Professional Documents
Culture Documents
INTRODUCERE
2
- să desprindă sensul procesului de dezvoltare economică contemporană.
Modulul este structurat pe opt unităţi de învăţare care îşi propun a prezenta şi
explica sintetic elementele şi conceptele de bază ale teoriei economice aplicate la nivel
micro. În finalul modulului se prezintă o bibliografie generală ce poate fi utilizată pentru
aprofundarea cunoştinţelor prezentate în cele opt unităţi de învăţare ale acestuia.
La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele
specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază, conceptele, explicarea
mecanismelor şi a legilor economice etc. Atunci când se impune vor fi prezentate şi
aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei economice, dar şi
dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician economist.
Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă
textul de bază şi elemente grafice, teme de reflecţie, teste de autoevaluare, lucrări de
verificare şi bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi
însuşirii cunoştinţelor de bază de către studenţi.
Din punct de vedere grafic se respectă aceiaşi regulă: în partea stângă a paginii
sunt prezente casete de text ce conţin ideile principale, în partea dreaptă este textul de
bază al temei.
La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi o lucrare de verificare,
care constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea
nivelului de pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se
stabileşte de către tutore şi se anunţă la începutul anului.
Sunt obligatorii lucrările nr. ……
Lucrările de verificare se transmit tutorelui prin metoda stabilită de comun acord
(email, fax, predare direct etc.). Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să conţină
neapărat numele complet al studentului şi denumirea modulului.
Şi acum să intrăm în lumea fascinantă a economiei, cu gândul nu numai de a
înţelege dar şi de a deveni un participant activ şi competent al ei.
SUCCES!
3
Introducere în studiul ştiinţei economice. Concepte de bază
Unitatea de învăţare 1
CUPRINS
4
Introducere în studiul ştiinţei economice. Concepte de bază
1
Tratat de Economie Contemporană, vol. 2 , Ed. Politică, Bucureşti, 1987, p. 209.
5
ciclului activităţii umane, ele se grupează în nevoi zilnice, săptămânale, lunare,
semestriale, anuale, ş.a.; din punct de vedere al naturii bunurilor ele pot fi nevoi
care se satisfac cu bunuri materiale (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, etc.) şi nevoi
care se satisfac cu ajutorul serviciilor, etc. Desigur, clasificarea nevoilor poate
merge mult mai în adâncime, contribuind la o mai bună cunoaştere a lor. Aceste
clasificări au un anumit grad de convenţionalitate, ele nu au un caracter absolut.
6
Pentru satisfacerea nevoilor lor, oamenii se implică în activităţile din societate. Cu
alte cuvinte:
Nevoile reprezintă mobiluri ale acţiunii umane, ale întregii activităţi social-
economice ale oamenilor, manifestându-se la suprafaţa societăţii sub formă de
interese economice.
8
I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte
2 · Interesele economice:
a) reflectă numai nevoile curente
b) reprezintă nevoi conştientizate de oameni
c) se manifestă doar la nivel individual
d) sunt întotdeauna independente unele faţă de celelalte
3 · Resursele
a) s-au diversificat, dar pe ansamblu s-au redus cantitativ;
b) sunt limitate cantitativ;
c) cresc în aceeaşi proporţie cu nevoile;
d) sunt insuficiente în raport cu nevoile.
A = b + d; B = c + d; C = a + b; D = a + c
bunurilor şi serviciilor;
1.2. Raritatea şi alegerea. Problema economică fundamentală
10
pentru individ, pentru agentul economic, pentru societate, în urma alegerii făcute. El
este costul alegerii, un concept relativ exprimat în termeni reali.
„Omul are nevoi care pot fi considerate nelimitate; resursele sale nefiind nelimitate, apare
o problemă de opţiuni; pentru a-şi satisface lăcomia, copilul trebuie să aleagă între
ciocolată şi bomboane; producătorul care nu are decât un buget limitat trebuie să decidă
aleagă …”
11
Economia întotdeauna se bazează pe premisa că atunci când se face alegerea,
Raţionalitatea în aceasta este cea mai bună. Cu alte cuvinte, oamenii în procesul alegerii se comportă în
economie
mod raţional, respectiv ca decidenţi raţionali. Această premisă nu trebuie absolutizată,
deoarece sunt şi cazuri când se iau şi decizii neraţionale. Acestea se vor reflecta
în pierderi economice şi disfuncţionalităţi ale vieţii economice. Din aceste situaţii
oamenii învaţă astfel încât în viitor ei vor pune pe prim plan în procesul decizional în
economie, raţionalitatea.
Raţionalitatea, privită din perspectiva alegerii, înseamnă capacitatea oamenilor
de a-şi stabili obiectivele şi de a acţiona într-o astfel de manieră încât să
se îndeplinească aceste obiective în condiţii de eficienţă maximă. Ea reflectă procesul de
maximizare a efectelor acţiunii umane în contextul cheltuirii unui anumit efort,
deci obţinerea unui rezultat maxim din alegerea pe care omul sau oamenii au
făcut-o. Deciziile economice ale oamenilor au ca scop final obţinerea unor
rezultate maxime. Forma pe care o îmbracă rezultatul este discutabilă, ea diferă în
funcţie de natura obiectivelor stabilite.
Luând în considerare caracterul limitat al resurselor, faptul că alegerea implică
costuri şi se bazează pe principiul raţionalităţii, putem desprinde existenţa unei
Premisa economică idei centrale în economie, idee pe care specialiştii o denumesc premisa
fundamentală
economică fundamentală. Aceasta se poate formula concis astfel : în toate
deciziile economice oamenii se opresc la acele alternative prin care cred şi speră să
obţină câştigul net maxim. Deci, alegerea direcţiilor de utilizare a resurselor trebuie să
ducă la o satisfacere cât mai bună a nevoilor indivizilor şi societăţii.
Toate acţiunile oamenilor, întregul lor comportament economic se întemeiază pe
această premisă. Permanent ei trebuie să răspundă, conştient sau inconştient, la
următoarele întrebări:
- ce şi cât să producă?
- cum să producă?
- pentru cine să producă?
12
Putem spune că premisa economică fundamentală, sau problema economică
generală - cum o denumesc unii specialişti - permite înţelegerea comportamentului
economic al oamenilor şi, bineînţeles, sensul acţiunii acestora în economie.
N (nevoi) - R (resurse)
Cs (consum) - P (producţie)
C (cerere) - O (ofertă)
∗
Toate fenomenele şi procesele economice din societate sunt strâns legate de
aceste corelaţii şi se desfăşoară în cadrul eforturilor făcute de oameni cu scopul de
a asigura tendinţa de echilibru între termenii fiecărei corelaţii, tendinţă de echilibru
necesară unei vieţi economice normale.
Fenomenul economic reprezintă forma exterioară a activităţii economice, respectiv acele aspecte şi acte economice care apar
şi se manifesta la suprafaţa societăţii, care sunt şi pot fi cunoscute de oameni în mod direct (ex. producţia, vânzarea,
cumpărarea etc.).
Procesul economic pune în evidenţă transformările de natură cantitativă, calitativă şi structurală care au loc în starea
fenomenelor economice şi care reflectă desfăşurarea acestora în timp şi spaţiu (e. creşterea preţurilor, creşterea productivităţii
muncii, modificarea cererii şi a ofertei etc.)
14
Temă de reflecţie 1.3.
Comentaţi în maximum 300 de cuvinte următoarea schemă:
Raţionalitate
Bunuri A B C
Militare H
G1
15
G2 U
G3
O B1 B2 B3 G
Bunuri Civile
16
punctul A la punctul B, foarte puţine bunuri militare se vor pierde pentru a obţine
cantităţi suplimentare de bunuri civile (mobilă şi îmbrăcăminte). Acelaşi raţionament se
poate continua şi pentru punctul C, punctul D, ş.a.
Forma curbei posibilităţilor de producţie este implicit determinată de premisa
Premisa
economică
economică fundamentală. În realizarea combinării între cele două destinaţii, prin
fundamentală şi utilizarea completă a resurselor, se urmăreşte obţinerea câştigului maxim. Dacă se
forma curbei
posibilităţilor de doreşte o cantitate de bunuri civile egală în mărime cu OB1, atunci se va renunţa la o
producţie
cantitate de bunuri militare corespunzătoare în mărime cu AG1 şi aşa mai departe.
Bunurile civile vor creşte de la B1 la B2 , B3 , etc. şi în mod corespunzător, bunurile
militare vor scădea de la G1 la G2 şi apoi la G3, etc. Costul de oportunitate
pentru producerea a mai multor bunuri de consum este de fiecare dată reprezentat de
bunurile militare la care se renunţă. Cu cât ne deplasăm mai mult pe axa OG în direcţia G,
cu atât se renunţă la mai multe bunuri militare, iar resursele care erau mai bine
utilizate în producţia militară se transferă spre producţia civilă, unde productivitatea
utilizării lor este mai scăzută. Datorită acestui fapt, pe măsură ce creşte producţia de
bunuri civile, va creşte şi costul de oportunitate pentru fiecare cantitate suplimentară
obţinută. Atunci când se va atinge punctul G, foarte puţine bunuri civile adiţionale
se vor produce cu ultimele resurse transferate de la producţia bunurilor militare.
Legea creşterii
costului de
Această tendinţă a creşterii costului de oportunitate pe măsură ce se produc
oportunitate cantităţi suplimentare dintr-un bun, utilizându-se un stoc de resurse dat, în detrimentul
altui bun, are un caracter legic şi este cunoscută ca legea creşterii costului de
oportunitate.
Dacă privim cu atenţie graficul din fig. nr. 1, sesizăm că orice combinaţii între
cele două destinaţii în afara curbei este imposibilă. Dacă ne aflăm la puntul C, decizia de
creştere a producţiei de bunuri civile, fără a se reduce în mod corespunzător
producţia de bunuri militare, presupune luarea în consideraţie a punctului H. Deplasarea
de la punctul C la punctul H este imposibilă, deoarece stocul de resurse a rămas acelaşi.
Resursele limitate nu permit luarea în consideraţie a punctului H, singura soluţie este
reducerea producţiei de bunuri militare, deplasându-ne pe linia de frontieră (pe
curba posibilităţilor de producţie) de la punctul C la punctul D.
În acest caz producţia de bunuri civile va creşte de la punctul B2 la B3 şi în
mod corespunzător va scădea producţia de bunuri militare de la G2 la G3. O combinaţie
care să atingă punctul H este posibilă numai dacă ar exista resurse suplimentare.
Dacă resursele existente nu sunt utilizate în totalitate, respectiv, dacă societatea
nu produce cele două categorii de bunuri la limita frontierei posibilităţilor de producţie,
atunci sunt posibilităţi de creştere a producţiei ambelor categorii de bunuri. Dacă
17
de pildă, ţara respectivă, în urma combinaţiilor făcute, se găseşte la un moment dat în
situaţia care corespunde punctului U din grafic, atunci înseamnă că o parte din stocul de
resurse existent nu este utilizat. Există deci posibilităţi de creştere a producţiei pentru
ambele categorii de bunuri, sau numai pentru categoria de bunuri care se doreşte, până la
limita în care combinaţiile alese se vor plasa pe curba frontierei.
Desigur, curba posibilităţilor de producţie reflectă situaţia când resursele sunt
limitate şi orizontul de timp este scurt. Pe termen mediu şi lung, odată cu
creşterea resurselor şi ameliorarea lor, curba posibilităţilor de producţie se
deplasează spre dreaptă. (fig. nr. 2).
F PP2
FPP1
FPP1
Fig. nr. 2
18
Cum explicaţi utilitatea curbei posibilităţilor de producţie în procesul de
19
interdependente care studiază diferitele laturi ale vieţii economice la nivel micro şi
macrosocial.
Economia se desprinde, în cadrul sistemului de ştiinţe economice, ca fiind o ştiinţă
fundamentală. Ea este o ştiinţă teoretică, reprezentând un ansamblu de cunoştinţe
structurate logic în cadrul unui sistem unitar, care dezvăluie legăturile şi
raporturile logice dintre fenomenele şi procesele economice, esenţa acestora,
resorturile interne ale mişcării vieţii economice.
O mare notorietate a domeniului, economistul american Paul Samuelson,
laureat al premiului Nobel pentru economie, dădea următoarea definiţie economiei:
Paul “Aceasta este ştiinţa despre acele resurse productive rare, pe care oamenii le aleg cu
Samuelson
ajutorul banilor sau fără ei, pentru a produce diferite mărfuri şi despre repartiţia lor între
diferiţi oameni sau grupuri ale societăţii, în scopul consumului lor prezent sau viitor”1.
În ceea ce ne priveşte definim economia în felul următor:
1
P.A. Samuelson, W.D. Nordhaus, Economics, Ed. 13-a, McGraw-Hill Book Company, 1985, p. 4.
20
Economia Economia, din perspectiva analizei întreprinse şi a concluziilor obţinute,
pozitivă şi
economia
poate fi privită ca economie pozitivă şi economie normativă. Distincţia dintre cele două
normativă concepte este de dată relativ recentă.
Economia pozitivă şi economia normativă sunt definite relativ diferenţiat :
astfel, ele apar în calitate de ramuri ale ştiinţei economice, direcţii principale în
abordarea problematicii economice, tipuri sau faze ale analizei economice,ş. a.
Economia pozitivă operează cu explicaţii obiective sau ştiinţifice privind
funcţionarea economiei. Ea se limitează la formularea de enunţuri privind faptele
şi relaţiile dintre acestea aşa cum sunt ele. Economia pozitivă poate pune în aplicare un
demers ştiinţific în urma căruia sunt emise ipoteze referitoare la comportamentele
agenţilor economici şi sunt confruntate evoluţiile unor variabile cuantificabile (preţuri,
venituri, ş.a.) cu previziunile teoretice.
Economia normativă oferă prescripţii sau recomandări bazate pe judecăţi de
valoare personale. În general, problemele specifice macroeconomiei fac
obiectul economiei normative (de ex.: modalitatea de finanţare a deficitului bugetar,
nivelul ratei inflaţiei şi al şomajului, ş.a.). Cu alte cuvinte, economia normativă se
concentrează asupra tendinţelor, respectiv asupra a ceea ce va fi.
Realitatea economică poate fi abordată prin două modalităţi distincte -
microeconomia şi macroeconomia.
În cazul analizei microeconomice sunt cercetate comportamentele individuale
Obiectul de studiu al ale unităţilor economice (gospodării, firme de afaceri, ş.a.). Nivelul de investigare
microeconomiei
al analizei microeconomice este cel al întreprinderii şi pieţei unui bun sau serviciu
particular.
Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională în
întregul ei. Ea este interesată în principal de interacţiunea variabilelor economice
agregate la nivelul economiei naţionale (produs naţional, masă monetară,şomaj, indice
de preţuri, ş.a.).
Macroeconomia vizează agregarea comportamentelor individuale ale agenţilor
economici la nivelul întregii economii ca şi efectele globale care rezultă (şomaj, inflaţie,
dezechilibrul schimburilor economice externe, ş.a.). Pentru acest nivel de analiză
se utilizează instrumente de observare a economiei naţionale, denumite contabilitate
naţională.
21
Test de autoevaluare 1.2.
22
I. Încercuiţi răspunsul corect sau combinaţia de răspunsuri corecte:
1 · Activitatea economică:
a) transformă indivizii, dar nu şi societatea în ansamblul ei;
b) are ca finalitate numai producţia de bunuri;
c) nu utilizează potenţialul creativ al omului;
d) întreţine, conservă şi dezvoltă celelalte activităţi din societate.
4 · Raţionalitatea:
a) caracterizează numai activităţile economice comerciale;
b) vizează obţinerea de rezultate maxime cu eforturi minime;
c) se referă exclusiv la corelaţie dintre producţie şi consum;
d) se poate realiza numai în condiţii de abundenţă a resurselor.
5 · Costul de oportunitate:
a) reprezintă câştigul total obţinut dintr-o activitate economică;
b) se calculează numai la nivelul colectivităţii;
c) exprimă valoarea alternativelor eliminate;
d) reflectă raritatea tuturor resurselor.
6 · Activităţile economice:
a) trebuie desfăşurate pe baza criteriilor de raţionalitate;
b) sunt singulare;
c) pot fi nelimitate ca număr; 23
d) sunt independente de resurse.
1.6. Răspunsuri la teste de autoevaluare:
24
Testul de auto evaluare 1.2.
I. 1 – d; 2. – c; 3. – c; 4. – b; 5. – c; 6. – a; 7. – b;
II. 1 – F; 2 – A; 3 – A; 4 – F; 5 – F; 6 – A; 7 – F.
ACTIVITATEA ECONOMICĂ
Diviziunea
MUNCII
ECONOMIA NAŢIONALĂ
Domenii Ramuri Subramuri Întreprinderi
1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
2. R. Lipsey, K. Alex Chrystal, Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
3. A. Samuelson, W.D. Nordhaus, Economics, Editura Teora, Bucureşti, 2000
25
Factorii de producţie şi bunurile economice
Unitatea de învăţare 2
CUPRINS
26
2.1. Producţia şi importanţa ei
Satisfacerea nevoilor de consum ale oamenilor propune producerea de bunuri şi
servicii.
Producţia poate avea loc numai prin atragerea, folosirea şi combinarea
Scopul
producţiei: resurselor existente în societate. În urma acestui proces se obţin bunuri şi servicii,
satisfacerea
nevoilor de urmărindu-se pe cât e posibil, optimizarea corelaţiei dintre nevoi şi resurse
consum
(N — R). Producţia este orientată întotdeauna de necesităţi precise de consum, ea are ca
scop satisfacerea necesităţilor de consum. Astfel, corelaţia dintre necesităţi şi
resurse se va reflecta în mod direct în corelaţia dintre producţie şi consum
(P — C). Cu alte cuvinte, producţia nu este scop în sine, nu se face producţie de dragul
producţiei. Producţia trebuie privită în interdependenţă cu toate celelalte genuri de
activităţi economice şi în mod deosebit cu consumul. Scopul activităţii economice este
consumul, pentru realizarea acestui scop este însă nevoie de producţie.
27
2. 2. Sistemul factorilor de producţie de producţie
Dezoltarea şi Atât cantitativ, cât şi calitativ factorii de producţie au evoluat de la o etapă istorică
multiplicarea
factorilor de la alta. Iniţial, factorii de producţie au fost munca şi pământul (natura), ulterior au
producţie
apărut şi au fost atraşi în producţie şi alţi factori de producţie cum ar fi capitalul,
tehnologiile, informaţiile, abilitatea întreprinzătorului, etc. Pe măsura dezvoltării
tehnicii şi tehnologiei factorii de producţie se diversifică şi multiplică. Acest lucru a
permis şi permite obţinerea de noi bunuri şi servicii, paralel cu perfecţionarea
calitativă şi structurală a resurselor economice.
Creşterea cantitativă a factorilor de producţie este de cele mai multe ori,
însoţită şi de o îmbunătăţire calitativă a acestora, proces ce are ca efect creşterea
eficienţei utilizării lor. Acest lucru se înregistrează prin îmbunătăţirea raportului
dintre rezultatele economice utile obţinute în activitatea economică şi volumul
factorilor de producţie atraşişi consumaţi efectiv.
Pornind de la specificitatea, de la natura lor şi de la serviciul adus în
procesul de producţie, putem clasifica factorii în două mari categorii:
1. factori tradiţionali, din categoria cărora fac parte munca, pământul,
(natura)şi capitalul;
Clasificarea
factorilor de 2. neofactori, care se referă la abilitatea întreprinzătorului, tehnologiile,
producţie
informaţiile, etc.
De menţionat că factorii muncă şi pământ, factori utilizaţi iniţial în
procesul de producţie sunt denumiţi factori primari, originari sau primordiali. Ei
au fost predominanţi în prima parte a civilizaţiei umane - civilizaţia producţiei agricole.
Treptat însă s-a impus factorul capital - considerat ca factor derivat - care din a doua
parte a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului XIX, devine un factor deosebit
de important. Ulterior sub impactul progresului tehnic, procesal de amplificare şi
diversificare a factorilor s-a accentuat (neofactorii).
28
Tipul de Când producţia creşte prin atragerea unei cantităţi spuplimentare de factori de
dezvoltare
aceiaşi calitate, dezvoltarea economică este de tip extensiv. Dacă creşterea calităţii
factorilor şi a eficienţei lor este preponderentă, atnci creşterea producţiei şi dezvoltarea
economică este de tip intensiv.
