al conştiinţei sale“. Prin procesul de personalizare a puterii se înţelege fenomenul de concentrare a funcţiilor şi prerogativelor acesteia într-o singură persoană: şef de trib. forţă etc. Elena Lupescu etc. Marie Stuart. Din cele mai sus s-a văzut că procesele de instituţionalizare a puterii reclamă un proces de abstractizare a cunoaşterii formelor şi figurilor politice: lege. control social. cu fiinţa divină“: „ea îmbracă idolul pe care l-a fabricat. Este puţin spus că se simte protejată de putere. Mecanismele psihologice ale personalizării puterii au la bază nevoia de autoritate şi instinctul supunerii. Astfel se şi explică influenţa femeilor celebre asupra deciziilor luate de unii din marii oameni politici: Cleopatra. În fond. fără să poată sau îndrăzni. madame de Pompadour. benefice sau malefice. Se poate afirma că în istoria universală au existat veritabile dictaturi de alcov sau de budoar.7. Bine şi Adevăr.

deci. Salvatorul sunt înlocuiţi cu liderul obişnuit. Astfel. fie că este vorba de mitul Salvatorului. personalizarea puterii are un teren privilegiat de răspândire graţie culturii şi comunicării de masă. ne orientăm cu plăcere spre un om care concentrează şi simbolizează puterea. Lipsa de calităţi excepţionale este principala lui calitate. adaptaţi la cursul ordinar al lucrurilor. Drept recompensă. asimilat perioadelor de tulburări. Mulţimea simte că-i aparţine. al Unităţii sau al Conspiraţiei. cetăţenii au impresia unui contact direct cu liderul. de asemenea. pe cele ale epocilor de criză. Roosevelt. pentru a se orienta spre conducătorii obişnuiţi. individualismul exacerbat cer căldura iubirii paterne a conducătorului ca o compensaţie psihică.. Ea părăseşte. el se încadrează în schema psihologică a perioadelor de pace socială: „Opinia începe să respingă pe şeful prestigios. asigură noile cadre ale dezvoltării sociale. marile figuri. Eroul. Mass–media îndeplinesc de minune această sarcină. Stalin. Liderul (Lenin. Churchill) este perceput din nou ca un Salvator pentru că instaurează ordinea.. deoarece narcisismul ei vede în fiecare din membrii care o compun un posibil înlocuitor al acestuia. Ea îl poate pipăi şi percepe ca fiind unul de-a ei în cadrul liniştit al vieţii. Cuprinsă de spaimă. mulţimea îşi aminteşte adesea de figura tutelară a unui tată eroic“49. Fie că seamănă cu un flăcău de ţară. Hrusciov lui Stalin şi Pompidou lui de Gaulle“48. Hitler. Suprapersonalizarea puterii apare în perioadele de criză când „pentru a înfrunta pericole excepţionale. Mao. şterge graniţa dintre real şi imaginar şi arată valenţele formative ale mitului politic de la baza proceselor de personalizare. Acest lucru este valabil şi pentru situaţiile de criză economică sau politică ce favorizează. poporul îi adulează pe aceşti lideri. În perioadele normale de guvernare personalizarea puterii cunoaşte alte valenţe. S-a spus: nu întâmplător Attlee îi urmează lui Churchill. Graţie lor. Atomizarea relaţiilor sociale din cadrul societăţii de masă. prin intermediul imaginii telegenice: „Iar liderul atinge cu plăcere această coardă sensibilă a familiarităţii – chiar factice – şi a raporturilor afective – chiar iluzorii“50. fenomenele de alienare. elimină şomajul. cu un muncitor sau intelectual.mitică. cu eroul preferat.) Criză majoră. (. până la autoiluzionare. În societăţile contemporane. în situaţii limită puterea se concentrează într-o personalitate puternică pentru a se exterioriza apoi în prerogativele excepţionale ale acesteia pentru salvarea grupului sau comunităţii respective. risc de război civil sau de conflict cu străinătatea. 76 . „suprapersonalizarea“ puterii. eliberează poporul de robia colonială sau internă. conferindu-le calităţi extraordinare. al Întemeietorului.

din nevoia de legitimitate harismatico–personală a regimurilor politice totalitare care nu mai pot marşa doar pe forţă armată pentru a se întreţine. a doua provine din meritele excepţionale ale persoanei în cauză. Puterea personală nu trebuie confundată cu puterea harismatică: în timp ce prima provine din caracteristicile unui regim şi culturi politice de a favoriza concentrarea puterii în mâinile unei singure persoane. Această putere sacralizată forţează adeziunea intimă şi se inserează într-o participare comunitară. prerogativele puterii politice deţinute de şeful de trib. 2. schizofrenie etc. 3. de rege sau de împărat sunt transferate în persoana preşedintelui (Sese Mobutu Seko. existenţa şi recunoaşterea unor merite reale sau imaginare. Ahmet Sekou Touré etc.). caracterul şi rolul providenţial al personalităţii pentru destinele comunităţii. pentru reconstrucţia economică a ţărilor respective.) care reclamă o adecvare a tehnicilor de propagandă la nevoile unei astfel de personalităţi. fie 77 . În general. Kenneth Kaunda. ideologiile s-au compromis. prodominante în aceste ţări.).3. explicându-i politica dusă în numele său (. deci singura şansă de salvare a acestor regimuri este apariţia unei personalităţi providenţiale care datorită calităţilor ei excepţionale salvează poporul din robia Faraonului şi îl duce în pământul Făgăduinţei. persistenţa culturilor de supunere (de alienare) în regimurile totalitare care favorizează supunerea faţă de aceşti conducători ale căror calităţi naturale se instituie într-un fel de pedagogie politică la scara întregii naţiuni: „Dascălul binevoitor se apleacă asupra poporului – copil.. Această exagerare poate proveni din trei surse: 1. culturile politice şi formele de legitimitate pot configura alte canale de manifestare a puterii politice în societăţile contemporane. Costurile sociale ale forţei sunt prea mari. cultul personalităţii apare în regimurile totalitare fie de dreapta. exagerarea lor până la idolatrizare şi de aici 3. Ea reclamă adorarea devotată şi supunerea temătoare“51.. predispoziţiile psihopatologice ale liderului (paranoia.8. necesitatea concentrării tuturor energiilor întrun singur partid şi în jurul unui conducător unic. 2. Este cazul liderilor naţionalişti din ţările africane care şi-au câştigat independenţa în anii ’60 şi care reclamă. noţiunea de cult al personalităţii vizează exagerarea conştientă a unor calităţi reale sau imaginare ale liderilor politici. Tot astfel. De asemenea. Kwame N’Krumach. Am văzut că mecanismele de producere a fenomenului de personalizare a puterii ţin de logica formării reprezentărilor sociale cu privire la finalitatea puterii într-un grup. Construcţia cultului personalităţii presupune următoarele etape sau condiţii: 1. Puterea personală şi cultul personalităţii. În cadrul culturilor politice parohiale.

După Congresul al X-lea al partidului (august 1969) încep să apară „martori oculari“ care afirmă anumite evenimente din viaţa lui Ceauşescu care îl prevesteau pe marele erou: foşti ilegalişti. Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu s-a constituit progresiv. combinate cu aureola de lider providenţial. Ceauşescu a profitat de deschiderea naţionalistă a lui Dej pentru a evidenţia raportul masă–personalitate atât de scump doctrinei marxiste. Ea este pregătită cu grijă: începe prin evidenţierea calităţilor excepţionale cu ocazia unui eveniment politic important. toate aceste calităţi se asamblează într-un model moral–politic care se va constitui într-un reper esenţial al cultului: imaginea revoluţionarului de profesie. al P. punând în circulaţie marile valori naţionale. A doua etapă în impunerea cultului personalităţii este schimbarea bruscă de macaz. din 3–5 noiembrie 1971 privind îmbunătăţirea activităţii cultural–educative şi a muncii ideologice de formare a omului nou. ideologia pe care o slujeşte şi popor. R. a romantismului revoluţionar. C. decizii politice pline de inspiraţie care atestă o îmbinare fericită dintre o intuiţie vizionară şi justeţea ideologică a liniei partidului.de stânga. După celebrul discurs din balconul fostului C. radioasă şi energică. al P. La plenara C. a revoluţionarului neînfricat care nu cunoaşte obstacole în 78 . Mai mult. În România comunistă. Ceauşescu a preluat direct premisele acestui cult vizibile în ultimii ani ai domniei lui Dej (1962–1964) când acesta folosea frecvent tehnicile populiste. împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele membre ale Pactului de la Varşovia propaganda focalizează treptat asupra imaginii lui Nicolae Ceauşescu vectorii calitativi care să-i stabilească aura: figura de lider politic tânăr. el capătă o dezvoltare deosebită în condiţiile crizei de legitimitate a regimurilor politice. tovarăşi de închisoare. R. Reînviind vechile tradiţii istorice. C. constructor conştient şi devotat al socialismului. cultul personalităţii este o consecinţă directă a structurilor regimului totalitar care propulsează liderul într-o poziţie de comandă privilegiată datorită prerogativelor excepţionale ale funcţiei care duce la concentrarea maximă a puterilor de control şi decizionale în mâinile unei singure persoane. C. Ca şi în multe alte domenii. În căutarea acelui dram de legitimitate care să justifice sistemul practicile populiste împreună cu tehnicile de propagandă au rolul de a evidenţia unitatea de gând şi de voinţă dintre conducător. muncitori şi ţărani. pe măsură ce sistemul îşi trăda neputinţa de a realiza acea „unitate de gând şi de voinţă“ a întregului popor în jurul partidului. de contacte directe cu poporul. Ceauşescu focaliza simpatia şi interesul maselor în jurul numelui său. În toate aceste interviuri sunt evidenţiate anumite calităţi morale şi intelectuale care anunţau personalitatea de excepţie de mai târziu. C.

C. amplifică până la cote delirante imaginea de supraom a secretarului general. ataşament necondiţionat faţă de cauza socialismului. Dar mai presus de toate trebuia evidenţiată unicitatea geniului său. de multe ori unda de şoc a propagandei blochează dimensiunea critică a 79 . aproximativ o oră şi jumătate sunt dedicate exclusiv activităţii lui Nicolae Ceauşescu. din cele două ore de emisiune a postului naţional de televiziune. vizitele internaţionale ale familiei prezidenţiale. Vacuitatea ideatică este compensată prin dezvoltarea pe orizontală a superlativelor. fără tragere de inimă. În ce constă acesta şi cum contribuie mass–media la inocularea în conştiinţa maselor a existenţei calităţilor supranaturale ale Conducătorului? Fiind monopol de partid şi de stat. mulţimea îl acceptă din teamă. Obţinută prin eliminarea din câmpul vizual a tot ce ar putea concura la puritatea ei. prezentate ca strălucite solii de pace şi prietenie ale poporului român. Expresii ca „baciul naţiunii“.urmărirea idealului. materializată în infailibilitatea programelor de dezvoltare a ţării pe termen lung şi în perspectivă. În fiecare zi. Aceşti vectori ideologici ai imaginii recuperează imaginea. Complicitatea ascunsă dintre ideologie şi mass–media poate fi decodificată dacă urmărim construcţia tehnicilor de propagandă în edificarea cultului personalităţii. (noiembrie 1974) cultul lui N. „geniul din Carpaţi“. alături de mijloacele de coerciţie. „Animalele dresate“ se înscriu în acest ritual. Fericirea şi bunăstarea poporului român erau funcţie de inspiraţia acestui „geniu al Carpaţilor“. dragoste faţă de popor. ea trebuia să evidenţieze calităţile impresionante ale liderului: putere de muncă şi inteligenţă neobişnuite. Vizitele de lucru în diferitele judeţe ale ţării. Dar nu reuşeşte întotdeauna. născut parcă într-o simbioză organică cu destinele naţiunii române. Ceauşescu tehnicile de poziţionare a imaginii. „eminentă personalitate politică internaţională“ nu mai denotează nimic. R. oportunism. Dumitru Popescu îl proclamă la Congresul al X-lea „baciul naţiunii“ iar echipele de „aplaudaci“. Ceauşescu atinge apogeul. Limba de lemn este materialul din care se confecţionează hagiografia ditirambică. mijloacele de informare în masă cultivă şi propagă în realitatea cotidiană a României numai figura de excepţie a Conducătorului. organizate în special în principalele mass–media. După proclamarea sa ca preşedinte al Republicii (28 martie 1974) şi mai ales după Congresul al XI-lea la P. „marele erou“. „stejarul din Scorniceşti“. evenimentele politice importante din ţară acaparează spaţiul informaţiilor publice. Omul încearcă să scape prin mimetism. prin mecanismele de dedublare. frecvenţa lor marchează un spaţiu concentraţionar în care gândirea devine captivă prin obligativitatea supunerii la dogmă. Violenţa simbolică este totală: mecanismele de apărare ale Eului sunt ameninţate. Supraomului nietzscheean în manieră ateistă. Mass–media şi aparatul de propagandă concentrează asupra lui N.

deşi trădează un determinism mecanicist al gândirii. limitarea resurselor într-o lume în care imperativele consumului şi ale dezvoltării devin tot mai presante pun într-o nouă lumină acest raport. procesele ei cognitive sunt grav afectate şi el capitulează în singurătate şi neputinţă. anumitor state neascultătoare din America Latină şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cele mai strânse relaţii pe care puterea politică le întreţine în lumea contemporană sunt relaţiile cu puterea economică şi puterea militară. Într-o epocă a interdependenţelor tot mai accentuate.gândirii. strategiile dezvoltării elaborate de puterea politică lipsesc sau se reduc la simple paleative lipsite de consistenţă sau de structură. Într-adevăr. Ea nu mai poate crea alternative viabile şi durabile. datorită rarităţii resurselor. a şantajului. toate acestea arată preponderenţa politicului asupra economicului. eficienţa economică. multe state şi-au schimbat politica externă sau au renunţat la anumite decizii politice ca urmare a presiunilor economice. capacitatea sistemului economic de a produce avuţie naţională. Pe de altă parte. V. blocarea împrumuturilor. 80 . fie că este depăşită de complexitatea cererilor care aşteaptă să fie rezolvate de către sistemul politic. Relaţiile puterii politice cu alte forme de putere. Oricum. reflectă un adevăr incontestabil al epocii actuale. În al doilea rând. A. Lenin şi Mao Ze Dong care. În al treilea rând. cercetarea ştiinţifică şi bogăţiile naturale. 3. rapiditatea cu care acestea sunt introduse în procesele de producţie. Ca instanţă a soluţionării problemelor interne ale unui popor sau a conflictelor dintre state puterea politică este vlăguită. puterea economică a devenit un factor decisiv de influenţă a orientării deciziilor politice. Care sunt resursele puterii economice apte să influenţeze sau să determine puterea politică? În primul rând. Este cazul marilor puteri care uzează de atuurile lor economice pentru a determina conduita politică a celorlalte state. Embargourile impuse de S. a boicotului şi embargoului economic. fie se epuizează în lupta pentru hegemonie. Mai ales în zilele noastre. I. ele fiind înlocuite cel mai adesea cu „tunuri de imagine“ cu efecte catastrofale pe termen lung. bunuri şi valori competitive la export. având punctul de sprijin în ramurile de vârf ale economiei. fenomenele globalizării şi integrării regionale au pus într-o lumină cu totul particulară rolul puterii economice şi militare în detrimentul puterii politice. criza materiilor prime. acordarea unor preţuri preferenţiale sau prohibitive la gazele naturale de către Rusia în funcţie de orientarea politică a partenerilor săi economici. „Politicul ca expresie concentrată a economicului“ şi „Puterea iese din ţeava puştii“ sunt două metafore politice aparţinând celor doi lideri comunişti celebri. 9. U.

relaţiile dintre resursele economice. în lupta pentru cucerirea puterii în desfăşurarea unei revoluţii. U. din cauza penuriei de resurse economice. În al treilea rând. adică de mărimea trupelor efectiv angajate. deoarece sancţiunile politice şi economice sunt neutralizate de forţa sa militară. precum economiile americană şi sovietică. nu are puterea economică şi militară a Rusiei şi S. China este o mare putere în devenire. S-ar putea reprezenta. cum ar fi concurenţa dintre S. Pe baza acestor relaţii putem înţelege formarea polilor de putere şi anumite tendinţe în politica internaţională actuală. puterea politică trebuie să controleze puterea militară. când mobilizarea resurselor economice pentru fabricarea materialului de luptă şi desfăşurarea operaţiunilor militare este absolut necesară. gradul de înzestrare tehnică: cele mai avansate descoperiri ştiinţifice sunt aplicate în tehnică de luptă: războiul stelelor. la un statut hegemonic în relaţiile internaţionale.În ce priveşte puterea militară. Ca şi U E. în primul rând a hidrocarburilor. politice. puterea militară este funcţie şi de moralul trupei. morală şi psihologică a soldaţilor şi ofiţerilor. armele tectonice. deşi tehnologiei sale militare îi mai sunt necesari 10–15 ani pentru a ajunge la statutul de forţă de descurajare în zonă. în condiţii de criză politică sau de conflicte armate. Pe de altă parte. militare şi culturale dintre principalele ţări şi puteri ale lumii. sub o formă grafică. Exemplul celui de-al doilea război mondial este sugestiv în această privinţă: economiile germană şi japoneză nu au fost pregătite să suporte efortul de război pe o perioadă îndelungată. Exemplele sunt numeroase: rolul armatei în loviturile de stat din Lumea a Treia. Puterea economică influenţează puterea militară. Uniunea Europeană. precum şi de capacitatea de mobilizare a masei de rezervişti. mai ales în cadrul unor războaie de lungă durată. Care sunt resursele puterii militare în epoca actuală? În primul rând. şi nu poate aspira. regimul franchist în Spania etc. A. există situaţii când ea scapă de sub control. telepatice fac ca armatele clasice să devină o expresie a umanismului. ea poate devansa puterea politică. adică de valoarea profesională. de operaţiunile secrete din spatele fronturilor când se încalcă frecvent nu numai drepturile omului dar se subestimează şi ordinele politice de la Centru. deşi are o putere culturală incontestabilă. puterea militară mai dispune de număr. Pe lângă armele de distrugere în masă. genetice. regimul coloneilor în Grecia şi Spania. de regulă. Deşi. 81 . scuturile antirachetă. şi China în ce priveşte fluxul vânzărilor de hidrocarburi din Golf. U. În schimb. A. Este vorba de vastele teatre de operaţii militare. deocamdată. rezervele importante de hidrocarburi ale Rusiei îi aduc acesteia importante concesii politice din partea celorlalte ţări.

de aceea. Mai tehnic definită.10. structura şi sursele puterii şi credinţele. 2. opiniile şi orizontul de aşteptare al electoratului despre şi de la puterea respectivă. în primul rând. Seymour Martin Lipset vede în legitimitate „capacitatea unui sistem de a naşte şi menţine credinţa că instituţiile politice existente sunt cele mai bune posibil pentru societate“53. influenţa politică. atâta nevoie de a se justifica precum inegalitatea care derivă din putere. de atribute. Aceste atribute fundamentale sau însuşiri definitorii ale puterii politice sunt următoarele: 1. După cum vom vedea. implicit. 5. Legitimitatea este un principiu de întemeiere şi justificare ale unei ordini politice sau ale unui regim politic care presupune. legitimitatea îi conferă statut de drept şi de fapt unui guvern în a-şi exercita atribuţiile puterii şi. Manifestarea acestor mecanisme în viaţa socială presupune un set de principii. Legitimitatea este credinţa cetăţenilor că autorităţile politice au dreptul să guverneze şi să ia deciziile de rigoare. recunoaşterea acestui drept şi competenţă de către cei guvernaţi. „umanizată“ în vederea asigurării unei gestiuni eficiente a proceselor socio–politice. Din această recunoaştere a autorităţii guvernanţilor rezultă şi obligaţia guvernaţilor de a se supune.3. Prezenţa sau efectele puterii în sistemele politice nu pot fi înţelese fără cunoaşterea mecanismelor funcţionale prin care aceasta îşi realizează funcţiile. 1. Această justificare a dreptului de a conduce se bazează pe o relaţie reciprocă: între oferta clasei politice şi cererea electoratului trebuie să existe garanţia responsabilităţii morale şi obligaţiei politice. „Impunând o anumită reciprocitate tacită şi liber consimţită. Iar Juan Linz propune o definiţie similară: 82 . Legitimitatea politică. autoritatea politică. 4. consensul. Principiile legitimităţii sunt justificări ale puterii. 3. autoritatea legitimată printr-o asemenea recunoaştere“52. Legitimitatea este. 6. raţionale şi autonome. legitimitatea reprezintă gradul de concordanţă dintre natura. prestigiul. obligaţia politică. legitimitatea politică. ca între persoane libere. relaţia dintre aceste atribute conferă puterii adevăratele ei dimensiuni social–umane. Atrbutele fundamentale ale puterii politice. pe de altă parte. un act de credinţă şi se bazează pe identitatea de valori şi obiective împărtăşite în comun de cei doi poli ai guvernării: clasa conducătoare şi electoratul. încrederea şi conştiinţa guvernanţilor în dreptul şi capacitatea lor de a guverna şi. de norme şi reguli prin care puterea politică este domesticită. 7. în ultimă instanţă. forţa. adică ale dreptului de a comanda: pentru că dintre toate inegalităţile umane nici una nu are consecinţe atât de importante şi.

stilul lor de conducere. în ultimă instanţă. lider militar. Crezându-se infailibil. energic debordantă. Specific acestui tip este preponderenţa factorului religios în cadrul sincretismului etico–politico–religios. conştiinţa juridică şi conştiinţa morală: „Gradul cel mai înalt al conştiinţei morale corespunde unei morale universale reductibile la normele de 83 . reuniţi în organismele de conducere ale comunităţii (Sfaturi obşteşti. în consecinţă. unde regii şi împăraţii sunt locotenenţi ai lui Dumnezeu. la domnia unei camarile. în dispreţul oricăror forme colegiale sau de consultare. de opinii şi de atitudini specifice culturilor politice din ţara sau din zona respectivă. dar este de naştere superioară. justificare şi recunoaştere a unei ordini politice sau sistem de guvernământ. instituţiile politice sunt mai bune decât oricare altele şi trebuie. Valorile şi normele care contribuie la formarea legitimităţii legal–raţionale întreţin relaţii complexe cu adevărul. Sociologul german Max Weber a elaborat primul o tipologie a formelor de legitimitate politică. făcând inutil rolul de intermediar al instituţiilor politice. intuiţie vizionară. O altă componentă este gerontocraţia. bătrânii ar comunica cu spiritele strămoşilor care le-ar descifra viitorul. În general. talent oratoric ieşit din comun impune o legătură directă între Conducător şi mase. El a dedus aceste principii din sistemele de credinţe. plecând de la principiile de întemeiere. Areopag. la corupţie şi. Acest tip de legitima se poate uşor transforma într-un fel de liturghie naţională în care marele preot îşi mântuieşte poporul său.).). Regele este nu numai un favorit al zeilor. De aici un pericol major care poate apărea. la pierderea simţului realităţii. Esenţa acestui tip de legitimitate constă în proiecţia ordinii divine pe pământ. toate speranţele şi aşteptările se îndreaptă spre personalitatea providenţială a liderului care poate găsi soluţii neaşteptate la toate problemele. să te supui lor“54. datorită vârstei. c) Legitimitatea legal–raţională caracterizează regimurile democratice contemporane.„credinţa că în ciuda insuficienţelor şi slăbiciunilor lor. ceea ce va duce. a unei nomenklaturi. acest tip de lideri îşi vor impune doctrina lor. ceea ce este mai grav. unşi prin graţia şi voinţa lui. ceea ce se transmite ereditar printr-un drept natural la succesiunea pe tron („os domnesc“). puterea bătrânilor. Această componentă are reminiscenţe mitico–magice după care. Aceste calităţi excepţionale (harisma) inteligenţă ieşită din comun. a) Legitimitatea istorico–tradiţională se întâlneşte îndeobşte în societăţile antice şi medievale în cadrul formelor de guvernământ monarhice şi al regimurilor aristocratice. b) Legitimitatea harismatico–personală se formează datorită calităţilor excepţionale ale Conducătorului (Rege. Senat etc. Preşedinte. forţă hipnotică a privirii. sindical etc.

iar legitimitatea cu legalitatea.. pentru a-şi menţine credinţa în 84 . „Credinţa în legitimitate se restrânge la credinţă în legalitate.) ci şi sistematică (apelând la soluţionarea argumentativă a pretenţiei sale de validitate)“55. şi valabilitatea lor faptică. nu este suficient. conform unui sistem. legitimitate şi legalitate Raportul dintre legitimitate şi legalitate a constituit o sursă de confuzii în teoria politică şi a reprezentat un adevărat nod gordian al ei. adică în procedura formală corectă a creaţiei juridice şi a aplicării dreptului. ba chiar şi a fiecărei şanse de viaţă“. Pentru că în procesul validării normelor juridice valoarea de adevăr a acestora a fost considerată implicit realizată. Pentru susţinătorii pozitivismului juridic dominaţia este considerată legitimă dacă sunt îndeplinite cel puţin două condiţii: a) ordinea normativă trebuie să fie instituită pozitiv şi b) tovarăşii de drept trebuie să creadă în legalitatea ei.bază ale discursului raţional. O procedură nu poate produce ca atare legitimare. Pentru a fi legitime. afective sau raţionale. Baza legitimităţii lasă să se recunoască pe ce ultime principii poate fi întemeiată „valabilitatea“ unei dominaţii. Dimpotrivă. Dacă dreptul este „voinţa clasei dominante ridicată al rang de lege“ atunci conţinutul democratic al normei juridice devine ficţiune pură. el nu trebuie să se mulţumească doar cu argumente materiale. Ce se întâmplă însă în cazul violenţei revoluţionare când legalitatea este suspendată şi când însuşi sistemul juridic are nevoie de legitimitate în cadrul noului regim politic. sunt legitime prin ele însele. pe de altă parte. prezente în orice constituţie liberală şi să reflecte valorile umanismului validate raţional ca valori ale adevărului şi ale conştiinţei civice. în cazul dependenţei de adevăr a credinţei în legitimitate este evident că apelul la faptul că statul poate să exercite monopolul creaţiei juridice şi al aplicării dreptului după reguli raţionale legiferate. este suficient apelul la înfăptuirea legală a unei decizii. mai degrabă însăşi procedura reglementară este obligată la legitimare“57. adică pretenţia la supunerea funcţionarilor faţă de stăpân şi a celor dominaţi faţă de ambii“56. Concepţia lui Max Weber despre dominaţia legitimă poate ajuta în explicarea acestui raport: „Conceptul lui Max Weber al dominaţiei legitime îndreaptă atenţia asupra relaţiei dintre credinţa legitimităţii şi potenţialul de justificare a ordinilor pe de o parte. care ridică o pretenţie de superioritate nu numai empirică (. Întrucât orice regim politic simte „nevoia de autojustificare a fiecărei puteri. Sub influenţa pozitivismului juridic al lui Hans Kelsen şi a decizionismului lui Carl Schmitt s-a considerat că normele de drept au suficientă validitate raţională şi imperativă. partea a fost identificată cu întregul. a.. în raport cu o valoare. ele trebuie să respecte principiile statului de drept.

Cel care este dotat cu autoritate va fi mai puţin caracterizat printr-o forţă în sensul energetic al termenului decât prin capacitate de a face ca lucrurile să se întâmple. care ia o iniţiativă. în condiţiile manifestării autorităţii politice. Este calificat de auctor în orice domeniu. cauzele pe care se sprijină în mod explicit au doar o însemnătate psihologică. „Sensul primar al lui augeo se regăseşte prin intermediul lui auctor în auctoritas. dacă credinţa în legitimitate este concepută ca un fenomen empiric. creează ceva. care. „Aşadar. care garantează. între fiinţe umane capabile de reflecţie şi prevăzute cu autonomie. Raportul dintre politică şi morală capătă. în mod explicit. Ca atribut al puterii politice. Dacă însă pentru fiecare credinţă în legitimitatea eficientă se presupune o raportare imanentă la adevăr. cel care „promovează“. atribut care este privilegiul zeilor sau al naturii59. Deoarece orice legitimitate trebuie să se sprijine pe adevăr. care este primul ce produce o activitate oarecare. care dă naştere unei legi“60. În acţiunea ei în viaţa politică autoritatea se bazează pe mecanismele psiho–sociale ale influenţei şi prestigiului. autoritatea ridică probleme deosebit de delicate deoarece manifestarea ei în viaţa socială depăşeşte mecanismele de legitimare ale puterii şi raportul dominaţie–supunere. al influenţelor reciproce dintre oameni în păstrarea echilibrului social. acest lucru depinde de prejudecăţile instituţionalizate şi dispoziţiile comportamentale observabile ale grupului de referinţă. în sfârşit.propria legitimitate. legitim instituită. b. motivele pe care aceasta se sprijină. a face să apară ceva din afara mediului său de origine. Capacitatea puterii politice de a se face ascultată fără a se recurge la forţa coercitivă a statului. o relevantă particulară. au o pretenţie de validitate raţională care poate fi verificată şi criticată independent de eficienţa ei psihologică“58. Orice cuvânt pronunţat de autoritate determină o schimbare în lume. Diferenţele în asemănare sunt impulsul fondator al autorităţii. autoritatea politică Provine din verbul latin augur. dacă astfel de cauze stabilizează în mod satisfăcător o anumită credinţă în legitimitate. augeo – a produce afară din sine. Relaţia de autoritate ia naştere din înseşi procesele de socializare. 85 . Ele conştientizează rolul valorilor. această calitate misterioasă demonstrează că augeo exprimă puterea care face să răsară plantele. fără raportare imanentă la adevăr. cel care fondează. valorile şi normele după care se formează motivaţiile au o relaţie imanentă cu adevărul şi cu dezvoltarea conştiinţei morale. este „autorul“.

de aici rezultă următoarea concluzie: cu cât acceptarea ordinelor pe baza credinţei într-un sistem de valori comune predomină cu atât legitimitatea puterii este mai mare şi cu cât puterea încearcă să se impună prin forţă cu atât legitimitatea şi autoritatea puterii se vor diminua proporţional. datorită acestor valori recunoscute ne supunem fără intervenţia unei forţe sau din teama că vom fi pedepsiţi dacă vom face sau nu vom face cutare lucru. În general. apelându-se. autoritatea este recunoscută. Dimpotrivă! După cum au demonstrat Max Weber şi apoi Talcott Parsons între autoritate şi 86 . comportamentul unei persoane. În acelaşi timp. competenţa. autoritatea morală asimilează prestigiul. la forţă şi violenţă“. iar puterea este atât recunoscută cât şi impusă. ceea ce face ca ea să fie confundată când cu autoritatea actelor administrative. autoritatea politică are prin excelenţă trei note definitorii: 1. ca şi celelalte forme ale autorităţii.Ca atribut al puterii. când este impusă. (Dicţionarul Enciclopedic Român) În literatura de specialitate s-a insistat mult asupra sensurilor pe care le degajă conceptul de autoritate în contextul mai larg al raporturilor dintre puterea politică şi autoritate: „Puterea implică forţa. Dacă normele morale trebuie să guverneze comportamentul politic. ca şi prin statutul şi calităţile morale şi profesionale ale conducătorilor: 2. Deşi autoritatea politică implică ideea de supunere. Aceasta nu înseamnă că doar sistemele comune de credinţă (ale guvernanţilor şi guvernaţilor) asigură eficienţa autorităţii politice în viaţa unei comunităţi. 3. violenţa şi coerciţia. când cu autoritatea organelor de stat. când cu autoritatea unei funcţii. sens relaţional: influenţa exercitată de o persoană. sens instituţional: autoritatea este percepută ca un organ de stat competent. autoritatea politică trebuie să aibă şi are o dimensiune deontologică. investit cu dreptul de a lua decizii sau de a emite dispoziţii cu caracter obligatoriu pentru comunitate. prin legitimitatea şi prestigiul acestor. autoritatea are mai multe forme şi canale de manifestare. Şi în cazul autorităţii politice ne supunem „de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni“ în faţa unui lider recunoscut pentru prestigiul său moral şi competenţa sa profesională. spre deosebire de putere. organizaţie sau instituţie în diferite sfere ale vieţii sociale. sens funcţional: puterea şi dreptul de a emite acte şi dispoziţii cu caracter obligatoriu sau de a impune ascultarea în temeiul unei calităţi politice sau împuterniciri speciale. autoritatea implică convingerea şi recunoaşterea. În conţinutul ei. ceea ce facilitează procesele de influenţă socială. Întrucât autoritatea reprezintă acceptarea şi recunoaşterea regulilor de convieţuire pe baza convingerii în valabilitatea unui sistem de valori comun împărtăşit.

totuşi. Modificarea comportamentului unui subordonat este posibilă datorită faptului că acesta „se bazează în acţiunile sale mai degrabă pe raţionamentul superiorului decât pe propriul său raţionament“65. Kaplan definesc autoritatea ca „putere formală“ sau ca putere aşteptată şi legitimă. Puterea tinde întotdeauna să devină legitimă. pe de o parte. dominaţia („autoritatea“) poate să se sprijine. G. să se transforme într-un raport autoritar61. într-un caz particular. c. adică drept putere legitimă instituţonalizată: „în organizaţiile formale. ci numai de influenţă (. Pentru Max Weber. 87 . pe cele mai diverse motive ale supunerii: de la trista obişnuinţă la pure consideraţii raţionale. Simon au demonstrat în mod convingător că influenţa este un exemplu deosebit de cauzalitate care constă în modificarea reacţiilor unei persoane ca urmare a acţiunilor altei persoane.constrângere nu există un raport disjunctiv–exclusiv. R. Ei au insistat în mod deosebit asupra efectelor pe termen lung asupra comportamentelor politice pe care le au aceste elemente corelative ale puterii politice. Leibenstein observă că. în aceste sens. Autoritatea este acea putere recunoscută care se exercită în cadrul unei structuri şi dă naştere la o ierarhie bazată pe relaţia comandă–ascultare. adică recunoscută.. A. interior sau exterior. Lasswell şi A.. considerată justă de către subordonaţi. „Înţelegem prin dominaţie şansa pe care o au anumite ordine specifice (sau toate celelalte ordine) de a găsi ascultare din partea unui grup determinat de indivizi. de a se supune“64. nu mai există o relaţie de autoritate. autoritate şi dominaţie sunt sinonime. Nu e. Bierstedt consideră şi el autoritatea în acelaşi mod. După Max Weber. baza şi resursa autorităţii constă în capacitatea ei de a se impune. dintre influenţă. Leibenstein vede autoritatea ca putere „reciproc recunoscută“: „trebuie să existe o recunoaştere anterioară (sau contract) aşa cum între potenţialul superior şi potenţialul subordonat există acea relaţie unidirecţională (articulată în roluri). făcând apel la convingere şi nu la constrângere. vorba de o şansă oarecare de a exersa „putere fizică“ şi „influenţă“ asupra altor indivizi. în lipsa unei asemenea recunoaşteri sau contract. Orice adevărat raport de dominare comportă un interes. March şi N.)“63. puterea socială se transformă în autoritate“62. persuasiune şi manipulare. Astfel J. aceasta existând prin dreptul legitim al puterii de a comanda împuternicită cu autoritate. Max Weber vede autoritatea într-un raport cvasi–identic cu dominaţia. pe de alta. influenţa şi prestigiul După al doilea război mondial sociologii şi politologii au insistat îndeosebi asupra genului proxim şi diferenţei specifice dintre putere şi influenţă.

(.. frumuseţea fizică şi chiar recompensele personale ca recunoştinţa sau afecţiunea. pot să apară sau să nu apară împreună“66.. Alături de alte resurse ale influenţei: competenţa. deopotrivă.) Competenţa poate să nu fie apreciată şi influenţa poate fi ineficace. Dar şi exercitarea influenţei comportă sancţiuni care. – influenţa care emană din structurile de putere este o prelungire a autorităţii politice. mai puţin rigidă. capacitatea unui agent de a exercita influenţă depinde de capacitatea personală a agentului şi nu de autoritatea poziţiei sale administrative descrisă în regulamentele interioare şi în norma juridică. sentimentul apartenenţei în general). importante pe plan sociologic. (. iar cele două fenomene. competenţa. O resursă esenţială a influenţei politice este prestigiul. credibilitatea.) Prestigiul nu ajunge pentru a crea putere. pe prieteni şi pe duşmani. Lasswell şi A. chiar dacă nu înseamnă în mod necesar violenţă. calificarea. Influenţa poate converti un prieten.. 88 . afectează anumite valori (aprobare. Influenţa nu cere putere.Conform majorităţii teoriilor despre influenţa socială. iar grupuri prestigioase. iar una din consecinţele acestui fapt este un tip de stratificare ce apare în societăţile omeneşti.. dar puterea cere supunerea noastră... iar puterea se poate dispensa de influenţă. În legătură cu raportul dintre putere şi influenţă se poate observa următoarele: – puterea operează asupra voinţei. ea mai depinde şi de posesiunea sau controlul resurselor de valoare: bogăţia. – influenţa nu este exercitată de structuri particulare de putere ci de aceleaşi structuri de putere printr-un tip de legătură sau de comunicare mai elastică.) puterea şi influenţa pot apărea izolate una de alta şi astfel ele sunt variabile independente . în sensul că grupuri puternice tind să aibă prestigiu.. obiectivitatea. Cu privire la faptul dacă puterea şi influenţa interacţionează sau nu în momentul manifestării lor în viaţa politică: „(. dar puterea poate constrânge. dezaprobare. afirmând că puterea nu este decât un tip particular de exercitare a influenţei prevăzută cu sancţiuni..) Influenţa este persuasivă.. H. dar puterea nu poate fi contestată“67. în timp ce puterea este coercitivă. informaţia. Kaplan insistă şi ei asupra distincţiei dintre putere şi influenţă. (.. prestigiul. putere. Prestigiul separă net atât oamenii cât şi grupurile între ele. De asemenea. influenţa asupra schimbării comportamentului. Ne supunem în mod voluntar influenţei. prestigiul determină ca acţiunea unui actor politic să aibă influenţă: „Prestigiul poate fi interpretat ca ceva ce câteodată este legat de putere.

Persuasiunea reduce opoziţia faţă de proiectele puterii şi la costuri scăzute faţă de utilizarea forţei. bunătate fără ursuzlâc“70.. deci. De aceea. a „marelui om“ era intermitentă. mai bătrâni. Singurele diferenţe între ei sunt cele inerente fizicului şi personalităţilor lor (. Toţi sunt antrenaţi şi echipaţi pentru luptă şi le sunt disponibile aceleaşi arme şi acelaşi antrenament. În societăţile primitive.. Credinţa societăţii că abilităţile liderilor sunt superioare le conferă acestora puterea. influenţa derivă din genul de putere personală. Ea poate fi localizată în puterea personală a tatălui asupra membrilor familiei sale. 3. Deosebirea dintre influenţă şi persuasiune ar consta în „profunzimea efectelor lor: persuasiunea reprimă preferinţele subiectului. Între influenţa politică şi persuasiune există atât asemănări dar mai ales deosebiri.. Ambele se bazează pe sentimente şi valori ca şi pe utilizarea simbolurilor cu impact emoţional. Specific persuasiunii este înlocuirea stilului propriu de a gândi cu al altcuiva.) Puterea persuasivă acţionează mai rapid şi este mai puţin costisitoare decât influenţa dar este mai alienantă şi are un efect superficial“69. cu influenţa politică. considerat superior ca valoarea potenţială. Dezvoltarea politică limitată creează o situaţie în care respectul şi onoarea sunt indispensabile influenţei politice“69. unde autoritatea şefilor. generozitate. Radcliffe Brown afirmă că „onoarea şi respectul sunt acordate la trei categorii de persoane: 1. fără a le schimba. cu calităţi personale. ea este frecvent folosită pentru obţinerea consensului.. (. fragmentare şi egalitare. în aceeaşi situaţie el nu ar alege aceeaşi linie de conduită pe care el o avea înainte de exercitarea influenţei“68. dependenţi de favorurile lui şi.. fără nici o formă 89 mai scurt şi mai . O asemenea distribuţie inegală a prestigiului presupune că beneficiile şi respectul de care se bucură cei puţini reprezintă o recompensă pentru serviciile aduse de ei celor mulţi. pentru mobilizarea sprijinului şi pentru diminuarea opoziţiei faţă de scopurile puterii. dotaţi cu puteri supranaturale. Conducătorul grupului nu e susţinut de o forţă. Puterea persuasivă sau capacitatea de a convinge se caracterizează prin blocarea preferinţelor în faţa opţiunilor puterii. În ce priveşte distribuţia prestigiului în societăţile primitive.. „Exercitarea influenţei atrage o schimbare reală a preferinţelor actorului. „prestigiul e asociat.Raportul dintre influenţă şi persuasiune deschide o punte spre înţelegerea puterii simbolice ca formă de a obţine ascultarea fără să se recurgă la coerciţie sau la mijloacele violente. împreună cu manipularea şi propaganda. (.).) Deosebirea dintre influenţă şi persuasiune este analoagă deosebirii dintre educaţie şi propagandă. mai ales îndemânare la vânătoare şi la război. În aceste societăţi. 2. de specialişti ai violenţei. de obicei. pentru motive clare: conducerea prin constrângere e imposibilă aici. motivaţi să-i urmeze poruncile.

al acţiunilor rivale care ar putea. Ceea ce se poate vedea foarte limpede în cazul unei persoane respectate pentru măiestria la vânătoare şi pentru generozitate.de constrângere socială. opinia şi 90 . A da daruri îl obligă pe primitor faţă de donator. prestigiul este strâns legat de personalizarea puterii. deci. care. Astfel. D. S. cei înzestraţi cu generozitate de la natură. Pe lângă prestigiul lui războinic. Ca fenomen social–politic. adică de concentrarea speranţelor şi idealului naţional într-un lider harismatic. Prin acest schimb spontan. În general. care în urma debarcării cu cântec a lui Ion Iliescu. simpatia. Este cazul P. strălucirea liderului întăreşte coeziunea şi influenţa organizaţiei“74. salvând în felul acesta unitatea partidului de posibile fracţiuni. să-i dispute conducerea“75. cu talent şi energie sunt stimulaţi să producă mai mult. în timp. Fiind o instituţie a personalizării politice. foarte durabilă. fără aceasta. calităţilor pe care el le posedă şi pe care discipolii lui le admiră. Funcţia lui primară este de a soluţiona disputele care apar în cadrul comunităţii. Acelaşi fenomen se observă şi în cadrul partidelor politice contemporane unde un lider prestigios devine simbolul acestei instituţii şi poate avea un rol unificator şi de coeziune internă.. ea determină comportamente de supunere şi de disciplină. Mobilizând stima. Mai ales în faţa străinătăţii“73. În elucidarea raportului dintre putere şi influenţă specialiştii în comunicare au plecat de la analiza modului în care valorile influenţează comportamentul. „marele om“ are o anumită autoritate şi influenţă pe care încearcă să şi le sporească. Dar prestigiul are de asemenea. poporul se identifică „cu un şef prestigios. Mai ales la nivelul ţărilor din Lumea a Treia care îşi câştigaseră independenţa în anii '70. îi conferă acestuia un avantaj faţă de alte persoane sau grupuri72. abilitatea de a dansa sau de a face daruri au devenit forme instituţionalizate importante pentru a-şi demonstra superioritatea. Membrii mai neîndemânatici ai grupului o răsplătesc cu prestigiu şi influenţă în schimbul unei părţi din vânatul pe care ea îl doboară. şi o funcţie de stabilizare a puterii care beneficiază de el: „Şeful prestigios se bucură adesea de o putere foarte stabilă. iar cei care nu sunt au mai multă siguranţă că vor obţine cele necesare traiului“71. în primul rând. El îndeplineşte o funcţie de unificare a energiilor la nivelul unei naţiuni sau unor instituţii politice. admiraţia. „Marele om“ este actorul central în practicile politice şi economice şi în ritualurile care asigură redistribuirea bunurilor şi a resurselor de hrană la intervale prescrise. prestigiul devine un factor de ordine şi de coerenţă. a intrat în derivă. În societăţile arhaice egalitare prestigiul „marelui om“ derivă din capacitatea lui de a-şi exercita influenţa datorită. Căci acest prestigiu îl plasează la adăpostul criticilor şi. cu un erou fondator care stă garanţie pentru identitatea şi unitatea naţională.

informală. O trăsătură importantă a multor tipuri de resurse este faptul că ele pot fi grupate astfel încât să servească drept bază mai eficientă influenţei. Astfel de structuri se caracterizează prin următoarele: 1. De fiecare dată când X are influenţă 91 . Deoarece a avea influenţă înseamnă a ocupa o poziţie de valoare favorabilă. adică cu alte grupuri şi cu sistemul social global. în concordanţă cu tipul asociativ de relaţie). bogăţia. R. dorinţe etc.). forţa fizică şi chiar sentimentele personale precum recunoştinţa sau afecţiunea. Dahl vede în baza puterii unui agent „toate resursele – prestigiu. exercitarea farmecului personal etc. Conform politologului american. adică orice tip de grup care creează valori. În majoritatea teoriilor despre influenţa socială capacitatea unui agent de a exercita influenţă provine din posesia sau controlul resurselor de valoare. cea care face influenţa efectivă. ideală etc. un sentiment de apartenenţă sau de relaţionare care înseamnă şi un tip de legătură asociativă (care poate fi formală. în legătură cu scopurile propuse sau urmărite. putem descrie în termeni de valori condiţiile exercitării influenţei. Prin structură trebuie să înţelegem nu numai asociaţiile şi organizaţiile formale. un tip de raporturi cu exteriorul. Lasswell şi A. 4. între baza lui A şi reacţia lui B“78. baza este inertă sau pasivă. Kaplan definesc şi ei puterea şi influenţa în termeni de valori: „Valoarea de bază a influenţei este condiţia cauzală a exercitării ei. – pe care el le poate întrebuinţa pentru a determina comportamentul altui agent“77. Dahl ilustrează această caracteristică a bazei sugerând că în cazul Preşedintelui american. fapte. ameninţarea cu dreptul de veto. dar şi grupurile informale. un minimum de ierarhie (care poate să fie formală. obiecte etc. Dahl defineşte mijloacele puterii sau ale influenţei ca „activitate mediatoare a lui A. ea trebuie să fie exploatată într-un anumit fel dacă se urmăreşte să fie modificat comportamentul celorlalţi. organizarea de conferinţe de presă. ameninţarea cu apelul la corpul electoral şi la prerogativele sale constituţionale. prestigiul. capacitatea de a-i determina pe alţii să facă anumite acţiuni prin emisiunea de valori unii autori introduc noţiunea de „structură a puterii înţeleasă ca matrice a valorilor care tinde să le producă şi să le difuzeze“76. Definind puterea ca facultatea. Astfel „listele de resurse“ conţin elemente diferite cum ar fi: competenţa profesională. 2. R. scopuri. 3. un ansamblu de valori (interese.) care înseamnă şi un tip de comunicare funcţională în cadrul ei. R. mijloacele de influenţare ar include perspectiva poziţiei patronale.procesul de decizie dintr-o anumită sferă sau domeniu de activitate. Combinarea resurselor reprezintă adeseori un aspect deosebit exercitării influenţei. informală.

Acest autor distinge clar. consensul este un procedeu prin care autorizăm pe cineva să facă ori să se abţină să facă ceva (consens normativ). Această valoare este valoarea de bază a relaţiei de influenţă sau baza influenţei. Consensul fundamental presupune acordul cetăţenilor în jurul valorilor de bază. Aceasta este premisa antropologică pe care se înalţă regulile consensului fundamental al lui John Locke după care.“79. Consensul comportă un transfer de drepturi şi obligaţii. d. din punct de vedere conceptual. de unul singur. bogăţia lui Y. care influenţează. a profitului obţinut din funcţionarea regulată a instituţiilor şi a actelor imputate conducătorilor: el este fructul a ceea ce Lipset numea eficienţa unui regim. nu ar putea trăi. transfer ce poate fi abordat de două puncte de vedere: 1. pentru a beneficia de securitatea vieţii şi a bunurilor. Consensul procedural presupune acordul în jurul unui set de proceduri cu privire la luarea deciziilor de interes comun. transformă constrângerile efectiv suferite în comunitatea politică în obligaţii consimţite şi face din condiţiile raţionale ale coexistenţei politice o obligaţie pe care fiecare şi-o impune cu titlu de principiu. există o valoare faţă de care X ocupă o poziţie favorabilă şi din cauza căreia el îşi poate exercita influenţa asupra lui Y. Probleme deosebite se pun în momentul distingerii dintre consens şi legitimitate. consensul presupune comunicarea efectivă a intenţiei şi convingerea că cei cărora le-o comunicăm pot avea încredere că nu vom împiedica sau stânjeni acţiunea pe care şi-au propus să o realizeze (consens procedural). Se ştie că poate exista un lanţ de valori care operează ca bază într-o relaţie dată. ca obligaţii reciproc împărtăşite. Aceste proceduri presupun acordul de a fi în dezacord şi pasiunea pentru unanimitate. ca mecanisme de justificare şi manifestare a puterii în viaţa socială: Consensul procedează dintr-o evaluare a beneficiilor şi avantajelor simţite. şi dominaţia care decurge din procesele guvernării: „Este vorba aici de un calcul liberal care. 2. justificând raţional obligaţia. oamenii acceptă valorile de bază ale societăţii politice. în virtutea unei decizii luată de libertatea sa. legitimitatea – care implică o credinţă în valoarea socială a instituţiilor – şi eficienţă. luminată de raţiunea sa“80. la rândul ei. consensul Consensul derivă din acea sociabilitate înnăscută a omului care îl transformă în creator de cultură şi societate şi îl diferenţiază de restul vieţuitoarelor în sensul că fără comunicare şi fără interacţiune omul. X poate întrebuinţa bogăţia pentru a influenţa puterea. care corespunde aptitudinii funcţionale a unui regim de a percepe şi soluţiona problemele majore ale societăţii: „Prin eficienţă noi 92 .asupra lui Y.

urmându-l pe Easton. legitimitatea constă în demonstrarea uneia aptitudini de a asigura triumful valorilor. c) consensul la nivelul politicilor sau consensul politicilor84. eliberarea de umilinţa colonială. în toate cazurile proprietatea ce defineşte în ansamblu consensul ca acceptare este o „împărtăşire“ care oarecum leagă oamenii83. în trei niveluri ale consensului: a) consensul la nivelul comunităţii sau consensul de bază. deci. (. dar relativă: ea tinde să se şteargă concret. Aceste obiecte de consens–disensiune pot fi transformate. c) guvernele specifice şi politicile guvernamentale. (. după Lipset... Acest lucru este valabil pentru regimurile naţionaliste din ţările decolonizate unde construcţia naţiunii înseamnă cucerirea unei identităţi.) În ceea ce priveşte teoria democraţiei. Pentru a îndepărta riscurile unei confuzii între legitimitate şi consens trebuie.înţelegem randamentul funcţional – adică modul în care regimul se achită de sarcinile esenţiale ale guvernării. chiar dacă în mare noţiunea de consens ar putea fi o simplă acceptare (adică un consens într-o formă pasivă). Consensul nu este un consimţământ actual. 93 . la rândul lor. În toate cazurile. El nu presupune consimţământul activ al fiecăruia faţă de anumite lucruri. identificate cu viitorul justiţiei sau al libertăţii. într-un regim de democraţie liberală82. trebuie să distingem trei obiecte ale posibilei împărtăşiri: a) valorile ultime (cum ar fi libertatea şi egalitatea). În al doilea rând. b) regulile jocului sau procedurile. să amintim că legitimitatea unui regim decurge din identificarea sa cu un sistem de valori şi norme. Distincţie necesară. înţeles fiind că ea nu se reduce la aceasta.. speranţa unei puteri viitoare. acest lucru este valabil şi pentru dictaturile legitimate printr-o misiune istorică realizabilă în viitor: şi pentru democraţii. Astfel eficienţa unui regim asigură mai puţin legitimitatea sa decât ataşamentul său manifest la realizarea unui obiect suprem.. b) consensul la nivelul regimului sau consensul procedural. din aptitudinea sa prezumată de a asigura triumful valorilor socialmente dezirabile. aşa cum le poate concepe majoritatea populaţiei şi mai ales acele grupuri puternice precum armata sau marea finanţă“81.).

Explicaţi rolul controlului social în instituţionalizarea puterii. legitimitatea puterii. 94 . legalitate. 5. resurse materiale şi simbolice. 2. putere politică. Arătaţi diferenţele dintre putere şi influenţă. 8. 3. influenţă. control social. lege. forţă. 6. dominaţie.TERMENI–CHEIE: putere. coerciţie. instituţionalizarea puterii. Definiţi influenţa şi consensul politic. Definiţi legitimitatea şi autoritatea politică. Explicaţi diferenţele dintre paradigma clasică şi cea postmodernă ale puterii. 4. ÎNTREBĂRI: 1. Definiţi puterea politică. prestigiu. Explicaţi diferenţele conceptuale dintre principalele definiţii ale puterii politice. consens. autoritate politică.

The Concept of Power. P. 98. 32 Ibidem. 226. cap. ROBERT. 24 RUSSELL. THOMAS. 11 BARBER. p.. 1975. The Story of Linguage. 1948. 1975. The History of Sexuality. KELLNER. Contexts. Gallimard. 16 GINSBERG. 20 Ibidem. On Power. Power: A new Social Analysis. 18 DIAMOND. 1982. New York. 74. The Rule of Law versus the Order of Custom. A Reader in Research and Theory. 3. 106 şi urm. ROBERT. 1972. Surveiller et punir.. 86. J. p.. În: Brian Barry (ed. 31–32. 8 FOUCAULT. New York. op. 152. op. Second Treatise of Government. Law and Society in Evolution. W. Power: A Radical View. p. London... 1975. LEOPOLD. London. p. Henri Holt. op. Jacques Derrida. 2. Paris. Apud: Texts. London. 22 Ibidem. 16. Stuttgart. New York. p. New York. DOUGLAS. W. p. p. 21 POSPISIL. Vintage Books. p. H. Rosenau. JOHN. p. p. Klett – Cotta. Vintage Books. Press. 35 DAHL. A New Social Analysis. 4. p.). Pouvoir et société. 94. 6 BEST. The Finnish Political Science Association Ed. p. p. Cases and Readings on Law and Society. FOUCAULT. The Ethnology of Law. 99. p. C.. SERVICE. JOHN STUART. 25 Influenţe ale acestei abordări se pot întâlni şi în operele contemporane dedicate puterii. New York. 75. 1980. Leviathan. New York and London. În: Behavioural Science. 1991. McGrand-Hill. STEVEN. The Psychology of Society. p. şi KAPLAN. Foucault în cadrul paradigmei postmoderniste vezi capitolele dedicate de aceiaşi autori lui Jean Baudrillard.. 2 1 95 . 31 Ibidem. 136. Viley. STANLEY. 1971. Surveiller et purir.. 217. 30 LASSWELL. p. 1975.. BERTRAND. New York. Origins of the States and Civilisation. vol. W. The Free Press. MICHEL. TALCOTT. 23 LAVAU. p. 47. 28 MILL. 1. 1966. Critical Interrogations.. Gilles Deleuze şi Felix Guattari: Vezi.. 13 FABER. Power and Progress. 71. Surveiller et punir. by Sakari Hänien and Kari Polanen. p. 218. Penguin Books. 1980. 19 ELMAN. 1950. Naissance de la prison. Reading. 15 SIMSON. Yale Univ. cit. Macmillan. 1. New York. GEWALT. GEORGE.. A. p. Power and Society. III. Social Stratification in Comparative Perspective. FR.. St. În: McCaleb Modules in Anthropology. 10 RUSSELL. 14 ELMAN R. MICHEL. p. MICHEL. În: International Politics and Foreign Policy. K. L’Archéologie du Savoir. Pantheon Books. G. Despre guvernarea reprezentativă. New York. Postmodern Theory. 1980.. 29 WEBER. 3 FOUCAULT. Foucault în perioada 1972–1977 cuprinse în excelenta antologie realizată de Colin Gordon: „Power/Knowledge: Selected interviews and other writings. The Free Press. 27 LOCKE. Power and Political Theory: Some European Perspectives. 1968. 7 FOUCAULT. The Theory of Social and Economic Organisation. 102. Gallimard. MICHEL. by Michel Foucault. 34. 1990. West Publishing Co. 1921. p. de asemenea. L. 5 FOUCAULT. MACHT. 26 HOBBES. I. nr. În: Class. Origins of the State and Civilization. Concepts – Studies on Politics and Power in Language. p. The Finnish Political Science Association. p. Paul. 1959. MICHEL. În: Geschlichtliche Grundbegriffe. p. 3. 1966. R. Essay on sociological theory. KARL. 38. 4 Ibidem. The Process of Cultural Evolution. p.. 9 BIERSTEDT. STEVEN. Concepts – Studies on Politics and Power in Language. Social Research. STONE. 17 GOLDSCHMIDT.. Pentru o poziţionare cât mai exactă a gândirii lui M. 1972. Paris. Northon and Co. Paris. S. The Guilford Press. MORRIS. 203 şi urm. George Allen and Unwin Ltd. 1969. London. MAX. p. Methuen.. On the Concept of Politics and Power. London. Status and Power. bunăoară în cea a lui Dennis Wrong: „capactitatea unei persoane de a produce efecte scontate şi prevăzute asupra celuilalt“. 1972–1977. 22. New York. B. interviurile date de M. 50. 36 DEUTSCH. Apud: Texts. Man’s Way. 65. 139. 1969. Edited by James N. Inc.NOTE: FOUCAULT. 1976. vol. Contexts. London. 33 CHAZEL. 37 PARSON. cit. 83. 12 The Oxford Latin Dictionary. 1957. module 12. 1971. cit. The History of Sexuality. 1975. nr. George Allen and Unwin Ltd.. 34. WALTER.. MICHEL. 34 LUKES. On the Concept of Political Power. p. Minnesota. SERVICE. p.

B. New York. KAPLAN. p. 1936. 42 Apud. 59 LASSWELL. 73 SCHWARZENBERG. Essai sur et contre le star système en politique. LAZARSFELD. G. 1959. 39 Ibidem.. p. p. Political Man. p. JÜRGEN. p.. op. ROBERT. Bucureşti. Editura politică. READ. 2006. 83. P. 428. p. 46 BURDEAU. F. ROGER. vol. Bucureşti. 47 FEUERBACH. p. ROGER–GÉRARD. p. 52 Vezi JUDE. Paris. 65 MARCH. Paris. Sociologia delle communicazioni di masso. HABERMAS. Editura Ştiinţifică şi Pedagogică. 80 POLIN. cit. 1973 (introducere). JOHN. op. Editura politică. 637. (A cura di Franco Ferrarotti). Timişoara. 1955. 71 Ibidem. R. p. 293. Yale University Press. 54 LINZ. 1975. p. TÎRDEA. PAUL HENRI. 1983. Comparing Plutslist Democracy. p. U. Doubleday. 61. 48 SCHWARTZENBERG.. 157 şi urm. nr. 1966. 433. IOAN. Power and Progress. 93. LUDWIG. cit. vol. 386–403. Politologie. 2. A. p. p. 65–113. cit. AMITAI. 72 KENNETH. Cunoaştere şi comunicare. p. 79 LASSWELL.. Two faces of power. S. 51 SCHWARTZENBERG. 1957. p. Glencoe Press. 12. Paris.. 75 Ibidem. Die Typen der Herr schaft. 110. 1969. L’Etat–spectacle. p. 221. U. A Framework for Political Inquiry. Bompiani. JURGEN. 66 BIERSTEDT. p.. Apud. 44. 1977. D. p. PAUL. MAX. 58 HABERMAS. cit. 62 WEBER. 70 Apud. GEORGE. În: The American Political Science Review. H. 1959. La politique aux pays des merveilles. NORTON. The Free Press. GERHARD. Power and Society. Editura politică. Media şi modernitatea. Bucureşti. decembrie 1962. 217. p. 91. 67 BIERSTEDT. L’essence du christianisme. Putere şi privilegii. 1971. MAX. cit. 2002. op. Editura politică. 338–339. 4. p. Strains and Legitimacy. op. GÉRARD. 2 64 BENVENISTE. p. 947–952. New York. The Social Basis of Politics. cit. 76 La sociologia del potere. p. p. vol.. 40 KATZ.. Bucureşti. 45 Ibidem. The Active Society. 339. (ed). P. New York. JÜRGEN. SEYMOUR MARTIN 82 Apud: JUDE. 53 LIPSET. În: Behavioral Science. 336. L’obligation politique. 63 BENVENISTE. Westview. ROBERT. Leadership and Consensus in a New Guineea Society. 637. p. New Haven and London. 228. 1. În: American Political Science Review. 74 Ibidem. I. E. LARISA. M. E. RAYMOND. J. 203. Cunoaştere şi comunicare.. 60 BIERSTEDT. În: Wirtschaft und Gescllschaft. 61 Apud.. p. ABRAHAM. 2003. op.. 81 LIPSET. op. 68 ETZIONI.. Social conflict. EMILE. 357–358. Bari. p. op. Cultura şi puterea. p.. 229. Amarcord. pp. PETER şi BARATZ. Maspero. 44 CHOMBART de LAUWE. J. 2004. 69 Ibidem. p. 41 BACHRACH. F. 76. p. 77 DAHL. Kratologia – o posibilă ştiinţă despre putere. Antologia di scienze sociali. 56 WEBER. cit. cit. L’Etat–spectacle. LENSKY. a. Cunoaştere şi comunicare. 3. 49 Ibidem. BOGDAN. DOMINIQUE. An Introduction to the Theory and Measurement of Influence.. GERHARD. Chişinău. Bucureşti. M. f. Laterza. 55 HABERMAS. 226. L’Etat–spectacle. Köln. M. Bucureşti. O teorie socială a mass-media. p. 78 Ibidem. 1983. New York. Gemeinschaft und Gesellschafti. 230. 399.. 111. 57 HABERMAS. În: LIPSET. p. JOAN 96 38 . p. Boulder.. legitimacy and democracy. În: DOGAN. op... Le vocbulaire des institutions indo–européennes. KAPLAN. ELIHU. p. Paris.. 69 LENSKY. 50 Ibidem. JUAN. 226. O teorie a stratificării sociale.CAVALLI. Editura Univers. 1988. 1979. În: American Anthropology nr. LUCIANO. 1983. 17. S. p. 227–228. R. Mc Grand Hill. Personal Influence.. 1968. A. The Concept of Power. p. Power and Society. Antet XX Press. ROGER–GÉRARD. p. COLAS. Flammarion. 1968 (1846). 43 THOMPSON. HAROLD. nr. 1936. p. Legitimacy of democracy and the socioeconomic system. p. EMILE. Filipeştii de Târg. Milano. 291–292. 337. 1983.. Köln. 1955. Sociologie politică. Paradigmele şi mecanismele puterii. Essay in sociological theory. 90–91. 652. 352. NOROC.

G. New York. cap. Free Press. 83 97 . Viley..ETZIONI. 1965. Consens in G. D. 1968. New York. 84 EASTON. J. The Active Society.. A System Analysis of Political Life. Social Science Concepts: A Systematic Analysis. 18. A.. Sartori (ed). partea a IV-a şi GARHAM.

care ar fi baza tuturor celorlalte ştiinţe. în repere esenţiale ale acţiunii umane. Pe măsură ce guvernarea sa evolua către un imperiu susţinut de cezarism. ceea ce a cauzat o rupere a relaţiilor. În „Elements d’idéologie“. Ambiguităţile semantice ale conceptului de ideologie.1. în concepţia lui Napoleon el a căpătat sensuri peiorative. de Tracy propunea o nouă ştiinţă a ideilor. eliberată de prejudecăţile religioase sau metafizice. special pentru a răspândi ideile iluminismului.1. Deşi la originea sa conceptul de ideologie era considerat progresist. prin laicizarea valorilor şi fetişizarea raţiunii la rang de lege universală. unul din filosofii pe care Convenţia revoluţionară îi însărcinase cu conducerea nou creatului Institut Francez. care a devenit membru de onoare înaintea Concordatului său cu Biserica şi a cezarismului crescând. O explicaţie raţională a originii ideilor. de exemplu) care au o vechime milenară. Respingând conceptul de idei înnăscute. de Tracy explica modul în care ideile noastre iau naştere din senzaţii. Spre deosebire de polisemantismul unor concepte–cheie din câmpul ştiinţelor social–politice (precum democraţia sau libertatea. Aceştia din urmă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon după retragerea de la Moscova. 98 . 4. o ideologie. credea că poate crea o lume în care pasiunile şi dorinţele umane să-şi găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire. Apariţia şi apoi consacrarea lui definitivă reprezintă încununarea firească a maturizării unui curent de gândire – iluminismul care. scrisă între 1801 şi 1805.CAPITOLUL 4 IDEOLOGIILE POLITICE I. ceea ce a constituit prima configuraţie semantică a conceptului: transformarea ideilor în credinţe. termenul ideologie are o vârstă de mai puţin de două sute de ani. critica ideologilor liberali şi republicani era inevitabilă. Termenul „ideologie“ a fost creat în 1796 de Antoine Destutt de Tracy. acel cadru reglator al societăţii pe baza dreptului natural. ar constitui fundamentul pentru o societate dreaptă şi fericită. Această omnipotenţă a raţiunii de a crea o lume nouă prin descoperirea legilor care acţionează în natură şi în cadrul societăţilor umane pe baza facultăţii de a gândi a dus la încrederea omului în forţele sale proprii. la credinţa că progresul social era implacabil. prin dezvoltarea cunoaşterii. Institutul s-a bucurat pentru puţin timp de patronajul lui Napoleon. Această explicaţie a originii ideilor ar demonstra sursa lor comună în trebuinţele şi dorinţele umane.

CARACTERISTICI 1. prin care se afirmă o ierarhie a valorilor. inevitabil. 8. Mulţi oameni primesc o ideologie prin identificarea cu un grup social sau prin distanţarea faţă de acesta. nici nu aparţin gustului sau culorilor“3. Ele sunt. 10. într-un mod mai mult sau mai puţin fericit. în parte. 4.. etice. 7. precum şi o teorie despre natura umană (bună sau rea. în loc să-şi obţină legile din cunoaşterea inimii umane şi a lecţiilor istoriei“1.. programe) şi eroi (părinţi fondatori. este cea care. 2. Ele se transformă în argumente: ele sunt menite să convingă şi să contracareze concepţiile rivale. „Ideologiile politice amestecă întotdeauna . această metafizică nebuloasă. 99 . „în epoca lui Napoleon. prin cercetarea subtilă a primelor cauze. mari interpreţi şi autori). Ele sunt normative. Ele sunt sisteme de reprezentări. Ele afectează în totalitate unele din valorile majore ale vieţii. Ele exprimă o perspectivă asupra lumii şi o voinţă orientată spre viitor. Toate ideologiile. moralizatoare în ton şi în conţinut. părţi ale unui sistem de credinţe mai vast şi împărtăşesc proprietăţile structurale şi stilistice ale acestui sistem. implică o teorie a cauzei şi a efectului în lume. profeţi şi înţelepţi. Ele cuprind programe pentru schimbarea sau conservarea ordinii politice. ca toate celelalte credinţe. în general. doreşte să stabilească pe această bază o legislaţie a popoarelor. raţionalizări ale intereselor de grup – dar nu în mod necesar interesele tuturor grupurilor care le îmbrăţişează. «ideologia» ajunge să însemne virtual orice credinţă de tip republican sau revoluţionar. Ele sunt. 5. credinţe de grup instituţionalizate pe care indivizii le asimilează prin procesele de socializare.„Ideologia. DEFINIŢIE Ideologiile sunt. Ele au un corp de documente sacre (Constituţii. manifeste. puternic structurate. reformarea sau abolirea unor instituţii social–politice. Oscilaţiile între conotaţiile pozitive şi negative vor fi caracteristice pentru întreaga istorie a conceptului de ideologie. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adevărului şi falsului. adică orice credinţă ostilă lui Napoleon însuşi“2. perfectibilă sau nu). 6. Astfel. 9. 3. unificatori. salvatori. propoziţii de fapt şi judecăţi de valoare. pentru apărarea.. Declaraţii ale Drepturilor.

4. care o defineşte mai curând plecând de la ideea de sens. ceea ce toată lumea crede fără ca nimeni să o gândească4. pragmatismul sau empirismul. Este interesant de remarcat faptul că marele sociolog american.. „Politica ar trebui să fie realistă. ideologiile se caracterizează prin caracterul explicit al formulării lor. Ideologiile împărtăşesc cu „sistemele şi curentele de gândire“ (existenţialismul. Sintetizând. Problema ideologiei apare atunci când există o contradicţie între ceea ce credem şi ceea ce poate fi stabilit în mod ştiinţific ca fiind corect.) 100 . De altfel. voinţa de a se concentra asupra unei credinţe pozitive sau normative particulară.11. un discurs fără autor. caracterul pasional al promulgării lor. politica ar trebui să fie idealistă. 3. 8. (. 5.. În raport cu viziunile despre lume. de exemplu) caracterul de a fi fundamentate pe construcţii intelectuale explicite sau sistematice. 2. care defineşte ideologia plecând de la criteriul adevărului şi falsului şi cea modernă. 6. Astfel. rezistenţa la sau respingerea inovaţiei. ideologiile ar fi o variabilă a acestora. Dar ele sunt mai închise. ideologiile se disting de alte tipuri de credinţe prin poziţia pe care o ocupă în raport cu opt criterii: 1. asocierea lor cu instituţiile menite să întărească şi realizeze credinţele respective. Ea este o gândire anonimă. poate fi adaptată la o anumită stare a societăţii. distincţia faţă de alte sisteme de credinţe trecute sau contemporane. propune o definiţie a ideologiei apropiată de cea a lui Marx: „Criteriul esenţial al ideologiei este deviaţia sa în raport cu obiectivitatea ştiinţifică. din această cauză nici adevărată. nici falsă. exigenţa lor privind adeziunea. caracterul intolerant al prescripţiilor.. însă curentele de gândire nu se bucură de adeziune totală tocmai datorită deschiderilor mai largi faţă de inovaţie. În ce priveşte raportul ideologiilor cu sistemele de credinţe pozitive sau normative. Bluntschli) Raymond Boudon distinge „două tipuri fundamentale de definiţie a ideologiei: cea tradiţională. aceasta o deosebeşte de opinie sau de credinţă. o normă poate avea un sens. 7. Talcott Parsons.“6. două principii care sunt adevărate atunci când se completează unul pe celălalt şi sunt eronate când sunt separate. fără să fie. mai rezistente la inovaţie5. care pot fi individuale. prezente în orice societate. O ideologie este întotdeauna colectivă. caracterul explicit al formulării lor.“ (M. Este cazul valorii pozitive a împrumutului fără dobândă din economiile de reciprocitate..

Aceasta nu înseamnă.. Definiţia modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă). 3. dimpotrivă.Pe de altă parte. se pot distinge două tipuri principale de explicaţie a fenomenelor ideologice: explicaţia iraţională şi explicaţia raţională. evident. Raymond Boudon obţine patru combinaţii posibile: 1. Primul tip reia într-o mare măsură filosofia clasică a erorii.. 4..). în sensul lui Max Weber. ideologia ar fi produsul forţelor care scapă controlului subiectului (. Definiţia tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului. Definiţia modernă (ideologia nu relevă criteriul adevărului şi falsului) şi explicaţie iraţională (adeziunea la ideologie este rezultatul forţelor care scapă controlului subiectului). să fie analizată ca un comportament comprehensibil.8 101 . Din încrucişarea celor două tipuri de definiţii şi a celor două tipuri de explicaţie. 2.). ca eroare. Definiţia tradiţională (ideologia este o eroare) şi explicaţie raţională (adeziunea la ideologie este comprehensibilă). că acest comportament este produsul deliberării şi al calculului“7 (. În explicaţiile de tip raţional adeziunea la ideologii poate..

SHILS) Definiţie modernă (fără referinţă la criteriul adevărului şi falsului) 3. 83. op. p. Admiraţia pentru harismatic (MAX WEBER) ∗ Apud Raymond Boudon. Legea Taft–Hartley (GEERTZ). Adeziunea la ideile false din fanatism (ARON. Respectul drapelului (DURKHEIM). Zeii romani. cultul lui Mithra (MAX WEBER). provocată de Fetişismul mărfurilor. Orbirea interesele de clasă (Marx). şeful Respectul aristocratului pentru monarhia absolută (MARX) Împrumutul cu dobândă (MANNHEIM). ideologie mercantilă (Marx) Magia (MAX WEBER) 4. Definiţie tradiţională (în raport cu criteriul adevărului şi falsului) 1. cit..TIPURI DE DEFINIŢIE A IDEOLOGIEI TIPURI DE EXPLICAŢIE A IDEOLOGIEI∗ Explicaţie iraţională Explicaţie raţională 2. 102 .

adevărul derivă în acţiune şi semnificaţia este dată experienţei prin transformarea momentului. În această ordine de idei ideologiile ar fi sisteme de credinţă mai mult sau mai puţin instituţionalizate şi care conţin.Tipuri de explicaţie a ideologiei∗∗ TIPURI DE TRADIŢIE TRADIŢIE MARXISTĂ EXPLICAŢIE IRAŢIONALĂ MARX I: Ideologia. artă în panoplia luptei de clasă. Daniel Bell vede în ideologii „transformarea ideilor în leviere sociale. LENIN: Ideologia.“10 Datorită acestui cadru specific al gândirii. în interesul cărora este mobilizată (ideologia) şi. omul poate deveni cel mai bun sau cel mai rău animal politic.12 Mai concret. aceste imagini schematice ale ordinii sociale.. „prin construcţia ideologiilor. GEERTZ: Ideologia.“11 Cu alte cuvinte. funcţia ideologiei este de a face politica posibilă.9 Mai mult. ideologiile permit agenţilor politici să se orienteze în complexitatea lumii sociale. ca şi imaginile evocatoare cu ajutorul cărora realitatea politică poate fi percepută într-un mod sensibil. credinţe preideologice foarte personalizate. oferindu-i concepte dotate cu autoritate şi capabile să-i dea un sens. al pasiunilor. de clasă. de aceea. imagine inversată a realităţii sub influenţa intereselor EXPLICAŢIE RAŢIONALĂ MARX II: Ideologia ca efect al perspectivei sau ca adeziune conştientă la credinţe utile. au aceeaşi structură ca şi raţionalizările. MANNHEIM: Ideologia – credinţa în norme adaptate la o „situaţie istorică“.. produs al fanatismului.“13 103 . pe lângă acestea. TRADIŢIE NONMARXISTĂ ARON–SHILS: Ideologia. hartă mentală care permite orientarea într-o lume complexă. Pentru ideolog. După Clifford Geertz. ele sunt „combinaţii de sisteme proiective.

într-un scop suprem. vizând difuzarea. Activitatea ideologică trebuie deosebită cu grijă de activitatea ştiinţifică. nici utilizarea valorii de fals pentru popularizarea ideilor sau descoperirilor ştiinţifice. în domeniul politicului. deşi este un sistem coerent de reprezentări şi de atitudini. manifestarea 104 . ca valoarea centrală a demersului cognitiv. Noaptea Sfântului Bartolomeu. „Necredincioşii“. Ideologul refuză să considere ideologia un simplu sistem de gândire: pentru el separarea dintre idee şi acţiune este intolerabilă. într-un ideal. Inchiziţia. Ideologia naţionalistă pretinde să se adreseze tuturor cetăţenilor unei ţări. propaganda. acţiunile teroriste contemporane sunt acoperite de un voal religios care justifică acţiunea împotriva realităţii care pângăreşte: „Iuda“. Acţiunea de masacrare sau de creştinare forţată. Credinţa religioasă a servit adeseori de mobil războaielor de cucerire. urmăreşte să pună în formă stările afective difuze ale unui grup. convingerea trebuie să se manifeste. noţiunea de credinţă într-o cauză nobilă. „Antihristul“. Identificarea unui public potenţial este o preocupare constantă pentru ideolog. discursul ideologic. creştinarea Lumii Noi. Obiectivitatea cunoaşterii nu presupune intenţionalitatea acţiunii. Cruciadele. Fiecare ideologie îşi alege grupuri ţintă ai căror membri sunt consideraţi ca cei mai apţi să preia mesajele difuze în funcţie de situaţia. de supunere a populaţiilor băştinaşe s-a dus pe teren religios şi cultural. de vreme ce el este un rezervor inepuizabil de resurse de susţinere şi de posibilităţi de extindere a audienţei. indiferent de valoarea de adevăr a acestuia. Cu cât acest scop este mai vag şi mai general. „Păgânii“. sub presiunea persuasivă a mesajului. „Ghiaurii“. cu atât fervoarea credinţei este mai mistuitoare şi cu atât se apropie mai mult de fanatismul religios care încălzeşte mai nobil spiritele. Dimpotrivă. ideologia socialistă pretinde că principalii săi susţinători sunt muncitorii. La nivelul acestui plan vertical va opera întâlnirea dintre ideologiile sistematizate şi reprezentările spontane ale grupurilor şi claselor. în numele lui Hristos. indiferent de sistemul religios. „Goimii“.Transformarea ideilor în credinţe presupune. Domnul iubirii şi al milei. interesele şi apartenenţa lor de clasă. Aceasta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu de propoziţii logice a căror finalitate este descoperirea adevărului. persuasiunea activă. „Marele Satan“. cu cât o cauză politică dreaptă este motivată religios. sau uneori chiar împotriva acestei valori. proiectul trebuie să se realizeze şi el se defineşte printr-o succesiune de practici consecvente semnificaţiilor.

dar şi valorile morale. religioase. ea transformă realitatea mai mult decât ar putea-o face cunoaşterea cea mai exactă. ca exemplu sugestiv. estetice. ne dăm seama că. cum poate să fie. o mai redusă acţiune asupra realului. de vreme ce a putut impune sutelor de milioane de oameni o aberaţie fatală în ceea ce priveşte agricultura. punerea în practică a teoriilor lîsenkiste fiind una din cauzele prăbuşirii agriculturii sovietice. programul său le-a etalat. să definim ideologia ca fiind iraţională. eficientă? Oricât am dori. Ideologia este ineficientă în sensul în care ea nu aduce în practică nici una dintre soluţiile pe care. Ea vizează să producă un discurs capabil să traducă şi să glorifice efectele difuze pentru a obţine coordonarea şi. În sens larg. familiale. Munca ideologului se situează în această tensiune dintre spontan şi sistematic. printr-un sistem specific spontan de valorizare şi revalorizare. în cultura sa politică. Acest ethos se traduce printr-o sensibilitate particulară faţă de anumite fenomene şi o indiferenţă faţă de altele. Putem aminti. prin aceasta. în numele anumitor trăsături. Dacă ideologia ar conţine numai minciuni şi iluzii. în epoca noastră. Dar ea nu are. juridice. teoretic. Sociologul Raymond Boudon oferă o serie de exemple foarte relevante: el se întreabă cum ar fi posibilă explicarea „raţionalităţii“ unei ideologii sinucigaşe. o eventuală tutelă asupra aspiraţiilor. nu poate rezolva problemele reale. printr-o anumită imagine de sine şi a frontierelor grupului. a cooperativelor agricole de stat a ruinat agricultura tradiţională. de una singură. fără posibilitatea redresării. Dacă Uniunii Sovietice îi vom adăuga ţările din sud-estul Europei şi numeroase ţări din lumea a treia. sportive. Ei refuză. fiindcă nu provine dintr-o analiză adecvată a faptelor. un anumit ethos specific. tipuri de acţiune şi reacţiune. Iar aşa ceva reprezintă o negaţie a spiritului ştiinţific. Cu toate că ideologia. unde experienţa industrializării forţate. aşa cum propunea. desigur. putem include în ideologie nu numai concepţiile politice sau economice. 105 . abundenţa. de aici. totuşi. Ea va încerca o unificare a efectelor sub controlul persuasiv al mesajelor politice. să ia în considerare argumentele şi faptele care le displac. şi deci un exemplu clar pentru indiferenţa ideologiilor la dezminţirile oferite de realitate însăşi. ci sărăcia. o ideologie comună sistematic formulată. trebuie să recunoaştem că mulţi ideologi pretind – şi nu totdeauna abuziv – că se sprijină pe o argumentaţie ştiinţifică. ci norme şi valori proprii.O clasă socială nu vehiculează. colectivizarea agriculturii din fostele ţări socialiste care nu a adus. delirul ideologic a fost cel puţin la fel de puternic ca oricare alt act de credinţă.

