I. DESPRE „MOARTE” ȊN CONCEPȚIA CREȘTINĂ.

„ Anii ni se pierd ca un sunet. Zilele vieții noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai tari
80 iar ce este mai mult nu-i decât osteneala si durere. Asa trece viața noasta, iute și zburăm
cum zboară pasărea in văzduh’’.1 Acestea sunt cuvintele Psalmistului despre viața omului pe
pământ. Poarta prin care intram in viața de dincolo este moartea.
Parintele Dumitru Staniloae, spune ca fără moarte viata ar fi ireala, ar fi o iluzie, un vis
din care nu ne-am mai destepta nicodata.2 Ȋn crestinism moartea este privită ca despărtirea
sufletului de trup, prin iesirea sufletului din trup. Pentru că trupul este animat de suflet si este
ținut in viață de catre acesta, după ieșirea sufletului din trup acesta devine inert. Ȋnceteaza de a
mai fi organism viu. Elementele din care este constituit își pierd unitatea și se descompun.3 Ȋn
acest sens se spune ca omul se intoarce țărână din care a fost luat.4
Despărțirea sufletului de trup, firească pentru natura căzută a omului, se petrece fie lesne
și iute, fie trudnic și greu. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că sufletul impovărat de patimi și
alipit de trup nu-si poate lua cu usurință zborul. Dimpotrivă , cel plin de virtuti, cel lipsit de
patimi care a dorit cu ardoare cele de sus și pe care le-a iubit, lesne se înalță spre ele.
Moartea dreptului este liniștită și chiar fericită. Ȋndată după ce a părăsit legaturile
sufletului este primit de îngeri care-l păzesc si-i arată toate faptele bune: posturile,
privegherile, milosteniile, rugaciunile, lacrimile pocăinței. El își va vedea toată viața cum a
fost și se va bucura că a fost plăcut Domnului. Acolo sus, unde va merge va vedea „ cele ce
ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit și la inima omului nu s-a suit” pentru că „acele bunătăți
a pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul.”5 Cât despre infațișarea chipului dreptului
celui mort, putem spune ca are fața luminoasa, liniștită, senină și împăcată. Cu toate că-și
cunoaște păcatele trecute, se inspăimântă de vederea chipurilor înfricoșătoare, dar este liniștit
nădăjduind in mila lui Dumnezeu și rugăciunile Bisericii triumfatoare-din cer-și luptătoare-de
pe pământ.6
Moartea păcătosului este insă groaznică. O armată de demoni îi inconjoară sufletul și-l
cer de la îngeri. Dacă el a făcut voia lor pe pământ, fară să se pocăiască, cade in mâna lor

1
Ps. 89, 9-11.
2
Preot Prof. Dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol3, EIBMOR, Bucuresti, 1997,
p145.
3
Apud Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie la Psalmul XLVIII.
4
Facere 3, 19.
5
1 Cor. 2, 9.
6
Fabian Seiche, Ioan Cișileanu, Sufletul după moarte și până la înviere Salvarea din iad a morților noștri,
Agaton, Făgăraș, 2009 p13.