2. 3. Munca
Munca este totalitatea resurselor umane (fizice şi intelectuale) care pot fi antrenate şi
factorul
sunt efectiv antrenate în activităţi economice.
primordial activ şi
determinant al
producţiei
29
Resursele de În ceea ce priveşte resursele de muncă ale unei ţări, acestea sunt strâns
muncă
legate de populaţia acele ţări. În cadrul acesteia se cuprind următoarele categorii:
Dimensiunile şi Resursele de muncă ale unei ţări sunt formate din populaţia de vârstă de muncă şi
dinamica
aptă de a munci. Limitele vârstei de muncă sunt determinate de la ţară la ţară prin
resurselor de
muncă legislaţie. Dimensiunea şi dinamica resurselor de muncă depind de o serie de factori
demografici şi economici cum ar fi:
- natalitatea;
- mortalitatea;
- durata medie a vieţii;
- condiţiile de trai etc.
Transformarea resurselor de muncă în factorul muncă este dependentă de
atragerea efectivă a acestora la una sau alta din activităţile economice din
societate.
În ce priveşte durata muncii, exprimată prin numărul de ore de muncă
săptămânal, aceasta constituie un factor important care poate mări sau micşora
30
cantitativ munca, respectiv volumul de muncă, de care dispune o ţară sau alta.
Acest factor are, la rândul lui, o serie de determinări de natură economică, socială,
politică, etc. De pildă, în ţara noastră se lucrează 5 zile pe săptămână în medie
8 ore, ceea ce reprezintă 40 ore pe săptămână, cu unele corecţii în cadrul unor ramuri de
activitate.
Latura calitativă a muncii este pusă în valoare de nivelul de pregătire
profesională, de volumul cunoştinţelor generale, tehnico-ştiinţifice, etc. Calitatea
Investiţia în
educaţie factorului muncă este reflectată, aşadar, în nivelul de educaţie şi calificarea
purtătorilor acestui factor. Calificarea se prezintă ca o premiză şi o condiţie
esenţială a producţiei moderne, unul din factorii de importanţă majoră a sporirii
eficienţei.
Explicaţi în maximum 300 de cuvinte ce înţelegeţi prin creşterea calităţii muncii în contextul
2. 4. Pământul (natura)
Resursele producţiei. El este format din toate elementele naturale brute din natură care sunt
naturale atrase şi folosite în producerea de bunurişi servicii, respectiv totalitatea resurselor
naturale (suprafeţe agricole, păduri, ape, aerul, resursele minerale, fenomenele
naturale care pot fi utilizate în producţie, etc.) pe care oamenii le pot utiliza,
adapta şi transforma conform intereselor lor de consum.
Factorul natură are o existenţă materială sub formă de substanţă şi/sau
energie. El are un caracter permanent restrictiv (limitat), amplificând caracterul
limitat al tuturor celorlalţi factori de producţie.
31
Locul central în cadrul acestui factor îl deţine pământul, care constituie suportul
de existenţă şi desfăşurare a activităţilor umane, având rol determinant pentru activităţile
din agricultură, silvicultură, extragerea minereurilor etc. Acest lucru impune cu necesitate
folosirea cât mai raţională şi eficientă a pământului, creşterea preocupării omului nu
numai pentru cunoaşterea şi utilizarea raţională a tuturor elementelor lui, dar şi pentru
Legea protejarea şi buna gospodărire a acestuia. Această cerinţă este determinată şi de acţiunea
randamentelor
neproporţionale legii randamentelor neproporţionale, conform căreia rezultatul marginal (producţia
obţinută la fiecare cantitate de factori adăugaţi), de la un anumit punct descreşte , se
diminuează. Această lege se manifestă ori de câte ori se combină un factor de producţie
fix cu unul sau mai mulţi factori variabili. De exemplu, dacă factorul fix este suprafaţa de
teren, iar cel variabil, cantitatea de îngrăşământ ce sporeşte de la an la an, producţia
anuală va creşte într-un ritm descrescător.
Folosirea raţională a factorului natură capătă o nouă dimensiune, legată de
echilibrul ecologic. Exploatarea neraţională a naturii de către om a dus la deteriorarea
mediului natural, iată de ce în faţa tuturor ţărilor şi a agenţilor economici naţionali se
pune problema protecţiei mediului natural şi, acolo unde este cazul, ameliorării acestuia.
Cu alte cuvinte, caracterul limitat al acestui factor se amplifică datorită necesităţii
protecţiei naturii.
Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte, având ca punct de plecare afirmaţia „folosirea
32
Capitalul - ca factor de producţie - este definit ca fiind totalitatea
bunurilor economice produse - eterogene şi reproductibile - utilizate în
producţieşi/sau distribuţiaşi comercializarea de bunuri şi servicii.
Cu alte cuvinte, capitalul este constituit din stocul de active fizice ( clădiri,
utilaje, maşini, etc.) care este la dispoziţia întreprinzătorilor în vederea organizării
de activităţi de producere de bunuri economice şi servicii şi de vânzare a lor cu profit.
Capitalul este considerat un factor de producţie derivat, el provenind din
procese de producţie anterioare. La rândul lor, bunurile capital sunt considerate ca fiind
acele bunuri care sunt produse nu pentru a satisface nevoile directe de consum ale
oamenilor, ci pentru a fi folosite în producţie, din acest motiv elementele
care formează capitalul sunt denumite capital tehnic. În cadrul capitalului tehnic
sunt cuprinse următoarele principale elemente:
a) construcţii de natură diferită (fabrici, mine, staţii de putere, căi
ferate, drumuri, docuri, etc.);
b) maşini, utilaje, instrumente, echipamente de orice fel;
c) stocuri de materii prime şi produse finite;
d) licenţe etc.
Un agent economic îşi procură elementele de capital tehnic (capital real) de
care are nevoie cu ajutorul banilor. Posesorul banilor devine posesorul bunurilor
capital. Este firesc ca, atunci când banii au o asemenea destinaţie, să fie asimilaţi
capitalului. Dacă nu au această destinaţie, banii rămân simpli bani, îndeplinind funcţiile
lor specifice.
Capitalul, se prezintă pe de o parte, sub formă de active fizice, iar pe de
Capitalul real şi altă parte, sub formă de active financiare.
capitalul
financiar Activele fizice (maşini, echipamente, materiale, etc.) se numesc şi active
reale sau capital real. Proprietarii capitalului real posedă hârtii de valoare
(obligaţiuni, acţiuni, cambii, etc.) ce exprimă dreptul lor de proprietate asupra
activelor reale existente într-o economie naţională, la un moment dat. Aceste hârtii de
valoare constituie aşa-numitele active financiare sau capital financiar. În cadrul lui se
includşi banii capital - sub formă de capital lichid. Activele financiare sunt imaginea din
oglinda pieţei asupra activelor reale.
Capitalul real, corespunzător comportării lui în producţie, respectiv după
modul în care se consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital
circulant.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real, tehnic, format din
bunuri de lungă durată (clădiri, utilaje, instalaţii, maşini, mijloace de
33
transport, etc.), care participă la mai multe cicluri (acte) de producţie,
consumându-se treptat şi înlocuindu-se după mai mulţi ani de utilizare
(respectiv, după un număr de cicluri de producţie).
2. Neofactorii:
a) se diversifică pe măsura dezvoltării ştiinţei şi tehnicii;
b) sunt utilizaţi alături de factorii tradiţionali;
c) servesc numai la creşterea pe cale intensivă a producţiei;
d) includ întreprinderea, întreprinzătorul, informaţia.
34
A = a + b + c; B = a + b + d; C = a + c + d; D = c + d.
3. Dacă din populaţia totală a unei ţări se scad populaţia în vârstă, cea tânără şi
adulţi inapţi de muncă, se obţine populaţia:
a) Activă;
b) activă disponibilă;
c) ocupată;
d) ocupată salariată.
A = a + c; B = b + d; C = a + b + d; D = b + c + d
35
Capitalul circulant este reprezentat de stocurile de materii prime, materiale,
semifabricate etc. de care dispun agenţii economici.
37
capacităţilor de producţie, pentru refacerea şi ameliorarea acestora precum şi pentru
creşterea stocului de capital. După modul de formare a capitalului, investiţiile
se împart în:
a) investiţia netă, ce reprezintă parte a profitului sau a venitului economisit
destinată numai sporirii volumului capitalului fix şi al stocurilor de capital, fiind deci
sursa formării nete a capitalului;
b) investiţia brută, constituită din investiţia netă şi amortizarea capitalului fix,
fiind sursa formării brute a capitalului, adică a sporirii dimensiunii capitalului fix
şi ale stocurilor de capital, precum şi a refacerii şi înlocuirii capitalului fix
consumat.
Variaţia stocurilor reprezintă diferenţa dintre intrările în stocurile unei
întreprinderi şi ieşirile din stocurile acesteia, în cursul unei anumite perioade.
Alături de factorii de producţie tradiţionali, în producţie, mai ales în
economiile moderne, se manifestăşi alţi factori de producţie cunoscuţi - aşa cum am
văzut - sub denumirea de neofactori (întreprinzătorul, întreprinderea,
informaţia etc.).
producţie.
2. 6. Bunurile economice
38
combinării factorilor de producţie este producţia, care oferă spre consum bunurile.
Acestea sunt bunuri economice, caracterizate prin raritate, respectiv prin faptul că sunt
insuficiente în raport cu nevoile oamenilor, în condiţii date de loc şi timp.
Alături de bunurile economice în societate există şi bunuri libere, respectiv bunuri
care nu se caracterizează prin raritate, sunt abundente faţă de nevoi. Desigur,
această grupare în bunuri libere şi bunuri economice este relativă, un bun oarecare poate
în anumite condiţii de spaţiu şi timp să fie bun liber şi în alte condiţii să fieşi un
bun economic. De pildă, aerul curat este un bun liber, în marile metropole - datorită
fenomenelor de poluare - tinde să devină un bun economic.
Bunurile economice, la rândul lor, se pot grupa după mai multe criterii. După
destinaţia lor, întâlnim bunuri destinate consumului populaţiei (bunuri de consum sau
satisfactori) şi bunuri destinate consumului producţiei (prodfactori), din punct de vedere
al formei pe care o îmbracă, bunurile se împart în bunuri corporale (bunuri materiale) şi
bunuri necorporale ( servicii şi informaţii), în funcţie de modul în care circulă de la
producător la consumator, întâlnim bunuri economice marfare (comerciale) şi bunuri
economice nonmarfare (noncomerciale). Bunurile economice se mai pot grupa în bunuri
complementare şi sustituibile, în bunuri normale şi bunuri inferioare, în bunuri publice şi
bunuri private, în bunuri proprii şi bunuri împrumutate etc.
A = a + b; B = a + c; C = b + d; D = a + c + d
A = b + c; B = a + d; C = a + c; D = c + d.
39
3. Informaţia:
a) este o componentă a activelor intangibile ale firmei;
b) acţionează indirect, dar nu şi direct asupra … de producţie;
c) Contribuie la creşterea raţionalităţii economice;
d) Include inovaţii, rapoarte de marketing, desene tehnice etc.
A = b + c; B = a + d; C = a + c + d; D = a + b + c.
4. Bunurile economice:
a) sunt abundente faţă de nevoi;
b) se transformă întotdeauna în bunuri libere;
c) sunt destinate numai consumului populaţiei;
d) se caracterizează prin raritate.
40
Bunurile economice cunosc şi ele o dezvoltare cantitativă şi calitativă continuă.
Cresc de la o etapă la alta ca volum, numeric şi varietate. De asemenea, se înregistrează şi
perfecţionarea parametrilor tehnico – funcţionali ai acestora, a caracteristicilor estetici etc.
Este un proces firesc generat de dezvoltarea ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei, precum şi de
presiunea continuă a nevoilor oamenilor.
I. 1 – d; 2 – B; 3 – b; 4 – D.
II. 1 – F; 2 – A; 3 – A; 4 – F
III. Prin amortizare agenţii economici recuperează pierderile datorate uzurii
prin includerea în mod treptat, în costul de producţie a bunurilor fabricate a unei cote părţi
din preţul de cumpărare a capitalului fix. Se formează astfel un fond de amortizare în
cadrul fiecărei întreprinderi, pe seama căruia va fi posibilă înlocuirea capitalului fix.
I. 1 – D; 2 – C; 3 – C; 4 – d
II. 1 – F; 2 – F; 3 – F, 4 – F
III. Capitalul tehnic, constituit din active fizice cuprinde mai multe elemente.
Corespunzător comportării acestora în producţie, respectiv, după modul în care se
consumă şi se înlocuieşte, se grupează în capital fix şi capital circulant.
41
2.9. Bibliografie pentru Unitatea 2
Unitatea de Învăţare 3
CUPRINS
42
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• Cunoaşteţi „actorii” vieţii economice şi funcţiile pe care le îndeplinesc acestea;
• Aveţi o imagine integratoare asupra economiei naţionale;
• Surprindeţi locul şi rolul întreprinderii în cadrul economiei naţionale;
• Înţelegeţi ce sunt fluxurile economice şi circuitul economic.
1
Mircea Maliţa, Concepte matematice noi pentru ştiinţele sociale, în volumul „Sisteme în ştiinţele sociale”, Ed. Academică,
Bucureşti 1997.
43
Economia naţională, mai bine zis sistemul economiei naţionale, s-a constituit treptat
ca urmare a unor procese de transfromări profunde în viaţa economică şi socială a societăţii.
Economiile naţionale contemporane sunt rezultatul unui îndelungat proces istoric. În
Europa, în secolele XIV – XVIII, prin extinderea economiei de schimb şi devenirea ei
dominantă, se crează condiţiile constituirii statelor naţionale după criterii de limbă, cultură
naţională şi spirirtuală etc. În limitele lor se dezvoltă naţiunile, caracterizate prin comunitate
de limbă, de teritoriu, de viaţă economică, de cultură, de conştiinţă, precum şi de viaţă e stat.
Piaţa
Deci activităţile economice legate între ele prin diviziunea muncii, în contextul
naţională aparţiei şi dezvoltării naţiunilor şi a statelor naţionale, se constituie în economii naţionale a
căror primă trăsătură este piaţa naţională.
Economiile naţionale se prezintă ca o parte a societăţii, ca un domeniu distinct al
vieţii sociale, care se află în strânsă dependenţă cu toate celelalte domenii de activitate din
cadrul societăţii.
Economia este un domeniu foarte complex, caracteristică determinată de diversitatea
activităţilor economice cuprinse în procesul reproducţiei sociale.
În mod concret, economiile naţionale exprimă diviziunea muncii în interiorul
graniţelor naţionale, respectiv procesul de separare a diferitelor categorii de muncă în cadrul
ansamblului muncii sociale, de structurare a activităţilor economico-sociale în ramuri,
subramuri şi unităţi economice de sine stătătoare.
Economia naţională, ca sistem de sine stătător, reprezintă un ansamblu de resurse
naturale, materiale,umane etc., de activităţi de producţie, de schimb, de servicii etc., care s-
au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri, ş.a., la nivelul unei ţări, între care
se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuieşte mişcarea valorilor materiale şi
spirituale, se asigură funcţionarea şi dezvoltarea economică a societăţii (fig. nr. 1).
44
La baza apariţiei şi închegării economiei naţionale au stat o serie de premise,
Premisele formării dintre care cele mai importante sunt:
economiei
naţionale 1) naţiunea ca unitate structurală esenţială a existenţei societăţii;
2) un teritoriu naţional;
3) un anumit nivel al adâncirii diviziunii muncii şi de dezvoltare a cooperării
economice;
4) formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale;
Apariţia economiilor naţionale, marchează intrarea popoarelor într-o etapă
superioară a vieţii economice, şi, totodată, trecerea la forme superioare de dezvoltare şi
organizare a activităţii economico-sociale.
În aceste condiţii:
• teritoriul naţional cu resursele sale naturale;
• forţa de muncă a locuitorilor;
• capitalul şi tehnicile de producţie folosite;
• stocurile de informaţie,
devin factori de producţie naţionali şi avuţie naţională. Împreună asigură acel
mediu ambiant de manifestare a omului în şi prin activităţi economice.
Elaboraţi un eseu de 300 de cuvinte din care să rezulte ce este şi cum s-au constituit
economiile naţionale.
45
Deci, toate activităţile economice care au loc în prezent în societate, nu pot fi
privite atemporal şi aspaţial, ci strâns legate de cadrul în care ele se desfăşoară, cadru
care este economia naţională şi o anumită etapă istorică.
Este firesc, ca între economiile naţionale să existe diferenţe. Trecerea economică
nu se produce simultan. Din diferite cauze obiective şi subiective, progresul unora
întârzie, astfel încât, între economiile naţionale ale diferitelor ţări se formează decalaje
economice, sociale, politice, tehnologice etc., a căror amploare se măsoară în decenii şi
chiar secole.
Cert este că, economia naţională se prezintă în epoca contemporană, drept cadru al
dezvoltării societăţii. Acest cadru trebie privit în complexitatea lui, în care activităţile
economico-sociale, tot mai diversificate, sunt înalt integrate şi îmbrăcând forma
complexelor economice naţional – statale. Acestea îmbină, în genere, industria,
agricultura, transporturile, serviciile, cercetarea ştiinţifică, sistemul de pregătire şi
perfecţionare al cadrelor, toate activităţile sociale.
Pentru a avea o imagine cuprinzătoare cu privire la sistemul economiei naţionale,
considerăm necesar a ne opri la conceptul de structură. Prin intermediul structurii,
dezvăluim componentele sistemului economiei naţionale, precum şi alcătuirea internă a
acestuia.
Structura economiei naţionale reflectă elementele ei componente, natura şi
însuşirile acestora, poziţia lor în cadrul întregului şi rolul pe care îl joacă fiecare
element precum şi legăturile şi interacţiunile lor reciproce.
Structura economiei naţionale poate fi abordată din mai multe puncte de vedere,
corespunzător criteriilor care stau la baza alcătuirii elementelor ei componente.
1. Structura materială, reflectă compartimentarea activităţilor economico –
Ramura
sociale în cadrul diviziunii muncii, corespunzător specializării producţiei din cadrul
economiei
naţionale societăţii. Ea se regăseşte în structura de ramură a economiei naţionale şi, ca o lărgire a
acesteia, în totalitatea de activităţi omogene şi înrudite, grupate ca urmare a diviziunii
muncii, care se desfăşoară în unităţi (întreprinderi) specializate sau cu caracter mixt şi
care se concretizează în anumite proceduri şi servicii;
2. Structura tehnic, pune în evidenţă alcătuirea economiei naţionale privită
din prisma instrumentelor tehnice şi a tehnologiilor evidente. Ea reflectă gradul de în
corporare a ştiinţei, a dezvoltărilor ei în cadrul economiei naţionale;
3. Structura demoeconomică, se referă şa gruparea populaţiei acesteia, fie a
populaţiei ocupate pe sectoare, ramuri şi subramuri de activitate şi mai departe,
gruparea pe sex, vârstă, nivel de pregătire etc.
46
4. Structura organizaţională, pune în evidenţă, pe de o parte, gruparea
activităţilor economice pe domenii mari, ce se constituie în subsisteme ale economiei
naţionale ( subsistemul producţie, subsistemul comercial, subsistemul financiar etc.), iar
pe de altă parte, compartimentarea activităţilor pe niveluri şi verigi organizatorice;
Subsistemele 5. Structura teritorială, reflectă compartimentarea economiei naţionale pe
economiei
naţionale zone şi regiuni economice, părţi ale teritoriului naţional;
6. Structura de proprietate, regăsită în alcătuirea economiei naţionale din
punct de vedere al proprietăţii. În sens economic proprietatea reprezintă totalitatea
raporturilor dintre oameni în legătură cu bunurile economice, relaţii care sunt
reglementate de norme istoriceşte statornicite. Obiectul proprietăţii sunt bunurile
economice, subiectul proprietăţii pot fi persoane fizice (indivizi, familii etc.) şi persoane
juridice (asociaţi, organizaţii, statul etc.).
47
3.2. Agenţii economici
Agenţii economici sunt subiecţii vieţii economice. Indiferent de formă, natură sau
dimeniuni, aceştia îşi pun amprenta asupra activităţii economice prin comportamentul
lor pe piaţă, prin modul de organizare şi funcţionare, prin domeniul de activitate în care
există, întrucât ansamblul economiei apare ca o reuniune a tuturor agenţilor economici.
Astfel spus, economia naţională este alcătuită din diferitele modalităţi de organizare a
Criterii de
clasificare oamenilor, în aşa fel încât specializarea şi diversificarea activităţilor întreprinse de
aceştia să poată individualiza şi relaţiona comportamentele agenţilor economici. Prin
agenţii economici se desemnează totalitatea persoanelor fizice şi/sau juridice implicate
în viaţa economică, care, în funcţie de interesele proprii, adoptă comportamente
specifice rolului lor. Este evident că orientările agenţilor economici pot fi considerate
similare şi, în egală măsură, variate, depinde care este criteriul vizat: domeniul de
activitate unde există, forma de proprietate, posibilităţile de constituire, importanţa
economică exprimată prin rolul şi funcţiile agenţilor respectivi etc.