însă. volumul său publicat în 1987. corupţia. Dispensa morală anulează noţiunile de bine şi de rău. mai degrabă. Dispensa practică suprimă criteriul eficacităţii.În concepţia lui Jean–François Revel14 ideologia este o „întreită dispensă: dispensă intelectuală. dispensă practică şi dispensă morală“. mai rar. Nimic din toate acestea însă în cazul ideologului care planează deasupra binelui şi răului. Se spune. gestul făcut nu mai este ruşinos de vreme ce ajunge el însuşi să îl practice. Dispensa intelectuală constă în a reţine din realitate numai elementele favorabile tezei pe care o susţii. fraza vrea să spună ceva de genul „nu apa este vinovată de problemele umidităţii cu care se confruntă ţările inundate“. a fost întotdeauna la mare cinste. Acest tip de om „nu este singur. ideologia ţine loc de morală. cea care nu poate emana decât acţiuni benefice“15. Ceea ce pentru omul de rând reprezintă o crimă sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. inclusiv probabilitatea de remuşcărilor în cazul celui care le produce. aceasta se înnobilează. oferind atâtea conforturi. omiţându-le cu vederea. el este însoţit şi sprijinit de substanţa sacră a ideologiei care-i capitonează conştiinţa. scria Mihail Gorbaciov în „Perestroika“. cu multe riscuri de eşec sau eroare în fiecare acţiune. elimină valoarea oricărui contraargument. nepotismul. ascultându-i. cu eventuale consecinţe grave pentru subiect. Abuzul despotic de putere. una din funcţiile ideologiei fiind fabricarea explicaţiilor care absolvă. în slujba interesului personal anterior criticat aspru de candidaţi şi partide nu e numai un banal mecanism psihologic al autoconcesiei. E greu să trăieşti fără ideologie. care necesită fie o cunoaştere adecvată. explicaţia se reduce la o simplă afirmaţie. ideologia. De exemplu. sau. de onestitate şi de eficacitate. devine cinstită. că tot ea a sanctificat delapidarea. ba chiar a inventa această realitate. ori împiedicând accesul la ele. unii politicieni români au o înaltă idee despre propria valoare şi moralitate încât. în cazul lor. Absolvirea ideologică a omuciderii şi genocidului a fost un subiect amplu tratat de către istorici. Dat fiind că te dispensează de adevăr. pentru că. ca şi cu pericole. Câteodată. un act de credinţă: „Nu socialismului trebuie să i se impute dificultăţile întâlnite de ţările socialiste în dezvoltarea lor“. suferinţe şi nedreptăţi pentru ceilalţi. fie şi sub alte denumiri. în lipsa ei. negându-le pe altele. 106 . ajunge chiar o virtute. făcându-l să creadă că el este însuşi virtutea. rezultă că prin simplul fapt că ei practică asiduu corupţia. în ce-i priveşte pe protagoniştii ideologici. dat fiind că el însuşi este sursa acestora. Redusă la armătura ei logică. realitatea îţi prezintă numai cazuri particulare.

în acelaşi timp.2. al moralei. Adevărul ei este prestabilit: el constă în câteva scheme logice care să pună în mişcare fundalul emoţional al credinţei în cauză. deci. Prin esenţa ei. Oliviér Reboul enunţă. ideologiile împrumută elemente conceptuale din filosofia populară sau din operele de vulgarizare ştiinţifică. Importantă este analogia formal–exterioară. arena pentru luptele ideologice. Descoperirea adevărului ar oferi surprize neplăcute. aici se conturează o opoziţie de scopuri“16. relevând nonsensurile. 3. o ideologie se fereşte să descopere adevărul prin supunerea propoziţiilor ei verificării empirice sau logice. în special pe canalele sensibilităţii şi contagiunii în grup. Ea trebuie să convingă că sistemul său de valori este cel mai bun şi să împingă partizanii la acţiune pentru impunerea lor. Această negare provine tocmai din faptul că discursul ideologic este în serviciul unei puteri.1. Dacă un discurs este ideologic. iar în caracterul sistematic şi coerent al teoriilor ştiinţifice un teren fertil de raţionalizare. ceea ce ar echivala cu revizuirea nucleului său. cel puţin în măsura în care el nu are drept funcţie să justifice o putere. Ideologiile găsesc în adevărurile descoperite de ştiinţe un mijloc ideal pentru a-şi legitima sistemul lor de credinţe. Ceea ce este ştiinţific nu este din această cauză şi ideologic. care permite receptarea şi interiorizarea mesajelor ideologice fără un efort intelectual deosebit. Dar dacă există o interferenţă a domeniilor ştiinţifice şi ideologice. Ideologia şi ştiinţele sociale interferează. în special la nivelul obiectivităţii şi neutralităţii demersului cognitiv: 1. istorice. juridice. „pe planul fenomenelor umane. al filosofiei care se situează în domeniul ştiinţei. economice. ci pentru că el îşi neagă caracterul ştiinţific şi îşi arogă un grad de evidenţă pe care el nu o poate pretinde. care sunt revendicate ca obiect de studiu de ştiinţele umane şi sunt. deoarece el nu este falsificabil şi care nu este ideologic. deoarece lui îi lipseşte libertatea 107 . De aceea.4. sub forma a trei propoziţii. contradicţiile. El nu poate. Există un discurs raţional. cel al dreptului. 2. aceasta nu din cauză că el este nonştiinţific. Ştiinţă şi ideologie. În subcapitolul „Ştiinţă şi ideologie“ din cartea „Langage et idéologie“. diferenţele de structură dintre discursul ştiinţific şi discursul ideologic. politice. să fie ştiinţific.

scumpă lui Descartes şi lui Leibniz. cât. mai degrabă. sau o imagine eternă a lumii. ea se bazează pe judecăţile de valoare. A deforma realul în funcţie de anumite valori. caracterizat prin „forţa centripetă“ a ideilor „într-un sistem de cunoştinţe universale şi eterne“. După cum orice act de cunoaştere presupune o analiză critică prealabilă a teoriilor anterioare şi respingerea unora dintre ele ca false sau depăşite. riscul de a vedea dezminţite de către fapte formulele care o legitimează. presupune un scop. ale căror cariere. ideologia este un suport negativ. „Barajul ridicat împotriva unei noi teorii ştiinţifice este. Însuşi Albert Einstein a zis-o: o descoperire se impune mai puţin prin forţa argumentelor prezentate comunităţii ştiinţifice. În fond. rivalităţile. atemporală. vanitatea. însăşi cecitatea intelectuală. sub aspectul formei sau al stilului dominant al descoperirilor. tot astfel sistemul de credinţe al omului de ştiinţă va pune asupra descoperirilor sale o pecete ideologică. filosofice şi culturale. oricâtă pondere ar avea slăbiciunile umane. opera unei rezistenţe strict umane. nu 108 . în luptele care îi divid pe savanţi. duşmăniile. care generează o tensiune esenţială între cunoaştere şi imaginaţie la nivelul fiecărei epoci. şi oricât de puternică ar fi rezistenţa lor faţă de răspândirea şi acceptarea noilor cunoştinţe. Caracterul pseudoraţional al ideologiilor devine şi mai evident odată cu demonstrarea existenţei unei ideologii a ştiinţei.. La un nivel mai adânc. a unui grup anume. deosebirile de interese. adeseori. de a se revizui. Înverşunarea cu care a fost apărată geometria euclidiană sau dogmele religioase în Evul Mediu trădează reziduurile ideologice din cunoaşterea ştiinţifică. un excitant pentru interogaţia filosofică a omului de ştiinţă asupra celor mai intime premise ştiinţifice. poziţii şi prestigii depind de vechea teorie care e pe punctul de a fi detronată. ştiinţa nu este amorală: în finalitatea ei ultimă.de a se expune la falsificare. reprezintă o particularitate a discursului ideologic. ideologia asimilează noile descoperiri şi le integrează în structura logică a discursului său. Pe măsura dezvoltării cunoaşterii ştiinţifice. Gândirea ştiinţifică este abstractă. de a se enunţa sub forma lui „dacă. atunci“ şi. în mecanica clasică a lui Newton. în consecinţă. Însă.. a structurilor şi funcţiilor acesteia. Scopul ei este cunoaşterea realităţii. sub forma unor legi şi propoziţii logice. prin dispariţia progresivă a susţinătorilor vechii teze şi înlocuirea lor în posturi cu noua generaţie de cercetărori“17. a unei generaţii de savanţi. Nici o putere nu poate să accepte acest risc. sub aparenţa unei coerenţe logice a faptelor. obiectivă şi universală. ţineau de stilul clasicismului. Tendinţa de a vedea în structurile realului relaţii matematice.

Critica psihanalitică a raţionalismului ştiinţific făcută de Gaston Bachelard evidenţiază geneza unei ideologii a ştiinţei. Se cunoaşte împotriva unei cunoaşteri anterioare. poate. plecând de la un moment de criză internă a acesteia. aşa cum este el.. Dacă ideologia renaşte astfel din cenuşa sa ştiinţifică. categorii. ci că ele coexistă. a unei intenţii valorizante şi deformate. inconştientul colectiv furnizează acestor forţe centripete cadre. Pe de o parte. amestecate în mod indisociabil. algebrist pentru Leibniz. în final. psihologice şi sociologice. distrugându-se cunoştinţe greşit alcătuite.“19 În acelaşi timp în care se constituiau. ea izvorăşte din reacţii mai intime (.mai puţin adevărat este că. visul unei naturi integral matematizabile pusă în scenă de un zeu matematician. 109 . gândirea ştiinţifică dezvăluie cunoştinţele anterioare ca false şi nu ca ideologie. „psihanaliste“ la Bachelard. Scopul ideologiei exprimă un real aşa cum ar dori ea să fie. „Gândirea ştiinţifică se constituie revenind asupra unui trecut de erori ideologice. dezbaterea. tradiţiile miturile şi. pe de altă parte. Între gândirea ştiinţifică şi gândirea ideologică se instituie o luptă pentru supremaţie. Este o „viziune“ semnificativă asupra unei anumite realităţi. Scopul cunoaşterii este obiectiv. o astronomie şi o fizică matematică. „neopozitiviste“ la Althusser. apărea o ideologie ştiinţifică. „ideologice“ la Marx. stimulează structurări imaginare. criteriile obiective şi autenticitatea informaţiei rămân elementele decisive care tranşează. imaginaţia şi afectivitatea. O ideologie este expresia unui scop normativ care se pretinde obiectiv. tendinţe subconştiente şi inconştiente. „Ea nu are sursa sa la suprafaţă. totodată. în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. onirice şi psihanalitice. geometru şi mecanic pentru Descartes. Dacă ştiinţa s-ar strădui să explice realul şi să-l cuantifice prin legi.). pe acest teren cel puţin. Este o filosofie a ştiinţelor care demască aceste erori ca ideologice – „metafizice“ la Comte. universal. pe terenul însuşi al observaţiei.“18. aceasta se explică prin faptul că funcţia ideologică nu este distrusă prin apariţia gândirii ştiinţifice. fără echivoc: el pretinde să explice realul.. Aceste forţe centripete decurg din două surse. în structurile şi funcţiile sale. modele. de unde aspectul său în esenţă echivoc. ideologia l-ar deforma în funcţie de anumite valori pe care ar dori să le găsească înscrise în el. Se pune întrebarea în ce sens sunt ideologiile obstacole epistemologice în calea apariţiei unei gândiri ştiinţifice? Constituindu-se ca ştiinţă. a unei stări de fapt şi.

aceasta se explică prin aceea că ea exprimă o dorinţă. deci. Funcţia ideologică generală a ştiinţei este definită de Auguste Comte drept „pretenţia de a conferi un credit dobândit pe drept în numele generic de «ştiinţă» unor afirmaţii al căror adevăr nu poate fi dovedit de nici una din ştiinţele constituite. se vorbeşte în continuu despre ea. puterea sa transformatoare. o înrâurire directă a ideologiilor asupra cercetării ştiinţifice prin obiective impuse omului de ştiinţă şi prin mijloacele puse la dispoziţia sa. Pentru Auguste Comte ea a fost o ideologie de reorganizare socială la scară mondială. mai aproape de noi. viaţa sa ştiinţifică. evitându-se astfel ca el să poată dobândi o existenţă autonomă ideatică desprinsă de real. Dacă unitatea ştiinţei nu există în fapt şi. Cercetările ştiinţifice se dezvoltă într-o istorie în care ar fi un procedeu ideologic să se facă abstracţie de ele. Prin prisma acestor schimbări de sens se manifestă concomitent fecunditatea conceptului şi progresului ştiinţific. Acestea pot înrâuri instrucţia viitorului om de ştiinţă. metodele şi rezultatele sale. Pentru a restitui unui concept ştiinţific sclerozat supleţea sa. descoperirile microfizice au aceeaşi valoare ştiinţifică. şi o autonomie a procesului cercetării care ar conţine într-însul propria sa valoare.În „Noul spirit ştiinţific“. A stabiliza definitiv un mod de gândire pozitiv sau ştiinţific apărea a fi mijlocul şi garanţia unei reorganizări sociabile stabile şi definitive. chineze sau germane. Gândirea ştiinţifică. Acest proces de transfer al creditului. va fi necesar să i se integreze condiţiile experimentale ale folosirii lui. indiferent dacă ele izvorăsc din laboratoare americane. prin obiectivele. «prin 110 . Ar exista. nici o inchiziţie nu l-a putut împiedica pe Galilei să progreseze în descoperirea legilor mecanicii cereşti şi. mai precis. precum şi condiţiile în care îşi exercită practica ştiinţifică. un scop normativ care tinde să disimuleze realitatea. nici autonomie absolută. Dar specificitate nu înseamnă nici independenţă. Se poate afirma chiar că ele nu au o valoare ştiinţifică decât în măsura în care ele scapă de ideologiile politice ale societăţilor unde au fost produse. că ea ţine de o ideologie sau chiar o întemeiază. E dificil de conceput o contaminare a gândirii ştiinţifice prin ideologii politice. independentă de orice ideologie. îşi afirmă specificitatea faţă de domeniul ideologic şi ea se constituie şi se dezvoltă în opoziţie cu influenţele ideologice renăscânde din cadrul sau din afara ei. Bachelard observa că „un concept are cel mai mult sens în momentul în care îşi schimbă sensul“. totuşi. sociale sau economice. dar. religioase. din domeniul ştiinţific la un domeniu extraştiinţific.

în cea de-a doua ideologia pare să repurteze o victorie definitivă. iluzia că nu păcătuieşti pentru că slujeşti Binele – joacă. ştiinţele. în geneza erorii. a impune teorii. tentaţia fructului oprit. cărora le revine meritul de a fi dat o expresie teoretică precisă şi globală ideii conform căreia greşelile noastre – în măsura în care le provin din cauze exterioare gândirii – nu pot fi corijate de simplul efect al reflecţiei critice. a impune linia politică. tot ce este ştiinţific este adevărat şi tot ce este adevărat este ştiinţific. cercetarea fundamentală. ideologia ştiinţei omorâse ştiinţele. într-o primă fază de opoziţie. fie practice. în „Cea mai bună dintre lumi“ de Aldous Huxley: ştiinţa constituia acolo obiectul unui cult generalizat dar. dincolo de antagonismele politice. Limita de dezvoltare a acestei ideologii ştiinţifice apărea încă din 1937. Eroarea nu poate fi contracarată decât de rezistenţa elementelor care o contrazic. sociale şi economice. recuperează şi anexează gândirea ştiinţifică sub denumirea de „ştiinţă“. în insuficienţele metodei şi ale procedurilor de verificare. într-un anumit sens. se stimulează şi se glorifică funcţia ideologică a ştiinţei însăşi. În felul acesta. în mod corelativ. Stimulându-se şi glorificându-se ştiinţa. toate încercările filosofice asupra greşelii vedeau originea acesteia în erori tehnice. Astfel. a garanta succesul tehnicii. fie 111 . al informaţiei exacte. ideologia dominantă a lumii contemporane. Până la Marx şi Engels. Acesta era preţul de plătit pentru instaurarea încrederii oarbe în puterea taumaturgică a ştiinţei. ştiinţele păreau învingătoarele ideologiilor. La limită. ea pare să domnească în ţările industrializate ca şi în ţările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate care aspiră să-şi soluţioneze problemele creşterii economice şi ale nivelului de trai prin dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii. voluptatea autoamăgirii. Ideologia ştiinţei este. Ea s-a transformat într-un fetiş. un rol indiscutabil mai puternic decât slăbiciunile propriu-zis intelectuale. care părea învinsă de constituirea şi dezvoltarea ştiinţelor. într-un panaceu spre care se îndreaptă toate aspiraţiile ultragiate de durerea înşelată a Speranţei. dispăruseră întru totul. deoarece. însă nu datorită informaţiilor noi. ci din simpla necesitate de a răspunde unor noi exigenţe. într-o forţă magică. Dacă. Acest sistem este experimentat zi de zi prin intermediul publicităţii şi propagandei: eticheta = ştiinţific = este necesară şi suficientă pentru a obţine vânzarea produselor. A crede în ştiinţă înseamnă a instaura o ordine ştiinţifică. ideologia. ori de rapiditatea cu care acceptăm să ne schimbăm punctul de vedere. al argumentaţiei. în vicii de raţionament. indiferent că filosofii susţin contrariul. ne pare a fi resortul fundamental al acestei funcţii ideologice a ştiinţei“20. Într-adevăr.intermediul etichetei ştiinţific».

adică la ideea după care concepţiile noastre. decurge şi deformarea ştiinţei de către ideologie. ci dimpotrivă. cât mai ales deturnarea publicului. care ajung să asimileze o concepţie despre lume. după care o societate încă raţională. poate tocmai pentru că sursele falsităţii se află chiar în noi înşine. Ideologia. Orbirea voluntară sau semiconştientă provin din faptul că dorinţa noastră este considerată adeseori realitate exterioară şi. clasa dominantă. alienarea desemnează procesul de înstrăinare a propriei noastre identităţi prin care noi adoptăm adesea ideologia clasei care ne domină. a căror sacră misiune ar trebui să fie nu anularea surselor cunoaşterii. În opera lui Marx. Clasele dominate aderă la o ideologie contrară propriilor interese. de îndoctrinare religioasă. ba chiar unor societăţi întregi. în beneficiul tezei ideologice. dispune de mijloace de comunicare. acest paradox. prin teroarea intelectuală a corolarilor săi naturali: frica şi conformismul. De o cu totul altă natură este pătrunderea ideologiei în lumea ştiinţei unde ea falsifică. dar mai degrabă ca o pasiune a spiritului decât ca reflectare a luptei de clasă. Tocmai din această necesitate. pe măsură ce domeniile sunt tot mai riguroase. de cele mai multe ori trivială şi efemeră. acestea nu au un alt statut decât cel de justificări mincinoase. şi mai mult. deci. sunt unelte forjate pentru şi prin acţiunea directă. amăgitoare şi fără eficacitate ale actelor noastre. ori de câte ori este cazul. mutilează. În teoria marxistă a ideologiei. Politica poate să-şi exercite aici influenţa. pare să satisfacă în secret necesitatea înalt–spirituală a minciunii. deturnează faptele precise. de cultură. fie ele lipsite de obiectivitate teoretică. Fără îndoială că înşelăciunea devine tot mai dificilă. posedă o obiectivitate practică. admite că ea. difuzare a informaţiei. un element– cheie al bătăliei ideologice pe care o susţinem în arena politică „de acasă“. Cu teoria lor despre ideologie. De asemenea. Lupta împotriva falsificării datelor obiective este grea.pasionale. politică şi morală ce-i permit să modeleze mentalităţile şi credinţele claselor dominate. lipsită de orice ingredient materialist. care-i lipsit de posibilitatea verificării şi este dispus să-i creadă pe cuvânt pe ideologi. În loc ca îmbogăţirea informaţiei prin experienţă să servească 112 . cu atât mai mult cu cât acestea nu vizează neapărat influenţarea mediului ştiinţific. străină de propria lor condiţie. învăţământ. la intruziuni. Marx şi Engels nu se întorceau pur şi simplu la pragmatism. istoria a demonstrat cum ideologia dusă până la delir ajunge să orbească şi minţile cele mai savante. care nu se sfieşte să adopte formele ipocriziei banale. Numai că disciplinele cu largi marje de incertitudine se pretează la manevrări. rezistente. prin însăşi natura lor.

Ei considerau că marxismul a fost substanţial influenţat de încrederea iluminismului în raţiunea ştiinţifică şi în concepţia derivată a progresului socio–uman ca posibilitate de stăpânire a naturii prin acumulare de cunoştinţe. pe plan ştiinţific. membrii cei mai proeminenţi ai Şcolii de la Frankfurt. poate şi el să devină o pradă a ideologiei. folosirea raţiunii devenise exclusiv „instrumentală“. Susţinătorii acestei opinii care şi-au manifestat neîncrederea faţă de capacitatea ştiinţei şi tehnologiei de a soluţiona problemele societăţilor industriale au fost Herbert Marcuse. Dezbaterile privind statutul ştiinţelor naturii sunt stimulate de eşecul progresului ştiinţific în a oferi condiţii de viaţă mai bune sperate de mulţi oameni în secolul trecut. religioase. Dacă asupra spiritului ştiinţific nu se exercită o constrângere raţională.la calcularea cât mai corectă a acţiunii. 113 . drept fundal inconştient pentru idealizarea identităţilor culturale a societăţilor primitive. Conform lui Horkheimer. când credinţa în bunătatea nativă a sălbaticilor (graţie faptului că au scăpat de forţa corupătoare a civilizaţiei. Nu de puţine ori savantul se agaţă de propria-i grilă interpretativă şi respinge faptele rebele faţă de teoria pe care o slujeşte. de exemplu. mare parte din ştiinţele naturii este ea însăşi ideologică. Recurenţa ideologică ce a stat la baza evitării în descrierea ştiinţifică a cruzimii şi violenţei omului primitiv a fost tocmai persistenţa acestui postulat filosofic al Luminilor. Aşa cu stat lucrurile în secolul al XVIII-lea. Ideea că omul este bun de la natură. Pe scurt. Unii critici ai pozitivismului au sugerat că. apariţia mişcărilor ecologice şi antinucleare sunt doar exemplele cele mai evidente ale acestei frământări. unii cercetători au confundat studiul realităţii obiective cu propriile lor aspiraţii sau angoase provocate de criza civilizaţiei din societăţile omului alb. fără nici un raport anume cu tema cercetării de bază. Persistenţa acestei teze a servit în cercetările ulterioare din antropologia culturală. despotismului şi „superstiţiilor“) reprezenta piesa supremă din arsenalul ideologic al Luminilor. Uzura arsenalului de argumente ştiinţifice ale unei ideologii este preludiul naşterii unei ideologii a ştiinţei. ideologiile renasc mereu. fapte ce rezidă din tot felul de prejudecăţi morale. pe lângă inexistenţa unei diferenţe evidente între ştiinţă şi ideologie. dar că societatea îl corupe a servit de paravan ideal vânătorii de sclavi şi atrocităţilor comise de conchistadori. o dată cu progresul ştiinţei. reactualizat de presiunea mediului contemporan. Max Horkheimer şi Theodor Adorno. se întâmplă invers. mai ales când este vorba de ştiinţe sociale. politice sau culturale. ca acţiunea să programeze a priori prezentarea informaţiei.

de fapt. Thomas Kuhn a contestat imaginea tradiţională. discuţiile despre scopuri fiind domeniul propagandei. productivitate şi distrugere. Toată cercetarea ştiinţifică se înscrie în cadrul trasat de stilul epocii sale.“24 Cu timpul. aşa cum o fac Michel Foucault sau Louis Althusser. de faptul că aceasta a devenit slujitoarea dominării tehnice. conforma lui T. empirică şi raţională a ştiinţei ca acumulare continuă de fapte acceptate ce relevă progresiv natura reală a lumii. oricât de supuse erorii ar fi fost. Kant. orice gândire este condiţionată de un fundal ideologic. creştere şi regresie este preprogramat în această idee a Raţiunii ca proiect istoric specific. ele aparţin unor modalităţi de înţelegere. fiecare paradigmă se dovedeşte insuficientă pentru punerea de acord a discrepanţelor şi anomaliilor.“23 Atacurile la adresa infailibilităţii ştiinţei a venit din partea filosofiei anglo–saxone a ştiinţei. Descartes. Lavoisier.“22 Atacul împotriva presupusei neutralităţi a ştiinţei şi ascensiunii ei ca model al gândirii raţionale a atins apogeul în operele lui Herbert Albert Marcuse. în cele din urmă.“21. De aici şi până la a nega orice diferenţă între cunoaştere şi ideologie. în „paradigma“ timpului. O paradigmă este stabilită de „realizări ştiinţifice universal recunoscute. moment în care se propune una sau mai multe paradigme noi. Kuhn. cel puţin se dezbăteau scopurile vieţii Omului. În interiorul acestei continuităţi. diferitele moduri de gândire se ciocnesc reciproc. Metoda ştiinţifică a fost etalată ca un criteriu dar. 114 . ci. organizare şi modificare a societăţii şi naturii. Dimpotrivă. predeterminând activitatea cercetătorului. ştiinţa a procedat prin salturi de la o paradigmă la alta. „ştiinţa este determinată în privinţa ţelului şi direcţiei sale nu doar de propriile tendinţe. în special în Omul unidimensional. a cărui teză centrală era că: „universal operaţional închis al civilizaţiei industriale dezvoltate cu terifianta ei armonie între libertate şi oprimare.„În marile sisteme filosofice ale trecutului. care pentru o vreme oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicanţi. raţiunea a fost redusă la un jargon tehnic despre mijloace. Opera lui Newton. Adam Smith au fixat posterităţii pentru mult timp termenii în care se vor pune problemele într-un anumit domeniu de cercetare. conform lui Horkheimer. şi de viaţa socială. căci nu se poate susţine că orice realitate intelectuală este. Etapele tehnologică şi pretehnologică împart anumite concepte fundamentale al omului şi naturii ce exprimă continuitatea tradiţiei occidentale. e o distanţă mare. În ziua de azi. Dezbaterea obiectivelor societăţii a fost ocultată de instrumentalizarea raţiunii. În acest sens. În influenta lui carte „Structura revoluţiilor ştiinţifice“. o ideologie. Paradigma conţine caracterele şi proprietăţile unui model general.

ideologia fiind considerată drept singura cunoaştere adevărată. desigur. Deşi Thomas Kuhn nu a susţinut niciodată că nu existau motive întemeiate pentru a decide între paradigmele concurente. de producţie tind să-şi creeze fără încetare propriile instanţe de legitimare şi propriile norme de activitate. În ceea ce priveşte acţiunea şi scopurile sale legitime. ierarhii ale păcatelor şi nivele de sanctificare. ideologia îşi legitimează acţiunile prezente prin raportare la un viitor prezentat într-o manieră. el a accentuat că aceasta nu reprezintă o simplă chestiune de experimentare şi apel la argumente. Religie. finalităţile pe care comunitatea trebuie să le propună şi mijloacele de a ajunge la ele. De aceea. nu de o ideologie. Ideologiile trebuie să depună eforturi susţinute pentru integrarea unitară a diversităţii şi pentru a-şi readapta permanent interpretările la exigenţele cotidiene. desemnând grade de puritate şi perfecţiune. să indice care sunt deţinătorii legitimi ai autorităţii. devine posibilă reinventarea conflictelor pentru fiecare grup social sau mişcare politică. încă o dată. religia.3. 4. Ea reînnoieşte valorizarea diferenţiată pe care o realiza. se află înscris cercetătorul. ideologia va trebui să ofere răspunsuri plauzibile chiar şi atunci când nu pot fi avansate argumente infailibile de tipul dogmei religioase. după propria-i logică. În cazul paradigmei. numai că. există puncte comune în construcţiile alternative ale religiei (calea binelui şi calea păcatului) şi dihotomiile aserţiunilor politice (linia neagră şi linia roşie. tehnice.O atare poziţie conduce la scepticism. adevăratul sens al acţiunilor colective. ce gravitează mereu în jurul mântuirii individuale. nu ideologice. extrema dreaptă). căci ideologia oferă semnificaţii generale într-o lume în care numeroase practici sociale îi refuză prezenţa: activităţile ştiinţifice. într-o lumină dezirabilă. este vorba de o reprezentare ştiinţifică. Acolo unde religia nu putea oferi decât răspunsuri evazive. ideologie şi utopie în gândirea politică. făcând din cunoaştere o simplă succesiune de interpretări ideologice. criticile sale rămân ştiinţifice. în linii mari. interioară şi strict obiectivă. ci mai degrabă de o teorie. Frontierele influenţei ideologice sunt imposibil de fixat. Ideologia îşi propune să desemneze. de proiecţia coerentă a unui anume moment de cunoaştere. ideologia desemnează valori şi le decide ierarhia. Negarea sau justificarea absurdă a faptelor nu au decât un singur scop: salvarea paradigmei. extrema stângă. să contureze modelul societăţii legitime şi superioritatea sistemului său de valori. Şi cum această construcţie este legată de experienţa fiecărei culturi sau clase sociale.1. de vreme ce în ambele cazuri avem de-a face cu 115 . În cadrul acestei teorii.

discursuri practice ce se conformează exigenţelor impuse de cuplul legitimare/invalidare. religia poate eluda violenţa discuţiilor aprinse pe seama valorilor. clasă. chiar brutal. susţine că toţi oamenii sunt egali. Ideologia va putea astfel reconstrui o violenţă simbolică nu mai puţin radicală ca aceea din unele religii: inamicul intereselor şi valorilor grupului legitim nefiind mai puţin condamnabil decât cei lipsiţi de credinţă. Această generalizare ideală pe care o realizează ideologia nu este o pură imagerie fără contur şi conţinut: este vorba despre o generalizare explicită numind marile roluri sociale şi afirmând în mod patetic. fără a putea apela la instanţa unei autorităţi incontestabile. o paradigmă care să justifice valorile sale. necesitatea acestor roluri. Dar dacă religia este în măsură să-şi fundamenteze valorile pe un principiu. de asemenea. Ideologia politică reactivează funcţia tradiţională a miturilor şi religiilor. Ideologia politică reia demersul mitic şi religios de identificare a indivizilor. aceea de a asigura consensul social în jurul unui model construit de ea. transferând interesul pe importanţa valorilor spirituale şi pe mântuirea individuală indispensabilă. naţiune). refuza adversarului ideologic ceea ce religia acordă adeseori celui (celor) de altă credinţă în vederea iertării greşelilor sale. În plus. ideologia politică împiedică accesul la aceste evaziuni. fanatism pe care raţionaliştii îl atribuiau în mod exclusiv religiei. jansenismul). Acest lucru trimite cu gândul la fanatismul pe care îl poate dezvolta gândirea ideologică. taoismul. fiind pusă în situaţia de a crea şi recrea argumentele necesare impunerii propriilor valori. exaltând valorile spirituale şi încurajând adeseori o oarecare detaşare faţă de problemele lumeşti (budismul. Ea poate. ea le desemnează limitele şi creează instrumentele de mărire a unităţii vizate. cu atât mai puţin contestabil cu cât el este imposibil de verificat. de exemplu. Apelând la un grup sau acţiune particulară (partid. Religiile camuflează violenţa socială. chiar şi atunci când obiectivele sale riscă în orice moment să-şi dezvăluie relativitatea. să incite pe fiecare la contribuţii concrete în cadrul colectivităţii. pentru organizarea socială el afirmă şi repetă că societatea este şi 116 . va trebui ca limbajul să participe la întreţinerea loialităţilor individuale faţă de colectivitate şi a jocului de identificare a eu-lui în grup. ideologia este privată de această garanţie absolută. Ideologia nu dispune de acest recurs şi trebuie să propună valori sociale legate de acţiunea colectivă. dar este vorba despre o egalitate în faţa lui Dumnezeu şi a morţii. oferind în acelaşi timp fiecăruia refugiul unui dialog cu divinitatea. Pentru ca acţiunea să fie posibilă. Discursul feudal.

„care-şi prelungesc religia ca ideologie politică şi socială. cum spunea Max Weber. fondat pe probe obiective. Ideologul crede şi reuşeşte să-i facă şi pe alţii să creadă că el deţine un Adevăr global. Ideologia „este mult mai activă decât prejudecata. cu cât. deoarece există reformatori religioşi. putem considera revocarea edictului de la Nantes şi persecutarea protestanţilor de către Ludovic al XIV-lea drept un act deopotrivă religios şi ideologic. sau ar trebui să fie. sau Komeini (Iran). manifestări de fanatism şi nu de cunoaştere lucidă. fie acesta şi un credincios devotat. şi să regândească acest sistem de inegalitate..trebuie divizată în trei caste: nobilimea. scuza. 117 . în vreme ce ideologia este invariabil activă. proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia. ideologul solitar fiind relativ inofensiv. Pe de altă parte. Aşa se nasc ideologiile. impură. ca ideologie. ea fiind un amestec indisociabil de emoţii puternice şi idei. mania inofensivă sau ideea primită. Aceasta este cu atât mai necesară. selecţionate în numele unei cauze. deşi le include pe toate acestea. preschimbată în credinţă. iluzia consolatoare. Dar ideologia nu relevă distincţia dintre adevăr şi fals. doctrinele şi farsele însângerate. dacă nu raţional. şi nu cu cea a savantului. dar omul o însufleţeşte. ca şi o doză de eficacitate. Procesul cristalizării ideologice demonstrează că ideologia nu este neutră sub raport afectiv. în orice caz. Pentru Shils. slujită de un exerciţiu totalitar menit să-i legitimeze absolutismul puterii. credinţa ideologului se învecinează cu cea a profetului sau a reformatorului religios. colectivă fiind“26. Nu se poate vorbi despre o ideologie decât în prezenţa unor credinţe colective. clerul şi starea a treia şi caută să clarifice. capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie. precum Savonarola (Italia). Ideea primită poate fi pasivă. ea se inserează în timp. Ideologia conţine întotdeauna un element. Când profeţii se avântă în ideologie ei devin oameni de acţiune şi lideri politici“25. Distincţia dintre ideologie şi religie este uneori delicată. nu este suficient pentru a explica un sistem ideologic şi nici capacitatea sa de incitare la acţiune. care în numele unei etici universale a însângerat Florenţa. Vom putea înţelege acest lucru citindu-l pe Cioran: în „Genealogia fanatismului“ din „Tratatul de descompunere“. activându-le. fanatismul.. „comprehensibil“. şi aici rezidă una din componentele sale esenţiale – ea acţionează asupra maselor. dat fiind că noţiunea de monarhie de drept divin conferea catolicismului rolul de a legitima absolutismul. ca şi în „Istorie şi utopie“: „În sine orice idee este neutră. La fel. eroarea banală.

în egală măsură. nonexistentul său a fost declarat nonposibil. niciodată nu te poţi feri îndeajuns de ghearele unui profet. adică o lume inexistentă. cuvântul a deschis calea unui mod de gândire bazat pe proiecţia viitorului în termenii posibilului. Cu toate acestea. convertim în absolut obiectele viselor şi intereselor noastre. el nu vă iartă că trăiţi dincoace de adevărurile şi mâinile sale. în inaptitudinea pentru pacea desăvârşită. Istoria nu este decât o defilare de false.Idolatri din instinct. .. să vi-l impună şi să vă desfigureze. fiindcă este dotată ci strania facultate de a acţiona într-un mod opus propriilor ei principii. statornicirea într-o dogmă? De aici rezultă fanatismul – tară capitală... De vreme ce More se gândise la o finalitate critică şi constructivă când a descris insula imaginară.. înlăturaţi mai ales consecinţele lor: veţi reconstitui astfel paradisul. în megalomania prometeiană a unei rase îmbuibate de ideal care explodează sub presiunea convingerilor (. Certitudinile sunt aici nenumărate: înlăturându-le. pasiunea pentru dogmă. o stimulează să-şi radicalizeze demersul. chiar în numele cerului. Într-un spirit arzător regăseşti un animal de pradă deghizat. Sub hotărârile ferme se înalţă un pumnal. Adevăraţii criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic. Depărtaţi-vă de el când înalţă vocea.. Utopia.. cel care iubeşte peste măsură un zeu îi constrânge şi pe ceilalţi să-l iubească şi îi extermină dacă refuză. Când omul îşi pierde «facultatea» de a fi indiferent.. Utopicii. nu a fost primejdios: principiul răului rezidă în tensiunea voinţei. Când refuzi să admiţi că ideile pot fi schimbate între ele. al cetăţii sau al altor pretexte: satir al singurătăţii voastre. pentru că este incapabilă să conceapă că mai există şi altceva în afara ei. o înjosire a spiritului în faţa Improbabilului. Niciodată spiritul şovăitor. ochii înflăcăraţi prevestesc crima. el devine un asasin virtual. care nici nu se numesc şi nici nu se autopercep astfel – de la Platon la Campanella – speră în lumea lor perfectă. Ce altceva este Căderea.). isteria sa. atins de hamletism. bunul său el vrea să vi-l împărtăşească.. care îi dă omului gustul eficacităţii. termen inventat de Thomas More (ca simplă transliteraţie a formei greceşti a cuvântului) semnifică o ficţiune care nu avea „un loc al ei“.. Utopicii.“27 Căci ideologia este. al profeţiei. sângele curge. le sfărâmă sau le exaltă. decât urmărirea unui adevăr şi siguranţa de a-l fi găsit. ci dimpotrivă. contradictorie. cei care disting între credincios şi schismatic.. dar nu cred în realitatea ei. Eşecul repetat nu o face să se pună sub semnul întrebării. al terorii – lepră lirică prin care molipseşte sufletele. Intolerantă. el supune. pot dori o lume perfectă. Puterea [omului] de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale. fără a avea vreo clipă sentimentul că şi le trădează.. Orice intoleranţă ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Absoluturi. intolerantă şi contradictorie. o succesiune de temple înălţate unor pretexte. 118 . care se consideră astfel..

această ficţiune mentală ce nu este localizată niciunde. Dacă termenul de utopie. specificul utopiei lui Mannheim se găseşte în funcţiunile sale revoluţionare. îşi va găsi forme de legitimare şi o conştiinţă socială nouă. pe de altă parte. Pe scurt. prezentat drept ideal justificator al conduitelor conservatoare contra dinamicii revoluţionare. gândirea întotdeauna transcende existentul. utopia.Karl Mannheim a fost poate autorul cel mai influent în procesul de distrugere a semnificaţiilor care l-au făcut pe More să inventeze termenul „utopia“. utopia este doar un mod e gândire care „transcende“ realitatea existentă într-o direcţie revoluţionară. într-adevăr. pentru Mannheim utopia nu este nimic altceva decât un complement al ideologiei. nu poate fi înţeleasă fără o analiză atentă a legăturilor dintre ideologia propriu-zisă (discursul său) şi organizaţie (partidul. Această ambivalenţă ne obligă să nuanţăm distincţia pe care o face Mannheim între ideologie şi utopie. 119 . Aşezând în prim planul finalităţilor sale apărarea unei instituţii. poate fi o utopie revoluţionară şi o ideologie vizând conservarea unei ordini sociale stabilite. Pentru Mannheim. că este „posibil ca utopiile de astăzi să devină realităţile de mâine“. într-un fel sau altul. pentru că. dotat cu toate calităţile de puritate şi rigoare. utopia se poate afla în situaţia de a fi în acelaşi timp revoluţionară şi revendicativă. Dar a vorbi despre un mod de gândire care trascende ceea ce există într-un timp oarecare nu înseamnă prea mult. îndeplineşte o funcţie ideologică prin raportare la această instituţie care este partidul. odată instalată. dublându-şi apărarea ordinii sociale stabilite cu referiri la un trecut mitic. cu Marcuse că „drumul spre socialism poate trece numai de la ştiinţă spre utopie şi nu de la utopie la ştiinţă“. Ambivalenţa ideologiei care. o dată cu Oscar Wilde că „progresul înseamnă realizarea utopiilor“ („The Soul of Man unde Socialism“. Dacă recurgem la o comparaţie. este privat de funcţia–semnificaţie originară se poate spune. Invers. utopia este întotdeauna candidată la statutul de ideologie conservatoare în societatea la a cărei dezvoltare concură şi în care. Lucru confirmat şi de faptul că acele moduri de gândire ce transcend situaţia imediată într-un sens conservator sunt denumite de Mannheim „ideologii“. iar ideologiile conservatoare (ideologiile pur şi simplu) pe celălalt. conservatoare şi integratoare. în măsura în care este inseparabilă de structurile organizaţionale ale unei mişcări ideologice (al cărei element ea a devenit deja). în acelaşi timp. birocraţia politică). Pe de o parte. ideologiile nu-şi pot refuza dimensiunile utopice. 1950) sau cu Lamartine. ea însăşi membră a societăţii reale la ale cărei activităţi participă în mod politic cultural. plasând ideologiile revoluţionare pe un talger al balanţei (şi rebotezându-le utopii).

Redusă la funcţia ei în societate. funcţia unei ideologii este de a servi de cod implicit unei societăţi. evaluativă 3. El întoarce spatele la tot ce ar putea zdruncina credinţa sa ori paraliza dorinţa sa de schimbare. Funcţiile ideologiei şi discursul ideologic. diformului.4. Dintre această opoziţie între un prezent respins şi un viitor glorificat (al cărui triumf este prezentat ca fiind ineluctabil. decurge o dialectică totalitară. o redublare simbolică.1.32 120 . „Potrivnică anomaliei. a repetiţiei şi dogmatismului. pe baza căruia să putem observa modul în care afectivitatea şi imaginarul agenţilor sociali ar fi investite şi focalizate. Deşi puţin polemică şi mai obiectivă. evaluativă 4.. de exemplu la aceea de a justifica sau transforma ordinea stabilită. călăuzit de reprezentarea a ceea ce este dezirabil şi de voinţa acţională. înseamnă a o descalifica ca idee. a tipului. În concepţia sociologilor cunoaşterii. izgonind iraţionalul şi ireparabilul. pe când o ideologie revoluţionară este apărarea şi ilustrarea unei acţiuni politice şi sociale care urmăreşte să transforme realul.Nu există discurs ideologic care să fie o simplă redundanţă a existenţei sociale. proprie oricărei utopii). ea tinde spre consolidarea omogenului.“28 O utopie propriu-zisă este o operă de critică socială în care autorul îşi închipuie o societate cu totul diferită de cea în care trăieşte şi care nu există nicăieri. „În mentalitatea utopică inconştientul colectiv. paroxism şi chintesenţă a istoriei. ascunde privirii anumite aspecte ale realităţii. un cod care să-i permită să exprime experienţele sale.“ 29 4. utopia se opune de asemeni tragediei. Utopia este un amestec de raţionalism pueril şi de angelism secularizat. Este în acelaşi timp un joc al inteligenţei şi o „eliberare în imaginar“ (expresie aparţinând lui Gérard Athabe). programatică (prescriptivă). deoarece: „A face dintr-o idee un obiect social. ideologia nu poate fi decât tendenţioasă şi îşi pierde întreaga credibilitate..“ 30 Unii autori se opresc la următoarele funcţii al eideologiei: 1. opoziţia absolută obligând la construirea unei viziuni asupra lumii ce-şi asumă totalitatea întrebărilor şi răspunsurilor privind problemele esenţiale. explicativă 2. asimetriei. această concepţie are un sens peiorativ. să justifice acţiunile şi încercările sale (precum războiul) şi care să-i ofere un proiect comun.

vom observa că aceste funcţii pot fi cofundate cu cele ale ştiinţei sau teoriei politice. a lumii libere. a Occidentului. Funcţia partizană (de identificare). aşa cum lumina distruge întunericul.. în spatele cărora se ascund multe pasiuni mici şi interese meschine. Datorită faptului că aparţine unei comunităţi şi este polemică faţă de altele. Prin ceremonii. „care luptă pentru adevăr şi care trebuie să se încline în faţa faptelor sau în faţa teoriilor mai conforme cu faptele. aparenţe grandioase. a cuceririlor revoluţiei etc. ca în imaginile visului“34 3. Ea transformă interesele particulare în interes general sau în ideal dezinteresat. ea s-ar distruge. O ideologie nu-şi propune să cunoască realul. Conţinutul acestor reprezentări: credinţe. o ideologie este prin definiţie partizană. Aceasta înseamnă că ea se impune nu numai prin raţiune şi probe. O psihanaliză a dorinţei ar avea ca sarcină să dezvăluie năvălirea camuflată a dorinţei în reprezentările din care ele sunt alcătuite. (.“ (. o ideologie luptă pentru a învinge. manifestări colective care exprimă ideologia. a face din ea propria ta ideologie. trecând prin cenzură şi disimularea faptelor“. dar mai ales ea trebuie să-şi ascundă propria ei natură. Diferenţa specifică este dată de caracterele ideologice ale demersului cognitiv şi ale discursului.. dacă-i vom atribui un sens. Ea ne va spune cum ar trebui să arate. Prin ideologie. imagini. individuale şi colective. Sensul este dat de judecăţile de valoare care implică o dimensiune normativă asupra realităţii. Orice ideologie ar veni inerent în conflict cu alte ideologii. 1. a civilizaţiei creştine. şi vicleniile ei sunt nenumărate împotriva unei realităţi sociale care recurge la violenţă contra ei şi o reprimă.. O ideologie este un ansamblu de reprezentări prin care un grup îşi afirmă identitatea. Funcţia ocultativă. Orice ideologie se pretinde raţională. „A adera la grup înseamnă a-ţi însuşi propria lui ideologie. Ea trebuie să ia în serios 121 . Dorinţa nu se arată în goliciunea ei. a libertăţii spirituale..) „O ideologie camuflează ceea ce exprimă. a proletariatului internaţional. fiecare din membrii grupului devine conştient de faptul că aparţine aceleiaşi comunităţi. această conştiinţă de a forma o comunitate şi de a se diferenţia de celelalte este în permanenţă întărită“33 2. dar şi printr-o anumită constrângere. a maselor de oameni ai muncii. toate acestea sunt măşti nobile.Fără a nega caracterul lor specific şi forţa lor de sinteză şi analiză.). ci să-l justifice sub aparenţa posibilului. de la seducţie până la violenţă. Funcţia justificativă a ideologiei. Nu numai că ea trebuie să mascheze faptele care o contrazic sau motivele întemeiate ale adversarilor ei. Dacă ea ar recunoaşte esenţa sa de ideologie. rituri. „O ideologie este în mod necesar disimulatoare. diferită de celelalte. sunt comune şi specifice unui grup. Apărarea patriei. Spre deosebire de ştiinţă. simboluri etc.

ar exista o legitimare prin sacru. care caută să ne conving în unicul scop de a ne înregimenta. El se justifică fie prin consensul cetăţenilor. cele două trăsături în care recunoaşte sacrul: sacrilegiul şi sacrificiul. sub forma sa cea mai modernă. autorul consideră că puterea. iar această trăsătură i se pare esenţială autorului: „Ea comandă pe toate celelalte şi evocă. socialismul. Astfel.“38 Întrucât. de artă. disimulând ceea ce puterea are esenţial: faptul că ea rămâne sacră pentru cei care o exercită. disimulându-l. de credinţele religioase sau tradiţionale. în care ea are ca funcţie să-i justifice exercitarea şi să-i legitimeze existenţa. amplificându-le. „puterea specifică de a califica drept sacrilegiu tot ceea ce atentează la putere şi să legitimeze ca sacrificiu supunerea în faţa puterii. care asigură supunerea permanentă fără a recurge la constrângerea fizică. conservatorismul etc. fie prin funcţia pe care o asumă.“35 „Ideologia justifică puterea într-un mod raţional. ideologia este tocmai ceea ce transformă dominaţia de fapt în autoritate de drept. ceea ce face ca ea să fie orice altceva decât o simplă viziune asupra lumii este că ideologia se află întotdeauna în slujba unei puteri. Funcţia de legitimare a puterii.această pretenţie căci tocmai aceasta deosebeşte ideologia de mit. Ideologia menţine sacrul. nici cunoaşte. o gândire care pretinde să ne înveţe în timp ce ea ne îndoctrinează. Liberalismul. ceva ce el nu poate distruge. de care nu poate să se bucure. rămâne sacră deoarece perpetuează. 4. „reprezentant al lui Dumnezeu în regatul său“) şi o legitimare ideologică a puterii după care discursul care legitimează puterea este de ordin raţional. de dogmă. unde evenimentele se coordonează într-o unitate în mod plenar semnificativă.“36 Definind sacrul ca ceva de care omul nu poate să dispună.“37 Puterea pe care o exercită un grup social asupra altuia este o putere colectivă. Ideologia politică procură o explicaţie sintetică unde faptul particular capătă sens. nu vizează nimic altceva decât afirmarea valorilor esenţiale. a evidenţelor incontestabile din care acţiunile lor specifice îşi trag sensul şi justificarea. mai mult sau mai puţin explicit. naţionalismul. legitimarea puterii poate să fie de diferite tipuri care nu sunt toate ideologice. nici numi. aşadar. Ideologia ar avea. aceasta trebuind să meargă până la moarte. caracteristică Ancien Regim-ului (regele este de „drept divin“. prin consens sau necesitate. nici atinge. 122 . Oliviér Reboul pleacă de al raportul stabilit de Marx dintre „idee“ şi „dominaţie“ care este specific oricărei ideologii. „Ceea ce o deosebeşte de ştiinţă. că ea trebuie să fie astfel pentru cei care o suportă şi că presupune o ameninţare de violenţă pentru cei care o refuză.

Prin faptul că dispune de un puternic fond emoţional. Prin munca de reproducere. ideologia trebuie să-şi manifeste simţul imprevizibilului şi să evite proliferarea acelor semnificanţi pe care nu-i poate stăpâni. Fiind o operă de grup. Fiecare ideologie se creează prin respingerea sau remodelarea celor anterioare. oricare ar fi. O ideologie nu este un ansamblu de reprezentări colective. aceasta se explică prin faptul că ea dă glas dorinţelor noastre. în acelaşi timp. Orice societate (globală sau particulară) produce şi reproduce un sistem simbolic prin intermediul căruia ea îşi asigură coerenţa internă. Ameninţarea permanentă a lansării unor ideologii concurente constrânge la apărarea şi reactualizarea sensurilor ideologiilor actuale. originalitatea discursului său şi superioritatea acestuia faţă de propoziţiile adverse. „Dacă fiecare dintre noi investeşte atâta afectivitate în ideologie. nevoilor noastre (obiectivarea dorinţei). Acest câmp simbolic este în acelaşi timp o unitate. valorile şi alegerile sunt confirmate şi reactualizate în funcţie de modurile de construcţie proprii ideologiilor respective. Tocmai în acest câmp structurat al semnificaţiilor opuse se realizează munca ideologică sub dubla sa formă. Funcţia incitativă (mobilizatoare).“39 Ideologia.5. ideologiile sunt un apel pentru acţiunea concertată. Activitatea ideologică se va concentra asupra aprofundării simbolice a deosebirilor dintre discursurile vechi şi aserţiunile noi. însă reproducerea nu devine o simplă repetiţie. aspiraţiilor noastre (sublimarea dorinţei). A considera dorinţele tale drept realităţi constituie prin excelenţă demersul ideologic. de reproducere şi de creaţie. răspunzând în mod contradictoriu la noile realităţi şi definindu-se prin distanţa şi opoziţia faţă de sistemele existente. Acest obiectiv şi acest ataşament emoţional sunt deservite de un întreg arsenal de tehnici de propagandă şi de persuasiune care se regăsesc camuflate în discursul ideologic. neutre din punct de vedere afectiv. asupra operaţiei de invalidare a semnificanţilor rivali. orice ideologie poate mobiliza energiile latente ale grupului prin manipulare. Ele îi determină pe oameni să acţioneze într-un fel sau în altul. orice creaţie se realizează printr-un proces de sinteză a elementelor deja existente. Obiectivul ideologului este acela de a dovedi. în acelaşi timp. demonstrând că 123 . scopurile şi îşi elaborează formele specifice de exprimare. În societăţile în care apariţia evenimentelor şi semnificanţilor noi este foarte rapidă. luptă pentru a învinge. intereselor noastre (raţionalizarea dorinţei). dar şi o diversitate a semnificaţiilor.

un câmp de poziţii sociale. în care orice expresie corespunde unei distribuţii stricte într-o reţea definită de relaţii sociale. Fiecare luare de poziţie în plan simbolic va corespunde unei poziţii în reţeaua rivalităţilor. Prin expresia ideologică. Orice creaţie ideologică. simultan. o atribuire de credit producătorului ideologic de către o masă de receptori. Ca orice câmp diversificat de producţie. puterea simbolică. concurenţă. creditul. câmpul ideologic funcţionează într-o manieră concurenţială. recunoaşterea legitimităţii discursului este sinonimă cu recunoaşterea locutorului drept producător al acelui discurs. uneori dură.elementele valabile recunoscute în aserţiunile rivale nu-şi pot afla logica deplină decât în coerenţa pe care el o propune. nici o situaţie nu poate în mod integral să absoarbă violenţa proprie expresiei ideologice. să determine auditoriul la aderare. Astfel. În această comunicare. Prin discurs. miza fiind aici achiziţionarea puterii de influenţă şi legitimitatea acestui drept. a promisiunilor de credinţă şi supunere. nu trebuie confundate situaţiile ideologice violente şi confruntările ritualizate. Lupta ideologică este o luptă de influenţare şi pentru influenţă. alianţelor şi jurămintelor. 124 . competiţie. să-l facă să împărtăşească punctele de vedere exprimate şi să respingă mesajele rivale. Miza imediată ce animă manipularea bunurilor ideologice este posibilitatea comunicării şi stăpânirea ei de către subiectul producător. totuşi. ci opoziţie esenţială. Miza nu este separabilă de cucerirea puterii simbolice ca scop imediat. comunicarea instituită va fi ea însăşi o confirmare a acestei recunoaşteri. Discursul vrea să persuadeze. Miza directă a producţiilor ideologice conferă deţinătorului şi propagatorului bunurilor de factură ideologică un drept particular la a se exprima şi a fi ascultat. subiectul emiţător urmăreşte să stabilească cu acesta un fel de comunicare simbolică. ideologul se vrea recunoscut drept deţinătorul legitim şi posesorul adevărului suprem. orice inovaţie se face în cadrul unei mişcări de revoltă contra discursurilor instituite. Acest câmp de semnificaţii opuse este. Mizele directe şi indirecte ale discursurilor corespund unor bunuri rare: recunoştinţa. să fixeze câmpul recunoaşterii respectului şi prestigiului. Pluralitatea poziţiilor nu este juxtapunere. Ea tinde să desemneze deţinătorul legitim al puterii simbolice. Fără îndoială. Confirmarea acestui status cucerit este asigurată de inducerea unor aşteptări colective convergente orientate spre locutor şi care îi conferă dreptul privilegiat de a fi ascultat. care permite exercitarea autorităţii ideologice.

Orice ideologie politică trebuie. succesiunea performanţelor asigură creşterea creditului acordat discursului după cum o tăcere prea prelungită riscă să antreneze uitarea. În sânul unui grup. 125 . depăşirii conflictelor interne şi stabilirii de alianţe cu grupuri rivale.Este vorba de o cucerire. a unei poziţii. de a obţine asentimentul tuturor receptorilor potenţiali faţă de mesajele produse. să demonstreze că aduce răspunsul legitim la noile probleme şi că vechile strategii trebuie readaptate. de putere şi. În câmpul ideologic. Liderul trebuie să dovedească capacitatea de a produce un discurs favorabil menţinerii coeziunii grupului. Trebuie obţinută resemnarea sau tăierea opoziţiei reducându-i audienţa. influenţa. invenţia de noi expresii este o regulă ce se impune tuturor. În orice ocazie. Forma inedită în care este prezentat discursul ideologului induce în mintea receptorului capacitatea primului de a face faţă şi de a oferi soluţii valide problemelor noi. Se ştie prea bine că noul şi noutatea seduc. chiar dacă ele îmbracă conţinuturi vechi. la limită. succesul unui mesaj marchează o promovare provizorie. de agresiune contra puterii stabilite şi de persuasiune faţă de potenţialii simpatizanţi. pentru a-şi păstra statutul dominant. La orizontul acestei lupte se profilează ambiţia fiecăruia de a parveni la deţinerea monopolului legitimităţii. ideologul profită de circumstanţe pentru a-şi afirma prezenţa şi pentru a veghea în permanenţă la restaurarea bunurilor achiziţionate. ideologul se poate afirma ca lider demonstrându-şi aptitudinea de a manipula şi stăpâni expresiile simbolice. prin cuvânt. pe când indiferenţa marchează un recul. Este important să poată produce un discurs agresiv şi conciliant. În această luptă. puterea simbolică.

va duce automat la bunăstare. este raţiunea. într-un spaţiu vidat de o cultură politică democratică. IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE Explozia actuală a – ismelor şi proliferarea concomitentă a ideologiilor reflectă cu destulă precizie dinamica schimbărilor sociale şi a revendicărilor corelative. redusă. ecologismul. urmând ca altele două: democraţia– creştină şi islamismul să fie tratate în capitolul: „Politică şi religie“. constituindu-se ca o veritabilă arheologie a cunoaşterii naturii umane în timp şi spaţiu. are valoarea unui eveniment–şoc. în acest capitol vom aborda doar două din cele mai importante ideologii contemporane: liberalismul şi social–democraţia. antropologice şi psihologice.2.1. au creat impresia de simplitate a doctrinei. au adâncit această rezonanţă în timp. Ea are cauze profunde. precum şi a formelor sale de manifestare. Dacă esenţa omului. pe baza identităţii de esenţă a fiinţelor umane. s-a răspândit cu o viteză direct proporţională cu persistenţa acestei mentalităţi magice despre politică. care ar merita. Ideea că modelul liberal. în numeroase cazuri şi ocazii. nu i-a fost greu lui Fr. Instinctul de conservare a vieţii şi a bunurilor. Dreptul natural şi teoriile contractualiste. la enunţurile sale 126 . fiecare. a creat impresia că liberalismul este vechi de când lumea. după aceea dintre libertatea şi egalitatea socială.1. ca fiinţă naturală. teorii şi curente.. pe bază de norme şi valori. Ideologiile postmaterialiste: feminismul. Diversitatea centrelor sale de apariţie. Diversitatea de şcoli. sub presiunea internaţionalizată a unui model luat ca referinţă pentru dezvoltarea posttotalitară a lumii. 4. de evitare a durerii şi căutare a plăcerii a fost dublat în zorii istoriei primitive de sentimentul de milă în faţa suferinţei aproapelui şi de repulsie la vederea acestor suferinţe. teologia eliberării etc. LIBERALISMUL. reclamă o nouă sinteză dintre dreptul şi legea naturală. Atracţia exercitată de doctrina liberală în spaţiul est–european. pacifismul. În aceste condiţii. constitutive naturii umane. ca formă de agregare a socialului. vor fi tratate într-un volum special. 1. atunci instituirea politicului. De aceea. după lunga noapte totalitară. 4. principiile sale. ca şi a spaţiilor geografice unde s-a format şi s-a manifestat. apariţia liberalismului ca doctrină politică poate induce în eroare prin aparenta sa simplitate. Fukuyama să elibereze certificatul de deces al istoriei. câte o lecţie separată.2.II. Din raţiuni de spaţiu. odată asimilat cu valorile sale heraldice.

ideologice. în timp ce pasiunea împinge omul să caute tot ceea ce el doreşte. În schimb. Astfel. nimic din ceea ce este necesar nu poate fi contrar naturii şi raţiunii şi tot ceea ce nu este contrar raţiunii este just şi legitim. Or. modului de viaţă. Căci conservarea vieţii. dincolo de trăsăturile şi conexiunile structurale. Primul principiu al legii naturale este căutarea păcii. pe de alta. nu numai a celor impuse prin consimţământul reciproc dar şi a celor impuse prin constrângere. legea naturală este ordinea dreptei raţiuni care ne arată ce lucruri trebuie urmărite sau evitate pentru conservarea bunurilor şi vieţilor noastre. O abordare istorico–genetică şi analitico–structurală a studiului doctrinei liberale ne va arăta că aceasta este rezultatul unei duble sinteze în timp: între drepturile naturale şi teoriile contractualiste. Prin urmare. între democratizarea vieţii publice şi raţionalizarea vieţii economice. În stare naturală. legea este limita dreptului: ele diferă una de cealaltă aşa cum libertatea diferă de obligaţie“40. Căci dreptul nu este decât libertatea pe care o posedă fiecare dintre noi de a întrebuinţa facultăţile sale după dreapta raţiune. Al doilea principiu este că. fiecare având un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. nimic nu era just sau injust. În aceste condiţii. nu exista diferenţă între ce-i al meu şi ce-i al tău şi. apare starea de război. Dacă am lua ca exemplu doar liberalismul economic şi cel politic din Anglia şi Franţa am vedea. Egalitatea dintre oameni a luat naştere din faptul că o securitate absolută era imposibilă chiar şi pentru cei mai puternici. este un drept. prin urmare. raţiunea îl împinge să renunţe la război şi săşi asigure conservarea prin unire şi înţelegere. nemaiexistând distincţie între ce-i al meu şi ce-i al tău. evitarea durerii şi căutarea plăcerii se materializează cel mai adesea în interese a căror forţă propulsivă este direct proporţională cu plăcerea posesiei sau satisfacerii unei nevoi. „Legea naturală este regula prin care fiecare îşi interzice tot ceea ce îi pare că trebuie să se întoarcă în prejudiciul său. Dacă urmărim firul logic al teoriilor contractualiste. Al treilea principiu al legii naturale este respectarea convenţiilor. nimic nu aparţinea nimănui. trebuie să renunţăm la dreptul absolut. presiunile colaterale ale culturilor politice. tradiţiilor istorice care îşi pun o pecete deloc neglijabilă pe forma naţională a liberalismului. vedem că starea de anarhie socială creată prin apariţia societăţilor istorice s-a adâncit odată cu declanşarea instinctului atavic de posesie. fundamentul dreptului natural este dreptul de a-ţi apăra propria viaţă şi persoană prin toate mijloacele posibile. programat filogenetic la orice animal. toţi aveau drept la toate. pe de o parte. tehnicilor de producţie şi organizarea muncii. Astfel. 127 . pentru a menţine pacea.

Această clauză este bunăstarea. Întrucât derivă dini cosmologia orientală însăşi. impresionaţi de anarhia primelor societăţi umane. Indiferent de mediul religios în care apar (confucianism. faraonul este 128 . a căror trăsătură dominantă este dimensiunea morală. iar relaţiile sociale sunt reglementate de forţa inhibitivă a pedepselor. iar comunitatea umană fiind una dintre acestea. Sociabilitatea (jen) şi iubirea (li) confuciene nu fac nici ele abstracţie de la această regulă. iar comunitatea politică ia naştere tocmai din înţelegerea (pactul) de asociere dintre oameni în vederea păcii sociale şi a satisfacerii nevoilor comune. Întrucât Cosmosul este o comunitate de comunităţi. mai aproape de noi cu două secole. budism. teoriile contractualiste au apărut în Orientul antic cu două mii de ani înainte ca gânditorii europeni din secolele XVI – XVII să îl ridice la rangul de principiu explicativ al genezei societăţii civile şi politice. În plus. primul ministru al regelui Ceandragupta din dinastia Maurya (sfârşitul secolului IV – începutul secolului III). acest cod de legi se caracterizează printr-un sincronism accentuat al valorilor religioase. cutremure. influenţată de budhism. împăratul este Fiul Cerului: în India. se caracterizează printr-o autonomie a politicului faţă de religie şi morală.După cunoştinţele noastre. au trimis pe Manu să dea oamenilor codul de legi care-i poartă numele şi prin care ei nădăjduiau să aducă oamenilor pacea socială. Artachastra (Ştiinţa dobândirii intereselor) a lui Kautilya. Este interesant de observat că teoriile contractualiste din Orientul antic nu fac altceva decât să traducă în planul social matricea caracterială a culturilor. inundaţii. Teoria contractualistă în acest caz are la bază secularizarea statului. Puternic influenţat de brahmanism. În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui Manu) zeii Indiei antice. pentru ca oamenii să înţeleagă că zeul este nemulţumit de arta guvernării şi ca semn că pot să se revolte şi să îl răstoarne pe rege/împărat. valorile religioase şi cele morale joacă un rol preponderent. brahmanism. integrând toate comunităţile într-un întreg armonios. taoism. În Egipt. hinduism) teoriile contractualiste orientale au ca numitor comun o clauză specială a contractului încheiat între rege (împărat şi popor. Legitimitatea teocratică a puterii în Orientul antic a întărit această clauză contractuală printr-un sistem de imagini sui–generis: în China. În momentul în care regii (împăraţii) nu guvernează în acord cu ritmurile acestei legi cosmice. juridice unde. legitimitatea teocratică a puterii şi una din caracteristicile esenţiale ale sistemelor politice din Orientul antic – paternalismul – găsesc în teoriile contractualiste principala lor sursă de inspiraţie. morale. contract al cărui garant este zeul. bineînţeles. atunci Cerul trimite asupra Pământului secetă. molime. în constituţia fizică a Regelui sunt prezente cele mai nobile particule. legea cosmică a iubirii universale (rita) asigură armonia lumii. pacea socială a poporului care derivă din cosmologia orientală însăşi.

văzute în angrenajul ideal al proceselor de socializare politică. Am insistat mai mult asupra acestor teorii contractualiste din patru motive: 1. al meu şi al tău (yi). 4. ei au înţeles că anarhia provine din lipsa şefilor: „Poporului – spunea Mo–ţî – poate să i se dea directive de urmat. ceea ce a dus la raporturi de duşmănie între oameni. Fiecare om avea o idee diferită despre ce-i al meu şi ce-i al tău. pentru un cât mai mare bine. Mo–ţî. cu mult mai mare decât epoca modernă în care este. până şi în litera lor teoriile contractualiste din gândirea politică a Europei moderne din care liberalismul îşi extrage premisele doctrinare. au câteva trăsături comune care explică geneza societăţii civile din perspectiva necesităţilor naturale şi nu din perspectiva unor valori a priori ale societăţilor moderne. Teoriile contractualiste insistă toate asupra faptului că starea naturală a omului este una nefericită. 3. În Babilonul antic regele este fratele zeului etc. După el. şi adversar al lui Confucius) admite. ci egoismul. Oamenii nu au putut să iasă din starea de anarhie decât acceptând să se supună în toate privinţele deciziilor unei şef: „La început nu existau nici guvernare. atât cele antice cât şi cele moderne. homo homini lupus). 2.fiul sau fratele Soarelui: în fiinţa lui sunt îngemănate principiul iubirii universale (maati) şi principiul raţional (ka). sentimentul lor strict individual al lui. deoarece datoria celor mari este de a conduce bine. Toate aceste corespondenţe Cer – Pământ fac din persoana sacră a regelui (Împăratului) o veritabilă axis mundi care conferă o şi mai mare importanţă clauzei contractuale mai sus amintite. Apoi. Pentru a demonstra vechimea lor în timp. fără reticenţe. Teoriile contractualiste. Chiar dacă aceste teorii pleacă de la ipoteze diferite în explicarea agregării sociale sau a stării de natură. nici pedepse. În China. Că ipotezele acestor teorii pot foarte bine să stea la baza configurării şi a altor construcţii doctrinare decât liberalismul. n. necesitatea autorităţii. În familie şi în societate ei trăiau în anarhie precum animalele“41. În plus. A guverna înseamnă a fi corect. ceea ce primează la om este un caracter social (jen). influenţei virtuoase care îi este imprimată din Cer. că viclenia şi forţa sunt calităţile esenţiale în urmărirea binelui propriu şi în asigurarea supravieţuirii personale 129 . (secolul V î. Pentru a demonstra că aria lor geografică de răspândire depăşeşte spaţiul cultural european. cantonată originea lor. ele ajung la aceleaşi concluzii în ce priveşte cauzele şi condiţiile apariţiei societăţii civile. Pentru a demonstra că geneza lor nu este funcţie de condiţiile socio–politice ale Europei moderne care pregătesc apariţia liberalismului. e. că egalitatea naturală este o stare de război (bellum omnium contra omnes. teoriile contractualiste din Orientul antic anticipă. Cea a poporului este de a se dărui. dar nu poate fi obligat să le înţeleagă“42. pe nedrept.

în care vectorul religios prezintă o notă prezenteistă incontestabilă. În schimb.în detrimentul celorlalţi. J. în care starea originară a „bunului sălbatic“ nu cunoaşte Răul. aneantizează ideea de drept. J. se vede silit să acţioneze pe baza altor principii şi să-şi consulte raţiunea înainte de a da curs înclinărilor sale“43. dintre just şi injust. înlocuind în purtarea sa instinctul prin justiţie şi dând tuturor acţiunilor sale moralitatea care le lipsea înainte. J. Mencius. Cercul s-a închis: continuitatea existenţei omului ca specie nu mai putea fi garantată doar prin sociabilitatea sa înnăscută. grefată pe o ipotetică vârstă de aur a umanităţii. Chiar şi acele teorii (Confucius. omul care până atunci nu luase aminte decât la el însuşi. nu poate fi aplicată fără o putere superioară care emană din translaţia acestor drepturi recunoscută prin contracte şi convenţii. Grotius. Astfel. odată cu intrarea omului în stadiul istoric şi social. Althusius. Teoriile lui Hobbes. care ne îndeamnă să renunţăm la dreptul absolut pe care îl avem asupra tuturor lucrurilor pentru a asigura o convieţuire paşnică între oameni. Rousseau) care accentuează natura funciar bună a omului. 130 . ea fiind de o bunătate adamică. Ea este funcţie de reacţia autorilor la mediul în care trăiesc. cruzimea. Evident că radiografia transformării stării de natură în societatea civilă nu este un proces uniform înregistrat ca atare de autorii care s-au dedicat acestei problematici. „Trecerea de la stare de natură la starea civilă provoacă în om o schimbare remarcabilă. şi în primul rând. De aici şi clauzele speciale ale contractului la aceşti autori. Pentru a obţine pacea socială şi a o apăra prin toate mijloacele posibile oamenii contractează între ei un pact de înţelegere şi neagresiune (convenţie). ci o alienare care derivă din translaţia drepturilor comunităţii către un suveran (Leviathanul) care nu este obligat cu nimic faţă de supuşii săi. iar legea naturală. J. Rousseau se circumscrie tematic iluministului care ridică raţiunea la rang de lege universală şi care face din dreptul omului la fericire un principiu de guvernare. Hobbes contractul nu este o delegare. glasul datoriei înlocuind impulsul fizic şi dreptul luând locul poftei. la Th. Numai atunci. au trebuit să admită că. acesta s-a pervertit. Spaţiul său social de convieţuire trebuia marcat de pacte şi convenţii pentru a se marca diferenţa dintre ce-i al meu şi ce-i al tău. ca drept al tuturor asupra tuturor. a proprietăţii private. pentru a se proteja bunurile individuale şi viaţa. lăcomia. Jean Bodin au apărut tocmai ca urmare a crizelor religioase profunde care ameninţau societăţile timpului lor cu distrugerea. ca principiu al raţiunii. Dar cum să se instaureze pacea socială pe consimţământul acelora care o violează cel mai mult? Căci dreptul natural. deoarece nu este parte contractuală. sub influenţa factorilor alienanţi. opera social–politică a lui J.

Pentru a garanta pacea. Hugo Grotius şi J. dacă toţi transmit prin aceasta să nu reziste deloc puterii absolute. Aşadar. Statul uriaş. Prin acest al doilea pact (unio) ei retractează delegarea şi se supun necondiţionat puterii sale absolute. Nimeni nu a demonstrat mai 131 . Bodin). ea rămâne singura prevăzută cu dreptul primitiv. „o persoană autorizată în toate acţiunile sale de un anumit număr de oameni. puterea civilă este. monstrul marin (Leviathanul) este carne din carnea însăşi a tuturor celor care i-au concedat grija de a-i apăra. deasupra regelui şi puterii politice. Suveranitatea este „puterea de a face şi desface legile“ (J. a nu-i rezista. o putere absolută“44. 1705) privilegiază figura monarhului ca sediu central al suveranităţii. prin urmare. religios sau laic. printr-o liberalitate. în scopul de a uza după voia sa de puterea tuturor. nici forţa de a garanta securitatea societăţii astfel constituită. Sa văzut că a transmite dreptul său cuiva înseamnă. în construcţia juridică a lui J. Hobbes. pur şi simplu. Ea este superioară monarhului şi puterii politice. adică cu un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. precum respectarea obligaţiunilor asumate anterior. suveranitatea apare ca un imperativ categoric. Teoriile contractualiste din cadrul absolutismului clasic. Statul este. indivizii renunţă la voinţa şi la toate drepturile lor în favoarea unei persoane publice (statul. statul nu trebuie să fie supus nici unei legi exterioare lui. Dar titularul originar al suveranităţii a fost poporul care a conferit-o primilor regi printr-un act de donaţie. în virtutea unui pact reciproc.. suveranitatea statului este bazată pe contractul dintre indivizi care doresc să-şi dea un suveran pentru a fi protejaţi. Din această perspectivă. Bodin. opusă tiraniei. contractul o fundamentează.Dar pentru că mulţimea nu are nici mijloace. începând cu Jean Bodin (Les six livres de la Republique. Faptul că gânditorii politici din secolele XVI – XVII găsesc monarhia ca forma de guvernământ cea mai aptă să exprime conţinutul legitim al suveranităţii provine dini urgenţa imperioasă a găsirii unei forme politice care să garanteze pacea şi sfârşitul conflictelor religioase. în concepţia lui Th. Althusius este superioară monarhului. departe de a limita suveranitatea. deoarece asigură principiul continuităţii şi unităţii statului. Leviathanul) care să le garanteze securitatea. degrevată de orice servituţi.). Aici cercul se închide. Hobbes. Astfel. la Th. de vreme ce regele era ţinut în actul guvernării de legile umane şi divine. 1576) până la Bossuet (La Politique tirée de paroles pures de la Sainte Ecriture. ca la majoritatea teoriilor contractualiste. fie ele naturale sau ecleziastice. tocmai pentru ca această calitate supremă de comandă să fie mai bine utilizată în folosul comunităţii. Dar deşi imaginea paternalistă a monarhului recuperează monarhia ca formă de guvernământ benefică.. suveranitatea. pentru a asigura pacea şi apărarea comune (. în esenţă.

