Professional Documents
Culture Documents
1
Emilian M. Dobrescu – Integrarea economică, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2001, pag. 1-12
G. Myrdal prezintă integrarea ca realizarea vechiului ideal vestic de egalitate
a posibilităţilor. Z. Kamecki apreciază integrarea tot din punct de vedere economic,
ca formare, pe baza unei noi structuri, a unui organism economic format dintr-un
grup de ţări separate de economia mondială.
Alţi autori caracterizează integrarea astfel:
- obţinere, în cadrul unui anumit teritoriu, a unui „sentiment de comunitate”
şi a unor instituţii suficient de puternice, precum şi a unor practici răspândite, care să
asigure pentru un timp îndelungat „schimbări paşnice” între statele respective (Karl
W. Deutsch);
- proces în cadrul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale sunt
convinşi să-şi modifice lealitatea, speranţele şi activităţile politice, spre un nou
centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale
preexistente (Ernest B. Haas);
- o distribuire de puteri constituţionale, un set de condiţii pe linia prescrisă de
o teorie federală (concepţiile federaliste);
- punerea la un loc a mai multor operaţii, efectuate de aceeaşi firmă
(integrare verticală) sau de firme diferite încorporate aceleiaşi unităţi economice
(integrare orizontală) (Francois Perroux);
- procesul prin care naţiuni, până atunci doritoare şi capabile să-şi conducă
independent politica internă şi cea externă, încearcă să ia împreună anumite decizii
sau să delege procesul luării deciziilor unor noi organe centrale; procesul prin care
actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice speranţele şi
activităţile politice către un nou centru (Leon N. Lindberg).
Identitate europeană
2
Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs
3
Andrei Marga, “Filosofia unificarii europene”, Colectia “Studii europene”, Cluj 1995, pag. 25
Optica s-a modificat, însă, după Reforma protestantă şi, mai ales, prin
contribuţia lui Nietzsche4. Pentru Nietzsche, Europa este dată de specificul ei
cultural şi este formată din “acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun
în grecism, romanitate, iudaism şi creştinism.”
Similar, André Philip caracterizează cultura europeană prin trei concepte:
“conceptul grec al individualităţii”, “conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului”
şi “conceptul biblic al persoanei umane”5. Comunitatea este, astfel, dată de
umanismul şi raţionalismul greco-latin, îmbogăţit prin creştinism. Specificarea
culturii europene s-a făcut prin desprinderea de Orient, apoi de Africa şi, în timpurile
moderne, de America. Proudhon, Goethe, Baudelaire, Kierkegaard, Dostoievski,
Nietzsche vorbesc chiar de o despărţire de vechea Europă începând cu Renaşterea;
aceste fiind momentul în care individul începe să fie animat mai mult de raţiune şi să
se îndepărteze în acţiunile sale de etică şi morală. Din acest motiv, Renaşterea este
considerată a marca o criză a conştiinţei europene; ea semnifică, însă, şi o revoluţie
intelectuală, care se va transmite în plan economic, social şi politic şi care va face
din Europa “principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală”.
Europa nu mai înseamnă, însă, Europa capitalismului modern, sistemul
mondial modern al lui Wallerstein, ci Europa unităţii spirituale, constând din
autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale care susţin valoarea
fundamentală a solidarităţii. Accentul în identificarea Europei cade, în prezent, pe
conceptele de solidaritate şi de identitate. Europa se clădeşte pe cultivarea
sentimentului de identitate europeană, de apartenenţă la un sistem comun de valori
care dă specificitate Europei, se constituie în baza progresului individual şi social şi
permite manifestarea solidarităţii, ca expresie a opţiunii pentru un “bine comun
european”.
Preocuparea pentru a oferi identitate Europei vine din convingerea că, pentru
a se putea manifesta, indivizii au nevoie de sentimentul apartenenţei şi din
conştientizarea faptului că Europa unită nu mai poate fi susţinută doar la nivelul
elitelor. Obiectivele Uniunii Europene pot fi atinse doar dacă se acţionează pentru
manifestarea în fapt a unui “cetăţean european” având identitate proprie, conştient şi
4
Manfred Riedel, “Herkunft und zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit”, în Studia Universitatis
“Babeş-Bolyai”, Philosophia, 1, Cluj, 1991, p. 9 -12., după Andrei Marga, op. cit., pag. 28
5
André Philip, “For a European Policy”, în The Absent Countries of Europe, Schriftenreihe der
Osteuropa, Strasbourg, 1958, pag. 258
convins că aparţine unei culturi europene, unui sistem comun de valori pe care
trebuie să-l protejeze şi să-l promoveze.6
Europenii îşi dau foarte bine seama că, fără sentimentul larg al apartenenţei
la o identitate comună europeană, mai importantă decât identitatea naţională, nu se
poate asigura solidaritatea şi voinţa politică necesară construcţiei europene; că fără
acceptarea existenţei unui “bine comun” european, Europa riscă să devină cu mult
mai puţin decât este astăzi.
Dar, dacă pentru a merge mai departe în procesul unificării europene, este
nevoie de o mutaţie de proporţii în plan cultural, comunitatea civilizaţiei dată de
valorile spirituale comune a pliat identitatea europeană pe identităţile naţionale,
oferind justificare şi forţă procesului de integrare.
Pe acest fond, manifestarea, în fapt, a unui “bine comun” european în anii
’50, dat de acceptarea unui real pericol ideologic venit din partea Rusiei sovietice, a
unui pericol de hegemonie din partea SUA şi a unui pericol de conflict armat ca
urmare a Războiului Rece, a făcut posibilă unificarea europeană. Fundamentată pe
comunitatea economică, construcţia europeană a presupus un efort constant de a
menţine unitatea diversităţilor. De modul în care identitatea europeană se va
transmite în planul acţiunilor umane depinde, esenţial, viitorul continentului
european.
6
Michael Dufranc, Confédération - fédération et identité, les Cahiers Universitaires Paneuropéens,
nr.1, Paris, 1994, pag. 45
7
Ioana Mustata, George Uscatescu, “Pledoarie pentru Europa”, Edit. Roza Vânturilor, Bucuresti,
1990, pag. 94-95
au prezentat speranţele şi viziunile lor despre viitorul continentului european. Pot fi
citate diverse lucrări religioase, scrierile din “epoca luminilor”, ideile Revoluţiei
franceze, memoriile lui Napoleon (1815), discursul lui Victor Hugo despre Statele
Unite ale Europei (1848), concepţiile lui Paul Valéry despre spiritul european (1817-
1945).8
Dintre lucrările concrete, detaliate, care se referă la condiţiile, căile şi
necesitatea creării unei Europe unite, Edouard Gruter prezintă o colecţie de texte
privind ideea de integrare europeană:9
- proiectul păcii perpetue a abatelui St. Pierre, privind Societatea Europeană
(1713);
- principiile şi condiţiile organizării Europei în viziunea lui Saint-Simon
(1814);
- proiectul privind alianţa franco-germană, ca premisă a păcii şi unităţii
europene – Victor Hugo (1842);
- argumentarea principiului federativ pentru organizarea Europei de către
Proudhon (1863);
- concepţia lui P.Y.B. Bouchez despre condiţiile realizării unei unităţi
federale europene (1831);
- argumentarea rolului pe care constituirea Statelor Unite ale Europei l-ar
putea avea în rezolvarea diferendelor dintre statele europene şi pentru triumful păcii
şi libertăţii - Bakunin (1902).