1
care-l duc in iad. Atunci își vede întreaga viață pacătoasă și o regretă cumplit că-ci știe ce-l
asteaptă.7
Cauza morții este păcatul. Ea este pedeapsa pentru păcat, marcând limita până la care
omul își poate pregăti mântuirea. Caracterul ei de pedeapsă se vede si din faptul că este un
eveniment de care omul ar vrea să scape. Moartea a intrat in lume o dată cu păcatul
protopărinților. Ȋnainte de păcatul adamic nu exista moarte. Omul era nemuritor creat de de
Dumnezeu și putea vedea chipul Lui Dumnezeu. Protopărinții puteau să fie nemuritori și prin
ei și urmașii lor. Ascultarea de Dumnezeu îi facea nemuritori, iar călcarea poruncii i-a separat
de izvorul vieții și i-a aruncat astfel in moarte.
Moartea este universala. Ea cuprinde pe toți oamenii, intrucât prin Adam toți au păcătuit:
„Precum printr-un singur om a intrat păcatul in lume și prin păcat moartea și astfel moartea a
străbătut in toți oamenii prin aceea ca toți au păcătuit”.8 Excepție de la moarte vor face numai
cei vii care vor trai pe pământ la a doua venire a Domnuli. Ȋn Sfânta Scriptură sunt
consemnate doua persoane care n-au gustat moartea: Sfântul prooc Ilie Tezviteanul- care a
fost ridicat cu trupul la cer în caruța de foc; și Enoh. Totuși cum in viața de după înviere nu se
poate intra cu corpurile materiale stricăcioase, de pe pământ, si corpurile celor ce vor fi atunci
în viața, vor suferii o schimbare, a naturii lor fizice, devenind incoruptibile. Această
schimbare se va face prin atotputernicia lui Dumnezeu, intr-o clipă.9
Moartea, după păcatul adamic, este o lege generală, căreia i se supune tot ceea ce este viu,
în afară de Dumnezeu, Care este nemuritor, deasupra timpului, fără inceput și fără sfârșit, El
fiind izvorul vieții. „Care este omul care să trăiască și să nu vadă moartea?”- se intreaba
psalmistul10. „Este rânduit oamenilor să moară o dată și apoi să fie judecată”11.
Moartea are, pentru creștin, o insemnătate deosebită. Ea pune hotar activității omenești.
Până in clipa morții omul poate activa și revenii asupra activitații sale; din vicios poate
devenii virtuos și invers. După moarte insă, nu mai poate face nimic. După moarte fiecare
primește fiecare răsplata vieții pământesti.
„Moartea este o trecere de la viața temporală la viața eternă. De fapt, chiar dacă am trăi
veșnic pe pământ, viața noastră ar rămâne in afara sensului. Moartea este taină prin care
trebuie să trecem ca să ajungem la sensul deplin al existenței, egal cu plenitudinea ei”.12 Fiind

7
Ibidem.
8
Rom. 5, 12
9
Preot prof. Ioan Petruță, Eshatologia Ortodoxă in comparație cu cea Romano Catolică, in ST, 1950, nr 7-8, p
326.
10
Ps. 88, 48.
11
Evr. 9, 27.
12
Preot prof. Dumitru Stăniloae, op cit. p 145.

2
despărtirea sufletului de trup, moartea a devenit in cei uniți cu Hristos o comuniune
permanentă cu Dumnezu. Pentru unii ca aceștia moartea a capatat un sens pozitiv. Astfel
credința in Hristos ofera un remediu eficient impotriva spaimei de moarte, intrucat moartea in
Hristos este un mijloc de ridicare a noastră la viața făra de moarte, la implinirea sensului
vieții, la „plenitudinea vieții”- cum spune Parintele Staniloae. Este drept că și în creștinism
moartea este si poate fi înspăimântătoare pentru unii, iar aceasta nu pentru că moartea este
finalul vieții, ci pentru că după moarte urmează imediat judecata particulara de care nimeni nu
scapă si la care nu toți vor da un răspuns bun Dreptului Judecător. De aceea in cultul ortodox
una dintre dorințele din ectenia cererilor este ca Dumnezeu sa dea „sfârșit creștinesc vieții
noastre fără durere, neînfruntat, în pace și raspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui
Hristos…”13
Deoarece nimeni nu-și cunoaște sfârsitul vieții sale pamantești, creștinii sunt datori să
traiască ca și cum in orice clipă ar veni moartea și nu trebuie sa-i găsească nepregătiți.
Aceasta se datorează faptului că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru propria
mântuire. Relevant in cazul acesta este parabola bogatului nemilostiv si a săracului Lazăr și
tot odata cuvintele Mântuitorului: „Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celui Care M-a trimis
până este ziuă, căci vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze”.14 Trebuie menționat
faptul că numai trupul este muritor, nu și sufletul a cărui origine este pur divină. Prin suflet
omul este in legătură directă cu Dumnezeu. Sufletul și trupul sunt doua realități și începuturi
de sine statatoare. Aceasta se vede din felul cum au fost create. Astfel se spune despre om:
„Atunci luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ a făcut pe om și a suflat in fața lui
suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”.15 Adica trupul omului e facut din țărână, pământ,
iar sufletul parvine trupului prin suflare dumnezeiască. Din acest motiv sufletul este
duhovnicesc și nemuritor – fiindcă este de la Dumnezeu- iar trupul este material și stricăcios.
Pregătirea pentru moarte este esențială. Nimeni nu știe când v-a muri, nu știe ceasul
morții, de aceea dator este fiecare să se ingrijească de acela. Ȋnțeleptul Sirah din Vechiul
Testament spune sa cugetam la moarte, care ne va opri de la păcat: „Adu-ți aminte de sfârșitul
tău și nu vei păcătui niciodată”16. Iar Mântuitorul ne spune de multe ori să avem grijă de
sfârșit: „Și voi fiți gata că in ceasul în care nu gândiți Fiul Omuli va veni”17; „Drept aceea