Din combinarea acestor principii derivă regulile statului de drept liberal. raportul dintre stat şi societatea civilă. corp care capătă.seducător decât J. Rousseau caracterele originare şi conţinutul popular al suveranităţii din care liberalismul. cu nuanţe specifice. Din această sinteză dintre drepturile naturale. având în teoria drepturilor omului şi a progresului. deleagă pe o perioadă de timp sarcina de a exercita prerogativele suveranităţii în numele lui unor aleşi. alcătuit din tot atâţia membri câte voturi sunt în adunare. raţionalism. O astfel de putere derivă din puterea civilă care ia naştere în urma contractului social – actul fondator al societăţii civile şi. textul contractului sună în felul următor: „Fiecare din noi pune în comun persoana şi toată puterea lui. să nu asculte. secularizarea statului. sub conducerea supremă a voinţei generale. următoarele principii ale liberalismului s-ar regăsi în orice regim liberal. ca titular al suveranităţii. voinţa generală este voinţa majorităţii. al societăţii politice: „A găsi o formă de asociaţie care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună persoana şi bunurile fiecărui asociat şi în cadrul căreia fiecare dintre ei. a pus semnul egalităţii între liberalism şi democraţie. Într-o enumerare succintă. prin însuşi acest act. Aceasta este problema fundamentală a cărei soluţie este contractul social“45. guvernarea reprezentativă. libertatea sub toate formele ei: 132 . iar legea este expresia acestei voinţe generale. laissez passer“ care. Înstrăinarea totală a fiecărui asociat. J. respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. cheia de boltă a edificiului său. o unitate. împrumutată de la iluminism. Totul se subsumează acelui strigăt de luptă al burgheziei victorioase „laissez faire. apoi. echilibrul şi controlul reciproc dintre puteri. un eu colectiv. în favoarea întregii comunităţi. îmbătată de libertatea economică a epocii victoriene. o viaţă şi o voinţă a sa“. cu toate drepturile sale. „dă naştere unui corp moral şi colectiv. unindu-se cu toţi. Poporul. teoriile contractualiste şi teoria suveranităţii şi-a edificat liberalismul principiile sale politice. În acest spaţiu omogen de viaţă şi voinţă. va construi edificiul democratic al principiilor sale. decât de el însuşi şi să rămână tot atât de liber ca şi mai înainte. Redus la esenţă. în funcţie de condiţiile concret istorice şi de gradul de maturizare a culturii politice liberale: individualism. şi primim în corpore pe fiecare membru ca parte indivizibilă a întregului“46. condiţia fiind aceeaşi pentru toţi. suveranitatea naţională. separarea. în sinteză cu drepturile omului. totuşi.

măsuri de ordin administrativ şi legislativ de care regii aveau neapărată nevoie în opera lor de modernizare economică. Astfel se explică apariţia liberalismului economic în Anglia înaintea celui politic. al industriilor. din exterior. de întreprindere sunt libertăţi economice. aceste drepturi devin suportul moral al unei game vaste de libertăţi: libertăţi politice. iniţiate şi sprijinite de statele absolutiste. Libertatea de asociere. a împiedicat dezvoltarea liberalismului politic în acelaşi ritm cu cel economic. de concurenţă. liberalismul este o etică individualistă. libertăţi economice. etc. Liberalismul a gestat ca doctrină politică în pântecele absolutismului. Acestea au vizat. economică. Libertatea de contractare. principiile economiei de piaţă (placa turnantă a liberalismului economic: formarea liberă a preţurilor pe piaţă. concurenţa reprezintă al treilea factor care profilează structura morală şi intelectuală a noului actor economic al istoriei: burghezia. datorită dezvoltării tehnicilor de producţie în timpul primei revoluţii industriale. unde întârzierea în demararea modernizării economice a facilitat avansul liberalismului politic faţă de cel economic. bazate pe contract (autodeterminarea individului proprietar pe piaţă). Procesele de raţionalizare administrativă. al transporturilor. El pune în prim–planul acţiunilor sale individul şi drepturile sale. Din punct de vedere economic liberalismul face trecerea de la relaţiile feudale „verticale“. bazate pe bresle şi statut la relaţiile moderne „orizontale“. în primul rând. În ordinea burgheză individul este 133 . împotriva tendinţelor centrifuge din interior şi împotriva rivalilor săi. libertatea de asociere. au vizat o întărire a statului monarhic. în condiţiile relaţiei dintre cerere şi ofertă Convingerea individului în posibilităţile sale de afirmare în condiţiile liberei concurenţe a constituit una din valorile culturii politice liberale. Nu acelaşi lucru se poate spune despre liberalismul continental. în interior. bazat pe forţa tradiţiei şi pe evoluţia organică. libertatea de opinie. Supremaţia statului în exterior cerea o armată permanentă şi tot mai numeroasă ca şi revoluţionarea tehnicilor de luptă. Conservatorismul sistemului politic englez. Ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. juridice. creşterea în complexitate a problemelor administrative reclamă o birocraţie tot mai numeroasă. Dar ambele aceste cerinţe reclamau în primul rând bani pe care regele i-a obţinut prin concesionarea unor industrii şi monopoluri burgheziei: monopolul comerţului. sub influenţa ideologiei iluministe din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Derivate din dreptul natural. civilă. libertatea de conştiinţă sunt libertăţi politice. a început să ceară tot mai insistent drepturi politice. Alături de inovaţie şi de risc. o clasă conştientă de drepturile şi de forţa ei economică. Dar burghezia. ceea ce a dus la izbucnirea Revoluţiei Franceze din 1789.politică.

materială: procurarea cât mai multor plăceri prin cât mai mic efort. În ordinea liberală. de asociere sau de concurenţă. În cadrul liberalismului clasic legile proprietăţii şi ale pieţei se exprimă în normele de drept. În consecinţă. ceea ce H. laissez passer“ exprimă extrem de sugestiv nucleul său economic: libertatea individului proprietar ca libertatea de a intra în relaţii contractuale. în continuarea celei trasate de iluminismul raţionalist: dreptul omului la fericire. proprietatea şi piaţa determină dreptul iar dreptul determină „statul minimal“ sau „statul – paznic de noapte“. Liberalismul insular face din individul proprietar subiectul său. Statul este doar instrumentul care veghează la siguranţa vieţi cetăţenilor şi a proprietăţii. Din punct de vedere politic. Un mare economist şi filosof contemporan. Din această abordare pragmatică a schimbului rezultă o cunoaştere a dinamicii sociale.definit mai ales în sfera proprietăţii şi nu în cea a familiei sau a ordinului său ca în societatea feudală. a necesităţilor şi posibilităţilor de dezvoltare. totul este supus legii cererii şi ofertei. Din punct de vedere etic liberalismul este o etică individualistă. adică interesele materiale reprezintă forţa majoră care motivează acţiunile şi comportamentele indivizilor. Din sinteza dintre teoriile contractualiste şi ale dreptului natural. Formula liberală a concurenţei: „laissez faire. Friederich von Hayek. liberalismul continental (liberalismul francez). individul este proprietarul absolut şi necondiţionat: totul se vinde şi totul se cumpără. Spencer a ilustrat în lucrarea „Individul împotriva statului“. liberalismul continental face din raţiune subiectul. de inovaţie sau de întreprindere. Acest liberalism respectă consecvent tradiţia. Liberalismul concepe piaţa ca un fel de barometru social unde se confruntă zilnic interesele producătorilor cu nevoile consumatorilor. Experienţa individuală şi tradiţia sunt mijloacele prin care puterile naţiunii sunt sporite. prin care se consacră raportul dintre libertate şi proprietate. precum şi dreptul de a vinde şi cumpăra pe o piaţă naţională sau mondială. laureat al Premiului Nobel în economie (1974). 134 . Fundamentul filosofic al liberalismului insular îl constituie empirismul şi evoluţionismul. cu experienţa şi interesele sale constituie axa moralei liberale. Individul. liberalismul clasic reprezintă libertatea neîngrădită a individului proprietar în raport cu Statul. liberalismul va elabora o nouă religie. într-un studiu din 1967. înţeleasă într-o perspectivă utilitaristă. Principiile unei ordini politice liberale stabileşte două tradiţii în cadrul liberalismului european: liberalismul insular (liberalismul englez). afirmând că orice cunoaştere şi filosofie se bazează pe experienţa individuală şi pe tradiţie.

În fond. datorită proceselor de adaptare – determinare.1.2. convertit într-o ideologie a guvernării reprezentative. independent de experienţă.. Max Weber pleacă de la următoarea ipoteză: în acordarea Graţiei (iertarea de stigmatul păcatului originar) voinţa lui Dumnezeu este de nepătruns. ca o dovadă a faptului că Dumnezeu. afirmând că raţiunea. Seducătoarea teorie a lui Max Weber din Etica protestantă şi spiritul capitalismului poate fi una dintre variabilele explicative şi nu singura. cel care a produs democraţia modernă ca stat. în marea lui iubire. Ordinea planificată este o ordine teleocratică. de interesele materiale şi de tradiţie. Nu are rost să îţi iroseşti energiile obsedat de întrebarea dacă Dumnezeu îţi va acorda iertarea în urma faptelor bune pe care le faci în acest scop. realităţilor economice din Europa occidentală. Acest pariu meschin cu divinitatea profanează ideea de credinţă creştină care se bazează pe dragostea necondiţionată asupra lumii. şi numai în combinaţie cu alte variabile. Liberalismul insular se dezvoltă din perspectiva ordinii sociale spontane în cadrul căreia se pot urmări orice scopuri individuale. se vede în 135 . Maniera în care religia poate influenţa comportamentul şi psihologia politică se poate urmării în impactul pe care dogma protestantă a Predestinării l-a avut în dezvoltarea liberalismului clasic. Ea se poate aplica însă realităţii americane. independentă de simţuri. Acest liberalism neagă tradiţia şi experienţa individuală. Liberalismul continental se constituie printr-o proiecţie raţională a ordinii sociale planificate care îşi propune scopuri. care urmăresc întărirea normelor universale ale comportamentului corect (concurenţa loială pe piaţă). naşterii S. protejând domeniul privat. prin legi date de parlament şi care încalcă libertatea – proprietate. nu şi-a luat mâna de pe noi. Totuşi. este generatoare de cultură şi civilizaţie. A. este.2. 4. ţară care nu a cunoscut feudalismul. ca legi ale proprietăţii. U. „strămoşul socialismului modern“. ceea ce nu este întru totul adevărat. Acest liberalism continental. Aceasta este ordinea pieţei libere care nu se bazează pe obiective comune. după Hayek. prin raţiune „toţi oamenii se nasc liberi şi egali“.Liberalismul continental are ca fundament filosofic raţionalismul constructivist prin care se afirmă că raţiunea este natura umană. Ordinea spontană este o ordine nomocratică. Această critică violentă a raţiunii şi raţionalismului are la Hayek următorul argument: raţionalismul. Liberalism şi religie. dacă avem în vedere forţa modelatoare a tradiţiei istorice. ci pe reciprocitate. consideră că poate elabora legi bune şi instituţii perfecte. adică guvernată prin legi. adică guvernată prin scopurile pe care un guvern sau un parlament le impune abuziv şi arbitrar libertăţii – proprietăţii.

Această reuniune internaţională. acestuia îi revine responsabilitatea de a adopta regimul juridic care serveşte drept cadru liberei dezvoltări a activităţilor economice. spune Calvin. falimente. Michael Polaniy. Possony etc. sub preşedinţia autorului american. Louis Baudin.) 136 . asociaţii şi persoane juridice. 2. Wilhelm Röpke. de fapt. trebuie să ne organizăm viaţa în acord cu preceptele creştine: austeritate. cărora economiştii clasici le admiteau existenţa – dar le-au neglijat curând – erau.. Louis Rougier. să constituie preocupări prioritare ale oamenilor luminaţi. organizată de Institutul Internaţional de Cooperare Intelectuală.1. Actul oficial de naştere a liberalismului a fost legiferat în august 1938 la Colocviul Walter Lippmann.categoria succesului economic. Cum aceste legi sunt creaţia statului. (. asupra necesităţii de a revizui unele postulate ale doctrinei liberale clasice: „Eu am arătat – susţinea Walter Lippmann – că «fricţiunile» şi «perturbaţiile». monede. însă. Credinţa în egalitatea şanselor de afirmare în condiţiile liberei concurenţe este subtil asociată cu inegalitatea acordării Graţiei şi cu acceptarea diferenţelor care rezultă de aici pe plan economic. Dar pentru a avea succes economic. Ludwig von Mises. Participanţii la Colocviu au insistat asupra necesităţii de a se trece de la „ordinea naturală“ la „ordinea socială“ în condiţiile noilor realităţi economice şi. de contracte. Friedrich von Hayek. de brevetele de invenţii. afectate şi pot fi decisiv determinate de legile asupra proprietăţii. Sir William Beveridge. de grupuri. aşa cum aceştia le exprimă efectiv şi nu aşa cum o autoritate centrală pretinde să le stabilească în numele lor. Căci fricţiunile şi perturbările marchează punctele asupra cărora ordinea se află în conflict cu economia“47.. 4.2. cinste în afaceri. prilejuit de traducerea cărţii The Good Society în limba franceză: La Cité libre. Agenda cuprinde cinci puncte esenţiale: „1. acumulare (economisire) şi investiţii. şi trebuie întotdeauna într-o societate care practică diviziunea muncii.3. Liberalismul economic admite ca postulat fundamental că numai mecanismul preţurilor care funcţionează pe pieţele libere permite să se obţină o organizare a producţiei capabilă să asigure cea mai bună utilizare a mijloacelor de producţie şi să conducă la satisfacerea maximă a dorinţelor oamenilor. prin urmare. S. Fatalitatea inegalităţii („aşa a vrut Dumnezeu“!) nu contrazice principiul liberal al egalităţii juridice a tuturor cetăţenilor. Neoliberalismul şi implicaţiile sale ideologico – doctrinare. a reunit marile spirite liberale ale vremii: Jacques Rueff. bănci şi sistemul fiscal. problemele sociale care ar fi trebuit. Poziţiile de echilibru care se stabilesc pe pieţe sunt.

c) că. sociale şi economice trebuia să ţină seama de influenţa şi de importanţa psihologiei consumatorului şi a interesului ca mobil al acţiunii umane. sacrificiile pe care le implică funcţionarea sistemului pot fi impuse acestuia.. un suveran care ştie să comande. 5. formele de intervenţie a puterilor publice. să păstreze respectul faţă de aspiraţiile individului. Organizarea producţiei. ale cărei intervenţii precumpănitor juridice. 2.3. politica economică de cooperare. dar că nu trebuie ca doar acesta să fie avut în vedere. nu protector. asigurărilor sociale.. Realizarea noii ordini implica modificarea anumitor funcţii ale statului. un stat puternic în serviciul unui individ liber“49. În ultimele şedinţe ale Colocviului. Aceste scopuri trebuie alese prin proceduri democratice specifice şi. ci . 4. deşi liberalismul are ca postulat fundamental regularizarea producţiei prin mecanismul preţurilor de pe piaţă. Statul neoliberal va înceta să fie statul minimal clasic şi va evita deformările „Leviathan“-ului de tip fascist sau bolşevic: acesta urma să îşi asume un rol considerabil şi. şi să se autolimiteze. serviciilor sociale. Determinarea regimului de drept constituie metoda liberală de control social. după principiile liberale. Obiectivul juridic este de a asigura maximum de utilitate producţiei. În acest caz. dacă ele nu tind spre maximum de utilitate. dar ştie. sub rezerva afectării spre alte scopuri sociale. Louis Rougier a propus crearea unui Centru Internaţional pentru Renovarea Liberalismului şi a sugerat anumite teme de reflecţie în această privinţă: fizionomia statului neoliberal. apărării naţionale. regimul juridic pe care noi îl dorim recunoaşte: a) că preţurile pieţei sunt afectate de regimul proprietăţii şi al contractelor. nu exclude afectarea unei părţi din venitul naţional spre scopuri de ordin colectiv. Statul. învăţământului. în egală măsură. b) că utilitatea maximă constituie un obiectiv benefic la scară socială. pe scurt. partener. 137 . restructurarea democraţiei. cercetării ştiinţifice. căruia trebuia să-i devină asociat. inclusiv când producţia este reglementată prin mecanismul preţurilor. 4. nu stăpân. de asemenea. 5. poziţia neoliberalismului faţă de statele şi economiile totalitare. sistemul liberal impune alegerea conştientă a altor obiective. Deci. nu adversar. 3. intervenţia va acţiona asupra cauzelor ce trebuie să fie corectate şi nu spre a conferi statului suportul pentru a modifica arbitrar situaţiile individuale“48. Un stat liberal poate şi trebuie să perceapă prin fiscalitate o cotă din venitul naţional pe care să o consacre creşterii nivelului de finanţare colectivă: 1.

sursele teoretice ale ideologiei şi doctrinei social–democrate sunt filosofia greacă. a micilor proprietari agricoli. justiţie socială şi 138 . 4. 5. nu omul trebuie să fie supus etatizării. în practica social–istorică omul trebuie considerat întotdeauna ca scop şi niciodată numai ca mijloc. prin continuitatea şi întregirea lor în practica social–istorică. Formarea ideologiei social–democrată este strâns legată de apariţia şi dezvoltarea proletariatului în epoca modernă. 3. accentul pus pe muncă şi pe organizarea producţiei. ceea ce a dus la asimilarea lor ca salariaţi în noile ramuri industriale. un regim politic. De fapt. prin cei doi piloni ai săi. clasa muncitoare va parcurge un proces complex şi îndelungat de conştientizare a propriei sale forţe. de esenţă kantiană: 1. rolul statului în economie şi în educaţia maselor.2. din cauza concurenţei. IDEOLOGIA SOCIAL–DEMOCRATĂ. ca rezultat al „sclaviei moderne“. cât şi în sfera cunoaşterii şi organizării muncii. dar că societatea îi corupe. gândirea socialistă comporta: 1. aceste valori individualizează. industrializarea şi urbanizarea. ci statul trebuie să fie supus umanizării. responsabilitatea politică şi moralitatea acţiunilor. o critică morală a nedreptăţii. 4. statul cultural. Pe de altă parte. iluminismul. normele şi valorile sale specifice. „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“ adoptată la cel de al XVIIIlea Congres al său din 20–22 iunie 1989 de la Stockholm proclamă. neîncrederea în revoluţie ca instrument al schimbării ordinii politice. 7. un model de reformă socială prin construirea unor comunităţi perfecte. în cristalizarea ideologiei social–democrate. cu instituţiile. Omul poate fi. Modernizarea economică. de ruinare a meseriaşilor.4. concomitent. nu lipsit de erori. că „socialismul democratic este o mişcare internaţională pentru libertate. R. Configuraţia actuală a valorilor social–democrate confirmă axiomele de bază ale doctrinei. 2. 6. filosofia germană. de la Kant şi Hegel până la K. prin procesele de concentrare economică. de eşecuri sau de căutări contradictorii. obiectul şi subiectul propriei sale dezvoltări.2. În lupta ei pentru drepturi şi libertăţi politice şi economice. Nu este greu de observat filiaţia ideilor iluministe şi ale „socialismului utopic“. Apariţia noului actor politic este legată în primul rând şi indisolubil de procesele modernizării economie capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 3. 2. Popper. de exemplu. analiza critică a stărilor de lucruri existente. Prima fază a revoluţiei industriale a accelerat procesele de formare a proletariatului industrial. ideea că omul este bun de la natură. va antrena un ansamblu de transformări atât în planul forţelor de producţie şi relaţiilor sociale. filosofia Renaşterii. ca şi ale romantismului. În această perioadă. deşi nu căpătase forma unei doctrine coerente şi unitare.

Succesele înregistrate de partidele social–democrate în practica guvernării au făcut ca aceste principii să devină valori politice efective ale lumii contemporane. – n. n. Reconstrucţia posttotalitară a lumii solicită un nou cadru de solidaritate şi de conjugare a eforturilor în care aceste valori. fără corectivele normelor morale şi sociale de 139 . aceste principii îşi reafirmă valabilitatea. justiţia şi solidaritatea care decurg dintr-o necesitate comună. Mi se pare însă că ar merita să fie continuate schimburile de păreri asupra acestui punct pentru a se reuşi să se concretizeze rezultatele. Evoluţia ideii de libertate în gândirea politică europeană demonstrează că libertatea individuală. 1972 adresată lui Bruno Kreisky şi Olof Palme: „Noi am declarat acolo (în programul P. În acest cadru ar trebui să atribuim un rol cheie noţiunii de solidaritate“51.solidaritate“. discriminărilor rasiale şi naţionale. Referindu-se la capitolul dedicat valorilor socialismului democratic în programul fundamental al Partidului Social–Democrat German de la Bad–Godesberg din 11–13 noiembrie 1959. născute din mişcarea muncitorească. deoarece ele sunt repere esenţiale în lupta împotriva neocolonialismului economic. ca membru al comunităţii. concepută într-un spaţiu vid. eliberarea de nevoi. se poate contura următoarea hartă a valorilor social–democrate şi a principiilor subsecvente care le individualizează în practica cotidiană: 1. S. În aceeaşi scrisoare. economică şi culturală a umanităţii. libertăţile şi drepturile fundamentale ale omului etc. D. Noi am pornit de la ideea că libertatea şi dreptatea se intercondiţionează. desigur.). socialiştii democraţi tind să creeze o societate în care orice om îşi va putea dezvolta în mod liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. Libertatea (libertatea politică în toate formele ei. Într-o lume a schimbărilor social-politice rapide. tradiţiile culturale ale coexistenţei şi securităţii colective pot contribui la dezvoltarea liberă a personalităţii umane. G. mişcările de eliberare. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste erau definite ca libertatea. libertatea economică. în umanism şi în filozofia clasică şi nu putem emite pretenţii la proclamarea unor adevăruri ultime“50. a injustiţiei.) că social–democraţia sau. Willy Brandt nota cu 11 ani mai târziu în scrisoarea din 17. II. eliberarea de teamă. Noi am adăugat în continuare că în Europa socialismul democratic îşi are rădăcinile în etica creştină. ceea ce înseamnă acelaşi lucru. şomajului. Într-o enumerare restrictivă. Willy Brandt continua: „Noţiunile Libertate–Dreptate (Egalitate) – Solidaritate (Fraternitate) ne desemnează limpede că moştenitori ai epocii Luminilor şi nu trebuie să ne ruşinăm pentru aceasta.

în secolul XX. cu efecte mediate pe termen lung. Dar egalitatea şanselor. pe baza cărora ţesutul social se naşte şi dezvoltă. s-au extins şi la alte structuri şi relaţii din cadrul sistemului social global. prin intermediul sintezei dintre principiile socialiste de repartiţie şi economia de piaţă. de asemenea. depăşesc sensul limitat al inegalităţii economice. este lipsită de substanţă deoarece ea nu se poate defini decât în raport cu celelalte valori ale vieţii sociale. Justiţia socială. ci una eminentă a persoanei umane). cu spaţiul liber în care individul poate să-şi materializeze acţiunile după propria voinţă şi opţiune. se rezumă la egalitatea în faţa legii. Problema cheie a culturii politice social–democrate este la ora actuală justiţia socială în economia de piaţă. Egalitatea (egalitatea şanselor de acces şi a condiţiilor de plecare. Conceptul de solidaritate socială vizează astfel nu numai dreptul dar şi obligaţia comunităţii de a-l reintegra pe un membru al ei cu drepturi depline. Fenomenele de marginalizare. asemeni celorlalţi. insuficientă pentru crearea condiţiilor favorabile de manifestare a unei politici autentice de justiţie şi solidaritate sociale. Libertatea se poate identifica. şi respect. depăşind sfera libertăţii individuale. libertatea înseamnă egalitatea şanselor. sex sau religie. şi de a-i conferi statutul de persoană cu toate prerogativele ce derivă din aceasta. Dreptul oricărei fiinţe umane de a fi tratată cu toleranţă. justiţie care nu se limitează însă doar la eliminarea discriminărilor economice între clasele şi categoriile sociale care. printr-o nouă calitate a vieţii ca şi printr-o democratizare extinsă. Se poate. Traumatismele excluderii. 2. indiferent de poziţia socială. în viziunea social–democraţiei. rasă. ale izolării şi atomizării. 3. 140 . Din sfera justiţiei sociale sunt derivate alte două subspecii de valori: securitatea socială şi protecţia socială care materializează pe plan practic coordonatele valorice ale justiţiei sociale. justiţia şi solidaritatea. într-o primă accepţie. de excludere socială şi înstrăinare care generează efecte perverse.convieţuire. instituind o reţea complexă de interacţiuni. Libertatea individului este direct proporţională cu numărul unor asemenea alternative. Elementul coeziv care unifică şi instrumentalizează aceste valori în spaţiul social este libertatea. fără garantarea egalităţii condiţiilor reale de pornire. Sentimentul de a fi perceput şi tratat ca egal. în special în rândul categoriilor marginalizate. nu numai o egalitate formală în faţa legii. prin umanizarea condiţiilor de muncă. pot fi eradicate. concepută de Olaf Palme ca „desfiinţare sistematică a privilegiilor“. compasiune. defini libertatea ca şansă a unor alternative de acţiune realizabile. Într-o a doua accepţie. ceea ce presupune o structură a colectivităţilor umane care să asigure fiecăruia o întindere egală a libertăţii.

al doilea – negarea luptei de clasă“52. inegalitatea distribuirii bogăţiilor în societăţile dezvoltate din Occident era mai curând o slăbiciune pe care trebuiau să o exploateze pentru a răsturna regimul şi nu un rău social care trebuia să fie eliminat. ci din indivizi care se ajută reciproc. „În primul rând. aflaţi într-o luptă competitivă. ci imanente acesteia. în al doilea rând. ale nevoii de coeziune şi integrare socială.Problema justiţiei sociale în doctrina social–democrată se deosebeşte atât de soluţiile totalitarismului comunist cât şi de teoriile liberalismului clasic. legate între ele printr-o istorie şi cultură comune. Rezultă din interesele convergente ale celor defavorizaţi. O societate social–democrată nu este constituită din învingători şi învinşi. în particular. iar în ordinea economică ea declanşa competiţia. Solidaritatea socială. baza sigură a eficienţei. democraţia liberală va oferi imaginea unei societăţi politice compusă dintr-o agregare de „atomi independenţi şi egali“. ea dizolvând 141 . Democraţia liberală se bazează. 4. Aceste instituţii nu sunt exterioare societăţii. care îşi respectă instituţiile comune şi regulile care le guvernează. deoarece ele sunt rezultanta eforturilor mai multor generaţii. diferenţele economice nu sunt luate în considerare în participarea la deciziile politice. Utilizarea maximă a resurselor şi creşterea rapidă a veniturilor naţionale începeau să ceară o mai suplă repartiţie a puterii de cumpărare. a egalităţii şanselor. indiferent de raporturile de putere. Ea crea o clasă de proprietari–antreprenori care asigură un nivel ridicat al investiţiilor şi permitea astfel o creştere rapidă a venitului naţional. în practică nu a adus mari remedii la inegalităţile secolului al XIX-lea. Primul principiu implică separarea societăţii de sfera politică. pe două principii corelative. inegalităţile reale existente între indivizi şi. Concepţia liberală a dreptului egal al fiecăruia la fericire. la origine. Pentru comunişti. primul având prioritate deoarece inegalitatea era un dat natural. În doctrina liberală egalitatea şanselor nu înseamnă neapărat şi o egalitate reală a condiţiilor de decolare (take off). ale necesităţii de a atenua dezechilibrele cauzate de economia de piaţă şi polarizarea bogăţiilor. Inegalitatea îşi pierduse astfel principala sa raţiune de a fi. reuniţi pur şi simplu în faţa unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. Inegalitatea era incompatibilă cu deplina întrebuinţare şi bloca capitalismului orice speranţă de a îmbunătăţi nivelul de viaţă general. Din această perspectivă a uniformizării politice. o fatalitate în ordinea socială. Insuficienţa consumului limita investiţiile la un nivel mult prea scăzut pentru a asigura deplina întrebuinţare. După primul război mondial fondurile acumulate astfel nu mai găseau debuşee pentru investiţii. Explicaţia rezidă în credinţa liberală că libertatea şi egalitatea erau doi termeni incompatibili. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi.

stabilirea unei forme mai democratice de organizare a societăţii. pentru realizarea unei mai mari egalităţi au fost: impozitarea severă a veniturilor şi averilor. realizarea acestor reforme. Unii nu rezistă competiţiei. Orice tentativă brutală de a elimina toate inegalităţile existente în repartiţia bogăţiei şi a veniturilor ar viola convingerile profunde ale unei societăţi cu o mentalitate puternic conservatoare“. ar fi moralmente de nesusţinut iar. premisă obiectivă a exercităţii unor funcţii sociale eficiente ale statului 142 . cu succese variabile. După laburiştii englezi. ele se bazează pe o solidaritate de fapt şi nu numai pe o agregare de tip contractual“53. „Iată de ce societatea umanistă are nevoie de solidaritate. ci ea va pretinde. în timpul căreia individul îşi lărgeşte. în scopul finanţării serviciilor sociale care s-au dezvoltat enorm. Însă. concomitent. pe care nici unul din partizanii iniţiali ai democraţiei nu o luase în consideraţie. pe de o parte. la concurenţă cu alţii. în condiţii de şanse egale“54.) este asigurată în acelaşi timp de unitatea unui proiect politic. n. de asemenea. „Introducând în societăţile europene o formă nouă. în ipoteza inversă.solidarităţile naturale sau tradiţionale. că nu este posibil să se întreprindă reforme radicale ale societăţii decât într-un climat de consens general deoarece. dar şi de comunitatea unei poziţii sociale concrete: în ultimă instanţă. ar duce la negarea propriului său scop. Metodele utilizate de laburişti. Laburiştii subliniază. ca şi celelalte mobiluri să capete o importanţă relativă mult mai mare. o societate mai egalitară necesită un mod de viaţă asociativ. din motive diferite. impozitul progresiv pe venit. aria libertăţii. pe de altă parte. Politica social–democrată de egalizare a şanselor presupune o poziţie de pornire egală. Justiţia şi solidaritatea socială sunt condiţiile indispensabile pentru realizarea consensului social. care să împiedice formarea de noi privilegii pe seama exploatării muncii salariale.. bazat pe cooperarea diferitelor grupuri profesionale şi sociale şi pe respectarea pluralismului de interese care este sedimentat în mentalitatea societăţii respective: „O societate mai egalitară nu va cere dispariţia totală a interesului ca motor al acţiunii umane. Politica prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează în anumite limite lipsa de succes a individului aflat în competiţie. independente de voinţa sau de calităţile individului. mişcarea muncitorească face să pătrundă principiul asociativ în viaţa politică. naţionalizarea întreprinderilor strategice în scopul unei repartiţii mai juste a avuţiei naţionale şi controlul marilor averi prin controlul proprietăţii.. în perioada guvernării lor. pe alţii îi urmăreşte ghinionul sau se află sub activitatea distructivă a unor forţe sociale exterioare. coeziunea (partidelor muncitoreşti – n. egalitatea şanselor nu înseamnă şi nu asigură egalitatea de fapt.

Anglia. Germania. a contribui la perpetuarea lui. relaţiilor sociale. etica redistribuirii produsului social. asociere etc. Suedia. planificare atât cât este necesar“. Franţa. raportul dintre planificarea orientativă şi concurenţă. funcţie socială în cadrul „capitalismului popular“. pentru a asigura satisfacerea intereselor unor grupuri sociale din ce în ce mai numeroase. adică la nivelul întreprinderilor mici şi mijlocii. conform principiului enunţat în 1956 de Karl Schiller: „Concurenţă atât cât este nevoie. a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul.) şi recunoaşterea şi garantarea concomitentă a intereselor comunitare. Austria.în cadrul sistemului politic. inflaţiei şi în asigurarea stabilităţii sociale postbelice. 143 . are la bază coexistenţa proprietăţii private cu a celei publice şi recunoaşterea existenţei mai multor forme de proprietate. aceste instituţii sunt: economic. O sinteză funcţională a valorilor social–democrate poate fi reperată începând cu perioada interbelică. în perioada postbelică s-a observat o extindere a sectorului public la nivelul principalelor ramuri economice. Tipul de economie mixtă care se configurează în anii postbelici în ţări ca Germania. De aceea. Franţa etc. iar la nivel micro. În principalele ţări dezvoltate (Belgia.). concurenţa. O soluţie viabilă pentru perenitatea interdependenţei funcţionale a valorilor social– democrate a fost sinteza dintre garantarea libertăţilor individuale (iniţiativă. principiul „simetriei sociale“ în sensul că nici un grup nu poate obţine foloase creşterea intervenţionismului în viaţa economică. Societatea nu trebuie să-şi epuizeze forţele în conflicte sociale şi politice. Austria. pe măsura complexificării valoarea egală a muncii şi a capitalului. când se formează şi încep să se aplice instituţiile economiei mixte care şi-au dovedit apoi eficienţa în lupta împotriva şomajului. prin asigurarea extinderii participării la procesele decizionale. altfel spus realizarea unei sinteze dintre individualitate şi solidaritate prin intermediul cooperării dintre stat şi societatea civilă la diferite paliere ale acesteia din urmă. la nivel macro urmând să predomine planificarea. Ţările de Jos etc. ci să creeze acel cadru de cooperare şi integrare prin soluţiile de compromis. Într-o enumerare succintă. Italia. Suedia. vizând transformarea proprietăţii în coexistenţa diferitelor tipuri şi forme de proprietate în cadrul aceluiaşi sistem necuvenite pe seama exploatării altuia.

S. În cadrul economiei „mixte“. Brandt. energetic. „Concomitent – se afirmă în programul de la Bad Godesberg – proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie a pierdut în mare măsură puterea ei de a decide“. în care coexistă numeroase întreprinderi mici şi mijlocii cu întreprinderile publice. German de la Bad Godesberg din 13– 15 noiembrie 1959 s-a renunţat la ideea socializării unor ramuri industriale. W. liderul social–democrat. În al doilea rând. prin raportul dintre puterea economică şi puterea politică. două mijloace fundamentale erau avute în vedere pentru atingerea acestui scop. şi de puterea de a controla potenţialul de cercetare al unei societăţi moderne. Majoritatea partidelor socialiste de pe continent se îndreptau spre o concepţie analoagă a economiei mixte. scria: „Gândirea social–democrată modernă trebuie să renunţe la iluzia potrivit căreia o schimbare generală şi schematică a condiţiilor de proprietate ar permite să se realizeze un moment decisiv. naţionalizarea unor sectoare ale economiei (minier. 144 . fără să se aştepte apariţia statului muncitoresc. introducerea în cadrele societăţii deja existente a garanţiei statale a deplinei întrebuinţări a forţei de muncă (prin mobilizarea resurselor financiare necesare disponibile printr-un sistem fiscal extins). iar pe lângă acestea. problema centrală nu mai este socializarea proprietăţii private ci controlul puterii economice concentrate în mâinile managerilor. pe motivul că structura economică a unei societăţi este dată nu de relaţiile de producţie şi raporturile de clasă rezultate din acestea. ci de mărimea întreprinderilor şi de forma de administrare a lor. Este. sau nu mai joacă singure. Ea este condiţionată din ce în ce mai mult de diferite forme ale dreptului cutumiar. un rol hotărâtor. Situaţia societăţii este determinată de numeroase elemente şi titlurile de proprietate nu mai joacă de mult.În această ordine de idei trebuie menţionat faptul că încă în programul său din 1918 Partidul Laburist din Marea Britanie se pronunţa irevocabil pentru proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie dar concepea acest proces în mod necesar gradual. Statului îi revenea sarcina transformării sistemului economic. D. În legătură cu pluralismul formelor de proprietate. transporturi) prin votul parlamentului şi cu indemnizaţii egale cu valoarea întreprinderilor naţionalizate acordate foştilor proprietari. ideea socializării integrale a fost progresiv abandonată după al doilea război mondial. în sfârşit. iar realizarea sa încredinţată statului parlamentar existent. iar desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie s-ar concretiza în mod automat într-o dezvoltare a libertăţii umane. cu un sector public şi cu unul privat: din raţiuni geopolitice însă (vezi condiţionarea ajutorului acordat în cadrul Planului Marshall). În primul rând. Într-o asemenea concepţie. În programul elaborat la Congresul P. prin modul de organizare a învăţământului şi pregătirii.

prestaţiile dorite. Nevoia acută a modernizării în ramurile de vârf ale industriei a determinat ca statul să se substituie sectorului privat ca prim investitor. Din perspectiva social–democrată a economiei mixte. fie că nu au interesul să o facă din cauza profitului scăzut. precum cercetarea ştiinţifică. Inclusiv investiţiile particulare urmează a fi supuse controlului public atunci când ele presupun consecinţe ample asupra echilibrului ecosistemului. economia mixtă se caracterizează. favorizarea unor politici de creditare a cererii. Statul devine instrument al stimulării creşterii economice postbelice şi al asigurării unei politici sociale şi profesionale a forţei de muncă. Dacă nu. În ce priveşte socializarea investiţiilor. dintre care unele. Controlul instituţiilor financiare este un mijloc eficient „pentru a impune băncilor nu numai rata creditului sau a dobânzilor. în cadrul politicii de investiţii. în concepţia social–democrată. principalele modernizări tehnologice presupun capitaluri atât de mari încât finanţarea statului a devenit obligatorie pentru dezvoltarea rapidă a ramurilor şi sectoarelor de vârf. deoarece acestea au o influenţă decisivă asupra calităţii vieţii şi a calităţii mediului înconjurător. prin asigurarea rolului reglator al statului în viaţa economică. care necesită alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie că nu le au. sunt în mare măsură finanţate de la bugetul statului. Proprietatea asupra mijloacelor de producţie este departe de a fi singurul element al puterii în domeniul economiei“56.deci. capabilă să intervină pentru a limita la maxim fluctuaţiile ciclice care au dus la risipă de resurse materiale. oferind resursele necesare din ce în ce mai greu de procurat altfel. Aceasta se manifestă prin stimularea investiţiilor. Pe de altă parte. necesar să se pună în mişcare numeroase pârghii dacă se doreşte să se schimbe societatea pe termen lung pentru a se îmbunătăţi“55. financiare şi umane“. Statul apare din ce în ce mai mult ca investitor în obiective de interes public. este un fapt evident că recesiunea. subvenţionarea anumitor ramuri şi sectoare. dar şi ansamblul politicilor de împrumuturi. În economiile dezvoltate. Willy Brandt atrăgea atenţia că „economia de piaţă şi concurenţa sunt instituţii sociale care trebuie să-şi justifice existenţa lor prin faptul că ele aduc. şomajul şi inflaţia au determinat agenţii economici înşişi „să resimtă nevoia unei puteri reglementative. Creşterea intervenţiei etatice. apare ca o necesitate stringentă. crizele economice. într-adevăr. sublinia pe atunci cancelarul federal. Poziţia social–democrată faţă de economia mixtă a fost încă o dată afirmată de cel de al XVIII-lea Congres al Internaţionalei Socialiste din 1993: „O societate democratică 145 . va trebui să recurgem la o intervenţie sporită a instrumentelor de orientare publică“57.

Să luăm exemplul a două partide–fanion care reprezentau repere orientative în ideologia Stângii occidentale: Partidul Comunist Italian şi Partidul Laburist din Marea Britanie. în special după al doilea război mondial. D. Sau: consecvenţa cu care a fost urmărită aplicarea în practică a valorilor statului social. a cărui identitate în sistemul politic al Marii Britanii a fost impusă de consecvenţa prin care valorile promovate de ideologia laburistă au fost implementate în practică de fiecare dată când Partidul Laburist a fost la guvernare. Guvernele nu trebuie să funcţioneze doar ca un simplu atelier de reparaţii pentru stricăciunile cauzate de o piaţă defectuoasă sau de aplicarea fără control a noilor tehnologii. Sub presiunea internaţionalizată a noilor raporturi de forţe. nimeni nu putea să prevadă abandonarea totală a patrimoniului ideologic tradiţional şi „schimbarea la faţă“ în partid social–democrat prin asimilarea unei ideologii de import pe care o criticase dur anterior. să recunoască superioritatea paradigmelor economice ale neoliberalismului şi neoconservatorismului anglo-saxon. după 1990. ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori. Statul trebuie mai întâi să reglementeze piaţa în interesul populaţiei şi trebuie să obţină pentru toţi muncitorii avantajele tehnologiei pentru a ameliora experienţa lor de muncă şi de a mări posibilităţile lor reale de dezvoltare individuală“. Ce a rămas din această identitate după introducerea celei de „a treia căi“ de către Tony Blair şi consilierul său.) aruncând peste bord tezele şi principiile ideologiei marxist–leniniste. Astfel. Un exemplu: articolul 4 din Programul fundamental al partidului. ruşinate parcă de tradiţia şi cultura lor politică. legitimitatea marelui Octombrie. Anthony 146 . a mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale. economice şi geopolitice. Acelaşi traseu îl va parcurge şi Partidul Laburist din Marea Britanie. prevedea naţionalizarea principalelor mijloace de producţie în condiţiile în care Partidul Laburist ar fi ajuns la guvernare.trebuie să compenseze defectele pe care le comportă chiar şi sistemul de piaţă cel mai responsabil. S. elaborat în 1918. După prăbuşirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei. social–democraţia a devenit polul de referinţă ideologică a Stângii şi axa ei de identitate în faţa noilor sfidări ale Istoriei. Ambele partide şi-au câştigat un renume binemeritat datorită contribuţiilor aduse la dezvoltarea identităţii politice a Stângii plecând de la nucleul valorilor ei de bază. Chiar dacă transformarea Partidului Comunist Italian era deja auspicată prin dezbaterea despre eurocomunism∗ în anii ’80. Partidul Comunist Italian s-a transformat în Partidul Democratic al Stângii (P. partidele socialiste şi mai ales cele comuniste s-au grăbit să arunce peste bord zestrea lor istorică şi implicit. înseşi tezele eurocomunismului.

teorie. Definiţi ideologia politică. utopie. religie. 3. ideologie – ştiinţă. inclusiv în sectorul strategic s-au instalat confortabil în corpusul doctrinar al social– democraţiei. privatizările extinse. 147 . persuasiune. credinţă. piaţă. Partidul s-a „liberalizat“ în sensul că valorile social–democratice tradiţionale au fost înlocuite cu valorile fundamentaliste ale neoconservatorismului lui R. Explicaţi valorile ideologiei social–democrate. 6. 2. mai multă piaţă şi mai puţin stat. fals. reducerea subvenţiilor publice şi a cheltuielilor sociale. Thatcher. Analizaţi deosebirile dintre ideologii. liberalism. TERMENI – CHEIE: ideologie. social–democraţie. planificare. concepţiile despre lume şi culturile politice. raţionalism. Analizaţi raportul dintre adevăr şi fals în discursul ideologic. legitimare. în noua fizionomie ideologică impusă partidului. Valori ca austeritatea. natură umană. Reagan şi M. Enumeraţi principalele caracteristici ale ideologiei politice. putere politică. 7. Explicaţi valorile ideologiei liberale. 4. 5. ştiinţă. concurenţă. inegalitatea de tratament a actorilor economici. ÎNTREBĂRI: 1. Evidenţiaţi raporturile dintre ideologie – religie. adevăr.Giddens. individualism. ideologie – utopie.

pp. Ideology and discontent. Bucureşti. R. cit.. F. JEAN–FRANÇOIS. 43 Rousseau. 25 REVEL. GASTON. OLIVIER. 30 Ibidem. ed alii. London. 34 Ibidem. 19 Ibidem. J. Paris. 39 LAPIERRE. Langage et idéologie.. LEviathan. 37 Ibidem. p. HERBERT. 35. Macmillan and Free Press. AUGUSTE. 79. J. Payot. 1959. vol. Paris. OLIVIÉR. The Psychologycal Frontiers of Society. New York. 22. ADORNO W. Dialektik der Aufcklörung. 1938. p. Gallimard. Paris. Editura ştiinţifică. p. Bucureşti. 12 Ibidem. Desclee de Brower. Istorie şi utopie.. New York. Paris. 1971. 167. DANIEL. (edition de la Pleiade). Menton. Paris.. 26 Ibidem. pp.. 25. p. 33 LAPIERRE. p. The Age of Ideology: The Nineteenth Century Philosophers. 42 Ibidem. 1963. 28 MANNHEIM. p. 1964. J. The Open and Closed Mind. în: Les ideologies dans le monde actuel. 1993.. Fayard. 163–164. 1956. 5 SHILS. 15 Ibidem. Bucureşti. 1986. 1980. The Free Press. Ideologie und Utopie. Glencoe. 16–17. RAYMOND. vol 1. Felix Alcan. 44 Hobbes. Ştiinţifică. 1960. Paul. op. New York. 30. J. p. Ideology as a cultural system. CLIFFORD. p. 1957. U. 45–46. Bucureşti Ed. 13. p. p. Contractul social. Opium des intelectuells. p. p. E.. JEAN. 4 REBOUL.–F. New Zork. 31. cit. Cunoaşterea inutilă. Milano. p.. 372. 28. Flammarion. ABRAM. 3 ARON. 1929. cit. În: Tratat de descompunere. EMIL. Contractul social. Editura politică. p. Antiquite. 45 Rousseau. p. 32 Ball. 6 PARSONS. 1980. vol. 38 Ibidem. 168. T. p. 1968. 7 BOUDON. MILTON. 1957. Cours de philosophie positive.. 23 MARCUSE. Iaşi. 1971. 1947. Paris. 24 KUHN. Editura Humanitas. Paris. 29 CIORAN. p. F. Moyen Age. 1975.. op. Langage et idéologie. 16 BUIS. 164. 169. 166.29. D. 1887. 40 Janet. p. 9 ∗∗ 1 148 . 34. PUF. 41 La philosophie chinoise. WILLIAM. p. Paris. p. Richard.. 22 Ibidem.. 13 BELL. Desclée de Brouwer. pp. În: Histoire de la philosophie. 18 BACHELARD. J. Orient. Qu’est-ce qu-une idéologie? În: Les idéologies dans le monde actuel. MAX. 107. PUF. Paris. 46 Ibidem. 20 COMTE. Bucureşti Ed. 1992. ed alii. Macmillan and Free Press. 16. Editura Humanitas. p. The concept and function of ideology. p. Apud Raymond Boudon. Payot. 2 Ibidem. 82. p. Paris. An approach to the sociology of knowledge. J. 2000. 8 Ibidem. 14 REVEL. Ideologii politice şi idealul democratic. J. Paris. 27 CIORAN. 21. în: APTER. 171. Dagger. 40. Penquin Books. 17 REVEL. L’ideologie ou l’origine des idees recues. P. GERARD. Suhrkamp Verlag. Science et idéologie. EMIL. 14. 36 Ibidem. THEODOR. Histoire de la science politique dans ses rapports avec la morale.. Felix Alcan. în: The International Encyclopedia of Social Sciences. THOMAS. 99. 10 KARDINER. Omul unidimensional. KARL. HENRI. Bonn. 21 HORKNEIMER. Terence. 81. p 66–76. W. p. 1992.NOTE: ALKEN.. Polirom. 17. Bucureşti. 1876. p. 101. D. Structura revoluţiilor ştiinţifice. p. The End of Ideology. p. op. Humanitas. Paris. 1. 1975. Th. 7. 25–49. (ed). în: Transactions of the fourth Congress of Sociology. 1980. Ştiinţifică. ROKEACH. pp. Bucureşti. p. op. 5–6. 14 35 REBOUL. p. 1968. Genealogia fanatismului. p. cit. 1970. La formation de l’éspirit scientifique. 47–96. 11 GEERTZ. p.22-26. The Frée Press.

196. 141. W. recunoaşterea pluralismului politic. M. Les doctrines sociales en France. În: Compte–Remdi de séances du Colloque Lippmann. În: R. Kreisky Bruno. PUF. Albert. Roy. Paris. Crossman. Crosland. ∗ 149 . 21. 107–108. Roy Jenkins. Intervention au „Colloque Lippmann“. C. L’avenir du travaillisme. 197. A. 56 Ibidem. renunţarea la cucerirea puterii politice prin violenţă revoluţionară. p. 2. 1930–1950. p. WALTER. La social–démocratie et l’avenir. caracterizată prin următoarea strategie şi tactică: 1. R. Paris.. Gallimard. 47 Eurocomunism: termen care desemnează noua orientare politică şi ideologică a principalelor partide comuniste din Europa (P. 53 Ibidem. cucerirea puterii politice pe cale democratică. Vingts ans d’évolution. În: Brandt.. recunoaşterea ordinii politice şi constituţionale a statului burghez. Francez şi P. Kreisky. O. 1979. Palme. Librairie de Médicis. a cooperării cu alte forţe politice în cadrul guvernării. S. Paris. p. 1939. 55 Brandt. 1956. Librairie Générale de Droit et Jurisprudence. Les Éditions Ouvrières. P. Manin. 1976. 3. La social–démocratie et l’avenir. Spaniol). Paris. p. 260. 1950. B. 4. 49 Pasquier. W. 51 Ibidem. p. 22. 50 Brandt Willy. p. p. C. Scrisoarea din 30 iulie 1973. Le probleme de l’égalité. renunţarea la anumite teze şi principii ale ideologiei marxiste cum ar fi dictatura proletariatului. 57 Ibidem. rolul decisiv al luptei de clasă. 101–102 48 Ibidem.. La social–démocratie ou le compromis. 99–101. p. 52 Bergounioux. Alain. Cole şi alţii. C. H. Italian. Bernard. Nouveaux essais fabiens. 5. 23.. Paris. 54 Jenkins. 129–130. p. prin alegeri libere. p. naţinalizarea principalelor mijloace de producţie etc. Palme Olof. 1976. C. p. Gallimard. Paris.LIPPMANN.

150 .

B. dreptul. nu întotdeauna lipsită de ambiguităţi şi confuzii. c. antropologii americani Alfred Kroeber şi Klyde Kluckhohn au descoperit în operele culturologilor. subestimându-se realitatea supraorgancă a sistemelor culturale. prin analogie cu ideea de cultură a ogoarelor. se observă o proliferare extraordinară a semnificaţiilor termenului de cultură.CAPITOLUL 5 CULTURILE POLITICE 5. Din punct de vedere tradiţional conceptul de cultură este legat de noţiunea „cultura spiritului“. compus din bunuri şi valori universale. antropologilor şi sociologilor nu mai puţin de 152 definiţii ale culturii. reacţiile psihologice la dinamica realităţii culturale. 151 . În aceeaşi lucrare. omiţându-se procesele culturale. pionierul britanic al acestei discipline. prin extrapolare la întreaga realitate culturală: a. un domeniu specializat al culturii (cu precădere cea spirituală). în capitolul I: Ştiinţa despre cultură E. uneltele armele. Explicaţiile ar consta în faptul că în abordarea culturii ca fenomen intrinsec uman. d. Ca şi procesul agricol unde ţelina. artele. indiferent de varietatea etnică. ar trebui să beneficieze. de care toate fiinţele umane. cu normele lor proprii de funcţionare şi reproducere. 1) la Cultura primitivă (1871) el defineşte cultura ca „acel ansamblul complex care cuprinde cunoştinţele. Semnificaţiile conceptului de cultură. credinţele. morala. bogată în posibilităţi nutritive. trebuie să fie lucrată şi îngrijită pentru a da roade. Răspunzând unei comenzi a UNESCO în 1952. paralel cu dezvoltarea studierii realităţilor culturale. tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai generală a unei formaţii. în timp şi spaţiu. obiceiurile şi toate celelalte capacităţi şi deprinderi pe care omul şi le-a însuşit ca membru al societăţii“. În introducerea (p. pregătiri. învăţătura morală şi religioasă. Tylor enunţă şi alte elemente ale culturii: îmbrăcămintea. 1. dreptul de proprietate şi căsătoria. definiţiile au privilegiat şi au extins. Tylor. De atunci încoace. b. identificarea culturii cu o realitate organică. educaţii morale şi intelectuale. pentru ca în capitolul II: Dezvoltarea culturii să afirme că „aşa cum catalogul tuturor speciilor vegetale şi animale dintr-o zonă prezintă lumea sa vegetală şi animală. Această concepţie presupune ideea unui patrimoniu cultural. Termenul „cultură“ a fost introdus în antropologie şi a devenit un termen tehnic de către Eduard B. forma sau mediul cultura. rasială sau religioasă a grupurilor de care aparţin. tot aşa şi recensământul tuturor faptelor vieţii obişnuite ale unui popor reprezintă acel întreg pe care îl numim cultură“. numai o structură particulară a culturii: tipul cultural.

un mediu social artificial opus forţelor entropice ale naturii. memoria colectivă a grupului. susceptibilă de a fi descrisă obiectiv. 152 . cultura. cultura ia naştere şi se defineşte în raport cu natura. Faptul că există un continuum cultural. Ca sistem cultural. demonstrează că orice cultură domină viaţa oamenilor şi o modelează. Ca înţeles fundamental. Din acest punct de vedere. Determinativul „învăţat“ reprezintă diferenţa specifică a definiţiei deoarece. Educaţia devine tot mai mult intenţionată şi programată şi are funcţia de a degaja normele comportamentului social. totodată.transmise de la o generaţie la alta. orice cultură este dotată cu o vitalitate. mediu social structurat de valori culturale unde omul dobândeşte adevărata sa menire de homo faber. cultura scapă de sub controlul omului şi operează în limitele propriilor sale legităţi specifice. dar şi pentru cultura spirituală. interioară. în totalitatea sa. cu o capacitate de influenţă care transcende viaţa individuală a purtătorilor ei. atribut al omului. valorile politice: libertatea. forţa modelatoare a tradiţiei în câmpul axiologic. În aceasta constă autonomia relativă a culturii. se limitează la om. opoziţie valabilă nu numai pentru cultura materială. Faptul că numeroase definiţii ale culturii politice nu au cuprins. în alcătuirea sa specifică. Deşi pot fi definite ca valori-mijloc şi nu va valori-scop. ele trebuie să fie învăţate de generaţiile succesive ale unei populaţii. În timp ce cultura. dimensiunea istorică şi naţională. egalitatea. solidaritatea se înscriu pe traiectoria acestei emancipări. totodată. dintre natural şi cultural. depăşeşte individul. Sentimentul ordinii şi al poziţiei omului în cosmos devine posibil pe baza asimilării şi valorificării acestui patrimoniu cultural. etapele creşterii culturale sunt etape ale umanizării. natura devine cultură. printre notele lor esenţiale. legat şi de sentimentul originar menţionat mai sus. Pe măsura evoluţiei în timp. altfel acestea se pierd. ale ridicării şi emancipării spirituale a omului de servituţile sale naturale. este o unitate dintre biologic şi spiritual. deoarece omul însuşi. Definiţia cea mai concisă dată culturii este următoarea: cultura este elementul învăţat al comportamentului uman. Cultura cuprinde ansamblul fenomenelor social-umane care apar ca produse cumulative ale cunoaşterii şi. în pofida schimbării constante a persoanelor al căror comportament este tot cultural. orice cultură îşi articulează normele şi valorile sale într-un sistem cultural care constituie elementele „supraorganice“ ale existenţei sale. Graţie omului. oricare ar fi formele unei culturi. în procesul de asociere a oamenilor în formele complexe ale comunităţilor umane care reprezintă. imaginarul social a generat multe confuzii. exterioară. ca valori sintetice. Cultura este detaşare de natură.

nici o societate nu poate trăi fără o concepţie despre lume sau fără o concepţie despre univers. Definiţia subliniază că cultura este mai mult decât un fenomen biologic. logică. Viaţa omului se desfăşoară într-un cadru dublu: habitatul natural şi mediul social. intrările) din sistemele politice şi culturale să ducă la o stabilitate. forţa ei modelatoare ca acţiune socială şi ca rezistenţă în faţa proceselor deviante. pentru că nu există cultură fără tradiţie. dezordinea. Oamenii aşteaptă ca output-urile (rezultatele) input-urile (investiţiile. Ea conţine toate elementele din caracterul omului adult pe care acesta le-a învăţat în mod conştient de la grupul său. Această legătură este mediată prin procesele socializării politice şi prin intermediul conştiinţei politice.Pe de altă parte. tocmai în raportul dintre societate şi personalitate se evidenţiază eficienţa socială a culturii. pe de o parte. printr-un proces de selecţie critică a normelor şi valorilor pe care societatea le recunoaşte. neocrotit de natură. a discuta despre cultură şi despre personalitate înseamnă. iraţionalul fenomenelor şi de a da sens. o premisă pentru viaţa politică a omului. Concepţia despre lume dă omului siguranţă şi convingerea fermă că lumea poate fi organizată într-un context mai larg – contextul ordinii şi al valorilor. o structură raţională unei lumi în schimbare. omul nu ar putea exista în hăţişul fenomenelor care îl înconjoară fără credinţe primare sau fără o concepţie despre lume – expresia lor articulată şi evoluată. După cum nici o societate nu poate trăi în anarhie. coeziune internă şi echilibru. sprijin şi adaptare superioară a lor la cele două medii. Schimbarea culturală nu poate fi percepută decât ca o parte a problemei stabilităţii culturale. că personalitatea este ceea ce este în virtutea proceselor de 153 . Pentru om trebuie să existe o explicaţie comparativă. „homo faber“. atât între trăsăturile personalităţii cât şi între diferitele personalităţi şi comunităţi. raţională a lumii care îl înconjoară. care îi asigură stabilitate. nu se poate înţelege stabilitatea culturală decât în raport cu structura concepţiei despre lume. că orice cultură se exprimă prin atitudinea şi comportamentul persoanelor şi că ea nu există independent de indivizii care o determină. Slab înzestrat organic. Cultura şi personalitatea s-ar afla într-o interdependenţă atât de organică încât. cultura apare în societăţile umane şi ca factor de unitate. a opera o falsă dihotomie şi a pune o falsă problemă. pe de altă parte. O personalitate armonios dezvoltată se traduce prin ideea de comportament corect. „homo simbolicus“ sau ca „animal creator de cultură“ arată legătura dintre cultură şi politică. sensul concepţiei despre lume este de a combate confuzia. fără un sentiment minimal al ordinii sociale. cultura este tot ceea ce în lume se datorează omului. într-un sens. Faptul că omul a fost definit atât ca „zoon politikon“. Privită din acest unghi. Or. Or. Opera culturală este în primul rând continuitate şi coeziune. Se poate susţine.

Comunicarea dintre valorile istorice şi valorile contemporane se efectuează prin continuitatea temporală. În al doilea rând. oamenii stabilesc între ei relaţii durabile. cultura poate fi considerată ca procesul eliberării treptate de sine a omului de servituţile naturale şi biologice. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. Ea nu trebuie să ignore tensiunile şi fricţiunile. opoziţiile şi conflictele între forţele obscure. În măsura în care valorile sunt imanente conştiinţelor. valoarea se manifestă în conştiinţe şi în lume prin adaptare. Culturală sau politică. Dar aceste opoziţii şi conflicte relevă o funcţie complementară în care contrariile sunt absorbite de identificarea scopului urmărit. „rezultatul culturii ambiante“1. prin faptul că în încercarea de a-şi materializa scopurile. Adevărul nu este niciodată adevăr dacă el este adevăr doar pentru un singur individ. cultura politică îndeplineşte un rol de angajare activă a solidarităţilor. Ceea ce uneşte aceste forţe contrare ale politicii sunt valorile. Cultura politică nu poate renunţa la căutarea unei unităţi de fond pentru această lume în care proiecţia ei ideală contrastează adeseori flagrant cu manifestările ei fenomenale în fiecare moment al funcţionării unui sistem politic. chiar dacă fiecare valoare se dezvoltă în conştiinţe pe căi diferite. Prin vocaţia instauratoare a valorilor.interculturaţie şi că personalitatea este în parte. Prin acţiunea politică. Activitatea politică este o componentă esenţială a acestui proces. în fiecare din actele şi atitudinile sale politice. Analizând impactul culturii asupra personalităţii se pot stabili trei tipuri de influenţe posibile: a) influenţa directă. ea devine un bun al întregii comunităţi. cultura politică orientează acţiunile politice şi permite dezvoltarea socială. transformare şi reînnoire. inconştiente şi forţele creatoare ale omului. „în conformitate cu anumite reacţii psihologice care vizează trebuinţe ale personalităţii rezultate din exigenţe ale culturii care acţionează asupra personalităţii“2. orientată de valori. Valoarea nu este destinată numai individului izolat. b) efectele de situaţie ca urmare a poziţiei deţinute de subiect în sfera culturii. omul descoperă că stă în puterea lui de a construi propria sa lume – o lume mai bună. prin comunicarea mai mult sau mai puţin voluntară a unor valori şi norme. fiecare generaţie le transmite următoarei în aşa fel încât aceasta păstrează ceea ce a câştigat şi o îmbogăţeşte prin propria ei experienţă. în procesul participării la elaborarea valorilor acestea intră în relaţie. Privită în ansamblul ei. Ele tind spre direcţii opuse şi se supun unor principii diferite. libertatea şi egalitatea nu sunt proiecţii ideale ale unei 154 . c) apariţia unor efecte secundare.

Prin valorile solidarităţii. presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele şi evenimentele politice“3. prin raportare la semen. Astfel de orientări individuale cuprind câteva elemente: a. definiţiile culturii politice pun accentul pe dimensiunile cognitivă. În esenţă. inclusiv.) întrucât comportamentele umane se pretează la observaţie. orientări cognitive. 1956 şi până la abordările recente ale sociologilor şi politologilor din fostele ţări ale Europei de Est. Sidney Verba. Pye. Almond. pionierul acestei discipline în studiul „Comparative Political Systems“ din Journal of Politics. la mai multe lucrări pe temă. Acest lucru a fost posibil în contextul abordării comparative a sistemelor politice contemporane de către politologii şi sociologii nord-americani şi al convingerii lor că sistemele politice pot fi studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz. Powell în 1956: „Cultura politică este un model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic. vol. un alt politolog. la analiză şi la cuantificarea rezultatelor acesteia. definiţiile nu diferă prea mult de definiţia standard lansată de Gabriel A. cu diferenţe de grad şi nu de natură sau de esenţă. Termenul de „cultură politică“ îşi câştigă un drept de cetate în terminologia politologică şi. respingerii în raport cu subiectele politice şi c. 5. Almond şi Bingham G. cultura politică uneşte între ele conştiinţele generaţiilor. cercetări pe vaste eşantioane de subiecţi etc. Începând cu primele concepţii formulate despre cultura politică de către Gabriel A. ci trebuie definite prin relaţie. O sumară trecere în revistă a principalelor definiţii ale culturii politice date de către aceştia trădează orientarea dominantă amintită mai sus. coautor. În aceeaşi ordine de idei. XVIII. chestionare. 2.aspiraţii singulare. atitudinilor şi valorilor faţă de fenomenul politic. sentimentul ataşării. mai ales în SUA. orientări estimative. sondaje de opinie. prin ipostazierea descoperirii şi estimării modelelor de comportament. va defini cultura politică 155 . Almond şi cu Lucian W. A. în ştiinţele politice după al doilea război mondial. împreună cu G. b. angajării. exacte sau mai puţin exacte pe tema subiectelor politice. le inoculează sentimentul securităţii sociale şi al demnităţii şi le facilitează participarea la universul axiologic al Cetăţii. Ambiguităţile semantice ale conceptului de cultură politică. de obicei. aprecieri şi opinii pe tema unor subiecte politice ceea ce. prin configurarea acţiunii politice ca principală notă a definiţiei. afectivă şi evaluativă ale modelelor de comportament. orientări emoţionale. Ea este un domeniu subiectiv care stă la baza acţiunilor politice şi care le conferă importanţă.

) ale căror valori nu sunt altceva decât valori de bază ale societăţii globale aplicate la un domeniu particular6. în aceeaşi lucrare. unii politologi. Doar din motive didactice. printre altele. 1993. simboluri expresive şi valori care definesc situaţia în care are loc acţiunea politică. 156 . acelaşi autor să precizeze: „Cultura politică a unei naţiuni derivă. legate mai întâi de toate de complexitatea noţională a acestuia. Ea oferă orientarea politicii“. „Ştim că antropologii utilizează termenul de cultură în moduri foarte variate şi că. introducându-l în vocabularul sociologiei politice. De aceea. riscăm să importăm atât avantaje. Prin împrumutarea cuvântului „cultură“ şi aducerea sa în câmpul ştiinţelor politice. prezentăm mai jos câteva din definiţiile de dicţionar ale conceptului de cultură politică: – „Totalitatea ideilor şi atitudinilor în raport cu autoritatea. Almond şi Verba îşi asumau conştient numeroase dificultăţi. din experienţele pe care indivizii le au în ce priveşte sistemul politic. desfăşurat la Edinburg în anul 19677.peste câţiva ani într-o perspectivă a istoriei mentalităţilor. responsabilităţile guvernamentale şi instituţiile statului de drept. arăta G. O modalitate de descoperire a convingerilor politice este aceea de a observa modalităţi în care operează structurile politice. estetică etc. cât şi ambiguităţile sale“5. conceptul de „cultură politică“ înregistra deja treizeci de definiţii. Aceste convingeri afectează şi sunt afectate de modul în care structurile politice operează şi există un cerc strâmt de relaţii între cultură şi structură“4. Pentru ca mai departe. cu propriile reguli de comportament şi cu procesele ei de socializare. printre care şi Maurice Duverger. London. totuşi. politică. Dictionary of Politics. ordinea publică. Ce este. Penguin Books. David Roberston. Un reproş formulat la adresa studiilor psihoculturale. În opinia sa există doar subculturi (economică. ca şi modelele transmise prin intermediul educaţiei şcolare sau al vieţii de familie. considerând că există doar aspecte politice ale culturii. resping termenul de cultură politică. cultura politică? La doar 13 ani de la începutul carierei sale ştiinţifice. cu conotaţii de conştiinţă politică: „Cultura politică a unei societăţi constă într-un sistem de credinţe empirice. precum şi a antropologiei culturale constă în recunoaşterea faptului că sfera politicului constituie o subcultură distinctă. Patrick la Congresul mondial al Asociaţiei Internaţionale de Ştiinţe Politice. Importanţa tuturor acestor factori şi motivul pentru care au fost adunaţi laolaltă într-un concept cuprinzător constă în faptul că acesta oferă indicii suficiente asupra modului în care oamenii obişnuiesc să reacţioneze la problemele politice“8.

5. Definiţiile de mai sus au ca trăsătură comună ideea că orice acţiune politică nu poate neglija mentalităţile. Această interpretare cuprinde o anumită diferenţiere a „regimului“ şi a „societăţii“. 3. definiţii aşa–numite „obiective“. în care cultura politică apare în termenii valorilor consensuale şi normelor sociale. Kavanagh. Este vorba de o voinţă de exprimare concomitentă cu o sărăcie a informaţiei“11. Ideologia politică este o formă raţionalizată a culturii politice. definiţii care fac referinţă la cultura naţională. determină atitudinile şi influenţează modalităţile de participare. ideologie dominantă10. cultura politică este un comportament major al jocului politic“9. care asociază orientările individuale şi comportamentele sociale pe care acestea le provoacă.– „Un concept care desemnează un set de credinţe politice. definiţii psihologice. credinţe etc. Sage. definiţii lingvistice – un discurs cu înţelesuri pentru un grup determinat. 4. Gibbins considera că se pot identifica: 1. Din consideraţiile de mai sus pot fi conturate deosebirile dintre culturile politice şi ideologiile politice. cultura politică este o expresie prescurtată ce denotă mediul emoţional şi atitudinal în care operează sistemul politic. 3) identifica unele din accepţiile acestui concept în diferite contexte socio-politice. care pun accentul pe orientarea individuală spre obiective politice. „Cunoaşterea sistemului politic şi expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna împreună. Amestecul de ignoranţă şi de voinţă de exprimare poate caracteriza anumite culturi. 2. Necunoaşterea politică nu-i împiedică pe cetăţenii «ignoranţi» să aibă poziţii asupra problemelor de politică generală.). definiţii sociologice. sentimentele şi valorile care prevalează la un moment dat în cadrul unei categorii sociale sau al unei comunităţi (locale. care oferă un tip ideal cu rolul de a permite explicarea unor fenomene parţiale (comportament. Deoarece filtrează percepţiile. Politics in a Post-Modern Age. p. După D. Gibbins (Contemporary Political Culture. 6. J. 1989. regionale sau naţionale). ideologii politice. London. de sentimente şi valori care prevalează pentru o naţiune la un moment dat. R. Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri diferite de cultură politică a societăţii. definiţii euristice. credinţele politice. Astfel. Sesizând extrema dificultate a operaţionalizării conceptului de cultură politică. expresia 157 .

în cadrul concepţiei despre lume. Ca subsistem al sistemului cultural global ideologiile reprezintă un ansamblu relativ structurat de propoziţii prescriptive şi normative despre un sistem politic. poate ajuta la evaluarea gradului de democratizare a unei societăţi sau la eficacitatea unor acţiuni politice.publică a valorilor care configurează această cultură. având şi orientări faţă de un sistem social determinat. Obiectivul central al acestei anchete este descoperirea fundamentelor culturale ale democraţiei (preocupare centrală în cadrul şcolilor funcţionaliste din antropologie). adică a regulilor operaţionale care permit fuziunea dintre structurile primare ale societăţii (familie. şi conform căreia ar desemna îndeosebi cunoştinţele politice ale unui individ. Evenimentele cotidiene îl pun în contact nemijlocit cu realitatea politică. norme şi valori politice). Italia. 1. Fiecare individ. efectuată în perioada 1958–1963 în cinci ţări: SUA. Se pare că un autor care a folosit foarte des acest concept avea dreptate când considera că „există primejdia ca termenul de cultură politică să fie folosit ca o verigă de legătură ce lipseşte în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politică“12. despre sistemele şi procesele politice. Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul social. aplicat spaţiului politic. naţiune) şi structurile politice (regim. să conştientizeze această realitate. Verba evidenţiază trei dimensiuni ale culturii politice care fac din ea „un ansamblu de trăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice“ mai curând decât „un ansamblu de atitudini şi de orientări ale indivizilor faţă de un sistem politic“10 ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura socială generală. Germania şi Mexic pe un eşantion de 1. G. cultura politică este un termen care. roluri. Deşi sunt mai puţin coerente decât ideologiile. mai mult sau mai puţin riguroase. Astfel el ştie câte ceva 158 . Dimensiunea cognitivă. culturile politice sunt lipsite de intenţionalitatea acestora. oarecum. Almond şi Sidney Verba o cercetare de mari proporţii. Marea Britanie. Acestei tematici îi dedică G. ele se bazează pe un fond general-uman în care experienţele comune sunt valorificate la nivelul orizontului de viaţă al comunităţii. Accesibil opiniei publice într-o formă grosieră prin intermediul mass-media. iar presiunea mediului şi bombardamentul informaţional îl obligă. indiferent de gradul pregătirii sale sau de status. instituţii. Almond şi S. posedă un ansamblu de cunoştinţe mai mult sau mai puţin structurate. Termenul a căpătat accepţii diferite în raport de competenţa şi intenţiile celor care l-au realizat. grup. Ele raţionalizează interesele specifice de grup pe baza unui proiect de transformare socială.000 subiecţi anchetaţi în fiecare ţară.

3. Revenirea în forţă a comuniştilor. şi intensitatea şi durata în timp a exprimării politice.despre instituţiile supreme ale statului. atitudinea de ataşament. pe de o parte. În această ordine de idei. De altfel. La rândul ei. dimensiunea cognitivă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile şi opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv şi obiectiv. Dimensiunea afectivă cuprinde reacţia emoţională faţă de evenimentele politice sau sociale. o problemă deosebit de delicată pentru operaţionalizarea conceptului de cultură politică o reprezintă raportul invers proporţional dintre informaţia şi cunoaşterea politică. Fiecare apreciază viaţa politică în funcţie de o scară de valori ierarhizată. de la un prieten. Acest lucru se vede în special în timpul campaniilor electorale şi al alegerilor propriu-zise când lipsa de cunoştinţe politice. în structura combinată a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice. elementul cognitiv prevalează faţă de acel afectiv şi evaluativ. Elementul cognitiv în formarea convingerilor poate fi asemuit cu o structură de rezistenţă care asigură coerenţă şi trăinicie celorlalte componente ale edificiului. aceste valori şi dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubilă. 159 . Cunoştinţele sau informaţiile politice sunt primite mai uşor când există o personalizare a relaţiilor politice. Adeseori. Cunoştinţele politice sunt însă modelate şi orientate de sentimentele politice faţă de o ideologie. despre liderii şi partidele politice. De regulă. Dimensiunea evaluativă cuprinde judecăţile de valoare despre fenomenele şi realitatea politică. pe de alta. cunoştinţele politice reprezintă etape necesare în procesul de consolidare şi interiorizare a atitudinilor şi opiniilor politice în convingeri. în lipsa unei platoşe de apărare a valorilor şi normelor rezultate din convingeri. deci de convingeri politice ferme. de respingere sau de refuz faţă de fenomenele sau instituţiile politice. independent de politica dusă. „rebotezaţi“ în partide democratice la putere justifică valabilitatea schemei tripartite propusă de Almond. spre deosebire de atitudini sau opinii care au preponderenţă în formarea credinţelor primare. de un lider. Evident. în lipsită de cunoştinţe politice. Evaluarea fenomenelor politice necesită cunoştinţe politice. Ea are un rol important în formarea atitudinilor. când promisiunile demagogice ale politicienilor găsesc un teren virgin în această labilitate a opiniilor şi atitudinilor. despre evenimentele politice importante la nivel mondial. fenomenul politic postrevoluţionar din ţările Europei de Est este deosebit de instructiv. credinţele se formează mai ales pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. de la un lider care suscită o admiraţie personală. de un program de guvernare. adică atunci când ele provin de la o rudă. de cele mai multe orie ele sunt interdependente. 2. facilitează spaţiile de manevră ale manipulării. În această privinţă.

Din acest paradox se poate trage concluzia că fenomenele culturii politice nu pot fi analizate şi înţelese decât dacă sunt înserate în ansamblul dinamic mai vast al culturii naţionale. afectivitate. Cu cât stările de apatie şi alienare sunt mai numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuată“14. Şi aceasta în condiţiile în care lupta împotriva totalitarismului a fost dusă în numele unor valori care păreau definitiv înăbuşite în conştiinţa colectivă de către dogmatismul comunist. deoarece perceperea subiectivă a realităţilor politice şi economice i-a determinat pe aceşti oameni să iasă în 1989 în stradă şi să-şi sacrifice vieţile pentru libertate. ţinutului.Greutăţile inerente tranziţiei la un alt sistem politic au favorizat formarea credinţelor politice pe baza dimensiunilor afective şi evaluative. preotul. Alienarea denotă existenţa cunoştinţelor politice. Almond şi Sidney Verba elaborează trei modele de cultură politică: cultura parohială (locală sau provincială). seniorul. cultura de supunere (de subordonare) şi cultura participativă. nu a existat ignoranţă. iar biserica. dar şi a lipsei de simpatie faţă de sistemul politic. dar manifestarea indiferenţei pe plan afectiv şi apreciativ. învăţătorul sunt liderii locali. „În funcţie de dimensiunile cognitive. şcoala şi primăria sunt instituţiile politice centrale. una din comportamentele matricei caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar. care operaţionalizează memoria istorică şi socială colectivă în norme de comportament. calitate prin excelenţă a lui homo sapiens. protecţia socială. Acordul presupune împletirea celor trei dimensiuni: cunoaştere. În cadrul acestei culturi nu există un interes deosebit pentru problemele de politică naţională sau sistemul politic naţional. Apatia înseamnă existenţa cunoştinţelor politice. Aici. apatie şi alienare. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri autorii recurg la noţiunea de congruenţă dintre cultură politică şi o structură politică. Cultura politică de supunere corespunde unei structuri autoritare şi centralizate la nivel naţional. G. accentul cade pe problemele politice de interes local. alimentate de nostalgia „sistemului social“ comunist. Or. Prin urmare. 160 . în cazul nostru solidaritatea socială. Din combinarea acestor trei dimensiuni. conform unei matrici caracteriale. iar dimensiunea afectivă şi evaluativă a comportamentului nu a deformat cunoaşterea exactă a situaţiei. Astfel o cultură politică parohială corespunde unei structuri politice tradiţionale descentralizate la nivelul regiunii. evaluare. atât pe verticala istoriei cât şi pe orizontala acţiunii politice. Nu poate fi vorba de un „fanatism al ignoranţei“. satului. în comunitate. afective şi evaluative ale culturii politice pot fi detectate trei stări de spirit ale populaţiei unei ţări în raport cu politicul: acord. Numai astfel se poate înţelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai adâncă despre existenţă. egalitatea.