Se poate observa că: ideile de unificare a ţărilor Europei sunt generate
determinant de factori politici, respectiv de dorinţa de a menţine pacea şi
stabilitatea; proiectele propun o unificare politică într-un domeniu restrâns, în cadrul
unor alianţe confederative care să respecte suveranitatea popoarelor; participarea la
alianţă presupune opţiunea pentru apărarea unor interese generale şi acceptarea unei
limitări a suveranităţii; se propun instituţii independente, cu reprezentanţi ai statelor
membre, dar care să acţioneze în favoarea interesului general; uniunea va genera un
drept comun care se va impune ţărilor membre; uniunea va funcţiona pe baza
principiului proporţionalităţii; sistemul de vot limitează şi independenţa şi
suveranitatea ţărilor membre. Practic, în aceste proiecte se regăsesc idei şi principii
8
Combes, Jean -“L’Europa de la prehistoire à nos jours”, Horvath, Ecully, 1991, pag. 3-4, 45-138,
195-196
9
Gruter, Edouard - “ L’idée européenne”, Armand Colin, Nancy, 1971, pag. 6-24
care şi-au dovedit justeţea şi realismul prin aplicarea efectivă în procesul de
integrare, ce-i drept, după două secole.
În perioada interbelică renaşte ideea uniunii europene şi au loc o serie de
evenimente care intră, prin natura lor, în istoria proceselor de integrare vest-
europeană.
În 1923, la iniţiativa contelui Richard Coudenhove-Kalergi, se constituie la
Viena mişcarea Pan-Europeană. Rolul ei era să militeze pentru crearea unei
confederaţii europene, pe fondul reconcilierii franco-germane, în scopul apărării de
două pericole: unul politic la Est (Rusia Sovietică) şi unul economic la Vest (Statele
Unite ale Americii).
Un alt eveniment avea însă să marcheze această perioadă: propunerea
prezentată de Aristide Briand (ministrul de externe al Franţei) în 1929, Adunării
Societăţilor Naţiunilor privind elaborarea unui proiect de creare a Statelor Unite ale
Europei. Scopul urmărit consta în menţinerea păcii şi prosperităţii, prin stabilirea
unei legături federale între popoarele europene. Climatul specific începutului de
deceniu patru face ca proiectul Briand să fie lipsit de finalitate; a rămas, totuşi, ca
moment de referinţă, un fel de debut în planul procesului de constituire a
Comunităţii Europene.
Se impune să remarcăm prudenţa manifestată în propunerea de federalizare.
Briand a ţinut să precizeze că obiectivul este economic iar în plan politic nu va fi
afectată suveranitatea naţiunilor. Aşadar, era vorba de o legătură federală care să nu
aducă atingere drepturilor suverane ale statelor membre.
Pe un plan restrâns, se face şi primul pas concret spre integrare economică în
Europa Occidentală, între Luxemburg şi Belgia, prin Convenţia de instituire a
Uniunii Economice Belgiano-Luxemburgheze (U.E.B.L.), încheiată pe data de 25
iulie 1921. Îi urmează Convenţia de la Onchy din 1923, prin care U.E.B.L. şi Olanda
îşi propuneau eliminarea restricţiilor comerciale reciproce. Deşi neratificate, aceste
convenţii vor conduce la semnarea, în 1944, între cele trei ţări, a unei Convenţii
vamale şi, în 1958, la încheierea tratatului de constituire a BE-ELUX, ca o uniune
economică cu un ridicat nivel de integrare.
Sfârşitul celui de-al doilea război mondial punea, însă, statele europene în
faţa unei situaţii absolut noi, deosebit de dificile. Distrugerile războiului erau
imense: pierderi economice, dislocarea profundă a întregului aparat productiv,
divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea
războiului rece. Metropolă a geniului uman, centru economic al lumii până la al
doilea război mondial, Europa vedea pierdut rolul său de centru de putere mondială.
Cele două conflagraţii şi tensiunile provocate de factori economici şi politici
impuneau căutarea unor soluţii viabile, pentru a face faţă noii conjuncturi
internaţionale. Truman era convins că, pentru a împiedica Europa să cadă sub
influenţa ideologiei comuniste, aceasta avea nevoie de un ajutor economic şi
financiar prompt. Sprijinul american a fost grăbit, însă, de decizia Marii Britanii,
luată în februarie, de a suspenda sprijinul militar acordat Greciei şi Turciei, ajutor la
care se angajase după război, pentru a întări linia de rezistenţă în faţa presiunilor
sovietice10. La propunerea lui Truman de a sprijini financiar şi militar Grecia şi
Turcia în eforturile de “a rezista intenţiilor de a fi supuse prin mijloace armate sau
presiuni externe”, George Marshall (secretar de stat) răspunde cu iniţierea unui plan
de ajutor al Europei. Jean Monnet apreciază planul ca fiind momentul apariţiei unui
nou tip de relaţii internaţionale: “a ajuta pe alţii pentru a se ajuta pe sine”.11 SUA
erau interesate în ajutorarea Europei, nu doar pentru evitarea promovării şi extinderii
comunismului, ci şi pentru a-şi oferi o soluţie la recesiunea economică prin care
treceau.
Planul Marshall a fost conceput sub forma unei contribuţii la un efort
european de relansare economică. Se solicita ţărilor europene elaborarea unui plan
comun, pe baza evaluării resurselor şi deficitelor existente. Şaisprezece ţări ale
Europei Occidentale şi Uniunea Sovietică (reprezentată de Molotov) se întâlnesc la
Paris. Refuzul sovieticilor de a participa la un program de ansamblu este urmat de
refuzul sateliţilor URSS (inclusiv de către România) şi se produce, astfel, ruptura
decisivă a Europei. Beneficiarele planului vor fi doar ţările Europei Occidentale
care, pentru a răspunde ofertei făcute de americani, semnează la Paris în 1948
Convenţia de Cooperare Economică Europeană, constituind O.E.C.E. (Organizaţia
Europeană pentru Cooperare Economică).
Semnificativă pentru înţelegerea evoluţiei ulterioare a Europei de Vest este
părerea lui Monnet despre această organizaţie, exprimată într-o scrisoare către
Georges Bidoult, preşedintele Consiliului Europei: “Efortul diferitelor ţări, în
cadrele naţionale actuale, nu va fi, după părerea mea, suficient. Ideea că 16 ţări
suverane cooperează efectiv este o iluzie. Eu cred că doar crearea unei federaţii la
10
Ignat, Ion -“ Uniunea Economica si Monetara Europeana, Ed. Synposion, 1994, Iasi, pag. 13
11
Monnet, Jean - “Memoires”, Fayard, Paris, 1976, pag. 383
Vest, cuprinzând Anglia, ne va permite, în timp, rezolvarea problemelor şi, în final,
împiedicarea războiului”. Într-o altă scrisoare, către R. Schuman, el precizează, după
o perioadă de şedere în SUA: “Nu mă pot opri să fiu uimit de natura relaţiilor care
riscă să se stabilească între această mare ţară dinamică şi ţările Europei, dacă ele se
menţin în forma şi mentalitatea actuală: nu este posibil, după părerea mea, ca Europa
să rămână dependentă mult timp şi aproape exclusiv, privind producţia sa, de
creditele americane şi, privind securitatea sa, de forţa americană, fără consecinţe aici
şi în Europa”. Soluţia, în viziunea lui Monnet, nu putea fi decât o federaţie a
Vestului.12
Prin interesele pe care, pe de o parte americanii, pe de altă parte sovieticii, le
aveau cu privire la Germania, aceasta începea să reprezinte din nou un pericol pentru
Europa şi, mai ales, pentru Franţa. În această conjunctură, singura soluţie era
considerată o acţiune imediată asupra unui punct esenţial. Acest punct a fost găsit în
producţia de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei.
Reconcilierea celor două veşnice rivale era mijlocul prin care se spera în
menţinerea păcii pe continent. Importanţa producţiei de cărbune şi oţel, precum şi
complementaritatea existentă în acest domeniu între Franţa şi Germania a făcut ca
aici să se întrevadă soluţia. La 9 mai 1950, Robert Schuman, la îndrumarea lui J.