Cea mai frecventă interpretare a naturii agenţilor economici se face pe baza
Criteriul
instituţional criteriului instituţional. O instituţie economică este acea formă de organizare care îşi
realizează obiectivul sau funcţia economică utilizând resursele disponibile cu deplină
autonomie şi poate lua oricare din următoarele forme: întreprinderi, gospodării,
administraţii, instituţii de credit şi societăţi de asigurări.
Întreprinderile sunt acei agenţi economici care antrenează personalul salariat în
tuilizarea cât mai eficientă a factorilor de producţie, astfel încât îndeplinirea funcţiei
principale – producerea de bunuri, executarea de lucrări sau prestarea de servicii – să
determine atingerea scopului: obţinerea de profit.
Gospodăriile, denumite şi menaje, prezintă o altă funcţie a agenţilor economici, şi
48
anume, pe aceea de consum. Ca şi întreprinderile, gospodăriile sunt instituţii
nonfinanciare şi îşi asigură satisfacerea consumului, în principal, pe seama salariilor.
Administraţiile publice şi private sunt constituite din agenţii economici care
realizează funcţia de redistribuire a veniturilor pe baza prestării unor servicii
nonmarfare. În rândul acestora se pot enumera administraţiile locale sau centrale,
învăţământul, asistenţa medicală, sistemul de transport etc. – toate publice – şi
asociaţiile, fundaţiile, organismele sau organizaţiile private (fără scop lucrativ).
Insituţiile de credit şi societăţile de asigurări, precum şi alte instituţii financiare
consituie într-o categorie aparte a agenţilor economici din cauza rolului de colectare,
transformare şi distribuire a disponibilităţilor financiare, pe de o parte, şi de
preschimbare a riscurilor individuale în riscuri colective, pe de altă parte.
Străinătatea (restul lumii) desemnează agentul economic alcătuit din partenerii de
afaceri rezidenţi sau nerezidenţi pe teritoriul ţării în discuţie, dar care, cu siguranţă,
aparţin altor economii naţionale sau au caracter internaţional.
Poate la fel de important este şi criteriul conform căruia agenţii economici sunt
grupaţi după specificul activităţii, întâlnindu-se într-o ramură unităţi economice cu
producţia omogenă, specializate în fabricarea unui produs sau a unei familii de produse,
clasificate în cadrul unor nomenclatoare în funcţie de mai multe criterii.
Agenţii economici adoptă decizii autonome şi realizează mai multe tipuri de
operaţiuni economice:
a) operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor (producerea de bunuri şi servicii,
consumuri intermediare, formarea brută a capitalului fix, importuri, exporturi etc.);
b) operaţiuni de repartiţie (plata salariilor, plata impozitelor şi taxelor,
operaţiuni de asigurări, de transferuri de capital etc.);
c) operaţiuni financiare (credite, emiterea de acţiuni şi obligaţiuni,
comercializarea acestora);
d) operaţiuni comerciale (cumpărare, vânzare, marketing etc.).
49
2. La baza apariţiei economiei naţionale au stat o serie de premise, dintre care cele
mai importante sunt:
a) naţiunea ca structură esenţială a existenţei societăţii omeneşti;
b) un anumit nivel al adâncirii diviziunii sociale a muncii;
c) formarea şi dezvoltarea pieţelor naţionale;
d) interesele divergente ale agenţilor economici.
A = a + b + d; B = a + b + c; C = a + b + c + d; D = a + d.
A = a + b + d; B = a + c + d; C = a + b + c; D = a + b + c + d.
4. Libera iniţiativă:
a) există numai când proprietatea de stat este dominantă;
b) înseamnă coexistenţa tuturor formelor de proprietate, care permit agenţilor
economici să acţioneze neîngrădit;
c) se bazează pe îngrădirea competiţiei pe piaţă;
d) se manifestă plenar dar în cadrul proprietăţii publice.
50
3.3. Organizarea afacerilor. Tipuri de întreprinderi
3.3.1 Organizarea afacerilor
53
Un criteriu important este cel al dimensiunii. Pe baza lui întâlnim: întreprinderi
mici şi mijlocii, mari şi foarte mari. Un alt criteriu important de clasificare a
întreprinderilor se referă la forma de înfiinţare şi organizare, delimitându-se societăţile:
personale, asociate şi pe acţiuni.
Întreprinderile personale, numite în unele ţări unipersonale, iar în altele
individuale, se caracterizează prin existenţa unei singure persoane aflată la conducerea
afacerii. La nivelul întreprinzătorului, optarea pentru o asemenea formă de activitate
prezintă mai multe avantaje, deoarece li se acordă o serie de facilităţi, în strictă legătură
cu situaţia economică şi nevoia socială existentă la un moment dat în economia
naţională. Reglementările legale sunt, în general, în sprijinul acestora, capitalul social
minim nu este stabilit la plafoane prea ridicate, durata de realizare a tuturor
formalităţilor privind actele de constituire a firmei foarte rar depăşeşte şase săptămâni,
şi, poate ce este cel mai semnificativ, au o mare viteză de reacţie la stimulii pieţei,
flexibilitatea sporită fiind conferită de dimensiunea mică, pe de o parte, dar şi de
priceperea patronului, pe de altă parte. Îngrădirile ce pot apărea ţin, mai degrabă, de
mărimea firmei, întrucât o societate comercială de mici dimensiuni, care nu are un
capital ridicat sau nu este cotată la bursă, nu poate fi antrenată în afaceri importante.
Pentru întreprinderile personale, un aspect de neignorat în momentul în care se iau în
discuţie avantajele şi dezavantajele, se referă la răspundere. Sunt puţine situaţiile unei
răspunderi limitate, de obicei, în caz de faliment, întreprinzătorul răspunde cu întreaga
avere, neexistând nici o distincţie între patrimoniul particular şi cel al societăţii. În ceea
ce priveşte organizarea activităţii, cum patronul este singurul decident cu privire la
direcţionarea şi desfăşurarea afacerilor, el îndeplineşte şi funcţia de manager.
Întreprinderile asociate se constituie prin reunirea capitalului, în cote egale sau
diferite, a mai multor persoane sau a unor întreprinzători particualari, pe de o parte, cu
societăţo deja înfiinţate, pe de altă parte. Ca formă particulară, cooperativă, indiferent
de domeniul în care este înfiinţată (producţie, desfacere, comerţ, credit etc.) se bazează
pe ideea asocierii private, în scopul unei colaborări neconstrânse şi în condiţii
nediferenţiate pentru toţi membrii, în spiritul împărţirii venitului obţinut corespunzător
cotei de capital adus la constituire. De altfel, raţiunea oricărei întreprinderi asociate este
obşinerea câştigului şi repartizarea lui după aportul individual, exprimat în bani sau
muncă. Răspunderea întreprinderii asociate este statutată în documentele de constituire,
şi, în general, este nelimitată şi solidară. Există, însă, şi situaţii în care aceasta se
încadrează în limita aportului social subscris.
Cele două mari categorii de întreprinderi asociate sunt: societăţile de persoane – ca
o formă simplă, ce necesită, în majoritatea situaţiilor, sume de bani mai modeste, atât
pentru înfiinţare, cât şi pentru evoluţia ulterioară – şi societăţile de capitaluri – ca formă
54
superioară.
Societăţile pe acţiuni reprezintă cele mai avansate modalităţi de constituire a unor
societăţi de capitaluri. Prin asocierea capitalurilor mai multor persoane se stabileşte
capitalul social a ceea ce ulterior poate deveni o corporaţie. Participarea la formarea
capitalului social se face prin intermediul acţiunilor aflate în proprietate. Crearea unei
corporaţii prezintă avantajul unei investiţii iniţiale superioare altor tipuri de
întreprinderi, care pot permite antrenarea societăţii respective în afaceri de mari
proporţii şi cu şanse sporite de câştiguri substanţiale. În plus, răspunderea este limitată
numai la aportul social, deci împărţită între acţionari conform cotei individuale de
participare sau în dependenţ de numărul acţiunilor posedate. Dacă dimensiunile
societăţii respective îi conferă dreptul cotaţiei la bursă, antrenarea în proiecte valoroase
este mult mai uşoară şi profitabilă pentru acţionari. Deci, în cazul unei corporaţii,
constituirea, funcţionarea şi împărţirea veniturilor nete depinde de pachetul de acţiuni
aflate în posesia fiecărui acţionar.
55
acelaşi tip, dar cu caracteristici diferite.
Rezultate globale şi
Exprimarea bănească a rezultatelor întreprinderii este mai cuprinzătoare, ea dă
rezultate finale posibilitatea surprinderii nuanţate şi a rezultatelor întreprinderii. Astfel, se pot exprima
rezultatele globale prin intermediul cifrei de afaceri, rezultatele finale cu ajutorul
indicatorului valoarea adăugată, rezultatele nete prin intermediul profitului net.
Cifra de afaceri, pune în evidenţă totalitatea încasărilor realizate de o firmă,
exprimate prin preţurile pieţei, pe baza operaţiilor comerciale efectuate într-o perioadă
de timp dată, de obicei un an. Deci, cifra de afaceri însumează toate încasările rezultate
din acte de comerţ: vânzări de bunuri materiale, prestări de servicii, depuneri la bănci şi
instituţii financiare, acordarea de credite, joc de burse, inclusiv la cele valutare. Prin
intermediul acestui indicator, cunoscut şi sub numele de vânzări sau de venituri brute, se
apreciază dimensiunea întreprinderii şi puterea ei economico – financiară.
Valoarea adăugată, este indicatorul care reflectă contribuţia factorului muncă şi a
factorului capital (capital fix), în procesul utilizării lor de către întreprindere. Valoarea
adăugată reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere, la suma ce reprezintă
cheltuielile cu materii prime, materiale şi energie. Deci, ea constă din suma de bani
încasată din vânzarea bunurilor economice create de către o întreprindere, peste
mărimea cheltuielilor cu materii prime, materiale, energie utilizate pentru producerea
bunurilor respective. Cu alte cuvinte, acest indicator nu cuprinde consumul intermediar.
Profitul brut sau profitul total este un indicator ce exprimă mărimea profitului brut
obţinut de către o întreprindere într-o anumită perioadă de timp. El se determină prin
scăderea din cifra de afaceri a costului aferent producţiei. Acest indicator mai este
cunoscut şi sub denumirea de venit global, reprezentând diferenţa dintre încasările
obţinute într-o anumită perioadă din vânzarea bunurilor economice, prestarea serviciilor
etc. şi costul de producţie aferent acestora.
Profitul net, indicator deosebit de însemnat, care reflectă partea din venitul global
al unei întreprinderi (din profitul brut) ce rămâne după scăderea din acesta a impozitelor
şi a altor elemente prevăzute de lege. În ţara noastră, legislaţia prevede a se scădea
următoarele elemente: salariile întreprinzătorului, dobânda la capitalul investit, chiria
plătită pentru clădiri; arenda pentru pământ, partea destinată rezervelor, rpelevările şi
donaţiile făcute în scop umanitar, pentru sporirea activităţii ştiinţifice, sociale, culturale
şi sportive, alocaţii pentru copii plătite de agenţii economici care nu evidenţiază aceste
sume în costuri, cheltuieli de pregătire şi practică în producţie.
Desigur, indicatorii microeconomici (la nivel de întreprindere) sunt mai numeroşi.
Ei sunt utilizaţi nu numai pentru a exprima rezultatele activităţii fiecărei unităţi în parte,
pentru analize, ci şi pentru a proiecta în perspecticvă activitatea întreprinderii, respectiv
sunt utilizaţi în activitatea de planificare şi de elaborare a strategiilor de dezvoltare.
56
Obiectivele prevăzute a se realiza sunt materializate în plan şi strategii prin intermediul
indicatorilor economici.
Gospodăriile Producătorii
Fig. nr. 2
3. Valoarea adăugată:
a) este un indicator de apreciere a contribuţiei capitalului circulant în activitatea economică;
b) apare ca o mărime condiţionată de specificul ramurii de activitate;
c) se deduc din profitul net;
d) reflectă ceea ce se adaugă într-o întreprindere la suma ce reprezintă cheltuielile cu materii prime,
materiale, energie.
4. Tranzacţiile economice:
a) definesc totalitatea raporturilor dintre agenţii economice;
b) se stabilesc numai între agenţii economici producători;
c) în general, se desfăşoară în două sensuri, dar mai pot exista şi excepţii;
d) pot depăşi graniţele unui stat.
A = a + b + c; B = a + c + d; C = a + c; D = c + d.
58
A – F1 Profitul net include profitul brut;
A – F2 O întreprindere poate funcţiona fără a realiza cifra de afaceri;
A – F3 Indicatorii activităţii întreprinderii au numai o exprimare monetară;
A – F4 Agenţii economici sunt numai persoane juridice care participă la viaţa economică;
Piaţa bunurilor şi
serviciilor
Gospodăriile Producătorii
(micii întreprinzători) (menajele)
59
Piaţa bunurilor
şi serviciilor
bunuri şi servicii
Gospodăriile Producătorii
Bibliografie Unitatea 3
1. - Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
2. - D. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie – manual universitar, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
3. - O. Nicolescu, Management comparat, Editura Economică, Bucureşti, 1997
Comportamentul consumatorului
Unitatea de învăţare 4
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI
60
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4
4.1. Comportamentul consumatorului – componentă a comportamentului economic al
oamenilor
4.2. Utilitatea. Legea utilităţii marginale descrescătoare
4.3. Echilibrul consumatorului
4.4. Efectul de substituţie şi efectul de venit
4.5. Răspunsuri la testele de autoevaluare
4.6. Lucrare de verificare Unitatea 4
4.7. Bibliografie Unitatea 4
61
4.1. Comportamentul consumatorului – componentă a comportamentului economic
al oamenilor
62
În calitate de consumator, individul se confruntă cu problema alegerii dintre
diferitele combinaţii de bunuri şi servicii, oprindu-se la varianta care respectă cel mai bine
restricţiile impuse de resursele limitate de timp şi bani.
Factorii care conduc la o decizie de cumpărare sau alta, caracteristicile
comportamentului consumatorului şi explicaţii ale manifestărilor acestuia au constituit
obiecte de cercetare ale multor teorii: psihologice, respectiv teoriile învăţării (bazate pe
relaţia stimuli - răspuns, cognitive) şi teoriile psihoanalitice, precum şi cele sociologice, ce
abordează aceste aspecte prin prisma relaţiilor interpersonale.
Temă de reflecţie 4.1.
Comentaţi în maximum 300 de cuvinte care este sensul expresiei „alegerea eficientă a
consumatorului”.
1
S. Stanciu, Bazele generale ale marketingului, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1999, p. 135
63
Factori de Comportamentul consumatorului este influenţat de numeroşi factori. Dacă avem în
influenţă
vedere sursa acestora desprindem factori interni (variabile endogene) şi factori externi
(variabile exogene). Din punct de vedere al naturii lor, pot fi economici, psihologici, sociali
etc.
Variabilele endogene sunt cele de natură psihologică ce cuprind caracteristicile
personale ale individului (vârsta şi etapa din ciclul de viaţă), personalitatea sa, reprezentările
sale despre bunurile şi serviciile menite să-i satisfacă trebuinţele, procesele de percepţie,
învăţare şi gândire ce au loc la nivel mintal.
Variabilele exogene, specifice mediului în care trăieşte şi activează consumatorul, se
împart în două categorii: cele direct observabile şi cele care nu sunt direct observabile. În
rândul variabilelor exogene direct observabile se înscriu factorii demografici şi cei
economici. În rândul factorilor demografici se pot aminti la nivel individual: distribuţia după
sex, vârstă, nivel de instruire, ocupaţie, stare civilă, domiciliu (urban/rural, zonă geografică).
La categoria factorilor economici sunt luaţi în considerare: situaţia materială (veniturile,
Factori cheltuielile) a unei persoane şi a întregii familii (gospodării), preţurile mărfurilor şi tarifele
economici
serviciilor, produsul intern brut/net pe locuitor, nivelul consumului unor produse sau servicii,
gradul de înzestrare cu bunuri de folosinţă îndelungată, vânzările cu amănuntul şi prestările
de servicii către populaţie, puterea de cumpărare a populaţiei, indicii preţurilor, rata inflaţiei.
Factorul preţ poate fi analizat din două puncte de vedere. În primul rând, prin
nivelurile ce pot fi asociate unui produs sau serviciu în funcţie de fiecare componentă
principală a acestuia, astfel încât politica de preţ a firmei să fie fundamentată pe baza
percepţiei consumatorilor asupra raportului „preţ plătit/utilitate”, care reflectă gradul de
acceptabilitate a preţului. În al doilea rând, este necesară corelarea preţurilor acceptate de
consumator cu veniturile lor pentru a putea determina segmentele ţintă pentru
produsul/serviciul respectiv, punându-se astfel accent pe analiza tipologică sau segmentări,
pentru a releva şansele de piaţă ale produselor/serviciilor în rândul diferitelor categorii de
consumatori potenţiali.
Variabilele exogene care nu sunt direct observabile reprezintă factorii sociali
(familie, grupuri de apartenenţă, grupuri de referinţă, rol şi statut social) şi culturali (cultură,
cultură secundară, clasă socială).
64
creează folosirea bunului respectiv pentru consumator. Utilitatea poate fi privită ca
un număr care reprezintă nivelul satisfacţiei primită prin consumul unui anumit bun, iar
Maximizarea
utilităţii principiul maximizării satisfacţiei devine în economia modernă, maximizarea
utilităţii. Prin urmare, între două bunuri cu utilităţi diferite, se preferă cel cu utilitate
superioară, iar faţă de mărfurile cu aceleaşi utilităţi, consumatorul este indiferent.
Utilitatea se poate manifesta în mai multe moduri. Datorită acestui fapt ea
poate fi grupată în funcţie de următoarele criterii:
a) după modalitatea în care se determină:
utilitate cardinală, care influenţează asupra ordinii, darşi asupra intensităţii preferinţelor;
utilitate ordinală, care are efect doar asupra ordinii preferinţelor;
b) după cantitatea de bunuri consumate la care se referă:
utilitate individuală, care exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare
unitate consumată dintr-un bun;
utilitate totală, care exprimă satisfacţia totală resimţită de consumator ca urmare a
consumului sau utilizării unei cantităţi totale dintr-un bun;
utilitate marginală, care exprimă utilitatea adiţională, obţinută prin consumul unei unităţi
suplimentare de marfă, când cantităţile celorlalte mărfuri sunt neschimbate.
De exemplu:
- 1 kg. de pâine = 5 unităţi
- 1 kg. de fructe = 10 unităţi
- 1 kg. de carne = 50 de unităţi.
În acest caz, utilitatea unui kg. de carne este de 5 ori mai mare în raport cu 1 kg.
de fructe şi de 10 ori mai mare în raport cu 1 kg. de pâine.
Teoria (metoda) utilităţii cardinale are două mari inconveniente: a) presupune că
utilitatea globală este identică cu suma utilităţilor individuale, ceea ce nu este adevărat; b)
presupune stabilitatea banilor, a unităţii monetare, deoarece preţurile sunt exprimate în
monedă, ceea ce nu se verifică în realitatea economică, datorită inflaţiei care
caracterizează economiile contemporane.
B. Măsurarea ordinală, se bazează nu pe măsurarea utilităţii, ci pe ordonarea şi
ierarhizarea raţională a bunurilor în funcţie de preferinţele consumatorului şi de
intensitatea nevoilor. Ea are la bază următoarele axiome:
65
comparaţia. Un consumator raţional care compară două alternative (mărfuri)
trebuie să ajungă la una din concluziile următoare:
preferă marfa A faţă de B; preferă marfa B faţă de A; este
indiferent între Aşi B;
tranzitivitatea. Dacă un consumator raţional preferă marfa A faţă de B şi pe B faţă de C,
atunci el preferă bunul A faţă de C; la fel în situaţia indiferenţei faţă de bunuri;
66
De asemenea, după Gilbert Abraham – Frois, dificultăţile prezentate de teoria
cardinală a utilităţii, explică pe larg succesul pe care l-a avut la reformularea teoriei
opţiunilor consumatorului în termenii teoriei ordinale. „Simplitatea acestei teorii – susţine
autorul – este seducătoare: nu mai este nevoie să se presupună, ca în versiunea cardinală
precedentă, că utilitatea ar putea fi măsurată de consumator; este suficient doar ca acesta
să fie capabil să-şi ordoneze în mod raţional preferinţele.”
În abordarea utilităţii în funcţie de cantitatea consumată dintr-un bun se face
distincţie între utilitatea totală, care este dată de întreaga cantitate de mărfuri de
un anumit fel şi cea marginală, care reprezintă din punct de vedere individual
suplimentul de utilitate ce se obţine ca rezultat al majorării cu o unitate a consumului
din marfa respectivă. În general, această accepţiune este valabilă când cantităţile
celorlalte mărfuri se menţin neschimbate.
Utilitatea marginală (UM) se calculează ca diferenţă între utilitatea totală (Ut)
Legea utilităţii
marginale conferită de masa totală de bunuri după suplimentarea consumului şi utilitatea
descrescătoare totală dată de cantitatea de mărfuri existentă înaintea suplimentării consumului. Ea se
supune legii utilităţii marginale descrescătoare, care a fost formulată prima dată de
către A. Gossen (1843)şi care arată că suplimentul de utilitate furnizat de cantitatea
crescătoare dintr-un bun se va diminua până la zero, corespunzător punctului de
saţietate la care utilitatea marginală este nulă.
Prin urmare, un consumator va continua să cumpere un produs dat, atât timp cât
Ipotezele satisfacţia ce i-o oferă ultima unitate consumată (utilitatea marginală) egalează sau
teoriei
utilităţii excede utilitatea marginală rezultată din aceeaşi cheltuială a altui produs. După
marginale
W. Stanton1, ipotezele teoriei utilităţii marginale sunt:
- consumatorul încearcă întotdeauna să-şi maximizeze satisfacţia (utilitatea) în interiorul
limitelor resurselor financiare;
- el are cunoştinţe complete asupra resurselor alternative pentru satisfacerea nevoilor
sale;
- el acţionează întotdeauna într-o manieră raţională.
Când nevoia dintr-un bun este mai intensă, consumatorul acordă o importanţă mai
mare unităţilor consumate. Astfel, prima unitate consumată devine cea mai utilă, iar
ultima corespunde saturaţiei şi capătă utilitatea marginală zero. Dacă se continuă
consumul, utilitatea marginală devine negativă şi se transformă în insatisfacţie şi
dezulitate, ceea ce arată că nivelul său zero corespunde maximului de consum raţional. Ca
urmare, utilitatea totală creşte într-un ritm descrescător pe măsură ce consumul creşte.
De exemplu, consumul succesiv de 5 unităţi dintr-un bun conferă consumatorului
1
W. Stanton, Fundamentals of Marketing, Fourth Edition, McGraw Hill, 1975, cap. 4
67
utilităţile totale de 10, 18, 25, 30, 30. Utilităţile marginale pentru cea de-a doua, a treia şi
a patra unitate sunt 8, 7, 5 şi 0. utilitatea marginală a primei unităţi coincide cu utilitatea
totală care este şi individuală fiind 10. Consumatorul înregistrează pragul de saturaţie la
nivelul celei de-a cincea unitate.
Se observă că utilitatea marginală scade, pe măsură ce cantitatea consumată
Manifestarea legii creşte. Legea utilităţii marginale descrescătoare se manifestă astfel, prin creşterea
utilităţii marginale
descrescătoare utilităţii totale la majorarea consumului într-un ritm descrescător, adică prin
scăderea utilităţii marginale. Aşa se explică de ce prima unitate dintr-un bun este cea mai
utilă şi de ce creşterea consumului nu poate continua peste unitatea la care utilitatea
marginală este nulă.
68
Teste de autoevaluare 4.1.
A = a + b + c; B = b + c + d; C = a + b; D = a + c
Preferinţele care se referă la bunuri, fie direct, fie indirect, pentru a se deosebi de
Preferinţele concepte similare utilizate în alte domenii ale vieţii sociale se numesc preferinţe
economice
economice. Ele prezintă două componente: una raţională şi alta afectivă; de asemenea, au
întotdeauna caracter subiectiv, care generează multiple consecinţe în ceea ce priveşte
modul de exteriorizare, stabilitatea în timp şi particularităţile concrete ale acestora.
Descrierea preferinţelor se poate face în două moduri:
a) folosind utilităţile generate de diferite combinaţii de mărfuri. Analiza diferitelor
utilităţi conduce la următorul raţionament: dacă combinaţia A oferă mai multă
utilitate consumatorului decât B, acesta va prefera prima variantă; dacă combinaţiile de
bunuri C şi D prezintă aceeaşi utilitate, consumatorului îi este indiferentă alegerea între
aceste două posibilităţi. Ceea ce contează este clasamentul sau ordinea de preferinţe
ale individului şi nu mărimea diferenţei dintre utilităţi. Cu alte cuvinte, dacă la
funcţia de utilitate a combinaţiei A consumatorul asociază 30 utili, iar la varianta
B, 5, singura concluzie posibilă este că se preferă A lui B (nu prezintă nici un sens
afirmaţia că A este de 6 ori mai bună decât B).
70
niveluri de satisfacţii ale unui consumator care alege între două bunuri (X1 şi X2).
X2
U3
U2
U1
X1
Fig. nr. 6
La acelaşi nivel de utilitate, consumatorul poate opta, fie pentru o cantitate mai
mare din marfa 1 şi mai mică din bunul 2, fie invers, adică bunurile sunt
substituibile cantitativ. În acest moment, consumatorul îşi propune să răspundă la
întrebările:
Care este utilitatea care îi asigură satisfacţia maximă ?
Care este combinaţia de mărfuri pentru care optează în vederea obţinerii
nivelului de utilitate maxim ?
Consumatorul, deşi cunoaşte combinaţiile de mărfuri pentru care resimte
satisfacţii mari, el practic, nu poate opta pentru o utilitate oricât de ridicată,
datorită restricţiei bugetare, adică capacităţii sale limitate de achiziţie a mărfurilor,
Restricţia
respectiv nivelului venitului pentru consum. Astfel, suma produselor dintre preţurile
bugetară mărfurilor şi cantităţile solicitate trebuie să coincidă cu bugetul de consum, adică:
V = P1 * Q1 + P2 * Q2 + … + Pn * Qn , unde V = venitul consumatorului, P1,
P2,… Pn, preţurile mărfurilor, şi Q1, Q2,… Qn cantităţile solicitate din mărfurile 1,
2,…n; desigur, pentru două bunuri Aşi B: V = PA * QA + PB * QB sau QB = - (PA/PB) *
QA + V / PB .
71
Într-o reprezentare grafică, funcţia bugetului ia forma următoare:
QB
V
PB
V
QA
PA
Fig. nr. 7
X2 U
E U2
U1
U0
X1
Fig. nr. 8
UM 1 UM 2
este egalitatea dintre raportul utilitate marginală/preţ pentru fiecare marfă: =
P1 P2
1
Vezi John Duffy, Quick Review: Economics, Cliffs Notes, Lincoln, Nebraska, 1993, p. 88
73
permite. Cum această dublă achiziţie costă 5 u.m. + 3 u.m. = 8 u.m., înseamnă că se pot
cumpăra. În acest moment, în care UM / P coincide pentru fiecare bun, echilibrul
consumatorului se atinge, acesta cumpărând în final 2 unităţi din bunul 1 şi 3 unităţi din
bunul 2.
Aşadar, echilibrul consumatorului se realizează la nivelul egalităţii raportului
dintre utilitatea marginală şi preţ pentru fiecare bun consumat, când venitul pentru
consum este cheltuit în totalitate sau rămâne insuficient pentru achiziţionarea unei unităţi
suplimentare dintr-un bun.
Dacă se reprezintă grafic utilităţile marginale pentru oricare bun, curba ia formă
descrescătoare în timp ce utilitatea totală (UT) este crescătoare, desigur într-un sistem
descrescător, aşa cum se observă în graficul de mai jos.
UT
Utilitate
UM
Cantitate consumată
74
Studiul acestei rate permite stabilirea sau alegerea acelor programe care permit în
timp realizarea aceluiaşi nivel de utilitate de consum, când din diferite cauze cantitatea
disponibilă dintr-un bun este mai mică decât cea solicitată.
După cum am văzut, curba de indiferenţă are drept caracteristici panta negativă,
respectiv forma ei convexă în raport cu orginea sistemului de axe. Prin compensarea
cantităţilor cedate ∆2 din bunul 2 cu cantităţi suplimentare ∆1 din bunul 1, se menţin
aceleaşi niveluri de utilitate şi, deci, punctele ce reprezintă diferitele combinaţii ale
cantităţilor 1 şi 2 se menţin pe aceiaşi curbă de indiferenţă. Deci, utilitatea totală nu este
afectată de decizia consumatorului de a alege o altă variantă de combinare, adică de a
trece de la un punct la un alt punct de pe curba de indiferenţă: - ∆2 · UM2 = ∆1 · UM1 =
∆UT.
Convexitatea curbei de indiferenţă este determinată de legea utilităţii marginale
descrescânde: De fapt, rata marginală de substituţie este egală cu raportul dintre utilitatea
marginală a bunului 1 (UM1) şi utilitatea marginală a bunului 2 (UM2), deoarece ∆2 = ∆
UT/UM2 şi ∆1 = ∆UT/UM1. Atunci:
∆UT
UM 2 UM 1
Rms = =
∆UT UM 2
UM 1
Conform legii amintite mai sus, între modificările intervenite în cantitatea celor
două bunuri şi cele intervenite în utilitatea lor marginală există o relaţie inversă
2. Echilibrul consumatorului:
a) nu se modifică în timp;
b) este în continuă mişcare;
c) nu poate fi constant pe termen scurt;
d) nu poate fi acelaşi pentru doi consumatori.
A = a; B = b + c; C = a + b + d; D = c + d.
3. Utilitatea ordinală:
78
a. nu are caracter măsurabil;
b. este aceeaşi pentru toţi consumatorii;
c. exprimă ordinea preferinţelor consumatorului;
d. reflectă ordinea şi intensitatea preferinţelor consumatorului.
II. Alege prin încercuire variante de răspuns corect pentru următoarele afirmaţii:
A – F1 Două bunuri nu pot genera aceeaşi preferinţă, respectiv, utilitatea unui consumator;
A – F2; Consumatorul raţional consumă numai cantitatea care-i conferă un maxim de utilitate
marginală;
A – F3 La creşterea consumului, utilitatea totală poate fi constantă
A – F4 Utilitatea marginală poate fi zero la prima unitate dintr-un bun dacă nu există o nevoie
pentru acesta.
III. Calculaţi utilitatea totală la un consum de 10 unităţi cunoscând datele din tabelul următor:
R 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
UT 20 50 68 80 86
Um 18 10 7 4 1
Se acordă 2 puncte:
Punctaj minim admis – 5
Punctaj maxim – 10
79
1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
2. R. Lipsey, K. Alex Chrystal, Economie pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999;
3. P. Samuelson, V.D. Nordhaus, Economics, Editura Teora, Bucureşti, 2000;
4. I. Cătoiu, N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului. Teorie şi practică,
Bucureşti, 1995, p.15;
5. Ph. Kotler şi colab., Principiile marketingului, Ediţia Europeană, Editura Teora,
Bucureşti, 1999;
6. J. Blythe, Comportamentul consumatorului, Editura Teora, Bucureşti, 1998;
7. G.A. Frois, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.
80
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
COMPORTAMENTUL ECONOMIC AL PRODUCĂTORULUI
CUPRINS
81
Producătorul este agentul economic care devine ofertant pe piaţa mărfurilor şi
Întrebările
producătorului serviciilor, sau pe piaţa factorilor de producţie. El acţionează pe considerente raţionale,
trebuind să răspundă permanent la următoarele întrebări: ce?, cât?, cum să producă?,
pentru cine să producă? (vezi fig. nr. 1)
Producătorul
CE? CÂT? CUM?
Factori de Factori de
producţie Combinare factorilor de producţie
producţie
Latura Latura
tehnică Funcţia de Funcţia economică
producţie costurilor
Funcţia ofertei
OFERTA
PREŢUL
CEREREA
Fig. nr. 1
Q = f (Fp) sau
Q = f (L, K, M, A), unde:
L = munca;
K = capitalul;
M = materii prime, materiale, combustibil etc.;
A = neofactori.
85
∆L −6
RmsK/L = = = - 3 L/K. Aceasta înseamnă că un element de capital se poate
∆K 2
substitui cu 3 unităţi de muncă şi producţia nu se modifică.
Substituirea factorilor de producţie poate fi:
- imperfectă, atunci când are loc creşterea progresivă a factorului abundent (care
înlocuieşte) pentru înlocuirea unei unităţi din factorul rar (înlocuit);
- perfectă, atunci când volumul factorilor suplimentari (care înlocuiesc) pentru a compensa
reducerea cu o unitate a unui factor (înlocuit) este constant.
Explicaţi în maximum 300 de cuvinte dacă este necesar a se calcula rata marginală,
arătaţi de ce.
A = a + b + c + d; B = a + b + c; C = a + b + d; D = a + c + d.
88
Ce sunt curbele izoprodusului sau izocuantele?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea acestora:
Întotdeauna se pune întrebarea cât costă producerea unui bun sau serviciu?
Cât costă? Această întrebare este generată pe de o parte, de caracterul limitat al resurselor, pe
de altă parte, de necesitatea ca firma să contribuie la satisfacerea nevoilor de consum ale
societăţii, în condiţiile în care ea obţine profit şi, dacă se poate, un profit cât mai mare.
În contextul economiei de schimb, a existenţei banilor, cheltuielile de factori de
producţie sunt evaluate în expresie bănească şi se vor regăsi în rezultatul obţinut,
respectiv în preţul bunurilor şi serviciilor produse. Şi, cum preţul constituie unul
din elementele principale prin care produsele fiecărei firme sunt cunoscute,
Costul şi 90
succesul
firmei
apreciate şi impuse consumatorilor, costul, care stă la baza determinării mărimii
preţului, devine un factor fundamental al succesului sau insuccesului firmei. De el
depinde, într-o mare măsură, atât dimensiunea activităţii întreprinderii, cât mai ales,
mărimea profitului obţinut de ea.
Orizontul de timp pe care firma îl ia în considerare în ceea ce priveşte
determinarea costului este:
a) orizont scurt, sau perioadă scurtă, pe parcursul căreia activitatea firmei
se desfăşoară cu acelaşi capital fix (nu se produc modificări în ceea ce priveşte
cantitatea sau tipul de capital fix, respectiv construcţii, utilaje, echipamente etc.). În
cadrul acestui orizont producţia poate să crească sau să descrească numai prin modificarea
celorlalţi factori de producţie.
b) orizont lung, sau perioadă lungă, pe parcursul căreia firma poate modifica
cantităţile sau tipurile oricărui factor de producţie. Deci, firma poate acţiona în creşterea
sau descreşterea cantităţii de mijloace de muncă, respectiv nu mai există nici un
factor fix, de nemodificat.
Costul reflectă consumul de factori de producţie, în expresie bănească, în
cadrul fiecărei firme, pentru obţinerea unei anumite cantităţi de bunuri şi servicii.
componentelor fizice ale acestuia. Astfel, capitalul fix se regăseşte în cost prin
intermediul amortizării1, în timp ce capitalul circulant se regăseşte integral prin
preţul acestuia în costul producţiei la care participă.
Consumul factorului muncă se evidenţiază prin intermediul salariului, respectiv
sumei de bani pe care o plăteşte firma pentru procurarea (angajarea) şi funcţionarea
factorului respectiv. Acest consum poate fi exprimat şi în unităţi fizice, respectiv prin
intermediul timpului de muncă cheltuit pentru un produs sau pentru total producţie.
Consumul factorului natură (pământ) se reflectă în cost prin preţ, respectiv
prin suma de bani plătită de întreprindere pentru procurarea sau pentru folosirea lui. În
ultima perioadă se mai adaugă cheltuielile băneşti pe care le fac firmele pentru
conservarea şi protejarea acestui factor.
În funcţie de modul cum se modifică diferitele componente de cheltuieli
corespunzător creşterii sau descreşterii producţiei, în cadrul firmei întâlnim următoarele
categorii de costuri:
Clasificarea
costurilor
1
Vkfix
Amortizarea este expresia bănească a uzurii capitalului fix, se determină astfel: A = unde: Vkfix = valoarea
T
elementului de capital fix, T = durata normată de funcţionarea în ani. Cota de amortizare (Ca) se determină astfel: Ca =
A
×100
Vkfix
91
a) costuri fixe (CF) formate din acele consumuri de factori de producţie care
rămân neschimbate, indiferent de variaţia volumului producţiei (de exemplu:
amortizarea capitalului fix, cheltuieli cu chiriile, asigurările etc.);
b) costuri variabile (CV) formate din acele consumuri de factori de producţie
care cresc sau descresc corespunzător variaţiei volumului producţiei (de
exemplu: salariile, energia, materiile prime etc.).
Unele consumuri pot varia strict proporţional cu producţia (de
exemplu: consumul de materii prime), altele nu variază strict proporţional cu producţia
(de exemplu: plata orelor suplimentare care se plătesc la un tarif suplimentar celui
normal);
d) costul total (CT) al firmei, format din costurile fixe şi cele variabile (CT
= CF + CV);
Costul totale se poate calcula şi prin însumarea cheltuielilor materiale (Cmat) cu
cheltuielile salariale (Csal), respectiv CT = Cmat + Csal. În acest caz, costul salarial
include atât salariile fixe, cât şi cele variabile, iar costul material cuprinde amortizarea şi
cheltuielile cu capitalul circulant.
Într-o reprezentare grafică corelaţia dintre costul fix, variabil şi total se prezintă
astfel:
CT
cost
CV
CF
Fig. nr. 2
d) costul mediu sau costul unitar, care este privit prin prisma celor trei categorii
de costuri arătate mai susşi anume:
1. Costul total mediu (CTM), rezultat prin divizarea costului mediu la
cantitatea produsă (CTM = CT / Q);
2. Costul fix mediu, rezultat prin divizarea costului fix la cantitatea produsă
(CFM = CF / Q);
3. Costul variabil mediu, rezultat prin divizarea costului variabil la cantitatea
produsă (CVM = CV / Q).
92
e) Cost marginal (CM) care reprezintă creşterea de cost faţă de costul
total, în cazul producerii unei unităţi adiţionale de produs. Mai pe înţeles, costul
marginal reprezintă sporul de cheltuieli antrenate de creşterea cu o unitate a
producţiei. El se obţine prin scăderea din costul total pentru realizarea a „n+1" produse a
costului total pentru realizarea a „n" produse.
În funcţie de nivelul consumului de factori, întâlnim gruparea costurilor astfel:
- la nivelul global: cost fix (CF); cost variabil (CV); cost total (CT);
- la nivelul mediu (unitar): CFM; CVM; CTM;
- la nivel marginal: cost marginal.
Costul marginal, aşadar, reprezintă variaţia cheltuielilor totale (sau variabile)
antrenate de modificarea producţiei, de cele mai multe ori fiind sporul de cost (total sau
variabil) generat de creşterea producţiei cu o unitate:
∆CT ∆CV
Cm = ∆Q = ∆Q
Între costul marginal şi costul total mediu există o legătură precisă, pusă în
evidenţă de curbele costurilor (fig. 3):
cost
Cm
CTM
Q
Q0
Fig. nr. 3
Costul marginal coincide cu costul total mediu atunci când acestea din urmă
înregistrează nivelul minim. Odată cu sporirea producţiei costul marginal este superior
costului total mediu când CTM creşte şi este inferior costului total mediu când CTM
scade. Aceste relaţii se manifestă în perioadă scurtă de timp. În perioada lungă de timp
dependenţele costurilor de producţie se schimbă. Astfel, pe termen lung, datorită
93
progresului tehnic şi tehnologic, costul are tendinţa de scădere, concomitent cu creşterea
randamentului factorilor de producţie.
calcula.
Economiştii îşi pun întotdeauna întrebarea: Cât costă să produci unele bunuri sau
servicii? Răspunsul care se dă este producţia pe care o putem prevedea, a altor
bunuri sau servicii. Acesta este costul de oportunitate. Cu alte cuvinte, costul de
oportunitate exprimă evaluarea cantităţilor de bunuri care nu vor putea fi produse din
cauza producerii unui alt bun determinat.
Costul folosirii resurselor limitate pentru a produce un produs "X" reprezintă de
Costul fapt, valoarea ce se poate prevedea a altor bunuri şi servicii care se pot produce cu
alternanţei
resursele limitate respective1. Costul de oportunitate este răsplata ce se poate obţine,
1
Lloyd Atkinson, op. cit., pag. 439.
95
posibilă de prevăzut, în condiţiile unei utilizări mai bune a resurselor implicate1.
Costul de oportunitate este sinonim cu costul de producţie, atâta timp cât
nu există control de monopol asupra resurselor. Costul de producţie definit drept
cost de oportunitate este constituit din două componente: costul explicit şi costul
implicit.
Costul explicit reprezintă plăţile pe care firma le face pentru
Comportamentele
costului marginal
obţinerea materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de muncă, plata
transportului acestor elemente efectuat de către terţi etc. Deci, reprezintă acele cheltuieli
necesare producţiei pentru procurarea şi aducerea de factori din afara firmei, pe
care firma le efectuează pentru fiecare ciclu de producţie. Din acest motiv, costul
explicit se mai numeşte şi "cost de buzunar".
Costul implicit reprezintă plăţile care trebuie făcute de firmă din resursele
proprietarilor ei, adică acele cheltuieli inerente producţiei care nu presupun plăţi către
terţi, ci consum din capitalul existent al firmei. Aici intră amortizarea clădirilor,
maşinilor, utilajelor şi a altor echipamente, precum şi consumul de muncă al
proprietarilor firmei care îndeplinesc diverse activităţi în firmă, făcând servicii reale
firmei. Costul implicit pune în evidenţă necesitatea recuperării capitalului fix investit,
precum
şi a cheltuielilor de muncă depusă de posesorii capitalului. Dacă veniturile firmei
obţinute prin vânzarea produselor nu sunt suficient de mare ca să acopere şi
aceste cheltuieli, atunci proprietarii firmei se pot gândi la altă alternativă, respectiv
să se orienteze şi să migreze cu capitalul lor spre alt domeniu. În final, desprindem:
costul implicit este ca şi costul explicit, cost de producţie, deci costul de producţie, ca şi
costul de oportunitate, reprezintă suma costului explicit şi implicit.
În legătură cu costul există o diferenţă între modul în care îl privescşi concep
teoreticienii şi economiştii contabili. Această diferenţă aduce în discuţii aşa-numitul
Costul
contabil cost-contabil. Din punct de vedere contabil, se consideră cost de producţie costul
explicit şi numai parţial costul implicit, respectiv din cadrul lui numai cheltuielile care
reprezintă amortizarea. Celelalte elemente ale costului implicit, cum sunt cheltuielile de
muncă ale proprietarilor ce efectuează servicii pentru firmă, nu sunt luate în considerare.
Excluderea acestor cheltuieli se justifică prin faptul că sunt dificil de determinat. Deci,
costul contabil este mai mic decât costul de producţie (de oportunitate), aşa cum
se poate vedea în fig. nr. 4.
1
Paul Wonnacott, Ronald Wonnacot, op. cit., pag. 466.
96
capital şi care are izvor în valorificarea resurselor implicate. Dacă venitul este egal cu
costul, atunci nu se obţine profitul economic şi, dacă lucrurile continuă în acelaşi mod,
proprietarii firmei vor căuta alte alternative de valorificare a capitalului.
Venitul firmei
Profitul economic
Fig. nr. 4
Profitul contabil - rezultat din diferenţa dintre venitul firmei şi costul contabil,
este mai mare decât profitul economic. El cuprinde, pe lângă acesta, şi aşa-numitul
profit normal. Acesta din urmă reprezintă acea parte din costul implicit care se referă la
cheltuielile de muncă ale proprietarilor firmei implicaţi direct în activitatea acesteia.
Obţinerea profitului contabil înseamnă o situaţie bună pentru firmă, respectiv ea
Profit şi câştigă pentru ca toate costurile ei să fie acoperite. Acest lucru nu înseamnă că
pierderi
dispare tentaţia unei alte alternative, dacă se întrevede un câştig suplimentar.
Există situaţii când firma obţine profit contabil, dar din punct de vedere economic
ea înregistrează pierderi. Acest fapt nu trebuie să mire. Dacă venitul firmei este mai mic
decât costul de producţie, atunci firma înregistrează pierderi deşi ea îşi recuperează
costul contabil şi chiar poate să obţină şi profit normal. Pierderile sunt pe seama
costului implicit. Ca rezultat al acestor consideraţii, de câte ori ne vom referi la costul de
producţie, vom avea în vedere costul de oportunitate al firmei, deci şi costul explicit şi cel
implicit. În această situaţie profitul normal nu este altceva decât o componentă a costului
de producţie. De asemenea, atunci când ne vom referi la profit, vom avea în vedere numai
profitul economic.
Costul pe termen lung are însă o evoluţie diferită, fiind influenţat de două
fenomene: a) efectul economiilor de scară, care se concretizează în reducerea costului
mediu total ca urmare a creşterii volumului producţiei precum şi a perfecţionării
tehnologiilor, organizării producţiei, ridicării calificării etc.; b) efectul dezeconomiilor de
scară, care determină creşterea costului mediu total, odată cu creşterea producţiei, datorită
cheltuielilor suplimentare pentru dezvoltarea infrastructurii productive, creşterii
dificultăţilor cu aprovizionarea şi cu desfacerea ş.a. Aceste fenomene se regăsesc în
97
randamentul de scară, respectiv crescânde şi respectiv descrescânde. În realitate cele două
efecte se intercondiţionează, de regulă în sensul succesiunii lor în timp. Evoluţia acestui
cost rezultă din reprezentarea de mai jos (fig. Nr. 6), care indică rolul randamentelor
legate de dimensiunile firmei pe curba costului mediu, pe termen lung.
Fig. nr. 6
98
Din variantele sau alternativele pe care le analizează, întreprinzătorul alegea pe
cea mai eficientă, în raport de un criteriu dat şi în concordanţă cu restricţiile cu care se
confruntă.
Importanţa Eficienţa economică este un concept general – teoretic prin care se exprimă
eficienţei
economice calitatea activităţii economice de a utiliza în mod raţional factorii de producţie în procesul
realizării obiectului de activitate al întreprinderii.
Eficienţa reprezintă o cerinţă esenţială pentru economie şi ea trebuie să ghideze în
permanenţă acţiunile şi deciziile economice.
Eficienţa economică se exprimă ca un raport între rezultatul activităţii şi efortul
exprimat prin cantitatea fatorilor utilizaţi pentru obţinerea acestui rezultat. Deşi se
utilizează şi indicatorii fizici pentru exprimare (mai ales pentru a exprima randamentul
tehnic sau tehnologic sau consumurile pentru obţinerea unui efect util) eficienţa este
înainte de toate, un concept valoric. Ea se exprimă sau se măsoară ca raport între valoarea
producţiei rezultate (ieşite din producţie) şi valoarea resurselor intrate.
Eficienţa este cu atât mai mare cu cât la ceeaşi cantitate de factori utilizaţi se
obţine o valoarea mai mare a producţiei, sau când o cantitate dată de produse, este
obţinută cu un consum minim de factori de producţie.
Indicatorii În funcţie de această eficienţă se exprimă prin următorii indicatori:
eficienţei
a) randamentul factorilor de producţie utilizaţi
Valoarea prod. (Venitul încasat)
R.F. =
Consumul de factori
99
K
kM = Q
Coeficientul marginal este adesea preferat întrucât investiţia anuală este mai uşor
de identificat decât stocul total de capital. El are o relevanţă mai mare la nivelul ramurilor
economice, punând evoluţia eficienţei economice a capitalului.
d) rentabilitatea producţiei sau întreprinderii
Rentabilitatea exprimă capacitatea întreprinderii de a aduce profit şi se exprimă
prin intermediul ratei rentabilităţii sau ratei profitului, după formula:
Rodnicia muncii
Productivitatea este un concept care exprimă eficienţa sau randamentul cu care
omeneşti sunt utilizaţi factorii de producţie în procesul de producere a bunurilor şi serviciilor. Ea
exprimă legătura cantitativă între producţia obţinută şi factorii utilizaţi.
Prima formă de exprimare – şi cea uzuală – este productivitatea muncii.
Ea exprimă rodnicia muncii omeneşti în procesul de producere a bunurilor; se
măsoară prin cantitatea de bunuri creată pe un lucrător, pe o unitate de timp (formă
directă e determinare) sau prin consumul de muncă necesar sau realizat pentru crearea
unei unităţi de produs (exprimare indirectă).
Productivitatea înmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate mare de
indicatori în funcţie de mai multe criterii.
1. Din punct de vedere al nivelului activităţii pe care o măsoară se dinting:
Formele
productivităţii
productivitatea la nivelul întreprinderii şi al subunităţilor acesteia, până la locul de muncă;
muncii productivitatea la nivel de ramură; productivitatea la nivelul economiei naţionale.
2. După forma de exprimare se deosebesc:
a) productivitatea fizică, numită şi reală, determinată – şi la producţie şi la
factorii de producţie – unităţi fizice – (tone, metri) sau natural convenţionale. Este
denumită şi productivitatea reală deoarece mărimea şi evoluţia ei nu sunt influenţate de
factorul monetar, de evoluţia preţurilor.
b) Productivitatea valorică sau monetară, determină ca raport între valoarea
producţiei şi factorii (factorul) de producţie (de exemplu, producţia totală sau valoarea
100
adăugată pe un lucrător ocupat).
3. Din punct de vedere al ariei de curpindere a indicatorilor se pot distinge:
productivitatea parţială a unui factor de producţie – muncă, capital; productivitatea
globală a factorilor.
4. După modul de calcul al indicatorilor se determină productivitatea medie şi
productivitatea marginală.
5. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice se
determină productivitatea brută, calculată prin raportarea valorii totale a producţiei (care
cuprinde şi toate consumurile materiale) şi productivitatea netă, determinată pe baza
valorii nou create sau a valorii adăugate (prin raportare la factorii de producţie).
Indicatorii Indicatorii principali ai productivităţii muncii sunt:
productivităţii
muncii Din cele mai sus menţionate se poate desprinde o concluzie generală; în funcţie de
criteriile enumerate şi de modul în care se calculează indicatorii productivităţii sunt variaţi
şi numeroşi.
Ţinând seama de:
1) Productivitatea medie a muncii
Producţia (fizică, valorică)
W=
Munca vizibilă (vie)
101
Productivitatea marginală (sau produsul marginal) a muncii reprezintă producţia
suplimentară care rezultă din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă în producţie,
ceilalţi factori de producţie rămânând neschimbaţi.
Dacă factorul muncă sporeşte de la L1 la L2, iar cantitatea de producţie de la Q1 la
Q2 atunci productivitatea marginală a muncii este următoarea:
∆Q Q2 − Q1
Wma = =
∆L L 2 −L1
102
I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţia de răspunsuri corecte:
1. Legea randamentelor neproporţionale pune în evidenţă:
a) pierderile inerente de factori de producţie în situaţii de adaptabilitate a lor;
b) volumul adiţional de bunuri economice obţinut cu un spor de factori de
producţie;
c) relaţia dintre consumul factorilor de producţie şi cantitatea de bunuri
fabricată;
d) numai raţionalitatea folosirii factorului pământ.
2. Între costul total mediu (CTM) şi costul marginal (Cm) se poate stabili
următoarea relaţie:
a) CTM este întotdeauna mai mic ca Cm;
CTM este mereu mai mare decât Cm;
Când CTM este descrescător, depăşeste nivelul Cm;
Când C, este descrescător, atinge valori superioare CTM.
103
eforturi.
104
CT = 5000 + 1250 + 2000 = 8250 u.m.
CTM = 8250 : 825 = 10 u.m./buc.
CF + CV
b) CTM = Q
CF CV
c) CTM = Q + Q
105
CV
d) CTM = Q
Calculaţi costurile fixe şi costurile variabile, prin adăugarea la tabel a încă două coloane.
Se acordă 2 puncte.
Punctajul minim admis – 5
Punctajul maxim – 10
106
Economia de piaţă. Piaţa şi mecanismele ei
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
ECONOMIA DE PIAŢĂ. PIAŢA ŞI MECANISMELE EI
CUPRINS
Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6
107
6.1. Sistemele economice: caracterizare şi evoluţie;
6.2. Piaţa: concept şi structură;
6.2.1. Piaţa bunurilor de consum şi serviciilor;
6.2.2. Piaţa factorilor de producţie.
6.3. Cererea şi legea cererii;
6.3.1. Definiţie; Legea cererii;
6.3.2. Condiţiile cererii;
6.3.3. Elasticitatea cererii.
6.4. Oferta şi legea ofertei;
6.4.1. Definiţie; Legea ofertei;
6.4.2. Factorii (condiţiile) ofertei;
6.4.3. Elasticitatea ofertei.
6.5. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea;
6.6. Concurenţa şi formele ei;
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare;
6.8. Lucrarea de verificare Unitatea 6
6.9. Bibliografie Unitatea 6
108
economice, permiţând distingerea în istoria omenirii a două mari sisteme economice:
sistemul economiei naturale şi sistemul economiei de schimb (de piaţă).
Economia naturală reprezintă acel sistem economic în care bunurile produse au ca
destinaţie consumul propriu al producătorilor, în care nevoile oamenilor sunt satisfăcute
Economia
naturală în mod direct prin autoconsum. Autoconsumul vizează utilizarea de către producător a
bunurilor produse pentru satisfacerea propriilor lui nevoi (sau ale familiei sale). El se
diferenţiază ca autoconsum final (pentru nevoile de trai) şi ca autoconsum intermediar
(pentru nevoile producerii altor produse).
Economia naturală a fost prima formă de organizare a economiei cunoscută de
societatea omenească. Ea a fost atotcurpinzătoare în societăţile primitive şi a fost
preponderentă până la prima revoluţie industrială. Acest fapt s-a datorat nivelului scăzut
de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei reflectat şi în eficienţa economică redusă. În aceste
condiţii, pentru satisfacerea trebuinţelor, fiecare comunitate producea aproape tot ce-i
făcea trebuinţă1 După aprecierea lui Fernand Brandel, în sec. al XIV – lea, în regiunea
mediteraneană (una din regiunile cele mai dezvoltate, ale Europei), 60 – 70 % din
producţie nu ajungea la piaţă2
Baza economiei naturale a fost proprietatea obştească şi nivelul scăzut de
dezvoltare a tehnicii şi tehn ologiei. Aceste condiţii au determinat, în special în societăţile
primitive, ca toţi membrii societăţii apţi de muncă să participe la producţie (într-un fel sau
altul), produsele intrând în consum în mod direct, printr-o repartizare echitabilă între
aceştia, fără a fi necesar schimbul de produse. Acestea din urmă apărea în mod
întâmplător fără o semnificaţie economică şi socială deosebită.
Pe o anumită treaptă a evoluţiei societăţii omeneşti, economia naturală cunoaşte
Economia de schimb un proces de transformare în economie de schimb, când producţia de bunuri pentru
consum se transformă treptat în producţie de bunuri destinate schimbului prin intermediul
vânzării cumpărării. Economia naturală începe să coexiste cu economia de schimb.
Economia de schimb este forma de organizare şi desfăşurare a activităţii
economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în
schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor lor.
Scopul final al producţiei în economia de schimb rămâne acelaşi, se schimbă însă
cadrul social de desfăşurare al producţiei şi de aici şi modalitatea de ajungere a produselor
de la producător la consumator, respectiv intervin actele de vânzare – cumpărare.
Într-un anumit context social – istoric, când a apărut şi s-a dezvoltat proprietatea
privată şi specializarea producătorilor pe baza diviziunii sociale a muncii, apare schimbul
Condiţiile apariţiei şi de produse. Producţia pură destinată autoconsumului se transformă treptat în producţie
existenţei economiei de
destinată schimbului, iar economia naturală în economie de schimb.
schimb
1
Al. Tofler, „Al treilea val”, Editura politică, Bucureşti, 1983, p. 78.
2
F. Braudel, „Jocurile schimbului”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, vol. I, p. 13
109
Proprietatea privată asigură independenţa, autonomia economică a
producătorilor, diviziunea socială a muncii determină specializarea acestora, respectiv
diferenţierea lor din punct de vedere al genurilor de activitate de producţie depusă şi,
evident, al genurilor de bunuri produse. Satisfacerea nevoilor de consum din societate în
aceste condiţii se putea şi se poate realiza numai prin intermediul schimbului de bunuri
prin aşa – numitele acte de vânzare – cumpărare.
Un bun de un anumit gen se schimbă pe un alt bun de alt gen într-un anumit raport
cantitativ. Bunurile se transformă în mărfuri care se schimbă pe piaţă unele cu altele.
Piaţa şi elementele
ei Apariţia pieţei a generat şi apariţia unor fenomene şi procese noi, respectiv cererea,
oferta, opoziţia dintre ele, să fie influenţate, concurenţa dintre producători ş.a. Procesele
de producţie şi schimb încep să fie influenţate şi chiar determinate de reguli noi, mult
timp neînţelese de oameni, reguli care, prin dezvoltarea producţiei destinate schimbului
devin atotcuprinzătoare.
Astăzi, economia de schimb este forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice. Ea prezintă însă particularităţi de la ţară la ţară şi, în cadrul fiecărei
ţări, de la o etapă la alta. Putem aprecia că fiecare ţară are varianta proprie a economiei de
piaţă.
110
Practic, piaţa se manifestă ca element principal al acestui sistem economic,
asigurând legătura dintre toţi agenţii economici dintr-o ţară. Dacă privim la nivel
Piaţa şi
elementele ei internaţional, piaţa permite stabilirea relaţiilor dintre economiile naţionale reprezentând
baza pentru edificarea şi funcţionarea economiei mandiale. Putem spune că economia de
piaţă este o modalitate evoluată, complexă şi eficientă prin care se realizează cooperarea
dintre partenerii economici.
113
În concluzie, piaţa bunurilor de consum şi serviciilor este o piaţă complexă, puternic
segmentată, localizată şi cu un obiect de vânzare – cumpărare, pe care se exprimă cererea
consumatorilor în vederea unor nevoi de consum imediat sau ulterior.
114
exemplu, dacă factorul muncă este foarte scump, întreprinzătorul se va orienta spre
procurarea de utilaje mai ieftine care să substituie munca.
Producătorul decide să cumpere un factor de producţie atunci când contribuţia pe
care o aduce la producţia firmei:
a) generează un venit care acoperă costul achiziţiei sale;
b) este cel puţin egală cu contribuţia medie a celorlalţi factori, deoarece în caz contrar, el va
fi substituit.
Se numeşte producţie marginală sau productivitate marginală a unui factor de
producţie variaţia producţiei totale ce rezultă din creşterea cu o unitate a unui factor când
ceilalţi factori de producţie nu se modifică. Astfel:
∆Q
WmX =
∆X
În care WmX = productivitatea marginală a factorului X;
Q = producţia firmei exprimată fizic (bucăţi, tone etc.) sau valoric (unităţi monetare)
adică prin venitul producătorului obţinut pe piaţa ieşirilor, în funcţie de cantitatea produsă
şi preţul bunurilor;
∆Q = variaţia producţiei;
X = factorul muncă, pământ sau capital, exprimat fiecare fie fizic, fie valoric prin
preţul lor de achiziţie. Uneori X mai poate fi suma tuturor factorilor de producţie
antrenaţi, dar atunci se exprimă numai valoric;
∆X = variaţia factorilor de producţie, de obicei fiind o unitate.
Producţia marginală a unui factor scade pe măsură ce se suplimentează acesta,
deoarece ceilalţi factori care rămân constanţi se combină cu o cantitate sporită din
factorul variabil. Suplimentarea factorului variabil se poate face până cel mult la nivelul
zero al productivităţii marginale. Această evoluţie este consecinţa legii productivităţii
marginale descrescătoare.
Contribuţia medie a unui factor de producţie la obţinerea bunurilor şi serviciilor este
reflectată de productivitatea medie a acestuia.
Se numeşte producţie medie sau productivitate medie a unui factor de producţie
producţia totală ce rezultă în medie ca urmare a folosirii unui factor de producţie. Astfel:
Q
WX =
X
în care Wx = productivitate medie a factorului X;
Q = producţia totală a firmei exprimată fizic sau valoric;
X = factorul muncă, pământ sau capital exprimat fiecare fie fizic, fie valoric.
Uneori X mai poate fi suma tuturor factorilor de producţie antrenaţi, dar atunci se
exprimă numai valoric.
115
Prin urmare, producătorul decide să cumpere o unitate din factorul de producţie X
dacă sporul de producţie ( ∆Q ) generat din utilizarea lui:
a) compensează preţul plătit de întreprinzător pe piaţa intrărilor şi
b) este cel puţin egal cu producţia medie a factorilor de producţie de acelaşi fel deja folosiţi
adică WmX ≥ WX
unde WmX = productivitate marginală a factorului suplimentar X;
WX = productivitate medie a factorilor X folosiţi înaintea suplimentării cu o
unitate.
Dacă venitul suplimentar obţinut de firmă este inferior factorului nu se justifică
cumpărarea factorului de producţie respectiv şi se poate substituit.
Suplimentarea cu un factor de producţie se decide pe baza productivităţii marginale,
care trebuie să compenseze preţul factorului şi să fie superioară productivităţii medii a
factorilor folosiţi anterior.
Cererea reprezintă partea solvabilă a nevoi sociale, respectiv acea parte care
Cerere
solvabilă poate fi satisfăcută apelând la piaţă.
Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau serviciu anume, pentru o
industrie (în sens de ramură) sau pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei. De
asemenea, cererea se prezintă ca cerere individuală, ce exprimă cantitatea totală dintr- un
bun sau serviciu pe care un individ este dispus să o cumpere într-o perioadă de timp dată, la
116
un preţ unitar dat şi ca cerere totală de piaţă, ce exprimă suma cererii tuturor
cumpărătorilor de pe piaţa unui bun sau serviciu anume, în cadrul unei economii
naţionale, în condiţiile de preţ amintite. Cererea totală de piaţă pune în evidenţă, aşadar,
cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu care, la un anumit preţ este dorită şi
cumpărată şi preţul maxim care poate fi achitat pentru cumpărarea unei anumite cantităţi de
bun dorit.
Legea Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt
cererii
determinate de nivelul şi dinamica preţului bunului respectiv. Această relaţie este
exprimată foarte clar de legea generală a cererii.
Conform acestei legi, dacă preţul bunurilor resurselor şi serviciilor scade, va
creşte cantităţile de marfă cerută într-o perioadă dată şi invers, dacă preţurile cresc va
scădea cantităţile de marfă cerută în perioada de timp respectivă (celelalte condiţii
rămânând neschimbate). Reducerea preţului unitar determină procesul de extindere
a cererii (creşterea cantităţii cerute), iar creşterea preţului unitar determină contracţia
cererii (scăderea cantităţi).
Contracţia
5
Extensia
Scădere de preţ
4
Preţ/kg
3
2
1
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8
Scădere Cantitate
Creşterea în
Fig. nr. 1
Deci, cererea este întotdeauna o relaţie între două variabile (preţ şi cantitate), ea
Cantitatea pune în evidenţă un şir de cantităţi dintr-un bun pe care oamenii doresc să le cumpere la
cerută
117
diverse preţuri. Pornind de aici, rezultă faptul că cererea nu se confundă cu cantitatea
cerută. Aceasta este diferită de la un preţ la altul, în timp ce cererea
rămâne neschimbată, ea este pusă în evidenţă de întreaga curbă, deci de toate corelaţiile
care se stabilesc între cantitatea dintr-un bun şi preţ într-o perioadă dată de timp.
Într-o anumită perioadă de timp, cererea pentru un bun sau serviciu poate să se
reducă sau să crească în funcţie de evoluţia unor factori, cunoscuţi şi sub denumirea de
condiţiile cererii. Aceştia sunt în principal următorii:
1. preţul altor bunuri;
2. veniturile indivizilor;
3. previziunile (aşteptările) privind evoluţia pieţei;
4. gusturile sau preferinţele cumpărătorilor;
5. numărul de cumpărători
118
C2
Fig. nr. 2
b) Bunuri complementare, sunt acele bunuri care în consum se folosesc
împreună. Când preţul unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii pentru
bunul iniţial (bunul X) se va deplasa spre dreapta (vezi fig. 14).
c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul
iniţial (bunul X ), nu influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.
2. Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba
cererii în funcţie de natura bunurilor. Din acest punct de vedere distingem două tipuri de
bunuri şi anume: a) bunuri normale, b) bunuri inferioare.
a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în
consum pe măsura creşterii veniturilor. Curba cererii pentru un bun normal se va
deplasa spre dreapta, respectiv creşte cantitatea cerută atunci când veniturile
individuale cresc. Invers, când venitul individual scade, curba cererii se va deplasa spre
stânga, respectiv scade cantitatea cerută.
b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer mai
mult atunci când nivelul veniturilor lor sunt mai reduse, decât atunci când nivelul
veniturilor sunt mai mari. Curba cererii individuale (deci şi cantitatea cerută) la un bun
inferior se va deplasa spre dreapta dacă veniturile sunt la un nivel scăzut şi se va
deplasa spre stânga odată cu creşterea veniturilor de la un anumit nivel în sus şi invers.
3. Perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce
individul se aşteaptă în viitor referitor la toate lucrurile şi faptele relevante pentru situaţia
lui economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun oarecare ce intră
frecvent în consumul personal generează, în prezent, o creştere a cererii. Deci, pentru
bunul respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta.
119
de la o categorie a populaţiei la alta, în profil teritorial precum şi în timp.
5. Cererea pieţei. Cererea pieţei pentru un bun oarecare se obţine
însumând cererile individuale pentru bunul respectiv. Cererea pieţei este egală cu
suma cererilor individuale.
6.3.3. Elasticitatea cererii
p1
p2
de
di
q1 qi qe
Fig. nr. 12
unde : ∆C = proporţia modificării cererii, respectiv diferenţa dintre cererea din
perioada curentă (C1) faţă de cererea din perioada de bază (C0), deci ∆C = C1 - C0;
∆P = proporţia modificării preţului, respectiv diferenţa dintre modificarea
preţului din perioada curentă (P1) faţă de preţul din perioada de bază (P0), deci ∆P = P1 -
P0 .
Coeficientul de elasticitate, se mai poate determina şi cu ajutorul următoarei
relaţii:
∆C ∆P
Ce = :
C 0 P0
Rezultatul care se obţine este negativ, deoarece sensul modificării preţului, aşa cum
se vede de-a lungul curbei cererii, este opus sensului modificării cantităţii (vezi
legea cererii). În mod convenţional semnul negativ este ignorat.
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este
mai mare decât 1. Se spune că cererea este elastică dacă la un anumit procent de
modificare a preţului, procentul de modificare a cantităţii cerute este mai mare. Se
spune că cererea este inelastică atunci când la un anumit procent de modificare a
preţului rezultă un procent mai mic de modificare a cantităţii cerute. Când la un anumit
procent de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii
cerute, se spune că cererea are elasticitate unitară, deoarece coeficientul de elasticitate
(Ce) este egal cu 1.
Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi
creşterea preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii preţului cu un
procent.
Elasticitatea cererii pentru destul de multe produse se situează între două
extreme. La o extremă se află bunurile a căror cantitate cerută nu se schimbă ca răspuns la
modificarea preţului. În această situaţie, avem de-a face cu o cerere perfect inelastică,
unde cererea pentru aceste bunuri este perfect verticală (fig. nr. 4)
La cealaltă extremă, sunt bunuri pentru care cererea este zero, atunci când
preţul este deasupra unui anumit nivelşi creşte nelimitat când preţul este la acel nivel sau
121
scade sub el. În acest caz cererea este perfect elastică, iar curba cererii este perfect
orizontală, atunci când preţul este la nivelul respectiv (fig. nr. 5).
Preţ Preţ
C
Cantitate Cantitate
În mod normal, la niveluri ridicate de preţ, curba cererii este foarte elastică şi
devine, pentru acelaşi bun, din ce în ce mai puţin elastică la niveluri joase de
preţ. Variaţia elasticităţii se prezintă astfel :
A
Preţ
A = Cerere
perfect inelastică
B
B = Cerere
C perfect elastică
C = Cerere mai
D puţin elastică
decât B
D = Cerere mai
Cantitate puţin elastică
decât C
Fig. nr. 15
6.4. Oferta
6.4.1. Definiţie; Legea ofertei
Reacţia Pe piaţă, alături de cerere, se manifestă şi oferta. Ea pune în evidenţă răspunsul sau
producătorilor
reacţia producătorilor de bunurişi servicii faţă de condiţiile pieţei. În mod concret:
Oferta pentru un bun anume, poate fi privită ca ofertă individuală ce pune în evidenţă
cantitatea oferită spre vânzare de către toţi agenţii economici care produc şi/sau
comercializează bunul respectiv. Oferta de piaţă mai este cunoscutăşi sub denumirea de
ofertă totală.
Ca şi cererea, oferta se manifestă ca ofertă a unui bun anume, ca ofertă a
unei firme anume, sau ca ofertă a unei industrii anume. De asemenea, în funcţie de
natura bunurilor putem distinge mai multe forme de ofertă:
Oferta este funcţie de preţ. Ea pune în evidenţă diversele cantităţi de bunuri pe care
vânzătorii sunt dispuşi să le vândă la diverse preţuri date.
Legea Legea ofertei arată relaţia care se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe
ofertei
care un ofertant o oferă spre vânzare într-o anumită perioadă de timp
(variabila dependentă) şi preţul la care bunul respectiv se vinde
(variabila independentă). Corespunzător acestei legi creşterea preţului
123
determină creşterea cantităţii oferite şi invers, reducerea preţului determină
reducerea cantităţii oferite.
Fig. nr. 7
Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant anume, cât
şi pentru toţi ofertanţii unui anumit produs (curba ofertei pieţei).
1) Preţul resurselor. Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui anumit
Explicarea
factorilor produs, sunt dispuşi a produce mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv
înregistrând o deplasare spre dreapta (fig. nr. 8). Invers, dacă preţul unuia sau a
mai multor factori de producţie creşte, atunci va creşte costul de producţie şi
ofertantul nu va mai fi dispus a produce o cantitate mare. Drept consecinţă, curba
124
ofertei se va deplasa spre stânga;
Fig. nr. 8
2) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sunt atraşi spre acele activităţi de producţie
unde ei sunt plătiţi la un preţ ridicat. Dacă preţul produsului X creşte, este firesc
ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest produs, deci
curba ofertei la acest produs se va deplasa spre dreapta şi invers;
3) Tehnologia. Introducerea tehnologiei noi are ca efect creşterea productivităţii muncii şi
implicit reducerea costului de producţie. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre
dreapta, deoarece producătorii sunt motivaţi a produce mai mult. Descreşterea
productivităţii muncii, duce la creşterea costurilor de producţie şi, evident, efectul va fi
negativ asupra ofertei, deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta;
4) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei ( a tuturor firmelor dintr-o anumită ramură
care produc acelaşi produs) se va deplasa spre dreapta dacă în ramură vor intra noi firme
şi invers;
5) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă se aşteaptă, într-o anumită ramură, scăderea
sau chiar oprirea producţiei (o grevă), în prezent ofertanţii vor produce mai mult
pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare. Deci, curba ofertei se va deplasa spre
dreapta. Dacă ofertanţii se aşteaptă la o creştere a preţului în viitor, atunci în prezent vor
reduce producţia pentru a o creşte în viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stânga.
6) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective
va creşte şi invers, creşterea costului va duce la scăderea ofertei. Specialiştii consideră
că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali care acţionează asupra
ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers;
7) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă taxele pe
profit se majorează, atunci apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba ofertei se va
deplasa spre stânga. Invers, dacă se înregistrează o reducere a taxelor pe profit, se va
înregistra o creştere a ofertei şi deci se înregistrează deplasarea curbei ofertei spre
dreapta. Statul poate interveni să susţină unele firme sau o industrie ori alta. Acest lucru
125
se poate realiza cu alocaţii de la bugetul statului, respectiv cu subsidii. În această situaţie,
oferta va creşte şi evident curba acesteia se va deplasa spre dreapta;
8) Condiţiile naturale. reprezintă un factor important care, în multe ramuri,
influenţează mărimea ofertei. De asemenea, anumite evenimente naturale
întâmplătoarea acţionează, de regulă, în direcţia reducerii ofertei. Condiţiile social-
politice îşi pun şi ele amprenta asupra întregii activităţi economice. Dacă acestea
sunt favorabile (stabilitate politică, cadru juridic adecvat, etc.) atunci oferta va creşte,
dacă nu, oferta înregistrează o reducere.
Însumarea algebrică a influenţei absolute sau relative a fiecărui factor de
acţiune, în condiţiile aceluiaşi preţ, dă ca rezultat modificarea totală a ofertei.
Orice modificare de-a lungul curbei pune în evidenţă schimbarea preţului
bunului respectiv, asociată cu schimbarea în cantitatea de bun oferită. Deci, schimbarea
în cantitate se vede pe curba fixă. Modificările determinate de factorii amintiţi mai sus,
duc la schimbarea poziţiei curbei spre stânga sau spre dreapta. Deci, schimbarea în
ofertă are ca efect modificarea poziţiei curbei.
126
Preţ O1
O2
p1
p0
q0 q1 q2 Cantitate
Fig. nr. 9
Oferta este mai elastică cu cât este mai mare modificarea în cantitatea produsă de
ofertanţi, ca răspuns în modificarea de preţ (fig. nr. 18). Curba O1 reflectă o ofertă
inelastică, în timp ce curba O2 reflectă o ofertă elastică. Dacă preţul se modifică de la
p0 la p1, creşterea în cantitatea oferită va fi de la q0 la q1 pentru oferta inelastică (curba
O1) şi de la q0 la q2 pentru oferta elastică (curba O2). Deci, cu cât este mai mare
elasticitatea ofertei, cu atât va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea preţului.
Oferta este elastică atunci când coeficientul de elasticitate ( Ceo ) este mai mare decât 1.
Oferta este inelastică atunci când coeficientul de elasticitate este mai mic decât 1.
Elasticitatea este unitară atunci când Ceo = 1.
Ceo = ∞
0 Cantitate
Fig. nr. 10
128
Preţ de
în echilibru, decizia cumpărătorilor nu este influenţată de surplusul de cerere, iar decizia
echilibru
vânzătorilor nu este influenţată de surplusul de ofertă. Absenţa surplusului de ofertă ca
şi surplusului de cerere asigură stabilitatea preţului de echilibru. În aceste condiţii piaţa
bunului respectiv este în echilibru.
Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci când
intervin factorii de influenţă în fiecare caz în parte.
Fig. nr. 9
Semnificaţia
129
concurenţei
băneşti sau a altor activităţi economice în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje.
Agenţii economici, în lupta de concurenţă, urmăresc a atrage de partea lor
consumatori cât mai mulţi, prin preţuri convenabile, prin calitatea mai bună a
mărfurilor şi serviciilor, urmăresc a avea acces în condiţii avantajoase la factorii de
producţie etc., în vederea obţinerii unor profituri cât mai mari.
Tabelul nr. 3
Ofertanţi Infinitate Număr mic Unul
Consumatori
Infinitate Concurenţă perfectă Oligopol Monopol
Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol contracarat
Unul Monopson Monopson contracarat Monopol bilateral
Piaţa cu concurenţă perfectă este acel tip de piaţă care se caracterizează prin
următoarele trăsături:
atomicitatea participanţilor care exprimă existenţa unui număr mare de
agenţi economici de putere economică egală sau apropriată, astfel încât nici unul dintre ei
Trăsăsturile nu poate influenţa în mod hotărâtor preţul;
concurenţei
perfecte omogenitatea produselor, ceea ce înseamnă că mărfurile oferite sunt
echivalente sau aproape identice, astfel încât fiecărui cumpărător îi este indiferent de
unde se aprovizionează;
intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă care exprimă capacitatea unor noi firme de
a intra pe piaţă atunci când costul este inferior preţului de vânzare şi de a părăsi ramura
economică atunci când preţul este mai mic decât costul de producţie;
fluiditatea pieţei care presupune adaptarea ofertei fără bariere monopoliste la cerere şi
invers;
1
Alain Cotta, Dictionnaire de science economique, Edition IX, Mame, 1968, p. 305
130
transparenţa perfectă care presupune că toţi producătoriişi toţi consumatorii dispun de o
cunoaştere perfectă a cererii şi ofertei, astfel încât pot obţine cel mai bun produs sau cel
mai bun preţ.
Cele mai frecvente forme de concurenţă imperfectă sunt monopolul şi
oligopolul, dar economia de piaţă contemporană cunoaşte şi pieţe cu concurenţă
monopolistică sau de monopol bilateral, etc.
Oligopolul reprezintă o piaţă cu concurenţă imperfectă pe care se pierde
atomicitatea ofertei, existând câţiva producători, de putere economică apropiată sau
diferenţiată care produc mărfuri omogene sau diferenţiate.
Ca urmare, există oligopol diferenţiat (marfa este neomogenă), ca de exemplu pe
piaţa autoturismelor sau oligopol nediferenţiat (marfa este omogenă), ca de exemplu, pe
piaţa oţelului. Dacă una din cele câteva firme deţine o putere economică superioară
celorlalte, piaţa devine oligopol cu firmă dominantă şi aceasta are o mare capacitate de a
influenţa preţul pe piaţă. Dacă dimpotrivă, cele câteva firme existente pe piaţă au o putere
economică apropiată, atunci oligopolul se poate caracteriza prin cooperare sau
necooperare, în funcţie de comportamentul firmelor. Cele mai multe înţelegeri între
firmele de pe piaţa de oligopol vizează preţul, cantitatea vândută şi împărţirea pieţelor de
vânzare.
Monopolul reprezintă piaţa pe care se manifestă acţiunea unui singur vânzător, deci
pe care se pierde atomicitatea ofertei, iar marfa este unică. De aceea, cumpărătorul nu are
la dispoziţie decât alternativa oferită de firma de monopol, care urmăreşte practicarea de
preţuri ridicate. Piaţa de monopol este puternic reglementată, adică se manifestă
intervenţia statului, mai ales în domeniul preţului şi se reflectă prin impunerea unor limite
maxime de preţ.
Concurenţa monopolistică se manifestă pe piaţă prin îmbinarea unor elemente
specifice pieţei perfecte cu altele caracteristice monopolului. În aceste condiţii, există
numeroşi producători şi cumpărători, dar produsele sunt diferenţiate astfel încât
influenţarea cererii pe piaţă devine singura modalitate de creştere a profiturilor.
În acest scop, firmele investesc numeroase fonduri în publicitate aticipând că acest
spor de cheltuieli va genera un spor al veniturilor prin creşterea vânzărilor pe piaţă.
Desigur, cheltuieli cu publicitate pot fi realizate si de firme care acţionează pe alte forme
de piaţă, dar în condiţiile monopolistice prezintă un nivel şi o intensitate mai mari.
Alte situaţii de
În afara formelor de concurenţă prezentate mai sus, se întâlnescşi alte situaţii. De
concurenţă pildă, când numai două firme domină piaţa unei industrii, situaţia pieţei este de duopol,
când există un singur cumpărător pentru produsele unei industrii, situaţia pieţei este
de monopson, când există un număr redus de cumpărători (câţiva), situaţia pieţei este de
oligopson, etc.
Concurenţa este o permanentă a pieţei şi se manifestă în realitate sub forme
imperfecte. În anumite situaţii, unde pieţe se apropie prin funcţionarea lor şi prin
comportamentul agenţilor economici de piaţă cu concurenţă perfectă (bursa, piaţa
produselor agroalimentare.)
Atunci când lupta de concurenţă se duce de către parteneri cu mijloace
economice legale, fără utilizarea unor mijloace agresive, concurenţa este denumită
loială. În condiţiile concurenţei loiale, toţi agenţii economici au acces liber la
piaţă, cunosc reglementările legale privind tranzacţiileşi le respectă.
Uneori metodele aplicate în concurenţă depăşesc cadrul legal, ele devin
Concurenţă loială şi agresive, periclitând situaţia unor agenţi economici sau chiar a consumatorilor. Statul, în
neloială
aceste cazuri, prin măsuri legislative, trebuie să intervină şi să sancţioneze orice
modalitate de infiltrare a aşa - zisei concurenţe neloiale. Prin concurenţa neloială
se înţelege, conform legislaţiei române, “orice act sau fapt contrar uzanţelor
cinstite în activitatea comercială”.
Manifestarea concureţei se reflectă în practicarea unor strategii concurenţiale care
au ca obiectiv atragerea unui număr cât mai mare de cumpărători şi creşterea profitului
132
cum ar fi:
a) strategia efortului concentrat, care exprimă acţiunile firmei ce urmăreşte
să obţină supremaţia asupra vânzării unui produs, a unei pieţe de vânzare sau segment de piaţă.
b) Strategia elitei, care exprimă acţiunile firmei ce promovează pe piaţă un
produs de excepţie, de calitate superioară produselor substituibile.
c) Strategia costurilor, care exprimă acţiunile firmei
Concurenţa, prin efectele pe care le declanşează, se poate situa printre cele mai
importante legi ale reglementării vieţii economice, ale progresului tehnico - economic al
societăţii.
133
I. Încercuiţi răspunsul sau combinaţiile de răspunsuri corecte:
1. În raportul cerere – nevoi:
a) cererea este mai mare decât nevoia socială;
b) cererea reprezintă doar nevoie socială solvabilă;
c) cererea este egală cu nevoia nesatisfăcută;
d) este identică cu nevoia socială.
A = a + c; B = a + b + c; C = a + c + d; D = a + b
A = a + c + d; B = a + b; C = b + c; D = b + d.
4. Strategii concurenţiale:
a) reprezintă practici care urmăresc atragerea unui număr cât mai mare de
consumatori;
b) pot fi utilizate simultan;
c) sunt lansate prin acţiuni ale statului;
d) au ca scop obligatoriu promovarea unui produs de excepţie.
A = b + d; B = a + b + c; C = a + c + d; D = b + c + d.
134
III. Rezolvaţi următoarea problemă:
IV. Preţul unui bun se reduce la 600 u.m. la 500 u.m.; cantitatea cerută creşte de la
135
6.7. Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare
136
6.9. Bibliografie pentru Unitatea 6
1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008-11-04
2. R. Lipsey, A.K. Chrystel, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999
3. F. Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, 1985
137
Preţurile şi formarea acestora
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
PREŢURILE ŞI FORMAREA ACESTORA
138
7.1. Conceptul de preţ
Nu există fenomen care să aibă loc pe piaţă la care să nu fie implicat preţul. Acesta,
Instrument în condiţiile economiei de schimb, este instrumentul care permite manifestarea celorlalte
economic
componente ale pieţii şi care are rol major în ansamblul proceselor de reglare economică
etc. El este componenta cea mai vizibilă a pieţei.
Ce este preţul? Ce exprimă acesta? Care este conţinutul teoretic al preţului?
Teoria obiectivă Conform teoriei clasice, respectiv teoria obiectivă a valorii, preţul este considerat ca
a valorii
expresie bănească a valorii. Acesta are la bază munca omenească încorporată în marfă,
considerată elementul comun al tuturor mărfurilor. Deci, prin preţ, cu ajutorul banilor, se
exprimă valoarea mărfurilor. Cu alte cuvinte, preţul este dependent de două elemente şi
anume: 1) mărimea valorii mărfii, cu cât valoarea este mai mare şi preţul va fi mai mare,
aşadar există un raport direct proporţional între preţ şi valoare; 2) puterea de cumpărare a
banilor, cu cât puterea de cumpărare a banilor este mai mare, cu atât preţul este mai mic şi
invers, deci un raport invers proporţional între preţ şi puterea de cumpărare a banilor. Cu
alte cuvinte, pe piaţă, preţul se stabileşte la nivelul valorii economice a bunului, oscilând
în jurul acesteia.
Această interpretare a preţului a fost puternic criticată de neoclasici care au
Teoria subiectivă fundamentat teoria subiectivă a valorii. Conform teoriei subiective, valoarea este dată de
a valorii
utilitatea ei marginală. Preţul este explicat pe baza teoriei marginaliste, fundamentată pe
analiza utilităţii unor unităţi succesive dintr-o marfă dată, ori costurilor succesive dintr-un
anumit factor de producţie. Cu alte cuvinte, egalitatea dintre o marfă şi altă marfă, în
procesul schimbului, decurge din faptul că utilitatea finală sau marginală a unităţilor
corespunzătoare este egală.
Nu trebuie să uităm că alături de utilitate, neoclasicii pun la baza valorii şi raritatea
bunurilor, ca fiind expresia sintezei între utilitate şi raritate. În acest caz, preţul apare atât
ca indice al utilităţii marginale, cât şi a rarităţii unui bun. Pornind de la aceste două
elemente, pentru fiecare bun se formează de fiecare dată un raport între cerere şi ofertă
care condiţionează nivelul şi dinamica preţurilor.
Trebuie să avem în vedere că teoria utilităţii pune în evidenţă că alegerea de către
consumator a bunurilor necesare se bazează pe legea utilităţii marginale, descrescânde,
ceea ce presupune că utilitatea marginală pe unitatea de cheltuială ar fi aceeaşi la toate
produsele ce ar urma să fie cumpărate.
Pentru factorii de producţie se are în vedere substituibilitatea reciprocă a lor.
Folosirea tuturor factorilor de producţie este extinsă până la punctul în care costul
139
adiţional, respectiv costul marginal pe unitatea de produs, va fi egală cu venitul marginal
pe unitatea produsă şi vândută.
Preţul de echilibru al unui produs ar fi indicat de punctul de intersecţie dintre curba
Punctul de
crescândă a ofertei şi curba descrescândă a cererii, preţul de vânzare a bunului tinzând să
echilibru
devină egal cu costul marginal al întreprinderilor ce creează oferta. Deci, putem aprecia
că preţul ce se formează pe piaţă este determinat de punctul de echilibru dintre curba
cererii şi a ofertei. În acest sens, preţul reflectă atât estimarea valorii de către cumpărători,
prin prisma utilităţii, cât şi estimarea rarităţii bunurilor respective prin prisma costului lor.
Preţul apare astfel ca un factor de echilibru. Desigur, această concepţie are în vedere piaţa
cu concurenţă perfectă.
Conform acestei concepţii, preţul pieţei poate fi diferit de preţul de echilibru. În
această situaţie, producţia trebuie să se adapteze pentru a răspunde exigenţelor
consumatorilor sau nevoilor acestora (intrarea sau ieşirea din ramură, inovaţia tehnică şi
tehnologică ş.a.).
Cele două perspective, clasică şi neoclasică de interpretare a preţului, nu sunt opuse.
Fiecare din ele exprimă un anumit adevăr. În aceste condiţii, chiar dacă nu au fost
elaborate pornindu-se de la baze diferite, era firesc ca cele două teorii să se apropiea, să-şi
găsească elemente de compatibilitate.
Dacă schimbul este unitatea ofertei (ca expresie a producţiei) cu cererea (ca expresie
a nevoii, a utilităţii pe care o conţine un bun şi a puterii de cumpărare), atunci şi valoarea
economică a unui bun este determinată de munca depusă pentru obţinerea lui şi de
utilitatea pe care o conferă consumatorului. Alfred Marshall, întemeietorul şcolii de la
Cambridge, analizând relaţiile dintre cerere, ofertă, preţ, consideră comportamentul
economic al omului ca ceva ce se bazează pe echilibrul delicat între căutarea satisfacţiei şi
Teoria mixtă
evitarea sacrificiului. Astfel, se constituie teoria contemporană a valorii şi preţului (teoria
mixtă), conform căreia preţul este determinat atât de consumul factorilor de producţie,
cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului1. Marshall afirma, că pe termen scurt,
rolul primordial aparţine cererii, întrucât producătorii, nevoiţi să-şi vândă produsele, sunt
în mare măsură la cheremul consumatorilor, pe când, pe termen lung, costul este acela
care exercită influenţa decisivă asupra preţului, deoarece nici un producător nu poate
vinde sub cost.
În condiţiile concurenţei imperfecte, firmele fac tot posibilul să controleze preţul,
deci intervin elemente de perturbare a mecanismului de reglare a pieţii şi de mişcare
liberă a preţurilor, paralel cu luarea în considerare în cadrul deciziei de preţ, de către
firme, atât a costurilor (estimarea lor), cât şi a unui anumit nivel al profitului. O asemenea
determinare a preţului are în vedere interesele comune ale firmelor şi acceptarea în
1
Vezi şi Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Constantin Popescu, Economie – Manual universitar, Editura Economică, Bucureşti,
1999, p. 218
140
Factorii care stau la consens a nivelului de preţ care le asigură cele mai mari avantaje. Deci, se poate spune că
baza stabilirii preţului
firmele nu mai pornesc în stabilirea preţului pentru bunurile pe care le produc, de la costul
marginal, ele calculează preţul pe baza principiului costului total (full cost), respectiv se
calculează mai întâi costul mediu la care se adaugă ulterior un procent pentru cheltuielile
generale fixe şi un altul pentru profit. Aşadar în stabilirea preţului, în condiţiile economiei
contemporane, caracterizată printr-o piaţă complexă, intervin o serie de factori, după cum
urmează:
- intensitatea nevoii pe care bunurile o satisfac, pusă în evidenţă prin cerere;
- forma de concurenţă imperfectă existentă (concurenţa perfectă apare doar ca premisă
teoretică);
- capacitatea producţiei, pusă în evidenţă de ofertă;
- elemente ce ţin de politica statului în domeniul preţurilor;
- mijloace de influenţe sau putere folosite de firme (publicitate, informaţii, creditare ş.a.).
Influenţa tuturor acestor factori ne determină să fim de acord cu părerea acelor
economişti care susţin că preţul este un instrument complex de măsurare economică,
Preţul – instrument de
măsurare monetară respectiv de măsurare monetară (bănească) care reflectă în mărimea lui atât cheltuielile de
muncă efectuate pentru obţinerea bunului, cât şi utilitatea acestuia, cererea şi oferta,
raritatea, precum şi alte variabile (unele neeconomice).
Pe scurt, preţul poate fi definit ca măsura unui bun sau serviciu în expresie
monetară. Mai simplu, putem defini preţul ca fiind cantitatea de monedă (suma de
bani) care este cedată de cumpărător vânzătorului în schimbul unui bun sau serviciu.
141
7. 2. Funcţiile preţului
.
Influenţa acestor factori asupra preţurilor îngreunează formarea lor care devine un
proces complex şi de mare importanţă pentru succesul unei firme. Formarea unor
preţuri flexibile generatoare de profit se realizează prin adoptarea unor strategii de preţ
142
corespunzătoare pieţei pe care se adresează produsele.
A = b + c; B = a + c + d; C = a + b +c; D = a + b.
P (u.m.) 10 15 24 30 46 60 75 80
Qc (buc.) 100 80 75 60 56 51 40 25
Q0 (buc.) 10 18 20 34 42 59 68 94
7. 3.Tipuri de preţuri
Guvernul poate impune şi o limită minimă sub al cărei nivel preţurile nu pot
coborî, respectiv preţuri limită minimă. Motivul pentru care se formează praguri de preţ
constă în susţinerea veniturilor peste preţul care ar exista pe o piaţă liberă. Situaţii
frecvente de preţuri suport se întâlnesc în agricultură, pentru produse agricole şi pe piaţa
muncii, sub forma salariului minim.
145
preţuri unice;
preţuri diferite.
d) După gradul de noutate a produsuluişi strategia adoptată, se cunosc:
preţuri ale produselor noi;
preţuri ale produselor existente pe piaţă (preţurile poziţionate; preţurile de linie;
preţurile determinate de calitate; preţurile produselor grupate; preţurile promoţionale).
e) După nivelulşi rolul preţului există:
preţuri înalt-active;
preţuri înalt-pasive;
Elaboraţi un eseu de maximum 300 de cuvinte având ca temă : Preţul de echilibru versus
preţul pieţei”.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru scrierea răspunsului.
preţuri joase-active;
preţuri joase-pasive.
147
7.4.3. Preţul în condiţiile concurenţei monopolistice.
Amintim existenţa produselor substituibile, fapt ce determină firmele să facă
cheltuieli suplimentare privind activitatea promoţională, ceea ce duce la majorarea preţului.
Diversificarea
produselor În acelaşi timp, firma pe piaţa monopolistică, nu poate vinde o cantitate nelimitată de
produse la preţul pieţei (datorită diversificării produselor cererea pentru acelaşi gen de bun
se împarte şi ea între diferite firme). De aceea, ea trebuie să reducă preţul, căutând să
practice un preţ ceva mai scăzut. După cum se vede, apar două tendinţe contradictorii în
situaţia acestei forme de piaţă.
Fiecare firmă îşi stabileşte strategia de preţ în mod individual, corespunzător
obiectivului de maximizare a profitului în condiţia generală prezentată mai sus.
monopolistice.
148
Dacă costurile de producţie nu sunt identice, se păstrează aceiaşi regulă de formare
a preţului unic, cantitatea de produse pe care o aduce pe piaţă fiecare firmă în parte este
diferită.
În situaţia firmelor de oligopol, care au ca obiectiv de început împărţirea pieţei între
Consecinţe ale
costului firme, preţul nu se mai fixează înaintea determinării cotelor de producţie individuale, ci este
stabilit ca o consecinţă de cartel privind cotele de piaţă ale firmelor participante.
De multe ori se întâlneşte situaţia de oligopol fără coordonare, când firmele
oligopoliste acţionează independent una faţă de cealaltă. Dacă una dintre firmele din cadrul
ramurii deţine o poziţie dominantă (controlează o parte foarte mare a producţiei), apare o
asimetrie între firme, fapt ce face ca firma dominantă să fixeze şi să menţină preţul ei pe
piaţă. Celelalte firme, adoptă o strategie de imitaţie, deci se raportează la preţul firmei cu
poziţie dominantă. Aceasta din urmă stabileşte nivelul preţului corespunzător regulii de
maximizare a profitului.
A = a + b + d; B = a + b + c; C = b + d; D = d.
149
4. Preţul în condiţiile monopolului este:
b) un preţ liber;
c) mai mic decât preţul format în condiţii de concurenţă perfectă;
d) un preţ promoţional pentru atragerea de noi clienţi;
e) un preţ administrat.
III. Arătaţi care sunt factorii care, în condiţiile economiei contemporane, sunt
luate în considerare la stabilirea preţului.
150
Preţul de echilibru este 60 u.m. La nivelul lui cantitatea satisfăcută este, aşa cum se observă
din tabel, cea mai mare.
pe diferite pieţe. (maximum 3 pagini format A4, font 12, distanţa 1,5.
1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
7. B. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie – manual universitar, Editura Economică, Bucureşti,
2001
3. J. K. Galbrait, Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti, 1982
151
Veniturile şi formarea acestora
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8
VENITURILE ŞI FORMAREA ACESTORA
152
Obiectivele unităţii de învăţare 8
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
• înţelegeţi mecanismul de formare a veniturilor fundamentale în societate;
• cunoaşteţi conţinutul şi particularităţile fiecărei forme de venit în parte (salariul,
profit, dobândă, rentă);
• sesizaţi specificul determinării mărimii fiecărei forme de venit.
154
producţie. El este o formă de venit ce a apărut în anumite condiţii social - economice, odată
cu apariţia în societate a unor oameni lipsiţi de toate condiţiile necesare pentru organizarea
şi desfăşurarea producţiei, sau a altor activităţi economice, cu excepţia muncii lor,
care, pentru ei, apărea ca singur mijloc de existenţă.
În condiţiile în care posesorul factorului muncă devine liber şi din punct de
vedere juridic şi, desigur, lipsit de mijloace de existenţă (deci liber şi din punct de
vedere economic), el va închiria - pe baza unui contract - aptitudinile lui de a muncii celor
care posedă celelalte condiţii (factori) de producţie. Acest lucru se realizează în orânduirea
capitalistă, unde se creează cele două condiţii amintite mai sus.
Inchirierea În condiţiile contemporane, salariul reprezintă cea mai frecventă formă de
capacităţii de
muncă venit (după P. Samuelson el reprezintă cca. 80% din venitul naţional al ţărilor dezvoltate),
a unui număr însemnat de persoane. El exprimă atât retribuirea uncii de execuţie a
lucrătorilor propriu-zişi, cât şi remunerarea muncii celor ce execută activităţi de concepţieşi
conducere. Numitorul comun este dat de faptul că se închiriază capacitatea de muncă şi a
unora şi a altora de către cei ce au nevoie de ea. Aceştia din urmă plătesc preţul necesar
pentru obţinerea şi folosirea capacităţii de a munci, a posesorilor acesteia.
Formele de Formele de salarizare sunt modalităţi de plată, respectiv de determinare a părţii din
salarizare
produsul muncii ce revine salariaţilor.
Pe parcursul evoluţiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plată. În esenţă, ele
se pot reduce la trei forme de bază: a) salariul după timpul lucrat; b) salariul în
acord; c) salariul mixt.
Salariul după timpul lucrat, sau în regie, este forma de salariu prin care plata muncii
se face în funcţie de timpul lucrat: oră, zi, săptămână, etc.
Salariul în acord (cu bucata, pe operaţii, etc.) este forma de plată pe individ sau în
grup în funcţie de cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup, sau de operaţii
executate.
Salariul mixt, este forma de plată care îmbină elemente din cele două forme
arătate mai sus.
Există numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele două forme de bază şi
de la progresele în organizarea producţiei şi a muncii, asigură calculul salariului în
conformitate cu contribuţia exactă a fiecărui salariat la rezultatele întreprinderii.
Indiferent de formele prin care se determină salariul, acesta capătă o expresie
bănească. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariul nominal
Salariul nominal este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o
primeşte în urma închirierii capacităţii sale de muncă.
156
Fig. nr. 1
157
Desigur, sindicatele au un rol însemnat nu numai asupra salariului, ci şi asupra
ocupării forţei de muncă şi a condiţiilor de muncă.
Fig. nr. 2
Costul marginal pe factor, după cum ştim, este costul la care angajăm, sau cu care
cumpărăm o cantitate adiţională de factor. Când firma este în condiţiile pieţei cu
concurenţă perfectă CMF egalează preţul factorului. Când este monopson CMF este mai
mare decât preţul factorului.
Aşa cum este ilustrat în grafic, curba cererii de muncă a monopsonului este
curba venitului marginal al produsului (VMP). Necesarul de lucrători a fi angajaţi şi
respectiv nivelul salariului nu rezultă din punctul de echilibru E, în care se intersectează
curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul cumpărător de muncă
Salariul de
exploatare 158
dintr-o anumită zonă, monopsonul nu ţine seama de punctul de echilibru E. El poate de
exemplu, mări salariul pentru a atrage cât mai multă muncă din zonă, sau micşora
salariul sub nivelul SE corespunzător punctului E. Dacă avem în vedere regulile
generale, monopsonul ar trebui să plătească un salariu de nivel S F, corespunzător
punctului F, de intersecţie între costul marginal pe factor (CMF) şi venitul marginal al
produsului (VMP). Acest punct, după cum am văzut, reprezintă maximum până la care
monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar în determinarea nivelului efectiv al
salariului, monopsonul se ghidează după curba ofertei, deci salariul va fi citit pe curba
ofertei, corespunzător punctului M, şi nu pe curba costului marginal al produsului, aşa cum
se întâmplau lucrurile în condiţiile pieţei perfecte. Salariul S, corespunzător
punctului M dă la ivealăş i cantitatea de muncă QM pe care o angajează monopsonul. Ea
va fi mai mică decât cantitatea de muncă (QE) corespunzătoare punctului de echilibru E.
Deoarece preţul factorului este sub venitul marginal al produsului, lucrătorii sunt plătiţi de
monopson mai puţin decât este contribuţia lor la venit. Datorită acestui lucru, mulţi
specialişti denumesc salariu monopsonic, salariu de exploatare.
Fig. nr. 3
Factorii de când se întâlnesc sindicatele (uniunile acestora) dintr-o ramură cu câteva mari firme
influenţă a
din ramură. Nivelul salariului se stabileşte undeva între nivelul salariului de
nivelului
salariului 159
monopol şi salariul de monopson şi este rezultatul negocierilor dintre sindicate şi patronat.
Există factori care influenţează nivelul salariilor pe categorii de salariaţi şi în
interiorul acestora. Cei mai importanţi factori de influenţă sunt următorii: diferenţe de
calificare, grade diferite de dificultate a activităţilor din cadrul societăţii, preferinţele
indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de muncă sau altul, tipul pieţei de
muncă, existenţa sau inexistenţa discriminării în funcţie de sex, vârstă, culoare, gradul de
imobilitate a pieţei muncii, prevederile legale în vigoare ş.a.
Profitul, în sens foarte larg, poate fi privit ca fiind câştigul realizat, în formă
bănească, de către cei ce iniţiază şi organizează o activitate economică.
Activităţile economice se desfăşoară, în cea mai mare parte, în întreprinderi
iniţiate şi organizate de întreprinzători, care angajează şi combină factorii de producţie.
Întreprinzătrorii
Întreprinzătorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de producţie antrenaţi în cadrul
activităţii firmei (întreprinderii) sau pot închiria unul sau mai mulţi factori de producţie.
Indiferent de situaţie, întreprinzătorii sunt acei ce organizează şi conduc afacerile firmei,
decid ce să producă, în ce cantităţi, unde să se vândă şi cum să se vândă ş.a. Toate
acestea necesită cunoştinţe, abilitate şi implică un anumit risc din partea
întreprinzătorului. Este firesc ca ele să fie recompensate iar întreprinzătorul să se aştepte la
un câştig, care este cunoscut sub denumirea de profit
Profitul provine din diferenţa dintre venitul obţinut de firmă şi costul de producţie
al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul preţului de vânzare asupra costului de
producţie.
El se poate determina în felul următor:
Pr = P x Q – C
unde:
Pr = profitul
P = preţul de vânzare pe unitatea de produs
Q = cantitatea vândută
C = costul aferent producţiei vândute.
Profitul Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atentă constatăm că este
normal şi
profitul format din două componente, respectiv din profitul normal şi profitul supernormal, sau
economic
profitul economic (vezi schema de la Unitatea 5, pag....) .
Dacă avem în vedere costul contabil, tot ceea ce se obţine peste acest cost este
profit, respectiv profitul total. Dacă acest excedent depăşeşte suma costului explicit şi
160
implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci profitul total este
compus din două componente şi anume profitul normal şi profitul supernormal sau
economic. Cu alte cuvinte, întreprinzătorul poate primi profit din două motive:
dacă el este proprietarul unora dintre factorii de producţie (echipament, pământ
etc.) utilizaţi de firmă, el obţine profitul normal;
dacă vinde bunurile firmei obţinute la un preţ mai mare decât costul de
producţie (costul contabil plus profitul normal), va obţine şi profitul supernormal sau
economic.
Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Dacă
întreprinzătorul nu posedă nici unul din factorii de producţie (închiriază absolut
tot), el nu va obţine profitul normal, iar dacă va vinde bunurile produse obţinute la un preţ
mai mic decât costul de producţie, atunci nu va obţine nici profit economic.
Profitul normal reprezintă de fapt, suma minimă de bani care îl motivează pe
întreprinzător pentru continuarea activităţilor.
Profitul normal apare ca o componentă a costului de producţie şi deci şi a
costului mediu şi marginal. În structura lui intră atât o remuneraţie de muncă, câtşi una
de capital.
Riscul în afaceri este ceva normal, o componentă a vieţii economice care nu miră
pe nimeni şi a cărei dispariţie ar crea derută şi comportamente nefireşti ale agenţilor
economici.
În condiţii normale, riscul în afaceri apare sub trei ipostaze:
Categorii de risc a) Incertitudini privind condiţiile pieţei;
b) Riscul datorat schimbărilor în tehnologie şi implicit concurenţei celor care au un
avans în domeniu;
c) Risc financiar, juridic şi politic etc.
Dacă privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul
întreprinzătorului şi anume profitul economic să fie privit şi considerat ca o
compensaţie primită de acesta datorită presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte,
profitul supranormal sau economic este răsplata pe care o primeşte
întreprinzătorul pentru riscul de a pierde capitalul. Dacă avem în vedere noţiunea de
profit ca un tot nediferenţiat pe cele două componente, putem spune că el se cuvine
întreprinzătorului din mai multe motive:
a) inovaţia, reflectată atât prin ideile noi ale întreprinzătorului, dar şi prin ideile noi
ale altor specialişti pe care întreprinzătorul le obţine, le asimilează şi le pune în practică;
b) managementul, respectiv efortul de conducere care îmbină atât cunoştinţe
ştiinţifice, cât şi talent, artă, pricepere;
c) speculaţia comercială, ce se referă la capacitatea întreprinzătorului de a
organiza şi desfăşura o distribuţie şi o vânzare de succes a bunurilor produse;
d) asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg în rândurile de mai sus.
Specialiştii consideră că primele trei motive pun în evidenţă că profitul
este, în primul rând, o plată a muncii întreprinzătorului, la fel de normală ca
salariul oricărui lucrător, iar în al doilea rând, având în vedere ultimul motiv,
profitul este şi o răsplată a riscului asumat de întreprinzător. Cu alte cuvinte,
profitul este un venit, care depinde de anumite circumstanţe favorabile
întreprinzătorului.
În concluzie, se poate spune că profitul se diferenţiază de celelalte venituri. El poate
fi privit ca un element rezidual al activităţii economice a firmelor. Spre deosebire de salariu,
rentă, dobândă, el nu are baza contractuală, depinzând de succesul în afaceri şi de norocul
întreprinzătorului de a nu întâlni o concurenţă distrugătoare, disturbări politice,
financiare etc., restrângeri sau limitări legislative ş.a.
162
I. Încercuiţi răspunsul sau variantele de răspunsuri corecte:
1. Salariul:
a) a existat din momentul în care factorul muncă a practicat la activităţi
economice;
b) nu are bază contractuală;
c) reflectă toate tipurile de venit obţinute de factorul muncă de-a lungul
timpului;
d) este un preţ al închirierii factorului muncă.
A = a + b + c; B = a + b + c +d; C = a + b + d; D = a + b.
4. Profitul normal:
a) este inclus în cost;
b) cuprinde şi cheltuielile de muncă ale întreprinzătorului efectuate în şi pentru
întreprindere;
c) poate fi egal cu zero;
d) se calculează ca diferenţă dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.
A = a + b + c + d; B = a + d; C = a + b + c; D = a + b.
5. Profitul normal:
a) este inclus în cost;
b) cuprinde şi cheltuielile de muncă ale întreprinzătorului efectuate în şi pentru
întreprinderi;
c) poate fi egal cu zero;
d) se calculează ca diferenţă dintre preţul de vânzare şi costul de producţie.
163
A= a + b + c + d; B = a + d; C = a + b + c; D = a + c + d.
Cunoaşterea de către agenţii economici a dimensiunii profitului obţinut în
fiecare etapă dată ca şi a dinamicii acestuia prezintă interes pentru fundamentarea
deciziilor lor. Pentru a obţine informaţii utile, agenţii economici pot utiliza o serie de
indicatori de analiză a profitului. Cei mai importanţi sunt masa profitului şi rata
profitului.
unde:
p’r = rata profitului
Pr = profitul total obţinut (masa profitului)
c = costul de producţie
C = capitalul utilizat
CA = cifra de afaceri.
Rata profitului pune în evidenţă gradul de rentabilitate al firmei, sau pe fiecare
produs. Calculat la nivel de ramură şi economie naţională acest indicator va reflecta
gradul de rentabilitate la aceste nivele.
Profitul obţinut de agentul economic într-o anumită perioadă de timp este privit ca
profit brut. Acesta se supune impozitării rezultând profitul net sau profitul admis, cel ce
rămâne obiectiv la dispoziţia agentului economic care l-a obţinut.
Toţi agenţii economici sunt interesaţi nu numai în a obţine profit ci a obţine cât mai
mult profit, respectiv în a-l maximiza. Cu cât profitul obţinut este mai mare cu atât
164
rentabilitatea, eficienţa firmei este mai mare.
Maximizarea profitului se referă la profitul total. În acelaşi timp, trebuie să
ţinem seama că nici unul dintre agenţii economici nu are posibilitatea de a
influenţa mărimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de producţie, respectiv nu
are nici o influenţă asupra mărimii profitului normal. Deciziile lor în schimb
influenţează mărimea profitului economic şi deci, dacă o firmă acţionează pentru
maximizarea profitului total, o face maximizând de fapt profitul economic.
Maximizarea Analiza maximizării profitului se poate porni de la condiţiile pieţei perfecte. În acest
profitului în
condiţiile pieţeicaz trebuie să avem în vedere două situaţii, respectiv ce se întâmplă în condiţiile perioadei
perfecte
scurte de timp şi în condiţiile perioadei lungi.
În perioada scurtă, dacă privim cu atenţie graficul din figura nr. 4 care
cuprinde curbele venitului mediu, venitului marginal, curba costului marginal şi a
costului mediu - curbele costului includ şi profitul normal - constatăm următoarele:
Fig. nr. 4
Firma va obţine un profit economic (profit supernormal) la orice producţie
între punctele A şi B, deoarece pentru aceste producţii, venitul mediu este mai
mare decât costul mediu, care include şi profitul normal. Firma poate opta pentru
producţia care îi asigură profitul maxim folosind informaţiile date de mărimea venitului
marginal şi a costului marginal. Dacă presupunem că firma îşi măreşte producţia cu
o unitate suplimentară de produs, se va înregistra atât o creştere a costului marginal al ei,
cât şi a venitului marginal obţinut. Dacă venitul marginal este mai mare decât costul
marginal, venitul total va creşte mai mult decât creşte costul total (care include profitul
normal) şi deci creşterea în producţie duce la creşterea profitului economic. Aşadar, firma
obţine venit prin creşterea producţiei atunci când venitul marginal depăşeşte costul
marginal pentru toate creşterile de producţie până la punctul C şi, deci, este firesc ca
producţia firmei, în final să atingă acest punct.
Ce se întâmplă dacă firma extinde producţia dincolo de punctul C, unde - aşa cum se
165
vede din figura nr. 4 - costul marginal depăşeşte venitul marginal? În acest caz, orice
unitate adiţională de produs va adăuga mai mult la costul total decât la venitul total
şi, ca o consecinţă, profitul economic va scădea.
În concluzie, producţia firmei - mai bine spus volumul de producţie al firmei, care
asigură maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte:
Maximum de profit economic este atins la acel nivel al producţiei la care venitul
marginal egalează costul marginal, iar curba costului marginal este în creştere.
166
a) Intrarea unui număr însemnat de firme în ramură are ca efect imediat
creşterea ofertei la bunul produs în cadrul ramurii şi, în mod firesc, scăderea preţului
de vânzare. Venitul mediu, ca şi venitul marginal ale fiecărei firme vor scădea,
deoarece vânzările se vor face la noile preţuri;
b) Intrarea în ramură a noilor firme va duce la creşterea cererii de factori de
producţie, utilizaţi pentru producerea bunului respectiv. În aceste condiţii, preţul factorilor
va creşte şi, în mod corespunzător, va creşte costul total al fiecărei firme.
Scăderea venitului şi creşterea costului vor avea ca efect reducerea profitului
fiecărei firme, aşa că intrarea noilor firme atrase de mărimea profitului economic
(supernormal) va reduce nivelul acestui profit. În aceste condiţii, motivaţia pentru noile
firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci când profitul economic al
fiecărei firme în parte va scădea, în perioada lungă, la zero.
În concluzie: numărul firmelor poate să crească într-o ramură oarecare până ce
profitul economic (supernormal) va scădea la zero.
Fiecare firmă în parte va renunţa la a produce un bun, dacă nu va obţine
profitul normal. În acest caz, firmele vor ieşi din ramură sau de pe piaţă, influenţând
printr-o astfel de acţiune atât costul, cât şi venitul, dar în sens invers decât am văzut mai
sus. Deci, pentru firmele ce rămân în ramuri venitul va creşte datorită reducerii ofertei şi,
pe această bază, a creşterii preţului de vânzare şi costul va scădea deoarece cererea de
factori va descreşte şi, implicit, se va reduce preţul lor. Aşadar, profitul firmelor care vor
rămâne în ramură va creşte şi firmele vor continua să existe până ce profitul total
al fiecărei firme egalează profitul normal.
Intrarea şi ieşirea firmelor în şi din ramură implică următoarele aspecte: în
perioada lungă, profitul total al fiecărei firme egalează profitul normal; profitul
supernormal este zero şi costul mediu (inclusiv profitul normal) egalează venitul mediu.
Maximizarea În condiţiile pieţei imperfecte, problema maximizării profitului vizează
profitului în
condiţiile pieţei strategiile utilizate în funcţie de tipul pieţei. Ne vom opri la două tipuri de piaţă, respectiv
imperfecte
piaţa de monopol şi piaţa de oligopol.
În cazul monopolului, maximizarea profitului se obţine atunci când costul
marginal este egal cu venitul marginal (figura nr. 5). Producţia X maximizează profitul
supernormal, deoarece venitul marginal egalează, aşa cum se poate observa din grafic,
costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu preţul Y (care este egal cu venitul
mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z. Profitul
supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW1.
1
A se vedea John Craven, op. cit., p. 223 - 224
167
Fig. nr. 5
Strategii de preţ
Strategiile deschise oligopolului sunt:
a) Competiţie prin preţ. Firma îşi atrage cumpărătorii vânzând la un preţ mai
redus decât rivalii săi. Desigur, această strategie nu se aplică permanent, ea atrage
reducerea profitului. După ce atrage un număr suficient de cumpărători, firma va ridica
preţul la nivelul firmelor concurente, îndeosebi în acele perioade când se instalează aşa -
numita “solidaritate” în cadrul ramurii;
168
b) Competiţie în afara preţului, care vizează calitatea bunurilor produse,
calitatea serviciilor postvânzare prestate - dacă este cazul -, reclama, vânzările în timpul
sărbătorilor, etc.
Profitul fiecărei firme oligopoliste depinde de modul de a alege şi combina
strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obţine
informaţiileşi de a le utiliza.
În situaţia de oligopol, profitul fiecărei firme depinde de deciziile luate de către toate
firmele din ramură. Oligopolurile sunt capabile de a obţine profituri mai mari în condiţiile de
înţelegere decât în cele de concurenţă. O înţelegere oligopolistă se poate rupe dacă una din
firme consideră că poate obţine un profit mai ridicat prin concurenţă decât prin negocieri.
Arsenalele de concurenţă sunt bogate în mijloace de acţiune, dar toate sunt costisitoare,
afectează profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci când se întrevăd
rezultate compensatorii pierderilor, deci când se mizează pe maximizarea profitului.
169
8.4. Dobânda şi rata dobânzii
8.4.1. Definirea şi conţinutul conceptului
170
8.4.2. Determinarea ratei dobânzii
unde:
d = rata dobânzii;
D = dobânda totală;
C = capitalul împrumutat.
Întotdeauna dobânda este rezultatul întâlnirii pe piaţă a cererii cu oferta de
credite.
Pe piaţa împrumuturilor, ofertanţii de capital de împrumut se întâlnesc cu cei ce
solicită împrumuturi. Din confruntarea lor, rezultă dobânda, respectiv preţul pe care-l
plătesc cei ce împrumută capital celor care dau cu împrumut capitalul lor. Dacă privim cu
atenţie dobânda şi în special rata acesteia, constatăm că ele nu sunt numai rezultatul
confruntării cererii şi ofertei de capital, ci apar şi ca o răsplată ce se cuvine
posesorilor de capital de împrumut pentru faptul că şi-au amânat consumul prezent
pentru unul de viitor. Acest lucru este rezultatul caracterului de producţie indirectă
a investiţiei. Prin investiţii, întâi se produc bunuri capital, după care, acestea împreună cu
ceilalţi factori (muncă şi pământ) vor produce bunuri de consum. Această producţie
indirectă nu este posibilă dacă unii indivizi nu-şi suspendă consumul prezent. Aceştia sunt
cei care au ca dominantă înclinaţia spre economisire. Astfel, se eliberează resurse care vor
putea fi folosite la producerea bunurilor capital şi mai departe, a bunurilor de consum.
Rezultă cu claritate faptul că dobânda poate fi privită şi ca răsplată pentru
economisire şi aşteptare.
171
DS = dobânda simplă
Dc = dobânda compusă
d = rata dobânzii
Sî = suma împrumutată
n = perioada pentru care se acordă creditul
Mărimea ratei dobânzii - aşa cum am văzut - nu este dată o dată pentru
totdeauna. Ea este o mărime variabilă, mişcarea ei este generată de procesele
economice, sociale şi politice ce au loc în cadrul societăţii omeneşti. Sintetic, putem
spune că asupra ratei dobânzii influenţează conjunctura economică şi politică şi, desigur,
evoluţia acesteia atât în interiorul fiecărei ţări, cât şi în plan internaţional.
Aşa cum am arătat, asupra nivelului dobânzii influenţează, în primul rând,
raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut.
Alături de raportul dintre cererea şi ofertă asupra nivelului dobânzii, respectiv
asupra ratei dobânzii, acţionează şi alţi factori. Avem în vedere în principal următorii
factori:
1. Riscul pentru cel ce acordă capital de împrumut;
2. Inflaţia ; Având în vedere acest factor, dobânda se prezintă ca dobândă nominală
şi dobândă reală. Pornind de la ecuaţia lui Irving Fisher, rata nominală a dobânzii, sau rata
de piaţă se determină astfel:
rn = rr + ri
unde:
rn = rata nominală sau rata de piaţă a dobânzii;
rr = rata reală a dobânzii;
ri = rata inflaţiei.
Dacă procesul inflaţionist nu este prezent, atunci rn = rr. După impozitarea
dobânzii nominale ceea ce rămâne este dobânda netă.
3. Durata creditului;
4. Raportul dintre rata dobânziişi a profitului;
5. Raportul dintre cererea şi oferta de capital pentru împrumut pe piaţa
capitalului.
172
Temă de reflecţie 8.5.
Explicaţi în maximum 300 de cuvinte de ce riscul este un factor de influenţă asupra ratei
dobânzii.
8.5. Renta
O altă formă de venit întâlnită în societate este renta. Există mai multe
interpretări în legătură cu noţiunea de rentă. Una dintre ele se referă la sensul uzual al
noţiunii, care desemnează un venit fără muncă. Acest sens este prea larg, el nu
este utilizat de către specialişti, nu reflectă corect nici natura, nici conţinutul rentei. O altă
semnificaţie a conţinutului de rentă provine de la economiştii clasici, care consideră că
pământul, ca factor de producţie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar
care îmbracă forma rentei. Această semnificaţie clasică fundamentatăşi dezvoltată de
David Ricardo, a fost completată ulterior, astfel încât astăzi majoritatea specialiştilor
consideră renta ca un plus de venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici care
dispun de condiţii deosebite.
Desigur, o asemenea interpretare a noţiunii de rentă este destul de largă, chiar
ambiguă. Ce înseamnă condiţii deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iată două
întrebări care trebuie să stea în atenţie pentru a clarifica corect noţiunea de rentă.
Condiţiile deosebite vizează situaţia ofertei unui factor sau altul. Dacă oferta este
inelastică, sunt create condiţiile ca o parte din venitul obţinut să îmbrace forma de rentă.
173
“Renta economică pură (respectiv renta privită ca recompensă a factorilor de
producţie, s. n.) se referă la venitul obţinut de un factor de producţie - orice factor – care se
caracterizează prin completa inelasticitate a ofertei. Acest lucru înseamnă că, sub aspectul
cantităţii nu se vor produce modificări în viitor, indiferent ce preţ se oferă pentru
factorul respectiv. Această caracteristică o are factorul pământ şi uneori un element
sau altul din ceilalţi factori de producţie. De pildă, un cercetător de excepţie care
este angajat de către o firmă, sau un manager cu calităţi deosebite.
“Renta este întotdeauna un extraprofit, condiţionat de faptul că unul dintre
factorii de producţie are un anumit avantaj şi se află în posesia exclusivă a cuiva.”.
Cert este că dintre toţi factorii de producţie, pământul îndeplineşte toate
condiţiile pentru a crea renta. De fapt, economiştii clasici au folosit acest factor de
producţie ca să explice natura şi conţinutul categoriei de rentă. Pentru ceilalţi factori, renta
apare numai în situaţii deosebite, respectiv în situaţia în care cantitatea oferită
rămâne neschimbată, deci oferta se caracterizează prin inelasticitate. Trăsătura distinctă a
pământului este că oferta este fixă la nivelul întregii economii, chiar şi în cazul
perioadelor lungi.
Venitul suplimentar obţinut datorită situaţiei speciale a ofertei în cazul
pământului şi care îmbracă forma de rentă este însuşit de proprietarii pământului, atât în
cazul în care îl lucrează singuri, cu forţe proprii, cât şi în cazul în care îl arendează.
Oferta fixă de pământ înseamnă că renta pe hectar este determinată în mod
exclusiv de cererea pentru pământ. Dacă cererea pentru pământ într-o anumită zonă
geografică este ridicată, atunci şi nivelul rentei va fi mare şi invers, dacă cererea este
scăzută şi renta va fi la fel. Cererea pentru oricare resursă - aşa cum am văzut - este o
cerere derivată, deci renta pe hectar va fi determinată de valoarea de piaţă a bunurilor
obţinute de pe pământ.
175
Ce se întâmplă în cazul terenurilor cu cea mai scăzută fertilitate, sau cu poziţia cea
mai proastă? Vor da şi ele rentă? Dacă da, cum?
Unii specialişti susţin că şi aceste terenuri vor da rentă, dar care rezultă din
mişcarea preţurilor produselor agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea mare în
comparaţie cu oferta, va duce la ridicarea preţurilor produselor agricole, astfel încât se va
obţine un surplus de venit şi de pe aceste terenuri, surplus care va îmbrăca forma de rentă,
cunoscută sub denumireaşi de rentă absolută.
A = a + b + c; B = a + b + d; C = a + b + c + d; D = a + c + d.
2. Dobânda reprezintă:
a) capitalul lichid utilizat de întreprinzători;
b) preţul plătit de debitor pentru dreptul de folosire a împrumutului;
c) suma cheltuielilor viitoare efectuate de creditor;
d) preţul capitalului financiar.
4. Renta economică:
a) este forma de venit care se primeşte numai de factorul de producţie pământ;
b) desemnează un venit obţinut fără muncă;
c) poate fi obţinut de oricare dintre factorii de producţie a căror ofertă este perfect
inelastică;
176
d) se obţine de cei care sunt lipsiţi de alte surse de venit.
177
III. Rata profitului este o mărime relativă, reflectând raportul procentual dintre
profitul obţinut de către un agent economic într-o anumită perioadă de timp şi costurile
aferente acestuia. Se mai poate determina şi prin raportarea profitului obţinut la volumul
capitalului utilizat şi/sau cifra de afaceri.
Pr Pr Pr
pr' = ⋅100 ; pr' = ⋅100 ; pr' = ⋅100
c K C . A.
unde: pr' = rata profitului;
Pr = profitul total obţinut;
C = costul de producţie;
K = capitalul utilizat;
C.A. = cifra de afaceri.
1. Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2001
2. A. Ciucur, I. Gavrilă, C. Popescu, Economie – manual universitar, Editura Economică,
Bucureşti, 2001
3. G.A. Frois, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
4. R. Lipsey, K.A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1989
179
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
180
181