în schimbul protecţiei acestuia. prin acest fel de determinism. Astfel. chiar în lumea noastră. ar însemna să minimalizăm meritele acestei construcţii impozante dacă am bagateliza. Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sapă progresiv la temelia culturilor parohiale. motive. Totuşi. În cadrul culturii participative cetăţenii sunt conştienţi de mijloacele lor de acţiune asupra sistemului politic ca şi de posibilitatea lor de a influenţa cursul evenimentelor politice prin mijloacele specifice participării democratice: referendumuri. Introducând evenimentele cotidiene în intimitatea fiecărui cămin. Cultura politică participativă corespunde unei structuri politice democratice. 161 . Acestor trei tipuri de cultură politică le corespund trei tipuri de personalităţi. a integrării şi a interdependenţelor tot mai accentuate dintre zone. o modelare reciprocă a lor în funcţie de mai multe variabile: natura regimului politic. regiuni şi state unele clivaje dintre culturile politice se menţin. mediate sau radicalizate ideologic. alegeri. greve etc. le-a inoculat o „conformitate de automat“ şi i-a determinat să delege problemele libertăţii şi iniţiativei lor unui lider puternic. sexuale etc. nici culturile politice nu pot exista în stare pură. elemente de la o arie culturală la alta. gradul de participare şi de educaţie civilă. apar altele noi cum ar fi clivajele politice ale grupurilor etnice. rasiale. Există contacte permanente între culturi. ecologice. la clivajele dintre culturile politice de stânga sau dreapta. Aşa cum orientările politice ale unui individ conţin în grade diferite elemente ale culturii parohiale. o circulaţie de teme. fiecare cu o psihologie politică proprie: parohialiştii (provincialii). autoritate şi loialitate. de supunere şi participative. Proporţia dintre aceste elemente este dată de variabilele arătate mai sus la care se adaugă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogenizării culturale naţionale precum şi dezvoltarea instrucţiei şcolare. izolate de altele vieţuind pe harta naţională ca nişte unităţi geografice aflate în carantină. supuşii şi participanţii (cetăţenii activi din punct de vedere politic). mass-media creează un spaţiu al conştiinţei naţionale unde asumarea unui destin comun creează o nouă sensibilitate pentru activitatea politică. altele noi apar. raporturile dintre cultură şi structurile politice din diferite sisteme politice naţionale. Pentru că aşa cum nici un fenomen nu poate fiinţa în natură în stare izolată. prin cele două valori politice de bază. acţiuni de protest. prin recurgerea la explicaţii de tipul reflectării mecanice. din cauză că matricea caracterială a acestei culturi. dar se mulţumesc cu o atitudine de pasivitate în privinţa participării la conducerea politică. gradul de conştientizare a procesului politic. sau pe lângă clivajul dintre cultura politică a elitei intelectuale a ţării şi cultura maselor ţărăneşti. după cum modernizarea politică şi tendinţa inexorabilă spre democratizare minează bazele culturii de supunere.Subiecţii acestei culturi sunt conştienţi de existenţa sistemului politic naţional. Fireşte.

deci alienată. Cultura politică a unei ţări poate fi o mixtură a celor trei tipuri politice abstracte aflate în proporţii variabile 162 . totalitarismul fascist şi nazist în Italia şi Germania15. deoarece prin aceste joc se creează identităţile colective şi sistemele de atitudini. participativă – de supunere. gradul de angajare partizană. componenţă politică subiectivă. dintre cooperarea politică şi cea socială în cadrul sistemului global. Italia şi Mexicul ar avea o cultură parohială. Se ştie că raportul dintre cultura politică şi democraţie trebuie să fie mediat şi de alte paradigme explicative. dezvoltarea economică. grupuri etc. În toate cele trei ţări s-ar constata o ruptură între atitudinile politice şi cele sociale.Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot să apară următoarele forme hibride: parohială – de supunere. cu alte cuvinte funcţionarea eficientă a unui regim democratic. Comparând datele obţinute. modalităţile acţiunii politice. parohială – participativă. aprecierea sistemului politic. interacţiunii şi împărtăşirii în comun a unor valori precum: încrederea în celălalt. Germania – una de supunere. Almond şi Verba constată că numai cultura participativă democratică din SUA şi Marea Britanie realizează gradul necesar de fuziune între structurile primare ale societăţii (familie. americanii şi britanicii au o „orientare democratică echilibrată“. revoluţia din 1910 în Mexic. Ceea ce echilibrează armonios cele trei componente ale culturii mixte este cultura civică. după cum o pot şi bloca. stima. generozitatea.) şi structurile politice prin intermediul cooperării. tradiţiile politice. Ipostaziind contribuţia la funcţionarea unui sistem democratic drept valoarea centrală a culturii politice şi civice. ca expresie a culturii politice participative. între actori şi evenimente. parohială – participativă. iar Mexicul printr-o cultură contestatară. combinând în proporţii variabile cele trei tiprui în funcţie de criteriile arătate mai sus. În ancheta lui Almond şi Verba aceasta arată corelaţia necesară dintre participarea socială. cele trei tipuri de cultură politică nu se găsesc în formă pură. jocul forţelor istorice şi culturale pot favoriza dezvoltarea democraţiei. Almond şi Verba măsoară gradul de cultură politică al fiecăruia din cele cinci ţări cu ajutorul următoarelor coordonate: ansamblu de cunoştinţe. Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de cultură politică: parohială de supunere. Autorii explică. De pildă. Totul depinde de logica situaţiilor de interacţiune între micro şi macropolitic. „deviaţiunile“ de la modelul democratic al culturii politice prin rupturile provocate în evoluţia spre democraţie din aceste trei ţări: întârzierea în formarea statului naţional. Cu toate diferenţele majore dintre ele. de supunere participativă. Pe câtă vreme. compusă concomitent din nemulţumire şi aspiraţii. Cultura politică a unei ţări este o cultură mixtă. Italia s-ar caracteriza printr-o cultură politică de alienare. Germania printr-o cultură politică de supunere.

Totodată. noţiunea de cultură politică facilitează analiza atitudinilor individuale în raport cu regimul politic. altfel cetăţenii ar fi pe baricade în fiecare săptămână“16. pot sprijini autorităţile şi nu structurile regimului17. în general. religioase. Apreciind că sistemul politic funcţionează la trei nivele (sistemic. în mod armonios. etnice ş. Cel mai adesea. susţin comunitatea politică. El departajează sistemul în trei niveluri: comunitatea politică. sau ale grupurilor profesionale. supuşi şi participanţi. procesual şi nivelul politicii). disfuncţionalităţile unui sistem politic se datorează diferenţelor culturale dintre grupuri şi inadecvării modelului propus de clasa politică cu credinţele şi comportamentele politice ale acestor grupuri. O cultură politică având un caracter mixt este o cultură civică. presupune şi acceptarea de către cetăţeni a modului în care guvernanţii au ajuns la putere.în funcţie de natura regimului politic şi de gradul de cultură generală a membrilor societăţii. invers. ei pot sprijini sistemul politic chiar dacă dezaprobă autorităţile sau. Există unele situaţii în care atitudinea faţă de comunitate. totuşi ea înglobează. Cultura procesului politic include două probleme principale: influenţa individului asupra procesului politic. regim şi autoritate sunt distincte: cetăţenii pot avea un puternic simţ naţional şi. Almond arată că acestea funcţionează simultan. cultura politică este înţeleasă ca o componentă unitară a unei comunităţi statale. „Deşi este o cultură politică predominant participativă. şi elemente ale culturii parohiale şi ale culturii de supunere. 163 . respectiv încrederea în sistemul politic. m. Almond tratează cultura politică din trei perspective: cultura sistemului. sentimentele şi aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra lor. deci. Pornind de la aceste consideraţii. cunoaşterea modului de funcţionare şi satisfacţia faţă de procedurile de guvernare. precum şi evaluările cetăţenilor asupra oamenilor politici. G. După gradul de conştientizare a procesului politic şi de potenţială influenţă asupra acestuia. manifestarea personalităţii sale în acest domeniu şi relaţiile cu alţi factori. Cu toate că. a. este mult mai relevant pentru analiza politică dacă se pot face diferenţieri între diferitele tipuri de subculturi. cetăţenii unei ţări pot fi diferenţiaţi în trei categorii: parohialiştii (localişti). regimul politic şi autorităţile politice. cultura procesului şi cultura politicii (a orientării spre politică). Plecând de la caracteristice generale ale unei comunităţi. sentimentele lor faţă de cei care menţin sistemul în stare de funcţionare. d. spre exemplu dintre cele ale elitei şi ale maselor. Cultura politică va include informaţiile deţinute de cetăţeni în raport cu sistemul politic.

susţin că instituţiile pot influenţa cultura politică. asupra organizării politice a comunităţii. cultura politică. sentimente. Atitudinile caracteristice diverselor grupuri. În ciuda acestei rigidităţi. asupra structurii instituţionale şi ierarhice. Problema ostilităţii este o componentă esenţială a relaţiilor dintre grupuri şi indivizi în cadrul unei societăţi. valorile de mentalitate. Prin şcoală se pot transmite cunoştinţe. Orientarea spre politică se referă atât la atitudinile grupurilor sociale şi politice. În relaţiile din domeniul politic. poziţiile se împart între cei care insistă asupra caracterului activ al culturii politice asupra instituţiilor. libertatea. Acesta este – printre altele – motivul pentru care considerăm iluzorii tentaţiile iluministe de a determina schimbarea culturii politice prin şcoală. faptul că deprinderile de a reacţiona la stimulii politici se dobândesc şi se schimbă foarte greu. dar nu pot fi schimbate comportamentele afective. pătrund în adâncul caracterelor sociale. acesta fiind un acord mai mult sau mai puţin complex asupra fundamentelor puterii politice. judecăţi de valoare pe care oamenii le au despre ceilalţi actori politici. epoci etc. Pe baza observaţiilor noastre. mass–media etc. pe scurtă durată. Diferitele experienţe istorice dau naştere la culturi politice diferite. Voinţa oamenilor de a coopera cu alţii în vederea realizării unor scopuri politice. însuşite în cursul socializării politice. În această privinţă. cât şi reacţii ocazionale de atacul direct al oponentului. cât şi la distribuirea la nivelul întregii societăţi a valorilor politice. nefiind influenţate de crearea unor instituţii sau structuri sociale cât şi de internalizarea unor valori sau modele comportamentale. ale indivizilor faţă de deciziile politice.Sociologul Zoltan Rostas atrage atenţia asupra gradului ridicat de imobilitate al culturii politice. instituţiile nu pot influenţa esenţial cultura politică a oamenilor. dimpotrivă. securitatea socială. precum şi voinţa liderilor de a forma coaliţii cu alte grupuri depind în mare măsură de încrederea politică. ca ansamblu supraindividual. pe termen lung însă există o influenţă reciprocă“18. credinţe. O altă componentă a culturii politice este construită din setul de cunoştinţe. comunităţi. Un element important al culturii politice se referă la modul în care este percepută societatea prezentă faţă de 164 . problemele încrederii politice şi ale ostilităţii politice sunt foarte importante. „Aceste deprinderi sunt determinate de experienţa istorică a comunităţii. Acţiunile agresive pot fi atât răspunsuri directe la o stare de tensiune latentă. înclinăm să credem că. poate suferi schimbări – dar numai în cadrul practicii sociale. alţii. determinând astfel comportamentul politic. cum sunt: binele. Problema încrederii şi ostilităţii este corelată cu cea a consensului politic.

codurile îi arată cum. valori generale care ordonează scopurile comportamentului. la sesizarea faptului dacă societatea prezentă se îndreaptă spre standardele ideale sau se îndepărtează de acestea. Cultura politică este o orientare subiectivă către politic. Organizând. dimensiunea afectivă şi dimensiunea evaluativă (valorile şi normele). a instituţiilor politice şi implicit. 5. Valorile produse de cultura politică orientează individul. norme care reglementează mijloacele întrebuinţate pentru atingerea acestor scopuri precum şi ataşamente emoţionale. trecut. principii. Majoritatea analiştilor autohtoni şi străini consideră că românii nu au beneficiat de condiţii favorabile pentru edificarea unei culturi politice de tip democratic. Printre aceste condiţii şi premise autorii în cauză nu menţionează însă condiţiile istorice vitrege care au împiedicat construcţia statului. Cultura politică din România – prezent. pe baza valorilor. Conform opiniei lui S. ordonând reprezentările cognitive. Chiar dacă cultura politică este o componentă unitară indispensabilă oricărei 165 . orientare rezultată din internalizarea modelelor stabile ale interacţiunii valorilor. În conţinutul atitudinii politice. viitor. normelor politice. fenomenele şi procesele politice pe care le apreciază într-un anumit mod. Relaţia dintre structura convingerilor de bază şi convingerile politice este de mare importanţă pentru înţelegerea atitudinilor politice. ce sunt reprezentări. convingerile politice.societatea ideală. Cultura politică realizează o legătură între evenimentele politice şi comportamentul indivizilor ca reacţie la aceste evenimente. Convingerile de bază şi valorile unei culturi joacă un rol major în structurarea culturii politice. cultura politică include convingerile politice. Verba. însuşindu-şi obiectivele acestuia. elementele cognitive şi evaluative sunt impregnate de o încărcătură emoţional–afectivă deosebită. Sistemul convingerilor fundamentale constă în credinţe existenţiale. codurilor. Atitudinea politică reprezintă o modalitate de raportare a individului sau grupului social la problemele. reprezentări şi concepte). Valorile îi spun individului pentru ce trăieşte. 3. atitudinile politice au un rol important în orientarea comportamentului politic şi în pregătirea acţiunilor politice. îi dau posibilitatea să se identifice cu un anumit grup. idei. judecăţi de valoare ce motivează şi călăuzesc relaţiile unui individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. a culturii politice din România. Sistemul atitudinilor cuprinde dimensiunea cognitivă (percepţii.

) trădează. populism. snoavele etc. modelul democraţiei civice occidentale ca singurul model valabil. În această privinţă este utilizat (cu voluptate aproape) un adevărat arsenal propagandistic care atestă fie reaua credinţă. concentrarea pârghiilor de decizie în mâna unei oligarhii tehnocratice de esenţă criptocomunistă. documentele folclorului nostru (baladele istorice. În special. raportare în care gradul de participare politică scăzută şi rolul liderului politic paternalist au fost indicatorii cei mai des utilizaţi pentru a defini cultura civică. cultura diferitelor clase sociale etc. cultura elitelor. cel puţin pe două paliere: începuturile cristalizării unei conştiinţe naţionale. înapoierea economică şi tranziţia greoaie de la epoca medievală la cea modernă: obedienţa tradiţională a religiei majoritar ortodoxe faţă de puterea politică. democratică: „Conform acestor două criterii. sentimentul mioritic al resemnării. Numitorul comun al acestor substructuri este că sistemul general de imagini. 2. premisele pentru manifestarea unei culturi politice de tip democratic se bazează pe aserţiuni ideologice: 1. cultura politică includea valori mai apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decât de o democraţie liberală. implicit. din această perspectivă. Toate acestea ar fi contribuit la crearea unui mod specific de raportare a societăţii româneşti la fenomenul politic.comunităţi umane. existenţa unei culturi naţionale. Cei care se grăbesc să vadă în 166 . doinele cu caracter social. indubitabil. Biserica ortodoxă română devine calul de bătaie preferat al partizanilor culturii politice democratice. astfel încât. recursul la naţionalism. absenteism electoral. lipsa de tradiţii democratice în istoria românilor. de o veritabilă cultură politică de tip democratic a românilor“19. Aceste concluzii sunt amplificate. şi în istoria României postdecembriste prin numeroase exemple privind elementele antidemocratice: metode politice brutale. corupţie. coeziunea ei simbolică este asigurată de diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politică populară. ca reacţie a unui grup primar faţă de presiunea mediului extern şi coagularea valorilor politice în două structuri „slobozenia dinăuntru“ şi „slobozenia dinafară“ de care vorbea Alecu Russo. deşi exista o Constituţie care garanta votul universal şi aveau loc periodic alegeri aproximativ libere – cu multe nereguli – este foarte greu să se vorbească de nişte veritabile antecedente democratice ale României. Teza insistent afirmată că în România nu au existat antecedente istorice favorabile şi. în România interbelică participarea politică era limitată la o categorie extrem de restrânsă. Ea este transformată în ţap ispăşitor pentru cultura politică de supunere şi pentru inexistenţa societăţii civile în România. Argumentele cel mai des utilizate sunt: lipsa de consecvenţă sau superficialitatea. cultura instituţionalizată oficializată. poezia muncilor de peste an. fie o profundă lipsă de cunoaştere a istoriei naţionale.

după modelul Imperiului Roman de Apus. s-a soldat cu un eşec (1439). o Biserică“ vedea singura soluţie de coeziune şi rezistenţă a Imperiului în faţa năvălirii popoarelor migratoare care-i ameninţau frontierele. Încercarea patriarhului Georgios Gemisthos Plethos de a mai salva ceva din Imperiul Bizantin prin recunoaşterea condiţiilor impuse de Roma în vederea unirii.000 de morţi. dar. a grăbit procesul de apariţie a statelor naţionale în Occident. Ea nu avea nici forţa economică necesară. în schimbul ajutorului militar. Patriarhia de la Constantinopol a fost redusă la un centru de coordonare administrativă şi dogmatică a bisericilor naţionale: ea nu putea să se erijeze într-un centru de coordonare a rezistenţei antiotomane sau de elaborare a unei strategii de eliberare decât într-un mod subteran. Evident nu intră în economia acestui curs. Dar noi vrem să restabilim relaţia dintre cele două Biserici creştine în termenii ei fireşti: idealizarea uneia nu trebuie să aibă loc pe seama denigrării totale a celeilalte. au fixat noile reguli şi condiţii manifestărilor Bisericii ortodoxe. În plus. Biserica ortodoxă nu s-a implicat efectiv în viaţa politică precum Biserica catolică. conform tradiţiei moştenite de la Bizanţ care în formula cezaro–papistă a lui Justinian: „un împărat. cu mai mult de 30. nici legitimitatea politică pentru a se 167 . Reacţiile violente ale unor Biserici naţionale (vezi cazul Franţei în epoca lui Filip cel Frumos) puneau sub semnul întrebării infailibilitatea deciziilor papale. Transformarea multor regiuni din nord-estul Europei în paşalâcuri şi raiale. având în Papă conducătorul suprem infailibil. a monarhiilor puternic centralizate. raportul strâns dintre valorile morale şi cele sociale la nivelul comunităţii prin comuniunea de credinţă şi de iubire. Ea s-a supus de bunăvoie puterii politice. un stat. a arătat Occidentului că pentru o bună perioadă de timp balanţa raportului de forţe se înclinase în favoarea Imperiului Otoman. tocmai ca o reacţie a prinţilor la imixtiunile Vaticanului în treburile interne ale regatelor. mediat. Idealul Bisericii Catolice de a realiza Respublica Christiana. ale luptei pentru hegemonie dintre puterea temporală şi puterea spirituală. evidenţiau şi contradicţiile de interese dintre puterile temporale naţionale şi puterea spirituală transnaţională. interese care nu aveau câteodată nimic din sanctitatea valorilor religioase.ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tăcere forţa modelatoare a spiritualităţii ortodoxe. Departe de noi gândul de a nu recunoaşte merite incontestabile Bisericii catolice în evoluţia culturii şi civilizaţiei occidentale. ca şi Edictul de toleranţă dat de sultanul Mehmet al II-lea după Căderea Constantinopolului (1453) pentru practicarea cultului creştin. Vaticanul a devenit de mai multe ori în Evul Mediu o veritabilă forţă transnaţională care anticipa fenomenul actual al globalizării. totodată. să calculăm consecinţele pe planul valorilor spirituale. Dezastrul de la Varna (1444).

Iluminismul românesc din Principate s-a dezvoltat în jurul episcopului Chesarie din Râmnic. Reacţia Bisericii ruse la politica de înregimentare prin înfometare. exercitată de Mitropolia de la Bucureşti. pe tema unităţii Daciei. Într-adevăr. Slujitorii Bisericii au fost şi mai drastic sancţionaţi de Lenin ca să nu mai îndrăznească vreodată să confrunte noua putere. Dacă în majoritatea ţărilor catolice înalţii prelaţi au influenţat deciziile majore de politică internă sau externă. anume pe identitatea de esenţă a idealului politic. ierarhii acestei biserici au realizat o nouă sinteză între formula cezaro–papistă şi teoria ministeriatului a Sfântului Pavel şi anume în maxima lui Iisus Hristos: „Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. în numele eliminării mentalităţilor retrograde şi a obscurantismului religios. când şi-a vândut din sfintele odoare pentru a da populaţiei alimente. Dar această supunere a Bisericii Ortodoxe în faţa politicii de stat se baza pe o comuniune mai adâncă dintre domnitor şi cler. Calul de bătaie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe este supunerea în faţa totalitarismului comunist. În realitate. Iar Vaticanul a asistat neputincios la 168 . oficial privind lucrurile. Ea se baza pe ethosul mai adânc al construcţiei naţionale în care ambele puteri erau una. a păstrării şi revigorării sentimentului naţional. acele embrioane ale vieţii de stat.lupta cu puterea otomană. Singura modalitate care i-a rămas la îndemână au fost circuitele culturale dintre centrul de iradiere spirituală a Sfântului Munte şi focarele de cultură şi învăţătură care erau bisericile şi mănăstirile. Două exemple sunt deosebit de edificatoare în această privinţă. între 1559–1561. regimurile comuniste au făcut din ateism. Curtea Domnească şi Mitropolia Ungro–Vlahiei fac corp comun împotriva prozelitismului luteran–calvin şi tipăresc primele cărţi de cult în limba română. Biserica a conservat în cadrul structurilor ei administrative. erijându-se. ca parte componentă a concepţiei materialiste despre lume şi viaţă. 2. iniţiată de Lenin în 1919–1920. În sensul că. Biserica ortodoxă a rămas mai mereu în afara politicului. după caz. prin diaconul Coresi. precum „republicile ţărăneşti“ sau obştile săteşti. ca o reacţie la influenţa culturii şi limbii greceşti. după care în ţările sud–est europene naţiunea a creat statul faţă de Occident unde statul a creat naţiunea se verifică în evoluţia Bisericii ca Ecclessia (comunitate) din primele secole creştine până în Evul Mediu. o armă teribilă împotriva Bisericii. Această retragere din faţa Istoriei. Tulburătoarea intuiţie a lui Nicolae Iorga. 1. în reprezentanţi ai unor interese geopolitice prea puţin pioase. a fost drastic sancţionată de bolşevici prin elaborarea unui plan strict secret de demolare a lăcaşelor de cult. în lipsa structurilor şi instituţiilor statale. în „carapacea tradiţiei“ a permis Bisericii ortodoxe concentrarea eforturilor în direcţia construcţiei naţionale. la Biserica Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului.

Absenţa unei vieţi urbane importante. învăţătorul. greutăţile inerente tranziţiei. implicit. iar ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. ca în Europa occidentală. prin acordul fundamental asupra valorilor religioase. această vocaţie a preotului–cetăţean. Sondajele de opinie din ultimii ani care situează Biserica pe primul loc în încrederea populaţiei în instituţiile statului trădează nevoia unui nou cadru transcendent şi de devoţiune. de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin în Europa. În condiţiile în care pierderea locurilor de muncă. aşa cum apare foarte clar în poezia lui Goga sau în romanele lui Liviu Rebreanu. reprezintă două repere majore pentru tipul de cultură politică tradiţională din România. Kazantzakis în Hristos răstignit a doua oară. Cehoslovacia şi Ungaria. Forţa tradiţiei asigură respectarea sistemului de norme şi valori printr-o ritualizare a comportamentului şi printr-o reactualizare a acestui 169 . culturile politice tradiţionale se manifestă într-un spaţiu social omogen care nu cunoaşte convulsii sociale majore şi unde ordinea socială nu este contestată. în vreme ce încheiase concordate cu regimurile fascist şi nazist pentru recunoaşterea drepturilor şi libertăţilor catolice. Iată cum prin consens. Clivajul dintre cultura politică a elitelor şi cultura politică a maselor sa proiectat în tensiunea dintre tradiţie şi modernizare după modelul dezvoltării occidentale. tinerele generaţii de preoţi se implică tot mai mult în destinul comunităţilor. cu entuziasmul şi curăţenia sufletească specifice vârstei. Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în evidenţă dacă urmărim impactul valorilor religioase pe planul societăţii civile asupra normelor morale de convieţuire. credinţa rămâne unul din sentimentele profunde ale identităţii sale care-i conferă un sens şi o certitudine a existenţei. Preotul. Biserica poate deveni o forţă majoră în democratizarea societăţii româneşti şi în tranziţia la economia de piaţă. o premisă obiectivă pentru configurarea tipului de cultură tradiţională. Aici Biserica. După 1989. asupra solidarităţii şi întrajutorării umane. capătă tot mai multă consistenţă în raport cu o recrudescenţă a religiozităţii. primarul sunt autorităţile politice şi simbolice din cadrul acestor comunităţi. ca şi o economie în care ramura principală era agricultura. prin slujitorii ei. Spre cinstea lor. aşa cum l-a descris N. Prin căldura iubirii şi puterea exemplului preotul putea să fie un reper pentru viaţa comunităţii. implicat activ în viaţa parohiei sale. În plus. avea un câmp de acţiune pe care politicul nu-l putea controla. Existenţa unei majorităţi a populaţiei rurale (aproximativ 80%) a constituit un element specific României şi. când condiţiile social–politice o permit.instalarea regimului comunist în Polonia. nesiguranţa zilei de mâine îl aruncă pe individ în braţele disperării. recunoscută şi împărtăşită de comunitate. Autoritatea politică derivă din ierarhia rolurilor şi a status-urilor.

individul este un exponent al lor şi nu un agent al schimbării. liniile de evoluţie în timp.sistem prin repetarea actelor vieţii şi recrearea simbolică a ordinii sociale. ca şi poziţia celorlalţi în cadrul comunităţii. Marele scriitor viza cadrul simbolic al vieţii unei comunităţi ce marca momentele fundamentale şi nevoile ei esenţiale. efecte benefice şi mai puţin benefice asupra modernizării economice şi politice a ţării. au scandat istoria politică şi culturală a României. El se raportează la instituţii numai când actele fundamentale ale vieţii lui o cer. instituţie sau grup de interes. Dinamica pe orizontală şi stratificarea pe verticală. adecvarea modelului de dezvoltare la specificul nostru 170 . poporanismul. caracterizată prin individualism şi laicizarea valorilor. relaţiile. coloana ei spirituală au fost create în spaţiul „spiritului critic“ configurat de această „tensiune esenţială“. Rolul inovaţiei sociale este destul de redus. De la programul „Daciei literare“ din 1840 până la ţărănismul interbelic. junimismul. Cultura politică tradiţională este o cultură parohială: fiecare îşi cunoaşte rolul şi statusul său. de vreme ce aceste valori sunt acceptate de întreaga comunitate. prin atomizarea surselor de reglementare şi de supraveghere ca şi prin caracterul anonim al societăţii de masă unde reuşita personală prevalează interesului general. „Poporul încă practică legea veche“. valorile şi logica funcţionării unui sistem politic. deopotrivă. reflectând potenţialul creativ. prin depersonalizarea relaţiilor dintre indivizi. Efectele benefice în sensul că marile valori ale culturii române. au spart cadrul de viaţă liniştit al comunităţilor patriarhale şi au indus modificări structurale în semnificaţiile culturii politice. modernizarea politică a antrenat şi o erodare progresivă a conţinutului etic al normelor şi valorilor tradiţionale. structurile. Solidaritatea organică s-a transformat în solidaritate mecanică. Pe lângă dezagregarea familiei atomare sau lărgite. în general puţin interesată şi informată în secolul trecut de necesitatea şi valoarea inovaţiilor sociale. Efortul elitelor politice româneşti din secolul al XIX-lea de modernizare economică şi politică a ţării după model occidental (în speţă după modelul liberal francez) s-a lovit de o rezistenţă surdă din partea aristocraţiilor latifundiare (marii boierimi) şi a populaţiei majoritare. prin obligaţia de a da şi de a face). De asemenea. Modernizarea politică presupune însă transformări calitative ireversibile în instituţiile. induse de o mobilitate socio–profesională şi geografică a forţei de muncă fără precedent în istorie. sincronismul etc. sămănătorismul. loialităţile faţă de relaţiile de rudenie sau de alianţă au fost înlocuite cu loialităţile instituţionale şi contractuale (faţă de o organizaţie. spunea Mihail Sadoveanu în prefaţa la „Viaţa lui Ştefan cel Mare“ din 1933. Această tensiune dintre tradiţional şi modern s-a perpetuat în istoria modernă şi contemporană a României mai bine de un secol (1821–1944) şi a avut.

Cronicarii mai întâi. romantismul paşoptist îmbogăţesc cu noi dimensiuni mitice imaginea unor personalităţi istorice (Traian. să-şi ia cuminecătura credinţei şi a întăririi. Însetat de aerul tonifiant al libertăţii. prezentul şi viitorul. există o identitate europeană. Şcoala Ardeleană. pe baza afinităţilor elective cu matricea caracterială a spiritualităţii noastre profunde. a modului lor istoric de viaţă. sau doar identităţi naţionale? Există un „suflet european“. ura faţă de invadatori) ca şi speranţa (aşteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de către o comunitate. că edificarea unei culturi politice europene nu are şanse de izbândă dacă nu asimilează în ethosul şi în nucleul ei axiologic valorile creştine. O altă componentă a culturii politice naţionale este mesianismul social. 1. în spaţiul european acţiunea devoratoare a politicului a ucis de multe ori speranţa unei identităţi culturale comune. Cultură sau culturi politice europene.4. Ştefan cel Mare. unitatea în diversitate s-a impus ca principiu esenţial al culturilor europene odată cu formarea statelor naţionale în 171 . Nu întâmplător regresiunea în timp are loc pe cărările mitului istoric unde imaginarul social sudează într-un bloc temporal trecutul. Credinţa în ceasul izbăvitor al eliberării a continuat să modeleze subteran liniile de forţă ale acţiunii politice. 5. la alte două. experienţelor fundamentale şi tradiţiilor comune. poporul român coboară în trecut. Pentru a răspunde la întrebarea din titlu trebuie să răspundem. În acest subcapitol vom încerca să demonstrăm: 1.existenţial. ca un pelerinaj la un templu sacru. Mihai Viteazul) în funcţie de imperativele politice ale momentului. că o cultură politică autentic europeană nu poate fi decât materializarea tensiunilor esenţiale din cadrul modelului ontologic european. În al doilea rând. ca expresie particulară a sintezei diverselor culturi naţionale sau ca entitate mistică. 3. nu mai puţin importante. că o cultură politică europeană nu se poate edifica decât pe baza raportului unitate–diversitate în cadrul unui stat federal european. în funcţie de imaginea arhetipală a Eroului salvator. transnaţională? Nu există! Pentru ca să existe ar trebui ca el să fie sublimarea voinţei de a trăi împreună a acestor popoare. rezultată din contacte şi dorinţa de cooperare în primul rând. ca expresie particulară a culturilor naţionale care o compun. ca expresie a dimensiunii istorice a conştiinţei naţionale (dragostea faţă de patrie. 2. în prealabil. Or.

filosofia orientală nu opune radical spiritul şi materia. Prin faptul că filosofia greacă pune accentul pe opoziţii şi contradicţii s-a dezvoltat o tradiţie democratică. materie şi spirit. înăbuşind individualul. fiinţă şi nefiinţă. sacrul şi profanul pe care ea le percepe. faţă de altele. Datorită faptului că filosofia chineză a căutat să concilieze aceste contradicţii a fost posibilă elaborarea ideologiei politice a „marii unităţi“ care a oferit temeiul de legitimare a despotismului feudal. după cum le şi deosebeşte. dar a acordat întotdeauna prioritate unităţii. în timp ce filosofia occidentală a pus întotdeauna accentul pe diferenţe. În fond. Vorbim de „spiritul european“. ea consideră că cerul şi oamenii nu sunt decât un singur întreg. Este evident că această gândire „unificatoare“. Acest lucru se explică prin modelul ontologic al dualităţii în unitate de la baza filosofiei chineze. Pentru orientali spiritul şi materia sunt indisolubil legate între ele. unul privilegiază unitatea. diferit de acela al dualismului pur. În schimb. ordine raţională şi suflu vital. natură şi societate. 172 . filosofia orientală percepe cele două poluri opuse ale realităţii ca cele două feţe ale aceleiaşi medalii. cale şi instrument. Cercurile identitare ale unui grup – familie. ea îmbrăţişează toate manifestările universului.. ea a favorizat conservatorismul. întărind paternalismul şi despotismul. Pentru occidentali cele două elemente sunt independente sau nu interacţionează decât foarte slab. dar vorbim mai frecvent de „spiritul francez“ şi „spiritul german“ ca de o configuraţie simbolică în care s-au cristalizat valorile culturilor naţionale. Cultura unui popor se cristalizează încetul cu încetul pe un teren social şi într-un cadru psihologic determinate. în general. ca formând un Tot. în detrimentul unităţii. a individualismului şi raţionalismului. în opoziţie cu „spiritul oriental“. ca expresie a demersului intuitiv. a unităţii dintre om. Vorbim de „sufletul slav“ sau de „sufletul românesc“ ca modalităţi de reacţie în faţa vieţii. În plus. a contribuit într-o mare măsură la asigurarea unităţii şi stabilităţii Chinei. Punând accentul pe dualitatea în unitate. Filosofia orientală a perceput diferenţele. naţiune – se manifestă mai mult prin nucleul comun de valori care le apropie şi le sudează. a empatiei. celălalt opoziţia. comunitate.secolul al XIX-lea. ea modelează caracteristicile acestui popor în cursul unui lung proces istoric şi exercită o influenţă considerabilă asupra sistemului său social–politic. Ele se condiţionează reciproc şi formează un tot unic. de la baza filosofiei occidentale. ea cuprinde şi pătrunde totul. Această entitate este omniprezentă. ca expresie a antropocentrismului. Oricare ar fi numele pe care îl dăm acestuia – Yin şi Yang. numit adesea Taiji (fapt suprem) sau Dao (Tao) – Cale. că Adevărul şi Binele formează un întreg etc. bazată pe depăşirea contradicţiilor. formând un „popor docil“.

Dimpotrivă. Culturile politice din Europa urmează îndeaproape dualismul conţinut–formă. având în vedere că fiecare dintre aceste mari doctrine consideră proiectul lor de schimbare societală ca fiind superior celorlalte? Va suporta spaţiul nordic şi cel germanic implementarea paradigmei anglosaxone a liberalismului. Având în vedere diversitatea istorică a culturilor europene. în fiecare dintre culturile vechiului continent. evoluţia umanităţii în mileniul III. De exemplu. ar putea să se blocheze într-o structură birocratică sau. filosofia chineză tradiţională şi. cultura politică oferă reperele axiologice şi. Integrarea politică şi economică a Europei. în funcţie de condiţiile istorice şi economice. însoţită de un uriaş val de speranţă pentru popoarele din Sud-Estul bătrânului continent. respectiv. În fond. probabil într-o manieră decisivă. având în vedere etica responsabilităţii şi matricea corporatistă a social-democraţiilor din acest spaţiu? 173 . specifice Occidentului şi că opoziţia dintre aceste modele culturale va influenţa. produsul „civilizaţiei tăcerii“. în timp ce filosofia occidentală o transformă. Ca „model de atitudini individuale şi de orientări faţă de politică manifestate în rândul membrilor unui sistem politic“20. Se poate afirma că aceste două concepţii despre lume sunt. fetişizată. neoliberalismului şi neoconservatorismului. neocolonială dacă energiile spirituale nu îi vor fi unificate şi orientate spre un ideal comun. cum vor convieţui într-un spaţiu unificat al statului federal european valorile social– democraţiei. în particular. chiar dacă ele erau foarte vii. în proporţii diferite. specifice Orientului.Opunând spiritul lumii materiale. filosofia occidentală a făcut din acest element imaterial o forţă prodigioasă. capabilă să transforme societatea şi să constituie elementul motor al dezvoltării. care vor fi acele valori ale culturilor naţionale reprezentative pentru spiritualitatea şi proiectul unificării europene? Aceste valori s-ar putea articula într-un sistem cultural unic numai pe baza liniilor de forţă şi structurilor spiritualităţii europene întâlnite. şi al „civilizaţiei mişcării“. în schimb se modifică orbitele pe care circulă valorile politice de la ţară la ţară. de psihologia grupurilor primare şi mai ales de specificul proceselor de socializare. tensiunile dintre diferitele categorii sociale. Atitudinea unui copil dintr-un cartier muncitoresc din Galaţi faţă de sistemul politic din România va fi cu totul alta decât aceea a unui fiu sau fiică de parlamentar dintr-un cartier rezidenţial din Bucureşti. gândirea confucianistă s-a preocupat sistematic să reducă la minimum. filosofia chineză se adaptează la realitate. Acesta este motivul pentru care Occidentul – şi nu China – a dat naştere capitalismului. totodată. stimulează transformarea credinţelor empirice în convingeri. în ultimul timp. şi mai rău. în sensul că dacă nucleul lor de valori centrale nu variază.

creştinismul le va proiecta într-un spaţiu metafizic şi trancendent unde categoria de persoană o va dubla pe cea de individ. rupturi ale solidarităţii care vor pune sub semnul întrebării înseşi bazele umanismului european şi valabilitatea proiectului? Filosofia greacă. austeritatea neoconservatorilor şi solidaritatea social–democrată va produce traumatisme ale excluderii. în ciuda conotaţiilor sale negative.Sau: cât timp va fi necesar pentru ca valorile culturii economice din spaţiul protestant să poată fi implementate în spaţiul răsăritean european: austeritate. până la finalizarea construcţiilor sunt o dovadă a autenticităţii actului de credinţă. Nu cumva conflictul dintre concurenţa liberală. Romantismul şi filosofia germană sunt câteva din datele de fond ale spiritualităţii europene. de proprietate şi personalitate umană. În creştinism omul va beneficia de un dublu registru ontologic: de individ şi persoană în acelaşi timp. În această privinţă. indiferent de hegemonia momentană a uneia din cele două instituţii: Statul şi Biserica pe scena vieţii politice. continuitatea efortului pe durata a o sută – o sută cincizeci de ani. bazată pe prevalenţa factorului religios. termenul de europocentrism. cultura goticului este o mărturie reprezentativă: mobilizarea resurselor materiale pentru construcţia catedralelor. Creştinismul va prelua multe din categoriile şi formele gândirii antice păgâne pe care le va adapta la spiritul său. pe plan moral şi spiritual. Datorită iradierii acestui model în lumea întreagă. Reforma. Iluminismul. nu mai are nimic de-a face cu idealul vechiului grec de fericire. Ponderea acestor valori va influenţa şi raportul dintre religie şi politică. datorită forţei şi profunzimii ideilor sale. cinste. el aparţine Cetăţii terestre. perseverenţă. efort. spre apropierea de Fiinţa perfectă care este Dumnezeu. Un argument în plus al existenţei unei culturi politice europene în Evul Mediu. este primul proiect de unificare europeană 174 . prin asceză şi umilinţă. stă mărturie a rolului de prim rang jucat de Europa în crearea ideilor şi valorilor politice universale. prin mortificarea trupului. Punând în centrul concepţiei sale despre lume şi viaţă omul şi mântuirea sa. ca persoană esenţa sa este aceea de fiinţă tantrică (îndumnezeită) care aspiră spre Viaţa de Apoi. Această tendinţă spre autodepăşire. egalitatea. primele valori ale democraţiei şi filosofiei politice sunt darurile cele mai de preţ pe care gândirea antică le-a lăsat moştenire Europei moderne. care i-au fixat un contur inconfundabil în istoria culturii universale. După creştinarea popoarelor migratoare şi a slavilor din sud-estul Europei se poate vorbi de configurarea unei culturi europene autentice până la Renaştere în care prevalente erau valorile religioase. Ca individ. modestie etc. noţiunea de cetăţean. Renaşterea. Cultul statului. dreptul roman. goticul. creştinismul.

Toată lumea vorbeşte de „luminata Europă“. pe celebrii enciclopedişti francezi: Voltaire. Obsesia vechilor greci şi romani de a realiza sinteza dintre cea mai bună formă de guvernământ şi cel mai bun cetăţean străbate ca un fir roşu gândirea politică europeană până în secolul al XIX-lea. Esenţa omului este una raţională: procesând datele externe cu ajutorul raţiunii are loc o implozie. o „luminare“ axiologică a personalităţii care îi restructurează datele de fond ale naturii sale. Renaşterea va realiza o sinteză între gândirea politică a Evului Mediu şi filosofia greacă. ridicată la rang de „lege universală“. în timpul lui Carol cel Mare (768–814) sub forma unei republica cristiana. marii monarhi ai Europei se întrec spre a avea la curţile lor. mai exact. Romantismul nordic este religios şi monarhist în esenţa sa. între diverse ramuri naţionale ale acestui curent. comunitatea politică va căpăta la Toma din Aquino. Un alt moment constitutiv în formarea unei culturi politice europene îl constituie Iluminismul (1750–1820 – 30 în Europa de sud–est). Marsilio da Padova o finalitate etică. Paradigma gândirii renascentiste capătă în Iluminism deplina ei confirmare. romantismul francez este contestatar. În spaţiul dintre Renaştere – secolul al XVIII-lea european are loc laicizarea şi uniformizarea valorilor ca şi repartiţia lor geografică pe întregul continent.lansat de Biserică. Ontologia greacă conferise acestei comunităţi un caracter natural pentru că instituţiile şi valorile sale trebuie să fie expresia necesităţii unei vieţi comunitare armonioase. El luptă pentru alungarea tiranilor şi instaurarea democraţiei. Pe de alta. Dante. Ideea că stă în puterea omului de a stăpâni natura în folosul său şi de a crea o lume mai bună în acord cu drepturile şi aspiraţiile sale se regăseşte fericit în formula umanismului antropocentric renascentist exprimată sugestiv de Pico della Mirandola: Omul ca „Prinţ încoronat al naturii“. romantismul conservator anglo–saxon cultivă tradiţiile folclorice. cultivând marile teme social–politice preluate din ideile Revoluţiei Franceze. Redescoperirea Antichităţii şi dorinţa de emulaţie cu modelele sale în spaţiul cultural şi politic al Renaşterii vor deveni factori propulsivi în dezvoltarea culturii politice europene. începând cu teoriile contractualiste şi teoriile suveranităţii. Diderot. inspiraţia mitologică şi istorică contribuind la afirmarea specificului naţional. Raţiunea devine organul suprem al cunoaşterii şi este idolatrizată. romantismul francez este ateist şi republican în forma sa. Această tensiune. Sub influenţa Revelaţiei. această falie de la baza culturii europene între religios şi laic va continua să se adâncească în romantism. şi ca „apoteoză a creaţiei“. a demofiliei. drept sfetnici. în spiritul valorilor creştine. Romantismul german face din istorie şi 175 . după modelul Sfântului Imperiu Romano–German. d’Alembert. Pe de o parte.

În condiţiile în care procesul unificării europene este departe de a se fi încheiat. atâta vreme cât culturile naţionale din cadrul bătrânului continent au ajuns la afirmarea conştiinţei de sine după sute de ani de evoluţie organică a formelor spirituale. dintre cel greco–latin şi germanic. nu cumva aceste contacte şi interacţiuni ascund existenţa aculturaţiei şi multiculturalismului care impun relaţii de subordonare şi hegemonia unor culturi asupra altora. Însuşi proiectul politice este de-abia la început şi filosofia lui nu este lipsită de căutări contradictorii. Această unitate în diversitate va sta la baza exploziei culturale europene de mai târziu şi va servi de fundament al panteonului său artistic. problema identităţii culturale şi a relaţiilor dintre culturi urmează să fie cu necesitate abordată. iar Periferia. „Or. S-ar putea spune acelaşi lucru despre „uniune“ care trădează o conotaţie voluntaristă. că o cultură politică europeană nu se poate naşte decât din interacţiunile şi contactele diferitelor culturi naţionale.din realitatea naţională o sursă de inspiraţie. nu cumva acest proces al influenţelor. unde Centrul elaborează paradigmele şi are iniţiativa schimbării. de „rateuri“. Având în vedere acest joc al identităţilor complexe se pun trei întrebări: 1. le urmează necondiţionat? Edificarea unei culturi politice europene este funcţie de edificarea comunităţii politice europene. ceea ce evocă o perioadă îndelungată. dacă viitoarea formă de stat a comunităţii europene va fi una federală. ideea de comunitate evocă altceva decât ideea de „Piaţă Comună“ sau de „Uniunea europeană“: „Noţiunea de comunitate implică mai mult decât schimbări materiale: o viziune despre lume. a vorbi de multiculturalism presupune nu numai un principiu de 176 . orbită de strălucirea modelului cultural al Centrului. şi nu fără temei. „voluntarist şi concertat“. de la culturile superioare la cele „mai puţin“ superioare din sud–estul Europei. ceea ce reface relaţia fatală de dependenţă Centru–Periferie. cum va arăta configuraţia noii culturi rezultată din acest proces istoric. romantismul francez face din ideile modernismului politic temele sale preferate. un implicit mai mult decât politic“21. filosofic şi ştiinţific ca şi al sintezei dintre antic şi modern. cunoaşte la ora actuală un singur sens. Cum să construim o cultură politică europeană pe baza unui proiect şi într-o perioadă de timp extrem de scurtă. de eşecuri. Crearea unei culturi politice europene pune deja în prim plan raporturile dintre politic şi cultural în cadrul proiectului de realizare a comunităţii politice europene. 3. 2. În plus. adeziunea la valori chiar punerea în aplicare a unui proiect de ansamblu. S-a afirmat. O a doua mare problemă este cum să conservăm identitatea culturilor într-un spaţiu politic supranaţional.

dar în aceeaşi măsură şi recunoaşterea şi vizibilitatea principiilor de individualitate a culturilor“22. Brazilia). Dar contribuţia sa la dezvoltarea acestui proces nu poate fi negată. un lucru este clar şi absolut clar: apariţia creştinismului a produs o mutaţie profundă în sistemul valorilor politice. în primul rând. dimensiunile lor morale şi sociale. apoi apariţia celorlalte culte. pentru păstrarea raportului unitate în diversitate în cadrul elaborării unei culturi europene ar fi omologarea unui spaţiu cultural şi politic comun după modelul euroregiunilor. Germania. noi credem că acesta ar avea şanse de reuşită numai dacă se construieşte tot în perspectiva raportului unitate–diversitate. Când vorbim de construcţia spaţiului cultural şi politic european într-o perspectivă inevitabil transnaţională avem în vedere. printr-o singură variabilă. dificultatea proiectului politic care depăşeşte ca miză şi semnificaţie proiectul euroregiunilor. de forţa de influenţă directă sau mediată asupra politicului din partea celor trei Biserici creştine surori: ortodoxismul. după rătăcirea unora dintre slujitorii Săi. Oricât de seducătoare ar fi. Ceea ce face diferenţa dintre regiuni sunt tradiţiile culturale şi istorice în cadrul unei culturi naţionale. diferenţele dintre ele sunt prea accentuate pentru a mai putea fi un principiu în cadrul spaţiului public supranaţional. Contrar a ceea ce s-a avansat cu privire la euroregiuni. Dar în ţări ca Belgia. catolicismul şi protestantismul. îmbogăţind. ceea ce înseamnă o revenire la datul iniţial. pentru că toate au avut la origine căutarea sinceră a lui Dumnezeu. de vreme ce asistăm la accentuarea identităţii lor regionale. Reforma mai întâi. geneza capitalismului prin dogma Predestinării. multiculturalismul s-a dezvoltat în interiorul unui stat naţional cu o istorie şi tradiţii comune. Problema multiculturalismului se complică însă datorită globalizării economiei mondiale şi a influenţei culturii de masă. pioşenia. Indiferent de incidenţa vectorului religios asupra vieţii politice. ceea ce pune din nou în lumină rolul identităţilor culturale în cadrul raporturilor dintre statul naţional şi viitoarea formă politică supranaţională. cu omogenitate etnică. prin proiecţia lor în transcendent. dintre Stat şi Biserică este un nonsens. În literatura de specialitate nu s-a insistat îndeajuns asupra rolului pe care valorile creştine precum: austeritatea. O altă pistă. nu au produs rupturi dramatice în omogenitatea spiritualităţii creştine a Europei moderne.închidere în comunitate. Or. cum trebuie să se organizeze relaţiile dintre culturi pentru a se conserva identitatea lor în cadrul unei culturi europene. ţările baltice. reflectată în cultura oficială (SUA. În statele cu organizare federală. Elveţia. teoria lui Max Weber nu poate explica. Crearea unei culturi politice europene fără a examina raporturile complexe dintre puterea temporală şi puterea spirituală. economisirea l-au avut în naşterea unei mari naţiuni: 177 .

SUA. o conştiinţă politică de clasă se poate vedea din numeroasele greve şi revendicări socio–economice din studiile de 178 . de aici. aspiraţiile şi nevoile ei. stilul de viaţă şi nivelul de trai. Ele se înscriu în dinamica fără precedent a intereselor şi aspiraţiilor care structurează grupurile sociale ca şi a motivaţiilor care stau la baza acestora. locuia în suburbiile muncitoreşti de la periferia marilor oraşe industriale. Astfel. Acestea au devenit principii constitutive în cele 13 colonii americane. posibilitatea edificării unei culturi politice europene în respectul identităţii rămâne problematică. probabil. În secolul al XIX-lea clasa muncitoare din Anglia şi Germania avea aproximativ aceleaşi venituri. în special. Fiecare grup sau comunitate îşi elaborează propriul ei sistem de norme şi valori care. rezultat din coeziunea şi articularea valorilor într-un spaţiu simbolic comun. Deocamdată lipseşte acel ethos identitar. Subculturile politice. Condiţia fundamentală a edificării unei culturi politice europene trebuie să fie încrederea în proiect şi în instituţiile care îl susţin. Atâta vreme cât fiecare actor politic vede integrarea europeană din perspectiva interesului naţional propriu. împreună cu principiile liberalismului clasic ele au asigurat victoria coloniilor împotriva metropolei. 5. conştiinţa identităţii şi o sensibilitate socială specifică. reacţiona identic la problemele de politică naţională şi internaţională şi. fără să intre în contradicţie cu valorile şi normele oficiale. Mult mai apropiate de înţelegerea comportamentelor şi atitudinilor faţă de politică în zilele noastre sunt subculturile politice. reflectă cel mai bine interesele specifice de grup. 5. începând cu industrializarea. Caracteristicile culturii politice de clasă sunt: psihologia de grup. practica aceleaşi sporturi. viziona aceleaşi spectacole. Poziţia ei faţă de principalele mijloace de producţie o face respectuoasă şi supusă faţă de patroni. Că. omogenitatea sistemului de valori. în Occident. a existat. precum şi poziţia ei faţă de sistemul politic. cu atât mai mult cu cât recrudescenţa fenomenului religios la nivelul mondial arată nevoia unui nou cadru de devoţiune şi transcendenţă la începutul mileniului III. există o cultură politică de clasă în sensul că aceasta sublimează concepţia despre lume şi viaţă a clasei respective. În această ordine de idei este de neînţeles tăcerea din documentele UE faţă de valorile religioase. profesa aceleaşi valori culturale: citea aceleaşi ziare. se îmbrăca la fel. conştiinţa individualităţii ei şi complexul social de inferioritate socială. Clasa muncitoare practică acelaşi nivel de viaţă şi standarde culturale. în general.

Chiar dacă au existat insule ale conştiinţei clasei muncitoare în România ele nu fac decât să confirme regula. 179 . Ideologia iluministă va pune la dispoziţia burgheziei un instrument redutabil pentru atingerea acestui deziderat: teoria drepturilor omului strâns asociată cu teoriile contractualiste. Apărută brusc. burghezia va cere şi drepturi politice. Înainte de primul război mondial. Această aspiraţie spre un status superior. a comportamentului exterior al artistocraţiei. Acest decalaj dintre ceea ce este şi ceea ce pare a fi s-a tradus în clivajul dintre cultura elitelor şi cultura de masă. a constituit. frigidere. unul din cele mai importante clivaje din cadrul unei culturi naţionale şi anume clivajul psihologic. clasa muncitoare a fost înregimentată ideologic şi manipulată în numele calităţii ei de „clasă conducătoare în societate“. ea devansând cu mult efectivele numerice şi procesele de organizare ale acestei clase ca şi ponderea ei în structura socială a României. Pe lângă drepturile economice câştigate în timpul primei revoluţii industriale şi conştientă de forţa ei. Griviţa ’33 sunt momente de cristalizare a acestei conştiinţe în faza revendicărilor socio–economice ale unei clase în curs de consolidare. libertatea ei politică a fost sacrificată pe altarul confortului material al civilizaţiei urbane: apartament la bloc. cultura politică a clasei muncitoare a fost una de import. Cultura politică a burgheziei se bazează pe alte coordonate istorice şi psihologice. Dickens şi E. chiar dacă acestea erau „cutii de chibrituri“. a limbajului. extrem de operaţional în ştiinţele sociale contemporane. Împreună cu sindicatele care o reprezentau. probabil. Politicile de protecţie şi asistenţă socială au fost plătite prin sacrificarea conştiinţei de clasă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre cultura politică a clasei muncitoare din România de provenienţă rurală recentă. televizor.sociologie şi din literatura epocii: romanele lui Ch. dar se simţea jignită de pretenţiile superioare ale plebei. ale subtilităţii. Zola. obţinut prin imitarea stilului de viaţă şi a moravurilor nobilimii. cultul onoarei şi al nobleţei morale. La origine. însă cu toate accesoriile necesare pentru nişte oameni care au fost aduşi cu autocamioanele în opinci sau cu picioarele goale şi calificaţi la locul de muncă: aragaze. nuvelele lui Maupassant. apă caldă. Burghezia dorea egalitate cu aristocraţia. dar nu a atins zonele profunde ale rafinamentului intelectual. conştiinţa sa politică a fost una revoluţionară. Această obsesie de a fi şi ei nobili s-a tradus printr-o imitare a modei. Lupeni ’29. odată cu industrializarea masivă a României în perioada comunistă.

neavând ce să ofere lumii. Polarizarea socială rapidă a societăţii româneşti postdecembriste. transformările structurale de la baza acestor societăţi au impus o nouă teorie asupra stratificării sociale. În consecinţă. „băieţii deştepţi“. 6. au părăsit scena Istoriei. în sensul paretian al termenului care. noile teorii despre stratificarea socială sunt funcţie de viziunea circulaţiei elitelor în istorie. ca urmare a poziţiei acestora faţă de mijloacele de producţie şi faţă de modul de realizare a profitului. Mass media. Pe lângă subcultura muncii şi subcultura sărăciei. de genul „statului bunăstării“. ca urmare a tranziţiei spre economia de piaţă. Subculturile politice de consum. au un rol decisiv în promovarea acestei imagini a clasei politice.. de neam şi de sânge care. teorie care nu mai are ca fundament inegalitatea dintre clase şi categorii sociale. narcotizante asupra tuturor eforturilor de reconstrucţie democratică a ţării. în special cele private. În condiţiile în care consensul politic nu mai este obţinut prin dezbaterea de idei sau prin căutarea de alternative. Mecanismele de manifestare ale practicilor de consum cultural în societăţile actuale nu ar 180 . prin asimilarea succesului financiar cu o structură dominantă a acţiunii politice. nu numai că sfidează opinia publică.5. Mai mult. În condiţiile democratizării vieţii publice. Pe de altă parte. de „elitele vulpi“. fac din practicile de consum cultural ostentativ un principiu agresiv de autoevidenţiere. Locul acestora a fost ocupat de elitele negative. vechile aristocraţii. în societăţile aflate în tranziţie la mare vogă sunt valorile şi normele societăţii de consum care trădează influenţa profundă a culturii de masă asupra politicului în zilele noastre. a statului providenţial etc. a avut drept consecinţă apariţia unor clivaje care nu şi-au epuizat efectele distructive. practicile de consum cultural devin ele însele o categorie a politicului. dar prin aerul lor de superioritate şi de dispreţ abia camuflat pentru sărăntocii care le cerşesc favorurile validează o „patologie a normalităţii“ la această stare de lucruri. Totodată. Creşterea economică neîntreruptă postbelică („cei treizeci de ani glorioşi“) a dus la proliferarea teoriilor „capitalismului popular“ şi ideologiilor egalitariste. prin apariţia lor continuă pe toate mass–media. În cadrul acestei subculturi sunt cultivate până la obsesie valorile materiale şi practicile de consum care fac din acestea un criteriu axiologic de diferenţiere şi ierarhie socială. prin accesul la resursele politice asigurau principiul ierarhiei sociale. ale extinderii aparatelor de participare şi mobilizare politică. asistăm la structurarea a noi ierarhii sociale care nu au nici o legătură cu ideea de merit sau de efort personal. prin meritele lor.

Consumatorul nu mai percepe arta ca pe o expresie a unei nevoi spirituale vitale. Morin): viaţa.putea fi înţelese fără o examinare prealabilă a conceptelor corelative societăţii de consum: societatea de masă: cultură de masă şi industrie culturală. Caracteristic culturii de masă ar fi două structuri sociale comune zilelor noastre: civilizaţia tehnică şi societatea de consum. 5. cu deosebirea că. diferenţierea şi consolidarea structurilor de putere. întreprindere foarte rentabilă pentru logica societăţii de consum. organizare raţională. 6. ci ca pe o promisiune de consum. seducţia şi dragostea. disoluţia proceselor de stratificare socială. menţinerea statu quo-ului şi satisfacerea nevoilor mereu recreate de un sistem de publicitate şi de propagandă la un individ care devine cu uşurinţă prada totalităţii false. Conform cercetărilor recente societatea de masă s-ar caracteriza prin: 1. 7. Cultura de masă concepe viaţa drept consum al produselor şi devine „autoconsumul vieţii individuale“ (E. 181 . potenţate oficial. relativ independente. în special pe cele care ar putea să provină din mediile culturale. jocului şi spectacolului. Cultura de masă poate fi definită ca ansamblul bunurilor de consum culturale puse la dispoziţia publicului. segmentarea sferelor instituţionale şi apariţia unor sisteme ierarhice. se supune eticii fericirii. 2. în cadrul acestor instituţii. relaţii depersonalizate şi fragmentare dintre indivizi. plăcerii imediate. fiind complice a ideologiei dominante. ca pe un lucru asupra căruia el îşi proiectează dorinţa şi de la care el aşteaptă senzaţii ale plăcerii. datorită rolurilor. 4. deoarece ea permite. Industria culturală reflectă aceleaşi raporturi şi aceleaşi contradicţii ca industria bunurilor materiale. 3. confortului şi bunăstării. operei de artă i se banalizează şi i se suprimă orice capacitate de interogare asupra ordinii sociale stabilite. diferenţiere accentuală a rolurilor. ca valoare supremă unică. degenerând într-un consum de masă sau individualism mic burghez vitaminizat. în acelaşi timp. În măsura în care arta corespunde nevoilor sociale. a claselor şi categoriilor. ea are ca drept rol tocmai să omogenizeze şi să neutralizeze conflictele posibile. standardizată şi interdependentă a funcţiilor. importanţa crescândă a grupurilor primare faţă de cele secundare şi a grupurilor informale în cadrul grupurilor secundare. În felul acesta. Cultura de masă conţine două mari teme de identificare: confortul material şi bunăstarea. Dispariţia clivajelor ideologice şi a culturilor politice. ea a devenit o întreprindere orientată spre profit.

Exemple ale consumului de lux sunt vila de la periferia marilor oraşe. Or. când însăşi manipularea gustului public serveşte la obţinerea profitului. cumpărăturile făcute la Londra şi Paris. În societăţile de consum. a acumulării bogăţiilor. posedarea unui club de fotbal şi. implicit. în vreme ce produsele şi consumul de masă s-ar diversifica odată cu creşterea productivităţii muncii şi. autoturisme etc. bazat pe nevoi noi. posesia unui palat al fostei aristocraţii sau a unui autoturism de lux fabricat la comandă şi a cărui marcă sugerează ideea de „lume bună“ şi preţ exorbitant. Mai mult. această piaţă nu a avut niciodată un teren de afirmare atât de favorabil ca în societatea de consum. respectiv. ţine de distribuţia inegală a veniturilor şi de psihologia ostentativă a autoevidenţierii. ca premisă a stratificărilor sociale actuale. în această privinţă. Dar şi acest criteriu este supus dezagregării şi uzurii morale.Omologarea valorilor culturale după normele de consum standardizate nu s-ar fi putut produce fără o piaţă sigură de desfacere a produselor culturale. Astfel de nevoi sunt „nevoile poziţionale“ care înainte erau apanajul aristocraţiei. Pe măsura dezvoltării consumului de lux apar bunuri care să confere un prestigiu şi status social privilegiat. O dată cu întărirea oligarhiilor financiar–bancare şi cu reproducţia lărgită a consumului de masă ar deveni decisivă diferenţierea elitelor economice de restul societăţii după criteriul consumului de lux. astăzi ea ar viza din ce în ce mai mult bunurile de consum durabile (aparate electrocasnice. posedarea unor colecţii de tablouri 182 . a salariilor. Caracteristica acestor „nevoi poziţionale“ este conferită de „simbolurile prestigiului“. create artificial şi independent de logica obiectivă a trebuinţelor biologice şi sociale. s-a impus un nou stil de viaţă. Dacă la începuturile dezvoltării capitalismului cererea de consum viza în exclusivitate nevoile esenţiale ale omului.). audiovizuale. Sub influenţa creşterii economice prelungite şi. ca urmare a ştergerii oricăror diferenţieri dintre clasele şi categoriile sociale după criteriul posesiei de bunuri materiale. în special. piaţa industriei culturale a demonstrat din plin efectele acestui tip de exploatare asupra cumpărătorilor de „bunuri“ culturale: unidimensionalitatea senzorială a satisfacţiei dovedind. produsele şi. o extraordinară flexibilitate în orientarea producţiei spre acele nevoi a căror satisfacere să poată garanta controlul asupra publicului prin stimularea dorinţelor şi a plăcerii. consumul de lux provin din creşterea uriaşă a profiturilor. prin urmare. Avionul sau elicopterul personale. În perioada boom-ului economic postbelic saturarea pieţelor cu produse dintre cele mai sofisticate i-au determinat pe adepţii teoriilor „societăţii de consum“ să proclame „destratificarea“ societăţilor occidentale. Distincţia dintre bunurile de consum de masă şi cele de lux.

Internaţionalizarea limbajelor şi a formelor culturale. ci pentru că nevoia de rol sau de status social îi prescrie această normă de comportament. pe lângă prestigiul conferit în faţa opiniei publice. El nici măcar nu se osteneşte să le înţeleagă. loviţi de calamităţile naturale. Faptul că actele de caritate creştină. din perenitatea modei sau din persistenţa cultivării „nevoilor poziţionale“ el deduce avantajele economice pe care i le conferă acest gen de activitate. a împins 183 . dar se bucură de posesia lor deoarece plasarea capitalului în achiziţionarea acestor capodopere este mai sigură decât cumpărarea acţiunilor unei întreprinderi. dar valoarea acestor pânze va creşte pe măsura scurgerii timpului. impusă de logica subiectivă a globalizării capitalului. sugerând formule inedite de cooperare. se consumă exclusiv în prezenţa televiziunilor. Prestigiul şi influenţa unui asemenea rol îi netezesc drumul spre putere. spune foarte multe cu privire la amoralitatea valorilor noastre politice. De cele mai multe ori. de fasole cu ciolan şi ţuică pentru care şomerii şi marginalizaţii se simt mult mai atraşi decât valoarea programelor politice. dezvoltarea tehnologică contribuie la integrarea şi uniformizarea formelor culturale. Conformismul desemnează adaptarea individului la un model acceptat sau impus de grup. În plus. Or. iar absenteismul la urne poate să fie compensat prin spectacole politice în care consumul joacă un rol principal: consumul de muzică populară. ceea ce profanează conceptul de iubire creştină. Resurecţia populismelor la ora actuală a găsit în cultura de masă un teren privilegiat de dezvoltarea prin conformismul social şi gregar care validează consensual patologia normalităţii. de mici şi bere. În momentul în care în practicile populismului instituţiile reprezentative ale statului au fost înlocuite de mass– media iar politicile structurale prin promisiuni demagogice. prin conformism se înţelege atitudinea de acceptare pasivă a valorilor şi normelor culturii de masă. de supunere necondiţionată în faţa dictaturii opiniei publice. Întreprinderea poate să dea faliment.achiziţionate la preţuri exorbitante constituie exemple ale acestor „nevoi poziţionale“. făcută în tăcere şi în umilinţă. practicate de politicieni cu ocazia marilor sărbători religioase. caracterizat prin jertfa pentru aproapele nostru. Filistinul burghez colecţionează tablouri sau sculpturi nu din dorinţa de înnobilare spirituală. Spun amoralitate şi nu imoralitate deoarece ajutorarea semenilor noştri. se face în aceeaşi notă stridentă şi ostentativă de autoevidenţiere. teama de izolare şi conformitatea de automat a individului înstrăinat în masă determină ca manipularea prin mass–media să aibă o eficienţă extraordinară în rândurile populaţiei din cadrul culturilor de supunere şi parohiale. valorile culturale de masă au un câmp larg de manifestare. La rândul ei.

al invaziei limbajului spectacular al mass–media şi al jargonului în viaţa politică. Posibilitatea de a capta. manipulare. Posibilitatea de acumulare. la absenteism şi la accentuarea deciziilor plebiscitare. televiziunile nu mai sunt acel spaţiu public ideal unde se construiesc alternativele prin dezbateri. Scopul acţiunii politice nu mai este satisfacerea intereselor comunităţii ci conservarea status quo-ului grupurilor de interes prin instituirea raporturilor de dominaţie şi violenţă simbolică. Dezagregarea limbajelor culturale şi a sistemelor de producţie tradiţionale a dus la creşterea importurilor şi. Partidele comunică tot mai puţin în mod direct cu cetăţenii. Societatea de consum favorizează în special noile forme ale culturii audiovizuale (cinema. după cum forţa ei de atracţie nu rezidă numai în varietatea programelor distractive. Dar influenţa televiziunii nu se opreşte numai la uniformizarea formelor culturale. sunt eliminate treptat de aparatele de comunicare în masă şi în parte sunt subordonate acestora. Jocul politic devine spectacol. sunt deservite de sisteme de publicitate şi de propagandă extrem de puternice. televiziune) unde distracţia şi consumul ca valori supreme ale culturii de masă. Datorită forţei de persuasiune a imaginilor şi a capacităţii lor de a declanşa tirania evenimentului prin hic et nunc-ul său. în consecinţă. ci numai canalul mediatic prin care se transmite consensul şi legitimitatea. 184 . O campanie electorală televizuală face din protagoniştii jocului politic „stele politice“. video. Fluxurile de comunicare politică sunt modelate tendenţial prin mass–media. ci concursul telegenic prin care mass–media îi creează o harismă seducătoare şi îl transformă în vedetă. după modelul stelelor de cinema. manipula şi transmite informaţia politică face din televiziune o armă de temut în influenţarea opiniei publice şi a regulilor jocului politic. după limbajele şi culturile lor. Nu programul politic al candidatului este decisiv pentru victoria lui în alegeri. precum partidele. Orientarea fluxului de informaţii spre deservirea unui partid politic nu este plătită doar în sens financiar ca pentru orice reclamă publicitară. instituţiile şi acţiunea politică tind să se personalizeze şi banalizeze. la accentuarea dependenţelor şi la asfixierea creativităţii. controlare şi difuzare a informaţiei politice conferă o mare influenţă mass–media în cadrul promovării şi impunerii grupului politic dominant şi a candidatului desemnat de acesta. ci şi cu preţul banalizării şi standardizării informaţiei. un ritual în care tirania imaginii duce la o indiferenţă crescândă faţă de conţinutul deciziilor politice.industriile culturale naţionale într-un fel de „localism dialectal“ în care noile forme culturale erodează încet şi sigur sistemele de credinţă şi de simboluri ale culturilor naţionale. stoca. Instituţiile politice tradiţionale. În faţa noului raport dintre politică şi mijloacele de comunicare.

Dorinţa Realitatea. cultură politică. Imaginea înlocuieşte ideea. cultură de supunere. a atracţiei sexuale. a luxului. o administrează cu regularitate spectatorilor este aceea de irealitate. convingeri. Sugestia pe care ecranul. valori. grup. Caracterizaţi formele culturii politice. 4. prin magia sa onirică. 3. La aceasta se adaugă o influenţă indirectă. Arătaţi diferenţele dintre culturile şi ideologiile politice.Glorificarea banului. Astfel. cultură civică. de o dimensiune virtuală ideală a existenţei care declanşează dorinţa de evadare din lumea obişnuită. cultura spectacolului invadează toate sferele manifestărilor publice din România. Analizaţi sistemele de orientări de atitudini de la baza culturii politice. justiţia şi binele triumfă. Catharsis-ul nu schimbă datele mesajului. Definiţi valorile politice. atitudine. Influenţa culturii audiovizuale variază în funcţie de calitatea morală şi intelectuală a celor care receptează asemenea producţii. participări. Definiţi cultura politică. cultură parohială. viciul şi instinctele joase ale gloatei are loc o influenţă directă şi specifică. comunitate. O bună parte a filmelor poliţiste afişează o tendinţă disimulată de a prezenta criminalul într-un rol partizan şi stimulativ. Prin doza habituală de reverie pe care ecranul o oferă el arată spectatorilor o lume a splendorilor şi. 7. Definiţi cultura politică parohială. forţei fizice constituie indicatorii de succes ai posturilor de televiziune. nu numai private. timp de câteva minute. unde proiecţia narcisică a Dorinţei permite pantomima unde se joacă personalizarea Speranţei de către un demagog. comportament. ÎNTREBĂRI: 1. 8. 5. 185 . 6. dar nu mai puţin periculoasă. credinţe. Atunci când în producţii şi emisiuni artistice sunt ipostaziate ca axe de referinţă crima şi violenţa. în timp ce acţiunea justiţiei şi a poliţiei este prezentă adeseori într-o lumină rigidă şi represivă. norme. formă. cultură mixtă. cenuşiul fără de speranţă a existenţei lor. Caracterizaţi subculturile politice. chiar dacă. Caracterizaţi cultura de supunere. 2. Cultura politică participativă cedează locul „băilor de mulţime“. subculturi. CUVINTE – CHEIE: cultură. indirect.

36. 5 Princeton. Du Seuil. 1959. A. Lucian. Psychologie sociale. La communication et l’Europe. Presses de la Fondation Nationales des Sciences Politiques. 18 ROSTAS. 4 (1). Methnen Ltd. 1973.. 514–515. Zoltan – Ce au făcut oamenii cu dictatura? În: Sfera politicii. S. 7 TRĂSNEA. vol. A development of Approach. 1974. 1998. Bucureşti. 11 PERRINEAU. PYE. Humanitas. În: Sfera politicii. Ed. J. R. p. VERBA. Birmingham. Toronto. Bucureşti. În: International Encyclopedia of the Social Sciences. Political Culture. 1966. 19 MUNGIU-PIPIDI. nr. În: Political Culture and Political Development. cit. cit. P. 8 ROBERSTON. 238... p. H. Matei. vol. 1993. London.. Inc. MOUNIER.. 14 Cultura politică. 1966. Alternative. Dominique.. p. nr.. Lucian. 12. 15 ALMOND. p. Comparative Politics. A Development of Approch. New Jersey. nr. P. p. Ştefan. În: Societate şi cultură.. Viley and Co. P. Gabriel A. J. Political Behavior.. 17 Vezi infra Politologie. 512. 1968. New York.. În: Politologie (Manual editat de A. 1995. 12 PYE. E. 1969. În: Sfera politicii. Editura Didactică şi Pedagogică S. În: Quelle identité pour l’Europe? Paris.NOTE: 1 2 KLINBERG. Cultura politică şi democraţia. PUF. Sidney.. Du multiculturalisme a la cohabitation culturelle. Rinehart and Co. 16.). B. POWELL. p. La Communanté Europeenne: une perspective anthropologique. 403–404. 2/1991. London. Bucureşti. 10 COT. 1993. 186 . Comparative Political Culture... op. Dictionary of Politics. 1976. New York. 50. 21 octombrie 1994. Paris. Cum să comparăm naţiunile. 21 octombrie 1994. 21 ABÉLÈS. 1969. 10 Apud STĂNCIUGELU. 3. Boston. David. 33–45. p. Marc. Ovidiu. 9 DOGAN. Maurice. 20 ALMOND. p. Social Psychilogy.. 216. p. op. vol. 6 DUVERGER. CATTELL. p. 217. 1996. Penguin Books. Paris. nr.. PELLASY. G. Sociologie de la politique. Alina. 2. Editura Du Style. nr. Ed. Otto. POWELL BINGHAM G. Bucureşti. PUF. Princeton University Press. 1996. Românii după ’89 – Istoria unei neînţelegeri. 1992. Cultura civică. 65. p. A. 4 VERBA. 2. Paris.. London. 50. Comparative Politics.. G. Boston. 16 ELCOCK. Pour une sociologie politique. Ideal–tipuri şi tipuri reale în cultura românească. În: Social Anthropology. Sidney. La dimension congnitive de la culture politique. Dominique. decembrie 1993. 22 WOLTON. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni. 3 ALMOND.

cu sărăcia lui endemică. revoluţii în artele plastice şi în literatură.1. Mai mult. Pe de o parte.1. Ca punct terminus procesele de modernizare politică îşi propun realizarea modelului de societate 187 . alimentată de un paradox. revoluţii tehnico-ştiinţifice. religia drepturilor omului. Pe de o parte. „noaptea istoriei“ de la Auschwitz şi piramidele de cranii ale lui Pol Pot în Cambodgia. La rândul ei. Într-o accepţiune mai largă. pe de alta Sudul. frustrări. Delimitări conceptuale. Revoluţii politice. agresivitate. Introducere Secolul al XX-lea poate fi numit. Numit şi „secolul extremelor“ (E. această succesiune caleidoscopică a schimbărilor în toate direcţiile a făcut dificil procesul de adaptare a omului la noua stare de lucruri. lovituri de stat.1.6. Într-adevăr. 6.2. războaie interne. Pe de o parte. pe drept cuvânt. tendinţele integraţioniste regionale şi globalizarea. în sensul perfecţionării lor. terorism şi. de la tradiţional la modern. începând în special cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar tocmai această trecere de la ceva inferior la ceva presupus superior face din modernizarea politică un concept sintetic integrator de o mare forţă euristică. în ciuda patosului umanist al discursurilor politice. nici o altă perioadă din istoria omenirii nu a cunoscut un ritm atât de trepidant al schimbărilor în relaţiile şi structurile sociale ca şi în infrastructurile tehnicoeconomice. El desemnează transformările structurale ale tuturor componentelor unui sistem politic. pe de alta. reclamă o cercetare aprofundată a mutaţiilor care s-au produs în societăţile moderne. formarea statelor naţionale. pe de alta. tendinţa spre emancipare şi democratizare. aneantizarea ideii de om. A depista cauzele care au făcut (şi fac) posibile asemenea anomalii şi a elabora strategii ca ele să nu se mai repete în viitor este una din sarcinile ştiinţei politice.CAPITOLUL 6 SCHIMBAREA SOCIALĂ ŞI CONFLICTE POLITICE I. în sfârşit. Pe de o parte. Modernizarea şi tranziţia politică. secolul al XX-lea are o fizionomie aparte. aceasta presupune o analiză a schimbărilor pe termen lung produse în cadrul mai vast al proceselor de modernizare care a cuprins faţa lumii. regimurile totalitare. dezrădăcinări etc. modernizarea politică denotă procesele indefinite de transformare a sistemelor politice într-o perspectivă evoluţionistă. Hobsbawm). ceea ce a generat fenomene de anomie. războaie şi mişcări de eliberare naţională. Totodată. devianţă. „secolul revoluţiilor“. pe de alta. de la simplu la complex. globalizarea şi postmodernismul. Nordul bogat.

modernizarea implică o schimbare fundamentală a valorilor. urbanizarea. Prin urmare. raţionalizarea autorităţii politice. Diferitele schimbări apar numai ca nişte faze succesive care realizează un scop final. adică o succesiune de etape în realizarea unui scop. Evoluţia cuprinde ideea de schimbare când noţiunii de devenire i se adaugă elementul teleologic. Tranziţia „desemnează o fază particulară în evoluţia unei societăţi. Procesul politic reprezintă o succesiune de stări. Progresul social-politic se deosebeşte de evoluţie prin două caracteristici: ca şi evoluţia. Modernizarea implică schimbări calitative. faţă de transformările succesive din cadrul evoluţiei: aceea de realizare a valorilor într-o ordine socială superioară. fază caracterizată prin dificultăţi structurale. interne sau externe. educaţia. ceea ce apropie transformarea de dezvoltare: ambelor le este proprie noua calitate dobândită în urma proceselor evolutive. ea presupune o transformare structurală a societăţilor tradiţionale. Huntington enumeră următoarele caracteristici ale modernizării: industrializarea. de lungă durată şi uneori ireversibile în toate componentele unei (a unor) societăţi). la rândul ei. Omul tradiţional credea în continuitatea dintre natură şi societate şi nu a crezut în capacitatea lui de o schimba sau de o controla. unite prin relaţii cauzale sau funcţionale care duc la un scop comun. secularizarea democratizarea. Într-o abordare sistematică a problematicii. puternic dezvoltată economic. acceptă posibilitatea schimbării şi crede în oportunitatea ei“1. „La nivel psihologic. afirmarea suveranităţii naţionale. apar noi raporturi 188 . de fenomene sau acţiuni politice. calitativ omogene. ea îşi va relua cursul sub alte forme. Aceste schimbări sunt ireversibile. dezvoltarea economică. de la inferior la superior.democratică. ceea ce va crea iluzia unei stagnări a procesului sau a regresului. progresul presupune o valorificare a transformărilor cuprinse în procesele evolutive. atunci avem de-a face cu un proces evolutiv. dimpotrivă. De aici derivă o a doua caracteristică a progresului. Transformarea. activitatea massmedia. mobilizarea socială. în reproducerea raporturilor economice şi sociale care o structurează şi îi conferă o logică de funcţionare şi forme evolutive specifice (…) în acelaşi timp. implică schimbări calitative în procesul evoluţiei. Însă această ascensiune cunoaşte discontinuităţi: chiar dacă este adeseori blocată. Pentru a înţelege mai exact natura schimbărilor pe termen lung în cadrul proceselor de modernizare sunt necesare anumite delimitări semantice între conceptele care denotă acest fenomen. în trecerea lor spre societăţile moderne. atitudinilor şi speranţelor. Samuel P. diferenţierea unor noi funcţii politice şi a structurilor specializate. el implică o ascensiune de la simplu al complex. Dacă în această succesiune apare ceve nou. Însă omul modern.

momente car. politice şi culturale şi societăţile cu echilibru reproductiv modificat datorită coabitării unor relaţii sociale diferite. Dar. M. Este momentul în care moduri de a produce. Analiza proceselor şi epocilor de tranziţie înseamnă să te confrunţi cu momente de răscruce din istorie. Dintre caracteristicile modernizării: industrializarea. dezvoltare şi conservare a societăţii respective. Mai mult. iar oamenii devin disponibili pentru noile modele 189 . chiar dacă trendul spre dezvoltare pe termen lung este inexorabil. însă ele se cuplează cu fenomenele de creştere şi duc la o nouă calitate într-un domeniu dat. Dimpotrivă. Însă modernizarea cunoaşte discontinuităţi. atunci procesele sale exprimă capacitatea de creştere. Godelier delimitează între societăţile constituite a căror dezvoltare şi identitate decurg din convergenţa raporturilor economice. să se fisureze. de a acţiona individual sau colectiv se confruntă cu limite interne sau externe şi încep să se descompună. fenomenele modernizării au un punct terminus comun: o nouă conştiinţă politică rezultată din schimbările instituţionale şi din noul sistem de valori. de a acţiona sau de a produce. Fenomenul modernizării antrenează transformări de durată în toate componentele sistemului. mobilitatea socială etc. fac şi rezumă istoria“2. subordonarea şi dispariţia lor sunt accelerate de acţiunea grupurilor sociale care vor dezvoltarea altor moduri de a gândi. Deşi se sprijină pe aceleaşi realităţi. de a gândi. Reiese că fazele de tranziţie sunt epoci de o excepţională importanţă în viaţa concretă a societăţilor. procesele de modernizare nu se suprapun în întregime proceselor de dezvoltare economică. stagnări. acţiunile şi mentalităţile dominante. Acestea din urmă duc la transformări ireversibile în structurile economice. Mai întâi. de cele mai multe ori. mobilizarea politică reprezintă procesul prin care „un set important de obligaţii sociale. este însoţită de tensiuni violente. nu orice modificare a practicilor şi instituţiilor unei societăţi echivalează cu parcurgerea stadiilor tranziţiei. În măsura în care logica de funcţionare a societăţii se menţine în cadrul configurat de relaţiile. mai mult ca altele.economice şi sociale care. Cu alte cuvinte. mai devreme sau mai târziu. cu mai multă sau mai puţină violenţă. trecerea de la statul tradiţional la cel modern ca principal proces evolutiv. corupţie şi alte manifestări anomice. să-şi piardă din importanţa socială ori să vegeteze timp de secole în spaţii minore şi subordonate înainte de a se stinge de la sine. nici unul care se desfăşoară sub o zodie fericită. Dar modernizarea nu este un fenomen unilinear. se vor generaliza şi vor deveni condiţiile de funcţionare pentru o nouă societate. urbanizarea. economice şi psihologice se erodează şi se distrug. mobilizarea politică are indicele de schimbare cel mai ridicat.