Monnet, propune Germaniei plasarea ansamblului producţiei franco-germane de
cărbune şi oţel sub o autoritate internaţională, deschisă participării şi altor ţări ale
Europei. Şase ţări (Franţa, R.F.G., Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au acceptat
planul şi au semnat la Paris, la 18 aprilie 1951, tratatul de constituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Prin instituţiile şi mecanismele de
funcţionare, C.E.C.O. a reprezentat prima realizare concretă pe drumul unificării
Europei pe baze federale.
Un alt eveniment deosebit de important al anului 1950 – invadarea, la 25
iunie, a Coreei de Sud de către nord-coreeni, determină o altă reacţie franceză.
Teama de pericolul comunist i-a făcut pe americani să propună acceptarea înarmării
Germaniei, pentru a se apăra împotriva unei eventuale agresiuni din partea U.R.S.S.
Francezii se simt ei înşişi ameninţaţi şi duşi de istorie spre un destin fatal. Reacţia
lor se concretizează în planul Pleven. Un rol important revine, şi de această dată, lui
Jean Monnet, care se adresează lui René Pleven, preşedintele Consiliului Europei,
12
Ibidem, pag. 393
pentru a-l convinge de necesitatea unei decizii urgente şi constructive pentru a crea
un front comun european de apărare. Planul Pleven cuprindea propunerea de a
înfiinţa, pentru apărarea comună, o armată europeană, sub conducerea unei autorităţi
europene politice şi militare unice. Aceleaşi şase ţări care au semnat Tratatul
C.E.C.O. semnează la Paris, pe 27 mai 1952, Tratatul de constituire a Comunităţii
Europene de Apărare (C.E.A.). Însă dorinţa de a constitui o armată europeană s-a
dovedit a fi prematură şi a dăunat unirii Europei. Controverselor între federalişti şi
naţionalişti din cadrul acestui organism li se atribuie lipsa în viitoarele tratate ale
EURATOM şi ale Comunităţii Economice Europene a unor organe executive
puternice de tipul Înaltei Autorităţi a C.E.C.O.13 C.E.A. s-a soldat cu un eşec general
şi a creat o breşă puternică între cei ce sperau în integrarea politică a Europei şi cei
care optau pentru menţinerea stării de fapt sau, cel mult, susţineau o “Europă a
patriilor”, de tip confederal.
Această primă etapă a construcţiei europene ne permite să precizăm factorii
care au stat la baza procesului de integrare: menţinerea păcii şi stabilităţii pe
continentul european, teama de pericolul reprezentat de comunismul din Est, dorinţa
statelor vest-europene de a se desprinde de dependenţa americană şi de a-şi recăpăta
locul pierdut pe scena politică şi economică internaţională.
Două cauze principale par a fi determinante în eşecurile înregistrate:
contradicţia existentă între federalişti şi naţionalişti şi încercarea de a unifica ţările
europene pe baze politice.
O nouă etapă începe în 1955 prin iniţiativa lui Jean Monnet de constituire a
unui Comitet de acţiune pentru realizarea Statelor Unite ale Europei. Monnet pleca
de la convingerea că simpla cooperare între state suverane nu era suficientă şi se
impunea ca statele să delege o parte din puterile lor unor instituţii federale europene.
În acelaşi timp, dorita unitate politică depindea de realizarea efectivă a uniunii
economice. Factori economici se împletesc cu cei politici deja menţionaţi şi
orientează acţiunile viitoare pentru crearea Europei unite.
Prima sesiune a Comitetului de acţiune s-a ţinut la Paris la 18 ianuarie
1956. Rezultatul unui an de dezbateri a fost o declaraţie prin care se cerea crearea
unei comunităţi în domeniul energiei nucleare după modelul C.E.C.O. Comitetul a
însărcinat pe belgianul Paul Henri Spaak cu elaborarea a două proiecte de tratat:
13
Maurice Duverger, “Europa de la Atlantic la Delta Dunarii”, Omegapres, Bucuresti, 1991, pag. 75-
80
unul vizând crearea unei comunităţi într-un domeniu restrâns (energia atomică) şi
altul, mai amplu, de realizare a unei pieţe comune.
Şase ţări (Benelux, Franţa, Germania şi Italia) vor semna la Roma, în martie
1957, două tratate: unul privind instituirea Comunităţii Economice Europene
(C.E.E.) şi al doilea privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(EURATOM). Din acel moment, etape succesive vor accentua treptat gradul de
integrare economică a ţărilor vest-europene, scopul final declarat fiind unitatea
politică a Europei.
14
Christian Philip - Textes institutifs des communautés européenes. Presses Universitaires de France,
Paris, 1984, pag. 5
federalişti, pare absurdă dorinţa naţiunilor de a crea o “Europă unită”, conservând, în
acelaşi timp, structurile vechi şi refuzând renovarea acestora. Federaliştii detestă
naţionalismul, pentru că separă oamenii de alţi oameni, şi-l consideră o piedică în
calea manifestării solidarităţii umane. Federalismul îi face pe oameni mai
responsabili şi liberi, stimulându-le iniţiativa civică. În acelaşi timp, el este singurul
care asigură coexistenţa paşnică a grupurilor diferite, respectându-le identitatea şi
eliminând orice formă de asimilare a minorităţii de către majoritate (situaţie
caracteristică naţiunii).
Spre deosebire de federaţie, confederaţia reprezintă o simplă asociere de
state, pe baza unui tratat, pentru realizarea în comun a unui obiectiv, de obicei
apărarea; confederaţia e situată la jumătatea drumului între superstat şi alianţă.15
Fiind o “asociaţie contractuală între suverane”, confederaţia reprezintă o categorie a
dreptului internaţional (spre deosebire de federaţie, care emană din dreptul public
intern).16 În cadrul Confederaţiei, statele membre îşi păstrează toate competenţele,
menţinându-se principiul suveranităţii şi al egalităţii juridice. Obiectivele sunt,
aşadar, urmărite în baza regulilor cooperării interguvernamentale.
Din punct de vedere politic, confederaliştii combat opţiunea federală în
integrarea Europei cu argumente ce ţin, îndeosebi, de naţiune şi de identitate.
Naţiunile Europei sunt puternice iar naţionalismul, chiar în Europa de Vest, nu ţine
de domeniul trecutului; ele dau culturii continentului bogăţia şi diversitatea.
Naţiunile alcătuiesc cadre politice adânc înrădăcinate în istorie şi în conştiinţa
popoarelor şi conferă indivizilor identitate, sentimentul de apartenenţă. Un sistem
confederal coordonează entităţile, conservându-le personalitatea, suveranitatea, în
timp ce sistemul federal lasă componentelor sale o autonomie limitată. Europa
politică nu poate fi, în consecinţă, decât confederală. Doar astfel poate să cuprindă şi
ţările din centrul şi estul continentului, care prin cultură şi istorie sunt ataşate
valorilor europene.
15
Christine Gouaud - Refléxions sur le concept de conféderation, les Cahiers Universitaires
Paneuropéens, nr.1, 1994, Paris, pag. 21
16
Eliza Campus - Ideea federala în perioada interbelica, Editura Academiei Române, Bucuresti,
1993, pag. 16-18
un dualism instituţional, acuzat astăzi ca fiind cauza ”slăbiciunilor” Europei politice.