13
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxa, Renașterea, Cluj-Napoca,
2005, p334
14
Ioan 9, 4.
15
Facere 2, 7.
16
Isus Sirah 7, 38.
17
Matei 24, 44

3
privegheați, că nu stiți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”18; „Iar aceasta să stiți că, de ar
ști stăpânul casei in care ceas vine furul, ar veghea și n-ar lăsa să i se spargă casa”.19 Iar după
Sfântul Ioan Scărarul, atat de folositor este gândul morții pentru cei care vor sa se mântuiască,
pe cât este de trebuincioasă pâinea pentru om. Trupul fără pâine slăbește, așa si sufletul fără
gândul morții, care te zmerește.
După desparțirea sufletului de trup, sufletul este dus la judecata particulară, insotit fiind
de ingeri și demoni. El trece prin anumite vămi, in prezența insoțitorilor săi, dând socoteală la
fiecare vamă pentru păcatele sale pe care le-a săvârsit in viață. Dacă rezultatul cercetărilor
este bun, ingerii iau sufletul și-l duc in rai. Dacă insă la vreuna din vămi se descopera că a
săvârsit pagate grave in viața, pentru care nu a luat dezlegare, diavolii iau sufletul si-l duc in
iad. Cel care judecă sufletele prin aceste vămi este Mântuitorul. Desigur, aceste vămi nu
trebuie intelese in sens material ci in sens spiritual, deoarece, după cum am mentionat mai
sus, sufletul este spiritual. Ideea fundamentala care trebuie reținută, este aceea că după moarte
sufletul este supus unei cercetări in urma căreia se va decide soarta sa.20

II. DOGMA JUDECĂȚII DIVINE ȊN SFÂNTA

SCRIPTURĂ ȘI SFÂNTA TRADITIE.

A. JUDECATA PARTICULARĂ.

Toate cele trei confesiuni crestine invață in general că indată după moarte fiecare suflet
suportă o judecată aparte. In urma acestei judecăți sufletul este trimis la fericire sau la chinuri,
după cum este găsit la această judecată. Această judecată este necesară pentru a se stabili
locul unde va merge sufletul, adica pentru a primi răsplata cuvenită pentru faptele săvârșite in
viața aceasta. Judecata aceasta se numeste particulară, intrucât ei îi este supus fiecare suflet in
particular, imediat după moarte. La această judecată sufletul trebuie sa-și dea seama de
intreaga lui viață pamanteasca: de găndurile, vorbele si faptele sale. Pe baza acestora iși