Ei au instituit chiar o relaţie de cauzalitate după care dezvoltarea economică ar antrena o democratizare a societăţilor tradiţionale. morală. Stratificarea socială şi diviziunea complexă a muncii. totodată. economişti şi sociologi au văzut în dezvoltarea economică sensul indubitabil al modernizării. În sens global.de socializare şi de comportament“3. 2. Un proces de raţionalizare a autorităţii şi de legitimare a puterii statului naţional cu baza în voinţa populară şi nu în alte sedii (religioasă. iar câmpul semantic format în jurul lor trimite la o altă logică a mişcării sociale decât cauţionarea ideologică a termenului de către demagogii profitori care protestează împotriva sechestrării idealurilor revoluţionare din dorinţa de a-şi crea o legitimitate politică sau de 190 . Mulţi politologi. magică). Modernizarea politică se manifestă în principal pe următorii vectori ai schimbării: 1. bogăţie. modernizarea politică implică dezintegrarea sistemului tradiţional de valori şi schimbări de durată în structurile materiale şi spirituale ale societăţilor. determinată atât de factori obiectivi cât şi subiectivi. poate fi definit ca acutizarea competiţiei dintre actorii politici pentru aproprierea resurselor politice rare: putere. revoluţie-revoltă. Revoluţiereformă. Ideea de drepturi politice şi de control al guvernării apare în teoriile despre legitimitate după Marea Revoluţie Franceză.6. Cu cât aceste resurse sunt mai importante şi mai rare cu atât actorii politici sunt mai înclinaţi să încalce regulile competiţiei. Explozia ratelor de participare politică. ceea ce duce la izbucnirea conflictelor politice. Schimbările spectaculoase de regim politic în 1989 şi a unui sistem politic ce părea bătut în cuie sub speciae aeternitatis a readus cu deosebită intensitate în centrul dezbaterilor actuale de idei rolul conflictelor politice în schimarea socială. Confuzia îndelungată dintre modernizarea politică şi dezvoltarea economică îşi are sursa în tratarea nediferenţiată a tranziţiei macro-sociale în cadrul teoriilor dezvoltariste din deceniul şase al secolului al XX-lea.1. Apariţia unor noi funcţii politice a dus la apariţia unui personal specializat şi. revoluţie-lovitură de stat sunt cuplurile lexicale care apar cel mai adesea în literatura de specialitate din România din ultimii zece ani. la separarea prerogativelor acestor funcţii de competenţa funcţionarilor şi a structurilor specializate. Conflictele politice: Revoluţia Conflictul politic. Ea a căpătat consistenţă funcţională o dată cu procesele de industrializare şi urbanizare care au dat un cadru favorabil fenomenelor de mobilitate şi mobilizare.2. II. influenţă etc. 3.

În plus. dimpotrivă. Faptul că revoluţiile politice au adeseori un caracter brusc şi uneori violent le disociază de revoluţiile din alte domenii care se înscriu pe traiectoria schimbării prin acumulări cantitative îndelungate şi dacă erup în transformarea structurilor sociale acest lucru se întâmplă într-un mod paşnic. orice ruptură radicală în evoluţia unor structuri ale sistemului social poate fi considerată revoluţie. termenul de revoluţie desemnează o schimbare structurală. deci spre un grad superior de stabilitate a sistemului. plecând de la raportul dintre stabilitate şi schimbare în cadrul unui sistem politic. prin rupturi revoluţionare sau prin modificarea radicală a unei structuri a cărei undă de şoc să antreneze transformări ireversibile la nivelul sistemului: „Numeroase componente ale vieţii politice pot fi modificate fără ca regimul să se schimbe.a mai obţine niscaiva avantaje materiale. 191 . ideea unei noi legalităţi pe care aceste schimbări o antrenează în viaţa socială. opera lui Kant şi Hegel. În general. în morală. opera lui Confucius şi Gandhi pot fi considerate tot atâtea momente revoluţionare în istoria omenirii. duc la o reaşezare a structurilor politice în interiorul sistemului. fără ca natura calitativă a acestuia să se schimbe. În anii ’90. Schimbarea socială se poate produce prin convulsie internă. În religie. acelaşi element poate. budismul şi creştinismul. instrumente. curentele avangardiste. ideea de ireversibilitate a noii ordini. Modificările continue. în contexte diferite. În general. când să nu modifice cu nimic esenţa regimului“4. după schimbările induse de revoluţie. când să joace un rol decisiv. revoluţia înseamnă o schimbare de paradigmă culturală. definiţiile date revoluţiei politice au câteva note comune păstrate de-a lungul timpului: ideea de ruptură violentă în cadrul normalităţii sociale. cercetătorii francezi au adus contribuţii remarcabile la configurarea modernă a conceptului. ele fiind de cele mai multe ori revoluţii tăcute. iar un singur element nevralgic poate fi suficient pentru a transforma radical natura puterii. în artă. adică imposibilitatea de a reveni la starea anterioară a lucrurilor. Din această perspectivă. În special. o transformare calitativă a ordinii social-politice. adeseori imperceptibile. teorii. în filosofie. O altă notă esenţială a conceptului de revoluţie este împrumutată din astronomia Renaşterii: ideea de ireversibilitate a mişcării Pământului în jurul Soarelui. se înţelege exemple de practică ştiinţifică efectivă recunoscute ca modele – legi. în funcţie de compoziţia inputs-urilor. Kuhn. ideea de schimbare structurală şi globală a ordinii politice. duc la o autoreglare a structurilor spre un nou echilibru. experimente – care inaugurează o nouă epocă în cunoaşterea ştiinţifică. dacă prin paradigmă în sensul epistemologic inaugurat de Th. această reordonare.

Critica injustiţiei sociale. susţinute concomitent de o critică consecventă a stărilor de lucruri ce trebuie schimbate. culturală şi ştiinţifică. Jean Francois Revel. la nevoie prin violenţa schimbărilor radicale. sub toate formele ei. consideră că pentru declanşarea unui proces revoluţionar sunt necesare cinci condiţii fundamentale. revoluţia este „expresia ultimă a modernizării. Viziunii astronomice. Izbucnirea unei revoluţii nu este o expresie spontană a unor nemulţumiri acumulate latent în rândul populaţiei. începând cu Renaşterea. omul apare ca propriul său demiurg. Şi dat fiind faptul că. credinţa că stă în puterea omului de a controla şi de a schimba mediul său şi că el are nu numai abilitatea. prin elaborarea de noi structuri menite să le înlocuiască pe cele precedente. 192 . Această nemulţumire trebuie orientată şi motivată.Ideea de revoluţie începe să pătrundă în cultura politică europeană odată cu schimbarea de paradigmă. Descoperirile astronomice şi cosmologice ale legilor de mişcare a corpurilor cereşti au indus treptat în conştiinţa secolelor următoare convingerea că aceste legi implacabile guvernează. conform legilor ei imanente. deoarece în desfăşurarea lor ele antrenează toate componentele sistemului social global. De aceea. efectuată de Renaştere. 6.2. dar şi dreptul de a proceda astfel“5. aidoma exploziilor cosmice. în sensul schimbării lor. îi corespunde pe planul mişcării sociale eliminarea disfuncţiilor sistemelor politice. Revoluţiile sunt mişcări ample de forţe. a mişcării naturale spre forme tot mai perfectibile. nu este mai puţin important decât factorii obiectivi. conştient. Maturizarea situaţiei revoluţionare şi pregătirea actului revoluţionar. ca apoteoză a creaţiei.2. după care se restabileşte armonia originară. Pentru a fi eficientă. Rolul factorului subiectiv. o revoluţie poate fi definită ca un „fapt social total“ care afectează toate componentele unei societăţi. deopotrivă. critica trebuie să elaboreze strategii de ansamblu vizând reformele structurale care să satisfacă cele cinci condiţii fundamentale interdependente: I. a căror mobilizare este asigurată de ideologiile create în acest scop de elitele revoluţionare: „clasa revoluţionară este acţionată de un mit social care apare din fuziunea ideilor propagate de intelectualii revoluţionari cu nevoile elementare ale claselor oprimate implicate în revoluţie şi de un stimulent economic“6. şi lumea terestră. explicaţia şi descrierea revoluţiilor politice ca forme ale schimbării sociale. Cunoscutul politolog şi ziarist francez. Probleme mult mai complexe ridică definiţia.

). multe societăţi cunoscute până acum. ca revendicare a libertăţii individuale. „În acest context. revoluţia este resimţită ca eliberare a creativităţii personale şi reanimare a iniţiativelor. „Ceea ce este lăsat inspiraţiei colective sunt marile idei ale evoluţiei istorice“. totuşi. Aplicarea conceptului de revoluţie în sens larg ridică. există multe schimbări guvernamentale prin intermediul violenţei care nu duc nici la înlocuirea unor persoane aflate în poziţii de putere şi nici nu sunt un preludiu la restructurarea socială. în societăţi în care competiţiile violente nu constituie o normă şi în care există structuri instituţionale bine definite9. Acesta este definit ca încercarea de a schimba politica statului. Critica ideologiei şi a culturii dominante (morală. astfel. contrarevoluţiile sunt foarte greu de integrat în model şi. de scopurile politice pe care este chemată să le servească. inclusiv Europa occidentală din perioada Evului Mediu şi America Latină din zilele noastre. Critica proastei gestiuni şi a ineficienţei economice. Critica puterii politice în toate manifestările ei: critica legitimităţii ei. În al doilea rând. o revoluţie nu se improvizează. conducătorii sau instituţiile prin utilizarea violenţei. războaiele civile şi mişcările de eliberare naţională. ea izolează un mijloc particular. filozofie. religie. revoluţiile sociale. el nu este doar un act 193 . III. în al treilea rând. Ea exclude. În primul rând. nici nu se desfăşoară în spirit anarhic sau prin aplicarea dogmatică a unui model. literatură etc. în al doilea rând. O condiţie a reuşitei unei revoluţii ar fi invenţia programată. a condiţiilor în care este exercitată şi distribuită şi a consecinţelor privind deciziile puterii pe planul calităţii vieţii. Deşi utilizarea violenţei în scopuri politice este destul de frecventă. este dificil de distins între războaiele coloniale. Critica raporturilor dintre libertate şi individ. a risipei resurselor materiale şi umane. definiţia dată mai sus războiului intern exclude epocile şi locurile în care violenţa este frecventă. contra orizontului închis şi climatului de apărare (…) a societăţilor represive”7 (…) După autorul francez. violenţa fizică. unele dificultăţi. ea izolează utilizarea violenţei de procesele normale de adaptare socială. iniţiativa larg deschisă aplicată riguros. un grup de cercetători de la Princeton8 au propus înlocuirea termenului de revoluţie prin acela de „război intern“. asimilând toate formele de conflict fizic. Pentru a evita aceste dificultăţi. V. Celebra definiţie dată războiului de către Klausewitz: „Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace. Prima obiecţie faţă de introducerea în câmpul analizei a conceptului de „război intern“ este aceea că. IV.II. rupturile revoluţionare. de la greve şi terorism până la războiul civil.

pe durata a trei generaţii: insatisfacţia este sufocată de forţa tradiţiei. inovaţie şi violenţă recunoscute revoluţiei în orice accepţie specifică nu pot fi înţelese fără o definiţie a „normalităţii“. precum criminalitatea. de modul de a face ştiinţă. fiind.politic ci şi un instrument politic“ poate fi aplicată atât războiului civil cât şi revoluţiei şi războiului intern. Prima ipoteză abordată în mod atent de Edwards este că mizeria şi opresiunea declanşează revoluţia. Şi dacă o astfel de iniţiativă nu întâlneşte obstacole la simptomele premonitoare indicate poate să nu urmeze deloc o revoluţie. Procesul de maturizare a conştiinţei revoluţionare este lent. de rol al femeii. de regim politic. Orice schimbare de acest fel este o revoluţie şi toate revoluţiile au implicat o schimbare de paradigmă culturală. Definiţia citată se adaptează bine şi la o revoluţie în câmp artistic: P. Normalitatea şi ruptura sunt. Avem astfel o abstracţie. de obicei în domeniul în care apar. definiţii sociale: subiectul care apreciază este colectivitatea în care are loc schimbarea de stil arhitectonic. Sheldon Wolin şi Isaac Kramnik au individualizat în „aşteptările şi credinţele privind activităţile cotidiene ale politicii şi în normele fundamentale de la baza ordinii politice şi care îi conferă identitate şi autodefiniţie“10 normalitatea pe care revoluţia o rupe – şi. totodată. Edwards. Conceptul de război intern este prea larg prin aceea că include toate tipurile de violenţă. căutarea de către aceştia a alianţei cu clasele noi duc la pierderea încrederii în 194 . care defineşte revoluţia: orice schimbare de paradigmă culturală. de la grevă la războiul civil. de aceea. şi prea îngust prin faptul că este aplicat la societăţi nonviolente. adeseori pe nedrept. Simptomul mai apropiat al revoluţiei este pierderea propriilor intelectuali de către clasa dominantă: criticile lor la adresa ei. de aceea. prea arbitrar prin separarea acestor mijloace de scopurile pe care le are în vedere şi prea puţin preocupat de cauzele complexe ale tulburărilor sociale pentru a avea o valoare practică. apoi este depăşită pe căi ocolite. cea mai general posibilă. în a doua perioadă neliniştea şi frustrarea produc solidaritatea oprimaţilor şi o iniţiativă a lor pentru a-şi ridica propriul status. afirmă că revoluţiile apar când regimul aflat la putere nu mai satisface cele patru nevoi fundamentale ale omului: a face noi experienţe. nonviolentă. de legile în vigoare. Utilizând noţiunea de paradigmă elaborată de Kuhn pentru istoria ştiinţei. a-şi vedea recunoscută propria valoare. obstacolele pe care o astfel de iniţiativă le întâlneşte după primele succese sunt scânteia revoluţiei. prea limitat prin aceea că se preocupă numai de unul din multiplele mijloace. o schimbare de stil o revoluţie. Lyford P. a se bucura de securitate. în acest caz. Un teolog american. a corespunde în sentimente. Schrecker consideră. revoluţia este considerată violentă din punctul de vedere al unei normalităţi considerate. Caracterele de ruptură.

Nu din această cauză mobilizarea politică revoluţionară este un fapt neregulat şi spontan: dimpotrivă. Apoi. în general. răscoalele lui Stenka Razin şi Emilian Pugaciov din Rusia). ci mai curând o măreşte“11.) Exemplele sunt puţine şi nu fac decât să confirme regula: Cuba şi Vietnamul. În felul acesta vom evita confuzia dintre conflictele politice care declanşează procesele de modernizare în direcţia transformării calitative a sistemelor social-politice şi revoluţie. Aceeaşi întrebuinţare nediscriminată şi inflaţionistă a termenului se observă şi în literatura de specialitate recentă cu privire la conflictele din Evul Mediu sau epoca modernă. Revoluţia este o mare mişcare socială: clasa revoluţionară este acţionată de un mit social care apare din „fuziunea ideilor propagate de intelectualii revoluţionari cu nevoile elementare ale claselor oprimate implicate“ în revoluţie şi de un stimulent economic: „revoluţiile apar după ce clasele oprimate timp considerabil sau bucurat de o prosperitate crescândă“ şi „nici o revoluţie nu a avut vreodată succes fără contribuţia acestui stimulent economic“. vom limita semnificaţia termenului exclusiv la aceea de schimbare structurală şi globală a ordinii politice. Zambia. Pentru a diferenţia revoluţia de alte forme ale schimbării sociale. Termenul de revoluţie cu care vom opera în acest capitol are o semnificaţie restrânsă. cuprinse. Salvador. Angola. De exemplu. fie capitalistă sau feudală. denumirea improprie de război de eliberare naţională în urma căruia un stat îşi câştigă independenţa politică. Războaiele religioase sau civile din secolele XVI-XVII sunt cunoscute şi tratate îndeosebi sub numele de „revoluţii moderne“: „revoluţia glorioasă“ din Anglia (16481688) sau răscoalele ţărăneşti din Germania şi Rusia (războiul ţărănesc german. Dacă ordinea politică rămâne neschimbată. în procesele de modernizare. În susţinerea acestei teze Edwards citează frondele intelectuale care au precedat marilor revoluţii şi slăbiciunile „inexplicabile“ ale autorităţilor constituite care au permis victoria revoluţionarilor. Kenya. reintegrarea societăţii pe baze diferite şi mai eficiente… Ea nu diminuează în nici un caz particular puterea guvernului central. Mozambic etc. Pakistan. (Nicaragua. Vezi aşa-zisul proces revoluţionar din Africa şi America Latină în care numeroasele conflicte şi războaie interne nu au dus la o nouă ordine politică ci la consolidarea celei vechi. Este în acelaşi timp. în ciuda raporturilor militare de forţă care au fost întotdeauna în defavoarea lor. toate masele revoluţionare sunt conduse şi organizate de o elită revoluţionară – şi tocmai din această cauză au apărut efecte distructive. nu avem de-a face cu o revoluţie.sine de către clasa dominantă şi permit revoluţionarilor să aibă succes. „revoluţia este mai mult decât dezintegrarea societăţii. cursul oricărei revoluţii este impregnat mai mult de despotism decât de anarhie. Chile. 195 . Într-adevăr. Ghana.

după cum există şi cauze subiective care ţin de psihologia socială a participanţilor. doar la conflictul dintre posedanţi şi neposedanţi. Între cauzele şi condiţiile izbucnirii unui conflict revoluţionar există o legătură indisolubilă. o revoluţie politică este eşuată dacă nu produce schimbări semnificative în ordinea socială. subminează morala şi disciplina forţelor de represiune. Există cauze obiective ale apariţiei şi maturizării unui conflict revoluţionar. Cauzele şi condiţiile revoluţiei. în sistemul de valori şi în orizontul de aşteptare al participanţilor sau al populaţiei. pregătind astfel calea pentru cucerirea puterii. deoarece nu există întotdeauna o relaţie biunivocă între activităţi similare care apar din condiţii diferite ca şi 196 . mai frecvenţi sunt trei: 1.Aceasta nu înseamnă că şi alte forme de conflict politic. 2.3. înfrângerea zdrobitoare a forţelor armate într-un război extern. cauze care apar din disfuncţiile sistemului politic. într-o manieră pozitivistă. nu produc consecinţe durabile în sistemul social global în direcţia modernizării acestora. personali sau fortuiţi. În ambele cazuri. încununate de succes. după cum nu pot fi reduse. Există cauze de durată profundă care creează o situaţie potenţial explozivă – şi pot fi analizate comparativ – şi factori imediaţi. doar la întrebuinţarea forţei şi a violenţei.2. la rândul lor. facilitează materializarea cauzelor în acţiunea revoluţionară. incidentali – „precipitanţii“ – care o declanşează şi care pot fi nerecurenţi. Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea de a deschide reuniunea Parlamentului stărilor a treia din ianuarie 1789 sau refuzul ţarului Nicolae al II-lea de a pleca de la cartierul Marelui Stat Major la Sankt Petersburg pentru a domoli populaţia nemulţumită de lipsuri şi „montată“ de agitaţia comunistă sunt doar două dintre acestea. Aceasta duce la scăderea prestigiului şi încrederii în elita conducătoare. 6. apariţia unor organizaţii secrete revoluţionare. 3. în sensul că presiunea cauzelor predetermină specificul condiţiilor iar condiţiile. Adeseori. Dintre aceştia. Este cazul războaielor de eliberare naţională (revoluţii anticoloniale) sau războaielor civile tratate în literatura anglo-saxonă ca revoluţii sociale. apariţia unui lider inspirat sau a unui profet. Revoluţia devine probabilă dacă intervin anumiţi factori speciali: „precipitanţii“ sau „acceleratorii“. într-o manieră deterministă. Ca şi în cazul literaturii austro-marxiste. politicul şi socialul se întrepătrund. un eveniment în aparenţă insignifiant poate duce la radicalizarea revoluţiei şi la declanşarea procesului. cauzele obiective interferează cu condiţiile subiective. Există o multitudine de cauze şi condiţii ale apariţiei unui conflict revoluţionar iar acestea nu pot fi reduse. Se poate întâmpla şi invers.

O revoluţie apare într-un context politic determinat de tipul de stat. Frustrarea generată de mobilitatea socială eşuată. 6. Guvernare dogmatică. defineşte prin revoluţie evenimentele petrecute la Praga. În antichitate şi în evul mediu conflictele izbucneau mai ales în lunile martie. cum ar fi dezrădăcinarea unor mase mari de oameni. despotică şi ineficientă. În desfăşurarea lor. Cauze obiective: 1. predispusă la acţiunea revoluţionară. 4. Apariţia noilor actori pe scena vieţii politice. Dincolo de determinările cauzelor.acţiuni diferite generate de condiţii similare. în volumul „Noi. Berlin şi Bucureşti. iunie sau iulie şi scădeau considerabil în lunile friguroase. 2. Înstrăinarea clasei politice faţă de guvernaţi. Cauzele subiective şi obiective ale izbucnirii unei revoluţii. Lombroso atrage atenţia asupra faptului că revoluţiile se desfăşoară mai ales în anotimpurile calde. Dezechilibrele dintre producţie şi distribuirea bogăţiei. Circulaţia excesivă şi inadecvată a elitelor care pun sub semnul întrebării coeziunea socială. Coexistenţa în viaţa socială a miturilor şi ideologiilor subversive sau conflictuale. Sărăcie crescândă. 4. 2. orice revoluţie se desfăşoară într-un cadru natural nu lipsit de importanţă. Falimentul proceselor de socializare politică. Combinaţia dintre creşterea economică pe termen lung şi recesiunile pe termen scurt. 3. 197 . Alienarea intelectualilor faţă de ordinea existentă. 5. de forma de regim politic. Creştere economică rapidă care generează schimbări sociale necontrolate. C. Poporul“. 7. de specificul culturii politice etc. revoluţiile sunt favorizate sau împiedicate de o serie de factori. Aceste variabile îşi pun amprenta asupra desfăşurării şi organizării procesului revoluţionar. Garton Ash. de gradul de evoluţie. Cele mai importante sunt următoarele: Cauze subiective: 1. Ceea ce mediază între realitatea obiectivă şi acţiune este atitudinea subiectivă. 5. 3. Astfel se explică de ce revoluţia română din decembrie 1989 nu seamănă cu revoluţia de la Praga sau de la Sofia din acelaşi an. iar prin refoluţie evenimentele petrecute la Varşovia şi Budapesta ca reforme venite de sus pentru a răspunde presiunilor pornite de jos12.

Asemenea oameni au fost puritanii englezi din secolul al XVII-lea.6. subminează morala şi disciplina forţelor de represiune. este posibil ca ei să devină profund conştienţi de inferioritatea lor socială. În orice situaţie revoluţionară există un grup de oameni – fanatici. iacobinii francezi din secolul al XVIII-lea. Procesele psihologice prin care revoluţionarii ajung la decizia de a elimina răul au la bază lanţul etiologic al violenţei: frustrare – agresivitate – ură – revoltă – trecere la actul violent al distrugerii. pe baza noii lor averi şi poziţii. Ce anume generează o asemenea credinţă în nobleţea unei cauze. extremişti. respinsă de aristocraţie de la drepturile politice. bolşevicii ruşi. ei pot încerca să-şi atenueze sentimentul de nesiguranţă prin impunerea cu forţa a normelor şi valorilor noilor grupuri normelor şi valorilor oficiale ale societăţii. dar o explicaţie satisfăcătoare a izbucnirii unei revoluţii nu poate face abstracţie de lanţurile cauzale multifactoriale dintre cauze şi condiţii. zeloşi – atât de convinşi de justeţea propriei lor cauze şi de necesitatea urgentă de a crea un nou Rai pe pământ încât orice obstacol sau constrângere de natură morală. Mobilitatea socială rapidă atât pe verticală cât şi pe orizontală. Dacă ei sunt umiliţi şi respinşi de către membrii mai vechi ai grupului de status la care ei aspiră. Una din cauzele subiective fundamentale ale izbucnirii revoluţiilor este apariţia unei mentalităţi revoluţionare obsesive. În timp ce unii dintre noii veniţi sunt integraţi într-un mod eficient în noul lor strat social. pulsiunile adânci pentru o nouă societate sunt departe de a fi cunoscute. înfrângerea forţelor armate într-un război extern duce la scăderea prestigiului elitei conducătoare. şi în special industrializarea şi urbanizarea au produs cu siguranţă un sentiment de dezrădăcinare. Acesta este îndeobşte cazul burgheziei europene. de la Mao Ze Dong şi Ho Şi Min până la Che Guevara şi Fidel Castro. Conflictele politice internaţionale. Tensiunile dintre stat şi societatea civilă. revoluţionarii din Asia şi America de Sud. Fiecare din aceste cauze este valabilă în sine. religioasă. În cazul din urmă. alţii nu se simt în largul lor şi încearcă un sentiment de nemulţumire difuză. idealişti. Aici factorii obiectivi se combină cu cei subiectivi pentru a explica anumite comportamente deviante în planul relaţiilor sociale. pregătind astfel calea pentru înlăturarea violentă a puterii. 7. aceasta putându-i determina să adopte o poziţie mai catolică decât cea a Papei sau ideea de a distruge ordinea social-politică. având în ideologia iluministă un model de legitimitate care i-a oferit motivaţia morală şi încrederea de nezdruncinat în 198 . politică sau socială pot şi trebuie să fie depăşite în concepţia lor. În societăţile deosebit de stratificate. De exemplu. chiar unele din elementele nou promovate se pot simţi apăsate.

indiferent de limbajul întrebuinţat. O obiecţie faţă de paradigma lui Eckstein este aceea că reuneşte diferite niveluri ale explicaţiei şi nu reuşeşte să menţină distincţia fundamentală dintre precondiţii şi precipitanţi. Unele dintre aceste variabile sunt ele însele produsul unor factori de ordin mai profund. Revolte. desfăşurarea şi reuşita unei revoluţii. guvernanţii săi. În modelul său. mijloace de constrângere aflate la îndemâna puterii. Procesul de dezagregare socială este o cauză profundă. teoriile modernizării au ca numitor comun schimbările profunde induse în structurile societăţilor precapitaliste de către ratele înalte ale modernizării economice. H.corectitudinea acţiunii ei revendicative. Eckstein se preocupă îndeosebi de factorii care acţionează cu succes în favoarea sau împotriva violenţei revoluţionare.4. Astfel. Fiecare tip de război intern. 6. Indiferent de soluţiile tehnice propuse în schimbarea ordinii social-politice (socialistă sau nu). urbanizării şi 199 . El examinează patru variabile pozitive: procesul de dezorientare socială. Caracterul mai comun şi important al acestor fenomene este „întrebuinţarea violenţei pentru a atinge obiective care nu pot fi atinse fără această violenţă“. În al doilea rând. Aceasta din cauză că paradigma urmează să se aplice tuturor formelor de război intern mai degrabă decât revoluţiei propriu-zise şi că varietatea formelor de război intern au în comun doar utilizarea violenţei. politica sa“. ineficienţa elitei guvernante este o structură de comportament. represiunea efectivă a voinţei politice. altele simple probleme de tactică ale puterii. poate fi explicat în termenii acestor opt variabile. „războiul intern“ este „orice recurs la violenţă în cadrul unei ordini politice pentru a-i schimba constituţia sa. şi fiecare fază a fiecărui tip. războaie de independenţă reintră în definiţie. O societate lipsită de violenţă politică şi de conflicte este o utopie. ale revoluţionării tehnicilor de producţie. În explicarea cauzelor care determină izbucnirea. mai degrabă decât asupra factorilor de profunzime care acţionează în direcţia creării unui potenţial revoluţionar. Teoriile modernizării. indiferent de importanţa lor. subversiunea şi mijloacele rebelilor şi patru variabile negative: mecanisme de diversiune. chiar dacă pe o cale violentă. revoluţii mai mult sau mai puţin ample. opinează Eckstein.2. lovituri de stat. Eckstein întrebuinţează o paradigmă în care factorii subiectivi şi cei obiectivi interacţionează. Această paradigmă îşi poate demonstra valoarea ei numai în condiţiile aplicării la studiul unei revoluţii istorice particulare13. ineficienţa elitelor. mecanisme de adaptare şi represiunea efectivă. el se concentrează asupra factorilor care acţionează în favoarea sau împotriva manipulării încununate de succes a violenţei.

Cei dintâi. atât societăţile pre-industriale cât şi cele înalt industrializate sunt relativ ferite de tulburări revoluţionare14. posibilitatea anulării lor prin contestare violentă. în deceniile VI–VII. care se află în declin. El consideră ambele fenomene ca tranzitorii deoarece într-o ţară dezvoltată din punct de vedere economic capitalismul popular elimină inegalităţile de şanse. datorită stabilităţii lor sociale relativ îndelungate. Faza iniţială de creştere poate foarte bine să creeze un declin în standardul de viaţă al majorităţii. ceea ce este şi mai important. prin explozia participării politice în primul rând. mai ales în Africa. Totodată. Mancur Olson a dezvoltat independent o versiune mai elaborată a teoriei lui A. de venit şi status. profesiei. A. Rezultatul acestei situaţii va fi maturizarea unei tensiuni revoluţionare. ratele înalte ale modernizării politice. ceea ce diminuează potenţialul revoluţionar intern al societăţii respective. cauzată de prăpastia crescândă 200 . satului sau comunităţii şi că aceşti indivizi sunt produsul creşterii economice rapide care creează atât bogaţi noi cât şi noi săraci. Mizeria economică şi nedreptatea socială sunt suportate în mod pasiv deoarece sunt considerate drept constante ale vieţii sociale. Un economist. clasa mijlocie comercială şi profesională urbană şi politicienii de profesie – şi a perturbării vechilor structuri de venit datorită impactului sporadic şi fragmentat al creşterii economice care creează o nouă bogăţie şi o nouă sărăcie într-o strânsă şi evidentă juxtapunere. meşteşugarii. În societăţile care cunosc o creştere economică rapidă apar tulburări sociale inevitabile. dezorientaţi şi neliniştiţi. capitaliştii. Lewis.industrializării. conştientizează diferenţele sociale şi. eliberaţi de legăturile sociale ale familiei. dar sunt dezrădăcinaţi. Lewis are în vedere statele apărute recent. datorită necesităţii de economii forţate pentru realizarea de noi investiţii. ultimii pot fi muncitori ale căror salarii nu mai pot ţine pasul cu inflaţia. Arhur Lewis şi un sociolog. El consideră că revoluţionarii sunt oameni dezrădăcinaţi. sau şomeri într-o societate în care vechile structuri care practicau agricultura extensivă au dispărut şi în care securitatea socială a noilor straturi nu s-a realizat încă. muncitori din industrii depăşite din punct de vedere tehnologic. El consideră sentimentul de frustrare care conduce la revoluţie drept o consecinţă a dislocării vechilor tipare de status prin apariţia a patru noi clase: proletariatul. Mancur Olson. aparţinând în general clasei mijlocii şi mediului urban. au evidenţiat că. se bucură de o stare materială relativ prosperă. oamenii acceptă în virtutea unor automatisme tradiţionale drepturile şi obligaţiile ce derivă din stratificarea socială în caste şi clase. În cele dintâi.

Însă aceste modele. depăşesc cu mult satisfacerea ulterioară a nevoilor. Rostow şi Barry Supple: există expansiunea producţiei într-o societate preindustrială care poate să nu cauzeze schimbări tehnologice. Lewis şi M. nici a celor mulţumiţi de propria lor soartă. analizele lor se aplică la tipuri diferite de creştere economică.E.dintre aşteptările sociale şi politice din partea noilor îmbogăţiţi şi aşteptările economice din partea noilor categorii de săraci şi realităţile vieţii cotidiene. Modelul lui Davis este adecvat istoriei Europei occidentale deoarece se pare că în condiţiile de rigiditate instituţională şi ideologică extremă primul tip de creştere economică produce frustrări de un gen extrem de serios. sociale sau politice importante. ideologice. implicând schimbări majore în multe domenii. pot fi aplicate numai unui număr limitat de cazuri istorice. nou create de perioada de creştere. modelul revoluţionar al lui Olson şi Lewis se circumscrie celei de a doua: cel al lui Davis este aplicabil tuturor trei. Rezultatul acestei „curbe J“. la douăzeci de ani după ce o fază seculară de creştere se încheiase17. Revoluţia victorioasă nu este nici opera celor abandonaţi. este că aşteptările în continuu progres. cum o numeşte el. Davis este de acord cu Olson în ce priveşte faptul că impulsul fundamental spre o situaţie revoluţionară este generat de rapida creştere economică. Sociologul James C. C. susţinând că momentul revoluţiei potenţiale este atins numai când faza de creştere pe termen lung este urmată de o fază scurtă de stagnare economică sau de declin15. în timp ce James C. În plus.W. Aceste modele economice au multe lucruri în comun. Davis se ocupă de factorii economici pe termen scurt care pot să precipite o criză. iar deosebirile dintre ele pot fi explicate prin faptul că A. ci a celor a căror situaţie reală se îmbunătăţeşte mai puţin rapid decât se aşteaptă ei. ci că schimbările în diferitele sectoare apar în mod neregulat şi în locuri neaşteptate în timp în diferite societăţi. în oricare caz particular fazele – în special ultimele două – tind să se contopească. şi există tendinţa susţinută în direcţia maturizării tehnologice16. La jumătatea secolului al XVIIlea în întreaga Europă au izbucnit revoluţii. în special cel al lui Rostow. Labrousse a demonstrat existenţa unei recesiuni economice 201 . dar el asociază o asemenea creştere cu o creştere generală mai degrabă decât cu un standard de viaţă în general scăzut. Olson se preocupă în primul rând de forţele economice pe termen lung care creează instabilitate. Problema nu este atât că. există faze de creştere rapidă. În măsura în care diviziunea în cele trei stadii ale creşterii este validă. dintre care unele au fost identificate de către W.

chiar dacă pot fi în mod clar demonstrate. precondiţiile. După cum sublinia încă de Tocqueville. au făcut ca elitele politice dominante să nu se mai poată adapta noii situaţii şi să îşi piardă încrederea populară. Dacă o fază de concesii liberale este urmată de o fază de represiune politică. Relaţia dintre sistemul social global şi sistemul politic poate fi o sursă de dezechilibre şi tensiuni care precipită apariţia unei situaţii revoluţionare. în ultimă instanţă.similare în Franţa la 177818. pot fi incompetente. În plus. această formulă a creşterii urmată de regres este la fel de bine aplicabilă şi altor sectoare. Elitele îşi pot pierde capacitatea lor de manipulare. Supraîncălzirea sistemului. superioritatea lor militară. de blocare a intrării în rândurile acesteia. În al doilea rând. poate fi fatal este acumularea erorilor sale prin intransigenţă. la o autoreglare negativă a sistemului politic. iar punctul culminant al curbei este punctul în care cauzele profunde. se întâlnesc cu factorii imediaţi. crearea de noi aşteptări prin dezvoltare economică şi unele reforme social-politice. Curba „J“ este aplicabilă şi altor fenomene decât satisfacerii intereselor economice. deci. apar tulburări: ele apar. Dacă 202 . Orice combinaţie între două sau mai multe dintre aceste elemente poate deveni extrem de periculoasă. De exemplu. slabe sau brutale. după mulţi ani de creştere economică. tendinţele economice constituie doar un aspect al problemei. Ceea ce. ceea ce va genera privaţiuni sau frustrări ale populaţiei. precipitanţii. de asemenea. schimbările sociale rapide şi profunde. iar din 1914 economia rusă a fost şubrezită de efortul de război. dacă unei faze permeabile în recrutarea a elitelor îi urmează o fază de reacţiune aristocratică. deoarece lipesc informaţiile complete pentru constatarea faptelor. Toate aceste încercări de a corela disfuncţiile în sistem cu schimbările relative ale prosperităţii economice şi ale aspiraţiilor sunt extrem de dificile. Cauzele revoluţiei ar fi. nesoluţionarea cererilor şi nevoilor populaţiei de către regimul comunist a dus la o acumulare progresivă a nemulţumirilor şi apoi la o tensiune socială crescândă care a erodat lent şi ireversibil bazele de legitimare a sistemului. neputinţa lui de a soluţiona favorabil noile inputs-uri (intrări) poate duce la o supraîncălzire. încrederea în sine sau coeziunea. ele se pot înstrăina de restul populaţiei. Specialiştii consideră că explicaţiile date schimbărilor produse de bogăţie şi putere sunt mai precis corelate şi sunt mai semnificative din punct de vedere politic decât schimbările materiale însele. pe lângă disfuncţiile multiple pe care le-a generat. urmată de recesiune economică reacţie guvernamentală şi insurecţie aristocratică care lărgesc prăpastia dintre aşteptări şi realitate. dacă unei faze de slăbire a barierelor de status îi urmează o reaşezare a privilegiilor.

aspiraţiile populare frustrate. a deschis calea revoluţiilor burgheze. canalizându-le spre violenţă. În sfârşit. rusă şi română. Johnson lasă prea puţin spaţiu manifestării factorului personal. Încercările de reformă lente şi pe jumătate dorite au provocat reacţia aristocraţilor care. Aceasta duce la ipoteza paradoxală că măsurile desemnate să restaureze echilibrul îl ratează de fapt. atunci ele contribuie la unirea tuturor elementelor care resimt privaţiuni. În al doilea rând. conceptul de disfuncţie (dezechilibru) dintr-un sistem politic dat trebuie aplicat cu foarte multă precauţie la cazurile istorice concrete. Cel mai adesea în istorie tocmai consecinţele neintenţionate au importanţă în realitate. deşi numai combinarea dintre micro şi macro poate oferi o individualizare exactă a cauzelor unui proces revoluţionar.elitele nu reuşesc să anticipe necesitatea reformei. ţărăneşti şi sanns-culott-iste. Prima fisură a modelului lui Johnson ar fi aceea că insistă prea mult asupra condiţiilor structurale obiective şi încearcă să coreleze direct condiţiile cu acţiunea. Revoluţia nu este niciodată inevitabilă. mai degrabă. După cum subliniază Eckstein nu există o asemenea relaţie directă. singura evidenţă a inevitabilităţii ei este faptul că are loc. precum şi activităţi diferite care sunt generate de condiţii similare. atât în viziunea lui Peter Amann cât şi în cea a lui Wilbert Moore preliminariile esenţiale ale izbucnirii unei revoluţii iacobine. 203 . O abordare behavioristă de genul celei a lui Brinton care pune un accent egal pe factorii pregătitori ai revoluţiei precum anomia. înstrăinarea elitei şi pierderea încrederii ei în sine poate oferi o explicaţie mai satisfăcătoare decât aceea macropolitică. la rândul ei. În concluzie. dacă blochează mijloacele paşnice. franceză. Tocmai acest proces de radicalizare şi de polarizare în două alianţe coerente. pe baza fracţiunilor tensionate şi divergente din cadrul unei societăţi constituie. În concluzie. într-o opoziţie surdă faţă de sistem. alienarea intelectualilor. istoricii pot indica activităţi similare care apar din condiţii diferite. „El pare să considere acceleratorii despre care vorbeşte ca pe nişte declanşatoare automate. Dacă societăţile sunt considerate sisteme aflate într-o stare constantă de tensiuni multiple. ignorând aria de alegere personală impredictibilă care este întotdeauna la dispoziţia elitei conducătoare şi a liderilor revoluţionari chiar într-o situaţie de disfuncţie multiplă exacerbată de un accelerator“19. sau. o revoluţie devine posibilă atunci când se reunesc disfuncţii multiple cu o elită intransigentă: tocmai o asemenea conjugare de factori a apărut în anii premergători revoluţiilor engleză. Cea care mediază între realitatea obiectivă şi acţiune este atitudinea subiectivă umană. modelul lui Ch. Johnson insistă asupra faptului că acţiunile politice menite să remedieze echilibrul interior din cadrul sistemelor politice precipită adesea ele însele schimbarea.

atunci un anume gard de instabilitate este în permanenţă prezent. Pentru a utiliza formularea lui Robert Merton. Desfăşurarea procesului revoluţionar. datorită proceselor continue de socializare politică. droguri. alte două21. Dar de ce reacţionează individul în acest mod particular mai degrabă decât în altul? Unii specialişti au argumentat că un revoluţionar îşi formează caracterul printr-o convertire ideologică bruscă în adolescenţă sau în tinereţe ca un refugiu din faţa stării de anxietate20. Contagiunea imitativă prin gesturi şi atitudini (unele dintre ele imprevizibile în raport cu atitudinile individuale ale membrilor (luaţi separat) declanşează reacţii specifice extrem de excitabile. cu exemple luate din timpul Revoluţiei Franceze. datorită proceselor de schimbare socială rapidă.2.5. După cum a demonstrat Gustave Le Bon în Psihologia mulţimilor. există o capacitate de automodelare crescândă a caracterului uman. Sub impulsul unor idei comune vehiculate de propagandă. masele sunt cuprinse de elan revoluţionar pentru acele idei care reprezintă cel mai bine psihologia şi interesele lor. Obiecţia principală adusă acestei teorii este că nu reuşeşte să explice de ce aceste atitudini specifice sunt proprii doar anumitor clase şi grupuri de vârstă. în anumite momente şi în anumite locuri. Talcott Parsons consideră „nemulţumirea“ sau alienarea ca fenomene generalizate ce se pot materializa într-o rată înaltă a criminalităţii. cetăţeni absolut 204 . violenţă politică sau religioasă. Ceea ce este mai dificil de susţinut este predispoziţia latentă spre un model ideologic în copilărie şi configurarea bruscă a acestuia datorită unor întâmplări nefericite sau unor frustraţii care rănesc sensibilitatea de crisalidă a copilului. Propagarea reacţiilor individuale influenţate de această contagiune sunt dublate de diminuarea elementului intelectual. ritualismul şi evadarea sunt două căi posibile de scăpare: inovaţia şi revolta. că acţionează sub fascinaţia puterii masei. alcoolism. Un anume grup se va afla întotdeauna într-o stare de relativă privaţiune. Chiar dacă anumite sentimente pot fi generate în acest mod. Mulţimile se autosugestionează sub atributul credibilităţii. specifice comportamentului de masă. 6. ceea ce constituie un teren ideal pentru tehnicile de manipulare. Iniţial se constată simpatie pentru unele idei la indivizii constituiţi în masă. Caracteristic unui proces revoluţionar este modalitatea prin care se propagă reacţiile în grup. sexism. Aceste mecanisme de evadare nu provin din lipsa de adaptare personală a indivizilor sau a părinţilor lor ci din condiţiile sociale care generează fenomenele de inadaptare. în favoarea celui afectiv şi mistic. Individul este depersonalizat în sensul că este absorbit în comportamentul de masă.

Această concepţie duce automat spre polarizarea energiei. Spiritul mistic dispune de anumite caracteristici. Însă violenţa este un mijloc şi nu un scop al revoluţiei. deopotrivă. clasa politică va invoca ideea de normalitate care decurge din 205 . Ea atribuie forţe supranaturale unor idei. asemănător celui declanşat de credinţele religioase precedente. ceea ce a dus la elanul de entuziasm mitic inspirat de ideologia revoluţionară. printre care şi aceea de a acorda puteri misterioase. prinşi în comportamentul de masă. raţională). mai precis între Revoluţia Franceză şi Reforma religioasă înfăptuită de Luther şi Calvin. deoarece nici o clasă politică nu doreşte să-şi abandoneze de bunăvoie privilegiile. Acest element este considerat de Gustave Le Bon ca reprezentând puntea de legătură dintre credinţele religioase şi mistice. deoarece „o mulţime de elemente psihologice apărute în cadrul acesteia au acţionat. cu un comportament extrem de paşnic şi de civilizat. Gustave Le Bon stabileşte o analogie între revoluţiile politice şi cele religioase. Un element similar celor două tipuri de revoluţie ar fi fervoarea şi fanatismul credinţei într-o cauză nobilă. Atribuirea de puteri extraordinare este „temelia tuturor credinţelor religioase şi a celei mai mari părţi a credinţelor politice“. „Este ceea ce determină elanul revoluţionarilor. violenţa se înscrie în cerinţele practice de desfăşurare a unei revoluţii. În situaţii similare celor revoluţionare logica mistică prevalează. respectiv principiilor revoluţionare vehiculate ca suport ideologic. miraculoase. Utilizată pentru cucerirea puterii politice. În apărarea propriilor interese. au devenit la fel de agresivi şi iraţionali în furia lor distructivă ca toţi ceilalţi membri ai masei. Curzio Malaparte consideră că elanul revoluţionar provine dintr-o concepţie eroică şi primitivă despre viaţă. cuvintelor şi ideilor. În acţiunea umană. unele tipuri de logică au o pondere mai mare decât altele (logica afectivă. Exceptând „revoluţiile de catifea“ de la Praga şi Sofia din toamna anului 1989. istoria revoluţiilor se confundă în mare măsură cu violenţa. O caracteristică intrinsecă desfăşurării procesului revoluţionar este prezenţa violenţei. revoluţionarii cred în schimbare. mistică. Faptul este pe deplin explicabil. Logica mistică grefată pe „sentimente şi impulsuri pasionale pe care le orientează“ este cea care imprimă mulţimilor forţa acestor sentimente. speră în instaurarea unei societăţi mai drepte. Într-o altă lucrare. De aceea. colectivă. încrederea deplină în izbânda revoluţiei fiind una din condiţiile de reuşită ale acesteia“23. fetişurilor considerate drept concretizări ale unor forţe supranaturale.raţionali. şi în timpul Revoluţiei Franceze“22.

respectarea normelor fundamentale de la baza ordinii politice existente. Pentru că activitatea revoluţionară este un atentat la adresa acestei ordini şi o ruptură a legalităţii pe care ea se sprijină; prin urmare, ea trebuie să o apere. Ea nu îşi dă seama de pierderea legitimităţii – adică epuizarea credinţelor şi aşteptărilor populaţiei de la clasa politică, ci de ameninţarea legalităţii instaurată prin propriul ei sistem de valori. Din acest conflict dintre legitimitatea şi legalitatea vechii şi noii ordini apare violenţa revoluţionară. De aici ideea că revoluţiile nu au caracter legal, nu pot fi abordate din punct de vedere legal. Ele îşi creează propria lor legalitate. Bluntschli observa că “revoluţia este întotdeauna nelegală, dar nu întotdeauna o nedreptate; ea este de cele mai multe ori o suspendare a dreptului, dar nu în mod necesar o crimă“24. La rândul ei, Hannah Arendt afirmă că „violenţa şi schimbarea, în descrierea unui fenomen revoluţionar; numai când schimbarea apare în sensul unui nou început, când violenţa este întrebuinţată la constituirea unei forme de guvernământ diferite, la formarea unui nou organism politice (…) numai atunci putem vorbi de revoluţie“25. Dincolo de aceste luări de poziţie, „revoluţia este considerată violentă din punctul de vedere al unei normalităţi considerată adeseori, pe nedrept, nonviolentă. (…) Normalitatea şi ruptura sunt, în acest caz, definiţii sociale: subiectul care apreciază este colectivitatea în care are lor schimbarea“26. În fond, în calitate de titular al puterii suverane, poporul are oricând posibilitatea să revoce oricând pe guvernanţi. De aceea, „ilegalitatea“ revoluţiei şi „noua legalitate“ pe care ea o instaurează sunt trăsături evidente ale revoluţiei care figurează în oricare din definiţiile sale. Dacă dincolo de violenţa întrebuinţată pentru preluarea puterii se constată persistenţa ei, atunci violenţa se transformă în teroare, iar mijlocul în scop, ceea ce reprezintă un semn clar al eşuării unora din obiectivele revoluţiei. Violenţa instaurată de învingători este în favoarea intereselor lor şi este dublată de respingerea a tot ceea ce este vechi, începând cu „întreg ansamblul vechilor legi“ până la „partizanii regimului căzut care vor fi persecutaţi, expulzaţi sau exterminaţi“27. Gustave Le Bon explică astfel expulzările maurilor de către spanioli, arderile pe rug ale Inchiziţiei, execuţiile Convenţiei, legile împotriva congregaţiilor religioase. Într-o asemenea stare, sub deviza „cel învins nu poate spera la nici un fel de milă“, se pot înregistra şi măsuri extreme care pot dăuna finalităţii procesului revoluţionar. O altă cauză a violenţei în desfăşurarea unei revoluţii provine din caracterul spontan şi dezordonat al mobilizării politice. Fanatismul elitei revoluţionare imprimă procesului revoluţionar un curs despotic, pe lângă fenomenele inerent anarhice care se
206

manifestă. „Revoluţia este mai mult decât dezintegrarea societăţii. Este în acelaşi timp reintegrarea societăţii pe baze diferite şi mai eficiente. Ea nu diminuează în nici un caz particular puterea guvernului central ci, mai curând, o măreşte“28. Forţele protagoniste ale oricărei revoluţii sunt în număr de trei: conservatorii, moderaţii şi radicalii. Moderaţii ajung la putere primii şi îi lichidează pe conservatori, alterând în acest mod echilibrul pe care îl aveau cu radicalii. Radicalii iau puterea în faza de maturizare a conflictului revoluţionar. Lipsa lor de experienţă administrativă şi de cunoştinţe tehnice odată propulsaţi în funcţii publice importante, îi determină să recurgă la măsuri dictatoriale. Terorismul astfel instituit vizează să contracareze pericolul unor intervenţii externe sau pe cel al contrarevoluţiei; el este dezvoltarea logică a situaţiei revoluţionare. Scopul său este de a face posibilă reîntoarcerea la normalitate, aceea stabilită de revoluţie. Una din cele mai convingătoare scheme ale desfăşurării fazelor unui proces revoluţionar îi aparţine lui Rex D. Hooper29. Prima fază este caracterizată prin tulburări şi nemulţumiri difuze, necoordonate ale maselor, ca expresie a faptului că valorile tradiţionale nu le mai satisfac aspiraţiile curente. A doua fază se caracterizează prin cristalizarea acestei nemulţumiri difuze într-o opoziţie organizată cu obiective precis definite. Specific acestei faze este deplasarea intelectualilor dinspre putere spre disidenţi şi elaborarea unei ideologii a „instituţiilor rele“. În această fază apar două tipuri de lideri: profetul, care schiţează noua utopie spre care se pot îndrepta speranţele oamenilor şi reformatorul, care acţionează metodic spre atingerea unor obiective precise. A treia fază, cea formală, este faza desfăşurării propriu-zise a revoluţiei. În acest moment, conflictele dintre stânga şi dreapta mişcării revoluţionare devin acute, iar radicalii se desprind de moderaţi. A patra şi ultima fază corespunde legalizării revoluţiei. Ea se caracterizează prin epuizare psihologică: pe măsură ce tendinţa reformistă se accentuează, entuziasmul moral scade şi dificultăţile economice cresc. Birocraţia s-a reconstituit, s-a instituit un guvern central puternic, iar societatea funcţionează încorporând elemente ale vechiului regim. Rezultatul este mult sub aşteptările iniţiale ale liderilor utopici, dar în el sunt sintetizate aspiraţiile şi valorile, ceea ce are ca efect edificarea unei noi ordini sociale. 6.2.6. Modelul revoluţionar. Strâns legat de tipologia revoluţiilor este modelul. Acesta oferă o circumscriere mai exactă a factorilor care individualizează procesul revoluţionar în complexitatea desfăşurării lui. Cu privire la modelul de revoluţie în literatura de specialitate s-au impus

207

două macromodele de revoluţii: occidentală şi orientală. În opinia lui S.P. Huntington pe cazul Revoluţiei Franceze din 1789, fazele desfăşurării procesului sunt: 1. mobilizarea noilor forţe politice; 2. căderea vechii ordini; 3. edificarea ordinii noi. Pentru modelul oriental, exemplificat de acelaşi autor pe cazul Revoluţiei Ruse din octombrie 1917 fazele de desfăşurare ale procesului sunt: 1. căderea vechii ordini; 2. Mobilizarea noilor forţe politice; 3. O perioadă de dualism între vechea şi noua ordine (cazul Rusiei din perioada februarie 1917 – octombrie 1917: guvernul provizoriu al lui Kerenski şi sovietele de deputaţi bolşevici. În China: împărţirea puterii între partidul naţionalist al lui Cian-Kai şi (Gomindangul), şi Partidul Comunist Chinez, condus de Mao Ze Dong, până în perioada 1927-1949); 4. Edificarea noii ordini. Credem că în circumscrierea acestor modele, rolul factorului voluntarist, al ideologiilor şi organizării acţiunilor revoluţionare a prevalat. În ce ne priveşte considerăm că analiza factorilor structurali şi ponderea actanţilor revoluţionari pot contribui cu mai mare precizie la individualizarea acestor modele. Un prim aspect este acela al congruenţei dintre mase şi elite în desfăşurarea revoluţiei. În ce măsură masele şi elitele urmăresc aceleaşi obiective, sunt animate de aceleaşi idealuri şi se bucură de aceleaşi avantaje în cadrul noii ordini politice? Al doilea aspect vizează raportul dintre condiţiile locale şi programul ideologic în desfăşurarea procesului revoluţionar. Aici apar diferenţele structurale dintre modelele occidental şi oriental, şi dintre diferitele subspecii ale acestuia din urmă. Factorii structurali se întrepătrund cu cei locali şi ideologici. În cazul revoluţiilor din Lumea a Treia este vorba de un nou subiect revoluţionar care ia locul proletariatului, fetişizat în cadrul modelului marxist de revoluţie. Revoluţia comunistă din China nu a mai urmat fazele desfăşurării revoluţiei occidentale sau a celei ruse. Locul proletariatului a fost luat de ţărănime. Acţiunea revoluţionară nu mai izbucneşte şi nu se mai consumă în capitală, locul unde conflictul dintre vechile şi noile elite este cel mai acutizat şi unde se află concentrate principalele instituţii ale statului. Acţiunea se desfăşoară la periferie, în munţi, în mediul rural, acolo unde gherile revoluţionare încearcă, prin agitaţie şi propagandă, să atragă de partea lor masele nemulţumite de ţărani, să le pregătească şi să le antreneze în ofensiva lor spre
208

capitală. Marşul cel lung al comuniştilor chinezi din munţii Yanan spre Beijing (aproximativ 6.500 km), marş în care comuniştii chinezi au atras de parte lor masele de ţărani nemulţumite de poziţia lui Cian-Kai este sugestivă. În această privinţă, teoria focarului insurecţional elaborată de Che Guevara şi de Regis Débray poate fi considerată un catehism pentru procesul revoluţionar din America Latină. După Che Guevara şi Regis Débray, „recrutarea, antrenamentul militar, pregătirea politică a primului nucleu de combatanţi trebuie să fie mult mai severe decât în trecut. Omogenitatea grupului este extrem de importantă cu atât mai mult cu cât numărul redus al membrilor său (de la 20 la 60 cel mult) permite o selecţie riguroasă“30. Chiar dacă, în organizarea focarului, între pregătirea politică şi pregătirea militară trebuie să existe o strânsă legătură, „Prezenţa unui partid de avangardă nu este, totuşi, o condiţie prealabilă absolută pentru declanşarea luptei armate. (…) O luptă de eliberare naţională, pe bază antiimperialistă, nu poate să fie dusă sub egida marxismleninismului şi a clasei muncitoare în condiţiile latino-americane, caracterizate prin existenţa unei clase muncitoare puţin dezvoltată numeric“31. Caracteristicile focarului: – respingerea modelului insurecţional marxist şi a propagandei marxiste care nu ţine cont de condiţiile specifice ale Americii Latine, unde populaţia majoritară este ţărănimea analfabetă, cu o cultură tradiţională a supunerii şi a sărăciei; – nucleul focarului este constituit din gherilele revoluţionare, antrenate special pentru lupta armată din munţi şi fanatizate din punct de vedere ideologic; – organizare politico-militară; – legătura inseparabilă dintre lupta politică şi lupta armată; – legături sat-oraş; legături munte-oraş; – educaţia politică a ţărănimii; – conducere politică centralizată; neîncrederea în formele tradiţioanale ale luptei politice.

209

Modelul Occidental - Capitala este Centrul procesului revoluţionar care se propagă ulterior în provincie; - Actorii revoluţionari sunt intelectualii şi clasa muncitoare (în tradiţia marxistă); - Succesiunea fazelor revoluţionare: 1. mobilizarea noilor forţe politice; 2. căderea vechii ordini; 3. edificarea noii ordini.

Modelul oriental - Centrul procesului revoluţionar este provincia sau periferia de unde forţele revoluţionare se îndreaptă spre capitală; - Actorul revoluţionar este ţărănimea sprijinită de gherilele revoluţionare; - Succesiunea fazelor revoluţionare: 1. căderea vechii orânduiri; 2. mobilizarea noilor forţe politice; 3. dualismul dintre noua şi vechea ordine; 4. edificarea noii ordini.

6.2.7. Deosebiri între modelul occidental şi oriental de revoluţie. Modelul marxist de revoluţie. Teoria transformării sociale elaborată de Marx este o aplicare a teoriei materialiste a istoriei la domeniul politic şi economic. La Marx politicul şi economicul se întrepătrund într-o asemenea măsură încât teoria schimbării transpune destul de fidel în plan istoric ontologia sa şi teoria cunoaşterii. Monismul său materialist pune la baza lumii materia, spiritul devenind factorul secund, realitatea secundară. De aici derivă determinismul mecanicist al concepţiei sale, o anumită fatalitate a schimbării sociale care antrenează în dialectica ei societăţi şi epoci istorice, independent de voinţa sau conştiinţa oamenilor. Specificul acestor schimbări constă în viziunea economică a lui Marx: procesele economice fiind, în esenţă, procese materiale antrenează modificări în toate sferele vieţii sociale, inclusiv în formele conştiinţei: „În producţia socială a vieţii lor, oamenii intră în relaţii determinate, necesare, independente de voinţa lor – relaţii de producţie –, care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor de producţie materiale. Totalitatea acestor relaţii de producţie constituie structura economică a societăţii, baza reală pe are se înalţă o suprastructură juridică şi politică şi căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale. Modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale. Nu conştiinţa oamenilor le determină existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa”32. Ideea de revoluţie la Marx este strâns legată de apariţia şi afirmarea proletariatului pe scena vieţii politice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când Marx şi-a elaborat teoria. Ea reprezintă încununarea logică a unor procese economice care aveau ca mobil suprem satisfacerea intereselor şi însuşirea privată a produselor muncii de către posesorii
210

mijloacelor de producţie care erau şi stăpânii mijloacelor de producţie simbolice, adică ai ideologiilor. Funcţia acestora era tocmai de a legitima stratificarea socială şi ierarhia avantajelor pe baza conştiinţei false, adică a pseudomotivaţiilor cu privire la meritele sociale ale posedanţilor. Legea economică fundamentală a capitalismului creează, prin însăşi natura ei, tensiunea economică între actori, ceea ce duce la maturizarea condiţiilor revoluţionare. Însuşirea privat capitalistă a produselor muncii în condiţiile socializării crescânde a tehnicilor de producţie determină burghezia să revoluţioneze forţele de producţie pentru a obţine maximum de profit în condiţiile concurenţei acerbe de pe o piaţă aflată în plină expansiune. Datorită scăderii tendenţiale a raţiei profitului – ca urmare a concurenţei – burghezia va atenta la diminuarea drastică a salariilor muncitorilor, reducându-le până la pragul minimal de subzistenţă, necesar preluării procesului de reproducţie fizică a forţei de muncă. Celebra teorie a plusvalorii, elaborată de Marx în Capitalul (1867), arată clar mecanismele exploatării, ale producerii plusvalorii, care generează contradicţia dintre forţele de producţie înaintate şi relaţiile de producţie înapoiate: „Pe o anumită treaptă a dezvoltării lor, forţele de producţie materiale ale societăţii intră în contradicţie cu relaţiile de producţie existente, sau ceea ce nu este decât expresia juridică a acestora din urmă, cu relaţiile de proprietate în cadrul cărora ele s-au dezvoltat până atunci. Din forme ale dezvoltării forţelor de producţie, aceste relaţii se transformă în cătuşe ale lor. Atunci începe o epocă de revoluţie socială“. O componentă esenţială a modelului marxist de revoluţie este clasa socială capabilă să distrugă acest mecanism al exploatării. Singura clasă socială care, prin forţa ei numerică şi prin structura ei organizatorică poate realiza acest lucru este proletariatul. Structura socială la Marx este extrem de simplificată: fiecare stadiu al societăţii are două clase principale, aflate în relaţii antagonice, datorită statutului lor economic. Societatea capitalistă modernă este structurată în jurul acestor două clase rivale: burghezia şi proletariatul, definite în primul rând prin poziţia faţă de mijloacele de producţie şi faţă de capital. Modelul austro-marxist. Este o continuare a modelului marxist şi, totodată, o perfecţionare a lui. Reprezentanţii acestui curent Karl Kautsky; Otto Bauer; Max şi Friedrich Adler activează în cadrul Internaţionalei a II-a Socialiste (1889-1914) şi în perioada interbelică. Caracteristicile acestui curent sunt: 1. profesează reformismul social-democrat; 2. se distanţează critic faţă de unele teze radicale ale marxismului, cum ar fi aceea a cuceririi
211

„Revoluţia politică poate fi opera unei zile. a trecerii de la egalitatea de drept la cea de fapt. Evident că sunt postulate aceleaşi drepturi politice pentru toţi oamenii.puterii politice prin violenţă. Greul începe a doua zi. de o accentuare a lor datorită inegalităţilor de fapt. să consolideze poziţia politică câştigată. Clasa guvernantă îşi cimentează poziţia. a unui ceas mare. Otto Bauer realizează studiul pentru pregătirea legii exproprierii intreprinderilor principale şi a legii comitetelor de fabrică. El consideră revoluţia socială ca fiind mult mai dificilă decât revoluţia politică deoarece necesită un timp indefinit de desfăşurare. 212 . Revoluţia politică se transformă sau este continuată de revoluţia socială dacă noua putere politică face un efort pe plan social în direcţia emancipării politice. nu se poate vorbi de o înlăturare efectivă a lor ci. onorând ceea ce a promis şi bucurându-se în continuare de sprijin social. Studiul a fost scris după ce prezidase comisia socializării marilor averi şi proprietăţi. când trebuie să înceapă reconstrucţia societăţii şi când trebuie implementat noul sistem de valori în structurile şi instituţiile sociale şi când revoluţia politică este continuată sau se transformă în revoluţie socială“33. văzând în ele singura şansă de eliminare a nedreptăţilor de până atunci. pe de o parte. În măsura în care o guvernarea reuşeşte să aplice un pachet de măsuri cu ecouri favorabile în rândul populaţiei. Egalitatea lor este doar teoretică. iar pe de altă parte. să dea un răspuns favorabil maselor care le-au susţinut. Otto Bauer evidenţiază necesitatea „unei înnoiri sociale“. cucerirea puterii politice prin revoluţie nu este decât începutul revoluţiei. Această principală caracteristică a revoluţiei presupune implementarea unui set de valori cu rezonanţă socială care. mai degrabă. indiferent de poziţia socială. Chiar dacă inegalităţile politice exercitate anterior revoluţiei nu se mai manifestă. Soluţia pe care el o întrevede este socialismul. se elimină şi posibilitatea de a fi la rândul ei ameninţată de o mişcare declanşată de acutizarea nemulţumirilor. dar patronul rămâne stăpânul fabricii. Se pune problema în ce măsură revoluţia politică destinată eliberării de sub tirania generalilor şi moşierilor nu determină doar schimbarea stăpânilor cu noii directori sau cu baronii bursei? Considerând revoluţia politică drept o „semirevoluţie care deşteaptă gândul unei revoluţii complete“. Otto Bauer consideră că „revoluţia politică nu este decât jumătate de revoluţie“. Înfăptuirea revoluţiei politice „suprimă apăsarea politică dar menţine exploatarea economică“. iar muncitorul rămâne un simplu angajat. În calitate de ministru în guvernul austriac. ca şanse egale în plan politic. Conform acestor teoreticieni.