Dorinţa europenilor de a crea o uniune europeană s-a lovit mereu de o anume
ambiguitate cu privire la definirea formei acesteia, practic, la finalitatea procesului
de integrare. Formula ”Statele Unite ale Europei”, lansată cu mult timp în urmă de
către Victor Hugo, a coalizat energiile în direcţia construcţiei politice a Europei
unite în primii ani postbelici. A fost, însă, rapid abandonată în favoarea unor formule
mai suple - ”Europa naţiunilor”, ”Europa popoarelor”, ”Europa cetăţenilor”,
”Federaţia europeană”, fără, însă, un efort de definire a formei şi a modului de
realizare. Tratatele s-au limitat la a preciza că ţările semnatare îşi propun ”o uniune
tot mai strânsă între ţările membre”. Ambiguitatea conceptuală s-a transmis şi în
planul acţiunilor, ducând la frecvente crize în planul integrării politice. Proiectul
european a beneficiat, totuşi, de un element de continuitate – metoda
funcţionalistă/comunitară. A integra prin economic, cu paşi mărunţi, într-un model
de cooperare care să permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea
solidarităţii, altfel spus, „învăluirea politicului printr-o strategie economică de
creştere funcţională”17, în baza unei logici cumulative de integrare şi respectând
ritmul de evoluţie specific fiecărui stat membru constituie esenţa metodei
funcţionaliste.
Metoda comunitară a permis, indiscutabil, progrese pe calea aprofundării
integrării europene şi orientarea, astfel, a proiectului european în direcţia unificării
politice. Plasarea în comun a producţiei de cărbune şi oţel, apoi a energiei atomice,
crearea pieţei comune, introducerea monedei unice au pus, pas cu pas, bazele
construcţiei politice a Europei şi au menţinut viu interesul pentru adâncirea gradului
de integrare între ţările membre. Cu toate acestea, fiecare etapă de progres pe calea
integrării economice nu a fost posibilă decât printr-o voinţă politică fermă.
Economicul s-a dovedit insuficient pentru a stimula statele participante să parcurgă
etapele unei integrări depline, în aşa fel încât integrarea politică să fie doar
consecinţa ultimă a logicii cumulative de integrare.
De altfel, proiectul european este un proiect politic, în care economicul nu
joacă decât rolul de instrument. Ideea europeană nu a decurs dintr-o filosofie
materialistă, cantitativistă, ci este, mai curând, de esenţă filozofică, idealistă. În plus,
dacă ne gândim la argumentele fondatorilor, Europa Unită s-a construit politic în
17
Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 1999, pag.
113
jurul obiectivului securităţii şi păcii pe continentul european şi din dorinţa de a se
menţine pe scena politică a lumii ca leagăn al culturii şi civilizaţiei moderne. Astăzi,
după ce procesul de integrare europeană a avansat atât de mult din punct de vedere
economic, obiectivul iniţial îşi păstrează forţa de atracţie şi menţine în joc naţiuni cu
puncte de vedere diferite asupra finalităţii integrării. Nivelul ridicat de prosperitate,
solidaritatea antrenată prin metoda comunitară de integrare, modelul social
promovat de europeni şi extrem de atractiv într-o lume aflată în plină criză a
valorilor morale, plasată sub ”domnia cantităţii”, sunt puncte de sprijin, repere
valorizante pentru susţinerea procesului de integrare. Dar, dacă metodei comunitare
îi revine meritul de fi salvat ideea de Europa unită, în prezent, ea se dovedeşte
incapabilă, cel puţin din anumite perspective, să se constituie în suport ”tehnic”,
metodologic, pentru unificarea politică. Adepţii unei uniuni sub formulă federativă
sunt de părere că se impune un salt în planul metodei de la funcţionalism la politic.
Funcţionalismul s-a dovedit eficient pentru etape intermediare de integrare
economică, un număr relativ redus de ţări şi cu niveluri, în general, apropiate de
dezvoltare economică. Dar, utilitatea lui în planul integrării politice şi al
democratizării Europei s-a dovedit a fi limitată18. Acolo unde ţările membre au
considerat că le este mai favorabil, au refuzat participarea la un mecanism de
integrare (spre exemplu, moneda unică, Europa socială, Spaţiul Schengen), ducând
la o Europă cu geometrie variabilă. Într-un anume fel, tocmai această flexibilitate
a făcut posibil acordul politic al atâtor ţări cu opţiuni şi interese divergente de
avansare pe calea integrării economice. În acelaşi timp, însă, o diferenţiere din ce în
ce mai puternică, pe măsura aprofundării integrării şi a extinderii, pe fondul limitelor
sistemului instituţional comunitar actual, riscă să se transforme într-un factor de
dezintegrare. Deja, metoda comunitară a permis o accelerare a procesului de
integrare economică, provocând un decalaj faţă de integrarea politică. Europa
economică a evoluat către cel mai ridicat nivel de integrare – uniunea monetară, cu
un număr impresionant de politici comune, fără o reformă instituţională. Conceput
pentru funcţionarea unei uniuni vamale şi a unei pieţe comune, sistemul instituţional
comunitar a suportat doar câteva ”cosmetizări”. Ele şi-au adus contribuţia la
depăşirea ”crizelor Europei”, dar Uniunea Europeană a trecut în actualul deceniu de
la 15 membri la 27. Creşterea numărului de membri, pe fondul amplificării
18
Joschka Fischer, De la Confédération a la Fédération: réflexion sur la finalité de l’intégration
européenne, Discurs pronunţat la Universitatea Humbold, Berlin, 12 mai 2000
competenţelor comunitare pentru asigurarea funcţionalităţii uniunii economice şi
monetare, a ridicat două probleme importante: eficacitatea şi reprezentativitatea
democratică. Este evident că, pentru a evita diluarea într-o simplă zonă de liber
schimb, înainte de a se extinde şi mai spre Estul continentului, Uniunea trebuie să
devină puternică, dotată cu mecanismele şi instrumentele necesare gestionării unui
ansamblu de peste 500 milioane de locuitori, sisteme economice, sociale, politice,
culturale diferite, într-o lume supusă tot mai puternic competiţiei globale. În faţa
provocării unei extinderi de anvergură, Uniunea are drept singură soluţie pentru a
evita diluarea într-o simplă zonă de liber schimb sau cel mult o piaţă comună,
trecerea în ultima etapă a integrării – unificarea politică, printr-o reformă
fundamentală la nivel conceptual şi instituţional. Problema este, însă, de a defini
uniunea politică şi de a găsi cea mai potrivită formulă pentru o Europă extinsă, în
aşa fel încât să se conserve realizările de până acum şi să se menţină capacitatea de
acţiune a Uniunii pe scena politică a lumii.
După cel de-al doilea război mondial s-au format două opinii diametral
opuse cu privire la cooperarea europeană:
- Prima consta în a realiza o simplă zonă vastă de liber schimb, prin
eliminarea barierelor vamale şi a altor restricţii din calea schimburilor reciproce.
- A doua opinie presupunea constituirea unei uniuni economice, a cărei
primă etapă ar fi fost “afirmarea unei personalităţi proprii prin realizarea unei uniuni
vamale”, opinie aflată într-o dublă divergenţă faţă de prima: privind
supranaţionalitatea şi privind deschiderea către restul lumii occidentale.20
Ca urmare a acestor două concepţii diferite, Europa Occidentală s-a scindat
în două:
• ţările care au semnat la 4 ianuarie 1960, la Stockholm, Convenţia de
creare a Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (Marea Britanie,
Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia);
• ţările care au format Comunitatea Economică Europeană (Franţa,
R.F. Germană, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg).
19
Gabriela Pascariu – Integrare economică europeană, note de curs
20
Pierre Guillaume ş.a., “Nouvelle histoire économique”, vol. II, Armand Colin, Paris, 1992, pag.
289
progresivă a politicilor lor economice, să promoveze dezvoltarea armonioasă a
activităţilor economice în ansamblul Comunităţii, o expansiune continuă şi
echilibrată, o creştere stabilă, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai
strânse între statele membre (art. 3)21.