18
Matei 25, 15.
17Luca 12, 39.
19
20
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op cit.

4
primește pedeapsa sau răsplata cuvenită. Această răsplată sau pedeapsă nu este nici definitivă
nici deplină. Nu este deplină pentru că ea se dă numai sufletului nu si trupului; or firesc este
ca și trupul care a folosit sufletului ca mijloc de manifestare in lume, să ia parte la bucuria sau
întristarea sufletului. Nu este definitivă, pentru că are in vedere numai faptele savarsite,
trecutul omului, nu și consecințele lor asupra contemporanilor săi și a generațiilor următoare.
De aceea hotărârea se poate schimba. Completă va fi la judecata de apoi; atunci sentința se va
da omului in intregimea ființei lui și se vor avea in vedere și consecințele faptelor sale in
istorie.21
Sfânta Scriptură afirma lămurit această judecată. Astfel în parabola bogatului nemilostiv
și a săracului Lazăr, Mântuitorul vorbește despre pedepse și recompense ce se dau imediat
după moarte; săracul Lazăr, zice El: „a fost dus in sânul lui Avraam”, iar bogatul nemilostiv
„in iad”22. Ȋn acelasi sens vorbește sfântul apostol Pavel când spune: „Rânduit este oamenilor
odată să moară, iar după aceea să fie judecată”23.
Adevarul despre judecata particullară îl mărturisesc și sfinții părinți. Astfel, sfântul Ioan
Gură de Aur spune: „ Nici unul dintre cei ce nu au scăpat aici de păcate nu va putea să evite,
plecând de aici, răspunderile pentru ele. Și precum sunt duși cei din inchisori, legați cu lanțuri,
în fața tribunalului, tot așa vor fi duse inaintea scaunului înfricoșat și sufletele acestea când
vor pleca de aici, încinse cu mulțimea de legături ale păcatelor.”24
Judecata particulară este făcută de Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos, fiincă „Tatăl
nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” 25si de asemenea: „Și putere i-a dat
(Tatal) să facă judecată, căci Fiul Omului este”.26 Mântuitorul a luat firea omenească, a viețuit
printre oameni și are ințelegere pentru slabiciunile lor. El cere de la oameni ceea ce din
propria experiența știe că se poate indeplinii de către ei. La această judecată Mântuitorul se va
folosi pe de o parte de conștiința omului, iar pe de altă parte de sfinții îngeri și de duhurile
rele. Conștiința omului o va folosii ca să cunoască omul că nu a fost judecat pe nedrept.
Conștiința este judecătorul omului și în timpul vieții pământești, însă în momentul morții ea
va fi luminată în chip minunat de către Dumnezeu și va judeca cu și mai multă precizie faptele
omului. Pe omul drept îl va mângâia și mângăierea ei îi va aduce în suflet pace și liniște, pe

21
Pr. Prof. C. Cornițescu, JUDECATA PARTICULARĂ, in „Ȋ ndrumari Misionare” , București ,1986, p 869.
22
Luca, 16, 23.
23
Evr., 9, 27.
24
Apud Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia XIV.
25
Ioan, 5, 22.
26
Ioan 5, 27.

5
când pe omul păcătos îl va osândi, iar osănda adusă de ea va produce sufletului o spaimă
grozavă.27
Mântuitorul folosește la judecata particulară ingerii buni și duhurile rele. Ȋngerii buni, ca
apărători; duhurile rele ca pârâși. Ȋngerii buni fac să fie reamintite gândurile, cuvintele și
faptele uitate, a căror importanță omul nu o cunoaște. Duhurile necurate scot la iveală tot ceea
ce omul nu ar vrea să fie știut, orice faptă de care se rușinează. Că ingerii buni iau parte la
judecata particulară și iau in paza lor sufletul celui drept rezultă din parabola bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr: „A murit săracul și a fost dus de îngeri in sânul lui Avraam”28.
Criteriile judecății particulare sunt urmatoarele:
- Credința: „ Cel ce va crede și se va boteza se va măntui; iar cel ce nu va crede se va
osândi.”29
- Faptele bune izvorâte din credință: „Fiecare să dea cum socotește cu inima sa, nu cu
părere de rău, sau de silă, căci Dumnezeu iubește pe cel care dă cu voie bună”30.
Un rol deosebit in căstigarea fericirii veșnice il are pocăința. Chiar dacă omul a păcătuit
mult sau grav, dacă s-a pocăit sincer, măcar in ceasul morții este iertat. Un exeplu elocvent
este cel al tâlharului de pe cruce care in urma pocăinței sincere pe care a arătat-o, a primit
girul Mântuitorului că va moștenii Ȋmpărăția lui Dumnezeu. Pocăința nu trebuie amânată până
în ceasul de pe urmă, pentru că păcatul poate întina sufletul, îl poate face nesimțitor și astfel îi
poate bloca drumul către pocăință. După moarte omul nu-si mai poate schimba soarta, fiincă
viața este perioada in care omul își decide soarta pentru vecie: „Deci dar, până ce avem vreme
să facem binele față de toți…”31.
Sfânta Scriptură nu vorbește nicăieri despre locul unde va avea loc judecata particulară.
Părerea sfinților părinți referitor la locul unde această judecată se va desfașura, plecănd de la
faptul ca judecata obștească va avea loc „in vazduh”, este că aceasta va avea loc tot in văzduh:
„ După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să
întâmpinăm pe Domnul în văzduh…”32. Această părere este justificată și de faptul că îngerii
locuiesc în ceruri și că duhurile răutății sunt răspândite tot in văzduh. Această expresie indică
locul sau timpul pe care trebuie sa-l strabată sufletul până la intrarea în Ȋmparăția cerurilor,
sau în iad. Este răstimpul scurt al stării nedeterminate, ce stă în suspensie, în așteptarea
sentinței care o va determina, dar și răstimpul completei revărsări în conștiință, prin îngerii

27
Pr. Prof. C. Cornițescu, op. cit. p. 869.
28
Luca 16, 22.
29
Marcu 16, 16.
30
II Cor. 9, 7.
31
Gal. 6, 10.
32
I Tes. 4, 17.

6
buni sau duhurile rele, a tuturor faptelor din viață. este timpul scurt de cercetare și de judecată,
precizat în cultul Bisericii prin cele patruzeci de zile.
Cât privește timpul în care se petrece această judecată, sfinții părinți susțin în marea lor
majoritate, că judecata particulară are loc în a a patruzecea zi de la înalțarea sufletului la cer.
Printre mărturiile tradiției referitoare la acest subiect aflăm și în „Nomocanonul” lui Manuel
Malaxos : „Ȋntr-a patruzecea zi, sufletul merge să se închine înaintea lui Dumnezeu și-și
primește locul său, potrivit petrecerii pe pământ, până la a doua venire a Domnului Iisus
Hristos”33. Un alt sfânt părinte care dă mărturie despre acest lucru, este Macarie Egipteanul:
„ Ȋn ziua a patruzecea este iarși adus să se închine Domnului și atunci după faptele sale,
Judecătorul îi hotărăște locul de ședere34.
Cât privește timpul când se petrece această judecată, menționat în textele de mai sus, se
cuvine să reamintim aici importanța pe care o are a patruzecea zi în slujbele de pomenire a
mortului, atestate de „Cuvântul despre ieșirea sufletului” a lui Macarie Egipteanul: „Bine face
Biserica că pomenește amintirea celor mutați de aici”35. Această tradiție s-a menținut până in
zilele noastre, a patruzecea zi fiind considerată cea mai importantă dintre zilele de pomenire.36
Părerile părinților bisericești cu privire la judecata particculară nu sunt unanime. Potrivit
textelor de mai sus, fiecare suflet se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în a patruzecea zi
pentru a primi de la El hotărârea cu privire la soarta sa.

33
Canonul 162.
34
Apud Sfântul Macarie Egipteanul, Cuvânt despre ieșirea sufletului.
35
ibidem
36
Jean-Claude Larchet, „Tradiția Ortodoxă despre viața de după moarte” , Bucuresti, Sophia, 2006, p155