Soluţia pe care o propune este socialismul care pune accentul pe o altă modalitate de repartiţie a bunurilor, în mod echitabil între diferite clase şi categorii sociale. Chiar dacă socialismul ar impune o nouă modalitate de repartiţie a bunurilor, acest lucru este ineficient dacă nu se realizează o creştere a cantităţii de bunuri, ca urmare a unei eficienţe economice superioare. Nu se poate construi un „socialism al sărăciei“ cu efecte dezastruoase pentru legitimitatea noul regim politic. În această privinţă, el este conştient că o preluare efectivă a fabricilor de către muncitori, chiar dacă ea ar avea loc printr-un război civil dureros, nu ar aduce avantaje acestora. Incapabil să conducă, aceştia le-ar împinge, practic, spre faliment, deoarece producţia ar scădea drastic: „Fără îndoială, repartiţia ar fi mai corectă, dar lucrătorul individual nu ar primi mai mult decât astăzi, ba poate chiar mult mai puţin., tocmai pentru că producţia diminuându-se va fi mai puţin de împărţit“34. Din acest punct de vedere este interesantă concluzia sa potrivit căreia o veritabilă revoluţie socială se poate realiza cu succes în măsura în care noua putere ştie ce elemente să preia din vechea ordine. Pe lângă pregătirea şi experienţa pe care o au proprietarii de fabrici în conducerea acestora, efortul trebuie concentrat în direcţia elaborării metodice, treptate a elementelor definitorii societăţii socialiste. El ar în vedere măsurile concrete de egalizare a claselor sociale din punctul de vedere al veniturilor. Ţinând cont de contextul determinat de plata datoriilor de război ale Austriei, el propune ca acestea să fie achitate din averea claselor bogate printr-un impozit aplicat veniturilor care nu reprezintă produsul direct al muncii personale. Pe de altă parte, pentru a putea realiza socializarea proprietăţii funciare, el propune limitarea dreptului legal de succesiune doar la rudele de gradul 1 şi 2. El creează cadrele legale necesare socializării marii industrii prin exproprieri, socializarea gospodăriilor ţărăneşti, a imobilelor şi a băncilor. Reglementările vor începe cu domeniul industriei grele şi vor continua cu minele şi marile latifundii. Pentru a putea realiza aceste reglementări sociale sunt necesare anumite condiţii obiective şi subiective: un cadrul favorabil al relaţiilor internaţionale, aprovizionarea cu materii prime a economiei, stabilitatea forţei de muncă, cooperarea forţelor sociale, lipsa elementelor ostile şi voinţa de transformare socială din partea maselor. Toate acestea anticipă elementele structurale necesare în reuşita unei revoluţii sociale, aşa cum le-a preconizat în 1979 Theda Skockpol35: destructurarea relaţiilor internaţionale; agravarea situaţiei interne; criza statului etc. Polemica dintre Kautsky şi Troţki cu privire la regimul politic postrevoluţionar reprezintă punctul de ruptură dintre comunişti şi social-democraţia europeană în ce
213

priveşte procesul de desfăşurare şi scopurile revoluţiei politice. Liderul social-democrat german arată că în Rusia bolşevicii au sacrificat idealurile revoluţiei din 1917 prin permanentizarea terorii în societatea sovietică şi prin justificarea ei ideologică. Dacă nu reuşeşte să îşi implementeze sistemul ei de valori, o revoluţie se va transforma, inevitabil, mai devreme sau mai târziu, în dictatură. Plecând de la raporturile de putere din cadrul societăţilor capitaliste de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, social-democraţia germană va opta pentru calea reformistă de schimbare socială, adică prin măsuri graduale şi treptate, luate de clasa conducătoare, pentru perfecţionarea ordinii politice şi economice. Acest lucru nu îi va fi iertat de Lenin, care în lucrarea „Socialdemocraţia germană şi renegatul Kautsky“ va iniţia o campanie violentă împotriva social-democraţiei care va fi continuată şi de Stalin în perioada interbelică cu consecinţe funeste pentru unitatea politică a Stângii europene. După Karl Kautsky, putem vorbi de revoluţie ca schimbare socială, atunci când aceasta porneşte de „la o clasă care până aici a fost apăsată economiceşte şi politiceşte şi care a cucerit acum puterea politică“36. Contribuţia social-democraţiei austriece (a „austro-marxismului“) la edificarea unei teorii despre revoluţii se înscrie în logica legalităţii noii ordini politice şi a legitimităţii ei. De aceea, revoluţiei politice trebuie să-i urmeze revoluţia socială – ca etapă necesară în materializarea obiectivelor ei în viaţa social-economică. Înlăturând vechiul sistem, revoluţia politică creează un context specific în care se impune legiferarea unei noi ordini politice capabile să pună în practică măsuri destinate înlăturării exploatării politice, mai precis a efectelor ei. Până ce reglementările legale favorabile noii puteri politice nu devin funcţionale, nu se poate vorbi de o autentică preluare a puterii politice. În acest context se pune problema continuării revoluţiei politice prin revoluţie socială ca elemente integrate ale acestei mişcări politice37. 6.2.8. Tipologia revoluţiilor. Majoritatea tipologiilor revoluţionare, elaborate de-a lungul timpului, au o valoare maieutică indiscutabilă: ele ne ajută să determinăm genul proxim şi diferenţa specifică ale fiecărui conflict revoluţionar, criteriile întrebuinţate şi în funcţie de acest lucru să ne dăm seama de: specificul schimbării sociale; domeniul în care are loc; actorii politici care o pregătesc; efectele în ordinea politică. Evident că tipologiile nu instituie clivaje absolute între un tip de revoluţie sau altul; de altfel, el nu pot fi izolate în stare pură, ca în retorte farmaceutice, deoarece toate reprezintă trenduri ale mişcării sociale şi ale autoreglării optimale a sistemelor politice.
214

Unul din pionierii elaborării de tipologii a fost americanul Crane Brinton care, încă din 193838, a evidenţiat o serie de uniformităţi prezente în cele patru mari revoluţii: engleză, franceză, americană şi rusă. Aceste uniformităţi vizau: o societate relativ dezvoltată din punct de vedere economic; antagonisme crescânde de clasă şi de status; o intelectualitate alienată; o clasă conducătoare nesigură din punct de vedere psihologic şi de depăşită din punct de vedere politic precum şi o criză financiară prelungită. La o analiză mai atentă se observă că aspectele vizate nu sunt identice în cele patru exemple. Astfel, în 1917 Rusia nu era o ţară dezvoltată economic, ci, dimpotrivă. În Anglia şi în coloniile americane intelectualitatea nu era alienată iar, în plus, în societatea americană clasa conducătoare nu era nesigură din punct de vedere psihologic şi politic. De asemenea, se observă că Brinton pune semnul egalităţii între o revoluţie social-politică şi un război de eliberare naţională. Un specialist american al revoluţiei, Chalmers Johnson39 elaborează o tipologie bazată pe şase tipuri identificate prin obiectivele alese de agenţi, fie că este vorba de persoanele din guvern, de regimul politic sau de o comunitate, fie că este vorba de o masă sau de o elită. Aceste obiective sunt susţinute şi de ideologii, fie că sunt reformiste, escatologice, nostalgice, elitiste sau naţionaliste. Primul tip, Jacqueria este o răscoală spontană, de masă, a ţăranilor, desfăşurată, de obicei, în numele autorităţilor tradiţionale, Biserica şi Regele, cu scopul limitat de a epura elitele locale sau naţionale. Exemple ale acestui tip sunt răscoalele ţărăneşti ale lui Gh. Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, răscoala lui Stenko Razin şi a lui Pugaciov din Rusia între 1773-1775. Al doilea tip, Rebeliunea milenaristă este similar primului, dar, în plus, este caracterizat de visul utopic, inspirat de un Mesia care trăieşte. Aceste tip poate fi întâlnit în toate timpurile şi în toate locurile, de la revoluţia florentină condusă de Savonarola, din 1494, până la rebeliunea anabaptistă din Münster condusă de John Mathijs şi John Buekless din 1533-1535 şi până la rebeliunea dansului fantomelor al sioux-urilor, inspirată de profetul Wovoka în 1890. Al treilea tip este Rebeliunea anarhistă, reacţia nostalgică faţă de schimbările progresiste, implicând o idealizare romantică a vechii ordini: exemple sunt pelerinajul lui Grace şi Vendée. Al patrulea tip este reprezentat de Revoluţia iacobină. Aceasta a fost definită ca „o schimbare profundă, fundamentală în organizarea politică, structura socială, controlul proprietăţii economice şi mitul predominant al ordinii sociale care marchează astfel o ruptură majoră în continuitatea dezvoltării“40. Acest tip de revoluţie poate apărea numai într-un stat extrem de centralizat, cu comunicaţii bune şi cu un mare oraş drept capitală, ţinta sa fiind guvernul, regimul politic şi ordinea socială. Rezultatul pare să fie
215

crearea unei noi autorităţi centralizate şi apariţia unei ordini sociale şi birocratice mai raţionale şi, deci, mai eficiente, pe ruinele vechilor structuri ale privilegiilor, nepotismului şi corupţiei. Al cincilea tip este lovitura de stat conspirativă, acţiune planificată a unei elite restrânse, animată de o ideologie oligarhică, sectară. Aceasta este de tip revoluţionar numai dacă anticipă mişcări de masă şi inaugurează schimbări sociale – ca, de exemplu, revoluţia lui G. Nasser din Egipt sau cea a lui Fidel Castro din Cuba. Ea se deosebeşte astfel clar de lovitura de palat, asasinatul politic, conflictul dinastic pentru succesiune, greve, terorism şi alte forme de violenţă, care sunt toate subsumate genului „război intern“. Al şaselea tip este Insurecţia armată populară, un fenomen nou al secolului al XX-lea, prin faptul că este este un război de masă revoluţionar, planificat în mod deliberat, condus de o elită devotată. Rezultatul războiului de gherilă este determinat de atitudinile politice, nu de strategia sau materialul militar, dat fiind că rebelii depind în întregime de un larg sprijin popular. În toate cazurile cunoscute, ideologia este cea care atrage masele şi este o combinaţie de naţionalism şi marxism, cu un accent deosebit pus pe cel dintâi. Acest tip de război revoluţionar a apărut în Algeria, China, Vietnam, Coreea, Jugoslavia. Criteriile de clasificare a revoluţiilor propuse de diferiţi sociologi şi politologi dea lungul timpului trădează interesul pe care această formă de conflict politic l-a suscitat în perspectiva unor durabile şi auspiciile transformări calitative ale sistemelor sociale, politice, economice, juridice etc. Criteriile avute în vedere în stabilirea tipului de revoluţie au fost: – domeniul în care această transformare calitativă, bruscă sau subită, se observă; – după scopul lor şi după agenţii care le realizează; – după forma de manifestare; – după vectorul ideologic care le pune în mişcare; – după specificul şi importanţa fazelor de desfăşurare. Dincolo de aceste clasificări literatura de specialitate a insistat mai mult pe două mari tipuri de revoluţie: revoluţia politică şi revoluţia socială. Revoluţia politică ar coincide cu realizarea cadrului legal pentru aplicarea valorilor enunţate în program ce vizează organizarea socială. Revoluţia socială ar fi sinonimă cu materializarea acestor valori în viaţa economică, în satisfacerea intereselor şi aspiraţiilor unui grup. În realitate, cele două tipuri de revoluţii nu se pot disocia. Condiţionarea este reciprocă: nu poate fi

216

întâlnită o revoluţie pur politică fără a fi socială, deoarece acţiunea socială, orientată spre satisfacerea nevoilor vieţii, capătă cu necesitate o formă politică. 1. După domeniul în care se manifestă revoluţiile pot fi: a) revoluţii tehnico-ştiinţifice: schimbarea de paradigmă în cunoaşterea ştiinţifică. O nou descoperire într-una sau mai multe ştiinţe poate antrena o reacţie în lanţ încât vechiul cadrul epistemologic să devină caduc. Descoperirile din fizica cuantică sau din genetica moleculară în secolul al XX-lea au infirmat unele din principiile clasice ale fizicii şi biologiei; b) revoluţiile industriale, caracterizate prin mecanizarea şi automatizarea întregii producţii, prin noi tehnici de producţie şi de organizare a muncii. Revoluţiile industriale au dus la o schimbare profundă a structurilor şi relaţiilor sociale, a compoziţiei socioprofesionale a populaţiei, a stilului de viaţă şi de consum. Sintagma „societate industrială“ şi „societate de consum“ au intrat definitiv în terminologia social-politică tocmai datorită impactului pe care creşterea spectaculoasă a producţiei ca urmare a introducerii tehnologiilor avansate în procesele de fabricaţie, l-a avut asupra societăţilor occidentale; c) revoluţiile spirituale apar ca revelaţia bruscă a unui iluminat cu privire la noua ordine simbolică a lumii care îi schimbă sistemul ei de valori. Budha, Isus Hristos, Moise, Luther, Mahomed, Calvin etc. prin noile religii pe care le-au impus lumii au schimbat nu numai sistemul de valori religioase ci şi ordinea politică şi socială de după ei, datorită impactului valorilor religioase asupra celorlalte. 2. După scopul lor şi după agenţii care le realizează, revoluţiile pot fi: a) revoluţii personale. Vizează răsturnarea clasei de la putere, a monarhului sau a conducătorului, dar nu schimbarea ordinii politice pentru implementarea unui nou sistem de valori ci pentru obţinerea unor avantaje materiale sau simbolice (dorinţa de a deveni şef al statului, de exemplu) pe care în alte condiţii (în calitate de membru al eşalonului II sau III al nomenclaturii) nu le-ar fi putut obţine; b) revoluţiile politice vizează schimbarea structurală a ordinii politice în ansamblul ei: instituţii, regim politic, cultura şi valorile politice, clasa politică; c) revoluţiile constituţionale, specie a revoluţiilor politice, vizează schimbarea de regim politic şi a unor structuri politice, fără a urmări însă şi schimbarea ordinii politice: revoluţiile de la 1848, revoluţia franceză de la 1870 etc.; d) revoluţiile economice reprezintă tot o specie a revoluţiilor politice, cu accentul pus însă pe restructurarea modului de producţie şi a mecanismului economic prin
217

realizarea reformelor agrare, prin introducerea elementelor de planificare, prin naţionalizări, deci prin schimbarea paradigmei economice; e) revoluţiile naţionale reprezintă mişcările de eliberare naţională pentru obţinerea independenţei politice şi economice, a suveranităţii naţionale asupra resurselor lor naturale şi asupra formei de guvernământ şi regim politic; f) revoluţiile religioase au ca scop schimbarea religiei oficiale şi naţionalizarea acestei religii, cu consecinţe benefice pentru stabilitatea politică a ţării şi pentru eliberarea forţelor creatoare. Reforma din Germania şi Ţările de Jos (1517-1555), revoluţiile din Anglia din timpul lui Cromwell (1688) s-au caracterizat prin schimbarea fundamentală a dogmelor religiei catolice, care conţinea însă, ca fundament a posteriori: revolta spiritului naţional împotriva imperialismului Vaticanului şi amestecului în treburile lor interne. Dieta de la Augsburg (1555) a sanctificat principiul Bisericii Naţionale prin formula: „Cujus reggio ejus religio“ adică „Cine conduce îşi impune religia sa“. Pe de altă parte, în Anglia revoluţia lui Cromwell a dus la afirmarea religiei protestante (anglicane) în viaţa politică a ţării. Arhiepiscopul primat al Angliei şi familia regală trebuiau să aparţină obligatoriu religiei anglicane. Totodată, aceste revoluţii religioase (mai mult decât reforme) au avut consecinţe durabile în planul vieţii economice, descătuşând energiile creatoare şi spiritul de iniţiativă41. În funcţie de agenţii care le realizează, revoluţiile pot fi: – revoluţii burgheze (iniţiate şi făcute de burghezie în scopul obţinerii drepturilor şi libertăţilor politice, apanajul aristocraţiei (Revoluţia Franceză din 1789, revoluţiile din 1848 etc.); – revoluţii proletare (iniţiate şi conduse de comunişti, în numele eliberării clasei muncitoare de exploatare – revoluţiile ruse din 1905 şi 1917); – revoluţii militare (revoluţii iniţiate de clasa politică dar sprijinite efectiv, pe parcursul desfăşurării lor, de armată care devine astfel o forţă politică ea însăşi. Luptele de gherilă din America Latină sau din Africa, sprijinite de statele naţionale, pentru impunerea sau conservarea unui regim politic. 3. După forma lor de manifestare, revoluţiile pot fi: violente sau nonviolente. În paradigma clasică, violenţa era o caracteristică sine qua non a revoluţiei, deoarece forma de revoluţie studiată cu precădere a fost revoluţia social-politică. Or, cum nimeni nu cedează puterea de bună voie, acumularea tensiunilor atinge un punct critic care nu poate fi depăşit decât prin manifestarea violenţei (presiunea străzii, acte de vandalism, confruntări cu forţele guvernamentale, comportamente de masă neinstituţionalizate etc.).
218

mai târziu, Hannah Arendt şi Crane Brinton42 au demonstrat că violenţa poate însoţi doar faza de început a unei revoluţii fără să fie nevoie ca ea să însoţească toate fazele de desfăşurare a unei revoluţii. Revoluţia nonviolentă realizată de M. Gandhi în India în 1947 s-a caracterizat prin blocarea generalizată a administraţiei coloniale engleze prin faptul că populaţia civilă nu a mai răspuns la comanda politică. Dar şi reciproca este adevărată: nu toate mişcările sociale violente pot fi caracterizate drept mişcări revoluţionare (de exemplu, greva generală sau mişcările spontane ale câtorva mii de muncitori care blochează circulaţia pe drumurile naţionale în semn de protest faţă de politica guvernului). 4. După vectorul ideologic. Având în vedere rolul excepţional al ideologiei în pregătirea şi declanşarea unei revoluţii, fostul preşedinte al Cehoslovaciei din perioada interbelică, P. Masaryk, propune următoarea clasificare a revoluţiilor plecând de la intensitatea factorului ideologic: – revoluţiile politice (care vizează modificarea puterii în stat, a formei de guvernământ, a regimului politic) şi îmbracă forma războaielor civile, a războaielor externe şi a contrarevoluţiilor); – revoluţiile sociale (vizează o nouă politică a repartiţiilor, noile politici de redistribuire ca şi schimbarea sistemului economic); – revoluţiile nonpolitice (obiectul lor nu este schimbarea titularului puterii, ci schimbarea de paradigmă în artă, literatură, morală sau religie. De exemplu, apariţia curentelor avangardiste în artă şi literatură). La rândul lui, Mihai Ralea distinge între revoluţia socialistă (conform căreia lupta dintre capitalişti şi proletari are ca factor propulsiv lupta de clasă, aceasta fiind esenţa unor antagonisme ireductibile) şi revoluţiile filosofico-juridice car vizează repartiţia justă a puterilor dintre clasele sociale şi dintre indivizi43. 6.2.9. Evenimentele din decembrie 1989 – revoluţie sau lovitură de stat? Timp de 17 ani, opinia publică din România a fost supusă unui veritabil bombardament mediatic cu privire la scenariile posibile care au stat la baza pregătirii şi desfăşurării evenimentelor din 1989. Acest bombardament avea la bază obsesia de a-i deconspira pe „emanaţii revoluţiei“ care au sechestrat revolta populară printr-o abilă lovitură de palat. Dacă încercarea reuşea, adică dacă se demonstra implicarea unor forţe străine (ţări sau servicii secrete) în doborârea lui Ceauşescu, atunci noua putere putea fi contestată, neavând legitimitate. Indiferent de sferele de influenţă sau de grupurile de
219

presiune interesate într-o astfel de demonstraţie, evenimentele anului 1989 confirmă, prin toate fazele de desfăşurare, caracterul unei revoluţii. În primul rând, miturile şi ideologia comunistă se epuizaseră, nu mai puteau oferi alternative. În al doilea rând, în ultimul deceniu situaţia socială devenise în fostele ţări comuniste extrem de tensionată. Promisiunile demagogice nu mai puteau ascunde realitatea; prin urmare, oamenii nu mai erau dispuşi să facă sacrificii în numele unui „viitor fericit“. Credinţa în cauză se erodase şi nu mai putea oferi acea brumă de legitimitate care să asigure funcţionarea sistemului. În al treilea rând, precipitarea vijelioasă a evenimentelor din fosta U.R.S.S. după alegerea lui M.S. Gorbaciov ca secretar general al P.C.U.S. (martie 1985). Reformele iniţiate de tânărul lider sovietic în ţara-pivot a lagărului comunist, considerată o Cetate inexpugnabilă a dogmei totalitare, a reaprins în inimile a sute de milioane de oameni focul sacru al Speranţei. De vreme ce în însuşi centrul regimului totalitar puteau avea loc schimbări extrem de îndrăzneţe care contraziceau ideea de permanenţă a Dogmei, în ţările satelit oamenii au început să-şi învingă frica şi să spere. Noaptea la cozile de carne şi de lapte, oamenii comentau cu aprindere ultimele progrese înregistrate de perestroica şi glasnosti-ul lui Gorbaciov. Ideea nerostită că domnia lui Ceauşescu are zilele numărate plutea în aer. Vântul schimbării începuse să se facă simţit în ţările est-europene, dar nu în România, unde Ceauşescu controla totul cu o mână de fier şi nici nu voia să audă de experimentele care puneau sub semnul întrebării „principiile nemuritoare“ ale socialismului. În acest caz se verifică una din tezele de bază ale structuralismului lui Theda Skockpol care susţine apariţia unei situaţii revoluţionare din criza relaţiilor internaţionale şi din criza statelor vecine. Observaţia este principial justă, dar fără o manifestare activă a factorului subiectiv din fiecare ţară nu pot fi întrunite condiţiile izbucnirii unei revoluţii. O problemă neabordată în studierea revoluţiilor din Est este similitudinea fazelor de desfăşurare. La Sofia, în timpul unei plenare extraordinare a C.C. al P.C. Bulgar, Todor Jivkov, secretarul general al Partidului, îşi dă demisia iar Peter Mladenov, membru al Biroului Politic al P.C. Bulgar este numit noul secretar al P.C. Bulgar reformat. Între timp, o soprană cântă imnul naţional al Bulgariei în faţa mulţimii adunată în piaţa centrală a oraşului şi revoluţia reuşeşte. La Praga, o plenară a C.C. al P.C. Cehoslovac îl înlocuieşte pe Gustav Husak, secretarul general al partidului, cu Mikloş Iakeş. În timpul marii manifestaţii prilejuită de acest moment, un student, care mai târziu s-a dovedit că
220

este ofiţer K.G.B., se preface că este mort. Mulţimea, revoltată, cere schimbarea regimului şi revoluţia reuşeşte. Ca la un semn, Ungaria îşi deschide graniţele pentru populaţia R.D. Germane; zidul Berlinului este dărâmat, unificarea celor două Germanii nemaifiind decât o chestiune de timp. Dar însăşi unificarea Germaniei, considerată ca o consecinţă inevitabilă a căderii comunismului, s-a dovedit până la urmă un târg politic destul de cinic. Conform memoriilor lui Helmuth Kohl, fostul cancelar german, negocierile cu Gorbaciov pentru ca fosta U.R.S.S. să accepte reunificarea Germaniei au început de la modesta sumă de 200 de miliarde mărci. Până la urmă s-a ajuns la suma de 106 miliarde de mărci plus alte 25 de miliarde pentru construcţia de apartamente destinate armatei sovietice care urma să fie repatriată. Cum a reacţionat comunitatea internaţională, mai precis O.N.U. în faţa unui asemenea gest? A reacţionat ca în faţa unui fapt firesc, închizând ochii la gravele încălcări ale dreptului internaţional public, ca în faţa recunoaşterii unilaterale a Croaţiei de către Germania, ca stat independent, cu mult înaintea recunoaşterii ei de către O.N.U. Cu privire la revoluţia din decembrie 1989 din România se impun câteva consideraţii privind fazele desfăşurării ei care arată clar caracterul ei de revoluţie: 1. presiunea maselor asupra puterii (presiunea coloanelor de muncitori de pe platformele industriale ale Capitalei asupra C.C. al P.C.R. care l-a determinat de Ceauşescu să fugă); 2. abandonarea lui N. Ceauşescu de către propriii lui copii (organele represive, Miliţie şi Securitate; Armată şi de către propriul său partid comunist care, toate, în toiul desfăşurării revoluţiei – mai precis în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 – s-au pus la dispoziţia forţelor revoluţionare; 3. schimbarea structurală şi globală a ordinii politice (începutul procesului de democratizare; trecerea la economia de piaţă; apariţia pluripartidismului; abolirea structurilor totalitare etc.). Faţă de revoluţiile-surori din Europa, revoluţia din decembrie 1989 a avut o certă originalitate: aceea de a fi transmisă în direct de postul naţional de televiziune. Dincolo de transparenţa tragică a spectacolului, transmisia directă a desfăşurării conflictului a arătat rolul mass-media în structurarea imaginarului social şi, implicit, în desfăşurarea evenimentelor. Ea a jucat rolul unui catalizator sau precipitant în mobilizarea populaţiei spre susţinerea proceselor în act care altminteri ameninţau să se blocheze. Fuga soţilor Ceauşescu de pe clădirea C.C. al P.C.R., urmărirea şi prinderea lor spectaculoasă, procesul de la Târgovişte, împuşcarea lor, prezenţa invizibilă a teroriştilor etc. toate
221

acestea au creat şi menţinut o tensiune a conflictului care să ofere legitimitate noilor actori politici. Toate aceste evenimente transmise insistent au suplinit lipsa conflictului dintre revoluţionari şi nomenclatura comunistă. De ce aceasta, sprijinită de formidabilul aparat de represiune, nu şi-a apărat privilegiile? Mai mult, de ce acest aparat, care a jurat credinţă lui Ceauşescu, comandant suprem al forţelor armate, a trecut imediat, cu arme, cu bagaje, cu tot de partea insurgenţilor? Au mai rămas teroriştii, duşmanul din umbră, a căror înfrângere trebuia să însemne victoria unui principiu şi a unui ideal: distrugerea regimului dictatorial şi începutul edificării noii ordini. Dar acest ideal democratic a fost pângărit de asociaţiile de revoluţionari, apărute ca ciupercile după ploaie, în oraşe unde nu se trăsese un foc de armă sau unde nu se auzise despre revoluţie. Revendicările materiale (în terenuri sau bani), ca recompensă pentru participarea la revoluţie, au pus sub semnul întrebării credinţa într-un ideal sau posibilitatea materializării lui în societatea românească.

222

Petre. 48.U. Samuel. În: Marx. Reflection on Revolution: Definition and Explanation in Recent Scholarship. op. cit. Godelier.. Paris. 29 Hooper. Andrei. 47. Social Theory and Social Structure.. New York. 1960.. 14 Lewis. 11-12. D. 2. p. 12 Apud Dahrendorf. H. 1984. p. Max. 23 Ibidem. 1964. In: T. p. R. Cambridge. Contribuţii la critica economiei politice. 166. W:W.. Ventage Books. 1993. Revolution and the Social System. Briton. În: History and Theory. Cambridge. p. 22 Le Bon. 33 Bauer.L. 7 Ibidem. 1-19. 41 Weber.cit. Russian and China. Etica protestantă şi spiritul capitalismului.). New York. Bucureşti. cap. Reflecţii asupra revoluţiilor din Europa. La nouvelle révolution mondiale est commencée aux Etats-Unis.NOTE: Huntington. Politics and Governement. Maspero. 1957. Editura P. 46-60. 1793-1796. Princeton University Press. Opere. cap. 1962.. 1961. p. cit. vol.H. Cercul de editură socialistă. Bucureşti. Glencoe Press. States and Social Revolutions. 1997. Jean Francois. Alain. p. Humanitas. M. 11 Edwards. 11. 382. Ni Marx. Sociologie generală. 16. Theories of Revolution. Polirom. Ordinea politică a societăţilor în schimbare. Gustave. 1970. 5 Huntington. The Stages of Economic Growts. Supple. 32 Marx. La crise de l’économie française à la fin de l’Ancien Régime et au début de la Révolution. 37. Paris. IV. nr. 2. p. Bucureşti. 1560-1660.. 8-9. p. How pople decide their Fate. 1963. op. p. 1965. Harry. C. nr..S. 1999. XXIII. p. A comparative Analysis of France. 21 Merton.J. 1. În: World Politics. 270-279. 1992.S. 1991. Editura politică. 9 Paret.). 19. P. În: History and Theory. 28 Ibidem. 34-35. p. 1972. 3 Deutsch. 1944. decembrie 1963. Iaşi. New York. nr. p. 1970. 16 Rostow. Otto. p. 9. 1945. 7. New York. Houghton Mifflin. Peter. Editura Humanitas.. Otto. 5990. p.D. James C. 7. În: Social Forces. Prefaţă. 30 Debray. În: History and Theory. 27 Le Bon.F. p. Commonwealth Address. Fr. p. Chalmer. 18 Labrousse. Gustave. op. 1965. Engels. 1963. ni Jésus. 29. 1920. În: American Sociological Review. Reformă sau revoluţie socială? Bucureşti.. 8 Eckstein. 15 Davis. Londra. New York. Le changement politique et la transformation des régimes. Calea spre socialism.. p. Bucureşti. În: Journal of Economic History. Polirom.. p. Aston (ed). M. Arthur W. Paris.. 1945. pp. Toronto. 20 Walzer. 38 Crane. p. nr. Régis. Johnson. 6 Revel. 40 Neumann. 19. Bucureşti. Cambridge University Press. (coord. februarie 1962. 17 Hobsbawm. Samuel P. Paris. P. 529-552. 39 Johnson. The Revolutionary process. 1966.VI. p.E. 13 Eckstein. 1964 şi On the Etiology of Internal War. Harry (ed. University of Chicago Press. 25 Arendt. 37 Bauer.. Sigmund. Revoluţia Franceză şi psihologia revoluţiilor. 35 Skcockpol.. 7. Rex. Prentice Hall. 1970. 10 Kramnik. 1.. 1963. Lawrence. Theda. Anatomy of Revolution. 19 Stone. Glencoe. R. Integral War. p. cit. vol. p. p. Princeton. III. Révolution dans la révolution et autres essais. The Natural History of Revolution. 13. Editura Anima. The Crisis of the Seventeenth Century. 11. p.. Rapid Growth as a Destabilizing Force. XXVIII. II. citat în Ch. XXVII. 24 Apud. În: Traité des sciences politiques. Bucureşti. 17-20. Karl. 1965 (1938). În: Conference Across a Continent.14-18. Olson. F. Calea spre socialism. E. Toward a Theory of Revolution. 1972. Crisis in Europe. 265.. p. Karl. Editions MSH. (1927). 4 Rouquie. Transitions et subordonations au capitalisme. Karl. 1985. 5-58. I. Puritanism as a Revolutionary Ideology. p. Karl W. op. Ralph. martie 1962. Internal War and pacification: The Vendée. 26 Ibidem. Michael L. Barry. Massachusetts University Press. Editura P. Chicago. The Experience of Economic Growts. Paris. 1993. 2 1 223 .D. 36 Kautsky. Princeton. Iaşi. p. 34 Ibidem. 601. 31 Ibidem. Laffont.

The Anatomy of Revolution. Ideea de revoluţie. On Revolution. p.. H. 1965. 43 Ralea. Brinton. Bucureşti.42 Crane. 224 . Editura Albatros. Mihai. Ventage Books. 1997. New York. VII-IX. Arendt. Penguin Books. 1965 (1938).

a Judecăţii de Apoi. Ideea că procedurile democratice. vor duce automat la soluţionarea tuturor problemelor. adică DEMOCRAŢIA. de obicei. ceea ce distinge un regim autocratic de un regim democratic echivalează cu o definiţie a contrario a democraţiei: „într-un sistem democratic nimeni nu poate să se desemneze pe el însuşi. Prăbuşirea regimurilor totalitare din sud-estul Europei în 1989 a echivalat cu sosirea timpului mesianic. nimeni nu se poate investi cu puterea de a guverna şi. Tocmai pentru că respinge principiul autocratic. În plus. Introducere. democraţia poate fi definită ca o formă de asociere politică în care scopurile guvernării sunt. nu există democraţie. şi realitatea trebuia să se supună ca o felină îmblânzită în faţa acestei voinţe magice. Democraţia este un regim politic „caracterizat prin lipsa puterii personale şi. Se părea că popoarele din această zonă. nimeni nu poate să-şi aroge o putere necondiţionată şi nelimitată“2. antropologice şi psihologice. dacă desemnarea conducătorilor nu emană dintr-un consens. I. Prin urmare. Atracţia exercitată de valorile democraţiei la popoarele care au cunoscut „beneficiile“ regimurilor dictatoriale are cauze profunde. atunci încrederea în perfecţionarea morală a omului. Din această perspectivă. în demnitatea eminentă a fiinţei sale se poate materializa numai într-un regim care promovează principiul egalităţii şanselor. determinate de întreaga comunitate în concordanţă cu procedurile şi regulile stabilite pentru participarea politică şi realizarea consensului. s-a răspândit cu o viteză direct proporţională cu persistenţa acestei mentalităţi magice despre politică. este libertatea. prin urmare. ca fiinţă raţională. în special. REGIMURILE DEMOCRATICE. norma democratică vrea ca puterea omului asupra omului să nu îi fie conferită decât de un altul. odată implementate. vor păşi într-o nouă eră a dreptăţii şi a fericirii. Nu există democraţie nici când consensul este simulat sau forţat căci nu există consens dacă cei care trebuie să subscrie la el nu sunt liberi să-şi exprime dezacordul şi dacă acordul nu rezultă dintr-o alegere liberă a democraţiei“1. un sistem axat pe un principiu: nimeni nu poate să se proclame conducător şi nimeni nu poate să deţină puterea într-o manieră irevocabilă sau cu titlu personal. al fraternităţii şi al participării la luarea în comun a deciziilor privind problemele de bază ale comunităţii.1.1. Era suficient să pronunţi Numele. Conceptul de democraţie. În aceeaşi 225 . eliberate de lunga noapte totalitară şi orbite de strălucirea valorilor democratice. 7. Dacă esenţa omului.CAPITOLUL 7 REGIMURILE POLITICE.

reprezintă mai mult sau mai puţin eficient voinţa comună. 3. a cultivării şi protejării personalităţii sale pe un principiu fratern decât pe unul diferenţial. 6. pentru ca un regim democratic să poată fi implementat. 226 . democraţia este o formă de guvernământ în care guvernarea de către cei mulţi este opusă guvernării de către unul singur – guvernarea de către popor fiind opusă guvernării de către tiran. 5. 5. 7.. realizată prin consens şi nu prin mijloace violente. cu mijloace directe sau indirecte – adică prin guvernarea populară directă sau prin instituţii reprezentative şi cu ce impact asupra teoriilor despre raportul mase-elite. Testul esenţial al oricărui guvern democratic constă în evidenţa că sursa autorităţii politice trebuie să fie şi să rămână întotdeauna în cadrul comunităţii şi nu la dispoziţia sau bunul plac al conducătorului: „O guvernare democratică a însemnat mereu una în care cetăţenii. periodic şi în forme stabilite pentru a numi sau revoca magistraţii şi pentru a promulga sau revoca legile prin care o comunitate este guvernată“3. Răspunsul dat la următoarele întrebări poate degaja configuraţia conceptului de democraţie: 1. în cadrul căror limite şi competenţe – ca aspect al problemei guvernării limitate sau nelimitate (. dintre libertate (drepturile individului. 4. 4. 2. în numele cărora scopuri – ca expresie a conflictului dintre individ şi comunitate sau. cine conduce – prin prisma diferitelor teorii despre natura umană şi despre cetăţenie.) şi al sferei adecvate de aplicare a guvernării democratice. 2. mai general. el trebuie să respecte următoarele principii: 1. drepturile omului) şi egalitate (dreptate socială). în ce condiţii şi sub ce constrângeri – ca formulare a problemei premiselor economice şi culturale ale democraţiei. incluzând aici structura de clasă a societăţii (dar şi alţi factori)4.. 3. Încrederea în posibilitatea schimbării sociale conştiente. Eliminarea privilegiilor speciale bazate pe merite inexistente sau pe exagerarea diferenţierii dintre indivizi. Ca produs al epocii moderne. Convingerea că valorile comunităţii trebuie repartizate între membrii ei cât mai repede şi cât mai egal posibil. dictator sau monarh absolut. Controlul popular al deciziilor politice prin alegeri periodice. Asigurarea demnităţii esenţiale a omului. sau un număr suficient dintre ei. Încrederea în perfecţionarea morală a umanităţii. Principiul majorităţii prevalează în luarea deciziilor când poziţiile membrilor Adunării sunt diferite. acţionează în mod liber.ordine de idei.

2. direct sau indirect. participarea la funcţiile politice cele mai modeste este. Nu există nici o cale de mijloc. După cum remarcă David Lane: „guvernul este astfel responsabil în faţa cetăţenilor de modul în care execută deciziile lor“5. printr-un act raţional consimţit. de exemplu. El adaugă: „este evident că singurul regim care poate răspunde la toate nevoile situaţiei sociale este cel în care participă tot poporul. Ei nu sunt decât comisarii ei. dimpotrivă. omul nu este cu adevărat liber decât în măsura în care participă în permanenţă la exprimarea voinţei generale: prin urmare. diversele acţiuni. departe de a trage foloase de pe urma pasivităţii şi apatiei acestora.7. determină ca omul să nu ia în consideraţie decât interesele sale personale sau familiale şi să se dezintereseze de binele public“7. În concluzie. el devine sclav. utilă“.1. teoriile clasice concep cetăţeanul ca pe o fiinţă raţională. Dar ei subliniază energic că omul se naşte liber şi că. trebuie. După John Stuart Mill. Unele teorii clasice ale democraţiei. mai ales. Orice lege pe care poporul în persoană nu a ratificat-o este nulă. Poporul englez crede că este liber. refuză să privilegieze viaţa privată în detrimentul vieţii publice şi al angajării în Cetate. insistă mai puţin asupra participării şi mai mult asupra reprezentării cetăţenilor. nici nu pot să fie reprezentanţii ei. După Jean Jacques Rousseau. Deputaţii poporului nu sunt. în consecinţă. 227 . Ei nu pot să conchidă nimic definitiv.. Modelul clasic nu operează o separare între viaţa publică şi viaţa privată a cetăţenilor şi. Ea constă în esenţă. Mill observă din acest punct de vedere că „satisfacţia personală a intereselor private . eliberată de dorinţele sale egoiste şi care deţine o putere de control pe care el o exercită în permanenţă. el nu mai este nimic“8. politizată. aceasta nu este o lege. el nu este decât în timpul alegerilor membrilor Parlamentului. activităţile lor de cetăţeni nelimitându-se numai la alegerile guvernanţilor lor. în voinţa generală şi voinţa nu se reprezintă deloc. precum cele ale lui Bentham sau ale lui Locke. de îndată ce ei sunt aleşi. să facă eforturi să le dezvolte calităţile morale şi conştiinţa politică6.. Modelul clasic al democraţiei presupune că oamenii participă la deciziile care îi interesează în calitate de actori raţionali. el nu poate consimţi la respectarea puterii politice la care el nu participă direct şi în permanenţă decât în măsura în care el aprobă prin intermediul acesteia. Autorul Contractului social consideră că „suveranitatea nu poate fi reprezentantă din acelaşi motiv pentru care ea nu poate fi înstrăinată. Modelul clasic al democraţiei. sistemul democratic nu este compatibil cu pasivitatea cetăţenilor în care guvernanţii. deci. Ea este aceeaşi sau ea este alta. oamenii nu trebuie să accepte să-şi înstrăineze libertatea lor abandonând puterea lor de decizie elitelor care ar pretinde să-i reprezinte. într-adevăr.

egal. În lipsa condiţiilor tehnice care să permită participarea corpului cetăţenesc la dezbaterea problemelor politice şi luarea deciziilor de interes naţional. voinţă care „nu există decât din momentul în care un act al reprezentanţilor a făcut să i se cunoască conţinutul.7. în calitate de titular unic al suveranităţii. democraţia reprezentativă presupune că organele reprezentative ale statului (Parlamentul) să fie alese prin vot universal. ale marilor aglomerări umane. adică de reprezentanţi ai întregii naţiuni. Prin urmare. să-şi manifeste voinţa în condiţiile epocii moderne. în doctrină s-a încetăţenit practica delegării acestei voinţe unor organisme care să o reprezinte pe o anumită perioadă. Această metamorfoză se împlineşte prin reprezentare“11. Dar cum poate poporul. Ea vizează autorizarea organelor reprezentative să spună ce vrea naţiunea. când democraţia directă caracterizată prin participarea cetăţenilor la dezbaterea trebuirilor publice. „una şi indivizibilă“. este definită astfel în doctrină: „manifestările de voinţă care emană de la anumiţi indivizi sau grupuri de indivizi au aceeaşi forţă şi produc aceleaşi efecte ca şi cum ele ar emana direct de la corpul cetăţenilor“10. 3. În aceste condiţii. Reprezentarea nu constă în a delega anumitor persoane puterea de a interpreta şi de a da curs voinţelor sau aspiraţiilor membrilor colectivităţii. direct şi secret de către toţi cetăţenii pentru a avea legitimitate. Mecanismele democraţiei reprezentative. pe baza încrederii poporului. Am văzut mai sus că suveranitatea poporului nu poate fi înstrăinată şi nici reprezentată şi că o lege care nu este aprobată de popor este nulă. nu ai alegătorilor dintr-o circumscripţie sau alta. „A reprezenta“ înseamnă a lua sau a 228 . parlamentarii „sunt investiţi cu un mandat reprezentativ. pentru ca acest acord de voinţă să se producă. După Georges Burdeau. implicând deci nu un transfer de voinţă. „trebuia ca persoane reale să formuleze o voinţă în care colectivitatea să se recunoască pe sine. cerinţa desemnării lor prin vot universal apare cu atât mai justificată“9. noţiunea de reprezentare care constituie placa turnantă a democraţiei clasice. a devenit un ideal îndepărtat al Greciei antice. cum se întâmplă. Pentru ca reprezentaţii să nu devină sclavii reprezentanţilor. cât o manieră de a fi a acestei puteri“. prin vot sau prin alte mijloace care să delege reprezentanţilor puterea de a statua în numele naţiunii. din nefericire. Prin urmare. Întrucât voinţa naţională. ci o declaraţie de voinţă. nicidecum o realitate sociologică palpabilă. sunt necesare procesele de legitimare.1. atribuindu-i-o naţiunii. „reprezentarea este mai puţin o procedură tehnică prin care se exprimă puterea poporului. Politologul francez vede rolul reprezentanţilor în acţiunea de a da formă şi substanţă voinţei naţionale. în zilele noastre. adică un act autonom de putere“12. este o convenţie sau o ipoteză de lucru.

În opinia lui Giovanni Sartori există şapte concepţii despre reprezentare: 1. l-au arbitrat.ţine locul altcuiva într-o anumită situaţie sau pentru un scop anume. nu este deloc aşa. iar amalgamul între principiul de decizie – majoritatea – şi principiul mai eminent al legitimităţii – suveranitatea globală sau unanimitatea – este abuziv. decât rodul întâmplării sau al manipulării“13. când. În aceste condiţii. intoxicarea. 2. este aceea a distribuirii reprezentanţilor în cadrul grupurilor care primesc reprezentarea. guvernanţii răspund în mod responsabil în faţa guvernaţilor: teoria reprezentării ca responsabilitate. Procedura care a precedat decizia este o condiţie a legitimităţii la fel de necesară ca şi principiul majoritar“14. Câţi de mulţi reprezentanţi ar putea fi recunoscuţi unui grup particular? Dar ce se întâmplă cu voinţa minorităţii în condiţiile în care voinţa majorităţii devine „voinţa generală“ şi se transformă în suveranitatea poporului? După unii specialişti „principiul voinţei majoritare“ ca expresie activă a conceptului de suveranitate populară. Prin urmare. procesul deliberativ poate suplini principiul majoritar şi înlocui deciziile reprezentanţilor dacă libera confruntare a părerilor privind soluţionarea problemelor reale pleacă de la masa de alegători şi de la organizaţiile ei de bază. deşi controversată. B. dezinformarea. Garanţia instituţională preconizată de Robert Dahl. nu este legitim în sine. de fapt. ca indicator al procesului de democratizare. 3. manipularea şi propaganda din timpul campaniilor electorale sau trucarea sondajelor de opinie fac ca informaţiile „libere şi corecte“ să devină cu totul altceva. Pe de altă parte. Guvernarea reprezentativă apare atunci când controlul asupra politicilor guvernamentale este în realitate exercitat de un organism reprezentativ. O problemă corelată. Pe de o parte. în definitiv. şi anume dreptul cetăţenilor la informarea liberă şi corectă. 229 . guvernanţii sunt agenţi sau delegaţi care urmează instrucţiuni: teoria reprezentării ca mandat. Minoritatea continuă să existe. el se bazează pe ficţiunea că viaţa majorităţii se impune ca şi cea a tuturor cetăţenilor. Manin consideră că voinţa majoritară devine legitimă numai dacă este constituită la terminarea unui proces deliberativ pe care toţi cetăţenii sau cel puţin cei care o doreau. Diferenţele dintre principiile reprezentării provin din dezacordul vizând grupurile care trebuie reprezentate. insuficienţa informării cetăţenilor face ca decizia majorităţii să nu fie. Pe de altă parte. poporul alege liber şi periodic un corp de reprezentanţi: teoria electorală a reprezentării. nu se justifică datorită transformărilor culturilor politice în culturi ale spectacolului. Toate schemele reprezentării au o trăsătură în comun şi anume reprezentarea poporului.

lipsa lor de participare politică ar contribui. de exemplu. teoria clasică a consensului devine compatibilă cu apatia politică a masei de cetăţeni şi permite abandonarea puterii în mâinile elitei competente care se angajează să conducă destinele Cetăţii. ca oglindă. Prin urmare. Robert Dahl susţine. noile teorii despre democraţie reactualizează teoria „consensului tacit“ elaborată de John Locke. Conform acesteia. 5. Slăbirea acestui unic mijloc de control care sunt alegerile nu afectează procesul de luare a deciziilor pentru buna funcţionare a unei societăţi democratice. noile teorii despre democraţie „nu ignoră importanţa absenteismului electoral care.4. Aceeaşi problematică este reluată de E. ei îşi dau în acelaşi timp consimţământul lor tacit la deciziile guvernanţilor15. Totodată. Shils în cadrul raportului Centru-Periferic din 230 . 7. Berelson sugerează că indivizii. paradoxal.2. într-un mod foarte particular. că „săracii şi cei care nu sunt educaţi se exclud ei înşişi prin pasivitatea lor politică“17.1. Astfel. poporul este în armonie c statul: teoria reprezentării ca idem sentire. DEMOCRAŢIA CONTEMPORANĂ. poporul participă în mod semnificativ la formarea deciziilor politice fundamentale: teoria participaţionistă a reprezentării. guvernanţii constituie un exponent reprezentativ al guvernaţilor: teoria reprezentării ca asemănare. Satisfacţiile psihologice pe care indivizii le au în cadrul grupurilor primare îi fac să se dezintereseze de deciziile politice importante luate la nivel central. puternic integraţi în grupurile primare şi ataşaţi afectiv de acestea. atinge categoriile sociale defavorizate“16. la bunul mers al sistemului democratic: „nu este exact că o rată de participare ridicată este întotdeauna în favoarea democraţiei“18. 7. Repunerea în cauză a modelului clasic al democraţiei pleacă de la constatarea apolitismului şi a ratelor scăzute de participare a cetăţenilor la viaţa politică. poporul aprobă deciziile guvernanţilor săi: teoria consensuală a reprezentării. Datorită faptului că aceste categorii sociale sunt incompetente. nu mai sunt preocupaţi de acţiunile politice centrale pe care le deleagă elitelor competente. autoritare şi lipsite de idealul democratic. Noile teorii despre democraţie. II. când oamenii acceptă să trăiască şi să muncească în cadrul unui sistem politic. 6. În cadrul noilor teorii despre democraţie autorii fac apel la grupurile primare pentru a demonstra funcţionarea unui sistem democratic chiar şi fără o participare puternică a cetăţenilor.

sistemul politic american care dezvoltă relaţia dintre mase şi elite în acţiunea politică. legitimitatea puterii lui fiind cea legal-raţională. Competenţa liderilor este aceea 231 . Mecanismele democraţiei clasice. Shils este conştient de eventualitatea unor fenomene conflictuale care pot apărea din interese fundamental opuse. Aceste teorii elitiste despre democraţie provin din mecanismele democraţiei instituţionale elaborate după al doilea război mondial. o cuprind. socialism şi democraţie apărută în 1942 şi considerată o Biblie a democraţiei moderne. de aceea. nu pot decât să limiteze eventualele conflicte care ar putea să apară în cursul procesului de luare a deciziilor. Conform acestuia. chiar dacă E. mai ales. „acest consens prezintă un caracter nonideologic“20. Centrul îi pare lipsit de orice dimensiune conflictuală. de această dată în deplină raţionalitate23. Prin urmare. acceptate de toţi şi beneficiind de indiferenţa unui mare număr de cetăţeni. Aceste conflicte se desfăşoară în final numai la Periferie. Datorită lipsei de interes pentru acţiunea politică şi de participare la desemnarea conducătorilor. nu s-au mai putut aplica la „societăţile complexe în care deciziile importante nu pot fi luate decât de specialişti şi. „metoda democratică este sistemul instituţional de luare a deciziilor politice. Aşadar. Aceste valori formează un consens care este anterior politicii. valorile şi instituţiile Centrului fiind. Conceptul de „democraţie instituţională“ a fost lansat de J. susţinută între alţii de Giovanni Sartori şi Robert Dahl. în care unii indivizi capătă puterea de a hotărî în legătură cu aceste decizii la sfârşitul unei lupte concurenţiale duse vizând voturile cetăţenilor“22. Aceeaşi viziune a democraţiei elitiste predomină şi în opera lui E. decât de cele ale Centrului. Shils: „indivizii se preocupă mai mult de problemele Periferiei. deciziile le iau elitele victorioase în lupta pentru cucerirea puterii. bazate pe reprezentare. A. adică de grupul lor primar în care sunt integraţi. Aşadar. pe care le lasă cu plăcere elitelor. din cauza naturii lor nonimediate şi politice. „Democraţia verticală“. poporul nu participă la luarea deciziilor. de către oamenii politici aleşi pe baza competenţei lor şi pentru care acţiunea politică a devenit o veritabilă profesie“21. elitele care ocupă Centrul sistemului politic pot promova propriile lor valori şi. o restrâng şi o condiţionează“19. Democraţia instituţională limitează participarea cetăţenilor numai la alegeri prin care aceştia acceptă să fie conduşi de cei pe care ei i-au ales. accentuează rolul elitelor şi al oamenilor politici profesionişti în luarea deciziilor importante: „Democraţia este sistemul politic în care poporul exercită suficient control pentru a fi capabil să schimbe conducători. Schumpeter în lucrarea: Capitalism. el nu poate decât să voteze. după el. dar nu destul de capabil pentru a şi guverna pe el însuşi“24. deoarece nu are caracter ideologic.

o critică a democraţiei majoritare şi a teoriilor elitiste şi oferă o interpretare alternativă a regimurilor democratice. înainte de toate şi mai ales. oricare ar fi circumstanţele. teoriile poliarhice presupun că regimurile politice pot şi trebuie să fie deosebite şi apreciate şi după amploarea în care ele realizează conducerea de către popor. teoria poliarhiei avansează. Ele nu sunt dominate de o elită coezivă. de consensul puternic care domneşte la nivelul elitelor. Ca şi teoriile elitiste. egalitatea politică şi consensul. deoarece elitele au acordul prealabil al masei pasive de cetăţeni. în modul democraţiei elitiste. Dahl. După Robert Dahl. procesul de democratizare impune trei condiţii şi opt garanţii. el subliniază caracterul factice al unei asemenea condiţii. teoriile poliarhiei arată că toate grupurile umane conţin tendinţe puternice spre dezvoltarea inegalităţilor şi spre apariţia conducătorilor puternici. Poliarhiile.care asigură eficienţa regimurilor democratice: „Eficienţa democraţiei depinde. poliarhiile (vezi mai jos) nu se pot menţine fără legitimarea votului universal. Acordul celorlalţi nu este necesar“27. pe care un guvern trebuie să el respecte dacă doreşte sincer instaurarea unui regim democratic: 232 . Dahl poliarhiile sunt un amestec de democraţie şi de conducere a elitelor. într-o poliarhie. „numai indivizii activi din punct de vedere politic trebuie să realizeze consensul. cu toate că ele conţin elemente democratice. de asemenea. Ca şi teoriile democratice. Aşadar. Pasivitatea cetăţenilor inactivi din punct de vedere politic este compensată.2. 7.2. remarcând faptul că. deşi în poliarhii elitele şi conducătorii ocupă poziţii puternice. de eficienţa şi de priceperea conducătorilor ei“25. deoarece elitele iau deciziile cu atât mai uşor cu cât ratele de participare sunt mai scăzute. Şi în timp ce asimilează aceste prezumţii din ambele abordări. În concepţia lui R. Deşi în modelul democratic propus de R. Dar cum se realizează consensul şi legitimitatea fără întrunirea sufragiilor majorităţii? Este vorba de o reprezentare in abstracto deoarece tăcerea şi pasivitatea cetăţenilor nu înseamnă că aceştia dispar din sistemul politic sau că problemele lor nu ajung la autorităţi spre a fi soluţionate. în momentul luării deciziilor importante. democraţia elitistă nu presupune o participare masivă a cetăţenilor. În condiţiile apatiei politice contemporane şi al interesului scăzut pentru politică din partea maselor Robert Dahl vede în democraţie „ un sistem de lucrare a deciziilor în care conducătorii sunt mai mult sau mai puţin dispuşi să ţină seama de dorinţele guvernanţilor şi care poate funcţiona cu un slab nivel de participare a cetăţenilor“26. Acestea nu reprezintă democraţii în sensul ideal al termenului.

oligarhia concurenţială (care îl neagă pe primul. dar îl acordă pe cel de-al doilea). Dominaţia cabinetului. Guvernul să cântărească preferinţele fără părtinire.A) Condiţii pentru receptivitatea preferinţelor cetăţenilor. Dreptul de vot. 5. Sistemul bipartidist. Concentrarea puterii executive în cabinete monocolore şi cu majoritate simplă. precum şi continuum-ul în care se situează şi evoluează regimurile „reale“.3. Surse alternative de informare. fără a face discriminări în funcţie de conţinutul sau sursa preferinţei. Astfel. 2. 1. 7. A. Eligibilitatea pentru funcţii publice. De a-şi formula preferinţele. Noua Zeelandă şi Barbados. De a face cunoscute aceste preferinţe celorlalţi cetăţeni şi guvernului prin acţiuni individuale şi colective. 3. Libertatea de expresie. 3. Alegeri libere şi corecte. şi poliarhia (care le garantează în cel mai înalt grad posibil pe ambele)29. 5. Dreptul liderilor politici de a concura pentru voturi. dar îl neagă pe cel de-al doilea). 7. Cele trei condiţii esenţiale şi cele opt garanţii instituţionale sugerează cele două dimensiuni majore ale procesului de democratizare: creşterea capacităţii de contestare publică a guvernării şi creşterea capacităţii politice de participare a cetăţenilor. 6. Forme şi modele ale democraţiei contemporane. hegemonia cuprinzătoare (care îl acordă pe primul. B. cât şi cel de contestare).2. Are următoarele caracteristici: 1. 2. 4. a. 8. Modelul majoritar(ist) sau modelul Westminster are ca trăsătură fundamentală existenţa unui executiv puternic şi se întâlneşte în trei ţări: Marea Britanie. 3. Libertatea de a crea şi adera la organizaţii. 233 . 2. cele patru tipuri ideale sunt: hegemonia închisă (care limitează atât dreptul de participare. 1. „Binomul participare–contestare îl ajută pe Dahl să definească cele patru tipuri „ideale“ de regimuri. Instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de voturi şi de alte forme de exprimare a preferinţelor28. Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin. Garanţii.

b) Dimensiunea federal – unitar. 8. Modelul consensualist. 7. Sistemul electoral majoritar şi disproporţional. 10. dispuse pe două dimensiuni: a) dimensiunea executiv – sisteme de partide. 5. Guvernare centralizată şi unitară versus guvernare descentralizată şi federală. 1. Corporatismul grupurilor de interese. 7. Flexibilitate constituţională. Banca centrală controlată de executiv30. Reprezentarea proporţională. Rigiditatea constituţională. 234 . Concentrare a puterii executive în cabinete majoritare monocolore contra împărţire a puterii executive în cabinete largi multipatidiste. Guvernare federală şi descentralizată. contra sistem coordonat şi „cooperatist“. 3. 4. 6. 1. 10. a) Dimensiunea executiv – sisteme de partide. Bicameralismul puternic. 5. 9. Guvernare centralizată şi unitară. b) dimensiunea federal – unitar. 1. Sistemul multipartidist. Pluralismul grupurilor de interese. 9. 8. Independenţa băncii centrale31. 2.4. Echilibrul puterii între executiv şi legislativ. Relaţii legislative – executive în care executivul este dominant contra echilibru al puterii între executiv şi legislativ. Sistem bipartidist contra sistem multipartidist. Concentrarea puterii legislative într-un legislativ unicameral. 2. 6. Între aceste două modele vor exista 10 diferenţe. 5. Sistem pluralist al grupurilor de interese. Concentrare a puterii legislative între două camere cu puteri egale. 3. 2. Controlul constituţional. Absenţa controlului constituţional. al cărui scop este compromisul şi concertarea. B. Sistem electoral majoritar şi disproporţional contra reprezentare proporţională. dar constituite diferit. Împărţirea puterii executive în cabinete de coaliţie. 4. competiţie deschisă tuturor.

Se caracterizează prin analiza procesului de democratizare în Lumea a Treia în general. Într-adevăr. în 235 . Taiwan.. M. Sistem în care legislativele au ultimul cuvânt în privinţa constituţionalităţii propriei legislaţii contra sistem în care legile sunt subiect al controlului constituţional de către curţi constituţionale sau supreme. Constituţii flexibile care pot fi amendate de majorităţi simple contra constituţii rigide care pot fi modificate numai de către majorităţi extraordinare. Lipset în studiul: „O analiză comparativă a cerinţelor sociale ale democraţiei“. Lipset şi Max Lernan la sfârşitul anilor ’60 după care „cât o ţară este mai bogată cu atât ea are şanse mai mari să cunoască o democraţie durabilă“33. dezvoltarea democraţiei este funcţie de raportul dintre sistemele politice şi condiţiile structurale ale creşterii economice şi modernizării: alfabetizare. jocul forţelor istorice şi culturale. „noile democraţii“ sunt democraţiile pe cale de a se edifica în contextul politic al unui proces de tranziţie care conţine elemente importante ale unui trecut autoritar. Aceeaşi idee este reluată de S. Particularităţile naţionale. Două idei de bază conturează acest curent în studierea democraţiilor contemporane: 1. a autorităţii guvernamentale şi. la acceptarea regulilor jocului democratic ca element al sistemului politic“34. Relaţia dintre dezvoltarea economică şi democratizare trebuie să fie una mediată şi completată cu alte paradigme explicative. „Pentru ca o democraţie să se poată menţine şi afirma trebuie ca procedurile şi normele aplicate de noile structuri democratice (. pot grăbi sau influenţa procesele de democratizare în multe ţări şi în orice moment al istoriei lor recente. multe elemente ale procesului de democratizare pledează în favoarea ipotezei formulate de S.) să facă proba eficienţei lor. „Democraţiile noi“ sau „democraţia delegativă“. în multe ţări (Brazilia.. prin urmare. O eficienţă durabilă contribuie la fondarea legitimităţii. Coreea de Sud. Altfel nu s-a putea explica de ce în deceniile 5 şi 6 ale secolului XX.. Însă democratizarea nu este doar rezultatul dezvoltării economice.3.) existau elemente ale regimurilor autoritare. Ele se constituie şi într-un climat de criză economică şi socială care accentuează impactul unor foarte mari inegalităţi care apar.2. 2. M. 5. Chile etc. ceea ce presupune în general mai multe căi de progres economic continuu. urbanizare. creşterea produsului intern brut etc. în America Latină în special (unde au existat sau există încă regimuri militare).4. Ele capătă o formă instituţionalizată particulară care pune accentul pe delegare (mai mult decât pe reprezentare sau participare). Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra bănci centrale independente32. 4. 7. Spania.

Întrucât bogăţia celor trei state este relativ recentă. Emiratele Arabe Unite şi Singapore. Totodată.ciuda unor rezultate economice remarcabile. Acestea din urmă se presupune că vor conduce firesc la egalitatea politică dacă instituţiile şi comportamentele democratice au cele mai mari şanse de a se răspândi în societăţile care sunt cele mai egalitare şi în alte privinţe. Una din cauzele asimetriei ar fi că exportul ţărilor nu creează „aceleaşi efecte în politica internă ca bogăţia datorită muncii productive în întreaga societate“36. şi acţiunea politică asupra factorilor socio-economici nu trebuie subestimată deoarece „creşterea economică şi o repartiţie mai egală a venitului trebuie să fie considerate ca produse ale proceselor democratice mai curând decât condiţiile lor“35. nu fusese niciodată implementată în ţările în discuţie.: Kuweitul. marcând debutul unui val istoric care urma să se încheie prin schimbările politice intervenite în Europa de Est (în 1989) şi în Uniunea Sovietică în 1991. Spania este răsturnarea dictatorilor şi pregătirea căii spre instaurarea unei democraţii care. 236 . primul în Portugalia cu „revoluţia garoafelor“ din 1974. C. Această ipoteză se verifică pe exemplul a trei ţări exportatoare de petrol din cadrul O. În ce priveşte problema raportului dintre democraţie şi repartiţia internă a venitului în anii ’80 în studii se subliniază că cele mai bune date de care autorii au dispus nu confirmă existenţa unei legături între poliarhie şi o repartiţie mai egalitară a veniturilor. Polonia. autorii consideră că nu îşi va exercita efectele sale asupra politicii decât pe termen lung. pentru explicarea acesteia ar trebui introduşi şi alţi indicatori economico-sociali privind nivelul de trai în analiza comparativă a regimurilor democratice pentru a măsura impactul dezvoltării economice asupra proceselor de democratizare: puterea de cumpărare. Studiile efectuate pe 49 de ţări în cadrul proiectului din 1990 şi 1991 privind răspândirea valorilor în lume arată că „partizanii democraţiei sunt astăzi mai numeroşi chiar acolo unde inegalitatea este extremă şi unde ea a devenit cronică în ultimele decenii“37. În plus. E. Trăsătura comună a acestui regim politic actual în ţări atât de diverse precum Brazilia. atât pentru Singapore cât şi pentru Kuweit şi Emiratele Arabe Unite autoritarismul dominant de mult timp în regiunile vecine ar condiţiona puternic valorile cetăţenilor lor şi structura lor politică. Aceste studii sunt foarte utile deoarece arată cum concep cetăţenii din diferite ţări rolurile respective ale egalitarismului şi ale şanselor oferite fiecăruia. Francisco C. Deşi PNB pe cap de locuitor rămâne „principala variabilă explicativă“ a democratizării. D. Weffort defineşte „democraţiile noi“ regimurile democratice care şi-au făcut apariţia după anii ’70. costul vieţii şi mai ales egalitatea economică şi social. istoric.

Al doilea ansamblu de elemente vizează conducătorii (şi instituţiile care le sunt asociate)“39. Ceea ce este indispensabil oricărei democraţii. unele din sistemele reprezentative cele mai moderne sunt combinate cu mecanisme de participare directă şi/sau mecanisme corporatiste. vechi sau noi. de un gen particular. În primul rând. În anumite ţări. Eşecurile „vechilor democraţii“ ar trebui să constituie un semnal de alarmă pentru conducătorii actualelor regimuri de tranziţie spre democraţie. instabile politic şi fragile din punct de vedere instituţional. este existenţa unui ţesut solid de relaţii şi instituţii politice. băncile de stat şi alte întreprinderi publice. Printre aceste elemente. „Noile democraţii“ sunt regimuri hibride deoarece tranziţia a impus amestecul de instituţii democratice şi de elemente importante moştenite dintr-un trecut autoritar recent. majoritatea regimurilor politice fiind. ca şi toate felurile de instituţii care au rolul de a interveni în economie care afirmă prioritatea executivului asupra parlamentului şi asigură subordonarea asociaţiilor societăţii civile la aparatul de stat. regimul prezidenţial şi procedurile de stil parlamentar sunt atât de strâns amestecate încât este dificil de determinat dacă ne aflăm în prezenţa unui sistem parlamentar modificat sau a unui sistem prezidenţial modificat38. se găseşte mai întâi continuitatea relativă structurilor de stat moştenite de la regimul autoritar anterior şi apoi menţinerea relativă a conducătorilor apăruţi în regimul precedent (se poate astfel vorbi de „conversiunea ideologică“ la valorile democraţiei). De fapt. aceste eşecuri istorice dau de gândit că unele slăbiciuni constatate astăzi în noile democraţii – pot exista chiar într-o democraţie consolidată. cel puţin într-o anumită măsură. supunând astfel ţara ciclului „regim autoritar – tranziţie – regim democratic“. Dacă acest ţesut este prost întreţinut de conducători 237 . încă insuficient consolidate. Brazilia. în anii ’80 ea a oferit o multitudine de exemple de „noi democraţii“: Argentina. Ţinând cont de conjunctura istorică mondială. „Eşecul experienţelor trecute este relevant şi pentru un alt aspect: experienţa istorică a „vechilor democraţii. Astfel Chile este în regiune exemplul cel mai vizibil al unei democraţii consolidate care a falimentat într-un moment al istoriei sale. o comparaţie cu ţările Europei de Est este nu numai de dorit dar şi inevitabilă. Noile democraţii sunt „regimuri hibride“. Peru şi Guatemala fiind considerate modele ale genului. hibride.În deceniile ‘60–‘70 America Latină a oferit numeroase exemple de regimuri autoritare. ca şi responsabilitatea conducătorilor de reafirmare a acestor instituţii şi de a asigura buna lor funcţionare în situaţii de criză. Primul ansamblu de elemente vizează instituţiile precum forţele armate (inclusiv uneori serviciile de informaţii).

reparat şi reconstruit de conducătorii democraţi şi competenţi. „tensiunea politică între societatea civilă şi stat duce deseori la interpretări divergente asupra situaţiilor hibride“42. actorii implicaţi în situaţii hibride pot să vadă în ele fie un handicap potenţial. iar guvernul ales în mod democratic a creat noi posturi în aparatul administrativ pentru sutele de funcţionari superiori din vechiul regim 238 . o noţiune generală a democraţiei – în jurul acestei tendinţe centrale intervin obligatoriu variante“41. consolidarea lor implică mai mult decât simpla restauraţie a unui regim democratic precedent. Grila democratică ar fi dată de autonomia societăţii civile în raport cu aparatul de stat. După împrejurări. În Chile. Acest unghi de analiză este crucial pentru evaluarea perspectivelor de consolidare a democraţiilor noi“40. prin restricţii constituţionale şi printr-o structură sindicală oficială şi un „impozit sindical“ colectat de stat în scopul specific de a finanţa activităţile sindicatelor. Acesta din urmă se caracterizează printr-un ansamblu specific de instituţii juridice. În plus. „Chiar dacă considerăm drept cucerită experienţa unui nucleu central ireductibil – în ocurenţă. ceea ce a făcut ca tensiunile dintre constrângerile impuse de stat şi presiunile exercitate de sindicate să persiste. fie o forţă potenţială pentru democraţie. în comparaţie cu dictaturile totalitare pe care leau răsturnat. Un alt tip de situaţie hibridă se produce în ţările în care instituţiile politice sunt incapabile să supună pe militari autorităţii civile. Cazul Braziliei este tipic pentru America Latină: subordonarea istorică a sindicatelor faţă de stat a persistat de-a lungul perioadelor democraţiei populiste (1945– 1964) şi a noii democraţii (1984). Chiar Constituţia braziliană din 1988. de asemenea. Dacă „noile democraţii“ sunt democraţii pe cale de a se naşte. a păstrat majoritatea acestor instituţii cu caracter minoritar. ceea ce nu este un lucru frecvent. Cazurile de „renaştere“ a unui regim democratic sunt excepţionale în istorie. reducând autonomia unui grup particular al societăţii civile în raport cu statul. în ciuda deschiderii ei democratice. dar idea de „democraţii noi“ presupune un anumit relativism cultural şi o anumită deschidere intelectuală. Regimurile hibride trebuie să fie considerate ca o victorie a democraţiei. generalul Pinochet a rămas comandantul suprem al forţelor armate. destinat să controleze sindicatele şi muncitorii. În materie de democraţie regula istorică este schimbarea. Această subordonare s-ar caracteriza nu numai printr-un comportament de dependenţă a muncitorilor faţă de stat dar şi prin constrângeri instituţionale care rezultă din structura complexă edificată după 1945 pentru a conserva moştenirea dictaturii Statului Nou (Estado Novo) (1937–1945).antidemocratici (sau incompetenţi) el poate fi. Conceptul de democraţie reclamă un conţinut general şi limite stricte.

specifice tehnicilor 239 . partidele şi elitele politice să fie reduse la un rol subordonat în raport cu executivul“43. fie ea recent convertită la valorile democratice ale perioadei de tranziţie. de asemenea. făcând un „joc“ personal sau partizan44. însă mai extinsă. Weffort constată că „majoritatea tranzacţiilor democratice au fost conduse de oameni care nu «s-au născut» democraţi. în sensul că procesele de democratizare antrenează adeseori situaţii foarte conflictuale. În această privinţă. chiar violente. prin extensie. este decretismul. „susceptibile să contribuie la consolidarea democraţiei politice în ansamblul său“46. sau recurgerea puterii executive din unele ţări la „măsuri de urgenţă“ ca mod obişnuit de guvernare. În această ordine de idei. chiar democraţi fiind. regula generală fiind personificată de Gorbaciov. ceea ce caracterizează supravieţuirea „noilor democraţii“ în condiţii de extremă inegalitate socială şi de polarizare a bogăţiilor. în 1990 guvernul Coller a emis în Brazilia 150 de astfel de decrete cu putere de lege. rolul conducătorilor în procesul de tranziţie democratică. adică într-o situaţie în care democraţia nu este consolidată. ci eficienţa prin care conducătorii acţionează la realizarea obiectivelor de interes general. În al doilea rând. Francisco C. şansele de consolidare democratică sunt cu atât mai mici cu cât conducătorii sunt mai autoritari.militar. Un element nu mai puţin important în consolidarea noilor democraţii şi a strategiilor de reformă instituţională îl reprezintă conducătorii politici. Weffort nu este opoziţia dintre continuitate şi ruptură cu trecutul istoric al clasei conducătoare. atât în America Latină cât şi în Europa de Est ar fi „mecanismele de ajustare“. trebuie să spunem. Tot o formă hibridă de democraţie. nu sunt conştienţi de rolul care le revine în consolidarea democraţiei sau dacă ei aparţin unei anumite grupări cu contururi imprecise. Havel în Cehoslovacia şi Walesa în Polonia sunt o excepţie în Est. Dacă se poate spune că democraţiile au apărut din conflict şi din violenţă. Decretismul este endemic în America Latină şi deformează doctrina constituţională. Elţîn şi mulţi alţii“45. Autorul atrage atenţia că existenţa regimurilor şi formelor de conducere hibride reprezintă un element de dificultate. Şansele consolidării democratice sunt cu atât mai mari cu cât conducătorii sunt conştienţi de rolul lor democratic. În al patrulea rând. este şi mai mare. În dezacord cu ideea că progresul spre libertate şi participare populară este o tendinţă generală. „Aceste practici de «guvernare prin decret» fac ca parlamentul şi. în loc să numească oameni noi pe posturile corespunzătoare. lineară şi facilă. că majoritatea conducătorilor lor a apărut din dictatură. În al treilea rând. şansele nu sunt mai mari dacă conducătorii. Problema esenţială pentru Francisco C.

Aceste democraţii ar fi slabe pentru că deciziile luate în numele lor acoperă centrele de putere moştenite de la fostele state totalitare. însoţite de un sentiment de frustrare şi de neîncredere în noile democraţii. prin urmare. structurată piramidal. ar fi fost nevoie de mai multă reprezentare şi participare.). indiferent de originea clasei conducătoare. Drepturile politice din secolul al XIX-lea reflectau puterea economică a unei minorităţi. Ceea ce contribuie la exacerbarea sentimentului de frustrare în America Latină este faptul că noile democraţii apar aproape ca un lucru nedorit (.2. democraţia liberală din secolul trecut era o democraţie cenzitară. 7. Nevoia de reforme şi de schimbare substanţiale în politica socio-economică ar putea să confere un „sens“. iar. ar viza locul excesiv acordat delegării în cazuri în care. Democraţia socială şi economică.5. apatia politică. dimpotrivă. mai curând decât raporturile dintre parlamentari şi partide. un „conţinut“ şi. democraţiile reprezentative sunt un amestec de reprezentare. schimbarea de paradigmă în ştiinţele despre societate. „majoritatea noilor democraţii latino-americane par să aibă cel puţin un punct comun cu democraţiile europene moderne: omniprezenţa disperării. delegare. alienarea şi declinul participării. De aceea. o anumită soliditate noilor democraţii. de participare directă şi de alte forme de mediere între interese. Astfel că „o caracteristică majoră a generalizării democraţiei în lumea a Doua şi a Treia în deceniile ‘80–’90 este ruptura dintre democraţia ca mişcare şi democraţia ca regim. Prima limită care s-a relevat şi a trebuit să fie depăşită a fost sfera îngustă de reprezentare a intereselor în instanţele puterii politice. Critica structurilor democratice noi..democratice de delegare a celor meniţi să conducă. şi diagnosticul pus viitorului noilor democraţii este funcţie de capacitatea lor de a satisface nevoile economiei şi ale societăţii. Evoluţia democraţiei politice a dezvăluit contradicţiile şi limitele sale istorice. alegerile de tip plebiscitar şi clientelismul electoral. Are la bază următoarele premise: accederea Stângii la guvernare în multe ţări dezvoltate.. trăsăturile dominante ale democraţiei delegative sunt exercitarea personală a puterii. De aici dezamăgirea. Dar în epoca noastră. a sfârşitului iluziilor privind viitorul democraţiei. Într-o manieră generală. Or. forţa sa de reprezentare fiind direct 240 . Sentimentul general este că ele au eşuat pe frontul reformelor sociale şi economice reclamate anterior de mişcările democratice“47. prin urmare. mai ales după al doilea război mondial: monopolul reprezentării acordat de stat diferitelor grupări socio-profesionale: extinderea democraţiei participative la sectoarele şi segmentele vieţii economice nereprezentate mai înainte.

cucerind majoritatea parlamentară. proletariatul.proporţională cu mărimea proprietăţii. Din acţiunea conjugată a acestora va apărea pe scena vieţii politice un nou actor. Odată cu cucerirea majorităţii parlamentare. au deschis democraţiei politice noi direcţii (economice. partidul putea să-şi aplice programul său de schimbare socială. 241 . totodată.) cu posibilitatea realizării unei mai mari egalităţi a şanselor. Acest principiu al acţiunii politice colective se deosebeşte de simpla agregare a unor indivizi egali şi independenţi formal: „coeziunea lor (a partidelor muncitoreşti – n. Ideea de democraţie socială ca regim politic a primit un stimulent puternic din partea partidelor social-democratice care. n. Deschiderea democraţiei politice spre alte forme de agregare a intereselor a evoluat odată cu procesele de modernizare economică. culturale. sperându-se în soluţionarea acestor conflicte prin competiţia electorală. respectând. Credinţa că acţiunea parlamentară putea fi o formă eficientă a schimbării sociale a contribuit la ideea că conflictele de clasă puteau fi soluţionate fără recurgerea la violenţa acţiunilor revoluţionare şi la greva generală. Cu atât mai mult cu cât partidele muncitoreşti au fost de la început organizaţii puternic structurate. având în industrializare şi urbanizare cei doi piloni de bază ai ei. Prin adoptarea solidară a unor interese comune mişcarea muncitorească introduce principiul acţiunii colective în instanţele parlamentare.) este asigurată în acelaşi timp de unitatea unui proiect politic. a cărei luptă pentru drepturi şi libertăţi politice va marca decisiv evoluţia democraţiei politice prin orientarea formei sale parlamentare şi spre reprezentarea altor interese. acela de a reprezenta interesele clasei lor în arena privilegiată a formării voinţei naţionale. care regrupează cetăţeni în jurul programului unui partid diferit de simpla asociere electorală. pe baza mandatului imperativ. Prin pătrunderea în parlament a reprezentanţilor partidelor clasei muncitoare ei devin exponenţii intereselor unei clase şi a unor categorii sociale defavorizate. cerând deputaţilor o disciplină strictă de vot în cadrul parlamentului. industriale etc. drepturile politice ale minorităţii. dar şi de comunitatea unei poziţii sociale concrete. în ultima instanţă. Opţiunea partidelor muncitoreşti pentru democraţia parlamentară a permis într-o măsură transferul conflictelor social-economice din sfera societăţii civile în cadrul instituţiilor politice reprezentative. ele se bazează pe o solidaritate de fapt şi nu numai pe o agregare de tip contractual“48. Din momentul în care partidele clasei muncitoare au câştigat locuri în Parlamentele naţionale. actul de a vota devenea şi un mijloc de reprezentare a unor interese sociale diferite de cele ale proprietarilor.

Riscul real al pierderii credibilităţii valorilor democraţiei liberale a dus la necesitatea unei adaptări a acesteia la evoluţia tot mai complexă a societăţii lor dezvoltate. Sub influenţa consecinţelor marii crize economice dintre anii 1929–1933 se conturează şi ideea că democraţia trebuie extinsă specific şi în sfera relaţiilor de muncă din întreprinderi. Începând cu perioada New-Deal-ului se poate constata o anumită evoluţie a democraţiei liberale. în modalităţi foarte diferite. Reprezentarea pur politică a cetăţenilor în corpul legislativ este completată astfel prin crearea unor instituţii ale reprezentării intereselor specifice diverselor grupuri sociale sau socio-profesionale. Articularea intereselor specifice are loc în cadrul unui proces de 242 . Pe lângă liberty of a apărut şi liberty from: eliberarea de teamă şi eliberarea de nevoi. a reprezentanţilor grupurilor de interes la elaborarea deciziilor de interes comun. să revendice dreptul de a se implica în organizarea proceselor productive şi economice ale întreprinderilor. cu consultarea şi participarea. libertatea nu mai poate fi redusă doar la libertatea de conştiinţă şi de acţiune.Perioada primelor decenii ale secolului al XX-lea şi apoi perioada interbelică a fragilizat profund democraţia liberală în plan civic şi politic. Democraţia poate împleti funcţionarea instituţiilor reprezentative. deoarece exprimarea intereselor generale (publice) ale statului presupun şi obţinerea unui cât mai larg consum social. în sensul că a evidenţiat limitele sociale şi de clasă ale manifestării unor drepturi şi libertăţi civice. prin instituirea formelor de parteneriat social. Tot acum începe să-şi facă loc ideea că democraţia trebuie să includă şi revendicarea instituţionalizării consultărilor dintre principalii actori economici şi politici. Sindicatele încep. Ideea democraţiei sociale se conturează astfel treptat prin îmbogăţirea mecanismelor democraţiei parlamentare cu cele care să favorizeze agregarea interesului public sau general şi prin exprimarea directă a organizaţiilor sociale şi economice. Medierile şi realizarea unor compromisuri necesare între actorii sociali tind să completeze mecanismele decizionale ale democraţiei parlamentare. prin care se asigură guvernarea majorităţii. odată cu diversificarea rolului statului ca instrument de echilibru şi compromis între diferite interese ale grupurilor şi categoriilor sociale. în unele ţări. Criza economică din anii 1929–1933 şi apariţia regimurilor totalitare au avut pentru democraţia liberală valoarea unui eveniment–şoc. „Parteneriatul social“ din Austria (1957) şi „Acţiunea concertată“ din Germania (1957). fără a înlocui însă principiul majorităţii electorale. Revelatoare în acest sens sunt instituţiile „păcii sociale“ iniţiate în Suedia prin acordurile de la Saltsjobadem din 1936. După cum statul nu mai poate fi redus la funcţia de „paznic de noapte“ al societăţii.

Deschiderea democraţiei politice spre alte forme de agregare a intereselor în cadrul vieţii sociale a evoluat odată cu diversificarea funcţiilor statului. unde aria reprezentării proporţionale a unor segmente restrânse ale populaţiei era dispusă piramidal. „relativ autonom“ deoarece. agregarea intereselor intergrupuri la nivel naţional „trebuie să se efectueze în mod necesar prin negocieri la nivelul elitelor“49. extinderea ariei de aplicare a democraţiei conduce spre democraţia socială. Concomitent. realizării unui cadru de stabilitate socială. omogenă. democraţia socială a făcut. fără să abandoneze principiile de bază ale democraţiei politice. el însuşi supus la un adevărat „proces de colonizare“ în structurile sale de către 243 . majoritar a oferit un teren favorabil pentru dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. Prin urmare. Aceste instituţii conţin premisele favorabile depăşirii tensiunilor sociale şi conflictelor de muncă. poporul nu se mai reduce la o minoritate de cetăţeni calificaţi să guverneze în numele Binelui Public. acest pluralism al grupurilor de interese va evolua spre formarea de instituţii ireversibile cum ar fi: economia mixtă şi parteneriatul social. „Principiul naţionalităţilor“ al preşedintelui american W. Pe linia dezvoltării instituţionale a democraţiei reprezentative. În raport cu democraţia din perioada liberalismului clasic. În plus. posibilitatea aplicării acestor principii pentru un număr mult mai mare de cetăţeni. în funcţie de avere şi studii. din deschiderea ei spre societatea civilă. formarea statelor naţionale pe un nucleu etnic. asociativă. adică a acelora care în fond reprezintă grupul. Ea nu restrânge democraţia politică şi nu goleşte de conţinut mecanismul reprezentării ci evită transformarea statului într-un instrument al unor grupuri financiar-bancare sau de altă natură. ci o comunitate organică. sinteză între democraţia politică şi democraţia directă. Dar. voinţa majorităţii putea să articuleze mult mai eficient ideea de Bine Public ca o sinteză a intereselor particulare. pe socializarea solidară a intereselor comune. În sistemele politice pluraliste exprimarea şi manifestarea diverselor grupuri socioprofesionale asigură buna funcţionare şi echilibrul democraţiei.negociere dintre elitele şi membrii grupului. Wilson se baza pe omogenitatea de voinţă a majorităţilor şi. Prin intermediul reprezentării proporţionale. al cărui principiu asociativ deriva nu dintr-un contact de asociere iluzorie ci din legăturile solidare impuse de armonizarea intereselor individuale în cadrul interesului general. în consecinţă. democraţia socială se caracterizează tocmai prin umplerea cu substanţă socială a acestor drepturi politice într-un grad relativ autonom faţă de mecanismele democraţiei clasice. „întrucât nici un grup nu este majoritar“. Spunem. el însuşi factor stimulativ al obţinerii performanţelor economice şi al extinderii posibilităţilor de satisfacere a drepturilor şi intereselor.

ca aritmetica numărului. de altminteri corelate. Primul principiu implică separarea societăţii civile de cea politică. Sub influenţa acestei concepţii libertatea nu mai vizează doar spaţiul de acţiune al unui individ izolat şi abstract. prin alegeri. securitate socială. ci individului i se vor recunoaşte şi alte libertăţi decât cele politice: eliberarea de teamă. ci ca expresia ei etico-juridică. democraţia nu mai poate fiinţa numai prin faptul că cetăţenii au posibilitatea. În primul rând. de nevoi. ca în doctrina liberală. O altă caracteristică a democraţiei sociale este că ea antrenează o extindere a mecanismelor reprezentării prin care „voinţa generală“ nu se va mai exprima numai prin votul majorităţilor ci din ce în ce mai mult prin negocieri purtate cu reprezentanţii grupurilor sociale şi socio–profesionale. utilităţile. pe două principii. negarea luptei de clasă“50. inegalităţile reale existente între indivizi şi în particular. Legitimitatea democraţiei sociale în societăţile contemporane se bazează pe teoria relaţionistă a statului. Reprezentarea pur politică a cetăţenilor în corpul legislativ este completată prin reprezentarea intereselor sociale. diferit de simpla agregare a unor indivizi egali şi independenţi formal: „Democraţia liberală se bazează. între indivizii care populează comunitatea politică trebuie să existe relaţii de interacţiune şi de solidaritate: justiţia. reuniţi pur şi simplu în afara unei legi pe care ei înşişi şi-au dat-o. Instituţiile politice ale statului sunt puse în slujba societăţii civile prin transferul unor prerogative ale puterii politice la diferite paliere ale societăţii civile. Statul nu mai apare ca fiind exterior societăţii civile. Credinţa că democraţia parlamentară va contribui la soluţionarea conflictelor de clasă fără să recurgă la violenţa acţiunilor revendicative a dus la afirmarea principiului asociativ în viaţa politică. teoria relaţională consideră că între aceste substanţe primare. 244 . diferenţele economice nu sunt luate în consideraţie în participarea la deciziile politice. ordinea publică. în al doilea rând. societatea este compusă din indivizi independenţi şi egali în drepturi. Spre deosebire de teoriile contractualiste şi jusnaturaliste care au impus concepţia substanţială despre stat (statul văzut ca persoană). fiecare din acestea sunt prevăzute cu mijloace necesare pentru a le exercita. garantarea drepturilor economice şi sociale.interesele noilor forţe sociale care nu se bucurau de o mediere adecvată a lor în logica reprezentării. să desemneze pe deţinătorii puterii. odată cu invadarea noilor actori sociali au pus într-o altă lumină raportul dintre stat şi societatea civilă. iar votul devine un mijloc de revendicare a intereselor sociale. În condiţiile exploziei unor multitudini de interese şi revendicări. Jocul electoral nu mai poate să se prezinte independent de realitatea socială. al doilea. Această tendinţă de diversificare a funcţiilor sale şi de creştere a rolului său. la origini.

Dar cum se poate vorbi de comunitatea intereselor şi de realizarea unui ideal colectiv atâta vreme cât cucerirea majorităţii nu este posibilă. În consecinţă. ci perfecţionarea lor. chiar inevitabilă. compromisul ajută mecanismele decizionale. De aceea. După cum principiul majoritar nu poate fi ipostaziat în expresia interesului general deoarece ar însemna să admitem că interesul majorităţii primează asupra celui al minorităţii sau interesele de grup primează asupra celor individuale.Multiplicarea revendicărilor a evidenţiat slăbiciunile reprezentării politice şi a partidelor în articularea intereselor majore ale diferitelor grupuri socio-profesionale.. În cadrul democraţiei sociale indivizii concurează între ei pentru a influenţa procesele de luare a deciziilor şi deoarece puterea economică. la fel cum cucerirea majorităţii în democraţia politică înseamnă premisa esenţială a reprezentării unui ideal colectiv.). pentru reprezentarea unui interes solidar ele presupun consensul. reprezentarea ei nu este mai puţin importantă decât oricare alta. de grup etc. În diferitele sale ipostaze (economică.. industrială. în condiţiile în care partidele şi parlamentele nu le mai pot articula în voinţă politică. Armonizarea şi concentrarea acestor interese au arătat fisurile formelor de control ale instituţiilor democratice tradiţionale. considerată că are un rol determinant. a ordinii democratice. competiţia şi conflictele de la baza grupurilor determină ca interesul acestora să fie mediate de reprezentanţii lor în afara sferei de reprezentare politică: „Ideea mai veche a democraţiei moniste în care asociaţiile politice au fost considerate inutile şi nelegitime s-a transformat într-un sistem politic pluralist în care asociaţiile autonome au fost considerate nu numai legitime dar şi necesare actualmente pentru democraţia pe scară vastă (. Medierile. facţionalismul şi conflictul politic erau privite ca o parte normală. Dar egalitatea drepturilor politice nu înseamnă acelaşi lucru cu egalitatea socială a membrilor unei colectivităţi. fără a înlocui însă principiul majorităţii. dezirabilă. vechea credinţă că cetăţenii ar trebui şi ar putea să urmărească binele public mai curând decât scopurile lor particulare devine mai greu de susţinut deoarece binele public s-a fragmentat în interese individuale şi de grup“51. În concepţia mai veche. ca în cazul democraţiilor populare din ţările foste comuniste şi unde democraţia înseamnă promovarea şi apărarea unor interese de grup? 245 .) democraţia socială reprezintă recompunerea acestor interese de grup într-o nouă accepţie a Binelui Public. Ea nu urmăreşte eliminarea mecanismelor democratice. Aceste noi forme de control democratic acţionează în numele unui interes de grup sau colectiv. negocierile. Concertarea intereselor se deplasează spre executiv.