Articolul 4 al tratatului prevede şi căile de atingere a obiectivului propus22:
a) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor, precum şi orice altă măsură cu efect
echivalent;
b) stabilirea unui tarif vamal comun şi o politică comercială comună faţă de
statele terţe;
c) eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii
a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor;
d) instaurarea unei politici comune în domeniul agriculturii;
e) instaurarea unei politici comune în domeniul transporturilor;
f) stabilirea unui regim prin care concurenţa să nu fie îngrădită în cadrul
pieţei comune;
g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale
statelor membre şi de evitare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi;
h) apropierea legislaţiilor naţionale în măsura necesară funcţionării pieţei
comune;
i) crearea unui Fond social european, în scopul ameliorării posibilităţilor de
utilizare a forţei de muncă şi a ridicării nivelului de viaţă;
j) instalarea unei bănci europene de investiţii, destinată să faciliteze
expansiunea economică a Comunităţii ;
k) asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mare în vederea creşterii
schimburilor şi pentru a urmări în comun efortul de dezvoltare economică şi
socială.
Se poate observa cu uşurinţă că:
1) iniţiatorii tratatului au optat pentru formula pieţei comune, dar mai multe
dispoziţii (b, d, i privind politici comune şi f, g, h, i, j, k- referitoare la coordonarea
politicilor economice) demonstrează dorinţa de a depăşi acest nivel de integrare;
21
“L’Union européenne. Les traités de Rome et de Maastricht“, La documentation Française, Paris,
p.9.
22
Ibidem, p.9-10.
2) sunt prevăzute două mari tipuri de acţiuni:
- eliminarea obstacolelor în calea mişcării libere a mărfurilor,
persoanelor, serviciilor, capitalurilor (piaţa comună) şi
- elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune
(caracteristici ale uniunii economice);
3) punctul de plecare pe calea integrării economiilor îl constituie libera
circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii – punctul a).
***
Uniunea vamală
Europenii şi-au propus formarea unei uniuni vamale între ţările membre într-
o perioadă de tranziţie de 12 ani (eventual 15 ani, dacă se impunea), prin eliminarea
taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun şi eliminarea restricţiilor
cantitative.23
Primul proces, derulat în trei etape, a fost unificarea tarifară realizată prin
“dezarmarea tarifară” intra-comunitară, liniar sau selectiv. O “clauză de accelerare”
a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare într-un
context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiinţate în totalitate şi
aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decât
termenul prevăzut. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei
aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, în cele patru zone vamale ale
Comunităţii (Benelux, Franţa, Italia, şi R.F.G.), cu câteva excepţii, îndeosebi pentru
sectorul agricol.
Funcţionarea eficientă a uniunii vamale a impus pe lângă eliminarea taxelor
vamale şi tariful vamal comun, desfiinţarea celorlalte restricţii comerciale şi
armonizarea reglementărilor naţionale.24 Ţările membre şi-au păstrat însă numeroase
măsuri de politică comercială netarifară, în principal de natură fiscală, tehnică şi
fito-sanitară, care s-au constituit în importante obstacole în calea schimburilor
reciproce. După primii ani de succes, integrarea europeană a parcurs o perioadă de
criză, fiind relansată la mijlocul anilor '80 printr-un program având drept scop
"desăvârşirea pieţei comune" până în 1992.
23
Vasile C. Nechita, “Integrarea europeană”, Editura Deşteptarea, Bacău, 1997, pag. 73
24
I. Ignat, op. cit., pag. 36
Piaţa Comună
25
P. Maiellet, Ph. Rollet,op. cit., p.70.
26
“Cartea albă” reprezintă un document al Comisiei europene, prezentat Consiliului European în
1985, cu privire la încheierea procesului de realizare a pieţei comune. Nu trebuie confundată cu
“Cartea albă” adoptată de Consiliul de la Essen (1994) privind acquis-ul comunitar.
Libertatea de mişcare a lucrătorilor se detaşează ca importanţă datorită
implicaţiilor asupra ocupării forţei de muncă, remunerării, condiţiilor de muncă şi
drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei
circulaţii a muncitorilor, “sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin
public, securitate şi sănătate publică” şi neaplicabil ocupaţiilor din administraţia
publică. În 1968 era deja eliminată orice restricţie privind sejurul muncitorilor şi
familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen şi Tratatul de la Maastricht
marchează momente decisive în realizarea a ceea ce vest-europenii numesc “Europa
cetăţenilor”. Dar, urmare a disparităţilor naţionale încă existente, se impune
continuarea eforturilor de apropiere a legislaţiilor şi întărirea competenţelor
comunitare în scopul constituirii unui veritabil spaţiu intern fără frontiere.
Libera circulaţie a serviciilor are două componente: libertatea de stabilire şi
libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea într-o măsură importantă a
principiului recunoaşterii mutuale şi cel al armonizării minimale. Libertatea de
stabilire presupune dreptul unei întreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o
filială sau orice alt tip de unitate în orice altă ţară parteneră. Orice discriminare pe
criteriu de naţionalitate este interzisă. Libertatea de prestare reprezintă dreptul de a
presta servicii, oriunde în comunitate şi indiferent de naţionalitate. Dificultăţile
înregistrate în acest domeniu ţin de progresele insuficiente în recunoaşterea mutuală
a diplomelor şi absenţa unui drept european al societăţilor 27.
Libera mişcare a capitalurilor presupune libertatea de prestaţie a serviciilor
în domeniul financiar şi libera circulaţie a capitalurilor. Ea este consecinţa firească a
mişcării libere a mărfurilor, serviciilor şi persoanelor; completează şi sprijină
integrarea comercială. Avantajele aşteptate în urma acestui proces sunt : scăderea
costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai bună organizare şi implicit
posibilităţi ridicate de a face faţă concurenţei pe piaţa financiară internaţională;
creşterea posibilităţilor de finanţare datorită mai bunei mobilizări a economiilor
europene.
Piaţa internă unică a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul Unic (numit şi
Cartea Albă), adoptat în 1987, în scopul de a pregăti terenul pentru unificarea
europeană, piaţa comună a putut deveni efectivă doar la 1 ianuarie 1993.
27
Ibidem, pag. 80
În 1985, Comisia Europeană a emis un document intitulat Cartea Albă.
Documentul includea argumentele şi mijloacele necesare pentru o realizare mai
rapidă a celor „patru libertăţi”. Propunând suprimarea frontierelor fiscale
(diferenţele de TVA), tehnice (norme sanitare şi tehnice, monopoluri publice
naţionale) şi fizice (controale vamale). Documentul a fost a semnat în februarie
1986, reprezintă Actul Unic şi este, de fapt, actul de relansare a procesului de
integrare, proces aflat în criză prin amplificarea barierelor netarifare în spaţiul
comunitar. Ţarile membre se angajau într-un proces de armonizare legislaţiilor
necesar într-un spaţiu de liberă circulaţie a mărfurilor şi factorilor de producţie.
Pentru a facilita procesul de armonizare, Actul Unic a introdus principiul
recunoaşterii mutuale şi a extins acordul cu majoritate calificată.
În 1979, hotărîrea Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene „Cassis de
Dijon” a decis că un bun sau serviciu comercializat legal într-un stat membru trebuie
să poată fi vândut fără restricţii în toate celelalte ţări membre. Acest principiu, al
recunoaşterii mutuale, permitea căderea întregului arsenal protecţionist pe care
uniunea vamală nu l-a putut elimina şi care s-a dezvoltat pe fondul încetinirii
creşteii, cu incepere de la mijlocul anilor 70. Aplicarea principiului se lovea însă de
“Compromisul de la Luxemburg”, care însemna că în luarea deciziilor la nivelul
Consiliului se practica procedura unanimităţii „cu o diferenţă rezonabilă”. Practic,
orice decizie putea fi pusă în discuţie printr-un veto al unui stat. Compromisul
întârzia, prin urmare, procesul de liberalizare a pieţelor. Actul Unic a permis
aplicarea efectivă a principiului recunoaşterii mutuale şi avansarea în procesul
integrării.