De asemenea. şi încă din primii ani ai existenţei sale el este condiţionat de o întreagă reţea de valori şi norme care îi influenţează modul său de a fi şi de a se comporta. Pentru ca o democraţie să fie autentică trebuie ca să existe o comunitate de interese în cadrul comunităţii pentru ca toate voinţele individuale să se poată topi într-o singură voinţă. În aceste condiţii deciziile luate de majoritate ar putea fi impuse fără ca esenţa democraţiei să fie alterată. ceea ce presupune ştergerea liniei de demarcaţie dintre majoritate şi minoritate. aceasta numai pentru că. deci al unui întreg structurat organic în afara căruia individul nu poate fi conceput. deoarece aceste decizii ar putea viza interesele vitale şi generale. adică a democraţiei politice. Ea consideră drept esenţa mecanismului democratic agregarea impersonală a indivizilor. există o concepţie individualistă şi despre stat şi societate care estimează că libertatea individului se poate justifica fără să se ţină seama de întregul din care face parte. Concepţia după care principiul majoritar are cel puţin avantajul de a favoriza libertatea marelui număr şi a construi principiul democraţiei este o concepţie individualistă. ajungând astfel la o interpretare individualistă a democraţiei. dar că este necesar ca toţi membrii să fie egali în ceea ce priveşte capacitatea de discernământ privind preferinţele personale şi binele public.Formele de manifestare ale democraţiei sociale diminuează efectele acestei axiome: prin accentul pus în cadrul proceselor de socializare pe supunerea fiecărei voinţe particulare la autodeterminare sau autonomie şi nu pe înregimentare autoritară. de asemenea. democraţia socială consideră libertatea şi egalitatea fiecăruia ca membru al unei comunităţi. extrăgându-se din acest principiu „liberal“ forma individualistă a libertăţii şi a egalităţii juridice. Dimpotrivă. Ideea vechii doctrine a dreptului natural după care toţi oamenii sunt egali de la natură în actualizarea ei presupune că în democraţia autentică nu este absolut necesar ca deciziile să fie luate în unanimitate. divergenţele de vederi nu constituie o raţiune suficientă pentru a separa. datoria şi dreptul să coopereze. apare o falie în principiul majorităţii: nu acesta constituie baza democraţiei ci ideea de interes general la care participă toţi şi la care toţi au. într-o colectivitate solidară. „Dacă decizia luată de majoritate pare să ţină de esenţa democraţiei. Nici un individ nu poate exista izolat de grupul său de referinţă. democraţia socială are la bază ideea socializării care face din individ un membru integrat al unei colectivităţi. Dar această autonomie nu este posibilă decât încorporând individul într-un întreg. deoarece individul nu poate exista decât ca fiinţă socială. Începând cu secolul al XX-lea. din raţiuni de ordin moral şi 246 . voinţa generală. Dimpotrivă. pentru că minoritatea în general.

subvenţionarea anumitor servicii publice importante. va prefera să facă ceea ce a decis majoritatea. De aceea.“ „Diferenţa dintre democraţia politică şi democraţia socială este funcţia socială a deciziilor majoritare în cele două tipuri de democraţie. 7. Decizia luată de majoritate îndeplineşte în societatea solidară o altă funcţie socială decât în societatea bazată pe clase. el nu mai aparţine colectivităţii solidare.6. Preocuparea social-democraţiei în anii postbelici pentru valorile democraţiei sociale derivă din cele două axiome cuprinse în ideologia socialismului european: 1. şi atât cât depinde de el. plecând de la considerarea individului în interdependenţa sa socială indisolubilă cu ceilalţi. În aceasta din urmă ea este întotdeauna o decizie orientată spre interesele unei clase contra celorlalte clase. Ca embrioane ale democraţiei sociale în această perioadă pot fi individualizate următoarele direcţii: politici pentru egalizarea şanselor şi condiţiilor de plecare. extinderea învăţământului obligatoriu. locuinţe sociale. în timp ce democraţia socială militează pentru o egalitate reală a condiţiilor de viaţă şi a drepturilor în universalitatea lor. extinderea sistemului de asigurări (pensii. ea capătă forma unei gestiuni. pentru că ea acordă mai multă valoare solidarităţii comune decât propriei sale opinii divergente. începe să se contureze în anii postbelici o mai mare deschidere a regimurilor democratice spre atenuarea inegalităţilor economice şi îmbunătăţirea nivelului de trai al păturilor defavorizate. deci majoritatea nu impune niciodată decizia sa minorităţii. care este căutarea binelui colectivităţii. În acest ultim caz. sau că ea ar avea efecte dăunătoare. în timp ce. omul este 247 . în primul caz. Dezvoltarea ideii de democraţie socială în perioada interbelică. În realitate. în al doilea caz. Democraţia politică stipulează egalitatea juridică în drepturi a indivizilor izolaţi. a articulării ideii statului social în majoritatea ţărilor occidentale. ci aceasta decide să se supună majorităţii. forma unei guvernări. ea capătă. el se marginalizează din oficiu. În concluzie. dar aceasta este cu totul altceva decât dacă el dezaprobă pentru că el nu recunoaşte scopul societăţii.tehnic. planning familial) prin dezvoltarea politicilor de redistribuire.2. o politică fiscală adecvată (impozite progresive pe venit). diferenţa dintre cele două noţiuni de democraţie ne duce la opoziţia dintre momentele istorice şi sociale care le-au generat. ca membru cu drepturi depline al colectivităţii. Cineva poate dezaproba o lege pentru că el consideră că ea nu ar putea produce nici un efect. în timp ce în prima ea nu este decât o decizie asupra diferitelor mijloace de a urmări un interes comun. Ca urmare a constituirii economiilor mixte.“52. solidaritatea tuturor. ajutoare de şomaj. o reneagă.

Comisiile pentru industrie şi agricultură. contribuind la gestiunea macroeconomică. sindicatele exercită o acţiune de reglementare a salariilor şi participă la supravegherea stabilităţii preţurilor şi la determinarea orientărilor politice globale. în instituţiile înfiinţate de social-democraţi.întotdeauna un scop în sine şi nu un mijloc. concomitent. Prin urmare. fiind încorporate în procesul guvernamental de luare a deciziilor. Funcţionarea Comisiei paritare se bazează pe următoarele principii şi structuri: 1. omul este. în concurenţă unele cu altele. Dimpotrivă. a Comisiei paritare pentru preţuri şi salarii. 2. grupurile de interes sunt atestate şi stimulate să trateze ca protagonişti autonomi. la nivel naţional. în special cele reprezentate de sindicate şi organizaţiile patronale. iar când ele s-au aflat la guvernare au introdus în procesul de luare a deciziilor instituţii de cooperare între interesele organizate. 4. Concluziile acestor negocieri sunt înscrise în contractul colectiv de muncă şi devin obligatorii atât pentru angajatori cât şi pentru angajaţi. a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale salariaţilor. 3. subiect şi obiect al propriei sale dezvoltări. Acestea se poartă în jurul ratelor de creştere economică. negocierile se poartă între un număr egal de reprezentanţi (câte 8 din fiecare parte) ai Organizaţiei Naţionale a Sindicatelor şi Patronatelor la care participă şeful statului şi primul ministru (de o parte şi de alta). Această reprezentare cât mai exactă a intereselor profesionale în instanţele centrale ale puterii s-a materializat în Austria în instituţia „Parteneriatul social“ (Sozialpartnerschaft) intrată în vigoare odată cu înfiinţarea. negocierile tripartite stat – patronat – sindicate. pentru problemele dezvoltării sociale oferă datele tehnice negocierilor. în 1957. pentru preţuri şi salarii. exercită din exterior o presiune asupra guvernului care ocupă astfel locul unui arbitru. gradul de reprezentare în componenţa comisiilor de negociere a tuturor categoriilor de salariaţi. de mărire a salariilor. gestionează sistemul de securitate socială. acţiunea politică se justifică numai în măsura în care practica stimulează realizarea acestor valori. Partidele social-democrate au păstrat legături privilegiate cu sindicatele. 2. în plus. Camerele de muncă au dreptul să prezinte avize motivate privind proiectele de lege şi. Instituţiile Sozialpartnerschaft-ului funcţionează pentru că sindicatele acceptă cadrul global al economiei de piaţă. În această Comisie. începând cu muncitorii necalificaţi şi cu membrii de sindicat din secţii şi ateliere. Aceste relaţii nu se conformează modelului american în care grupuri de interes dispersate. ratelor dobânzii şi inflaţiei. În cadrul Comisiei paritare eficienţa 248 .

În „Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste“. În epoca în care la orizont se profilează noi sfidări. Perenitatea 249 . mentale. născute din mişcarea muncitorească. ca principiu şi valoare social–politică. Dar libertatea absolută. precum şi egalitatea drepturilor şi şanselor.procedurilor de negociere se bazează pe faptul că participanţii cuprind un cât mai mare număr de interese posibile. sociale şi trebuie să câştige independenţa în raport cu proprietarii mijloacelor de producţie şi deţinătorii puterii politice“53. economică şi culturală a omenirii. Ea este expresia practică a redescoperirii ideii de OM şi a unui angajament faţă de victimele injustiţiei. ca membru al comunităţii“54. Solidaritatea. manifestarea acţiunilor sale după propria-i opţiune şi voinţă. Libertatea individului într-o primă accepţie înseamnă. Aceste principii sunt interdependente deoarece sunt rezultanta democraţiei politice şi a drepturilor fundamentale ale omului. tradiţiile culturale ale mutualismului şi securităţii sociale pot contribui la un nou ethos umanist „în care orice om îşi va putea dezvolta liber personalitatea şi va putea participa la viaţa politică. după cum se ştie. solidaritatea este indispensabilă pentru supravieţuirea omenirii. Justiţia şi solidaritatea socială sunt considerate de către social-democraţi valori fundamentale ale democraţiei pluraliste contemporane. şomajului. Istoria secolului relevă că justiţia şi solidaritatea socială sunt condiţiile indispensabile pentru realizarea unui anumit consens social. Reconstrucţia posttotalitară a lumii solicită un nou cadru de solidaritate şi de conjugare a eforturilor în care aceste valori. Valorile fundamentale ale acţiunii socialiste sunt. a acelui cadru de cooperare care facilitează soluţiile de compromis. a-l lăsa să exploateze în pace desăvârşită pe cel slab şi neajutorat. în opinia lui Willy Brandt: „libertatea. adoptată la cel de-al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie 1989 de la Stockholm se afirmă:„Dreptatea semnifică sfârşitul tuturor discriminărilor individuale. Ea necesită o compensaţie pentru inegalităţile psihice. Într-o lume a schimbărilor globale şi rapide. poate asigura satisfacerea unor largi grupuri de interese prin participarea lor la procesele decizionale. mişcările de eliberare. mişcările ecologiste şi feministe. discriminărilor etnice şi naţionale. aceste principii îşi reafirmă valabilitatea în lupta împotriva neocolonialismului economic. În timp ce a respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. justiţia şi solidaritatea considerate drept obligaţia reciprocă care decurge dintr-o necesitate comună“. este inumană fiindcă afectează celelalte valori ale vieţii sociale pe baza cărora aceasta este posibilă. fără corectivele normelor morale şi sociale de convieţuire. asigură cadrul realizării libertăţii individuale şi egalităţii şanselor. nesiguranţei în faţa zilei de mâine.

7. egalitatea şanselor nu asigură şi egalitatea realizării lor. drepturile societăţii cresc şi veleităţile individului scad. numeroşi oameni cad victima unor infirmităţi. importanţa de coeziune şi solidaritate trece înaintea pretenţiilor individului izolat“56. (. Ea se poate rezuma la o transformare a societăţilor fondate pe idealul individualist în societăţi de tip social. Libertatea omului înseamnă şi egalitatea şanselor pentru fiecare individ. Libertatea individului este direct proporţională cu diversitatea alternativelor de manifestare oferite fiecărui cetăţean. Problematica democraţiei sociale în România interbelică. Analizele efectuate în acest sens relevă cauzele complexe ale dezintegrării ţesutului social: urmărirea exclusivă a interesului propriu. dezrădăcinarea. „Temerile legate de schimbări. Unii nu rezistă competiţiei. iar sistemele de relaţii în care se află angajat individul sunt diferite şi inegale. criza de identitate. lipsa de succes a indivizilor aflaţi în competiţie. Concepţia despre democraţie expusă în Programul Partidului Naţional Ţărănesc din 2–6 februarie 1935 confirmă schimbarea de paradigmă în ştiinţa despre societate: „O adevărată revoluţie se afirmă în domeniul tuturor valorilor: spirituale şi materiale. a solidarităţii.2.. sentimentul de nesiguranţă în faţa unor evoluţii neînţelese sau ameninţătoare. şomajul. mizeria.). Din motive diferite. calamităţi sau forţe distructive ale istoriei. cu o moştenire a habitudinilor şi a comportamentelor date de istorie“55. din ce în ce mai pronunţat. solidarist. renaşterea integrismelor şi a pasiunilor naţionaliste.. prin intermediul cooperării. independente de voinţa sau calităţile individului. În societatea noastră a insecurităţii a intra în secolul al XXI-lea apare uneori ca o ruptură cu o formă de cultură. răbufnirea instinctelor posesive cauzate de şocul sărăciei. În documentele partidelor socialiste şi social-democrate elaborate după 1989 se recunoaşte situaţia dramatică a dezagregării solidarităţii sociale şi a adâncirii nedreptăţilor sociale în lumea contemporană. resentimentele legate de excludere. 7. Încercând să găsim o cheie explicativă la această schimbare de 250 . Dar egalitatea şanselor fără garanţii reale de egalizare a condiţiilor de intrare în viaţă este doar una formală în faţa legii. lipsa de perspective a unui proces care uneori ameliorează în mod scandalos soarta altora. Iată de ce politicile prin care se urmăreşte realizarea solidarităţii corijează. În toate ramurile de activitate. în anumite limite. în condiţii de şanse egale.democraţiei presupune realizarea sintezei dintre garantarea libertăţilor individuale şi aceea a drepturilor sociale. au distrus echilibrul delicat al speranţelor care prevala în lunga perioadă de creştere din epoca glorioasă a celor 30 de ani postbelici. La acestea se mai adaugă traumatismele excluderii şi teama de insecuritate. de la regimurile politice şi economice la fenomenele de cultură.

) democraţia pe care am moştenit-o de la veacul trecut pornea de la ideea de individ şi nu de la aceea de grup“57. impunea raporturi sociale de tip solidarist. În 251 . Petre Andrei. Pe de altă parte. Societatea este anterioară. vor aduce o contribuţie decisivă la elaborarea profilului ideologic şi doctrinar al „statului ţărănesc“. eficienţa economică şi schimbarea tipului de repartiţie au exercitat o formidabilă presiune asupra politicului. considerăm că ea poate fi găsită în procesele de modernizare politică şi economică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea care au indus apariţia pe scena istoriei europene a noi actori şi instituţii precum şi noi modalităţi de exprimare a intereselor socio-economice în instanţele supreme ale puterii. a desfiinţării discriminărilor în aplicarea lor.) a creat o ideologie care asigură individului toate libertăţile.. În această privinţă concepţia despre democraţia rurală afirmată tranşant de preambulul Programului Partidului Naţional Ţărănesc din 2–6 februarie 1935 valorifică studiile despre democraţie ale teoreticienilor ţărănişti din deceniile trei–patru: M. ca formă de organizare a economiei agrare. procesele de industrializare au dus la un nou tip de raţionalitate economică în care concentrarea producţiei. Virgil Madgearu. un „ansamblu de idei“ şi de „credinţe colective“ care instituie solidaritatea socială. Cum îşi vor edifica ţărăniştii modelul lor de democraţie ţărănească.. Toate acestea au servit de minune doctrinarilor ţărănişti în misiunea lor de a demonstra superioritatea democraţiei rurale asupra celei liberale din România interbelică. chiar contra colectivităţii. Sub influenţa obiectivismului sociologic profesat de şcoala sociologică franceză a lui Émile Durkheim societatea este. Metoda lui Durkheim care vedea în aceste credinţe fapte sociale independente de voinţa individului sau de subiectivitatea cercetătorului. Constantin Stere. a recunoaşterii principiului majorităţii ca singura sursă de legitimare a puterii politice. obligându-l la concesii importante şi la replieri strategice. Modernizarea politică s-a manifestat cu precădere printr-o explozie a ratelor de mobilizare şi participare. opusă democraţiei liberale reiese cu claritate din preambulul programului din 1935 care îi fixează cadrul lui esenţial: „Vechea democraţie a secolului trecut (. autonomă şi superioară individului izolat.paradigmă. Ea insista mai mult asupra drepturilor şi prea puţin asupra datoriilor de solidaritate şi cooperare (.. după cum vom vedea. Constantin Rădulescu Motru. Cooperativismul. a găsit un puternic ecou şi a exercitat o influenţă durabilă asupra sociologilor de la „Viaţa românească“ dintre care mulţi vor adera la ţărănism în deceniul patru şi. Această democraţie era mai mult formal–politică şi prea puţin economică. ca o consecinţă a luptei pentru extinderea votului universal şi a generalizării drepturilor politice. Ralea. înainte de toate..

Sterian Dumbravă propune o Constituţie Ţărănească pentru statul ţărănesc. dimpotrivă. În special studiile lui C. într-un discurs rostit în Parlament în 1936. nu anarhie. „o democraţie ordonată. o democraţie de libertăţi. solidaritatea tuturor claselor în jurul ţărănimii – factor esenţial de producţie. Ralea au constituit repere esenţiale pentru coagularea tezelor de bază ale ideologiei statului ţărănesc: „Monarhia constituţională.. oricât de rudimentar ar fi aparatul ei central. M. dar şi de obligaţiuni“58. o bună şi democratică guvernare“60. având în vedere principiul majoritar şi solidaritatea organică a intereselor. sociologul Petre Andrei vedea în noul concept de democraţie. Sterian Dumbravă nu se sfiieşte să vorbească de posibilitatea instaurării unei dictaturi ţărăneşti. Prin urmare. cum spunea Lasalle. ceea ce lasă să se întrebată poziţia coerentă a conducerii P. care să fie „expresia raporturilor de forţă dintre clasele sociale“. Stere. cel puţin în problemele teoretice fundamentale. ea nu este relevantă pentru raportul de forţe din societatea românească. regimul legal şi constituţional. La rândul său. ca şi după adaptarea lui. adică fără asigurarea libertăţii individuale şi a libertăţii comunale. constituţionalismul lor va rămâne o simplă faţadă în dosul căreia se poate ascunde arbitrarul şi despotismul cel mai neînfrânat. Şi. Ţ. Petre Andrei vede în statul cultural o expresie firească a democraţiei sociale. N. o ţară – având pe deplin asigurate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi autonomia locală – va avea. Deoarece democraţia burgheză este o caricatură a instituţiilor importate din Occident. Virgil Madgearu. adică să consacre forma de organizare socială pe care voinţa generală o urmăreşte61. o democraţie de drepturi dar şi de datorii. sunt puncte de sprijin care păstrează pentru noi toată valabilitatea lor“59. garanţia libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti etc. Într-adevăr. adică acea formă de organizare politică şi economică a statului care-şi trage rădăcinile de viaţă din înseşi „realităţile organice ale acestui popor de ţărani“ şi care caută „să cuprindă posibilitatea de afirmare a acestei vieţi în plenitudinea tuturor nevoilor şi a aspiraţiilor ei“. încă din 1922 Constantin Stere încadra ferm regimul parlamentar pe principiul constituţionalismului (al statului de drept): „Fără supremaţia legii şi fără autonomie locală. Prin democraţie socială Sterian Dumbravă înţelege democraţia ţărănească.preajma elaborării Programului aceste studii se înmulţesc. ca fază de tranziţie de la democraţia liberală la statul ţărănesc „ca dictatură legitimă şi pozitivă a atâtor milioane de ţărani“.. Or. o democraţie disciplinată. aceste 252 . Astfel. deoarece statul cultural trebuie să fie un stat etic care să îşi asume sarcina educării subiecţilor săi în spiritul caracteristicilor fundamentale ale vieţii ţărăneşti. oricât de perfecţionat ar fi aparatul central de guvernare al acestei ţări. se putea citi în preambulul Programului din 1935. desigur.

precum şi explica orientarea spre democraţia socială. estetică. etică şi filozofie. ca inhibiţie a pornirilor primare. Alături de Virgil Madgearu. „Introducere în sociologie“ (1926). şi formaţia sociologică şi economică a acestor tineri intelectuali ţărănişti. a instinctului de conservare şi de subordonare a acestora unor scopuri etice. biserica. În 1934 M. Concepţia despre democraţie a lui Mihai Ralea se formează pe acest fundal sociologic ale cărui perspective însă se adâncesc cu concluziile studiilor sale de antropologie. constituţional şi parlamentar“63.. bazată pe libertate. Iar Virgil Madgearu repeta şi el aceeaşi idee în 1928: „Noi ne găsim azi. evoluţia societăţilor este influenţată de obiectivismul sociologic al lui Emil Durkheim şi al şcolii acestuia. putem anticipa o anumită continuitate programatică între poporanism şi ţărănism. cooperatismul ca şi spiritul comunitar. Pentru edificarea unei democraţii autentice în statul ţărănesc instituţiile satului: şcoala. şi solidarismul social sunt cele două 253 . Ideea de evoluţie a individualităţii umane spre formarea personalităţii. de esenţă liberală: „În locul acestei democraţii individualiste se dezvoltă o democraţie socială. Petre Andrei. prezentă în cele două curente. Mihai Ralea (1896–1964) s-a impus ca o personalitate remarcabilă a „noului val“ de tineri intelectuali radicali din structurile de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc. Petre Grosu. Anton Alexandrescu etc. Tot Virgil Madgearu va evidenţia într-un studiu din 1935 superioritatea democraţiei solidariste asupra celei individualiste. „scoţându-le din mizeria şi întunericul în care trăiesc“ şi să inducă în comportamentul maselor de ţărani „conştiinţa datoriei şi respectul drepturilor“62. Ilarie Dobridor. Ralea devine directorul ziarului „Dreptatea“. ca rezultat al procesului dramatic de eliberare a acestuia de servituţile pur biologice. după ce în ianuarie 1933 G. Încă din primele sale scrieri cu caracter social–politic: „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste“ (în limba franceză.caracteristici sunt cultul muncii. Dacă avem în vedere demofilia profesată de grupul „Vieţii româneşti“. Călinescu şi M. spiritul de asociere. ca şi întotdeauna. În ultimă instanţă. 1923). care va fi şi ea. oficiosul partidului. dar pe o libertate încadrată în acţiunea socială în general“64. Victor Jinga. ea rezidă din „explicarea omului“. „Contribuţii la ştiinţa societăţii“ (1927) concepţia lui Mihail Ralea despre viaţa. cu drepturile ei inalienabile. administraţia au un rol decisiv. pentru că avem un ideal în lupta pe care o ducem: să întronăm în România un regim democratic. Ele trebuie să lucreze la opera de luminare a satelor. Zane. psihologie. perfect orientaţi. Ion Răducanu. în frunte cu C. Stere. Ibrăileanu îi încredinţase conducerea revistei ieşene „Viaţa românească“ împreună cu doi codirectori: G. Sevastos. Gh.

Deşi oamenii nu se nasc egali. fiind specializat numai în ceva. La prima vedere s-ar părea că între afirmarea libertăţii individuale în epoca modernă şi necesitatea solidarităţi sociale există o contradicţie insolubilă. a-l lăsa să exploateze în pace desăvârşită“67. de respect integral al altuia îşi primeşte corectivul său în democraţia socială. permiţând o largă selecţie a valorilor. democraţia. „Solidaritatea mecanică“ a societăţilor contemporane dezvoltate s-ar datora deosebirilor tot mai accentuate dintre rolurile. Se înţelege de la sine că odată ajuns la conştiinţa de sine. Durkheim sublinia rolul important al relaţiilor de alianţă în trecerea de la conformismul gregar al societăţilor primitive. din faptul că fiecare individ. funcţiile şi statusul pe care indivizii le îndeplinesc în acest proces obiectiv de diviziune socială a muncii. de pildă. A respecta libertatea unei societăţi inegalitare înseamnă a proteja privilegiul. de independenţă absolută. în cele civilizate şi evoluate solidaritatea iese din deosebirile create de diviziunea muncii sociale. aşadar. Înainte de a fi o valoare socială sau politică. În Diviziunea socială a muncii É. M. Făcând istoricul apariţiei şi consacrării ideii democratice în viaţa politică. depinde de celălalt care-l completează cu specialitatea lui“65. Ralea distinge între democraţia politică şi democraţia socială cu mult înaintea unor reputaţi politologi europeni sau nord-american.axe interne care susţin crezul democratic al gânditorului român. dublat de principiul selecţiei naturale: „Suveranitatea şi libertatea absolută a individului. libertatea. „are şansele cele mai mari pentru a găsi competenţele de care o societate are nevoie pentru a progresa“69. însufleţită de ideea de caritate şi filantropie. El deduce caracterul implacabil (inevitabil) al acestui regim din însuşi principiul evoluţionismului antropologic. la lumină şi la nevoia de libertate individul nu mai poate suporta tirania absolutistă a unui Cezar sau a unei clase“66. solidaritatea şi egalitatea pe baza cărora s-a edificat democraţia socială. Principiul cardinal al democraţiei politice este. iată morala democratică supremă. democraţia este pentru Mihai Ralea o valoare biologică întrucât democraţia „este o stimulare de viaţă în timp ce dictatura este o interdicţie de viaţă“68. În procesul de trecere de la primele comunităţi 254 . Dar libertatea absolută este nedreaptă şi inumană fiindcă afectează celelalte valori ale democraţiei. afirma Ralea în polemică cu doctrinarii revistei „Gândirea“: „E un adevăr banal în sociologie faptul că dacă în societăţile primitive solidaritatea iese din asemănare. după care trebuie definită democraţia şi care trebuie să se regăsească în toate speciile ei. precum Maurice Duverger sau Robert Dahl. „Democraţia politică. Democraţia nu lichidează şi nici nu nivelează. bazat pe credinţa colectivă în totem sau în magie la afirmarea progresivă a libertăţii şi personalităţii individuale.

M. Afară de acestea. Afirmarea individualităţii umane în evoluţia de la conformismul gregar al societăţilor primitive la evidenţierea diferenţelor interindividuale este indisociabilă de solidaritatea împotriva tendinţelor anarhice şi de hipertrofiere a individualismului din epoca liberalismului clasic: „Laissez faire. fiindcă Ch. Democraţia e o posibilitate. Maurras sau alt subtil literat găsesc că alt regim e mai bun“70. Masele adânci ale societăţii. identităţii de esenţă a naturii umane. stimulant care tonifică şi sporeşte creşterea vieţii. nu vor abdica de bună voie de la drepturile lor.umane la stat. În procesul de transformare a democraţiei liberale. departe de orice schemă organicistă sau de morfologia culturii. în formă absolută. oamenii nu sunt egali. a murit peste tot (. Ralea. Egalizând condiţiile de plecare. conştiente de dreptul lor la viaţă. Ralea îşi construieşte viziunea sa democratică este dată şi de distincţia operată de el între individualism şi colectivism. De altfel. Desigur. Adică liberi şi egali datorită drepturilor naturale. „oamenii se nasc liberi şi egali în drepturi“. Societatea îi vrea liberi şi egali sub raportul condiţiilor de viaţă şi al legii. O exemplificare a modului în care M. Ea nu se poate evita. de tip manchesterian. atât de condiţionarea lui de clasă cât şi de dinamica socio-profesională: „Din cele două mari grupuri apărute în societăţile contemporane: clasa 255 . democraţia prezintă imense avantaje biologice. Toată lumea e de acord că idealul maxim al culturii şi al eticii umane e creaţiunea a cât mai multor exemplare de elită. Instinctul lor orb de conservare se îndreaptă către ceea ce favorizează şi ajută creşterea şi prosperitatea speciei. democraţia trebuie concepută ca „un regim etnic. în concepţia lui M.. pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie. ca două faţete ale civilizaţiei europene din ultimele două secole. Aceasta e o lege aproape fizică. nu care o deprimă. în timp ce reacţiunea e un regim de înăbuşire şi de moarte“73. credinţe care îi măresc energia. Ralea distinge cu subtilitate dialectică primatul ordinii şi al societăţii asupra individului. de la barbarie la civilizaţie. Fiindcă mulţimile nu adoptă decât principii de viaţă. cât mai multe personalităţi“71. „laissez faire“ însemna de multe ori libertatea celui mai tare de a exploata pe cel slab74. În locul dezordinii libertare a apărut nevoia de solidaritate. laissez passer“. Însă „aptitudinile congenitale şi hazardul vieţii îi ierarhizează. ca şi gravitatea. ţărănismul era obligat. Prin urmare. acesta este şi sensul primelor articole din „Declaraţiile drepturilor omului şi cetăţeanului“. democraţia se impune ca una din formele de guvernare sau de control al guvernării..). regimuri care o stimulează. Democraţia este un regim care sporeşte vitalitatea72. tocmai pentru ca în democraţia de grup drepturile şi libertăţile persoanei să fie garantate.

politica. având în laissez faire. mai precis în jurul ideii de libertate economică care a însoţit ca o umbră formarea economiilor capitaliste. chiar dacă parlamentele democratice ar selecta oameni competenţi. popularitatea politicienilor realizată mai ales prin mijloacele false ale propagandei. critica cadrului moral în care regimul democratic este chemat să funcţioneze. 4. iar importanţa excesivă acordată democraţiei duce la diminuarea celorlalte funcţii ale statului. 2. Primind principiile democraţiei de grup. apanajul regimurilor egalitare. plecând de la pretinsa slăbiciune a acestora. Ralea pentru apărarea valorilor democratice în epoca interbelică era canalizată împotriva a trei mari pericole care ameninţau să le discrediteze: 1. îi dă rolul primordial în stat şi în Camera Deputaţilor care singură va avea rolul deliberativ. dar să şi utilizeze competenţa celui de a doua. Triumful economiei capitaliste. bazat pe criterii pur politice. democraţia s-a impus datorită unui determinism sociologic în viaţa popoarelor industrializate. fidel liniilor mari şi definitive ale democraţiei propriu-zise“75. le ascunde de cele mai multe ori incompetenţa ca şi pe aceea a alegătorilor în jurul cărora s-a creat mitul voinţei generale. în orice caz. Charles Maurras şi de scriitorii grupaţi în jurul revistei L’Action Française. Lupta lui M. prin urmare. ele nu ar putea produce nimic din cauza individualismului lor excesiv. Conform acestei şcoli de gândire democraţiei i-ar fi inerente următoarele defecte: 1. partizane şi clientelare)76. 2. Mihai Ralea procedează la o demolare sistematică a acestor aserţiuni. selecţia valorilor nu se face după competenţă. ci după alte criterii (formale. Ralea supune unei analize minuţioase critica teoriilor democratice iniţiată de liderul dreptei clasice franceze. dar o şi sabotează. nu numai că nu încurajează competenţa. 3. sistemul reprezentativ al democraţiei. M. după principiul majoritar. el înţelege să se sprijine pe prima căreia. paralizează în lupte sterile forţele de progres ale naţiunilor. de imagine. o lipsă totală de continuitate în legiferare şi administraţie.şi profesia. critica teoriilor societăţii şi culturii de masă văzute ca efect nivelator şi uniformizator al individualităţilor. acceptând un Senat corporativ cu rol consultativ. ţărănismul e obligat a rămâne. În acest context. 256 . 5. 3. critica încercărilor de a înlocui regimurile democratice prin regimuri dictatoriale sau autoritare. În primul rând. din cauza disensiunilor între grupuri care întreţin o permanentă instabilitate a ministerelor şi.

Educaţia politică se face printr-o largă învăţătură a libertăţii şi demnităţii politice. 257 . acestea nu se îndepărtează. Mihai Ralea se opreşte la cel mai grav dintre acestea şi anume acela de incompetenţă: „Aşadar. Ideea că acţiunea economică este singura eficientă şi creatoare de bunuri materiale. pe motiv că masa de alegători nu are nici discernământ. mai ales că acestuia din urmă i se puneau în cârcă luptele şi dezbinările interne lipsite de oricare utilitate. nici instrucţia necesară pentru a alege în parlamente pe cei mai competenţi dintre reprezentanţi. printr-o educaţie politică. Toate acestea au dus la afirmarea democraţiei politice pe următoarele planuri: separaţia puterilor. nivelează şi şterge deosebirile individuale. garanţii constituţionale şi sistem bicameral. Dar aceasta nu poate fi decât tot opera democraţiei. ca valori de bază ale democraţiei.laissez passer strigătul de luptă al burgheziei victorioase. mijloacele mecanice. în esenţă. ideea de libertate politică s-a impus în viaţa socială prin degajarea individului de mediu. incompetenţa peste tot. prin apariţia personalităţii. votul universal. Cu toate neajunsurile lui. Examinând. că celelalte forme de acţiune socială sunt sterile a dus uşor la o proeminenţă a economicului asupra politicului. apoi printre parlamentari. Democraţia ar urî individualităţile proeminente. Ca să ştii să înoţi trebuie să te scalzi des“78. cu privilegierea libertăţii economice în dauna celorlalte specii de liberate şi valori sociale. Ca să poţi vota bine trebuie să fi avut multă vreme libertatea de a decide cum vrei de votul tău. care-şi trimite reprezentanţii în parlament. guvernare reprezentativă. „Problema alegerii competente nu va putea fi rezolvată complet însă decât printr-o reformă în moravuri. masele uniforme“. fiecare din obiecţiile aduse regimului democratic. de-a lungul secolului al XIX-lea. în special raţionalismul şi intelectualismul. în fine printre membrii care compun guvernele“77. Pe de altă parte. El trece în revistă neajunsurile reproşate fiecăruia dintre aceste elemente ale democraţiei pentru a le infirma cu argumente din realitatea politică însăşi. În ce priveşte obiecţiile aduse regimurilor democratice de teoriile societăţii şi culturii de masă. preferând „caracterele medii. Pe măsura creşterii gradului de instrucţie şi de difuzare a culturii în straturile adânci ale societăţii se cristalizează opinia publică ce asigură o mai bună orientare a voinţei corpului electoral prin lansarea şi aprobarea prin mai buna cunoaştere a unui candidat. pe rând. nu poate fi înlocuit prin democraţia cenzitară sau democraţia corporativă. de exemplu. Nu este mai puţin adevărat că egalitatea şi libertatea. Întâi în corpul electoral. Egalitatea. au început să se impună în a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub presiunea curentelor socialiste. de arsenalul argumentelor clasice privind: „tirania majorităţii şi uniformizarea socială. ca valoare supremă a democraţiei. s-a identificat cu voluntarismul pragmatic.

dimpotrivă. a cât mai multor personalităţi. mai plin încă de inconveniente decât cel actual“82. oricât ar fi de neevoluate. Sunt simple halucinaţii. pe când reacţiunea e o interdicţie de selecţie“80. toate relele îi sunt puse în spate. parlamentarismul şi democraţia nu există. fiindcă toate relele constatate sunt în strânsă legătură cu dânsul?“83. el „e singurul pe care omenirea. un guvern sau un regim necontrolat. Puterea nestăvilită lunecă uşor în abuz“81. Altfel nu vor fi primite sau vor da un rezultat hibrid. „Sistemul egalitar omoară creaţia culturală fiindcă nu este posibilă intelectualitate şi ştiinţă adevărate fără individualitate“79. Ralea răspunde că idealul maxim al culturii şi al eticii umane e creaţiunea a cât mai multor exemplare de elită. în căutarea ei de mai bine. cel real. ci tocmai insuficienţa utilizării lor. Combătând în acest context argumentul că România ar trebui să urmeze calea unor regimuri străine care au evoluat spre dictatură şi totalitarism. M. Mihai Ralea a demontat sofismele doctrinarilor români care încercau să exploateze contradicţiile şi neîmplinirile regimului democratic din România interbelică pentru a proclama necesitatea unui regim de mână forte. de primitive au putinţa de a denunţa. sfârşeşte corupt. întrucât democraţia şi parlamentarismul s-au dovedit incapabile să gestioneze criza economică şi socială de după primul război mondial. Pe de altă parte. Şi totuşi. Pe de altă parte. vina anomaliilor şi carenţelor structurale ale vieţii sociale româneşti o poartă nu atât regimul democratic sau parlamentar ci tocmai pseudodemocraţia sau pseudoparlamentarismul. în lupta împotriva îndărătniciei şi capriciilor oamenilor puternici şi a eroilor. democraţia s-a dezvoltat în lupta pentru umanizarea voinţelor naturale şi uzurpatoare. controlul democratic o menţine şi o conservă. nu excesul acestor cadre instituţionale a generat anomaliile sociale. Pentru că oricât de imperfect ar fi un regim democratic. ca să fie fecunde. În faţa acestor obiecţii aduse democraţiei. M. Dacă egalitatea punctelor de plecare ajută selecţia. „Raţionamentul principal al protagoniştilor antidemocratici este acesta: 258 .suprimă personalitatea şi originalitatea. „La noi. O altă calitate a regimurilor democratice care le conferă o superioritate de netăgăduit asupra regimurilor dictatoriale este posibilitatea înfăptuirii controlului. fie el chiar perfect la început. Dar a proceda aşa nu înseamnă oare a condamna tocmai regimul antiparlamentar. Mihail Ralea insista asupra faptului că la noi. trebuie să pornească tot din inspiraţia democratică. În aceste condiţii singura soluţie este perfecţionarea şi organizarea acestui regim şi exploatarea şanselor oferite de el: „Dar remediile. În primul rând. Parlamentele. Toate acestea pledează pentru caracterul antieroic al democraţiei şi îl determină pe gânditorul român să afirme că „democraţia e o posibilitate. Ralea sublinia inexistenţa unui veritabil regim parlamentar şi democratic în România. l-a putut găsi până acum.

Evidenţiaţi principiile şi valorile regimurilor democratice. Definiţi poliarhiile. legalitate. ci expresia ei românească“85. proceduri. În orice caz. Arătaţi deosebirile dintre democraţia clasică (modernă) şi democraţia contemporană.România păcătuieşte prin prea multă democraţie. TERMENI – CHEIE: democraţie. Definiţi democraţia ca regim politic. Să suprimăm adică ce? Neantul? Ceea ce n-a fost?“84. a cere suprimarea multipartidismului şi a regimurilor parlamentare echivalează cu pregătirea condiţiilor pentru instaurarea regimurilor autoritare. mai puţin rău decât astăzi. democraţie consociativă. consens. democraţiile noi. 6. 259 . Ralea argumenta că nu instituţiile democratice sunt vinovate de fenomenele deplorabile de care suferă societatea noastră. S-o suprimăm şi va fi bine. 3. În aceste împrejurări. ÎNTREBĂRI: 1. ci modul în care ele sunt obligate să funcţioneze: „Că partidele noastre n-au fost întotdeauna la înălţime. lege. se prea poate. Definiţi democraţia socială. majoritate. alegeri. reprezentare. Arătaţi asemănările şi deosebirile dintre modelul majoritar şi modelul consensualist al democraţiei. 2. Să căutăm deci a le perfecţiona. M. 5. modele ale democraţiei. poliarhii. 4. democraţie socială. Nu ideea de partid e compromisă.

33 din ianuarie 1985. Payot. p. p. 16 BIRNBAUM. 25 Ibidem. Paris. Essays on Political and Culture. J. Paris. 1966. FREDERICK. Freedom and Political Obligation. GUY. În: Enciclopedia (Blackwell) gândirii politice. 87. p. The Logic of Personal Knowlwdge. J. 291. p. op. FRANCISCO. Théorie de la démocratie. P. Aubier. Ancienne Librairie Fontemoing¸Paris. Oxford University Press. Du Contract social. Bucureşti. nr. Democratie. LEON. p.. 9 CIOABA. op.. 2 1 260 . 12 Ibidem. Ibidem. 11 BURDEAU. p. Apolitical Politics. p. Centre and Periphery. Egalité et démocratie. p.. 53. Participare şi opoziţie... 323. A Critique of the Elitiste Theory of Democracy. p. cit. 205. p. J. 40 Ibidem. 2000. 156.. 49–61. B. 49. Consent.. 1973. 44 Ibidem. 10 DUGUIT. cit. Democracy and Bargaining in Politics and Economics. Forme de guvernare şi funcţionare în treizeci şi şase de ţări. mai 1993.. Sociologie politique. 355. Traité de droit constitutional. În: Mc C. S.. p. 37 Ibidem. 293. 56. London.. 227. Editions du Seuil. GIOVANNI. J. 322. 8. 230. Bucureşti. A preface to Democratic Theory. Les conditions préalables à la polyarchie. PIERRE. 2000. Poliarhiile. 49. În: EULAU (ed). p. 292.). Paris. 21 BIRNBAUM. 8 ROUSSEAU. 196. The Cost of Realism: Contemporary Restatements of Democracy. DAVID. 18.. COY şi J. 3 BECKER. 15 LOCK. 125. 34 Ibidem. p. p.. Modele ale democraţiei. Iaşi. Second Treatise of Civil Government. New-York. La fin du politique.. Le Démocratie. Yale University Press. Himmelfarb Co. p. E. 230. London. BENJAMIN. cit. În: MC C COY şi PLAYFORD. 19 SHILS. p. 17 DAHL. p. nr. 1941.. A. p. 1968. La Fin du politique. Apud: BIRNBAUM. LINDBLOM. Glencon Free Press. 294. tome II. JACK. op. şi CHAZEL. p. Modern Democracy. p. Seuil. 42 Ibidem. 26 DAHL. p. 53. 26–27. Editura „Noua Alternativă“. 32 Ibidem. p. 38 WELFORET. 1965. (ed. p. p. 38. Institutul European. Polirom. cit. New Haven Press. 136. op. New-York. 156. 14. În: Revue internationale des sciences sociales. S. ROBERT. p. 135.. 1967. În: American Political Science Review. nr. Hierarchy. New York. PLAYFORD.. capitalul II. 43 Ibidem. A preface to Democratic Theory. 136. 31 LIJPHART. Poliarhiile. 24 SARTORI. p. J. Institutul European. Prefaţă la Dahl. 131. 484. p. 30–48.. 326. p. p. Iaşi. 5 LANE. 39–40. 33 LIPSET. 1966. CH. cit. I. E. 30 Vezi LIJPHART. ARISTIDE. 1955. ROBERT. 32. p. 14 MANIN. AREND. 20 SHILS. p. În: Revue internationale des sciences sociales. Oxford. p. 13. 28–29. 19–63. Les nouvelles démocraties: l’analyse d-un phenomen. cit. C. Robert A. 29 DUMITRU DÎRDALĂ. 35 TURNER. AREND. SEYMOUR MARTIN. 1975. Capitalisme. Comunicare la cel de-al VII-lea Congres A. P. 1967. 290. Poporul contra democraţiei. 1956.. 1922.. Blackwell. Iaşi. C. 28 DAHL. L. Théorie de la démocratie. CARL. JOHN. Democraţia. F. 7 MILL. Thomas Crowell. p.. Socialisme et démocratie. GEORGES. op. op. 380–381. 4 BARBER. p. p.. 294–295. 1943. ROBERT. 1998. 1995. mai 1993. (Sublinierile ne aparţin). 126. 2000. ROBERT. Volonté générale ou déliberation? În: Le Débat. 18 DAHL. JOHN. New Haven. Librarie Armand Colin. p. Paris. 1959. capitolul III. Putere şi contraputere. Bruxelles. Humanitas. secţiunea 11. 27 DAHL. P. Paris. R. Le consenseous. LUCIAN. Some Social Requisites for Democratiy: Economic Developement and Political Legitimacy. Political Behaviour. 13 HERMET. 36 Ibidem. 41 Ibidem. ROBERT. G. p. Mac Millan. 39 Ibidem. 23 PLAMENATZ. 1961. 114. p. 22 SCHUMPETER. p.. 6 WALKER.. nr.NOTE: SARTORI. p.

32. 166. Între partide şi tehnicieni. 61 DUMBRAVĂ. p. În: Viaţa Românească. op. p. p. În: Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc. PETRE. La social-démocratie ou le compromis. p. 295. Gallimanrd.. 296. 1979. 14.. În: Atitudini. 76–8. Bucureşti. 17. p. La socialdémocratie et l’avenir.. p. cit. U. În: Viaţa românească. W. p.Kreisky. BERNARD. Democraţie şi creaţie. Paris. În vol. 5. p. 51 DAHL. 1935. Organizarea socială şi politică a statului ţărănesc. 188. 130. Paris. În: Viaţa românească. 56 Programul Partidului Naţional–Ţărănesc. 11. 52 ADLER.. 58 ANDREI. Însemnările unui solidar III. cit. p. nr. p. 67 Ibidem. 1977. Ed. Discurs rostit în Parlament.. În: Calendarul Partidului Naţional Ţărănesc. În: Viaţa românească. ALAIN. p. 60 Ibidem. BERNARD. 9. 14. 65 RALEA. RALEA. ROBERT. 140–141. 96–97. 79 Ibidem. . p. MIHAI. În: Dreptatea din 21 ianuarie 1936. Mouton. F. 62 ANDREI. O.Ibidem. 168. 171. Editura Şcoalelor. p. 141. 261 . p. 297–298. Paris. p. Atitudini. 41. p. Democraty and its critics.. p. 144–145. Editura Casei Şcoalelor. PETRE. Bucureşti. nr. MIHAI. 71 RALEA. Palme. nr. 48 BERGOUNIOUX. 1989. Bucureşti. p. 47 Ibidem. MIHAI.. Démocratie politique et démocratie sociale. 197. MIHAIL. Yale University Press.. an XXIII. MAX. În: Brandt. Misiunea unei generaţii (1928). P. 55 Declaraţia de principii. 1935. New Haven and London. Cultura satelor. MIHAI. 1931. 59 STERE. 3. 1931. 169. PETRE. Felix alcan. An.XVIII. 63 În Dreptatea din 11 aprilie 1928. 80 Ibidem. 57 Ibidem.. 66 RALEA. 4. 70 Ibidem. Ibidem. P.. MANIN. 1979. p. Scrisoarea din 11 februarie 1972. Bucureşti. 50 BERGOUNIOUX. 1931. MIHAI. MIHAI. 1935. Ibidem. 1926. 1976. B. C. MANIN. 3. ALAIN. 68 Ibidem. p. 81. PELASSY.. 1926. 64 MADGEARU. 72 RALEA.. Bucureşti. 76–8. adoptată la cel de al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie 1989. U. 176. STERIAN. Stockholm. p. Misiunea unei generaţii. VIRGIL. p. Democraţie şi creaţie. 53 Declaraţia de principii a Internaţionalei Socialiste. 13. 10. Loc. 1926. Cultura satelor. W. p. În: Viaţa Românească. 46 75 76 77 45 RALEA. nr. 54 BRANDT. În: Statul ţărănesc. 1929. 196–197. 5. F. Tendinţe de renovare ale democraţiei. Concepţia şi organizarea lui. MATTEI. DOMINIQUE. 73 ANDREI. 81 82 83 84 85 RALEA. 2. 81. 49 DOGAN. 69 Ibidem. XVIII. 1935. Sociologie po. 172. p. p. p. 78 Ibidem. Paris. Democraţie şi creaţie. nr. În: Viaţa românească. p. p. Pentru democraţie. p. Paris. p.litique. nr. În: Atitudini. La social-démocratie ou le compromis. 119. 1935. 74 RALEA. MIHAI. p. 1931. Editura Casei Şcoalelor. 1922.

dictatura se exercită prin continuă recurgere la mijloace violente de exercitare a puterii. o gamă variată de manifestări în funcţie de particularităţile istorice ale evoluţiei sistemelor şi culturilor politice. Ideologie unică şi universală: ideologie care pretinde că posedă cunoaştea legilor evoluţiei sociale. Din acest punct de vedere totalitarismul este acea formă de regim politic caracterizată prin concentrarea puterii. conform voinţei totalitare. nefiind îngrădită de lege care devine o simplă ficţiune în raport cu puterea dictatorului. La rândul ei. artei şi le supune raţionalităţii sale sociale. Ceea ce aduce în plus totalitarismul la exacerbarea regimurilor dictatoriale ar fi combinaţia savantă dintre mijloacele de coerciţie şi o ideologie care să le legitimeze acţiunea în numele unui scop total. în mâinile unei singure persoane şi prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în numele unei ideologii unice şi universale care pretinde că deţine monopolul cunoaşterii absolute. Autoritatea supremă este absolută şi arbitrară. Precizări conceptuale. asupra oricărui individ în particular. în timp şi spaţiu. această raţionalitate se transformă în principiu de legitimare a proceselor de raţionalizare a realului. modelul comun al acestora. Regimurile politice nedemocratice acoperă. dictatura apare drept prototipul. elementul de generalitate. faza sa ultimă caracterizată prin controlul absolut al statului asupra societăţii civile în general. de la despotismele orientale antice până la autoritarismele europene. Dictatura poate fi caracterizată prin concentrarea maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul). precum şi printr-o drastică limitare (ori anulare) a drepturilor şi libertăţilor civice în raport cu instituţiile puterii. ele însele nefiind decât cazuri particulare. forme istorice şi speciale ale regimului politic dictatorial. de condiţiile geo-politice şi nu. prin restrângerea sau suspendarea activităţii instituţiilor democratice.1. prin evidenţierea în prim-planul sistemului de putere a instrumentelor de coerciţie şi a controlului strict exercitat de guvernanţi asupra societăţii civile. culturii. pe lângă concepţia despre lume (singura viabilă) asimilează cele mai noi rezultate ale ştiinţei.CAPITOLUL 8 ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL 8. De la paternalismele asiatice la absolutismele medievale. în ultimul rând. de regulă sau în general. de la dictaturile contemporane până la totalitarismele secolului al XX-lea aceste regimuri gravitează în jurul unui nucleu comun: acela de dictatură. De regulă. 262 . Prin trăsăturile sale. de persistenţa unor tradiţii democratice. Totalitarismul ar fi expresia malignă a regimurilor dictatoriale. pe baza unui Weltanschauung specific care.

profesori de ştiinţe politice la Universitatea din Lyon II şi. Raymond Aron evidenţiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare: 1.Luc-Ferry şi Evelyne Pisier-Kouchner. Ideea de totalitarism ar proceda astfel de la o reflecţie privind “complementaritatea fascismului şi a comunismului. la Universitatea din Paris I. explică diferenţa dintre Revoluţia Rusă din 1917 şi cea franceză din 1789. esenţa ideologiei totalitare a fost definită adesea ca voinţă revoluţionară de unificare sau de transparenţă socială. astfel. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie căreia îi conferă o autoritate absolută şi care. în ultimă instanţă. ideologia totalitară cuprinde două componente: mai întâi. fascismul şi comunismul ar urmări în comun nu numai afirmarea unităţii sociale dar ele s-ar caracteriza şi prin aceeaşi voinţă de a o realiza şi tocmai din această voinţă de a o realiza. În realitate. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acordă unui partid monopolul activităţii politice. oricare ar fi. de altminteri. Ansamblul mijloacelor de comunicare: radio. un dublu monopol: monopolul mjloacelor violente şi al mijloacelor persuasive. comună ambelor regimuri”2. la rândul său. statul îşi rezervă. devine adevărul oficial al statului. respectiv. 3. în ideologia totalitară există tendinţa de unificare a dimensiunii teroretice (cunoaşterea totală) ca cea etică (voinţa de praxis) ceea ce. comandat de stat şi de cei care îl reprezintă. în capitolul al III-lea. Prin aceasta ea s-ar deosebi atât de hegelianism cât şi de moralismul iacobin – pentru acesta din urmă realul nu este raţional şi punctul de vedere care justifică acţiunea nu este ştiinţific ci etic. dar apoi. a ceea ce este recunoscut ca adevăr în cadrul teoriei. drept urmare. intitulat “Totalitarismul” din volumul al II-lea al monumentalului Tratat de ştiinţă politică consideră că “regimurile care sunt desemnate prin termenul de totalitarism au ceva comun în sensul că ele aparţin categoriei de regimuri revoluţionare. la un impas logic: sau realul este raţional şi acţiunea nu are sens sau acţiunea are un sens şi de aceea realul trebuie să fie raţionalizat. 263 . televiziune. Ideologia totalitară ar combina astfel două reprezentări ale istoriei care duce. ea afirmă necesitatea punerii în practică prin voinţa activă a oamenilor. complementaritate al cărei criteriu decisiv ţine de afirmarea unităţii sociale. 2. importanţa atribuită diferenţelor în exprimarea însăşi a acestei voinţe revoluţionare”1. din această convergenţă ar rezulta ideea de totalitarism. ea pune în teorie raţionalitatea perfectă a realului istoric. În schimb. După Cornelius Castoriadis. În plus. presă este dirijat. Pentru răspândirea acestui adevăr oficial.

în toate variabilele. dar “insuficiente”. “diferenţa este esenţială. hitlerist şi stalinist.99%).4. o voinţă propriu-zis demonică de distrugere a unei pseudorase”7. o greşeală de natură economică sau profesională devine automat o greşeală idelogică. totalitarismul s-ar caracteriza prin şase trăsături principale. Indiferent de prezenţa alegătorilor. Totul fiind activitate de stat şi orice activitate fiind subordonată ideologiei. sfârşitul este lagărele de muncă. 264 . participarea forţată pentru desemnarea “aleşilor” în instanţele puterii. Regimurile devin totalitare “pornind de la o intenţie originară – voinţa de a transforma fundamental ordinea existentă în funcţie de o ideologie”4. desfiinţarea organizaţiilor şi asociaţiilor neoficiale. datorită revoluţiei tehnicoştiinţifică (apariţiei societăţilor industriale) ar duce la universalizarea scopului în sistemul totalitar care pretinde să refacă specia umană după propria sa imagine. în concluzie. nu ar putea fi inclus în categoria regimurilor totalitare. Mai mult. Astfel încât. Vectorul fundamental rămâne ideologia. 3. în final. într-un anumit mod. Orice eschivare sau abţinere de la actul de a vota echivalează cu un atentat la legitimitatea regimului. nici un fenomen totalitar compatabil cu marile epurări sovietice sau cu excesele din ultimele decenii ale regimului sovietic”5. Cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale sunt supuse statului şi devin. în celălalt. regimul fascist. candidaţii întrunesc maximum de sufragii (99. deoacere “nu a cunoscut niciodată proliferarea ideologică. Întrucât statul este inseparabil de ideologia sa cea mai mare parte a activităţilor economice şi profesionale au coloratura adevărului oficial. universalismul: omogenizarea societăţilor moderne. În opinia lui Spiro. 2. prin orice mijloace. dată fiind o diferenţă esenţială între ele: “datorită ideii care animă şi un demers şi celălalt: într-un caz. Încercând să delimiteze cât mai nuanţat diferitele forme istorice şi tipuri de totalitarism autorul atrage atenţia că trăsăturile de mai sus nu se verifică. în celălalt camera de gazare. o teroare în acelaşi timp poliţienească şi ideologică”3. parte integrantă a acestuia. cu alte cuvinte controlul absolut al statului asupra societăţii civile. oricare ar fi similitudinile”6. apare o politizare. Din această perspectivă. indiferent de variaţiile în timp şi spaţiu a formelor şi regimurilor din care se inspiră: 1. Similitudinile sunt “reale”. mutatis mutandis. o transfigurare ideologică a tuturor greşelilor individuale posibile şi. Într-un caz acţionează voinţa de a construi un regim nou şi poate chiar un alt om. chiar şi între tipurile principale de totalitarism. deşi cu regim unic. 6.

a umanismului laic şi a celui creştin să apară un astfel de regim? Criza modelului ontologic european. 2. caracterizează regimurile totalitare. cauze obiective cât şi cauze subiective. inevitabile îşi iau măsuri de siguranţă…. pot răspunde la întrebarea: cum a fost posibil ca în Europa luminilor. unitatea de comandă. Friedrich sistemele totalitare se caracterizează prin deţinerea a şase monopoluri: 1. monopolul mediatic: controlul statului asupra mijloacelor de comunicare. urmărirea unui scop unic (industrializare. sub presiunea contestării şi ameninţarea prăbuşirii. Apare un sentiment de insecuritate care conduce la iraţionalism şi la teroare. serveşte ca model în analiza totalitarismelor. nici o opoziţie. “Adevărul constă în Întreg”. nu examinează diferenţele şi asemănările dintre cele două familii ale totalitarismelor. a divizării lui Unu în multipli. nici alternativă. 2. Deutsch. odată evidenţiate. 3. “Întregul este mai mult decât suma părţilor” spunea Aristotel şi după el. monopolul militar: controlul sistemului asupra forţelor armate9. 5. iar Hegel va face din 265 . Fascismul şi nazismul ar fi expresia cârdăşiei dintre cele mai reacţionare cercuri ale imperialismului şi marea finanţă care. După Carl W. 6. 6. unicitatea scopului. nici un obstacol nefiind posibile8. incertitudinea. ca doctrină a libertăţii individuale în condiţiile legii. monopolul economic: controlul statului asupra economiei. formarea omului nou). axată pe ideea de criză generală a capitalismului. 3. Friedrich şi Carl W. nici cauzele istorice ale apariţiei lor ca şi realitatea social-politică din care ele se originează şi se dezvoltă. omogenizare socială. Deutsch. Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazează pe ideal-tipurile weberiene. pigmentat cu pasta groasă a dogmatismului. a raţionalismului clasic. deopotrivă. Obsesia degajării caracteristicilor comune regimurilor totalitare. Aceste cauze. Pentru Carl J. Mult mai fertilă este cercetarea mobilurilor subiective ale participanţilor ca şi psihologia socială care a permis “marea manipulare”. Asemenea interpretări. monopolul politic: partidul unic. dincolo de clivajele ideologice. imprevizibilitatea şi insecuritatea normelor: voinţa personală face legea şi ea poate schimba fără încetare instituţiile pozitive. monopolul poliţist: puterea discretă a forţelor de coerciţie asupra populaţiei. Liberalismul. O altă linie de interpretare este cea a marxismului Internaţionalei Comuniste dintre cele două războaie mondiale. caracteristicile regimurilor totalitare ar fi: 1. a dus la preponderenţa Întregului asupra părţilor. bazate pe determinismul mecanicist. adică pe transformarea regimurilor liberale în referenţial. afirma Goethe. la mai mult de 2000 de ani. ca unică dimensiune a realităţii. a reţinut atenţia a încă doi mari politologi: Carl J. Apariţia regimurilor totalitare în Europa secolului al XX-lea are.4. eficienţa executării10. 4. Goethe şi Hegel vor reactualiza această idee. monopolul ideologic: milenarism oficial. mobilizarea totală.

266 . abandonarea unui mod de viaţă. oricând o pradă uşoară a manipulării. Greutăţile economice de după primul război mondial. au arătat incapacitatea regimurilor liberale şi socialiste aflate la putere de a gestiona criza. La limită. caracterizat printr-un sistem de valori morale. Dar criza raţionalismului modern provine nu numai din reacţia la fetişizarea iluministă a atotputerniciei raţiunii ci şi din neliniştea crescândă pe care o provoacă reacţiile secundare ale dezvoltării industriale. totodată. de adevăr şi de ipocrizie. ale mobilităţii pe orizontală ca şi pe verticală. lagărele de concentrare. camerele de gazare şi pregătirile în vederea războiului nuclear. ruperea de legăturile sale comunitare şi aruncarea lui brutală în noile conglomerate umane de la periferia marilor oraşe industriale au însemnat. Poate că aceşti termeni fac parte integrantă din raţionalitatea ce a guvernat istoria umanităţii"11. Pe de altă parte. Aceste procese au facilitat apariţia atomizării sociale. inchiziţia. Smulgerea individului din mediul său tradiţional. Şomajul şi inflaţia îşi arătau colţii într-un regim politic a cărui tradiţie democratică nu depăşea jumătate de secol şi care nu avea abilitatea necesară de a găsi resursele interne depăşirii crizei. Evaziunea în vis şi în trecut nu înseamnă nicidecum un procedeu tipic romantic. Ideea de unicitate şi de supremaţie a omului în perioada Renaşterii s-a combinat în mentalitatea europeană cu fetişizarea Raţiunii ca o cheie universală pentru descifrarea tuturor misterelor din natură şi mecanismelor vieţii. Marcuse consideră că tocmai datorită acestei pretenţii la Hegel raţiunea “înţelege totul şi în final scuză orice lucru pentru că el îşi are locul şi funcţia în totalitate şi pentru că totalitatea aceasta se află dincolo de bine şi de rău. în romantism. mai ales în Italia şi Germania. de creare a antitezei trecut glorios . în special faţă de clasicismul academic al secolului al XVII-lea. Reacţia conservatorismului la această încredere nelimitată în forţele Raţiunii nu a întârziat să apară. Referitor la raportul dintre raţiune şi totalitate în dialectica hegeliană. exaltarea instinctelor primare.prezent meschin. Transformarea trecutului în model pentru acţiunile demofile ale prezentului are. conservat şi perpetuat de forţa coercitivă a tradiţiei. În majoritatea expresiilor sale continentale. romantismul va fi o reacţie contra schemelor general-umaniste şi abstracte ale clasicismului.ideea de totalitate cheia de boltă a sistemului său filosofic. accentul pus pe inconştientul colectiv în determinarea comportamentului şi a sufletului mulţimii – toate acestea impun formele iraţionale ale cunoaşterii. criza democraţiei liberale din perioada interbelică îşi va aduce şi ea obolul la instaurarea regimurilor totalitare în Europa. ca urmare a modernizării economice. Idealizarea formelor de viaţă din trecut. munca copiilor. şi o dimensiune a cunoaşterii. ea include sclavia. H. a omului-masă.

Prima îndatorire a fiecărui cetăţean este de a presta o muncă fizică sau intelectuală. al partidului. Cerem cote de participare în cadrul marilor întreprinderi industriale. în timpul atmosferei încărcate din 1919. Cerem pământuri şi teritorii (colonii) ca să ne hrănim poporul şi să oferim adăpost excedentului nostru de populaţie. Anton Drexler. 4. 11. 2. astfel încât Hitler a fost cel care. nu era o mişcare a stângii revoluţionare. Tot atunci s-a hotărât schimbarea numelui partidului în NDSAP (Nazional-Sozialistische Deutsche Arbeit Partei – Partidul Naţional–Socialist Muncitoresc German)”12. Energia. ci sprijinea naţionalismul. Cerem ca datoria fundamentală a statului să fie asigurarea condiţiilor de trai pentru cetăţenii săi. 267 . alături de fondatorul partidului. Acţiunile individului nu trebuie să prejudicieze interesul general. ci să se desfăşoare în cadrul comunităţii. Cerem. Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul relaţiilor sale cu celelalte naţiuni şi revocarea tratatelor de pace de la Versailles şi Saint-Germain. Numai membrii Volk (naţiunii) pot fi cetăţeni ai statului. spre binele general. antisemitismul şi anticapitalismul. indiferent de credinţă. în ciuda numelui şi a presupunerilor lui Hitler. Cerem unirea tuturor germanilor între graniţele Germaniei Mari. aşadar. 1. Acest program conţine nucleul principalelor teze ale ideologiei naziste care vor fi dezvoltate ulterior în Mein Kampf şi în alte documente oficiale ale NDSAP. (…) 14. Hitler s-a alăturat micului partid şi în scurt timp a devenit membru al comitetului. talentul său propagandistic şi oratoric l-au impus curând în faţa acestei grupări. pe baza dreptului de autodeterminare naţională. Dacă ar fi să dăm crezare unei părţi din istoriografia anglo-saxonă. Numai cei de origine germană. Cerem mărirea repetată a asigurărilor sociale pentru vârstnici. Una din misiunile sale l-a pus în contact cu DAP (Deutsche Arbeitpartei – Partidul Muncitoreasc German) care. 3. (…) 7. non cetăţenii trebuie deportaţi din Reich. Hitler ar fi fost folosit ca “spion de către departamentul politic al armatei din Bavaria. abolirea veniturilor obţinute fără muncă. însumând 25 de puncte. (…) 10. a formulat programul. 15. nici un evreu nu poate fi membru al naţiunii. Conform acestui fapt. dacă se va dovedi imposibilă hrănirea întregii populaţii. în februarie 1920.Cucerirea puterii de către Mussolini în Italia şi ascensiunea partidului naţionalsocialist al lui Hitler în Germania au fost favorizate şi de aceste condiţii economice precare. pot fi membri ai naţiunii. datorită credinţei sale fanatice în principiile de dreapta.

rolul de arbitru al lui Lenin în disputele violente dintre Troţki şi Stalin. Criminalilor de drept comun. ci faţă de deciziile echipei conducătoare sau ale conducătorului suprem. Buharin. indiferent de credinţă sau rasă. 1. în care rolul secretarului general derivă din înseşi principiile ideologice şi organizatorice ale acestui partid de tip nou: din centralismul democratic şi democraţia internă de partid. Obsesia unităţii a marcat evoluţia partidului. Cerem pedepsirea fără milă a acelor acţiuni ce prejudiciază interesul general. singura care se află în posesia legilor obiective ale dezvoltării sociale şi progresului: deciziile şefului nu pot fi nici criticate. (…) Acest principiu unitar impune membrilor partidului o fidelitate absolută nu faţă de ideile lor. Cerem desfiinţarea armatei de mercenari şi formarea unei armate a poporului. Maniera în care a ştiut să ţeasă “pânza de păianjen” în jurul lui Lenin. nici interesele stategice: “Unitatea este una din cheile gândirii şi demersurilor lui Lenin. nici blocate pentru că ele reprezintă personificarea ideologică a partidului de cadre. Această sintagmă. Acum apare în prim-plan geniul diabolic al lui Stalin. pregătind condiţiile pentru eliminarea 268 . Mitul eredităţii politice a lui Lenin. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”. În prima fază.16.2. ea explică lipsa de rezistenţă faţă de partid. 8. Se cunoaşte. cămătarilor. rolul jucat în construirea partidului – devine un principiu central al vieţii partidului pe care îl vor moşteni toţi succesorii”15. Cerem desfăşurarea unei lupte pe căi legale împotriva înşelăciunii politice deliberate şi incriminării ei în presă” (…)13. a scandat istoria sa. (…) 22. de la cucerirea puterii şi până la îmbolnăvirea lui Lenin (1922) ceea ce caracteriza Partidul Bolşevic era dezbaterea de idei din interiorul partidului care nu-i afectau nici deciziile guvernamentale. speculanţilor să li se aplice pedeapsa cu moartea. pe de alta. structurat piramidal. constanţa sa. rece şi meticulos. Partidul nu poate greşi deoacere este detaşament de avangardă al clasei muncitoare. astfel. maniera în care a ştiut să exploateze şi să profite de avantajele situaţiei. faţă de Lenin. Dar monolitismul puterii personale se află în germene în monopolul puterii partidului ca partid de cadre. Deosebirile apar odată cu arsenalul ideologic şi tehnicile de propagandă specifice întrebuinţate pentru aplicarea utopiei radicale. Zinoviev şi Kamenev. 23. lansată de Helene Carrère d’ Encausse cu privire la totalitarismul sovietic14 reia teza originilor leniniste ale stalinismului. Autoritatea de care Lenin se bucura printre colaboratorii săi din raţiuni istorice – voinţa sa. nici ideologia. pe de o parte. Până aici nu există deosebiri de esenţă între fizionomia partidelor de dreapta sau de stânga. urmărind să evidenţieze momentele şi condiţiile creării sistemului totalitar din dezvoltarea sistemului politic sovietic.

în sensul că ţărănimea. ca apărător al dogmei infailibile: ideologia marxist-leninistă. În primul rând. îi permit să-şi neutralizeze adversarii. miza uriaşă a construirii cu succes a acestuia pentru soarta proletariatului mondial. Cuplului ţarism-revoluţie sau chiar expoatare-eliberare. în luptă cu ideile rivale ale lui Troţki. ci una conservatoare sau tradiţională. Buharin. Stalin reuşise să adopte.S. impusă de Stalin. Kamenev. iniţiată de sus. abateri grave de la linia oficială a teoriei) erau scuzabile în numele greutăţilor inerente întâmpinate de prima ţară care construia un alt mod de producţie. Astfel. trebuia “ajutată” să se lepede de instinctul atavic al posesiei şi proprietăţii private. în conformitate cu legile economice ale socialismului.S. Modul în care a ştiut să se erijeze în succesorul legitim al lui Lenin şi implicit. Stalin a putut pregăti în tihnă o revoluţie socială totală. La adăpostul acestor campanii publicitare. ca linie oficială a partidului. unde orice greşeală internă (crime. neavând o conştiinţă de clasă revoluţionară. Ea se sprijină pe următoarele măsuri care au marcat ordinea revoluţionară şi au asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin: a) Atomizarea societăţii sovietice cu ajutorul cuplurilor dihotomice din discursul ideologic. placa turnantă pe care se bazează toate acţiunile şi tactica lui Stalin în vederea acaparării puterii totale. Acestea. Justificarea ideologică a terorii este cheia de boltă a totalitarismului sovietic. în special în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti. În primul rând. al funcţiei acestuia trădează nu numai un vertij al puterii dar şi conştiinţa avantajelor ce decurgeau din cucerirea unei astfel de redută. Greşelile erau inerente. rup în două societatea sovietică prin instituirea clivajului sat-oraş. având în vedere presiunile sistemului capitalist mondial la adresa primului stat socialist din lume. în timp ce Troţki milita pentru revoluţia mondială şi pentru exportul de revoluţie. centralizarea puterii derivă din însăşi legitimitatea politică a funcţiei şi din condiţia de continuator legitim al ideilor leniniste.R. în primul rând. 2. Stalin a ştiut să beneficieze de toate avantajele pe care i le confereau mitul unităţii partidului şi monolitismul puterii ce decurgea din însăşi structura organizatorică a partidului. prin colectivizarea forţată şi industrializarea accelerată. a cărei versiune caricaturală o poate apăra şi impune cu ajutorul vechilor cadre de partid. Erijându-se în continuator legitim al lui Lenin. Zinoviev. teza construirii socialismului într-o singură ţară. se adaugă cuplurile 269 . combinate.. modernizarea economică a U. mai mult decât binevoitoare. Kirov. excese ale cultului personalităţii. care va marca profund raporturile dintre societatea civilă sovietică şi sistemul ei politic. înconjurată de duşmani şi teza ascuţirii luptei de clasă după fiecare etapă de construire a noii societăţi. Aceste teze au avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimităţii ei pe plan internaţional.potenţialilor adversari sau pretendenţi la funcţia supremă.

exterioară. muncitor fruntaş-sabotor. Kamenev nu numai că renunţă la ideile lor. Ca stat al dictaturii proletariatului. b) Procesele spectacol sau demonstrative ocupă un loc considerabil în legitimarea sistemului politic totalitar. la fel cum legalitatea este una de paradă. Progresiv cu consolidarea puterii personale. stat al muncitorilor şi ţăranilor. Iniţial. asigurându-l de fidelitatea lor şi regretând “rătăcirile” din trecut faţă de orientarea genială a “părintelui popoarelor”. de cele două instituţii mai sus menţionate. indirect. a partidului-stat. care să arunce praf în ochii prostimii. Dar şi voinţa populară este trucată şi manipulată. la rândul lor. statul sovietic este voinţa clasei dominante ridicate la rang de lege. de a legitima teroarea. O formă indirectă de control asupra societăţii era inocularea în inconştientul noilor elite şi echipe de cadre că nimeni nu este de neînlocuit. până când vor fi înghiţite în structura monoorganizaţională a partidului.trădător-erou. Mai mult. Acest stat va da naştere unei birocraţii numeroase care vor controla total activităţile sociale. d) Consolidarea statului-partid şi. centrate în special în jurul sintagmei “clasă muncitoare”. oralitatea şi contradictorialitatea. statul va deveni monopolul forţei în mâinile unei elite conducătoare compusă din activiştii de partid. în cadrul democraţiei populare. muncitori necalificaţi-specialişti. stat al întregului popor. dar în memorii disperate şi repetate ei cerşesc “tătucului” iertarea . chiabur-ţăran sărac. Vechii adversari ai lui Stalin: Buharin. Când s-a pronunţat sentinţa la moarte prin împuşcare a sfârşit strigând: “Trăiască tovarăşul Stalin!” c) Crearea statului de drept totalitar se bazează pe “combinaţia dintre măsurile de urgenţă şi un legalism crescând”. “Teroarea şi legalitatea sunt cele două aspecte inseparabile ale unei aceleiaşi atitudini totalitare. prin mecanismele terorii. apoi. Zinoviev. Spre deosebire de procesele politice clasice. datorită neîncrederii în noii veniţi. fiind controlate. Aceste cupluri. legitimează lupta de clasă prin favorizarea categoriilor sociale cu interese opuse. 270 . care opun pe acuzaţi şi pe acuzatori într-un conflict politic real şi care respectă regulile procedurale. muncitori-ţărani. aparatciki şi din membrii temutului NKVD. Teroarea creează imprevizibilul. atinge aproape unanimitatea. Asocierea terorii şi a dreptului conferă legitimitate juridică tuturor măsurilor teroriste prin validarea lor de către voinţa populară care. e) Crearea omului nou şi rotaţia cadrelor. legalitatea restaurează previzibilitatea”16. funcţia procesului-spectacol este de a legitima noul sistem de valori în curs de consolidare şi. în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de acuzare imaginare împotriva lui şi a cerut o pedeapsă exemplară pentru el însuşi. oligarhia partidului va fi înlocuită prin valuri succesive de cadre de rezervă care vor anihila stabilitatea şi securitatea locurilor de muncă şi vor înăbuşi din faşă orice încercare de rezistenţă.

după chipul şi asemănarea ideologiei totalitare însăşi. acela de a justifica propriile ei acţiuni. concurând pentru a intra în graţiile stăpânului de la Kremlin. prin amplificarea terorii la cote inimaginabile. trebuia să pună mai presus interesele generale decât cele particulare. de homo sovieticus. în sensul că fidelitatea faţă de linia politică. în îndeplinirea sarcinilor. poliţia politică (CEKA. NKVD şi apoi KGB) se va eschiva oricărui control din partea statului sau societăţii civile. erau calităţi care cântăreau tot atât de mult în procesul de apropiere dintre doi tineri ca şi calităţile lor fizice sau morale.Această clasă instabilă trebuia să execute. într-un fel de bellum omnium contra omnes. imposibil de a mai fi controlată şi care. Stalin îşi suprapune modelul său de semizeu proiectului utopic de om nou. Prin puterile dicreţionare acordate. Prin aceste caracteristici. trebuia să înfiereze cu mânie proletară orice atutudine defetistă sau duşmănoasă la adresa noii societăţi. ajutat de o ideologie sărăcită în conţinutul ei concret. f) Rolul poliţiei politice în amplificarea terorii şi consolidarea sistemului Poliţia politică va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societăţii sovietice şi în consolidarea ei. forţa de coerciţie se intensifică şi. realizările în producţie etc. un rol ingrat. El trebuia să aibă o atitudine intransigentă faţă de aceia care şovăiau sau se eschivau de la sarcini. Voinţa lui revoluţionară şi credinţa în justeţea cauzei trebuiau să transcendă de fiecare dată instinctele lui naturale. aşa cum îl cunoaştem deja din bogata literatură proletcultistă a anilor ’30. se cunoaşte cazul pionierului Kovalov. Aceasta va ajunge să fie un stat în stat. deopotrivă şef al statului şi comandant suprem al forţelor armate. De altfel. asupra atomizării societăţii civile. apoi a statului-partid de către poliţia politică. Corelativ. Chiar şi dragostea era condiţionată ideologic. larg popularizat. va face din propriul ei părinte o marionetă. adeseori obligată să joace o pantomimă. odată cu aceasta. indicaţiile de sus. Această concentrare a puterilor într-o singură persoană va pregăti înghiţirea statului de către partid. avea el însuşi trăsături de supraom. Căci dictatorul cade în plasa propriei sale puteri: pe măsură ce legitimitatea regimului se diminuează. clasa politică din anii ’40 şi-a subminat bazele puterii proprii şi a declanşat cultul deşănţat al personalităţii. rolul organelor de represiune care îşi impun propria lor logică funcţionării sistemului. datorită creşterii exponenţiale a puterii sale. 271 . care la nouă ani şi-a trădat părinţii pentru că în casă criticau stările de lucruri din cadrul societăţii sovietice. ceea ce propaganda numea “influenţe ale vechii societăţi”. în schimbul avanatajelor temporare. cu efecte spectaculoase asupra eficienţei controlului total şi implicit. în spionarea şi delaţiunea reciprocă. Ea nu va fi răspunzătoare sau obedientă decât în faţa secretarului general al partidului. Această credinţă în justeţea cauzei a fost transformată de propagandă într-un sistem de urmărire şi delaţiune generală. Acesta.

fascismul a fost obsedat de ideea imperială.3. mergând de la autoritarismul regimurilor militare din America Latină până la totalitarismele asiatice. astfel. De aici urmează principiul infailibilităţii deciziilor luate de Fuhrer care încarnează. În doctrina naţional-socialistă există o mistică a statului indusă de încarnarea ideii de drept în Fuhrer. Nu toate însă întrunesc caracteristicile unui regim totalitar pur. la nivelul teoriei politice. statul este personificarea morală a ideii de popor. Spre deosebire de omologul său german. Tipologia totalitarismelor. de exemplu. ideea de stat. Controlul statului asupra societăţii civile. realităţile istorice şi obiectivele urmărite generează diferenţe care pot fi uşor percepute la o analiză istorică a doctrinei. Italia trebuia să-şi recâştige statutul de mare putere în bazinul Mării Mediterane.n. respectiv totalitarismul sovietic şi cel chinez. Deşi ambele regimuri sunt adversarele liberalismului şi comunismului. fascismul italian nu a avut o componentă intrinsecă antisemită sau rasistă. Doctrina fascistă nu respinge bazele tradiţionale ale puterii de stat: ea le hipertrofiază până la statocraţie: “Totul în stat. Aspiraţia seculară spre formarea statului naţional unitar şi spre afirmarea conştiinţei de sine 272 . cenzura impusă mass-mediilor variază considerabil. Dar chiar şi în cadrul aceleiaşi specii totalitare. nimic în afara statului. există diferenţe multiple care se întind de la nuanţe până la deosebiri structurale. În doctrina fascistă. elaborat de Mussolini şi Gentile şi statul total elaborat în 1930-1932 de Ernst Junger şi apoi dezvoltat de Carl Schmitt vor apărea în curând nuanţe divergente. iar culturile politice şi tradiţiile vieţii istorice accentuează şi ele diferenţele. de naţiune şi de drept. iar în cadrul lor cele două cupluri: fascismul şi nazismul. Între totalitarismele maligne (stalinismul şi nazismul) se întinde o gamă extrem de variată de regimuri politice. nimic împotriva statului” afirma Mussolini în discursul său de la Scala din Milano din 22 octombrie 1924. Astfel. Semnul de recunoaştere era răul absolut pe care aceste regimuri l-au adus dezvoltării omului. considerându-se că ele derivă din acelaşi bloc monolitic al ideologiei unice şi universale.8. între aceste două forme ale totalitarismului de dreapta există deosebiri substanţiale.e. Astfel între conceptele de stato totalitario. Să luăm. distrugerea pluralismului politic. al concepţiei despre stat şi partid. specificul culturilor naţionale. Personalitatea harismatică a acestuia ar facilita fuziunea dintre Volksgeist (spiritul poporului) şi Das Prinzipfuhrer (principiul conducerii). cele două mari familii ale totalitarismului: de dreapta şi de stânga. în acord cu megalomania lui Mussolini. În literatura de specialitate până nu de mult regimurile totalitare erau tratate într-un mod uniform. Contrar stereotipiilor propagandei comuniste care trata nazismul şi fascismul într-un mod nediscriminat. aşa cum a fost Imperiul Roman în perioada lui de maximă înflorire din secolul I î.

de vreme ce ele reproduc mentalitatea economică bazată pe profit. cu ţărani şi pentru ţărani. Specificul revoluţiei chineze. “Dictatura democratică a întregului popor”. Revoluţia culturală chineză constă în modelarea spiritului uman care să permită instaurarea unor raporturi sociale de tip nou. Individualismul liberal şi statul minimal. cu “Marele Salt Înainte” şi “Marele Marş” şi-a pus amprenta asupra gândirii politice chineze. Pentru aceasta noile raporturi sociale de producţie sunt insuficiente. alianţa dintre ţărănimea majoritară. totul există doar în stat şi nimic omenesc sau spiritual nu există şi nu are valoare în afara statului”19. cum au denumit conducătorii chinezi noul regim. Iată cum una din tezele materialismului istoric – influenţa mediului (decisivă) în formarea personalităţii – este abolită. politică şi economică. clasa muncitoare incipientă. Pentru aceasta erau necesare mai multe revoluţii. Obiectivul central al revoluţiei chineze nu mai este modernizarea forţelor de producţie pentru traducerea în viaţă a principiilor de repartiţie socialisă în vederea creşterii nivelului de trai. trădează deja o schimbare de optică. ci formarea omului nou. o comunitate solidară şi voluntară.este posibilă numai în statul fascist: “Poporul este corpul statului şi Statul este spiritul poporului. Revoluţia a avut loc într-o ţară profund subdezvoltată. În conceptul fascist poporul este stat şi statul este popor”17. cu mijloace de acţiune superioare în putere şi în durată celor ale indivizilor izolaţi sau grupaţi care o compun (…). Naţiunea este. capabilă să ajungă la conştiinţa de sine datorită statului care o integrează: “Naţiunea este un organism dotat cu o existenţă. Calul de bătaie al fascismului italian rămâne însă concepţia liberală despre stat şi naţiune. creşterea vigilenţei revoluţionare şi o izolare a omului nou faţă de influenţele nefaste ale capitalismului. Dar nu optica economicistă prevalează în regimul totalitar chinez cât factorul ideologic al formării omului nou. Mult mai subtile sunt nuanţele care separă totalitarismul sovietic de cel chinez. (…) Pentru fascism. la rândul lor. a modurilor de producţie burgheză. Eludând schemele dezvoltării la Marx. înscris în evoluţia naturală a speciei. Acestea. proiect eşuat în totalitarismul sovietic. Omul nou se formează în lupta împotriva capitalismului. Trebuia fără milă extirpat din om instinctul atavic de proprietate. fiind vorba de edificarea unei societăţi cu o logică diametral opusă celei capitaliste. după care “existenţa determină conştiinţa” şi “baza determină suprastructura” Mao va reorienta filosofia regimului pe o bază a revoluţiei permanante. burghezia comercială şi industrială. Unitate etică. ea se realizează integral în statul fascist”18. separarea puterilor şi ideea de suveranitate populară sunt confiscate în favoarea datoriilor individului faţă de stat: “Pentru fascism. cu scopuri. ar da veritabilul 273 . în doctrina fascistă. statul este absolutul în faţa căruia indivizii şi grupurile nu sunt decât relativi (…) Indivizi şi grupuri nu sunt de conceput decât în cadrul statului (…) Statul a devenit adevărata realitate a individului.