Actul Unic menţine parţial şi principiul armonizării, dar pentru toate
problemele referitoare la desăvârşirea pieţei unice, principiul votului cu majoritate
calificată se substituie celui al unanimităţii. Se menţin deciziile unanime în domenii
„sensibile”: fiscalitate, extindere, libera circulaţie a persoanelor, acţiuni noi. Până la
sfârşitul lui 1995, cvasi-totalitatea celor 282 de directive de armonizare necesare
desăvârşirii pieţei unice au fost adoptate; nu toate au fost transpunse, însă, în
legislaţiile naţionale.
Uniunea economică
28
M. Berthiaume şi R. Revol, lucr. cit., pag. 57
coordonare într-o primă etapă iar, apoi, la adoptarea de politici comune. În
momentul lansării procesului, poziţia adoptată a dovedit însă realism prin opţiunea
pentru o formă de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranităţii.
Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre, care îşi asumau
obligaţia de a urmări obiectivele stabilite la nivel comunitar în strânsă colaborare cu
instituţiile C.E.E. Dar, exceptând agricultura – domeniu în care a fost pusă rapid în
aplicare o politică comună, progresele în planul coordonării/arminizării au fost
extrem de lente, întârziind şi, chiar, punând în pericol procesul de integrare. La
Conferinţa de la Haga din 1969, statele membre au aprobat iniţierea unor măsuri
pentru constituirea unei uniuni economice şi monetare. Măsurile propuse au dat
conţinut Planului Werner.29 Planul prevedea realizarea uniunii economice şi
monetare în trei etape în care statele membre ar urma să-şi armonizeze politicile
naţionale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un eşec iar
procesul a fost relansat 20 de ani mai târziu prin Planul Delors (1989). Adoptat în
iunie 1989, planul a reprezentat baza acţiunilor ce au condus la crearea Uniunii
Europene.
29
Pierre Werner, pe atunci preşedinte de guvern şi ministru al finanţelor în Luxemburg
30
Chr. Bordes ş.a., “La coordination des politiques monétaires”, Revue d’économie politique, nr.1,
1991, pag. 1-17
funcţionării acesteia. Ei au în vedere o serie de avantaje pe care moneda unică le-ar
produce. Argumentele aduse pleacă, de obicei, de la rolul monedei într-o economie
modernă. Iată ce ne spune în acest sens André Fourçans: “Moneda diminuează
costurile de informare şi tranzacţii asociate schimburilor. În rolul său de unitate de
cont, mijloc de schimb şi de rezervă, ea face dovada unei productivităţi economice şi
sociale incomparabile. Ea reduce incertitudinea şi costurile inerente activităţii
economice, diminuând resursele care ar trebui altfel investite pentru a obţine, utiliza
şi stoca informaţia şi pentru a efectua tranzacţiile necesare proceselor de producţie şi
schimb. Aceste avantaje sunt cu atât mai importante cu cât domeniul de utilizare al
monedei se lărgeşte.”
Altfel spus, calitativ, argumentele în favoarea unei monede unice sunt
aceleaşi cu cele în favoarea unei economii monetare faţă de economia de troc, chiar
dacă, din punct de vedere cantitativ, câştigurile sperate sunt mai mici. Concret, o
singură monedă facilitează compararea preţurilor internaţionale, fără a fi nevoie să
se strângă şi să se producă informaţii privind ratele de schimb prezente şi viitoare, ca
şi informaţii privind diferitele constrângeri şi reglementări ale pieţelor de schimb. Ea
elimină incertitudinea legată de ratele de schimb, precum şi costurile de conversie
asociate tranzacţiilor între devize. O monedă unică elimină operaţiunile de schimb
neproductive pentru colectivitate în ansamblul său. O lume cu monede multiple şi
pentru care există un risc (potenţial sau real) de schimb, constituie un obstacol în
integrarea pieţelor, nu doar monetare şi financiare, ci şi de bunuri şi servicii.31
Avantajele – considerate certe – ale introducerii unei monede unice sunt:
- U.E.M. este “complementul logic al marii pieţe şi al integrării financiare;
moneda comună este o contra-parte a integrării pieţelor naţionale de factori de
producţie (mai ales, muncă şi capital) şi a pieţelor de bunuri”; uniunea monetară
condiţionează şi determină creşterea mobilităţii bunurilor şi factorilor de producţie;
- cu o monedă unică riscul de schimb intra-european dispare şi se elimină
costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;
- se elimină costurile de tranzacţie datorate “trecerii de la o monedă la alta”
(se estimează o reducere de 0,5 % din PNB al U.E., variind între 0,1% pentru ţările
cu monedă puternică şi 1% pentru ţările cu monedă slabă);
31
A. Fourçans, “ L’Union monétaire de l’Europe : fondements théoriques, problèmes et
propositions“, Revue d’économie politique, nr.1, 1991, pag. 130
- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancară şi convergenţa
ratelor dobânzii;
- întărirea disciplinei financiare, reducerea instabilităţii şi incertitudinii,
dezvoltarea cooperării economice;
- atragerea unei fracţiuni importante a economiei mondiale sub forma
investiţiilor directe şi de portofoliu.
32
Philippe Lagayette, “ La dinamique de l’Union economique et monetaire “, Revue d’economie
politique, nr.1, 1991, pag. 109-126
fundamentală pentru unificarea zonelor monetare, obţinerea unor diferenţe nule între
ratele de inflaţie ale naţiunilor respective. Această viziune este completată prin
definirea în cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:
- inflaţia nu trebuie să fie mai mare de 1,5% faţă de media a celor trei state
cele mai performante din acest punct de vedere;
- deficitul public nu trebuie să depăşească 3% din PIB ;
- datoria publică trebuie să fie de cel mult 60 % din PIB ;
- dobânda pe termen lung nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2% media
primelor trei ţări membre cele mai performante din acest punct de vedere.
Alături de aceste criterii, se consideră a fi deosebit de importante pentru
stabilitatea unei uniuni monetare: convergenţa ritmurilor de creştere economică şi
coerenţa fenomenelor de specializare.
Europa monetară
mai 1998 : 11 ţări din cele 15 decid să participe la EURO (nu participă
Grecia, Danemarca, Marea Britanie şi Suedia).
1 ianuarie 1999 : stabilirea parităţilor fixe.
33
Ovidiu Stoica – Integrare financiar-monetară europeană, note de curs
• două organisme consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul
Regiunilor);
Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
Tratatul de la
Ţara 1999-2004 2004-2007 2007-2009 2009-2014
Lisabona
Austria 21 18 18 17 19
Belgia 25 24 24 22 22
Bulgaria - - 18 17 18
Cehia - 24 24 22 22
Cipru - 6 6 6 6
Danemarca 16 14 14 13 13
Estonia - 6 6 6 6
Finlanda 16 14 14 13 13
Franţa 87 78 78 72 74
Germania 99 99 99 99 96
Grecia 25 24 24 22 22
Irlanda 15 13 13 12 12
Italia 87 78 78 72 73
Letonia - 9 9 8 9
Lituania - 13 13 12 12
Luxemburg 6 6 6 6 6
Malta - 5 5 5 6
Marea Britanie 87 78 78 72 73
Olanda 31 27 27 25 26
Polonia - 54 54 50 51
Portugalia 25 24 24 22 22
România - - 33 33 33
Slovacia - 14 14 13 13
Slovenia - 7 7 7 8
Spania 64 54 54 50 54
Suedia 22 19 19 18 20
Ungaria - 24 24 22 22
Total (max.) 626 732 783 736 751
Competența legislativă
Parlamentul European împarte competenţa legislativă cu Consiliul Uniunii
Europene. El are deci puterea de a adopta legi europene (directive, regulamente
etc.). De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutul legislaţiei
europene.
Cum se desfăşoară, concret, procesul legislativ?
• Deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii
parlamentare, un raport privind o propunere de „text legislativ” prezentată de
către Comisia Europeană, singura instituţie care are drept de iniţiativă
legislativă. Comisia parlamentară votează acest raport şi, eventual, îl
modifică. Parlamentul îşi exprimă poziţia prin revizuirea şi adoptarea în
şedinţă plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau de mai multe ori,
în funcţie de tipul de procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu
Consiliul.
• În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între
procedura legislativă obişnuită (codecizia), care plasează Parlamentul pe
picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile legislative speciale, care se
aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol consultativ.
• În ceea ce priveşte problemele „sensibile” (cum ar fi politica industrială,
politica agricolă, fiscalitatea), Parlamentul European nu emite decât un aviz
consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că
procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar
propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat
avizul. În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.
Competența bugetară
Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene constituie împreună
autoritatea bugetară a Uniunii Europene, care stabileşte, în fiecare an, cheltuielile
şi veniturile acesteia. Procedura de examinare şi apoi de adoptare a bugetului are loc
din luna iunie până la sfârşitul lunii decembrie.
Cum este adoptat bugetul?
• Principiul anualităţii bugetului înseamnă că acesta este adoptat pentru un an
(anul bugetar începe la 1 ianuarie şi se termină la 31 decembrie).
• Comisia pregăteşte un proiect preliminar de buget, pe care îl transmite
Consiliului Uniunii Europene.
• Pe baza acestuia, Consiliul întocmeşte un proiect de buget, pe care îl
transmite Parlamentului European pentru o primă lectură.
• Parlamentul modifică proiectul în funcţie de priorităţile sale politice şi îl
retrimite Consiliului, care, la rândul său, poate să îl modifice înainte de a-l
retransmite Parlamentului European.
• Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat în a doua lectură.
• Preşedintele Parlamentului European este cel care adoptă forma finală a
bugetului.
• Pe parcursul acestei proceduri bugetare, Parlamentul face modificări şi
propune amendamente la proiectul de buget propus de către Consiliu şi
Comisie.
• Bugetul nu poate fi executat înainte de a fi semnat de către Preşedintele
Parlamentului European.
- Anchetele
• Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de
anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a
dreptului comunitar de către statele membre.
• O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în momentul apariţiei
bolii „vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare
europene.
- Controlul financiar
• Parlamentul European dispune de o competenţă de control în domeniul
economic şi monetar.
• Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii
Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European
înainte de a fi numiţi de către Consiliu.
• Preşedintele BCE prezintă raportul anual în faţa Parlamentului European,
reunit în şedinţă plenară.
-r. de voturi
-r. de voturi până la -r. de voturi după
Ţara după Ţara
1.05.2004 extindere
extindere
Franţa 10 29 Polonia 27
Germania 10 29 România 14
Italia 10 29 Cehia 12
Marea Britanie 10 29 Ungaria 12
Spania 8 27 Bulgaria 10
Belgia 5 12 Lituania 7
Grecia 5 12 Slovacia 7
Olanda 5 13 Cipru 4
Portugalia 5 12 Estonia 4
Austria 4 10 Letonia 4
Suedia 4 10 Slovenia 4
Danemarca 3 7 Malta 3
Finlanda 3 7
Irlanda 3 7
Luxemburg 2 4
Total 87 237 - 108
Total - 345
vicepreşedinte
Layola de Palacio del Spania Relaţii cu Parlamentul European
Mario Monti Italia Concurenţă
Franz Fischler Austria
Sandra Kalniete Letonia Agricultură şi pescuit
Erkki Liikanen Finlanda Întreprinderi şi societatea
Ján Figel Slovacia informaţiei
Frederik Bolkestein Olanda Piaţa internă
Philippe Busquin Belgia Cercetare
Joaquín Almunia Spania
Slïm Kallas Estonia Afaceri economice şi monetare
Poul Nielson Danemarca
Joe Borg Malta Dezvoltare şi ajutor umanitar
Günter Verheugen Germania
Janez Potočnik Slovenia Extindere
Christopher Patten Marea Britanie Relaţii externe
Pascal Lamy Franţa Comerţ
Danuta Hübner Polonia
David Byrne Irlanda Sănătate şi protecţia consumatorilor
Pavel Telika Cehia
Jacques Barrot Franţa
Péter Balász Ungaria Politica regională
Viviane Reding Luxemburg
Dalia Grybauskaité Lituania Educaţie şi cultură
Michaele Schreyer Germania
Markos Kyprianos Cipru Buget
Margot Wallström Suedia Mediu
Antönio Vitorino Portugalia Justiţie şi afaceri interne
Ocuparea forţei de muncă şi
Stavros Dimas Grecia probleme sociale
Curtea de Conturi
Comitetul Regiunilor
Ombudsmanul
Care sunt resursele de care dispune la ora actuală UE, comparativ cu ale
SUA şi Japoniei?
Intindere şi populaţie. Cu toate că populaţia şi aria geografică de întindere
sunt criterii secundare de ierarhizare a ţărilor, ele nu pot fi neglijate datorită
potenţialului de dezvoltare pe care-l conferă. Este adevărat, există ţări cu populaţie
redusă dar cu un output mai mare decât ţări cu populaţie de câteva ori mai
numeroasă (de exemplu Japonia are o populaţie de 10 ori mai mică şi un PIB de
cinci ori mai mare faţă de China), dar nuanţările asupra evoluţiilor viitoare trebuie să
ţină cont şi de cei doi indicatori. Pentru că pot exista ţări cu un grad de dezvoltare
ridicat dar în care ritmurile de creştere economică sunt extrem de reduse datorită
îmbătrânirii populaţiei. Totodată trebuie ţinut cont ca unul din cei mai importanţi
factori care au determinat în sec XVI - XVIII ascensiunea unor ţări precum Olanda
şi Anglia a fost factorul demografic.
Cu o populaţie de 378 mii. locuitori, UE-15 ocupa o întindere de 3191 mii
km , de 3 ori mai mică decât Statele Unite (9809 mii km ), dar mult mai mare faţă de
Japonia (370 mii km2).
Densitatea populaţiei de 118 loc/km era mult mai ridicată decât în SUA (29
loc/km), dar mai mică decât în Japonia, care are una dintre cele mai mari densităţi de
populaţie la nivel mondial (334 loc/km2). Rata mică de creştere a populaţiei, de doar
0,3%, a determinat o îmbătrânire a populaţiei, piramida vârstelor având o bază
îngustă, fenomen ce poate afecta pe viitor potenţialul uman de dezvoltare
economică. Marea majoritate a populaţiei este concentrată în zona urbană (80% în
UE, 77% în SUA şi 79% în Japonia), aceasta fiind o rezultantă directă a gradului de
industrializare a ţării sau regiunii respective.
Resursele naturale constituie un element important pentru dezvoltarea unei
economii. De modul în care are loc aprovizionarea cu materii prime şi materiale
depinde în bună parte calitatea şi cantitatea outputului obţinut. In condiţiile în care o
economie nu-şi poate acoperi într-o pondere satisfăcătoare necesarul de materii
prime, va fi extrem de vulnerabilă la oscilaţiile de pe pieţele specifice mondiale,
ceea ce va afecta în mod negativ costurile de producţie şi va diminua în mod direct
sau indirect puterea de cumpărare a consumatorilor.
Din punct de vedere al resurselor naturale, UE se află în aceeaşi poziţie de
mijloc, fiind relativ săracă în materii prime şi mai ales în resursele petroliere care
stau la baza oricărei industrii. Urmările acestei stări de fapt se resimt periodic în
economia europeană extrem de sensibilă la variaţiile preţului petrolului de pe pieţele
internaţionale. Spre deosebire de Statele Unite care-şi asigură 40% din necesarul de
petrol din resurse proprii şi deţine resurse enorme în conservare, UE nu-şi poate
satisface decât 20% din nevoi prin resursele proprii.
La cărbune, SUA realizează o producţie pe cap de locuitor de 2,5 ori mai
mare decât UE şi de 574 ori mai mare decât Japonia. Situaţia nu se redresează când e
vorba de minereurile feroase, producţia SUA fiind de 28 ori mai mare iar a Japoniei
neglijabilă. La gaze naturale SUA are o producţie pe cap de locuitor de 4 ori mai
mare decât UE.
Produsul Intern Brut. Unul dintre cei mai importanţi indicatori pentru
efectuarea de comparaţii internaţionale este PIB. Redând volumul valoric al tuturor
bunurilor şi serviciilor create într-o anumită economie pe o anumită perioadă de
timp de agenţii economici ce-şi desfăşoară activitatea pe teritoriul acelei ţări, PIB-ul
oferă o imagine de ansamblu a capacităţilor productive ale ţării respective.
Din punct de vedere al outputului realizat, UE ocupă aceeaşi poziţie de
mijloc în cele mai multe cazuri. Cu un PIB de 6430,372 mld. euro la nivelul anului
2000, Zona Euro se află puţin înaintea Japoniei (5145,362 mld. euro) dar
semnificativ în urma SUA (10.708,897 mld. euro) . Dacă luăm în considerare
Europa celor 15, situaţia era substanţial mai bună, PIB-ul crescând la 8524,371 mld.
euro în preţuri curente, ceea ce demonstrează că în perspectiva lărgirii Uniunii
Monetare, Europa se apropie semnificativ de performanţele economiei americane.
In raport cu economia mondială, se poate spune despre Euro 12 că reprezenta
o adevărată forţă, o populaţie ce reprezintă doar 5% din populaţia lumii reuşind să
producă 15,9% din PIB-ul mondial. Informaţia este şi mai interesantă când se
vorbeşte despre UE15: acesta producea 20,2% din PIB-ul mondial, cu doar 2,1
puncte procentuale mai puţin decât SUA şi cu 12,3 puncte procentuale mai mult
decât Japonia.
O informaţie mai relevanta asupra nivelului de viaţă şi a standardelor de
dezvoltare o conferă PIB pe cap de locuitor. Calculat la preţurile pieţei, pe primul
loc se situează Japonia cu 40.593 euro/loc, urmată îndeaproape de SUA cu 38.888
euro/loc şi la o distanţă apreciabilă de UE-15 cu 22.523 euro/loc. Trebuie remarcat
însă că media scăzută pentru Uniunea Europeană este o consecinţă a faptului că
există diferenţe destul de mari între statele membre ale Uniunii.
Preţurile pieţei nu sunt deosebit de relevante pentru a determina indicatorii
pe cap de locuitor ai unei ţări, existând o serie întreagă de diferenţe care fac
irelevante asemenea demersuri. Aducând la acelaşi numitor produsul intern brut pe
cap de locuitor, calculându-1 prin prisma parităţii puterii de cumpărare standard,
ierarhia se modifică sensibil între primele două clasate, SUA şi Japonia.
Se poate spune că, pe cap de locuitor, americanii produceau în 2000 cu
53,8% mai mult decât europenii iar japonezii cu 11,1%. De această dată situaţia este
mult mai apropiată de adevăr.
Privit prin prisma ratelor de creştere a PIB, ce arată starea economiei la
momentul respectiv şi care pot oferi informaţii despre trendul activităţii economice
din ţara respectivă, de-a lungul ultimului deceniu al secolului XX, Statele Unite au
avut cea mai dinamică creştere, cu o rată medie de 3,3%, urmată de UE cu 2,1% şi la
distanţă mare de Japonia aflată în criză, cu 1,3%.
Primii doi ani ai mileniului trei au adus o modificare de ierarhie, SUA
intrând într-o perioadă de criză accentuată, după mai bine de 10 ani de creştere
susţinută. Această criză a atras după sine şi economia mondială, determinând o
recesiune la nivel global.
Ponderea în schimburile internaţionale. Mercantiliştii considerau ca
bogăţia unei ţări este direct legată de volumul mărfurilor exportate. Chiar dacă
teoriile moderne au revizuit această opinie, adăugând şi alte elemente care contribuie
la bogăţia unei ţări, schimburile externe rămân extrem de importante pentru o ţară.
Volumul exportului net este un indicator care, alături de alţi indicatori, poate
exprima nivelul de dezvoltare şi competitivitatea economiei respective. Totodată, de
nivelul exportului depinde rezerva valutară a statului respectiv. De nivelul
importurilor depinde calitatea şi gradul de aprovizionare a pieţelor interne cu materii
prime dar si cu produse finale. In contextul specializării internaţionale, comerţul
internaţional a cunoscut o amploare deosebită. Aşadar, volumul său poate oferi
informaţii şi despre gradul de specializare internaţională.
Europa exportă o mare parte din produsele sale, ocupând o pondere de
39,2% din totalul exporturilor la nivel global. Din acest punct de vedere, UE se
situează net în faţa Statelor Unite (cu doar 13,6% din total exporturi) şi a Japoniei
(cu 6%). Se poate afirma din acest punct de vedere că UE este cea mai mare putere
comercială a lumii. Chiar şi în condiţiile în care se elimină schimburile
intracomunitare, UE îşi păstrează o poziţie privilegiată, deţinând 18,8% din volumul
schimbului cu bunuri şi 23,8% din volumul schimbului cu servicii, părăsind însă
primul loc în favoarea Statelor Unite.
Cum se explică totuşi paradoxul că, deşi ca nivel al producţiei se află în urma
SUA, exportă pe ansamblu mult mai mult decât aceasta?
• în primul rând este vorba de producţia firmelor multinaţionale, multe
dintre ele având capital american sau japonez, a căror producţie finală
este reorientată către pieţele dezvoltate ale ţărilor de origine a
capitalurilor;
• în acelaşi timp, dacă se ia în considerare şi valoarea adăugată netă a
exporturilor europene, diferenţa nu mai este atât de semnificativa. In
timp ce produsele americane şi japoneze exportate au o valoare
adăugată ridicată, incluzând tehnologie de vârf, exporturile nete ale
UE sunt axate într-o pondere însemnată pe produse agricole, energie,
textile şi îmbrăcăminte etc, adică produse cu un grad mai scăzut de
prelucrare;
• mai poate fi vorba şi de puterea de cumpărare, care este cu
aproximativ 50% mai mare în SUA decât in Europa;
• trebuie ţinut cont şi de faptul că o bună parte a schimburilor au loc la
nivel intracomunitar. In viitor va fi necesar să se renunţe la
contabilizarea schimburilor intracomunitare, care vor apare doar ca
fluxuri interne, la fel cum apar în SUA, atunci cînd e vorba de acte de
vânzare-cumpărare între statele membre. Exporturile extracomunitare
ale UE sunt mai mici decât cele ale SUA;
• ca argument final, deşi balanţa comercială a zonei euro arăta în 2001
un excedent net de 105 mld. dolari, venitul net a avut un sold negativ,
de 22,1 mld dolari. Şi situaţia aceasta se perpetuează în mod constant
de-a lungul ultimului deceniu. Aşadar, chiar dacă europenii exportă o
cantitate mai mare de mărfuri, valoarea lor adăugată este mai scăzută,
şi deci avantajul net poate fi de partea americanilor.