În faţa pericolului ca revoluţia chineză să nu degenereze.4. partidul unic – toate aceste structuri obiective nu ar fi putut garanta prin ele însele construirea societăţii comuniste dacă nu s-ar fi realizat mai întâi construirea omului nou. ca revoluţia bolşevică.C. considerând că meritele acestuia pentru victoria socialismului sunt mult mai mari decât greşelile comise în luptă cu duşmanul de clasă.R. şi-au depus în băncile străine câştigurile transformate în valută. Naţionalizarea mijloacelor de producţie. şi-au cumpărat autoturisme de lux din Occident. două. într-un capitalist de stat. Polemica declanşată de comuniştii chinezi împotriva Partidului Comunist al Uniunii Sovietice la Conferinţa Internaţională a partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din iunie 1957 a avut ca punct central pe ordinea de zi consecinţele raportului secret al lui Hrusciov la al XXlea Congres al P. intern şi extern.S. (februarie 1956) pentru imaginea şi dezvoltarea socialismului în lume. Comuniştii chinezi şi albanezi au acuzat dezvăluirea crimelor comise de Stalin în U. în cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale pe baza legitimităţii oferită de meritul primului partid care a realizat cu succes prima revoluţie socialistă din istoria omenirii. Comuniştii chinezi reproşau omologilor sovietici că au trădat spiritul leninismului că. Mao a declanşat revoluţia culturală. planificarea economică.S. Şi-au construit vile în staţiunile de odihnă. este prima de acest fel. “Marea Revoluţie Culturală Proletară în curs. Franţa ieşise din război umilită. Aceste atacuri cunoscute în istoria recentă a socialismului sub numele de “revizionism sovietic” au continuat de-a lungul deceniului şapte când au culminat cu conflictul militar de-a lungul frontierei chino-sovietică în vara anului 1969.S. Revoluţii de tipul acesta va trebui să aibă loc în viitor (…). Au copiat modul de viaţă occidental. planul centralizat unic. Au permis pătrunderea în economia sovietică a categoriilor modului de producţie capitalist.U. interpretând construcţia socialismului în cheie economicistă. iar prăvălirea Armatei Roşii spre Berlin anunţa lumii că o nouă putere mondială se profila la orizont – Rusia Sovietică. 8. Toţi membrii partidului şi poporului în totalitatea sa trebuie să se ferească să creadă că totul va fi pus la punct după una. caracterizat prin lux ostentativ şi plăceri materiale.C. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est.U. a stimulentelor materiale şi a însuşirii private a prosuselor muncii. 274 . au transformat socialismul în capitalism de stat.sens comunist transformărilor structurale obiective. bazat pe urmărirea profitului.S. Regimurile totalitare din Europa centrală şi de sud-est reflectă cu destulă fidelitate evoluţia raportului de forţe de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial când înfrângerea Germaniei hitleriste era iminentă. De aici şi contestarea rolului conducător pe care şi l-a arogat P. grila unei modernizări economice forţate. scria el în 1967. Trebuie să fim foarte atenţi să nu ne slăbim vigilenţa”20. trei sau patru revoluţii culturale..

Sub rezerva că aceste cifre au fost fixate în plină desfăşurare a războiului se pune întrebarea: de ce ele nu au fost revizuite la Conferinţa de la Postdam din octombrie 1945 sau la o dată ulterioară având în vedere participarea României la victoria puterilor aliate împotriva nazismului după 23 August 1944? De ce Bulgaria şi Ungaria. între 23 august 1944 şi 6 martie 1945. în primul rând S. 90% . continua să gireze din umbră.. după ce abandonase în mod cinic nişte popoare nevinovate. 10% . Bulgaria. Eforturile disperate ale clasei politice româneşti de a salva imposibilul s-au lovit de tăcerea impasibilă a unui Occident care.A.S. Ungaria. aliate fidele Germaniei. ca.R. poate fi caracterizată prin următoarele evenimente: semnarea armistiţiului de pace cu U. România: 10% .Occidentul. Evident. Bulgaria: 25% . 75% U. la 12 septembrie 1944 în condiţii economice înrobitoare.S. de altfel.U.S. sovietizarea forţată a regimurilor politice din aceste ţări21.50%. cu prestigiul imaginii sale democratice şi umanitariste.U. Jugoslavia: 50% . în perioada 1945-1948. În România imitaţia modelului stalinist s-a făcut în mai multe faze. făcea cărţile în Europa Churchill s-a grăbit să ofere ursului bucata cea mare. Ce putea să mai facă un popor lăsat la discreţia totală a voinţei politice a Moscovei? Încercările lui Sănătescu şi Rădescu. au primit un procentaj care le permitea o protecţie mai mare a Occidentului? În contradicţie violentă cu o anumită tendinţă a unei părţi din istoriografia română şi internaţională care încearcă să insinueze ideea unei predispoziţii a sufletului românesc pentru regimurile dictatoriale.Occidentul. în toate ţările vizate de sovietizarea forţată. România cunoaşte o fază de tranziţie. Instaurarea regimurilor comuniste în Cehoslovacia.S. noi considerăm că perioada 1945-1948 este o pagină glorioasă din epopeea supravieţuirii noastre ca entitate politică şi spirituală.S. piesa de schimb a fost Europa de sud-est şi Europa centrală.U. sperând să salveze ceea ce se mai putea salva. Intensitatea şi violenţa impunerii modelului sovietic reflectă cu destulă fidelitate procentele stabilite la Ialta. Prima etapă.pentru a se salva Anglia “dăruise” americanilor sistemul ei colonial.R. propulsarea partidului comunist în viaţa politică a ţării prin 275 .R. ale regelui Mihai I şi ale lui Iuliu Maniu de a salva instituţiile democratice şi viaţa constituţională din România s-au lovit de tăcerea complice a puterilor aliate.S.. Prin celebrele procente privind sferele de influenţă înmânate lui Stalin în timpul Conferinţei de la Ialta (februarie 1945) Churchill spera să salveze Grecia şi Mediterana de o posibilă extindere a influenţei sovietice în axa planetară a geopoliticii: Pacific-Mediterana-Atlantic.R. Pentru Groza.S. într-o măsură direct proporţională cu procentajul sferei de influenţă stabilit la Ialta: Grecia: 90% Occidentul.S. iar în condiţiile în care U.S. adică instaurarea guvernului democratic-popular dr. Polonia.R. Albania. şi Anglia.S. Instaurarea regimului s-a realizat progresiv. cuprinsă în perioada 1945-194822.

aşa-zişii chiaburi consideraţi sabotori ai economiei naţionale pentru că nu au putut da statului cotele-părţi impuse de comunişti. Vasile Luca. Al. în frunte cu Ştefan Foriş. al comuniştilor români închişi la Doftana şi Târgu Jiu. W. Metode şi măsuri a căror aplicare fidelă era asigurată de consilierii sovietici prezenţi în toate instituţiile centrale ale statului. Chivu Stoica. suprimarea pluralismului politic prin desfiinţarea partidelor politice istorice în 1947. Gheorghiu-Dej (Nicolae Ceauşescu. spre deosebire de grupul “deviaţioniştilor de dreapta”: Ana Pauker.000 de ţărani. ca organ suprem al puterii de stat). Gh. sub conducerea lui Gh. Bârlădeanu şi impunerea unora dintre ei în guvernul democrat-popular. parlament unicameral. Constantin Pârvulescu) care vor ocupa eşalonul II în organele superioare ale partidului. transformarea sistemului politic prin desfiinţarea instituţiilor burgheze şi înlocuirea lor cu cele de tip sovietic (de exemplu Marea Adunare Naţională. Leonte Răutu. instituirea terorii şi justificarea ei ideologică printr-o propagandă ce viza discreditarea faptelor regimurilor bazate pe exploatarea omului de către om. începând cu februarie 1948 iar. adică a celor peste 80. industrializarea accelerată a economiei naţionale pe baza planurilor cincinale. colectivizarea forţată a agriculturii (încheiată la 27 aprilie 1962). elaborarea unei noi Constituţii în 1948 care a consfinţit rolul conducător al partidului unic în societatea românească. Iosif Chişinevski. activarea nucleului conducător al partidului comunist adus de la Moscova în frunte cu Ana Pauker. Acest nucleu va conduce efectiv România în perioada 1945-1952 în detrimentul celorlalte două nuclee: al comuniştilor aflaţi în ilegalitate. Teoharie Georgescu. transformarea sistemului politic prin abolirea monarhiei constituţionale şi proclamarea republicii populare la 30 decembrie 1947. asasinat în 1944. metodele şi măsurile luate de regimul sovietic în construirea socialismului. Apostol. Roman. Naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948). 276 . începând cu 1950.presiunea făţişă şi amestec agresiv al Moscovei în viaţa internă. şi a elitelor morale. Ridicarea luptei de clasă la rang de structură fundamentală a vieţii politice a permis distrugerea elitelor politice şi intelectuale ale României. introducerea planificării ca unica modalitate de conducere a economiei repetă aidoma etapele.

3 Aron.U. Geoff. 13 14 Carrère d’ Encausse. Carl W. Harvard University Press. p. p. Cuvântare la cea de a X-a aniversare a regimului. U. 20 Daubier. p. Cf. op. p. 8 Spiro. Editura ALL. 5 Ibidem. Paris. 118. vol..S. 1985. 3. 1932. Minuit. 15-16.. 17 Mussolini. Paris. Milano. Paris. Helene. Gallimard. p. 287-288. 11 Marcuse. Paris. Paris. Ialta şi crucificarea României. Raison et Révolution. p. În: Traité de science politique vol.U. Agonia României. Craks in the Monolith and patterns of desintegration totalitarian systems. 21 Vezi. Roma. 1927. 18 La carta del Lavoro. II. ou le totalitarisme exemplaire. Le Fascisme.. 1965. 19 Mussolini. Raymond. 16. 1968. Ed. II (Les regimes politiques contemporaines) . 1933-1945. excelentele cărţi ale avocatului Baciu Nicolae.. 213. Germania: al Treilea Reich. Paris. 7 Ibidem. Denoel and Steele. Démocratie et totalitarisme. 10 Deutsch. Le totalitarisme. 1944-1948. Bucureşti. art. 217. 22 Ibidem. 6 Ibidem. În: International Encyclopedia of the Social Sciences. 2 Ibidem. Histoire de la révolution culturelle prolétarienne en Chine. Evelyne Pisier-Kouchner. Benito. 16 Ibidem. 1999.R. p.. doctrine et institution. Herbert. Benito. supr. p. 302. 214-215. . p. În: Traité de science politique. Cambridge. 4 Ibidem. 119. 290. 15 Ibidem.F. 1933. 290. 12 Layton. 9 Friedrich. Totalitarism. 277 . P. Carl J. 1985. p.S. Totalitarism. 294.NOTE 1 Luc Ferry.J. P.F. în această privinţă. 1970. 1954. 1968. (Les regimes politiques contemporaines). cit. vol. p. Herbert.

întrupat de Führer. Partidele de tip unic sunt.1. principiul conducerii în stat este sinteza dintre Volksgeist. ridicată la rang de “ştiinţă a ştiinţelor”. Ideologia marxist-leninistă are ca obiectiv suprem realizarea societăţii fără clase. Atât cele de dreapta. Apariţia şi consolidarea regimurilor dictatoriale. în sensul că tot ce-i mai pur din cadrul naţiunii italiene trebuie să facă parte din fascii cu necesitate. aşa cum este definită ideologia marxistleninistă în documentele partidelor comuniste şi muncitoreşti. atingerea lor echivalează cu un sacrilegiu şi se pedepseşte ca atare. de “adevăr nemuritor despre lume şi viaţă”. şi ideologia partidului nazist care. în care mitul bunului sălbatic. indiferent de forma lor naţională sau de caracterul lor extrem sau malign. sursa din care aceste regimuri îşi extrag legitimitatea minimală care să le justifice existenţa şi faptele pe scena istoriei sunt ideologiile. partidul fascist reprezintă personificarea morală a naţiunii italiene. dar şi partidul unic creat de Hitler şi de Mussolini. Or. al egalităţii şi comunitarismului aminteşte de societăţile perfecte ale utopicilor.CAPITOLUL 9 DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ŞI A ROLULUI SĂU CONDUCĂTOR 9. În doctrina nazistă. O proiecţie mitică a unei vârste de aur reactualizată. În doctrina fascistă. Orice ideologie totalitară are un corp de documente sacre. statul dispare în personificarea ideii de drept reprezentată de Führer. prin excelenţă. Teoria partidului unic ocupă un loc proeminent în doctrinele politice ale secolului al XX-lea. partide ideologice. în Europa şi nu numai. regimurile dictatoriale conferă partidului unic monopolul coerciţiei şi al controlului absolut al statului asupra societăţii civile. este o emanaţie a istoriei şi înţelepciunii poporului german. nu se puteau realiza fără o legitimitate minimală a rolului partidului unic în societăţile respective. În 278 . statul este depozitarul virtuţilor naţionale. În Italia. atât statul cât şi naţiunea vor fi asimilate în partidul unic. Nu numai partidul de cadre (bolşevic) creat de Lenin în 1903 se bucură în ultimul timp de o atenţie sporită. Or. la rândul ei. cât mai ales cele de stânga. societatea comunistă. “Propaganda noastră este justă pentru că este adevărată” (Lenin). Ideologia marxist-leninistă – sursă de legitimitate a rolului politic conducător al partidului unic. ceea ce caracterizează aceste ideologii este ştergerea totală a distincţiei dintre adevăr şi fals în interpretarea realului ca şi conglomeratul de elemente mitice şi utopice în impunerea unei concepţii despre lume şi viaţă. de eroi şi mituri fondatoare. Ca secol al totalitarismelor. prin urmare. Funcţiile justificativă şi incitativă au un rol predominant: propaganda devine un alter ego al discursului ideologic. sunt configuraţii şi dispozitive ale unei ideologii unice şi universale. secolul al XX-lea poate fi caracterizat printr-o combinare savantă a ideologiei cu represiunea.

şi societatea fără clase trebuiau parcurse mai multe etape istorice intermediare dintre care cele mai importante sunt distrugerea societăţilor bazate pe exploatarea. Forţa care propulsează cele două clase sociale în noii actori politici sunt legităţile interne care acţionează la nivelul fiecărui mod de producţie. eliberat de instinctele animalice. De aceea. în spatele reprezentării intereselor de grup. declanşează în om instinctul şi plăcerea distructivă a posesiei care alienează fiinţa umană de puritatea sa originară. lipsiţi de proprietate.concepţia lui Marx însă. Pe măsură ce procesele de omogenizare socială duc la formarea poporului unic muncitor. din succesiunea modurilor de producţie. proprietatea privată este o încălcare a dreptului natural şi este inferioară proprietăţii comune deoarece produce abuzuri. teză care stă la baza modelului marxist de schimbare socială prin revoluţie. Teoria partidului unic şi a rolului său politic conducător are ca fundament ideologic idealul societăţii comuniste fără clase. comunismul nu este decât preistoria umanităţii. instaurarea societăţii socialiste ca treaptă preliminară spre societatea comunistă. nu au de vândut decât forţa de muncă a braţelor. metamorfoza ideologică a rolului politic conducător al partidului este funcţie de schimbările survenite în structurile sociale şi de clasă ale societăţii româneşti. totodată. Şi întrucât capitaliştii vor să-şi maximizeze profiturile. Legea fundamentală a capitalismului: “însuşirea tot mai privată a produsului muncii în condiţiile socializării tot mai crescânde a proceselor de producţie” reprezintă. Pentru a forma omul nou. ideologia marxistă va descoperi. în concurenţă cu ceilalţi capitalişti pe piaţă. Ca filosofie a schimbării sociale prin revoluţie. se ascunde lupta pentru urmărirea propriilor interese. În logica tradiţiei comuniste. fundamentul ideologic din care se vor dezvolta argumentele schimbării sociale la Marx. prin cei doi piloni ai ei: urbanizarea şi industrializarea. tot astfel proletariatul s-a afirmat ca un nou actor politic în cadrul proceselor de modernizare economică. Perioada care subîntinde cele două sintagme: a) “partidul – detaşamentul de avangardă al clasei muncitoare” 279 . noul subiect istoric al acestei schimbări fără precedent şi implacabile din istorie – proletariatul. Aşa cum burghezia s-a afirmat în cadrul procesului de raţionalizare economică a statelor absolutiste ca un factor economic de progres. Interesul naţional poate fi mult mai bine reprezentat de un sistem cu un singur partid decât de un sistem pluripartidist unde. De aceea Marx elaborează teza contradicţiei antagonice dintre forţele de producţie înaintate şi relaţiile de producţie înapoiate. În primul rând. Exploatarea omului de către om este ultima consecinţă a acestui proces cumulativ de nedreptăţi istorice: muncitorii. ei vor intensifica exploatarea forţei de muncă şi vor căuta să revoluţioneze forţele de producţie care să ducă la un randament şi productivitate superioare a muncii. proprietatea este un furt. inegalităţi. structura de clasă se modifică în sensul unei apropieri valorice dintre clase şi apoi al ştergerii diferenţelor dintre ele.

D. asociaţiile şi societăţile ştiinţifice.U.D. producători şi beneficiari ai muncii lor impun ca forţă politică conducătoare P. organizaţiile sale componente mobilizează şi coordonează eforturile întregii naţiuni în vederea înfăptuirii orientărilor programatice ale P. sub conducerea Partidului Comunist Român.S. El este forma cea mai înaltă de organizare a clasei muncitoare. organizaţiile de femei. În 1979. care trebuie să coordoneze şi să controleze îndeplinirea hotărârilor.) care cuprind cetăţeni de peste 18 ani. ai ţărănimii muncitoare şi ai intelectualiatăţii”1. Ele sunt constituite pe baza principiului teritorial şi al locului de muncă (pe întreprinderi... Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste (F. cu dublă subordonare. culturalsportive. Uniunea Tineretului Comunist. 280 .U. a planurilor de dezvoltare economico-socială elaborate pe baze ştiinţifice.D. Prin urmare.S. forţa conducătoare a poporului în Republica Populară Română. prin unirea în cadrul lor a organizaţiilor de masă şi obşteşti. au fost constituite. În rândurile partidului se unesc cei mai conştienţi şi mai înaintaţi oameni ai clasei muncitoare. sate şi cartiere). La rândul său.D. al clasei muncitoare.R.şi b) “partidul – centrul vital al naţiunii” reflectă cu exactitate efortul propagandei de a conserva statutul de partid unic şi al rolului său conducător în condiţiile unei dinamici sociale fără precedent: “Partidul Muncitoresc Român este detaşamentul de avangardă. cultele etc. organizat. cooperatiste. “Partidul reprezintă nucleul în jurul căruia gravitează întreaga societate şi de la care radiază energia şi lumina ce pun în mişcare şi asigură funcţionarea întregului angrenaj al orânduirii socialiste. noua calitate a acestora de proprietari.U.S. Participarea oamenilor muncii la procesele de conducere colectivă. indiferent de naţionalitate. în recuzita propagandistică vor apărea alte teze ideologice.S.U. partidul se regenerează continuu sub impulsul puternicelor fascicule de energie şi lumină ce se îndreaptă continuu spre el din rândul naţiunii noastre socialiste. Pe măsură ce compoziţia socială şi structura de cadre a partidului comunist se complexifică.) reunea în rândurile sale. menite să legitimeze rolul conducător al partidului unic în noile etape şi condiţii ale construcţiei socialiste. sindicatele. instituţii. uniunile creatorilor. Putem spune că partidul comunist îndeplineşte rolul de centru vital al întregului nostru sistem social”2. În acest scop a fost creată o vastă reţea de organisme social-politice. care asigură diversificarea şi centralizarea controlului exercitat de P.R. din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu. de partid şi de stat. nemembri de partid. în cadrul F.R. Astfel. După cum rezultă din statutul F. consiliile naţionalităţilor conlocuitoare. noţiuni ca “dictatura proletariatului” şi “detaşamentul de avangardă a clasei muncitoare” devin uşor anacronice.C. Organizaţiile Democraţiei şi Unităţii Socialiste (O.C.C. organizaţiile profesionale.

de la ţară la ţară. direct şi secret”3. Alte componente ideologice care urmăresc legitimarea partidului unic ţin de dimensiunea internaţionalistă a ideologiei marxist-leniniste. îndrumă activitatea organizaţiilor de masă şi obşteşti. 26 prevede că “cetăţenii cei mai înaintaţi şi mai conştienţi din rândurile muncitorilor. Internaţionala nu-şi permite să dicteze în această chestiune şi nici măcar să dea sfaturi. fără excepţie. Art. liber şi stăpân pe soarta sa”. “În fiecare parte a lumii misiunea noastră prezintă aspecte speciale iar muncitorii de acolo ţin seama de acest lucru şi păşesc pe propria lor cale la înfăptuirea ei … Alegerea unei căi sau alteia este treaba clasei muncitoare din această ţară. forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”. la particularităţile 281 . poporul o exercită prin Marea Adunare naţională şi prin Consiliile populare. … Marea Adunare Naţională este organul suprem al puterii de stat sub conducerea şi controlul căruia îşi desfăşoară activitatea toate celelalte organe ale statului”4. După ce în Titlul I. detaşamentul ei de avangardă. 3 se stipulează că “În Republica Socialistă România.S. pentru ca în art. Peste aproximativ 50 de ani Lenin va face din aceste idei “adevăruri generale”: “legităţi subiective” a căror cunoaştere şi aplicare în construcţia socialistă constă “în a şti să aplici principiile generale şi fundamentale ale comunismului la relaţiile specifice dintre clase şi partide. precum şi a organizaţiile de stat”5. în aceiaşi termeni rolul conducător al Partidului Comunist Român ca şi superioritatea modului de producţie socialist asupra celorlalte formaţiuni social-economice. 4 să se afirme că “deţinător suveran al puterii. egal. Partidul Comunist Român exprimă şi slujeşte cu fidelitate năzuinţele şi interesele vitale ale poporului. se asociază cu structura de clasă dihotomică prezentată în teorie: contradicţiile antagonice dintre muncitori şi capitalişti sunt atât de profunde încât proletariatul. articolul 2 se arată că în Republica Socialistă România “întreaga putere aparţine poporului. Dar ea îşi exprimă simpatia pentru fiecare mişcare şi îi acordă sprijin în limitele prevăzute de propriile ei legi”6. a culturilor politice reclamă existenţa unei forţe politice care să aplice legităţile generale ale concepţiei despre lume şi viaţă a proletariatului la condiţiile concrete din fiecare ţară. îndeplineşte rolul conducător în toate domeniile construcţiei socialiste. Însă varietatea condiţiilor concrete. organe alese prin vot universal. ţăranilor. patria fiind condiţia lor de exploataţi. în art. diferenţa etapelor de dezvoltare. care nu are de pierdut decât lanţurile. cea mai înaltă formă de organizare a clasei muncitore. România adoptate în perioada 1965-1989 stipulează toate. va trebui să se organizeze pentru răsturnarea ordinii politico-sociale a burgheziei. intelectualilor şi ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc în Partidul Comunist Român. la ceea ce este specific în dezvoltarea obiectivă spre comunism. Ideea că muncitorii nu au patrie. a mentalităţilor.Constituţiile R.

9. Desăvârşirea distrugerii vechii societăţi va fi opera proletariatului victorios într-o perioadă de aproximativ şase luni cunoscută sub numele de “dictatura proletariatului”. nu mai are nimic din fizionomia clasică a partidelor de notabili. Fiind consecvent în distrugerea vechii forme de stat. de vreme ce Marx vedea în partide doar coterii şi ai căror membrii nu urmăresc decât satisfacerea propriilor interese. în marea majoritate. pe 282 . rolul grupurilor şi al celorlalte categorii sociale şi profesionale în funcţionarea sistemului politic socialist opera lui Marx este foarte săracă în sugestii. Marx a lăsat puţine indicaţii cu privire la felul cum va arăta viitoarea societate socialistă rezultată din distrugerea societăţii burgheze. Nu întâmplător celulele de bază ale organizaţiilor partidului bolşevic care acţionau conspirativ în perioada ţaristă includeau.D. Din nefericire. corespunzător fiecărei etape de dezvoltare a societăţii”8. Lenin. pe care trebuie să ştii să le studiezi. despre structurile sociale. Caracteristicile partidului de cadre creat de V. La origine.R.. a relaţiilor de putere în noua societate. prin desprinderea violentă din P. Pornind de aici. partidul totalitar de cadre cuprindea revoluţionari de profesie a căror credinţă nestrămutată în cauză şi loialitate faţă de ideologia partidului avea menirea să suplinească cantitatea prin calitatea membrilor. Cele câteva indicaţii privind “asocierea liberă a producătorilor” sau principiile de repartiţie care vor fi operaţionalizate în cadrul noii societăţi vor funcţiona cel mult într-o republică comunală. I.M. I. financiar-bancară care făcea politică fără să primească vreo remuneraţie oficială pentru acest lucru.fiecărei ţări în parte. Dar despre organizarea spaţiului public. rol care “este determinat de existenţa unei linii politice generale care să aplice principiile marxist-leninismului în conformitate cu condiţiile istorice ale ţării respective. Lenin va adapta teoria despre revoluţie a lui Marx la condiţiile celei mai slabe verigi din dezvoltarea capitalismului: Rusia. Partidul de cadre bolşevic creat de Lenin în 1903. care le vor forma conştiinţa politică necesară societăţii viitoare. Membrii acestor partide nu mai sunt aristocraţia latifundiară. V. după modelul Comunei din Paris.S. Ce formă de organizare şi conducere îl va înlocui. el va inversa teoria marxistă. Adevărata şcoală de formare a conştiinţei revoluţionare a proletarilor sunt sindicatele. propaganda comunistă din toate ţările satelit va face din aceste afirmaţii principii de legitimitate ale rolului conducător al partidului comunist. cercetată de Max Weber şi Sigmund Neumann. să le presupui”7. în acest proces. Marx izgoneşte din Cetate politicul.2. Totodată. făcând din partidul politic agentul privilegiat al acţiunii revoluţionare. iar din rolul factorului subiectiv – al conştiinţei comuniste – factorul propulsiv al coagulării acţiunii revoluţionare. să le descoperi.

de voinţă şi de acţiune a partidului – este obligatorie pentru toate organizaţiile şi pentru toţi membrii de partid. După unele estimări.000 de salariaţi. V. intrată recent în circuitul unei dezvoltări capitaliste accelerate. De aici necesitatea subordonării membrilor de partid la principiile de conducere: centralismul democratic şi democraţia internă de partid. în practică. partidul clasei muncitoare. prin conducerea politică justă exercitată de această avangardă. să se convingă că sunt juste”9. l-a obligat pe Lenin la o veritabilă siluire a realităţii pentru a salva valabilitatea mitului. nu este mai puţin adevărat că prognoza lui Marx se baza pe dezvoltarea numerică şi pe creşterea capacităţii organizatorice pe care această clasă le prezenta în ţările dezvoltate ale Occidentului. deşi 283 . dacă vreţi. hotărârile luate. în special masele proletare. de a se apropia şi. Lenin a trebuit să salveze teoria. Dacă Marx acordase clasei muncitoare rolul de forţă politică conducătoare în viitor. principii care nu acordau bazei de militanţi decât un rol de faţadă în acceptarea deciziilor impuse de sus. iniţiaţi în opera lui Marx şi Engels. minoritatea se supune necondiţionat majorităţii şi este obligată să aplice. d) hotărârile organelor superioare de partid sunt obligatorii necondiţionat pentru organele inferioare ale partidului”10. de a se contopi într-o anumită măsură cu masele mai largi ale oamenilor muncii.membrii cercurilor de studii marxiste. cu condiţia ca masele largi. Mitul partidului comunist – ca avangardă a clasei muncitoare – mit creat de Marx.000-170. În al doilea rând. prin propria lor experienţă. fără rezerve. clasa muncitoare din Rusia nu atingea mai mult de 160. clasa muncitoare era extrem de scăzută în Rusia. prin fermitatea sa. clasă conducătoare în societate. în perioada formării partidului bolşevic. adică pe liceenii şi intelectualii de stânga. Conform teoriei leniniste. Lenin afirma: “Înainte de toate se pune întrebarea: prin ce se menţine disciplina partidului revoluţionar al proletariatului? Prin ce se verifică ea? Prin ce se întăreşte? În primul rând. prin conştiinţa avangărzii proletariatului şi prin devotamentul acesteia faţă de revoluţie. c) “Disciplina de partid – una din condiţiile de bază pentru asigurarea unităţii politice. prin spiritul său de sacrificiu şi prin eroismul său. prin strategia şi tactica ei politică justă. Or. credinţa în cauză. la începutul secolului al XX-lea. înainte de primul război mondial. compensând deficienţa numerică a clasei muncitoare din Rusia prin calitatea partidului de cadre format din revoluţionari de profesie a căror principală calitate era adeziunea fanatică la valorile ideologiei marxiste. prin capacitatea sa de a lega. În al treilea rând. În ce priveşte structura partidului de cadre. dar şi cu masele muncitoare neproletare. una din problemele majore pe care Lenin trebuia să le rezolve era tocmai baza socială a partidului care trebuia să justifice din punct de vedere ideologic mitul clasei muncitoare. mai ales din Anglia. De fapt. I.

cu cât vom restrânge mai mult numărul membrilor unei asemenea organizaţii. cu atât mai greu va fi “de prins” o asemenea organizaţie şi 5) cu atât mai numeroase vor fi elementele atât din rândul celorlalte clase ale societăţii care vor 284 . partidul bolşevic va imprima în structurile sale organizatorice şi acţiunii sale politice o dimensiune radicală ce aminteşte de teroarea iacobină. I. Lenin analizează principiile de organizare a partidului de tip nou în condiţii de strictă conspirativitate: “Dată fiind necesitatea unei conspirativităţi cât mai stricte şi a păstrării continuităţii mişcării.: 1) că nici o mişcare revoluţionară nu poate fi trainică fără o organizaţie de conducători stabili şi care să păstreze continuitatea. De aceea. ci în virtutea prestigiului. fără un partid care să se bucure de încrederea tuturor elementelor cinstite din clasa respectivă. 3) că această organizaţie trebuie să fie alcătuită mai ales din oameni care să se ocupe cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie. Primul trebuie să conducă pe plan ideologic. expuse de Lenin în lucrarea Cei de făcut? (1902) sunt: 1. V.avangarda clasei celei mai revoluţionare. păstrând în acelaşi timp Conducerea întregii mişcări. Sub presiunea acestor condiţii. a unui talent mai mare (…). o organizaţie puternic centralizată şi disciplinată. (Organul Central) şi C. a unor cunoştinţe mai multilaterale (?!). “Fără un partid de fier. ci doar va scoate din luptă pe conducători. care să poată descifra din mişcarea istorică legităţile obiective ale progresului pe care această clasă le conţinea datorită virtuţilor ei. partidul nostru poate şi trebuie să aibă două centre conducătoare: O. compusă din revoluţionari de profesie. astfel încât să participe la ea numai membrii care se ocupă cu activitatea revoluţionară ca revoluţionari de profesie şi care au dobândit o pregătire profesională în arta luptei împotriva poliţiei politice. nu în virtutea puterii. care alcătuieşte baza mişcării şi participă la mişcare. (Comitetul Central). a unei experienţe mai bogate. cu atât necesitatea unei organizaţii este mai imperioasă şi cu atât trebuie să fie mai trainică această organizaţie (…). cu cât e mai largă masa spontană atrasă în luptă. ca o elită restrânsă. călit în luptă. această luptă nu poate fi dusă cu succes”11. iar cel de-al doilea în mod direct şi practic (…). Căderea unui comitet nu va distruge atunci întreaga maşină. 2) că. însă. avea nevoie la conducerea lui de intelighenţia burgheză. 4) că într-o ţară absolutistă. în “a da de lucru tuturor”.C. bineînţeles. după cum baza de militanţi nu putea veni cu propuneri sau cu sugestii care să contravină liniei politice a nucleului conducător. În Scrisoare către un tovarăş cu privire la sarcinile noastre organizatorice (1902). Caracteristicile de bază ale partidului de cadre bolşevic. care au înlocuitori gata pregătiţi”12. a energiei. orice decizie sau indicaţie venită din partea conducerii trebuia să fie acceptată sau însuşită de către bază. Toată arta organizării conspirative constă în a folosi absolut toate posibilităţile.C. fără un partid care să ştie să urmărească starea de spirit a maselor şi s-o influenţeze. “Afirm – susţinea Lenin .

Organizarea devine o problemă politică fundamentală a partidului de tip nou care condiţionează formele sale de luptă şi misiunea sa istorică: “Organizarea este singura armă pe care o are proletariatul în lupta sa pentru cucerirea puterii. pornind de la analiza realităţilor concrete de la locul de muncă în cheia paradigmei marxiste exploataţi-exploatatori. va transforma proletariatul revoluţionar într-un instrument docil în mâinile Comitetului Central care. Deşi în teorie baza se bucură de o largă autonomie în ce priveşte alegerea liderilor la toate nivelurile şi luarea deciziilor. Statul va dispărea în comunism. implicit. Acest tip de organizare permite un contact strâns şi constant între membrii celulei. foarte greu de anticipat în timp ca realizare. care grupează milioanele de oameni ai muncii în armata clasei muncitoare"14. Troţki va anticipa profetic consecinţele unei asemenea structuri organizatorice asupra regimului politic şi.). va fi prevăzut cu autoritatea şi puterile cele mai mari”15. precum secţiunea) celula grupează membrii de partid nu după domiciliul lor. preocuparea pentru formarea unei culturi politice de stânga. centralismul democratic şi democraţia internă de partid reprezintă semnele indubitabile ale dictaturii. Chiar dacă este un stat tranzitoriu. statul este încă necesar în primele faze ale construcţiei socialiste. L. 3. în realitate alegerea conducătorilor şi luarea deciziilor importante aparţineau Centrului în faţa căruia majoritatea trebuia să se supună necondiţionat: “ (…) partidul comunist nu va putea să-şi îndeplinească misiunea sa decât dacă este organizat în maniera cea mai centralizată posibil. 285 . uzine. asupra statului socialist: “În politica internă a partidului aceste metode determină ca organizarea partidului să se substituie Partidului. ci celula. în final. ci după locul de muncă (ateliere. comitetul central să se substituie organizării Partidului şi. Numărând câteva zeci de membri (şi nu câteva sute. un dictator să se substituie comitetului central”16. de altfel. aruncat mereu la fund. dacă o disciplină de fier apropiindu-se de disciplina militară domneşte în el şi dacă centrul partidului. instituţii ale statului etc. Elementul de bază al organizării nu mai este secţiunea. impus de Lenin partidului. dar comunismul este faza superioară a dezvoltării societăţii socialiste. adică organizarea pe orizontală. proletariatul poate deveni – şi va deveni în mod inevitabil – o putere de neînvins numai datorită faptului că unirea lui ideologică bazată pe principiile marxismului este consolidată de unitatea materială a organizării. strivit de povara muncii silite în folosul capitalului.avea putinţa să ia parte la mişcare şi să acţioneze energic în cadrul ei…”13. Dezbinat de concurenţa anarhică care domneşte în societatea burgheză. Şi în ce priveşte dispariţia lentă a statului preconizată de Marx într-un viitor previzibil. 2. N. Acest regim “birocratico-bonapartist”. ca în cazul partidelor socialiste. sălbăticie şi degenerare. Lenin aduce corecturi serioase. nici nu avea provenienţă muncitorească. însărcinat prin încrederea membrilor săi cu toată puterea. în completă mizerie. În 1904.

În primul rând. baluri ale tineretului comunist. el trebuie să militeze în cadrul celulei. a marilor decizii economice şi. membrul de partid este şi membru al sindicatului (…). şedinţe de cinema comuniste. 286 . Or.). vizibilă doar în avantajele exorbitante ale nomenklaturii. în viaţa de familie: în mod firesc. Astfel se defineşte partidul totalitar”17. mai ales. chermeze şi picnic-uri comuniste. soţia sa este înscrisă în Uniunea femeilor (…) şi în diverse comitete de factură casnică. purităţii Dogmei a ceea ce face ca ideologia de import şi propaganda populistă să fie doar pseudomotivaţii care să mascheze avantajele oferite de putere.S. consacrată cauzei partidului. expoziţii şi conferinţe comuniste. în al doilea rând. să le comenteze texte esenţiale din «L’Humanité» sau din cotidianul comunist local. Partidul penetrează. de sindicat sau ale organizaţiilor anexe (“Partizanii păcii”. proletariatul întrebuinţează aparatul represiv şi coercitiv al statului pentru a anihila ultimele bastioane ale rezistenţei fostelor clase exploatatoare şi.R. de natură sindicală. Dacă la începuturile ei mişcarea muncitorească nu avea decât o conştiinţă spontană. filială a partidului în care acţiunea sa se prelungeşte şi o completează pe aceea a celulei. în uzină sau în atelier. face o caracterizare remarcabilă partidului de cadre revoluţionar: Membrului de partid i se cere ca “zi de zi. ideologia ei revoluţionară va fi importată din exterior. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu organizarea timpului său liber: o mare parte îi este absorbită de şedinţele de partid. anume “viaţa de partid”. ca produs al intelectualităţii burgheze. nu există distincţie între viaţa publică şi viaţa privată. să le întreţină ardoarea revendicativă. toate acestea distribuie “divertismentul” membrilor de partid. francezul Maurice Duverger. Totodată.” etc. tocmai duşmanul de moarte al proletariatului îi oferă acestuia ideologia şi principiile sale organizatorice! Iată de ce între nucleul conducător al partidului comunist şi baza sa de aderenţi şi militanţi există o falie adâncă. sărbători. restul timpului liber îi este organizat tot prin grija partidului: asociaţii sportive comuniste. Contradicţia profundă a teoriei leniniste despre partidul de tip nou se află în înseşi premisele ei ideologice. de asemenea. Ruptura dintre nucleul conducător şi masa membrilor de partid se vede în sanctificarea şi inviolabilitatea Dogmei: partidul nu poate greşi: greşesc cel mult unii lideri. Practic. cluburi literare sau artistice comuniste. pentru a asigura principiul repartiţiei socialiste a bunurilor (repartiţia după muncă) în condiţiile unei penurii relative a acestora. adică să difuzeze în rândurile celor din jur cuvintele de ordine ale partidului. nu mai există decât o singură “viaţă”.S. “Amicii U. dominată de partid. Întreaga sa viaţă profesională este astfel încadrată de partid. Unul din marii specialişti în teoria partidului din secolul XX. pentru a asigura implementarea noului sistem de valori. copiii săi sunt integraţi în Uniunea tineretului (…) şi în filialele acesteia. Obsesia puterii se traduce în intransigenţa inchizitorială.

au aparţinut şi ei. Totodată. atunci reiese cu claritate că una din valorile centrale ale ideologiei sale era profund 287 . Marx şi Engels.000 de membri. Printre aceste condiţii la loc de cinste figurau ideile lui Lenin cu privire la formarea partidului de cadre şi cucerirea puterii pe cale revoluţionară. Astfel se explică numărul foarte mic al membrilor partidului comunist în perioada interbelică. În România cel puţin aceste idei au căzut pe fondul unor sciziuni ale partidului social-democrat care. adică convingerea necesităţii de a se uni în sindicate. în speţă ideologiei comuniste. Înfiinţarea Partidului Comunist Român în mai 1921 va reitera. de a lupta pentru a obţine de la guvern cutare sau cutare lege necesară muncitorilor etc. Istoria tuturor ţărilor arată că numai prin propriile sale forţe clasa muncitoare poate să-şi formeze doar o conştiinţă trade-unionistă. Dar trăsătura comună a celor două instituţii se accentuează: “Represiunea este încă necesară. dar ea este deja exercitată împotriva unei minorităţi exploatatoare de o majoritate a exploataţilor”19. prin situaţia lor socială. tactica şi ideologia Internaţionalei a III-a prin cele 21 de condiţii impuse partidelor socialiste în vederea afilierii. Întemeietorii socialismului ştiinţific modern. Învăţătura socialistă însă s-a dezvoltat din teoriile filosofice. de a lupta împotriva patronilor. a apărut ca un rezultat firesc şi inevitabil al dezvoltării gândirii intelectualităţii revoluţionare socialiste”18. Ea nu le putea fi adusă decât din afară. Bucla se închide: partidul de cadre va înlocui dictatura proletariatului pe măsură ce propaganda va proclama stingerea treptată a statului într-un viitor îndepărtat. Dacă avem în vedere că încă de la formarea sa Partidul Comunist din România a adoptat teza cominternistă a dreptului popoarelor la autodeterminare. formarea Partidului Comunist din România a evidenţiat aceleaşi vicii structurale de la baza formării partidelor comuniste din sud-estul Europei: lipsa unei psihologii şi bază socială pe care aceste partide să se înrădăcineze în etosul colectiv şi să-şi grefeze ideologia lor în orizontul de aşteptare şi în mentalitatea popoarelor respective. în numele internaţionalismului proletar şi al solidarităţii internaţionale a celor ce muncesc. nemaiputându-şi restabili unitatea internă după trădarea “generoşilor” din 1899. intelectualităţii burgheze. Or. învăţătura teoretică a social-democraţiei a apărut cu totul independent de creşterea spontană a mişcării muncitoreşti. 9. în linii identice. această mentalitate era profund străină ideologiilor colectiviste.“Muncitorii nici nu puteau să aibă o conştiinţă social-democrată. istorice şi economice pe care le-au elaborat reprezentanţii culţi ai claselor avute. Bază socială şi structuri organizatorice. După numeroase estimări numărul acestora varia între 700-1. adică segmentul din populaţie care să-i împărtăşească ideologia era extrem de îngust. a facilitat aripa de stânga să-şi dea acordul la Congresul Partidului Social-Democrat din 8-10 mai 1921 pentru aderare.3. după cum baza socială. Partidul Comunist Român. La fel şi în Rusia.

În plus. întărirea disciplinei interne.C. în marea ei majoritate. era formată din străini: evrei.C.C. Se cunoaşte schimbul de replici dintre Gh. Mai cu seamă ultimele două măsuri erau necesare în procesul de legitimare a partidului comunist ca singura forţă politică conducătoare din societatea românească. Între 1935-1940 prim-secretar a fost Boris Stefanov. Mulţi dintre aceştia nu ştiau o boabă româneşte sau. nu cunoşteau mai nimic despre România.R. controlul executării hotărârilor. partidul comunist a 288 . În aceste condiţii.C. Internaţionala Comunistă urmărea să impună linia radicală a Moscovei prin grupurile “maximaliste” reprezentate mai ales prin comuniştii originari din Basarabia şi Dobrogea. se referea la România ca la un stat imperialist şi anexionist. care. din octombrie 1945 şi Congresul al IX-lea al P. prim-secretar Alexandru Danieluk. lipoveni. U.S.C. din iunie 1965 a insistat destul de mult pe următoarele teme şi idei care aveau menirea să-l legitimeze în ochii opiniei publice ca singura forţă politică conducătoare din România: creşterea unităţii în rândurile partidului. la Congresele partidului ţinute aiurea.C. ele erau aprobate de componenţa unor Comitete Centrale care. activitatea politico-ideologică şi organizatorică devine o necesitate imperioasă pentru legitimarea rolului politic conducător al P.R. primsecretar Vitali Holostenko (1928-1931).R.R. Săltat pe scut de forţa de ocupaţie şi transformat într-un vârf de lance împotriva sistemului politic pluripartidist. polonezi etc.S. august-septembrie 1928.R. 1931-1935. România plătise un greu tribut de sânge pentru realizarea marii Uniri. Congresul al V-lea al P. al P. în documentele sale programatice. era total inacceptabilă poziţia conducerii P. secretar general al Cominternului şi apoi secretar general al C. când la Moscova sau Harkov. primirea de noi membri. ceea ce este şi mai grav.R. aceste documente erau aprobate în afara graniţelor ţării. iar între 1940-1944 Ştefan Foriş.C. În aceste condiţii.R.R.S. pentru recuperarea provinciilor istorice la sânul patriei-mamă. Moscova. Bulgar şi Ana Pauker din octombrie 1944. intensificarea activităţii politico-ideologice.C.. în perioada dintre Conferinţa Naţională a P. în special ucraineni şi bulgari. Aceasta este însărcinată să răspundă de România deoarece “nu ştim mai nimic despre această ţară”20. Harkov. Propaganda politică. Primii secretari ai partidului comunist impuşi de Moscova în perioada interbelică precum şi locurile de desfăşurare a congreselor lui arată indubitabil rolul curelei de transmisie sau al grupului de presiune menit acestui tip de partid în exportul de revoluţie al Internaţionalei Comuniste: congresul al III-lea al P. Pe un fond al tradiţiei social-democrate. bulgari. Mai mult. decembrie 1931. Dimitrov.antinaţională. Istoria clandestină a Partidului Comunist din România în perioada interbelică se confundă cu eforturile şi intervenţiile Internaţionalei Comuniste de punere pe picioare a unui organism născut mort.. ruşi.. când în alte localităţi din fosta U.S.

uzine şi unităţi agricole. În primul rând. Numărul total al membrilor era mai mic decât acela de la Congresul din 1948. Aplicarea legii generale de construcţie a socialismului.583. Se formase un total de 29. partidul constituise un număr de 8.000 noi organizaţii de bază. Fiind ocupată în sectorul cel mai avansat al economiei. supralicitarea unor drepturi şi revendicări care nu ţineau cont de posibilităţile existente. aplicarea legilor generale ale materialismului dialectic şi istoric în procesul de edificare a noii societăţi. Pe această bază se putea demonstra valabilitatea elementelor ideologice din teoria marxistleninistă: clasa muncitoare este clasa cea mai înaintată din societate. ca şi în unităţile teritoriale. Gheorghiu-Dej la cel de-al II-lea Congres al P. dintre care ultimii erau în număr de 56. el a procedat la copierea mecanică a modelului de dezvoltare economică creat de teoreticienii sovietici la indicaţiile lui Stalin. dezvoltarea industriei constructoare de maşini şi. În această luptă ea avea nevoie de un detaşament de avangardă – partidul comunist – ca pe baza “învăţăturii nemuritoare despre lume şi viaţă – ideologia marxistă . iar motivele expuse pentru această situaţie erau epurarea din 1950 şi faptul că între 19481952 nu fuseseră admişi noi membri. promovarea în viaţa politică a mijloacelor teroriste care vizau intimidarea celorlalte forţe şi distrugerea pluralismului. punea pe primul plan al reconstrucţiei economice a României industrializarea în care necesitatea partidului unic să aibă o sursă sigură de legitimitate. a industriei grele. baza socială şi efectivele partidului. în primul rând. 2. Celelalte componente ideologice au funcţionat din plin în pregătirea terenului pentru instaurarea partidului unic: satanizarea partidelor istorice considerate partide “burgheze” (deci fără legitimitate populară). dar era creat şi elementul indispensabil legitimării partidului unic: proletariatul şi ponderea numerică a acestuia în structura de clasă a României.M. un număr mare dintre ei trebuie să-l fi format şi noii membri selecţionaţi din noul personal administrativ tânăr. căile care duc la răsturnarea societăţii bazate pe exploatarea omului de către om. După 1952.393 organizaţii “de bază” în fabrici.000 de membri lucrau în birourile acestor 289 . ea a trebuit să se organizeze în sindicate în lupta pentru revendicările ei economice şi sociale.R.398 membri şi candidaţi. Cei mai numeroşi membri ai organizaţiilor “teritoriale” şi de “fabrici”. 76. datorită potenţialului său revoluţionar şi organizatoric. asmuţirea urii şi a luptei dintre clase prin folosirea unor elemente declasate ca agenţi. 3. (25-28 decembrie 1955) conţine date destul de exacte cu privire la structura. după canoanele teoriei marxist-leniniste. În raport se artă că partidul număra 595.trecut imediat la crearea condiţiilor care să-i permită afirmarea rolului său politic conducător.să-i arate: 1. mecanismele exploatării capitaliste. Raportul lui Gh. Nu numai că industria era considerată ramura principală a economiei deoarece contribuia cel mai mult la formarea venitului naţional. condamnate că au aservit ţara capitalului străin şi au împins-o pe marginea prăpastiei în războiul antisovietic.

61%.2% la 60%.C. Insistenţa lui Dej asupra intensificării primirii în partid a muncitorilor din industriile principale (care erau. Compoziţia socială a partidului era de natură să-i îngrijoreze încă pe conducători.84% din 1946. 290 .2% erau etnici români iar restul erau “recrutaţi din rândul minorităţilor naţionale”.R. Compoziţia după vârstă a delegaţilor era următoarea: 37. cea de a creşte numărul muncitorilor de la 37. în 1950.21% erau până la vârsta de 35 de ani. 5 luni. muncitorii reprezentau un procent de numai 47. Cheltuielile pentru pregătirea şi perfecţionarea cadrelor au sporit în 1959 cu 81% faţă de 1955. 79.58% de după 1948. Aproape 190. ca activând “în domeniul producţiei”. Aceste fonduri au fost folosite pentru Şcoala superioară de partid “Ştefan Gheorghiu”.21% din 1947 şi numai 0.08% între 41 şi 50 de ani şi 12. cursurile de propagandişti. adică aproximativ 200. însemna că 42. 1 an.organizaţii. 17.51% din 1944-1945.93%. nu fusese dusă la bun sfârşit. Astfel. 10% dintre delegaţi făceau parte din partid încă din zilele ilegalităţii. muncitori manuali) urmărea afirmarea clasei muncitoare ca “element preponderent” în P. însă ei includeau tehnicieni. din 13 august 1953 şi anume aceea de a se crea un activ de partid de 80. de fapt. 24. muncitori agricoli şi multe alte categorii definite.000 de secretari şi membri ai birourilor organizaţilor de bază şi propagandişti au urmat cursurile de scurtă durată şi seminariile ce se desfăşoară pe lângă organele de partid raionale şi orăşeneşti”21. Raportul mai arăta. Procentajul muncitorilor la sfârşitul lui 1955 era doar de 42. În aceeaşi perioadă mai mult de 23.000 de cadre. şcolile de 2 ani. de asemenea. precum şi pentru pregătire şi perfecţionarea cadrelor prin cursuri şi seminarii de scurtă durată. Distincţia făcută între adevăraţii muncitori este relevantă aici. mai mult sau mai puţin. În comitetele acestor organizaţii activau 11. Partidul număra 19 organizaţii regionale.000 de bărbaţi şi femei reprezentau mai puţin de 10% din cei pe care Apostol îi descria drept “muncitori”. Raportul Comisiei de Validare aruncă o lumină indirectă asupra bazei sociale a partidului.61% şi chiar printre candidaţi. ziarişti şi de pregătire a cadrelor necesare organizaţiilor de masă. 22.000 de “muncitori”.4% peste 50 de ani. 40. 190 raionale şi 159 organizaţii orăşeneşti.000 de membri fusese îndeplinită. luându-i în considerare şi pe cei calificaţi.C. În perioada 1955-1959 au absolvit cursurile de trei ani ale Şcolii superioare de partid “Ştefan Gheorghiu” peste 700 de cadre de partid. 1 an şi de 6 luni. 33. că sarcina trasată la plenara C. Potrivit cifrelor date la Congres. Sarcina trasată de C.000 de membri şi candidaţi de partid şi-au perfecţionat cunoştinţele în şcolile de 2 ani. iar numărul celor ce urmează în prezent aceste cursuri este de aproape 900.31% între 36 şi 40 de ani. existau 2.000-100.M.600. Dată fiind această situaţie.

numărul organizaţiilor de bază a crescut cu 5. adică cu aproape şase luni înaintea reintegrării administrative a Transilvaniei de nord. Erau muncitori agricoli de la Ţară aflaţi în situaţia de şomeri şi. Numărul muncitorilor membri şi candidaţi de partid a crescut de la 253.600. ajungând la peste 35. Sute şi mii de indivizi au primit. reprezentând astăzi 51. carnete de membri ai Partidului Comunist sau de simpatizanţi ai acestuia. ci chiar întregi organizaţii ale acesteia”24. în sfârşit.200. Organizaţia maghiară cedase cadrele şi membrii ei celei româneşti22.000 de candidaţi. Ea a fost acuzată mai ales de a fi acceptat în mod deliberat în partid nu numai pe membrii Gărzii de Fier. fără nici o distincţie. Astfel. aceasta înseamnă o creştere de 239. adică cu peste 40% faţă de 1955. faţă de 42.C. legături care fuseseră întrerupte după Diktatul de la Viena. (…) În agricultură – sectorul de stat şi cooperatist – activează aproximativ 280. şi alte organizaţii şi grupări ale Gărzii de Fier şi alte partide fasciste sau semifasciste”.05% din totalul efectivului partidului. într-adevăr. Ana Pauker a fost făcută responsabilă pentru că a impus o politică de recrutare imorală. Prin constituirea de noi organizaţii de partid în unităţi productive şi instituţii. Existau.R. de asemenea. în număr mare. în iarna lui 1944. peste 72 % lucrează nemijlocit în întreprinderile industriale şi în unităţile socialiste din agricultură (…).Sub supravegherea Anei Pauker în special. numeroase contingente de foşti prizonieri de război reîntorşi din Rusia.000 de membri şi candidaţi de partid. care încercau cu disperare să se salveze. (…) din totalul membrilor şi candidaţilor de partid.000 la 1 iunie 1960. “La 1 iunie 1960 numărul membrilor şi candidaţilor de partid era de 834. Istoria acestei campanii de recrutare a fost descrisă cu multe amănunte după căderea Anei Pauker şi a constituit.000 în 1955 la 426. (Legăturile oficiale dintre P.600 – din care 148. Schimbări deosebit de însemnate s-au produs în compoziţia socială a partidului. comuniştii se străduiau din răsputeri să realizeze propria lor “campanie de recrutare”. deja îndoctrinaţi sau dornici din alte motive să colaboreze: lor li se mai adăugau. peste o treime din efectivul total al partidului (…). şi secţiunile transilvănene ale partidului maghiar au fost reluate încă din octombrie 1944. la 22 octombrie 1944 a apărut un comunicat în presa locală de la Cluj anunţând că organizaţia comunistă din Transilvania de nord îşi reînnoieşte legăturile cu organizaţia centrală a Partidului Comunist Român.000"25. acceptând “pe oricine de pe stradă” care ar fi vrut să se alăture rândurilor excesiv de subţiri ale membrilor partidului23. una din principalele acuzaţii ce i s-au adus.60% cât reprezintă în momentul Congresului al II-lea. membri ai minorităţilor naţionale nemulţumite. 291 .

reprezentând peste 21% din numărul membrilor de partid”29.500 de organizaţii de partid şi circa 64. dintre care aproape jumătate elemente duşmănoase.5% din cheltuielile bugetare.000 – 44% ceea ce exprimă caracterul partidului nostru de avangardă a clasei muncitoare.50% din cea activă a naţionalităţilor din R. După alegerea lui Nicolae Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului la Congresul al IX-lea al P. iar ponderea femeilor a atins 28.000 de oameni. Conform datelor prezentate de Nicolae Ceauşescu la Congresul al IX-lea al P. În unităţile sociale.044. A. circa 31. “O deosebită atenţie a acordat C. Aceste fonduri au fost folosite pentru finanţarea următoarelor şcoli şi cursuri de partid: – şcoala superioară de partid “Ştefan Gheorghiu”. Muncitorii reprezentau 54.R. Partidul Comunist Român (…) număra peste 1. necinstite”26. în 1955 au ajuns să reprezinte 8%.C. (…) A crescut numărul femeilor în rândurile partidului. Compoziţia naţională a partidului corespundea structurii naţionale a populaţiei din ţara noastră.71%.S. 6 luni şi cursurile cu secretarii şi birourile organizaţiilor de bază”28.000 – şcoli şi universităţi serale de marxism-leninism”27. aproape 12. “În ultimii 7 ani (1948-1955).În 1947 au fost sistate primirile în partid “iar în 1948 au fost scoşi din partid 192. iar în unele ramuri de mare importanţă mai mult de 30% fac parte din partid.80% îşi desfăşurau activitatea în sfera producţiei materiale.: .C. pregătirii şi perfecţionării cadrelor de partid.R.C.R.000 – circa 34% faţă de 22% în iunie 1960.336 membri de partid. din care 74.62%. Peste 19. La 31 decembrie 1980 efectivele partidului cuprindeau 3. al căror număr este de peste 630.000 de cadre de partid au absolvit cursuri de partid de 3 luni.200 organizaţii de bază.450. peste 48. de 3 luni. Dacă în 1948 cheltuielile pentru şcolile de partid reprezentau circa 3. din 24-25 iunie 1965 referenţialul ideologic al rolului conducător al partidului cunoaşte noi determinaţii în căutarea unei legitimităţi suplimentare. A crescut numărul ţăranilor în partid.000 – şcoli medii. După Dumitru Popescu30. îşi desfăşoară activitatea peste 8.000 de membri şi candidaţi: “Ponderea principală o deţin muncitorii. exploatatoare. ajungând la aproape 500. Jdanov” şi cursul de un an de perfecţionare a cadrelor care funcţionează pe lângă C. România făceau parte din rândurile P. la oraşe şi sate.70% din populaţia majoră şi 29. în calitate de responsabil al Comisiei de redactare a noului program şi statut al 292 .C. peste 2.400 – şcoli şi cursuri superioare de partid. (iulie 1965). Aproape 20% din totalul muncitorilor.C. Şcoala superioară de ştiinţe sociale “A.şcolile de 1 an.

R. femei care îi alungau pe activişti cu furcile. Partidul Comunist Român s-a identificat întru totul cu năzuinţele întregii naţiuni.S. Ţărani urmăriţi de Securitate prin bălţi şi păduri. Ceauşescu era conştient de necesitatea unei schimbări ideologice. “Istoria poporului nostru. apar “tradiţiile revoluţionare ale maselor populare. au continuat pe o treaptă superioară tradiţiile revoluţionare ale maselor populare.partidului. N. cu vechi state în serviciu. către Congresul al IX-lea. ţinând cu evlavie de ţăran în mâini textul finit al Raportului C. apoi Partidul Comunist Român.C. deoarece clasa muncitoare era foarte redusă numericeşte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în România. pe lângă grevele şi manifestaţiile clasei muncitoare care induc necesitatea răsturnării de la putere a claselor exploatatoare. Prin urmare.C. Continuând aceste luminoase tradiţii. ale forţelor progresiste”.R. pentru o viaţă mai bună şi îmbelşugată a întregului popor”31.S. ale poporului român. responsabili cu propaganda şi ideologia. clasă majoritară şi depozitară a specificului naţional. De asemenea. cu aceste năzuinţe şi tradiţii revoluţionare ale maselor populare în istoria României când ţărănimea. Cu alte cuvinte. fiind primul partid politic din România care şi-a făcut un titlu de onoare din lupta pentru dezvoltarea economico-socială a ţării.C. oameni care nu mai 293 .R. pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale. Falsitatea acestei scheme reiese din contradicţia flagrantă dintre ideile exprimate în raportul la Congresul al IX-lea şi realitatea istorică. Ceauşescu va conferi o dominaţie simbolică noii legitimităţi a rolului partidului unic în societatea românească în sensul că va sechestra istoria naţională şi o va forţa în “patul lui Procust” al schemelor sale legitimiste. creat în 1921. era profund refractară spiritului colectivist implantat în ţara noastră după modelul colectivizării forţate din U. cu “năzuinţele întregii naţiuni”. Se cunoaşte rezistenţa înverşunată a ţărănimii la colectivizarea fostei regiuni Dobrogea în 1956. făcându-şi un titlu de onoare din lupta “pentru întărirea independenţei şi suveranităţii naţionale” când tezele internaţionalismului proletar. ale dreptului popoarelor la autodeterminare şi ale ateismului militant au evidenţiat ca repere ideologice din doctrină dimensiunea antinaţională şi anticreştină. De unde s-a identificat P. revoluţionare. Din acest gest putem deduce nemulţumirea şi iritarea lui Ceauşescu împotriva orientării ideologice învechite. ale forţelor progresiste. Ceauşescu va extinde cu mult sursele de legitimare a rolului conducător al partidului. În plus. practicată de unii membri cominternişti din conducerea superioară a partidului. a proletariatului şi a mişcării revoluţionare (…) demonstrează cu putere că partidul clasei muncitoare creat în 1893. “S-a sfârşit cu era Răutu în ideologie” ar fi spus Ceauşescu. Acestea nu se vor mai limita la dimensiunea socială a exploatării din epoca modernă. a burgheziei şi moşierimii. cum s-a identificat P. ca şi a celorlalte documente ale Congresului.

Cuza. pentru a le capta valenţele simbolice şi persuasive în vederea manipulării. prin ideologia care îl călăuzeşte. Această creştere însemna aplicarea creatoare a legităţilor marxist-leniniste la realităţile naţionale. Petru Rareş. O altă expresie a creşterii rolului conducător al P. era partidul comunist. Tudor Vladimirescu au fost transformaţi în precursori ai P. Prin componenţa. precum Burebista. Decebal. La fel se prezintă lucrurile şi în ce priveşte cauţionarea ideologică a figurilor monumentale ale trecutului nostru istoric. Acest ciclu. cuprins între 1965-1968. principiile de organizare şi de activitate. era creşterea factorului conştient în construcţia societăţii socialiste. Mihai Viteazul. ca luptător pentru suveranitate şi independenţă naţională. capabil să ofere o asemenea gestiune a procesului de edificare a noii societăţi. arată valorile autentice ale culturii politice din România asupra căreia trebuia să acţioneze propaganda. Se încheia astfel un ciclu al “noului curs” introdus de Ceauşescu în ideologia politică şi în “construcţia de partid”. Galeria de voievozi şi domnitori martiri. în consecinţă. declanşată de violentul discurs al lui Ceauşescu împotriva invadării Cehoslovaciei de către statele membre ale Tratatului de la Varşovia. era el fanionul aripii naţionaliste din conducerea partidului – răspunsul la aceste întrebări poate fi dat numai examinând corespondenţele ascunse dintre ideile repetate de o propagandă neobosită şi realitatea practică nemijlocită. când copiii celor recalcitranţi erau daţi afară din şcoli şi din facultăţi sau când erau lămuriţi cu argumente speciale pentru a semna cererile de adeziune arată gradul de aderenţă al ţărănimii la concepţia P. simboluri ale luptei pentru unitate şi independenţă naţională.R.C.C. În ce măsură Ceauşescu era sincer sau nu. pentru colectivizarea forţată din primăvara anului 1962. cuprindea recuperarea conştiinţei istorice.dormeau pe acasă de teamă să nu fie prinşi şi obligaţi să semneze cererile de adeziune. iar factorul subiectiv prin excelenţă. Şantajul la care a recurs P. era conştient sau inconştient de acest lucru. 294 . I.R. în structurarea imaginarului social şi. Explozia entuziasmului popular la 21 august 1968. despre transformarea socialistă a agriculturii.C. Ştefan cel Mare.R.R. în pregătirea conştiinţelor pentru a accepta rolul conducător al partidului. De la cuvântarea la întâlnirea cu activul de partid al regiunii Argeş (22 iunie 1966): “Oare cum s-ar simţi un popor care nu-şi cunoaşte istoria? Nu-i aşa că s-ar simţi ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii?” până la vizitarea mănăstirilor şi a caselor memoriale ale marilor noştri creatori un lucru era cu insistenţă urmărit: recuperarea conştiinţei naţionale ca piesă de bază în arhitectura legitimităţii partidului comunist ca “centru vital al naţiunii noastre socialiste”. a valorilor naţionale la baza noii orientări date de secretarul general comunismului românesc. Constantin Brâncoveanu.C. Noua echipă de propagandă a lui Ceauşescu a înţeles impactul profund pe care îl are utilizarea simbolurilor naţionale în canalizarea emoţiei colective. Al.

partidul va depune în primele decenii ale activităţii sale oficiale un efort considerabil pentru îmbunătăţirea structurilor sale organizatorice. numărul membrilor partidului era cu peste 431 de mii mai mare decât în noiembrie 1984. Rolul politic conducător al partidului comunist devine o “lege obiectivă” a dezvoltării sociale: prin rolul său de generator şi promotor consecvent al noului el conduce întreaga viaţă socială din România în lumina principiilor marxist-leniniste de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate.R. ca partid de integrare naţională şi socială. îmbinarea îndeplinirii sarcinilor concrete cu o largă viziune de perspectivă. desfăşurarea unei munci disciplinate.experienţa sa politică – rezultat al unor îndelungate lupte sociale. În prima perioadă. a compoziţiei sale sociale şi pentru conservarea purităţii ideologice a doctrinei. Conducerea de către partid a statului asigură orientarea activităţii organelor şi organizaţiilor de stat. trasează un program clar de activitate pentru întregul popor. În anul 1989. pregătirea politico-ideologică a activiştilor şi militanţilor devin mai importante decât legitimitatea puterii sale politice sau puritatea bazei sale sociale. pentru toate organele de stat. Toate structurile societăţii româneşti: civile. politica de cadre a partidului. Aidoma unei secte în căutarea de prozeliţi. dintre care 55% erau muncitori – ceea ce releva caracterul său de partid al clasei muncitoare – 16% erau ţărani. iar restul făcea parte din alte categorii sociale. peste 20% erau intelectuali şi funcţionari.000 de oameni. structurile partidului leninist de cadre constituie dogma: înfiinţarea de organizaţii la locul de muncă. “lumina de la care iradiază sistemul ei de norme şi valori”. Partidul se transformă din “detaşament de avangardă al proletariatului” în “centrul vital al naţiunii”.C. Partidul dezvăluie cerinţele obiective ale dezvoltării prin stabilirea liniei sale politice. de partid al clasei muncitoare. subiectiv în viaţa socială presupune adaptarea structurilor partidului unic la sarcinile construirii socialismului. au intrat 590 de mii de oameni. conservarea bazei sale ideologice.800. a tuturor lucrătorilor din aparatul de stat spre problemele centrale ale muncii. religioase. La începutul anilor ’90 partidul comunist devine din partid de cadre partid de masă. perseverente pentru înfăptuirea hotărârilor partidului şi guvernului”32.C. nucleul dur al conducerii acestora trebuia să fie constituit din muncitori. pentru toate organizaţiile de partid. al înfăptuirii revoluţiei şi construcţiei socialiste – Partidul Comunist Român îndeplineşte cu succes rolul de forţă politică conducătoare în societate. cu necesitatea transformării lui în partid de masă. pe măsura creşterii funcţiilor sale de conducere şi control al societăţii româneşti. socio-profesionale sunt reprezentate în partidul comunist. (…) În anii 1987-1989 în P.R erau înscrişi peste 3. Astfel. prevalenta numerică a muncitorilor industriali în rândurile membrilor de partid etc. interval de timp în care în P. Afirmarea factorului conştient. Dintre noii 295 .

TERMENI – CHEIE: celulă. 259 comitete orăşeneşti şi municipale şi 41 de organizaţii de nivel judeţean33.R. iar restul îl formau românii de alte naţionalităţi. existând 59.364 de comitete comunale. totodată 80% dintre noii membri de partid ai acestei perioade proveneau din rândul organizaţiei de tineret.intraţi între 1984-1989. Arataţi caracteristicile partidelor de cadre. 6. instituţii şi unităţi agricole. 8. ÎNTREBĂRI: 1.800) nu a apărat “nobilele idealuri ale socialismului” şi pe “eroul între eroii neamului” spune multe cu privire la calitatea acestei instituţii şi a membrilor săi. 4.51% de naţionalitate germană. spirit revoluţionar.53% erau cetăţeni români de naţionalitate maghiară.564 de organizaţii de bază.. structura organizatorică a partidului era amplu diversificată.C. De asemenea. detaşament de avangardă al clasei muncitoare. adică aproximativ 66% au fost muncitori.062 de comitete de partid în întreprinderi. 2. 2.1% din masa totală a membrilor de partid (3. Faptul că. centralismul democratic. 0. Analizaţi evoluţia ideologică şi organizatorică a partidului comunist român: a. b. iar circa 50% erau femei. compoziţia naţională a partidului reflecta structura generală a populaţiei României: peste 92% din membrii de partid erau români. încât ponderea totală a femeilor în partid ajunsese la aproape 36%. Definiţi conceptul revoluţionar de profesie. vectorul ideologic. Analizaţi structurile organizatorice ale partidelor de cadre. 390 de mii. după 1989. democraţia internă de partid. 296 . nici măcar 0. revoluţionar de profesie. până în 1965 în perioada 1965 – 1989. adică între Congresul al XIII-lea şi Congresul al XIV-lea ale P. 3. nucleu conspirativ. În fine.

1970. Engels Fr. Statul şi revoluţia. 41.L. p. 1968. (Criza din partidul nostru). 1989.R. op. p. Bucureşti. p.. Editura Pentru Literatura Politică.C. 9 Lenin V. Moscova. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român.L. al P. I.. 8 Ceauşescu Nicolae..C. p. 22 Deheleanu M. p. Editura Politică. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Româna. 1964. Comunismul în România. 23 Vezi discursurile lui Dej şi Colin la plenara C.C. În: Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român. 9. 20-25 iunie 1960. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român. În: Congresul al II-lea al P. 1956.C. p. 26 Gheorghiu-Dej Gh. Bucureşti.S. I.R. Bucureşti. 2. 248. 253-254. 658-659. Iaşi Polirom. cu privire la activitatea P. România pe drumul desăvârşirii construcţiei socialiste. vol. 1973. 13 Lenin V. p. Editura politică.. 19 iulie 1965. vol. 74. cit.P. Opere. 169-170. Editura policiă. 1973. Editura Agenţiei de presă “Novosti”. 843.C. În: Opere. Editura politică.M. 2 Ceauşescu Nicolae. p. 4 Ibidem. Bucureşti. 32 Vlad C. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al II-lea şi Congresul al III-lea al partidului.P. În: Romania pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Opere complete. Opere complete. Raport la cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român. 27 Ibidem. 6. În: România pe drumul construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Editura Litera. op. cit. 41. Editura politică. şi Kohn N. E.R. Editura Globus. 1963. Suveranitatea de stat.C. Editura politică.. Bucureşti. 24 Ionescu Ghiţă. 3 Constituţia Republicii Socialiste România. Despre partidul proletar de tip nou. Editura politică. 33 Ceauşescu Nicolae.. 41. vol. 1968. Bucureşti. din noiembrie-decembrie 1961. 133. Bucureşti. . Editura politică.C. Moscova. 19 Lenin V. p.P.. N. 29 Ceauşescu Nicolae. p. 28 Raportul de activitate al Comisiei Centrale de Revizie a P. 31 Raportul C. 4. 133. Editura politică. p. 95-96.. 1960.. 1953. p. Editura de Stat Pentru Literatură Politică. În: Stat – naţiune – progres social. Dezvoltarea statului şi înflorirea naţiunii socialiste române. 23-28 decembrie 1955. 10 Statutul Partidului Muncitoresc Român. Raportul C.C.R. 20-25 iunie 1960. vol. 1956. p.S. 30. 30 Popescu Dumitru. al P. p..R. 1956. 25 Gheorghiu-Dej Gh. Bucureşti. p. Bucureşti. p. Opere complete. vol. 3-4. E. Lupta muncitorilor fabricii Unirea. Bucureşti. 127-128. Psihologie politică. Bucureşti. 831. al P. Paris. 18 Lenin V. al P. 1967. Un pas înainte. p. 141-142. Cluj. p. Condiţia a XII-a din cele 21 impuse partidelor socialiste în vederea afilierii. în perioada dintre Congresul al IXlea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului – 6 august 1969. martie-aprilie 1958.R. vol. Bucureşti. 104. 17. Les Partis politiques. doi paşi înapoi. p. I.NOTE: Statutul Partidului Muncitoresc Român. 20 Betea Lavinia. Am fost şi cioplitor de himere.P.. 28. Bucureşti. 1994. Raport de activitate al C. Mazilu D. p. 72. I. Librairie Armand Colin.C.C. 14 Lenin V.M. 1986. p.M. 2001. cu privire la activitatea partidului în perioada dintre Congresul al VIII-lea şi Congresul al IX-lea al P. I. cit.R. vol. p. 21 Raportul Comisiei Centrale de Revizie.. Bucureşti. Editura politică.. 111. în perioada dintre Congresul al X-lea şi Congresul al XI-lea şi sarcinile de viitor ale partidului – 25 noiembrie 1974. I. 17 Duverger Maurice. iulie-august 1920. p. Bucureşti. p.R. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român. Raportul C.. 5-6 12 Lenin V. p. 15 Al II-lea Congres al Internaţionalei Comuniste.. Raportul C. Bucureşti. 11 Lenin V. 1 297 .. 129. vol. 1994. 5 Ibidem.R. p. 16 Troţki L. Editura Politică. 1966 (ediţia a II-a). op.M. În: Analele. 76-77. I. Bucureşti.C. 1965. 7 Lenin V.. 27. 6 Marx K. 10. cu privire la activitatea P. 6. Opere complete. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român. I. 1960.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful