Adina Berciu-Drăghicescu Liliana Trofin

CULEGERE DE DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNILOR SECOLELE IV-XVI

2

Adina Berciu-Drăghicescu

Liliana Trofin

CULEGERE DE DOCUMENTE PRIVIND ISTORIA ROMÂNILOR SECOLELE IV-XVI
PARTEA I
Ediţia a II-a

3

4

Referenţi ştiinţifici: Prof. dr. Ştefan OLTEANU Conf. dr. Gheorghe ISCRU

Şos. Panduri 90-92, Bucureşti – 050663; Tel./Fax: 410.23.84 E-mail: editura_unibuc@yahoo.com Internet: www.editura.unibuc.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale BERCIU-DRĂGHICESCU, ADINA Culegere de documente privind istoria românilor: secolele IV-XVI / Adina Berciu-Drăghicescu, Liliana Trofin. – Ed. a 2-a - Bucureşti: Editura Universităţii Bucureşti, 2006 ISBN (10) 973-737-210-7; ISBN (13)978-973-737-210-9 Partea I. – 2006. - Bibliogr. – ISBN (10) 973-737-211-5; ISBN (13) 978-973-737-211-6 I. Trofin, Liliana 94(498)"03/15"(093.2)

Tehnoredactare computerizată: Constanţa TITU

6

CUPRINS
Introducere Capitolul I Capitolul II ............................................................................................. 7 – Originea românilor oglindită în izvoarele externe........... 11 – Continuitatea daco-romană în secolele IV-VIII la nordul Dunării. Răspândirea creştinismului ........................................................................................... ........................................................................................... 19 – Românii şi formaţiunile lor social-politice în secolele IX-XII ........................................................................................... ........................................................................................... 67 – Societatea şi civilizaţia românilor în secolul al XIII-lea ........................................................................................... ........................................................................................... 78 – Constituirea statelor medievale româneşti: Ţara Românească, Moldova şi Dobrogea. Integrarea lor în structurile europene. ........................................................................................... ........................................................................................... 91 – Viaţa economică a ţărilor române de la jumătatea secolului al XIV-lea până la sfârşitul secolului al XVI-lea ........................................................................................... ........................................................................................... 99

Capitolul III

Capitolul IV

Capitolul V

Capitolul VI

Capitolul VII – Structura socială în secolele XIV-XVI. Clase şi categorii sociale. Mişcări sociale în ţările române. ........................................................................................... ........................................................................................... 115 7

Capitolul VIII – Organizarea politică internă a ţărilor române în secolele XIV-XVI. ........................................................................................... ........................................................................................... 143 Capitolul IX – Lupta ţărilor române pentru menţinerea independenţei în secolele XIV-XV ........................................................................................... ........................................................................................... 159 a) De la Vlaicu Vodă la Vlad Ţepeş ........................................................................................... ........................................................................................... 159 b) Moldova – ,,Poartă a creştinătăţii” în timpul lui Ştefan cel Mare. ........................................................................................... ........................................................................................... 176 c) Românii sub conducerea lui Iancu de Hunedoara ........................................................................................... ........................................................................................... 189 – Acţiuni antiotomane ale ţărilor române în prima jumătate a secolului al XVI-lea ........................................................................................... ........................................................................................... 195 – Lupta ţărilor române pentru redobândirea independenţei în a doua jumătate a secolului al XVI-lea ........................................................................................... ........................................................................................... 207

Capitolul X

Capitolul XI

Capitolul XII – Epopeea românească în timpul lui Mihai Viteazul ........................................................................................... ........................................................................................... 220 Capitolul XIII – Biserica ortodoxă română în secolele XIV-XVI 8

........................................................................................... ........................................................................................... 266 Capitolul XIV – Aspecte din cultura românească în secolele XIV-XVI ........................................................................................... ........................................................................................... 300

9

Introducere
Întocmirea unei culegeri de documente privind istoria românilor constituie o necesitate de mult simţită în învăţământul universitar, mai ales după înfiinţarea a numeroase facultăţi şi colegii particulare. În învăţământul preuniversitar se simte de asemenea lipsa unui material didactic ajutător în susţinerea problematicii de istorie medievală a românilor. Pentru a veni în întâmpinarea cerinţelor didactice autorii au realizat prezenta culegere de documente. Aceştia au selectat cele mai ilustrative documente din secolele IV-XVI, aflate în colecţiile de documente, interne şi externe, în cronici şi relatări ale călătorilor dar şi în unele crestomaţii anterioare. Am considerat util introducerea şi a unor documente epigrafice care vin în completarea surselor scrise. Foarte multă atenţie am acordat izvoarelor externe documentare şi narative (bizantine, poloneze, ungureşti, turceşti şi altele) precum şi relatărilor călătorilor străini, care întregesc la rândul lor imaginea societăţii medievale româneşti. După cum se poate constata din cuprinsul lucrării, izvoarele interne şi externe documentare, narative sau epigrafice ilustrează aspecte economice, sociale, politice, culturale şi religioase. În vederea dezvoltării gândirii istorice a studenţilor, autorii culegerii nu au dat explicaţii prea largi pe marginea izvorului, ci numai un succint rezumat, rămânând ca în cadrul seminariilor textele să fie comentate şi bine aprofundate. Se realizează astfel învăţarea prin ,,descoperire“ şi ,,cercetare” ceea ce contribuie la modernizarea învăţământului universitar şi preuniversitar, pe de o parte, şi la înlăturarea caracterului reproductiv pe de altă parte.

10

Pentru a se putea realiza analize comparative în cazul unor momente istorice mai importante s-au prezentat două sau mai multe surse informative. Spre uşurinţa folosirii izvoarelor, materialul selectat a fost grupat în paisprezece capitole, corespunzând unei tematici generale de curs şi seminar. În cadrul fiecărui capitol, izvoarele au fost ordonate pe probleme, în ordine cronologică. Prezenta lucrare se adresează atât specialiştilor din domeniul istoriei, cadre didactice şi studenţi, profesori de gimnaziu şi liceu, cât şi unui public interesat de trecutul nostru istoric. Autorii prezentei culegeri de izvoare nădăjduiesc că aceasta va fi un preţios instrument de lucru care va contribui la îmbunătăţirea şi modernizarea predării şi dezvoltării problemelor esenţiale ale istoriei medievale româneşti.

Αυτοριι

11

ABREVIERI
1. Călători străini.... Călători străini despre ţările române, vol.I, îngrijit de Maria Holban, Edit. ştiinţifică, Bucureşti, 1968; vol.II, îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu Dersca-Bulgaru, Paul Cernovodeanu, 1970, vol.III, 1971. Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone, secolul al XVI-lea, Edit. Academiei R.S. României, Bucureşti, 1979. Cronicari munteni, ed. îngrijită de Mihail Gregorian, studiu introductiv E. Stănescu, I, E.S.P.L.A., Bucureşti, 1961. Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol.I, sec.XV – mijlocul sec. XVII, volum întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet, Edit. Academiei R.P. Română, Bucureşti, 1966. Culegere de texte otomane, fasc.I, Izvoare documentare şi juridice (sec.XV-XX), Univ. Bucureşti, 1974, ediţie îngrijită de M. Maxim. Documente turceşti privind istoria României, vol.I (1455-1774), întocmit de Mustafa A. Mehmet, Edit. Academiei R.S. Române, 1976. Documente privind istoria României, veacul XIII, XIV şi XV, B. Ţara Românească, vol.I (1247-1500), Edit. Academiei R.P. Române, 1953.

2. Ilie Corfus, Documente... 3. Cronicari munteni... 4. Cronici turceşti... 5. Culegere de texte otomane... 6. Documente turceşti... 7. D.I.R., veac. XIII, XIV şi XV, B., Ţara Românească, C. Transilvania, A. Moldova 8. D.R.H....

Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol.I (1384-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu, şi L. Şimanschi, Edit.Acad. R.S. România, Bucureşti, 1975; vol.II (1449-1486), întocmit de Leon Şimanschi, în colaborare cu Georgeta Ignat şi Dumitru Agache... 1976; vol.III (1487-1504), întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, 1980. B. Ţara Românească, vol.I (1247-1500) întocmit de P.P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Edit. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1966; vol.II (1501-1525) îngrijit de Ştefan Ştefănescu şi Olimpia Diaconescu, 1972; vol.III (1526-1535) întocmit în cadrul seminarului de paleografie slavă, condus de D. Mioc, 1975. C. Transilvania, vol.X, (1351-1355) sub redacţia Acad., Şt. Pascu,

12

Edit. Academiei R.S. România, 1977. D. Relaţii între Ţările Române, vol.I (1222-1456) întocmit de Acad. Şt. Pascu, C. Cihodaru, Konrad G. Gundish, Damaschin Mioc, Viorica Pervain, Edit. Academiei R.S. România, 1977. 9. Fontes Historiae DacoRomanae... 10. Lupta pentru unitate… 11. Oraşul medieval... 12. Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie... 13. Şt. Pascu, L. Maior, Culegere... 14. Poporul român… 15. Relaţiile internaţional e... 16. România. Documente... 17. Nestor Vornicescu, Una din primele scrieri… 18. Gr. Ureche Letopiseţul… Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României, vol.III (scriitori bizantini) sec.XI-XIV, publicată de Alex. Elian, N. Şerban Tanaşoca, Edit. Academiei R.S. România, Bucureşti, 1975. Lupta pentru unitate naţională a Ţărilor Române (1590-1630). Documente externe, Bucureşti, 1981. Oraşul medieval. Culegere de texte, alcătuită de Radu Manolescu, Mihail Guboglu, Florentina Căzan, Stelian Brezeanu, Mihai Maxim, Gheorghe Zbuchea, Universitatea Bucureşti, 1976. Crestomaţie pentru studiul istoriei statului şi dreptului R.P. Române, II (Feudalismul) întocmită de Şt. Pascu şi Vladimir Hanga, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1958. Culegere de texte pentru istoria României, I, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977. Poporul român şi lupta de eliberare a popoarelor din Balcani, Bucureşti, 1986 Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu caracter internaţional. Lucrare întocmită de Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Edit. politică, Bucureşti, 1971. România. Documente străine despre români, ediţia a II-a, Bucureşti, 1992. Una din primele scrieri ale literaturii române străvechi. Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion (de la cumpăna secolelor IIIIV), Craiova, 1990. Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită, studiu introductiv. Indice şi glosar întocmit de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1995.

13

CAPITOLUL I

ORIGINEA ROMÂNILOR OGLINDITĂ ÎN IZVOARELE EXTERNE
1199. Fragment din scrisoarea Papei Inocenţiu al III-lea către Ioniţă, regele românilor şi al bulgarilor ,,Inocenţiu episcopul etc. Nobilului bărbat Ioaniţiu etc. Domnul a ţinut seama de smerenia şi credinţa pe care ştii că le-ai arătat până acum bisericii romane şi în tumultul şi primejdiile războiului nu numai că te-a ocrotit foarte mult ci te-a şi dus la mărire în chip uimitor şi cu îndurare. Iar noi, auzind că strămoşii tăi şi-au tras originea din nobila stirpe a oraşului Roma, iar tu ai moştenit de la ei nobleţea sângelui şi simţământul curat de credinţă pe care îl ai faţă de scaunul apostolic, ca pe o lege moştenită, de multă vreme ţi-am propus prin scrisorile şi trimişii (noştri) să te vizităm.”
(România. Documente, p.31.)

1202. Scrisoarea papei Inocenţiu al III-lea către Ioniţă, regele bulgarilor şi al românilor.

“... Astfel, luând aminte la aceasta, de multă vreme am hotărât, prin trimisul şi scrisorile noastre, că trebuie să vizităm nobilitatea ta pentru ca, înţelegând simţământul de credinţă pe care îl ai faţă de biserica romană, maica ta, să trimitem apoi la tine, care spui că eşti coborâtor din nobila stirpe a romanilor, soli de rang înalt care să te păstorească cu vorba şi cu pilda atât pe tine cât şi poporul supus ţie, şi să vă asigure bunăvoinţa milostivenia scaunului apostolic. ... Aşadar, îndemnăm pe nobilitatea ta şi te încurajăm întru Domnul să primeşti cu bunăvoinţă pe legatul nostru, ca pe noi înşine, şi să te străduieşti a-i arăta cinstea cuvenită, primind la rândul tău sfaturile bune şi rânduielile acestuia şi făcând ca el să fie primit şi păstrat de întreaga biserică a bulgarilor şi românilor. Căci îţi este de folos atât pentru slava lumească cât şi pentru mântuirea veşnică să fii roman şi prin strădanie, după cum eşti prin neam, iar poporul ţării tale, care spune că este coborâtor din sângele

14

romanilor, să urmeze învăţăturile bisericii romane, încât să se vadă că şi în slujba lui Dumnezeu urmaţi obiceiurile strămoşilor voştri.”
(România. Documente…, p.31-32.)

Sec. XV. Ioan de Sultanieh, Libellus de Notitis Orbis, despre originea românilor din nordul şi sudul Dunării

,,Dincolo (de Serbia) spre miazănoapte este Vulgaria sau Bulgaria şi a fost o ţară mănoasă, dar acum a fost devastată de turci. Ei au o limbă a lor şi aproape latină, şi după cum se povesteşte se trag din romani, căci atunci când un împărat român a pus stăpânire pe acele ţări – adică pe Macedonia – unele grupuri dintre romani văzând că ţara e mănoasă şi însurându-se acolo au rămas pe loc. De aceea, sunt numiţi vulgari de limba romană vulgară. De aceea ei se fălesc că sunt romani, şi lucru se vădeşte în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii, şi în cele duhovniceşti ei i-ar urma pe latini şi nu pe greci decât că îi au pe greci ca vecini, şi ei trec repede la credinţa noastră, precum am şi văzut. Dincolo de aceştia, lângă Marea cea Mare sau Pontică este Valahia, o ţară mare. Are un domn al său, şi deşi turcul a prins pe mulţi dintre ei şi i-a făcut tributari, totuşi nu a dobândit stăpânirea acestei ţări ca şi a celorlalte. Valahia e numită: cea Mare şi cea Mică. Prin această ţară trece Dunărea, cel mai mare fluviu de pe pământ, ce coboară din Germania (şi trece) prin Ungaria, apoi prin Valahia şi se varsă în Marea cea Mare lângă Licostom, ceea ce înseamnă «Gura Lupului», deoarece când se varsă în mare formează multe insule (şi multe) guri. Ei nu au oraşe mari ci sate multe şi (multe) animale. Pământul (e) mănos, vii sunt puţine, sunt ape mari şi câmpii (întinse). Îndeobşte ei urmează pe greci în credinţa lor, măcar că şi noi avem mai multe lăcaşuri ale ordinului Predicatorilor şi ale Minoriţilor şi avem mulţi germani ce locuiesc în aceste părţi. Domnul lor a fost odinioară convertit la credinţa noastră şi îndeosebi maica sa, doamna Margareta, de către un frate predicator ce era vicar general prin părţile acelea. Această ţară se mărgineşte la răsărit cu Marea cea Mare, la amiază cu Constantinopolul, la apus cu Albania, la miazănoapte cu Rusia sau Lituania.” (România. Documente…,,
p.53.)

1501. Enea Silvio Piccolomini, Cosmographia, prezintă date referitoare la originea poporului român.

,,Regiunea Transilvaniei este aşezată dincolo de Dunăre. A fost locuită odinioară de daci, popoare viteze şi vestite prin multe înfrângeri ale romanilor: în vremea noastră e locuită de trei popoare: saşii, secuii şi românii. Saşii îşi trag originea din Saxonia, bărbaţi puternici şi deprinşi cu lupta. Ei sunt numiţi după cele şapte cetăţi (oraşe) pe care le locuiesc, «Siebenbürgeri» în limba lor maternă. Secuii sunt socotiţi cei mai vechi unguri, primii dintre toţi cei care au 15

venit din Ungaria veche în această provincie. De aceea deşi îşi cultivă pământul cu mâinile lor trăind la ţară şi îşi pasc turmele lor, totuşi ei sunt numiţi nobili şi când se întâlnesc între ei, fiecare îl salută pe celălalt zicându-i «nobile domn...» şi nici nu plătesc dări decât în anul când se încoronează regele Ungariei. iar atunci i se predau regelui atâţia boi câţi capi de familie sunt, şi se spune că numărul lor ar trece de 60 de mii. Şi când li se porunceşte să iasă la război, dacă nu se supun, atunci sunt pedepsiţi cu pedeapsa capitală, iar bunurile lor sunt confiscate. Românii sunt un neam italic după cum vom arăta ceva mai apoi, totuşi vei găsi printre transilvăneni puţini bărbaţi cu experienţă care să nu cunoască limba ungară... etc. ... Ioan de Hunedoara, a cărui reputaţie o întunecă pe a celorlalţi, nu a sporit gloria ungurilor cât a romanilor din mijlocul cărora se născuse. Valahia este o regiune vastă care începând de la [hotarele] Transilvaniei se întinde până la Marea Neagră, este netedă aproape în întregime şi e lipsită de (cursuri de) ape. Spre miazăzi se află fluviul Dunărea, la nord sunt ruşii pe care cei din vremea noastră îi numesc ruteni şi către râul Nistru neamurile nomade ale sciţilor pe care îi numim azi tătari. Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe, şi au pricinuit multe înfrângeri Traciei. În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi a fost acolo după o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe Daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi după o lungă bucată de timp, alternându-se numele, aşa cum se întâmplă a fost numită Valahia, şi în loc de flacci [locuitorii] au fost numiţi valahi. Acest popor până acum are un grai roman, deşi schimbat în mare parte şi abia putând fi înţeles de un om din Italia...”
(România. Documente…, p.59.)

1532. Francesco della Valle, Însemnări despre originea, obiceiurile şi oraşele românilor

,,Târgoviştea este un oraş nu prea mare, aşezat în şes şi înconjurat de ziduri. Castelul din acel (oraş), în care locuieşte domnul ţării, e împrejmuit cu pari de stejar foarte groşi. Locuitorii trăiesc după legea ortodoxă şi se îmbracă în haine lungi, purtând pe cap căciuli asemenea celor croate. Limba lor e puţin deosebită de limba noastră italiană; ei îşi zic în limba lor romani spunând că au venit din vremuri străvechi, de la Roma, pentru a se aşeza în această ţară; şi când vreunul întreabă dacă ştie careva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: ştii româneşte, adică ştii să vorbeşti limba română, din cauză că limba lor s-a stricat. Căci ei sunt oameni barbari şi aspri în obiceiuri. În acest oraş a fost înălţată o biserică a sfântului Francisc (având) câţiva călugări observanţi, care fac slujba bisericească potrivit regulilor bisericii romane. Această ţară e foarte mănoasă, are de toate în afară de vin; în locul căruia oamenii obişnuiesc să bea bere. Pe un deal în 16

faţa oraşului se află o mânăstire sau mai degrabă o abaţie foarte mare, în care locuiesc nişte călugări greci care ne-au făcut o foarte bună primire şi neau povestit toată istoria aşezării locuitorilor din această ţară, după cum urmează. Precum că împăratul Traian, învingând şi cucerind această ţară, a împărţit-o între soldaţii săi şi a prefăcut-o în colonie romană, încât aceştia trăgându-se, după cum se spune, din vechi (colonişti) păstrează numele de romani. Dar în decursul veacurilor au schiminosit aşa de mult numele ca şi obiceiurile şi limba, că abia îi mai poţi înţelege, de aceea îşi zic astăzi români. Aceasta este tot ce am putut afla de la acei călugări. Stăpânul meu s-a oprit aici câteva zile, apoi s-a hotărât să treacă în ţara voievodului Petru, domnul Moldovei sau al Valahiei de sus, după cum vrem să-i spunem. Această ţară este vecină cu tătarii, cu polonii şi cu Ţara Românească, pomenită mai sus. El făcea acest drum pentru a trata cu acest voievod Petru. După ce a mers două zile a fost înştiinţat de garda sa, care călărea totdeauna înainte pentru a asigura drumul, să nu treacă mai departe, pentru că acel Petru i-a pregătit o cursă (pândindu-l) cu 1500 de călăreţi cu gândul să ne taie pe toţi în bucăţi. Aflând acest lucru stăpânul meu, şi încredinţându-se că ştirea era adevărată a hotărât să se întoarcă înapoi, din care cauză am călărit toată noaptea aceea cât şi ziua următoare, întorcându-se la Târgovişte. Domnul acestui oraş care aflase despre acest lucru de la curieri ai stăpânului meu, i-a ieşit în întâmpinare cu mare oaste de călăreţi dar nefiind (acesta) urmărit de duşmani, n-a avut nevoie de ajutorul lui. Deci neizbutind Petru, voievodul Moldovei, să-şi ducă la îndeplinire gândul, după pofta inimii sale cele rele, s-a prefăcut mirat că stăpânul meu s-a întors înapoi cu atâta grabă şi şi-a trimis solii săi după el până la Târgovişte cu multe daruri, spre a-i câştiga bunăvoinţa, arătându-se gata să-i stea în ajutor el însuşi cu (toate) forţele sale armate”.
(Călători străini..., I, p.322-323)

1541. Georg Reicherstorffer, Chorografia Moldovei. Despre aşezarea ţării, originea şi obiceiurile românilor.

,,... Pornind deci, mai întâi de la marginile Poloniei, pentru că din această ţară destul de întinsă se îndreaptă drumul spre Moldova, pământul este şes şi foarte darnic în toate cele trebuitoare (atât) folosirii (zilnice) şi hranei, nefiind deloc stăvilit de dealuri mari şi de munţi, până când se ajunge la hotarele Moldovei trecând prin Rusia, aproape pustie, până la cetatea Liov, vestita capitală a acestei Rusii, care se află la o depărtare de cincizeci de mile de Cracovia. De aici, nu chiar aşa de departe sunt două râuri cam la fel de largi, amândouă, navigabile şi foarte adânci, care încing toată această ţară din toate părţile, formând în cursul lor mari cotituri: adică Nistrul care se numeşte Boristhenes, şi Moldova, de la care şi-a luat această ţară numele dintru început. Acolo lângă locul de trecere al acestui râu al Nistrului se află cetatea numită Hotin iar (trecând) peste acest râu se intră pe pământul Moldovei; urmându-şi cursul (Nistrul) se varsă în Marea Neagră aproape de o cetate foarte puternică, 17

numită Cetatea Albă. În sfârşit, după puţin drum se ajunge la un târg numit Sniatin, care desparte teritoriul Moldovei de acel vecin al Rusiei. Aici se arată la cea dintâi privire graniţele Moldovei. De aci înconjurul întregii ţări a Moldovei se întinde în linie dreaptă pe o lungime de şaizeci şi patru de mile până la munţii Transilvaniei, unde este hotarul din urmă al acestei ţări a Moldovei şi unde se mântuie. De aci prin aceşti munţi şi pe un drum foarte greu, stâncos şi atât de îngust încât abia poate să înapoieze pe el un singur car trecând prin locuri secuieşti se ajunge în două zile, fără multă osteneală la Braşov, în Ţara Bârsei, care cetate a Braşovului este închisă de jur împrejur de [cununa] munţilor alăturaţi, şi bine întărită cu ziduri, şi desparte teritoriul vecin al Moldovei de ţinutul foarte apropiat al Transilvaniei, prin sus-zişii munţi (prin care) se ajunge în Transilvania. Cu acest ţinut este în hotar în partea sa de miazănoapte însăşi Ţara Românească cu alt nume numită Transalpina şi (cu) Bulgaria şi Marea Neagră, între fluviile Dunărea şi Nistru. Iar Ţara Românească este o ţară larg deschisă şi întinsă în lung şi în lat, şi la Dunăre e în hotar cu turcii. Odinioară ea fusese supusă şi tributară regilor Ungariei, acum însă, din nenorocire, a căzut împreună cu Moldova, sub jugul turcesc, spre marea pagubă a creştinătăţii. Şi domnul Moldovei a fost odinioară legat prin jurământ de regii Ungariei. Iar ţara lui, care era ca şi dependentă de regatul Ungariei, căpăta de la regii Ungariei ajutorul trebuitor în desele sale războaie cu duşmanul obştesc, pentru paza şi apărarea sa. Şi această Ţara Românească şi-a tras numele de Transalpina din aceea că este despărţită şi mărginită de Ungaria şi de Transilvania care este partea cea mai însemnată a Ungariei, printr-un lanţ de munţi, şi chiar de cei mai înalţi, acoperiţi de păduri dese şi frumoase. Pe lângă aceasta se mai cheamă şi Valahia, de la Flacci o gintă romană, căci romanii după ce au înfrânt şi nimicit pe geţi, au adus aci colonişti sub conducerea unui oarecare Flaccus, de unde s-a numit mai întâi Flaccia, apoi, prin stricarea cuvântului, Valahia. Această părere este întărită de faptul că vorbirea română mai dăinuieşte încă la acest neam, dar atât de alterată întru toate, încât abia ar mai putea fi înţeleasă de un roman. Aşadar, românii sunt o seminţie italică ce se trage, după cum zic ei, din vechii romani, despre care se spune în istorie că au fost aduşi în Dacia de împăratul Traian; de care, fără îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geţilor, şi astăzi nu mai păstrează nimic din străvechea lor origine şi din dovezile trecutului, în afară de limba părintească foarte primitivă şi alterată. Despre datinile şi obiceiurile moldovenilor. Aşadar, poporul moldovean cu un port aproape întocmit ca al străbunilor săi purcede după datina şi rânduiala (acestora); nu se foloseşte de arme deosebite de ale ungurilor, adică de scuturi şi lănci de luptă, care sunt ceva mai scurte ca cele (ungureşti) şi nu se deosebesc mult de acele săbii şi suliţe ce se întrebuinţează şi acum în luptă. Ei sunt destul de îndemânatici în treburile ostăşeşti şi foarte ageri. 18

Apoi neamul acesta al moldovenilor este aspru şi foarte primitiv, totuşi în treburile ostăşeşti şi războinice, ei sunt deosebit de bine de pregătiţi în felul lor, aşa cum s-a arătat mai sus. Ei recunosc pe Hristos şi pe sfinţii apostoli şi după cum susţin ei au urmat cu multă evlavie şi cinstire încă de la început şi până acum învăţătura sfântului Pavel. În această ţară locuiesc împreună, sub cârmuirea voievodului, diferite secte şi religii şi neamuri ca de pildă, ruteni, poloni, sârbi, armeni, bulgari şi tătari, şi, în sfârşit, mulţi saşi din Transilvania, fără ca din cauza deosebirilor de rituri şi dogme să se certe între ei. Şi orice sectă sau neam îşi urmează ritul şi legea după bunul său plac. În acelaşi chip şi călugării ce mărturisesc acolo credinţa creştină urmează ceremoniile lor religioase şi slujbele lor după datina şi regula mânăstirii sau ordinului lor. .......................................................................................................................... ..... Se pot înşira pe nume câteva locuri mai însemnate, adică cetăţi şi oraşe din Moldova... Acestea sunt: Suceava, Hotin, Neamţ, cetatea Nouă a Romanului, cetatea Iaşi, Vaslui, Soroca şi Orhei apoi Târgul Huşi. Totuşi, Bârlad şi Târgul Roman şi încă alte târguri şi castele pe care nu am vrut să le mai înşirăm în ordine şi să le descriem, pentru a fi mai scurţi. Principele acestei ţări, care se numeşte voievodul Moldovei, ţine pentru strălucirea curţii sale cheltuiala sa zilnică trei mii de călăreţi care stau necontenit sub arme, gata să însoţească oriunde pe voievod cu trupele lor. De altfel voievodul poate, atunci când nevoia unui război ar cere-o, să adune în ţara sa, fără mare greutate şi muncă, făcând chemare obştească, o oaste până la şaizeci de mii de călăreţi şi pedeştri. Moldova creşte minunaţi cai turceşti şi moldoveneşti, precum şi foarte buni cai «asturconi» cât şi alte soiuri, în mare număr. Dar, din ordinul voievodului doar arareori se îngăduie scoaterea slobodă a acestora din ţară şi numai pentru solii şi trimişii oficiali străini...” (România. Documente..., p.6163.)

Anton Verancsics. Descrierea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, despre aşezarea românilor, originea, limba şi importanţa strategică a teritoriilor locuite de ei. ..................................................................................................................................... ...... ,,Scriu mulţi autori şi aproape toţi cei moderni susţin ca lucru sigur că

valahii sunt numiţi după un oarecare bărbat roman Flaccus sub conducerea căruia a fost adusă în aceste regiuni o colonie romană ca să-i supună pe daci, şi că deci (ei) ar fi numiţi oarecum flacci. Căci ei spun că mai apoi, după trecerea a multă vreme şi prin (tot felul de) legături cu neamuri şi limbi felurite, s-a ajuns că din stricarea numelui de flacci să se formeze cel al valahilor, cum ar fi al flacilor. ... Întrucât îl priveşte pe Flaccus, nu văd nicăieri că sub conducerea sau auspiciile acestui Flaccus s-ar fi adăugat fie geţii fie dacii sau orice altă 19

naţiune a acestor locuri la Imperiul roman. Sunt pomeniţi aici Lucullus, Flaminius... August şi în sfârşit Traian, dar nici un Flaccus. Iar de câte isprăvi au făcut toţi aceştia în aceste regiuni sunt pline toate istoriile, şi ne-am putea mira de ce din numele nici unuia din aceştia nu s-a format numele valahilor. Apoi dacă acest popor trebuia să-şi dobândească acest nume de la vreun învingător ar fi trebuit cu cea mai mare dreptate şi îndreptăţire să-l dobândească de la Traian... (Aurelian a pierdut Dacia) ... Galienus a transportat locuitorii în Moesia romană şi a făcut două Dacii şi le-a numit Dacia Ripensis şi Dacia Mediterranea, şi acestea se învecinau cu Bosnia. Aceşti daci se întind (şi) în ziua de azi foarte departe prin tot Iliricul din Macedonia şi Panonia de jos la Istru şi la ţărmul dalmatic şi locuiesc mai ales prin păduri şi munţi şi se numesc vlahi sau vlasi, cu un nume al cărui tâlc îl vom arăta mai departe. Şi dintre aceştia sunt acei aşa-zişi matrolozi (cu un) nume care s-a răsplătit la turci, numiţi (astfel) de la şiretenia hoţească şi iuţeala lor, nume care fără discuţie a crescut în Europa mulţumită tâlhăriilor lor şi s-a lăţit în toată împărăţia turcilor. Chiar de aceea toţi cei care au intrat în rândurile lor sunt dăruiţi printr-un hrisov împărătesc cu scutirea tuturor dărilor... .... Însă pentru ca să se lămurească această îndoială prin argumente mai sigure, şi să se arate hotărât că valahii îşi trag originea de la romani, voi aduce două argumente, iar judecata va fi a cititorilor, şi anume a acelora care cunosc mai multe limbi. Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneşte? sau (când întreabă) dacă este valah, îl întreabă: dacă este român. Totuşi ei mai rostesc şi multe pe ungureşte şi pe limba slavă, de aceasta din cauza diverselor schimbări ale ţării lor, şi a vecinătăţii pe care o au aici cu rutenii şi polonii şi colo cu bulgarii, rascianii şi sirmienii. Aci totuşi s-a mai adăugat şi altceva. Căci la toate popoarele ce se folosesc de limba slavă, ca la dalmaţi, croaţi, sloveni, bosniaci, rasciani, bulgari, stireni, carinthieni, ruteni şi chiar la poloni şi boemi, italieni din Dalmaţia sunt numiţi vlahi sau vlasi, şi despre ei se crede că sunt cu mult cei mai vechi şi decât romanii şi decât ungurii. Căci atunci când au venit hunii din Scoţia citim cronicile ungurilor că în Panonia locuiau diferite neamuri atrase de rodnicia pământului, şi mai ales de longobarzi şi italieni, sub un oarecare tetrah Matrinus, bărbat războinic şi guvernator al romanilor, care ţinea de asemenea sub autoritatea romanilor amândouă Moesiile, Ahaia, Tracia, Macedonia. Deci după ce au fost italienii alungaţi din Panonia şi aşa cum mărturisesc aceste cronici, după ce li s-a îngăduit din partea hunilor să treacă nestingheriţi Marea Adriatică mergând în Apulia, iar valahii, care erau păstorii lor rămânând acolo din propriul lor imbold, când ungurii au urmat în stăpânire ei au adoptat de la iliri numele de vlazi sau vlahi cu care îi găsiseră pe aceştia numiţi şi i-au numit vlahi. Apoi după aceea schimbându-se cu fiecare zi şi lăsându-se de sălbăticia scitică, şi 20

păstrând folosirea literelor romane, au numit după o terminaţie şi un cuvânt mai blând valahi pe cei pe care îi numiseră (mai înainte), vlahi”.
(România. Documente..., p.67-68.)

21

CAPITOLUL II

CONTINUITATEA DACO-ROMANĂ ÎN SECOLELE IV-VIII LA NORDUL DUNĂRII. RĂSPÂNDIREA CREŞTINISMULUI
Sec. IV d.H. Donariul creştin de la Biertan*, judeţul Sibiu

,,Eu, Zenovius, am îndeplinit juruinţa” ,,Christos”.
(Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Editura Acad. R.S.R, Bucureşti, 1976, p. 387-389. Sec. IV d.H. Fragmente din Pătimirea Sfinţilor Epictet şi Astion

,, (...) Iar către apusul soarelui, venind Vigilantius cu toată casa sa şi cu alţi creştini, a ridicat pe ascuns trupurile sfinţilor martiri; stropindu-le cu mirodenii foarte scumpe şi cu smirnă, le-a îngropat într-un loc deosebit şi de cinste, cu cântări de psalmi şi cu mare evlavie. În acel loc se petrec până în ziua de azi multe semne şi minuni, spre lauda numelui lui Hristos (...). A treia zi în zori, după înmormântarea sfinţilor martiri, când Vigilantius s-a dus să se roage la mormântul lor deodată i-a apărut înainte fericitul Astion şi i-a spus: «Părinţii mei au să vie astăzi din patria noastră, să mă caute. Te rog, prea iubite frate, coboară repede în port, primeşte-i, i-ai la tine acasă şi mângâie-i în tot felul fiindcă din pricina mea sunt stăpâniţi de o mare tristeţe; iar mai târziu să le vorbeşti despre credinţa în Mântuitorul nostru şi despre alte lucruri mari»... ... Atunci Vigilantius luându-i, i-a dus în chilia Sfinţilor Martiri (in cellam Sanctorum Martyrum) şi, arătându-le Crucea Domnului (et ostendesi lis dominicam Crucem) şi sfânta Evanghelie a lui Hristos (et sanctorum Evangelium Christi) a zis către ei: «Acestea sunt cele ce mi le-a lăsat fiul nostru Astion. Dacă veţi îndeplini taina acestei puteri dumnezeieşti şi veţi face cele scrise în această carte, în mod sigur îl veţi vedea şi veţi fi cu el pe veci în acea împărăţie»... Astfel, după ce timp de o săptămână au discutat între ei, unul vorbind despre minunile lui Hristos, iar ceilalţi doi ascultându-l cu plăcere, când a sosit ziua de duminică, ambii părinţi se găseau credincioşi în Hristos. Vigilantius i-a luat şi i-a dus la un sfinţit preot, pe nume Bononus, care, ferindu-se de cruzimea persecuţiilor, îşi ducea viaţa ascuns într-un loc retras. Acesta, rugându-se mult pentru ei, în acelaşi ceas i-a făcut catehumeni, catehizându-i (...). După ce am petrecut patruzeci de zile de şedere a lor în acel 22

ţinut şi Evangelicus, episcopul lui Hristos a venit în cetatea almiridenşilor, Vigilantius, luându-i împreună cu sfinţitul preot Bononus, i-a condus la Evangelicus. Expunându-i acestuia în ordine toate câte se petrecuseră, l-au rugat să-i sfinţească în rândul credincioşilor lui Hristos. Iar el, foarte bucuros întru Domnul, luându-i şi rugându-se mult pentru ei i-a botezat. Şi tresăltând de bucurie cu ei timp de opt zile după aceea s-a dus în altă cetate care era în apropiere”.
(Nestor Vornicescu, Una din primele scrieri, p.95-96, 99, 105, 108)

374. d.H. Actul martiric al Sfântului Sava Gotul ..................................................................................................................................... .....

,,Biserica lui Dumnezeu care sălăsuieşte în ţara goţilor către biserica lui Dumnezeu din Capadocia şi către toate parohiile bisericii catolice din acel loc... Acesta (Sava) fiind got de neam şi petrecându-şi viaţa în ţara goţilor în mijlocul unei populaţii sucite şi curioase, se arăta ca o stea în lume, imitând pe sfinţi..... Căci nu odată, ci adesea, înainte de a se săvârşi, a dat dovadă de fapte evlavioase întru credinţă. Întâi când mai marii din ţara goţilor au început să se agite împotriva creştinilor, silindu-i să mănânce carne de victime, unii dintre băştinaşii din satul în care şedea Sava au fost de părere ca pe creştinii de la ei să-i facă să mănânce carne neprovenită de la victime în loc de carne de victime la apariţia persecutorilor, pentru a-i păstra neprihăniţi şi pe ei şi pe ai lor şi a înşela pe prigonitori. Aflînd aceasta, fericitul Sava nu numai că n-a mâncat din aceste mâncăruri, dar venind în mijloc, a protestat înaintea tuturor, spunând: «Dacă cineva mănâncă din acele cărnuri, nu poate fi creştin». Şi i-a împiedicat pe toţi să cadă în plasa diavolului. Pentru acest lucru cei care uneltiseră această înşelăciune l-au izgonit din sat, apoi după câtva timp, i-au îngăduit să vină înapoi. Punându-le la cale iarăşi o încercare, ca de obicei, de către goţi, unii dintre băştinaşii din acel sat, aducând jertfe zeilor erau gata să jure înaintea prigonitorului că nu este nimeni creştin în satul lor. Sava însă, arătându-se iarăşi sincer şi venind în mijlocul adunării, zise: «Pentru mine să nu jure nimeni, căci sunt creştin». Când s-a înfăţişat prigoniturul, sătenii i-au ascuns pe ai lor şi au jurat că în sat nu există creştini, în afară de unul singur. Aflînd conducătorul de această îndrăzneală a poruncit să se înfăţişeze Sava. După ce a venit, a întrebat pe cei de faţă dacă au ceva în sprijinul său. Ei au răspuns că n-au nimic, iar nelegiuitul n-a ţinut seama şi a zis: «Un asemenea om nu poate fi nici ajutat şi nici vătămat». Şi zicând astfel a poruncit să-l scoată afară. După aceea se iscă în ţara goţilor o persecuţie mare din partea păcătoşilor împotriva bisericii lui Dumnezeu, când s-a apropiat ziua sfântă a Paştilor şi a vrut să se ducă în altă cetate, la preotul Guticas, spre a petrece sărbătoarea împreună cu dînsul. În vreme ce mergea pe drum a văzut un bărbat 23

de o mărime extraordinară şi strălucit la înfăţişare, care i-a zis: «Întoarce-te şi du-te la preotul Sansalas». Sava a răspuns spunând: «Sansalas a dispărut». Căci Sansalas fugise din pricina persecuţiei şi trăia în ţara romanilor, dar atunci se întorsese pe faţă în patrie pentru sfânta sărbătoare a Paştelui. Dar Sava nu ştia de întoarcerea sa şi de aceea răspunsese în felul acesta celui care i se arătase şi se împotrivise să meargă la preotul Guticas. Deoarece nu voia să asculte de poruncă, deodată, fiind vreme frumoasă în ceasul acela, a văzut o mulţime imensă de zăpadă pe faţa pământului, încât îi împiedica drumul şi nu putea trece mai departe. Atunci a înţeles că este voinţa lui Dumnezeu care îl împiedică să meargă mai departe şi în schimb îi porunceşte să se îndrepte spre preotul Sansalas. Şi binecuvântând pe Dumnezeu s-a întors din drum. Când l-a văzut pe Sansalas s-a bucurat şi i-a vestit lui şi la mulţi alţii ceea ce văzuse pe drum. Ei au petrecut împreună ziua Paştilor. În a treia noapte după sărbătoare iată că din ceata nelegiuiţilor apăru în satul acela Atarid, fiul craiului Rodesteos, împreună cu un pâlc de tâlhari nelegiuiţi şi găsindu-l pe preot dormind în casă, a pus să-l lege. În acelaşi timp l-au luat şi pe Sava dezbrăcat din aşternut şi l-au aruncat în lanţuri. Pe preot l-au aşezat într-o căruţă, iar pe Sava l-au dus gol cum se întâmplase. Şi-i târâră prin zăpada care fulguia, urmărindu-i şi lovindu-i cu vergi şi bastoane, arătând cruzime şi neîndurare faţă de slujitorii lui Dumnezeu... Şi nu mult după aceea veniră cei trimişi de Atarid, aducând mâncăruri de la sacrificiile pentru idoli şi ziseră către preot şi Sava: «Atarid ne-a poruncit să vă aducem acestea, ca să mâncaţi şi să scăpaţi de moarte sufletele voastre». Preotul răspunse zicând: «Noi nu mâncăm aşa ceva, deoarece nu ne este îngăduit. Spuneţi lui Atarid să dea poruncă să fim răstigniţi pe cruce sau ucişi în alt chip, cum va vrea el». Sava zise: «Cine a trimis toate acestea?». Ei răspunseră: «Stăpânul nostru Atarid». Sava zise: «Există un singur stăpân, Dumnezeu din ceruri. Atarid este un om nelegiuit şi pângărit...». Atunci Atarid, aflând acestea porunci să fie omorât. Aşadar slujitorii nelegiuirii, lăsând pe preotul Sansalas legat luară pe Sava şi-l duseră la râul ce se cheamă Museu să-l înece... Când fu adus pe malul râului, cei care-l aveau în pază ziseră unii către alţii: «Hai să slobozim pe acest nevinovat, căci de unde va cunoaşte aceasta Atarid?”. Dar fericitul Sava le spuse: «De ce vorbiţi în zadar şi nu faceţi ce vi s-a poruncit?»... Atunci îl coborâră spre apă....; aruncându-l şi punându-i un lemn pe gât, îl împinseră în adânc. Şi săvârşindu-se astfel din cauza lemnului şi a apei, păstră neprihănit simbolul mântuirii, la vârsta de treizeci şi opt de ani. Săvârşitu-s-a în sâmbăta a cincea după Paşti, adică în ajunul ideilor lui aprilie, sub împăraţii Valentinian şi Valens şi pe vremea consulatului lui Modestus şi Arintheus. Apoi târându-l din apă, ucigaşii îl aruncară neîngropat şi se depărtară. Dar nici câine, nici vreo fiară nu s-au atins deloc de el, ci rămăşiţele au fost adunate şi îngropate de mâinile fraţilor. Unius Soranus prea strălucitul conducător al Sciţiei, cinstitor al Domnului, trimise oameni vrednici de 24

încredere şi îl transportă din ţinutul barbar în ţara romanilor. Şi dând ţării lui dar de preţ şi rod slăvit al credinţei, îl trimise în Capadocia....”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.711-715)

Sec. IV d.H. Sfântul Vasile cel Mare. Epistole*. Prigoana suferită de creştini la nordul Dunării

a) ,,Cât de mult a copleşit de bucurie inimile noastre această scrisoare a cuvioşiei Tale, nu o pot spune prea uşor, întrucât cuvântul nu-i în stare s-o exprime cu tăria cu care ar trebui, dar ţi-o poţi imagina după frumuseţea lucrurilor despre care ai scris. Câte nu ne-a spus scrisoarea?... Oare nu se cuprindea în ea o minunată descriere despre martiri, atunci când a expus atât de viu felul pătimirii lor, încât lucrurile păreau că s-ar petrece înaintea ochilor noştri? ... Cu cât erau mai apăsaţi creştinii, cu atât mai mult creştea şi numărul lor şi sângele martirilor hrănea din belşug pe atleţii tot mai numeroşi ai dreptei credinţe, pentru că cei care urmau pilda înaintaşilor intrau în luptă întăriţi de pilda celor dintâi... Cu toate acestea inimile noastre au revenit la fericirea de altădată, din clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de frumuseţea dragostei, ba chiar ne-a sosit şi martirul însuşi din ţinuturile barbarilor care locuiesc la nordul Dunării, vestind el însuşi cât de curată este credinţa care domneşte acolo. Cine ar putea să descrie bucuria pe care au încercat-o la această veste sufletele noastre? Ce putere ne-am putea închipui că are cuvântul care ar fi în stare să exprime simţămintele tainice ale inimilor noastre? De bună seamă, când am văzut pe acest luptător (Sava Gotul), am fericit pe cel care l-a pregătit pentru luptă. El va dobândi în faţa Dreptului Judecător cununa dreptăţii pentru că a întărit un număr mare de creştini în lupta pentru dreapta credinţă”. b) ,,... Ca o mlădiţă nobilă, care a ieşit dintr-o rădăcină aleasă, ai umplut pământul de dincolo de graniţele ţării noastre cu roade duhovniceşti. ... Şi câte nu ne-ai dăruit şi acum? Patria care te-a născut. Tu ai cinstit-o cu un martir care a luptat recent în ţara barbară vecină, trimiţând ca un agricultor recunoscător pârgă din roada celor care dăruiseră seminţele. Unui atlet al lui Hristos într-adevăr i se cade să-i aducem daruri. E vorba de un martor al adevărului, care de curând a fost împodobit cu cununa dreptăţii, pe care l-am şi primit cu bucurie şi am dat slavă lui Dumnezeu Cel Care a împlinit răspândirea Evangheliei lui Hristos la toate manurile...”
(Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, partea a III-a, vol.XII, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p.355-358.)

Sec. IV. Inscripţie funerară descoperită laTomis. Despre concepţia funerară a daco-romanilor
*

Este vorba de Epistolele cu nr.164 şi 165.

25

,,Nimic nu stă în puterea oamenilor, totul se desfăşoară după voia Destinului şi eu m-am grăbit să-mi cresc un copil şi să-mi înfiez nădejdi, dar voinţei mele i-a luat-o înainte hotărârea Destinului prin acest mormânt. – Potrivit hotărârii Destinului dragii mei, şi eu în lumea asta mi-am plătit obolul mai înainte de a fi tânăr şi a intra în rândul bărbaţilor. Am murit fiind copil mic, de şase ani, şi mă numeam Lillas. – Eu tatăl Bassianus i-am ridicat acestuia mormânt, după rânduiala firii şi împreună cu soţia mea Ianuaria, mult înlăcrimata, plângem naşterea fără durere a copilului. – Rămâi cu bine, drumeţule şi fii sănătos în schimb pentru alţii”.
(Em. Popescu, Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, p. 52-53) Sec. IV d.H. Martiriul Sfântului Dasius

“Pe când împărţeau nelegiuiţii pângăritori ai celor sfinte, Maximian * şi Diocleţian**, era în timpurile acelea printre legiunile soldaţilor, acest obicei ca să se celebreze în fiecare an sărbătoarea cea însemnată a lui Cronos. Şi ei socoteau faptul acesta de a sărbători ziua lui, mai însemnată decât celelalte zile, ca un dar plăcut şi ales al lui Cronos. Aşadar, în ziua lui, fiecare săvârşea nelegiuirea dorită; iar cel pe care cădeau sorţii, îmbrăcând o haină împărătească, după asemănarea lui Cronos însuşi, mergând în frunte, în public, în faţa întregului popor, cu o măreţie neruşinată şi îndrăzneaţă escortat de o mulţime de soldaţi, având îngăduită voia pentru treizeci de zile, îşi împlinea poftele cele nelegiuite şi ruşinoase şi se dădea la plăceri diavoleşti. Iar după împlinirea celor treizeci de zile, sărbătoarea lui Cronos lua sfârşit şi odată cu ea şi această dorită sărbătoare a lor. Atunci, însuşi cel ce purtase înfăţişarea împărătească, săvârşind, după obicei, jocurile cele neruşinate şi necurate, se aducea îndată pe sine jertfă nelegiuiţilor şi spurcaţilor idoli, fiind ucis în săbii. Când, însă, alegerea a căzut şi pe fericitul Dasius, ca şi el să săvârşească această nelegiuire şi rânduiala sărbătorii, acesta a răsărit, cum s-a spus, ca un crin între spini. I s-a poruncit şi era silit spre a săvârşi (cele rânduite) în ziua cea însemnată a sărbătorii lui Cronos. Această necurată tradiţie, care a ajuns până în zilele noastre, din nefericire, se mai păstrează încă, fiindcă, nici sfârşindu-se lumea, nu ia sfârşit obiceiul cel urât, ci mai rău se întăreşte. Căci în ziua calendelor lui ianuarie, oamenii uşuratici, urmând obiceiul păgânilor, deşi se numesc creştini, merg cu pompă măreaţă, schimbându-şi
* **

Maximian Galeriu (292-311) Diocleţian (284-305)

26

firea lor şi se îmbracă în chipul şi înfăţişarea diavolului. Îmbrăcaţi în piei de capră, schimbându-şi înfăţişarea, ei leapădă chipul cel bun în care s-au renăscut (prin Taina Botezului) şi reiau chipul cel rău în care s-au născut. Astfel, ei care au mărturisit la Botez că se leapădă de diavolul şi de amăgirile lui, se întorc iarăşi la el prin faptele cele rele şi ruşinoase. Cunoscând fericitul Dasius că aceasta este o tradiţie deşartă, a călcat în picioare lumea cu înşelăciunile ei, a dispreţuit pe diavolul cu amăgirile lui şi a luat jugul lui Hristos Cel răstignit, împotriva neruşinării diavolului. Căci, înţelept fiind aprins de râvnă sfântă, cugeta acestea în mintea lui: «De mă voi îngriji în aceste treizeci de zile ale acestui deşert şi neruşinat obicei, de cinstirea demonilor, pe care credinţa creştinilor o dispreţuieşte şi o opreşte, mă dau pe mine însumi pieirii veşnice. Dar nu numai aceasta, ci mă lipsesc în chip nenorocit şi de această viaţă trecătoare. Căci ce-mi va folosi mie, dacă, după cele treizeci de zile, sfârşinduse urâtele şi necuratele jocuri ale lui Cronos, voi fi dat sabiei? Împlinind cu curaj porunca (împăraţilor), mă dau pe mine sabiei, pentru cinstirea necuraţilor demoni, iar după trecerea din viaţă, voi fi aruncat în focul cel veşnic. Este mai bine pentru mine să sufăr puţinele chinuri şi munci, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, iar după moarte să moştenesc viaţa cea veşnică, împreună cu toţi Sfinţii». S-a hotărât, deci, în ziua aceea, ca fericitul Dasius să fie adus de toţi spre a săvârşi măreaţa sărbătoare a lui Cronos. Iar fericitul Dasius a răspuns soldaţilor care-l sileau: «Fiindcă mă siliţi la această întinăciune, este mai bine pentru mine să fiu jertfă de bună voie Domnului Hristos, decât să mă jertfesc idolului vostru». Auzind acestea, slujitorii fărădelegii l-au închis îndată într-o temniţă întunecoasă, iar a doua zi, scoţându-l din închisoare, l-au dus, trăgându-l, la pretoriul legatului Bassus. Iar după ce Sfântul martir Dasius a fost adus de grupa (soldaţilor) la scaunul de judecată al legatului Bassus, privind la el, Bassus a zis: «De ce stare eşti şi cum te numeşti?». Fericitul Dasius a răspuns cu îndrăzneală şi în voie: – «Sunt, după stare, ostaş, iar despre numele meu îţi voi spune: numele meu cel ales e cel de creştin, iar după numele pus de părinţi, mă numesc Dasius». Legatul Bassus a zis: «Roagă-te chipurilor stăpânilor noştri împăraţi, care ne asigură pacea, ne dau leafa şi îngrijesc în fiecare zi de tot binele nostru». – «Eu chiar ţi-am spus şi-ţi spun că sunt creştin şi nu slujesc împăratului pământesc, ci Împăratului celui ceresc şi primesc darul Lui, trăiesc din harul Lui şi mă îmbogăţesc din negrăita Lui iubire de oameni». Legatul Bassus a zis: – «Roagă-te, Dasie, la sfintele chipuri ale împăraţilor noştri, pe care chiar şi neamurile barbare le adoră şi slujesc lor». Fericitul martir Dasius a răspuns: 27

– «Eu mărturisesc că sunt creştin, precum am mărturisit adeseori, şi nu mă supun nimănui altuia, decât Unuia, curatului şi veşnicului Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Cel în trei nume şi feţe, dar de o singură fiinţă. Iată, pentru a treia oară mărturisesc cu glasul credinţa în Sfânta Treime, pentru că, întărit fiind printr-Însa, biruiesc şi nimicesc îndată nebunia diavolului». Legatul Bassus a zis: – «Nu ştii, Dasie, că orice om se supune poruncii împărăteşti şi sfintelor legi? Fiindcă, te cruţ, răspunde-mi fără grijă şi fără teamă». Iar fericitul şi smeritul atlet al lui Hristos, Dasius, i-a răspuns zicând: – «Fă ceea ce ţi s-a poruncit de către necredincioşii şi necuraţii împăraţi. Căci eu păstrez credinţa mea pe care am făgăduit Dumnezeului meu, odată pentru totdeauna, s-o păstrez şi o păstrez, şi cred cu putere şi tărie să rămân în această mărturisire a mea. Iar ameninţările tale nu pot să mă schimbe de la această alegere». Legatul Bassus a zis: – «Iată, ai un timp de două ore, de voieşti să te răzgândeşti cu mintea ta, ca să poţi trăi cu noi în mărire». Iar fericitul Dasius a zis: – «Ce nevoie este de un răgaz de două ore? Ţi-am arătat voinţa şi alegerea mea, spunând: «Fă ceea ce voieşti, căci sunt creştin. Căci iată, dispreţuiesc şi pe împăraţi şi mărirea lor, şi o privesc cu scârbă ca, după despărţirea de această viaţă, să pot trăi viaţa de dincolo». Atunci legatul Bassus, după ce l-a supus la multe chinuri, a dat hotărârea să i se taie capul. Iar pe când acesta mergea spre slăvita lui mucenicie, un oarecare mergea înaintea lui cu nelegiuitul vas de tămâiere. Şi fiindcă îl sileau să aducă jertfă spurcaţilor demoni, atunci, fericitul Dasius, luând cu mâinile sale vasele de tămâiere a împrăştiat tămâia lor şi a răsturnat idolii cei nelegiuiţi şi necuraţi ai păgânilor, aruncându-i la pământ, şi şi-a într-armat fruntea cu semnul Sfintei cruci a lui Hristos, cu a Cărui putere sa luptat cu tărie împotriva tiranului. S-a săvârşit, deci, Sfântul martir prin tăierea capului, la 20 ale lunii noiembrie, în ziua de vineri, la ora a patra, fiind ziua a 24-a a lunii (cereşti). A fost lovit cu sabia de ostaşul (călăul) Anicet Ioan, şi s-a săvârşit în pace mucenicia lui. A pătimit, deci, Sfântul martir Dasius în oraşul Durostor, pe când împărăţeau Maximian (Galeriu) şi Diocleţian, fiind judecat de legatul Bassus, iar în cer împărţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia (se cuvine) slava, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi în vecii vecilor. Amin“.
(Viaţa Sfântului Dasius, în volumul Actele Martirice, Bucureşti, 1997, p.246-250)

Sec. IV d.H. Ammianus Marcellinus. Despre războaiele romanilor cu goţii şi hunii

28

.......................................................................................................................... ..... ,,Şi aceste locuri au fost stăpânite în timpurile vechi de către barbari, deosebiţi între ei prin obiceiuri şi limbă. Dintre aceştia, printre alţii, cei mai sălbatici, se crede că au fost odrysii, atât de obişnuiţi să verse sânge de om, încât atunci când nu aveau prilejul să aibă în faţa lor duşmani, în timpul ospeţelor, după îndestulare cu mâncare şi băutură, îşi împlântau fierul armelor în trupurile semenilor lor ca în nişte străini. Dar după ce statul roman s-a mărit, pe vremea când era în floare puterea consulară, neamurile acestea, mai înainte totdeauna nesupuse şi rătăcind din loc în loc fără rânduială şi legi, au fost respinse după multă stăruinţă de către Marcus Didius, apoi închise între graniţele lor proprii de către Drusus, iar mai în urmă înfrânte şi răpuse în luptă de către Minucius lângă râul Hebru, care curge din munţii cei înalţi ai osrysilor; după aceştia cei rămaşi au fost nimiciţi într-o încăierare sângeroasă de către proconsulul Appius Claudius, iar oraşele aşezate în Bospor şi Propontida au fost cucerite de flotele romane. După aceştia a venit generalul Lucullus, care s-a războit cel dintâi cu neamul neînduplecat al bessilor şi a răpus în aceeaşi luptă şi pe haemimontani, care i s-au împotrivit cu înverşunare. Sub ameninţarea lui, toate provinciile tracice au trecut în stăpânirea strămoşilor noştri şi în chipul acesta, după mai multe încăierări cu sfârşit îndoielnic, au fost adăugate statului roman şase provincii. Între ele, cea din capăt, învecinată cu illyrii, poartă numele special de Tracia şi are drept podoabe cetăţi măreţe ca Filippopolis, vechea Eumolpias şi Beroea. După aceasta Haemimontul are Adrianopolis, care se numea altădată Uscudama, şi Anchailos, cetăţi mari. Apoi Moesia, unde se află Marcianopolis, poreclit astfel după numele surorii împăratului Traian, apoi Durostorus, Nicopolis şi Odessus, iar în dreptul lor este Scythia, în care oraşele mai de seamă sunt, între altele, Dionysopolis, Tomis şi Calatis. .......................................................................................................................... ..... După înfrângerea lui Procopius în Frigia.... a fost trimis la goţi Victor comandant de cavalerie spre a cunoaşte.... din ce motive acesta .... dăduse sprijin de arme omului care iscase război împotriva unor împăraţi legitimi. Pentru a-şi dezvinovăţi fapta printr-o apărare temeinică, aceştia îi înfăţişară o scrisoare a lui Procopius însuşi, care arată că şi-a însuşit o stăpânire ce i se cuvenea de drept ca unei rude apropiate a dinastiei lui Constantin şi ziceau că a fost o greşală care se cuvine să fie trecută cu vederea. Având ştire despre aceasta din raportul lui Victor, Valens a dat puţină crezare cuvintelor lor deşarte şi a pornit cu armele împotriva goţilor, care ştiau dinainte ce trebuia să se întâmple, şi la începutul primăverii, după ce şi-a strâns la un loc armata şi şi-a măsurat loc de tabără lângă fortăreaţa numită Dafne, el a făcut un pod de vase şi a trecut fluviul Istru, fără să întâlnească nici o împotrivire. Era plin de încredere în sine, deoarece în drumurile sale încoace şi încolo nu găsea pe cineva care să-l poată înfrânge sau înspăimânta, căci toţi localnicii, cuprinşi de 29

groază la apropierea unor armate cu înfăţişare arătoasă, se retrăseseră în munţii cei înalţi ai Serilor, cu neputinţă de străbătut pentru cine nu-i cunoştea bine. Dar după ce a trecut toată vara, pentru a nu se întoarce fără nici o ispravă, trimiţând pe Arintheus, comandant de pedestrime, împreună cu câteva cete prădalnice, a răpit o parte din familiile şi sclavii celor care rătăceau pe întinsul câmpiilor şi puteau fi prinşi înainte de a ajunge în văgăunile întortochiate ale munţilor. Şi mulţumit cu atât cât i-a dat întâmplarea, s-a întors apoi nevătămat împreună cu ai săi, fără să pricinuiască cuiva rană grea, dar şi fără să primească. În anul următor, încercând să intre iarăşi cu aceeaşi grabă în ţinuturile duşmanului, a fost împiedicat de umflarea apelor Dunării şi a rămas pe loc în apropiere de Satul carpilor, dând poruncă să i se măsoare până spre toamnă o tabără de vară. De acolo, neputând face nimic din pricina mărimii apelor, s-a dus în tabăra de iarnă de la Marcianopolis. Cu aceeaşi încăpăţânare a pornit şi în anul al treilea, legând pod de vase lângă Noviodunum spre a trece râul, apoi, năvălind în ţinuturile barbarilor şi mişcându-se în marşuri neîntrerupte până departe, s-a năpustit asupra tribului războinic al greuthungilor. După câteva încăierări uşoare, deoarece Atharicus, pe atunci un şef foarte puternic, avusese îndrăzneala să-i stea în cale cu o mână de oameni socotiţi de el că sunt mai mulţi decât trebuie şi de teama pieirii i-a pus pe fugă; apoi el însuşi, împreună cu toţi ai săi, s-a întors la Marcianopolis pentru a-şi petrece iarna, care faţă de ţinuturile acelea este acolo destul de domoală. ................................................................................................................ ……….. Pe lângă neplăcuta lor (a hunilor n.ns) înfăţişare omenească, mai sunt şi grozavi de înapoiaţi, aşa încât nici nu simt nevoia focului sau a mâncării gătite, ci se hrănesc cu rădăcini de ierburi sălbatice şi cu carne de animale de tot soiul, pe jumătate crude, pe care o încălzesc puţin, aşezând-o între picioarele lor şi spinarea cailor. Nu sălăşluiesc nici odată în case, şi se feresc de ele ca de nişte morminte oprite folosinţei obşteşti. Nu-i cu putinţă să găseşti la ei nici măcar o colibă ţuguiată de trestie, ci în rătăcirile lor prin munţi şi păduri se obişnuiesc din leagăn să îndure frigul, foamea şi setea. Când se duc la străini, nu intră în case decât siliţi de o nevoie mare, căci nu se cred la adăpost sub acoperişuri. .......................................................................................................................... ..... La dânşii nimeni nu ară şi nici nu pune vreodată mâna pe plug; căci toţi umblă de colo până colo fără sălaşuri statornice, fără cămin şi fără lege, fără un trai regulat, totdeauna ca nişte fugari, împreună cu căruţele în care locuiesc. .......................................................................................................................... ..... Căci hunii cum sunt ei iscusiţi în presupuneri, având bănuiala că grosul oştirii se află ceva mai departe, s-au strecurat pe lângă cei din faţa ochilor lor şi adunându-se în linişte, deoarece nu li se împotrivea nimeni, pe când ieşea luna 30

din nori, au trecut râul prin vad, în locul cel mai potrivit, de teamă ca vreo iscoadă trimisă înainte să nu-i înfricoşeze pe cei care se aflau în treabă mai încolo, apoi au izbit cu o lovitură năprasnică pe însuşi Atanarich* . Înspăimntându-l de la primul atac, deoarece câţiva dintre ai săi şi-au găsit moartea, l-au silit să se retragă în grabă în prăpăstiile munţilor. Silit de această împrejurare neaşteptată şi fiindu-i teamă de primejdia mai mare care se apropia, el a început să ridice ziduri înalte de la malurile râului Gerasus până la Dunăre, spintecând în două ţinuturile taifalilor** . Săvârşind la timp şi cu grijă această întăritură de pământ, el credea că-şi pune la adăpost liniştea şi viaţa. .......................................................................................................................... ..... Ei (goţii) au fost respinşi, deoarece aşa părea că cer interesele statului, şi nu ştiau ce să facă, iar Athanarich, de teamă să nu i se întâmple la fel, s-a retras şi el amintindu-şi că odinioară, în timpul unor tratative, respinsese propunerile lui Valens sub motivul că ar fi legat prin jurământ să nu calce niciodată pe pământul roman şi cu acest pretext silise pe împărat să semneze pacea în mijlocul fluviului. Aşadar fiindu-i teamă că această duşmănie durează încă, el sa retras împreună cu toţi ai săi într-un loc din Caucaland, greu de pătruns din pricina pădurilor şi munţilor înalţi, după ce a izgonit de acolo pe sarmaţi”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.129-137)

Sec. IV d.H. Auxenţiu din Durostor. Despre viaţa lui Ulfila

"Scrisoare despre credinţa, viaţa şi moartea lui Ulfila
Căci amintiţii episcopi, împreună cu episcopul Ulfila, s-au îndreptat şi înspre răsărit, la curtea împăratului Theodosius, aşa cum arată limpede scrisoarea lui Auxentius, episcopul Durostorului; iar acolo s-au dus la împărat, care le-a făgăduit convocarea unui sinod. Şi era Ulfila un episcop cu o viaţă.... şi o vorbă.... foarte aleasă, drept credincios al lui Hristos, dascăl întru sfinţenie şi propovăduitor al adevărului, ...... Săvârşind acestea şi altele asemenea şi strălucind cu glorie timp de 40 de ani în episcopat, a propovăduit, prin harul apostolic, fără întrerupere, în limba greacă, latină şi gotică, în una şi singura biserică a lui Hristos... .......................................................................................................................... ..... Acolo, şi din cauza răutăţii şi prin uneltirea vrăjmaşului, s-a pornit atunci pe pământul barbar, cu o furie tiranică, o persecuţie a creştinilor din partea necredinciosului şi nelegiuitului jude al goţilor. .......................................................................................................................... .....
* **

Atanarich - conducătorul vizigoţilor. taifali - neam germanic.

31

Şi bântuind acolo cu furie persecuţia, după pătimirea glorioasă a multor slujitori şi slujitoare ale lui Hristos şi după împlinirea a 7 ani de episcopat, pomenitul bărbat, prea sfântul şi fericitul Ulfila, fiind izgonit cu o mare mulţime de credincioşi din ţinutul barbar pe pământul romanilor, a fost primit cu cinste de împăratul Constantius, de fericită pomenire până acum. Şi astfel, după cum Dumnezeu a scăpat, prin Moise, pe poporul său din stăpânirea şi furia faraonului şi a egiptenilor, l-a făcut să treacă marea şi s-a îngrijit să-i slujească lui, tot astfel, prin adesea pomenitul (Ulfila), Dumnezeu a scăpat din pământul barbar pe cei care mărturiseau pe sfântul său fiu, unul născut, l-a făcut să treacă Dunărea şi să-i slujească în munţi, după pilda sfinţilor”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.111-113)

Sec. IV d.H. Eusebiu din Caesarea Istoria Bisericească. Despre viaţa religioasă la Dunărea de Jos

,,... Când sfinţii apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, Parthia, iar lui Andrei Sciţia...”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.11-15)

Sec. IV d.H. Eutropius. Breviarum ab urbe condita. Despre cucerirea romană a Daciei

,,I-a urmat la tron Ulpius Traianus,.... învingând pe Decebal el a supus Dacia şi a transformat în provincie romană ţinuturile de dincolo de Dunăre, pe care le stăpânesc acum taifalii, victofalii şi tervingii*. Această provincie are o circumferinţă de un milion de paşi.” ,,După moartea lui Traian a fost făcut împărat Aelius Hadrianus .... el a rechemat armatele din Asiria.... A încercat să facă acelaşi lucru şi în Dacia, dar l-au oprit de la aceasta prietenii săi, ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani; deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război al lui Decebal.” .......................................................................................................................... ..... ,,Şi Gallienus a fost proclamat caesar de către senat la Roma..... Dacia, pe care Traian o alipise imperiului dincolo de Dunăre, a fost pierdută. Grecia, Macedonia, Pontul, Asia au fost devastate de goţi. Pannonia a fost pustiită de către sarmaţi şi cvazi...... Lui i-a urmat Claudius..... Acesta, într-o bătălie mare, i-a învins pe goţii care devastau Illyria şi Macedonia.....
*

Neamuri germanice.

32

După acesta a luat puterea imperială Aurelian, de loc din Dacia Ripensis* ;... acesta a învins cu multă vitejie pe goţi. Datorită diferitelor sale războaie norocoase, el a restabilit puterea romană în vechile ei hotare.... Deoarece toată Illyria şi Moesia erau devastate, şi nu mai spera să o mai poată păstra, el a golit provincia Dacia, pe care o crease Traian dincolo de Dunăre. Romanii pe care i-a scos de pe ogoarele şi din oraşele Daciei i-a aşezat în partea de mijloc a Moesiei. Şi astfel provincia Dacia este acum în dreapta Dunării, pe când înainte fusese în stânga ei.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.37-39)

Sec. IV d.H. Împăratul Iulian** . Cezarii. Despre geţi

.......................................................................................................................... ..... ,,După aceasta i se dă lui Traian putinţa de a vorbi. Acesta, cu toate că era priceput să cuvânteze, dar lenea îl făcea de obicei să încredinţeze lui Sura grija de a pune în scris pentru el cele mai multe, mai degrabă strigând decât vorbind, începu să arate zeilor trofeele getice şi cele partice. Acuza bătrâneţea că nu i-a îngăduit să sfârşească războiul cu parţii. Atunci Silenus: «Dar, îngâmfatule, zise, ai domnit douăzeci de ani şi Alexandru acesta de aici (a domnit) doisprezece. Pentru ce, aşadar, în loc să învinuieşti moliciunea ta învinuieşti scurtimea vremii?» Mâniat de zeflemisire (căci nu era străin de retorică, dar faptul că-i plăcea să cam bea îi slăbea uneori puterea de a înţelege), zise: «Eu, Jupiter şi zeilor, după ce am luat conducerea imperiului amorţit şi descompus din cauza tiraniei care dăinuise mult la noi în ţară, şi din cauza silniciei geţilor, singur am cutezat să merg împotriva neamurilor care locuiesc dincolo de Istru şi am nimicit neamul geţilor, care au fost mai războinici decât oricare intre oamenii ce au trăit cândva – şi aceasta nu numai datorită tăriei trupului lor, dar şi pentru că îi convinsese să fie astfel slăvitul lor Zamolxis. Crezând că nu mor, dar că îşi schimbă locuinţa, ei sunt mai porniţi să lupte, decât ar fi înclinaţi să întreprindă o călătorie. Am făcut această expediţie în cinci ani. Dintre toţi împăraţii de dinainte de mine, eu am fost socotit de supuşi cel mai blând»... După acesta, i se dădu cuvântul lui Constantin... «Iată de ce valorez, a spus el, mai mult decât aceştia; decât Alexandru Macedon, pentru că am luptat cu romanii şi cu neamurile germane şi scitice, nu cu barbarii din Asia...», «prin faptele săvârşite împotriva uzurpatorilor sunt mai presus decât Traian; şi sunt fără îndoială egalul lui prin reluarea ţinuturilor pe care el le dobândisse mai înainte, dacă nu cumva valorează mai mult să recâştigi un lucru decât să-l câştigi».”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.31)

*

**

Din sudul Dunării Împărat între anii 361-363.

33

Sec. IV d.H. Paulinus din Nola, Poema dacică intitulată: Despre întoarcerea lui Nicetas sau Despre Dacia

,,Vei merge departe până la dacii de la miazănoapte... .... Ca odinioară lui Tobias printre mezi, aşa să-l însoţească şi să-i fie călăuză până la daci chiar îngerul.... .......................................................................................................................... ..... O! De câte bucurii va răsuna atunci pământul acela, unde vei învăţa neamurile aspre să-şi supună sălbaticele grumazuri blândului Hristos! Acolo unde Boreas, în ţinuturile ripheice, înţepeneşte fluviile cu gheţuri dese, tu vei dezgheţa cu focul (credinţei) minţile înţepenite de gheaţa de deasupra. Căci iată bessii, năpraznici prin pământurile şi sufletele lor şi mai asprii ca zăpezile, au ajuns acum ca nişte oi şi sub îndrumarea ta se îmbulzesc spre locaşul păcii. Grumazurile pe care, mereu neînfrânţi de război, au respins să le supună sclaviei, le pun acum cu bucurie sub jugul adevăratului stăpân. Acum bessul mai bogat prin valoarea muncii sale se înalţă; aurul pe care-l căuta înainte cu mâna în pământ, îl culege acuma cu mintea din cer. O ce schimbare a lucrurilor! Ce înfăţişare bine rânduită! Munţii inaccesibili mai înainte şi sălbateci ocrotesc acum tâlhari prefăcuţi în monahi, fii ai păcii. Odinioară pământ al sângelui, acum e al vieţii, puterea plină de credinţă a hoţilor se îndreaptă spre cer, iar Hristos e alături de tâlharii care au în stăpânire împărăţia din înălţimi. Unde era odată nărav de fiare, înfloresc acum rânduieli de îngeri, iar omul drept trăieşte retras în peşterile în care a sălăşuit cândva tâlharul. 34

Răufăcătorul de odinioară ajunge pradă sfinţilor, iar ucigaşul se căieşte de pagubele pricinuite, dezbrăcat cu adevărat de armele fărădelegii, de care l-a despoiat Hristos... Tu străbaţi codri neumblaţi, culmi întinse, şi cauţi drumul; înfrângi pădurea stearpă a minţii inculte şi o prefaci în ogoare roditoare. Toate ţinuturile de la miazănoapte îţi zic tată, la cuvintele tale scitul se îmblânzeşte, se desprinde din el însuşi şi sub îndrumarea ta îşi părăseşte gândurile sălbatice. Aleargă şi geţii şi dacii din cele două ţinuturi: cel care lucrează pământul în ţinutul de la mijloc sau cel cu căciulă şi boi mulţi, locuitor al ţărmului îmbelşugat.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.177-181)

Sec. IV d.H. Niceta din Remesiana, Te deum*

,,Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm, pe Tine Doamne, Te mărturisim. Pe Tine, Veşnicule Părinte tot pământul Te cinsteşte. Ţie toţi îngerii, Ţie cerurile şi toate puterile. Ţie Heruvimii şi Serafimii cu neîncetat glas îţi strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeul Savaot! Pline sunt cerurile şi pământul de mărimea slavei Tale; Pe Tine Te laudă ceata slăvită a apostolilor, Mulţimea vrednică de laudă a proorocilor, Oştirea îmbrăcată în alb al mucenicilor. Pe Tine sfânta Biserică Te mărturiseşte pe întregul pământ, Tată al nesfârşitei măriri, Pe adevăratul Fiul Tău, Unul-Născut care trebuie cinstit. Şi pe Sfântul Duh Mângâietorul; Tu, Hristoase, împărat al slavei, Tu eşti Fiul veşnic al Tatălui; Tu, care aveai să Te întrupezi în om pentru a-l mântui, nu Te-ai înfricoşat de pântecele Fecioarei;
*

Te deum = este o specie lirică care îmbină sentimentul de adoraţie cu lauda la adresa Divinităţii. Această specie lirică îşi are originea în vechea doxologie creştină şi în cântările de laudă şi de preamărire a lui Dumnezeu. Evanghelia lui Luca (II, 14) a oferit modelul doxologiei creştine: "Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ, pace, între oameni bună învoire". Vezi M. Diaconescu, Istorie şi valori. Studii, comunicări, eseuri, articole, Bucureşti, 1994, p.96.

35

Tu, după ce ai învins acul morţii, ai deschis credincioşilor împărăţia cerurilor; Tu stai de-a dreapta lui Dumnezeu în slava Tatălui; Credem că vei veni Judecător; Aşadar, te rugăm vino în ajutorul robilor Tăi pe care i-ai răscumpărat cu preţiosul Tău sânge; Dăruieşte-le slavă cu sfinţii Tăi; Mântuieşte-ne, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; Şi condu-i pe ei şi îi înalţă până în veac. În fiecare zi Te binecuvântăm Şi lăudăm numele Tău în veac şi în veacul veacului. Învredniceşte-ne Doamne şi ziua aceasta, fără de păcat să ne păzim; Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi; Fie, Doamne, mila Ta, peste noi precum am nădăjduit în Tine. În Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă ruşinez în veac!”
(N. Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră în sec. IV-XVI, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1984, p.51)

Sec.IV-V d.H. Ioan Cassian Conlantiones XXIV

,,Cu toată neliniştea i-am mărturisit acestui Avraam (...) lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împungea cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră, să ne revedem părinţii. Pricina cea mai mare a dorinţelor noastre era aceea că ne aducem aminte de câtă evlavie şi pietate era plină inima părinţilor noştri (...). În afară de aceasta ne apărea în faţa ochilor, tabloul cu aşezarea locurilor în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care poate nu numai să-l încânte pe monah dar chiar să-i dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă”.
(M. Diaconescu, Istorie şi valori. Studii, comunicări, eseuri, articole, p.81.)

Sec. IV-Vd.H. Rufius Festus, Breviarum gestarum populi Romani. Despre pierderea Daciei în timpul lui Gallienus

“(...) Proconsulul Curio i-a supus pe moesi şi pe dardani, ajungând cel dintâi dintre toţi generalii romani până la Dunăre. (...) Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în provincie romană teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta are de jur împrejur un milion de paşi; dar în timpul împăratului Gallienus ea a fost pierdută, iar Aurelian, după ce i-a mutat de acolo pe romani, a creat două Dacii în regiunea Moesiei şi a Dardaniei (...)”. (Fontes Historiae DacoRomanae, II, p.43)

Sec. IV d.H. Sextus Aurelius Victor, Cezarii. Despre Dacia

36

,,Cu greu poate fi găsit cineva mai strălucit în timp de pace sau în timp de război. Într-adevăr, el ca primul sau chiar singurul a extins stăpânirea romană dincolo de Dunăre, supunând şi transformând într-o provincie romană pe daci, care purtau ,,pileus”, şi numeroase neamuri, precum şi pe regele Decebal, ca şi pe sardoni .... iar între timp s-a făcut printre neamurile sălbatice un drum pe care se merge uşor de la Marea Neagră până în Galia. În locurile mai periculoase şi totodată potrivite au fost construite castele militare; peste Dunăre s-a făcut un pod şi au fost înfiinţate multe colonii.
..................................................................................................................................... ......

..... împreună cu fiul său Saloninus, căruia-i dăduse titlul de Caesar, el a dus statul roman aproape de marginea prăpastiei, astfel încât goţii care înaintaseră nestingheriţi prin Tracia au ocupat Macedonia, Achaia şi ţinuturile învecinate cu Asia: ... şi fiind pierdute teritoriile de dincolo* de Dunăre pe care le câştigase Traian. Şi între timp marcomanii au fost distruşi iar tot neamul carpilor a fost mutat pe teritoriul nostru; o bună parte dintre aceştia se găsea aici încă de la Aurelian. Iar între timp neamurile goţilor şi ale sarmaţilor au fost strivite; ... Peste Dunăre s-a făcut un pod; în multe locuri au fost ridicate în mod adecvat castre şi castele militare”. (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.25)
458 d.H. Scrisoarea episcopului Tomisului, Teotim al II-lea, adresată împăratului Leon I. Despre hotărârile sinodului ecumenic** de la Calcedon

,,...Noi nu ştim ceva mai mult decât cele ce Sfântul Dumnezeu a învăţat prin gura atâtor Părinţi. De aceea, Prea Bunule Împărate, şi eu şi toată Biserica lui Dumnezeu (din Scythia şi de pretutindeni) aşa înţelegeau şi cu consimţământul mânăstirii confirmăm prin credinţa şi mărturisirea noastră evlavioasă hotărârile Sfinţilor Părinţi. Iar despre Timotei (monofizitul înscăunat al Alexandriei) aşa socotim că, deoarece în puterea rugăciunilor el se crede a fi actualmente episcop, dar prin o intenţie neruşinată fiind hirotonit, de către excomunicaţi, regula bisericească îl consideră ca un dezbrăcat de demnitate şi excomunicat... Deci acum, cuvântul mărturisirii noastre făcându-l cunoscut autorului nostru sănătos...., dorim ca pronia divina să vă ţină totdeauna în pace..." (N. Vornicescu, Primele scrieri..., p.51)
Sec. IV-V d.H. Epiphanios, episcop de Constantia (Cipru), Contra celor 80 de erezii. Despre secta audienilor*
*

Dacia sinod ecumenic – forul suprem în Biserica creştină. * Audios este întemeietorul sectei audienilor. El a fost exilat de către Constantius al II-lea (337-361) în Scythia. Este cunoscut ca adeptul ideii asemănării omului cu Dumnezeu în chip
**

37

,,Audianii sau odianii, cum li se mai spune, sunt o tagmă. Aceştia locuiesc în mănăstiri şi trăiesc retraşi de societatea celorlalţi oameni având aşezările lor prin pustietăţi ori în apropierea oraşelor, sau prin suburbii, sau chiar prin alte locuri pe unde obişnuiesc să-şi facă sălaşurile sau aşezările lor cele îngrădite. Întemeietorul acestei secte a fost Audios, care a trăit pe vremea lui Arius, cam pe atunci când se adunase împotriva lui Arius sinodul, care l-a condmnat. Obârşia omului acesta era în Mesopotamia, fiind în patria lui Audios un om vestit.... Acelaşi bătrân Audios a fost surghiunit, iar împăratul l-a trimis prin părţile Sciţiei, fiindcă făcea să se răzvrătească multă lume. Episcopii îl acuzaseră de lucrul acesta la împărat. Şi pe când Audios se afla acum de o bucată de vreme în Sciţia (n-aş putea să spun de câţi ani) şi pătrunsese adânc acolo, în interiorul ţării goţilor, i-a instruit pe mulţi dintre goţi în lucrurilor credinţei. Tot el a întemeiat în aceeaşi ţară a goţilor şi mănăstiri, în sânul cărora a înflorit regula călugărească, deprinderea de a trăi în feciorie şi o asceză deosebit de severă. Fără îndoială, felul de viaţă al comunităţilor audiane este cu totul vrednic de admiraţie. Şi orice faptă care se petrece în mănăstirile audianilor este frumoasă.... După moartea lui Audios, s-au alăturat ucenicilor acestuia, intrând în tagma audianilor, unii episcopi, printre care a fost şi un anume Uranios din Mesopotamia. Acesta i-a atras de partea sa şi pe câţiva inşi din ţara goţilor pe care i-a sfinţit episcopi. (S-au mai alăturat) şi alţi episcopi, printre care Silvanius, dintre care s-a întâmplat să moară unii. A murit şi cel mai de seamă dintre toţi episcopii, Uranios, care se bucura de un mare renume în sânul acelei tagme. Iar după moartea episcopilor Uranios şi Silvanius din ţara goţilor, mulţi s-au despărţit de schisma lui Audios şi comunitatea audianilor ajunse foarte mică, (limitându-se) la părţile cetăţii Chalcis de lângă Antiohia şi la regiunea Eufratului. Într-adevăr, din Gothia cei mai mulţi audiani au fost alungaţi, ba chiar şi creştinii de-ai noştri care se aflau pe acolo, fiindcă se iscase prigoana regelui Hellenos. Această prigoană a fost aprigă şi îngrozitoare, pricinuită de ura împotriva romanilor. Întrucât împăraţii romanilor erau creştini, el a voit să îndepărteze de acolo orice ar fi putut să însemne neam creştinesc. Dar nu poate să fie nimicită rădăcina înţelepciunii şi planta credinţei. şi cu toate că s-ar părea că au fost alungaţi de acolo toţi creştinii, au rămas totuşi acolo unii oameni credincioşi. Căci nu poate seca izvorul credinţei. Aşadar, mulţi audiani s-au retras din ţara goţilor şi au venit până în regiunile noastre, unde locuiesc din timpul acela, de patru ani.....”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.175) antropomorfic înţelegând ad litteram expresiile Vechiului Testament. Trecând la nordul Dunării, Audios pătrunde în teritoriul controlat de către goţi unde întemeiază mânăstiri. În cadrul acestora se practicau viaţa călugărească, fecioria şi asceza. Secta audienilor este amintită şi de Teodorot din Cyr în lucrarea Istoria Bisericească (III, 10, 1-4).

38

Sec. VIII. Ioan Damaschin. Sacra Parallela Din scrierile episcopului Tomisului, Teotim I, (sec. IV-V d.H.)

,,... În mintea tulburată şi plină de griji, nu se află nici un gând frumos şi nu se varsă peste ea harul lui Dumnezeu. A ajunge la desăvârşirea sufletului înseamnă a-l elibera de griji căci, datorită grijilor, se nimiceşte. De aceea, se spune despre sufletul desăvârşit că este într-adevăr ca un crin în mijlocul spinilor. Căci crinul din Evanghelie înseamnă sufletul lipsit de griji, care nici nu toarce şi totuşi s-a îmbrăcat mai frumos decât slava lui Solomon”. ,,... Despre cei ce poartă grijă numai faţă de cele trupeşti, Scriptura spune: «Toată viaţa celui nelegiuit este plină de griji. Este, într-adevăr, lucru necucernic să porţi grijă toată viaţa de cele trupeşti şi să nu te îngrijeşti de loc de cele viitoare. De aceea zice Ieremia în Plângerile sale că acei ce au fost crescuţi în purpură stau trântiţi în gunoaie»” ,,... Când stăruim, într-adevăr, în gânduri strălucitoare şi înflăcărate, atunci suntem îmbrăcaţi în purpură, dar când suntem atraşi de cele trecătoare, atunci ne acoperim de gunoaie”. ,,... Cel ce merge pe patru picioare este cu totul necurat. Merge pe patru picioare cel ce se încrede în cele pieritoare şi, din grija faţă de ele, neglijează în întregime partea conducătoare (a omului), sufletul. După cum cei legaţi cu lanţuri merg cu greutate, tot aşa cei legaţi (numai) de această viaţă nu reuşesc să ducă până la capăt calea virtuţii”.
(Sfântul Teotim, episcop de Tomis, în volumul Actele Martirice, p.343-344)

380-439. d.H. Socrate Scolasticul Istoria bisericească. Prigoana lui Athanaric îndreptată împotriva creştinilor de la nordul Dunării

,,...Barbarii de dincolo de Istru, numiţi goţi, punând în mişcare un război între triburile lor, s-au împărţit în două tabere: pe una dintre ele o conducea Fritigern, iar pe cealaltă Athanarich. Tabăra lui Athanarich s-a dovedit mai puternică şi Fritigern a fugit la romani şi le-a cerut ajutor împotriva rivalului său. Lucrurile acestea au fost aduse la cunoştinţa împăratului Valens; el a poruncit soldaţilor staţionaţi în Tracia să dea ajutor barbarilor care se aflau în luptă cu barbarii. Ei au obţinut o victorie împotriva lui Athanarich, dincolo de Istru, punând pe fugă pe duşmani. Acest prilej a fost un pretext că mulţi dintre barbari s-au făcut creştini. Căci vrând să mulţumească pentru binele ce i s-a făcut, Fritigern a îmbrăţişat credinţa împăratului, silindu-i şi pe cei de sub ascultarea sa să facă acest lucru. De aceea şi până în ziua de azi mulţi goţi sunt de credinţă ariană, alăturându-se atunci acesteia din cauza împăratului. În acel timp şi Ulfila, episcopul goţilor, a inventat literele gotice şi, după ce a tălmăcit scrierile sfinte în limba goţilor, s-a pregătit să-i înveţe pe barbari învăţăturile divine. Deoarece Ulfila propovăduia creştinismul nu numai printre barbarii de sub ascultarea lui Fritigern, ci şi 39

printre cei aflaţi sub ascultarea lui Athanarich, acesta (Athanarich) şi-a văzut primejduită credinţa strămoşeasşcă şi a supus răzbunărilor sale pe mulţi dintre cei care se creştinau. Astfel barbarii, adepţi ai lui Arius, au ajuns atunci martiri.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.219)
Sec. IV d.H. Philostorgios, Istoria bisericească. Misiunea lui Ulfila în ,,ţara getică”

“(Philostorgios) spune că în timpul acesta Ulfilas, unul din sciţii de dincolo de Istru (pe care cei vechi îi numeau geţi, iar cei de acum îi numesc goţi), a trecut în teritoriul roman o mare mulţime de oameni, izgoniţi din lăcaşurile părinteşti din cauza credinţei lor. Neamul acesta a trecut la creştinism în chipul următor. Pe când domneau Valerianus şi Gallienus, o mare parte din sciţii de dincolo de Istru au trecut în teritoriul romanilor şi au pustiit prin incursiunile lor o bună parte din teritoriul Europei. Apoi trecând în Asia, au năvălit în Galatia şi Capadocia, au luat mulţi prizonieri, printre alţii şi clerici şi s-au întors acasă cu multă pradă. Aceşti prizonieri şi oameni cucernici, trăind împreună ca barbarii, au convertit mulţi din ei la adevărata credinţă şi i-au convins să îmbrăţişeze religia în locul credinţei păgâne. Din numărul acestor prizonieri au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni de neam, născuţi în apropierea oraşului Parnassos, într-un sat numit Sadagolthina. Deci acest Ulfilas a fost conducătorul emigrării acestor oameni cucernici, fiind orânduit primul lor episcop; el a fost pus episcop în felul acesta. Fiind trimis de conducătorul neamului gotic în timpul lui Constantin în delegaţie împreună cu alţii (căci neamurile barbare din această parte ascultau de împărat), fu hirotonit de Eusebius şi de episcopii care erau împreună cu el ca episcop al creştinilor din ţara getică. El avea grijă şi de celelalte treburi ale lor şi făcând litere proprii pentru ei, a tradus în limba lor toată scriptura, afară de cărţilor regilor, pentru că ele cuprind istoria războaielor, iar neamul acesta este războinic şi e nevoie mai de grabă de o înfrânare a pornirii lor spre războaie şi nu de un imbold către acestea. Aceste cărţi au puterea de a da un imbold, fiindcă sunt socotite sfinte şi formează sufletele credincioşilor pentru adorarea lui Dumnezeu. Împăratul a aşezat în părţile Moesiei această mulţime de transfugi, care cum a vrut; pe Ulfilas îl avea în cea mai mare cinste, încât adesea, vorbind despre el, îi zicea ,,Moise din timpul nostru". .......................................................................................................................... ..... Când hunii au pornit cu război împotriva sciţilor de peste Istru, aceştia au fost alungaţi din locurile lor şi au trecut în teritoriul romanilor ca prieteni. .......................................................................................................................... ..... (Philostorgios) spune că hunii ocupaseră mai întâi o mare parte din Sciţia de peste Istru şi o distruseră, pe urmă au trecut fluviul când a îngheţat şi

40

au năvălit în teritoriul roman”.
205)

(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.203-

Sec. IV d.H. Augustin*, Cetatea lui Dumnezeu. Despre prigoana creştinilor din Gotia

,,... Numai dacă nu ar trebui să fie socotită prigoană (aceea) când regele goţilor a prigonit chiar în Goţia** pe creştini cu o cruzime uimitoare, deşi acolo nu erau decât catolici, dintre care cei mai mulţi au fost încoronaţi cu martiriu, după cum am auzit de la nişte fraţi, care atunci erau acolo copii şi îi aminteau fără şovăială că văzuseră aceste întâmplări?”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.215)

448 d.H. Priscus Panites. Despre solia romană trimisă la curtea lui Attila

.......................................................................................................................... ..... ,,Când Rua, regele hunilor, şi-a pus în gând să pornească război împotriva amilzurilor, itimarilor, tonosurilor, boiscilor şi a altor neamuri care locuiau lângă Dunăre şi se grăbiseră să facă alianţă de arme cu romanii, l-a trimis pe Esla, care de obicei îndeplinea slujba de mijlocitor în neînţelegerile dintre el şi romani, pentru a le spune că va rupe numaidecât învoiala de pace pusă la cale între dânşii, dacă nu-i dau înapoi toţi fugarii adăpostiţi la ei. Romanii au luat hotărârea să trimită o solie la huni şi au încuviinţat să se ducă la ei Plinthas, de neam scitic, şi Dionysios, de neam tracic, amândoi comandanţi de armată, care avuseseră la romani demnitatea de consuli. Deoarece a crezut că Esla va ajunge la Rua înainte de a sosi acolo solia lor, Plinthas l-a trimis împreună cu Esla pe Singilachos, unul din prietenii săi apropiaţi, spre a-l îndupleca pe Rua să nu înceapă tratative cu nimeni altul dintre romani decât cu el însuşi. Dar Rua a încetat din viaţă, iar domnia peste huni a trecut asupra lui Attila, de aceea senatul roman a socotit nimerit să trimită la ei pe Plinthas. După ce hotărârea aceasta a fost aprobată de împărat, Plinthas a dorit să-l ia cu sine pe Epigenes, un bărbat cunoscut prin marea sa înţelepciune şi care avea demnitatea de quaestor. Când li s-a dat cuvenita
*

Augustin s-a născut în anul 354 în Numidia. După convertirea la creştinism devine episcop de Hippons unde şi moare, în timpul asediului oraşului de către vandali. S-a remarcat ca un apărător al creştinismului împotriva ereziei pelegianiste dar, din prea mult zel, cade în extrema cealaltă, fiind acuzat de către teologii răsăriteni de semipelegeanism. Această ultimă erezie susţinea că natura umană pervertită de păcatul originar nu poate înfăptui binele fără ajutorul harului divin. De asemenea, erezia semiplegianistă promova predestinarea având ca motivaţie concepţia potrivit căreia Dumnezeu nu dorea ca toţi oamenii să aibă acces la mântuire. Ideile teologice şi filozofice expuse în lucrarea Cetatea lui Dumnezeu aveau să devină doctrina oficială a bisericii apusene. ** Goţia = teritoriul de la nordul Dunării.

41

îngăduinţă, ei au pornit amândoi în solie şi au ajuns până la Margus, oraş aşezat în Illyria moesilor, lângă râul Istru, în faţa cetăţii Constantia de pe malul celălalt al fluviului, unde se adunaseră sciţii regali. Ei s-au întâlnit în afara oraşului şi au venit călări. Barbarii n-au vrut să discute decât de pe cai, aşa încât solii romani au socotit nimerit să vină în faţa sciţilor în aceeaşi ţinută, deoarece nu se cuvenea ca unii să vorbească de pe cai, iar alţii de jos... Şi s-au înţeles ca pe viitor, romanii, nu numai să nu primească fugari sciţi, ci să-i înapoieze şi pe cei care fugiseră mai înainte, împreună cu prizonierii romani sosiţi acasă fără să fi plătit preţul răscumpărării, sau să dea pentru fiecare prizonier de război câte opt monede de aur; romanii să nu încheie alianţe militare cu nici un neam barbar care s-ar afla în război cu hunii, iar târgurile să fie deschise deopotrivă şi fără primejdie atât pentru romani cât şi pentru huni. Aceste tratate să fie păzite şi să rămână în vigoare, iar romanii să plătească sciţilor regali un tribut anual de şapte sute de livre aur. Mai înainte fuseseră numai treisute cincizeci de livre aur. În aceste condiţii au încheiat pace hunii şi romanii, şi ambele părţi au depus jurământul de credinţă, fiecare după obiceiul patriei sale şi apoi s-au despărţit. Fugarii care se aflau la romani au fost înapoiaţi barbarilor, între ei şi copiii Mama şi Atacam de neam regesc, pe care i-au primit în cetatea Carsus din Tracia şi i-au ucis pe cruce drept pedeapsă pentru fuga lor. Oamenii lui Attila şi Bleda au pus la cale pacea cu romanii şi au pornit să subjuge triburile scitice şi au început război împotriva sorosgilor. .......................................................................................................................... ..... După ce eunucul Chrysaphius l-a îndemnat pe Edecon să-l omoare pe Attila, împăratul Theodosius şi magistrul Martialius s-au sfătuit cu privire la aceste măsuri şi s-au hotărât să-l trimită în solie la Attila nu numai pe Vigila, ci şi pe Maximinus. Pe motiv că era tălmaci, Vigila urma să ducă la îndeplinire ceea ce socotea nimerit Edecon, iar Maximinus, care habar n-avea de ceea ce se punea la cale, trebuia să înmâneze scrisoarea împăratului. În ea se scria despre soli, anume că Vigila este interpret, iar Maximinus are un rang mai înalt decât Vigila, că se trage dintr-o familie nobilă şi că este prieten bun cu împăratul. Apoi a mai adăugat că Attila nu trebuie să calce tratatele şi nici să pătrundă pe pământul roman. «Iar pe lângă fugarii pe care ţi-am dat mai înainte, ţi-am trimis acum alţi şaptesprezece, dar nu deopotrivă cu ceilalţi». .......................................................................................................................... ..... Am avut de străbătut acelaşi drum împreună cu barbarii şi am ajuns până la Serdica, la o depărtare de treisprezece zile de la Constantinopol pentru un bărbat bine echipat. Aici am poposit şi am găsit nimerit să-l poftim la masă pe Edecon împreună cu barbarii care îl însoţiau. Localnicii ne-au pus la îndemână oi şi boi, pe care i-am tăiat şi am pregătit un ospăţ.

42

.......................................................................................................................... .... Am ajuns la Naissus* şi am găsit oraşul pustiu de locuitori, deoarece fusese distrus de duşmani, şi numai printre dărâmăturile sfinte se mai întâmpla să întâlnim câte un bolnav. Puţin mai sus de râu am descălecat pe un loc curat, deoarece toate locurile de pe malurile apei erau pline de oasele celor care căzuseră în lupte. A doua zi am ajuns la Agintheus, conducătorul armatelor din Illyria, nu departe de Naissus, şi am luat de la el fugarii, după cum ne poruncise împăratul, căci trebuia să ne dea cinci fugari din cei şaptesprezece, de câţi scrisese lui Attila. Aşadar am intrat în vorbă cu el şi am primit cinci fugari care trebuiau daţi hunilor. El i-a mângâiat şi i-a trimis cu noi. După ce am înnoptat acolo, ne-am îndreptat de la hotarele Naissului spre fluviul Istru şi am ajuns într-o vale strâmtă, cu numeroase cotituri, depresiuni şi coline. Când s-a luminat de ziuă, am vrut să ne îndreptăm spre apus, dar ni s-a părut că vedem răsăritul soarelui în partea opusă, ne-am dezorientat în privinţa aşezării locului şi am strigat că soarele şi-a schimbat mersul şi arată altă stare de lucruri. Necunoaşterea locului ne făcea să credem că acea parte a drumului e spre răsărit. Apoi dintr-o regiune plină de dealuri am ajuns într-o câmpie împădurită. Acolo ne-au primit luntraşi barbari în bărci monoxile făcute din trunchiuri de copaci, tăiate şi scobite de ei înşişi. Ei ne-au trecut dincolo de râu, cu toate că nu se pregătiseră pentru noi, ci pentru a transporta mulţimea barbară, pe care am întâlnit-o în cale, deoarece Attila îşi pusese în gând să treacă la vânătoare pe teritoriul roman, dar de fapt regele scit făcea pregătiri de război sub pretext că nu-i fuseseră restituiţi toţi fugarii. După ce am trecut Istrul şi am străbătut împreună cu barbarii un drum de aproape şaptezeci de stadii, am fost nevoiţi să ne oprim într-o câmpie până când Edecon l-a înştiinţat pe Attila despre sosirea noastră. Către seară tocmai luam masa, când am auzit zgomot de cai ce se apropiau de noi. Au sosit doi bărbaţi sciţi care neau poruncit să ne ducem la Attila. Noi i-am poftit să stea mai întâi cu noi la masă, iar ei au descălecat şi s-au ospătat, iar a doua zi ne-au condus pe drum. Pe la ora a noua din zi am ajuns la corturile lui Attila (căci el avea mai multe) şi am vrut să ne aşezăm cortul pe o movilă, dar barbarii ieşiţi în calea noastră ne-au oprit, deoarece cortul lui Attila era aşezat într-o vale. Deci am aşezat cortul acolo unde au voit sciţii şi au venit la noi Edecon, Oreste, Scotta împreună cu alţi fruntaşi sciţi şi ne-au întrebat pentru ce treburi ne-am ostenit cu solia noastră. Noi ne-am mirat de această întrebare neobişnuită şi am început să ne uităm unul la altul, iar ei au stăruit să primească un răspuns. Noi le-am declarat că avem poruncă de la împărat să stăm de vorbă cu Attila şi nu cu alţii, dar Scotta s-a supărat şi ne-a spus că este ordinul şefului său şi că n-a venit la noi de capul său. Noi am răspuns că nu este aceasta rânduiala solilor de a-şi împărtăşi misiunea prin alţii fără să dea ochii cu cei la care au fost trimişi;
*

Naissus = Niş

43

că despre acest lucru au cunoştinţă şi sciţii care au venit adeseori în solie la împărat; că trebuie să se petreacă la fel şi cu noi şi că nu ne vom arăta misiunea noastră în altă formă. Ei s-au dus la Attila şi s-au întors apoi din nou, dar fără Edecon, şi ne-au dezvăluit toate amănuntele pentru care veniserăm în solie, poruncindu-ne să ne îndreptăm fără întârziere, dacă nu mai avem altceva de adăugat. La aceste vorbe am rămas şi mai nedumeriţi, căci nu puteam pricepe cum de au fost date la iveală toate planurile ascunse ale împăratului. Deci am socotit că este mai bine să nu răspundem nimic în privinţa soliei noastre, dacă nu ni se dă putinţa să ajungem la Attila. De aceea le-am spus că, fie că am venit în solie pentru ceea ce au spus sciţii, fie pentru alte lucruri, numai regele lor are dreptul să ştie şi noi nu vom sta de vorbă cu nimeni altcineva, sub nici un motiv. Dar ei ne-au poruncit să plecăm numaidecât. Pe când făceam pregătirile de drum, Vigila ne-a mustrat pentru răspunsul nostru, spunând că ar fi fost mai bine să fi fost prinşi cu o minciună, decât să ne întoarcem acasă fără nici un rezultat. Căci Edecon, fie din viclenie, fie pentru faptul că a vrut să se ferească şi de Oreste, de teamă să nu ajungă până la urechile lui Attila vorbele rostite de noi după prânzul din Serdica şi să-i arunce vina că a stat de vorbă cu împăratul şi cu eunucul fără să fie şi el de faţă, i-a descoperit lui Attila cursa pregătită şi câţi bani au fost trimişi, apoi i-a dat de ştire şi despre ceea ce voia să trateze solia noastră. După ce ne-am pregătit animalele de povară şi eram gata să pornim la drum chiar în timpul nopţii, fără voia noastră, au venit spre noi câţiva barbari care ne-au spus că din pricina vremei nepotrivite Attila a dat ordin să mai rămânem. .......................................................................................................................... ..... Îmi petreceam timpul plimbându-mă în faţa împrejmuirii palatului, când mi-a ieşit în cale un om care după îmbrăcămintea sa scitică l-am crezut un barbar. Dar el m-a salutat în limba grecească spunându-mi: «Fiţi binevenit!», iar eu am răspuns mirat că un scit vorbeşte greceşte. Căci sciţii sunt amestecaţi şi pe lângă limba lor barbară caută să vorbească sau limba hunilor sau a goţilor sau a ausonilor, atunci când unii dintre dânşii au de-a face cu romanii. Şi nu lesne vorbeşte cineva dintre ei greceşte, decât doar cei care au fost luaţi prizonieri din Tracia sau de pe ţărmul Illyriei. Dar aceştia, când sunt întâlniţi din întâmplare, pot fi recunoscuţi după hainele lor zdrenţuite şi după capul lor neîngrijit şi se vede că au căzut într-o soartă mai rea. Dar omul meu semăna cu un scit bogat, era frumos îmbrăcat şi avea capul tuns de jur împrejur. I-am răspuns la salut şi l-am întrebat cine e şi de unde a venit în ţinutul barbarilor, alegându-şi traiul scitic. El a vrut să afle de ce caut eu să ştiu toate acestea, iar eu i-am spus că pricina nedumeririi mele este faptul că el vorbeşte greceşte. Atunci el a zâmbit şi mi-a spus că este grec de origine, că a venit să facă comerţ la Viminacium, oraş al moesilor la Dunărea de Jos, că acolo a stat mult timp şi s-a căsătorit cu o femeie foarte bogată. Dar traiul îmbelşugat de acolo a luat sfârşit odată cu căderea oraşului sub barbari, când din pricina bogăţiei sale 44

a fost împărţit ca lot de pradă, lui Onegesius, deoarece prizonierii mai înstăriţi, după ce şi-i alege Attila, .... sunt daţi nobililor sciţi, pentru că au o situaţie mai înaltă. Mai pe urmă s-a distins în luptele cu romanii şi cu neamul acatirilor, a dat stăpânului său barbar tot câştigul de război, potrivit legii sciţilor, şi a dobândit libertatea. Apoi s-a căsătorit cu o femeie barbară şi acum are copii. Ia masa împreună cu Onegesius şi socoate starea de acum mai bună decât cea de mai înainte, deoarece străinii care rămân la sciţi în urma războiului îşi petrec viaţa în linişte, fiecare se bucură de ceea ce are şi nu supără pe nimeni, dar în schimb nu este supărat de loc sau numai puţin. Cei care trăiesc în ţinuturile romanilor se prăpădesc uşor în timp de război, căci nădejdile lor de scăpare sunt la alţii şi n-au voie să se folosească de arme din cauza stăpânilor asupritori; iar cei care au arme sunt mai nenorociţi din pricina răutăţii comandanţilor, care se feresc să înfrunte greutăţile războiului. În timp de pace îndură suferinţi şi mai neplăcute decât nenorocirile războiului, deoarece se găsesc sub apăsarea birurilor grele şi a nedreptăţilor pricinuite de cei răi, pentru că legile nu sunt deopotrivă pentru toţi; ci dacă le calcă unul dintre cei bogaţi, are putinţa să scape nepedepsit, iar dacă este cineva sărac şi nu ştie cum să se apere, suferă asprimea legii, dacă nu cumva moare înainte de a se da sentinţa, deoarece judecăţile ţin timp îndelungat şi cer cheltuieli foarte mari. Mai trist ca orice este faptul că legea ţi-o poţi dobândi cu bani. Căci cel nedreptăţit nu poate ajunge la judecată, dacă nu dă ceva bani judecătorului şi slujbaşilor din jurul său”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.247-267)

Sec. IV. Sozomen, Istoria bisericească. Despre existenţa unei ierarhii religioase superioare în Scythia Minor

,,...Căci, precum se pare, dacă se întâmpla că bisericile erau conduse bine de oameni îndrăzneţi, mulţimile nu-şi schimbau credinţa de mai înainte. Fără îndoială, se spune că din această pricină şi sciţii au rămas la vechea lor credinţă. Neamul acesta are multe oraşe, sate şi cetăţi. Capitala este Tomis, oraş mare şi bogat, pe ţărmul mării, pe malul stâng pentru cine pluteşte cu corabia în Pontul numit Euxin. Şi până în ziua de azi stăpâneşte acolo vechiul obicei ca bisericile întregului neam să aibă un singur episcop. În timpul acela le oblăduia Brettanion şi împăratul Valens a venit în Tomis. Intrând în biserică şi îndemnându-l, cum obişnuia el, să se unească cu cei din secta potrivnică, Brettanion a discutat cu mult curaj în faţa stăpânitorului despre dogma de la sinodul din Niceea,. apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică, iar poporul l-a însoţit. Şi se adunase aproape tot oraşul spre a-l vedea pe împărat, bănuind că se va întâmpla ceva deosebit. Părăsit acolo, împreună cu cei din jurul său, Valens a îndurat cu greu această înfruntare. Şi prinzându-l pe Brettanion, a poruncit să-l ducă în exil, iar nu mult după aceea a dat ordin să fie adus din nou (la locul său). Căci după cum cred eu, vedea bine că sciţii sunt supăraţi pentru exilarea episcopului şi se temea să nu pună la cale o 45

răscoală, ştiind că sunt viteji, şi prin poziţia locurilor, necesari lumii romane, fiind aşezaţi ca un zid în faţa presiunii barbarilor. În accest chip Brettanion s-a arătat mai puternic decât zelul stăpânitorului: era de altfel un bărbat destoinic şi renumit prin virtutea vieţii sale, după cum mărturisesc şi sciţii înşişi. .......................................................................................................................... ..... Împăratul (...) a făcut o lege (...) ca pretutindeni să se încredinţeze bisericile (...) celor care mărturisesc (...) una şi aceeaşi divinitate (...) Şi (a stabilit) că aceştia sunt cei care comunică (...) în oraşele din Tracia şi din Sciţia, cu Terentius (episcop) al Tomisului şi cu Martyrios al Marcianopolisului. Căci pe de o parte împăratul însuşi i-a aprobat pe aceştia când i-a văzut şi a vorbit cu ei, pe de altă parte se răspândea faima bună despre ei că îşi conduceau cu evlavie bisericile. Căci nu se găsesc aceleaşi tradiţii despre toate la fel în toate bisericile, deşi sunt de aceeaşi credinţă. Fără îndoială, cu toate că sunt multe oraşe, sciţii au un singur episcop... În acest timp biserica din Tomis şi din restul Sciţiei era condusă de scitul Theotimos, un bărbat crescut în dragostea de înţelepciune. Admirându-l pentru virtutea lui, barbarii huni din jurul Istrului îl numeau dumnezeul romanilor. Căci fură puşi la încercare de fapte divine din partea lui. Se spune că mergând el odată pe lângă pământul barbarilor de acolo, îl întâlniră pe acelaşi drum, în înaintarea lor spre Tomis. Cei din jurul său se văitau că vor pieri în curând, dar el s-a dat jos de pe cal şi a început să se roage. Barbarii nu l-au zărit nici pe el, nici pe însoţitorii săi şi nici caii de pe care descălecaseră, ci au trecut înainte pe alături. Deoarece (barbarii) năvăleau şi făceau stricăciuni sciţilor, fiind sălbatici din fire, i-a abătut spre blândeţă, ospătându-i şi atrăgându-i u daruri. De aceea, bănuind că e bogat, un bărbat barbar a încercat să-l ia prizonier. Şi pregătindu-şi o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut, cum obişnuia când stătea de vorbă cu duşmanii, a ridicat mâna dreaptă şi a vrut să arunce laţul asupra lui, spre a-l trage spre sine şi spre cei de un neam cu el. Odată cu această încercare şi-a ridicat braţul în aer, dar i-a rămas încătuşat. Şi barbarul n-a fost eliberat din cătuşele nevăzute, până când ceilalţi barbari n-au intervenit, iar Theotimos s-a rugat lui Dumnezeu pentru el. Se spune că a rămas cu părul lung, după modul cum era atunci când a început să se ocupe cu filozofia. Traiul îi era modest, în timpul cinei şi-l fixa nu tot la aceeaşi oră, ci când era foame sau sete. Căci era, după părerea mea, faptă de filozof să cedeze şi acestora după nevoie, şi nu după bunul plac. Theotimos, episcopul Sciţiei, l-a dojenit pe faţă şi pe Epiphanios. Căci, spunea el, nu-i admis să-l insulţi pe cineva ca a murit de mult; nici să respingi judecata celor mai vechi fără ocară şi să condamni cele aprobate de ei.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.225-229)

46

Sec. V d.H. Theodoretos din Cyros. Istoria bisericească. Despre viaţa creştină la Dunărea de Jos ..................................................................................................................................... ...... ,,La Sardica s-au adunat două sute cincizeci de arhierei, după cum arată

vechile izvoare. Sfântul sinod, întrunit cu voia lui Dumnezeu în Sardica, din Roma, Spanii, Gallii, Italia, Campania, Calabria, Africa, Sardinia, Pannonia, Mysia, Dacia, Dardania, cealaltă Dacie, Macedonia, Tesalia, Ahaia, Epir, Tracia, Rodope, Asia .......................................................................................................................... ..... În Durostorum* (oraş însemnat al Traciei) atletul victorios Aemilianus a fost dat pradă focului unui rug de către Capitolinus, conducătorul întregii Tracii. «Află Auguste prea iubit de Dumnezeu, că aceasta este (credinţa) cea propovăduită din veac, pe aceasta au mărturisit-o părinţii care s-au întrunit în Niceea şi cu aceasta sunt de acord toate bisericile din tot locul, cele din Spania, Britania, Gallia, Italia toată, Dalmaţia, Dacia şi Mysia...» .......................................................................................................................... ..... Dar şi Bretanion,care strălucea prin tot felul de virtuţi şi care conducea ca episcop oraşele întregii Sciţii, şi-a înflăcărat inima de zel şi a combătut stricarea învăţăturilor şi nelegiuirilor lui Valens împotriva sfinţilor, şi striga cu prea dumnezeiescul David: «Grăiam întru mărturiile tale înaintea împăraţilor şi nu mă ruşinam» (Psalm, 118, 46)”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.223, 235)

Sec. V d.H. Orosius. Historiam adversum paganos libri VII. Descrie viaţa comunităţilor nord-dunărene

,,(Europa) începe de la munţii Rifei, de la fluviul Tanais şi de la lacul Meotic** , care se află spre răsărit; coboară de-a lungul ţărmului Oceanului de Nord până în Gallia Belgica şi până la fluviul Rin, care se află la apus, apoi până la Dunăre, numită şi Istru, care se află la miazăzi şi care, îndreptându-se spre răsărit, se varsă în Pont. La răsărit se găseşte Alania, la mijloc Dacia unde e şi Goţia, apoi se află Germania, din care cea mai mare parte este ocupată de suebi; toţi aceştia sunt în total cinci zeci şi patru de neamuri. Acum voi arăta tot ceea ce Dunărea desparte de lumea barbarilor până la Marea Noastră.*** Moesia are (ca hotare) dinspre răsărit gurile Dunării, dinspre sud-est Tracia, dinspre miazăzi Macedonia, dinspre sud-vest Dalmaţia, dinspre apus Istria, dinspre nord-vest Pannonia şi dinspre miazănoapte Dunărea. Tracia are (ca hotare) dinspre răsărit golful Propontidei şi cetatea Constantinopol, care mai înainte s-a numit Bizanţ,
* **

Silistra.

***

Azi Marea de Azov Marea Mediterană

47

dinspre nord o parte din Dalmaţia şi golful Pontului Euxin, dinspre apus şi sudvest Macedonia, dinspre miazăzi marea Egee.... De curând geţii aceia, care acum sunt (numiţi) goţi şi despre care Alexandru declarase că trebuie să te fereşti, de care Pyrrhus se îngrozise şi pe care şi Caesar i-a evitat, după ce şi-au golit locuinţele şi le-au părăsit, au intrat în bloc, cu toate forţele lor, în provinciile romane şi totodată, deşi mult timp inspiraseră doar groază, au nădăjduit totuşi să (dobândească), prin rugăminţi de la romani un tratat de prietenie pe care l-ar fi putut cere cu armele; rugându-ne ei nu cer un loc modest pentru a se aşeza, nu la alegerea lor, ci după aprecierea noastră deşi aveau posibilitatea să-şi aleagă de la început orice loc le-ar fi plăcut, de vreme ce tot pământul era stăpânit de ei şi le stătea la dispoziţie; ei singurii de care s-au temut monarhii neînvinse, s-au oferit chiar pentru paza imperiului roman. .......................................................................................................................... ..... Războiul contra germanilor şi a dacilor a fost dus de locţiitorii săi întrun mod tot atât de nenorocit pentru stat precum şi el, la Roma, decima senatul şi poporul, iar la hotare, armata, rău condusă, era distrusă de duşmani prin măceluri necontenite. Căci cât de mari au fost luptele lui Durpaneus, regele dacilor, cu generalul Fuscus, şi cât de mari dezastrele romanilor, le-aş enumera, într-o înşirare lungă, dacă Cornelius Tacitus, care a tratat în mod organic şi cu foarte mare exactitate aceste evenimente istorice... Totuşi Domiţian, umflat de cea mai nebunească vanitate, sub pretextul înfrângerii duşmanilor triumfa, (de fapt,) pentru legiunile distruse. .... (Traian) a supus multe neamuri dincolo de Dunăre. .......................................................................................................................... ..... Grecia, Macedonia, Pontul, Asia sunt inundate şi distruse de năvala goţilor; iar Dacia de peste Dunăre este răpită pentru totdeauna; cvazii şi marcomanii pustiesc Pannoniile. .......................................................................................................................... ..... ... Reîntorcându-se în Mesopotamia (Galerius) a fost primit cu cele mai mari onoruri de Diocleţian. 12. Imediat după aceasta, aceiaşi comandanţi au dus cu energie lupte împotriva carpilor şi bastarnilor. Apoi i-au învins pe sarmaţi; pe un foarte mare număr de prizonieri dintre aceştia i-au răspândit de-a lungul posturilor de pază de la frontierele romane. (Constantin) a nimicit, imediat după aceea, pe cele mai viteze şi mai mari neamuri de goţi, chiar în mijlocul ţinutului barbarilor, adică în regiunea sarmaţilor. În afară de aceasta, Athanaric, regele goţilor, persecutântu-i într-un mod foarte crud pe creştinii din neamul său, pe mulţi dintre aceşti barbari, ucişi pentru credinţa lor, i-a înălţat la rangul de martiri. Totuşi cei mai mulţi dintre ei, pentru credinţa în Hristos, au fugit pe pământul roman, fără să 48

tremure de frică, ca şi cum (ar trece) la duşmani, ci cu încredere, deoarece (mergeau) la nişte fraţi... .......................................................................................................................... ..... În al treisprezecelea an al domniei lui Valens, adică puţin timp după ce Valens făcuse prăpăd în sânul bisericilor creştine din tot Orientul şi omorâse mulţi sfinţi, totodată şi rădăcina nenorocirilor noastre a dat roade foarte îmbelşugate. Căci neamul hunilor, multă vreme închis în munţi în care era greu de pătruns, împinşi de o furie neaşteptată, s-au aprins împotriva goţilor şi, răvăşindu-i, i-au alungat din vechile lor aşezări. Goţii, trecând în fugă Dunărea, au fost primiţi de Valens, fără nici un pact de alianţă şi nici armele nu le-au predat romanilor, ca să li se dea mai uşor crezare”.
(Fontes Historiae-Daco-Romanae, II, p.189, 191, 195, 197)

Sec. VI d.H. Iustinian. Corpus Iuris Civillis. Dispoziţii care fac referire la teritoriile de la nordul Dunării ..................................................................................................................................... ......

,,(Împăratul Zenon Augustul) ..... Decidem ca fiecare oraş, fie reconstruit în anii trecuţi sau inexistent mai înainte, dar deţinând acest drept prin bunăvoinţă împărătească, să aibă în orice caz un episcop deosebit şi propriu care să se îngrijească de treburile bisericeşti. Nimănui să nu-i fie îngăduit în niciun chip, şi nici măcar prin poruncă împărătească, să priveze un oraş de episcopia sa proprie sau de teritoriul care i-a fost atribuit sau de oricare alt drept şi să-l facă dependent în această privinţă sau în oricare alta de alte oraşe. Cel care va face sau va încerca să facă ceva împotrivă, fie în oraşele reconstruite, fie în locurile cu drepturi orăşeneşti sau destinate să fie renovate şi promovate în viitor, şi le va lipsi de privilegiul episcopiei proprii sau le va lua vreun alt drept din cele acordate sau acordabile de acum înainte, acela să fie zădărnicit în încercarea sa; dar nu numai atâta, ci şi el care luptă împotriva fiecărei hotărâri de folos obştesc şi privat să fie lipsit cu ruşine de lucrurile sale. Acelaşi pedepsesă fie date şi celui care va îndrăzni să facă ceva asemănător prin rescript imperial, cum am arătat mai înainte. Toate acestea le-am hotărât în general, dar am avut înainte şi situaţia preasfintelor biserici aflate sub oblăduirea oraşului Tomis din eparhia sciţilor, pentru faptul că aceste preasfinte biserici sunt zdruncinate fără întrerupere de incursiunile barbarilor, ori de altfel sunt chinuite de sărăcieşi nu pot fi ajutate în alt chip, decât prin mijlocirea iubitorului de Dumnezeu episcop din Tomis, care este şi oraşul de reşedinţă civilă: hotărâm ca acestea să fie scoase de sub prevederile prezentei largi şi să nu fie deloc supuse constrângerii ei, ci să rămână cu organizare proprie. .......................................................................................................................... ..... 49

Novela XI. Despre privilegiile arhiepiscopului din Prima Iustiniana. Acelaşi (împărat) către A. Catellianus, prea fericitul bărbat arhiepiscop al Primei Iustiniana. Dorind să ridic prin multe şi deosebite căi patria mea, în care Dumnezeu mi-a hărăzit să viu întâi în această lume, pe care a creat-o el însuşi, vreau ca în privinţa supravegherii sacerdotale s-o măresc cu cele mai înalte demnităţi, în aşa fel ca sfinţitul episcop de acuma din Prima Iustiniana a patriei mele să devină nu numai mitropolit, ci şi arhiepiscop; şi să se afle sub oblăduirea sa anumite provincii, adică atât Dacia mediteraneană însăşi cât şi Dacia ripensis, Moesia prima, Dardania, provincia Praevalitana, Macedonia secunda şi partea şi Pannonia secunda, care se află în civitas Bacensis. Căci în timpurile vechi prefectura fusese rânduită la Sirmium şi acolo unde se aflase cea mai înaltă autoritate a Illyricului, atât pentru pricinile civile cât şi pentru cele episcopale. Dar după aceea, în vremurile lui Attila, când localităţile de acolo fuseseră pustiite şi Apraeemius, prefectul pretoriului, venise ca refugiat din cetatea Sirmium la Salonic, i-a urmat atunci prefecturii şi demnitatea sacerdotală, iar episcopul de Salonic a dobândit o situaţie privilegiată, nu prin autoritatea sa, ci sub umbra prefecturii. Dar, am socotit necesar să aşezăm lângă Pannonia, în prea fericita noastră patrie, însăşi preaglorioasa prefectură, care fusese rânduită în Pannonia, deoarece Pannonia secunda nu se află la mare depărtare de Dacia mediteraneană, dar Macedonia prima este despărţită de Pannonia secunda prin spaţii întinse. Şi deoarece nu era lucru folositor statului, ca oamenii aflaţi mereu în sudorile războaielor să vină până în Macedonia prima, peste întinderi atât de mari şi prin atâtea greutăţi, ni s-a părut necesar să mutăm însăşi prefectura în părţile mai de sus, pentru ca provinciile rânduite lângă ea să-i simtă alinarea mai uşor. Şi de aceea, cuvioşia ta şi toţi sfinţii arhiepiscopi conducători ai pomenitei Iustiniana prima să aibă prerogativa şi toată libertatea de a le împărţi autoritatea şi de a-i orândui, şi de a avea în toate provinciile amintite mai sus cea dintâi cinste, cea dintâi demnitate, cea mai înaltă funcţiune sacerdotală, cea mai înaltă treaptă: să fie aleşi de scaunul tău şi numai pe tine să te aibă arhiepiscop, fără să păstreze nici o legătură cu episcopul din Salonic; ci tu însuţi şi toţi episcopii Primei Iustiniane să le fie judecători şi arbitri: orice neînţelegere s-ar ivi între ei, numai aceştia s-o împiedice şi să-i pună capăt, să-i rânduiască şi să nu meargă la altcineva, ci să-l recunoască drept arhiepiscop al lor toţi cei din provinciile amintite şi să-i simtă autoritatea de a alege; şi fie prin sine, fie prin autoritatea sa ori prin trimitere de clerici să aibă toată puterea şi tot controlul sacerdotal şi libertatea de a alege. Dar şi la Aquae, care se află în provincia Dacia Ripensis, voim să fie rânduit un episcop de către sanctitatea ta, în aşa fel ca pe viitor să nu mai fie sub episcopul din Meridium; ci Meridianul să rămână în Meridium, dar să nu păstreze nici o legătură cu Aquae; iar episcopul din Aquae să aibă numita cetate şi toate castelele, teritoriile şi bisericile ei, spre a putea izgoni din acea cetate şi de pe acel pământ fărădelegea bonosiacilor şi a o aduce la credinţa cea mai adevărată. 50

Deci pentru ca sfinţia ta să cunoască hotărârea puterii noastre supreme, am trimis venerabilului tău scaun prezenta lege, pentru ca biserica patriei noastre să aibă pe veci această binefacere spre gloria atotputernicului Dumnezeu şi pentru eterna amintire a puterii noastre supreme. Iar când stăpânul acelui scaun îi va fi dat să părăsească această lume, hotărâm ca la timp potrivit episcopul să fie rânduit de venerabilul sobor al mitropoliţilor, cum se cade unui episcop să fie înălţat în cinste şi în toate bisericile, fără să se păstreze nici pentru aceasta vreo legătură cu episcopul din Salonic. Deci sfinţia ta să nu întârzie să ducă la îndeplinire în toate chipurile cele hotărâte de eterna noastră putere. .......................................................................................................................... ..... Despre înstrăinarea şi ipotecarea obiectelor bisericeşti. Acelaşi împărat către Petrus, eparhul pretoriilor... Îndemnăm preasfintele biserici din oraşele Odessos şi Tomis să înstrăineze imobile pentru răscumpărarea prizonierilor de război, în afară de cazurile când au fost date de ctitori cu specificarea că ele nu pot fi însărcinate în nicio împrejurare. Dat la 2 mai în al optsprezecelea an de domnie a împăratului şi stăpânului Iustinian augustul, părintele patriei, în al treilea an de consulat al ilustrului bărbat Basilius (anul 544). Despre canoanele şi privilegiile eclesiastice. Acelaşi împărat către Petrus preailustrul eparh al pretoriilor... Preafericitul arhiepiscop din momentul de faţă în Iustiniana Prima, patria noastră, să aibă totdeauna sub propria jurisdicţie pe episcopii eparhiilor Dacia Mediteraneană, Dacia ripensis, Praevalis, Dardania, Moesia superior şi Pannonia; aceştia să fie hirotoniţi de dânsul, iar el să fie hirotonit de către propriul său sinod; în eparhiile supuse lui să aibă acelaşi rang cu scaunul apostolic din Roma în conformitate cu hotărârile date de sfântul papă Vigilius... Dat la 15 martie în al optsprezecelea an de domnie al împăratului şi stăpânului Iustinian augustul, părinte al patriei, în al optulea an de consulat al ilustrului bărbat Basilius, indicţiunea a opta (anul 545). .......................................................................................................................... ..... Edictul XIII. (Acelaşi împărat) către Ioannes, preaslăvitul eparh al sfintelor comandamente militare din Orient. Iar noi decretăm că onoratul augustal trebuie să dea ajutor celor trimişi pentru aceasta de la scaunul tău: şi celor care mânuiesc bani şi scriniarilor sau celui care le ţine locul în încasările care îi privesc pe aceştia precum şi în cele predate casei generale şi speciale. Dacă se întâmplă că unii din ţinuturile amintite sunt necinstiţi faţă de fisc şi încearcă să facă tulburare spre a scăpa de obligaţia de a plăti, decretăm că cel care mânuieşte bani obşteşti sau scriniarii ori cel care le ţine locul are libertatea 51

să lămurească aceste lucruri prea mărinimosului augustal, iar acesta cu propria lui primejdie şi a unităţii militare care ascultă de el să dea ordin oştenilor să sprijine fapta şi să-i prindă pe cei necinstiţi, cerând cele datorate caselor tale de bani, cu propria lui primejdie, aşa încât atât prin mijloace de forţă civile cât şi militare să se pună capăt acestor lucruri şi fără întârziere să avem încasate dările şi ele să fie trimise în această mare cetate a noastră. Să ştie şi prea luminaţii tribuni ai prea vitejilor noştri oşteni şi mai ales conducătorii lor, că dacă iau lucrurile acestea în uşor şi nu pregătesc toate măsurile pe care le-am amintit, se vor afla în primejdie şi în ce priveşte aprovizionările. Aceste provizii vor fi sechestrate de la augustal din clipa aceea şi vor fi trimise caselor tale de bani pe propria lor primejdie; şi vor fi supuşi la confiscare prea luminaţii tribuni şi conducătorii lor (care trebuie să se teamă şi de pedeapsa capitală); iar unitatea militară în întregime va fi strămutată din ţară şi aşezată în ţinuturile de dincolo de fluviul Istru sau Dunăre spre a sta de pază la hotarele de acolo...” (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.373, 379, 383, 387)
Sec. VI d.H. Papa Hormisdas, Scrisori. Despre neînţelegerile de natură dogmatică datorate grupării călugărilor sciţi

a) ,,Anastasius cel victorios, evlavios, fericit, vestit, triumfător, pururea august, prea sfinţitul şi religiosul arhiepiscop şi patriarh Hormisdas. Credem că fericirea voastră ştie, potrivit chiar înţeleptului îndemn al sfintei scripturi, că trebuie să vorbeşti sau să taci, după împrejurări. Încheinduse deci perioada tăcerii, ne-a venit îndemnul de a vorbi. Şi de aceea am socotit că este nimerit să aducem la cunoştinţa voastră tulburările care au loc la noi sub pretexte religioase. Căci înainte de aceasta, grija ce o aveţi de treburile grele ale episcopatului pe care îl conduceţi ne făcea să ne reţinem şi să nu trimitem nicio scrisoare. Acum însă, circulând despre voi un zvon plăcut, ne-a făcut să ne gândim la bunătatea dragostei părinteşti, ca să căutăm ceea ce Dumnezeul şi Mântuitorul nostru i-a învăţat pe sfinţii apostoli prin divinele-i cuvinte şi mai ales pe Petru, pe care a întemeiat tăria bisericii sale. După ce am spus mai întâi aceste lucruri, invităm pe sfinţia voastră apostolică să fiţi arbitru în tulburările ce au pornit din Sciţia – de aceea cred că e bine să se ţină şi un sinod -, ca, punându-se capăt certurilor, să se restabilească unitatea sfintei biserici”. b) ,,... Acum, deşi după cazne, deşi după multe încordări, biserica din Antiohia a fost pusă în ordine, căci a fost ales un preot cu numele Paul din biserica constantinopolitană... Şi pentru că este vorba despre acestea şi biserica face zilnic progrese în privinţa aceasta, un vechi uneltitor a aţâţat pe monahii din Sciţia, care sunt din familia conducătorului de oşti Vitalianus, potrivnici dorinţelor tuturor creştinilor, a căror tulburare a creat mari piedici unităţii bisericilor, mai ales cu privire la alegerea (episcopului) sus-pomenitei biserici din Antiohia. Aceşti monahi, între care este şi Leontinus, care zice că este 52

rudă cu Vitalianus, se grăbesc să vină la Roma, sperând să fie confirmate de fericirea voastră câteva capitole. Între acestea este, printre altele, (un punct) unde vor să spună că doar unul singur din treime a fost crucificat; acest lucru n-a fost spus nici în sfintele sinoade, nici în scrisorile papei Leon, nici în tradiţia bisericească. Dacă se îngăduie să se facă acestea, mi se pare că se vor naşte neînţelegeri şi scandaluri mari între biserici.... Dată în ziua a treia înainte de calendele lui iulie, la Constantinopol”. c) ,,După multe mâhniri şi lupte duse de părinţii bisericeşti aproape trei luni, prea piosul împărat, prin autoritatea sa, a ales un preot cu numele Paul din biserica constantinopolitană să fie episcop în biserica antiohiană, spunând despre el, între altele, şi această mărturie că, fiind pusă doi ani în Antiophia, nu puţin a rezistat ereticului Severus.... Totuşi provocatorii şi complicii acestor frământări şi cei care au pus piedici unităţii bisericeşti au fost monahii din Sciţia, care, după ce aici s-au îndepărtat de la dreapta credinţă, fiind înfieraţi de toţi, că nu se gândesc la lucruri care aduc pacea, au alergat la fericirea voastră, sperând să se strecoare şi să întărească părerile lor printr-o scrisoare a reşedinţei voastre. Aceştia acuză pe episcopii din provincia lor, printre care se află Paternus, episcopul din cetatea Tomis. Au prezentat cereri şi siliţi de porunca prea piosului principe şi stăpân Vitalianus, conducătorul de oşti, ne-am adunat adesea pentru judecarea pricinii, nu ca şi cum am fi voit să ne preocupăm de aceste treburi, ci fiindcă avem în faţa ochilor învăţăturile fericirii voastre... Şi fiindcă nici noi, care ne-am ostenit multă vreme, nici ei, care nu acceptau nici un argument, nu înregistram vreun progres al părerilor la care ţineam, prea bunul împărat a adus la împăcare pe susnumitul episcop şi pe slăvitul bărbat Vitalianus, într-o adunare publică, unde a poruncit să fim şi noi de faţă; a sfătuit şi pe acuzatorii episcopului să se roage de acesta. Monahii însă, fiindcă li se cerea să se împace, fugind, au preferat să plece din cetate, decât să ajungă la împăcare. Sus-numiţii monahi, venind în Italia au de propus câteva capitole, printre care este cuprins şi (acela) că ,,unul din Treime a fost crucificat”, sperând astfel să fie confirmat de autoritatea fericirii voastre, după cum am semnalat şi în altă scrisoare; şi acum spunem aceasta pentru ca nici o inovaţie să nu fie scrisă de reşedinţa apostolică, fiindcă şi noi, înaintea împăratului şi înaintea senatului, am arătat acestea spunând: ,,În afară de cele patru sinoade, în afară de scrisorile papei Leon, nici nu spunem, nici nu admitem nimic; orice nu este cuprins în susnumitele sinoade, sau ce nu a fost scris de papa Leon, nu primim; fiindcă dacă va voi stăpânul nostru să scrie vreo inovaţie, va fi mai rău acest început decât cel făcut de Eutyches”... Am scris ceea ce ni s-a părut nouă; stă în puterea voastră să deliberaţi ce vă va fi poruncit Dumnezeu, fiindcă ei încearcă să afirme aceasta, dorind să li se dea satisfacţie în acest chip, ca astfel să mărturisim şi să spunem că unul din Treime a pătimit; ceea ce n-au spus nici părinţii bisericeşti, nici sinoadele. De aceea am expus acestea una câte una, ca nu cumva subtilitatea lor să se laude faţă de simplitatea noastră. Din pricina acestor noi păreri ale lor au determinat 53

cu viclenie pe strălucitul Vitalianus să apere astfel de lucruri şi din cauza lor să ne aducă orice piedici a putut. Schimbarea lui o deplânge împreună cu noi toată biserica. De aceea vă rugăm să cugetaţi cu obişnuita grijă şi cu luarea aminte, pe care o are de obicei stăpânul nostru, cum trebuie să fie primiţi cei care au plecat în felul acesta de la noi şi s-au separat de comunitatea noastră, sau să fie respinse capitolele lor; fiindcă biserica catolică din Constantinopol se îngrozeşte de toţi aceştia. Dată în ziua a treia înainte de calendele lui iulie, în Constantinopol”. (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.329331)

Sec. VI d.H. Procopius din Caesarea, Despre războaie şi Despre edificii. Cu privire la relaţiile romanilor cu migratorii

a) Despre războaie .......................................................................................................................... ..... ,,Nu a fost chip să înfăţişăm mai în amănunţime ţinuturile din jurul Pontului Euxin, care se întinde de la Bizanţ până la mlaştina Meotică, deoarece barbarii de dincolo de fluviul Istru, numit şi Dunăre, fac ca romanii să nu fie în stare să ajungă pe ţărmul din părţile acelea. Se poate spune doar că din Bizanţ şi până la gurile Istrului este o cale de 22 de zile, care trebuie calculată la itinerarul Europei. În timpul când în apus era împărat Honorius, barbarii i-au cuprins ţara. Cine erau ei şi în ce chip au venit, voi arăta în cele ce urmează. Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri getice. Toţi aceştia se deosebesc între ei prin nume, după cum am mai spus, dar încolo sunt în toate la fel. Căci toţi sunt albi la trup şi cu părul blond, înalţi de statură, frumoşi la chip şi folosesc aceleaşi legi. Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, numită gotică. Eu cred că la obârşie se trag cu toţii dintr-un singur neam, iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus pe fiecare. Acest neam locuia din vechime dincolo de fluviul Istru. Mai târziu gepizii au luat în stăpânire ţinuturile de lângă Singidunum şi Sirmium, dincoace şi dincolo de fluviul Istru, unde sălăşluiesc ei până în zilele noastre. .......................................................................................................................... ..... Chilbudios era unul dintre curtenii împăratului Iustinian, foarte viteaz în lupte şi atât de mândru faţă de bani încât pentru el avuţia cea mai de preţ din toată chiverniseala lui era faptul că nu avea nimic. Pe acest Chiulbudios, împăratul, în al patrulea an al domniei sale, îl pusese comandant militar peste Tracia şi-l însărcinase cu paza fluviului Istru, poruncindu-i să vegheze ca 54

barbarii de acolo să nu mai poată trece fluviul; pentru că hunii, anţii şi sclavinii îl trecuseră de mai multe ori şi pricinuiseră romanilor pagube de nesuferit. Chilbudios ajunsese atât de temut de barbari, încât timp de trei ani, cât a stat acolo în acea dregătorie, nimeni nu fu în stare să treacă Istrul împotriva romanilor, ci de multe ori treceau romanii pe ţărmul dimpotrivă, sub conducerea lui Chilbudios, şi ucideau sau luau sclavi pe barbarii de acolo. Trei ani mai târziu Chilbudios trecu fluviul, ca de obicei, cu oaste puţină, iar sclavinii îl întâmpinară cu toată mulţimea. Se iscă o luptă înverşunată, în care căzură mulţi romani, printre care şi comandantul lor Chilbudios. De atunci încolo barbarii putură să treacă fluviul nestingheriţi, iar bogăţiile romanilor ajunseră pentru ei lesne de atins; toată împărăţia romană nu fu în stare să tragă în cumpănă, în această împrejurare, cât vrednicia unui singur om. Mai târziu anţii şi sclavinii ajunseră la neînţelegeri între ei şi se încăierară, dar se întâmplă ca anţii să fie învinşi de vrăjmaşii lor. În această luptă un sclavin luă ca prizonier pe un tânăr duşman, cu numele Chilbudios, şi-l duse cu sine acasă. Cu timpul acest Chilbudios ajunse cu multă tragere de inimă faţă de stăpânul său şi viteaz în lupte. Îşi punea de multe ori viaţa în primejdie pentru stăpânul său şi se învrednicea în chip deosebit şi dobândi prin aceasta o mare faimă. În acest timp anţii năvăliră în ţinuturile Traciei; ei prădară şi luară ca sclavi o mulţime de romani de acolo, şi îi duseră cu dânşii la vetrele strămoşeşti. Întâmplarea făcu ca unul din aceşti prizonieri să dea peste un stăpân omenos şi blând. Prizonierul acela era peste măsură de viclean şi în stare să înşele pe aceia care aveau de-a face cu dânsul. Vrând să se întoarcă în ţara romanilor, şi neavând cum, se gândi la următoarele. Se înfăţişă înaintea stăpânului său şi începu să-l laude pentru omenia lui, spunându-i că pentru aceasta va avea mult bine de la Dumnezeu şi nici el nu va rămânea nerecunoscător faţă de un stăpân atât de omenos; ci, dacă va voi să asculte sfatul său cât se poate de binevoitor, în scurt timp îl va pune în posesia unei averi imense. Şi iată cum: printre sclavini se află ca sclav fostul comandant al armatei romane, Chilbudios, fără ca nimeni dintre barbari să ştie cine e. Dacă, prin urmare, va voi să plătească preţul răscumpărării lui Chilbudios şi să-l ducă în ţara romanilor, fără îndoială îşi va dobândi faimă prin aceasta şi o foarte mare avere de la împărat. Vorbele acestea ale romanului îl înduplecară îndată pe stăpân, care merse împreună cu dânsul la sclavini. Căci barbarii aceştia încheiaseră acum pace între ei şi se întâlneau fără teamă. Aşadar, dădură o sumă mare de bani stăpânului lui Chilbudios, îl răscumpărară şi plecară îndată împreună cu dânsul. Ajungând la ei acasă, cel care îl răscumpărase îl întrebă pe om dacă-i Chilbudios, comandantul armatei romane. Acesta îi povesti totul, ce de-amănuntul şi fără ocol, spunându-i adevărul cum că şi el e de neam ant şi că luptându-se împreună cu ai săi împotriva sclavinilor, care pe atunci erau duşmanii lor, a fost prins de unul din ei; şi că de acum înainte, odată ce a ajuns în ţara sa, va fi şi dânsul liber, potrivit legilor. Cel care plătise banii pentru el rămase încremenit şi se umplu de necaz văzând că i s-a spulberat o speranţă 55

atât de mare. Dar romanul căuta să-l mângâie şi să înlăture adevărul, spre a nu fi împiedicat să se întoarcă acasă şi spunea cu tărie că omul acela e Chilbudios cel adevărat; dar se teme, fiind între duşmani, şi nu vrea să descopere totul; însă când va ajunge pe teritoriul roman nu numai că nu va ascunde adevărul, ci se va mai făli cu numele acesta, după cum e firesc. Toate acestea fură săvârşite la început, în taină, fără ştirea celorlalţi barbari. .......................................................................................................................... .... După cum am spus, anţii se adunară atunci şi-l siliră pe omul acela să spună că e Chilbudios, comandantul armatei romane. Îl ameninţau cu pedeapsa dacă va zice că nu. În timp ce la ei se petreceau acestea, împăratul Iustinian trimise o solie la acei barbari, cerându-le să se aşeze cu toţii într-o cetate veche, cu numele Turris, care se află dincolo de Istru şi fusese zidită pe vremuri de împăratul roman Traian, dar rămăsese părăsită de mult timp, căci o pustiiseră barbarii localnici. Iustinian făgăduia că le va dărui cetatea, împreună cu teritoriul din jurul ei, deoarece aparţinea romanilor încă de la început; că va face tot ce-i va sta în putinţă ca să-i adune laolaltă şi să le mai dea şi o sumă mare de bani, numai să-i fie deacum înainte aliaţi şi să-i împiedice pentru totdeauna pe huni de a mai cotropi împărăţia romană, aşa cum îşi puseseră în gând. Auzind aceasta, barbarii se învoiră şi făgăduiră că vor face totul, numai să-l numească din nou pe Chilbudios comandant al armatei romane şi să-l lase să locuiască în mijlocul lor, zicând că acela era Chilbudios pe care-l voiau ei. Ademenit de această nădejde, omul nostru ţinea acum şi el să fie Chilbudios, comandantul armatei romane; şi zicea că el este acela. Pe temeiul acestor spuse fu trimis la Bizanţ; dar pe drum se întâlni cu Narses. Acesta intră în vorbă cu el şi văzu că omul minte (deşi vorbea latineşte şi învăţase multe din apucăturile lui Chilbudios, pe care era în stare să le imite). Narses îl puse la închisoare şi-l sili să mărturisească totul; după aceea îl luă cu sine la Bizanţ”. b) Despre edificii (zidiri) .......................................................................................................................... .... ,,Vrând să facă din Istru cea mai puternică apărare a noastră şi a întregii Europe, împăratul a acoperit ţărmul fluviului cu întărituri dese, după cum vom arăta ceva mai încolo, şi a aşezat pretutindeni pe ţărm străji de oşteni, pentru a opri cu străşnicie trecerea barbarilor din părţile acelea. Cu toate aceste înfăptuiri, neavând încredere în amăgitoarea nădejde omenească şi gândindu-se că, dacă duşmanii vor izbuti să treacă fluviul în vreun fel oarecare, vor cotropi ogoarele lipsite de apărare, vor lua ca sclavi pe toţi oamenii de vârstă tânără şi vor prăda toate avuţiile, împăratul nu se mulţumi să le dea o siguranţă colectivă prin fortificaţiile de pe malurile fluviului, ci le mai dădu şi una deosebită. El făcu atât de dese întărituri în sate, încât fiecare ogor îşi are fortificaţia sa, sau se află în vecinătatea unui loc întărit. 56

.......................................................................................................................... .... În felul acesta împăratul Iustinian a fortificat tot ţinutul dinlăuntrul Illyriei. Acum voi arăta şi cum a întărit ţărmul fluviului Istru, care se mai numeşte şi Dunăre, cu fortificaţii şi garnizoane de soldaţi. Căutând să oprească trecerea Dunării de către barbarii care locuiau de cealaltă parte, împăraţii romani de odinioară au acoperit tot ţărmul acestui fluviu cu fortificaţii, nu numai în dreapta fluviului, ci au zidit pe alocuri şi în partea opusă orăşele întărite şi cetăţi. Dar aceste întărituri nu fuseseră făcute în aşa fel încât să poată rezista vreunui atac, ci numai ca să nu rămână ţărmul fluviului fără apărători; pentru că barbarii de prin acele părţi nu ştiau să ia cu asalt ziduri. E adevărat că cele mai multe întărituri constau dintr-un singur turn şi de aceea se şi numeau monopyrgia. În ele se afla un număr de oameni cu totul redus. Şi atât era de ajuns pe atunci pentru a speria triburile barbare, care se fereau să atace pe romani. Mai târziu însă, când Attila năvăli cu oaste multă, el dărâmă aceste întărituri până la pământ, fără nici o greutate, şi pustii cea mai mare parte a teritoriului roman fără să întâmpine vreo împotrivire. Însă împăratul Iustinian a zidit din nou întăriturile dărâmate, nu cum fuseseră mai înainte, ci cu mult mai puternice; şi pe foarte multe le-a dres şi le-a înnoit tot el. În felul acesta a redat complet imperiului roman siguranţa pe care o pierduse. Toate acestea le voi arăta aşa cum s-au întâmplat. Fluviul Istru coboară din munţii celţilor, care acum se numesc galli, ocoleşte un teritoriu întins, în cea mai mare parte cu desăvârşire pustiu, locuit numai pe ici-colo de barbari, ducând o viaţă ca animalele şi lipsiţi de legături cu ceilalţi oameni. Când ajunge foarte aproape de Dacia, el apare pentru prima oară ca hotar între barbarii care ocupă partea stângă a fluviului şi teritoriul roman din dreapta sa. De aceea romanii numesc Dacia din această parte Ripensis, căci ,,ţărm” se cheamă în latineşte ripa. .......................................................................................................................... ..... De la Viminacium, mergând înainte, întâlnim trei fortificaţii pe ţărmul Istrului: Pinci, Cupi şi Novae. Construcţia şi numele lor se întemeia mai înainte pe un singur turn. Acum însă împăratul Iustinian a sporit mult numărul şi mărimea clădirilor şi întăriturilor din aceste locuri şi le-a dat însemnătatea unui oraş. În faţa oraşului Novae, pe celălalt ţărm, stătea din vechime un turn lăsat în părăsire, cu numele Literata, pe care oamenii de demult îl numeau Lederata. Pe acesta împăratul nostru l-a transformat într-o fortăreaţă mare şi deosebit de întărită. După Novae urmează fortăreţele Cantabaza, Smornes, Campses, Tanata, Zernes şi Ducepratu. Pe celălalt ţărm au fost construite din temelii multe alte fortăreţe. După aceea urmează aşa-numitul Caputbovis, o lucrare a împăratului Traian şi un orăşel foarte vechi cu numele Zanes. Pe toate acestea le-a înconjurat cu întărituri foarte puternice şi a făcut din ele cetăţi de necucerit ale imperiului. Nu departe de această Zanes se află un post întărit cu 57

numele Pontes. Acolo fluviul întinde un braţ şi, după ce ocoleşte o mică parte a ţărmului, se întoarce din nou în albia sa obişnuită şi se amestecă cu sine însuşi. Nu face acest lucru de la sine, ci constrâns de născocirea omenească. Voi arăta din ce pricină locul acesta a fost numit Pontes şi de ce silesc oamenii Istrul să facă acolo un înconjur. (Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.435, 439-443, 463,
465)

Sec.VI d.H. Iordanes, Faptele romanilor şi Getica. Despre realităţile norddunărene

a) Faptele romanilor ,,Pe dardani şi pe moesi pentru întâia oară i-a îmblânzit proconsulul Curio şi ajungând ca primul dintre toţi romanii până la fluviul Dunărea, a devastat toate împrejurimile acestuia. Acelaşi Lucius, învingând într-o luptă şi pe regele panonilor, a transformat în provincie ambele Pannonii. ... După aceasta, pe dacii din ţinuturile de dincolo de Dunăre, care au o întindere de un milion de paşi, i-a prefăcut în provincie Traian, în timpul domniei sale, după ce regele lor Decebal a fost omorât. Gallienus însă le-a pierdut în timpul domniei sale, iar împăratul Aurelian, rechemând de acolo legiunile, le-a aşezat în Moesia şi acolo, într-o parte a acesteia a întemeiat Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis, la care a adăugat Dardania. Toată Illyria însă, care fusese supusă pe regiuni în mod separat, a fost unită într-un singur organism, care are în interiorul său optsprezece provincii şi anume: două Noricum, două Pannonii, Valeria, Suavia, Dalmatia, Moesia Superioară, Dardania, două Dacii, Macedonia, Thessalia, Achaia, două Epyrus, Praevales, Creta; împreună optsprezece. .......................................................................................................................... .... Negreşit atunci (sub Diocleţian) a fost învins neamul carpilor şi a fost trecut pe teritoriul roman. Neamul hunilor năvălind asupra goţilor pe unii dintre aceştia îi supun, iar pe alţii îi fugăresc. Aceştia venind în teritoriul roman sunt primiţi fără a depune armele. Datorită lăcomiei generalului Maximus sunt chinuiţi de foame şi constrânşi să se răscoale. Regele hunilor Attila, în strânsă unire cu gepizii şi goţii, în fruntea cărora se găseau Ardaric şi Valamir, şi cu diferite alte neamuri conduse de regii lor, a devastat toată Illyria, Tracia, ambele Dacii, Moesia şi Sciţia. Comandantul trupelor din Moesia, Arnegisclus, iese din Marcianopolis şi pleacă în întâmpinarea sa. Luptându-se vitejeşte... este ucis. b) Getica

58

.......................................................................................................................... ..... ,,În această Sciţie primul neam care este aşezat, pornind de la apus, este al gepizilor. Partea aceasta a Sciţiei este străbătută de fluvii mari şi celebre. Căci Tisa aleargă prin nordul şi vestul ei; înspre sud se află însăşi marea Dunăre, iar dinspre est o taie Flutausis care este repede şi vijelios şi se varsă cu furie în undele Dunării. În mijlocul lor se află Dacia, apărată de Alpii abrupţi, ca de o coroană. În partea lor stângă, spre nord, de la izvorul Vistulei se află aşezată pe un spaţiu imens numeroasa populaţie a veneţilor. Deşi astăzi numele lor variază după diferitele familii şi regiuni, ei poartă mai ales numele de sclavini şi anţi. Sclavinii locuiesc de la cetatea Noviodunum şi lacul care este numit Mursianus şi până la Nistru, iar în nord până la Vistula: drept oraşe au păduri şi mlaştini. Anţii însă, care sunt cei mai viteji dintre ei, se întind de la Nistru la Nipru, acolo unde Marea Pontică face un cot. Aceste râuri se găsesc la o distanţă de mai multe zile de drum unul de altul. Dincolo de aceştia, deasupra Mării Pontice, se întind lăcaşurile bulgarilor, care au devenit foarte cunoscuţi datorită consecinţelor nenorocite ale păcatelor noastre. Urmează de aici hunii... Citim despre lăcaşul acestora că mai întâi a fost pe pământul Sciţei lângă mlaştina Meotis, că apoi au locuit în Moesia, Tracia şi Dacia, iar la urmă din nou în Sciţia deasupra Mării Pontice. În cel de al doilea lăcaş al lor, adică în Dacia, Tracia şi Moesia, goţii au avut drept rege pe Zamolxe, despre care cei mai mulţi scriitori de anale ne spun că a fost un filozof cu o erudiţie de admirat. Căci şi mai înainte au avut pe învăţatul Zeuta, după aceea pe Deceneu şi în al treilea rând pe Zamolxe despre care am vorbit mai sus. Goţii n-au fost deci lipsiţi de oameni care să-i înveţe filozofie. De aceea goţii au fost totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu grecii, după cum relatează Dio, care a compus istoria şi analele lor în limba greacă. El spune că acei dintre ei care erau de neam s-au numit la început Tarabostes, iar apoi Pilleati: dintre dânşii se alegeau regii şi preoţii. Şi într-atât au fost de lăudaţi goţii, încât să spună că la ei s-a născut Marte, pe care înşelăciunea poeţilor l-a făcut zeu al războiului. De aceea spune şi Vergilius: ,,Neobositul părinte, care stăpâneşte câmpiile geţilor”. Pe acest Marte, goţii totdeauna l-au înduplecat printr-un cult sălbatec (căci victimele lui au fost prizonierii ucişi), socotind că şeful războaelor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc. Lui i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe triunghiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui părinte. .... Apoi muntele formând cu creasta sa marginea popoarelor scitice, înaintează până la Pontul Euxin şi prin colinele înşirate strâns, el atinge chiar apele Istrului, în locul în care acest râu, despicându-se, se desface şi Sciţia se numeşte Taurus. 59

Istoricul Dio Cassius care a dat operei sale titlul de Getica, despre care geţi am arătat mai sus că sunt goţi, după cum spune Paulus Orosius. .......................................................................................................................... ..... Regina Tomiris, luând de la inamic atâta pradă după obţinerea victoriei, a trecut în părţile Moesiei, care acuma se cheamă Sciţia Minor, împrumutându-şi numele de la Sciţia Mare, şi acolo pe ţărmul moesic al Pontului a zidit oraşul Tomis căruia i-a dat numele său. Mai apoi Darius, regele perşilor, fiul lui Histaspe, a cerut în căsătorie pe fiica lui Antyrus, regele goţilor, rugându-l şi îngrozindu-l în acelaşi timp, dacă nu i-ar împlini voinţa. Goţii însă, dispreţuind legătura de rudenie cu el, au înşelat speranţele soliei. Fiind refuzat, Darius s-a aprins de mânie şi a pregătit împotriva lor o armată de şapte sute de mii de soldaţi, încercând să răzbune o ruşine personală cu preţul nenorocirii statului; după ce a aşezat vase aproape de la Chalcedon şi până la Bizanţ în chip de pod, el a intrat în Tracia şi Moesia; construind în acelaşi fel un pod peste Dunăre şi fiind atacat necontenit, timp de două luni, a pierdut la Tape opt mii de soldaţi şi, temându-se ca podul de peste Dunăre să nu fie ocupat de adversarii săi, a luat-o repede la fugă spre Tracia, fără a se mai opri în Moesia vreun moment, deoarece nu se credea aici în siguranţă. .......................................................................................................................... .... Apoi, în timpul domniei la goţi a lui Burebista, a venit în Goţia Deceneu, pe vremea când Syla a pus mâna pe putere la Roma. Primindu-l pe Deceneu, Burebista i-a dat o putere aproape regală. După sfatul acestuia goţii au început să pustiească pământurile germanilor pe care acuma le stăpânesc francii. .......................................................................................................................... .... Ei socoteau ca noroc şi câştig, drept unica lor dorinţă, îndeplinirea în orice chip a lucrurilor pe care le sfătuia îndrumătorul lor Deceneu, judecând că este folositor să realizeze aceasta. El, observând înclinarea lor de a-l asculta în toate, şi că ei sunt din fire deştepţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filozofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască conform legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele de belagines, i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita lunii şi cu cât globul de foc al soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce

60

semne cele trei sute şi patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit până la apus spre a se apropia sau depărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Putem vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind descreşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, (astrele) care se grăbesc să atingă regiune orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită. Comunicând acestea şi alte multe goţilor cu măiestrie, Deceneu a devenit în ochii lor o fiinţă miraculoasă, încât a condus nu numai pe oamenii ede rând, dar chiar şi pe regi. Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare făcându-i preoţi şi le-a dat numele de pileati, fiindcă, după cum cred, având capetele acoperite cu o tiară, pe care o numim cu un alt nume pilleus, ei făceau sacrificii; restul poporului a dat ordin să se numească capillati, nume pe care goţii îl reamintesc până astăzi în cântecele lor, deoarece i-au dat o mare consideraţie. Iar după moartea lui Deceneu, ei au avut aproape în aceiaşi veneraţie pe Comosicus, fiindcă era tot aşa de iscusit. Aceasta era considerat la ei şi ca rege şi ca preot suprem şi ca judecător, datorită priceperii sale, şi împărţea poporului dreptate ca ultimă instanţă. Părăsind şi acesta viaţa, s-a urcat pe tron, ca rege al goţilor, Corillus care a condus timp de patruzeci de ani popoarele sale în Dacia. Am în vedere Dacia cea veche pe care acum o ocupă popoarele gepizilor. Această ţară, aşezată în faţa Moesiei, dincolo de Dunăre, este înconjurată de o cunună de munţi, având numai două intrări, una pe la Boute şi alta pe la Tape. Această Goţia pe care strămoşii noştri au numit-o Dacia şi care acum se numeşte Gepidia, după cum am spus, se mărgineşte la răsărit cu roxolanii, la apus cu iazigii, la miază-noapte cu sarmaţii şi bastarnii şi la miazăzi cu fluviul Dunărea. Iazigii sunt despărţiţi de roxolani numai prin râul Aluta. Şi fiindcă s-a făcut menţiunea Dunării, cred că nu e în afara subiectului să dau câteva indicaţii despre acest fluviu atât de însemnat. Căci el izvorăşte din câmpiile alamanilor şi primeşte de la izvorul său şi până la gura sa care se varsă în Pont şasezeci de râuri din dreapta şi din stânga, pe o întindere de 1200 mile, având forma unei spinări de peşte, în care se înfig fluviile ca nişte coaste şi în general este cel mai mare fluviu. El se numeşte Hister în limba bessilor şi are adâncimea apei, în albia unde este mai adâncă, numai de două sute de picioare. Dunărea întrece în mărime toate celelalte fluvii, în afară de Nil. Ajunge cât am spus despre Dunăre. După un interval de timp îndelungat, sub domnia împăratului Domiţian, goţii de teama zgârceniei sale, desfăcură tratatul ce-l încheiaseră odinioară cu alţi împăraţi şi începură să devasteze, împreună cu şefii lor, malurile Dunării care erau de mult în stăpânirea Imperiului roman, 61

distrugându-le armatele împreună cu comandanţii lor. În fruntea acestor provincii se găsea pe atunci ca guvernator, după Agrippa, Oppius Sabinus, iar la goţi conducerea o avea Durpaneus. Dându-se lupta, romanii au fost învinşi, iar lui Oppius Sabinus i s-a tăiat capul şi goţii, năvălind asupra mai multor castele şi cetăţi, au prădat regiunile care ţineau de imperiu. Din cauza nenorocirii celor ai săi, Domiţian a plecat cu toate forţele sale în Illyria şi încredinţând conducerea aproape întregii armate generalului său Fuscus şi câtorva bărbaţi aleşi, i-a obligat să treacă peste Dunăre împotriva armatei lui Durpaneus, pe un pod din corăbii legate între ele. Atunci goţii, care n-au fost luaţi pe neaşteptate, au pus mâna pe arme chiar de la prima ciocnire au învins pe romani, omorând pe comandantul acestora Fuscus şi au jefuit bogăţiile din lagărul soldaţilor. Pentru dobândirea acestei victorii mari ei i-au numit pe conducătorii lor semizei, adică ,,anzi” şi nu simpli oameni, ca şi cum ar fi învins datorită norocului lor. .......................................................................................................................... .... Dorind ca începuturile domniei sale să le inaugureze prin supunerea vandalilor, el a pornit împotriva lui Visimar, regele acestora, care era din tribul asdingilor, cel mai de seamă dintre toate triburile şi foarte războinic. După referinţele războinicului Dexip, ei au ajuns de la Ocean până în regiunile noastre, abia în decurs de un an, din pricina mărimii teritoriilor pe care au trebuit să le străbată. Ei ocupau atunci locurile unde astăzi locuiesc gepizii, lângă râurile Marisia, Miliare, Gilpil şi Grisia, care întrece în mărime pe toate celelalte mai sus amintite. Pe atunci la răsărit de ei se aflau goţii, la apus marcomanii, la miazănoapte hermundurii, la miazăzi Istrul, care este numit şi Dunăre. Pe când se aflau vandalii aici, li s-a declarat război de către Geberich regele goţilor, la ţărmul susamintitului râu Marisia, unde nu s-a luptat mult timp pe picior de egalitate, ci imediat e culcat la pământ însuşi Visimar, regele vandalilor, cu o mare parte din neamul său. .......................................................................................................................... .... ... Între timp Hermanaric, care era foarte bătrân, ajungând la vârsta respectabilă de 110 ani, n-a putut suporta nici suferinţele pricinuite de rană, nici atacurile hunilor şi a murit. Moartea sa le-a dat hunilor posibilitatea să obţină supremaţia asupra acelor goţi care, după cum am spus, locuiesc în partea de răsărit şi se numesc ostrogoţi. Vizigoţii, adică ceilalţi tovarăşi ai lor, care locuiau în partea de apus, la fel de îngroziţi ca şi fraţii lor, nu ştiau din cauza hunilor ce hotărâre să ia cu privire la ei. Chibzuind mult timp ei trimiseră în sfârşit, după o hotărâre comună, delegaţi în imperiu, la împăratul Valens, fratele împăratului Valentinianus. Ei cereau să li se acorde ca loc de agricultură o parte din Tracia sau din Moesia, ca să poată trăi sub legile şi autoritatea sa. Ca să fie mai demni 62

de încredere ei permit să devină creştini în caz că li se vor da propovăduitori în limba lor. Aflând Valens acest lucru şi socotind că-i aduce glorie, a aprobat imediat ceea ce vrut chiar el să le propună şi i-a aşezat pe goţi în regiunile Moesiei ca un fel de zid al imperiului său contra celorlalte neamuri barbare. Şi deoarece împăratul Valens închisese toate bisericile noastre, prins fiind de perfidia arianilor, a trimis la predicatori din secta sa, care răspândiră acolo, la nişte oameni simpli şi ignoranţi, otrava ereziei lor. Şi astfel vizigoţii au fost făcuţi de către împăratul Valens mai degrabă ariani decât creştini. Mai departe, împinşi de zel, predicară evanghelia atât ostrogoţilor cât şi gepizilor, care erau înrudiţi cu cei dintâi, învăţându-i cultul acestei erezii şi invitară toate neamurile de limba lor să ia parte la cultul acestei secte. Ei înşişi, după cum am spus, trecând Dunărea, s-au stabilit, cu permisiunea împăratului, în Dacia Ripensis, în Moesia şi în Tracia. Ziua aceea a înlăturat foamea goţilor şi siguranţa romanilor. Goţii au început să se poarte, nu ca nişte noi sosiţi şi străini, ci să comande ca cetăţeni şi stăpâni unor simpli posesori şi să ţină sub autoritatea lor cu depline drepturi toate regiunile de nord până la Dunăre. .......................................................................................................................... .... La această pace, Attila, stăpânul tuturor hunilor, şi singurul stăpânitor în lume al aproape tuturor neamurilor din întreaga Sciţie, a fost administrat şi s-a bucurat de o faimă strălucită la toate neamurile. Istoricul Priscus, fiind trimis de Theodosius cel Tânăr într-o ambasadă la el, ne relatează, între altele, următoarele: ,,Trecând peste nişte fluvii foarte mari şi anume Tisia, Tibisia şi Drica, am ajuns în locul în care odinioară Vidigoia, cel mai viteaz dintre goţi, a căzut printr-o mişelie a sarmaţilor; de aici am ajuns nu departe de satul în care stătea regele Attila, zic sat dar era de mărimea unui oraş foarte mare. .......................................................................................................................... ..... Iar gepizii, însuşindu-şi cu forţa regiunile hunilor şi punând stăpânire în calitate de învingători pe tot teritoriul Daciei ca nişte oameni destoinici, n-au cerut altceva de la Imperiul roman decât pace şi daruri anuale. Printr-un tratat de prietenie împăratul a consimţit atunci bucuros la aceasta şi până astăzi poporul acesta primeşte darul obişnuit de la împăratul roman”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.400, 411-415, 425-429)

Sec.VI-VII d.H. Theofilact din Simocatas. În Istoriile sale aminteşte luptele purtate de romani cu barbarii

“... De acum, începând ţesătura istoriei şi descriind războaiele cu barbarii, vom aminti întâi mişcarea împotriva avarilor, pentru că aceste întâmplări sunt foarte alăturate de faptele arătate mai înainte şi ordinea aceasta este cea mai potrivită. Aşadar nu puţine isprăvi au fost săvârşite atunci de ei cu îndrăzneală nesocotită. Aceşti huni care locuiesc lângă Istru, sunt neamul cel 63

mai necredincios şi mai nesăţios dintre cele care duc o viaţă nomadă. După ce puseră stăpânire pe un oraş foarte mare, ei trimiseră soli la împăratul Mauricius. Localitatea se numea Sirmium şi era oraş foarte vestit, lăudat şi slăvit de romanii care locuiau în Europa. Îl cuceriseră cu foarte puţină vreme înainte ca împăratul Mauricius să se urce pe tronul cezarilor, luând asupra sa, odată cu purpura, şi grijile romanilor. Cum l-au ocupat, a arătat vestitul Menandru. Eu n-am răgaz să adaog ceva mai amănunţit la acele lungi povestiri, să istorisesc din nou cele spuse limpede şi să mă expun mustrării poetului. După ce oraşul Sirmium fu în mâinile hunilor, se ajunse la înţelegerea ca, lăsând duşmănia, să se bucure de pace şi să trăiască în linişte. Dar tratatul fu ruşinos pentru romani; căci stând ca nişte judecători ai luptei, ei acordară barbarilor daruri strălucite ca răsplată a unei glorii, făgăduiră să verse în fiecare an barbarilor optzeci de mii de piese de aur în bani şi în îmbrăcăminte felurită de la neguţători. Tratatul însă nu dură mai mult de doi ani, căci haganul – aşa era numit de huni – se purta cu trufie faţă de romani... Pe lângă cele optzeci de mii de piese de aur cerea să i se plătească de către romani altele douăzeci în fiecare an. Şi cu toată indignarea împăratului, dispreţui tratatul, dădu în vânt jurămintele făcute, şi ridicând fără zăbavă trâmbiţa, prietenă a războiului, adună trupele şi luă fără de veste oraşul Singidunum, care era neîntărit şi lipsit de maşini de război, pentru că, în urma păcii, se răspândise multă nepăsare în Tracia; căci pacea neglijează paza şi nu e prevăzătoare pentru viitor. .......................................................................................................................... ... După ce bătrânul spuse aceste vorbe adunării, reaprinse în piepturile soldaţilor curajul pentru luptă, la cei mai destoinici făcând să se nască o dorinţă neînfrântă de a se bate, şi pişcând cu vorba ca şi cu un bici lipsa de bărbăţie a celor domoli îl făcu să se schimbe. Se ridică un strigăt puternic din adunare şi teatrul răsuna de laudele celor care admirau pe soldatul bătrân pentru marele lui curaj. Şi îndată, cu toţii într-un gând, părăsiră adunarea şi se îndreptară spre arme. Coborâră deci de pe Haemus la Calvomuntis şi la Libidurgos şi văzură nu departe, cam la patru mile de acolo, pe hagan stând cu corturile fără nici o grijă, întrucât armata îi era împrăştiată prin toată Tracia. Comentiolus aranjă armata şi punând-o pe o singură linie de luptă o lăsă să înainteze; porunci să se îndrepte spre Astice, noaptea să fie sub pază, iar a doua zi să năvălească asupra haganului ca o furtună şi să facă un mare măcel printre duşmani. Dar o soartă potrivnică găsi cale să schimbe socotelile acestei expediţii. Căci, întocmai ca un bondar, distruse stupii bunei chibzuiri şi prădă osteneala comandantului, ca pe cea a unei albine. În adevăr, după ce soarele şi-a arătat spatele sumbrei nopţi şi lampa prea frumoasă şi dătătoare de lumină acoperindu-şi strălucirea a cedat puterii nopţii, unul dintre animalele de povară şi-a scuturat sarcina de pe el. Se întâmplase însă că stăpânul lui să meargă înainte. Dar cei care veneau în urmă şi vedeau animalul de povară târând în dezordine sarcina după el, strigară la 64

stăpân să se întoarcă şi să îndrepte povara de pe animal. Ei bine, acest lucru a fost pricina tulburării ordinei în oştire şi a făcut să înceapă fuga înapoi; căci mulţimea auzea glasul şi cele spuse erau luate greşit drept un semnal care se părea că era pentru fugă, ca şi cum duşmanii s-ar fi ivit în apropiere de ei mai repede decât orice închipuire. S-a produs o foarte mare învălmăşeală în armată şi mult sgomot; fiecare striga tare să se întoarne şi se îndemna unul pe altul în limba băştinaşă să se întoarcă înapoi, grăind cu foarte mare tulburare torna, torna ,,întoarce-te, întoarce-te”, ca şi cum li s-ar fi ivit pe neaşteptate o luptă în timpul nopţii. Se împrăştie aşadar toată oştirea ca o armonie a coardelor de la liră. Haganul fugi de această a doua şi cea mai mare primejdie cât îl ţinură picioarele şi lăsând căile bătute şi strămutându-se în alt loc, găsi o scăpare şi mai neaşteptată decât cea dintâi. La fel făcură şi romanii şi fugeau la rândul lor.....”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.531-533, 539)

Sec. VII d.H. Isidor din Sevilia, Etimologii. Descrie populaţiile existente la Dunărea de Jos

.......................................................................................................................... ..... “Masageţii sunt din neamul sciţilor. Şi li se spune masageţi, ca unora grei, adică ,,geţi puternici”. .......................................................................................................................... ... Goţii se crede că au fost numiţi (astfel) de la Magog, fiul lui Iafet, după asemănarea ultimei silabe; cei vechi i-au numit mai mult geţi, decât goţi, neam tare şi foarte puternic, înalt prin statura corpurilor, îngrozitor prin felul armelor. Despre ei Lucnus spune: "De aici să ne atace dacul, de dincolo getul... ,, Dacii au fost mlădiţe ale goţilor şi se crede că s-au numit daci, ca dagi, fiindcă s-au născut din neamul goţilor. Despre ei spune cunoscutul (poet ,,Paulinus către Niceta”): ,,Vei merge departe la miazănoapte, până la daci”. .......................................................................................................................... .... Dunărea, fluviu al Germaniei, se spune că este numit (astfel) de la mulţimea de zăpezi, datorită cărora creşte şi mai mult. El este cel care în Europa are mai multă faimă la toţi. E tot una cu Istrul, fiind că în timp ce trece pe la nenumăratele neamuri, îşi schimbă şi numele şi în drumul său îşi adună puteri mai mari. Izvorăşte din munţii Germaniei şi pădurile de apus ale barbarilor, se îndreaptă către răsărit, primeşte în albia sa şaizeci de râuri şi se varsă în Pont prin şapte guri. .......................................................................................................................... ... 65

Prima regiune a Europei (este) Sciţia inferioară, care începe de la mlaştina Meotică şi se întinde între Dunăre şi Oceanul nordic până în Germania; acestei ţări în general i se zice barbară, din cauza neamurilor barbare de care este locuită. Prima parte a ei este Alania, care ajunge până la lacurile Meotice. După aceasta Dacia, unde (este) şi Goţia, apoi Germania...”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.573-577)

Începutul sec.VII d.H. Mauricius. Strategicon. Fragmente

.......................................................................................................................... .... “Deoarece au mulţi regi* şi nu se înţeleg între dânşii, e nimerit ca pe unii dintre ei să-i mânuim cu vorbe sau daruri, mai ales pe cei din apropierea hotarelor noastre, iar împotriva celorlalţi să pornim cu război, pentru ca duşmănia faţă de toţi să nu ducă la unire sau la o singură stăpânire. De aşazişii refugiaţi, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, ei au căpătat cu vremea această calitate, au uitat de ale lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmani. Pe cei binevoitori să-i răsplătim, iar pe cei care ne fac rău să-i pedepsim. Bucatele aflate în ţara din apropiere să nu le părăduim, ci să ne străduim să le aducem în ţară la noi, pe animale şi corăbii: căci râurile lor se varsă în Dunăre şi căratul se face uşor cu ajutorul corăbiilor”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.561)

Sec.VII d.H. Geograful anonim din Ravena, Cosmographia. Descrierea teritoriului vechii Dacii ..................................................................................................................................... .....

,,Dar dacă citeşti, dragă Odo, despre războiul pe care Traian, împăratul romanilor, l-a purtat atunci când a cutreierat tot oceanul de nord şi când a învins pe regele dacilor, vei găsi acolo un lucru de mirare, şi anume în ce chip se minunau cei mai înţelepţi dintre romani, ei care socoteau că stăpânesc în egală măsură tot pământul. .......................................................................................................................... .... Iar în dreptul regiunii meotice este ţara foarte mare numită Dardania, în care se întind diverse ţări până la marea cea mare a Pontului.... noi am arătat oraşele din aceste regiuni după mai sus numitul Livianus... De asemenea în altă parte sânt oraşele care se numesc: Tyras... Ermenium, Urgum, Sturium, Congri, Porrolissum, Cersiae. De asemenea în altă parte* sunt oraşe, şi anume:

*

Nu este vorba de o regalitate de tip germanic. Aceşti "regi" erau de fapt simpli conducători militari aleşi temporar. * În Moesia Inferioară.

66

Gura Peuce, Salsovia, Aegyssus**, Noviodunum***, Dinogetia, Arrubium, Troesmis**** , Beroe, Carsium, Capidava. Prin aceste diferite ţări trec mai multe fluvii, între altele acelea care se numesc.... de asemenea fluviul Mureş. …Tot lângă Marea cea Mare este ţara care se numeşte Tracia. În această Tracie am citit că au foarte multe oraşe, dintre care vom arăta pe unele şi anume lângă ţărmul mării.... Dionysopolis, Bizone, Timum, Tiriza, Callatis, Stratonis, Tomis, Histria. Iar între Tracia sau Macedonia şi Moesia Inferioară locuiesc acum bulgarii care au ieşit din Sciţia Mare mai suspomenită. …Tot aşa... sunt aşezate două Moesii, adică cea de Jos şi cea de Sus... În această Moesie am citit că au existat numeroase oraşe dintre care vom arăta pe unele şi anume: Beroe, Carsium, Capidava, Sucidava, Durostorum*****, Tegulicium, Nigriana*, Transmarisca.... De asemenea, peste fluviul Dunărea, sunt oraşele Moesiei Inferioare** , şi anume: Porolissum, Certia, Largiana, Optatiana, Macedonica*** , Napoca, Potaissa, Salinae, Brucla, Apulum, Acidava, Cedonia, Caput Stenarum, Pons Vetus, Pons Aluti, Romula. De asemenea lângă însăşi Cedonia este un oraş cu numele Burticum, Blandiana, Germisara, Petris, Aquae, Sarmizegetusa, Acmonia. .......................................................................................................................... .... Tot aşa cam în partea sudică, ca să vorbim despre un pământ foarte întins, se află regiuni foarte întinse care se numesc Dacia Prima şi Secunda numite şi Gepidia****, unde locuiesc acum hunii numiţi şi avari. Amândouă aceste Dacii au fost descrise de foarte mulţi filosofi dintre care eu am citit pe Sardonius şi Hylas şi pe Aristarh, filosofi ai grecilor. Dar regiunile înseşi le-am descris după Sardonius. În aceste regiuni ale dacilor am citit că odinioară au existat foarte multe oraşe, dintre care vom arăta pe unele, şi anume: Drobeta, Ad Mediam, Praetorium, Ad Pannonios, Gaganis, Masclianis, Tibiscum, care se leagă cu oraşul Acmonia din provincia Moesia. De asemenea în altă parte există oraşe chiar în Dacii, şi anume: Tema, Tibiscum, Caput Bubali, Aiziziss, Bersovia, Argidava, Centum Putea, Bacaucis. Prin aceste regiuni ale dacilor trec foarte multe râuri, între altele şi acele care sunt numite Tisia, Tibiscum, Drica, Marisis, Miliare, Gilpit, Crisia.

**

Tulcea Isaccea **** Igliţa ***** Silistra * Se pare că este Candidiana (Malăk Preslaveţ, Bulgaria). ** În Dacia. *** Probabil regiunea a V-a Macedonica, cu sediul la Potaissa. **** La nordul Dunării.
***

67

Toate aceste râuri se varsă în Dunăre. Căci râul Flutausis formează hotarul regiunii. Totuşi mai sus-numitul cronicar Iordanes le-a expus mai amănunţit. Tyras, Histria, Tomis, Stratonis, Callatis, Tirizis, Bizone, Timum, Dionysopolis... Mesembria.“ (Fontes Historiae Daco-Romanae, II,
p.581)

Sec. IX. Theophanes Confesor, Chronografia. Despre teritoriile de la nordul Dunării ..................................................................................................................................... ......

,,Pe timpul lui Constantin, stăpânul dinspre apus al pomenite Bulgarii, anume Kubrat, conducător şi peste cotragi, a lăsat la moartea sa cinci feciori şi le-a cerut să nu se despartă niciodată de traiul lor împreună spre a stăpâni toate neamurile şi a nu fi subjugaţi de nici unul din ele. Puţin timp după moartea lui, cei cinci feciori ajunseră la învoială şi se despărţiră unul de altul, fiecare împreună cu gloata aflată sub conducerea sa. Feciorul cel mai mare, numit Batbaian, a păzit porunca tatălui său şi a rămas pe pământul strămoşesc până în ziua de astăzi. Al doilea frate, numit Cotrag, trecu fluviul Tanais şi se stabili în preajma fratelui celui dintâi. Al patrulea şi al cincilea trecură fluviul Istru sau Danubis: unul rămase cu oastea în Pannonia, în regiunea avarilor, aflată sub conducerea hanului avarilor, iar celălalt se îndreaptă spre Pentapolis de lângă Ravenna şi ajunse sub stăpânirea creştinilor. Apoi după aceşti fraţi, cel de-al treilea numit Asparuh, trecu peste fluviile Danapris şi Danastris de la nord de Dunăre, şi ocupă (regiunea) Oglos şi se aşază între acesta din urmă şi celelalte două socotind că e un loc sigur şi inexpugnabil din orice latură, căci avea în faţă mlaştini, iar din celelalte laturi era înconjurat de râuri şi oferea multă siguranţă împotriva duşmanilor pentru un neam micşorat prin separarea de ceilalţi. După ce s-au despărţit aceşti fraţi, în felul amintit, în cinci grupe, şi au ajuns la fărâmiţare, s-a ridicat marele neam al chazarilor, din adâncimile cele mai îndepărtate ale Berziliei din prima Sarmaţie şi a pus stăpânire pe tot pământul de dincolo de fluviu până la Marea Pontică. Acesta l-a supus pe fratele cel dintâi Batbaian, stăpânul primei Bulgarii şi a luat de la el tribut până în ziua de azi. Împăratul Constantin (al IV-lea) a aflat că pe neaşteptate un neam murdar şi nespălat s-a aşezat în Oglu, dincolo de Dunăre şi, năvălind în ţinuturile din apropierea Dunării, pustieşte ţara stăpânită acum de ei, dar aflată atunci sub oblăduirea creştinilor. El s-a întristat peste măsură şi a dat poruncă tuturor comandamentelor militare să treacă în Tracia. După ce a înarmat o flotă, a pornit împotriva lor pe apă şi pe uscat, încercând să-i urmărească cu război: a rânduit trupele pedestre pe uscat între numitul Oglu şi Dunăre, iar de-a lungul ţărmului din apropiere a pus în mişcare corăbiile. Când au văzut bulgarii această oaste unită şi numeroasă, s-au gândit să scape, au fugit în întăriturile lor şi s-au pus la adăpost”. 68

(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.619)

Walafrid Strabus (808/809-849). Cărticică despre începuturile şi dezvoltările unor obiecte bisericeşti. Despre viaţa religioasă a comunităţilor nord-dunărene

“Tot de la greci noi am primit pe kyrch ,,biserică” de la Kyrios ,,domn”, papst ,,papă” de la papa ,,părinte”, cuvânt care arată o anumită paternitate şi se potriveşte cu vrednicia clericilor; herr ,,stăpân” de la heres, monn ,,lună” şi monath ,,lună”, de la µην şi multe altele; tot aşa şi casa domnului (basilica) sau casa regelui (regia), de la rege; la fel Kyriaca, adică Dominica ,,casa Domnului” şi-a primit numele de la dominus ,,stăpânul”, pentru că în ea se slujeşte Domnului Domnilor şi Stăpânului Stăpânilor. Dacă ne întrebăm cu ce prilej au ajuns până la noi aceste urme de grecitate, trebuie să spunem că şi barbarii au fost oşteni în statul roman şi că mulţi au venit printre aceste fiare ca să lupte împotriva păcatelor şi că din aceste pricini ai noştri au învăţat multe lucruri folositoare, pe care nu le cunoscuseră mai înainte, mai cu seamă de la goţi*, care se cheamă şi geţi** , întrucât pe vremea când au fost aduşi la credinţa lui Hristos, deşi nu pe drumul cel drept, ei trăiau în ţinuturile grecilor, însă vorbeau limba noastră cea tudească. Şi după cum mărturisesc istoriile, învăţaţii acelui neam au tălmăcit pentru ei cărţile dumnezeieşti pe înţelesul limbii lor, din care se păstrează şi azi urme la unii din ei. Am aflat din cele istorisite de o seamă de fraţi vrednici de crezare că la unele seminţii de ale sciţilor, şi mai ales la tomitani, slujbele dumnezeieşti se săvârşesc până astăzi în aceeaşi limbă.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.641)

Secolul IX. Listele episcopatelor

Listele episcopatelor Lista 8. Arhiepiscopi autocefali “Eparhia Moesiei, la Odessus sau se zice şi Varna. Eparhia Sciţiei, la Tomis...
*

Îi identifică greşit pe goţi cu geţii Autocefalie – dreptul bisericii unei ţări de a exercita puterea învăţătorească, sacramentală şi jurisdicţională. Puterea învăţătorească constă în: lucrarea de păstrare a adevărului relevat; lucrarea misionară sau de răspândire a învăţăturii creştine, lucrarea de precizare şi de adâncire a credinţei; lucrarea de apărare a adevărurilor de credinţă. Puterea sacramentală (sfinţitoare) este acea lucrare prin care se sfinţeşte viaţa creştinilor administrându-se harul pe care Sfintele Taine şi ierugiile îl împărtăşesc. Puterea jurisdicţională constă în întocmirea normelor de drept, urmărindu-se astfel, asigurarea unei stări de echilibru în relaţiile sociale-juridice şi realizarea ordinii juridice. Vezi I. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administrare bisericească, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, volumul II, Bucureşti, 1990, p.15, 28, 204.
**

69

.......................................................................................................................... .... Lista 6. Rânduiala.... arhiepiscopilor autocefali. a). Eparhia Moesiei, la Odessus sau se zice şi Varna. b). Eparhia Sciţiei, la Tomis...”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.639)

70

CAPITOLUL III

ROMÂNII ŞI FORMAŢIUNILE LOR SOCIAL-POLITICE ÎN SECOLELE IX-XII
Sec. IX. Moise Chorenati, geograf armean. Despre Ţara Românilor

“Sarmaţia, din care o parte e la răsărit de Zaghura, care e Ţara bulgarilor şi germanilor (se întinde) în spre Oceanul nordic, până la ţara necunoscută căreia îi zic Balak şi până la muntele Râvbia, de unde iese râul Donavis”.
(A. Decei, Românii din veacul al IV-lea până în al XIII-lea în lumina izvoarelor armeneşti, în volumul Relaţii româno-orientale”. Culegere de studii. Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.52)

Sec. X. Constantin Porfirogenetul, De administrando imperii. Despre viaţa politică la Dunărea de Jos ..................................................................................................................................... .....

“Neamul pecenegilor s-a aşezat şi într-o parte a Bulgariei, în ţinutul Niprului, Nistrului şi a celorlalte fluvii de acolo. Când e trimis acolo cu vasele, solul împărătesc poate merge de acolo, uşor şi repede, spre Chersones, unde îi găseşte tot pe pecenegi; iar după ce-i găseşte, îi înştiinţează printr-un om al său, însă rămâne în vase; şi prin acest om le duce darurile împărăteşti, iar el păzeşte lucrurile din vase. Ei vin la dânsul şi după ce se urcă pe vase, solul le dă oamenii săi ca ostatici, apoi ia şi el alţi ostatici de la aceşti pecenegi şi îi ţine în vase, şi abia după aceea se înţelege cu dânşii. Când pecenegii fac jurăminte în faţa solului, după legile lor, acesta le dă darurile împărăteşti şi primeşte de la ei prieteni câţi pofteşte, şi apoi se întoarce. Aşa trebuie să ne înţelegem cu ei, în aşa fel încât atunci când împăratul are nevoie de ei, să-l servească, fie împotriva ruşilor, fie împotriva bulgarilor, fie împotriva turcilor (= ungurilor): căci ei sunt în stare să se războiască cu toţi aceştia şi de multe ori pornesc împotriva lor. Ei au ajuns de temut în zilele noastre. .......................................................................................................................... ..... Dincoace de fluviul Nipru, înspre partea Bulgariei, lângă malurile fluviului, există cetăţi părăsite: prima este cetatea numită de pecenegi Aspron (Albă), deoarece pietrele sale par albe; a doua cetate se numeşte Tungate, a treia 71

Cracnacate, a patra Salmacate, a cincea Saracate şi a şasea Gieucate. În clădirile acestor cetăţi vechi se găsesc urme de biserici, cruci tăiate şi piatră poroasă; de aceea unii cred că romanii au avut cândva locuinţe în locurile acelea. .......................................................................................................................... .... Locurile pecenegilor în care s-au aşezat atunci turcii (ungurii) se numesc după numele fluviilor de acolo. Fluviile sunt acestea: primul fluviu se numeşte Baruh, al doilea Cubu, al treilea Trullos, al patrulea Brut iar al cincilea Svatopluk. .......................................................................................................................... ..... Acestea sunt locurile vrednice de amintit şi numele lor de lângă fluviul Istru. Cele mai dinlăuntrul decât acestea, unde sunt peste tot aşezări turceşti (ungureşti), au primit numiri după râurile care curg pe acolo. Râurile sunt acestea: primul râu se numeşte Timiş, al doilea Tutis, al treilea Mureş, al patrulea Criş, iar un alt râu este Tisa. Cu turcii (ungurii) se învecinează în partea de răsărit bulgarii, unde îi desparte fluviul Istru, fluviu numit şi Dunăre; la apus sunt francii, iar la miazăzi croaţii. .......................................................................................................................... .... Provincia actuală a Traciei fusese pusă sub oblăduirea împăratului din Constantinopol şi a slujit pentru serviciile lui: în ea nu se afla niciun conducător de oşti. Dar de când neamul urât de Dumnezeu al bulgarilor a trecut fluviul Istru, de atunci şi împăratul, din pricina năvălirii sciţilor şi bulgarilor, sa văzut silit s-o aducă în situaţia de provincie şi să numească în ea un conducător de oşti. Trecerea barbarilor peste fluviul Istru s-a întâmplat spre sfârşitul domniei lui Constantin Pogonat, când a ajuns cunoscut şi numele lor; căci mai înainte erau numiţi onogunduri. .......................................................................................................................... ..... Eparhia Sciţiei se află sub un conducător şi are 15 oraşe: Tomis, Dionysopolis, Acrae, Callatis, Istros, Constantiana, Zelpa, Tropaeum, Axiopolis, Capidava, Carsos, Troesmis, Noviodunum, Aegissos şi Halmyris”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, II, p.659, 667, 671)

Sec. X. Povestea vremurilor de demult. Despre aşezarea maghiarilor în câmpia Panoniei

,,Anul 6406 (896) ungurii trecură pe lângă Kiev, peste muntele care şi astăzi se numeşte unguresc (Ugorş Koie) şi au ajuns la Nipru şi-şi întinseră corturile, căci ei erau nomazi, cum sunt şi Polovţii (cumanii). Venind din răsărit, ei mergeau grăbiţi prin munţii cei înalţi, cari s-au numit ungureşti şi începură să lupte cu Volochii şi cu Slavii care trăiau acolo”.
(Cronica lui Nestor la G. Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor, vol.III,

72

Bucureşti, 1935, p.46-47, vezi şi Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, II, p.52)

cca Sec. XII. Anonymus, Gesta Hungarorum. Pătrunderea maghiarilor în Transilvania

,,Şi le lăuda pământul Pannoniei ca fiind extraordinar de bun. Căci spuneau că acolo curg cele mai renumite izvoare de ape, Dunărea şi Tisa şi alte prea vestite ape, pline cu peşte bun. Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea regelui Athila, pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei. Dar să lăsăm aceasta! Iar ducele Arpad, trecând câteva zile, după ce s-a sfătuit cu nobilii săi, a trimis soli în fortăreaţa Byhor, la ducele Menumorut, cerându-i ca din drepturile strămoşului său, regele Athila, să-i cedeze pământul de la fluviul Someş până la hotarul Nirului şi până la Poarta Mezesyna. Trimişii lui Arpad însă, Usubuu şi Veluc au trecut peste fluviul Tisa la vadul Lucy. Şi, după ce au pornit de aici, sosind în fortăreaţa Byhor, au salutat pe ducele Menumorut şi i-au prezentat darurile pe care i le trimisese ducele lor. În urmă însă, comunicându-i solia ducelui Arpad, au pretins teritoriul pe care lam numit mai sus. Iar ducele Menumorut, i-a primit cu bunăvoinţă şi încărcându-i cu diferite daruri, a treia zi le-a spus să se întoarcă acasă. Totuşi le-a dat răspunsul, zicându-le: «Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnului vostru. Datori îi suntem ca un amic, unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu i-l vom ceda niciodată, câtă vreme vom fi în viaţă. Şi ne-a părut rău că ducele Salanus i-a cedat un foarte mare teritoriu, fie din dragoste, cum se spune, fie de frică, ceea ce se tăgăduieşte. Noi însă, nici din dragoste, nici din frică, nu-i cedăm din pământ nici cât un deget, deşi a spus că are un drept asupra lui. Şi vorbele lui nu ne tulbură inima că ne-a arătat că descinde din neamul regelui. Athila, care se numea biciul lui Dumnezeu. Şi chiar dacă acela a răpit prin violenţă această ţară de la strămoşul meu, acum însă graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele». Şi, spunându-le acestea, le-a dat drumul să plece. Atunci Usubuu şi Veluc, solii ducelui Arpad, se duseră în fuga mare la stăpânul lor. Şi sosind, au comunicat domnului Arpad solia lui Menumorut. Iar ducele Arpad şi nobilii săi, aflând aceasta, s-au aprins de mânie şi au poruncit numaidecât să se trimită o armată împotriva lui. Au hotărât să plece Tosu, tatăl lui Leu şi Zobolsu, fiul lui Eleud din care se trage neamul lui Saac şi de asemenea, Tuhtum, tatăl lui Horca, bunicul lui Geule şi Zumbor, din care descinde neamul lui Moglout. Aceştia, luându-şi rămas bun de la ducele Arpad, au plecat nu cu o mică oaste şi au trecut peste Tisa la vadul Ladeo, neîntâlnind nici o împotrivire. A doua zi, încep să meargă călări pe lângă Tisa spre fluviul 73

Someş şi şi-au aşezat tabăra, în locul unde este acum Zobolosu. Şi în acest loc, aproape toţi locuitorii ţării li s-au supus de bunăvoie şi, aruncându-se la picioarele lor, şi-au dat copiii ca ostatici pentru a nu suferi vreo nenorocire. Căci se temeau de ei mai toate popoarele şi unii, fugind din faţa lor, deabia au scăpat, care sosind la Menumorut, i-au adus ştire de faptele lor. Auzind aceasta, Menumorut a fost cuprins de o atât de mare groază că n-a mai îndrăznit să ridice mâna, căci toţi locuitorii se temeau de ei nespus de mult fiindcă ziseră că ducele Almus, tatăl lui Arpad, se trage din neamul regelui Athila. Auzind aceasta Menumorut, că Usubuu şi Velec, cei mai vestiţi generali ai ducelui Arpad, vin împotriva sa cu o puternică trupă, precedată de secui, s-a temut grozav şi n-a îndrăznit să le iasă în cale, fiindcă auzise că ducele Arpad şi ostaşii săi sunt foarte viteji în război, că romanii din Pannonia au fost puşi pe fugă, că au jefuit teritoriile Carinthinilor Moravieni, că multe mii de oameni au căzut prin ascuţişul săbiilor lor, că au cucerit regatul Pannoniei şi că duşmanii au fugit înaintea feţei lor. Atunci ducele Menumorut părăsindu-şi mulţimea de soldaţi în fortăreaţa Byhor, el cu soţia şi fiica sa au fugit din faţa lor şi au căutat să rămână în pădurea Ygfon. Usubuu şi Velec şi întreaga lor armată veseli încep să meargă călări în contra fortăreţei Byhor şi şi-au aşezat tabăra lângă fluviul Iuzos. Iar a doua zi orânduindu-şi armatele, au plecat spre castelul Belland şi, din cealaltă parte, soldaţii adunaţi din diferite naţiuni încep lupta contra lui Usubuu şi a soldaţilor săi. Secuii şi ungurii omorâseră mulţi oameni prin loviturile de săgeţi. Usubuu şi Velec uciseră cu balistele lor 125 soldaţi. Şi s-au luptat între ei douăsprezece zile şi dintre soldaţii lui Usubuu au fost omorâţi 20 de unguri şi 15 secui. A treisprezecea zi însă, după ce ungurii şi secuii au umplut şanţurile fortăreţei şi voiau să aşeze pe ziduri, ostaşii ducelui Menumorut, văzând curajul ungurilor, încep să se roage de aceşti doi şefi de armată şi deschizându-le fortăreaţa, veniră în picioarele goale, rugându-se înaintea feţei lui Usubuu şi Velec. Acestora punându-le oameni de pază, Usubuu şi Velec au intrat în fortăreaţă şi au dat acolo de multe bogăţii ale soldaţilor acestora. Auzind aceasta Menumorut de la vestitorii scăpaţi cu fuga, a fost cuprins de o mare groază şi şi-a trimis soli la Usubuu şi Velec cu diferite daruri şi i-a rugat ca chiar ei să fie mijlocitori ai păcii să lase pe soli să se ducă la ducele Arpad ca să-i vestească că Menumorut care la început prin delegaţii săi proprii cu inima ca de bulgar, cu îngâmfare, le-a comunicat că îi refuză să dea o palmă de pământ acum, prin aceeaşi soli învins şi zdrobit, nu stă la îndoială să-i dea întregul său regat şi lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa. Atunci Usubuu şi Velec au aprobat bucuros planul lui şi, împreună cu delegaţii lor, au trimis vestitori care să roage pentru pace pe domnul lor, pe ducele Arpad. Şi aceştia, după ce au intrat în insula Sepel şi au salutat pe ducele Arpad, a doua zi delegaţii au comunicat solia lui Menumorut. Iar ducele Arpad, consfătuindu-se cu nobilii săi, a aprobat şi a lăudat propunerea lui Menumorut şi, când a aflat că fata lui Menumorut este de aceeaşi vârstă cu fiul său Zulta, n-a mai amânat cererea 74

lui Menumorut şi a primit pe fiica lui ca soţie pentru Zulta, împreună cu regatul promis şi, trimiţând delegaţi la Usubuu şi Velec, le-a dat însărcinarea să încheie căsătoria şi să primească pe fiica lui Menumorut ca soţie pentru fiul său Zulta şi pe fiii locuitorilor, luaţi ca ostatici, să-i aducă cu sine şi ducelui Menumorut să-i lase fortăreaţă Byhor. Şi, rămânând aici mai multă vreme, Tuhutum, tatăl lui Horca cum era el un om şiret, după ce a prins să afle de la locuitori despre bunătatea ţării de dincolo de păduri, unde domnia o avea un oarecare blac Gelu, a început să ofteze dacă n-ar putea cumva să o dobândească printr-o favoare din partea ducelui Arpad, ţara de dincolo de păduri, pentru sine şi pentru urmaşii săi. Ceea ce s-a întâmplat, după aceea, întocmai. Căci ţara Ultrasilvană urmaşii lui Tuhutum au stăpânit-o până în timpul regelui Ştefan cel Sfânt şi ar fi stăpânit-o şi mai departe dacă Gyla cel Mic ar fi primit să se facă creştin, împreună cu cei doi fii ai săi Biula şi Bucna şi n-ar fi lucrat mereu împotriva sfântului rege, după cum se va arăta în cele ce urmează. Iar mai susnumitul Tuhutum, om foarte prevăzător a trimis pe un oarecare bărbat şiret, pe ascuns, să se informeze despre calitatea şi fertilitatea pământului din Ultrasilvania şi ce fel de oameni sunt locuitorii de acolo şi dacă ar fi cu putinţă să se războiască cu ei. Căci Tuhutum voia să-şi câştige şi nume şi pământ, precum spun lăutarii noştri: toţi au câştigat pământ şi au căpătat nume bun. Ce să mai spun? Când tatăl Ogmand iscoada lui Tuhutum, dând târcoale ca o vulpe, a văzut, pe cât poate să cuprindă vederea omului, bunătatea şi rodnicia pământului şi pe locuitorii săi, i-a plăcut nespus de mult şi, în cea mai mare grabă, s-a întors la domnul său. Şi, după ce a sosit i-a vorbit multe domnului său despre bunătatea acelei ţări: că pământul acela e udat de cele mai bune râuri, al căror nume şi folos le-a amintit pe rând, că din nisipul lor se culege aur, că aurul din acea ţară este cel mai bun aur, că de acolo se scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi oameni din toată lumea. Fiindcă sunt blachi şi slavi care nu au alte arme decât arcuri şi săgeţi şi ducele lor Gelu e puţin statornic şi n-are ostaşi buni împrejurul său şi n-ar îndrăzni să se împotrivească curajului ungurilor, fiindcă suferă multe neajunsuri din partea cumanilor şi a pecenegilor. Atunci Tuhutum, aflând bunătatea acelei ţări, şi-a trimis soli la ducele Arpad, ca să-i dea voie să se ducă dincolo de păduri şi să se lupte împotriva lui Gelu. Ducele Arpad, însă, după consfătuirea avută, a lăudat propunerea lui Tuhutum şi i-a dat voie să meargă dincolo de păduri să se lupte împotriva lui Gelu. Aflând aceasta de la solul său, Tuhutum a făcut pregătiri cu ostaşii săi şi, după ce şi-a lăsat tovarăşii acolo, a plecat peste păduri, spre răsărit, în contra lui Gelu ducele blachilor. Iar Gelu, ducele Ultrasilvan, auzind de venirea lui, şi-a strâns oastea şi a pornit călare, în cea mai mare fugă, înaintea lui pentru ca să-l oprească la porţile Mezeşului. Dar Tuhutum străbătând pădurea într-o singură zi, a sosit la râul Almaş. Atunci ambele armate au ajuns faţă în faţă, 75

găsindu-se între ele numai râul. Iar ducele Gelu, cu arcaşii săi, voia să-i oprească acolo. Iar făcându-se dimineaţă, înainte de auroră, Tuhutum şi-a împărţit armata în două părţi şi a doua jumătate a trimis-o ceva mai sus, pentru ca trecând peste râu, fără să afle soldaţii lui Gelu să înceapă lupta, după cum s-a şi întâmplat. Şi fiindcă trecerea le-a fost uşoară, ambele linii au ajuns deodată la luptă. Şi s-au luptat între ei cu înverşunare, dar ostaşii ducelui Gelu au fost biruiţi şi mulţi dintre ei şi omorâţi şi încă şi mai mulţi luaţi prizonieri. Când a văzut aceasta ducele Gelu, ca să-şi scape viaţa a luat-o la fugă cu puţini din ai săi. Şi pe când fugea grăbit spre fortăreaţa situată lângă fluviul Zomus, soldaţii lui Tuhutum, urmărindu-l în fuga mare au omorât pe Gelu lângă râul Copus. Atunci locuitorii acelei ţări, văzând moartea domnului lor, de bunăvoie, dând mâna şi-au ales ca domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Şi, localitatea ce se cheamă Esculeu, şi-au întărit cuvântul prin jurământ. Şi din ziua aceea localitatea aceasta poartă numele Esculeu, fiindcă acolo au făcut jurământul. Iar Tuhutum, din ziua aceea, a stăpânit ţara în pace şi fericire şi urmaşii lui au stăpânit-o până la timpul regelui Ştefan cel Sfânt. Iar Tuhutum a dat naştere lui Horca, Horca a dat naştere lui Geula şi Zubor. Geula a avut două fete, dintre care una o chema Caroldu şi cealaltă Saroltu. Saroltu a fost mama regelui Ştefan cel Sfânt. Iar Zubor a dat naştere lui Geula cel Mic, tatăl lui Bue şi Bucne, în timpul căruia regele Ştefan cel Sfânt a subjugat ţara Ultrsilvană. Pe Geula chiar l-a dus legat în Ungaria şi l-a ţinut în închisoare toată viaţa, fiindcă era păgân şi n-a voit să se încreştineze şi lucra împotriva regelui Ştefan cel Sfânt, cu toate că i-a fost rudă după mamă. .... Şi nu s-a aflat nici un duşman care să ridice mâna împotriva lor fiindcă groaza cuprinsese pe toţi oamenii din acea ţară. Şi, plecând de aici, au ajuns în părţile de la Beguey şi aici au rămas timp de două săptămâni, până ce toţi locuitorii din acea patrie de la Mureş până la fluviul Timiş, li s-au supus şi au primit pe fii lor ca ostatici. Apoi, plecând cu oastea, au venit spre fluviul Timiş şi şi-au aşezat tabăra lângă Vadul Ni Şi când au voit să treacă peste fluviul Timiş le-a ieşit înainte Glad, din neamul căruia se trage Ohtun ducele acestei patrii, împreună cu o mare armată de călăreţi şi de pedestraşi cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi valachilor. A doua zi, însă, fiindcă nici una din cele două oştiri nu putuse să treacă deloc peste fluviul Timiş, care se găsea între ele, Zuardu a însărcinat pe fratele său Cadusa ca, împreună cu o jumătate din oastea sa, să coboare mai jos, ori cum ar putea, să treacă apa şi să înceapă lupta în contra duşmanilor. Cadusa, numaidecât, dând ascultare poveţii fratelui său, a pornit călare cu jumătate din oştire şi s-a scoborât mai jos în fuga mare. Şi cum graţia dumnezeiască era de partea lor, trecerea le-a fost uşoară. Şi în vreme ce o parte din armata ungurilor era dincolo, împreună cu Cadusa şi o jumătate de parte, dincoace, împreună cu Zuard, atunci ungurii făcură să răsune trompetele de război şi trecând înot peste fluviul au început să lupte cu înverşunare. Şi, fiindcă ajutorul lui era alături de unguri, le-a dat o mare 76

victorie, iar duşmanii cădeau înainte-le, ca snopii după secerători. Şi în acest război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cneji ai bulgarilor. Şi însuşi Glad, ducele lor, numai luându-l la fugă a putut să scape, şi armata sa întreagă s-a topit ca ceara în faţa focului şi a pierit de ascuţişul săbiilor. Apoi Zuard şi Cadusa şi Boyta, plecând de aci au venit victorioşi spre hotarele bulgarilor şi şi-au aşezat tabăra lângă râul Ponoucea. Iar ducele Glad, luând-o la fugă, după cum am spus mai sus, a intrat de teama ungurilor în fortăreaţa Kevea. Şi, a treia zi, Zuard şi Cadusa, precum şi Boyta, din al cărui neam se trage Brucsa, orânduindu-şi armata împotriva fortăreţei Kevea, a început să dea lupta. Văzând aceasta ducele lor Glad, şi-a trimis soli şi a început să ceară pace, dăruindu-le de bună voie fortăreaţa împreună cu diferite daruri. Apoi mergând de aci, au cucerit fortăreaţa Ursova şi au locuit în ea timp de o lună şi pe Boyta, împreună cu a treia parte din armată şi cu fiii locuitorilor luaţi ca ostatici, i-au trimis la ducele Arpad.” (România. Documente..., p.33-39)
Sec.XI. Viaţa Sfântului Gerard. Despre formaţiunea politică condusă de Ahtum

,,În zilele acelea, era în oraşul Mureşana (Marisena) un oarecare voievod (princeps) cu numele Ahtum, foarte puternic, care a fost botezat în oraşul Vidin după legea grecilor. Acesta era foarte slăvit în virtutea şi puterea sa (...). De aceea întrecea pe rege în mulţimea ostaşilor şi nu-l prea lua în seamă. Avea chiar o mulţime fără număr de cai neîmblânziţi, afară de cei îngrijiţi şi păstraţi de slugi acasă. Ale sale erau şi turmele nesfârşite care toate îşi aveau păstorii lor anumiţi, de asemenea avea şi moşii (allodia) şi curţi (curiae). Şi-a întins puterea sa peste sarea regească ce cobora pe Mureş, punând în porturile acelui râu, până la Tisa, vame şi paznici şi a pus vama asupra tuturor”. (Traducere din latină la Şt. Pascu şi Vl. Hanga,
Crestomaţie…)

Sec.XI. Oguzname. Prima cronică turcă aminteşte ţările din răsăritul Europei care s-au opus pe cale armată cumanilor (kâpceak)

,,Când kâpceak (căpetenia cumanilor) a crescut mare şi a devenit ,,yighit” (voinic), ţările (illari) Urus (ruşilor), Ulak (românilor), Matcear (maghiarilor) şi Basquard (başcurzilor) au devenit ,,iagî” (duşmani), n-au vrut să se supună. Atunci (Oguz Han) a oferit lui kâpceak mult ,,il” (popor) şi numeroşi ,,nocheri” (ostaşi) şi i-a poruncit să meargă în părţile Ten (Don) şi Itil (Volga) şi să le aducă sub ascultare. Acolo stă scris (aluzie la sursa de unde au fost culese) numele apelor Ten şi Itil şi numele apei Ulug suwî. Kîpceak a fost han 300 de ani aici (aluzie la dominaţia cumanilor). Toţi kâpceaii (cumanii) se trag de la el şi îi poartă numele.”
(Mehmet Ali Ekrem, Menţiuni despre români în izvoare turceşti preotomane şi otomane (sec.IX-XV), în Analele Universităţii Creştine ,,Dimitrie Cantemir”, seria Istorie, nr.2, Bucureşti, 1998, p.63)

77

Sec. XIV. Cronica pictată de la Viena. Voievodatul Transilvaniei la începutul secolului XI

“În urmă fericitul Ştefan, după ce a primit din mila lui Dumnezeu coroana înălţimii regeşti, a purtat un vestit şi rodnic război împotriva unchiului său cu numele Gyla, care pe acea vreme avea domnia peste întreg regatul Ultrasilvaniei. Deci în anul 1002, fericitul Stefan a prins pe ducele Gyla împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi şi i-a trimis în Ungharia. Aceasta însă pentru acee a făcut-o, fiindcă deşi i s-a atras atenţia foarte adeseori luarea aminte de către fericitul rege Ştefan, nici nu s-a întors la legea creştină, nici n-a încetat de a ataca pe unghuri. Şi întregul regat, foarte mare şi foarte bogat, l-a unit cu regatul Unghariei”.
(Cronica pictată de la Viena, P. Lisseanu, volumul XI, Bucureşti, 1937, p.148)

Simon de la Keza. Gesta Hungararum. Despre convieţuirea românilor cu secuii

“Mai rămăseseră dintre huni 3000 de bărbaţi care au scăpat cu fuga din războiul Crimhildira (Crimhilda)care, temându-se de popoarele din Apus, au rămas în Câmpia Cigla (loc neidentificat) până la vremea lui Arpad. Aceştia nu s-au chemat huni, ci secui, căci aceşti secui sunt rămăşiţe ale hunilor care, când au aflat că unghurii se întorc din nou în Panonia, le-au ieşit în cale când se întorceau la hotarele Rutenoiei, şi după ce au cucerit împreună Panonia au dobândit o parte din aceasta, însă nu în câmpia Panoniei, ci, vecini cu românii, au avut aceiaşi soartă în munţi. De aceea, amestecându-se cu românii se spune că se folosesc de literele acestora”.
(Popa Lisseanu, vol.IV, Bucureşti, 1935, p.84-85; vezi şi Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.68)

1086. Ana Comnena. Despre formaţiunile politice din Dobrogea “Un neam scitic, prădat zi de zi de sarmaţi, părăsindu-şi sălaşele, a coborât la Dunăre. Cum aveau nevoie să se înţeleagă cu cei care, locuiesc la Dunăre, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos numit şi Chalis şi cu Sesthlav şi cu Satza – căci trebuie să amintesc numele celor mai de seamă dintre dânşii (…) unul ţinând în stăpânirea sa Dristra, ceilalţi Vicina şi celelalte”.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.89)

Sec. XI. Kekaumenos. Strategicon. Despre vlahii din Tesalia ,,Loviţi cu război de către împăratul Traian şi înfrânţi deplin, au fost şi de acesta, iar regele lor, numit Decebal, a fost ucis şi capul i-a fost înfipt într-o suliţă în mijlocul oraşului romeilor. Căci aceştia sunt numiţii daci, (zişi) şi beşi. Şi locuiau mai întâi lângă râul Dunărea şi un râu pe care acum îl numim 78

Sava, unde locuiesc mai de curând sârbii, în locuri întărite (de natură) şi greu accesibile.”
(România. Documente..., p.24)

1111. Coloman, regele Ungariei întăreşte o danie pe seama mânăstirii Zabor* În lista demnitarilor printre alţii: Simion, episcop al Transilvaniei, Sixt de Bihor, Laurenţiu de Cenad, Saul comite de Bihor; Mercuriu principe al Transilvaniei (…). (D.I.R., C., veac XI-XIII, vol.I,
p.2.)

1167. Niketas Choniates. Despre românii din părţile Moldovei “Andronic Comnenul, după ce a sosit acolo (…) şi-a luat cu el merinde de drum şi a căpătat călăuze a pornit spre Galiţia (cnezatul Haliciului). Dar când Andronic a încetat să se mai teamă, ca şi cum scăpase din mâinile urmăritorilor şi ajunsese la hotarele Galiţiei către care se repezise ca spre un azil mântuitor, atunci cade în capcanele vânătorilor. Căci prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus din nou înapoi, la împărat.”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.251; vezi şi Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.95)

1176. Bela III regele Ungariei, confirmă lui Chanea fiul lui Lob privilegiile “Prin urmare noi, ţinând seama de slujbele credincioase şi deosebite ale lui Lob, tatăl său şi ale lui Toma, fratele său, de care au dat dovadă în Grecia (…) fiind aduse la auzul şi la cunoştinţa regelui Bela de către Ompudin, pe atunci ban şi de voievodul Leustachiu, în tovărăşia cărora au luptat zişii oameni ,,. (D.I.R., C, Transilvania, veac XI-XIII, I,
p.43)

1185. Niketas Choniates, Răscoala vlahilor şi bulgarilor

“Capii răului şi cei care au răsculat poporul au fost fraţii Petru şi Asan, de neam român (vlah). Ei s-au repezit peste Dunăre şi trecând-o cu luntrea s-au dus la vecinii lor cumanii (…). Iar barbarii ce întovărăşeau pe Asan, trecând Dunărea, se întâlniră cu cumanii şi strânseră acolo mare mulţime de tovarăşi de arme după voie şi se întoarseră în patria lor, Moesia (…). Acum ne mai mulţumindu-se să păstreze ceea ce era al lor şi nici numai cu stăpânirea Moesiei, se hotărâră cu totul să aducă împărăţiei bizantinilor cea mai grea lovitură şi să unească stăpânirea românilor şi a bulgarilor (…)“
(Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.91)

*

Zabor în teritoriul fostei R.S. Cehoslovacă.

79

Sec.XII. Localităţi în Dobrogea după relatarea lui Edrisi

“Revenind la oraşele din Bergean1 spunem că de la Zakanhra2 oraş în interiorul ţării despre care am făcut menţiune şi în a doua secţiune şi până la Bestrinos3 este cale de o zi. De la Bestrinos la Rosso Castro4 , 15 mile. De aici la Meghala Therme5 , 15 mile. De la Meghala Therme la Neo-Castro6 , jumătate de zi. De la Ghuluni7 , jumătate de zi. De la Ghuluni la Basca8 , jumătate de zi. De la Basca la Akli9 , jumătate de zi. De aici la Stlifanos10 , localitate aşezată la o zi de Aniksoboli11 , o zi. De la Aniksoboli la Agathoboli12 , spre răsărit, o zi. De la Agathoboli la Kirkisia13 , o zi. De la Kirkisia la Desina14 , spre răsărit, o zi. De la Desina, localitate aşezată nu departe de gura Dunării, până la mare, 40 mile (…) De aici /drumul merge/ la Deristra15 , oraş cu uliţi largi, cu bazaruri numeroase şi multe bogăţii, spre răsărit o zi jumătate. De la Deristra, pe uscat, la Brisklava16 , oraş pe malul unui râu şi lângă o baltă, spre răsărit, patru zile. De aci la Desina, oraş cu multe bogăţii şi cu împrejurimi roditoare, spre răsărit17 , patru zile. De aci îndreptându-se spre sud la Armocastro18 , oraş vechi, cu clădiri înalte, cu câmpii roditoare şi negoţ viu, aşezat pe panta unei coline plăcute care domină marea, două zile (…)
Probabil numele Dobrogei. Oraş neindentificat. 3 Numită în alt loc Silista. 4 Oraş în nordul Dobrogei, neindentificat. 5 Probabil Mangalia. 6 Localitate neindentificată lângă Hârşova. 7 Numit în alt loc Ghorlu, localitate neindentificată. 8 Localitate neindentificată. 9 Probabil Chilia. 10 Probabil Istria. 11 Vechiul Axiopolis lângă Cernavodă. 12 Oraş neindentificat. 13 Probabil Adam Clisi. 14 Vicina 15 Silistra 16 Preslavul Mic 17 Punctele cardinale greşite la Edrisi 18 Constanţa
2 1

80

De la El-Mas19 , oraş bine populat, teritoriul căruia e îmbelşugat în fructe şi roade de tot felul şi al cărui teritoriu este întins, până la Reknovo 20 lângă munte, jumătate de zi. De aici la Rosso-Castro21 oraş important într-o câmpie, spre răsărit, jumătate de zi...”
(Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.92-93)

19 20

Oraş neindentificat în Dobrogea Probabil Turtucaia 21 Oraş în nordul Dobrogei, neindentificat

81

CAPITOLUL IV

SOCIETATEA ŞI CIVILIZAŢIA ROMÂNILOR ÎN SECOLUL AL XIII-LEA
1197-1272. Nicephoros Blemmydes. Despre ,,geţi” şi ,,marea ţară a geţilor”

“Lângă fluviul Rin izvorăşte marele Istru şi se îndreaptă spre răsărit spre Pontul Euxin: el se numeşte Danubius, iar unde îşi varsă toate apele înconjoară cu fel de fel de canale insula Peuce. De aici spre miazănoapte sunt o mulţime de neamuri până la gura lacului Meotic* ; germani, sarmaţi, geţi şi bastarni sau mai bine zis batarni, marea ţară a dacilor, alanii cei puternici şi taurii, care locuiesc Cursa lui Ahile** , îngustă şi lungă, precum şi gura lacului Meotic. .......................................................................................................................... .... Dar după aceea înaintând fără grijă mai departe, printre prisăci şi tufişuri dese, când se înfundase pe nişte potece foarte înguste, a fost atacat de mulţimea Valahilor din păduri şi din munţi şi a rămas mort împreună cu vrednicul bărbat Petru, vice-voievodul său, cu Deseu zis vas, cu Petru Ruffus, castelanul de la Cetatea de baltă, cu Secuii Petru şi Ladislau, bărbaţi viteji şi cu alţi numeroşi ostaşi şi nobili de seamă. Şi după ce ungurii părăsind oastea, dăduseră dosul şi o rupseră la fugă, ajungând prin locuri noroioase şi mlăştinoase, strâmtoraţi între prisăci, mulţi dintre ei fură ucişi de Valahi; numai câţiva au scăpat cu mare primejdie a persoanei şi cu pagube în avutul lor. Iar trupul voievodului Nicolae, scoţându-l cu luptă grea din mâinile Valahilor, l-au adus în Ungaria, să-l înmormânteze la Strigoniu, în mănăstirea Fecioarei Maria. În sfârşit, după întâmplarea aceea tristă, schimbându-se iarăşi roata norocului, cu ajutorul lui Nicolae de Gara, banul de Macsó, însăşi oastea regească fiind trecută peste Dunăre în corăbii întărite şi apărate de atacurile luptătorilor şi arcaşilor voievodului Layk, adică ale Valahilor, care slobozeau potop de săgeţi asupra lor, duşmanii au fost puşi pe fugă şi s-au împrăştiat ca fumul; şi rămăşiţele oastei întregi au intrat în ţara Severinului şi o au cuprins. Şi atunci regele a zidit mai întâi aci cetatea Severinului şi după câţiva ani o
*

Marea de Azov. limbă de pământ nisipoasă şi îngustă aflată pe ţărmul nordic al Pontului Euxin între Nipru (Boristene) şi golful Carcinic.
**

82

cetate foarte puternică spre Braşov, numită Bran (Therch) lângă hotarul muntean şi o a ţinut în stăpânirea sa, întărind cetatea cu oameni înarmaţi, cu pedestraşi şi cu arcaşi din Anglia, pentru pază”.
(Fontes Historiae Daco-Romane, IV, p.103)

cca 1202-1203. Din dania regelui Emeric făcută bisericii din Arad

,,În satul Felquer biserica are două sorţi (sortes) şi loc pentru două curţi. Numele iobagilor (…) fiecare din aceştia are sorţi cu săteni ( villanis = ţărani liberi ) şi dacă numărul acestora creşte, cresc şi sorţile (…). Într-alt sat, Saris, unde se află vânătorii cetăţii Bihor, biserica are cinci gospodării, anume Verbel cu doi fii, Eterez cu unu (…). Aceştia au pământul în comun cu sătenii acelui sat, iar dacă se măreşte numărul lor trebuie să li se înmulţească şi sorţile.”
(D.I.R., C., Transilvania, vol.XI-XIII, vol.I, p.24-25.)

1222. Diploma regelui Andrei al II-lea. Aşezarea cavalerilor teutoni în Ţara Bârsei şi privilegiile acordate acestora

“Am dăruit din dragoste frăţească lui Hermann magistrul ordinului ospitalierilor Sfintei Maria a teutonilor din Ierusalim şi fraţilor săi, atât de faţă cât şi viitori, aceea ţară numită Bârsa, în Transilvania dinspre cumani, deşi deşartă şi nelocuită, ca să o locuiască în pace şi să o stăpânească liber, pe veci, pentru ca, prin aşezarea lor să se întindă regatul (…). Afară de asta le-am îngăduit ca, dacă în numita ţară a Bârsei se va găsi aur sau argint, jumătate din el să fie dus vistieriei regale de către fraţi, iar restul să-l oprească pentru ei. Pe deasupra, le-am dat pe deplin târguri libere şi vămile târgurilor din acea ţară; şi, ca o întărire a regatului împotriva cumanilor, le-am dat voie să-şi ridice cetăţi şi oraşe de piatră, pentru ca să fie în stare să facă faţă duşmanilor (…). Să nu fie supuşi judecăţii sau jurisdicţiei nimănui altuia decât regelui (…). Iar primul hotar al acestui ţinut începe de la întăriturile cetăţii Hălmeag şi merge până la întăriturile cetăţii Hngra pe Olt până acolo unde Prejmerul se varsă în Olt. Mai adăugăm că le dăruim susnumiţilor fraţi şi cetatea Cruceburg (Rîşnov) pe care pomeniţii fraţi o clădiseră din nou, împreună cu livezile din jurul aceleia şi ţinutul de la capătul pământului Cruceburg, ce merge până la hotarele brodnicilor şi de cealaltă parte, de la întăriturile Hălmegului până la izvorul apei ce se cheamă Bârsa şi de aici înaintează până la Dunăre (…). Am mai îngăduit zişilor fraţi să ţină liber pe râul Olt şase corăbii şi pe râul Mureş alte şase, care să ducă sare prin tot regatul nostru la mers în jos, iar la venit în sus să aducă alte lucruri; şi le-am dat pe vecie în mod liber şi oriunde ar voi mine de sare numite ocne îndestulătoare pentru acele douăsprezece corăbii. Totodată i-am iertat pe ei şi pe oamenii lor de plata oricărei vămi când vor trece prin ţara secuilor sau prin ţara românilor.” (D.R.H., D, p.3) 83

Sec.XIII. Papa Honoriu al III-lea confirmă donaţia regelui Ungariei Andrei al II-lea, ordinulului cavelerilor teutoni în Ţara Bîrsei.

,,Honoriu, episcopul .... În adevăr, din privilegiul prea scumpului nostru fiu întru Cristos, Andrei, strălucitul rege al ungurilor, am aflat, printre altele, că se găseşte şi aceea că el v-a dăruit în pietatea sa o ţară oarecare ce se cheamă Burza, spre a stăpâni liber pe veci, acordându-vă nu mai puţin ca, dacă în numita ţară se va întâmpla să se găsească aur şi argint, o parte să revie fiscului regesc, iar cealaltă parte să rămână pentru folosul vostru. V-a mai acordat în întregime libertatea târgului şi venitul târgului din această ţară, lăsându-vă nu mai puţin libertatea banilor şi a vămilor şi dându-vă libertate şi scutire de orice dajdie şi a dispus ca nici un voevod să nu aibe voie să se amestece în treburile voastre. Şi chiar şi ţara v-a fixat-o prin anumite hotare, sau miezuine... V-a mai acordat ca să aveţi libere pe fluviul numit Olt, şase corăbii şi tot atâtea pe fluviul numit Mureş, transportând în jos prin tot regatul lui sare şi transportând în sus alte mărfuri. Dărnicia regală v-a mai acordat chiar şi minele de sare ce se numesc Acana, îndestulătoare pentru cele douăsprezece corăbii, liber de a face transportul oriunde veţi voi, făcându-vă concesia ca să nu fiţi obligaţi să plătiţi nici o dare nici voi, nici oamenii voştri, când veţi trece prin ţara secuilor sau a românilor .... Aceasta fiindcă s-a gândit în special la recompensa daunelor ce aţi suferit atunci, când supărarea regală provocată împotriva voastră a căutat să vă ia dreptul asupra numitului teritoriu şi mai ales fiindcă, fiind voi aşezaţi la marginea regatului său, aveţi de susţinut atacurile dese ale păgânilor şi fiindcă, pentru regatul său rezistaţi înfruntând moartea ca o fortăreaţă de apărare; dar dreptul de a bate monedă nu-l aveţi, fără o specială învoire a lui...” (Şt.Pascu,
L. Maior, Culegere..., p.30-31)

1224 noiembrie 30. Diploma regelui Andrei II. Privilegiile saşilor de la Orăştie

“ ... Aşa dară noi plecându-ne urechile cu obişnuita pietate spre plângerile lor cele drepte, vrem să se facă cunoscut celor de faţă şi celor viitori, că noi călcând în cuvioasele urme ale înaintaşilor noştri, şi mişcaţi fiind din fundul inimii, le-am dăruit iarăşi libertatea cea de mai înainte. Însă aşa ca tot poporul începând de la Varaş (Orăştie) până la Baraolt, cu ţara secuilor din ţara Sebuş, şi cu ţara Draus, să fie un popor, şi să se socotească sub un jude, desfiinţându-se din rădăcină toate comitatele afară de al Sibiului. Iară comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze a pune dregător în prezisele comitate, decât numai dintre cei ce locuiesc între dânşii; şi pe el să-l aleagă popoarele, după cum li se va părea mai bine. Şi nimeni din comitatul Sibiului să nu cuteze a cumpăra loc (nobilitar) cu bani. Iară la camera noastră să plătească pe an 500 mărci de argint. Vrem ca nici un proprietar nobil sau orice alt locuitor, care se află între dânşii să nu fie scutit de această dare, afară de cei 84

ce vor avea privilegiu special despre aceasta. Şi aceasta le îngăduim, cu banii care vor fi datori să ni-i plătească, să nu se măsoare cu altă măsură decât cu marca de argint, care le-a dat tatăl nostru Bela, de fericită memorie, adică cu patru fertoni şi jumătate, după măsura Sibiului, să tragă fără diferenţă cât un denar din Colonia. Iară deputaţilor noştri, pe cari îi va trimite maiestatea regală ca să strângă acei bani, nu se vor împotrivi, a le plăti pe fiecare zi ce vor petrece acolo, câte trei loţi pentru cheltuiala lor. Iar ostaşi vor trimite cinci sute în campania regelui între graniţele ţării, şi peste graniţă o sută, dacă regele va merge în persoană; iară dacă va trimite afară pe un supus al său, sau spre ajutorul amicului său sau întrebările sale proprii, vor trimite numai cincizeci de ostaşi. Nici regele nu va putea să ceară mai mulţi, nici ei nu vor fi datori a trimite... Iară afară de cele mai sus zise, le-am dat pădurea românilor şi a bisenilor dimpreună cu apele, ca să se folosească de dânsele în comun cu susnumiţii români şi biseni, şi să nu fie datori a face niciun serviciu pentru aceasta, bucurându-se de mai sus zisa libertate... Tot aşa le dăm dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nimenea să nu cuteze a-i împiedica cu luarea de tribut când se vor duce sau se vor întoarce. Iară pădurea cu toate pertinenţele ei şi apele cu toate cursurile lor, care se ţin numai de dreptul regelui, le dăm tuturor săracilor cât şi bogaţilor, ca să le folosească liber ... ordonăm ca toate târgurile lor să se ţină fără impozite ... Dat în anul de la naşterea Domnului o mie douăsute douăzeci şi patru ...”. (Şt.Pascu, L. Maior, Culegere....., I, p.3132)

1227 iulie 31. Înfiinţarea Episcopiei cumanilor ,,Grigore episcopul (…) şi fiindcă ai putea avea mai mult folos dacă ai primi slujba de legat al scaunului apostolic, întrucât autoritatea apostolică s-a bucurat întotdeauna de mare preţuire în Cumania şi în acea ţară vecină a brodnicilor, despre convieţuirea cărui neam se trage nădejde, ne-au rugat să binevoim a-ţi încredinţa slujba de legat, prin care să ai putere în aceste ţări de a predica în locul lor, de a boteza , de a ridica biserici, de a hirotonisi preoţi cât şi de a numi episcop şi de a îndeplini îndeobşte toate slujbele ce ţin de cult şi de sporirea credinţei.” (D.I.R., C., veac X-XIII,
vol.I, p.228)

1234. Bula papală către regele Ungariei, Bela al IV lea. Despre religia
românilor

“…După cum am aflat, în episcopatul cumanilor sunt nişte oameni care se numesc români care, deşi după nume se socot creştini, îmbrăţişând diferite rituri şi obiceiuri într-o singură credinţă, săvârşesc fapte ce sunt potrivnice acestui nume. Căci, nesocotind biserica romană, primesc tainele bisericeşti nu de la venerabilul nostru frate (…) ci de la nişte pseudoepiscopi, 85

care ţin ritul grecilor, iar unii, atât unghuri, cât şi teutoni, împreună cu alţi dreptcredincioşi din regatul Ungariei, trec la dânşii ca să locuiască acolo şi astfel, alcătuiesc un singur popor cu pomeniţii români… .” (D.R.H., D.I., p.20-21) 1241. Rogerius,
Carmen Miserabile (Cântecul de jale). Invazia mongolilor conduşi de Cadan în Transilvania

,,Regele Cadan, făcând un drum de trei zile prin păduri, între Rusia şi Cumania, a ajuns la bogata Rodna, un oraş al teutonilor, aşezat între munţi înalţi, unde se află o mină de argint a regelui, şi în care locuia mare mulţime de oameni. Cum erau încă oameni războinici şi nu duceau lipsă de arme auzind sosirea tătarilor, le-a ieşit în întâmpinare în afara oraşului, prin păduri şi munţi. Iară Cadan, văzând mulţimea lor înarmată, a dat dosul, prefăcându-se că fuge dinaintea lor. Atunci întorcându-se locuitorii cu izbândă, au aruncat armele şi au început a se îmbăta cu vin, precum le-o cere nebunia lor teutonică. Tătarii, însă, venind dintr-odată, au pătruns în oraş din mai multe părţi, căci nu aveau şanţuri, ziduri şi întărituri, şi cu toate că dintr-o parte şi dintr-alta s-a întâmplat un măcel mare, locuitorii, văzând că nu li se pot împotrivi, s-au lăsat cu totul în voia lor. Cadan a luat oraşul sub ocrotirea sa. Pe comitele oraşului Ariscaldus, împreună cu şase sute de teutoni înarmaţi, luaţi pe alese, i-a alăturat ostaşilor săi şi a început să vină cu ei dincoace de păduri. Iară Bochter cu alţi regi au trecut râul numit Siret şi au ajuns în ţara episcopului cumanilor. Învingând pe oamenii care se adunaseră la luptă, prinseră a cuprinde ţara în întregime....” ”...Corpurile acestora au fost ciopârţite de înfiorătoarele săbii că, chiar după retragerea duşmanilor, deşi fuseseră mult căutate n-au putut fi găsite. Iar despre numărul laicilor mai mari şi mai mici care se înecaseră în bălţi şi în ape, arşi în foc sau omorâţi de sabie, nu se poate pune temei pe vorba nici unui om. Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi; în vile şi în biserici în care se refugiaseră cei mai mulţi, se aflau numeroase corpuri arse. Această distrugere, acest prăpăd şi acest măcel, ţinu ocupate drumurile două zile şi tot pământul era înroşit de sânge. Şi stăteau leşurile pe pământ, cum stau la păşune în câmpiile nelucrate turmele de vite, de oi şi de porci, şi cum stau în carierele de piatră blocurile tăiate pentru construcţie..... Ce să mai vorbim, deci de argintul, de caii, de armele, de hainele şi de alte lucruri ale atâtor oameni care au făcut fie în luptă, fie în fugă? Caii cu şeile şi frâiele, fără călăreţi, alergau prin livezi şi dumbrăvi şi din pricina zgomotului deveniră atât de furioşi că păreau că au înnebunit de-a binelea....” “După ce au prins câţiva inşi care se ascunseră prin păduri le-au dat drumul spunându-le că oricine ar voi să li se supună, li se va da libertatea de a veni acasă, însă într-un anumit timp. Oamenii au dat crezământ acestor vorbe ale lor, fiindcă, din cauza lipsei de hrană mureau de foame. Astfel toţi câţi mai 86

rămăseseră în viaţă s-au întors pe la casele lor. Şi cum pădurile erau mari, popor nenumărat stătea ascuns în ele; aşa că ţara s-a populat la cale de trei zile şi fiece sat şi-a ales dintre tătari ca rege pe cine a dorit. După ce s-a făcut aceasta, fiindcă era timpul secerişului, au strâns cu toţii recolta şi au adunat-o în hambare împreună cu paiele şi cu fânul.... Şi-au ales cneji, adică balivi care să facă dreptate, să le procure cai, animale, arme, daruri şi veşmintele trebuincioase. Şi astfel gazda mea era dintre domnii aceştia şi conducea aproape o mie de case. Şi erau aproape o sută de cneji. Aveam pace, târguri şi fiecăruia i se dădea dreptate ce i se cuvenea ... Cnejii se adunau aproape în fiecare săptămână... Într-o împrejurare oarecare aproape toţi cnejii dădură ordin ca din anumite case să vie în prezenţa acelora, cu daruri, bărbaţii, femeile şi copiii....”
(Şt.Pascu, L. Maior, Culegere...., I, p.32-33)

Sec. XIII. Fäzl al Lah Räsid ed Din Suma istoriilor. Despre luptele românilor cu mongolii

"În toamna lui kulkana yil, care este anul şoarecelui, corespunzând anilor şase sute treizeci şi şapte, când Büyük Kaan şi Möngka Kaan s-au întors din Däst-i Kîpčak prin porunca yarlîcului Kaanului, principele Batu, fraţii săi Kadan şi Büri şi Böcek au pornit împotriva ţării Urus şi a poporului Kulah-e Siyahan şi au luat în nouă zile marele oraş al uruşilor al cărui nume este Mänkerman. Apoi, toate oraşele lui Uladimur. Ei înaintau rânduiţi în tömän după tömän şi au luat cetăţile şi ţările care se aflau în drumul lor. Au asediat toţi împreună oraşul lui Uc oghul Uladimir şi l-au luat în trei zile. Şi în kukăr yil, anul morţii lui Ögädäy Kaan, ei au traversat la mijlocul lunii de primăvară munţii Yaprak Tak spre Polari şi Basghurzi. Şi Orda şi Baydar, mergând pe mâna dreaptă, după ce au trecut prin Illavut, l-au întâlnit pe numitul Barz cu o armată şi l-au înfrânt. Şi Kadan şi Büri mergând spre poporul Sasan, au învins acest popor în urma a trei lupte. Şi Böcek mergând pe drumul Valahiei Negre (Kara Ulagh) prin munţii acolo a înfrânt acest popor Ulagh (akam-i ulagh). Şi de aici a intrat în pădurile şi munţii Yprak Tak Bayak Buk sau Babak Tok la hotarele lui Miselev şi i-a înfrânt pe duşmanii care se aflau acolo gata de luptă. Şi prinţii mergând pe aceste cinci drumuri pomenite au cerut în întregime ţările Basghurzilor, Macarilor şi Sasanilor şi punându-l pe fugă pe padişahul lor, pe Kelar, au petrecut vara pe râurile Tisa şi Tunha. Şi Kadan a plecat în expediţie cu o oaste şi a cucerit ţările Takut Uyrad şi Saran şi l-a pus pe fugă pe rege (Kiral) padişahul acestor ţări, până la ţărmul mării. Iar când el s-a aşezat într-o corabie în oraşul Telekîn, care se află pe malul mării şi a mers pe mare, Kadan s-a întors. Şi el a luat oraşele românilor (ulakut) Tîrnin şi Kila, în urma unor mari bătălii. 87

Şi vestea morţii Kaganului (Ogädäy) nu sosise încă la ei".
(România. Documente..., p.40)

1246. Giovanni Pian del Carpini. Conducători politici în Moldova

”Iar la ieşirea din Cumania am întâlnit pe ducele Roman care intră la tătari şi alaiul său şi pe ducele Olaha care ieşea şi alaiul său.“
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie., p.99)

1247. Diploma cavalerilor ioaniţi

“... Bela ... regele Ungariei... Totuşi, aşa le dăm (acele venituri) încât jumătate din toate foloasele şi veniturile şi slujbele din întreaga ţară a Severinului pomenită şi din cnezatele numite mai sus să ne rămână nouă şi urmaşilor noştri, iar cealaltă jumătate o lăsăm pentru folosul casei mari sus pomenite..., lăsând la o parte de asemenea toate morile dintre hotarele teritoriilor amintite, atât cele clădite, cât şi cele ce se vor clădi, în afară de cele din ţara Litua, de asemenea cu toate clădirile şi semănăturile, făcute cu cheltuiala fraţilor zisei case, de asemenea cu fânaţele şi păşunile pentru vitele şi oile lor, la fel şi cu pescăriile, care sunt acum sau care se vor face de către dânşii, pe care toate le lăsăm în întregime în folosul fraţilor acestora, afară de pescăriile de la Dunăre şi heleşteiele de la Celeiu pe care le ţinem spre folosul împreună al nostru şi al acestora (al cavalerilor). De asemenea dăruim casei (Ospitalierilor), ca şi mai sus, să strângă jumătate din toate veniturile şi foloasele ce se vor aduna pe seama regelui de la românii ce locuiesc în ţara Litua afară de ţara Haţegului, cu cele ce se ţin de dânsa. Voim însă, ca amintiţii români să ajute pe numiţii fraţi cu oastea lor spre apărarea ţării şi spre înfrângerea şi pedepsirea atacurilor ce ni s-ar aduce de către străini, iar la rândul lor, în prilejuri asemenea, fraţii înşişi să fie datori să dea sprijin şi ajutor (românilor) cât le va sta în putinţă. Pe lângă acestea, cu privire la sarea ce le-am îngăduit s-o transporte în chip îndestulător spre folosinţa acestei ţări şi a părţilor dinspre Bulgaria, Grecia şi Cumania, ei vor putea s-o scoată din orice ocnă din Transilvania de unde le va fi mai uşor, cu cheltuiala – dimpreună a noastră şi a lor – păzindu-se întru toater drepturile episcopilor, tot aşa şi din banii ce vor umbla acolo în voia regelui şi cu sfatul preceptorului acestei case, din acea vreme, jumătate ţinem pentru noi, precum s-a spus şi despre celelalte venituri, iar cealaltă jumătate va rămâne spre folosul zisei case, păzindu-se drepturile bisericilor .... Mai adăugăm, că dacă ar veni vreo oaste asupra regatului nostru – de care lucru să ne ferească Dumnezeu – a cincea parte din ostaşii teritoriilor amintite să fie datori a veni în oastea noastră şi a pleca la război pentru apărarea ţării noastre. Iar dacă vom pleca cu oaste spre Bulgaria, Grecia şi Cumania, va ieşi a treia parte din cei în stare a merge la război şi din prada de război, atât din cea mişcătoare cât şi din cea nemişcătoare, numita casă îşi va primi partea după numărul ostaşilor din ţara 88

Severinului şi după armele lor... .... Aşadar mânaţi de acest gând, am hotărât în acest chip – stând la sfat împreună cu venerabilul bărbat Rembaldus, marele preceptor al casei Ospitalierilor din ierusalim din părţile de dincoace de mare, .... îi dăm şi îi dăruim, lui şi printr-însul numitei case, întreaga ţara Severinului, împreună cu munţii acesteia şi cu toate celelalte locuri ce ţin de ea, precum şi cu cnezatele lui Ioan şi Fărcaş până la râul Olt, afară de ţara cnezatului lui Litovoi voievodul, pe care o lăsăm românilor, după cum au avut-o aceştia şi până acum... Pe lângă aceasta, am mai dăruit amintitului preceptor şi, printrînsul casei Ospitalierilor, toată Cumania, de la râul Olt şi munţii Transilvaniei, în aceleaşi condiţii arătate mai sus despre ţara Severinului, afară de ţara lui Seneslau voievodul românilor, care rămâne acelora, după cum au avut-o şi până acum şi întocmai în acele condiţii rânduite mai sus cu privire la ţara Litua. Însă nu vrem să trecem sub tăcere aceasta, că de la cea dintâi aşezare a pomeniţilor fraţi, timp de douăzeci şi cinci de ani, toate veniturile ţării Cumaniei în întregime le va strânge numita casă, afară de cele din ţara amintită a lui Seneslau, din care vor primi numai jumătate din venituri şi foloase. De atunci, jumătate din toate veniturile, foloasele şi slujbele, încuviinţate şi jurate de înălţimea regală, vor fi plătite vistieriei regale de către fraţii acelei case aşa fel, ca din cinci în cinci ani, trimisul nostru osebit va trebui să socotească veniturile, foloasele şi slujbele venite de acolo. Iară cheltuielile ce se vor face cu paza cetăţilor sau întăriturilor, trebuie să le purtăm noi împreună cu acei fraţi, păstrându-se alte condiţii pentru noi, păstrându-se şi excepţiunile din partea Ospitalierilor din ţara Cumeniei, cum ar fi cu privire la biserici, mori şi toate celelalte care s-au spus mai sus una câte una, în legătură cu Severinul. La zidirea cetăţilor în amintita ţară a Cumaniei, precum şi la apărarea ţării Cumaniei împotriva oricăror duşmani, vom sta în ajutorul fraţilor cu sfaturi şi cu puterea când va fi nevoie şi când vom fi chemaţi de aceşti fraţi vom merge înşine, de nu vom fi împiedicaţi de alte lucruri. Le-am dăruit acelora pământ de 400 de pluguri în Feketig sau în alt loc în Transilvania şi vom împlini acest număr la intrarea în ţara Cumeniei sau în Severin, unde vom crede a fi mai de folos numiţilor fraţi, despre care danie vom face scrisoare deosebită....”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., p.34-35)

1249-1250. Prima menţiune a oraşului Vicina

(Glosă din 1299): Să se ştie că, după ce au plecat Romeii din Constantinopol, prin pedeapsa lui Hristos, până ce s-au întors într-însul, din bună voinţa lui Dumnezeu, s-au cinstit (cu treapta de) mitropolii aceste... Didymoteichos, Vicina), Melagina ....
(D.I.R., A, Moldova, veacul XIII, XIV şi XV, I, p.5)

1277. Răscoala saşilor din Transilvania.

89

“Deoarece Gaan, fiul lui Alard şi tovarăşii nelegiuirii sale, ca şi părtaşii silniciei lui, saşii din părţile Transilvaniei mânaţi şi însufleţiţi de o turbare drăcească au ars în chip nelegiuit catedrala Sf. Mihail şi au mistuit în flăcări pe arhidiaconi, canonicii, preoţii, clericii şi o mare mulţime de creştini în numita biserică şi au ucis pe alţi nenumăraţi oameni ori în ce loc i-ar fi prins şi au jefuit moaştele, crucile, potirele, odăjdiile preoţeşti şi toate odoarele bisericilor, împreună cu cărţile şi cu alte lucruri sfinte, ca şi tezaurul pomenitei biserici şi le-au întrebuinţat pentru cele mai spurcate nevoi ale lor, şi de aceea au căzut prin însăşi faptele lor în osânda afurisaniei, prin scrisoarea de faţă îndemnăm cucernicia obştei voastre întru domnul şi vă poruncim ca pe pomenitul Gaan şi pe tovarăşii săi la cele de mai sus (…) să-i ocoliţi ca pe unii ce sunt afurisiţi, făcând ca toţi să se ferească mai straşnic de ei… .” (D.I.R., C, veac XIII, vol.II, p.193-195)
1273 octombrie 7. Scrisoarea Papei Nicolae III. Despre înfiinţarea episcopiei Milcoviei

“Nicolae episcopul (…). Deoarece, însă nu este acolo nici un episcop catolic care să-i poată hirotonisi pe acei fraţi, iar oraşul Milcovia, aşezat la hotarele tătarilor, a fost odinioară distrus de numiţii tătari şi nu mai sunt acolo de patruzeci de ani şi mai bine, nici episcopii şi nici alţi locuitori catolici, poruncim frăţiei tale, prin scrisoare apostolică, ca spre folosul sufletelor, dacă s-a obişnuit să fie acolo un episcop, după cum s-a zis, să cercetezi despre veniturile privind scaunul apostolic.” (D.I.R., C., veac XIII, vol.II, p.222)
Thomas Tuscus. Despre românii din Moldova în secolul al XIII-lea

“Ottocar încearcă să provoace o răscoală cu mulţi nobili în Germania, Chemată în ajutorul său pe ruteni (brutenos) şi pe necredincioşi, însă după voinţa lui Dumnezeu rutenii şi românii (blacis) neînţelegându-se între ei, regele Boemiei a fost înşelat.” (Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie, p.104)
Geograf anonim, Descrierea Europei Orientale

“Este de notat aci că între Macedonia, Achaia şi Thesalonicul se găseşte un oarecare popor. Foarte mare şi răspândit, care se numeşte blachi, care şi altădată au fost păstori ai romanilor şi din cauza terenului roditor şi plin de verdeaţă trăiau odinioară în Ungaria, unde se aflau păşunile romanilor. Dar în urmă, fiind izgoniţi de aci de unguri, au fugit în acele părţi; ei au în abundenţă multă brânză excelentă, lapte şi carne mai presus de alte naţii. Ţara acestor blachi, care este mare şi bogată, a ocupat-o aproape în întregime armata prinţului Carol care e stabilită în părţile Greciei şi, de aceea, s-a îndreptat spre regatul Thesalonicului şi acum, pe apă şi pe uscat 90

cucereşte cetatea numită Thesalonic, împreună cu regiunea dimprejur”.
(România. Documente..., p.45)

1285 ianuarie 8. Despre lupta voievozilor Litua şi Barbat cu regele Ungariei Ladislau Cumanul. Dania acestuia pentru magistrul Gheorghe

“Ladislau, din mila lui dumnezeu, regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, tuturor celor care vor vedea scrisoarea de faţă, mântuire întru adevăratul mântuitor. Prevăzătoarea chibzuinţă a regilor trebuie să arate o grijă atât de cumpănită faţă de aceia care le slujesc cu credinţă, încât fiecare să fie încredinţat că va fi cu atât mai răsplătit cu darurile mărinimiei sale, cu cât îl slujeşte mai cu râvnă. Drept aceia, prin rândurile de faţă voim să ajungă la ştirea tuturor că, ţinând seama de slujbele credincioase şi vrednice de răsplată pe care ni le-a adus nouă m(agistrul) Gheorghe, fiul lui Simion, după moartea prea iubitului nostru tată de fericită pomenire, când am pus mâna pe frânele domniei, precum şi credinţa datorată coroanei regale, ce ne-a dovedit-o cu toată râvna în deosebitele războaie ale regatului nostru, (sujbe) ce ar fi prea lung a fi povestite fiecare în parte şi prea obositor a fi cuprinse în această scrisoare, am hotărât totuşi ca din cele multe, puţine să fie însemnate în cele de faţă. Anume mai întâi când Roland, fiul lui Marcu, în răscoala lui a cuprins şi a ţinut cu samavolnicie împotriva majestăţii noastre regale ţinutul nostru Zips, împreună cu Gylnich Bana) şi pământul Nyr dincolo de Tisa), până în părţile Transilvaniei, şi când numitul m(agistrul) Gheorghe, împreună cu alţi baroni ai noştri, şi anume cu m(agistrul) Finta, năpustindu-se din porunca noastră asupra lui, acest Roland a fost omorât în acea luptă. Şi după moartea lui (Roland), când ruda lui cu numele Grigore s-a înstăpânit în pomenitele ţinuturi, acelaşi magistru Gheorghe, împreună cu alţi credincioşi ai noştri, luptând bărbăteşte împotriva lui, l-a luat în prinsoare pe acela, şi ni l-a adus nouă, iar noi pentru necredinţa lui am poruncit să i se taie capul. Apoi în expediţia noastră pe care am pornit-o împotriva regelui Boemilor, când l-am trimis noi pe acel magistru Gheorghe ca să recunoască şi să cerceteze armata numitului rege al Boemiei şi el a înfrânt cu bărbăţie chiar înainte de zorirea noastră o ceată din oastea aceluia, şi ne-a înfăţişat majestăţii noastre trei nobili boemi bine înarmaţi, prinşi chiar pe câmpul de luptă, împreună cu caii lor de luptă, pe care noi i-am dăruit domnului Rudolf, regele Romanilor. Şi în marea luptă cu acelaş rege al Boemiei, numitul m < agistru> Gheorghe s-a avântat dintr-o dată împotriva oastei cumplit înzestrate a duşmanilor, şi după o luptă înverşunată, din care s-a ales cu o rană, a luat în prinsoare nouă boemi. Şi în sfârşit. Când începusem noi a domni, pe când eram în anii copilăriei, după moartea prea iubitului nostru tată, iar voevodul Litovoi 91

împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, a cuprins pe seama sa o parte din regatul nostru ce e dincolo de munţi şi nu s-a îngrijit la nici un îndemn al nostru să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, (şi) noi l-am trimis împotriva lui pe des numitul magistru Gheorghe care, luptând împotriva lui cu însufleţirea credinţei l-au ucis pe el, iar pe fratele lui numit Bărbat l-au luat în prinsoare şi ni l-a adus nouă. Pentru care am pus să se stoarcă o însemnată sumă de bani, şi astfel în slujbele acelui m(agistru) Gheorghe ni s-a aşezat iar tributul nostru din acele părţi. Tot aşa în expediţia pe care am făcut-o împotriva Cumanilor noştri răsculaţi, numitul magistru Gheorghe, chiar în faţa ochilor noştri s-a năpustit asupra lor ca un leu năpraznic, şi când i-a pierit calul s-a luptat pe jos pe chiar câmpul de luptă cu cea mai mare înverşunare, şi a primit acolo felurite răni de săgeţi şi suliţi. Apoi când ne-am dus la Dorman pentru o întâlnire sub cuvânt de pace, şi acesta a luat în prinsoare pe nişte baroni a noştri, numitul m(agistru) Gheorghe ne-a făcut şi ne-a închinat slujbele cele mai credincioase şi ne-a adus prins pe unul din tovarăşii acelui Dorman. Şi încă atunci când am trimes pe oamenii noştri credincioşi din Transilvania împreună cu Cumanii împotriva lui Dorman şi a Bulgarilor, făcându-l pe m(agistru) Gheorghe căpitanul acestei oştiri, acest m(agistru) Gheorghe a adus şi acolo slujbe mulţumitoare şi vrednice de cinstea majestăţii regale. Şi cu toate că ar fi fost vrednic de o răsplată mai mare şi mai însemnată, noi din belşugul milostivirii noastre, cu bună ştiinţă şi din curată dărnicie, după sfatul prelaţilor şi baronilor noştri i-am dăruit şi i-am hărăzit numitului m(agistru) Gheorghe şi prin el moştenitorilor lui şi urmaşilor moştenitorilor lui nişte sate regale ale noastre numite Sowar, Sowpothok şi Delne, aflătoare în comitatul Saros, cu ocna sau puţul de sare ce se află acolo, fiecare din ele cu toate folosinţele lor şi cele ce ţin de ele, în vechile hotare şi semne de hotar de mai înainte, ca să le stăpânească, să le ţină şi să le aibă pe veci, în pace şi nestrămutat; arătându-se lămurit şi aceea că, întrucât numitul magistru Gheorghe a fost gata şi hotărât întotdeauna să îndeplinească deosebitele slujbe şi însărcinări pe care i le-a dat, ne-a rugat cu smerenie şi supunere că dacă s-ar întâmpla cumva să moară fără urmaşi să aibă voie neîngrădită de a lăsa şi dărui cu zisele bunuri dobândire de el de la majestatea noastră regală fraţilor săi, şi anume comiţilor Boxa, Toma şi Simion. Iar aceşti comiţi Boxa, Toma şi Simion înfăţişaţi ei înşişi înaintea noastră ne-au arătat prin viu grai că dacă milostivirea domnului l-ar dărui cu vreun copil pe magistrul Gheorghe, fratele lor, ei în numele lor şi a moştenitorilor nici nu cer de la el şi moştenitorii săi nici nu vor să aibă vreo parte din suszisele moşii, şi s-au îndatorat la aceasta de bună voie. Şi deoarece hotarele şi semnele de hotar ale acestor moşii ne erau cunoscute, am trimis pe m(agistrul) Matia arhidiaconul din Ujvar, comitele capelei prea iubitei noastre soţii ca în tovărăşia lui Andrei comitele nostru din 92

Saros, să hotărnicească şi să dea în stăpânire acele pământuri. Iar aceştia întorcându-se apoi la noi, ne-au arătat că au hotărnicit sus zisele pământuri şi le-au dat pe seama zisului m(agistru) Gheorghe, în faţa tuturor megieşilor şi vecinilor fără a se fi împotrivit cineva Urmează hotărnicirea moşiilor amintite. Şi pentru ca actul daniei noastre să capete puterea veşnicei trăinicii şi să nu poată fi zădărnicit niciodată, am dat numitului magistru Gheorghe cu privire la pomenita danie scrisoarea noastră de faţă întărită cu puterea dublei noastre peceţi. Dat de mâna venerabilului părinte Toma din mila lui Dumnezeu episcop de Vaţ, cancelar al curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în anul domnului 1285, în al patrusprezecelea an al domniei noastre, în a şasea zi înainte de idele lui Ianuarie". (D.I.R., A, Moldova, I, p.68)

1288. octombrie 6. Diploma prin care este răsplătit comitele Petru. Lupta voievozilor Litua şi Barbat cu regele Ungariei

“Noi magistrul Gheorghe, fiul lui Simion, dăm de ştire prin cuprinsul scrisorii de faţă tuturor cărora se cuvine că, luând aminte la credinţa şi slujbele vrednice de răsplată ale comitetului Petru zis Pirus, credinciosul şi iubitul nostru, pe care, stând din copilărie mereu alături de noi, ni le-au adus şi săvârşit cu credinţă în schimbătoarele împrejurări ale soartei şi care ar fi lung a le povesti cu deamănuntul pe fiecare în parte, iar a le înşira în scrisoarea de faţă ar fi obositor, totuşi am pus, să se cuprindă în scrisoarea aceasta, măcar câteva din multele sale isprăvi. De asemenea, când l-au adus prins în faţa domnului nostru regele, din porunca sa, pe voevodul necredincios din Litua cu numele Bărbat, acelaşi comite Petru, vărsându-şi sângele în acea întâmplare, ne-a slujit cu cea mai mare credinţă.” (D.I.R., C., veac XIII, vol.II, p.303)
1291. Participarea românilor la dieta de la Alba - Iulia

“ Noi Andrei (…) rege al Ungariei, facem cunoscut la toţi cei ce se cuvine că făcând noi dicta laolaltă cu toţi nobilii, saxonii, secuii şi românii, la Alba – Iulia, în părţile transalpine, pentru a îndrepta starea de lucruri de aici, şi sfătuindu-ne şi cu forţele bisericeşti şi baronii din regatul nostru ce se aflau pe Ungrinus ni s-a plâns chiar aici în dietă că i-au fost pe nedrept luate nişte domenii de lângă Olt, pe nume Făgăraş şi Sâmbăta şi a cerut să i le dăm înapoi şi să-l punem iarăşi în stăpânirea lor înfăţişându-ne şi nişte dovezi şi privilegii pe care le avea asupra lor.” (D.I.R., veac XIII, vol.II, p.369)
1292. Ladislau, voievodul Transilvaniei confirmă împărţirea bunurilor din Rodna ale comitelului Nicolae

93

“…Facem cunoscut obştii domniilor voastre că am văzut şi ştim să dăm mărturie prin cele de faţă că împărţirea bunurilor de moştenire (…) a fost făcută (…) . De asemenea din bunurile de moştenire aflătoare în Rodna, adică clădirea sus numitului palat în care locuieşte acest comite Nicolae, sau celelalte case, cârciumile, brutăriile, morile, măcelăriile, cizmăriile, căsăpiile, casele băieşilor, ale celor ce întăresc şi curţile de casapi sau orice alte bunuri de moştenire clădite sau pustii sau livezi, ogoare sau păduri.”
(D.I.R., C., veac XIII, vol.II, p.382-383)

94

CAPITOLUL V

CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI: ŢARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA ŞI DOBROGEA. INTEGRAREA LOR ÎN STRUCTURILE EUROPENE
A. ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI
1330. Cronica pictată de la Viena. Victoria de la Posada a lui Basarab I, domnul Ţării Româneşti.

“În acelaşi an... în anul domnului 1330, regele şi-a adunat o mare oaste, – nu însă toată puterea sa armată, căci trimisese soldaţi la hotarul ţării în diferite expediţii, împotriva numeroşilor săi duşmani – şi la îndemnul voievodului ardelean Thoma şi a lui Dionisie fiul lui Nicolae, nepotul lui Ivanca, s-a dus în persoană, în luna septembrie, prin Severin, în ţara voievodului vlahilor Bazarad, ţară care nu poate fi locuită de un popor neobicinuit cu ea, ca să alunge din această ţară pe Bazarad, sau cel puţin să dea în posesiune ţara aceluia unuia dintre curtenii săi, cu toate că voievodul plătise întotdeauna cu credinţă darea cuvenită maiestăţii sale regelui. După ce regele a cuprins Zeurinul (Severinul) şi fortăreaţa lui, le-a încredinţat toate numitului Dionisie împreună cu demnitatea de ban. Făcânduse aceasta, Bazard a trimis la rege o solie vrednică de toată cinstea ca să-i spună regelui: ,,Fiindcă voi, rege şi stăpân al meu, v-aţi ostenit cu strângerea oştirii, eu voi răsplăti osteneala voastră cu 7000 mărci de argint, şi voi lăsa în pace şi Zeverinul, cu toate ce se ţin de el, pe care acum, cu puterea le ţineţi în mâinile voastre. Pe deasupra, tributul ce datorez coroanei voastre, îl voi plăti cu credinţă în tot anul. Şi nu mai puţin voiu trimite la curtea voastră pe unul din fiii mei, pentruca să servească pe banii mei şi pe cheltuiala mea, numai să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentrucă dacă veniţi şi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea niciodată să înconjuraţi primejdia”. Regele, auzind aceasta, cu mintea trufaşă, a izbucnit faţă de soli cu următoarele vorbe, zicându-le: ,,Să spuneţi aşa lui Bazard, că el e păstorul oilor mele şi ei, din ascunzişurile sale de barbă îl voi scoate”. Atunci un baron credincios cu numele Danciu, comite de Zalyom şi de 95

Liptou, aşa a grăit regelui: ,,Stăpâne, acest Bazard se adresează către voi cu mare smerenie şi spre cinstea voastră; pentru aceasta răspundeţi-i în scrisoarea voastră cu fervoarea bunătăţii regale şi arătaţi-i deplină iubire şi milostivire”. Regele atunci a repetat vorbe de sumeţie şi de ameninţare pomenită mai sus şi părăsind sfaturile mai sănătoase, a pornit îndată mai departe, ca apoi să dea lupta. Şi neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare în ţară necunoscută, între munţi şi dealuri cu păduri, au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii. De aceea, s-a ordonat o împăcare cu Bazard, dându-şi acesta cuvântul că va asculta de rege şi că va da regelui şi tuturor oamenilor săi siguranţa de a se întoarce acasă şi că-i va arăta un drum drept, şi astfel regele se întorcea în siguranţă punând temeiu pe credinţa perfidă a schismaticului. Regele a ajuns pe o cale oarecare cu toată oastea sa, dar calea aceasta era cotită şi închisă de amândouă părţile de râpe foarte înalte de jur împrejur şi pe unde această cale era mai largă acolo vlahii în mai multe locuri o întăriseră împrejur cu prisăci. Iar regele şi toţi ai săi negândindu-se în adevăr la aşa ceva, mulţimea nenumărată a vlahilor sus pe râpe a alungat din toate părţile şi au aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei văi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea vale nu se putea sui în contra vlahilor pe nici una din râpile de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă. Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în cari zile soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aici un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti, din ziua a şasea, în preziua Sfântului Martin şi după aceea în cea următoare.... ................................................................................................................ Cadavrele tuturora, atât ale feţelor bisericeşti, cât ale nobililor laici acolo, pe locul luptei, aşteaptă vremea de apoi... Dar vlahii au dus mulţi prizonieri atât răniţi cât şi neatinşi şi au pus mâna pe foarte multe arme şi haine de preţ ale tuturor celor căzuţi şi bani de aur şi de argint şi vase preţioase şi brâuri de săbii şi multe pungi cu groşiţe late şi mulţi cai cu şele şi cu frâne ce toate le-au luat şi le-au dus la Bazarad Voievod. Iar regele îşi schimbase însemnele armelor sale, cu cari s-a îmbrăcat Desev, fiul lui Dionisie, pe care crezându-l vlahii a fi însuşi regele l-a omorât cu cruzime. Şi însuşi regele de abia a scăpat cu câţiva inşi...”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.36-37)

1335 decembrie 13. Privilegiul acordat lui Nicolae fiul lui Radoslav, de către

96

regele Ungariei Carol Robert de Anjou, confirmă victoria ,,schismaticului” Bezorad (Basarab) de la Posada

“Pierzând, cu trecerea vremii, orice încredere în acel blăstămat de Bozorad, voievodul valachilor, un răzvrătit şi un recunoscut rival al nostru fiindcă ne-a încălcat ţara şi hotarele regatului, după ce am luat sfatul, bine chibzuit, din motive binecunoscute, al tuturor prelaţilor, al baronilor şi al tuturor fruntaşilor regatului nostru, ne-am strâns o armată puternică şi am trecut în ţara sa de peste munţi, necunoscută pentru popoarele noastre, pentru ca să o supun înălţimii noastre regale. Acolo înaintând câteva zile fără de lupte printre vizuinile dintre munţi şi dintre dealuri, am început să suferim de lipsa de orice alimente şi pentru oameni şi pentru cai. Atunci am încheiat cu numitul Basarab un armistiţiu, dându-şi cu perfidie cuvântul că ni se va supune şi ne va arăta nouă şi armatei noastre un drum sigur de întors acasă. Ne-am încrezut în cuvântul schismaticului în care nu era bună credinţă, ci înşelarea bunei credinţe. Şi pe când ne întorceam înapoi cu oamenii noştri, pe o cale blestemată în veci de Dumnezeu, închisă de ambele părţi cu râpe ameţitoare, iar înainte unde ea se lărgea era întărită, în mai multe locuri, de puternice prisăci ocupate de o mulţime de oameni înarmaţi de ai numitului Basarab, ne pomenim deodată din toată părţile cu un atac năprasnic, năvălind asupra noastră şi a armatei noastre cu furie în diferite chipuri şi lovindu-ne câineşte cu bolovani, cu aruncători de praştii şi cu alte izbituri ameţitoare de lovituri sălbatice. Cu săbiile lor lovesc escadroanele noastre înmuindu-şi în sângele celor ucişi săgeţile şi lăncile lor. Din toate părţile suntem izbiţi de o ploaie de aruncături, fiind strânşi ca de un zid mişcător. Şi nu era chip să scăpăm nici fugind înapoi, nici mergând înainte, ci prinşi ca peştii în plasă sau în vărşe ne zbatem strigând către Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, către Mântuitorul nostru: ia aminte, Doamne, la suspinele noastre cele adânci. Apoi cu ajutorul dumnezeesc al lui Iisus Christos care s-a răstignit pentru noi şi al Prea Sfintei sale Maice şi al tuturor sfinţilor, făcându-se din partea câtorva ostaşi de lângă mine de asupra capului meu un acoperământ de scuturi şi înlăturând astfel potopul ca de ploaie al unor lovituri de săbii, de săgeţi de lăncii şi alte izbituri, ne puturăm feri viaţa de primejdia morţii ce se apropia din ce în ce mai mult. Atunci credinciosul nostru, Nicolae [Radoslav] un tânăr atlet, curajos ca un recrut, cu mintea ageră, cu ochii ţintă la mine, furios ca un leu, întorcându-şi forţele şi tăria braţului său de ostaş, rupse şi aruncă la pământ toată armătura de fier şi aşa dezbrăcat, numai cu scutul şi agitându-şi lancea sa cea ascuţită, se aruncă din nou în luptă în linia celor ce năvăliseră asupra noastră, având să lupte voiniceşte. Nu se mai gândea să-şi apere capul său, ci era ţintă la capul nostru, deasupra căruia zburau paloşele a cinci valahi care se grăbeau înainte de toate să ne reteze capul nostru de rege. Dar prin agerimea sa fulgerătoare pe toţi I-a răpus, aşternându-i la pământ lipsiţi de suflare. Acolo însuşi viteazul soldat Nicolae şi-a primit din faţă şase răni la cap 97

şi la umeri, destul de grele şi a lăsat pe locul luptei vreo douăzeci şi cinci de nobili dintre ai săi. Şi astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu se potoli ardoarea duşmanilor şi se putu sparge latura dreaptă a zidului de duşmani şi luând-o la picior prin spărtura făcută, din bătălia venită fără de veste – cu voia Celui Prea Înalt, care pe toate de mai înainte le orânduieşte – siliţi la fugă de duşmani şi urmăriţi din acel loc, aflarăm prilejul mântuirii şi luarăm drumul spre casă. Dat la 13 decembrie 1335.” (România. Documente..., p.49-50)
1368. Ioan de Târnave despre expediţia regelui Ludovic de Anjou împotriva Ţării Româneşti şi înfrângerea sa

“Însuşi regele a plecat în persoană prin Bulgaria spre părţile muntene, supuse sfintei coroane, împotriva lui Layk voievodul aşa ziselor părţi, care se răsculase contra Majestăţii Regale. De altă parte a trimis dinspre pământul secuilor pe Nicolae voievodul Transilvaniei, împreună cu Simion fiul lui Mauriţiu ca să cerceteze părţile muntene cu oaste puternică, cu nobili şi cu secui ardeleni, precum şi cu alţii dintre ostaşii mai de seamă. Acesta (Layk) stătea atunci la pândă cu oaste mare pe lângă Dunăre, în partea de către Bulgaria, ca să împiedice intrarea armatei Domnului Rege. Iar voievodul Nicolae, după ce a trecut cu oastea amintită mai sus râul Ialomiţa, luând cu putere întăriturile ridicate acolo de Valahi, ajungând la luptă cu oastea numeroasă a voievodului Layk, al cărui căpitan era comitele Dragomir Valahul, castelanul lui de Dâmboviţa (Domloyka), l-a învins într-o ciocnire foarte aprigă: după ce căzură mulţi, însuşi căpitanul a fugit.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.37)

B. ÎNTEMEIEREA MOLDOVEI
1332 octombrie 4. Scrisoarea Papei Ioan XXII către episcopul de Strigon. Despre conducătorii locali din Moldova

“Episcopia Milcoviei din ţara Ungariei anume din ţinuturile tătarilor – orânduită ca o veche stavilă, din vremea când zişii tătari au năvălit cu silnicie, vai în zisul regat sau zisele părţi ungureşti – a fost cu desăvârşire nimicită de aceşti duşmani sălbatici şi aducători de nenorocire (…) moşiile, bunurile şi drepturile episcopiei şi alte biserici pomenite fiind cotropite de puternicii din acele locuri (potentes illarum partium)". (D.R.H., D.I., p.46)
1359. Cronica Dubnicense, scrisă de un diac din Maramureş. Despre întemeierea Moldovei

“ Iar în această vreme, Bogdan, voievodul românilor din Maramureş, strângând în jurul său românii din acel district, a trecut în taină în ţara Moldovei supusă Coroanei regatului Ungariei, însă pustie de locuitori de 98

multă vreme din pricina vecinătăţii tătarilor. Şi cu toate acestea regelui, totuşi sporind numărul mare al românilor locuitori ai acestei ţări s-au împrăştiat în toată ţara.” (Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie.,
p.207)

1359. Misail Călugărul, Din îneputul domnilor văleatul 6867

“Într-acei păstori ce au nemeritu locul acesta, fost-au şi Dragoş, carile au venitu de la Maramoroş, carile să vediia şi mai de cinste şi mai de folos decâtu toţi, pre carile cu toţii l-au pus mai mare şi purtătoriu lor de grijă.”
(Misail Călugărul)

“Şi dacă l-au pus domnu, luară pildă de pre capul acei hiară năsîlnice, zimbrul ce scrie mai sus că l-au vânat şi pusără de au făcut peciate ţării Moldovei, de trăieşte păn într-aceste vremi în mânule cui alege Dumnedzău a hire domnu ţării, de trăiaşte păn astăzi, de să pune pre cărţi, ce poronceşte domnul de tocmele şi de aşedzări lăcuitorilor şi de ascultat cărora vor să facă strâmbătăţi între lăcuitori, iar celora ce nu ascultă, de certare mare… Şi-ntr-acea începătură a fost domnîia ca o căpitănie. Şi dacă au domnitu doi ani, au muritu. Pre acesta semnu dintăiaşi dată ca să arată domniia fără trai, să putea cunoaşte că nu va fi aşezarea bună între domniia Moldovei, ce cum fu pre scurtu viiaţa domnului dintăi, aşa şi domnii ce vor fi înainte, adesea să vor schimba şi între domniia Moldovei multă neaşezare va fi. Pre urma lui Dragoş vodă au stătut la domnie fiiu-său, Sas vodă şi au ţinut domniia 4 ani (şi au murit). După moartea lui Sas vodă au ţinut domniia fiiu-său, Laţco vodă 8 ani. Pre urma lui Laţcovodă au domnit Bogdan vodă 6 ani. După domniia lui Bogdan vodă au domnit Pătru vodă, ficiorul lui Muşatu, 16 ani. După dânsul au domnitu frati-său, Roman vod, tre ani.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.40)

1365 febr. 2. Recunoaşterea întemeierii Moldovei de către regele Ungariei

(…) ,,am dăruit şi am hărăzit pomenitului voievod Balc şi, prin el, lui Drag, Dragomir şi Ştefan, fraţii lui buni şi tuturor moştenitorilor lor şi urmaşilor lor, ca să stăpânească, să le ţină şi să le aibă pe veci şi nestrămutat, în aceleaşi adevărate şi vechi hotare, în care au fost ţinute şi stăpânite până acum, fără vătămarea drepturilor altora, moşia numită Cuhca, ce se află în ţara noastră a Maramureşului cu alte sate, numite Ieud, Bocicoel, cele două Vişee, Moisei, Borşa şi cele două Selişte, aflătoare în pomenita ţară a Maramureşului, ce ţin de aceeaşi moşie Cuhea, cu toate folosinţele lor, anume ape, păduri şi munţi, şi orice ar ţine de ele, ori cum s-ar numi, trecute în mâinile noastre regeşti de la voievodul Bogdan şi fii săi, 99

necredincioşi învederaţi ai noştri , pentru blestemata lor de vină de necredinţă, din aceea că acel Bogdan şi fii săi , fulgeraţi de diavolul, duşmanul neamului omenesc – care rănindu-le greu inima cu săgeţile sale învecinate de viclenie şi înşelăciune, i-a îndemnat de mai multe ori să se abată de la calea adevărului şi de la statornicia credinţei datorate – plecând pe ascuns din zisul nostru regat al Ungariei în suspomenita noastră ţară moldovenească, uneltesc să o păstreze spre paguba majestăţii noastre; drept care noi, pentru ca nebunia lor să nu fie cumva pildă altora, care ar cuteza fapte asemănătoare, am lipsit şi am despuiat cu toptul, ca pe nişte nevrednici, pe acel Bogdan şi fii săi sus-zişi de sus-numitele moşii, nimicind, stricând şi socotind deşarte toate actele scrise şi întocmite pentru acel Bogdan şi fii săi cu privire la sus-numitele moşii (…).”
(D.R.H., D.I., p.82)

Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Predoslovia. Despre întemeierea statului

“Vor unii Moldovei să-i zică că au chemat-o Sţitia, sau Schithia, pre limba slovenească. Ce Sţitia coprinde loc mult, nu numai al nostru, ce închide Ardealul şi Ţara Muntenească şi câmpii preste Nistru, de coprinde o parte mare şi din Ţara Leşească. Chiematu-o-au unii şi Flachia, ce scriu letopiseţele latineşti, pre numele hatmanului râmlenescu ce l-au chiemat Flacus carile au bătut războiu cu şţitii pre aceste locuri şi schimbîndu-să şi schimonosindu-să numele, din Flachia i-au zis Vlahiia. Ce noi acesta nume nu priimim, nici-l putem da ţării noastre Moldovei, ci Ţării Munteneşti, că ei nu vor să dispară, să facă doao ţări, ci scriu că au fostu tot un loc şi o ţară şi noi aflăm că Moldova s-au discălicat mai pe urmă, iar muntenii mai dintâi, măcară că s-au tras de la un izvod, muntenii mai întăi moldovenii mai pre urmă de păstorii nemerit, că umblîndu păstorii de la Ardeal, ce se chiamă Maramoroş, în munţi cu dobitoacele, au dat de o hiară ce se chiamă bour şi după multă goană ce au gonit-o prin munţi cu dulăi, o au scos la şesul apei Moldovei. Acolo fiindu şi hiara obosită au ucis-o la locul unde se chiamă acum Bourenii, daca s-au discălicat sat. Şi hierul ţării sau pecetea cap de bour se însemnează. Şi căţeaoa cu care au gonit fiara aceia au crăpat, pre carea o au chemat-o Molda, iară apei de pre numele căţelii Moldii, i-au zis Molda, sau cumu-i zic unii, Moldova. Ajijderea şi ţării, dipre numele apei i-au pus numele Moldova….” “… După răsipa ţării dintăi, cum spune mai sus că s-au pustiit de nevoia oştilor lui Flac hatmanul râmlenescu (sau cum spune letopiseţul cel ungurescu de Laslău creaiul ungurescu, când au răsipit tătarii dintr-aceste locuri, de au rămas locul pustiu) mai apoi, după multă vreme cum spune mai sus, cându (păstorii din munţii ungureşti pogorându după vânat au nemerit la apa Moldovei, locuri desfătate cu câmpi deschişi, cu ape curgătoare, cu păduri dese, şi îndrăgind locul, au tras pre ai săi de la Maramoroş şi pre alţii au îndemnat, de au discălicat întâi supt munte, apoi mai adăogăn-du-să şi 100

crescându înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât, ce s-au întinsu pănă la Nistru şi pănă la mare. Nici războiae mai făcea ca să-i apere ţara şi pământul de către şţiti şi gotthi şi di cătră alţi vecini şi limbi ce era prin prejur. Ce avându purtatoriu domnii lor carii, rădicasă dentru sine, în Ţara leşească de multe ori au intrat şi multă pradă şi izbîndă au făcut, din câmpi tătarii i-au scos (că după multă răsipă ce i-au fostu gonit pre tătari oarecând di pre aceste locuri Laslău craiu ungurescu, iarăşi au fost început a se tinde la câmpi). Ajijderea şi muntenilor nu numai nevoie şi groază le făciia, ce şi domniile schimba şi pre cine vrea ei, priimia; pre ardeleni nu-i lăsa să se odihnească, ci pururea le făcea nevoie şi cetăţi câteva le luasă şi le lipiia cătră ţara Moldovei, carile toate mai înainte la locurile sale să vor arăta. Mai apoi şi turcii (cari să vedea) carii să vedea că ca o negură toată lumea acoperea, războaie minunate făcea, de multe ori i-au şi biruit, mai apoi de o au supus supt giugul lor, de multe ori i-au asudat, rocoşindu-să şi nu fără multă moarte şi pagubă în oameni, până a o aşeza….” (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.39)

C. FORMAREA STATULUI DOBROGEA
1346. Balica principele Carvonei, trimite ajutor militar Anei de Savoia, văduva lui Andronic al III-lea*

“Iar împărăteasa (Ana de Savoia) (…) a trimis solie la un oarecare Balica, cârmuitor al Carnovei**, cerându-i ajutor. Iar acesta a primit bucuros solia şi a trimis ajutor împărătesei pe fraţii săi, Teodor şi Dobrotiţă în fruntea a o mie de oşteni aleşi; aceştia trecând prin oraşele de pe ţărmul Pontului, le-au convins să se îndepărteze de împărat şi să treacă de partea împărătesei, căci sperau să înfăptuiască lucruri mari. Şi împărăteasa i-a primit pe bărbaţi cu multă bunăvoinţă şi cinste şi a căsătorit-o pe fiica marelui Apokankos cu Dobrotiţă şi l-a făcut pe el strateg al armatei romeilor. Iar acesta cu oastea sa şi cu cea a romeilor a pornit asupra Selymbriei (…). Chiar şi Dobrotiţă era să fie prins, dar izbutind să fugă s-a înapoiat cu ruşine. După acea înfrângere Dobrotiţă a rămas în Bizanţ, căci avea nevastă dintre romei şi s-a bucurat de cinstea cuvenită din partea împărătesei. Iar fratele său Teodor s-a întors acasă împreună cu rămăşiţele oştirii.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.491493)

1348, iunie. Dobrotici predă bizantinilor cetatea Midia

“(…) Iar împăratul (…) a pornit împotriva Midiei, cetate de pe ţărmul
*

Descendent al unei familii bizantine, Ioan Cantacuzino a trăit în secolul XIV, fiind împărat între anii 1347-1354. A scris o lucrare intitulată Istoria. ** Carnova – identificată de unii cercetători cu Cavarna, o “ţară” – o formaţiune politică, care avea capitala probabil la Caliacra.

101

Pontului. Dobrotiţă, care fusese aşezat cârmuitor al acesteia de către împărăteasa Ana, în vremea războiului, n-a voit să se supună împăratului Cantacuzino nici după împăcarea dintre împăraţi, ci strângând în jurul său o ceată numeroasă de tâlhari jefuia şi vătăma nu puţin cetăţile învecinate (…) după ce a ajuns la Midia, i-a trimis vorbă lui Dobrotiţă să i se supună şi să predea cetatea. Iar acela, văzînd că-i este cu neputinţă să ridice armele împotriva împăratului, a căzut la întelegere şi i-a predat cetatea. Împăratul l-a învrednicit de bunăvoinţă şi purtarea de grijă ce i se cuveneau şi l-a rânduit printre romeii cei mai de vază .” (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, p.491495)

1387. Tratatul încheiat de Ivanco cu genovezii

“ (…) Străluciţii şi puternicii bărbaţi, domnii Ioan de Mezano, potesta al Perei şi al genovezilor din Imperiul Romaniei (…) în numele şi din partea comunei Genova şi a tuturor genovezilor aflători în orice parte a lumii – de o parte – şi chibzuiţii şi înţelepţii bărbaţi, domnii Costea şi Jolpan solii şi împuterniciţii anume pentru cele de mai jos, de către strălucitul Ivanco, fiul strălucitului Dobrodiza, de bună amintire cu învolnicire deplină şi îndestulătoare (…) au ajuns şi au declarat în numele amintite că au ajuns la o pace bună şi adevărată ce va dăinui deapururi (…). Adică, mai sus zisul domn şi potesta şi solii mai sus numiţi, în numele şi în locul comunei mai sus puse şi a genovezilor mai sus spuşi au făgăduit numiţilor domni Costea şi Jolpan, solii mai sus zişi, ca din ziua încheierii păcii de faţă înainte, să-l socotească să-l ţină şi să-l trateze cu bunăvoinţă pe mai sus numitul domn Ivancho şi pe supuşii lui şi pe oricare alţi supuşi ai aceluia, în orice ţară a acelei comune a Genovei, şi să-i mântuie cu credinţa şi să-i păzească pe aceia şi pe supuşii lor şi oamenii lor în privinţa lucrurilor şi mărfurilor lor si să facă să dea şi să săvârşească dreptate şi dreaptă judecată acestor oameni supuşi ai mai sus zisului domn Ivancho sau să pună să li se dea şi să li se facă dreptate în privinţa tuturor şi fiecăruia dintre genovezi ce le sunt datori sau care ar păgubi de acum înainte pe oamenii şi supuşii mai sus zişi, în averea sau fiinţa lor, în orice loc al cuprinsului zisei comune, după cum li se va părea mai potrivit comunei cârmuitorului zisei comune, păstrându-se cumpăna dreptăţii (…)". (D.I.R., B., veac XIII, XIV şi XV, p.34-40)

102

CAPITOLUL VI

VIAŢA ECONOMICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE DE LA JUMĂTATEA SECOLULUI AL XIV-LEA PÂNĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XVI-LEA
1358 iunie 28. Buda Veche. Privilegiul comercial acordat braşovenilor de regele Ungariei, Ludovic I

“Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, credincioşilor săi, judelui, juraţilor şi tuturor orăşenilor şi oaspeţilor din Braşov, sănătate şi milostivire. Aflaţi că noi v-am îngăduit, din osebită bunăvoinţă, vouă şi obştei voastre, ca să puteţi trece slobod şi neturburat cu mărfurile voastre şi orice fel de lucruri, între Buzău şi Prahova, adică din locul unde se varsă în Dunăre râul numit Ialomiţa până în locul unde se varsă, de asemenea, în Dunăre râul numit Siret, şi să nu vă poată opri nimeni pe nedrept în această trecere a voastră”.
(D.R.H., D., I, p.72)

1368 ianuarie 20. Privilegiul comercial acordat de Vlaicu negustorilor braşoveni

“(...) Toţi negustorii din Braşov şi din acel district, trecând pe orice drum al ţării noastre, Ţara Românească, pentru a merge în ţări străine afară de drumul Brăilei vor fi datori să plătească două tricesime anume una la trecere şi alta la înapoiere în aşa fel ca să ne plătească o tricesimă la intrarea în ţara noastră, la Câmpulung, sau pe aproape şi primind acolo adeverinţă de la vameşul nostru vor putea trece prin ţara noastră liberi şi nevătămaţi. Tot astfel la înapoiere ne vor plăti tricesima la Dunăre şi primind din nou adeverinţă vor trece prin ţara noastră slobozi. Dar negustorii, care vor merge cu mărfurile lor spre ţări străine pe drumul Brăilei, vor fi datori să ne plătească nouă o singură tricesimă, la Câmpulung, dar nu la trecere, ci la înapoiere. Dacă însă acei negustorii îşi vor vinde mărfurile lor bune sau vor târgui în cuprinsul ţării noastre, atunci nu ne vor plăti nouă vamă, nici tricesimă după bunurile lor, ci numai vama dreaptă şi veche şi nu tricesimă, la Câmpulung sau pe aproape. În afară de acestea, scutim pe toţi negustorii din Braşov şi din acel district de toată vama de la Slatina (…)”. (D.R.H., D., I,
p.87)

103

1369. Vidin. Privilegiul dat de ţarul de la Vidin, Straţimir, negustorilor braşoveni spre a face comerţ la sud de Dunăre

“...De la stăpânitorul ţar Straşimir, jupanului Iacob Herman, Folnogiul şi lui Petru Faingei şi tuturor pârgarilor, că noi am scris şi am poruncit ca oamenii voştri să umble liberi, pe Dumenzeul meu, liberi şi nestânjeniţi să umble oamenii domnului rege, în cetatea domnului ţar şi să târguiască ce le place. Căci eu îmi pun credinţa mea de ţar şi i-am luat chezăşie pe sufletul meu, ca şi când ar fi supuşi din ţaratul meu. Şi să nu aibă nici un fel de neajunsuri, nici la un singur fir de păr, după cum singuri veţi vedea, şi încă fiţi stimaţi şi iubiţi de domnia mea…” (Oraşul medieval..., p.170-171)
1374. Vlaicu, domnul Ţării Româneşti întăreşte mânăstirii Vodiţa, ctitoria sa, o serie de posesiuni

"Pentru că eu, cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungravlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu să ridic o mânăstire la Vodiţa în numele marelui şi purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea, şi cu cheltuială şi daruri de la domnia mea, iar cu munca lui chir Nicodim şi a fraţilor lui, am zidit şi am zugrăvit. Şi după cât a adus vremea, acum am dăruit: un tetravanghel ferecat cu argint şi aurit, o cădelniţă de argint, vase sfinţite de argint, o pereche de odăjdii preoţeşti de mătase... După acestea, satul Jidovştiţa, slobod de toate dările şi muncile domneşti şi de oaste şi cu totul ohabă; şi câte găleţi vor fi de la satul lui Costea pe Topolniţa şi pe Dunăre venitul domnesc de la opt pescării şi toată vâltoarea cea de la mijloc cu toate ale ei şi Dunărea de la Padina Oreahova până la Maştiştea de Sus, mergând spre Rîşava şi Vodiţa Mare, pe amândouă părţile cu nucii şi cu livezile şi cu Ţerovăţul şi cu seliştea Bahnei... De asemenea, am întocmit domnia mea, după sfat, că după moartea lui Chir Nicodim să nu fie volnic nici un cârmuitor, nici arhiereu, nici nimeni altul, ci precum va spune Chir Nicodim şi cum va orândui, aşa să ţie călugării cei de acolo şi singuri să-şi pună cârmuitor..." (D.R.H., B, vol.I, p.18-19)
1376 nov. 9. Statutul de reorganizare a breslei meşteşugarilor din scaunele săseşti

“Noi, bătrânii, juzii, sfetnicii, orăşenii şi toţi locuitorii din cele şapte scaune ale ţării Transilvaniei, prin cuprinsul acestei scrisori dăm de ştire tuturor celor de faţă şi celor viitori cărora se cuvine, că prin îndurarea prealuminatului principe, a domnului Ludovic, regele Ungariei, Poloniei, Dalmaţiei etc., preamilostivul nostru stăpân firesc, toate breslele meşteşugarilor noştri fiind din nou înjghebate şi încuviinţate prin sănătoasa 104

chibzuinţă şi prin cumintele sfat, ţinut mai înainte cu voinţa şi deplina învoire a tuturor meşteşugarilor noştri, şi mai cu seamă prin osebitele îndemnuri şi îndrumări ale preavrednicului de cinstire întru Hristos părinte, domnul Goblinus, episcopul Transilvaniei şi ale nobilului bărbat, domnul Ioan, seniorul de Scherpenek, castelanul cetăţii numite Lanzrou, date de numiţii domni potrivit poruncii regeşti, având în vedere binele obştesc, dreptatea şi folosul tuturora, an desfiinţat multe aşezăminte şi orânduieli vechi şi rele ale meşteşugarilor noştri, – şi am hotărât să rânduim, pentru fiecare breaslă a meşteşugarilor de acum şi a celor viitori din Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Orăştie aşezăminte şi rânduielile mai jos, scrise, şi anume: În fiecare breaslă să se aleagă, în fiecare an, la octavele sărbătorii Naşterii Domnului, doi staroşti, care vor jura că vor păzi dreptatea în meşteşugul lor, în oraş şi în ţinut, că nu vor îngădui, din prietenie, părtinire sau pentru mită, nici o nedreptate, oprită în breasla lor şi ştiută de ei, că nu o vor lăsa nepedepsită, şi că nu vor asupri, din ură, pe nici un nevinovat. Acei staroşti să fie de faţă, după fiecare din ,,cele patru timpuri”, la sfaturile cele mai apropiate ale orăşenilor şi ale celor din ţinutul lor, pentru ca, dacă va fi vreo lipsă la oamenii de rând sau la meşteşugari, să se scoată acolo la iveală, să fie îndreptată şi totodată împlinită. Fiecare meşteşugar să aibă slobodă voie să-şi facă lucrul său oricât de bine ar vrea, să-şi cumpere cele ce ţin şi sunt de trebuinţă lucrului şi meşteşugului său, oricât va voi şi va putea, pentru el singur, fără a se întovărăşi cu altul sau cu alţii, să pună la vedere în târg şi să vândă oricât va voi şi va putea, atât acasă, cât şi în târg şi să ţină pentru munca sa oricâte slugi sau ucenici va voi. De asemenea nici un meşteşugar să nu pună cumva zălog asupra cuiva pentru datoria cu care îi este dator, şi să nu împiedice pe alt meşteşugar de a lucra pentru ei, ci mai degrabă să-şi caute şi să-şi ceară datoria pe cale judecătorească. De asemenea nici un meşteşugar să nu se îndeletnicească cu două sau mai multe meşteşuguri, ci oricare dintre ei ştie mai multe meserii să-şi aleagă una dintre ele, care va voi, spre a se îndeletnici cu ea, iar pe celelalte să le lase pentru totdeauna, sub pedeapsa unei gloabe de douăzeci de mărci de argint bun, care trebuie plătită în felul arătat mai jos. De asemenea cel care învinovăţeşte pe un meşteşugar străin, de vreo nelegiuire, sau de vreo faptă ruşinoasă, voind să-l împiedice, prin aceasta de a intra în tovărăşia breslei, să fie dator a dovedi împotriva celui învinuit acea nelegiuire sau faptă ruşinoasă, pe cheltuiala şi osteneala sa, iar de nu va putea să facă dovada, atunci să sufere pedeapsa cuvenită pentru o astfel de nelegiuire sau faptă ruşinoasă. Apoi, nici un străin nu trebuie să fie silit a merge la locul său de obârşie, pentru a-şi dovedi cinstea şi purtarea sa, ci orice meşteşugar, fie străin, fie localnic, când nu e întinat de pata vreunui nume rău în mijlocul nostru trebuie îngăduit şi primit în breasla meşteşugului său, după ce se va 105

primi mai întâi din partea sa taxa datorată, mai jos arătată, în felul acesta însă, ca oricărui meşteşugar sărac, când va fi să cumpere dreptul de a intra în breaslă, trebuie să i se pună un soroc potrivit pentru plata preţului de cumpărare a acestui drept. De asemenea, toate amenzile ce au fost primite sau vor fi primite de către bresle pentru abateri, trebuie să fie cheltuite pentru lumânări şi pentru înmormântarea celor săraci, în cinstea lui Dumnezeu. De asemenea, fiii, fiicele şi văduvele tuturor meşteşugarilor care sunt în breaslă, să aibă dreptul cuvenit membrilor breslei, dar bărbaţii care nu fac parte din breaslă, când se căsătoresc cu astfel de văduve, să cumpere jumătate din acest drept. Dar ucenicii care învaţă vreun meşteşug în vreunul din cele patru oraşe arătate mai sus, să aibă jumătate de drept din breaslă, iar cealaltă jumătate s-o cumpere, în afară de aceia puţini care învaţă meşteşuguri şi pentru care, în temeiul legăturilor lor de rudenie cu văduvele şi fiicele, se prevăd mai jos alte rânduieli. În afară de aceasta, dreptul de breaslă al măcelarilor, trebuie să se plătească cu zece florini după socoteala de Sibiu, cu două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Iar măcelarii trebuie să pună la îndemâna oraşului şi a tuturor care vin în oraş, carne curată şi proaspătă, din belşug şi ori de câte ori un măcelar va cumpăra o vită de furat, tot de atâtea ori să fie oprit patru săptămâni de a mai vinde carne. Orice măcelar care la şatra lui ocărăşte un cumpărător, bărbat sau femeie, trebuie globit, cu un ort, iar cel care nu plăteşte partea lui din cheltuielile de îngropăciune ale vreunui membru al breslei, să fie globit cu trei groşi. Staroştii măcelarilor să arunce la câini carnea veche sau murdară pe care o vor găsi la şetrele măcelarilor. De asemenea dreptul de breaslă al brutarilor trebuie să se cumpere cu şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, şi ei sunt datori să pună oricând la îndemâna oraşului şi a tuturor străinilor veniţi acolo, pâine albă îndeajuns. De câte ori însă se va găsi vreo lipsă la pâinile albe, tot de atâtea ori trebuie să se ia brutarului, la care vina aceasta va fi dovedită, un florin. Orice brutar care nu va face pâine îndeajuns de albă, să fie globit cu un florin şi oprit timp de opt săptămâni de a mai scoate pâine. De asemenea dreptul de breaslă al pielarilor să se cumpere cu opt florini, patru libre de ceară, patru ulcioare de vin şi o masă. Nici un pielar să nu cuteze a cumpăra piei acasă sau piei fără coarne, ca să nu se cumpere piei de vite de furat. Nici un negustor, fie străin, fie localnic, să nu cuteze a cumpăra mai puţin de douăzeci şi cinci de piei de vită, şi nici un pielar să nu cumpere vreo piele în târg înainte de sfârşitul liturghiei celei dintâi. În afară de aceasta, pielarul ce ocăreşte pe alt pielar, să fie supus la o gloabă de un ort, iar pielea pusă în vânzare care n-a fost destul de bine tăbăcită să fie ridicată în întregime de către starostii pielari. De asemenea, dreptul de breaslă al tăbăcarilor trebuie să se cumpere cu şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă şi mai ales 106

bărbaţii care iau în căsătorie fete sau văduve de-ale lor, să dea două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă pentru breaslă. Orice tovarăş din această breaslă care ocărăşte pe altul sau nu plăteşte parte lui din cheltuielile de îngropăciune, va da ca gloabă o libră de ceară. De asemenea, dreptul de breaslă al cizmarilor să se plătească cu şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. De asemenea, să se cumpere la fel dreptul de breaslă al fierarilor, cu şase florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Nici un fierar să nu ţină calul cuiva în butuci, decât doar preţul unui potcovit făcut o singură dată. Dacă fierarul răneşte calul atunci când îl potcoveşte, să fie dator a vindeca fără plată calul, dar proprietarul să plătească nutreţul, iar când un fierar ocărăşte pe altul, va plăti oricărui staroste se va găsi de faţă unsprezece dinari, iar celui ce nu plăteşte partea lui din cheltuielile de îngropăciune, să i se ia unsprezece dinari. În afară de aceasta, meşterii ce fac ace, căldărarii, rotarii, curelarii, săbierii şi lăcătuşii să aibă o singură breaslă cu fierarii. De asemenea, dreptul de breaslă al blănarilor să se dea cu patru florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, iar ucenicul ce învaţă meşteşugul va cumpăra dreptul de breaslă cu un florin, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Şi, îndeobşte, nici un negustor să nu cuteze a cumpăra mai puţin de o sută de blăni de veveriţă, mai puţin de cincizeci de blăni de miel, sau mai puţin de douăzeci şi cinci de blăni de vulpe sau jder. Blănarii n-au voie să lucreze blăni străine, decât dacă proprietarul acestor blăni cere să fie lucrate pentru el sau pentru familia lui. Lucrul nou cârpit cu blană veche să se ia în întregime de către staroştii blănarilor şi să se dea la altarul sfântului arhanghel Mihail. Nici un blănar să nu se încumete a lua bani de la negustori străini pe piei de cumpărat, şi nici să nu îndrăznească a vinde vreo blană negustorilor străini în hotarele ţinutului celor şapte scaune. Blănarul care va ocărî pe alt blănar va da drept gloabă, oricărui staroste ce se va găsi de faţă, şase dinari, iar blănarul, care e orânduit ca cercetător al blănurilor, va da în fiecare an doi florini pentru altarul sfântului arhanghel Mihail. De asemenea dreptul de breaslă al mănuşarilor, să se cumpere cu doi florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Nici unul dintre dânşii nu trebuie să lucreze piei albe spre vânzare şi nici mai multe decât are nevoie pentru meşteşugul lui. De asemenea, dreptul de breaslă al cuţitarilor să se dea cu patru florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. De asemenea, cei care dreg veşmintele, numiţi croitori de mantale, şi de asemenea pălărierii, să dea pentru dreptul de a intra în breslele lor, câte trei florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. De asemenea funarii să dea dreptul breslei lor cu un florin, patru libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, şi îndeosebi cel care se însoară cu o 107

văduvă din acea breaslă, să fie dator a da un florin, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, iar ucenicul ce învaţă această meserie să fie dator a da, ca să intre în breaslă, patru libre de ceară şi două ulcioare de vin. De asemenea, postăvarii să vândă dreptul breslei lor cu patru florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă. Orice postăvar care va face postav fals, să fie pedepsit cu luarea tuturor bunurilor sale mişcătoare. Celui care vinde, drept stofă bună, valuri, de postav ce n-au lungimea şi lăţimea cuvenită, să i se ia în întregime asemenea valuri şi asemenea stofă. De asemenea, ţesătorii, dogarii, olarii, arcarii, croitorii şi trăistarii să cumpere dreptul breslei lor cu doi florini, două libre de ceară, două ulcioare de vin şi o masă, şi îndeosebi ucenicul ce vrea să înveţe meşteşugul ţesutului va da pentru breasla ţesătorilor numai două libre de ceară şi două ulcioare de vin. Cercul pus de un dogar unui butoi trebuie preţuit numai la trei dinari şi îndeosebi cel care cumpără dreptul de breaslă al olarilor, odată cu preţul de mai sus, e dator să dea, la sfânta cruce, o lumânare potrivită pentru slujba sfintelor daruri din timpul liturghiilor. … În afară de aceasta, pentru întărirea celor de mai sus, am rânduit ca orice breaslă are va face din nou vreun statut potrivnic aşezămintelor şi rânduielilor de mai sus sau vreuneia din ele sau va lua pentru dreptul de breaslă mai mult decât se scrie mai sus, sau va tăgădui pe nedrept, cuiva care vrea să intre în breaslă, dreptul de a intra în acea breaslă, să fie pedepsit cu plata a douăzeci de mărci de argint bun după greutatea de Sibiu, din care mărci, zece trebuie să se dea domnului şi regelui nostru pentru cetatea numită Lanzcron, iar celelalte zece mărci obştii ţinutului nostru. Drept care, orice breaslă, care a purtat cu vorba opt zile pe cel care cere să intre în breaslă, iar după aceea, deşi a fost sfătuit de sfetnicii oraşului, îi tăgăduieşte aceluia timp de alte opt zile, fără temeiu legiuit, dreptul de a fi primit în breaslă, – să ştie că, prin însuşi acest fapt, cade sub pomenita gloabă de douăzeci de mărci de argint bun….” (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.45-49)
1382 martie 14. Dreptul de etapă şi de depozit* acordat Sibiului de Ludovic I, regele Ungariei

“Noi, Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Poloniei, Dalmaţiei etc., facem cunoscut tuturor celor care vor citi scrisoarea de faţă că, deoarece din darea de seamă făcută nouă de către credincioşii noştri din Sibiu am aflat că unii negustori străini îşi aduc mărfurile la numitul nostru oraş Sibiu şi apoi, duc şi cară, când le face lor plăcere, acele mărfuri din oraşul nostru Sibiu spre Ţara Românească, iar unii negustori vând şi scot la vânzare cu amănuntul, stând între orăşenii noştri, piper, şofran şi alte asemenea
*

Negustorii care sosesc la Braşov, Sibiu, Roman, sunt obligaţi să cedeze beneficiul redistribuirii produselor aduse de ei pe piaţa transilvăneană, negustorilor locali. Nu au dreptul să vândă produsele lor cu amănuntul.

108

lucruri, prin care fapte se aduce numitului nostru oraş şi locuitorilor lui foarte mare pagubă şi daună, iar noi, dorind să înlăturăm aceste neplăceri şi pierderi ale numitului nostru oraş, voim ca nici un negustor străin să nu cuteze să ducă din acest oraş spre Ţara Românească mărfurile pe care le-au adus la Sibiu, şi de asemenea ca nici un negustor să nu îndrăznească să ofere sau să vândă cu amănuntul piper, şofran şi alte asemenea lucruri, în numitul oraş (…). Dar la târguri vor putea vinde slobod şi nestingheriţi piper, şofran şi alte asemenea lucruri (…)” (D.R.H., D.,
I., p.114)

1391 sept. 1 – 1392 aug. 31. Mircea cel Bătrân întăreşte m-tirii Tismana daniile anterioare şi dăruieşte în plus noi sate precum şi venitul domnesc de la roţile lui Ciop Hanoş

“Pentru că eu cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul Io Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, la începutul domniei mele, dăruite de Dumnezeu, am aflat în ţara domniei mele, la locul numit Tismena o mănăstire, pe care sfântrăposatul părintele domniei mele Io Radu voievod a ridicat-o din temelie şi sfântrăposatul fratele domniei mele Io Dan voievod a întărit-o cu multe lucruri, de aceea a binevoit domnia mea precum în domnie să le fiu urmaş, aşa şi în aceasta; aşa dar, să înnoiesc pentru viaţa şi mântuirea domniei mele pomana părintelui meu şi a fratelui, acest hram al Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară Maria, să-l întăresc cu toate darurile şi veniturile şi cele nedesăvârşite să le împlinesc. Nu numai aceasta, dar şi câte s-au dăruit mănăstirii sub tatăl meu şi sub fratele meu, spre lauda şi cinstea Preaslăvitei mele Stăpâne şi Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ca s-o aflu pe ea întăritoare şi ajutătoare în viaţa domniei mele, iar în cumplita zi a judecăţii, mijlocitoare pentru viaţa veşnică. Mai întâi, întăresc cele dăruite de sfântrăposatul părintele domniei mele Io Radu voievod: satul Vadul-Cumanilor cu jumătate Toporna şi balta Bistreţ, de la Topolniţa până la Bârzogârla, mai susde Covaciţa, cu satul numit Hârsomunţi şi Tismena, pe amândouă părţile, câtă a fost Ligăşească (şi) Ruşească… cevo… şi 400 de găleţi de grâu din judeţul Jaleş, pe fiecare an. Şi cineva fi găleţar să nu întrebe pe domniţa mea despre aceasta, ci să-l trimită aşa acolo la mânăstire. După aceasta, întăreşte domnia mea câte a dăruit sfântrăposatul fratele domniei mele Io Dan voievod: nucii câţi copaci sunt pe Jaleş, în Dabaceşti şi din casa domniei mele pe fiecare an, 10 burdufuri de brânză, 10 caşcavale, 10 pături, 10 postavuri de îmbrăcăminte, 10 postavuri de încălţăminte. Pe lângă acestea, am dăruit şi domnia mea mai sus-zisei mănăstiri a preasfintei născătoare de Dumnezeu, satul numit Jarcoviţi şi seliştea Salcişor pe balta Bistriţei, pe partea care a fost odinioară a lui Stance Vrană şi satul Suşiţa pe Topolniţa. Şi încă a dăruit domnia mea satul Sogoino şi satul Pesticevo şi venitul care este al domniei mele de la roţile lui Ciop Hanoş, care 109

le-a făcut de curând la Bratilov şi moara, pe care a dăruit-o mănăstirii mama domniei mele, doamna Calinichia, la Bistriţa, care a fost mai înainte a arhimandritului Basea şi încă ce a dăruit Dimitru Dabacescu, la moartea lui, mănăstirii mai înainte-zise, a 4-parte din Dăbăceşti… cât a fost a lui. Pe lângă acestea, întăreşte domnia mea şi câte a dăruit sfântrăposatul unchiul domniei mele Vladislav voievod sfântului Antonie de la Vodiţa: satul Jidovştiţa cu potocul şi tot vârtejul de la mijloc, pe Dunăre, la iuţeli, şi venitul de la opt pescării şi Dunărea de la Padina Oreahova până la Mostiştea de Sus şi Vodiţa Mare, pe amândouă părţile, cu nucii şi cu livezile, până la seliştea Bahnei şi moara în Bistriţa şi 40 de sălaşe de ţigani. Acestea toate le dăruieşte şi le întăreşte domnia mea, cu toată porunca şi întărirea, să fie nemişcate şi neschimbate. De asemenea şi satele slobode de toate muncile şi dările şi veniturile domniei mele. Pe lângă aceasta porunceşte domnia mea: călugării din amândouă mănăstirile să fie de sine stătători, şi după moartea cârmuitorului lor să nu pună nimeni cârmuitor, nici eu însumi, Mircea voievod, nici altul dintre cei de după mine, ci numai pe cel pe care ei singuri îl vor binevoi; nici să se strice rândurile şi datina lui Nicodim şi porunca mea. Cine ar îndrăzni să strice ceva din toate acestea sau să schimbe în rău, să fie blestemat de Domnul Dumnezeu Atotţiitorul şi de Preacurata Născătoare de Dumenzeu şi de toţi sfinţii şi să fie părtaş cu toţi cei ce s-au lepădat de Domnul şi l-au dat pe el morţii". (D.R.H., B,
I, p.35-36)

1408 octombrie 6. Suceava. Privilegiu de comerţ acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din Liov

“(…) Şi le-am rânduit vămi şi le-am uşurat să dea vămă în ţara noastră astfel: mai întâi vama principală de la Suceava precum mătasă, piper (…) tămâie, vin grecesc, de grivnă (monedă ideală) în Suceava, câte trei groşi (monedă poloneză). (…) Iar cine merge la Liov, la vama principală, în Suceava, de vita cornută un gros, pentru zece porci un gros, pentru zece oi un gros, iar de iapă câte şase groşi şi de fiecare cal câte şase groşi, pentru o sută de veveriţe un gros, pentru o sută de vulpi zece groşi, pentru o sută de piei crude de oaie patru groşi, pentru o sută de piei de miel doi groşi, pentru o sută de piei de vită cornută cincisprezece groşi (…) Iar cine merge către ţinutul tătăresc, pentru 12 cântare în Suceava o rublă de argint, în Iaşi treizeci de groşi şi în Cetatea Albă o jumătate de rublă argint (…). Iar cine va duce cai sau iepe la Cameniţa, ce i-ar fi să dea în Siret, tot aceia va da în Dorohoi, şi ce i-ar fi să dea în Cernăuţi, tot aceia va da în Hotin (…) Iar în Cernăuţi, vama pentru un car nemţesc patru groşi, pentru carul domnesc şase groşi (…) În Cernăuţi, carele să nu se scuture, ci negustorul să-şi dea cuvântul că nu are marfă oprită în carul său, jderi, argint, ceară şi cai buni de ţară (…) Iar liovenii ce vor aduce 110

ei înşişi din Ungaria argint ars (mercur), din acest argint ars să cumpărăm noi pentru noi cât ne va trebui (…) şi încă le-am dat voie să-şi ţină în Suceava o casă dar în această casă să nu ţie cârciumă, nici să nu facă bere, nici mied (vin din miere) nici măcelărie să nu ţină, nici pâine să nu vândă (…)”
(Relaţiile internaţionale..., p.95-98)

1412 septembrie 18. Sibiu. Ştibor, voievodul Transilvaniei, porunceşte să nu se ia vamă moldovenilor care vin în Braşov

“(…) vă punem în vedere şi vă poruncim, prin cele de faţă, cu autoritatea maiestăţii regeşti, pe care ne întemeiem în chip deplin în susamintitele părţi, că de acum înainte să nu cereţi sau să luaţi nici o vamă de la cei care vor veni din Moldova şi din părţile de sus, ci de la aceia care obişnuiau să vină din Ţara Românească. Şi dacă le-aţi pricinuit vreo pagubă moldovenilor, veţi fi datori să le-o daţi înapoi. Altfel noi va trebui să le dăm acelora o despăgubire în temeiul potrivitei autorităţi de mai înainte…”
(D.R.H., D., I., p.197)

1413 august 6. Câmpulung. Privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân, negustorilor braşoveni

“(…) Io Mircea, mare voievod şi domn, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi părţile de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi amândouă laturile întregii Podunavii până la marea cea mare şi din mila lui Dumnezeu şi al cetăţii Dârstorului stăpânitor. A binevoit domnia mea cu a sa bunăvoinţă cu inima curată şi luminată şi am dăruit acest hrisov al domniei mele şi am împlinit rugămintea pârgarilor din Braşov, fiindcă s-au rugat de domnia mea să le înnoiesc şi să le întăresc privilegiile ce le-au avut de la strămoşii domniei mele pentru vamă prin târgurile din ţara domniei mele şi pe drumul Braşovului până la Brăila; ca să dea de 1 vilar de Ipriu un fertun, de cel de Luvia un perper, de Colonia 12 ducaţi, de Cehia 6 ducaţi, iar de vilarul tăiat nimic. Şi cine aduce şepci frânceşti, nimic. De butoiul de mied 12 ducaţi, de butoiul de vin 6 ducaţi, de cal, cine cumpără, 6 ducaţi, de maja de ceară 12 ducaţi, de la piper, de la şofran, de la bumbac, de la camelotă, de la piei de miel, de la piei şi de la alte cumpărături ce vin de peste mare, de la 100 de perperi 3 perperi; de un porc 2 ducaţi, de bou 3 ducaţi, de vacă 3 ducaţi, de berbece un ducat, de pielea de cerb 1 ducat; de vor fi şi alte piei cu ea, să nu dea nimic; de burduful de brânză un ducat. Călăreţul care trece pe la Turciu 3 bani; pedestru un ban. Şi cei care trec cu peşte, de car 1 peşte, iar pentru ce va fi pe deasupra, să nu dea nimic. Iar la Brăila de majă 1 perper, iar de car la Târgşor 1 peşte; la Târgovişte de asemenea. Calul încălecat fie cu orice 3 ducaţi; iar la Dâmboviţa câţi cai la car atâţia ducaţi şi 1 peşte, iar de calul încărcat 3 bani, iar de la alte mărfuri nimic; şi calul slobod 1 ducat, şi pedestrul 1 ban. Şi încă cine îşi dă marfa pe datorie, să-şi caute datornicul sau chezaşii, dacă îi are, iar de omul drept să se ferească; şi nimeni să nu băntuiască pe omul drept”. 111

(D.R.H., D., I., p.198)

1414–1419. Alexandru cel Bun dăruieşte lui Nichita şi Dobre zugravi, două sate

“Iar ei ne vor zugrăvi, pentru aceste două sate, două biserici, una din Târgul de Jos (Roman) iar alta, care va fi voia noastră, afară de bisericile de la Rădăuţi, sau o casă sau un pridvor (…)”. (D.R.H., A, vol.I, p.56)
1424–1431 noiembrie. Dan al II-lea, domnul Ţării Româneşti acordă un privilegiu comercial orăşenilor din Târgovişte

"Io Dan, mare voievod şi domn singur stăpânitor. Dă domnia mea această poruncă a domniei mele oraşului domniei mele, târgoviştenilor: iată, vă sloboade domnia mea de toate şi de vamă, să nu daţi nicăieri, numai la Târgovişte, apoi iar să umblaţi şi pe la Severin şi prin toate târgurile şi la Brăila şi prin toată ţara domniei mele, nicăieri să nu daţi. Şi cum aţi dat vamă mai înainte, astfel şi acum: de la o majă de ceară 12 ducaţi, florini să nu fie; de la piper, de la şofron, de la fier, de la bumbac, adică de la toate cumpărăturile, să daţi vamă mai puţin ceva; cum aţi dat în zilele vechilor domni, astfel şi acum..." (D.R.H., B, vol.I, p.109)
1436 iunie 9. Iliaş voievod către braşoveni rugând să-I facă dreptate lui Ioan croitorul din târgul Roman

“(…) Ilieş voievod şi domn al ţării Moldovei. Înţelepţilor şi cinstiţilor bărbaţi (…) la plângerea lui Ioan, croitorul nostru, din târgul Roman, am scris altă dată înţelepciunii voastre, ca să-i faceţi dreptate, din partea cinstitului bărbat Petru tunzătorul de postav, adică concetăţeanul vostru, în pricina fiului său, pe care l-a încredinţat, sub făgăduiala de chezăşie, acestui Petru, ca să-l înveţe meşteşugul tunderii postavului şi cere dreptate, până acum, prefăcânduvă nu v-aţi îngrijit de loc s-o faceţi spre marea pagubă şi cheltuiala aceluia. Drept acum vă rugăm, ca luând cunoştinţă de această scrisoare, să-i faceţi deplină dreptate acestui Ioan din partea numitului Petru, ca de aci înainte să nu ni se mai plângă”. (D.R.H.A, vol.I, p.323-324; cf. M. Costăchescu, Documente
moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol.II, Iaşi, 1932, p.696-697)

1453 februarie 23. Alexandru al II-lea, voievodul Moldovei împuterniceşte mânăstirea lui Iaţco de lângă Suceava să-şi întemeieze sat, scutindu-l de orice dări şi slujbe

“(…) Şi pe oricine vor chema, sau din ţară străină, ori din ţară leşească, ori din ţara noastră, toţi aceşti oameni câţi vor fi la această mânăstire să fie slobozi să-şi are şi să-şi semene grâu şi să cosească fân în ţarina târgului Suceava ca şi oamenii târgoveţi.

112

Şi asemenea aceşti oameni să aibă slobozenie fie că vor fi meşteri sau cojocari, sau orice fel de meşter, sau rus, sau grec sau orice fel de limbă să nu dea aceşti oameni dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze nici la cetate, nici să dea deseatină din albine, nici din oi şi nici alta nimic să nu dea, niciodată în veci. Şi de asemenea, aceşti oameni să fie slobozi să umble în bună voie cu oale sau cu sare sau după peşte fie că vor umbla cu marfă vie sau moartă, cu ce vor putea trăi, pretutindenea în ţara noastră şi cumpărând prin târguri şi prin sate şi vamă nicăieri să nu dea nici un groş, fie că vama este vândută sau nevândută (…)”. (D.R.H., A., vol.II, p.39)
1458 martie 13. Suceava. Privilegiul acordat de Ştefan cel Mare negustorilor braşoveni de a face comerţ în Moldova

"Din mila lui Dumnezeu, noi, Ştefan-Voievod, domnul ţării Moldovei, facem cunoscut prin această carte a noastră tuturor câţi o vor vedea sau o vor auzi cetindu-se că ne-am sfătuit cu boierii şi cu toţi sfetnicii noştri şi am dat această carte a noastră prietenilor noştri, tuturor braşovenilor şi tuturor neguţătorilor şi întregii ţări a Bârsei, tuturor oamenilor şi tuturor neguţătorilor, spre aceea ca să aibă de la noi acelaşi aşezământ şi acelaşi drept pe care l-au avut de la moşul nostru, voievodul Alexandru: când vor veni cu marfă la ţara noastră cu marfa lor, cât vor avea, iar vama vor avea să plătească câte 4 groşi de povară, cum a fost dreptul cel vechi dat lor de strămoşii noştri. Şi să fie volnici şi slobozi să umble prin toată ţara domniei mele, şi prin cetăţi şi prin târguri, ca să-şi vândă marfa lor: şi postavuri, şi pânză, şi bobou, şi orice ar avea; dar pânza şi boboul să le vândă cu cotul, iar postavurile să le vândă cu bucata celor cu care se vor tocmi. Iar vamă au să plătească: de la o bucată de Colonia câte 12 groşi, de la una de Leubia câte 18 groşi, de la una de Buda câte 8, iar Cehia câte 4 groşi. Iar vama Sucevei să n-o plătească nicăieri afară de Suceava, măcar de ar merge până dincolo de mare. De asemenea, întorcându-se cu marfa lor la ţara ungurească, vor plăti vama Sucevei la Suceava, iar în alt loc nicăieri în ţara noastră. Şi să fie volnici a-şi cumpăra şi boi şi vaci şi tot ce au mai cumpărat pe vremea moşului nostru, Alexandru-Voievod, fie vite, fie altceva; acelaşi drept şi aceeaşi voie le-am dat şi noi. Iar când vor vrea să scoată boi din ţara noastră la ţara ungurească, atunci vor plăti pe fiecare cap de bou câte 2 groşi, mai mult nimic nu vor plăti. De asemenea, dacă cineva îşi va cunoaşte la el boii sau caii săi, oriunde la ţara noastră, şi dacă domnul nostru va dovedi pe braşoveni cu oameni buni, iar braşovenii nu vor putea să pună chezaşi (sodîşi) pentru cai sau pentru boi, ei vor pierde acei cai sau boi, dar nu vor avea să plătească şi gloabă, nici măcar un groş; ei vor rămâne numai cu pagube, şi mai mult nimic. Şi nimeni dintre boieri sau dregătorii noştri să nu cuteze a lua de la ei nici măcar un groş. De asemenea, dacă braşovenii ar voi să stea şi să se judece înaintea 113

noastră, când cineva s-ar jelui împotriva lor, ei să fie volnici a veni înaintea noastră ca să-i judecăm. Nimeni altcineva în ţara noastră, nici boier, nici vornic, nici şoltuz, să nu îndrăznească a-i judeca sau a le lua măcar un groş peste cele ce scriem mai sus, altfel va păţi mare pedeapsă şi urgie de la domnia mea. Scriem toate aceste de mai sus ca să le fie neclintite toată viaţa noastră. Iar spre aceasta este credinţa domniei mele mai sus scrisului, noi, Ştefan-Voievod, şi credinţa mitropolitului nostru, chir Teoctist, şi credinţa tuturor boierilor noştri, şi mari şi mici. Iar spre mai mare tărie a tuturor acestora, mai sus sunt scrise, am poruncit credinciosului nostru, boierului Vulpaş, subcanţilerul, să scrie şi pecetea noastră s-o atârne la această carte a noastră. Scris-a Iliaş în Suceava la anul 6966, martie 13."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.68-69)

1468 septembrie 28. Bratislava. Matei Corvin, regele Ungariei, acordă braşovenilor dreptul de etapă şi de depozit

“atunci şi când şi ori de câte ori negustorii sau oricare alţi oameni de orice stare ar fi, care ar veni fie din Ţara Românească, fie din Moldova în această cetate a Braşovului cu mărfurile şi cu bunurile lor de vânzare, aceştia să poată şi să fie datori să-şi depună şi să-şi rânduiască aceste mărfuri şi bunuri de vânzare ale lor în sus-zisa cetate a noastră a Braşovului şi să le vândă şi să facă negoţătorirea lor tot acolo şi nu în altă parte”. (Oraşul
medieval..., p.177)

1517 martie 17. Neagoe Basarab, domnul Ţării Româneşti încheie un tratat cu Ludovic al II-lea, regele Ungariei, care cuprinde şi prevederile referitoare la comerţul braşovenilor în Ţara Românească

“(…) Şi iarăşi, pentru lucrul neguţătorilor ce vor veni cu marfă din Braşov sau din Ţara Bârsei, domnia mea pun din nou credinţă şi jurământ că cine va fi om drept şi va umbla pe calea dreaptă, acela să târguiască de la oamenii domniei mele cu ridicata şi să-şi plătească vama dreaptă, cum s-a plătit şi pe vremea altor domni dinaintea noastră; iar domnia mea să nu le pună alte vămi noi şi alt aşezământ să nu le ridice, ci să târguiască unde este scaunul domniei mele, la Târgovişte şi la Câmpulung şi la Târgşor, în aceste mai sus zise scaune să târguiască braşovenii şi bătrânii bârseni, dar să preţuiască mărfurile cu ridicata, împreună cu oamenii domniei mele, iar prin alte oraşe să nu fie slobozi a merge cu marfă, nicăieri. Şi dacă unii (dintre ei) vor fi oameni ce nu voiesc să umble cu dreptate şi pe calea dreaptă, aceia să fie judecaţi după judecata dumnezeiască şi să fie pedepsit fiecare după fapta sa (…)” (Oraşul medieval...,
p.191)

18 decembrie 1518. Neagoe Basarab, cere meşteri argintari din Sibiu

114

“(…) Vă aduceţi aminte că, anul trecut, cerusem de la dumneavoastră argintari mai isteţi decât ceilalţi, care să facă înţelepţeşte lucrările noastre. Ci dumneavoastră aţi înţeles şi aţi trimis la noi pentru lucrările noastre ca mai isteţi decât ceilalţi pe meşterul Ioan şi pe meşterul Celestin argintarul, care desigur că au săvârşit lucrările noastre aici în Ţara Românească a noastră destul de bună după placul nostru (...) Dar de atunci, mai de curând, a venit la noi acelaşi meşter Celestin argintarul, cerând de la noi argint să-l lucreze. Ci noi iam dat argintul cel mai curat, ca să ne facă o căţuie după chipul turnului cetăţii voastre, că noi am străbătut Ţara Ungurească şi mai frumos turn nicăieri nu am văzut. Mai înainte, când făcuse acel lucru al nostru şi ni-l înfăţişase înaintea ochilor nu ne-a plăcut, pentru că era făcut după felul ţiganilor. Avem noi destui meşteri care ar fi putut mai frumos să facă de cum a făcut el."
(N. Iorga, Scrisori de domni, scrisori de boieri, Vălenii de Munte, 1932, p.182-184)

1535-1545. Radu Paisie scrie sibienilor cu privire la schimburile comerciale dintre cele două ţări

"(...) Io Radu voevod şi domn al Ţării Româneşti. Scrie domnia mea prietenilor noştri cinstiţi şi buni şi de aproape vecini, burghermeşterului şi judeţului şi celor doisprezece pârgari din cetatea Sibiului, multă sănătate şi dragoste pofteşte domniei voastre. Şi după aceasta dau de ştire domniei voastre, că am auzit domnia mea, că aţi oprit domnia voastră să nu treacă cerealele în ţara domniei mele. De aceea dacă domnia voastră faceţi astfel, domnia mea voi închide vămile şi nu va trece nimic din ţara domniei mele în ţara domniei voastre, nici porci, nici boi, nici nimic. De aceea rog pe domnia voastră ca pe un prieten al nostru, să lăsaţi bucatele din ţara domniei voastre în ţara domniei mele şi să se hrănească ţara domniei mele, în ţara domniei voastre şi oamenii domniei voastre în ţara domniei mele, cum s-au hrănit şi până acum".
(S. Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româneşti şi cu Sibiul, în sec.XV şi XVI, f.a., p.53-54)

Anton Maria Graziani. Iarmaroc de vite în Moldova în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

"Înjugă câte doisprezece boi la jug şi aceasta mai mult din pricina păşunilor prielnice, decât pentru lucratul ogorului. Tăierea unui viţel constituie o ceremonie. Căci de aici, din Moldova, se scoate acel mare număr de boi, cu a căror carne se hrănesc în mare parte nu numai popoarele vecine din Ungaria şi Rusia, dar chiar polonii, germanii, ba chiar şi Italia, şi în primul rând cetatea Veneţiei. Acestora veneţienii le zic boi ungureşti şi preferă carnea lor faţă de a altora. Iarmaroacele se fac în Moldova la şapte ani pe câmpii foarte întinse: venind un mare număr de negustori; la fiecare trei zile, neguţătorii se sfătuiesc asupra preţului unui cap, preţ pe care-l urmează apoi mulţimea 115

cealaltă şi care rareori trece peste trei galbeni de aur; întreagă această grămadă de boi se vinde în câteva ceasuri şi este mânată în diferite părţi. Din aceasta dobândesc un însemnat câştig boierii care cresc cirezi şi însuşi voievodul se îmbogăţeşte foarte mult de aici; căci el obişnuieşte a vinde în fiecare an un mare număr de boi de pe moşiile sale, iar din vânzarea acestora, veniturile sale sporesc mult". (Călători străini..., III, p.381383)

1588 august 27 Iaşi. Tratatul de alianţă încheiat între domnul Moldovei, Petru Şchiopul şi regina Angliei, Elisabeta

"Noi Petru din graţia lui Dumnezeu domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei, facem cunoscut tuturora celor prezenţi şi viitori, care sunt şi vor fi interesaţi, că am încheiat cu măritul Vilhelm Harbone, ambasadorul prealuminatei şi preaputernicei doamne, doamna Elisabeta, din graţia lui Dumnezeu regina Angliei, Franţei şi Irlandei, pe lângă prealuminatul şi preaputernicul împărat al turcilor, convenţiunea următoare: ca negreşit de aci înainte să fie cu totul liberi supuşii prealuminăţiei sale şi toţi negustorii de a şedea în ţara noastră, de a se statornici, de a face negoţ, de a vinde, a cumpăra, ba chiar de a face toate cele ce societatea omenească şi obiceiul caută pentru negoţ şi pentru trebuinţele vieţii, fără nici o piedică sau greutate, păzindu-se însă întreg şi nevătămat dreptul vămilor noastre, adică pentru fiecare lucru în valoare de o sută de ducaţi să ne plătească trei ducaţi. Cerem ca ceea ce precede să fie bine stabilit şi asigurat prin convenţiunea noastră. Şi spre mai bună tărie, s-a pus şi sigiliul nostru". (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.86-87)
1597 septembrie 19. Ieremia Movilă acordă diferite scutiri meşteşugarilor săteşti

“Io, Eremia Moghilă voevod (…Facem cunoscut) … şi de asemeni acei oameni să aibă de la noi mare slobozenie, sau vor fi meşteri sau cojocar, sau ciubotar sau curelar sau orice meşter ar fi să nu aibă a da acei oameni mănăstireşti nici bir, nici iliş să nu dea, nici podvoade, nici să lucreze la morile noastre, nici la cetate, să nu aibă a da nici deseatină din stupii lor, nici din vinurile din viile lor şi nici o muncă a noastră sau dabilă să nu aibă a da niciodată în veci (…)” (D.I.R., A., veac XVI, vol.IV,
p.180)

1591 mai 12. Socoteala goştinei oilor din Moldova şi ţinuturi

"(...) ţinutul Suceava Cisla a găsit 4.500 oi ţinutul Fălciu A găsit Cisla 2.765 oi ţinutul Vaslui 116

A găsit Cisla 3.510 oi (...) Câte oi ale ţării s-au găsit din goştină, sunt toate la un loc 65.670. Câte s-au găsit la o casă, fie în aspri fie în oi, sunt toate la un loc 29.850. Oile cumpărate care au luat (...) pecetluite, de la domn şi au trecut prin schele sunt toate la un loc 45.880. Şi sunt şi boi şi altele, pentru care au trecut 1.100. Acestea sunt toate (...) 141.400". ( D.I.R., A, veac XVI, vol.IV, p.1926)

1355 octombrie 12. Ludovic, regele Ungariei întăreşte dania făcută lui Dragoş, fiul lui Ghiula şi fraţilor săi

“Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de Salerno şi domn al ţinutului şi muntelui Sant-Angelo, tuturor credincioşilor întru Hristos, de 3 faţă şi viitori, care vor lua la cunoştinţă de cele de faţă, mântuire întru dăruitorul mântuirii. Plăcuta cerere a celor ce ne roagă cu supusă credinţă trebuie să fie împlinită în întregime pentru ca, dobândind ei cele ce le cer cu dreptate să fie şi mai mult îmboldiţi spre săvârşirea altor fapte de credinţă. De aceea, prin aceste rânduri, vrem să ajungă la cunoştinţa tuturor că Dragoş Românul, fiul lui Ghiula, fiul lui Dragoş, venind înaintea noastră, ne-a înfăţişat două scrisori deschise, şi anume: una a noastră întărită cu pecetea noastră de taină, rotundă, iar altă scrisoare a lui Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureş, şi a lui Nicolae, fiul lui Petru, omul magistrului Andrei, fostul comite al secuilor, de Braşov şi de Maramureş, întocmite cu privire la darea în stăpânirea moşiilor numite Giuleşti de lângă râul Maramureş şi Nyres, făcută (pe seama) aceluiaşi Dragoş, precum şi a sus-pomenitului său tată, de asemenea a lui Ştefan, Tatar, Dragomir, Costea şi Mirislău, fraţii săi, având cuprinsul arătat mai jos, rugând el maiestatea noastră, în numele său şi acela al tatălui şi al fraţilor săi mai sus-zişi, ca să binevoim a primi şi încuviinţa acele scrisori, ca şi darea în stăpânire a moşiilor, arătată în ele, şi a le întări pentru ei cu privilegiul nostru... Noi, aşadar, ascultând cu binevoitoare dragoste preaplecatele cereri ale sus-zisului Dragoş, fiul lui Ghiula, înfăţişate maiestăţii noastre, primim suszisele două scrisori, trecute din cuvânt în cuvânt în scrisoarea de faţă (precum) şi darea în stăpânire a moşiilor, cuprinsă în ele, aşa precum se ştie că pomenitele moşii au fost dinainte adevăratul sălaş şi locul neîndoios de aşezare al acelui Dragoş şi al tatălui şi fraţilor săi mai sus-zişi şi al înaintaşilor lor, şi le întărim cu puterea (noastră) regească pentru ei şi pentru moştenitorii şi urmaşii lor, rămânând totuşi neştirbit dreptul regesc şi ai oricăror altora asupra acelor (moşii şi) cu îndatorirea ca sus-zisul Dragoş şi tatăl şi fraţii săi mai sus-zişi precum şi urmaşii acestora să dea întotdeauna 117

dările cuvenite şi să fie datori a sluji mereu maiestăţii regeşti, potrivit obiceiurilor îndătinate ale românilor. Spre amintirea şi veşnica trăinicie a acestui lucru am pus să fie întocmită această scrisoare privilegială a noastră, întărită cu puterea peceţii noastre atârnate, adevărate şi duble. Dat de mâna aceluiaşi venerabil întru Hristos părinte, domnul Nicolae, episcopul de Zagreb, vicecancelar ai curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în anul domnului o mie trei sute cincizeci şi cinci, în a patra zi înainte de ideile lui octombrie, iar în al domniei noastre al paisprezecelea an. Venerabilii întru Hristos părinţi: Nicolae arhiepiscopul de Strigoniu şi comite perpetuu al acelui loc – scaunul de Calocea fiind vacant – şi Dominic arhiepiscopul de Spalato; episcopii: Nicolae de Agria, Andrei al Transilvaniei, Dumitru de Oradea, Nicolae de Pécs, Toma de Cenad, Ioan de Vesprim, Coloman de Györ şi Mihail de Vaţ; fraţii Toma al Sirmiului, Ştefan de Nitra, şi Petru de Bosnia, păstorind în chip fericit bisericile lui Dumnezeu; măriţii bărbaţi Nicolae, palatin şi jude al cumanilor, Nicolae, voievodul Transilvaniei şi comite de Solnoc, Cyko, marele nostru vistier, comitele Nicolae de Zech, judele curţii noastre; banii; Nicolae de Mačva, Nicolae al întregii Slavonii şi al Croaţiei; Leukus, marele nostru stolnic, Dionisie marele nostru comis, Toma, marele nostru uşier, Simion, fiul lui Mauriciu, comite de Pojon, şi mulţi alţii ţinând comitatele şi dregătoriile ţării noastre.”
(D.R.H., C., X, p.363-364)

118

CAPITOLUL VII

STRUCTURA SOCIALĂ ÎN SECOLELE XIV-XV. CLASE ŞI CATEGORII SOCIALE. MIŞCĂRI SOCIALE
A. Ţara Românească
1400 iulie 20, Argeş. Mircea cel Bătrân dăruieşte lui Micul şi Stoia pentru credincioasă slujbă, jumătate din satul Mândra în Ţara Făgăraşului

“Eu de Hristos Dumnezeu învrednicitul, domn autocrat creştin, marele Mircea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ţara Românească, stăpânitor până la Dunăre şi peste munţi în Ţara Făgăraşului până la Olt. Din inimă cu adevărat curată a voit domnia mea de am dăruit prin această carte de privilegiu, pe boierii cei mai jos scrişi, boierii domniei mele, Micul şi Stoia, locuitori în Mândra, cu jumătate din satul numit Mândra şi cu toată dijma lui, din porci, din stupi, din vin, din moară şi din toate câte va fi având, ca să le fie în veci moşie şi stăpânire lor, copiilor şi nepoţilor lor. Şi nimenea din boierii sau slugile domniei mele să nu îndrăznească să atingă miluirea şi darul meu, ci să lase pe Micul şi Stoia să ţină în pace această moşie în veci, pentru slujba lor credincioasă, fiindcă am dăruit-o de a mea bunăvoie. De asemenea, cine va veni după moartea mea domn în Ţara (Românească) şi în Ţara Făgăraşului, (fie) din neamul meu sau din alt neam sau dintr-un neam din Ţara Ungurească, dacă va ţine şi va păzi dania mea, pe acela să-l ţină şi Dumnezeu; iar dacă nu o va ţine şi nu o va păzi, nici Dumnezeu să nu-l ţină, ci să aibă parte cu Iuda şi Arie în lumea de veci şi cu acei jidovi care au strigat că luăm asupra noastră sângele lui Hristos şi asupra urmaşilor noştri, cu aceia împreună să locuiască în veci. După aceasta şi câţiva boieri am scris ca martori, precum: jupan Vlad, 2. Jupan Ioan, 3. Velea, 4. Luca, 5. Stănilă, 6. Marin, 7. Costea, 8. Bratul, 9. Badea, 10. Baldovin logofăt. S-a dat în cetatea noastră Argeş, în ziua de 20 iulie, anul de la facerea lumii 6908 (1400)” (D.I.R., B, I, p.56)
1418 iulie 10. Mihail voievod întăreşte unor moşneni satul Chiojdul

119

"Mihail voievod, domnul Ţării Rumâneşti şi al munţilor şi către ţara tătărască şi amândouă părţile de dincoace şi peste Dunăre şi până la Poarta de Hier şi până la Marea Neagră, moşnenilor din Star Chiojdul, ca să fie lor moşia Chiojdul (jud. Buzău)". (D.I.R., B, veac XIII-XV, I,
p.71)

1419 octombrie 28. Vodiţa. Sigismund, regele Ungariei, porunceşte dregătorilor săi să nu se atingă de călugării m-rilor Vodiţa şi Tismana

“Sigismund, din mila lui Dumenzeu, împărat al romanilor şi rege al Ungariei şi rege al Cehilor, al Dalmaţiei Fraşice, al ţării Croaţiei şi a altor ţări. Aceasta dau de ştire tuturor credincioşilor noştri, căpeteniilor bisericeşti şi tuturor vlastelinilor şi şpanilor şi pârcălabilor şi nobililor şi oricărui om şi mare şi mic, care ţine de mine şi mă ascultă şi este credincios sfintei coroane şi Ţării Ungureşti şi vrea de la mine bine: fiecare să se ferească şi să nu fie volnic întru nimic să supere mănăstirile popii Agathon, sfântul And one de la Vodiţa şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu de la Tismana, pentru că le-am dat cu buna mea voie şi i-am primit cu credinţa mea. Voia ce au avut mai înainte şi acum să le fie slobode şi satele şi toate hotarele ce au şi viile şi morile şi nucii şi livezile, toate să le fie slobode şi de uric şi să nu aibă nimeni voie să-i supere întru nimic. Şi încă am aflat adevărul că şi mai înainte Bistriţa a fost bisericească. La rugămintea lor şi pentru dreapta lor credinţă şi aceasta le-am dat-o, să le fie ocină şi să le fie uric cu tot ce ţine de ea, hotarul şi vama de mărfuri şi de trecere, să fie a popii Agathon şi călugării Vodiţei şi Tismenii să fie volnici peste tot venitul ce este la Bistriţa, precum şi peste tot, câte sate şi hotare şi livezi şi mori au şi la Severin şi la Bistriţa şi în orice loc care este al acelor mănăstiri şi ce ţin de ele, toate să le fie slobode şi de uric de acum şi până în veci şi nimeni să n-aibă voie să-i supere cu ceva. Cine nu vrea să aibă de la mine rău, fiecăruia îi spun şi celor de acum şi mai apoi, cine va fi sluga mea şi după noi şi în veci: nimeni să n-aibă voie să-i împiedice, pe omul lor şi marfa lor şi ce cumpără şi ce vând şi pe uscat şi pe apă. Şi pe unde merg oamenii lor cu marfa lor, în niciun loc să nu plătească vamă, ci să meargă slobod. Şi pescăriile şi vârtejurile ce au la Dunăre, toate să fie slobode, cum au fost şi mai întâi, astfel până în veci să fie mănăstirilor şi popii Agathon şi călugărilor lui şi după dânşii, cine va fi în acele locuri, întru Dumnezeu fraţi din ordinul lor, pe care i-am luat să-i păzim şi să-i apărăm, pentru slujba şi dreapta credinţă cu care ne slujesc. Şi ei să rămână în credinţa lor şi să păstreze şi legea lor în bisericile lor şi să nu aibă voie nimeni să-i prigonească sau să-i turbure pentru legea lor, pentru care le-am dat credinţa mea şi a întregii Ţări Ungureşti şi a tuturor celor care cred în sfânta coroană şi vreau de la mine bine. Şi cine citeşte această carte, să o dea de la cine a luat-o. 120

S-a dat această carte la Vodiţa, luna octombrie 28 de zile şi de la naşterea lui Hristos, anul 1420, şi de când cunt rege al Ţării Ungureşti, ani 34 şi de când sunt împărat al romanilor, anul al zecilea. Eu împăratul romanilor am spus cu limba mea să se dea această carte.”
(D.R.H., B, I, p.94-95)

1441 aprilie 23. Vlad Dracul întăreşte lui Stanciu Moenescul părţi din mai multe moşii, ridicându-l în cinul boieresc pe el şi pe fii săi

"... Şi am dăruit domnia mea şi cu a mea bunăvoie acestui cinstit şi slugă bună... jupânului Stanciul Moenescul cu 5 feciori ai lui... şi le-am dat lor să fie boieri şi slobozi cu boierii domniei mele... Acestea toate le-am dat ca să fie ocină şi moşie şi boierişag lor şi rămăşiţelor lor şi la neam din neamul lor (să nu dea nici un fel de vamă din produse). Poruncit-am de la cei mici până la cei mari, care-i au slujbă, de îl vor umblea în ţară, birarii domniei mele, să nu-şi râză de dânşii (s.n.) şi să nu-i învăluiască pre acele ocine şi să nu puie judeţ, nici gloabă, nici bir..." (D.I.R., B, veac XIII-XV, p.109)
Franco Sivori despre regimul ţăranilor din Ţara Românească în a doua jumătate a secolului XVI

"Sunt boieri în Ţara Românească care stăpânesc câte 50 de sate şi au sub ei mai bine de o mie de ţărani dependenţi, care sunt foarte rău trataţi de stăpânii lor, din care cauză cu greu pot să agonisească prin munca lor cele de trebuinţă traiului şi să plătească birul obişnuit către principe care este de doi până la zece scuzi pe an (...) care mai mult, care mai puţin, pe cap de familie; acest bir ei îl plătesc în trei rânduri, câte puţin odată. Astfel că din aceste biruri şi din ocnele de sare, care dau un venit de 40.000 de scuzi pe an; din dări (obţine) 60.000 şi din venitul numeroaselor pescării (obţine) o sumă egală, astfel că veniturile principelui ajung la peste un milion pe an".
(Călători străini..., III, p.14)

1597 iunie 15. Aservirea satelor libere la sfârşitul sec. al XVI-lea. Mihai Viteazul întăreşte logofătului Teodosie stăpânirea asupra mai multor sate, foste libere ,,(...) Dat-am domnia mea (Mihai Viteazul) această poruncă a domniei mele cinstitului boierului domniei mele jupan Theodosie mare logofăt şi cu feciorii lui (...) ca să-i fie satul Băiaşi, tot, cu tot hotarul şi cu tot venitul şi cu toţi rumânii, însă anume: Stan şi Stan şi Dan şi Vlasie şi Şerban şi Radul şi Stoica şi Opriş şi Stanciul şi Vladul şi Stanciul Plescoe şi Stan Cojan şi Anca şi feciorul ei Opriş şi Vişa şi Anca şi feciorul ei Ion. Pentru că acest sat Băiaşi au fost oameni slobozi, apoi ei s-au vândut de a lor bunăvoie boierului domniei mele, ce s-au scris mai sus, Theodosie, mare logofăt, drept 12.000 aspri gata, cum că să fie ei rumâni.

121

Şi iar să fie satul Turcineşti tot, cu tot hotarul şi cu toate moşiile lor dupretutindenea, pentru că acest sat au fost de baştină oameni slobozi, apoi sau vândut boierului domniei mele ce s-au zis mai sus, ca să-i fie rumâni, însă anume: Pătru şi Dan şi Stoica şi Stan, popa Oancea şi Dragomir şi Dănicel şi Turciu şi Manea şi Zahariia, drept 13.000 aspri gata. Şi iar au cumpărat boierul domnii mele ce s-au scris mai sus satul Gărdeşti însă partea oamenilor celor slobozi toate şi din sat şi din câmpu, şi de parte tot hotarul, oricâtă se va alege, pentru că au fostu ei de baştină oameni slobozi. Apoi s-au vândut ei de a lor bunăvoie să fie rumâni, însă anume: Bunul şi Andreica şi Neagoiu şi Stanciu şi Badea şi Stănilă şi Oprea, drept 8.000 aspri gata. Şi iar să fie lui un rumân, anume Radul cu feciorii lui, de la Znamena, pentru că au fost om slobod, apoi s-au vândut cu toată moşia lui, oricât se va alege de preste tot hotarul, să fie rumân, drept 850 aspri gata. Şi s-au vândut aceşti oameni slobozi să fie rumâni şi cu moşiile lor, ei de a lor bună voie, cu ştirea tuturor fraţilor lor şi a tuturor megiaşilor, după împrejurul locului şi dinaintea domniei mele. Pentru aceia, i-am dat şi domnia mea boierului domniei mele ce s-au zis mai sus Theodosie mare logofăt, ca să-i fie lui satele şi cu rumânii ohabnice şi stătătoare lui şi feciorilor lui, nepoţilor şi strănepoţilor lui şi nimenea să nu clintească după zisa domniei mele". (D.I.R., B., veac XVI, vol.VI,
p.273)

24 aprilie 1613. ,,Legătura" lui Mihai Viteazul, consemnată într-un document din timpul lui Radu Mihnea ,,Să le fie lor 2 rumâni, anume Oprea şi Ioan din Băbeni şi cu feciorii lor, pentru că aceşti rumâni mai sus-zişi, ei au fost mai dinainte vreme a lui Cîrstian de ohabă până în zilele răposatului părintelui domniei-mele Mihnea voievod, iar ei au fugit din ţară şi au dat găleata de ieşire şi tot au fost fugari până în zilele lui Alexandru-voievod, iar când au fost în zilele lui Alexandruvoievod, rumânii aceştia mai sus-zişi, ei au venit de s-au închinat acestor mai sus zişi boieri de a lor bunăvoie şi de atunci până în zilele domniei mele tot au avut pace de către Cîrstian şi de către toate rudeniile lui. Iar când au fost acum în zilele domniei-mele, Ghinea Diaconul, ginerele lui Cîrstian au zis că aceşti rumâni mai sus-zişi au fost ai socrului său Cîrstian, apoi au venit cu pâră înaintea domniei-mele cu slugile domniei mele Pîrvul şi Radul, postelnici, de faţă. Iar domnia mea am căutat şi am adeverit foarte bine cu toţi cinstiţii dregătorii domniei-mele, cum că aceşti rumâni mai sus-zişi i-au fost apucat aşezământul lui Mihail-voievod la aceşti boieri mai sus-zişi. Deci Mihailvoievod, domnia-sa aşa au fost făcut aşezământul atunci cum care pe unde a fi, acela să fie rumân vecinic unde se va afla. Apoi domnia-mea am căutat şi am judecat cu toţi cinstiţii dregătorii domniei-mele şi n-am vrut domnia-mea a

122

strica aşezământul lui Mihail-voievod (...)".
p.177)

(D.I.R., B., XVII, vol.II,

B. Moldova
1400 februarie 11. Proprietatea domnească

Alexandru cel Bun dăruieşte lui Dan vameşul un loc de şase sate într-un hotar ,,din a noastră dreaptă ocină şi dedină (moştenire părintească) pentru slujba bună ce ne-a făcut. Noi dar am văzut credinţa lui dreaptă şi le-am miluit cu tot sfatul boierilor mari şi credincioşi (...)". (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I,
p.7)

1409 ianuarie 28. Proprietatea boierească

Alexandru cel Bun întăreşte boierului Giurgiu Ungureanu, pentru credincioasă slujbă, mai multe sate. ,,(...) l-am miluit cu deosebită milă şi i-am dat, în ţara noastră în Moldova, satele, ocinile lui, anume Ungurenii, unde este casa lui, şi lângă aceasta, Suhodolul la fântână ca să-şi aşeze sat şi pe Turluiu, satele anume (...). Iar hotarul acestor sate de la Turlui cu toate poenile şi cu toate hotarele lor vechi pe unde din veac au folosit...“ (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I, p.1819)

1446 martie 11. Proprietatea bisericească

Ştefan voievod, fiul lui Alexandru cel Bun, dăruieşte mânăstirii Neamţ mai multe sate, scutite de slujbe şi dări. ,,(...) am dat această carte mânăstirii noastre de la Neamţ (...) pentru ca oricâte sate ascultă de mânăstirea noastră, anume unde este Samoil vătăman, pe Bistriţa şi Dvorniceşti şi Timişeştii şi Cîrstineşti şi Baloseşti (...) toate acele sate mânăstireşti să fie slobode...“ (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I,
p.218)

1502 februarie 22. Ştefan cel Mare întăreşte lui Isac vistier satul Dolheşti, cumpărat de la Dobra, fiica lui Ivanco

,,(...) şi iarăşi Dobra, fiica lui Ivanco şi verii ei Toader Mecica şi Berzea, au avut privilegiul pe care l-a avut unchiul lor, pan Şandru portar tot de la noi, tot pe acest sat pe Dolheşti şi încă două privilegii vechi, pe care leau avut răzeşii lor de la bunicul nostru, de la Alexandru voievod, pe acelaşi sat mai sus scris (...)“. (D.I.R., A, veac XVI, vol.I, p.910)

123

1456-1504. Obligaţiile fiscale în Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare

,,Şi acei oameni orişicine se va aşeza în acel sat, ei să aibă de la noi scutire şi slobozenie pe cinci ani de toate dările şi slujbele noastre şi să nu dea nici iliş, nici podvoadă, nici posadă, nici jold, nici la cetate să nu lucreze, nici la mori, nici buţi să nu cară, nici să nu cosească fân, nici vreo altă dare sau slujbă a noastră să nu aibă... Iar cine va voi să judece pe acei oameni, sau să le ia zălog, sau să ia vamă de la ei pentru vreo marfă a lor sau de la peşte proaspăt sau de la majă sărată, sau de la sare, sau de la postav sau de la pânză sau de la fier, sau de la plute, sau de la oale, sau de la vase de lemn, sau de la varză, sau de la mere, sau iarăşi de la ceară, sau de la miere curată când le vor vinde sau pentru orice vor vinde sau iarăşi când vor cumpăra sau marfă vie sau moartă: sau boi, sau ialovite, sau berbeci, sau cai, sau iepe sau orice altă marfă, sau fiare, sau jderi, sau Legii, sau orice fel de marfă să nu le oprească nimic şi fără vamă oriunde şi în orice loc“. (D.I.R., A, veac XIV-XV, vol.I,
p.342-343)

1563. Răscoala ţăranilor moldoveni

,,Pe când Despot* se afla în apropierea cetăţii Hotinului cercetând oastea şi se îndrepta în chip deschis spre ostaşi, pe neaşteptate a fost înconjurat de mulţimea ţăranilor, încât a fost răpit din mijlocul a lor săi şi plin de spaimă s-a văzut deodată rămas singur cu unul sau doi slujitori, în mijlocul a multor mii de ţărani. Aceştia cu strigăte puternice îi cereau să şteargă darea, neobişnuită până atunci, de un galben; Domnul cu îndrăzneală a socotit că e mai bine să se poarte cu blândeţe şi cu rugăminţi faţă de mulţimea înfuriată, decât cu ameninţări şi le-a ţinut o cuvântare cu vorbe împăciuitoare; şi lui nu i-a fost mai puţin greu decât lor să puie această dare, dar mai mari ar fi nenorocirile dacă ar şterge-o. Nu poate privi cu inimă uşoară prădarea tuturor bunurilor lor, robirea copiilor şi soţiilor lor, dacă ar slobozi soldaţii cu plată. Să-şi aducă aminte că războiul este gata să izbucnească, dacă nu vor plăti această mică sumă, cu care vor putea să răscumpere pacea pe mulţi ani. În schimb le făgăduieşte că va găsi calea să uşureze greutăţile lor, trimiţând în cercetare slujile sale ca să micşoreze o parte din dările obşteşti, din care mulţi iau prin prădăciuni nedrepte o mare parte în numele domnului. Ţăranii au ascultat cu mare luare aminte cuvintele lui, căci într-adevăr porniseră o mare ură împotriva celor pe care-i socoteau pricina tuturor nenorocirilor lor. Ei au răspuns că vor face cu plăcere pe voia domnului, că vor plăti galbenul care li se cere, în măsura în care vor putea s-o facă. I-au cerut domnului să le predea, pentru a-l omorî, pe Barnovschi, căpetenia călăreţilor, precum şi pe un episcop moldovean pe care în limba lor îl numesc vlădică. Pe aceştia i-au învinuit că, încă în vremea lui Alexandru, au fost cei care l-au îndemnat la toate cruzimile, iar acum îşi măresc puterea; răutăţile lor nu vor
*

Despot – domn al Moldovei între 1561-1563

124

avea capăt, decât prin moarte. Cu greu a izbutit domnul cu multe vorbe să liniştească mulţimea înnebunită, spunându-le că dacă va cunoaşte că aceia sunt pe dreptate aîţi de popor, îi va omorî cu chinuri, căci ar fi nedrept să piară cu moarte repede în mâinile mulţimii înfuriate. Să lase pe seama judecăţii sale, căci în curând le va face pe deplin voia. Astfel, liniştindu-i, i-a făcut să-l slobozească din prinsoarea mulţimii. Întorcându-se în cetate, domnul şi-a arătat mânia că a fost părăsit de ai săi şi nu înţelegea cum trebuie să socotească acest lucru. Cu vremea s-a învederat că ţăranii avuseseră dreptate cu privire la Barnovschi, care a fost părtaş la răscoala împotriva domnului.“
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.83)

1585. Francisc Pavia. Despre exploatarea ţăranilor din Moldova

"(...) oameni puţini la număr, de care vedem că e populată pe alocuri această ţară... săraci şi lipsiţi, îmbrăcaţi cu câteva piei de oaie, având picioarele învelite, în loc de încălţăminte, cu piei sau cu muşchi şi scoarţă de copac, legate şi învăluite deasupra şi dedesubt cu o sfoară şi păşind deci cu greu, încurcaţi în toate acestea". (Călători străini..., III, p.181)
Stratificarea socială în Moldova la sfârşitul sec. al XVI-lea (1591 februarie 20). Din catastihul de cisle al Moldovei

a) curtenii şi nemeşii Ţinutul Soroca 114 de curtiani 14 de vătaşi 93 de neamişi Ţinutul Hotinul 77 curtiani 41 vătaşi 122 neamişi Ţinutul Iaşi 482 curtiani 279 neamişi Ţinutul Fălciiul 32 vătaşi 177 neamişi 328 curteani Ţinutul Orheiul 380 curtiani 226 neamişi Ţinutul Covorloiul 270 durtiani 40 vătaşi 82 neamişi Tutova ţinut 28 vătaşi 226 curtiani 148 neamişi Ţinutul Dorohoiului 24 vătaşi 124 curtiani 50 neamişi Chighiaciul ţinut 268 curtiani 50 vătaşi 325 neamişi Suceava ţinut 34 vătaşi 181 curtiani 125

Ţinutul Neamţul 283 curtiani 16 vătaşi 56 neamişi Ţinutul Tecuci 281 curtiani 27 vătaşi 217 neamişi Ţinutul Vasloiul 403 curtiani 38 vătaşi 253 neamişi Ţinutul Bărladului 129 neamişi 22 vătaşi 155 curteani Trotuşul ţinut 66 curtiani 24 vătaşi 73 neamişi Bacăul ţinut 102 curteni 23 vătaşi 64 neamişi Cărligîtura ţinut 10 vătaşi 156 curtiani 50 neamişi

61 neamişi Hîrlăul ţinut 109 curtiani 14 vătaşi 34 neamişi Lîpuşna ţinut 42 vătaşi 501 curtiani 352 neamişi Cernăuţii ţinut 41 vătaşi 17 curtiani 66 neamişi Romanul ţinut 12 vătaşi 149 curtiani 49 neamişi Putna ţinut 315 nemişi 42 vătaşi 311 curteni

b) ţăranii dependenţi Ţinutul Soroca 1714 ţărani de istov* 204 săraci Ţinutul Hotinului 1916 ţărani istov* 232 săraci
*

Ţinutul Neamţ 2525 istov 558 săraci 3083 face peste tot Ţinutul Tecuci 1073 istov cu săraci

Ţăranii de istov erau cei ce plăteau întreaga dare, ţărani dependenţi cu jirebii.

126

Ţinutul Iaşii 2270 ţărani istov Ţinutul Fălciiul 1070 oameni cu săraci Ţinutul Orheiului 2657 oameni cu săraci Ţinutul Covorloiul 1157 istov 243 săraci Tutora ţinut 1311 oameni cu săraci Ţinutul Dorohoiul 1306 istov 204 siraci Chighiaciul ţinut 2260 istov 220 săraci Suciava ţinut 4000 istov 568 săraci Hîrlăul ţinut 1055 istov 240 ţărani fără ocoale 355 ocol Botîşani 56 ocol şipotele Lîpuşna ţinut 1538 istov 288 săraci 48 istov slobodzia Ciacărloi 5 săraci

Ţinutul Vasloiul 1075 istov 177 săraci Ţinutul Bîrladul 427 istov 114 pre dup-nse 87 săraci 9 oameni cu cărţi de iartat Cernăuţii ţinut 1095 istov 68 săraci Romanul ţinut 913 istov 141 siraci Trotuşul ţinut 455 istov cu 81 săraci 120 şaigii (saşi) Bacăul ţinut 415 istov Cărligîtura ţinut 516 oameni de toţi Putna ţinut 2040 oameni ţărani

Cisla ţării An 7099 ,,1591" Fev. 20 36.543 oameni 1417 popi 3948 curteni 626 vătaşi 3020 nemişi 46.860 cu toţi
(D.I.R., A., veac XVI, vol.IV, p.4-6)

127

C. Transilvania
1351 februarie 14. Alba Iulia. Regele Ludovic al Ungariei acordă danii magisterului Mihail şi lui Petru diaconul

“Măritului bărbat, domnului Toma, voievodul Transilvaniei şi comite de Solnoc, prietenului vrednic de cinste, capitlul bisericii Transilvaniei, cu toată prietenia şi cinstea cuvenită (...). Noi, aşadar, încuviinţând în chip legiuit dreptele cereri ale prieteniei voastre, am hotărât ca împreună cu sus-zisul Laurenţiu, fiul Petru, omul vostru, trimis anume pentru aceasta, să trimitem pe unul dintre noi, şi anume pe chibzuitul bărbat, magistrul Petru, arhidiaconul de Kyzdy, decanul bisericii noastre, ca să aducă la îndeplinire cele de mai sus. Aceştia, întorcându-se apoi la noi, ne-au spus într-un glas că, în lunea de după sărbătoarea mai sus-amintită a Întâmpinării Domnului, s-au dus la faţa locului pe pomenita moşie Ciunga şi după ce i-au chemat pe toţi vecinii şi megieşii ei şi fiind aceştia de faţă şi neîmpotrivindu-se întru nimic, ba dimpotrivă dându-şi învoirea, au dat în stăpânire, cu dreptul cu care se ştie că ţin de dânşii, două părţi din moşia Ciunga magistrului Mihail, cantorul bisericii noastre, iar a treia parte lui Petru diacul, ca să le stăpânească pe veci, drepturile altora rămânând totuşi neştirbite. Dat la sărbătoarea fericitului mucenic Valentin, în anul arătat mai sus".
(D.R.H., C, Transilvania, X, p.15)

1355 noiembrie 30. Ludovic, regele Ungariei hotărăşte ca nobilii din Transilvania să se prezinte la adunarea obştească a voievodului Transilvaniei

“Ludovic, din mila lui Dumnezeu regele Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei, Ramei, Serbiei, Galiţiei, Lodomeriei, Cumaniei şi Bulgariei, principe de Salerno şi domn al ţinutului şi al Muntelui Sant Angelo, tuturor credincioşilor întru Cristos, celor de acum şi celor viitori care vor lua cunoştinţă de scrisoarea de faţă, mântuire întru dătătorul mântuirii. Cererea binevenită a supuşilor care se roagă (de noi) trebuie să fie adusă în întregime la îndeplinire pentru ca, în timp ce se dau la lumină lucrurile pe care ei le cer pe drept, marea lor supuneresă fie îmboldită spre a face fapte de credinţă. Ca urmare, prin aceste rânduri, voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că venind în faţa noastră comitele Nicolae zis Was şi Akus, fiul lui Elleus, nobili din părţile Transilvaniei, în numele lor şi în locul şi în numele tuturor nobililor acelei ţări a Transilvaniei s-au îngrijit a face cunoscut maiestăţii noastre în chip de plângere că, atunci când voievodul nostru al Transilvaniei aflător în slujbă ţine adunarea obştească, în zisele părţi ale Transilvaniei, din însărcinarea noastră, în numele maiestăţii noastre, de faţă cu omul nostru (rânduit) anume, unii prelaţi, baroni, cavaleri şi oameni de altă stare, care au moşii în zisele părţi ale Transilvaniei, (dar) care locuiesc în alte părţi ale regatului nostru, nu se îngrijesc să vină la 128

adunarea obştească şi astfel acei nobili care locuiesc în acele părţi ale Transilvaniei, neavând putinţă, din pricina lungimii drumului şi a depărtării locului, să vină la curtea noastră spre a-şi urmări pricinile lor, nu pot dobândi hotărârea definitivă a pricinilor lor, şi prin aceasta li se fac adesea nedreptăţi împotriva libertăţilor lor îndătinate şi ei îndură multe neajunsuri. (De aceea) ei s-au rugat de înălţimea noastră să le găsim un leac potrivit în această privinţă. Noi, aşadar, voind ca, înlăturând de la dânşii orice neajuns să păstrăm pe acei nobili nevătămaţi în libertăţile lor, am poruncit şi poruncim prin cuprinsul scrisorii de faţă ca, de acum înainte, toţi şi fiecare din prelaţii, baronii, nobilii şi oamenii de orice altă stare care au moşii în zisele părţi ale Transilvaniei, (dar) care locuiesc în alte părţi ale regatului nostru să fie datori să ia parte la adunarea obştească a voievodului Transilvaniei aflător în slujbă, pe care acela o va ţine, din poruncă regească, în numele regelui (şi) de faţă cu omul regesc (rânduit) anume pentru sus-zisele părţi ale Transilvaniei, la soroacele legiuite, şi să fie datori să se supună întru toate judecăţii şi hotărârii aceluia, ca şi când ar fi fost a noastră, şi să răspundă celor care se plâng împotriva lor, fără a se ţine seamă de unele milostiviri sau libertăţi ale lor, făcute, date şi hărăzite lor sau vreunuia din ei poate (chiar) de către noi sau de către ceilalţi regi ai Ungariei, strămoşii noştri, (libertăţi) pe care, prin mărturia scrisorii de faţă le desfiinţăm, le ştergem şi hotărâm (să n-aibă) nici o putere (dar) numai în ceea ce priveşte adunarea şi ziua ţinerii ei. În amintirea acestui lucru şi spre veşnica lui trăinicie am dat scrisoarea noastră privilegială de faţă, întărită cu puterea peceţii noastre autentice şi atârnate. Dat de mâna venerabilului întru Hristos părinte, somnul Nicolae episcopul de Zagreb, vicecancelar al curţii noastre, iubitul şi credinciosul nostru, în anul Domnului o mie trei sute cincizeci şi cinci, în ziua a doua înainte de calendele lunii decembrie, iar în al domniei noastre în al patrusprezecelea an. Venerabilii întru Hristos părinţi şi domni: Nicolae, arhiepiscopul de Strigoniu, scaunul de Calocea fiind vacant, şi Dominic, arhiepiscopul de Spalato, precum şi episcopii Nicolae de Agria, Andrei al Transilvaniei, Dumitru de Oradea, Toma de Cenad, Nicolae de Pécs, Ioan de Vesprim, Coloman de Györ, Mihail de Vaţ, fraţii Ştefan de Nitra (şi) Toma de Sirimiu, scaunul de Bosnia fiind de asemenea vacant, şi Blasiu de Knin păstorind întru fericire bisericile lui Dumnezeu; iar măriţii bărbaţi Nicolae palatin şi jude al cumanilor, Nicolae Konth, voievod al Transilvaniei, Chykow, maerle nostru vistier, Nicolae de Zeech, judele curţii noastre; banii Nicolae de Mačva, Nicolae al întregii Slavonii şi al Croaţiei, Leucus, marele nostru stolnic şi paharnic, Dionisie, marele nostru comis şi Toma, marele nostru uşier, Simion, fiul lui Mauriciu, comite de Pojon precum şi alţii foarte mulţi ţinând comitatele şi dregătoriile ţării noastre". (D.R.H., C, X, p.381-382)
1357 ianuarie 20. Datorită discriminărilor sociale, politice şi religioase la care sunt supuse, satele româneşti aparţinând comitatului Dobîca s-au răsculat împotriva nobililor

129

“Noi conventul mănăstirii Fericitei Fecioare din Cluj-Mănăştur dăm de ştire că, înfăţişându-se înaintea noastră Ştefan, fiul lui Ladislau slujitorul nobilului bărbat magistrul Petru zis Zekel, castelanul de Unguraş, în locul stăpânului său, ne-a rugat cu stăruinţă a ne milostivi să dăm omul nostru pentru împlinirea celor scrise mai jos. Iar noi am trimis pe fratele Laurenţiu preotul care întors după aceea la noi şi cercetat de noi, ne-a mărturisit următoarele: că el dimpreună cu acel Ştefan, fiul lui Ladislau, s-a dus, în ziua de marţi după octavele acum de curând trecute ale sărbătorii Botezului Domnului în satul Bonţida, iar în ziua următoare, adică miercuri s-a dus în satul Dej, şi că toţi nobilii din comitatul Dobîca şi Solnoc şi mai ales juzii nobililor din comitatele de mai sus au mărturisit astfel într-un glas, că în vinerea dinaintea sărbătorii Naşterii lui Hristos, Kulhum, voievodul satul Welpreth, cnezul Surban… şi românii Dumitru, Cristian şi Ioan rânduiţi în ceata şi numărul răufăcătorilor, venind cu de la sine putere, cu silnicie şi cu mâinile înarmate… asupra satului Sîbou au ridicat şi au mânat cu sine o mie două sute de oi ale iobagilor din… De asemenea că în cea dintâi vineri după octavele Naşterii Domnului mai suspomeniţii…. S-au năpustit din nou asupra moşiei regelui numită Cutca ce ţine de sus-zisa cetate Unguraş şi au luat cu silnicie întocmai ca mai sus cinci boi şi un cal… şi au trimis în satul Welpreth… doi români ca să ceară înapoi lucrurile ridicate, şi aceşti români apucând lucrurile scrise mai sus… au omorât un cal, iar pe Lasislau şi pe cnezul Prodan… rănindu-l pe câmp… ne-a povestit nouă că a aflat că acestea au fost săvârşite….” (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.43)

1370 mai 12. Palatinul Ungariei, Ladislau de Oppeln hotărăşte ,,punerea în afara legii” şi pedepsirea aspră a cetelor de haiduci din Banat

“Noi, Ladislau de Oppeln, palatinul regatului Ungariei şi jude al cumanilor, dăm de ştire că deoarece înmulţindu-se răufăcătorii şi tâlharii din regatul său, înălţimea sa regele ne-a trimis din puterea sa regească şi din cerinţele datoriei slujbei noastre de palatin în oricare comitate ale regatului nostru a ţine adunări obşteşti şi noi, în lunea de după sărbătoarea fericiţilor apostoli Filip şi Iacob, între celelalte comitate ale regatului Ungariei, am ţinut adunarea obştească cu obştea nobililor şi a altor oameni de orice stare şi condiţie din comitatul Caraş, aproape de oraşul Semlac, pentru a înfrâna pe hoţi şi pe tâlhari, a stârpi pe orice răufăcători şi a împărţit oricui s-ar plânge dreptatea cuvenită… Juzii nobililor din acel comitat, atingând lemnul crucii Domnului, au jurat pe credinţa lor datorată lui Dumnezeu şi pe supunerea ce trebuie să o păstreze faţă de domnul nostru regele şi de sfânta sa coroană că vor păzi dreptatea pentru toţi, nu vor înăbuşi adevărul, nu vor spune minciuni şi ne vor arăta pe nume toţi răufăcătorii. Şi ţinând între ei sfat chibzuit ni i-au trecut în condica lor drept hoţi obşteşti şi răufăcători învederaţi care trebuie scoşi în 130

afara legii şi predaţi spre a-şi căpăta cuvenita pedeapsă de Pousa, iobagul magistrului Ladislau, fiul lui Gall de Omor, locuind pe moşia sa Kundench…; pe magistrul Ladislau locuind pe moşia sa Denta, pe Benedict zis Orrus, iobagul acelui magistru Ladislau, locind în zisul sat Denta; pe Toma cel Roşu, care locuieşte în oraşul Semlac, iobag al domnului nostru regele; pe Ioan, fiul lui Avram, locuind în zisul oraş; pe Hranoyacnezul, iobag regesc, locuind în satul Zohor, ca gazdă de hoţi; pe Ladislau, fiul lui Brata cneazul iobag regesc, locuind în satul Zcepteleky, de asemenea ca gazdă de hoţi; pe Bratak de asemenea iobag regesc, locuind în satul soma, pe pământul ce ţine de cetatea Erdsomplyo; pe Valentin, fiul lui Nicolaie cneazul, iobag regesc locuind în ,,Satul lui Petru”, fiul lui Balc pe pământul ce ţine de Borzwafeu; pe Bratizlou şi Bucha iobagii magiştrilor benedict şi Petru, fiii lui Pavel, fiul lui Heem, locuind în satul Radylmya; pe Vanchuk locuitor pe pătrimea fiicelor din moşia Doman; pe Drugan, iobag regesc locuind în satul Basta ce ţine de cetatea Erdsomplyo; pe Ladislau fa…. Iobag regesc locuind în Moxond; pe Andrei, fiul lui Toma, zis Kutus, care e pribeag, pe Iacob, fiul lui Kopaz, ce se ascunde; pe Choga şi pe Petru, fiul lui Tudor, locuind în satul Hom, iobagii lui Francisc, fiul magistrului Konya fostul ban; pe Stoica şi Voicu, fiul său, iobagii zisului Francisc, locuind în satul Ters gazde de hoţi; pe Bakaan care se ascunde; pe Boguzlou care e pribeag; pe Radouch, locuitor în satul Bozyas, iobag al lui Nicolaie, fiul lui Nicolaie de Jank; pe Rada, fiul lui Mycos, ce locuieşte în satul Hom, iobag al sus-zisului Francisc, fiul magistrului Konya şi pe Wolp, fiul lui Ztyrw, iobag al domnului nostru regele, locuind în satul Novak; pe Mihail fratele sus-zisului Bucha, iobag regesc ce locuieşte în satul Kuzegh şi ţine de cetatea Galambuch; pe Kychyn, fiul lui Nogyhna, ce e pribeag; pe Rados, fiul lui Tyseu, iobag regesc, locuind în satul Teremfeu; pe Frakas altfel numit şi Faryan, pe Veytyh, Benche, Buchan şi Luca ce sunt pribegi; pe Stoian, fiul lui Bratyzlou, care stă în satul Karalus pe pământul ce ţine de oraşul Semlac; pe Dumitru zis Bychench şi Drusoya, iobagii lui Toma, locuind în satul său numit Matyaz; pe Mykola locuind în satul Kygyos, care a bătut bani falşi; pe Ladislau fratele sus-zisului Mykola, care şade pe lângă magistrul Karapach, şi care a bătut bani falşi; pe Ladislau fiul lui Kragnus, iobag reges locuind în satul Kragunfalva pe pământul ce ţine de Iladia, ca gazdă de hoţi; pe Ratk iobagul lui Petru, fiul lui Heem locuind în satul Iersig; pe Gozcyn care e pribeag; pe Dobra iobagul lui Gheorghe, fiul …. răposatului voievod locuind în satul Teyed; pe Ztoha care e pribeag; pe Buda şi Haal iobagi regeşti, ce stau în satul Almaş; pe Sysa rătăcind fără căpătâi; pe Dobray şi Prodan, fiul lui Balkonya şi pe Pryan iobagi regeşti ce locuiesc în satul Herczek; pe unul zis V …. şi pe D…. care sunt pribegi; pe Wolka iobagul lui Zemere locuind în satul Talyamfalva; pe Syuka, fiul lui Ztanyzlou ce stă ascuns; pe Toma zis …. az iobagul …. locuind …..; pe Horgach iobagul, fiul lui Nicolaie, locuind în satul Chazarteteu; pe Vasile şi Luca, fiul lui Maladin, ce sunt pribegi; pe Veze rătăcind fără căpătâi; pe Ladislau, fiul…., Drayan şi pe Radu fratele său, ce sunt pribegi; pe Valentin, fiul lui Luca ce stă ascuns…, 131

pe H…; pe Zla… pe Blasiu iobagul magistrului Petru, fiul lui Heem locuind în Iersig; pe Rad… locuind în satul Rad… locuind în satul …yuk; pe Olyad, fiul lui Dragoya, ce stă ascuns; pe Kya fiul lui Druguzlou locuind în…; pe Mihail zis Buka ce stă în satul Giulvăz… şi pe Mekenye fiul lui Kur… og…, am locuind în Semlac. Şi cum aceşti răufăcători puşi în afara legii, deşi au declarat că se vor supune legii şi dreptăţii, nu s-au îngrijit să vină sau să trimită pe cineva la acea adunare a noastră şi să se supună judecăţii, drept aceea noi, împreună cu suszisul vicecomite şi cu juzii nobililor şi asesorii juraţi ce şedeau cu noi în acea adunare generală, am hotărât şi statornicit prin puterea celor de faţă ca acei puşi în afara legii… să fie pedepsiţi cu moarte şi cu pierderea tuturor moşiilor, proprietăţilor şi bunurilor lor, oriunde s-ar afla… ca nu cumva pilda acelor răufăcători puşi în afara legii … din ţară…. Am hotărât ca oriunde şi la oricine ar putea fi găsiţi de către oricare şi de oricine acei răufăcători puşi în afara legii, atât în cuprinsul cetăţilor şi oraşelor, cât şi în satele libere ale regelui şi reginei şi pe moşiilor nobililor, – toţi sau unul câte unul, – să aibă dreptul oricine de a-I ucide, spânzura şi căzni pe unii ca aceştia cu orice chin şi de a-şi lua a ţine pentru sine bunurile şi lucrurile lor. Şi nimeni dintre ei şi dintre rudele acelor răufăcători puşi în afara legii să nu poată vreodată să stârnească vreo pricină şi plângere împotriva ucigaşilor acelora cu privire la uciderea şi înstrăinarea bunurilor lor….”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.43-44)

1383 ianuarie 13. Răscoala românilor împotriva patriciatului care le-a cotropit obştile

“Noi, Nicolae zis Wychin, judele oraşului Sibiu, Ioan zis Crispus, judele de Cisnădie şi Heiczman zis Tawsintschon, precum şi întreaga obşte a juzilor şi bătrânilor oraşului şi scaunului Sibiu, prin cuprinsul celor de faţă dăm de ştire şi facem cunoscut tuturor cărora se cuvine ca, deoarece românii aşezaţi împrejurul nostru au prilejuit felurite neajunsuri şi pagube ce nu se pot socoti tuturor satelor sus-zisului scaun şi au săvârşit furturi, incendii, jafuri şi omoruri, noi, după sfatul venerabilului întru Hristos părinte şi domn, domnul Goblin, episcopul Transilvaniei, am făcut următoarea înţelegere cu mai sus pomeniţii români şi la stăruitoarea rugăminte a acestora, am statornicit între noi şi acei români punctele mai jos scrise, spre a păstra pe veci linişte păcii. Cel dintâi punct este acesta că, de dragul păcii obşteşti am avut bunătatea să ne lepădăm de despăgubirile cuvenite pentru toate omorurile şi uciderile săvârşite de Vladimir şi toţi ceilalţi români care locuiesc sub cetate şi de prietenii lor, în aşa fel că nici unul dintre ei nu mai trebuie de aci înainte să pornească din nou zisa pricină încheiată prin împăcare şi stimă, în sensul că, dacă nişte femei sau bărbaţi din Ţara Românească ar fi ucişi, pentru care trebuie să se plătească gloaba împăcării, îndeosebi cât priveşte moartea femeii Drusa şi moartea unui român din Ţara Românească despre care Dobrin a spus 132

că e ruda sa, sau orice moarte de om făcută de locuitorii din Cristian printre români, – sarcinile acelor gloabe le-au luat asupra lor românii mai sus zişi, cu urmaşii lor, acum şi în viitor, şi în schimb locuitorii din Cristian s-au legat să ierte cu totul acelor români toate omorurile, incendiile, furturile, jafurile, făcute până acum de acei români împotriva locuitorilor din Cristian şi să trăiască veşnic în pace. Al doilea punct este acela că, acei români s-au legat să nu pască niciodată vitele, nici turmele lor pe pământul saşilor, afară doar numai cu deplina îngăduinţă şi învoire a saşilor pe pământul cărora vor paşte. Al treilea punct este acesta că, zişii români s-au legat să facă de strajă pe toţi munţii de la Tălmaciu până la Sălişte. Al patrulea punct este acesta că, zişii români s-au legat să nu dea găzduire vreunui punător de foc, ucigaş, sau om rău şi vătămător, iar dacă vor da găzduire unui astfel de om să fie arşi împreună cu ei. Al cincilea punct este acesta că, dacă cineva ameninţă să dea foc, dacă prin şapte jurăminte poate fi dovedit de aceasta, să fie ars numaidecât. Tot aşa, oricine dintre români e dovedit din şapte jurăminte că a săvârşit un furt, o jefuire, a pus sau a făcut vreo faptă asemănătoare, să fie ars numaidecât. Al şaselea punct este aceea că, românii s-au legat ca nici unul din ei să nu cuteze a mânui sau a purta arc, afară numai dacă nevoia sau folosul cere aceasta. Cel care, în afară de astfel de împrejurări ar purta arc, să fie pedepsit în averea şi trupul său. Din partea cetăţii fiind de faţă românii mai jos scrişi: întâi Vladimir, Giuca, Petrila, Şerban, Neagu cel Mare, Şerbu, Banciu cel Roşu, Toma, Vladimir, Stroia, Banciu cel Negru, din partea oraşului: Cândea cnezul, Ludu, Neagu cel Bogat, Radu cel Negru, David,, Stan Beşa, Drăghici, Dragomir Băbuţ, din partea cimitisei de Cisnădie: Teodor, Iuba, Cristian Phaff şi fiul său Radul; din partea obştii din Cisnădie: Gros Schramchet şi fratele său…”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.49-50)

1437 iulie 6. Înţelegerea de la Bobîlna încheiată între răsculaţi şi nobili a fost adeverită la Conventul de la Cluj – Mănăştur

“Conventul mănăstirii Sfintei Fecioare Maria, din Cluj – Mănăştur… Prin scrisoarea de faţă voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că, venind înşişi înaintea noastră nobilii bărbaţi: Ladislau fiul lui Benedict de Sfăraş, alt Ladislau fiul lui Gereu de Someşfalău, Benedict de Juc şi Dionisie de Sfăraş, aleşi de obştea nibililor, pe de o parte, iar pe de altă parte, cinstiţii bărbaţi:Ladislau Biro, Vincenţiu judele şi Ladislau Bana din Olpreţ, iobagii distinsului Ladislau, fiul banului Ioan de Maroth şi Anton din Bogata Ungurească, iobagul distinsului Desideriu de Losontz, apoi magistrul Anton şi Gal din Chendru, magistrul Toma din Sic, Ioan fiul magistrului Iacob din Cluj din partea ungurilor şi Ladislau fiul lui Gal locuitor din Anteş, căpitani şi războinici, precum şi magistrul Paul de Voievodeni, stegarul obştii 133

locuitorilor unguri şi români din aceste părţi ale Transilvaniei, aleşi de acea obşte pentru ducerea la îndeplinire a celor de mai jos, ne-au împărtăşit şi mărturisit deopotrivă, prin viu grai, în chipul următor: că susnumita obşte a ungurilor şi românilor, locuind pe orice moşii în aceste părţi ale Transilvaniei, pe de o parte, din pricină că reverendul întru Hristos părinte, domnul Gheorghe Lepeş, episcopul Transilvaniei, nu a voit să strângă dijmele datorate lui de acea obşte a ungurilor, în dinari umblători de valoare mică, le-a lăsat să se adune la ei aproape trei ani, iar de curând a voi să le stoarcă în monedă mare şi grea, apăsându-i în chip vădit şi cu nedreptate. Pentru neplata acelor dijme a aruncat pe nedrept afurisenie, sub care afurisenie rudele lor, adică taţii şi mamele, fraţii şi surorile, fiii şi fiicele şi alte rude, trecând din această lume fără primirea tainei împărtăşaniei şi a celorlalte taine bisericeşti, au fost îngropaţi în pământ în afară de biserică şi de ţintirim, cu sufletul plin de amărăciune şi cu întristată durere; apoi, surorile şi fiicele lor, împotriva rânduielilor şi ritului ce trebuie ţinut în sfânta biserică romană şi catolică, au fost căsătorite sau măritate fără binecuvântarea bisericii. Apoi de asemenea, din pricină că domnii lor de pământ i-au aruncat în grea şerbie, ca pe nişte robi cumpăraţi, deoarece când au voit să plece de pe unele moşii în alte locuri, i-au jefuit de toate lucrurile şi bunurile lor şi nu le-au îngăduit nicidecum să plece, lipsindu-i de toate drepturile şi libertăţile lor, chinuindu-i amar şi apăsându-i cu greutăţi de neîndurat. Pentru a câştiga şi dobândi din nou vechile libertăţi, date şi lăsate de sfinţii regi tuturor locuitorilor acestui regat al Ungariei, scuturând şi aruncând greutăţile poverilor de neîndurat, ţinând între ei un sfat chibzuit, s-au adunat pe dealul Bobîlna, aşezat pe pământul pomenitei moşii Olpret şi sfătuindu-se îndelung asupra necazurilor lor, au trimis soli şi au cerut, prea plecaţi şi cu supunere de la domnii lor să-i lase în zisele libertăţi ale sfinţilor regi şi să scoată capetele lor din jugul nesuferit al şerbiei. Stăpânii lor, astupându-şi urechile, nu le-au primit rugăminţile, iar trimişii lor au fost prinşi, li s-au tăiat capetele şi au fost tăiaţi în bucăţi de măritul Ladislau Chaak, voievodul Transilvaniei. Apoi mergând asupra lor cu război acel voievod împreună cu Lorand vicevoievodul său şi cu ajutorul măriţilor Henric de Tămăşeni şi Mihail Jakch de Căşei, comiţii secuilor, ei li s-au împotrivit. Şi începându-se lupta au căzut şi au murit mulţi din amândouă părţile. În cele din urmă, luminaţi de milostivirea Atotputernicului Dumnezeu şi de harul Duhului Sfânt, cu inimile îmblânzite, unii nobili temători de dumnezeu şi oameni cinstiţi, dintre acei nobili şi locuitori, sau din obştile poporului, s-au străduit pentru încheierea păcii între părţi şi potolind luptele a acestui război, au ajuns la unirea păcii şi înţelegerii depline. Făgăduindu-şi unii altora că vor fi apăraţi în pace şi întru totul iertaţi de toate uciderile şi schilodirile de orice fel, tăierile în bucăţi şi alte feluri rele, făcute şi pricinuite pe rând de unii altora, au făcut, dintr-o singură voinţă, următoarea împăcare şi 134

învoire, trebuind să fie ţinută nestrămutat de către ei, sub pedeapsa călcării jurământului: În primul rând, au mărturisit că ei, prin hotărârile de mai jos, nu încearcă să vateme cu nimic pe dumnezeu, dreptatea sa şi sfânta biserică mamă, ori sfânta coroană şi nici pe prea luminatul lor domn firesc, Sigismund, din mila lui Dumnezeu împărat în veci august al romanilor şi rege al Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., sau drepturile regeşti, ci aceşti locuitori, păstându-şi întru totul credinţa, s-au silit numai să câştige din nou libertăţile lor, date odinioară de sfinţii regi, care acum, săvârşindu-se felurite silnicii, sunt în chip vădit nesocotite şi cu totul desfiinţate. Ei n-au voit să se răscoale, să pricinuiască vreun rău sau să vateme pe domnii ţării, adică pe feţele bisericeşti, care ţin vreo dregătorie sau orice slujbă şi nici nu vor încerca aceasta în viitor. Dar deoarece din schimbarea dinarilor umblători acum s-a făcut neplata dijmelor episcopiale, până ce s-a ajuns la duşmănie între ei, la neînţelegerile şi primejdiile de mai sus, pentru a se păzi şi a înlătura în viitor asemenea primejdii, au hotărât şi au statornicit ca de acum încolo, pentru plata dijmelor episcopiale, să trebuiască să dea şi să plătească după douăzeci de clăi un florin, sau o sută de dinari umblători acum, florinii fiind socotiţi în aur; însă în vremea strângerii dijmelor episcopiale să nu poată strânge dijmă vreun slujitor al nobililor. Mai degrabă, nici unul dintre magnaţii, nobili şi persoane înalte sau vreun alt om să nu cuteze în nici un chip să ia a noua parte din bucate, din orice fel de grâne sau semănături sau din vin, nici de la iobagii proprii, nici de la străini, agricultori sau de le cultivatorii de vii. Aceia care se ştie că ţin vii sau pământuri în moşiile altor stăpâni, să trebuiască să plătească după vii darea după pământ obişnuit, iar după pământurile arătoare darea sau venitul obişnuit. Şi apoi, fiindcă s-a văzut că toate jefuirea silnică şi apăsarea locuitorilor ţării vine de acolo, că pe cei care au vrut să plece în altă parte nu iau lăsat să plece, nici chiar după ce i-au jefuit, au hotărât astfel, ca toţi şi fiecare dintre oamenii de stare liberă, după ce-şi vor fi plătit darea dreaptă după pământ şi datoriile, să aibă voie să plece unde vor vrea, liberi şi nestingheriţi. Dacă însă vreun nobil ar voi să împiedice ori să păgubească în lucrurile sale pe iobagii care vor să plece în altă parte, pe acela comitele comitatului să-l pedepsească cu trei mărci. Aceia însă, care vor fi chemaţi pentru nelegiuirile lor în judecată, sau la plata dării după pământ, să nu poată pleca decât după ce se vor fi dezvinovăţit. Pe iobagii care pleacă în ascuns, fără a-şi plăti darea după pământ, sau care nu se supun legii şi judecăşii, stăpânul lor să-i cheme înapoi, potrivit legilor ţării, prin judele obişnuit, dovedind cu jurământul său şi cu a altor doi că aceia nu s-au supus legii. De asemenea, au hotărât ca din bunurile acelora care ar muri fără mângâierea urmaşilor, dar rămânând după ei soţie, stăpânul de pământ să nu 135

poată lua mai mult decât o vită de trei ani şi toate bunurile celor care mor astfel, dacă ar vrea, să rămână soţiilor şi rudelor lor de sânge. Dacă unii însă nu ar avea soţie, moştenitori şi rude de sânge, să poată lăsa prin testament lucrurile şi bunurile lor cui vor voi, iar domnii moşiilor să nu poată schimba acest testament. Bunurile celor fără soţii, copii şi rude de sânge şi care mor fără testament, să revină stăpânilor de moşie. Au mai statornicit şi au hotărât să ţină neclintit, ca totdeauna, în fiecare an pe viitor, înainte de sărbătoarea înălţării domnului, din fiecare sat, moşie sau oraş, să se adune pe sus-pomenitul deal Bobîlna doi bătrâni mai înţelepţi şi mai vrednici de încredere împreună cu numiţi căpitani, sau cel puţin cu unii dintre ei, ori cu alţii care vor fi aleşi atunci. Şi acolo, acei căpitani sau vreunul dintre ei, să poată cerceta şi întreba pe acei bătrâni, dacă domnii lor îi lasă în libertăţile lor sau nu, şi dacă vreun nobil a călcat hotărârea de mai sus cu punctele de mai jos, în întregime sau în vreo parte, şi de se va afla că a făptuit ceva împotrivă, să fie socotit călcător de jurământ şi ceilalţi nobili să se ferească şi să se păzească de a-l apăra. De asemenea au hotărât cu privire la plata dărilor, la darurile de dat şi slujbele de făcut ca… până vor putea să ceară de la maiestatea sa împăratul carte sfântului rege Ştefan sau cărţile urmaşilor săi, în care se cuprind libertăţile şi legile, să fie datori să plătească darea anuală, să dea daruri şi să facă slujbe în chipul următor… Ca dare anuală, fiecare iobag să fie dator să plătească, la sărbătoarea sfântului Stefan, zece dinari umblători iar nu mai mulţi. Ca daruri să trebuiască să dea stăpânilor lor de moşie care au moară sau mori, la sărbătoarea Naşterii Domnului, o găleată de ovăz şi doi colaci; la Paşti de asemenea doi colaci şi la sărbătoarea hramului bisericilor, de asemeni doi colaci şi un pui. Acelor stăpâni care nu au mori să trebuiască să le dea la sărbătoarea Naşterii Domnului o găleată de ovăz şi de asemenea doi colaci, iar la celelalte sărbători pomenite, celelalte daruri pomenite mai sus. Ca slujbe, trebuie să facă o zi de coasă sau de seceră şi să repare iazurile morilor, ţinându-le în bună stare, după obiceiul de totdeauna. De asemenea, dijma sau altă dare din porci şi albine, cum s-a luat până acum de atâta vreme, anume de la unguri şi de la români, mai ales din jurul cetăţilor, precum şi darea numită în popor ,,ako” ocaua să nu mai fie nimeni silit a o plăti stăpânilor de moşie. De asemenea, iobagii care locuiesc pe pământurile cămării sării regeşti, să împlinească întotdeauna cu credinţă maiestăţii regeşti slujbele cuvenite şi obişnuite, acolo unde locuiesc acei cămăraşi, dar cămaraşii să nu îndrăznească să-i silească la alte slujbe, fie in ocne, fie la alte poveri. De asemenea cămăraşul să nu-i poată vinde vin în alte case ori locuri, decât în casa proprie a cămării, iar în vremea vânzării vinurilor sale să nu poată opri pe alţii de la vânzarea de vin.

136

De asemenea, spunând acestea hotărăsc, că dacă în cartea sfântului rege Ştefan, sau în cuprinsul ei, n-ar fi arătate lămurit toate aşezămintele şi rânduielile obiceiului după care trebuie să trăiască locuitorii ţării cu stăpânii lor, atunci locuitorii ţării să aleagă dintre ei oameni vrednici de încredere, înţelepţi şi cu frica lui dumnezeu, care odată aleşi, adunându-se împreună cu ceilalţi nobili cinstiţi care vor fi aleşi pentru aceasta de obştea nobililor, adunându-se împreună şi sfătuindu-se cu chibzuială despre toate acestea, să statornicească şi să hotărască sub ce datini şi obiceiuri să rămână veşnic, în pace şi linişte, atât ei cât şi urmaşii lor. De asemenea au mai statornicit şi hotărât şi au aşezat pentru a ţine nestrămutat că, dacă s-ar arăta nevoia vreunei expediţii militare, atunci zişii domni: episcopul, voievodul şi comiţii secuilor, precum şi locuitorii ţării, sau alţi oameni, de orice stare şi condiţie, care trebuie să meargă la oaste, să primească bucatele de trebuinţă în chipul următor: în timpul verii să poposească în câmp, în timpul iernii în sate sau oraşe şi comandantul sau căpitanul oastei să cheme la el pe juzii de pe moşiile din jur sau pe judele oraşului şi să-i pună să jure ca nici ei să nu îngăduie, nici alţii să nu îndrăznească să vândă bucate la târg, sau pe preţ prea ridicat; şi astfel să cumpere bucate socotindu-le la preţ potrivit, iar nu cu sila şi trăgând din preţ, cum se zice că au făcut până acum, iar întru cât s-ar putea găsi bucate locuitorii să nu le ascundă ci, să le dea din belşug. Au voit şi au hotărât chiar, ca baronii care, potrivit poruncii regeşti şi hotărârii majestăţii regeşti, trebuie să-şi aibă întotdeauna gata de luptă cetele banderiile pentru apărarea ţării şi trebuie să ţină iscoade sigure şi credincioase, pe viitor să ţină ei asemenea iscoade şi să nu mai silească locuitorii să se adune la oaste pentru lucruri nesigure şi să necăjească ţara şi pe locuitori pentru zvonuri deşarte şi închipuite. De asemenea au hotărât şi au statornicit, că dacă vreun nobil, oriunde s-ar afla, ar pricinui, fie din supărarea sufletului său, fie din mânie, ucideri, bătăi sau vărsări de sânge iobagilor săi sau celor străini, cei ce săvârşesc asemenea fapte trebuie mustraţi sau pedepsiţi; şi dacă fapta lor se va putea dovedi în chip legiuit cu cel puţin doi sau trei martori potriviţi, unul ca acela să fie socotit călcător al credinţei sau călcător al jurământului şi nobilii ţării să se ferească de a-l apăra. Dacă dimpotrivă, vreunul din iobagii nobililor, ridicânduse împotriva stăpânului său sau altor nobili, ar încerca să facă una ca aceasta, ori s-ar răzvrăti necugetat împotriva nobililor şi împotriva lui vor mărturisi de asemenea doi sau trei martori, prin însuşi acest fapt, să cadă sub pedeapsa pierderii capului şi a tuturor bunurilor. De asemenea, au oprit cu tărie ca cineva din obştea nobililor să îndrăznească vreodată, din pricina de mai sus, ori pentru altceva să pună piedici, să tulbure, să supere, să păgubească ori să vateme cu ceva pe susnumiţii căpitani şi oameni aleşi de ei de ţărani sau pe oricine din obştea lor. Dacă voievodul şi comiţii secuilor sau episcopul, precum şi vicevoievodul 137

Lorand ori comiţii comitatelor, sau oricare alţi oameni, de orice stare, dregătorie sau rang, împinşi de vreun gând rău, ar încerca să se ridice împotriva pomeniţilor căpitani şi împotriva obştii lor sau împotriva oricărui dintre ei şi ar vrea să-i facă vreun rău, atunci să fie socotiţi călcători de jurământ şi obştea nobililor sau cineva dintre ei să nu îndrăznească să se alăture sau să dea ajutor voievodului, comiiţilor secuilor, episcopului vicevoievodului Lorand sau altora; de vor face dimpotrivă, să fie socotiţi călcători de jurământ. Au mai hotărât să plătească dijmele episcopiale neplătite de câţiva ani, cu cinci dinari umblători, anume pentru douăzeci de clăi o sută de dinari, iar darea oilor dijmuită după dreptul regesc să o plătească aşa cum s-a hotărât, fără a mai aştepta porunca regelui de uşurarea ei. Pe lângă acestea au mai hotărât şi au statornicit să se ţină, cu tărie; că dacă trimişii nobililor şi ai locuitorilor ţării ar vrea să primească şi să aducă de la maiestatea regească cartea sfântului rege Ştefan sau cuprinsul ei, întărită cu pecetea maiestăţii regeşti, sau a vreunui capitlu, atunci mai sus-scrisele aşezăminte şi hotărâri să se rupă; şi după ce s-au nimicit atunci să trăiască, potrivit libertăţilor lăsate de însuşi sfântul rege Ştefan. Dacă cartea dată asupra acestora, sau aceea în rândurile căreia se cuprind acestea nu s-ar putea găsi şi dobândi, atunci aşezămintele sau rânduielile de mai sus, după cum s-a mai spus, cu cele care se vor legiui şi statornici, să rămână în putere nestrămutate pe veci, în timpurile viitoare. S-a mai făcut şi acest legământ, că dacă una din părţile amintite, adică fie obştea nobililor, fie a locuitorilor ţării sau numai vreo persoană din aceste obşti, n-ar vrea să ţină cele de mai sus, ori vreun punct sau mai multe dintre ele, ori ar încerca să le strice în vreun fel, unul ca acela sau oricare dintre ei, să fie socotit călcător de credinţă faţă de partea cealaltă care va stărui în cele de mai sus şi locuitorii să se ferească şi să se păzească de a-l apăra. La toate cele de mai sus şi la fiecare dintre ele, s-au legat, în faţa noastră sus-numiţii: Ladislau, fiul lui Benedict, alt Ladislau, fiul lui Gereu, Benedict de Juc şi Dionisie de Sfăraş, în numele lor şi a obştii zişilor nobili prin împuternicirea pe care le-au dat-o. Iar sus-pomeniţii Ladislau Biro, Vicenţiu judele, Ladislau Bana şi Anton, de asemenea în numele lor, al căpitanilor, războinicilor şi stegarului lor, prin împuternicirea pe care le-au dat-o…” (Şt. Pascu, L.
Maior, Culegere, p.51-55)

1437 septembrie 16. Căpâlna. Unirea dintre nobilimea maghiară, saşi şi secui. Unio Trium nationum

“Noi, Lorand Lepeş de Varaskezy, vicevoievodul Transilvaniei, prin scrisoarea de faţă dăm de ştire tuturor… că în lumea de după sărbătoarea înălţării sfintei cruci, adunându-ne şi strângându-ne noi împreună cu măriţii: Mihail Jach de Căşei şi Henric de Tămăşeni, comiţii secuilor şi cu nobilii ţării, cu saşii din cele şapte plus două scaune săşeşti şi cu cei din Bistriţa, cât şi cu 138

secuii din toate scaunele în târgul Căpîlna ca să cercetăm împrejurările grele ale acestor părţi, s-a făcut următoarea unire frăţească între sus-zişii nobili, saşi şi secui care, atingând semnul crucii domnului, prin rostirea unui jurământ, s-au legat pe veci să păstreze de-a pururi credinţă faţă de sfânta coroană şi de nebiruitul principe şi domn, domnul Sigismund, împăratul romanilor şi regele Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc. firescul nostru stăpân foarte de temut şi să se împotrivească tuturor acelora ce vor lupta împotriva acestei ţări – din orice stare ar fi acei duşmani – şi au jurat să fie legaţi nedespărţiţi unul de altul întru apărarea acestei ţări, totuşi cu acea condiţie ca, atâta vreme şi atunci când nebiruitul principe şi domn, domnul nostru Sigismund, din mila lui Dumnezeu împăratul romanilor şi regele Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., ar avea vreun gând rău sau ar vrea să ia vreo măsură nedreaptă împotriva uneia din cele trei părţi, adică împotriva nobililor, sau a saşilor ori a secuilor, atunci celelalte două părţi nu altfel decât cu genunchii placaşi să vină în ajutorul celei de a treia părţi spre a dobândi de la rege milostivire şi să nu fie îndatorate şi nici să nu cuteze cumva a-i da vreun ajutor. …Atunci când vreuna din acele părţi ar avea de gând să pornească război, ostaşii să fie datori de a-şi face tabăra de vară pe câmp, iar bătrânii din satul mai apropiat sau mai învecinat să fie datori a le da bucatele de trebuinţă, dar nu cu un preţ mai ridicat, ci cu preţul cu care îngăduie ei sătenilor să le vândă, iar ostaşii să se îndatoreze a primi acest fel de plată. Oricine va cuteza să vândă mai scump, să fie pedepsit de judele său, nu cu o gloabă din avere, ci cu pedeapsa morţii. …În vreme de iarnă ostaşii să fie găzduiţi în oraşe, târguri şi sate şi să li se dea sălaş, dar… nici un nobil şi nici vreun sas sau secui, din orice stare ar fi, să nu pricinuiască… vreun neajuns sau pagubă gazdei sale. Pe acela însă, ce va pricinui vreo pagubă, judele împreună cu căpetenia oastei… să fie datori a-l pedepsi cu moartea sau cu o pedeapsă potrivit vinei sale. Dacă, însă, slujitorul sau pandurul vreunui nobil ori ale unui sas sau secui va fugi de la oaste, atunci stăpânul acelui pandur să nu se dea înapoi de a jura că fuga nu s-a făcut după sfatul său sau din voinţa sa, ci să fie dator acel stăpân, după depunerea jurământului, să plătească despăgubire din averea sa. Afară de aceasta, să scoată de la căpetenia oastei o scrisoare de ştergere a fugarilor din condica celor luaţi de la oaste şi să caute a da de urma slujitorului fugit şi, potrivit cuprinsului scrisorii, să ducă pedeapsa la îndeplinire, după vina lui, oriunde va putea să-l găsească. … Să se păzească cu tărie şi aceasta, ca ori în ce vreme şi oricând se va întâmpla să aibă loc vreun atac duşman sau vreo neînţelegere de orice fel, împotriva vreuneia din pomenitele părţi, adică împotriva nobililor, a saşilor sau a secuilor, iar o parte va chema într-ajutor altă parte, partea chemată să fie datoare a porni chiar a doua zi în ajutorul celorlalte şi să nu pregete a face în

139

fiecare zi trei mile spre a veni degrabă în ajutorul aceleia… Dacă una din părţi… va fi dimpotrivă, să fie pedepsită după lege… cu pedeapsa morţii. …Prin jurământ tare să se curme şi să se stingă cu totul şi pe deplin orice prilej mai vechi de pizmă şi duşmănie… între… Gheorghe Lepeş, episcopul Transilvaniei şi capitlul aceleiaşi biserici, precum şi între nobili, saşi şi secui, şi de acum înainte nici una din acele părţi să nu cuteze a le înnoi, sau face vreo aţâţare, iar dacă vreuna din părţile amintite le-ar reînnoi, să fie socotită călcătoare a credinţei şi nici una din părţi să nu îndrăznească a-i veni într-ajutor. Iar dacă o parte va face sau va porni vreo pâră împotriva altei părţi, s-o urmărească în chip legiuit pe cale legii, înaintea judecătorului ei, şi judele părţii potrivnice să fie ţinut a-i face dreptate fără zăbavă. Părţile pomenitei uniri frăţeşti, adică nobilii saşii şi secuii, cu prea smerite rugăminţi ne-au cerut să punem să se întărească şi să se încuviinţeze pentru ei, cu pecetea noastră, acea scrisoare, pentru veşnică tărie şi dăinuire…”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.56-57)

1514. Discursul ţinut de Gheorghe Doja (1475-1514) în faţa răsculaţilor în oraşul Czegled în care explică cauzele declanşării acţiunii de protest îndreptată împotriva nobilimii

".... Nimic nu e mai neplăcut lui Dumnezeu, supremul părinte şi stăpân al tuturor lucrurilor, decât ca oamenii să-i înrobească pe oameni. De vreme ce robia nu vine de la natură, ci din nedreptatea norocului şi din lăcomia omenească, nu este crimă mai mare decât aceea pe care o fac oamenii când, folosind cu nedreptate autoritatea lor, aruncă în robie crâncenă şi grea oameni, mai ales când sunt de acelaşi neam cu ei. Căci ce deosebire este între a fi apăsat cu poveri de rob şi a fi rob cumpărat pe bani sau prins în războaie? Soarta lor abia se deosebeşte, doar că poartă alt nume. Într-adevăr, nobilimea maghiară nu vă consideră cetăţeni pe voi, ţăranii ei, ci vă stăpâneşte ca şi când aţi fi proprietatea ei; ea săvârşeşte împotriva voastră acte pe care numai legea războiului le îngăduie faţă de duşmani. Mai mult decât atât! Abia de vă consideră vrednici de lumina aceasta de care se bucură deopotrivă şi oamenii şi dobitoacele. Tot ceea ce trebuie să fie comun şi vouă şi nobilimii, această nobilime revendică în chip nelegiuit numai pentru ea. Nici chiar bietul vostru suflet nu vi l-ar lăsa aceşti oameni atât de îngâmfaţi dacă viaţa voastră n-ar fi spre folosul lor. Căci tot ce rodesc ogoarele cultivate prin truda şi hărnicia voastră, tot ce produc animalele voastre cade pradă nobilimii. Pentru ei se ară ogoarele, pentru ei se sădesc viile, pentru ei se cresc turmele şi vitele; vouă vă rămâne mizeria în robie şi toate lipsurile. Şi aceasta e cu atât mai greu de suportat, cu cât cei ce sunt cauza belşugului tocmai aceia îndură cel mai mult lipsurile! Atât de peste măsură este pornită pe jaf nobilimea (...). Dacă vreunul dintre nobili clădeşte o casă, dacă se căsătoreşte, dacă îşi mărită 140

fata, dacă primeşte un musafir, dacă i se naşte un copil, dacă moare, dacă se duce la rege pentru treburile sale, voi sunteţi cei despuiaţi; nu există un lucru pe care să-l facă ei fără ca acela să nu fie spre paguba voastră grea. Ce minte omenească poate să creadă că ar putea cineva să suporte aceasta? (...) Nu aţi putut răbda tirania nobililor când eraţi nevinovaţi şi ascultători; gândiţi-vă câte veţi răbda când v-aţi făcut vinovaţi; dacă vinovaţi trebuie numiţi aceia care cer să li se redea libertatea şi drepturile. Şi nu vă gândiţi că, spre deosebire de voi toţi cei adunaţi, eu voi fi în afară de primejdie; declar liber şi să ştie toată lumea că pornesc spre cucerirea libertăţii voastre, că vă sunt conducător, şi că primesc să fiu, numai să ne ajute Dumnezeu în ce am început, nu-mi va lipsi nici curajul, nici încrederea să înfrunt greutăţile şi primejdiile (...) Fiindcă aţi cinstit cu sprijinul vostru cu numele de comandant, mă voi folosi de acest nume, pentru a vă apăra pe voi şi spre a-l lovi pe duşman".
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Antologia gândirii româneşti, sec.XIV-XIX, partea I-a, Bucureşti, 1967, p.13-15)

1517. Structura socială a Transilvaniei apare oglindită în codul de legi cunoscut sub numele de Tripartitum, opera juristului St. Werböczi

".... Iar prin numele şi denumirea de popor, în acest loc, se înţeleg numai domnii prelaţi, baroni şi alţi magnaţi, precum şi ceilalţi nobili, dar nu nenobili. Dar deşi acest termen de popor cuprinde de-o potrivă pe toţi nobilii şi nenobilii, totuşi nenobilii (care sunt arătaţi cu numele de plebe). Nu este locul a trata în această parte. ... Iar prin denumirea de plebe se înţeleg cei nenobili... ... Şi dimpotrivă, fiii născuţi dintr-un tată nobil şi dintr-o mamă nenobilă sunt socotiţi drepţi şi adevăraţi nobili. De asemenea pot deveni nobili prin adopţiune, când anume un domn sau nobil a adopta pe un ţăran sau nenobil ca fiu al său şi l-a făcut urmaş şi moştenitor al bunurilor sale şi acestei adopţiuni i-a fost dată încuviinţarea regească... ... Nobili adevăraţi.... pot fi făcuţi şi creaţi chiar şi în alt chip, şi fără dania unor drepturi de moşie, întrucât principele nostru strânge şi înscrie pe unii oameni de condiţie plebeiană, în rândul şi starea şi numărul adevăraţilor nobili ai regatului, despărţindu-i şi scoţându-i din starea de ţăran iobag şi nenobil". (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.7980)

1548 iulie 8. Înnobilarea oamenilor de rând în Transilvania

"... am hotărât să ridicăm pe Mihail Mateiaş şi prin el pe toţi moştenitorii din starea de ţărani şi nenobili în care acesta s-a născut din părinţi nenobili la starea de nobil, ba chiar îl şi ridicăm şi-l înnobilăm, şi-l socotim, îl 141

înscriem şi-l adăugăm în rândul şi numărul adevăraţilor nobili ai acestei ţări a noastre Ungaria..." (Traducere la Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.128129)

1556. Răscoala orăşenimii sărace din Sibiu din anul 1556

".... În acelaşi an, ultima zi a lui mai, cea mai mare parte a Sibiului a fost mistuită de flăcări, arzând vreo 31 de oameni. Durerea pagubelor a aţâţat pe locuitori, care după ce s-au răsculat au omorât cu mare furie pe judele regesc zis Ioan Roth, om în vârstă înaintată, după ce mai întâi l-au purtat peste tot locul unde a ars. Însă după aceea înfăptuitorii răscoalei au fost omorâţi în chinuri...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.82)

1562. Răscoala secuilor împotriva nobilimii

"... La 14 mai s-a răsculat o mulţime de oameni, mişcarea întinzânduse departe în Transilvania. Dar ei au fost ajunşi de Maylath împreună cu oamenii săi lângă Târgu Mureş, i-a împrăştiat însă cu mare greutate. După aceea secuii s-au retras, însă au fost atacaţi pe neaşteptate de un nobil Mihail Tamas şi mulţi dintre ei au fost ucişi. Pentru aceasta a venit regele la Sighişoara primind aci ajutorul multor nobili. Pentru aceasta a sosit, chemat de rege, banul din Ţara Românească împreună cu mulţi oameni şi se statornici în secuime, pricinuind secuilor mari pagube...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,
p.82)

1584. Antonio Possevino descrie organizarea saşilor din Transilvania

"1. Scaunul Orăştie avea unsprezece sate regeşti. Şi Orăştia e un pământ numit de germani Bross, care spre miazăzi e departe de Câmpul Pâinii de o leghe, şi aşezată aproape de râul Mureş, cu buni locuitori, nu departe de civilizaţie, cu climă foarte sănătoasă, cu câmpii roditoare, foarte buni peşti, animale sălbatice, mulţime de iepuri, de daimi şi cerbi. 2. Scaunul Sebeş are acelaşi oraş, cu cinci sate regeşti. 3. Scaunul Miercurea are zece sate. 4. Scaunul Sighişoara are un oraş şi şaisprezece sate. 5. Scaunul Alţina cu douăsprezece sate. 6. Scaunul Ciuc are douăzeci şi două de sate. 7. Scaunul Rupea are cincisprezece sate. 8-9. În afară de aceste şapte scaune ale saşilor, mai sunt alte două separate, dintre care oraşul Mediaş, e capitala, şi aceasta are douăzeci şi patru de sate.... Toate aceste scaune şi oraşe fiind oarecum unite şi aproape libere, ţin într-un oarecare chip de principele Transilvaniei, dar ele se cârmuiesc prin ele 142

însele, cu o conducere deosebită...."
p.86)

(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere,

1591 octombrie 14. Răzvrătirea calfelor de aurari din Cluj

"Chibzuiţilor, prevăzătorilor domni, preacinsiţilor prieteni sănătate şi gata a-i sluji oricând cu slujbele noastre.... Credem că d-voastră ştiţi ce statut nou am întocmit pentru noi şi pentru calfele de aurari, văzând cum s-a răspândit în tineret, precum şi între calfele de aurari şi între meşteri multă ruşine, pagubă şi neplăceri... Deoarece am vrut să prevenim greşelile şi să înfrânăm tineretul, a trebuit să facem în aşa fel, ca fiecare tânăr să-şi întocmească viaţa potrivit voinţei lui dumnezeu, pentru ca să fie plăcut atât înaintea domnului, cât şi înaintea oamenilor şi să-şi slujească stăpânul cu supunere. Această hotărâre aflată drept bună şi întocmită potrivit voinţei lui dumnezeu, atât judele Clujului cât şi sfatul oraşului ne-au întărit-o cu pecetea oraşului, ca să trăim potrivit aceleia şi astfel să îndrumăm tineretul. Atunci calfele au alergat la principe şi s-au plâns. Stăpânul nostru principele.... l-a întărit şi a poruncit ca de acum înainte să ne conducem după acest statut, atât noi cât şi tineretul. După aceea, aceste calfe, numele cărora e scris mai jos, negândindu-se nici la poruncile lui dumnezeu, nici la dorinţa şi hotărârile noastre bune, nici la judecata înţeleaptă a judelui, a sfatului şi nici la cea a principelui, ci, în pornirea lor blestemată şi în îndârjirea şi supărarea lor, nu au început lucru. Mai mult, pe aceia dintre dânşii care ar fi început lucrul nu i-au lăsat să lucreze, ci unii i-au ameninţat şi cu moartea. În afară de acestea şi-au vărsat împotriva noastră multele lor supărări, ba mai mult, au scris în diferite oraşe că noi am întocmit nişte legi nemaiauzite şi nelegiuite; de aceea să nu vină la noi, de nicăieri, nici o calfă, ba chiar au scris în toate oraşele ca nici o calfă nouă să nu vină la noi la învăţătură. Chiar dacă n-ar exista pe lume oameni mai ticăloşi decât noi, nici atunci n-am fi meritat din partea lor asemenea ocări, deoarece copiii ascultători nu obişnuiesc să-şi ocărască, atât de necuvenit, părinţii... Astfel petrecându-se lucrurile, aceste calfe jignindu-ne pe noi şi întreaga breaslă prin nesupunerea, batjocurile, ameninţările, ocările şi prin scrisorile trimise în alte ţări şi în alte oraşe şi prin defăimările săvârşite împotriva noastră, pe noi ne-au vătămat pe fiecare personal şi cu atât mai mult au vătămat întreaga breaslă, ceea ce nicidecum nu putem suferi din partea lor. Deoarece în statutele breslei stă scris că dacă cineva nu se supune articolelor şi hotărârilor aceleia, întâi să i se atragă luarea aminte şi dacă totuşi nu se supune, să fie oprit de a mai lucra şi mai mult să nu mai aibă de lucru nici aci la Cluj, nici în altă parte, în breaslă şi în loc cinstit să nu primească lucru, numele să-i fie şters, până când aci, la Cluj, nu se împacă cu breasla. De aceea, cinstiţii noştri domni, vă rugăm pe d-voastră, ca d-voastră să ţineţi 143

vechea înţelegere dintre noi şi d-voastră şi întreaga castă a aurarilor, ca d-voastră să nu daţi de lucru acelor calfe al căror nume e scris în această scrisoare.... pentru ca astfel de tineri trufaşi să nu poată stăpâni asupra noastră şi pentru ca libertatea blestemată, care e urâtă atât înaintea lui dumnezeu şi e vrednică de ocară şi înaintea oamenilor, să nu poată birui şi oarecum să putem aduce acele calfe la bună ascultare, la supusă slujire şi la teamă faţă de dumnezeu. Noi pe aceste calfe le-am îndemnat cu vorbe frumoase de trei ori, ca să înceteze răzvrătirea şi să se liniştească, dar cu mare cutezanţă s-au ridicat împotriva noastră. Şi nu numai noi i-am îndemnat, ci i-a îndemnat şi cancelarul, ca om distins şi înţelept, să se supună unei hotărâri atât de bune şi potrivite cu voinţa lui Dumnezeu şi să o primească cu supunere. Mai mult, cancelarul ne-a spus în faţa calfelor, că dacă cineva nu se va supune acestei hotărâri bune, să fie scos din oraş, dintre cei ascultători, pentru că acela e un mişel, ca cei ascultători să nu fie stricaţi de astfel de inşi ticăloşi, răzvrătiţi... Ei însă nu luară în seamă pilda frumoasă, ci fac după voinţa lor neînduplecată, încăpăţânată şi ticăloasă, împotriva tuturor sfaturilor, împotriva judecăţii principelui şi, împotriva voinţei breslei; cum au vrut aşa au făcut..." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.87-88)
Un domeniu mânăstiresc din Transilvania în secolul al XVI-lea

"Al doilea loc în care s-au aşezat mai întâi părinţii noştri se numeşte Clujmănăştur ce a fost odinioară reşedinţa abatelui Transilvaniei ce avea sub el cam 30 de sate şi oraşe, care au fost împărţite între nobili după ce au fost alungaţi călugării din ţară. Locul de locuit aici e prea frumos şi sănătos. Dinspre răsărit are satul nostru, în hotar cu mânăstirea şi suburbia oraşului Cluj, la nord cam la o milă italiană se întinde un deal înalt, de la răsărit la apus este tot sădit pe o întindere de trei sau patru mile italiene cu vii din care ni se dă dijmă, pe sub vii se întind ogoare de lungimea viilor. Între ogoare şi dealul pe care e aşezată mânăstirea curge râul Someş pe o albie de pietriş nespus de limpede spre răsărit, spre oraş. Acest râu ne îndestulează în fiecare vineri cu peştişori îndeajuns de mulţi şi foarte buni pentru sănătate. Pe el umblă neîncetat şi vara şi iarna o moară cu trei roţi de la care adunăm mai mult grâu şi făină decât ar putea să consume colegiul într-un an întreg. Apoi de o parte a râului pe deal e aşezată moşia noastră la o depărtare de o aruncătură de piatră de mânăstire. Aci se păstrează bucatele, grâul, ovăzul, fânul, paiele; aici sunt adăposturi diferite pentru boi, porci, oi, porumbei, albine şi găini; aci se tescuiesc caşurile de oi şi de vaci şi se aduce lapte din belşug de câte ori e nevoie la colegiu. Cu moşia se mărgineşte dinspre apus grădina de zarzavat foarte mare şi lată şi foarte potrivită pentru toate feluritele de seminţe. De cealaltă parte a râului se află o livadă foarte întinsă sădită cu fel de fel de pomi. Şi de asemenea o altă grădină foarte mare pentru varză, pepeni şi in. Dinspre 144

răsărit se mărgineşte cu mânăstirea sau incinta noastră grădina a patra care e plantată de jur împrejur cu trandafiri, pomi şi viţă. Această grădină ne oferă destui struguri de masă şi pe lângă ei şi un număr de butoaie de vin. A cincea grădină o avem în oraş, nu mai puţin spaţioasă care are plantaţi de jur împrejur tot felul de pomi; la mijloc e un pământ gras şi neted bun pentru semănături. Au fost odinioară şi viţe tămâioase sădite de călugări, dar acelea le-au scos orăşenii eretici mai înainte de a ne preda locul. Mai apoi Clujmănăşturul nostru are dinspre apus ogoarele şi fâneţele iobagilor noştri, iar dinspre sud pădurile noastre foarte mari al căror înconjur în lungime şi lăţime se împlineşte într-o zi de mers, aci trăiesc multe păsări şi fiare sălbatice pe care nu e îngăduit nimănui să le prindă sau să le vâneze fără încuviinţarea noastră. Pe lângă acestea mai sunt mulţi arbori fructiferi care produc de la sine alune. Aşadar, din Cluj ori încotro ne-am îndrepta ochii fie la răsărit sau la apus, la sud sau la nord, tot ce se vede, e al nostru şi în aceeaşi clipă pot fi îmbrăţişate cu privirea viile, ogoarele, fâneţele, râul, grădinile, satul şi pădurile (...) În fiecare zi se dă se două ori carne la prânz iar în zilele de Paşte se dă de două ori peşte. Mai întâi aluaturi, (în rândul) 2 carne de vacă sau de ovine (în rândul) 3 pui gătiţi cu piper şi şofran (în rândul) 4 piureuri, (în rândul) 5 fructe şi brânză: acest fel de trai nu l-am văzut încă nicăieri în nici un colegiu al Societăţii (lui Iisus), dar poate este felul polon. În locul puilor sau a cărnii (amintite) la (punctul) 2 adesea sunt gâşte, iepuri, sau alte vânaturi şi aproape întotdeauna la cină se dă de două ori carne. În privinţa mâncării şi a băuturii ei trăiesc în luxul cel mai mare. Eu cred că în toate colegiile Societăţii (Iezuiţilor) la un loc nu se consumă într-un an atâtea găini şi atâta vânat cât în acest singur colegiu. Căci în zilele de carne abia este vreo zi în care să nu se servească două mâncăruri de carne pe lângă felul de la început şi felul de după masă; iar mâncarea a doua de carne este întotdeauna de găină sau de căprioară sau de cerb sau de iepure. Găini sunt datori ţăranii să dea – dacă nu mă înşel – mai bine de o mie trei sute pe an, în afară de dijma purceilor şi a mieilor, vânaturi de tot felul se prind în pădurile noastre şi în piaţă se vinde o căprioară pe trei pui. Înaintea Păresimelor, la o singură masă am consumat mai bine de zece căprioare şi cincisprezece iepuri, fără a mai pomeni o mulţime de găini. Chiar în zilele de post se servesc porţii îndoite câte două feluri de mâncare din feluriţi peşti. De aceea atât de mofturoşi la mâncare s-au făcut frăţiorii încât rari sunt aceia care consimt să guste carnea de vacă, ci aşteaptă găinile, iepurii sau căprioarele din care ei iau porţii atât de mari încât oricine poate să se sature până la îngreţoşare (...) (...) Se mai plâng iobagii că în fiecare zi le mai sporeşte muncile, în anul trecut i-a pus să semene pe lângă grâu şi orz încă 20 de măsuri de ovăz. În anul acesta (i-a sporit la) 28. Iar când iobagii seamănă, ară, seceră pe pământul nostru pentru noi, când cară bucatele în şoproane şi le clădesc în şire, când 145

transportă dijma vinului şi feluritele legume în pivniţe (sau) cămări, nu li se dă nici o mâncare sau băutură. Au putrezit pe câmp clăi de fân care nici nu s-au vândut nici nu au fost date ţăranilor, au rămas nelucrate 4 grădini foarte mari, în toţi anii ţăranii sunt siliţi să sădească şi să stropească foarte multe verze. Se umplu cu ele 4 sau cinci vase, abia dacă se poate consuma de colegiu jumătate de vas într-un an întreg, celelalte vase nu se vând şi nici nu se dau săracilor sau ţăranilor, la munci ci se lasă să putrezească în beciuri şi se aruncă afară. Aşa s-a făcut de doi ani încoace. Faţă de săraci nu arată nici o milă, şi în acelaşi timp risipeşte banii colegiului pe lucruri zadarnice şi de nimic (...) Pretutindeni în această ţară umblă vorba şi la catolici şi la eretici că Iezuiţii care vor să se arate bărbaţi sfinţi, îndurători şi apostolici, au întrecut prin cruzime pe toţi stăpânii eretici care stăpâniseră mai înainte acele sate ale lor (...) Şi că doar în cuvinte propovăduiesc altora mila şi îndurarea dar la fapte sunt mai cruzi decât turcii (...)
(A. Veress, Fontes Rerum Transylvanicarum, vol.I, nr.58, p.163-164; nr.59, p.175-176; nr.78, p.234 (traducere la Institutul de Istorie ,,N. Iorga"))

146

CAPITOLUL VIII

ORGANIZAREA POLITICĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLELE XIV-XVI
A. Instituţia domniei
1392 martie 30. Titulatura lui Roman, domn al Moldovei

"Marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman voievod stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la Mare". (D.R.H., A., I,
p.3)

1393 ianuarie 5. Roman domn al Moldovei

În documentul emanat în 5 ian. 1393 domnitorul moldovean se intitula: ,,Noi, Roman voievod al Moldovei şi moştenitor al întregii Ţări Româneşti de la munte la malul mării". (D.R.H., A.,
Moldova, I, p.1-3)

Titlatura lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) din care se poate observa întinderea Ţării Româneşti

"Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul Io Mircea, mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Almaşului şi Făgăraşului, herzeg şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Poduvania, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului". (D.I.R., B., veac XIII-XV,
p.50)

Georg Reicherstorffer despre caracterul electiv-ereditar al domniei în Moldova şi Ţara Românească, la mijlocul sec. al XVI-lea

"... fiii legitimi ca şi cei nelegitimi urmează la domnie fără nici o deosebire. Iar de îndată ce se naşte principele moştenitor al ţării, el este 147

însemnat pe trup cu un semn anume cu fierul înroşit, pentru ca, ajungând la vârsta bărbătească, să poată fi cunoscut după acest semn, fără vreo îndoială că este adevărat fiu de domn. De aici, pentru dobândirea puterii, se nasc între fraţi războaie foarte multe şi deosebit de vătămător. Acelaşi lucru se petrece şi în Ţara Românească şi se întâmplă acolo încă foarte des (...) ... Însă foarte rar se întâmpla ca aceşti voievozi, atât ai Moldovei cât şi ai Ţării Româneşti, să se poată bucura de o domnie lungă, mai ales din cauza tainicelor urzeli şi curse ale supuşilor lor, prin care urmăresc de cele mai multe ori în ascuns pe principii lor atât de aspri şi de cruzi. Nu sunt siguri de domnia lor şi din cauza deselor năvăliri ale duşmanilor – atât ale turcilor cât şi a tătarilor – decât atunci când fac unire şi înţelegere cu ei..."
(Călători străini, II, p.199-201)

Antonio Possevino despre modul de guvernare al principilor din Transilvania la sfârşitul secolului al XVI-lea

"Principele nu atârnă acum de nimeni, afară de sultan, căruia îi plăteşte în fiecare an ca tribut 15.000 de ducaţi ungureşti şi tot atâţia merg în dar la dregătorii lui. El este ales prin voturile nobilimii şi ale cetăţilor săseşti în comiţiile ţării şi este pe viaţă. Şi după ce s-a ales se trimite la Constantinopol după steag, în semn de întărire, care steag (I) se dă de la Poartă de către Sultan fără să presteze vreun jurământ ... şi fără să fi îndatorat la altă contribuţie, în afară de faptul că atunci când Moldova şi Ţara Românească trebuie pacificate în urma mişcărilor care se iscă adeseori în ele, principele Transilvaniei este dator să trimită acolo numărul de oameni care i se porunceşte..." (...) La adunările parţiale vin doi din fiecare comitat, dar dintre oraşele săseşti numai Sibiul, fiind căpetenie a celorlalte, trimite pe judele regal şi pe consul. Şi astfel de adunări parţiale se fac aproape la fiecare şase luni; în acestea se tratează mai ales despre toate cele în legătură cu subsidiile datorate principelui. La adunările generale aleargă toţi nobilii şi consulii şi judecătorii oraşelor săseşti. La aceste (adunări) ungurii cari sunt din afara Transilvaniei şed pe de o parte, iar de alta cei din Transilvania... În a treia (grupare) stau cei din secuime; iar oraşele săteşti într-o parte... Şi când se vede că trei din aceste părţi se unesc într-o părere atunci trebuie ca şi a patra săşi dea încuviinţarea, de voie sau de nevoie". (Călători străini, II, p.563565)

Franco Sivori despre ceremonia încoronării domnului în Ţara Românească la sfârşitul veacului al XVI-lea

"Suindu-se principele pe tronul său, sub un baldachin, avu loc ceremonia încoronării, care a fost cu mare fast, după cum este obiceiul în această ţară. După aceasta, imbrohorul sultanului, care-l întovărăşise, a ţinut 148

o mică cuvântare boierilor şi poporului care se adunase în piaţa din faţa palatului, poruncindu-le, dacă ţin la mila sultanului, să dea ascultare şi credinţă principelui lor legitim, căruia sultanul i-a restituit stăpânirea acelei ţări. După ce i s-a pus pe cap înălţimii sale un calpac de brocart de aur, după obiceiul Ţării Româneşti, lucrat cu nestemate întocmai ca o coroană, veniră unul după altul prelaţii şi boierii cei mai de seamă, cu toţi ceilalţi nobili ce se găseau la curte, pentru a se închina înălţimii sale, în semn de ascultare. În vreme de 15 sau 20 de zile, s-au înfăţişat toţi ceilalţi nobili pentru a face aceeaşi supunere" (Călători străini..., III,
p.91)

Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldavie. Despre datinile legate de înscăunarea, confirmarea şi scoaterea din domnie a domnilor moldoveni

A. DESPRE DATINILE DE DEMULT ŞI CELE DE AZI LA ÎNSCĂUNAREA DOMNILOR MOLDOVEI "După ce am arătat cine era socotit vrednic, odinioară şi azi, să ia conducerea Moldovei, cred că ar fi bine să spun ceva şi despre datinile şi ceremoniile cu care se făcea în vechime înscăunarea domnilor. De fapt, la urmarea în scaun a primilor şase domnitori, mai înainte ca prin alegerea lui Ştefan I să se amintească acea succesiune ereditară a domnitorilor Moldovei care până atunci fusese respectată, prea puţine ceremonii se făceau sau nici unele. Căci moştenitorul la domnie fiind cunoscut de pe când tatăl sau fratele lui era încă în viaţă, după moartea domnitorului n-avea nevoie spre a se urca pe tron decât de proclamare. Dar după ce cu trecerea timpului au început să se ceară pentru o domnie legiuită voturile boierilor, au trebuit să se introducă mult mai multe solemnităţi. Într-adevăr după moartea celui de-al şaselea domnitor de la întemeierea Moldovei, Roman I, din pricină că fiul lui, Alexandru cel Bun, fiind în vârstă fragedă, părea că nu este în stare să poarte povara conducerii ţării şi în acelaşi timp să respingă pe duşmanii care călcaseră Moldova din toate părţile, boierii au socotit că trebuie să aleagă mai degrabă un domnitor de ispravă şi priceput în ştiinţa războiului decât, punând la cârma ţării un copil, să se vâre din cauza nepriceperii lui în cele mai mari pericole. Acel drept, care pe atunci era al tuturor boierilor, mai târziu, din pricina tulburărilor care se iscau din ce în ce mai des de pe urma numărului mare al alegătorilor, a trecut pe seama celor şapte boieri mari de treapta întâi şi anume: marele logofăt, cei doi vornici, hatmanul, postelnicul, marele spătar şi marele paharnic (…). Aceştia, îndată după moartea domnitorului lor, se adunau obişnuit în divan, pentru ca ţara să nu fie lipsită prea mult de părintele ei şi, deschizând testamentul răposatului domn, dacă într-însul nu era arătat nici un succesor, dându-şi părerile numeau prin majoritate de voturi pe noul domnitor, dar nu-l 149

vesteau public. Dacă însă prin testamentul părintesc era lăsat ca domn vreunul din fiii domnitorului, alegătorii nu puteau să nu încuviinţeze acea hotărâre şi după aceea nu se mai trecea la vreo alegere. După ce făceau aceasta, se îngrijeau de înmormântarea celui răposat şi dacă în timpul vieţii lui clădise vreo mânăstire îi îngropau rămăşiţele în biserica ei, dacă nu, în vreo biserică mare. După ce se sfârşea înmormântarea, toţi boierii mari şi curtenii împreună cu toate căpeteniile de oaste se întorceau de la biserică la curte într-o tăcere adâncă şi nu numai în haine cernite, dar cu feţele pline de întristare. Îndată boierii mari intrau în divanul cel mare şi-şi luau acolo aceleaşi scaune şi locuri pe care le avuseseră cât trăia domnul, iar cete de oşteni cât mai multe cu putinţă, cu armele şi steagurile aplecate în jos, se înşirau în curtea divanului şi aşteptau proclamarea noului domn. În vremea aceasta domnitorul numit, dacă era dintre fiii răposatului, de obicei stătea în picioare, îmbrăcat în haine de doliu, lângă tronul tatălui său; dacă însă fusese ales dintre boierii mari, şedea nemişcat la locul lui de mai înainte. Toate acestea fiind astfel rânduite, cel dintâi rupea tăcerea mitropolitul şi printr-o cuvântare aleasă pomenea meritele domnitorului răposat, deplângând în numele ţării soarta acestuia. După terminarea ei, marele logofăt citea cu glas tare în adunare testamentul domnitorului răposat, mai ales în scopul ca, dacă ar fi fost desemnat ca succesor fratele mai mic, trecându-se peste fratele mai mare, ceea ce s-a şi întâmplat de câteva ori, să fie ştiut de toţi că aceasta s-a făcut din voinţa domnitorului decedat şi nu dintr-o preferinţă a alegătorilor. După citire, acelaşi logofăt se apropia cel dintâi de domnitorul desemnat şi, dacă acesta se trăgea din neam de domn, mai întâi căuta să-i mângâie durerea de moartea tatălui sau a fratelui său, apoi anunţa că el este cel hotărât prin testamentul defunctului ca domnitor şi-l ruga în numele tuturor stărilor Moldovei să ia cât mai repede sceptrul moldovean şi să voiască a-i conduce ca pe nişte supuşi şi slujitori printr-o cârmuire dreaptă şi omenoasă. La acestea noul domnitor, stând în picioare şi cu capul gol, răspundea de obicei în foarte puţine cuvinte, învinuia soarta că a lipsit ţara de un domn atât de bun, zicea că deşi recunoaşte că nu e destul de în stare să poarte povara domniei, totuşi nu poate să nu dea ascultare poruncii tatălui sau fratelui său şi voinţei întregii ţări, că tocmai de aceea primeşte demnitatea oferită şi că va conduce pe supuşii săi cu toată dreptatea, devotamentul şi blândeţea. La acestea, întreaga adunare se scula îndată în picioare şi cu mare alai însoţea pe noul domnitor, în frunte fiind mitropolitul şi feţele bisericeşti, la mitropolie. La uşa sfântului lăcaş îi ieşea în întâmpinare, cu două lumânări înainte, mitropolitul, cădelniţându-l la intrare şi dându-i să sărute crucea şi sfânta evanghelie, la care acela închinându-se era introdus în biserică. Apoi domnitorul trebuia să îngenuncheze la altar în dreptul uşilor împărăteşti, cum se numesc, şi să-şi rezeme capul de marginea pristolului (sfintei mese) unde mitropolitul, punându-i omoforul pe cap citea cu glas mare rugăciunile care se citesc de obicei la încoronarea împăraţilor ortodocşi şi-l ungea pe frunte cu 150

sfântul mir. După împlinirea acestor ceremonii premergătoare, domnul se scula în picioare şi săruta cu evlavie sfânta masă din altar şi rând pe rând sfintele icoane. La întoarcerea de la altar mitropolitul îi punea pe cap în mijlocul bisericii coroana de aur care strălucea de pietre scumpe, şi, în timp ce psalţii cântau ,,vrednic este", sprijinind pe domnitor de subţiori, el din dreapta iar postelnicul cel mare din stânga, îl suiau pe tronul cu trei trepte care este către peretele din partea dreaptă a bisericii. În acelaşi moment tunurile care erau aşezate împrejurul oraşului se descărcau şi muzicanţii cu sunetele armonioase ale instrumentelor lor vesteau sărbătoarea zilei. Făcându-se apoi απολυδει , domnitorul era învestmântat chiar în tinda bisericii cu caftan domnesc şi totodată boierii, lepădând veşmintele cernite pe care le purtaseră până atunci, îmbrăcau altele mai vesele şi mai strălucitoare. După ce se încheia cu acestea, domnitorul urca iarăşi pe cal şi, însoţit atât de mitropolit cât şi de tot sfatul, se întorcea la curte şi acolo, intrând în sala cea mare, se suia singur în jilţul domnesc, solemnitate la care poala hainei lui era obiceiul să o ţină de-a dreapta hatmanul sau comandantul armatei, de-a stânga marele postelnic. După domnitor veneau mitropolitul împreună cu tot sfatul şi după ce aceştia se aşezau în scaunele lor, cel dintâi se apropia de domnul care şedea în tron mitropolitul, îi săruta mâinile şi într-o scurtă cuvântare îi ura numai fericire şi spor în toate, zicând că se va ruga pentru el şi la rândul său cerând domnului ocrotirea sa şi a clerului. Apoi întorcându-se spre popor, dădea tuturor binecuvântarea lui şi-i îndemna să fie cu credinţă faţă de domnul lor. Mitropolitului îi urmau episcopii Moldovei şi ceilalţi clerici. După ce aceştia făceau plecăciune noului domn, erau primiţi la sărutarea mâinii şi a caftanului domnesc şi marele logofăt cu ceilalţi boieri, fiecare după treapta lui. La sfârşitul acestei ceremonii, domnitorul se ridica din scaun şi, descoperindu-şi capul aducea mulţumiri tuturor pentru dragostea ce i se arată, făgăduindu-le că va fi blând, drept şi apărător de ţară. După o astfel de cuvântare spătarul punea pe capul domnitorului coroana şi se retrăgea în odaia cea de taină, cum i se spune, iar toţi ceilalţi, se reîntorceau la ale lor. Jupânesele boierilor aduceau aceleaşi onoruri soaţei domnitorului, dacă era însurat, în sala de primire a doamnei, în afară de încoronare care, fiind o solemnitate bisericească, nu se potrivea cu o femeie. Totuşi şi ea avea un tron mai ridicat în partea mai dinspre uşă a bisericii, dar puţin mai scund decât al soţului, şi în sala ei de primire (în care toate jupânesele, chiar şi ale boierilor mari aveau fiecare scaunul ei după rangul bărbaţilor lor) purta o coroană la fel cu aceea a soţului ei, lucru care se poate foarte bine vedea din portretele lor de demult. Într-acest chip se făcea odinioară înscăunarea domnului Moldovei; dar de când prin tirania turcilor toate s-au stricat şi boierilor ţării li s-a luat dreptul de a-şi alege ei domnitorul, modul cum se face alegerea domnului Moldovei este cu totul altul. Într-adevăr, de îndată ce vizirul află că domnitorul Moldovei a murit sau hotărăşte, ori din ură ori din pricina vreunei vini a 151

aceluia, să-l scoată din scaun, caută printre fiii de domn şi printre alţi boieri de la Constantinopol un nou domnitor şi, dacă vremile sunt liniştite, făgăduieşte scaunul celui care dă mai mulţi bani, dacă însă ameninţă vreun război, celui care este mai de credinţă şi mai cunoscut prin meritele sale de bun oştean. După ce se învoieşte cu acest candidat asupra darurilor şi a altor condiţii ale noii domnii şi după ce primeşte un înscris de suma de bani ce trebuie plătită, aduce la cunoştinţa împăratului părerea lui printr-o scrisoare, care se numeşte talhîş, redactată cam în aceşti termeni: ,,Domnitorul de acum al Moldovei cutare împilează peste măsură pe supuşii maiestăţii tale, aşa încât boierii acelei ţări au fost siliţi să fugă în ţările vecine, ca să scape de asuprirea lui, ba unii au venit aici, implorând îndurarea ta împărătească contra unui stăpân atât de crud. (Iar dacă asemenea vină nu se poate pune în seamă domnitorului, pentru ca, pe drept sau pe nedrept, să iasă că merită să fie scos, se născoceşte în contra lui fie vina că nu trimite tributul, fie că este lăsător în îndeplinirea poruncilor, fie vreo altă acuzaţie.) ,,Deoarece acest lucru este cu totul potrivnic maiestăţii-tale şi intereselor imperiului, am socotit că ar trebui (dacă maiestatea-ta crede tot astfel) să scoţi din scaun pe mai sus-numitul domnitor şi să pui în locul lui pe cutare, pe care-l ştiu om drept, credincios, cinstit şi vrednic de această favoare". Dacă această propunere este pe voia împăratului şi dacă nici cîzlar-agasî şi nici alţi slujitori ai curţii sale mai intime nu se împotrivesc încercărilor vizirului, de obicei el scrie dedesubt cu mâna lui: mucibince amel oluna adică ,,să se facă precum scrie mai sus." B. DESPRE CONFIRMAREA DOMNILOR "În felul acesta, într-adevăr, precum am arătat acum, se încredinţează de către curtea otomană domnitorilor Moldovei sceptrele arătoase, ce-i drept, dar rupându-se atât de uşor, încât, dacă nu sunt întărite cu cercuri foarte tari, scapă din mâini mai repede decât ai rosti o vorbă. De fapt, după felul lor de a se purta obişnuit faţă de moldoveni, turcii au arătat prea bine că nu fără dreptate se spune despre ei proverbul că vânează iepuri nu cu câinii, ci cu carul şi că n-au obiceiul să momească un cal fără a avea ceva în sac. De bună seamă, au socotit că este mai bine să domolească cu momeli neîmblânzitul zimbru moldovenesc, pe-a cărui sălbăticie o încercaseră nu o singură dată şi nu fără pierderi, decât să potolească cu forţa furia lui, trăgând nădejde că va veni o zi când acesta, cu trecerea vremii, îşi va lepăda sălbăticia de altădată şi că sleindu-şi puterile prin pierderea sângelui, de voie, de nevoie va răbda să i se pună lanţuri şi cătuşe la picioare. În acest scop, atunci când Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare, a supus cel dintâi ţara Imperiului otoman, nu i-a fost refuzată nici o cinste, legile ţării, cele civile şi cele bisericeşti, au fost recunoscute, dregătoriei supreme i-au fost lăsate însemnele ei şi turcii s-au mulţumit doar ca, spre recunoaştere a vasalităţii, cum se zice, să se plătească Porţii patru mii de galbeni anual. După 152

moartea lui Bogdan, o cinstire şi mai mare i s-a dat fiului acestuia, Ştefan al VI-lea, pe care boierii şi-l aleseseră domn ca fiind moştenitorul legiuit la domnie, şi a fost trimis de către sultan mai marele grajdurilor împărăteşti în calitate de sol, ca să-l felicite de luarea domniei şi să-i aducă însemnele, tuiurile, sangiacul, cuca domnească şi un cal împărătesc foarte frumos împodobit. urmaşilor acestuia, deşi le-au fost impuse tributuri mai mari, turcii n-au îndrăznit, să le refuze nici o cinstire şi să tulbure alegerea domnitorilor, până ce în timpul lui Ioan zis armeanul au găsit prilejul să calce vechile privilegii şi să impună ţării poveri noi şi necunoscute mai înainte. După ce lau prins pe mai sus pomenitul Ioan uneltind răzvrătire şi, călcându-şi cuvântul, l-au dat morţii, au început să strângă Moldova în lanţuri mai tari şi să ceară ca, dacă domnul nu vrea să fie socotit vrăjmaş, să capete la fiecare trei ani confirmarea domniei de la curtea otomană. Deoarece turcii au observat că o Moldovă sleită nu poate să refuze condiţia impusă, mai târziu, sub domnia lui Miron Barnovschi, au impus altă condiţie prin care se poruncea ca domnitorul să primească el însuşi de la curte însemnele rangului său, să vină el însuşi la Înalta Poartă la fiecare trei ani şi să se închine împăratului. Pentru ca aceasta să se facă cu mai multă râvnă, după aceea domnii au fost schimbaţi şi scoşi mai des, şi atâta groază a intrat în ei, încât nu numai că primesc cu plăcere ordinul de a veni la curte după primul sau al doilea an şi de a căpăta de la bunătatea împăratului confirmarea în domnie, dar mai mult, temându-se de lăcomia vizirilor, cer ei înşişi şi doresc ordinul de confirmare. Acesta se acordă uşor domnitorului, numai vizirului să nu i se fi strecurat vreo bănuială despre credinţa lui, sau vreun altul să nu fi oferit vreo sumă mai mare de bani, şi atunci marele vizir trimite sultanului un talhîş cam în felul următor: ,,Fiindcă domnul de acum al Moldovei cutare s-a arătat timp de atâţia ani credincios Imperiului otoman şi n-a pregetat să-şi pună nici viaţa nici averea în slujba împărăţiei, iar pe deasupra a trimis în fiecare an la fericita Poartă a imperiului întreg tributul obişnuit, fiindcă pe lângă aceasta a condus şi boieri şi ceilalţi locuitori ai Moldovei cu atâta bunătate şi dreptate, încât aceia, implorându-te în repetate scrisori, au mărturisit cu sunt mulţumiţi de conducerea lui şi au rugat pe maiestatea-ta să binevoiască a-l întări în domnie, eu îl socotesc vrednic de îndurarea ta, iar pentru celelalte aştept porunca preaînaltă a maiestăţii-tale". Această scrisoare este prezentată împăratului după practica obişnuită a turcilor de către talhîşei (cum am zice ,,referendar") şi după ce sultanul o subscrie cu obişnuita formulă Amel oluna, adică ,,se va face conform cu raportul", este adusă de către acelaşi talhîşci înapoi la vizir. .......................................................................................................................... .... Firmanul este de obicei la fel cu acela care se dă domnitorilor la prima lor numire, numai că în încheiere, în loc de Voydelige tevcih olunmak ihsan-i hümayun olmişdur, adică ,,Eşti dăruit cu domnia prin bunătate şi milă", se 153

scrie Voydeligine tecdid ve mukarrer olunmak ihsan-i hümayun olmişdur, adică ,,Domnia ţi se reînnoieşte şi ţi se întăreşte prin îndurarea etc." Iar porunca sună aproape aşa: ,,Preaînălţate între domnitorii neamurilor ce cred în Iisus şi preaslăvite între mai marii neamurilor nazarienilor, domnitorul Moldovei de astăzi, cutare. Când porunca noastră va fi ajuns la tine, să iei la cunoştinţă că, aflând de slujbele tale netăgăduite şi cercetând adânc credinţa ta faţă de noi, team socotit întru totul vrednic de îndurarea şi mila noastră şi din această pricină am poruncit să ţi se întărească şi reînnoiască domnia Moldovei. Aşadar ţi-am acordat conducerea şi puterea deplină asupra moldovenilor, supuşii maiestăţii-noastre; acestora tu să le împărţeşti dreptatea, cum ai făcut şi mai înainte, pe boieri şi pe toţi locuitorii Moldovei de orice treaptă să-i ocroteşti şi să-i aperi şi să nu pregeţi să aduci la cunoştinţa strălucitei noastre Porţi toate nevoile, asupririle şi împilările lor, fără nici o întârziere. Pe lângă acestea să fii gata a împlini poruncile maiestăţii-noastre, trimise ţie, şi punându-ţi poalele în brâu să-ţi foloseşti într-aceasta toate puterile tale; să trimiţi la data hotărâtă tezaurului nostru întreg haraciul anual stabilit asupra Moldovei. Păzeşte-te să gândeşti sau să faci altfel şi dă crezare sfintei noastre semnături. Dat la Constantinopol, în anul..... luna......." .......................................................................................................................... ..... C. DESPRE SCOATEREA DIN SCAUN A DOMNILOR .......................................................................................................................... ..... "De bună seamă în primele secole după întemeierea Moldovei, domnitorii nu erau scoşi şi nici nu puteau fi scoşi. Căci ei conduceau pe supuşi după voia lor ca şi regii şi căpătaseră această putere mai degrabă prin moştenire de la strămoşi, decât prin alegerea fruntaşilor; cronicile noastre spun totuşi că de câteva ori cârmuitorii neamului moldovenesc au fost izgoniţi din domnie, dar din pricina dezbinărilor interne, nu prin vreun act de forţă din afară. Dealtfel, Moldova nu cunoştea acel drept de primogenitură, care lecuieşte regatele europene de rănile neînţelegerilor interne, şi iarăşi legile ţării interziceau să se împartă domnia; era în puterea părintelui să-şi lase urmaş prin testament pe cine voia dintre fiii lui. Ori de câte ori moartea neaşteptată a domnitorului împiedica acest lucru, sau neînfrânata ambiţie a fiilor îl tulbura, nu era posibil să nu se deschidă câmp larg pentru luptele interne. Prin acestea cel care avea parte de mai mult noroc în război punea mâna pe domnie; învinsul, dacă avea putinţă să fugă, se retrăgea fie în Transilvania, fie în Polonia (ţinuturi în care domnitorii de multe ori îşi aveau moşii) şi acolo aşteptau prilejul potrivit de a-şi reface puterile şi de a-şi întări partida. Aşa s-a făcut că istoricii, atât ai polonilor cât şi ai ungurilor, trăgând o concluzie generală din câte un caz particular, susţin că domnitorii Moldovei au fost vasalii lor şi sunt obligaţi să aplice numele de 154

supuşenie drepturilor care rezultă din prietenie. Pe lângă acestea s-a întâmplat de câteva ori ca domnul, fie din pricina tiraniei lui, fie a vreunei fapte rele prin care lovise în boieri, să fie scos de la tron prin uneltirile boierilor şi uneori chiar să fie ucişi. Afară de acestea nu era alt chip ca domnii să fie lipsiţi de coroană, ci cel care apucase odată sceptrul îl păstra până la moarte, fără împotrivirea nimănui. Această regulă a fost prima oară călcată cu Petru al V-lea, numit Rareş, fiul natural al lui Ştefan cel Mare, pe care Suleiman I, împăratul turcilor, l-a alungat din domnie, acuzându-l că a dat foc Chiliei, şi a pus în locul lui, măcar că era în viaţă, pe Ştefan al VII-lea, care susţinea că este strănepotul lui Alexandru I. A doua oară, aceasta s-a întâmplat cu Petru al VI-lea, numit Şchiopul, pe care, deşi fusese ales de boieri după groaznica moarte a lui Ioan Armeanul, turcii l-au scos apoi, dar totuşi puţin după aceea, căindu-se de fapta lor, i-au dat din nou domnia de mai înainte. Totuşi destul de rar turcii foloseau forţa faţă de domnitori şi nici atunci decât dacă era vorba de o răzvrătire pe faţă, până ce, fiindu-le luate (moldovenilor), după trădarea lui Miron Barnovschi, toate drepturile de alegere, au dat sceptrul Moldovei după placul lor lui Ilie al III-lea, fiul lui Alexandru al IV-lea. De atunci nimeni, afară de Eustratie Dabija şi de tatăl nostru Constantin Cantemir, n-a mai avut parte să-şi sfârşească zilele pe tron".
(D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, traducere după originalul latin de Gh. Guţu, Bucureşti, 1973, p.153-157, 179-183, 187-189.)

B. Organizarea politico-administrativă a Ţărilor Române
Sfatul ţării în Moldova

"Acest Alixandru vodă multe lucruri bune au făcut în ţară (...) Tocmit-au şi boiari mari la sfat, de chiverniseala ţării, ş-a pământului Moldovei: Logofăt mare, giudecătoriu şi alegătoriu de ocine (proprietăţi), ispravnic pre o frunte de oameni de ţară, ce sunt curteni şi giudecătoriu tuturor (...) Vornic mare în Ţara de Gios (...) şi vornic Bârladului. Vornicul cel mare de Ţara de Sus (...) şi vornic Dorohoiului. Pârcălab de Hotin la acea margine despre ţara Leşească şi Căzăciască (...) Hatman şi pârcălab de Suceava (...) Postelnic mare (...) şi pârcălab de Iaşi şi tâlmaciu de limbi striine. Spatariu mare şi staroste de Cernăuţi (...) Paharnic mare şi pârcălab de Cotnari (...) Vistiernic mare (...) Stolnicul cel mare (...) Comis mare, ispravnic pre povodnici (cărăuşi) şi pre toţi caii domneşti (...) 155

Medelniceriu mare, (...) vorbitoriu la masa domnului (...) Clucer mare, ispravnic pre beciurile domneşti (...) Sulger mare, ispravnic (...) la cuhnele domneşti (...) Jigniceru mare, ispravnic pre toate obroacele /dări/ de pâne (...) Vameş mare ce ţine scările /schelele-porturi/ ţării pentru vămăşie (...) şi ispravnic pre neguţători. Şetrar mare pre corturile domneşti (...) Uşer mare, purtătoriu de grijă solilor (...) Armaş mare, ispravnic (...) pre toţi cei ce fac rău (...) Aga, ispravnic pe dărăbani Logofăt al doilea... Postelnici den al doilea... Spătariu al doilea şi al treilea... Paharnicul al doilea... Paharnicul al treilea..."
(Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p.69-71)

Comitatele transilvănene

1. Comitatul Bihorului (pomenit 1111) 2. Comitatul Dobâca (1164) 3. Comitatul Crasna (1164) 4. Comitatul Solnocul interior (1166) 5. Comitatul Cluj (1177) 6. Comitatul Alba (1177) 7. Comitatul Timiş (1177) 8. Comitatul Satu Mare (1181) 9. Comitatul Cenadului (1197) 10. Comitatul Carasului (1200) 11. Comitatul Arad (1214) 12. Comitatul Târnavei (1217) 13. Comitatul Sibiu (1224) 14. Banatul de Severin (1233) 15. Comitatul Zarand (1261) 16. Comitatul Hunedoarei (1276) 17. Comitatul Turda (1279) 18. Comitatul Maramureşului (1300) 19. Comitatul Sălaj (1324)
(Reconstituire din documente la Şt. Pascu şi Vl. Hanga, Crestomaţie, p.257-258)

Districtele româneşti în Transilvania

1. Districtul sau Ţara Făgăraşului (atestat 1222) 156

2. Districtul sau Ţara Amlaş (atestat la 1366) 3. Districtul Haţeg (1360) 4. Districtul Deva (1362) 5. Districtul Strei (1377) 6. Districtul Hunedoara (sec.XV) 7. Districtul Sebeşului (1369) 8. Districtul Lugoj (1391) 9. Districtul Caraş (1391 – contopit cu Sebeş) 10. Districtul Comiat (1391) 11. Districtul Mehadia (1376) 12. Districtul Amlaj (sec.XV) 13. Districtul Iladia (sec.XV) 14. Districtul Bîrzava (sec.XV) 15. Districtul Caran (sec.XV) 16. Districtul Crişul Alb (1404) 17. Districtul Râbiţa (1444) 18. Districtul Săplac (1374) 19. Districtul Beiuş (1363) 20. Districtul Mediaş (1381) 21. Districtul Rodna (1458) 22. Districtul Călăţele (1486) 23. Districtul sau Ţara Maramureşului (sec.XIII)
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.259-260)

Scaunele secuieşti

1. Telegd (pomenit în 1270), în sec.XV: Odorhei 2. Kezdi (1262) 3. Orhay (1262) – toate cele trei s-au grupat într-unul singur: Trei Scaune 4. Sepsi (1252) 5. Arieş (1289) 6. Ciuc (sec.XIV) 7. Mureş (sec.XIV)
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.261)

Scaunele săseşti

1. Sibiu (pomenit în anul 1302) 2. Sighişoara (1337) 3. Mediaş (1318) 4. Sebeş (1309) 5. Ciuc (1329) 6. Miercurea (1349) 7. Rupea (1377) 157

8. Nochrich (1349) 9. Orăştie (1340) 10. Alţina (1361)
Judeţele Ţării Româneşti

(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.261)

1. Judeţul Jaleş (pomenit în 1385) (în Oltenia) 2. Judeţul Durostorului (1406) 3. Judeţul Vîlcea (1407) 4. Judeţul Motru (1415) 5. Judeţul Săcueni (1431), între Prahova şi Buzău 6. Judeţul de Baltă (1444), în câmpia Dunării 7. Judeţul Teleorman (1451) 8. Judeţul Ialomiţa (1473) 9. Judeţul Buzău (1481) 10. Judeţul Râmnicului (1481) 11. Judeţul Brăilei (1481) 12. Judeţul Ilfov (1482) 13. Judeţul Prahova (1482) 14. Judeţul Mehedinţi (1483) 15. Judeţul Jiului de Sus (1497) 16. Judeţul Pădureţ (1498) în jud. Argeş şi Dâmboviţa 17. Judeţul Vlaşca (1498) 18. Judeţul Gilortului (1508) în nordul Olteniei 19. Judeţul Argeşului (1502) 20. Judeţul Dâmboviţa (1512) 21. Judeţul Olt (1519) 22. Judeţul Jiului de jos (1534) (Doljul) 23. Judeţul Muscelului (încep. sec. XVI)
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.256-257)

Ţinuturile Moldovei

1. Ţinutul Neamţ (pomenit 1402) 2. Ţinutul Vaslui (1423) 3. Ţinutul Bacău (1435) 4. Ţinutul Chilia (1435) – ţinutul cetăţii Chilia 5. Ţinutul Tutova (1435) 6. Ţinutul Ţeţina (1435) – (în Bucovina) 7. Ţinutul Chigheaciului (1435) (în partea centrală a Basarabiei) 8. Ţinutul Tecuci (1437) 9. Ţinutul Suceava (1442) 10. Ţinutul Covurlui (1445) 11. Ţinutul Trotuş (1466) 158

12. Ţinutul Cernăuţi (1478) 13. Ţinutul Cîrligătura (1485) (ţinut dispărut în nordul Moldovei) 14. Ţinutul Horincea (1528) (ţinut dispărut în centrul Moldovei) 15. Judeţul Putna (1533) 16. Judeţul Adjud (1546) 17. Judeţul Hîrlău (1546) 18. Judeţul Hotin (1553) În secolul al XVI-lea după cronica moldo-polonă erau 24 de ţinuturi. Faţă de cele menţionate mai sus, se adaugă: 1. Ţinutul Bârladului 2. Ţinutul Lăpuşnei (în Basarabia) 3. Ţinutul Romanului 4. Ţinutul Orheiului (în Basarabia) 5. Ţinutul Sorocii (în Basarabia) 6. Ţinutul Neamţului 7. Ţinutul Iaşilor 8. Ţinutul Fălciului şi dispar: 1. Ţinutul Chilia 2. Ţinutul Ţeţina
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.253-255)

Dregătorii satelor: cnezi, vătămani, juzi

a) 1414 aug. 2. Alexandru cel Bun dăruieşte lui Şandru satul Muntenii Scutaşi. "... Pentru aceea, văzând noi cu dreptate şi credincioasa slujbă, l-am miluit pre dânsul cu osebita noastră milă şi i-am dat lui în pământul nostru a Moldovei un sat, anume Muntenii Scutaşi, unde iaste cneaz Litu şi Şerban, ca să-i fie lui uric..." (D.R.H., A., vol.I,
p.51)

b) 1425 ian. 30. Alexandru cel Bun dăruieşte lui Ştefan zugrav patru sate pe Miletin – ,,unde este jude Paşco". (Ibidem, p.87)
1457 august 29. Vladislav I regele Ungariei întăreşte privilegiile cnejilor români din Banat ,,(...) primim şi întărim pe veci pentru numiţii nobili români şi cneji şi pentru ceilalţi români şi acum şi de totdeauna, toate şi fiecare din privilegiile pomeniţilor nobili şi cneji români, cu privire la toate libertăţile, prerogativele şi drepturile date lor (...). De asemenea voim ca cnejii acelor români să fie scutiţi de orice plată a dării atât a noastră cât şi a oricăror altora (...) ci de ar avea cineva vreo pâră sau pricină împotriva numiţilor nobili români şi cneji sau

159

pomeniţilor lor iobagi acela să o urmărească împotriva numiţilor iobagi ai nobililor români înaintea nobililor acelora şi dimpotrivă pe numiţii nobili români şi cneji să-i urmăreacă înaintea comiţilor lor care vor fi în slujbă atunci“. (Hurmuzachi-Densuşianu, Documente…, II, 2, p.92-93, traducere la Şt.
Pascu şi Vl. Hanga, Crestomaţie, p.138)

C. Organizarea judecătorească
1324 martie 25. Dreptul de judecată al voievodului Transilvaniei

,,Carol (Robert) (...) pentru ca autoritatea voievodală să nu fie ştirbită prin scoaterea unora de sub judecata sa, sau prin dobândirei de scutiri, am hotărât ca, de aici înainte şi pentru totdeauna, toate pricinile privitoare la încălcări de moşii şi orice alte pricini, oricât de grele sau mărunte să fie judecate de către pomenitul voievod Toma şi de către urmaşii săi ce vor fi cu timpul voievozi ai Transilvaniei, aşa precum judecau voievozii în vechile timpuri (...)". (D.I.R., C., veac XIV, vol. II, p.114)
1360 iunie 1. Petru, vicevoievodul Transilvaniei, ţine scaun de judecată la Haţeg, asistat de 12 cneji, 6 preoţi şi 6 români, membri de rând ai obştilor

"Noi, Petru vicevoievodul Transilvaniei şi castelan de Haţeg (...) am pus să se vestească adunarea obştească cu obştea cnejilor şi cu oameni de orice stare şi seamă din districtul Haţeg pentru reaşezarea drepturilor lor şi-a poruncit să ni se trimită din sânul obştii lor ca asesori juraţi următorii bărbaţi potriviţi şi vrednici de crezare, adică dintre cnezi doisprezece, dintre preoţi şase şi dintre românii de rând, de asemenea şase..."
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie...., p.272)

1460-1464. Conducere şi instanţă orăşenească în Moldova

"De la şoltuzul şi pârgarii din Vaslui, închinăciune la ai noştri prieteni, soltuzilor şi pârgarilor din Braşov. Şi după aceia iată spun vouă despre lucrul lui Petru, care Petru s-au pârât înaintea noastră cu femeia lui Antonie; iar voi (le-aţi făcut legea, să vie Petru la noi şi cum vom şti aşa să vă spunem. Drept aceia Tomoş şi Barta s-au jurat înaintea noastră, amândoi cu sufletele lor şi pe botezul lor, că Petru înaintea lor s-ar fi lepădat de acei florini, ce au fost a lui Antonie. Drept care cum am ştiut, aşa v-am şi scris. Iar altfel nu ştiu (...)".
(Şt. Nicolaescu, Documente slavo-române, p.312-315)

D. Organizare militară
160

1409 mai 11. Oastea cea mare în Ţara Românească

Mircea cel Bătrân scuteşte satul Pulcovăţ al mânăstirii de la Strugalea de toate dările ,,Numai la oastea cea mare să slujească domniei mele, iar alta nimic mai mult (...). (D.I.R., B., veac XIII-XV,
p.64)

1435. Decretul regelui Ungariei Sigismund I cu privire la organizarea oştirii

"art.2. S-a stabilit pe deasupra şi s-a hotărât de maiestatea noastră, împreună cu prelaţii şi baroni (...) ca cu prilejul ridicării oastei celei mari, fiecare baron, fruntaş şi nobil cu moşie, potrivit întinderii stăpânirii lor, anume tot de la treizeci şi trei iobagi pe care îi au pe moşiile şi pământurile lor (...) vor da unul; din o sută de iobagi vor da trei şi astfel vor urma din ceilalţi oricâţi vor avea, dintre o sută (vor da) numai trei arcaşi, călări, iar din ceilalţi, adică din cei ce au arcuri, săgeţi, săbii şi arbalete şi fiind potriviţi şi folositori de luptă, vor trebui să-i ducă la oastea mare a ţării (...)"
(Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie..., p.384-385)

Sec. XVI. Umanistul Verancsics despre organizarea militară în Moldova şi Ţara Românească

,,(...) în Moldova sunt doar trei cetăţi de piatră, în primul rând Suceava, reşedinţa domnească, apoi Hotinul şi Neamţul, acesta aşezat la graniţa secuilor, iar acela la aceea a Poloniei... În Ţara Românească, Târgovişte este singurul oraş mai însemnat, destul de întins şi capitala ţării; mai sunt două cetăţi de piatră, dar nu aşa de însemnate ca să fie vrednice a fi arătate pe nume (Bucureşti, cetăţuie lângă Dâmboviţa şi Poenari, aproape de Argeş). Celelalte toate sunt aproape ca în Moldova. Dealtfel potrivit cu decretele împăraţilor vechi şi ale sultanilor turci de acum, lor nici nu le este îngăduit să întemeieze cetăţi şi fortăreţe, nici să-şi împrejmuiască oraşele cu ziduri şi întărituri, toată puterea ţării stând numai în numărul şi vitejia ostaşilor... Principii lor se numesc voievozi, ceea ce înseamnă conducători de oaste, de la voy sau voyniza, care în limba ilirică (slavă) înseamnă oaste şi vody, care înseamnă a conduce. De aceea ei numesc pe soldaţi voinici şi spun ,,voievati" pentru a face slujbă ostăşească. Moldovenii se luptă mai mult călare. Trupe de pedestraşi nu folosesc ei deloc, decât doar pentru a hărţui pe duşmani în locuri muntoase şi pe aceastea le-au risipit şi fără rânduială. Armele principale ale moldovenilor sunt ca şi la tătari: scutul, lancea, sabia şi săgeţile; platoşă grea nu are nimeni; puţini, şi numai din cei bogaţi, au doar cămăşi de zale şi coif de oţel; dar drept platoşă, ei toţi îmbracă nişte haine de in, umplute cu bumbac în grosime de trei, patru degete, mai ales în partea umerilor şi până la coate – după cum se poate vedea pe ţesăturile 161

străvechi – şi cu cusături în iţe dese la depărtare de un deget şi jumătate una de alta, şi sunt socotite drept platoşă căci sabia nu le poate pătrunde. Îmbrăcămintea şi podoabele boierilor – căci aşa se numesc nobilii la amândouă aceste naţiuni – le sunt proprii lor şi sunt făcute după o anumită regulă. (Boierii) se împodobesc cu multe inele, cu o haină de mătase şi de fier de aur, înflorită cu un fel de ciucuri, apoi cu lanţuri la gât şi brăţări şi cu alte asemenea podoabe, care atârnă în jos de la umărul stâng de-a curmezişul pieptului pe sub braţul drept până la coapse. Muntenii n-au nici un fel de regulă în privinţa îmbrăcămintei şi a armelor, pe toate acestea le au la fel cu turcii, din cauza unor obiceiuri comune..." (Călători străini..., II, p.329331)

Secolul al XVI-lea. Franco Sivori. Decăderea militară a Ţării Româneşti

"Oamenii ... în bună parte sunt fără arme. Oraşele sunt fără ziduri şi nu există nici o cetate, toate fiind dărâmate de turci, care nu lasă să se mai clădească vreunele, pentru ca să nu li se poată împotrivi, ceea ce nici nu poate face, căci deşi la nevoie s-ar putea ridica... până la 40.000 de călăreţi, fiind însă înconjuraţi de turci şi de aliaţii lor, muntenii nu ar putea să le ţină piept singuri, fără de alte alianţe". (Călători străini..., III,
p.18)

Raportul lui Giovanni de Marini Poli către Rudolf al II-lea, privind posibilităţile militare ale ţărilor române în preajma bătăliei de la Călugăreni.

"Moldova şi Ţara Românească pot să aibă împreună 60.000 de luptători, Moldova 25.000 şi Ţara Românească 35.000 de ,,tscerniode" ("roşii") care sunt nobili... ce nu plătesc nici o dare, dar sunt întotdeauna datori să iasă la război pe cheltuiala lor, fără nici o plată... fără să se strâmtoreze cu nimic poate să aibe 40.000 de luptători buni… să se unească cu Moldova şi Ţara Românească… şi astfel s-ar tăia aprovizionarea duşmanului care fiecare an scoate din aceste provincii grâne nemăsurate, vite şi alte alimente şi dimpotrivă (ele) s-ar da armatelor creştine…”
(Călători străini..., III, p.250)

CAPITOLUL IX

162

LUPTA ŢĂRILOR ROMÂNE PENTRU MENŢINEREA INDEPENDENŢEI ÎN SECOLELE XIV-XV
A. De la Vlaicu-Vodă la Vlad Ţepeş
1365 ianuarie 5. Vişegrad. Pregătirea expediţiei împotriva Ţării Româneşti de către regele Ludovic al Ungariei

"... Întrucât răposatul (Alexandru), voievodul Ţării Româneşti, ca unul ce şi-a uitat de binefacerile primite de la noi şi ca un nerecunoscător încă (să calce) cu îndrăzneală cutezătoare credinţa sa cu care s-a legat faţă de noi cât şi scrisorile întocmite între noi şi el, cu privire la anumite înţelegeri, dări şi..., cuvenite nouă (în temeiul) stăpânirii noastre fireşti (şi fiindcă) apoi, murind el, fiul lui Vladislav urmând relele desprinderi părinteşti ... (nerecunoscându-ne) câtuşi de puţin de stăpân al său firesc, fără a ne întreba şi a ne cere învoirea, însuşindu-şi în pomenita Ţară Românească, ce ni se cuvine nouă după dreptul şi rânduiala naşterii, numirea sa mincinoasă (de domn), întru înfruntarea domnului (său) de la care trebuie să capete el semnele (puterii) sale, a (cutezat) să treacă în locul ... tatălui său în scaunul suspomenitei noastre Ţări Româneşti, cu învoirea trădătoare şi tainica înţelegere a românilor şi a locuitorilor acelei ţări; şi deoarece noi, care după vechiul obicei al sfinţilor regi răposaţi, înaintaşii noştri, şi după datina statornicită a regatului Ungariei... suntem siliţi şi datori să redobândim hotarele şi ţinuturile de margine ale acestui regat al nostru din ghiarele oricăror răzvrătiţi, şi să le alipim din nou la acest regat al nostru, pe cât ne este dată de Dumnezeu putinţa şi puterea de a ne apăra drepturile noastre, râvnim cu toată silinţa şi ne străduim din toate puterile să redobândim această ţară (a noastră) ... (drept aceea), vă punem în vedere şi poruncim credincioasei voastre obşti, prin straşnica poruncă regală, ca, luând cunoştinţă de cele de faţă, voi toţi, cu toţii dimpreună şi fiecare din voi în parte, să vă îngrijiţi să vă înarmaţi şi pregătiţi cu cai, cu arme şi cu celelalte ce sunt trebuinţă la război, cu atâta grabă, încât la sărbătoarea fericitului apostol Matia, ce va veni curând, să ne puteţi ajunge la Timişoara, fără de zăbavă..., spre a ne face cu bărbăţie credincioase şi mulţumitoare slujbe nouă şi sfintei noastre coroane, ca să zdrobim cutezanţa zisului duşman şi răzvrătit al nostru sus-pomenit..." (D.R.H., D., p.79)
1368-1369. Cronica lui Mauro Orbini aminteşte de confruntările militare dintre regele Ludovic al Ungariei şi ţarul Vidinului, Straţimir. La aceste lupte a luat parte şi Vlaicu Vodă, domnul Ţării Româneşti

“… regele Ludovic, fiind înfruntat de către Straţimir, se pregăti de război asupră-i cu mulţi oşteni, pe apă şi pe uscat şi biruindu-l lesne şi luându-l 163

viu, îl duse cu sine în Ungaria şi-l ţinu o vreme prins în cetatea arhiepiscopiei de Zagreb, zisă Chumnek, lăsând să cârmuiască la Vidin un magnat de-al său cu mai mulţi oşteni unguri, ca să păzească oraşul. Iar Vlaicu voievodul Ţării Româneşti, ori că zişii oşteni unguri îi bântuiau ţara, ori pentru altă pricină, a venit cu multă oaste sub zidurile Vidinului şi l-a luat cu asalt (pentru că ungurii se retrăseseră înăuntrul unor cetăţi dimprejur) şi l-a ars. Şi trimiţând el toţi oamenii pe care I-a găsit la Vidin în ţara lui, aşezată dincolo de Dunăre, ca să locuiască acolo… după ce a făcut pace, Vlaicu a trimis îndărăt la Vidin pe toţi cei pe care-i luase din acel loc…” (Poporul român..., Bucureşti, p.105)
1369. Fragment din Chronicon observantis provinciae Bosniae Argentinae ordinis Sancti Francesci Seraphici care menţionează cucerirea Vidinului cu ajutorul localnicilor de către Vladislav I

“În anul 1368…, trecând preacreştinul crai al Ungariei Ludovic Porţile de Fier şi apucând mai înainte zisa cetate a Vidinului, aşezată pe malul Dunării … mai trecând ceva vreme, acea cetate, cu voia câtorva locuitori ai săi, a fost luată prin vicleşug, cu sila, de către craiul eretic Basarab, care cârmuia dincolo de Dunăre, în apropierea cetăţii Vidinului…” (Poporul român...., p.107)
1393 ianuarie 5. Tratatul încheiat de Mircea cel Bătrîn cu sultanul Baiazid I

“Art. I. Din marea noastră clemenţă, Noi consimţim ca Principatul Valahiei, de curând supus prin forţa noastră invincibilă, să se guverneze ca şi domnul ei după propriile sale legi şi ca domnul Valahiei să aibe dreptul de a face război şi pace cu vecinii săi şi să încheie tratate de prietenie cu ei şi să aibă dreptul de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Art. II. Toţi creştinii care, îmbrăţişând religia lui Mahomed, vor trece apoi din regiunile supuse puterii noastre în Valahia şi vor deveni acolo din nou creştini, nu vor putea fi reclamaţi sau vătămaţi. Art. III. Acei dintre valahi care vor merge în orice parte a stăpânirilor noastre vor fi scutiţi de haraciu (contribuţie personală) şi de orice altă contribuţie. Art. IV. Domnii creştini vor fi aleşi de mitropolit şi boieri. Art. V. Dar, din cauza acestei înalte clemenţe şi deoarece noi am înscris această ţară în lista celorlalte ţări supuse protecţiei noastre, ea va fi obligată să plătească anual, tezaurului nostru imperial trei mii de piaştri roşii sau cinci sute piaştri de argint în moneda noastră".
(Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol.VI, partea II-a , Bucureşti, 1896, p.144.)

1394 octombrie 10. Lupta de la Rovine în izvoare narative, române şi străine

Cronica bulgară
164

a) ,,(…) Şi lănci nenumărate s-au frânat atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor. Se clătinau lovite de pretutindeni cetele din Asia şi din Macedonia, Tracia şi Serbia şi sultanul văzînd nepotrivirea locului hotăreşte să se retragă. Baiazid s-a înspăimântat şi a fugit şi râul acela curgea roşu de săngele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”.
(Traducere din Cronica bulgară la P.P.Panaitescu, Mircea cel Bătrîn, p. 244)

b) ,,(…) Mircea voievod bătrânul. Acesta au vrut mare război cu Baezet sultanul. Făcutu-s’au acel război pre apa Ialomiţei. Biruit-au Mircea vodă pe turci şi făr de număr au pierit, trecând Baezet Dunărea fără vad. Şi alte multe războaie au avut cu turcii. Făcut-au şi sfânta mânăstire den Cozia şi sfânta mânăstire Cotmeana când era văleatul 6891. Şi au domnit Mircea vodă ani 29 şi au murit în domnie şi s-au îngropat la mânăstirea lui la Coziia (…)”.
(Letopiseţul Cantacuzinesc, în Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Ediţie critică întocmită de C,. Grecescu şi D. Simionescu, Bucureşti, Edit. Acad., R.P.R., 1960, p.3)

Letopiseţul cantacuzinesc

Cronici turceşti
c) ,,Mirgi (Mircea) venise şi atacase Karinovasi (probabil Cavarna), iar sultanul, adunând oaste, a plecat în Ţara Românească. În apropiere de Argeş (Arkis) s-a dat o luptă crâncenă, ghiaurii fiind zdrobiţi şi-au aruncat armele şi uneltele de luptă. Deşi au fost învinşi, ei s-au întors iarăşi şi s-au aşezat din nou acolo cu multă strădanie… Mircea s-a împăcat şi a trimis avuţii cu soli şi astfel de vicleşug a făcut Mircea în războiul cu sultanul…”.
(Cronicarul turc Enveri, în Cronici turceşti, I p. 39)

1395 martie 6. Tratat de alianţă îndreptat împotriva turcilor încheiat de Mircea cel Bătrân cu Sigismund, regele Ungariei, la Braşov, pe baza deplinei egalităţi

“(…) Şi anume, mai întâi ca noi, când şi de câte ori de acum înainte domnul nostru regele va merge cu oştirea sa, el însuşi împotriva turcilor pomeniţi sau împotriva oricăror altora ce ţin cu ei atunci să fim ţinuţi şi datori a merge cu dânsul, de asemenea noi înşine împotriva acelora, cu toată oştirea, cu oamenii şi cu toată puterea noastră. Şi dacă domnul, regele nu ar merge el însuşi, ci ar trimite numai oştirea sa, atunci şi noi să fim ţinuţi şi datori de asemenea să trimitem numai oştirea şi pe oamenii noştri, împotriva acelora, dimpreună cu oştirea domnului rege (…) dacă va merge (…) în părţile Dobrogei, sau pe oricare alte pământuri, cetăţi, ţinuturi, trecători, limanuri şi în orice alte locuri supuse stăpânirii şi ascultării noastre, slobodă, paşnică şi sigură trecere şi hrană totdeauna potrivită pentru banii lor (…)”.
(Relaţii internaţionale …, p.90.)

1396. Lupta de la Nicopole în izvoare româneşti şi străine

165

Laonic Chalcocondil, cronicar bizantin
a) ,,Baiazid cum a aflat că împăratul romanilor Sigismund vine asupra lui şi că e pe drum cu multă armată, şi-a luat toată oastea, şi din Europa şi din Asia, si a pornit în contra lui spre Istru în marşuri foarte repezi, pe cât putea. Dar când îşi aşezase tabăra la patruzeci de stadii de Istru, celţii (cavalerii francezi) fiind mândri şi nesocotiţi ca de obicei, voiau ca numai lor să le aparţină victoria şi greu înarmaţi, au atacat ei mai întâi, ca şi cum să-I zdrobească dintr-o dată pe barbari. Ridicându-se însă luptă grea, celţii sunt înfrânţi şi luînd-o la fugă din răsputeri şi fără nici o ordine, cad dintr-o dată peste oastea lor însăşi, în timp ce turcii se ţin pe urma lor. Aici amestecânduse, cum erau strâmtoraţi de turci, o iau deodată cu aceştia la fugă şi peonii (ungurii) şi germanii. Căutând în grabă să treacă peste Istru, multă armată s-a prăpădit în fluviu. Şi mult omor s-a făcut, celţii şi peonii fiind ucişi de duşmani; şi a fost prins generalul conducător al burgunzilor şi alţi nu puţini din peoni şi celţi. Iar Sigismund trecând prin cea mai mare primejdie şi scăpând să nu fie el cel prins, s-a urcat pe fluviu într-o triremă şi a plecat pe apă la împăratul elinilor în Bizanţ. Şi ajungând să stea de vorbă cu împăratul Bizanţului şi intrând la el, ori de căte ori voia, a plecat pe mare acasă… Asupra acestui Mircea care a început întâi mai înainte război, plecând cu armata asupra barbarilor împreună cu împăratul romanilor Sigismund, Baiazid a lui Amurat, găsindu-I vină, a pornit cu război; şi trecând peste Istru, mergea înainte robind ţara. Dar Mircea strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui şi să dea lupta, ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copii. Mai după aceea însă se ţinea şi dânsul cu armata pe urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit. Şi ţinându-se pe urmele lui, săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupta, când vreo unitate duşmană rupându-se, undeva prin ţară după hrană sau la prădat vite; şi aşa cu foarte mare îndrăzneală se ţinea de armată. Ţinându-se de urma lui Baiazid, se lupta într-una cu dânsul în chip strălucit. Şi se zice că armata fiind în cale, se ţinea strâns în urma ei punând-o, la mare suferinţă, şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune (…). Atuncea aşadar Baiazid s-a adăpostit acolo în tabără, rămânând acolo în tabără, rămânând pe loc ziua aceea; a doua zi însă a trecut armata peste Istru în chipul cel mai sigur, pe cât se putea”.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice.Creşterea puterii turceşti. Căderea împărăţiei bizantine. Ediţie V. Grecu, Edit. Acad.R.P.R., Bucureşti, 1958, p.62-64)

Cronograful Mihail Moxa,
b) ,,Jicmon (Sigismund) craiul unguresc, adună toată tăria despre apus; domnii, voievozii, boierii, nemţi şi francezi şi pre uscat şi pre Dunăre că nu se vedea apa de mulţimea corăbiilor; Mircea voievod cu românii şi de la Manoil 166

Paleologul veniră corăbii multe pline de voinici din Ţarigrad şi den Veneţia 30 de corăbii, deci mergea craiu pe uscat în jos pre Dunăre cu hvală (fală) mare şi cu oşti tocmite, împlătoşaţi, poleiţi şi scripiia (sclipea) de-ţi părea că răsare soarele, şi când sosi la cetatea de Necopoe, el vrea să ia Necopia, iară Baiazid strânse turcii cu totul despre răsărit şi păziră curând de se loviră făţiş cu cei despre apus şi fu sfadă mare în multă vreme ce învinseră turcii pre unguri, iară craiul scapă într-o corabie, iar Baiazid i-au gonit până la Dunăre şi mulţi se înecară în Dunăre (…).
(Cronograful lui Mihail Moxa, în ed. de N. Simache şi T. Cristescu, Buzău, 1942, p.190-191)

1411 25 mai. Tratatul de alianţă dintre Alexandru cel Bun, domnul Moldovei şi Vladislav al II-lea, regele Poloniei

“Cu mila lui Dumnezeu, noi, Alexandru-Voievod,domnul ţării Moldovei, împreună cu panii noştri, facem cunoscut cu această carte a noastră celor de faţă şi viitorii, cui îi va face de trebuinţă să ştie, tuturor împreună, că dorim cu credinţa şi cu dreptatea noastră să arătăm supunerea noastră şi jurămintele noastre măreţului şi strălucitului preaputernicului Vladislav, marelui crai al Poloniei, domnitorului nostru, pe care i le-am făcut şi am sărutat crucea şi cărţile noastre şi ale panilor noştri, cu care împreună ne-am legat în scris, şi cu panii noştri, coroanei sale şi crăiei sale, că nu vom fi niciodată împotriva coroanei lui polone. Ci vom sta în ajutorul lui şi coroanei sale, când va fi nevoie, fără înşelăciune şi viclenie, împotriva craiului unguresc şi împotriva fiecăruia din duşmanii săi. Şi cine i-ar fi vrăjmaş, acesta este vrăjmaş şi nouă şi stăm pe lângă dânsul în nevoile lui, ca şi în nevoile noastre.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.60-61)

Încheierea păcii cu turcii de către Mircea cel Bătrân descrisă de cronicarul turc Sürüilah

(La început se aminteşte de lupta de la Kosovo) “Beiul Laz (ar) auzind aceasta a dat de ştire ghiaurilor din ţările apusene şi le-a cerut ajutorul. I s-au trimis oşti din Ţara Românească (Elfak), de la Unguri şi de la cehi, de la sîrbi, de la albanezi, de la croaţi, de la bulgari şi de la frînci*… El (Mehmed I) s-a îndreptat spre necredinciosul din Ţara Românească cel cu gânduri rele. În partea aceea se aflau trei cetăţi care, din pricina ghiaurilor cei fără minte, fuseseră ruinate. El a făcut ca toate să înflorească. Una se numea Isaccea (Sagki), a doua Ieni – Sale iar a treia se numea Giurgiu. De acolo îndreptându-se asupra ungurului, a luat cetatea Severin. Ghiaurii cei fără minte, Alah să-i nenorocească, văzînd măreţia musulmanilor, au cerut pace. Ei au luat asupra lor plata haraciului şi s-au socotit printre supuşii înaltului prag al Sultanului (s.n.). Au trimis trei fii de
*

Din cronică este omisă lupta de la Rovine.

167

principi, cu armele lor cu tot, ca să slujească lîngă sultan. Ei şi-au luat asupra lor obligaţia ca, atunci când va fi bătălie şi sultanul le va porunci, afară de aceşti trei fii ai celor trei bei, să trimită şi oastea lor după cum va dori sultanul. Ei au jurat că în tot timpul vieţii sultanului ghiaurii cei fără de minte nu-l vor trăda în nici un fel şi nu se vor împotrivi sultanului Mehmed şi nici oamenilor săi. Astfel au făcut pace.“ (Cronici turceşti, I, p.31 –
32)

1421 mai 17. Radu Praznaglava încheie un tratat de pace cu Braşovul şi cu Ţara Bârsei

“… Făgăduieşte domnia mea din ziua această, de când şi-au dat braşovenii avutul lor, ca să fie pace între noi şi să fim o singură ţară cu ţara domniei mele (s.n.) şi toată ţara Bîrsei făgăduieşte domnia mea ca vrăşmaşul lor să fie şi vrăşmaşul domniei mele, iar vrăşmaşul domniei mele să fie şi vrăşmaşul braşovenilor şi al întregii ţări a Bîrsei … şi să nu li se facă nici o pagubă din ţara domniei mele, ci să fie o singură ţară cu ţara domniei mele ( s.n.). …P.S. pe marginea textului . ,,Şi să se judece săracii domniei mele înaintea domniei mele, iar săracii voştri înaintea voastră şi să nu li se facă nedreptate, şi să nu adăpostiţi printre voi oameni răi, pe care nu-i iubeşte domnia mea, ca să nu petreacă în mijlocul vostru; nici domnia mea să nu adăpostească oameni răi”.
(D.R.H., D., p.218)

1445. Jehan de Wavrin. Intervenţia lui Vlad Dracul, domnul Ţării Româneşti în sudul Dunării pentru ajutorarea populaţiei bulgare răzvrătite împotriva turcilor

“Răspândindu-se prin ţară aceste veşti, cum că oamenii noştri biruiau pe păgâni, creştinii care trăiau în Bulgaria ca tributari, trezindu-se, s-au sfătuit împreună şi au spus că nu mai vor să rămână sub stăpânirea turcilor. Ei s-au hotărât şi au încărcat în care şi căruţe toată averea lor şi femeile şi copiii, luând cu ei şi toate vitele lor ca să vină să dea domnului Ţării Româneşti şi celor de pe nave, ca la cei care li se păreau oameni destoinici pentru a ţine piept turcilor care mai rămăseseră. Şi acei bulgari creştini au înştiinţat pe domnul Ţării Româneşti şi pe cardinal de venirea lor, rugându-se pentru slava lui Dumnezeu să binevoiască să-i primească. Dar turcii, care aflaseră că acei bulgari creştini se răzvrăteau, s-au luat după ei – fiind cam între opt sute şi o mie de oameni – şi i-au urmărit la o leghe de acel ţinut, lângă Rusciuc, unde i-au împresurat pe un munte. Dar domnul Ţării Româneşti, adevărul despre acest lucru, a pus caii săi să treacă înot râul şi a trecut cu mai bine de patru mii de oameni ca să meargă în ajutorul celor împresuraţi. Dar turcii n-au stat să-l aştepte şi când au ştiut că vine cu atâta oaste, ei au luat-o la fugă care mai de care. Şi acei bulgari s-au supus domnului Ţării Româneşti, rugându-l smerit să binevoiască să-i ajute să treacă Dunărea şi să le dea sau dăruiască un loc în ţara sa unde să locuiască. Atunci domnul Ţării Româneşti care avea o ţară mare şi încăpătoare şi cu mai puţin popor în unele ţinuturi de margine, le-a încuviinţat cu dragă inimă 168

cererea, primindu-i cu dărnicie ca supuşi ai săi…”
116)

(Poporul român..., p.115-

1456 septembrie 10. Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către braşoveni ,,Dumneavoastră, fraţilor, prietenilor şi vecinilor noştri cu adevărat iubiţi. Prin aceasta vă dăm ştire, cum v-am dat ştire şi mai înainte, că acum a venit la noi solul turcilor: să vă intre bine în minte şi să păstraţi cu tărie ce neam învoit mai înainte pentru frăţie şi pace bună: ce am zis atunci, acum şi întotdeauna cu tragere de inimă a noastră şi bunăvoinţă vom ţinea statornic. Aşa precum ne ostenim şi lucrăm pentru ale noastre, aşa, şi aşa mai mult, voim să ne ostenim şi să lucrăm pentru ale voastre. Iată acum a venit vremea şi ceasul pe care dinainte vi l-am spus: sarcini mai aproape cu neputinţă de purtat, vreau să le puie turcii pe umerii noştri şi să neîngreuie. Nu pentru noi sau pentru ai noştri pun greutăţi aşa de mari, ci pentru voi şi ai voştri vreau turcii aceia să facă şi să ne silească. Pentru că, în ce priveşte ale noastre, zău că uşor am putea face pace şi bună linişte, dar pentru voi şi ai voştri pacea cu acei turci nu putem s-o facem, că ei caută cale să iasă şi să pradă la voi prin ţara noastră; şi afară de aceasta ne mai silesc în multe cele a lucra împotriva credinţei catolice şi împotriva noastră. Însă voinţa noastră desăvârşită este a nu face nimic rău împotriva voastră, ci nu voim a ne despărţi de voi niciodată, voind, cum am spus şi v-am jurat, să fiu frate credincios şi prieten al vostru. De aceea am oprit aici pe solul turcesc până voi da de ştire. Şi să vă gândiţi că, atunci când un om ori domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea; dar, când e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu dânsul ce va voi. De aceea cu aceasta vă cerem de la fiecare din voi, cu dragoste, ca, la vederea acestora, îndată, pentru folosul nostru şi al vostru, fără zăbavă să ne trimiteţi ajutor 200 ori 100 ori 50 de oameni aleşi până duminica viitoare. Când vor vedea turcii putere de la unguri, vor fi mai moi şi le vom spune că vin şi mai mulţi. Aşa că vom putea rândui după cuviinţă lucrurile noastre şi ale voastre până ce vom fi avut porunci de la dumnealui Craiul. Cum v-am zis mai sus, pentru binele, apărarea şi folosul alor voştri şi alor noştri cât puteţi mai iute grăbiţi că martor mi-e Dumnezeu ne gândim mai mult la binele şi statornicia voastră decât la ale noastre. Şi voi gândiţi-vă bine ce ne poate cădea nouă şi alor voştri spre cinste şi folos, că poate sunt unii care se gândesc rău asupră-ne şi lucrează nedrept. Unora ca acelora duşmani să le fiţi, cum le suntem noi duşmanilor voştri, să le faceţi cum facem noi acum pentru voi.“
(N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ed. a 3-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 161 – 163)

Georgios Sphrantes (1401 – cca.1477) în Memorii aminteşte luptele românilor cu turcii

169

..................................................................................................................................... .....

“Şi petrecându-şi împăratul iarna aceasta în capitala sa, a trimis după Vlad, feciorul lui Dracul, domnul Daciei. Şi-l avea la sine pe fratele acestuia mai tânăr, care-i era favorit şi trăia şi locuia la el. Şi s-a întâmplat că atunci când abia ajunsese împărat şi stătea să plece împotriva lui Caraman, împăratul dorind să se apropie de băiat, era cât pe ce să moară de mâna lui. Căci aprinzându-se de dragoste pentru băiat, îl chema la taifasuri şi închinând cu patimă paharul către el, îl chema în camera de culcare. Şi băiatul, care nu-şi închipuia că va păţi aşa ceva din partea împăratului, l-a văzut pe împărat repezindu-se la el pentru un lucru ca acela şi s-a împotrivit şi nu se supunea dorinţei împăratului. Şi acesta îl săruta împotriva voinţei lui şi băiatul, scoţând un pumnal, îl loveşte în coapsă pe împărat şi, îndată, a luat-o la fugă, pe unde i-a venit la îndemână. Însă doctorii i-au vindecat împăratului rana. Iar băiatul s-a ascuns urcându-se într-un copac de pe-acolo. După ce însă împăratul s-a pregătit de călătorie şi a plecat, băiatul, coborându-se din copac şi pornind la drum, a ajuns nu cu mult mai târziu la Poartă şi a devenit favoritul împăratului. Are însă obicei acesta să se folosească nu mai puţin de cei ce duc aceiaşi viaţă ca şi el, căci cu aceştia e mereu împreună şi petrece cu ei zi şi noapte, de cei de alt neam se crede că împăratul se foloseşte nu prea mult, ci puţintel. Lui Vlad, fratele acestui băiat, împăratul i-a încredinţat domnia Daciei; şi cu ajutorul împăratului, Vlad, feciorul lui Dracul, a năvălit şi a luat domnia. Dar cum a ajuns domn, şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el; după aceea, chemând unul câte unul pe fruntaşii ţării despre care (se părea) că ar fi în stare să trădeze pentru schimbarea domnilor, îi sluţea şi trăgea în ţeapă cu toată casa lor, pe ei, pe copii, pe femeile şi slujitorii lor, încât am aflat că bărbatul acesta singur a ajuns să facă mai mare ucidere de oameni decât (toţi) cei pe care îi ştim. Căci, ca să-şi întărească domnia, ar fi ucis, se zice, în puţină vreme, până la douăzeci de mii de bărbaţi, femei şi copii şi, înconjurându-se cu un număr de ostaşi şi trabanţi aleşi şi devotaţi, acestora le dăruia banii şi averea şi celelalte bunuri ale celor ucişi, încât peste puţin timp s-a ajuns la o prefacere mare şi starea Daciei a fost cu totul schimbată de omul acesta. Şi peoni nu puţini, despre care credea că au vreun amestec în treburile acestea, a ucis în număr foarte mare, fără să cruţe pe vreunul din ei. Iar când i s-a părut că şi-a asigurat domnia Daciei, plănuia să se răzvrătească împotriva împăratului. Căci pe oamenii aceştia îi pedepsea cu ştirea împăratului, chipurile ca să-şi întărească domnia în folosul acestuia, ca să nu aibă necazuri dacă s-ar răscula iarăşi bărbaţii de frunte ai Daciei, chemându-i în ajutor ca aliaţi pe peoni. Acestea, deci, aşa le-a săvârşit. Şi în acea iarnă, când împăratului i s-a dat de ştire că acesta, umblând cu gânduri vrăjmaşe de răzvrătire şi îndreptându-se către peoni, face cu ei învoieli şi alianţă, a socotit că e lucru grav. Şi, trimiţând un bărbat încercat de la Poartă, un grămătic elin, l-a chemat la Poartă, spunând că, dacă o să vină la Poartă, nu va păţi nimic neplăcut din 170

partea împăratului, ci, pentru că s-a arătat binevoitor faţă de interesele împăratului, va dobândi bunuri şi bunăvoinţă chiar mai mare decât bunăvoinţa arătată de el împăratului. Poruncind acestea, l-a trimis la el pe grămăticul Porţii, Catavolinos. Iar lui Hamuza, zis purtătorul de şoimi, care primise însărcinarea să cârmuiască nu puţină ţară lângă Istru şi să fie guvernator Vidinului, i-a trimis poruncă tainică să i-l aducă, dacă va putea, prin vreun vicleşug pe om, (făgăduindu-i) că-i va fi foarte recunoscător pentru asta şi (îndemnându-l) să-l prindă fie prin vicleşug, fie într-alt chip. Acesta deci, spunându-i grămăticului că trebuie să-l prindă pe om, se sfătuiesc asupra mijloacelor folositoare pentru atingerea acestui ţel, anume când Vlad îl va însoţi la întoarcere, să-i întindă o cursă în această ţară chiar şi aşa să-l prindă. Grămaticul însă să-i dea de ştire (lui Hamuza) când urmează să pornească înapoi. Şi după ce grămăticul face asta şi-i vesteşte în taină ceasul la care trebuia să plece însoţit de Vlad, Hamuza i-a întins din vreme o cursă chiar în această ţară. Iar Vlad care, înarmat, împreună cu oamenii lui, însoţea pe cârmuitorul trimis de la Poartă al acesteia şi pe gărmătic, a căzut în cursă şi, cum şi-a dat seama, a dat îndată poruncă şi-i prinde pe aceştia împreună cu slujitorii lor şi, când Hamuza l-a atacat, s-a luptat cu vrednicie şi, biruindu-l, l-a prins şi din ceilalţi, care au luat-o la fugă, a nimicit pe câţiva. Pe aceştia, odată prinşi, pe toţi i-a dus şi i-a tras în ţeapă, după ce mai întâi i-a schilodit, lui Hamuza însă i-a făcut o ţeapă mai înaltă; şi slujitorilor le-a făcut acelaşi lucru ca şi stăpânilor lor. Iar apoi, şi-a întocmit de îndată o oaste cât a putut mai mare şi a pornit numaidecât spre Istru şi, trecând în aşezările de dincolo de Istru, a stricat ţara împăratului, nimicindu-i cu desăvârşire pe locuitori, împreună cu femeile şi copiii lor şi caselor le-a dat foc, arzând totul pe unde mergea. Şi după ce a făcut prăpăd mare, s-a înapoiat în Dacia. Când i s-au vestit acestea împăratului Mehmet, că solii lui au fost ucişi de Vlad, domnul Daciei şi că Hamuza, bărbatul de vază al Porţii împărăteşti, a fost dat morţii aşa, într-o clipă, el s-a întristat, cum era firesc şi socotea că ar fi şi mai grav, dacă ar trece cu vederea uciderea în aşa fel a unor oameni atât de însemnaţi şi dacă nu va pedepsi îndrăzneala atât de mare a aceluia de a-i ucide solii şi dacă nu-i va cere socoteală domnului Daciei pentru moartea acelora. Dar era supărat şi pentru că el a trecut Istrul cu oaste multă şi, după ce a ars ţara împăratului şi a făcut omor printre oamenii din neamul lui, s-a putut întoarce înapoi. Dar cu mult mai grave decât toate acestea i se păreau cele făcute solilor săi. De aceea a trimis veste pretutindeni, celor mai de frunte oameni ai săi şi le-a spus şi celorlalţi, fiecăruia după rangul său, să vină în cea mai bună rânduială şi să i se înfăţişeze deplin înarmaţi, fiindcă pleacă la război cu oştile. Astfel şi-a pregătit expediţia împotriva dacilor. Dar se mai spune că mai înainte de toate acestea, ajungând ştirea despre uciderea solilor şi a guvernatorului Hamuza şi despre pârjolirea ţării, vizirul Mahmut, fără să fi fost la împăratul, a spus oamenilor împăratului cele întâmplate la daci şi l-a supărat rău. Şi se spune că acesta i-a dat şi bătaie. La Poarta împăratului aşa ceva nu se 171

socoteşte a fi un lucru cu totul ruşinos, când e vorba de oameni care din rândul robilor şi nu dintre feciorii turcilor au ajuns la conducere. Trimiţând aşadar crainici în toate părţile, (împăratul) a poruncit să i se înfăţişeze oastea deplin şi bine înarmată şi să-l însoţească în această expediţie toată călărimea. Crainicii împăratului îi duc veştile în ţară şi vestitorii, când se întâmplă cumva un lucru nou, sosesc foarte repede la Poartă; şi în foarte puţine zile fac drumuri foarte lungi în chipul următor: când vede în cale un cal, (solul) îl dă îndată jos pe călăreţul de pe cal şi, încălecând în locul lui, mână din răsputeri şi calul aleargă cât de tare e în stare. Apoi, când găseşte un altul, solul descalecă şi-i trece omului calul (pe care a călărit) mai înainte. Şi aşa, cu popasuri scurte, (solii) străbat un drum foarte lung. Şi trupul tot şi-l încing, ca să nu-şi obosească şi să nu-şi chinuie prea mult trupul, când gonesc. Şi ştim de crainici care ajung în cinci zile din Peloponez până la Adrianopol, un drum (altminteri) de cincisprezece zile pentru un bărbat care călăreşte foarte bine. Olăcari se cheamă aceşti crainici. După ce i s-au pregătit oştile, împăratul a pornit împotriva Daciei, chiar la începutul primăverii. Se spune că a fost foarte mare această armată, a doua năvala acestui împărat împotriva Bizanţului. Şi se spune că întocmirea oştirii a fost mai frumoasă decât oricând. Şi că era multă rânduială în privinţa armelor şi a echipamentului şi că armata ar fi numărat cam două sute cincizeci de mii de oameni. Şi aceasta se poate deduce uşor la cei care ţin vadul Istrului în arendă şi care au cumpărat de la împăratul trecerea peste fluviu cu trei sute de mii de galbeni şi se spune că au câştigat mari sume de bani. Pe uscat, armata a pornit de la Filipopole, iar pe mare, a echipat vreo douăzeci şi cinci de trireme şi o sută cinci zeci de corăbii de transport şi mergea de-a dreptul spre Istru, cu gândul să treacă pe la Vidin. Şi a poruncit ca aceste corăbii să intre prin Pontul Euxin pe Istru. Şi aşa cum poruncise împăratul, flota a plecat prin Pontul Euxin spre gura Istrului. Şi îndată ce a ajuns la gură, a prins să urce pe fluviu spre Vidin. Şi pe unde făcea flota vreo debarcare, (turcii) dădeau foc la case şi ardeau (totul); şi, punând foc, au ars şi Prailavon, oraş al dacilor, în care se face târg mai bine decât în toate oraşele ţării. Căci mai toate casele sunt de lemn. Dar dacii, când au auzit că împăratul vine asupra lor, şi-au adăpostit femeile şi copiii, parte în muntele Prasovon, parte într-un orăşel numit (...), de jur împrejurul căruia întinzându-se o mlaştină, îl apăra şi-l păzea şi-l întărea foarte şi-l punea deplin la adăpost. Iar pe alţii îi adăpostesc în pădurile greu de străbătut de un om venit de aiurea, nu localnic, căci ele sunt foarte dese şi copacii crescuţi în ele sunt foarte apropiaţi unii de alţii, încât prea puţin se poate pătrunde în adâncul lor. Astfel şi-au adăpostit deci copiii şi femeile, iar ei înşişi, după ce s-au strâns la un loc, l-au urmat pe Vlad, domnul. Şi împărţindu-şi în două armata, el ţinea cu sine o parte, iar pe cealaltă a trimis-o împotriva domnului Bogdaniei Negre, ca să-l respingă, dacă acela ar încerca să năvălească şi să nu-l slăbească din hărţuială dacă izbuteşte să pătrundă în ţară. Căci domnul acestei Bogdanii Negre se certase şi se războia din această pricină 172

cu Vlad şi, trimiţând soli la împăratul Mehmet, îl chema să-i vină (în sprijin) şi spunea că este gata să pornească la război alături de el. Împăratului îi erau pe plac vorbele acestui domn şi l-a îndemnat să facă aşa încât generalul lui să se unească pe fluviu cu comandantul flotei sale şi să împresoare oraşul numit Chilia, a lui Vlad, de la gura fluviului. Aşadar acest domn, adunându-şi oaste din ţară, a plecat în grabă spre flota împăratului, de-a dreptul la oraşul Chilia, ca să-şi unească (forţele) cu comandantul flotei. Şi după ce s-a unit cu oastea împăratului, împresurau amândoi oraşul şi, după ce l-au bătut mai multe zile, au fost respinşi şi au pierdut câţiva oameni. Dar cum nu înaintau în cucerirea oraşului, s-au retras amândoi. Şi atunci, Negrul Bogdan a pornit cu năvală să intre în ţara dacilor, era însă oprit de acea parte a oştirii care fusese rânduită acolo să păzească ţara. Iar Vlad, cu partea mai mare din oaste, umbla prin păduri, aşteptând să vadă încotro va înainta armata împăratului. Căci, după ce oştile i-au trecut spre Istru şi a ajuns în Dacia, împăratul nu se abătea nicăieri din cale după gardă. Căci împăratul nu îngăduia (aşa ceva) armatei, ci mergea cu ea în ordine de luptă. Mergea de-a dreptul asupra oraşului în care dacii îşi puseseră la adăpost femeile şi copiii, iar ei se ţineau prin păduri pe urma împăratului. Şi dacă vreunii se răzleţeau de armată erau nimiciţi îndată de aceştia. Deoarece i s-a dat de ştire că nimeni nu stă să iasă la luptă împotriva sa şi că nici din partea peonilor nu i-a venit lui Vlad vreun ajutor, împăratul nu se sinchisea şi nu se îngrijea de întărirea taberei; şi tabăra s-a nimerit într-un loc deschis. Dar Vlad, îndată ce a aflat de năvala duşmanilor, a trimis la peoni sol care le spuse următoarele: «Peoni, voi ştiţi doar că ţara noastră e vecină cu a voastră şi că şi unii şi ceilalţi locuim lângă Istru. Aţi aflat acum, cred, şi voi că împăratul turcilor se îndreaptă cu oaste mare împotriva noastră. Şi dacă va învinge şi va supune Dacia aceasta, vă daţi seama bine şi voi, că nu vor rămâne liniştiţi locului, ci îndată vor năvăli cu război asupra voastră şi locuitorii ţării voastre vor avea greu de suferit din partea lor. Acum e ceasul ca, ajutându-ne pe noi, să vă apăraţi şi voi, oprind cât mai departe cu putinţă de ţară această oaste; şi să nu-i lăsaţi să ne strice ţara şi să ne nenorocească şi să ne subjuge neamul. El mai are însă cu sine şi pe fratele mai tânăr al domnului nostru, pe care urmăreşte să-l pună domn în Vlahia, nu le-ar mai ieşi nimic după gândul lor (…) unuia dintre ei!». Căci, pe când pornea la război împotriva Daciei, (împăratul) îl cinstise în chip deosebit cu prietenie pe fratele mai tânăr al lui Vlad şi-l dăruise cu bani şi veşminte multe şi alese şi l-a pus să trimită vorbă în Dacia celor puternici să lucreze (pentru el). Ajuns aşa deodată foarte bogat, el a trimis vorbă şi a făcut precum i-a poruncit împăratul, dar n-a izbutit atunci să-şi atingă ţelul prin această solie. Ascultând aceste vorbe ale solului, peonii s-au lăsat convinşi de ele şi s-au îndemnat să-l ajute (pe Vlad) şi mai ales să se apere. Şi strângeau armată. Şi ei cu asta se ocupau. Iar împăratul, înaintând împreună cu oastea lui, dădea foc satelor şi lua pradă de vite pe unde se întâmpla să dea de ele. Şi robi, dar foarte puţini, aducea în tabără călărimea, însă ea suferea pierderi foarte 173

grele ori de câte ori se depărtau vreunii din ea de tabără. Se spune că Vlad însuşi a pătruns ca iscoadă în tabăra împăratului şi că, umblând prin ea, a cercetat cum este întocmită tabăra. Eu însă nu cred că Vlad s-a hotărât să se vâre într-o primejdie atât de mare, când putea doar să se folosească de multe iscoade, (ci cred că aceasta este o plăsmuire) pentru a-i arăta îndrăzneala. Venea însă el însuşi chiar şi în timpul zilei foarte aproape de tabără şi privea cu atenţie corturile împăratului şi cortul lui Mahmut şi piaţa. Şi având cu sine chiar mai puţin de zece mii de călăreţi (unii spun însă că nu avea mai mult de şapte mii de călăreţi), a năvălit cu ei în tabăra împăratului de la prima strajă a nopţii. Şi s-a făcut mai întâi spaimă mare în tabără, deoarece oamenii împăratului credeau că i-a atacat o mare armată duşmană, venită din altă parte; şi, înspăimântaţi şi cuprinşi de groază mare din pricina năvalei, se şi vedeau nimiciţi cu desăvârşire. Căci (Vlad) atacase la lumina făcliilor şi în sunete de corn, care dădeau semnul pentru atac. Oştirea din tabără a rămas toată pe loc, fără să se mişte nicăieri. Căci oştile acestui neam au obiceiul să nu se mişte niciodată noaptea nici într-o parte, ci rămân neclintite locului, fie că se întâmplă să pătrundă vreun hoţ în tabără, fie că dă peste ei alt necaz. Şi stăteau deci şi atunci turcii neclintiţi, deşi erau cuprinşi de mare spaimă, fiecare unde îşi avea cortul. Şi, de îndată ce Vlad a năvălit, au prins să umble prin tabără crainici de-ai împăratului şi strigau să nu se urnească nimeni din loc, căci va muri îndată de mâna împăratului (duşmanul). Crainicii împăratului, îmbărbătându-i, îi îndemnau aşadar să rămână fiecare acolo unde fusese rânduit, spunându-le următoarele: «Musulmani, aşteptaţi puţin! Căci veţi vedea îndată în tabără cum vrăjmaşul împăratului cade şi-şi ia pedeapsa pentru cutezanţa sa faţă de împărat». Astfel de vorbe rosteau şi multe altele asemănătoare ziceau, îndeosebi că, dacă armata stă locului, duşmanul este dat îndată pieirii, pe când, dacă se urneşte din loc, ,,sunteţi pierduţi cu toţii. Căci împăratul vă va ucide el pe voi, mai înainte de a vă îndepărta fugind de acela. Când a năvălit năpraznic în tabără Vlad, l-a întâmpinat mai întâi armata din Asia şi s-au luptat ei acolo scurtă vreme; mai apoi însă, puşi pe fugă, încep a se retrage pe rând, căutând să scape cu viaţă. El însă, cu făclii şi cu torţe aprinse înainta cu oastea în deplină rânduială şi bună întocmire şi s-a repezit mai întâi spre Poarta împăratului. Dar n-au nimerit peste curtea împăratului, ci au dat peste corturile vizirilor Mahmut şi Isaac. Şi la acestea s-a dat luptă mare şi au ucis cămile şi catâri şi animale de povară. Şi, luptând în rânduri bine strânse, n-au avut nici o pierdere vrednică de însemnat, dar dacă se îndepărta vreunul ieşind din rânduri, de îndată cădea de mâna turcilor. Şi oamenii lui Mahmut fiind viteji, pedestraşi cu toţii, se luptau cu vrednicie. Şi aproape toţi cei din tabără şi-au încălecat caii, afară de cei de la Poarta împăratului. S-au luptat aici vreme destul de îndelungată, apoi însă, întorcându-se, (oamenii lui Vlad) au pornit spre Poarta împăratului şi i-au găsit pe ostaşii din jurul împăratului în afara Porţii, aşezaţi în ordine de luptă. Şi după ce s-au mai luptat şi aici puţin, s-au întors spre piaţa taberei şi, prădând-o şi ucigând pe cine le stătea cumva în cale, fiindcă zorile se apropiaseră şi se lumina de ziuă, plecă 174

din tabără, pierzând în noaptea aceasta numai câţiva oameni, foarte puţini. Şi din armata împăratului se spunea că au pierit puţini. Îndată după aceea, cum se făcuse repede ziuă, împăratul, strângând pe cei mai aleşi ostaşi ai guvernatorilor şi punându-le comandant pe Ali, fiul lui Mihal, le-a poruncit să pornească pe urmele dacilor, gonind cât de repede vor putea. Ali, luând deci armata, a dus-o în grabă lui Vlad şi, dând de urma lui, mâna din răsputeri şi ajunge oastea lui Vlad şi repezindu-se asupra ei, a nimicit pe mulţi şi a prins vreo mie de daci şi i-a dus în tabără la împărat. Împăratul i-a luat şi, ducându-i mai departe (de tabără), i-a ucis pe toţi. Şi prinzând oştenii împăratului în noaptea aceasta pe unul dintre oştenii lui Vlad, l-au dus la Mahmut; şi-l întreba acesta cine e şi de unde vine. Şi după ce a vorbit de toate, l-a mai întrebat dacă ştie cumva pe unde se află acum Vlad, domnul Daciei. Iar (oşteanul) i-a răspuns că ştie foarte bine, dar că despre acesta, de frica aceluia, nu poate spune nimic. Şi cum îi tot spuneau că-l vor ucide, dacă nu află de la el ce vor să afle întrebându-l, el spuse că e gata să moară oricând, dar că nu îndrăzneşte să le dezvăluie nimic din cele ce-l privesc (pe Vlad). Mahmut, minunându-se mult de aceste lucruri, l-ar fi ucis, (se spune) pe oştean, ar fi adăugat însă, cu oarecare teamă pentru situaţia sa, că dacă (Vlad) ar avea o armată însemnată, ar putea să ajungă foarte mare. Aşa s-au întâmplat atunci aceste lucruri; împăratul însă, înaintând de aici înăuntrul ţării, a mers de-a dreptul asupra oraşului în care îşi avea reşedinţa însuşi domnul Vlad. Şi în fiecare noapte, ori de câte ori poposea, îşi înconjura tabăra cu palisade şi o întărea înăuntrul palisadelor şi o ţinea închisă şi punea străji mai mari ca înainte şi poruncea ca oştile să fie zi şi noapte sub arme. Înaintând astfel cu armata în rânduri strânse mai departe în Dacia, a ajuns la oraşul în care îşi avea capitala domnul Vlad. Şi dacii, care se pregătiseră şi se aşteptau să fie împresuraţi aici de împărat, au deschis porţile şi erau gata să-l înfrunte pe însuşi împăratul care venea cu oaste împotriva lor. Împăratul, trecând pe lângă oraş şi nevăzând nici un om pe ziduri în afară de tunari care trăgeau cu tunurile asupra oştirii lui, nici tabără n-a aşezat, nici de asediu nu s-a apucat. Şi, înaintând, a mers vreo douăzeci şi şapte de stadii, când iată că-i vede pe ai săi traşi pe ţepe; şi dă oastea împăratului peste câmpia cu ţepe care se întindea în lungime vreo şaptesprezece stadii şi în lăţime şapte. Şi erau pari mari în care erau înfipţi bărbaţi şi femei şi copii, vreo douăzeci de mii, precum se spunea, privelişte pentru turci şi pentru împăratul însuşi! Chiar şi împăratul, cuprins de uimire, spunea că nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri atât de mari şi ştie să domnească şi să se poarte cu supuşii lui într-un chip mai presus de firea omenească. Şi spunea că acest bărbat care săvârşeşte asemenea isprăvi s-ar putea învrednici de mai mult. Iar restul turcilor, văzând mulţimea de oameni traşi în ţeapă, au încremenit de groază. Erau şi copii mici, atârnaţi de mamele lor în ţepe şi păsările îşi făcuseră cuiburi în măruntaiele lor. Vlad aţinându-se pe urmele oştilor împăratului, ucide pe oricine se răzleţea (de ele), fie călăreţ, fie azap, apoi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre care, 175

precum se vestise, asedia Chilia, dar a lăsat oaste ca de şase mii, poruncindu-i să se ţină prin păduri pe urma împăratului şi, dacă cineva s-ar răzleţi, să-l atace îndată şi să-l zdrobească. Şi el s-a dus împotriva domnului Bogdaniei Negre. Şi cum împăratul a început să dea înapoi, oastea porneşte de-a dreptul asupra armatei lui şi, încurajaţi de retragerea lui, credeau că vor dobândi mare glorie, dacă vor cădea asupra lui. Şi au pornit năvala asupra taberei împăratului. Când însă a venit ştire de la straja de acolo că duşmanii dau năvală, fiecare, afară de Poarta împăratului, a alergat să apuce armele. Iar Mahmut a poruncit lui Iosuf să înainteze ca să-i întâmpine pe duşmani. Şi însuşi Mahmut stătea cu oştile sub arme. Dar Iosuf, îndată ce a pornit şi a încins lupta, a fost bătut şi luând-o la fugă, se ducea spre tabăra împăratului. Omar însă, feciorul lui Turahan, rânduit şi el de Mahmut să meargă asupra duşmanilor, a întâlnit în cale pe Iosuf, care, fugea dinaintea duşmanilor. Şi l-a ocărât şi-i spunea cam aşa: «Nenorocitule, unde te duci? Au nu ştii cum te va primi împăratul, când vei ajunge la el ca fugar? Au nu mai rău decât duşmanii se va purta cu tine împăratul însuşi şi te va da pe loc morţii celei mai rele, când îşi va da seama că ai fugit?!» Cu aceste cuvinte l-a îndemnat pe om. Şi, întorcându-se împreună cu Omar, fiul lui Turahan, s-au luat la luptă cu duşmanii şi s-au luptat cu vrednicie. Nu peste mult timp, învingându-i pe daci şi urmărindu-i, îi ucideau fără nici o cruţare. Şi au ucis vreo două mii. Şi înfingându-le în suliţe capetele, s-au înapoiat în tabără. Şi lui Omar împăratul i-a dat cârmuirea Tesaliei; era încă mazul şi avea oameni vrednici şi-l însoţea pe împărat. Şi aşa s-a întâmplat cu a doua năvală îndrăzneaţă a dacilor împotriva armatei împăratului, iar împăratul a luat nu puţini robi din ţară, căci, slobozind pe urmă călărimea, au cutreierat ţară nu puţină şi, aducând robi, dobândeau mari câştiguri. Şi, mânând cu ei şi vite, mai mult de două sute de mii de cai şi boi şi vaci, a ajuns armata împăratului la Istru. Oştenilor le era, ce-i drept, frică de dacii care, fără să-şi fi pierdut de loc îndrăzneala, mai făceau câte o mare ispravă şi cu mare grabă au trecut peste Istru. Iar împăratul i-a poruncit lui Ali, fiul lui Mihal, să acopere spatele armatei. Şi când a tăbărât la Istru, l-a lăsat acolo în ţară pe Dracul, fratele domnului Vlad, ca să trateze cu dacii şi să aducă ţara sub ascultarea lui. Şi a poruncit guvernatorului din aceste ţări să-i stea în ajutor, iar el a pornit drept spre capitală. Iar Dracul cel tânăr îi chema pe fiecare în parte, spunându-le: «Dacilor, ce credeţi că o se întâmple cu voi în viitor? Au nu ştiţi ce putere mare are împăratul şi că îndată or să vină împotriva voastră oştile împăratului, pustiind ţara şi că ni se va lua tot ce ne-a mai rămas? De ce nu deveniţi prieteni ai împăratului? Şi o să aveţi linişte în ţară şi în casele voastre. Ştiţi doar că acum n-au mai rămas nici dobitoc, nici vită de povară (la voi). Şi toate aceste grele suferinţe le-aţi îndurat din pricina fratelui meu, pentru că aţi ţinut cu acest răzvrătit care a făcut mult rău Daciei, cum n-am mai auzit să se fi întâmplat nicăieri pe pământ». Trimiţând aceste vorbe dacilor, care treceau să-şi răscumpere pe cei robiţi, i-a înduplecat şi i-a îndemnat să spună şi celorlalţi să îndrăznească să vină la el. Aceştia, întrunindu-se, şi-au dat 176

seama că tânărul e mai bun pentru ei decât domnul Vlad şi, trecând de partea lui, se adunau treptat. Şi cum au simţit asta şi ceilalţi daci, degrabă l-au părăsit pe Vlad şi au trecut de partea fratelui său. Şi de îndată ce i s-a strâns armată, el a năvălit şi a pus mâna pe domnie şi, aducându-şi şi oaste de-a împăratului, şia supus ţara. Iar celălalt, când dacii au trecut de partea fratelui său şi când şi-a dat seama că în zadar a făcut mai înainte atâtea ucideri, a plecat la peoni.
............................................. ………................................................................................

Expediţia împăratului împotriva dacilor s-a desfăşurat deci aşa [cum am arătat]. Şi cum fratele său Dracul a năvălit şi şi-a supus ţara Daciei, Vlad a plecat la peoni. Însă peonii, pe ai căror apropiaţi îi ucisese el în Dacia, l-au acuzat de omor în faţa regelui peonilor, feciorul lui Choniates şi, osândindu-l cu grea osândă ca pe unul care a ucis oameni cu totul pe nedrept, l-au băgat în închisoare în oraşul Belograd.” (Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.501515)

Sec. XV. Laonic Chalcocondil. Despre domnia lui Vlad Ţepeş

“Iar în anul 6970, a trimis voievodului Ţării Româneşti un sol anunţându-l să vină degrabă la închinare şi să aducă cu el cinci sute de copii şi tributul ce-l dădea în fiecare an, adică zece mii de galbeni. Acesta a răspuns: galbenii îi are pregătiţi ca să-i dea; pe copii însă nu poate; cât despre faptul de a veni la închinare, acesta este şi mai cu neputinţă. Auzind aceasta tiranul s-a înfuriat şi a trimis pe unul dintre oamenii săi de vază împreună cu un secretar şi a spus: «Să-mi aduceţi dările; iar despre celelalte, mă voi gândi eu». Ei au venit şi au arătat românului cele indicate. Mai întâi acesta i-a tras în ţeapă, o moarte inumană, dureroasă şi urâtă; apoi a trecut cu armata, a năvălit în părţile Distrei, a luat popor de jos o mulţime, i-a trecut pe toţi în Ţara Românească si le-a curmat viaţa cu aceeaşi moarte prin tragere în ţeapă. Un comandant de-al tiranului de la hotarele acelea, voind să arate o faptă deosebită, a trecut în Ţara Românească cu zece mii de turci. Românul s-a ciocnit cu ei, şi pe care i-a omorât în luptă, i-a omorât, iar pe care i-a prins de vii, i-a osândit pe toţi la moarte prin tragere în ţeapă pe ei şi pe comandantul lor Hamza. Aflând acestea tiranul, l-au apucat ameţeala şi turbarea şi strângând de peste tot armată, peste o sută cincizeci de mii, în vreme de primăvară a plecat de la Adrianopol şi a ajuns la Dunăre".
(Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.435)

Sec. XV. Bocignoli. Trădarea lui Vlad Ţepeş de către boieri

“Şi cum Mahomed nu avea nici cele trebuincioase pentru oştire şi nici nu putea urmări pe Draculea în pădurile în care se ascunsese fără a se expune la 177

primejdii din cele mai mari, pierzînd pe mulţi dintre ai săi, fu nevoit să facă calea întoarsă fără nici o pradă şi fără a dobîndi victoria pentru care venise. Iar boierii munteni, scăpând de vrăjmaşul care pricinuise atâta teamă, uitară de binele pe care li-l făcuse Draculea şi începură împotriva lui uneltiri periculoase, refuzară a mai face serviciul militar, ridicară în slăvi pe turci, ponegreau pe Draculea, spuneau că victoria va fi cândva mai dăunătoare învingătorilor decât celor învinşi, că turcii nu se poartă cu vrăjmăşie atâta timp cât ei le sunt credincioşi şi le plătesc tributul cerut; Draculea, dimpotrivă, se străduia să le arate că nu se cade să ceară pacea de la cei învinşi, că apărânduse cu arma în mână pot trăi în libertate, şi în sfârşit, că atâta timp cât va trăi el Ţara Românească nu va plăti tribut turcilor.”
(A. Veress. Documente privind relaţiile Transilvaniei şi Ungariei cu Moldova şi Ţara Românească, vol. I, Budapesta, 1914, p.130.)

1462 februarie 11. Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către Matei Corvin, regele Ungariei

"(…) Deci să ştii, Măria Ta, că am călcat pacea cu ei (cu turcii – n.n.) (…) Văzînd ei ceea ce am făcut, au părăsit gâlcevile şi certurile pe către le aveau până acum în toate alte părţi, atât dinspre ţara şi coroana cea sfântă a Măriei Tale, cât şi din toate celelalte părţi, şi şi-au aruncat toată turbarea asupră-ne. Cum se va deschide vremea, adică primăvara, au de gând să vie duşmăneşte, cu toată puterea lor. Însă vaduri n-au, că ai vadurile lor de la Dunăre, în afară de Vidin, am pus să le ardă, să le nimicească şi să le facă pustii. Deoarece pe vadul Vidinului prea puţin pot să ne aducă vreun rău, ei ar vrea să-şi aducă vasele de la Constantinopol şi Galipole, pe mare, la Dunăre. Deci, Măria Ta, milostive Doamne, dacă voia Măriei Tale este să ai luptă cu ei, atunci strânge-ţi toată ţara şi tot poporul de oaste, atât călăreţii, cât şi pedestraşii, adu-l în această ţară peste munţi a noastră şi binevoieşte să te baţi aici cu ei. Iar dacă nu vrei Măria Ta însuţi, atunci fii bun şi trimete-ţi oastea întreagă în părţile transilvane ale Măriei Tale, încă de la sărbătoarea Sfântului Grigore. Dacă însă Măria Ta nu vrei să dai toată oastea, atunci dă numai cât ţi-e voia, măcar Transilvania şi părţile secuieşti. Iar dacă Măria Ta voieşti să ne dai vreun ajutor, atunci Măria Ta să fii bun a nu ne zăbovi, ci să ne spui cu adevărat gândul Măriei Tale. Pe omul nostru, care aduce scrisoarea, de data aceasta să nu-l întârzii, mă rog, Măria Ta, ci să mi-l trimiţi înapoi, îndată şi iute. Pentru că nici un chip nu vreau să lăsăm în drum ce am început, ci să ducem lucrul la capăt (…) deoarece nu vrem să fugim înaintea sălbăticiei lor (…)".
(N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, p. 165 – 167.)

1456-1462, 1476. Cronica anonimă intitulată Povestire despre Dracula Voievod prezintă într-o manieră deformată personalitatea şi faptele domnului Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş

.... ,,Împăratul foarte s-a supărat pentru aceasta şi a pornit cu oaste împotriva lui şi a venit asupra lui cu multe puteri. El a adunat oastea cât avea, 178

(30 000) şi a lovit pe turci noaptea şi a nimicit o mulţime dintre dânşii şi nu a putut să se bată cu oameni puţini împotriva marii oştiri, şi s-a întors înapoi. Şi pe cei care au venit cu dânsul din această luptă, a început el însuşi să-i cerceteze. Care era rănit în faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi-l făcea viteaz al său, care era rănit la spate, pe acela poruncea să-l pue în ţeapă, spunându-i în loc de prohod: «Tu nu eşti bărbat, ci femeie». Iar atunci, când a pornit împotriva turcilor, astfel a vorbit întregii lui oşti: «Cine se gândeşte la moarte, acela să nu meargă cu mine, să rămâie aici». Împăratul auzind aceasta a plecat cu mare ruşine; a pierdut oaste nenumărată. El nu a îndrăznit să meargă mai departe împotriva lui... ..... Şi aşa de mult ura răul în ţara lui, încât, dacă cineva făcea un rău, furt sau tâlhărie sau vreo minciună sau nedreptate, niciunul dintre aceştia nu rămânea viu. Fie că era boier mare sau preot, sau călugăr, sau om de rând, chiar dacă cineva avea mare bogăţie, nu se putea răscumpăra de la moarte... Sfârşitul lui a fost aşa. Trăia în Ţara Muntenească şi au venit turcii asupra ţării lui şi au început să jefuiască. El s-a ciocnit cu dânşii şi turcii au fugit. Oastea lui Dracula a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Dracula de bucurie s-a urcat pe un deal să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste. Apropriaţii lui luându-l drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că este ucis de ai lui îndată a ucis cu sabia lui pe cinci dintre ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorât." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.6667)

1476. Scrisoarea lui Vlad Ţepeş către braşoveni prin care anunţă că a reuşit să ia din nou domnia

“Scrie domnia mea credincioşilor şi bunilor, dulcilor şi cinstiţilor prieteni ai domniei mele, judeţului şi pîrgarilor din Braşov. Iată vă dau de ştire că am răsturnat pe vrăjmaşul nostru Laiotă, şi a fugit la turci. Deci v-a slobozit Dumnezeu calea. Veniţi cu pâine şi cu marfă şi vă hrăniţi, căci a făcut Dumnezeu să fim o singură ţară (s.n.)…“ (Relaţiile internaţionale…, p. 9798)

B. Moldova – ,,Poartă a Creştinătăţii" în timpul lui Ştefan cel Mare.
1455 octombrie 5. Scrisoarea sultanului Mehmed al II-lea Fatih prin care îi cere lui Petru Aron, domnul Moldovei un tribut anual în valoare de 2000 de ducaţi

“Mehmed, fiul lui Murad Han, veşnic biruitor! De la marele domn şi marele emir, sultanul Mehmed Beg, nobilului şi înţeleptului şi celui demn de cinste şi laudă Ioan Petru, voievod şi domn al Morovlahiei, iubitoare salutare să primească nobleţea ta! Ai trimis pe solul acesta şi boier al tău, Mihul logofăt, şi, printr-însul, cuvintele domniei tale, pe 179

care le-a spus. Deci, dacă vei trimite haraciu, 2000 de ducaţi de aur, domnieimele, în fiecare an, atunci pacea va fi încheiată. Şi pentru aceasta punem soroc peste trei luni. De va sosi la împlinirea acestora, atunci pacea va fi încheiată cu domnia-mea. Dacă nu va veni, aceasta o ştiţi voi! Şi Dumnezeu să te veselească!” (Documente turceşti privind istoria României, I,
p.1)

1457-1504. Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

"Acest domn, Ştefan Vodă, după doi ani a domnii lui Pătru vodă Aron, rădicat-s-au de la Ţara Muntenească cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi şi au intrat în ţară. Şi silind spre scaunul Sucevii, i-au ieşitu înainte Pătru vod Aron pe Siretu, la Doljăşti, la tină, şi s-au lovitu în zioa de joi mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu se lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucitu şi al doilea rându să lovi la Orbic şi iarăşi biroui Ştefan vodă. Şi-l prinse pre Pătru vodă Aron şi-i taie capul, de-şi răsplăti moartea tatâne-său, lui Bogdan vodă. Când s-au strânsu ţara la Direptate Déciia Ştefan vodă strâns-au boiarii ţării şi mari şi mici şi altă curte măruntă dimpreună cu mitropolitu Theoctistu şi cu mulţi călugări, la locul ce se chiamă Direptatea şi i-au întrebatu pre toţi: iaste-le cu voie tuturor să le fie domnu? Ei cu toţii au strigat într-un glas: ,,În mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti". Şi décii cu toţii l-au rădicatu domnu şi l-au pomăzuitu spre domnie mitropolitul Theoctistu. Şi de acolea luo Ştefan vodă steagul ţării Moldovei şi să duse la scaunul Sucévii. Décii Ştefan vodă gătindu-să de mai mari lucruri să facă, nu cerca să aşeze ţara, ci de războiu să gătiia, că au împărţitu oştii sale steaguri şi au pus hotnogi şi căpitani, carile toate cu noroc i-au venit".
(Grigore Ureche, Letopiseţul, p.83)

Cronicarul polonez Jan Dlugosz. Baza socială a armatei lui Ştefan cel Mare.

“(…) Prin asprimea şi dreptatea sa, nelăsînd nici o crimă nepedepsită, îi făcu pe aceştia plecaţi şi ascultători (boieri) întru toate poruncile lui. Şi nu numai pe ostaşi şi pe boier, ci chiar şi pe ţărani îi strânse la arme, învăţînd pe fiecare să-şi apere patria. Dacă află că vreun ţăran n-avea săgeţi, arc sau sabie sau că a pornit la luptă fără pinteni, îi tăia capul fără nici o milă (…) Împăratul turcilor turba de ură şi de mânie la auzul acestor veşti şi în sufletul lui plin de mânie îl mai aprindea şi Radu prin stăruinţele şi îndemnurile lui de a grăbi să răzbune perfidia lui Ştefan, care nici când n-a fost cu credinţă sultanului, ci sub cuvânt că plăteşte tribut, slujea regelui polon şi din sfatul şi porunca acestuia ocupase Chilia. Şi aşa sultanul dete poruncă să se pregătească oaste împotriva Moldovei, iar Ştefan adunându-şi la arme pe toţi ai săi, atât 180

pe ostaşi cât şi pe ţărani – aşa că numai femeile şi copii mai rămăseseră acasă, porni împotriva lui pregătit să moară cu toţi ai săi sau să învingă.”
(Traducere la N. Orghidan, Ce spun cronicarii străini despre Ştefan cel Mare, Craiova, 1915, p.8-9.)

1467. Cronicarul polonez Jan Dlugosz. Lupta de la Baia dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin ..................................................................................................................................... . "Matia, regele Ungariei, care primise la sine pe Berindei, plecat din

Polonia, şi care făgăduise acestuia că-l va reaşeza în scaunul Moldovei, neputând suferi să fie părăsit şi dispreţuit de Ştefan, care stăruia în supunerea sa către Cazimir. Adunându-şi o armată puternică şi luând cu sine pe Berindei, cu gândul să-l aşeze în scaunul Moldovei şi să răpească dreptul regelui şi al regatului Polon asupra stăpânirii Moldovei, pe la mijlocul lunei lui octombrie ieşii din Ungaria. Încredinţând conducerea şi grija armatei lui Ioan Giscra de Brandis, boiemul, năvăleşte în Moldova şi trecând munţii şi pădurile, care de popor sunt numite Ptenini, ajunge la ,,Chotrusz" şi pe care-l pradă şi-l arse. Merse apoi mai departe pe lângă munţi şi ajunse la Bacău, la târgul Roman şi apoi la Nyemiecy. Pe acestea şi toate orăşelele din vecinătatea lor, toată ţara locuită şi bogată, o pustii cu sabie, foc şi omor, neuitându-se la nimic, nici la vârstă, nici la stare şi nici la sex. Şi cu toate că Ştefan voievod îi ieşise în cale cu oastea sa la acel Chotrusz, temându-se totuşi de puterea lui (căci regele Matia avea ca la 40000 oameni în armata sa) şi temându-se şi de necredinţa oamenilor din cauza tiraniei lui, căci omorâse aproape pe toţi fruntaşii, nu cuteză să se lase în luptă deschisă, ci-l hărţui mereu din locuri ascunse şi pline de curse timp de vreo patruzeci de zile, şi-l împiedică de a jefui mai departe. iar după ce regele Matia ,,Pannoniacul" ajunse la orăşelul Baia, şi după ce întări orăşelul cu valuri de pământ, cu gropi şi cu care (căci se temea de năvălirea duşmanilor), Ştefan voievod, care-şi aşezase armata între două râuri, Moldova şi ,,Samush" socotind că a sosit timpul, când cu puţin să poată bate pe cei mulţi, lăsându-şi caii şi sarcinile în tabără, sosi cu pedestraşi uşori la Baia. Şi trimiţând mai înainte oameni, cari să dea foc oraşului din câteva părţi, după ce izbucniseră flăcările, se aruncă asupra ungurilor în seara zilei de 15 decembrie. Şi a ţinut luptă schimbătoare până la revărsatul zorilor, căzând mulţi din unguri ucişi, mulţi pârjoliţi de flăcări. Matia ca să nu cadă viu în mâna moldovenilor, fu scos din focul luptei pe targe, rănit în trei locuri, dar nu de moarte. Partea mare a armatei ajungând în munţi şi găsind drumul închis cu arbori prăvăliţi, după ce îşi arse carele şi alte bagaje şi după ce îngroapă în pământ cinci sute de tunuri, ca să nu pună mâna moldovenii pe ele, scapă cu fuga. Şi dacă regele Ungariei nu a fost prins sau omorât, aceasta se datoreşte binefacerei unui român căruia Ştefan voievod descoperind înşelăciunea îi taie capul. Se spune că zece mii de unguri au fost ucişi în acea luptă şi câteva steaguri au fost luate şi aduse de soli de ai lui Ştefan, semn de biruinţă, regelui Cazimir al Poloniei (– care petrecea în Vilma). Iar Ştefan şi armata sa dobândi 181

pradă mare, corturi, care şi tunuri. Au scăpat însă împreună cu regele aproape toţi baronii Ungariei.... Numai Ioan de Daroch, voievodul Transilvaniei, dintre cei mai mari a fost omorât, împreună cu toţi oamenii săi, care se crede că au fost ca la 4.000....." (Traducere la N. Orghidan, op.cit., p.911)

1475 ianuarie 25. Scrisoare adresată de către domnul Moldovei, Ştefan cel Mare principilor creştini

"Coroanei Ungariei şi tuturor ţărilor în care va ajunge această scrisoare, mântuire. Prea luminaţilor şi măriţilor principi cu toţii, din toată creştinătatea şi din orice loc va ajunge scrisoarea noastră de faţă, noi Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, închinăciune prietenească şi dorim tot binele pentru binele oamenilor încredinţaţi cârmuirii voastre. Necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este perzătorul creştinătăţii şi în fiece zi se gândeşte cum ar putea să o subjuge. Drept aceea, vă facem cunoscut domniilor voastre, că în jurul sărbătorii de curând trecute a Bobotezei, numitul turc a trimis asupra noastră o mare oştire de-a sa, în număr de o sută douăzeci de mii de oameni. Cu zisa oştire a trimis, drept căpitan de frunte al ei, pe Soliman paşa, al doilea beglerbeg, cu toţi curtenii sultanului, cu toată Rumelia şi cu domnul Munteniei, cu toată puterea sa, cu Assar-beg şi Ali-beg şi Schender-beg şi Grana-beg, Valtivar-beg, Serefaga-beg, domnul din Sofia, Cuscura-beg, Piri-beg, fiul lui Isac-paşa, cu toată puterea sa. Şi aceştia erau căpitanii cei mari, cu oştile lor. Şi auzind noi aceasta, ne-am înarmat cu toţii şi am mers împotriva lor... şi i-am învins şi i-am călcat în picioare, şi pe toţi i-am trecut prin ascuţişul săbiei. Şi după aceasta, auzind necredinciosul turc lucrul acesta şi-a pus în cap şi-n gând ca-n luna lui mai să se răzbune asupra noastră. Voieşte a-şi supune această poartă a creştinătăţii care e ţara noastră... Şi dacă această poartă ar fi pierdută, va fi în primejdie toată creştinătatea. De aceea ne rugăm de prietenia voastră, ca şi de toţi regii, să vă îndreptaţi asupra duşmanului creştinătăţii cât mai este vreme. Căci numitul turc are în toate părţile mulţi duşmani care vor purcede împotrivă-i cu sabie în mână. Iară noi, din partea noastră, făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, că vom sta şi vom lupta până la moarte pentru creştinătate, punându-ne capul în cumpănă. Şi aşa trebuie să faceţi şi voi, din partea voastră, pe uscat şi pe mare, întrucât de astă dată,... i-am tăiat mâna dreaptă. Aşadar, să nu întârziaţi. Dat în Suceava, în ziua de Sfântul Pavel luna ianuarie, ziua douăzeci şi cinci – 1475". (Gh. Mihăilă, D. Zamfirescu, Literatura românească
veche, Edit. Tineretului, Bucureşti, 1969, p.48-49)

182

1475. Cronicarul turc Tevarih-I Ali-I Osman despre expediţia turcilor în Moldova ..................................................................................................................................... ..... "Mehmed-han.... a ajuns pe malul apei Dunărea.... şi a pornit prin

vilaietul Moldovei, mergând cale de mai multe zile... În sfârşit acel necredincios, strângându-şi de asemenea oastea, a intrat în fundătura sălbatică a unei trecători, unde îşi pregătise uneltele sale de război. El porunci călăreţilor săi să descalece şi îi făcu pe toţi pedestraşi, ca să nu fugă, ci să lupte cu înverşunare.... Cele două oşti au stat o vreme, luptându-se pe locul de bătălie. Gazii s-au învârtit pe acolo cu ogarii lor, dar au văzut că ei nu ies din pădure. Atunci un buluc dintre ei, punându-şi în primejdie, s-au ajutat unii pe alţii şi s-au năpustit asupra oştii ghiaurilor. .... Dar şi oastea ghiaurilor răi de fire, care erau cât un ocean de întinsă, punându-se în mişcare ca un uragan şi ca un vânt puternic aducător de nenorociri... Dar acei ageamii care nu erau obişnuiţi cu luptele au obosit... Abia căutau prilejul de fugă, Când au văzut oarecare îngăduinţă, ei s-au împrăştiat de tot şi au fost cauza înfrângerii şi a celorlalţi. Părăsind lupta şi măcelul, au fugit astfel încât nici nu s-au mai uitat îndărăt. Nici nu era chip. Ei s-au călcat în picioare ca nişte turme de oi şi nici viteji şi bravi nu au mai putut găsi cale să mai lupte. Suleiman-paşa nu a putut să-i strângă într-alt loc pe ostaşii aceia care se împrăştiau. Oricât de mult s-a străduit şi oricât de multe sforţări a depus, el nu a putut totuşi să-şi închege şi să-şi rânduiască alaiul... .... După o vreme, văzând moldoveanul (Kara Bogdan) că ţinutul acela a rămas pustiu, că duşmanul a fugit, a pornit pe urmele lui şi a pus mâna pe cei pe care i-a găsit slabi. .... Când călăreţii, venind iute ca vântul şi cu iuţeala unui torent, s-au îngrămădit în groapa (azmak) aceea, cei care au dat primii peste ea au rămas împotmoliţi, devenind astfel punte pentru cei care au sosit după ei. Cetele care veneau unele după altele s-au răvăşit ca valurile. În groapa aceea s-au împotmolit caii multor mii de oameni şi picioarele multor trupuri, rămânând astfel în mlaştina morţii. După ei au venit duşmanii şi trântindu-i şi pe cei care nu căzuseră încă de pe calul vieţii, le-au luat capul.”
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.71)

1475 iulie 12. Iaşi. Tratatul de alianţă dintre Ştefan cel Mare şi Matei Corvin ............................................................................................... ………..............................

"În primul rând, noi, Ştefan, voievod al Moldovei, mai înainte arătat, făgăduim credinţa veşnică împreună cu întreaga noastră ţară majestăţii regale însăşi şi sfintei coroane, aşa cum ne legăm şi cum şi predecesorii noştri voievozi au făcut şi erau îndatoraţi. 183

De asemenea, în caz că majestatea regală va merge contra turcilor prin Ţara Românească, noi, Ştefan-Voievod, vom merge, în acelaşi timp, în persoană şi cu toată puterea împreună cu majestatea regească. De asemenea, în caz că majestatea regală ar trimite contra aceloraşi turci pe un căpitan al său prin aceeaşi Valahie, noi, Ştefan-Voievod, vom merge, de asemenea, în persoană şi cu toată puterea cu zisul căpitan. Dacă însă vom fi împiedicaţi de vreo slăbiciune sau, la fel, vom fi reţinuţi de către duşmani puternici, încât în propria noastră persoană nu vom putea merge, atunci trebuie să trimitem pe acesta (pe căpitan) cu toată puterea noastră. De asemenea, că noi vom îndeplini faţă de majestatea regală şi de sfânta coroană toate slujbele pe care înaintaşii noştri au obişnuit să le facă. Tot astfel, că noi, după obiceiul voievozilor anteriori nouă, contra tuturor duşmanilor majestăţii regale, când vom fi chemaţi, ne obligăm şi va trebui să trimitem oamenii noştri, fiind exceptat regele Poloniei şi coroana acestuia, cu care înaintaşii noştri au avut pace. La fel, că de acum înainte nu vom adăposti pe nimeni în ţara noastră, nobili sau magnaţi ori oameni de orice condiţie, care ar fi acţionat contra majestăţii regale; ci cei care ar fugi la noi, pe aceştia, dimpotrivă, îi vom scoate din statul nostru şi nu-i vom păstra împotriva voinţei majestăţii regeşti, nici nu le vom fi favorabili sau îi vom ajuta în ceva, direct sau indirect, pe faţă sau în ascuns. De asemenea, că de acum înainte nu vom ţine în nici un caz în ţară răufăcători care obişnuiesc să năvălească în regatul Ungariei şi să comită jafuri, ci cei de acest fel, care vor fi găsiţi că au comis pagube şi jafuri, pe aceştia îi vom pedepsi şi vom da despăgubire pentru ei. De asemenea, că de acum încolo, în toate pricinile care ar putea să se ivească, în nici un caz să nu se păşească la mijloace de fapt (violenţă), ci, dacă nu cumva vor fi apărut neînţelegeri între supuşii majestăţii regale şi noi, atunci din amândouă părţile să se adune oameni care să vină la hotare la un loc potrivit şi, după ce se va fi cercetat dreptatea şi nepărtinirea părţilor, să se dea satisfacţie părţii vătămate, fără altă pagubă a cuiva după aceea. Tot aşa, că de aci înainte negustorii nu vor mai fi reţinuţi în vreo parte, ci, dacă se va isca ceva, fiecare să cerceteze pe temeiul dreptului în faţa judecătorilor ordinari, şi aceştia să se îndatorească a face dreptate fără a ţine seama de condiţia persoanelor; şi că înşişi negustorii să fie liberi şi în siguranţă. Pe aceste articole, noi, Ştefan, sus-zisul voievod, deoarece înţelegem că ele ţintesc la propăşirea situaţiei noastre, la folosul şi liniştea şi la apărarea familiei noastre şi a ţării, le primim şi aprobăm de bunăvoie şi prin aceasta în toate punctele şi tot conţinutul ne obligăm şi promitem să le păstrăm şi că le vom păstra de-a pururi în curată credinţă creştină şi cinste, fără nici o încălcare, şi fără vreun gând ascuns sau viclenie, pentru care a fost atârnat sigiliul secret al documentelor noastre, servind drept întărire şi martor. Dat în oraşul Iaşi, miercuri, în ajunul fericitei fecioare Margareta, în anul 1475, luna iulie, 12." (Relaţii internaţionale.., p.127-129) 184

1477 mai 8. Ioan Ţamblac. Eforturile diplomatice ale lui Ştefan cel Mare privind organizarea unei coaliţii antiotomane se oglindesc în expunerea lui Ioan Ţamblac în faţa senatului şi a dogelui veneţian

" .... Prea înălţate prinţ şi domn. Acestea sunt lucrurile pe care le spun cu gura mea, ea Ioan Ţamblac, sol şi unchiu al domnului Ştefan Voievod, din partea lui. Că toate acestea s-au săvârşit din partea turcilor în ţara sa, Luminăţia Voastră trebuie să fi auzit de la mulţi. E adevărat, că cele ce au urmat nu i s-ar fi întâmplat, dacă ar şi ştiut că prinţii creştini şi vecini cu dânsul au să se poarte cu el aşa cum s-au purtat. Căci deşi avea jurăminte şi învoieli cu dânşii, ei l-au înşelat şi astfel a păţit ce a păţit. Învoielile şi jurămintele ce erau între dânşii cuprindeau că toţi trebuiau să fie gata şi să ajute în orice loc pe acela dintre domni, împotriva căruia ar fi mers turcii. Şi totuşi, cu toată nădejedea mea întrînşii, mi s-a întâmplat nenorocirea pomenită. Căci dacă nu ar fi fost aşa, aş fi făcut una din două: ori m-aş fi împotrivit cu adevărat vrăjmaşului la trecătoare şi nu l-aş fi lăsat să treacă, ori, dacă aceasta mi-ar fi fost cu neputinţă, aş fi încercat să scap pe locuitorii ţării mele, şi nu aş fi suferit atâta pagubă. Dar mau lăsat singur, şi s-au întâmplat cum am spus mai sus. Şi dacă vrăjmaşul ar fi fost singur, n-ar fi fost aşa de rău; dar el a poruncit să vie cealaltă ţară Românească deoparte şi tătarii de alta, iar însuşi a venit în persoană cu toată puterea lui şi m-au înconjurat din trei părţi şi m-au găsit singur pe mine, cu toţi ostaşii împrăştiaţi, ca să-şi apere casele lor. Gândească-se Luminăţia Voastră, cu cât mă întreceau la număr, când împotriva mea singur erau atâtea puteri. Eu, împreună cu curtea mea, am făcut ce am putut şi s-a întâmplat cum am spus mai sus. Care lucru socotesc că a fost voia lui Dumnezeu, ca să mă pedepsească pentru păcatele mele; şi lăudat să fie numele lui. După ce vrăjmaşul într-adevăr a plecat, am rămas lipsit de orice ajutor din partea creştinilor; pentru că ei nu numai nu m-au ajutat, – dar au fost unii între dânşii, cari poate au simţit plăcere pentru paguba făcută mie şi ţării mele de către păgâni. Între acestea veni secretarul Luminăţiei Voastre şi-mi spuse cele ce i se porunciseră, şi-mi făgădui multe lucruri din partea Luminăţiei Voastre prea creştine, cari de bună voie vă gândiţi la binele creştinilor şi la nimicirea vrăjmaşului lor. Lucrul acesta m-a bucurat şi mi-a dat mare nădejde; şi am rămas parcă liniştit, când mi-a spus că din banii trimişi în ţara Ungurească şi din alţii voi avea şi eu ceva ajutor şi folos. Şi totuşi, eu cerusem ca voievodul Basarabă să fie alungat din cealaltă Ţară Românească şi să fie pus acolo un alt domn creştin, anume Drăculea cu care să ne putem înţelege împreună; am înduplecat chiar la acest lucru pe Măria sa craiul unguresc, ca să se îngrijească el, din partea sa ca Vlad Drăculea să ajungă domn, şi înduplecându-se în sfârşit, el a trimis să-mi spue ca să-mi adun oastea, şi să merg să pun pe numitul domn în Ţara Românească.

185

Şi astfel repede am făcut şi am mers eu dintr-o parte şi căpitanul craiului dintr-alta, şi ne-am unit şi am pus în domnie pe zisul Drăculea. Isprăvind aceasta, el m-a rugat să-i las, pentru paza lui, oameni de ai noştri, fiindcă în români nu se prea încredea; şi i-am lăsat 200 de oameni dintre curtenii mei. Şi făcând aceasta, am plecat. Dar numaidecât necredinciosul Basarabă se întoarse, îl găsi singur şi-l omorî; şi împreună cu el fură omorâţi toţi oamenii mei, afară de zece. Lucrul acesta aflându-l noi îndată, şi găsinduse lângă mine secretarul Luminăţiei Voastre şi auzind şi el cele întâmplate, îmi zise: nu cumva mi-ar face plăcere să-l las să plece, fiindcă venise vremea să se îndeplinească cele ce-mi spusese din partea Luminăţiei Voastre. Eu l-am sfătuit să nu facă aceasta din pricina iernii, care era foarte aspră; era cam pe la 10 Ghenarie. I-am spus că poate să scrie şi să facă prin scrisoare; el îmi răspunse: aceasta o voi face în persoană, nu pot s-o fac prin scrisoare. Şi mi-a cerut un om care să meargă împreună cu el şi pe care să-l aibă tovarăş la întoarcere; şi a hotărât împreună cu mine să se întoarcă de Sfintele Paşti. Văzând cu adevărat grija şi graba sa, eu l-am lăsat să plece şi i-am dat un om; şi am rămas cu vorbele sale ca cu un lucru îndeplinit. Pe alţi domni creştini, vecini cu mine, n-am vrut în adevăr să-i mai încerc ca să nu mă văd iarăşi înşelat. Luminăţia Voastră ştie ce neînţelegeri sunt între dânşii. Din pricina aceasta cu mare greutate poate să-şi vază fiecare abia de treburile sale; treburile mele rămân, de nevoie, fără ajutor. Cred chiar că craiul unguresc va face pace cu Ţara Românească şi că atunci va fi cu mult mai rău. De aceea adăpostul şi nădejdea mea sunt la prea luminată Domnia voastră, pe care o rog să binevoiască a mă ajuta. Nu vreau să mai spun cât de folositoare este pentru treburile creştine această ţărişoară a mea; socotesc că este de prisos, fiindcă lucrul e prea vădit, că este vădit, că ea este saraiul Ţării Ungureşti şi al Poloniei şi este straja acestor două crăii. Afară de asta, fiindcă Turcul s-a împedecat de mine, mulţi creştini au rămas în linişte de patru ani. Aşadar, fiindcă sunteţi domni creştini şi sunteţi cunoscuţi ca creştini, eu viu la prea luminată Domnia voastră cerând ajutorul vostru creştinesc, spre a-mi păstra această ţară a mea, folositoare pentru treburile creştine, şi făgăduiesc că orice dar şi orice ajutor îmi veţi trimite, eu îl voiu răsplăti înzecit, de câte ori veţi avea nevoie şi – veţi cere, – dar numai împotriva păgânilor, – oriunde veţi porunci şi fără nici-o zăbavă. Afară de asta, Luminăţia Voastră va face o faptă foarte cinstită, ajutând pe un domn creştin. Atât cer acum, şi asta, fiindcă ştiu că Turcii vor veni în vara aceasta iarăş asupra mea, pentru cele două ţinuturi, al Chiliei şi al Cetăţii Albe, care le sunt foarte supărătoare. De aceea să faceţi o altă pregătire mai obştească. Luminăţia Voastră trebuie să aveţi în vedere, că aceste două ţinuturi sunt Moldova toată şi că Moldova cu aceste două ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia. Ba eu zic mai mult, că dacă aceste două cetăţi vor fi păstrate, va fi cu putinţă ca turcii să piarză şi Caffa şi Chersonesul. Şi lucrul ar

186

fi uşor: dar nu mai spun în ce chip s-ar putea face aceasta, ca să nu lungesc scrisoarea. Dacă veţi cere, vă voiu arăta. Aşadar, acestea sunt lucrurile ce mi-a poruncit să le aduc la cunoştinţa voastră, şi-apoi celălalt lucru, că am scrisori şi vorbe de dus către Prea Sfântul Părinte. Dacă domnia voastră îmi veţi da voie, eu mă voi duce; dacă vi se pare însă că nu e bine să merg, nu mă voi duce. Toată nădejdea el şi-o pune în domnia voastră şi de la domnia voastră cere ajutor şi pentru ceilalţi creştini. Dacă Dumnezeu va vrea să nu fiu ajutat, din două lucruri unul se va întâmpla de bună seamă: ori voiu fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor. Lucrul acesta însă nu-l voiu face niciodată, vrând mai bine de mii de morţi, decât aceasta. Şi îmi pun nădejdea în domnia voastră."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., I, p.73-75)

1480 martie 13 – 1481 martie 1. Ahidname* prin care sultanul Mehmed al II-lea confirmă încheierea păcii cu Ştefan cel Mare, după expediţia din anul 1476

"Actul de pace (Sulhname) al sultanului Mehmed han – să-i fie ţărâna uşoară – cu Kara-Bogdan. Pricina emiterii preaslăvitului semn împărătesc (hakanî), căruia i se cuvine judecată dreaptă, şi a strălucitei monograme (tugra) sultanale, podoaba lumii, – veşnicească-i preaînaltul Allah preamărirea, din respect faţă de cele şapte versete -, este aceasta: Kara-Bogdan, care, în vremurile vechi, era plin de omenie şi supus faţă de înaltul ,,Cuib" al Califatului dinastiei otomane şi îndeosebi faţă de măreţul Prag al Împărăţiei mele, înalt ca cerul, neamânând nici o clipă îndatoririle sale de supunere, precum şi dările (rüsűm) stabilite prin firman, se supunea poruncilor mele şi îşi plătea la timp, fără întârziere, haraciul său, pe care îl fixasem. Dar, de la o vreme, şoaptele îndărădniciei diavoleşti vârându-i în creier gândul de răscoală şi de tulburare, el călcase în afara cercului cuviinţelor supunerii şi, chipurile, din neascultare, arătase îndrăzneală şi ieşise din calea ascultării. De aceea zelul pentru credinţa în Allah şi efortul pentru cinstea împărăţiei se puseseră în mişcare. Astfel, din pricina mâniei mele, cu glorioasele mele oşti, purtătoare de vijelie, am ruinat din rădăcină, ca uraganul, ţara sa prosperă, prefăcând-o asemenea ţinuturilor lui Semud şi Ad, şi-i dădusem o straşnică pedeapsă cu viteza mea mână nimicitoare. Cu acest prilej, deşteptându-se din somnul neştiinţei, el pocăindu-se şi ruşinându-se, a cerut iertare cu sute de mii de umilinţe şi prin tot felul de închinăciuni, refugiindu-se la Curtea mea, ocrotitoarea lumii, şi-a plecat faţa la pământ pentru slujire şi s-a rugat zicând astfel: ,,Predându-mi, ca şi mai înainte, grumazul meu la supunere şi la ascultare şi de asemenea, dublând (muza'af) haraciul meu, care, aşa cum îmi fusese fixat, era în fiecare an de trei mii de florini frânceşti, şi făcându-l de şase mii de florini, în fiecare an, am devenit prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor voştri. De asemenea, neabătându*

Ahidname - tratat.

187

mă, ca şi în zilele de altădată, cu nici un pas, din calea cea dreaptă, sunt, din tată şi moş, unul dintre slujitorii acestei măreţe Porţi, înaltă ca cerul". Astfel, ca să îndepărteze, de pe locul ascultării, praful răutăţilor sale, el a făcut să-i curgă din ochi torente de lacrimi şi a cerut iertare. De aceea, revărsându-se oceanul mărinimiei mele şi marea bunăvoinţei mele, l-am iertat pentru vina sa şi am reînnoit tratatul. Şi Allah cel milostiv şi binevoitor a zis: ,,Ţineţi-vă legământul; sunt răspunzători cei care îşi încalcă legământul!". De vreme ce, potrivit condiţiilor amintite mai sus, el va avea legături bune cu Poarta împărăţiei mele şi va arăta ascultare, atunci, nici el, nici avutul său şi nici ţara sa nu vor fi atacate de mine, nici de ceilalţi supuşi ai mei şi, atât timp cât, din partea lui, se vor vedea fapte drepte, el se va bucura, din partea mea, de aceeaşi bunăvoinţă împărătească a mea (şâhânemle) şi va fi ocrotit cu aceeaşi mărinimie împărătească a mea (husrevânemle). Şi l-am învrednicit cu acest ahidname, ca să-l aibă în mâna sa drept bunăvoinţă şi ca pricină de încredere." (Documente turceşti...., I, p.56)

1484. Tursun-Bei. Cucerirea de către turci a cetăţilor Chilia şi Cetatea Albă

“…Chilia era lacătul acelui ţinut şi a fost cucerită cu sabia. Astfel, lacătul s-a descuiat. După ce, prin puterea împărăţiei, această cetate a fost cucerită cu uşurinţă şi cu multe făgăduinţe, ea a fost lăsată pe seama unor comandanţi vestiţi şi apărători puternici. Cetatea a fost umplută cu provizii şi cu muniţii. După aceea, fără întârziere au pornit victorioşi asupra cetăţii Akermanului. Cetatea aceea se află în apropiere de Marea Neagră, are ziduri puternice şi construcţii trainice, iar interiorul şi exteriorul sunt împodobite şi înfloritoare.De asemenea, este un loc de trecere a negustorilor din Kaffa, a negustorilor ruşi, a celor din Deşt I Kîpcea (Crimeea), a negustorilor leşi şi unguri. Într-adevăr, este un loc de trecere populat şi înfloritor… În finalul descrierii luptelor pentru cucerirea celor două cetăţi este adăugat versul: “Lacătul acelui ţinut era Chilia, deoarece, după ce a fost cucerită, s-au deschis drumurile şi către alte ţări.” (Cronici turceşti…,p.7778)

1485. Cronica moldo-germană. Lupta de la Cătlăbuga

“În luna septembrie, în prima zi, s-a dus Ştefan voievod la craiul Poloniei, la Colomeea şi pe când voievodul era rege, au venit turcii cu Petru Hronoda voievod fără împotrivire asupra Sucevii şi pentru că Suceava nu a vrut să se predea, atunci ei au ars târgul şi aproape toată ţara. Şi craiul nu voia să-l creadă şi nu voia să-i dea drumul. Şi când craiul l-a lăsat, a poruncit fiului său Albert, să pornească cu ceva oştire în ajutorul lui. Dar craiul Albert s-a întors iarăşi înapoi de la Colaciu şi a lăsat pe unii dintre comandanţi să meargă 188

cu el (…) cu ceva oaste şi se purtară cavalereşte lîngă graţia sa, încât atunci încă mulţi turci au fost nimiciţi la Cătlăguga” (lîngă Chilia).
(Cronicile slavo-române sec.XV-XVI, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1959, p.35)

1486. Cronica moldo-germană. Lupta de la Şcheia

“În luna martie, în ziua 6, într-o luni, s-a ciocnit Ştefan voievod cu Hronoda la Bulgari (Scheia alte izvoare) la apa numită Siret. Atunci a bătut Petru Hronoda pe Ştefan voievod şi a câştigat lupta şi Ştefan voievoda căzut de pe cal şi a zăcut printre morţi, de dimineaţă până la prânz. Atunci a venit călare un boier cu nume Purice (se confirmă ştirea păstrată de tradiţie privind pe aprodul Purice) care a recunoscut pe Ştefan voievod. Atunci a scos pe voievod de acolo, de şi-a adunat oastea lui şi a trimis la Petru voievod pe un boier anume Pântece, care s-a supus lui Petru voievod şi l-a scos afară din bătălie, după ce l-a învins că de acum câştigase bătălia. Şi cu ceata lui au tăiat capul lui Petru voievod şi au dus capul lui Ştefan voievod. Astfel a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu.“
(Cronicile slavo-române…, p. 36)

1499 iulie 12. Tratat de pace încheiat de Ştefan cel Mare cu Ioan Albert, regele Poloniei şi Alexandru, ducele Lituaniei

“(…) Noi Ioan Ştefan voievod (…) facem cunoscut şi arătăm pe faţă prin această carte a noastră tuturor (…) că între noi şi între prealuminăţia sa pomenitul domn Ian Olbraht, crai al Poloniei, şi între luminăţia sa prinţul şi domnul Alexandru, marele cneaz al Litvei, şi prinţul Jigmont, fraţii prea iubiţi ai domniei sale, şi între urmaşii noştri, de amândouă părţi are să fie linişte şi pace veşnică; (…) Noi, sus-numitul Ioan Ştefan voievod (…) făgăduim (…) susnumitul domn Ian Olbraht, craiul leşesc, şi cu fraţii domniei sale Alexandru şi Jigmont (…) că (…) vom păstra şi vom avea pace şi linişte veşnică şi nestrămutată şi nestricată, iar pe ei şi pe duşmanii lor îi vom ajuta totdeauna cu sfatul şi cu fapta, cât va sta în putinţa noastră împotriva tuturor vrăjmaşilor, cu toată puterea şi cu toate oştile noastre şi cu ţara noastră a Moldovei. Tot aşa prealuminăţia sa pomenitul Ian Olbraht, craiul leşesc, şi fraţii domniei sale Alexandru, marele cneaz al Litvei, şi Jigmont, şi copiii şi urmaşii lor au să ne apere pe noi Ştefan voievod şi pe copiii noştri (…) şi ţara noastră a Moldovei de toţi vrăjmaşii noştri, din orice parte cu sabia şi cu sfatul şi cu oameni şi cu toată puterea domniilor sale (…) De asemenea făgăduim noi Ştefan (…) pomenitul crai (…) că vom fi totdeauna prietenilor şi neprieteni neprietenilor lor. Tot aşa domnia sa susnumitul crai şi (…) fraţi ai domniei sale (…) făgăduiesc (…) că voi fi totdeauna prietenilor noştri prieteni sau neprietenilor noştri neprieteni. 189

(…) Şi apoi, când vor vrea prealuminăţia sa Vladislav, craiul unguresc şi cehesc, domnul nostru milostiv, şi prealuminăţia sa sus-numitul Ian Olbraht, craiul leşesc, şi sus-numiţii fraţi ai domniei sale, să facă război şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor merge ei înşişi în persoană cu toate puterile şi cu ţările şi cu oştile lor împotriva împăratului turcesc şi a ţărilor lui, atunci prealuminăţia sa Vladislav, craiul unguresc şi cehesc, domnul nostru milostiv, are să meargă prin ţara Basarabilor şi are să treacă de acolo peste Dunăre în ţările împăratului turcesc. Iar prealuminăţia sa Ian Olbraht, craiul leşesc, cu susnumiţii fraţi ai domniei sale, au să treacă împotriva ţărilor împăratului turcesc tot pe Dunăre şi anume la vadul ce se cheamă Obluciţa, sau, după ce se vor fi înţăles între sine amândoi susnumiţii crai cu sus-numiţii fraţi ai domniilor lor şi cu noi susnumitul Ştefan voievod, pe unde li se va părea lor şi nouă că ar fi mai bine şi mai folositor, pe acolo să treacă. Atunci noi Ştefan voievod, noi înşine în persoană şi cu toată puterea noastră şi cu toată ţara noastră a Moldovei, vom merge cu domniile lor împotriva împăratul turcesc, afară doar – doamne fereşte-ne de asta – dacă vom fi atunci în vreo neputinţă şi nu vom putea să mergem noi înşine împreună cu ei, atunci are să meargă împreună cu dânşii fiul nostru Bogdan voievod în persoană, cu toată puterea lui şi a noastră, sau un altul pe care-l vom trimite noi cu domniile lor. Dar până la vremea aceea şi la ceasul acela, prealuminăţiile lor susnumiţii crai Vladislav, craiul unguresc şi cehesc, şi Ian Olbraht, craiul leşesc, şi Alexandru, marele cneaz al Litvei, şi cneazul Jigmont ne-au făgăduit nouă Ştefan Voievod să ne apere întotdeauna, pe noi şi ţara noastră, ţara Moldovei, de împăratul turcesc şi de oştile lui, şi să fie totdeauna pe lîngă noi şi împreună cu noi, şi să ne dea ajutor împotriva împăratului turcesc şi împotriva oştilor lui. Tot aşa şi noi Ştefan voievod, până atunci, dacă vom auzi despre o pornire a turcilor împotriva ţărilor şi domniilor prealuminaţilor sus-numiţilor domni, a craiului unguresc şi a celui leşesc şi a sus-numiţilor fraţi ai domniilor sale, noi le vom da de ştire şi le vom arăta aceasta amânduror crailor şi fraţilor lor, cât vom putea mai iute; şi nu vom da nici un sfat şi nici un ajutor turcilor, afară doar dacă ar veni vreo putere a împăratului turcesc, sau a sangeacului sau a supuşilor lui, care să ne silească să le dăm ajutor, şi le-am da ajutor fără voia noastră – printr-aceasta însă credinţa noastră şi credinţa fiului nostru Bogdan voievod şi credinţa boierilor noştri şi pacea încheiată să nu fie călcate cu nici un chip şi noi să nu fim vinovaţi de nimic, căci turcilor pe cât vom putea le vom fi neprieteni…" (Ioan Bogdan, Documentele lui Ştefan cel Mare, p.428433; cf. Relaţiile internaţionale, p.132-140.)

1497. Letopiseţul de la Bistriţa. Luptele purtate de Ştefan cel Mare cu polonii în Codrii Cosminului

190

"În anul 7005 (1497), pornita craiul leşesc numit Albert cu toate puterile sale împotriva lui Ştefan voievod înşelându-l cu vorba că se duce împotriva turcilor, ca să le ia cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Atunci a trimis domnul voievod spre întâmpinarea craiului leşesc numit Albert pe solul său, Jupânul Isac, vistiernicul, cu multe şi mari daruri; Craiul primi darurile cu dragă inimă şi trimise cu pace pe soli îndărăt la domnul Ştefan voievod, spunându-i din nou cu înşelăciune, că se duce împotriva turcilor şi mai trimise şi craiul pe solii săi la Ştefan voievod; iar domnul voievod, după ce îl ospătă bine, îi trimise îndărăt cu cinste la ale sale; şi iarăşi mai ales după vorbele lor mincinoase trimise domnul Ştefan voievod soli la craiul pe credincioşii săi boieri, jupânul Tăutu logofătul şi jupânul Isac vistiernicul, cu multe şi mari daruri. Şi astfel craiul trecu râul Nistru pe la Mihalcea de această parte, cu toate oştirile sale, şi veniră până la Coţmani, la marginea ţării Moldovei, şi acolo prinseră pe solii domnului Ştefan voievod şi-l trimiseră la cetatea Leovului. Atunci văzu Ştefan voievod că a fost înşelat de leşi şi porunci tuturor oştirilor sale să se adune la târgul Romanului. Şi astfel leşii petrecură acolo la Coţmani 7 zile şi apoi năvăliră la Spinţi. În vremea aceasta domnul Ştefan voievod întocmi şi întări străjile şi le trimise împotriva leşilor la vadul târgului Cernăuţilor, pe apa Prutului, iar însuşi domnul Ştefan voievod porni din Suceava la oastea sa, în 27 a lunei lui august, spre târgul Romanului; întraceiaşi zi îi adunară din străji şase leşi, dintre cari pe trei îi trimise împăratului turcesc, iar pe ceilalţi porunci să-i spânzure. Şi astfel craiul leşesc veni cu toată puterea care o avuseră la cetatea Sucevei, duminică în 24 a lunei septembrie, iar în 26, marţea spre seară, începură a bate cetatea Sucevei, şi astfel o bătură trei săptămâni ziua şi noaptea dar nu isprăviră nimic; iar domnului Ştefan voievod îi veni ajutor de la craiul unguresc numit Laslău, carele era frate cu Albert craiul leşesc, 12000 de ostaşi, iar cu ei se afla Birtoc voievodul Ardealului, care Birtoc era şi cuscru cu Ştefan voievod; şi astfel voievodul Birtoc întreabă pe domnul Ştefan voievod dacă vrea să-l împace cu craiul leşesc. Iar domnul Ştefan vodă făcu pe voia lui să se împace, şi aşa trimise Birtoc pe solii săi la craiul leşesc cu vorbă ca să meargă el însuşi la craiu, şi astfel se duse la craiul şi-i împăcă pe ei, dar cu făgăduiala, ca să se întoarcă pe aceiaşi cale pe unde veniseră; iar domnul Ştefan voievod ospătând şi dăruind pe voievodul Birtoc cu multe şi mari daruri, îl trimise îndărăt în ţara sa. În 19 ale lunei octombrie, joia se întoarse craiul leşesc, dar nu porni pe calea pe unde venise, ci porni pe altă cale, pe unde ţara era întreagă; de aceea sa mâniat Ştefan voievod şi gonindu-i în urma lor cu oştile sale şi cu 2000 de turci, i-au ajuns la marginea făgetului de la Cosmin şi i-au lovit, joia, în 26 a lunei octombrie şi a biruit atunci Ştefan voievod şi i-a bătut şi i-a alungat peste făgetul Cosminului, omorându-i şi tăindu-i, fosta atunci mare moarte între leşi din partea armelor moldoveneşti şi toate schiptrele crăeşti au fost luate şi mulţi boieri şi voievozi mari de-ai leşilor au căzut acolo şi mulţi ostaşi au căzut 191

atunci şi toate puştile cele mari, cu care bătuseră cetatea Sucevei au fost prinse atunci, şi multe altele mici şi mai mici, pe care nu este cu putinţă a le înşira; iar însuşi craiul cu ostaşii rămaşi se adunară într-o tabără lângă satul Cosminului şi de acolo se duseră la Cernăuţi, iar oştile lui Ştefan voievod mergeau dimpreună cu ei, omorându-se unii pe alţii. Şi sosi vestea domnului Ştefan voievod că mai vine o oaste leşească spre ajutorul craiului leşesc şi astfel domnul Ştefan voievod chemă pe Boldur, hatmanul său, şi-i de te oştile, şi-l trimise să întâmpine acea oaste şi-i porunci să se bată cu ea; Atunci Boldur luă oastea şi trecu râul Prut şi întâlni acea oaste sâmbătă seara, iar duminică în 29 octombrie răzbiră şi acea oaste şi... o bătură; fost-a şi acolo multă moarte în ziua aceea printre leşi din partea armelor moldoveneşti şi căzut-a şi acolo multă oaste leşească la locul ce se cheamă satul Lenţeşti, iar craiul nu ştia de venirea acelei oşti la dânsul, nici de pieirea ei, dar nici oastea aceea nu ştia de înfrângerea craiului. Lunia în 30 octombrie craiul a fost din nou respins de la Cernăuţi şi a trecut râul Prut şi de acolo a fugit cu puţini ostaşi şi de-abia a scăpat; iar domnul Ştefan voievod trimise toate oştile sale acasă, fiecare pe la ale sale, şi apoi porunci tuturor vitejilor şi boierilor săi să se adune în ziua de sfântul Nicolae la locul ce se cheamă Hîrlău, şi se adunară cu toţii în acea zi, şi acolo făcu domnul Ştefan voievod mare ospăţ tuturor boierilor săi, de la mare până la mic şi mulţi viteji făcu atunci şi cu daruri scumpe îi dărui, pe fiecare după destoinicia sa...." (Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.7677)

1502. Raportul medicului Matteo Muriano despre Ştefan cel Mare

“… m-a salutat foarte bine voitor cu dovezi şi cuvinte foarte prieteneşti, printre care mi-a spus: (…) eu sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de lupte de când sunt domnul acestei ţări dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut 2 (…)” Cât despre sus-numitul domn, el este un om foarte înţelept vrednic de multă laudă, iubit mult de supuşii săi, pentru că este îndurător şi drept, veşnic treaz şi darnic, arată bine la trup pentru vârsta sa (…) Supuşii săi sunt bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri (…) turcii au mare frică de acest domn şi de creştinii ce şi-ar face drum prin această ţară (…)"
(Călători străini… I, p.148-149)

Jan Dlugosz. Figura lui Ştefan cel Mare

“(…) O bărbat demn de admirat, întru nimic inferior ducilor eroici, pe care îi admirăm, care în vremea noastră cei dintâi dintre principii lumii a repurtat asupra turcului o victorie atât de strălucită. După judecata mea el este 192

cel mai vrednic să i se încredinţeze şefia şi conducerea întregii lumi şi mai ales funcţia de şef suprem şi comandant împotriva turcilor (…)”
(File din cronici, Crestomaţie privind Istoria militară Românească (Secolele X-XIX), de Dan Căpăţână – Sergiu Iosipescu, Bucureşti, Edit. Militară, 1973, p.69)

C. Românii sub conducerea lui Iancu de Hunedoara
Antonio Bonfini. Despre originea şi personalitatea lui Iancu de Hunedoara

“Acesta s-a născut din tată român şi mamă greacă; prin destoinicie şi virtute a făcut cinste neamului său mai presus de aşteptarea tuturor. Se spune că nici părinţii lui nu erau de neam obscur. Căci tatăl său – precum se zice – se bucura de vază foarte mare la neamul românilor, cari stăpânesc acum locurile geţilor şi ale dacilor şi cu drept cuvânt se cred a fi rămăşiţele colonilor romani, cum dovedeşte asemănarea limbii lor. De bună seamă, el şia sporit autoritatea nu numai prin înţelepciune şi printr-o îndelungată experienţă, ci prin bogăţiile şi succesele sale, fiind deprins în necontenite războaie, prin silinţele sale militare nu şi-a câştigat bogăţie mai multă decât faimă. Născut în satul Corvinus îşi trage spiţa neamului din familia Corvina a romanilor. Iar mamă-sa, născută între greci, se crede a fi fost răsărită dintrun neam vechiu şi împărătesc. Unii îndrăznesc s-o aducă în legătură cu neamul lui Teodosius. A servit de la început cu 12 cai episcopului Dimitrie din Zagreb şi doi ani a făcut serviciu militar în Italia sub ducele Filip de Milano. Căci urmând pe Sigismund în Italia, a rămas acolo. Despre Sigismund – căruia i s-a dus vestea, că i-ar fi fost părinte, – se spune că l-ar fi adus pe Ioan încă de mic copil din părţile Transilvaniei în Transilvania şi pentru buna purtare i-ar fi dăruit moşiile Huniadeşti, care sunt aşezate la graniţa de către Muntenia, a Transilvaniei. Mai târziu s-a înrudit cu familia Gherebilor. De aici şi-a luat de nevastă pe Elisaveta, care a născut pe Ladislau şi pe Matia. A fost un bărbat în care se putea recunoaşte virtutea cea mai mare a corvinilor, tot astfel şi mărinimia, înşepciunea şi vitejia romană. Avea o înfăţişare foarte plăcută şi o respectabilă vigoare de ostaş, iar caracterul său blînd şi distins îi împrumuta imaginea demnităţii romane (Romanae dignitatis imaginem referabat). Se distingea prin frumuseţea ochilor şi a nasului, purtările lui în orice privinţă erau foarte nobile şi scutite de orice sălbăticie barbară. În privinţa religiei, a justiţiei, a dărniciei şi a facerii de bine era foarte zelos. Nu-i lipsea nici iubirea cinstei, nici cultul prieteniei; într-atâta era de stăruitor spre a-şi câştiga încrederea soldaţilor şi simpatia celorlalţi, încât toţi îl iubeau deopotrivă. Prin blîndeţă, facere de bine şi prin lipsa făţărniciei viclene aşa a înlăturat duşmăniile şi urile, încât prin destoiniciile sale şi-au deschis drumul spre înălţimea unei demnităţi, pe care nici nu i-ar fi fost îngăduit a o spera… . Fiind totuşi schimbăcios în norocul războaielor, ca nu cumva să fie împiedicat în planurile sale, în pământul Huniadeştilor, pe care-l 193

primise odinioară în dar de la Sigismund, a zidit un castel pe un munte înalt, pe care îl mângâie râuri liniştite; acesta este atât de întriit şi prin măiestria clădirii şi prin situaţia sa naturală, încât nu se înspăimântă de nici un atac de partea vrăjmaşilor. Astfel Ion Corvinul, după ce a săvârşit mai multe fapte vrednice de laudă, ca răsplată pentru bunele servicii a primit provincia Transilvaniei cu drept de stăpânire, şi de aci înainte cu uşurinţă s-a ridicat şi la mai mare. De aceea a fost numit voievod dobîndind prin aceasta multă autoritate şi putere…”.
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere…, p.61-62)

1442. Antonio Bonfini. Lupta de la Sântimbru

,,Iau turcii, angajaţi fiind în războiul sîngeros din Albania, spre a nu părea că au părăsit Ungaria, completându-şi armata cu trupe din cele mai bune, au început ostilităţile în Dacia. Căpetenia militară Mezid, remarcabil prin bărbăţie şi prudenţă şi nu mai puţin demn de laudă şi într-ale războiului, primi poruncă să năvălească cu o oaste mare în provincia Transilvaniei, trecând prin Ţara Românească. Comandantul împlini în grabă porunca şi plecă numaidecât din Moesia, trecând Dunărea. Căzînd pe neaşteptate asupra provinciei lui Corvin, zdrobeşte pe oricine îi stă în cale, pradă şi pârjoleşte, distruge furajele, nu ţine seama de vârstă, răspândeşte pretutindeni tulburare şi groază. Iancu Corvin, care sosise de-abia de câteva zile în provincie, aflînd de năvala turcilor şi dându-şi seama că nu poate opri un vrăşmaş atât de însemnat şi de puternic şi nici nu era chip de rânduit curând o oaste într-o astfel de învălmăşeală (…) s-a refugiat la Alba Iulia unde se afla şi episcopul Gheorghe Lepeş (…) Deşi vedea că va avea de înfruntat pe turci cu oameni nu prea bine pregătiţi, prefera totuşi să-şi găsească mai degrabă moartea, decât să le cedeze provincia şi să îndure nenorociri şi suferinţe. Astfel, aprinzându-se de mânie şi unul şi celălalt, le-au ieşit împotrivă cu trupele pe care le-au putut aduna pe moment. Avântându-se la drum doar din dorinţa de a se răzbuna, nu au mai trimes înainte nici iscoade şi nici călăreţi rapizi, ci orânduindu-se pe patru linii au ajuns până la satul Sântimbru (…) (Iancu) însă a ridicat în acest timp provincia cu o iuţeală de necrezut şi purta sabia însângerată, aduna oşteni din sate şi oraşe, a poruncit să fie înarmaţi şi sciţii, a dat ordin să fie chemaţi la oaste printr-un anunţ public cu toţii deopotrivă ţărani şi târgoveţi pentru salvarea soţiilor. Şi cu toţii au dat urmare poruncii, pentru a nu pieri cu soţiile şi copii lor. Cu oastea astfel adunată, porni cu curaj pe urma turcilor ce se retrăgeau după ce pustiiseră provincia, şi nu pierdeau nici o ocazie de a se năpusti asupra lor, în orice moment şi în orice loc (…) Mai înainte de a ajunge la marginile regiunii, la un sat, se năpustiră pe neaşteptate asupra turcilor, într-un fel de iureş că risipeau necontenit linia de bătălie pe care aceştia încercau s-o înfiripeze. Cei ce se împrăştiaseră prin văi şi pe înălţimi se întorceau plini de curaj îndărăt; bătălia se desfăşura într-o ordine 194

confuză, vărsându-se sânge din belşug şi dintr-o parte şi din cealaltă. Dar cauza pentru care luptau era departe de a fi aceeaşi pentru ambele părţi, căci unii se băteau pentru patrie, copii, altare şi cămin, pe când ceilalţi pentru pradă, câştig, iată de ce luptau cu o însufleţire şi bărbăţie inegală. Deşi se făcu mare măcel şi dintr-o parte şi din cealaltă, înfruntându-se şi unii şi alţii cu aceeaşi îndârjire, totuşi de la turci au căzut mai mulţi (…) În acest timp, Corvin alerga încoace şi încolo şi îi îndemna pe ai săi pentru a nu lăsa să scape năvălitorii care au pricinuit atâta măcel şi pârjol fără a obţine o victorie asupra lor; şi aceasta o vor dobândi luptând, căci stă în (puterea) braţului lor de a-şi scăpa copiii şi nevestele şi se cade să răzbune înjuriile pe care le suferiseră divinitatea şi oamenii. Îmbărbătând pe cei şovăielnici, chemând din nou la luptă pe cei ce fugiseră, silindu-se şi comandantul şi oastea să-şi facă datoria cât se poate de bine, aşa cum cereau necesităţile, şi-au împlinit-o deopotrivă şi unii şi alţii (…) Mezid îşi dădu seama cu strângere de inimă că se destramă frontul susţinut de ai săi şi sorţii sunt cu totul nesiguri, căci o parte din armată se preda, iar alta o luase la fugă. Pierzându-şi deci orice nădejde, se gândi să scape măcar de el şi o luă la goană împreună cu călărimea, maghiarii însă se luară pe urma lor şi ucideau pe cei răzleţiţi. Mezid şi fiul său, care-şi puseseră ultima speranţă în fugă, fură opriţi în cale şi ucişi ; căzură şi din cei ce erau cu ei mulţime fără număr (…)"
(Traducere din Antoniu Bonfinius, Ungherische Chronica, în File din cronici, p.24-27.)

Înnobilarea unor ţărani pentru fapte de arme de către Iancu de Hunedoara

“…Iancu de Hunedoara, guvernator al Ungariei etc., (trimete) capitlului bisericii din Alba Transilvaniei salutare şi cinstire. Având în vedere şi aducându-şi aminte de credinţa sub diferite chipuri (manifestată), şi slujba credincioasă şi faptele de vitejie ale nobililor Dan, fiul lui Iaroslav din Cinciş şi al lui Voicu, Petru, Ciorba şi Ioan, fii ai aceluiaşi Iaroslav de Cinciş, care s-au străduit să fie de folos sfintei coroane a Ungariei atât în cele de interes public cât şi al regelui, precum şi oştirii noastre împotriva preacruzilor turci şi a altor cunoscuţi vrăjmaşi ai regatului în cele mai multe campanii, necruţăndu-şi nici viaţa şi nici bunurile şi vărsîndu-şi chiar sîngele, pentru aceasta voim să-i dăruim ca răsplată domeniul Cinciş, mai sus amintit, aşezat în comitatul Hunedoara, districtul Haţeg, domeniu unde amintitul Dan fusese cneaz…” (E. Hurmuzaki, Documente…I/2, p.727)
1500 februarie 15. Roman. Tratatul de alianţă dintre Bogdan al II-lea domnul Moldovei şi Iancu de Hunedoara guvernatorul Transilvaniei

“(…) că făgăduim şi am făgăduit iubitului nostru părinte, lui Ianăş de Hunedoara, guvernator al întregii ţări a Crăiei şi altora, ca să-i fim în chip de fiu, cât viaţa noastră şi el domnia sa asemenea să ne fie nouă părinte şi orice îi va fi de trebuinţă din partea noastră noi să stăm pe lîngă domnia sa şi cu căpeteniile noastre şi cu toate oştile şi cu tot sfatul cel bun al nostru pentru bunul domniei sale şi să fim prieteni tuturor prieteni domniei sale, iar 195

duşmanilor domniei sale, duşmani. Şi asemenea ţara domniei mele şi cu ţara domniei sale să fie una. Şi solilor şi negustorilor şi tuturor oamenilor buni să fie ţara domniei mele deschisă şi slobodă şi de bunăvoie cu tot dreptul, iar iubitul nostru părinte să ne ocrotească sub mâna sa şi să ne apere de orice duşmani ai noştri. Iar noi să nu avem a ne căuta alt părinte mai bun nicăieri, decăt pe iubitul nostru părinte Ianăş de Hunedoara, marele guvernator, nici în vreo altă parte aiurea, decât să avem nădejde în Dumnezeu cel de sus şi în iubitul nostru părinte. Şi asemenea, ceea ce Dumnezeu să nu dea, dacă s-ar întâmpla părintelui nostru vreo nevoie, ţara noastră să fie deschisă domniei sale şi averilor domniei sale şi cu boierii săi şi cu toate oştile domniei sale, de bunăvoie şi fără zăbavă să intre şi de bunăvoie să iasă şi cu toţi boierii săi şi cu averile (…)” (D.R.H., D, I, p. 422)
1455 noiembrie 15. Iancu de Hunedoara reconfirmă, în urma păcii încheiate cu Vladislav al II-lea, libera circulaţie a negustorilor în Ţara Românească şi a celor munteni în Transilvania

"Noi, Iancu de Hunedoara, comite perpetuu de Bistriţa etc., facem cunoscut tuturor şi fiecăruia, care vor vedea scrisoarea noastră de faţă, că, deşi între noi şi vestitul Vladislav, voievodul Ţării Româneşti, se născuseră sau se iviseră contradicţii, neînţelegeri, duşmănii, discuţii şi certuri, care cu toate intervenţiile multora, care doreau mai ales pace, până acum în nici un fel nu au putut fi stinse, potolite şi încetate între noi; totuşi noi, voind ca acea ţară şi părţile ei să rămână şi să se bucure de pacea şi liniştea de odinioară, făgăduim şi chezăşuim, încredinţăm şi asigurăm pe toţi oamenii de stare liberă, care locuiesc oriunde în Ţara Românească, că oricine dintre aceştia să poată şi să fie în stare să vină liber, în pace şi fără teamă, după vechiul obicei, cu orice lucruri şi bunuri ale lor de vânzare, orice nume ar avea ele, în această ţară şi în părţile ei, şi aici să se oprească, să rămână, să cumpere şi să vândă în siguranţă şi fără nici o teamă, şi apoi (să poată şi să fie în stare) să se întoarcă la ai lor cu zisele lucruri şi bunuri ale lor, în pace şi fără nici o piedică. Şi în aceeaşi măsură vă încredinţăm şi vă asigurăm pe voi, toţi oamenii de stare liberă, care locuiţi oriunde în această ţară şi în părţile ei, mai ales în oraşul regal Braşov şi în cele care ţin de el, ca oricine dintre voi să poată şi să fie în stare să meargă fără teamă, liber şi în pace, cu orice lucruri şi bunuri ale lor de vânzare, în Ţara Românească şi în părţile ei, şi acolo să se oprească, să rămână, să cumpere şi să vândă, iar apoi (să poată şi să fie în stare) să se întoarcă la ai lor, fără vreo vătămare a lucrurilor şi bunurilor (lor), prin mărturia acestei scrisori a noastre. Şi voim ca aceasta să se pună a se vesti pe faţă pretutindeni, prin locurile publice". (D.R.H., D., I, p.448)
1456. Ducas. Istoria turco-bizantină. Victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad

196

a) Asupra acestui Belgrad a pornit cu război Mehmet al lui Amurat (…) Pe fluviu au rămas de atunci peonii şi se duceau de pe uscatul de dincolo în oraş, la paza cetăţii Tutul alţii) şi Choriat* cu oamenii săi şi Capistran** nazireanul, bărbat învăţat şi de mare renume (…) şi când a mers (Iancu de Hunedoara) în războiul acesta, pe mulţi din germani şi din peoni şi din boemi, cei mai mulţi fiind neînarmaţi, i-au adus cu sine (…) Când însă s-a dat consemnul şi trâmbiţa a răsunat, atunci cei ce mai înainte au fost pe ziduri au alergat din nou la metereze şi i-au prins înăuntru pe ieniceri, cei ce însă erau cu aceştia, au început să se retragă spre zid; Astfel dat peonii, i-au izgonit atuncea afară din oraş pe ieniceri şi i-au doborât pe barbari (…). Iar împăratul cum ştia că situaţia îi este grea, că ienicerrii sunt răniţi şi apucaţi de frică, a căutat să-şi salveze armatele cu fuga (…) După izgonirea împăratului, Iancu n-a mai trăit mult timp şi după aceea s-a săvârşit din viaţă şi a fost acest bărbat foarte destoinic întru toate şi de jos s-a ridicat la mare putere şi a săvârşit isprăvi în contra germanilorn şi a boemilor şi a ajungând la conducerea treburilor obşteşti la peoni, şi-a câştigat mare renume (…) Se mai spune că a fost răpus de ciumă”.
(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, trad. Vasile Grecu, Bucureşti, Ed. R.P.R. 1958, pp.241-245)

b) ,,(…) Atunci Iancu despre care a mai fost vorba înainte, trecând Dunărea, căci sosise în ziua aceea, şi intrând în oraş, i-a urmărit de aproape şi, pe unii omorându-i, iar pe alţii rănindu-i, i-a gonit afară. Şi ieşind însuşi pe poartă cu ostaşi foarte mulţi, i-a luat întreaga pregătire de război. Şi după ce a ucis pe mulţi turci, aşa încât însuşi sultanul a fost rănit la şold, s-a întors în sfârşit în oraş şi a dat foc vaselor turceşti. Şi tiranul ruşinat s-a întors la Adrianopole şi ameninţă să pornească anul următor cu război asupra Belgradului. Aceste fapte s-au petrecut în luna iulie a aceluiaşi an (…)“
(Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1463), Bucureşti, Edit. Academiei R.P.R., 1958, p.420)

*

**

Iancu de Hunedoara. Un călugăr învăţat, care participa, alături de Iancu, la apărarea Belgradului.

197

CAPITOLUL X

LUPTA ANTIOTOMANĂ A ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XVI
Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Luptele de apărare împotriva tătarilor în timpul urmaşilor lui Ştefan (Bogdan III şi Ştefăniţă)

a) 1510 ,,Beti Ghirei, sultan, ficiorul hanului, nepotul împăratului, fără veste, cu multă mulţime de tătari pe trei locuri au intrat în ţară, de au prădat de la Orheiu până la Dorohoiu şi pre Prut în sus, de multă pradă şi robire de oameni au făcut şi plean de dobitoace au luat; mai apoi sultanul fiindu săgetat foarte rău au murit.” (Grigore Ureche, Letopiseţul…,
p.131)

b) 1513 ,,Iară asupra lor (tătarii) trimiseasă Bogdan vodă pre Corpaciu hatmanul său, de I-au lovit cu o mie de oameni şi nesocotit dând război vitejeşte, au căzut de ai noştri şapte sute, iară trei sute au scăpat. Iară tătarii cu pagubă mai multă apă (la trecerea Nistrului) decât de oaste au avut, s-au întorsu la Pericop. Iară Bogdan vodă îngrozindu-să de acea pagubă, au trimis la craiul leşăsc soli, de au poftitu ajutor împotriva tătarilor, de vor să vină de iznoavă, ca să se apere.” (Grigore Ureche, Letopiseţul…, p.132) c) 1518. ,,În al doilea anu a domnii lui Ştefan vodă, în luna lui augustu, 8 zile, rădicatu-s-au Albu sultan cu tătarii de la Pericop, cu multă oaste tătărască şi au trecut Nistrul fără veste şi au tras către Prut, de au ajunsu la locul ce să chiamă Şerbanca. Şi deciiu s-au apucat a prăda ţara. Ci norocul cel bun al Ştefan vodă, s-au pribegitu cu oaste gata în gura Coroviei şi au dat veste şi ţărăi, de sîrgu să se strângă. Şi dacă s-au buluicitu, suindu pre Prut în sus, au trimisŞtefan vodă pre Petrea Cărăbăţu vornicul şi cu toţi giosenii să treacă Prutul. Şi dacă au luat învăţătură şi au trecut Prutul, luînd ajutoriul lui dumnezeu, luni dimineaţa, în revărsatul zorilor i-a lovit fără veste, când ei nici o grijă nu avea şi cu norocul lui Ştefan vodă i-au răzbit şi mulţi din tătari au pierit, mulţi în Prut s-au înecat şi s-au fost înglotindu în Ciuhru. Şi pre mulţi i-au prins vii; asemenea şi pre doi mârzaci mari, anume Tamizu şi Bicazul. Şi câţi au mai rămas, i-au gonitu peste câmpi, tăindu-i şi săgetându-i până la Nistru. Acolo fiindu obosiţi căii de fugă multă, intrându în Nistru s-au înecatu, numai sultanul cu puţini au scăpat, însă şi el rănit rău la cap, de s-au întors cu multă 198

pagubă şi perire şi ruşine. Încă şi aceia câţi au scăpat, fără arme şi fără cai au scăpat.” (Grigore Ureche, Letopiseţul…, p.134)
1517-1527. Raportul prin care reprezentantul Porţii, Mustafa, informează despre misiunea sa cu privire la reglementarea problemelor de hotar dintre Moldova şi cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, cucerite de turci

"Plecând umila mea faţă către Curtea cea înaltă şi Pragul cel măreţ robul de mine fac arz despre aceea că, în situaţia de acuma, mergând la domnul Ţării Româneşti, potrivit poruncii împărăteşti, când i s-a vorbit în legătură cu chestiunea hotarului, el a spus: «Lăsaţi hotarul meu; vedeţi mai întâi hotarele Chiliei (Kili) şi Akkermanului (Cetatea Albă). Eu voi face ceva după aceea». Din această pricină, am mers la domnul Moldovei. Acesta a arătat ahidnamelele sale şi a dovedit multă bunăvoinţă şi preţuire, fiind de acord, dar a grăit astfel: «Măria sa împăratul să aibă bunăvoinţă şi să mă ocrotească şi să arate milă faţă de supusul de mine. Şi eu îi sunt un supus; să-mi dea şi mie o bucată de pâine să mănânc». Dintre toţi ostaşii săi de gardă, el a trimis cu noi 700-800 de oameni destoinici de-ai săi, câţi avea, şi ne-am dus la hotarul de la Akkerman. Cercetându-se bine hotarul Akkermanului, au fost aduşi şi întrebaţi creştinii bătrâni de acolo. Creştinii din Moldova au zis: «Hotarul Akkermanului este la Iurgheci-Kerman, care este o fortăreaţă lângă Akkerman. Dincolo de IurgheciKerman, el merge până la Movila-Neagră; de acolo ajunge la Dikilitaş, iar de acolo ajunge la Movila-Neagră. De acolo merge spre Botos; în tătărime i se spune Don-Suyu, iar de acolo apa Don ajunge la Mare.» Dar li s-a spus: «În orice caz, cetatea amintită mai sus trebuie să rămână la Akkerman». De aceea a fost înregistrată în hotarele Akkermanului; dar ei nu au vrut să se învoiască. Atunci le-am zis: «Să facem arz la Poarta împărăţiei. Dacă n-o să vrea, nu vom avea ce face, iar dacă o să vrea, atunci se va milostivi şi o va dărui». De asemenea, hotarul Chiliei, când o ţinea Ungaria (Üngürüs), începea de la Kara-Bulak (?) şi mergea la lacul Cupa (Kupa). De acolo mergea la lacul Cătlăbuga (Kutlu-Boga), iar de acolo mergea la lacul Saftian, de acolo la Movila-Mare, iar de acolo la Vadul-Iezilor. Iar când o stăpânea Ţara Românească, despre aceasta ei au zis: ,,Hotarul Chiliei începea de la Fântâna lui Turhan, spre Kara-Bulak (?), iar de acolo se îndrepta spre Iezerina (sau) Vadul-Iezilor, amintit mai sus". De asemenea, s-a mai zis că este mai bine ca locuitorii cetăţii Chilia să fie trecuţi pe seama Vadului Isaccei (Sak çi). Atunci, creştinii s-au necăjit, iar sărmanul de mine le-am spus: ,,Vom face arz către Poarta împărăţiei". Ştefan (Ístefan) ne spusese: «Să vă întoarceţi înapoi», dar supusul de mine nu m-am dus. I-am zis: «Nu se cade supusului de mine să mă mai duc iarăşi». Şi i-am mai spus că «porunca împărătească trebuie adusă la îndeplinire». M-am şi îmbolnăvit. S-a dus înapoi supusul vostru Hasan. Ne-am 199

înţeles să mergem împreună, îndată ce va veni el. Ce porunciţi? În rest, firmanul depinde de Curtea cea înaltă.” (Documente turceşti..., I, p.1011)

Scrisoare prin care Mehmed, comunică marelui vizir discuţiile purtate cu domnul Ţării Româneşti, Neagoe Basarab, în legătură cu participarea unui contingent de oşti româneşti la o expediţie plănuită de sultanul Suleiman Magnificul. De asemenea, se cere să i se acorde domnului Ţării Româneşti un ,,ahidname”

“De asemenea, şi voievodul Ţării Româneşti cere un termen de douăzeci de zile pentru strângerea oştirii sale. El a spus: «De vreme ce erau de făcut asemenea treburi, era nevoie să ne fi dat de ştire încă de mai înainte. De acum încolo oastea noastră se poate aduna doar în douăzeci de zile». De asemenea, pentru liniştirea hatârului său, să i se trimită şi acel ahidname, despre care se poruncise, iar în partea Moldovei, trimiţîndu-se un olac, să se semnaleze chestiunea aceea.” (Documente turceşti…, p.13)
Învăţăturile lui Neagoe voievod către fiul său Teodosie. Despre solii şi despre războaie

“(…) Iar deacă veţi vedea că cu cuvintele voastre cele bune şi dulci nu veţi putea potoli voia şi porunca acelui ce va fi trimis solii aceia la voi, ci tot vă va sta împotrivă, deacii voi să nu vă daţi cinstea voastră lor, ci să eşiţi la dânşii hrăbori, cu numele lui Isus Hristos (…) Deci de vor veni asupra voastră vrăjmaşii voştri şi veţi vedea că sunt cu putere mai mare decât voi, iar priiatnicii voştri vă vor îndemna să mergeţi asupra lor, făr de vreme sau vă vor sperea ca să ieşiţi afară den ţara voastră, să pribegiţi, pre acei priiateni şi îndemnători ai voştri să nu-I credeţi, că nu vă voescu binele (…) Pentru aceia să nu faci aşa, că mai bună iaste moartea cu cinste, decât viaţa cu amar şi cu ocară (…) Deacii să-ţi tocmeşti toate tunurile şi oştile tot pre cete cum le va vi rândul (…) Iar tu să mergi dreptu faţă la faţă spre vrăjmaşii tăi, fără nici o frică; iar căci vor fi ei mulţi, nimic să nu te înfricoşezi, nici să te îndoieşti. Că omul viteazu şi războinic nu să spare de oamenii cei mulţi (…) Că omul viteaz toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii îi sîntu duşmani (…) Şi de aceasta, fătul meu, încă te învăţ să nu umbli cu oamenii cei fricoşi, ca să nu cumva să pierzi cinstea mea şi moşiia ta (…)“
(Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu, Bucureşti , 1970, p.278-281)

1522. Luptele cu turcii după moartea lui Neagoe Basarab, descrise de umanistul italian, Bocignoli

“Basarab (Neagoe Basarab), domnul Ţării Româneşti (pe care l-am cunoscut înainte de a fi domn, pe când mă aflam la români) moare lăsând după 200

el un fiu (Teodosie) de şapte ani. Sultanul îi trece acestuia domnia şi îi pune epitropi turci care să cârmuiască ţara până ce ar ajunge copilul vârstnic, cu gândul ca astfel să se înveţe cu încetul românii cu domnii turci, căci ivindu-se acest prilej îi venise gândul să ocupe ţara cu desăvârşire, deoarece vedea că pe aci e trecerea cea mai uşoară contra ungurilor (…) Iar românoii nu l-au primit nici pe copil şi nici pe turci (…) nu este potrivit cu datina cea veche ca să fie dată ţara turcilor şi ei spun cu tărie că nu vor îngădui vreodată acest lucru. Mâniindu-se turcul (…) porunceşte paşalelor de Nicopole, Vidin şi Silistra să-şi adune oastea de pradă şi să pustiască Ţara Românească. Aflînd acestea, românii îl cheamă din Transilvania pe Ioan (Zapolya) şi i se supun lui împreună cu toate ale lor, părăsind făţiş pe turci. Iar acela vine cu oaste în Ţara Românească şi-iopreşte pe turci, (bătălia s-a dat la Grumazi, 1522) ce se pregăteau să jefuiască ţara. Când i s-a dat de ştire acest lucru sultanului, temându-se să nu supună ungurii ţara, a început să trateze pacea cu românii, după vechile condiţii (…)” (Călători străini…, I, p.178-179)
1522-1529. Letopiseţul cantacuzinesc. Luptele lui Radu de la Afumaţi cu turcii

"Iar după aceia, Mehmet-bei a cerşit domniia de la împăratul aici în Ţara Românească, zicând că-l pohteşte ţara să fie el domn. Drept aceia împăratul crezu pe Mehmet-bei şi i-au dat domniia în Ţara Românească. Iar Stoica logofătul, fiind într-acea vreme la Poartă în Ţarigrad, curând au trimis aice în Ţara Românească la toţi boierii, ca să rădice domn cum mai curând pre Radul-Vodă din Afumaţi, pentru-că piiere ţara de turci. Într-aceia curând s-au adunat boierii toţi şi mari, şi mici, şi toată curtea şi au rădicat domn pre Radul-Vodă din Afumaţi, ginerile lui Băsărab-vodă, la leatul 7030 (1522). Şi au venit Mehmet-bei cu steag de la Poartă, mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar Radul vodă cel Tânăr s-au gătit şi au ieşit înaintea lui cu oaste, şi au făcut războiu la sat la Glubavi, şi au biruit Radul-vodă pe Mehmet-bei şi au fugit Mehmet-bei de s-au mai gătit încă de război. Iar Radul-vodă s-au întors îndărăt în scaun, în Bucureşti. Deci peste puţină vreme, Mehmet-bei au venit cu mulţime de turci şi au intrat în ţară. Iar Radul-vodă s-au ieşit înainte cu oaste. Şi s-au lovit la Clejani. Şi au biruit pre Mehmet-bei ca dintâi, şi mulţi turci au perit; iar când au fost apoi, au biruit turcii. Şi au perit Benga, iar Radul-vodă cu boierii au fugit în Ţara Ungurească. Iar Mehmet-bei au pus oamenii lui subaşi pre la toate oraşele. Şi s-au dus Mehmet-bei peste Dunăre. Iar preste puţină vreme au venit iar Radul-vodă din Ţara Ungurească cu boierii şi cu mulţi unguri. Şi au trimis curând oameni aleşi, de au cuprins toţi subaşii pren toate satele şi oraşele şi le-au tăiat capetele. Şi au strâns Radul-vodă oaste mare. Şi iar au venit Mehmet-bei cu toate oştile şi sangalele gata de oaste şi au intrat în ţară. Şi au ieşit Radul-vodă cu boierii înaintea lui cu oaste, şi făcu război mare la Grumazi, şi s-au sfădit, de dimineaţă până seara, şi mulţi turci şi delii au pierit...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.80)

201

1523. Încercarea lui Ştefăniţă, domnul Moldovei de a realiza o coaliţie creştină anti otomană

Trimiţând pe Luca Cîrja la regele Poloniei să-l informeze de situaţia politică internaţională (căderea Belgradului, asedierea cetîţii Rodhos, etc.) şi presiunile ce le face Imperiul Otoman asupra lui, Ştefăniţă, prin glasul solului, îi spune regelui următoarele: “… Aşadar, bunul şi marele nostru prieten, să căutaţi măria voastră ca prin domnia şi regatul măriei voastre să se ridice creştinătatea. Zău! Aveţi domnia voastră o domnie şi o crăiie mare şi un divan mare şi numeros şi puteţi să cumpăniţi lucrurile despre păgâni şi să vă sculaţi şi să vă apăraţi contra vrăjmaşului împreună cu toată creştinătatea, deşteptând pe sfântul părinte papa, şi pe cesarele, şi pe regi şi pe toţi domnii creştini să înfrunte cu puterea pe necredincioşii ai creştinătăţii, cari am arătat măriei voastre ce făcură păgânii cu ţara ungurească şi cum, de curând risipiră şi stricară domnia şi ţara muntenească, punând acolo domn pe turcul Mohamed; şi cum însuşi sultanul cu toate puterile sale asediază pe mare şi pe uscat Rodosul (…) De aceia veghiaţi măria voastră până ce păgânul, ocupat în alte regiuni, nu s-a întors încă cu faţa spre noi; căci atunci vai creştinătăţii. Domnul meu, prieten al domniei voastre că face cunoscut primejdia creştinătăţii şi vă îndeamnă să vă sculaţi una cu toată creştinătatea împotriva păgânului, nedezbinaţi şi alipiţi, ca unghia de deget (s.n.) (…) Să vă mai spun măriei voastre, că domnul mieu, prietenul măriei voastre, ţine acum sfat cu sfetnicii săi despre regii şi domnii creştini, pentru ca, să hotărască, care din ei ar fi atât de vrednic şi înţelept, încât să fie în stare de a începe de a întocmi, de a conduce marea lucrare a împăciuirii creştinilor contra duşmanilor păgâni ai creştinătăţii (…) Nu treceţi cu uşurinţă asupra ambasadei noastre fiind ea de cea mai mare însemnătate.”
(Şt. Pascu, VI. Hanga, Crestomaţie…, II, p. 400-404)

1524 ianuarie 27. Scrisoarea lui Radu de la Afumaţi către braşoveni

“(…) Deci mă rog de d-voastră, trimiteţi-mi oaste în ajutor, câtă vă este cu putinţă, dar în taină, căci vreau s-o aşez la o parte şi să văd dacă turcii vor într-adevăr şi cu gând bun să ne aducă pace şi steag sau dacă nu cumva vor să lucreze cu şiretenie şi cu gând să piarză Ţara Românească şi să apropie de ţara Înălţimii sale craiului şi a dumneavoastră, ca s-o prade. Pentru aceasta noi trebuie să avem cu ce să ne apărăm şi cu ce să ne batem cu ei, ca să ne apărăm şi să nu ne dăm turcilor. De aceea vă rog pe dumneavoastră şi Dumnezeu să vă înmulţească anii d-voastră. Scris în Tîrgovişte, ianuar 27.

202

Iar dumneavoastră bine să vă pregătiţi şi să vă păziţi şi să aveţi oastea gata.”
p.200) (N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni,

1529 ianuarie 4. Pisania de pe piatra de mormânt a lui Radu de la Afumaţi

“Răposat-a robul lui Dumnezeu şi multmilostivul Io(an) Radul, mare voievod şi domn a toată Ţara Ungrovalahiei şi a Podunaviei, fiul marelui şi preabunului Radul voievod, în anul 7037(1529), luna ianuarie, ziua 4, crugul soarelui 7, indictionul 3. Să vă fie ştiute războaiele ce vă voi povesti, pe care le-am făcut eu: 1-ul cu agarenii, al 2-lea cu Gub(avi), al 3-lea la statul Ştefeni pe Neajlov, al 4-lea la C(lejani), al 5-lea /la Ciocăneşti, al 6-lea la cetatea Bucureşti,/ al 7-lea la cetatea Tîrgovişte/, al 8-lea la râul Argeşel, al 9-lea la /satul Plata, al 10-lea la A/lămăneşti pe Teleorman, /al 11-lea, cel mai iute şi mai aprig/ din toate războaiele, la Gruma(zi), cu 7 sangeacuri, al 12-lea /la Nicopole, al 13-lea la Şiştov, /al 14-lea la /cetatea /Poenari/, cu ţăranii, al 15-lea la Gher/ghiţa, al 16lea iar la Bucureşti/, al17-lea la oraşul Slatina, al 18-lea /la cetatea Bucureşti/ cu Vladislav voievod, al 19-lea /la satul Rucăr, al 20-lea/ la Didrih (…)"
(T. Palade, Radu de la Afumaţi, Bucureşti, 1939, p.94.)

1538. Anton Verancsics. Despre consecinţele înfrângerii lui Petru Rareş

“(…) Iar sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit îl îngropase voievodul Petru în nişte butoaie foarte mari de vin în chiar cetatea Suceava, şi nenumărate veşminte de lînă şi mătase şi bătute în ţinte de aur, pe care le-a găsit, şi după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta nu atât din partea turcilor (…) cât mai ales din partea tătarilor (…) Apoi a ocupat acea parte a Moldovei care se întinde de la Prut până la fluviul Nistru şi care aparţine cetăţii cu acelaşi nume (Cetatea) Albă de la Nistru – pentru că e foarte bogată în vite şi pentru a avea întotdeauna mâna sa asupra grumazului acelei ţări.” (Călători străini…. I, p.418-421)
Cronica lui Macarie. Luptele lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546) cu polonii

"După trecere de un an, deci împlinindu-se atunci anii lumii de şate ori cinci şi tot de atâtea ori câte o mie adăugându-se unul la 15 (7036-1528) de aceleaşi luni, înainte de 17 ale calendelor lui februarie, a adormit întru domnul, la adânci bătrâneţe, cel care ungea pe domni şi învăţătorul Moldovei, mitropolitul chir Teoctist.... În anul 7039 (1531), luna august s-a întâmplat că domnul Petru voievod aruncându-şi privirile peste tot, a trimis cu rugăminte la craiul leşesc ca să-i dea înapoi moşia lui părintească, care fusese smulsă în vremea 203

domnilor care au fost înainte. El însă în nici un chip nu a primit, deci Petru voievod a hotărât să-şi ia aceasta cu război. Duşmanii au fost însă mai puternici,.... Pentru voievod dacă a văzut cu jale pe leşi cotropind hotarele Moldovei, a ieşit la luptă, aprins de mânie. Şi a pătruns înăuntrul ţării lor, socotind ca lipsă de vitejie şi slăbiciune, dacă nu va răzbuna jicnirea primită. Astfel au căzut ca nişte spice trupurile leşilor, cari i-au stat împotrivă şi peste tot a înfrânt pâlcurile lor şi a biruit pe întâii luptători, iar câmpurile care erau acolo le-a făcut strat de trupuri, iar apele râurilor erau amestecate cu sânge. Şi a luat cetăţi puternic cu asalt şi i-a silit pe ei să rămână în ţara lor. S-a întors învingător cu bine, mulţumind lui Dumnezeu pentru izbânde în anii curgători de la creaţiune 7046 (1538) în săptămâna cărnii...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., I, p.81)

Anton Verancsics. Despre consecinţele înfrângerii lui Petru Rareş

“(…) Iar sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit îl îngropase voievodul Petru în nişte butoaie foare mari de vin în chiar cetatea Suceava, şi nenumărate veşminte de lînă şi mătase şi bătute în ţinte de aur, pe care le-a găsit, şi după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta nu atât din partea turcilor (…) cât mai ales din partea tătarilor (…) Apoi a ocupat acea parte a Moldovei care se întinde de la Prut până la fluviul Nistru şi care aparţine cetăţii cu acelaşi nume (Cetatea) Albă de la Nistru – pentru că e foarte bogată în vite şi pentru a avea întotdeauna mâna sa asupra grumazului acelei ţări.” (Călători străini…. I, p.418-421)
1538 august 18, Grid. Principele Transilvaniei, Ioan Zápolia confirmă sultanului Soliman Magnificul primirea unei porunci în legătură cu prinderea lui Petru Rareş dacă acesta va încerca să fugă în Austria sau în alte părţi, prin Transilvania

"Măria-sa marele şi măreţul şi puternicul şi strălucitul padişah, care eşti padişahul nostru, măria-sa sultanul Suleiman Han, marele şi strălucitul padişah peste Rumelia şi Anatolia şi Karaman şi Rum şi Alep (Haleb) şi Damasc (Şam) şi Arabia şi Persia şi peste Mecca cea mare şi Medina cea luminată, ca şi peste Bagdad şi Ierusalim (Kudüs) şi Egipt şi peste multe alte ţări, îmi plec faţa, cu mii de neputinţe, la pământul dăruitor de fericire de sub picioarele voastre! Eu, supusul, regele Ianoş, cu voia lui Allah şi prin eforturile mari ale măriei-sale marelui şi măreţului padişah, sunt rege (kral) peste Ungaria şi Croaţia şi Moravia şi peste Lausitz (Luzadj) şi Murkalab (?), precum şi peste multe alte ţări. Arzul supusului de mine, cel neînsemnat, este următorul:

204

În clipa de faţă, la 14 august, supusului de mine, cel neînsemnat, sosindu-mi o poruncă purtătoare de înaltă glorie, prin ceauşul Veis, supusul, unul dintre ceauşii de la Înalta Curte, în cuprinsul ei împărătesc s-a dat poruncă în felul următor: ,,Voievodul Moldovei aflându-se în stare de răscoală, s-a hotărât ca împărăţia-mea să mă îndrept asupra lui, cu oastea mea purtătoare de glorie, pentru a înlătura tulburarea lui. De aceea şi tu, la rândul tău, strângând oastea ta, să păzeşti şi să supraveghezi cu cea mai mare străduinţă drumurile şi trecătorile care duc într-acolo, pentru ca să nu fie cu putinţă ca el să fugă şi să scape, iar dacă se va pune mâna pe el, atunci să fie trimis la Curtea cea măreaţă." Astfel, supusul de mine, la rândul meu, potrivit poruncii glorioase, fiind pe cale de a-mi pregăti oştirea, păzim şi supraveghem cu cea mai mare străduinţă drumurile şi trecătorile care vin spre Ungaria şi Transilvania, dăruite supusului de mine. Dar, în afară de drumurile care vin, din vilaietul susnumitului voievod, în ţara supusului de mine, el mai are încă multe drumuri care merg şi trec în ţara lui Ferdinand (Feranduş), precum şi în multe alte ţinuturi“. (Documente turceşti... I,
p.29)

1540 iunie 23. Scrisoarea lui Petru Rareş către Toma Boldorffer din Bistriţa

“Petru, din mila lui Dumnezeu voievod şi moştean al Moldovei (…) Să ştii că noi suntem la Constantinopol bine sănătoşi, slava Domnului şi ţinuţi bine şi în cinste de Măria sa Împăratul şi de vizir (…) Să ştii, dragă jupâne Toma, că am dat lui Toader această scrisoare pentru jude şi sfat şi mai ales pentru dumneata; să vă străduiţi şi să găsiţi o cale, împreună cu judele şi sfatul, ca să aflaţi deplin cum îi merge doamnei noastre şi copiilor şi, când veţi afla aceasta, să îndemnaţi pe Toader a se întoarce cu răspuns la noi, unde va auzi că suntem (…) Şi ce veţi putea face bine doamnei şi copiilor, cu hrană şi alte lucruri tot va fi plătit (…) voi ţine minte pe cine va face bine . Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce-am fost şi mai mult decât atât (s.n.) şi vom plăti tot întocmai (…).” (N. Iorga, Scrisori de boieri, scrisori de domni, p.
196, cf. Literatura română veche, I…,p.244-245.)

1541. Adrianopol. Sultanul Soliman I Magnificul îl informează pe Sigismund I, regele Poloniei, că a dat din nou lui Petru Rareş domnia Moldovei

"Scrisoare de la împăratul turcilor. Din mila lui Dumnezeu, împăratul Turciei şi al altor mari state de lege musulmană, prietenului nostru, regele Poloniei şi al altor state de lege creştină, lui Sigismund. Vă facem cunoscută prin această carte a noastră prietenia noastră şi cercetăm sănătatea voastră. Cu acest prilej dăm ştire vouă, 205

prietenului nostru, că în această vreme a murit Ştefan voievodul Moldovei, care a fost mai înainte, şi aşa a venit la noi şi la fericita şi marea noastră stăpânire Petru voievod şi s-a umilit în faţa noastră, a stăpânului său. Iar noi, văzându-i umilinţa, i-am dat din a noastră deosebită şi înaltă îndurare voievodatul ţării Moldovei, cu toate, precum a fost în timpul tatălui său şi al bunicului său, în care hotare l-au ţinut acei înaintaşi ai săi. Iar noi i-am îngăduit, din mila noastră, să aibă acest voievodat în aceleaşi hotare şi în acelaşi fel ca şi înaintaşii săi, cum a fost la început, şi l-am trimis în acest voievodat, ca voi, prietenul nostru, să ştiţi despre aceasta şi să daţi crezare acestei cărţi a noastre. S-a dat din Adrianopol. (I. Corfus, Documente…., p.3536.)

1541. Petru Rareş cere un ajutor răscumpărării ,,Ţării de jos" de la turci

bănesc

lui

Sigismund

I

necesar

"De la voievodul Moldovei. Preastrălucite milostive domnitorule. Dăm de ştire măriei voastre regeşti că mare greutate am de la turci, că ne încarcă şi vreau de la noi tare mulţi zloţi pentru această bogată ţară de jos, pe care a fost luat-o împăratul turcesc şi pe care ne-a dat-o înapoi, şi aşa n-am de unde să-i iau că să-i dau, am numai nădejde în Dumnezeu şi în măria voastră, ca într-un domn creştin. Miluiţi-vă şi de noi de toţi creştinii. Alta, dăm de ştire măriei voastre cum au fost luat la început turcii ţara de jos, jumătate de ţară, şi cum au luat-o aşa au luat-o în sus spre Nistru. Dacă ar fi ţinut-o aşa mai departe, până acum ar fi luat şi Hotinul şi atunci s-ar fi apropiat de Cameniţa, şi aşa băgaţi de seamă măria voastră cu cine au turcii graniţele, că ei voiesc să întindă totul în toate părţile, iar creştinilor să le fie pagubă. De aceea lor nu le pasă de creştini, ca de câini. Iar eu am graniţele cu turcii şi aşa am totdeauna pagube de la ei. Dar, milostive rege, ne-am rugat la Dumnezeu ca să-mi dea viaţă să scot toată ţara de la turci şi de păgâni şi Dumnezeu ne-a ajutat că am obţinut-o toată de la turci, cu ajutorul Domnului, numai Tighina n-am căpătat-o, dar am nădejde în mila Domnului şi în îndurarea măriei voastre, milostive rege, că turcii mi-or da-o înapoi. Alta, facem cunoscut măriei voastre, ca să-i daţi învăţătură regelui Ferdinand să se străduiască pentru creştini să ia Buda de la turci, şi dacă va cuceri-o s-o sfarme şi să măture totul în Dunăre, ca turcii să nu se întărească acolo, căci nu ajută nimic creştinilor că turcii se aşază acolo, ci strică totul creştinilor. Iar dacă va ajuta Domnul să se aşeze creştinii în ea, atunci aceştia vor clădi cetatea altă dată. Mai facem cunoscut măriei voastre că turcii voiesc să ia ţara Moraviei cu totul, ca să se aşeze acolo şi să pornească spre Viena în Ţara Nemţească. Când vor cuceri această parte, după cum voiesc, ceea ce nu le ajuta Doamne, se vor împărţi, milostive rege, în două: unii vor rămâne la Buda, iar ceilalţi vor porni 206

asupra voastră. Aşa este, ca să ştiţi măria voastră, ceea ce nu ştiu dacă ştiţi sau nu că turcii au acest gând, iar de pacea cu voi nu le pasă nici de un ban, dar voi nu ştiţi nimic de aceasta şi cu toţi creştinii. Aş da mai multe ştiri măriei voastre, milostive rege, din această parte despre turci, dar nu îndrăznesc, căci voi nu ne credeţi, ci vă temeţi de trădare, iar noi ne temem de voi să nu ne înşelaţi. Dar aşa vă spun, ca unui prieten şi vecin apropiat al nostru, ca să vă feriţi de aceşti lotri păgâni de turci, căci ei nu doresc nici un bine creştinilor, ci numai să-i trădeze şi să pună mâna pe ei. Facem cunoscut măriei voastre că am trimis pe fiul nostru la turci, pentru toţi creştinii, dar nici de fiul meu nu mi-ar păsa deloc, dacă aş auzi că creştinii s-au înţeles între ei şi s-au unit laolaltă împotriva turcilor, împotriva duşmanilor creştinilor. Eu aş fi la un loc cu toţi creştinii, iar acest fiu al nostru, care este la turci, să moară pentru noi şi pentru toţi creştinii, cum au murit alţii. Mai bine este a trăi cu creştinii în pace decât cu păgânii. Mai dăm de ştire măriei voastre, ca unui prieten al nostru bun şi vecin apropiat, că aş fi trimis la toţi domnii creştini, în toate părţile, ca să-mi ajute, ca unui domn creştin, precum sunt eu acum un om căzut la pământ, n-am de unde să iau pentru a mă plăti de turci, care mă apasă acum foarte, milostive rege, vrând tare mulţi zloţi pentru această ţară de jos, pe care au luat-o turcii de la noi, şi mi-au poruncit să-i pregătesc alţi (bani) şi să plec la război, numai că nu ştiu de ce să mă apuc mai întâi, căci n-am de unde să-i iau, dacă nu vă veţi îndura domniile voastre, milostive rege, domnii creştini, ca să vă înduraţi cu 20000 de zloţi ungureşti, ca să mă răscumpăr de turcii păgâni. Mai înştiinţez pe măria voastră despre tătari, că s-au pregătit 30000 de tătari, şi s-ar afla cu ei fiul hanului, ca să bată cu război ţara măriei voastre. Şi totul este cu învăţătura împăratului turcesc, altfel nu este, milostive rege. Mai aduc la cunoştinţa măriei voastre despre acei tătari, pe care i-a bătut Pretwicz şi le-a luat soţiile, cu toate uneltele, şi aşa vor să le ceară de la voi, dar să nu le daţi nici una, căci dacă le veţi da măcar una, apoi va trebui să le daţi pe toate, altfel nu va fi. Mai dăm de ştire măriei voastre despre turci, că nu merg acum cu Telem paşa, după cum au mers până acum, iar acum pe Telem-paşa l-au înlăturat şi sunt gata pentru orice clipă. Şi aceasta mai dăm de ştire măriei voastre, ca să nu amânaţi cu nunta şi cu discordia până la cei Trei regi, căci până la cei Trei regi este mult, astfel că turcii pot face până atunci mult rău creştinilor. De asemenea, milostive rege, rugăm şi cerem tare măriei voastre, ca unui domn creştin, ca măria voastră să binevoiască să lase să treacă, la voia şi rugămintea noastră, prin ţara şi statele mărie voastre solii mei la marele cneaz al Moscovei, ca să se îndure şi să ne dea cât îl va îndemna Dumnezeu. Milostive rege, turcii voiesc tare mult de la noi pentru această ţară de jos, pe care eu trebuie s-o răscumpăr, şi n-am de unde lua. Dacă domniile voastre, domnii creştini, nu mă veţi ajuta, atunci nu ştiu unde să mă îndrept. 207

Milostive rege, dar eu nu cer bani pentru folosul meu, ci-i cer pentru creştini, ca să mă plătesc cu ei de turci, de limba păgână. Încă mai rog, milostive rege, ca să binevoiţi s-o faceţi, ca un domn creştin, ca prietenul şi vecinul nostru, la marea noastră rugăminte, ca să trimiteţi scrisorile voastre reginei Ungariei şi călugărului, ca să ne dea înapoi cetăţile noastre, pe care le-am avut în Ungaria, Ciceiul şi Cetatea de Baltă, ca să binevoiască să ni le dea înapoi, la voia măriei voastre. Facem cunoscut măriei voastre ca măria voastră să nu binevoiască să stea tot timpul la Vilna sau la Cracovia, ci să-şi păzească pământul de la hotar, ca să nu vă trădeze turcii, ca pe noi. Milostive rege, aşa am fost ieşit din ţara mea şi aşa am fost prin ţări străine, dar m-am rugat lui Dumnezeu şi ne-a ajutat să venim în moşia noastră, în ţara Moldovei, căci am fost un foarte.... şi ne-am rugat tare lui Dumnezeu ca să ne dea să fim în creştinătate. Mai facem cunoscut măriei voastre că turcii ne-au pus ca eu să fiu vilaem între creştini şi să ţin cu ei (cu turcii), dar eu n-am ţinut de bună voie cu ei şi nici nu voi ţine, ci cu creştinii voi ţine. Alta, am trimis la măria voastră, cerându-vă şi rugându-vă ca domnia voastră să-mi facă dreptate cu Sienko, Adam şi Iordan, ginerele lui Iskrzyeki, în legătură cu tezaurul nostru, care este la ei şi pe care-l folosesc ei şi acum. Şi mai înainte am trimis la măria voastră ca să-mi faceţi dreptate, ca să mi se dea înapoi tezaurul meu, care este la Sienko şi la Iordan, ginerele lui Iskrzyeki, dar până acum nu mi s-a dat încă nimic înapoi de către ei, milostive rege. Rog şi cer din nou măriei voastre, ca unui vecin şi prieten, milostive rege, ca să mi se facă dreptate, ca să-mi dea înapoi tezaurul, ca mai departe să nu fie amânare şi întârziere, milostive rege, vă rog şi vă cer ca aceasta să ia sfârşit, milostive rege, vă rog de multă vreme să-mi faceţi dreptate. Alta, vă mai rog, milostive rege, să binevoiţi s-o faceţi, ca un domn creştin, ca prietenul şi vecinul nostru apropiat, s-o faceţi la rugămintea şi voia noastră, să daţi drumul la acei prizonieri care au fost prinşi în lupta de la Obertyn şi care sunt în cetatea voastră Olsztowiec, mai sus de Cracovia, pe nume Dragoş Scorici, iar al doilea un curtean. Vă rugăm deci să binevoiţi să faceţi aceasta ca un domn creştin, ca să păziţi jurământul de pe cartea pe care am întărit-o cu jurământ împreună cu hatmanul duşman al măriei sale şi al Coroanei, măria sa binevoieşte să primească aceasta cu recunoştinţă din partea domnului voievod şi nu se îndoieşte că va sta într-aceasta cu putere şi va face-o cu încredere, potrivit jurământului făcut la Bakota. Iar dacă domnul voievod va socoti că înţelege cel mai bine să facă faţă trebilor sale şi ale ţărilor sale şi va înştiinţa prin solii săi că are nevoie de ajutor din partea M.S. regelui, atunci măria sa nu va binevoi să refuze nimic din ceea ce va fi drept spre binele domnului voievod şi al ţărilor sale. Orice ar înţelege solii noştri cel mai temeinic şi cel mai sigur în aceste lucruri din partea voievodului şi a sfetnicilor săi, să ne dea de ştire Boraty nski, iar noi vom şti cu chibzuială şi cu sfat bun cum să hotărâm şi să rânduim mai 208

departe aceste lucruri".
51)

(Ilie Corfus, Documente..., p.49-

1542 martie 1. Suceava. Tratat secret de alianţă între Petru Rareş şi Ioachim electorul de Brandenburg, comandantul trupelor imperiale

“…şi în fine, pentru ca noi şi urmaşii noştri să putem scăpa din această robie turcească, şi să nu fim constrânşi a ne lupta contra sîngelui creştinesc şi pentru ca să putem căpăta îndărăt cetăţile şi posesiunile noastre (…) şi ca să putem fi legaţi uniţi şi întrerupţi de-a pururea cu sacrul Imperiu roman noi promitem şi ne obligăm, în numele nostru al urmaşilor noştri (…) cum că noi, în tot cursul acestui război vom pune şi vom ţinea de-a pururea şi în anumite locuri spioni buni şi credincioşi care vor pândi şi vor observa plecarea turcului din Constantinopol, gătirea lui de război, ordinea, oastea şi toată puterea lui (…) Şi dacă împăratul turcilor ar veni el singur în persoană şi noi cu supuşii noştri (…) se va întâmpla să fim cu turcii şi timpul ni se va părea oportun, atunci noi împreună cu supuşii noştri, precum şi ceilalţi ce vor fi cu noi, vom întoarce toate puterile şi oastea noastră şi vom trece în partea oastei creştine şi-i vom da ajutor (…) Vrem mai încolo şi promitem că se vor aduce pentru întreţinerea oastei creştine 30.000 de boi din ţările noastre prin Polonia la locul unde se va afla oastea, cu preţ drept şi cuviincios.” (Relaţiile internaţionale…,p.161163)

1543. Solia lui Petru Rareş la Moscova

“Şi s-au închinat marelui împărat solii din partea voievodului şi l-au rugat să-i dea ajutor să se răscumpere de la sultanul turcesc, căci sultanul turcesc l-a alungat din ţara lui, Moldova, şi voievodul voia să meargă către tine, către marele împărat, la Moscova, dar i-a fost cu neputinţă să treacă. Turcii şi tătarii din Crîm i-au prădat ţara şi erau de asemenea în război şi cu regele (Poloniei) şi el plecat în ţara ungurească, iar din ţara ungurească s-a dus să se închine sultanului turcesc, ca să-i înapoieze domnia în Moldova şi sultanul turcesc i-a două părţi din Ţara Moldovei, iar a treia parte a luat-o sultanul pentru sine, precum şi trei sute de mii de zloţi roşii, pe lîngă darea pe care i-o dă annual, dar marele împărat (al Moscovei) să-l miluiască şi să-i dea ajutor ca să se răscumpere, căci şi mai înainte l-a miluit şi l-a ajutat".
(P.P.Panaitescu, Petru Rareş şi Moscova, Bucureşti, 1934, p.7)

CAPITOLUL XI

209

LUPTA ŢĂRILOR ROMÂNE PENTRU REDOBÂNDIREA INDEPENDENŢEI ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI al XVI-lea
1553 iunie 22. Hârlău. Jurământul lui Alexandru Lăpuşneanu, domnul Moldovei faţă de Sigismund August, regele Poloniei

" (...) În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului sfânt. Amin. Noi Alexandru, din mila lui Dumnezeu domn şi moştenitor al ţării Moldovei şi Ţării Româneşti, facem cunoscut cu această carte a noastră tuturora împreună şi fiecăruia îndeosebi, celor de faţă şi viitor, care veţi avea cunoştinţă de aceasta, că noi rămânem la vechile obiceiuri ale înaintaşilor noştri, voievozii Moldovei, şi voim să urmăm mai ales pe acelea, pe care ei au obişnuit să le ţină cu stăruinţă şi cu bunăvoinţă, tare şi neclintit, pentru credinţa şi jurământul faţă de preastrăluciţii regi ai Poloniei, după înţelegerea şi jurământul lor şi prin jurămintele lor pentru păstrarea credinţei, supunerii şi omagiului de vasalitate, cu ajutor împotriva duşmanului, şi pentru păstrarea păcii veşnice, şi au obişnuit să se îndatoreze, ei înşişi şi urmaşii lor, faţă de preastrăluciţii regi şi faţă de Coroana polonă şi să întărească mai întâi jurământul. Când deci ţara Moldovei a fost eliberată, cu ajutorul unor oameni de seamă şi oameni de arme dintre sfetnicii noştri, de domnia lui Iliaş şi Ştefan voievozi, când noi în acea vreme am fost venit cu mulţi oameni de arme în regatul Poloniei, noi înşine am fost puşi şi ridicaţi anul trecut, din mila lui Dumnezeu, de către preastrălucitul Sigismund August, regele Poloniei, prietenul şi părintele nostru milostiv, în aceeaşi domnie a ţării Moldovei şi Ţării Româneşti şi de aceea i-am jurat pe Nistru, în oraşul Bakota, să fim supus, ca vasal, măriei sale şi i-am mai făgăduit să întărim jurământul în ţară de către toţi şi să-l înnoim, iar da şi aceasta n-r fi de ajuns pentru pacea veşnică şi pentru păzirea credinţei, s-ar cuveni ca amândouă statele să contribuie şi să adauge şi să-l întărească din nou, prin sfetnicii noştri de ambele părţi, şi să-l confirme din nou prin jurământ. De aceea am trimis la Cracovia, la dieta mare, pe puternicii şi de bun neam panii sfetnici ai noştri, pe Ioan Hîra pârcălabul Hotinului şi pe Dan vistiernicul nostru, prin care să mulţumim mai întâi m.s. regelui că a binevoit să ne ţină şi să ne hrănească pe noi în regatul său atunci când am venit cu mulţi şi cu alţi sfetnici ai noştri în ţara sa şi să ne arate îndurarea sa regească. De aceea neam declarat prin ei ca să ne închinăm măriei sale şi ne-am rugat ca măria sa să ne primească pe noi şi ţara noastră sub protecţia sa, şi că întărim jurământul făcut de noi la Bakota şi că împlinim şi adăugăm la ceea ce n-ar fi ajuns, şi să binevoiască să trimită solii săi la noi. În care lucruri am cunoscut 210

o îndurare nu mai mică decât ceea ce am cunoscut-o mai înainte, când ne-a pus în domnie şi când ne-a adăpostit în ţara sa. Căci, la rugămintea noastră, a binevoit să trimită la noi solii săi, oameni aleşi şi înţelepţi, pe puternicul domn Stanislav conte de Tenczyn, castelanul Liovului, staroste de Lublin, Belz şi Urzedów, şi pe nobilul domn Petru Boratynski, burgravul şi substarostele Cracoviei, secretarul său, şi a binevoit să ne primească sub scutul şi în îndurarea sa pe noi, ţara noastră şi pe supuşii noştri. Noi deci foarte recunoscători închinându-ne înaintea acestor soli şi depunând jurământ, cu mâinile noastre pe Hristos cel sfânt, de supunere şi vasalitate, după vechile omagii, luminatei maiestăţi a m.s. regelui şi regatului Poloniei, cu panii sfetnici ai noştri şi cu boierii şi cu toată ţara îndeobşte şi fiecare în parte am făcut şi am împlinit toţi împreună şi fiecare în parte, ca să fie ţinute cu credinţă şi păzite toate lucrurile scrise mai jos, tare şi întru nimic neschimbat în vecii vecilor de către noi înşine şi de către urmaşii noştri şi de către sfetnicii noştri, de către pârcălabi, nobilimea, boierii şi de către toţi supuşii noştri ai ţării Moldovei şi Ţării Româneşti. Am făgăduit prin aceste cărţi şi făgăduim, cum am cunoscut o îndurare mai mare decât toţi ceilalţi voievozi dintâi în păstrarea vieţii noastre şi a supuşilor noştri şi cu mare preţuire şi spre mare înălţare, jurăm şi făgăduim pentru noi înşine şi pentru urmaşii noştri, sfetnicii, pârcălabii, boierii şi cu toţi supuşii noştri să ţinem şi să păzim tare în vecii vecilor toate lucrurile scrise mai jos şi confirmăm şi întărim toţi împreună şi fiecare în parte cu aceste cărţi ale noastre întru totul îndeplinirea în toate atât a jurământului înaintaşilor noştri, voievozii de mai înainte ai ţării Moldovei cu preastrăluciţii regi ai Poloniei, cât şi jurământul nostru împlinit şi legat şi săvârşit în orăşelul Bakota preastrălucitei maiestăţi a m.s. regelui Sigismund August, prietenului şi părintelui nostru milostiv, ş. regatului măriei sale al Poloniei. Mai întâi făgăduim şi ne îndatorăm, în numele nostru şi al panilor sfetnici şi al pârcălabilor şi al boierilor şi al tuturor supuşilor noştri ai ţării Moldovei, care sunt pe lângă noi şi care n-ar fi, şi în numele tuturor supuşilor noştri şi al urmaşilor noştri, faţă de preastrălucitul rege, domn şi domn Sigismund August, faţă de regatul Poloniei, faţă de urmaşii măriei sale, că nu vom avea şi nu vom recunoaşte şi nici urmaşii noştri nu vor avea şi nu vor recunoaşte pe un altul al nostru decât pe preastrălucitul rege al Poloniei, căruia îi vom fi credincioşi şi supuşi, şi voim să fim prieten credincios măriei sale şi vom fi duşman duşmanului măriei sale, cu toată ţara noastră, şi vom respinge cu mare grijă pe duşmani de la ţara măriei sale, şi îl vrem ca un tată al propriilor noastre ţări, şi de asemenea trădările şi primejdiile care ar fi din partea duşmanului asupra regatului Poloniei, aflând de trădări, vom da fără întârziere de ştire m.s. regelui sau hatmanilor poloni, şi vom fi prietenul m.s. regelui şi regatului Poloniei, şi urmaşii noştri şi supuşii noştri în vecii vecilor vor fi, fără nici o trădare şi viclenie şi altă minciună. Pe lângă aceasta, dacă cineva ne-ar sfătui să părăsim pe m.s. regele, noi făgăduim să ţinem credinţa şi 211

jurământul, cu sfetnicii şi cu boierii şi cu toată ţara noastră, şi dacă noi înşine lam părăsi, ferească Dumnezeu, la un sfat diavolesc, sau dacă urmaşii noştri, voievozii, ar voi să-l părăsească, atunci noi, sfetnicii şi toţi boierii şi toată ţara noastră a Moldovei şi Ţării Româneşti făgăduim să stăm sub acest jurământ şi să ţinem credinţă adevărată m.s. regelui şi regatului Poloniei, să înmulţim şi să sporim bunul renume şi folos al regatului polon şi să ne ferim să intrăm în sfat şi în înţelegeri unde s-ar plănui ceva stricăcios m.s. regelui şi regatului polon. Ci dimpotrivă, dacă ar ajunge la cunoştinţa noastră şi a supuşilor noştri ceva, din care s-ar putea aduce daune măriei sale şi regatului polon, făgăduim să prevenim şi să oprim, şi voi fi dator să dau de ştire, fără întârziere, măriei sale sau hatmanilor sau staroştilor şi nobililor de graniţă, şi vor fi datori aceasta şi urmaşii şi supuşii noştri. De asemenea, n-avem să facem şi să stabilim în numele ţării nici o înţelegere şi nici o hotărâre şi nici o alianţă şi omagiu de vasalitate cu nici o persoană de orice stare şi demnitate ar fi ea, fără ştirea m.s. regelui şi a senatorilor Coroanei polone. Nu vom fi îndepărtaţi şi nici urmaşii noştri nu vor fi îndepărtaţi din voievodatul Moldovei şi al Ţării Româneşti, ci, dimpotrivă, dacă vom fi îndepărtaţi de aici, îl vom dobândi după putinţa noastră. Pe lângă aceasta, toate înţelegerile şi hotărârile, care ar dăuna m.s. regelui, avem să le stricăm şi să le desfiinţăm. De asemenea, n-avem să facem război împotriva nimănui, fără permisia m.s. regelui şi a urmaşilor şi a senatorilor măriei sale. Să dăm ajutor împotriva tătarilor şi împotriva fiecărui duşman, neexceptând pe nimeni care s-ar război sau ar ridica război împotriva statului m.s. regelui, la vestirea şi cererea proprie, atât a m.s. regelui însuşi, cât şi a marelui hatman şi a hatmanului de câmp. Să avem totdeauna gata 7000 de oameni buni de luptă împotriva fiecărui duşman al m.s. regelui şi ori de câte ori va fi nevoie, vom fi datori să-i trimitem. Şi dacă va fi nevoie să mergem noi înşine cu capul nostru, cu sfetnicii noştri şi cu boierii şi cu supuşii noştri şi urmaşii noştri ai Moldovei şi Ţării Româneşti în ajutorul preastrălucitului domn, regelui Poloniei, în apărarea statului Coroanei polone, vom merge şi vom da ajutor, şi vor da şi urmaşii noştri în vecii vecilor, şi nu vor voi să uite binefacerile m.s. regelui şi cheltuielile pe care a binevoit să le facă la aşezarea noastră în domnia Moldovei. Noi făgăduim să dăm şi să îngăduim din partea noastră intrarea liberă în ţara noastră a Moldovei în bună voie, precum şi trecere şi întoarcere în voie tuturor negustorilor şi solilor mari şi mici, care călătoresc şi merg din regatul Poloniei în Ţara Moldovei şi Ţara Românească, sau care trec prin ţara noastră la turci sau în oricare altă ţară pentru orice pricină, să se ocupe de trebile lor, să cumpere şi să vândă. Iar dacă cineva le-ar face lor împreună sau oricui în parte daună sau ar vrea să-i ucidă şi ar fi găsit, atunci noi vom pedepsi pe vinovat de orice stare sau rang ar fi el pentru fapta sa rea. Afară de aceasta, întărim şi confirmăm împreună cu sfetnicii noştri privilegiile care au fost acordate şi date de oricare dintre voievozii moldoveni, 212

înaintaşii noştri, oricăror oraşe, oameni şi stări şi oamenilor împreună şi fiecăruia în parte care se află în regatul Poloniei şi care locuiesc în Coroana polonă a m.s. regelui şi supuşilor săi. Pe lângă aceasta, toate legile în legătură cu împărţirea dreptăţii în amândouă statele, legi care sunt făcute de răposatul rege al Poloniei şi de voievodul Moldovei şi trecute şi înscrise în registrul cetăţii Cameniţei, le vom păzi în toată puterea lor, împreună cu sfetnicii noştri, şi le păzim şi le întărim cu aceste cărţi ale noastre, iar pârcălabii noştri au să ia sfat şi au să se ţină după aceste legi la împărţirea dreptăţii supuşilor luminatei maiestăţi a m.s. regelui, şi vor fi datori aceiaşi pârcălabi şi alţii toţi, ori cum ar fi chemaţi pe nume, să facă dreptate la cea dintâi cerere a arendaşilor domeniilor cu toţi supuşii noştri, neaşteptând sosirea de acolo, vor fi datori, fără nici o amânare. De asemenea, aceiaşi pârcălabi şi toţi slujbaşii vor fi datori să pedepsească hoţii şi năvălitorii, jafurile, nu prin bani de la fiecare, ci cu capetele lor, după fapta lor. Şi ţăranii fugiţi, robii şi fugarii au să fie predaţi fără nici o amânare stăpânilor lor de către noi şi de către sfetnicii noştri şi de către fiecare supus al nostru, fără nici o amânare, nu prin hotărârea adunării comisarilor, ci după lege, cum va fi dovedit omul, oricine ar fi. De asemenea, vom da în fiecare an, după vechiul obicei şi hotărâre, comisari dintre toţi sfetnicii, boierii, pârcălabii, care vor fi datori să facă dreptate supuşilor noştri cu supuşii m.s. regelui, după lege şi după Dumnezeu, care comisari toţi împreună şi fiecare în parte vor avea putere reciprocă să judece şi să pedepsească pe omul, supusul nostru, de orice stare ar fi el. Dacă cineva ar vrea să fie duşman regilor Poloniei şi trădător al regatului polon, cei care pradă case şi ard oraşe şi sate, toţi aceştia să fie pedepsiţi cu capul; n-avem să-i adăpostim pe faţă sau în taină în ţările noastre şi nici supuşii noştri n-au să-i adăpostească în dauna regatului polon, ci, dimpotrivă, vom fi datori ca, prinzându-i, să-i redăm m.s. regelui sau staroştilor de la hotar, ori să-i izgonim din ţara noastră. Dacă, de asemenea, unii prizonieri ar fugi pe faţă sau în taină de la tătari sau de la turci ori din orice altă ţară de margine în regatul polon prin ţara noastră a Moldovei şi Ţării Româneşti, unuia ca acestuia avem să-i dăm, fără nici o reţinere a sa, nu numai voia de a trece prin ţară, ci să ne arătăm şi îndurarea noastră asupra lui. Pe lângă aceasta, voim să avem toate graniţele între ţările noastre şi statul regatului Poloniei şi cel al marelui principat al Lituaniei nu altfel, ci după străvechiul obicei şi hotărâre, şi să nu facem năvăliri în aceste state ale regatului Poloniei, sau să îngăduim supuşilor noştri să le pustiiască, şi nici urmaşii noştri nu vor îngădui aceasta. Pe lângă aceasta, nu vom îngădui, după vechea hotărâre, supuşilor noştri din acest moment să înfiinţeze nici un sat şi nici o cetate, nici să facă iazuri şi prisăci pe ambele părţi ale Nistrului pe pământurile m.s. regelui, şi

213

nici (să stea) cu vitele pe acele pământuri, şi urmaşii noştri nu vor îngădui aceasta. Nici mori n-avem să folosim mai mult, după străvechea hotărâre, pe ambele părţi ale Nistrului, pe pământul m.s. regelui, decât cât va fi voia şi bunăvoinţa măriei sale. De asemenea, vom îngădui să se repare şi să se clădească în ţara noastră bisericile săseşti şi armeneşti, distruse de Ştefăniţă voievodul cel rău. La fel, n-avem să cerem şi nici să pomenim de ţara Pocuţiei şi nici să intrăm în ea câtuşi de puţin în vecii vecilor, pentru că ţara Pocuţiei este dreaptă moşie a m.s. regelui şi aparţine Coroanei polone. N-avem s-o cucerim şi nici n-avem să facem nici o năvălire asupra ei nici noi, nici urmaşii, nici sfetnicii noştri, căci această ţară a Pocuţiei este din vremuri vechi proprie de moştenire a m.s. regelui, prietenul şi părintele nostru milostiv, şi are să fie în veci. Numai oamenii care vor fi drepţi de moştenire şi robi, ca şi ţiganii şi tătarii ţării Moldovei, asemenea oameni n-au putut să fie nicicând primiţi în ţara Poloniei, ci au să fie daţi înapoi în ţara Moldovei. Şi fugarii de ambele părţi să nu fie primiţi, ci să fie predaţi fiecare aceluia de la care a fugit. De asemenea, să fie păzită regula în privinţa împărţirii dreptăţii, după cum este scris în alte cărţi. Dacă, din vrerea Domnului, s-ar întâmpla asupra noastră, asupra ţării noastre a Moldovei şi asupra urmaşilor noştri vreo năvălire şi violenţă din partea unor duşmani creştini sau păgâni, preastrălucitul Sigismund, regele Poloniei, milostivul nostru părinte, şi urmaşii măriei sale şi cu toţi sfetnicii săi şi cu ajutorul său şi cu toţi supuşii săi are să ne dea oaste şi are să ne fie de ajutor împotriva duşmanilor creştini şi păgâni, să ne ajute şi să ne apere. Şi aşa, ferească Dumnezeu, dacă s-ar întâmpla să vină asupra noastră şi asupra sfetnicilor noştri moldoveni şi asupra întregii ţări a Moldovei o astfel de putere şi apăsare din partea oricărui duşman păgân, cărora nu i-am putea face faţă, atunci urmează să avem intrare liberă, cu cneaghinele noastre, cu sfetnicii noştri şi cu boierii, cu supuşii noştri şi cu soţiile şi cu copiii noştri, cu tezaurul, cu averile, cu vitele noastre cu toate în ţara m.s. regelui, în toate oraşele şi în toate cetăţile şi în toate satele măriei sale şi la sfetnicii măriei sale în toate ţinuturile şi prin toate ţinuturile măriei sale, oricare sunt sub puterea măriei sale, şi să ne fie dată putinţa să locuim şi să ne adăpostim slobod şi de bună voie şi la alegere şi sigur. De asemenea, dacă s-ar întâmpla ca duşmanii noştri păgâni să ne ceară pe noi şi pe boierii noştri şi supuşii noştri din mâna măriei sale regelui, măria sa n-are să ne dea pe noi, nici pe boierii noştri, nici pe supuşii noştri în mâinile păgânilor, duşmanii creştinilor. La fel, prietenul şi părintele nostru milostiv, Sigismund August, regele Poloniei, are să se îndure şi să ne ia şi să ne ţină pe noi şi boierii noştri şi supuşii noştri în graţia sa şi să ne îngăduie hrana, ca s-o câştigăm pe dreptate. Tot aşa m.s. regele, prietenul şi părintele nostru milostiv, are să ne fie de ajutor, cu persoana sa şi cu puterea sa şi cu sfetnicii săi şi cu supuşii Coroanei 214

polone, nouă şi moşiei noastre, ţării Moldovei, ca să ne-o dobândească. Iar dacă ne va ajuta Dumnezeu să ne dobândim moşia, ţara Moldovei, să fim lăsaţi de m.s. regele să ieşim slobod şi în voie pe faţă şi în siguranţă, fără nici o daună şi oprelişte, din ţara măriei sale, cu cneaghinele şi cu sfetnicii noştri şi cu supuşii, copiii şi soţiile noastre şi cu tot tezaurul şi cu averea, cu vitele noastre în ţara şi moşia noastră a Moldovei şi în statele noastre. De asemenea, nici un duşman de-al nostru, care ar voi să se dea drept domn al ţării Moldovei şi care ar veni la prietenul şi părintele nostru, m.s. regele Sigismund August, n-are să şadă în ţara măriei sale, nici să-l adăpostească, ci are să-l izgonească şi să-l alunge din ţara sa. Tot aşa, M.S. regele Sigismund August şi urmaşii măriei sale şi supuşii măriei sale n-au să ne facă nouă, lui Alexandru voievod şi urmaşilor noştri şi ţării noastre nici o pagubă şi nici o răutate în chip duşmănos, nici cu sfatul şi nici cu fapta, nici pe faţă şi nici în taină. Iar dacă s-ar cunoaşte asemenea răutăţi din partea unor astfel de duşmani ai noştri, atunci M.S. regele Sigismund August are să ne dea de veste şi să ne spună. De asemenea, dăm voie negustorilor noştri din ţara noastră a Moldovei să meargă slobod şi în voie şi deschis şi să târguiască în ţara M.S. regelui, după vechiul zacon şi după vechiul antrepozit, plătindu-şi dreapta vamă, şi cu aceasta este şi are să le fie slobod şi deschis să se întoarcă înapoi pe drumurile pe care vor pleca, cu toate averile ce le va avea fiecare la el. Toate aceste lucruri la un loc şi fiecare în parte, care sunt scrise în acest loc şi oricâte sunt scrise în vechile cărţi de jurământ şi în jurământul nostru care a fost făcut la Bakota, pe care le trecem în această carte, făgăduim cu toţi sfetnicii şi cu toţi boierii şi supuşii noştri ai ţării noastre a Moldovei şi Ţării Româneşti să le păzim şi să le ţinem tare şi neschimbat, sub jurământul nostru şi al sfetnicilor noştri, noi şi cu sfetnicii noştri făgăduim să le păzim sub jurămintele noastre pe sufletul nostru şi pe cinstea noastră şi a supuşilor noştri în numele nostru şi în numele urmaşilor noştri şi în numele supuşilor noştri, toate câte atârnă de noi. Aceste deci le-am făcut şi le-am împlinit de bună voie prin jurăminte, cu sfetnicii noştri şi cu îngăduinţa lor, gândindu-ne bine şi chibzuind, şi panii noştri mai jos scrişi le-au făcut şi le-au împlinit de bună voie, că le vom păzi şi le vom împlini, noi şi toţi supuşii ţării Moldovei şi Ţării Româneşti care s-au aflat în acest timp şi care nu s-au aflat, după cum este scris mai sus. Aşa să ne ajuţi Doamne şi Sfânta Troiţă şi sfânta cruce. Iar dacă n-am împlini sau n-am face toate aceste lucruri hotărâte, stabilite, făgăduite şi mai sus scrise şi promise de noi şi am voi să facem sau am făcut ceva duşmănos împotriva prietenului nostru, M.S. regele, şi împotriva Coroanei polone, atunci Doamne Dumnezeule puternice în Sfântă Troiţă bunule, nu ne ajuta şi ucide-ne sufletul şi trupul. Şi la aceasta este credinţa şi sufletul nostru, al panilor sfetnici ai noştri şi al boierilor noştri. Şi la aceasta au fost faţă panii sfetnici ai noştri duhovnici 215

şi mireni: în Dumnezeu preasfinţitul şi de Dumnezeu rugătorul nostru kir Grigore mitropolitul Sucevei, cel mai înalt dintre toţi rugătorii de Dumnezeu şi episcopii ţării noastre a Moldovei, şi kir Macarie episcopul Romanului, al Cetăţii Noi şi al întregii ţări de jos, kir Grigore episcopul Rădăuţilor, Putnei şi Cernăuţilor şi al întregii ţări de sus; puternicii sfetnici ai noştri panii mireni: pan Movilă Hudici mare logofăt, pan Simeon Negrilă pârcălabul cetăţii Sucevei, mare hatman al întregii noastre curţi, pan Ioan Nădăbaico mare vornic al întregii ţări de jos, pan Sturdza Ureche, pan Petru Cîrcă, pan Luca Popovici şi pan Ioan Hîra staroştii Hotinului, pan Ioan Danciul, pan Veisa Prasan (?) staroştii Cetăţii Neamţului, pan Iosif Veveriţă şi pan Văscan staroştii Romanului şi Cetăţii-Noi, pan Ioan Iaţcu şi pan Giurgea staroştii Sucevei, pan Dănilă Mosu mare vistier, pan Ioan Şendrescul mare spătar, pan Văscan Movilă mare postelnic, pan Teodor de la Dorohoi păharnic, pan Medelean de la Covurlui mare stolnic, pan Negoi mare comis, pan Ioan Moţoc vornicul întregii noastre curţi şi starostele ţinutului Iaşilor, pan Barnovschi starostele Cernăuţilor, pan Drăghici Nădăbaico mare medelnicer, pan Anton mare pitar, pan Drăghici Spancioc mare vornic, pan Grigore Liciul postelnic, pan Ioan Mogâldea vistiernic şi cămăraş, pan Ioan al lui Petrică, pan Grigore al lui Feria logofeţii noştri şi alţi boieri ai noştri şi secretari şi dregători mari şi mici. Şi s-a dat această carte prin mâna mai sus scrisului pan Movilă Hudici mare logofăt al ţării noastre a Moldovei. Iar pentru mai mare putere şi întărire a tuturor acestor lucruri scrise mai sus am poruncit să se atârne pecetea noastră la această carte a noastră şi să se lege peceţile panilor sfetnici ai noştri mai sus scrişi la această carte a noastră. S-a scris în oraşul Hîrlău, în anul 7061 (1553) luna iunie, ziua 22". (I. Corfus, Documente..., p.172-177)
1556. Actul de suzeranitate al sultanului Soliman Magnificul asupra principelui Transilvaniei, Ioan Sigismund confirmă vechea autonomie a ţării

".... De asemenea tu, împreună cu ţara ta, potrivit făgăduielii făcute de tine, vei plăti în fiecare an tributul făgăduit, la fel şi urmaşii tăi îl vor plăti în strălucita noastră visterie... În ceea ce priveşte libertăţile voastre, te voi păstra în ele, te voi apăra de-a pururea, principe ţara îşi va alege pe cine va dori, liberă fiind în aceasta şi cercetându-ne şi pe noi pentru a-l împodobi, voi trimite calul meu bun prevăzut de toate (însemnele), buzduganul, steagul, sabia mea împreună cu coiful împănat, pentru întărirea lui...."
1561 sau 1562. Proclamaţia adresată boierilor Moldovei de către Despot Vodă

(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere..., I, p.82)

“Ioan Despot, din mila lui Dumnezeu, domn al Moldovei (…) Apoi să ştiţi cu toţii împreună că dorinţa mea nu e alta decât să eliberăm această ţară de tiranie şi s-o aducem în stare bună, cum a fost odată, pe vremea pre-luminaţilor mei înaintaşi (…) nu vreau să daţi bir nimănui, nici nu voi consimţi să fiţi 216

supăraţi de cineva. De la voi nu vreau alta decât să fiţi credincioşi şi cu totul ascultători, iar aceasta va fi salvarea noastră. Pentru că gândul meu nu e altul decât să fac ca Dunărea să fie hotarul ţării mele a Moldovei şi mă războiesc zi şi noapte cu necredincioşii şi blestemaţii de turci. Drept care nădăjduiesc (…) că voi, vitejilor şi neam războinic, ce vă coborâţi din romani (…).”
(G. Mihăilă, D. Zamfirescu, Literatura română veche, Bucureşti, I, p. 281)

Grigore Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei. Luptele de la Iezerul Cahulului şi Roşcani purtate de Ion Vodă împotriva turcilor din anul 1574

"... Auzind împăratul turcescu, sultan Selim, de semeţiia lui Ion vodă, şi câtă pagubă i-au făcut, au gândit ca să stropşească toată ţara Moldovei şi prea hainul său, pre Ion vodă, să-l prinză. Şi degrabu trimisă în toate părţile, la toţi sangeagii, să se găteze de oaste şi să treacă Dunărea asupra lui Ion vodă. Iară Ion vodă dacă au înţeles, cu oastea sa, cu toată, s-au pornit şi au supus oastea sa suptu Tighinea şi au trimis o samă de oaste cu Ieremiia pârcălabul de Hotin, ca să apere trecătoarea turcilor, să nu treacă Dunărea. Ci nevoie iaste a opri cei puţini pre cei mulţi şi cei slabi pre acei tari, că trecându întâi puscile cu ienicerii şi cu pedestrimea, să apere vasile, aciiaşi şi oastea toată au sosit. Văzându Ieremiia pârcălabul că nu-i poate opri, s-au întorsu şi de sîrgu au dat de ştire lui Ioan vodă. Ci Ioan vodă altă zăbavă n-au făcut, ci îndată au purces spre oastea turcească. Însă întâi au trimis pre Sfirciovschii cu o samă de cazaci şi cu 6000 de oameni de ţară, să poată prinde o limbă. Şi fără zăbavă au dat pre oastea turcească unde nu era mai puţin decât oastea moldovenească şi dându-i războiu, au fugit turcii... ... Şi acolo o samă de boiari cei mari anume vornicul Murgul cel Mare şi Bilăi vornicul cel mare şi Slăvilă hatmanul, văzându atâta putere de oaste turcească ce venise cu Pătru vodă, temându-să ca să nu cază în mreaja vrăşmaşului său, au părăsit pre Ion Vodă şi au fugit la turci, de s-au închinat lui Pătru Vodă. Când s-au lovit oştile Decii Ion vodă au împărţit oastea sa în 30 de polcuri şi la tot polcul au dat câte o puşcă, era şi 80 de puşci huşniţe iară toată oastea lui era 30000 (fără prostime şi adunătură ce era pre lângă Ion vodă. La începutul războiului zic că o samă de moldoveni să fie închinat la turci şi turcii i-au pus în frunte, de s-au oprit focul într-înşii, de au pierit cu totul. Decii cazacii cu focul, moldovenii cu fuşturile arunca turcii de nu ştiia ce vor face. Văzându turcii pre moldoveni că vor să moară, decât să nu biruiască, cu multe meşteşuguri au nevoit să-i amăgească pre moldoveni, să-i ducă asupra puşcilor. Ci văzându moldovenii meşteşugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pănă da dos, că vediia că fuga lor iaste cu înşelăciune, că de mulţimea lor tot locul acoperisă. Decii lăsându turcii partea dinspre cazaci, cu toată puterea s-au întorsu spre moldoveni şi puşcile 217

toate le sloboziia într-înşii. Ci moldovenii aşa sta, cum s-ar fi gătit să moară, au să izbândească. Şi multă moarte s-au făcut între amândoao părţile, că nu era loc călca pre pământu, ci pre trupuri de om. Aşa mai apoi să bătiia de aproape, cât şi mâinile le obosisă şi armile scăpa. Acela praf să făcusă, cât nu să cunoştiia care de care-i ieste, de săneaţe şi di trăsnetul puşcilor nu să auziia dinspre amândoao părţile, nici puşcaşii nu mai ştiia în cine dau. Decii Ion vodă au îndireptat pre ai săi dinapoia puşcilor, să să odihnească puţinel şi turcii aşijderea. Aşa stându şi privind unii la alţii, au dat o ploaie mare, de li s-a muiat praful.... Văzându Ion vodă că flămânzescu şi mor de sete şi praful încă îl împuţinasă, să fugă să scape, loc nu era, doară să zboare, că coprinsese turcii tot locul, gândi că doară cu blândeţe şi cu jurământu făcându cu turcii, doară să va scoate de la moarte. Începu a trimite la dânşii, că să vă închina, de vor trimite un om ca acela ca să-i jure lui, de ce va pohti el, că-i va face pre voie. Turcii bucuroşi fură la una ca aceia, decât arme şi cu sânge, mai bine cu înşelăciune să-l dobândească. Aşa decii trimiseră la Ion vodă de-i jurară pre pohta lui, ca să-l ducă viu la împăratul, pre cazaci să-i lase neatinşi, să se ducă de unde au venit, iară de acealaltă adunătură să-i sloboază voinici, ca să ducă la casile lor, că nu va fi paguba lui, ce a împăratului, căci sîntu robi împărăteşti. De moartea lui Ion vodă Văzându Ion vodă tocmala şi făgăduinţa mare şi jurământul tare de la turci că-i vor face pre voie, de toate câte scrie mai sus, cum au pohtit el, s-au gătitu să meargă la paşa, în tabăra turcească şi au împărţit tot al său ce au avut între cazaci şi di către toţi ş-au luat iertăciune şi însuşi al treilea la tabăra turcească au mers. Acolo, dacă l-au dobânditu, cu multă mânie l-au mustrat şi l-au dat de viu, de l-au legat de coadile a douao cămile şi l-au slobozit prin tabără di l-au fărâmat...." (Grigore Ureche, Letopiseţ, p.189191)

1575 august. Marele vizir Mohamed îi solicită principelui Transilvaniei, Ştefan Bathory mărirea tributului de la 10.000 la 15.000 de galbeni

"A murit împăratul şi acum s-a suit fiul său în scaun. El a poruncit tuturor voievozilor şi altora care plătesc bir, să urce birul. Aceia au adus birul sporit. Şi ţie îşi porunceşte să ridici birul cu 5.000 de galbeni şi să ni-l trimiţi. Dacă nu-l trimiţi după porunca împăratului atunci va fi adevărat ce a spus Becheş despre tine. Şi voievozii care au trimis birul dacă vor vedea că nu-l trimiţi şi tu, se vor răzgândi. Ştii cum au jefuit turcii ţara Moldovei anul trecut: au adus 30000 robi, pe alţii i-au trecut prin ascuţişul săbiei şi au făcut prăzi şi în averile lor.

218

Totuşi Moldova a sporit birul cu 5000 galbeni. Dacă ţara va zice ceva despre aceasta, arată-le ce au făcut ceilalţi voievozi...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, p.84-85)

1586 septembrie. Sultanul confirmă domnia lui Mihnea al II-lea în Ţara Românească cu obligaţia de a plăti tribut, recunoscându-se în schimb de către Poartă, deplina autonomie internă a ţării

“Semnul împărătesc este următorul: arătând înalta mea favoare lui Mihnea Turcitul, 1585 – 1591) (…) i-am acordat în ziua de 30 martie 1585 domnia Ţării Româneşti cu obligaţia de a plăti anual de 70 de ori câte 100.000 de aspri i-am dat acest berat împărătesc şi am poruncit următoarele: fiind domn numitului vilaiet potrivit măreţului meu ordin, să cunoască supunerea către Înaltul Prag şi dacă e nevoie de împlinirea unei slujbe, să cunoască posibilităţile statului, (iar) în ce priveşte apărarea şi protecţia ţării şi liniştea şi siguranţa supuşilor să arate felurite eforturi şi mare grijă. Şi să trimită an de an din numitul vilaiet haraciul fixat (al necredincioşilor) fără lipsă şi (în monedă) neciuntită şi cu amestec (de aur şi argint) şi cu greutatea întreagă (şi) la timp, să se ferească de delăsare şi în afară de asta să mai dea, la timp şi fără lipsă cele ce se dau de obicei (la Poartă). Şi încă să plătească an de an marilor viziri şi beglerbeiului şi altor demnitari (ai statului) ceea ce se dă fiecăruia după obicei. Şi numitului vilaiet a fost cucerit sub influenţa săbiilor noastre. Ţara se află sub cuvenita noastră protecţie, iar supuşii săi îmi plătesc haraci. Nu există nici o explicaţie pentru a fi asuprire şi agresiune nici măcar pentru un singur individ. Şi oricare au fost vechile obiceiuri ale zisului vilaiet, potrivit lor să acţioneze (şi) pentru raiaua să se nu fie nici o asuprire şi nici o opresiune. Principii şi logofeţii şi boierii şi cnezii numitului vilaiet să-l (re)cunoască pe sus-numitul Mihnea voievod (numit) prin ordin al meu împărătesc, (iar) în treburile potrivnice cu ilustrul meu firman să (I) se supună. Şi numitul voievod să se supună înaltelor mele porunci, care cu măreţie emană de la cinstitul şi Înaltul meu Prag, să fie după porunca mea, să dea cele ce se dau de obicei la Vistieria mea Imperială şi Marilor viziri şi beglerbeiului Rumeliei şi altor demnitari, (însă) să le dea timp şi fără lipsă. (Numitul domn) să fie prieten prietenului şi duşman duşmanului (meu) şi să se supună ilustrelor mele porunci trimise de la Înaltul meu Prag, să fie de o cinste totală.” Şi să nu se atingă nimeni de marfa şi viaţa celor care vin cu treburi de comerţ în vilaietul de Eflak, să nu li se producă supărare şi pagubă, să nu li se facă lehamite, (ci) să fie în deplină siguranţă şi linişte. Şi nimeni dintre marii mei viziri, nici dintre beglerbei sau bei şi nici dintre slujitorii Porţii mele a Fericirii sau din rândul altora să nui se atingă nici odată şi prin nimic nici de valetul de Eflak, nici de beii săi, nici de 219

logofeţii săi, nici de boierii săi, nici de cnejii săi, nici de reiaua sa, nici de fii şi fetele sale, nici de (…) sau de alte mărfuri şi lucruri ale sale.”
(Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, p. 65-67)

1589. Raportul marelui vizir Kodja Sinan paşa trimis sultanului Murad al III-lea face referire la încercările de constituire a unei alianţe împotriva turcilor la iniţiativa fostului domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel

"Condica (defter) arată dorinţa de a trăda a voievodului Petru, care, pe când era voievod al Ţării Româneşti, devenind hain, fugise şi se făcuse pierdut; ceea ce se prezintă este aceasta: Supuşii săi (ai sultanului – n.n.s.), beii Ţării Româneşti şi Moldovei, raportează că sus-numitul hain a stat pe vremuri în Galata, unde aducea pe ascuns multe doamne şi femei musulmane, pe care nu numai că le-a posedat, dar, atunci când i s-a dat domnia Ţării Româneşti, a ales trei femei musulmane culte şi le-a dus în vilaetul Ţara Românească. După ce le-a posedat câţiva ani, a trecut cu forţa aceste femei în credinţa ghiaură, iar apoi le-a căsătorit cu ghiauri. Atunci când a fugit, a luat cu sine una din ele şi a mers în vilaetul unguresc. Atunci când, în acel an, supusul său (al sultanului – n.n.s.), voievodul Mihnea, a fost miluit cu domnia şi, ajungând în Ţara Românească, a aflat de acele femei, a raportat răposatului belierbei. Ca urmare a fost trimis un ceavuş cu o poruncă specială; acele femei, aflate în Ţara Românească, au fost găsite întocmai cum s-a raportat şi au fost aduse la Islâmbol. Dacă se consideră necesar să se adune informaţii în legătură cu chestiunea sus-menţionată, să fie întrebat robul său (al sultanului – n.n.s.) Pirî kethüda. În privinţa acestei chestiuni există chiar şi o sentinţă religioasă (fetvâi şeru'yye). Atunci când hainul sus-numit a fost mazilit, i s-a trimis un ceavuş cu porunca ilustră de a veni la Poarta fericirii; nesupunându-se ilustrului firman, devenind hain, a dus şi a dăruit necredinciosului ungur steagul Maiestăţii sale fericitul padişah. Şi, în afara banilor pentru haraci şi a banilor pe care îi strânsese cu sila de la populaţia Ţării Româneşti, a luat şi opt sute poveri akçe de la negustori şi măcelari şi gelebi; a fugit fără să le dea înapoi. Şi banii pe care i-a adunat în acest mod i-a dăruit necredincioşilor unguri şi polonezi. Apoi, pe baza registrului menţionatului hain (Petru Cercel – n.ns.) se poruncise voievodului Mihnea despăgubirea celor opt sute poveri akçe luate de la negustori, măcelari şi gelebi; cea mai mare parte a fost plătită. Din această cauză, populaţia Ţării Româneşti a devenit neputincioasă şi strâmtorată; Petru a irosit banii sus-menţionaţi; sus-numitul hain fugind şi luând banii menţionaţi, a ajuns în vilaetul polonez şi a dăruit o parte din ei ungurului, iar alta polonezului devenind părtaş la gândul şi fapta cazacului rău la caracter, a provocat apoi păgubirea şi jefuirea cetăţilor Bender şi Özi (Oceacov), şi făcând

220

ca numeroşi musulmani să fie luaţi prizonieri, împreună cu femeile şi copiii lor, a adus prejudicii onoarei padişahale. În afară de acestea, sub pretextul călătoriei la Ierusalim, l-a trimis la Islâmbol, pentru a face spionaj, pe necredinciosul nelegiut numit Planca (?) aflat în slujba sa (kethüdasî neamînda). Dar înainte de sosirea acestuia la Islâmbol, slujitorul M.S., voievodul Moldovei, obţinând ştiri (despre acesta), a raportat în mod fundamentat răposatului beilerbei. Când menţionatul necredincios a ajuns la Islâmbol, răposatul beilerbei a pus mâna pe el, într-un chip oarecare, l-a ţinut multe zile la închisoare. Apoi, venind ambasadorul Franţei şi punându-se garant, menţionatul necredincios a fost eliberat, pentru a merge la Ierusalim. Dar, fără a merge la Ierusalim, se află lângă ambasadorul francez, ocupându-se zi şi noapte cu spionajul. După ce numitul hain l-a trimis pe kethüda sa la Islâmbol, el însuşi a plecat în vilaeturile necredincioşilor. Mergând atât în Germania, cât şi la Moscova şi la ungur şi la Viena şi în Spania şi la papa de la Roma, trecând pe la toţi beii necredincioşi şi întâlnindu-se cu ei şi purtând discuţii, le-a cerut: ,,Să mă ajutaţi, pe orice cale posibilă, pentru a ajunge din nou beiul Ţării Româneşti; după aceea, voi, la rândul vostru, pregătind pe ascuns armată multă, să trimiteţi o parte din ea în ajutorul meu, iar altă parte s-o trimiteţi pe mare; prin bunăvoinţa papei de la Roma să ocup fie Moldova, fie vilaetul Ţara Românească şi să distrug cetăţile şi satele aflate pe malul Dunării; după aceea, în unire să pornim atacul, pe mare şi pe uscat, asupra otomanului (Osman oglu)". Apoi, mergând la Veneţia, a stat multă vreme acolo, devenind şi cu aceştia (cu veneţienii – n.ns.) unit în gând şi în faptă. Venind cu acest scop să solicite domnia, se găseşte acum în Islâmbol. Când populaţia vilaetului (Ţara Românească – n.ns.) a aflat de venirea la Islâmbol a sus-zisului hain, a ajuns pe punctul de a se tulbura, ceea ce a produs dificultăţi deosebite în strângerea bunului statului. De aceea, dacă nu se va pune mâna pe el şi nu va fi pedepsit, atunci este sigur că Ţara Românească şi Moldova vor fi cuprinse în întregime de tulburări, deoarece negustorii şi măcelarii şi gelepii nu au putut da banii statului (otoman – n.ns.), aşa cum făceau în alte vremuri; nu există posibilitatea strângerii bunului statului. Arătându-se atâtea trădări ale numitului hain, care, de patru ani încoace, umblând, în acest sens, de la un capăt la altul, prin toate vilaeturile necredincioşilor, a aflat în întregime care este gândul răuvoitor al acestora. Chiar dacă s-ar cheltui toate bunurile (statului otoman – n.ns.), nu s-ar putea prinde o asemenea limbă. Dacă porunca imperială ar permite, considerăm important să se pună mâna pe el pentru a i se cere bunurile pe care le-a consumat şi pentru a fi pus să scrie una câte una informaţiile adunate din vilaeturile ghiaure pe care le-a vizitat. Apoi, să se poruncească pedepsirea lui pentru trădarea săvârşită, astfel încât să fie pildă pentru ceilalţi trădători şi, în acelaşi timp, preîntâmpinându-se tulburarea populaţiei vilaetului, a 221

negustorilor şi a altora, zi şi noapte aceştia să se roage pentru norocul Maiestăţii voastre.” (Poporul român..., p.157-159)
Sec. XVII. Anton Verancsics subliniază poziţia strategică de excepţie a Transilvaniei în faţa expansiunii turceşti

"Voi spune cât mai puţine cuvinte se va putea, ce am pornit eu să fac, şi desigur nu ca nişte lucruri noi sau necunoscute cu desăvârşire... îndemnat mai ales de acest [gând], ca luând seama la zdruncinarea creştinilor pe care zi de zi îi bântuie şi îi frământă noi răscoale, să fie făcuţi atenţi aceia de care atârnă soarta şi salvarea statelor creştine, şi treziţi la primejdia extremă care ameninţă tot restul Europei din pierderea acestor ţări, ei să vegheze şi să se străduiască din toate puterile ca măcar Transilvania – deoarece, cu Ţara Românească şi Moldova încă de mult se întâmplă rău – să nu cadă în puterea turcilor. Căci dacă s-ar întâmpla această nenorocire – de care să ne ferească Dumnezeu – atunci turcii, pătrunzând în ea întocmai ca pana (de spart lemne) în trunchiul de copac vor avea putinţă să ajungă uşor la oricare din ţările vecine ale creştinilor fără mare luptă, şi suprimând chiar numele lui Dumnezeu vor împinge mai adânc în Germania Istrul şi vor întinde mai departe stăpânirea lor, atât de prielnică ar fi Transilvania pentru succesele acestui tiran..." (România. Documente...,
p.64)

Raport către sultanul Murad III (1574-1595) din care rezultă că Transilvania, Ţara Românească şi Moldova sunt pe cale de răscoală

“ (…) Transilvania se va răscula, Ţara Românească şi Moldova de asemenea se vor răscula, pregătirea (răscoalei) poate fi observată de pe acum. Cu aceste chestiuni trebuie să se ocupe personal padişahul meu (…) Trebuie trimis un număr de oşteni în părţile Ţării Româneşti şi Moldovei pentru apărare, (aceasta) nu este o treabă care să fie neglijată. Chiar dacă prin informarea (asupra) unor asemenea lucruri producem tristeţe, ce să facem, trebuie păzită ţara islamului şi noi trebuie să ne îngrijim de credinţa şi statul padişahului meu.” (Mihai Maxim, Culegere de texte otomane,
p.780)

222

CAPITOLUL XII

EPOPEEA ROMÂNEASCĂ ÎN TIMPUL LUI MIHAI VITEAZUL
1593 noiembrie 14. Andronic Cantacuzino îl informează pe Petre Şchiopul despre numirea ca domn al Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul

"Cu Dumnezeu, Prea-slăvite, prea cucernice Doamne, Mă rog Domnului Dumnezeu să te afle pe domnia-ta scrisoarea de faţă a mea în sănătate şi fericire, împreună cu prea slăvitul tău fiu şi domn (care să trăiască mulţi ani) Ştefan voievod, pentru care mă rog şi-l sărut. Cinstita scrisoare a domniei tale am primit-o la treisprezece ale lunei noiembrie şi am aflat întâi despre sănătatea domniei-tale şi m-am bucurat şi am mulţumit lui Dumnezeu. Apoi am înţeles bine cele ce mi le scri; numai Dumnezeu care nu greşeşte ştie iubirea şi râvna ce am cătră domnia ta, de la început până la sfârşit şi în ea voi rămânea statornic toată viaţa mea; sângele mi-l vărs pentru prietenul meu; cu atât mai mult nu pot să te uit pe Domnia-Ta, care ai fost şi eşti cucernic domn pentru a păstori un popor şi a îndrepta o ţară nenorocită. Dar Dumnezeu ştie că eu de la început n-am vrut să mă amestec în încercările acestea al VlachoBogdaniei, numai cât pentru păcatele mele a fost că, pentru îndreptarea ţărei şi poporului, Dumnezeu mi-a pus în inimă să se indigneze dascălul zis Nichifor împreună cu mine, ca să vin în Constantinopol să mă amestec cu aceasta, şi mai ales în astfel de vremi, când am muncit şi m-am străduit şi am făcut domni pe copiii mei, lucru de care n-aveam nevoie să-i ascult pe dânşii, dar totuşi ce să fac? Le-am adus năcazuri şi suferinţi. Pentru acum ţinem Ţara Românească pe numele Domniei-Tale, însă, văzând cerinţele timpului şi zăbava DomnieiTale şi faima rea şi ticăloasă a lui Alexandru Voievod şi intriga lui, pe care n-o puteam s-o trec cu vederea, m-am ispitit şi eu am făcut pe banul Mihai Domn al Ţării Româneşti; am judecat că e mai bun el decât ceilalţi păcătoşi de bei, care nu arată nici un semn nici de la tată nici de la mamă, numai păcătoşi (?) neciopliciţi şi mincinoşi, şi argaţi şi nevrednici din toate punctele de vedere. Însă prin Banul Mihai s-a mulţumit nenorocita ţară, şi au mulţumit lui Dumnezeu, care i-a învrednicit şi li-a dat un astfel de păstor bun şi creştin şi iubitor de săraci, şi cu frică de Dumnezeu, şi-au fericit pe părinţii mei răposaţii, care au ajutat cu ajutorul preabunului Dumnezeu şi cu puterea preacinstitului împărat, al împăraţilor împărat (care să trăiască mulţi ani) şi l-am făcut domn; care ţară îmi mulţumeşte mult pentru dânsul. E vrednic să 223

păstorească un popor; mai bine el decât alţii. Numai cât dacă întrebi şi despre aceasta, Moldova o ţin şi pe dânsa pe numele Domniei-Tale până acum, căci, de mulţi gineri, mi-am făcut râs de viaţa mea şi de sufletul meu. Însă împăratul împăraţilor, care să trăiască mulţi ani, a poruncit să vii Domnia-Ta la Ţarigrad; deci, dacă Domnia-Ta ai gustat din toată inima şi din tot sufletul, nu eşti oprit acolo, şi ai năcaz, cată pentru Dumnezeu să vină la Adrianopol, şi dă-mi de ştire să vin să mă întâlnesc cu Domnia-Ta, şi atunci desigur Moldova va fi a Domniei-Tale. Cu adevăr, nu zăbovi, ci cată şi hotărăşte în ceasul când vei primi scrisoarea mea căci şti că nu pot s-o ţin multă vreme, de vrăşmaşi, şi când ne-o oferă fă ce trebuie. Altceva nu este, decât domnul Dumnezeu să ne învrednicească a ne întâlni şi a vedea cinstita-ţi faţă şi a ne îmbrăţişa. Alta nu e; şi zilele Domniei Tale fie multe, împreună cu preaslăvitul meu fiu şi domnu, domnul Ştefan voievod, Andronic Cantacuzino şi fratele Domniei-Sale".
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.90-91)

1594. Balthazar Walter. Cronica despre Mihai Viteazul. Lupta de la Călugăreni

"Aşadară, la 1594, jură şi se legă pe capul său că are să le supună, şi, însoţit de mai mulţi paşi iluştri, pleacă cu oaste de 180000, cu tot aparatul necesar la răzbel, asedie castele la râpa Dunărei din dreptul Giurgiului, restaură cetăţuia sfărâmată de români şi o întăreşte... Şi cu toate că Dunărea în acel loc e lată de un sfert de milă, fiind însă aproape de cetăţuie şi de insula situată în mijlocul apei, se apucă cu cel mai înflăcărat şi mai neostenit zel să arunce pe acel loc al Dunării un pod de vase. Mihai înainte de sosirea inamicului trimite muierea, copiiii cu tot ce avea mai scump la Sibiu în Transilvania; iese din Bucureşti cu oaste de opt mii şi merge de-aşi aşează tabăra la Măgureni, distanţă de două mile; aici se consultă cu căpeteniile oştirii asupra modului cum să poarte războiul mai înţelept şi mai fericit pentru ţară; după aceea mai o lună întreagă împiedecă inamicul la facerea podului, până la ce în urmă câteva mii de turci izbutesc a trece Dunărea la o depărtare de două zile din jos de Giurgiu, în timp ce alţii o treceau în vase în faţa Giurgiului. Atunci Mihai se vede constrâns a se retrage şi a păstra pe ai săi pentru luptele cele mari ce se apropiau; iară Sinan paşa, isprăvind în sfârşit podul apărat ca de o îngrămădire de cetăţuia din insulă şi de vasele cu oameni înarmaţi, aşezate de amândouă laturile lui, atinge malul Ţării Româneşti, îl ocupă, purcede înainte împreună cu ceilalţi paşi, cu oastea şi muniţiunea sa, şi în locul ce se chiamă Călugăreni, tare prin dealurile, pădurile şi râul său Neajlov, după ce trece trei poduri, se opreşte şi în depărtare de două zile de la tabăra lui Mihai îşi aşează corturile într-un loc potrivit şi mai sigur. Eroul nostru văzând că nu-i rămâne acum altă alegere decât să se lupte sau să fugă, cu inima plină de încredere sfătuit de ai săi, că mai bine să se lupte cu bărbăţie pentru mântuirea patriei şi a creştinătăţii decât să fugă cu ruşine. În următoarea zi de 13 august, înainte de revărsatul zorilor, iese la luptă cu oaste puţină, dar supt apărarea sfintei cruci, izbeşte în însăşi tabăra 224

turcească cu atâta furie, încât nici fireasca poziţiune a locului nu-l împiedică a sfâşia unul din corturile vrăjmaşului. Turcii într-o poziţiune mai norocoasă, superior prin mulţimea şi pregătirea lor de război, se lupta din toate puterile. Lupta ţine mai multe ore cu îndoială, care din doi va birui, în sfârşit turcii resping pe creştini pân'la un sfert de milă, aceştia se retrag luptându-se neîncetat şi pierd 11 tunuri. Creştinii, abia 16000, departe de a se putea asemăna cu numeroasa oştire a păgânilor, deşi se văd constrânşi a se retrage, ei însă totdeauna se retrăgeau în şiruri dese în forma unui colţ militar spre şesul câmpiei, nu cumva să pătrundă duşmanul aici şi să-i împresoare; dealtmintrelea, pădurile şi dealurile încă împiedicau planul turcilor, locul de luptă de abia având lărgimea unui sfert de milă. Într-aceea tunurile turceşti fulgereau fără încetare, armele lor se năpusteau însă cu bărbăţie asupra micii oştiri creştine; era momentul când se cerea neapărat o mişcare eroică, o faptă măreaţă, care să cutremure inimile păgânilor şi să înalţe pe ale creştinilor. Atunci mărinimosul Ion Mihai invocând ajutorul Mântuitorului, apucă în mână o secure militară, se aruncă singur în şirul duşmanilor, loveşte în piept pe unul din căpitanii turci, taie în bucăţi pre altul, şi după o luptă de erou se întoarce la ai săi neatins. Căpitanul Kiral Albert, adunând pre ai săi fulgeră două tunuri drept în gloata cea mai deasă a inamicului şi o răreşte înfricoşat. În zadar cercau ienicerii a plini golurile prin focurile lor: căci îndată 200 transilvani, şi tot atâţia cazaci cu căpitanul lor Cocea, pedeştrii se reped cu înverşunare asupra-le tulbură ordinea, culcă la pământ şi taie oastea turcească, de la coaste-i loveşte cu bărbăţie Mihai cu ai săi, şi astfel îi confundă, încât de cu seară recâştigând cele 11 tunuri, îi mână batându-i din dărăt ca turmele de vite, şi îi alungă în ruptul capului spre tabără. În această ameţeală a fugei turceşti Sinan paşa în fruntea taberei cade de pe podul Neajlovului, îi sar doi dinţi, şi se crede ferice putându-şi scăpa viaţa. Asan paşa se ascunde cu ruşine în desimea spinetului, de abia în următoarea zi se târăşte la ai săi. Iară paşa din Anatolia, cel din Zaiu, şi Heidar paşa şi alţi mai mulţi căpitani şi trei mii de oşteni fură tăiaţi, din creştini abia căzură câteva sute şi dacă întunericul nopţii nu împiedica pe Mihai, în acea fierbinţeală a luptei, fără îndoială era să frângă de tot puterea duşmanului şi să pună deodată capăt războiului".
(D. Simonescu, Chronica lui Balthasar Walther despre Mihai Viteazul în raport cu cronicile interne contemporane, în ,,Studii şi materiale de istorie medie", vol.III, 1959, p.58-96)

1595. Ridicarea la luptă antiotomană a lui Aron vodă, domnul Moldovei

“Ne pare necesar să anunţăm pe domnia voastră că patru mii de turci şi toţi tătarii din Dobrogea, s-au adunat lîngă Obluciţa ceea ce aflînd (…) am trimis contra trupelor noastre . În timpul bătăliei acest duşman (…) a pierdut toate steagurile şi puştile şi a scăpat doar acela care a avut un cal bun. Vestesc,de asemenea pe domnia voastră că trupele noastre s-au întâlnit lîngă Bialgorod (Cetatea Albă) cu un sultan tătărăsc având şapte mii de tătari (…) acest duşman n-a avut deloc, de ce să se veselească, pierzînd de asemeni, toate 225

drepturile şi puştile, el a fugit de pe câmpul de luptă. Tot aşa ţarul (hanul tătarilor) de Perecop, venind din Ungaria a voit să traverseze Ţara Românească, fratele nostru, voievodul valahiei (MihaiViteazul) aflînd aceasta (…) i-a închis calea cu trupele sale (…) cerem stăruitor ca domnia voastră, prin sfaturile pe lîngă graţia sa regele, să facă pe graţia sa regească, să binevoiască a ne da un grabnic ajutor căci ţara noastră este într-adevăr un zid al întregii creştinătăţi acestui duşman, pe care mai că-l ţinem în spinare (…) Dat la Iaşi, la 15 februarie anul 1595.”
(Text în l. polonă şi franceză în Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supl. II, vol.I, Bucureşti, 1893, p.341)

1595 ianuarie 25. Letopiseţul cantacuzinesc. Înfrângerea tătarilor de către Mihai Viteazul la Putinei şi Şerpăteşti

“Şi gătindu-se ca să treacă Dunărea ca să lovească pe Mustafa paşa, veni-i veste cum au intrat hanul cu tătarii în ţară, şi au început a robi şi prăda. Iar Mihai vodă să îngrijă şi numaidecât să învârteji îndărăt cu toate oştile şi lăsă tabăra la Hulubeşti (La confluenţa Cîlniştei cu Neajlovul) şi trimise străjoi asupra tătarilor, pe Radu Buzescu cu fraţii lui, Preda postelnicul şi Stroe Stolnicul şi Radu Calomfirescu cu o seamă de oşti alese. Deci când am fost la ghenar, 14 deni(zile) ei să întâmpinară cu tătarii în streji, la sat la Putinei şi fură biruiţi tătarii de Buzeşti, pe rând mulţi şi vii încă prinseră mulţi. Iar hanul dacă prinse de veste, el încă trimise pre un nepot al lui cu mulţime de tătari şi veniră până la sat la Stăneşti. Iar Buzeştii încă păziră şi le ieşiră în întâmpinare şi să loviră de faţă la ghenar 16 deni şi fură bătuţi de acei tătari. Atuncea au pierit şi nepotul hanului cu mulţime de tătari. Iar hanul s-au fost tăbărât la Şărpateşti împreună cu Mustafa şi cu Bogdan –vodă. Iară Mihai-vodă deacă prinse veste de dânşii, numai decât trimise oşti asupra lor cu banul Manta şi noaptea, fără veste-i lovi (s.n.) de i-au tăiat şi i-au gonit până i-au trecut Dunărea (…) iar Mihai-vodă purcese cu oştile asupra lor şi trecură Dunărea pre ghiaţă pre la Marotin (…) şi pripiră de să loviră unii cu alţii, la ghenar 25 deni şi fură bătuţi turcii. Atuncea au pierit şi Mustafa paşa cu mulţime de turci. Bogdan-vodă încă de abia au scăpat. Şi arseră Ruşciucu şi toată marginea ţării lor şi să învârtejiră cu multă dobîndă la scaunul lui, la Bucureşti .” (Istoria Ţării Româneşti, Letopiseţul cantacuzinesc, ed.
Critică C.Grecescu şi D. Simonescu…, p. 56-58, cf. ,,Cronicari munteni”, I, p.122)

1595. Cronicarul maghiar Szamoskozy. Înfrângerea tătarilor la Şerpăteşti

“În vremea când era el (Mihai Viteazul) la Giurgiu, trecea prin Ţara Românească nepotul hanului tătărăsc (…) cu multe bogăţii şi cu şapte mii de robi: nemţi, slovaci, croaţi, unguri şi alţii pe care i-a prins la luarea Raabului în Ungaria, fără să ştie că Mihai vodă este vrăjmaşul turcilor şi că a tăiat pe turci. Cer slobozire de la Mihai vodă şi hanul i-a trimis carte, să-i sloboade prin ţară 226

spre ţara tătărească, căci nimic nu vor strica. Mihai vodă îi sloboade. La Şerpăteşti, înainte de răsăritul soarelui, în iarna aceea cumplită, îi nimici, în vreme cât ai fierbe un ou, de n-a scăpat nici unul (…) Pe cei şapte mii de robi pe toţi I-a slobozit.” (I.Crăciun, Cronicarul Szamoskozy şi însemnările lui
privitoare la români, Cluj, 1928, p.102-103.)

Letopiseţul cantacuzinesc despre tratatul încheiat de boierii trimişi de Mihai Viteazul la Sigismund Bathory

“Făcându-se aceste războaie şi nevoindu-se Mihai-vodă foarte tare pentru creştini, iar Batîr Jicmon, craiul unguresc, socotise că nu va mai avea Mihai-vodă nici o nevoie de turci, ci făcu sfat cu toţi voievozii Ardealului cum să scază pre Mihai–vodă despre Ţara Muntenească, să fie mai mic şi ascultătoriu de poruncile lui şoi să-i oprească ţaa cu tot venitul ei. Iar Mihai– vodă deacă prinse de veste, el nu se putu suferi, ci trimise la Batîr Jicmon boiari bătrâni sfetnici (…) Dintr-aceşti boieri ce-i trimisese Mihai–vodă pentru tocmeală, învrăjbitorul diavolul umblase în mijlocul lor, de să apucară unii ca aceia mai mult să facă vrajbă decât pace, cum să scază pre Mihai– vodă din ţară. Iar ceilalţi boieri ce să nevoia să slujească domnu-său în dreptate de neprieteni fură biruiţi. Şi scăzură pre Mihai–vodă despre domnia ţării şi despre venitul ei, numai să fie tocma cu căpitanii lui. Şi alese Batîr Jicmon 12 boieri juraţi munteni punându-I ispravnici peste tot venitul ţării şi să fie supt porunca lui.“
(Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p. 58-59; vezi şi ,,Cronicari munteni” I, p. 123.)

1595 martie 14/24. Alba Iulia. Raportul agentului Giovani de Marini Poli adresat consilierului imperial Pezzen prezintă expediţia lui Mihai Viteazul la sudul Dunării

"..... Albanezii din Cervena Voda şi alte sate învecinate, locuite de albanezi, trimiţând la acel voievod al Ţării Româneşti, ca să-i ceară voie să se mute cu familiile şi averile lor din Ţara Românească şi să-şi părăsească locuinţele lor din ţara turcilor, acel voievod de îndată le-a făgăduit aceasta şi curând după aceea au venit şi au trecut Dunărea în jur de (15.000) de suflete, cu femei şi copii, cu toată averea lor şi cu vitele, ca să locuiască într-aceea Ţară Românească. Din care alegând vreo 1500 şi cu 500 de inşi din oastea muntenească şi cu unguri, au trecut Dunărea şi au ucis pe locuitorii turci din Cervena Voda, la trei leghe şi mai bine depărtare de Rusciuc şi de Dunăre, în lăuntrul ţării, spre paguba turcilor, ce stăpâneau acele locuri, pătrunzând până la Razgrad, arzând oraşele, cu mare tăiere a turcilor, prădând satele de averile lor şi întorcându-se cu prada în Ţara Românească. Ci strigându-se turcii laolaltă, s-au îndreptat asupra albanezilor şi alor noştri, socotind să-i găsească nepregătiţi şi bucuroşi de pradă, dar ai noştri s-au înturnat asupra lor, omorându-i şi urmărindu-i până la munţi".... (Poporul român..., p.60) 227

1595 octombrie 15. Cronicarul Kiatip Celebi în lucrarea Fezeke-i Tarih despre victoria lui Mihai Viteazul de la Giurgiu

"Apoi ajungând în grabă la Giurgiu, s-a anunţat prin strigări să se facă un popas de trei zile. Din pricina zăpăcelii s-a luat măsura nechibzuită de a se încasa pengik* de la vreo zece mii de harable ce erau înşirate, deoarece mai înainte, când ostaşii islamici, făcând incursiunea în ţinuturile Ţării Româneşti, ajunseseră până la graniţa Ardealului şi luaseră multe mii de robi şi animale, le vânduseră cu un preţ de nimic în ordie.... În acest timp s-a primit ştirea că a sosit pe neaşteptate oastea duşmană a lui Mihai cel rău. Atunci s-a renunţat la acea dare şi noaptea oastea a fost lăsată să treacă. Până dimineaţa au trecut spre partea Rusciucului cortul vizirului, ordia şi ienicerii. De asemenea au trecut tunuri şi o parte a muniţiilor, dar restul poverilor au rămas, fiind părăsite. Când din cauza învălmăşelii ca din ziua Apocalipsului oamenii nu ştiau unii de alţii şi erau uluiţi de ceea ce se întâmpla, s-au ivit spre chindie alaiurile duşmane care şi-au aşezat tabăra în şesul Giurgiului. Apoi, dând un atac asupra lucrurilor părăsite de turci, au început să le prade şi să le devasteze... Stricând podurile cu tunurile, oastea şi bagajele care se aflau pe el au căzut în Dunăre; unii din oaste ducându-se pe apa Dunării strigau pe pod ,,ajută-ne Allah..." Cea mai mare parte din muniţii şi tunuri fiind luate de duşmani, oraşul Giurgiu, de asemenea, în văzul tuturor, a fost incendiat şi în acelaşi timp ghiaurii au început să bată cetatea, pricinuind atâtea nenorociri şi pagube, încât o astfel de înfrângere nu se mai întâmplase în nici un secol...."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.92-93)

1598. Szamoskozy. Cronica. Expediţia lui Mihai Viteazul la sud de Dunăre

“În vremea când Satârgi paşa bătea Oradea şi Sigismund fugise acasă din Oppel, Mihai-vodă a trimis ajutor lui Sigismund ca la o mie cinci sute de români, sîrbi şi alţii, sub conducerea lui aga Leca. În vremea aceasta a trecut şi Mihai-vodă Dunărea pe la Nicopole, după ce a gătit de mai înainte ca o mie cinci sute de bărci, lovind acolo în câmpia Nicopolei pe Hafiz Ahmed paşa şi pe Caraiman paşa şi dându-le război a fost ucis acolo Caraiman paşa, iar celălalt cu greu a putut să fugă pe un cal fără şa (…) După această luptă a împresurat Nicopolul,l-a bătut trei zile şi l-a stricat, apoi isprăvindu-i-se pulberea s-a întors înapoi. Dobîndit-a în acea luptă multe steaguri, cămile, catâri, nespus de multe bogăţii. A stricat, jefuit şi prădat vreme de şase săptămâni ţara de dincolo de Dunăre (…) Tăiat-a pretutindeni pe turci iar pe creştini, sîrbi şi bulgari, i-a adus împreună cu vitele şi cu carele lor şi i-a aşezat în Ţara Românească. Când să sosească Mihai-vodă la târgul Vidinului, paşa din Vidin a strâns pe toţi turcii şi norodul de la ţară şi l-a aşteptat la
*

Dare în favoarea podişuahului (a cincea parte din prada şi moşii luate în campaniile militare).

228

Vidin, dar Mihai-vodă i-a bătut şi pe aceia. După ce a jefuit la Vidin s-a întors la Cladova, care este dincolo de Dunăre; întâmpinatu-l-au şi aci sangeacii de Cladova, dar şi pe aceştia i-a bătut (…) În vremea când a săvârşit Mihai-vodă toate acestea, repezit-a de olac (curier), craiul Sigismund la Mihai-vodă (…) făcându-i ştire că Mohamed Satîrgi paşa a luat Oradea ; Mihai-vodă, aflînd această veste, s-a întors în Ţara Românească. Prada dobîndită de Mihai în aceste locuri era atât de mare încât ajungeau 80 de taleri pentru fiecare oraş (…) Adus-a din Bulgaria douăsprezece mii de sârbi şi i-a aşezat în Ţara Românească.” (I.Crăciun, Cronicarul Szamoskozy, p. 111113)

1598 30 mai/9 iunie. M-tirea Dealu. (Târgovişte). Tratatul de alianţă dintre Mihai Viteazul şi Rudolf al II-lea împăratul Germaniei

"Noi, Ştefan Szuhay, episcop de Vac, prefect al Camerei Ungariei şi Nicolae Istvanffy de Kissaszonfalva, propalatin al regatului Ungariei şi căpitan al cetăţii Sopron, consilieri şi comisari delegaţi cu depline puteri în Transilvania şi Ţara Românească ai Sfintei Maiestăţi Imperiale etc., încredinţăm amintirii prin cele de faţă, declarând tuturor celor interesaţi. Că, întrucât provincia Transalpină, supusă acum mai bine de 100 de ani jugului şi tiraniei turceşti, a suferit o aspră robie iar, în anii aceştia din urmă, Preastrălucitul Domn Voievod al acelei provincii, mâhnit de această îndelungată robie, şi îndemnat de evlavie şi dragostea creştină, a hotărât să aducă această provincie în starea şi ascultarea ei de mai înainte şi s-o unească iarăşi cu coroana Ungariei, iar pe Sfânta Maiestate Imperială şi Regală, stăpânul nostru preaîndurător, s-o recunoască drept stăpân şi rege legitim şi natural al său, aşa cum totdeauna şi multă vreme li se cădea să facă regilor dinainte al Ungariei, rugându-se pentru ajutorul şi ocrotirea Maiestăţii Sale, a luat hotărârea să nu mai ridice spada de acum înainte pentru necredincioşii duşmani ai crucii lui Hristos, ci pentru întreaga lume şi credinţă creştină. Maiestatea Sa Imperială, cu câţiva ani înainte, nu s-a dat în lături să-l primească pe el şi provincia lui sub protecţia şi în vasalitatea sa, ba încă a avut bunăvoinţa să-l ajute cu generozitate şi osârdie, iar nouă, delegaţi să luăm în seama noastră şi să ocupăm Transilvania, ne-a încredinţat să ne întrunim, dacă ne va fi cu putinţă, cu zisul domn Mihai Voievod, să tratăm şi să hotărâm cu el asupra chipului şi rânduielii în care va trebui să se încredinţeze ocrotirii şi proteguirii Maiestăţii Sale Imperiale. Prin urmare, noi, împlinind, pe cât s-a putut, însărcinările în Transilvania, aflând vreme şi prilej, ne-am întrunit cu zisul Domn Mihai Voievod şi, cu el şi cu cei mai de seamă boieri şi sfetnici şi dregători ai săi, reprezentând toată provincia, luându-se şi prestându-se în biserica Fericitului Episcop Nicolae (scris peste: Preafericitei Fecioare Maria), aşezată în podgoria cetăţii Târgovişte, mai întâi de către Domnul Voievod şi domnii – înaintea 229

Preafericitului Eftimie Arhiepiscop Târgovişteanul – boieri, în numele său şi al moştenitorilor şi urmaşilor săi, întru credinţa şi fidelitatea şi ocrotirea Maiestăţii Sale Imperiale şi a urmaşilor şi moştenitorilor săi, jurământ solemn şi efectiv, astăzi am convenit şi am hotărât în felul care urmează. (1) Mai întâi, că Sfânta Maiestate Imperială, pe timpul acestui război cu turcii care ţine de 6 ani va da şi se va îngriji să i se numere Domnului Mihai Voievod, pentru apărarea provinciei, şi dacă se va ivi prilejul, pentru a ataca pe vrăjmaşi, leafa pentru 5.000 de oameni de bani gata, prin oamenii şi agenţii săi fiscali. Pentru alţi 5.000 de oameni, câţi a cerut el, făgăduim că ne vom strădui să împlinim, ca Maiestatea Sa să dea ori banii pentru hrană şi cheltuială, ori oameni călări şi pedeştri, anume vara în întregime, iar iarna jumătate, declarându-se că agentul Maiestăţii Sale să le plătească şi să aibă grijă de ei în fiecare lună, iar dacă, de va vrea Dumnezeu, starea lucrurilor şi împrejurările vor fi astfel încât asemenea oşti să nu fie trebuincioase, atunci oşti de acestea să nu fie întreţinute degeaba şi să nu fie plătite, ori să fie îndreptate într-acolo unde va cere nevoia vremii şi vor porunci Maiestatea Imperială şi Regală cu Serenisimul Maximilian. Domnul Mihai Voievod va avea grijă ca să îndepărteze cu acele oşti de Transilvania şi Ţara Românească şi părţile Ungariei pe turci şi alţi duşmani, şi în aceste împrejurări şi izbânzi va căuta să împlinească porunca şi toate dorinţele Sfintei Maiestăţi Împărăteşti şi ale Serenisimului Maximilian. Iar dacă va fi nevoie de o oaste mai mare, pe care ar cere-o o nevoie de neocolit, atunci Maiestatea Sa Imperială, ori în numele său Serenisimul Arhiduce Maximilian, fratele preaiubit al Maiestăţii Sale, care va cârmui de acum înainte Transilvania în numele Maiestăţii Sale, să vină în ajutor cu oşti mai multe, atât din Transilvania, cât şi din alte locuri. Dimpotrivă, dacă se va întâmpla să fie ostilităţi în Transilvania, ori în locurile vecine ale Ungariei, acelaşi Domn Mihai Voievod, la cererea Maiestăţii Sale, ori a Serenisimului Maximilian să fie ţinut a veni în ajutor atât cu zisele oşti, care i se vor plăti, cât şi cu oamenii din provincia sa Transilvania, acolo unde va cere nevoia, cu numărul cel mai mare de arme şi de oameni, după cum va porunci Maiestatea Sa imperială. Tunurile, praful de puşcă, ghiulele şi altele, de trebuinţă la război, le va procura Maiestatea sa Imperială, ori, în numele său, Serenisimul Arhiduce Maximilian. (2) Pentru ca Domnul Mihai Voievod să dea, cu mai multă sârguinţă şi zel, aceste ajutoare mutuale şi să poată împlini lucrare de credinţă pentru lumea creştină, Sfânta Maiestate Imperială dă provincia Transalpină, cu toate veniturile, drepturile şi hotărnicirile sale Domnului Mihai Voievod şi fiului său Pătraşcu, ca s-o ţină şi s-o stăpânească veşnic de drept cu fiii fiilor lor şi o dăruieşte ca unui vasal şi feudatar al său, anume celor care-i vor fi scoboritori în linie dreaptă de parte bărbătească, fără plata vreunui tribut sau dări, şi cu acele libertăţi şi scutiri, cu care a stăpânit-o şi a ţinut-o până 230

acum, cu condiţia ca el şi urmaşii săi, după vechiul obicei, vrednic de laudă, păstrat întotdeauna de sfinţii regi de demult ai Ungariei, să trebuiască a da la fiece an Maiestăţii Imperiale, ca unui domn şi rege al său, un dar spre cinste, potrivit şi cuviincios cu Maiestatea Sa şi cu el, prin aceasta, să-şi arate şi săşi dovedească grija şi ascultarea faţă de Maiestatea Imperială ca feudatar. (3) Bunurile şi drepturile de proprietate cumpărate şi dobândite de Domnul Mihai Voievod ori fiul său, să revină, după dispoziţia lui, la aceia cărora va vrea să le lase moştenire ori să le treacă, ori să facă cu ele după cum va vrea. (4) Dacă s-ar întâmpla ca, Doamne fereşte, Domnul Mihai Voievod şi Pătraşcu, fiul său, să moară fără mângâierea unor fii de parte bărbătească şi nu ar mai fi sămânţa lor, atunci Maiestatea Sa Imperială şi urmaşii şi moştenitorii săi primesc ca provincia Transalpină să aibă un voievod sau principe din aceeaşi ţară şi de aceeaşi credinţă ca şi până acum, prerogativa numirii fiind rezervată Maiestăţii Sale Imperiale şi urmaşilor şi moştenitorilor ei, iar Maiestatea Sa Imperială şi urmaşii şi moştenitorii săi să aleagă şi să întărească atunci ca voievod pe cel ce va fi numit şi desemnat de către boierii şi stările şi cinurile provinciei într-un singur glas.(…) (5) Şi ca Maiestatea Imperială să hotărască şi să aleagă o cetate din Ungaria şi Transilvania, cu veniturile, pentru el şi moştenitorii săi, care să le fie potrivită, pentru a se întreţine după cuviinţă, pentru care lucru îi asigurăm în numele Maiestăţii Sale. (6) Pe lângă aceasta, hotărâm în privinţa fugarilor, care săvârşind aici în Transalpina nelegiuirea vânzării, ori altă nelegiuire, obişnuiesc să fugă în părţile Transilvaniei ori ale Ungariei şi acolo socotesc că nu pot fi pedepsiţi, ca aceştia de acum înainte să nu mai fie primiţi în vreun fel nici în oraşe, nici în sate, nici în cetăţile Transilvaniei ori ale locurilor vecine, ci dimpotrivă Domnul Mihai Voievod să aibă puterea de a-i urmări şi de a-i prinde oriunde. Aceasta trebuie să se înţeleagă aşijderea şi pentru oştenii, călări ori pedeştri, care luându-şi leafa ar cuteza să fugă în taină, ce vor trebui să fie daţi înapoi, oriunde vor fi găsiţi. (7) În privinţa negoţului slobod al negustorilor din provincia Transalpină s-a hotărât că, dacă aceasta nu va fi în chip vădit dăunătoare sau încălcând alte privilegii, să li se dea de acum înainte dreptul de a face slobod negoţul lor în oraşele libere ale Transilvaniei, plătindu-se cele de drept. Iar alţi negustori din afară şi comercianţi să aibă voie a aduce şi a scoate în şi din această provincie orice feluri de mărfuri, atât ardeleni, cât şi unguri şi nemţi, plătind asemenea cele cuvenite. (8) În privinţa credinţei, Maiestatea Sa Imperială îi încredinţează că nu vor fi aduse de acum înainte piedici credinţei care a fost până acum în această provincie Transalpină, nici rânduielile bisericeşti nu vor fi oprite episcopilor şi preoţilor aceia, şi nici Domnul Voievod şi stările ori cinurile sale nu vor fi siliţi să primească altă credinţă. 231

(9) Alţi boieri ori căpitani ai acestei provincii, care s-au arătat cu vrednicie faţă de creştinătate şi Maiestatea Sa Imperială şi Regală, pe care Preastrălucitul Domn Mihai Voievod îi va recomanda, vor fi trataţi aşa cum se cuvine. Tot aşa solilor şi trimişilor lui la Sfânta Maiestate Imperială ori la Serenisimul Arhiduce Maximilian li se va acorda la vreme audienţă şi vor fi licenţiaţi după cuviinţă, potrivit cu lucrul şi felul chestiunii, fiind trataţi cuviincios. Pentru respectarea cărora, toate şi fiecare, cu tărie şi neclintire, atât de către Sfânta Maiestate Imperială, cât şi de către Serenisimul Arhiduce Maximilian, în locul şi persoana Maiestăţii Sale Imperiale şi Regale ne legăm şi făgăduim, cu buna noastră credinţă şi după cuvântul imperial şi regal al Maiestăţii Sale, că Maiestatea Sa Imperială aprobă şi întăreşte toate cele făgăduite, iar de cealaltă parte, Domnul Mihai Voievod, în numele său, al Domnului Pătraşcu, fiul său şi al urmaşilor şi moştenitorilor săi, ca şi boierii, în numele şi persoana lor şi ale urmaşilor şi moştenitorilor lor, în numele persoanelor, stărilor şi cinurilor provinciei Transalpine, de acum şi din viitor, trebuie şi sunt ţinuţi a da o scrisoare asemenea, deasupra cărora va fi suszisul jurământ de credinţă, iscălind-o cu peceţile şi semnăturile lor autentice, către Maiestatea Sa, în mâna noastră, ca ambasadori ai Maiestăţii Sale (adăugat în margine: şi provincia lor toată, odată cu sine, s-o dea şi s-o supună oblăduirii Maiestăţii Sale Imperiale şi Regale, ca să se unească şi să se supună coroanei Ungariei, aşa cum s-au dat şi s-au supus de fapt pe veci, fără întoarcere, neţinându-se seama de alte împrejurări). Ne legăm şi făgăduim, prin această pecete a noastră şi iscălitură a mâinii noastre, cu tăria şi mărturia acestei scrisori a noastre (adăugat în margine: pe care Sfânta Maiestate Imperială şi Regală s-o pună a se copia în formă de privilegiu şi să-l transmită zişilor Domn Mihai Voievod şi stărilor şi cinurilor provinciei Transalpine). Dat şi făcut în biserica sau mănăstirea Sfântului Episcop Nicolae (…) în podgoria zisei cetăţi a Târgoviştei, în a noua zi a lunii iunie, anul Domnului 1598, al domniilor Maiestăţii Sale 23 ca împărat, 26 ca rege al Ungariei şi 23 ca rege al Boemiei".
(Lupta pentru unitate…, p.200-202)

1599 noiembrie 22. Alba Iulia. Mihai Viteazul acordă clujenilor amnistie şi le confirmă ,,toate privilegiile ce le-au fost date până acum de sfinţii regi ai Ungariei dinainte şi principii Transilvaniei"

"Noi Mihai, voievod al Valahiei muntene, consilier al Preasfintei Maiestăţi imperiale şi regale, locţiitor în Transilvania şi căpitan general al armatei sale în Transilvania şi părţile ce-i sunt supuse etc. Prin cele de faţă încredinţăm amintirii arătând tuturor celor cărora li se cuvine că, între cele prin care principii şi căpeteniile vor să dobândească veşnică slavă numelui lor şi să dobândească loc în rai, cel dintâi loc şi mai de seamă îl au îndurarea şi 232

bunăvoinţa faţă de cei învinşi, pentru ca faţă de cei pe care i-au adus cu armele în puterea lor şi pentru care pot hotărî viaţă sau moarte, cu măsură să se folosească de această putere supremă, amintindu-şi că sunt şi ei oameni, sub puterea lui Dumnezeu, care lucru şi noi îl avem mereu în vedere, care cu armele am apărat de câţiva ani încoace creştinătatea de urgia barbarilor. Ci, după ce în vremea din urmă, această ţară a Transilvaniei tulburată de felurite şi primejdioase schimbări, a ieşit din credinţa Preafintei Maiestăţi imperiale şi regale, domnul nostru preamilostiv, pentru a o redobândi, la cererea Maiestăţii Sale imperiale, biruind oastea ardelenilor, am rămas învingători, având toată puterea, cu sprijinul armelor, ci am socotit totuşi că trebuie să iertăm pe învinşi şi să ne arătăm cu blândeţe faţă de ei. Între care înţelepţii şi pricepuţii fruntaşi judele regal şi juraţii cu toţi ceilalţi cetăţeni şi locuitori ai oraşului Cluj, de care se ştie că au supărat foarte Maiestatea imperială, pentru a fi primit pe principele Sigismund, ne-am îngrijit să primească o roadă a îndurării şi milostivirii noastre. Deoarece n-au fost singurii şi nici cei mai de seamă izvoditori ai supărărilor, ba încă am descoperit că nici nu s-au îndepărtat vreodată de la credinţa Maiestăţii Sale imperiale, îi asigurăm şi îi încredinţăm că nu-i vom supăra vreodată pentru suszisa ofensă adusă şi nici pentru alte pricini de supărare, prin care Sfânta Maiestate imperială ar fi putut sau ar putea fi atinsă, nici noi, nici alţii neluând răzbunare au vreo pedeapsă pentru aceasta, făgăduindu-ne, pe lângă aceasta, de bunăvoie, că pe jude şi pe juraţi, ca şi pe toţi ceilalţi cetăţeni şi locuitori ai zisei cetăţi a Clujului îi vom ţine în toate privilegiile ce le-au fost date până acum de sfinţii regi ai Ungariei dinainte şi principii Transilvaniei, care vor fi respectate atât de noi, cât şi de alţi supuşi ai noştri neclintit, ba încă chiar şi dacă Sfânta Maiestate împărătească, mâniată de ofensele dinainte vreme, ar porunci să se ia vreo hotărâre aspră în privinţa clujenilor, noi vom lua aceasta asupră-ne şi ne vom strădui, cu toată sârguinţa, truda şi vorba bună pe care o vom pune, ca mânia Maiestăţii Sale imperiale să o îndepărtăm de la ei, s-o înlăturăm şi s-o ştergem şi să le redobândim vechea milă faţă de ei, pentru care îi încredinţăm şi-i asigurăm prin puterea şi mărturia celor scrise aici. Dată la Alba Iulia într-a 22-a zi a lunii noiembrie, anul Domnului 1599". (Lupta pentru unitate...,
p.212)

Letopiseţul Cantacuzinesc. Despre intenţiile lui Mihai Vodă şi Andrei Bathory de a-l scoate pe Mihai de la domnie

”Atuncea Ieremia Voda, domnul Moldovei, deacă se aşază Batîr Andreiaş (Andrei Bathory) pe crăie, iar el trimise cărţi la Batîr Andreiaş cum să fie amândoi una şi să scoaţă pre Mihai-vodă din mijlocul lor. Şi de nu-i va ieşi de voie, ei să ridice oşti asupra lui să-l prinză, să-l dea turcilor. Şi Batîr Andreiaş fu bucuros acelui sfat rău şi trimise soli la Mihai-vodă pre un nemiş, anume Ciomîrtan Tamaş, cum să iasă Mihai-vodă din ţară cu pace, că apoi va 233

încăpea în mâinile turcilor. Iar Mihai-vodă dacă auzi acel sfat rău şi amar, el încă-şi strânse toţi boierii şi făcură sfat foarte de folos (s. n.) (…) ci trimise la împăratul nemţesc şi-i cerşu oşti ajutor cum să iasă împotriva lui Batîr Andreiaş, care se închinase turcilor. Iar împăratul nemţesc fu bucuros să-i facă pe voia lui.”
(Istoria Ţării Româneşti, ed. cit., p.72.,vezi şi Cronicari munteni, I , p.133)

1600 ianuarie 9. Poznan. Ştirile venite din Poznan fac cunoscute planurile lui Mihai de unire a celor trei ţări româneşti sub egida Turciei şi a Poloniei

Ştiri din Poznan. ,,Regatul Poloniei vrea să se ocupe în mod serios de Moldova, pe care o consideră drept provincie ereditară a ei (Poloniei), din care motiv a fost trimis Tarnówski la Mihai vodă. În acelaşi timp a sosit acolo şi un ceauş turcesc, care a adus cu sine două steaguri şi doi cai turceşti zdraveni şi frumoşi, ca şi alte daruri mari, pe care le-a dăruit pe jumătate lui Mihai şi pe jumătate fiului său, în numele împăratului turcesc. Mihai, împreună cu fiul său le-a şi primit pe toate (cadourile) cu mare plecăciune, l-au tratat tot timpul pe ceauş foarte bine şi în sfârşit au (pus să fie) scrisă pe o mare piele de pergament o pace veşnică cu multe puncte (prevederi) între împăratul turc şi Mihai vodă, întărită cu multe sigilii atârnate, conţinând expres că el, Mihai vodă, nu va întreprinde nimic duşmănos împotriva marelui (sultan) turc, şi cu atât mai puţin să dea vreun ajutor împăratului roman. După toate acestea, numitul ceauş a fost din nou expediat şi a plecat. Acestea le-a văzut domnul Tarnówski personal şi le-a adus cu sine drept ştire sigură în Polonia. Cu privire însă la expedierea domnului nostru Tarnówski de către Mihai, i s-a dat (primului) următorul mesaj de răspuns: deoarece Ieremia întreţine pe duşmanul său (al lui Mihai vodă), pe Sigismund Báthory, în ţara sa, şi el (Mihai vodă) ar avea ştiri sigure că Ieremia vrea să dea lui Sigismund ajutor, să atace şi să cucerească Transilvania.... Pe lângă acestea, Mihai a cerut ca regele Poloniei să-i predea Moldova, să-l primească şi să-l încorporeze pe el şi pe fiul său ca membru şi nobil al regatului Poloniei, iar ei amândoi să aibe câte un loc în sfatul regelui (aşa cum a fost cazul şi la cardinalul Báthory). În schimb, el şi fiul său s-ar obliga faţă de regatul Poloniei ca după moartea lor a amândorura, şi nu mai târziu, să cedeze, să predea şi să scrie cele trei principate, Transilvania, Ţara Românească şi Moldova pe seama regatului Poloniei în mod ereditar, cu multe oferte de a dovedi regatului Poloniei... (Refuzul polonezilor).... pe lângă declaraţia, că ar vrea să păstreze pace şi vecinătate bună cu Moldova, aşa cum s-a întâmplat tot timpul. Iar în cazul că va întreprinde ceva duşmănos, să ştie sigur, că va avea ca duşman veşnic nu numai regatul Poloniei, ci şi pe turci, potrivit tratatelor lor, care (puteri) l-ar întrece în putere şi s-ar putea ajunge la mari vărsări de sânge, la ceea ce regatul Poloniei nu s-ar aştepta de la el. 234

Astfel, el a plecat cu răspunsul, iar ce va întreprinde în continuare, vremea va da la iveală". (Lupta pentru unitate..., p.217)
1600 ianuarie 10. Braşov. Acordul dintre A. Tarnowski şi Mihai Viteazul privind unirea ţărilor române şi recunoaşterea suzeranităţii Poloniei asupra acestora

“Mai întâi M.S. Regele trebuie să facă următorul jurământ: Prieten care să fie întotdeauna Milosteniei Sale domnului Mihai voievod să nu dea cauze de duşmănie, să trăiască în vecinătate, în înţelegere şi bună prietenie, iar orice M.S. Regele ar şti că e stricăcios să prevină pe M.S. domnul Mihai voievod şi pe urmaşii lui şi prin scrisorile sale are să-l încunoştiinţeze. Nici un ajutor să nu dea duşmanului lui, nici prin sfat, nici prin orice ajutor să nu permită trecerea duşmanului său prin ţările coroanei polone, precum şi al marelui ducat de Lituania. Ţara Moldovei trebuie s-o dea «ex nunc» M.S. domnului Mihai Voievod. Să-i dea fiului lui, Nicolai indigenatul coroanei polone şi al marelui ducat de Lituania, al cărui loc în consiliul coroanei şi al marelui ducat de Lituania, are să fie între Milostiveniile lor domnii voievozi poloni şi lituanieni, atunci când va fi chemat la sfat la seim. Să-i fie permis lui şi urmaşilor săi să-şi cumpere averi în regatul polon şi în marele ducat de Lituania. Iar când domnul Dumnezeu va lăsa moartea asupra M.S. domnului Mihai, voievodul Transilvaniei şi al Munteniei, atunci M.S. Regele cu întreaga republică trebuie să ia în apărarea şi sub scutul său pe fiul lui. Nicolai, şi soţia M.S. domnului voievod şi cu ceilalţi copii cu toate ţările şi voievodatele rămase după M.S. Domnul Mihai voievod, iar Muntenia, Moldova şi Ţara Ardelenească M.S. Regele le va da fiului său, Nicolai, şi urmaşilor lui de viţă bărbătească, când mai întâi urmaşul lui Mihai voievod va presta jurământ M.S. Regelui, coroanei polone precum şi marelui ducat de Lituania. Iar aceste mai sus pomenite state, urmaşul M.S. domnului Mihai voievod le va ţine nu după alt drept, ci numai cu dreptul de feudă, precum se ţin şi alte principate de coroana Poloniei. Astfel şi Prealuminatul şi Milostivul domn voievod al Munteniei şi Transilvaniei va presta un astfel de jurământ M.S. Regelui Poloniei şi marelui ducat de Lituania. Mai întâi jură Preaseninului Sigismund al III-lea M.S. Regele polon şi coroanei polone, cât şi marelui ducat de Lituania; că are să fie întotdeauna prieten, că nu va da ocazie la nici o duşmănie, că va trăi în vecinătate, în înţelegere şi bună prietenie. Iar ce-ar şti că e stricăcios coroanei Poloniei şi marelui ducat de Lituania să vestească, să prevină, să nu tăinuiască şi să încunoştinţeze prin scrisori, sau prin solul său. Să nu dea nici un ajutor vreunui domn sau păgân, de orice s-ar ţine, nici să dea sfaturi împotriva coroanei nici să dea veşti prin vreo scrisoare sau prin vreun om. Să apere de tătari coroana Poloniei şi marele ducat de Lituania precum şi pământurile Rusiei, Poloniei, Voliniei şi Kievului. 235

Împotriva fiecărui duşman al coroanei Poloniei şi al marelui ducat lituan să pună 3500 oameni călări şi pedeştri tot atât de mulţi şi să susţină pe aceşti oameni pe costul său atât de mult până ce nu se va sfârşi războiul. Fără voia şi sfatul M.S. Regelui să nu intre în legătură cu nici un domn străin, fie creştin sau păgân. Voievodatele Transilvaniei, Munteniei, ţării moldoveneşti, alias Moldovei şi toate acele ţări ce le-a luat prin puterea şi sabia sa, trebuie să le unească şi să le dea coroanei Poloniei. Tot astfel, Chilia, Tighina, Cetatea Albă, Oceakovul şi Ismailul, recuncerindu-le de la turci pe costul său, trebuie să le dea coroanei polone. Iar aceste mai sus pomenite ţări M.S Regele nimănui altuia n-are ă le dea, decât urmaşilor Milostiveniei Sale domnului Mihai voievod în linie bărbătească. Aşa să-mi ajuţi doamne Dumnezeul unul în Sfânta Treime şi Sfânta Maria şi toţi sfinţii". (România. Documente..., p.76-79)
1600 ianuarie 19. Viena. Consiliul de război îl informează pe arhiducele Matthias în privinţa tratatului cu Mihai Viteazul

"Preamilostive principe şi domn! La ordinul milostiv trimis de Luminăţia Voastră Princiară, Consiliul de război, împreună cu mai mulţi aţi consilieri, am luat în considerare cu deosebită sârguinţă ceea ce au comunicat trimişii români prezenţi la Maiestatea Sa. (1) În ceea ce priveşte mai întâi realizările lui vodă şi serviciile aduse de el prin recuperarea ţării Transilvaniei, Maiestatea Sa imperială şi el vodă însuşi trebuie să mulţumească mult Atotputernicului, că această problemă s-a sfârşit aşa de bine, chiar împotriva aşteptărilor lui vodă, deoarece el însuşi s-a eliberat din primejdia în care se afla mai înainte prins împreună cu toţi ai săi, prin această (acţiune) şi în acelaşi timp a pedepsit pe duşmanii şi infidelii faţă de Maiestatea Sa într-un fel binemeritat şi astfel s-a asigurat această ţară, care mai înainte a cauzat creştinătăţii multe tulburări dăunătoare şi inconveniente, iar Consiliul de război şi domnii consilieri nu se îndoiesc că Maiestatea Sa imperială va fi înclinată să recunoască acest lucru cu toată mila şi îşi va aminti de el. (2) În ceea ce priveşte al doilea rând pe Basta, care nu s-a prezentat la timpul stabilit potrivit ordinului dat, ci mai înainte a făcut neorânduieli prin prădarea supuşilor din câteva localităţi şi a provocat multe suspiciuni faţă de voievod, din partea domnilor consilieri se poate răspunde că acest lucru s-a întâmplat în primul rând pentru Sfinţia Sa papală s-a amestecat şi s-a străduit să obţină o înţelegere paşnică şi să-l aducă la ascultare pe cardinalul Báthory (faţă de care), el, Basta, a trebuit să aştepte în mod cuviincios până la comunicarea rezoluţiei. Când însă voievodul a avut prilejul şi a fost pe cale să se salveze pe sine şi pe ai săi, şi i s-a ivit ocazia ca să pedepsească pe cardinal 236

şi pe transilvăneni pentru sperjurul lor din hotărârea specială a lui Dumnezeu, atunci el s-a folosit de acest prilej, care i-a adus o victorie deplină, în urma căreia el însuşi a ocupat ţara. Numai după aceea Basta a intrat cu trupele sale şi prin aceasta a cauzat voievodului suspiciunea menţionată mai sus şi alte greutăţi care au urmat. În această problemă consiliul de război şi domnii consilieri nu pot aproba pe voievod, deoarece Maiestatea imperială din totdeauna şi încă în timpul Báthoreştilor a avut intenţia să ocupe cu trupele sale şi să stăpânească toate şi fiecare din moşiile, judeţele şi cetăţile care depind nemijlocit de coroana Ungariei şi care nu au vreo apartenenţă la Transilvania, chiar fără ca aceasta să fie realizată cu ajutorul voievodului. În cazul în care ţara ar fi fost adusă în subordinea Maiestăţii Sale, aceasta ar fi fost determinată să înzestreze oraşele Transilvania cu trupele necesare şi anume în primul rând pentru ca prin acest mijloc poporul nestatornic din Transilvania să poată fi ţinut în frică şi ascultare, făcând abstracţie de faptul că voievodul în acelaşi timp când a ocupat această ţară a maiestăţii sale, căreia îi aparţine, a cerut localităţile ,,Cherip", Solnoc şi ,,Crasta" pentru retribuirea parţială a trupelor sale, şi nu a avut motiv să aibă vreo suspiciune faţă de Basta sau alţii din slugile Maiestăţii Sale. (3) Potrivit opiniei preasupuse a Consiliului de război şi a domnilor consilieri, în al treilea rând, voievodul nu se poate plânge în privinţa cheltuielilor de război, deoarece Maiestatea Sa nu s-a obligat niciodată faţă de el, şi nici nu a afirmat că ar întreţine toată armata voievodului, ci i-a plătit de fiecare dată ce i-a fost promis, tot aşa cum Maiestatea Sa acum este în curs să-i plătească ceea ce (voievodul) crede că încă îi datorează, şi aceea ce n-a putut fi plătit mai înainte din cauza multor impedimente. (4-5) Că în al patrulea şi al cincilea rând – anume că voievodul a cerut, deoarece în această acţiune a riscat toate: trupul, cinstea şi averea sa şi ale boierilor săi, şi de aceea serviciile sale să fie recompensate cu obişnuita milostime imperială şi să-i fie dată o ţară, după calea şi felul cum Maiestatea Sa obişnuieşte să procedeze faţă de un slujitor credincios; şi să-i confirme şi să restituie şi cetăţile Hust, Şimleul Silvaniei, Baia Mare şi Oradea – Consiliul de război şi domnii consilieri în nici un caz nu consideră că este de sfătuit – din cauza greutăţilor care sunt de aşteptat la o astfel de fire nestatornică, după cum s-a observat – ca voievodul, potrivit cererii sale, să rămână în ţară, şi cu atât mai puţin să-i fie date localităţile susmenţionate, ci Maiestatea Sa să dea voievodului drept răspuns, potrivit opiniei preasupuse a Consiliului de război şi a domnilor consilieri, că Maiestatea Sa încă de mult a promis acea ţară Transilvania fratelui său, Luminăţiei Princiare arhiducelui Maximilian. De aceea, Maiestatea Sa n-ar putea conferi această ţară altcuiva, ci Maiestatea Sa doreşte să-l recompenseze pe voievod cu alte milostiviri imperiale, pentru mulţumirea lui şi pentru o satisfacţie corespunzătoare. Însă în cazul că Luminăţiei Voastre Princiare nu v-ar conveni acest lucru şi acea ţară ar trebui să fie încredinţată neapărat altcuiva, pentru a o guverna, Consiliul de război şi 237

domnii consilieri consideră că ar fi cel mai bine ca acea guvernare să nu-i fie acordată lui (Mihai vodă), ci fiului său, pe lângă care să fie instituiţi oameni de vază, un german şi un maghiar, care să-l asiste în toate şi să-l supravegheze, şi să-i fie încredinţată şi guvernarea Transilvaniei, excluzând însă părţile aparţinătoare de coroana Ungariei, după cum s-a menţionat mai sus. (6-7) Dacă acestea, în al şaselea şi al şaptelea rând se vor fi întâmplat, trebuie să se depună din nou jurământul de către fiul voievodului şi de către stările (Transilvaniei), faţă de comisarii imperiali care trebuie instituiţi în acest scop. Va fi nevoie nu de unul, ci de doi comisari de vază, după cum am raportat cu puţin mai înainte, fără de a căror ştire prealabilă el (fiul voievodului) singur să nu întreprindă nimic. (8) Că în al optulea rând (faptul) că cei care l-au rechemat şi l-au readus pe Sigismund (Báthory în Transilvania) să fie pedepsiţi, este ca atare just, şi de aceea să se întreprindă în mod sârguincios ancheta necesară în acest scop. Atât Consiliul de război cât şi domnii consilieri nu pot considera a fi indicat ca persoanele care se vor afla în Ungaria să fie extrădate în Transilvania pentru a fi judecate şi pedepsite, ci însăşi Maiestatea Sa imperială va şti să întreprindă şi să execute toate cele cuviincioase pentru unii şi pentru alţii, însă pentru cazul că guvernarea va fi încredinţată fiului voievodului, prin acesta şi comisarii instituiţi pe lângă el. (9) De aceea, în al nouălea rând, Consiliul de război şi domnii consilieri nu pot sfătui ca pentru nobili, care s-au salvat după bătălie, să se dea o amnistie generală scrisă, deoarece printre ei probabil că sunt mulţi, care vor fi găsiţi că ar fi înstrăinat pe cardinal şi pe alţii de la fidelitatea faţă de Maiestatea Sa, şi care au nesocotit jurământul prestat iresponsabil faţă de toţi, de ambele părţi, prin care (amnistie) cele de mai sus ar fi anulate şi ei ar scăpa în acelaşi timp şi de anchetă şi de pedeapsă. (10) În al zecelea rând, când Maiestatea Sa va încheia o pace cu turcii, ceea ce ar fi timpul, după speranţele izvorâte din tratativele purtate de curând, atunci Maiestatea Sa se va gândi ca aceste ţări ale ei, Transilvania şi Valahia, să fie incluse, pe lângă altele, în tratatul de pace, pentru ca ele să nu stea singure şi de-o parte, sau să fie date uitării, cu toate că lui vodă din experienţele sale repetate nu-i este necunoscut, ce se poate crede şi aştepta din partea turcilor. De aceea, el să fie îndrumat să urmărească cu perseverenţă, să execute porunca Maiestăţii Sale şi să îndeplinească cu fapte cele la care s-a obligat faţă de (Maiestatea Sa). (11-12-13) Aşadar, în al unsprezecelea, al 12-lea, 13-lea rând, potrivit opiniei preasupuse a Consiliului de război şi a domnilor consilieri, va fi nevoie ca voievodul (Mihai) să se exprime odată în mod categoric dacă doreşte să rămână nestrămutat în credinţa faţă de Maiestatea Sa, să se declare duşman public al turcilor, şi să termine de fapt toate legăturile cu ei, după cum nu este deloc indicat să se trimită persoana solicitată la Ibrahim paşa la Constantinopol. 238

(14) În ultimul rând, în cazul în care Românul (Mihai Vodă) va trebui înlăturat din ţară sau fiul său să fie adus în ţară, este neapărată nevoie să nu fie trimişi numai cei 2000 de maghiari şi 400 germani cu cai şi trupe – deoarece a cerut să aibă o gardă personală pe cheltuială proprie – pentru ca atât transilvănenii cât şi el însuşi să poată fi ţinuţi în frâu, ci – după cum va fi nevoie – să fie trimise acolo mai multe trupe. Iar Consiliul de război şi consilierii Maiestăţii Sale se recomandă în mod preasupus.”
(Lupta pentru unitate...., p.217-219)

1600 februarie. Almaş. Ştefan Csáki, comitele secuilor, îl îndeamnă pe Gheorghe Mako să treacă de partea nobilimii deoarece Mihai doreşte să colonizeze ,,cu români toate oraşele închise ale Transilvaniei"

"Credeţi-mă, eu am fost întotdeauna prietenul dumneavoastră binevoitor, de aceea pot să vă zic ca lucru demn de încredere că toată dorinţa voievodului (Mihai) este îndreptată în direcţia de a coloniza cu românii toate oraşele închise ale Transilvaniei. De aceea, trebuie să aveţi grijă, să nu o îngăduiţi în nici un fel, deoarece altfel ţara va reveni ori turcilor ori polonezilor, sau va deveni ereditară pentru voievodul Mihai. Ar fi bine să înştiinţaţi şi celelalte oraşe despre aceasta. Eu nu voi părăsi Transilvania înainte ca voi să chibzuiţi şi să gândiţi despre aceasta cu atenţie.
(Lupta pentru unitate...., p.220221)

1599. Mişcări ale ţăranilor români prilejuite de intrarea lui Mihai în Transilvania

“La vestea luptei nenorocite (de la Şelimbăr), care s-a răspândit cu cea mai mare iuţeală în întreaga ţară, neamul românilor care locuieşte în satele şi cătunele Transilvaniei, răsculîndu-se peste tot, s-au unit cu poporul venit (de peste munţi) şi, atât uniţi cât şi deosebit, au prădat în lungul şi latul ţării. Căci, încurajaţi de încrederea că au un domn din neamul lor şi strecurându-se după obiceiul acelora care folosesc şi săgeţi, au ocupat drumurile şi au ucis pretutindeni, în ascuns şi în taină, pe cei ce fugeau sau se ascundeau în case, au năvălit în casele nobililor, au prădat bunurile şi au săvârşit stricăciuni şi tot felul de fapte îngrozitoare nemaivăzute şi nemaiauzite (…) Acum, fiind încurajată viclenia lor de principele român şi sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului ce l-au săvârşit, nădăjduind că nu vor fi pedepsiţi şi frânaţi, cu atât mai cu cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât mai înainte, când ţara era liniştită, dovediţi în scaunele de judecată cu vreo faptă rea, erau pedepsiţi cu cele mai grele pedepse. Peste tot spânzurătorile, butucii, securile, cârligele, funiile şi toate locurile de osîndă mai mult erau pline de români.”
(Ştefan Pascu, Mişcări ţărăneşti prilejuite de intrarea lui Mihai Vitezul în Transilvania, în ,,Studii de istorie medie", vol.I, 1956, p. 132.)

239

1600 mai 27. Iaşi. Mihai Viteazul îi împuterniceşte pe călugării m-tirii Neamţ săşi apere hotarele, râul Bistriţa cu toate râurile şi izvoarele sale; titulatura lui Mihai ca domn al celor trei ţări româneşti

"Io, Mihail voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei. Am dat şi am înnoit rugătorilor noştri monahi de la mănăstirea Neamţ, ca să fie ei slobozi a-şi apăra tot hotarul, râul Bistriţei cu toate râurile şi izvoarele câte sunt de amândouă părţile Bistriţei şi din gura pârâului Largul până la gura Fărcaşei şi râul ce se numeşte Dereptul. Nimeni să nu aibă vreo treabă acolo. Dacă vor afla pe cineva intrând acolo, să aibă a-i lua tot şi nimeni să nu îndrăznească a-i opri, înaintea acestei cărţi a noastre. Scris în Iaşi, în anul 7108 (1600) mai 27. Mare logofăt a învăţat. Nebojatco (a scris)".
(D.R.H., B, XI, p.529)

1600 mai 29. Pârcălabul cetăţii Suceava, Ioan Cepturi depune omagiu în faţa lui Mihai şi a fiului său Pătraşcu

"Eu Ioan Cepturi, pârcălabul cetăţii Suceava, jur pe Dumnezeu şi pe sfântul fiul său, Iisus Hristos, că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnul Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei, măriei sale lui Mihai vodă şi fiului măriei sale, lui Pătraşcu vodă, tot aşa-i voi fi drept şi cu credinţă şi voi ţinea pentru măriile lor cetatea ce mi-a fost încredinţată mie, după priceperea mea, până-mi va sta capul. Şi la vremea când vor porunci măriile lor şi vor dori, prin vreun om sau prin scrisoare, în orice ceas vor dori şi porunci măriile lor, în acela voi da cetatea în mâna cui vor porunci măriile lor. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Dat în cetatea Sucevei, 29 mai 1600.” (D.R.H., B, XI, p.529-530)
1600 iulie. Semnătura autografă a lui Mihai Viteazul pe versul textului în lb. maghiară al protocolului încheiat cu imperialii

"Şi hotaru Românească."
p.98)

Ardealului.

Pohta

ce-am pohtit,

Moldova,

Ţara

(Şt. Pascu. L. Maior, Culegere, I,

1600 iulie 20-27. Hotârâri ale dietei transilvănene în favoarea iobagilor români

“Ne plângem mai departe ca iobagii şi slugile tocmite ne fug dinaintea dărilor şi trec între călaraşii şi pedestraşii măriei-tale, unii apoi între haiduci, alţii între pedestraşi de cetăţi, de unde ne ameninţă cu uciderea şi cu devastarea. De asemenea, trec la boieri şi la alţi slujitori ai mariei-tale.

240

Hotărâm ca astfel de slugi şi iobagi fugiţi, sa fie restituiţi în grabă de pretutindeni. Iar după aceasta, nimeni sa nu poată primi astfel de iobagi slugi. Aflînd apoi ca mulţi oameni lipsiţi şi neplătiţi au trecut între lefegii măriei-tale, care din ceas în ceas ne pradă şi ne strică satele, rugăm pe măria-ta sa urmărească prin cei mari, fără întârziere, pe ostaşi şi, găsind printre ei astfel de vagabonzi şi rătăcitori, să fie pedepsiţi, şi cu asprime să poruncească căpitanilor şi hotnogilor sa nu mai primească de aici înainte astfel de oameni (…) Iobagii care au fugit, după venirea măriei-tale în locuri lăzuite între secui sau între saşi, hotărâţi să fie ceruţi cu poruncă: cei de pe locurile lăzuite, de pe toate moşiile şi din mine, de la nobili, iar cei dintre secui sau dintre saşi, de la căpitanii acestora, aşijderea şi cei din oraşele întărite şi libere (…) La saşi şi la secui, iobagul nerestituit după judecată va rămânea în schimbul preţului de 200 florini. În acest timp, orice dări s-au pus asupra acestor fel de iobagi fugiţi, să fie plătite de cel răzvrătit, acela care a reţinut pe iobagi (...) Am hotărât ca nemeşii care au bătut şi ucis pe iobagi în vremurile acestea să fie judecaţi în formă sumară de către spanii comitatelor (…) Mai departe pofteşte măria-sa, stăpânul nostru milostiv, ca satele lăzuite, satele ungureşti şi săseşti, să îngăduie păşunat liber în locurile şi hotarul necultivat satelor româneşti ce sunt hotarnice cu ele, cu toate că greutăţile şi plata dărilor o poartă în chip egal (această dorinţă este satisfăcută pentru unele vite: cai, boi. junci, porci, în afară de oi). În ce priveşte a doua dorinţă a măriei-sale, ca persoanele preoţi români să nu poată fi silite de nimeni la robotă, am respectat şi în această privinţă dorinţa măriei-tale şi am hotărât ca preoţii români să fie scutiţi pretutindeni, în persoana lor, de astfel de slujbe…”
(Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol.I, Cluj, 1940, p.55-59)

Uneltirile boierilor munteni împotriva lui Mihai

“Noi fraţii domnilor voastre căţi ne aflăm acum aicea în ţeara Muntenească damu în ştirea domnilor voastre căci ştiţi că vamu tremes mai nainte de ceastă vreme neşte cărţi de la noi, de la toţi, şi de la mitropoliţi şi de la toţi egumenii de-amu tremes atunce o carte de la domnu la Erimie voievoda şi altă carte la domnia voastră (…) O vai de noi mare rău iaste pre noi că perimu acum! Şi acum iară de alta vă dămu în ştire, că acumu Mihaiu vodă dec-au spartu ţeara, elu acuma va să fugă cu acei hoţi ci ţine, ci vedemu că se teme de noi că-l vomu prinde, ci ne aruncă acumu năpăşti şi face hochimure turceşti şi va să ne piearz(ă) şi pre noi, şi că ne ia bucatele noastre (…) iară de dânsul noi perimu acum; că şi acumu au prinsu pre oarecăţi boiari, pre Dumitru dvornicul şi pre Buzeşti către 3 fraţii şi pre Mihalcea banul şi pre Bărcan logofăt şi pre Leca agă şi pre Miroslavul logofet şi pre Radul postelnicul, şi pre aceşti boiari i-au băgat în temniţă iară pre Leca aga l-au muncitu şi l-au arsu şi 241

l-au căznit până va şi muri, că nu e de nădejde; iar pre acei boiari I-au datu în chezăşie şi săntemu toţi nici vii nice morţi; ci dereptu acela acumu ne iaste Mihai vodă tocma ca şi turcii. O vai de noi, cine ne va scoate de în mâna acestui tiranu! Ci dereptu aceia una mulţemimu dumnezeu căce v-au scosu dumnezeu de îm mâna acestui tiranu, ci acumu iară vă rugăm şi vă cerumu să cădeţi şi să rugaţi pre domnu, pre Erimie voievoda (…) Cu aceea ne rogămu şi noi să facă mare pomană cu noi să ne scoaţă şi pre noi cum au scosu şi Moldova şi într-acel chipu să fimu şi noi plecaţi şi să fimu suptu arepile luminatului măririi craiului leşescu cumu e şi domnul Erimie voevoda cu ţeara Moldovei, căce că săntemu toţi de o lege şi de o limbă şi săntu domn de rudă bună, că de greci şi de frănci şi de alţi hoţi ci nea venit de ne-au fost domni, ne-am săturatu cum sântemu sătuli şi de cesta, de Mihai-vodă, că nemănăîncăşi ne-au măncaat cu totul (…) Ca să poată ieşi acestu tiranu de în mijloc ca de-aru eşi elu noi amu hălădui şi amu avea pace şi toată lumea aru fi în pace; numai acum domniile voastre ca iubiţi fraţilor noştri să nu pregetaţi şi să umblaţi şi să mergeţi şi la luminatul craiul leşescul şi la mărie canţelarul şi pre la toţi cine veţi şti şi ne voiţi şi cum veţi tocmi şi de noi să fie tocmit, ca să nu pieră această ţeară şi moşiile domniei voastre şi ale noastre pre ceastă vreme şi iute şi rea ci cătu să ne ia pre cestu tiran de în spinarea noastră şi să-l scoaţă şi să ne dea domnu pre fratele Eremii voevoda să ne fie domnu că vedemu că săntu domni buni şi milostivi (…) Eu mitropolit kir Eftimie ot Tărgovişte şi toţi egumenii de la toate mănăstirile. Noi fraţii domniei voastre boiari ci săntem acum den ţeara muntenească: Dumitru dvornic i Teodosie logofet i Radul cliucear i Stroe stolnic i Preda postelnic i Calot (ă) banul i Sava armaş i Radul comis i Udrea banul şi Radul Otetelişanul şi de la toţi alalţi boieri mari şi mici .”
(Şt. Ştefănescu, Ştiri noi cu privire la domnia lui Mihai Viteazul, în ”Studii şi materiale de istorie medie”, vol. V,1970, p.187-188)

1600 august 27. Nistru. Proclamaţia lui Ioan Zamoyski către stările Moldovei după înlăturarea de la domnia Moldovei a lui Mihai Viteazul. Reinstalarea ca domn al lui Ieremia Movilă

“Ioan Zamoyski din Zamosc cancelar şi mare hatman al Coroanei polone, staroste de Belz, Malbork, Dorpat, Knyszyn, Miedzyrzec, Gródek, Jaworów şi altele. Tuturora împreună şi fiecăruia în parte, panilor boieri şi mazili şi vătafi şi nemeşi şi curteni şi tuturor slugilor şi slujbaşilor de la curte din ţara Moldovei, de la mare până la mic, facem cunoscut că măria sa regele, stăpânul nostru milostiv, m-a trimis pe mine şi cu oştile măriei sale ca să scot ţara Moldovei din mâinile acelui duşman, care, venind fără de veste asupra domniei sale Ieremia Movilă, voievodul ţării Moldovei, l-a alungat din domnie şi i-a luat stăpânirea, şi prin aceasta a călcat în picioare şi a înjosit slava şi demnitatea măriei sale regelui şi a Coroanei polone. De aceea măria sa 242

regele a poruncit din nou ca să aşez iarăşi pe domnul Ieremia Movilă domnitor vouă şi ţării Moldovei. De aceea, trecând Nistrul aici, am intrat în ţara Moldovei şi am găsit cu cale să vă atragem atenţia şi să vă facem cunoscut pentru binele vostru şi pentru averile voastre, ca să reveniţi la îndurarea de mai înainte a măriei sale regelui şi la domnul vostru, Ieremia Movilă voievod. Şi nicidecum să nu vă temeţi, să vă speriaţi, deoarece vă credem că din pricina îndeajunselor voastre neputinţi nu aţi putut sta până la capăt lângă domnul vostru, pentru că este cunoscut tuturora că ţara Moldovei n-are astfel de cetăţi sau astfel de oraşe, încât să-şi poată în asemenea vremi ce se întâmplă să-şi ascundă femeile şi copiii şi avutul. De aceea vă amintim şi a doua oară să nu faceţi altfel şi nici să înţelegeţi altfel. Ceea ce, dacă veţi face aşa şi va fi împlinită voia măriei sale regelui, şi vouă are să vă fie bine, pentru că şi voi şi ţara vă veţi împăca şi linişti poate mai repede în faţa unui astfel de rău care va veni asupra voastră. Acestea vi le aducem la cunoştinţă şi cu aceasta vă dorim tot binele de la domnul Dumnezeu. S-a scris pe Nistru, august 27 (st.v.), anul 1600".
(I. Corfus, Documente..., p.417-418)

1599. Cronicarul Szamosközy. Cronica Lupta de la Şelimbăr

"Lupta se dădu pe întinsa câmpie dintre oraşul Sibiu şi comuna Şelimbăr. Întinderea celui şes e astfel împărţită pe vechea albie a Cibinului, încât partea dinspre Şelimbăr pare mai aplecată, iară cea de către Sibiu mai ridicată. Distanţa de 4000 de paşi (între Sibiu şi Şelimbăr). Mihai se aşează spre sud-est, iar cardinalul în partea opusă spre apus cătră râul Cibin. Judecând după aceste condiţiuni topografice, prevedem, fără să ne fi înşelat – că desfăşurarea luptei va fi mai curând în folosul valahului, decât al ardelenilor. Pe de altă parte, cardinalul cu armata sa ocupă partea mai aplecată, care era închisă de oraşul şi râul Sibiului, Mihai cuprinse cu oştirile sale locurile parte pe din jos, parte de din sus de şelimbăr, cari adică sunt mai în apropierea munţilor de deasupra Sibiului şi Şelimbărului, aşa că dacă s-ar fi cumpănit foloasele s-ar fi văzut că voievodul sau norocul îi dădu un loc mai prielnic, sau dânsul şi-l alesese după propria sa chibzuială în contra mai jos aşezatului Andrei. Încolo aşeză în faţă-i cardinalul cam 1000 călăreţi din oastea sa. Cu aceştia împreună mai fură trimişi înainte încă trei sute de polonezi uşor înarmaţi prevăzuţi cu arcuri şi prăştii şi cu săbii de aramă. Aceşti ostaşi ai săi erau conduşi de nobilul polon.... Pe toţi aceştia îi conducea Moise Szekely, singurul bărbat credincios şi statornic, acela care mai apoi plăti cu moartea râvna de stăpânire asupra Transilvaniei. La dreapta acestora erau pedestraşii luaţi din garnizoane şi trimişi de saşi, conform obiceiului în număr de 800. Flancul acesta era dat spre apărare lui Ştefan Lazăr, straşnic luptător şi distins în mod deosebit în războaiele lui Ştefan, regele Poloniei cu ruşii. La aceştia se mai alătură vestitul căpitan de pedestraşi din Braşov, ungurul Gheorghe Aradi. În stânga erau aşezaţi 600 de soldaţi pretorieni numiţi după uniforma lor, 243

albaştrii şi împodobiţi cu toate distincţiile, pe care acest soiu de armată le putea câştiga. Căpetenia acestora era Mateiu Perusith, viteaz, îndărătnic şi brav, care de la început fu ales de principele Andrei, ca apărător al principatului .... Pe urma acestui rând împărţit în trei călca o armată auxiliară de aproape 500 călăreţi, în fruntea cărora erau puşi Petru Huszar, Ştefan Tahi... Acestora le încredinţă Andrei la aripa dreaptă întreaga conducere.... La aripa stângă a acestora se încopcie Andrei Barcsai, banul lugojean cu puternica-i companie de călăreţi... În dreapta, tot atâţia pedestraşi aleşi din ţărănime şi altă amestecătură de oameni strânsă laolaltă – precum se zice – de la ,,porţile" comitatelor.... Întreaga linie era închisă după aceştia de la spate de falanga compusă din oamenii şi nobilimea comitatelor, care – după cum dovedi sfârşitul luptei – intrară în vârtejul încăierării mai curând cu o vitejie prefăcută, decât cu suflet războinic, căci mulţumiţi, au fost gata de a-şi întuneca faima ostăşească de odinioară, decât de a se lupta cu mai multă bărbăţie.... Un oarecare italian a pus pe seama cardinalului 8000, iar pe seama lui Mihai de două ori atâta oaste. Încolo însuşi principele supraveghia la stânga falangei dintr-un loc mai ridicat toate întâmplările, care ar fi putut fi create de soarta încăierării. Şi ca ai săi să cunoască locul aşezării lui, prezenţa-i era trădată printr-un mai înalt steag, care purta litera ,,A", pregătit anume pentru aceasta. El se văzu că a îmbrăcat o hlamidă roşie în felul uniformei militare şi potrivită staturii sale... Armata voievodului era astfel orânduită, că la stânga care corespundea din faţa aripei drepte a lui Andrei stătea Baba Novac cu voluntarii săi. În dreapta era cavaleria sârbilor. În mijloc se găsea armata ungurească, în care voievodul îşi puse înainte de luptă nădejdea într-un sfârşit cu izbândă... După aceştia urmau cazacii, polonezii şi cavaleria puternică a românilor şi în sfârşit însuşi voievodul cu rezerva şi cu o mie de secui, unde aparţinea şi întreaga ceată a boierilor. După ce se puseră la cale în felul acesta, s-a suflat în trâmbiţe şi tunurile dimpreună cu toate maşinăriile începură să împrăştie moartea, văzduhul întreg se umplu de strigăte, de răcnete, de zdrăngănitul săbiilor îngrămădite, în sfârşit de pucioasă, de ciocnirea grozavă a suliţelor, ce strălucea printre tunuri. Toate se umplură de fiorul omorului şi al prăbuşirei, iar valahul fără îndoială că ar fi putut să se dezlănţuie mai vehement asupra ardelenilor, dacă ar fi avut tunari pricepuţi în acea meserie, pentru că era aşezat într-un loc mai potrivit pentru luptă şi pentru punerea în acţiune a artileriei. Căci pricinui mai multă spaimă decât pustiire cu ghiulele lui aruncate de mai sus, care zburau pe deasupra liniei de bătaie, sau atingeau numai vârfurile suliţelor. Abia se încăierară, când unul dintre cei ce stăteau pe loc anume Daniil Zalasdi, român de origine, aducându-şi aminte de pecetea sufletului şi trupului său... trecu la valahi, din pricină necunoscută... Primul atac îl făcu Baba Novac în fruntea cetelor sale în contra lui Ştefan Lazăr care se afla în faţa lui, cu mai multă vitejie decât putere, însă pe lângă toate străduinţele ce-şi dăduse, fu silit să se retragă, respins de cetele acestuia. Mihai îi trimise în ajutor o puternică ceată de călăreţi voinici, prevăzuţi cu lănci, trupe care sunt foarte potrivite 244

pentru respingerea atacurilor violente. Erau ungurii şi secuii, pe care-i conducea Gheorghe Mako. Aceştia îmbărbătară soldaţii gata de luptă şi retragere şi întorcându-şi caii spre cardinal şi spre Ştefan Lazăr se năpustiră asupra lor, împărţindu-se în două părţi. Parte se deslănţuiră asupra pedestraşilor, cari siliră pe Baba Novac să se retragă, îl măcelăriră cumplit, călcând pe unii cu copitele cailor, împungând pe alţii cu lăncile. Acolo pieri şi Ştefan Lazăr, aşternându-se morţii.... Cealaltă parte a oştirii voievodului năpădi asupra aripei lui Moise, care se afla în faţă. Aici se săvârşi mare măcel, căci fiind punctul principal al încăierării, din amândouă părţile se luptau cu eroism şi cădeau din ambele părţi istoviţi de răni... Totuşi luptându-se un răstimp cu egale puteri, Mihai trimiţând un mănunchi de oameni soldaţilor săi spre ajutor, Moise fu respins de către Mako şi pierdu multă lume în această retragere. Aici fu răpit un steag împodobit cu insignele bathoreştilor.... Petru Huszar cu gândul să îndrepte situaţia disperată a lui Moise grăbi să-i dea ajutor cu voinica-i oaste de călăreţi.... şi năvălind asupra trupelor lui Mihai le împrăştie şi le respinse înapoi. Soldaţilor, ce se aflau în retragere, însuşi Mihai sărindu-le în ajutor cu restul călărimii sale ungureşti şi sârbeşti şi cu toată falanga sa puternică, nu numai că-i salva pe unguri (din oastea sa) şi pe sârbi, dar după multă vărsare de sânge îi sili să se retragă. Mihai îmbărbăta pe ai săi să folosească tot momentul şi să exploateze cât mai mult succesul... Gaspar Corniş, căruia i se încredinţase din partea cardinalului conducerea întregii armate... fu prins pe neaşteptate şi dus la voievod. Toţi se înfiorară la auzul captivităţii nebănuite şi-şi făcură gânduri rele despre căpetenia supremă. Era la trei ceasuri d.m., când Andrei, luptându-se fără nădejde, după ultimul impuls al valahului, îndepărtând de la sine orice speranţă de a mai îndrepta situaţia, a ieşit din luptă şi a luat-o la fugă... Şi aproape în acelaşi timp şi polonii cardinalului părăsind oastea transilvănenilor, nemaiaşteptând mai departe nici un sfârşit al luptei, trecură din tabăra principelui Andrei la conaţionalii lor, care slujeau valachului... Oricum se înfăţişează aceste împrejurări comparate, aşa se întâmplă că valachul birui, iar cardinalul rămase biruit... Plecară în această luptă dintre ardeleni aproape toţi cei nobili, iar dintre ostaşii de rând asemenea din amândouă părţile cam două mii...."
(Ioan Lupaş, Lecturi din izvoarele istoriei românilor, p.131-142)

Memoriul lui Mihai Viteazul către împăratul Rudolf al II-lea. Despre sfârşitul stăpânirii sale în Transilvania

"Basta trimisese scrisori prin toate cetăţile Transilvaniei, ca toate să se ridice contra mea; şi eu nu ştiam nimic. În vremea aceea mi se spune că Sigismund a venit de s-a împreunat cu ardelenii şi cu polonii; atuncea am bănuit că vor să se unească cu Basta şi că nu se vor bate, şi atunci eu, spre mai multă siguranţă faţă de Basta, mă ridicai de unde eram şi plecai dorind să mă unesc cu el, însă a treia zi se năpustiră asupra mea ardelenii, nemţii, ungurii şi Basta, pe care eu îi aşteptam într-ajutor contra vrăşmaşilor Măriei 245

Sale împăratul. Acum oricine poate vedea prin ce trădare m-au ruşinat şi m-au păgubit înaintea Măriei-Sale împăratului şi a toată creştinătatea. Atunci eu, văzând că lucrurile tind spre un sfârşit rău, mă retrăsei cu acea puţină călărime ce o aveam şi plecai spre Făgăraş şi văzând toată ţara sculată asupra mea, mă gândi că se face din porunca Măriei-Sale împăratului. Iar după ce mă alungară, vreo nouă mii de secui ascunşi în nişte coteţe, fură chemaţi cu jurământ de credinţă şi ieşind, după ce-i despoiară, fură tăiaţi în bucăţi cu toţii, fără a lăsa pe vreo unul în viaţă; pe urmă au venit în Alba Iulia, unde pe toţi italienii, grecii, românii, sârbii, cu familiile lor până la pruncii de ţâţă, pe toţi îi trecură prin ascuţişul săbiei şi se duseră la spitale, unde făcură acelaşi lucru şi în biserica mea, pe care o clădisem mai înainte, au intrat şi au dezgropat oasele lui Aron Vodă, care de atâta timp era înmormântat şi ale altor boieri de ai mei şi le-au zvârlit afară; aşa neomenie nu au făcut nici păgânii. Când am ajuns la Făgăraş, m-am întâlnit cu oamenii mei, care veneau din Moldova, cei mai de aproape, şi ne-am înţeles să mă răzbun de ruşinea suferită fiind gata fiecare a muri pentru mine. I-am îndemnat să se liniştească, nefiind cuvenit să mergem noi asupra domnului meu şi atunci m-am ridicat din Făgăraş şi m-am dus sub munţii Braşovului, de unde am trimis soli la George Basta, ca să aflu cauzele celor întâmplate, iar Basta îmi trimise pe Sebastian Sisholi şi Miclens Vihes, care cerură ca din nou să jur să le dau pe fiul meu spre a-l trimite la Măria-Sa, şi-mi aduseră scrisori de jurăminte, pe care le am încă astăzi. Mai voiau ca eu să le trimit soţia cu toată familia şi visteria mea, ceea ce nu întârziai s-o fac şi astfel îmi trimisei toate lucrurile în mâinile lui Giorgiu Basta, ştiindu-l omul Măriei-Sale, iar după ce ne jurasem şi le trimisesem familia mea ca ostatecă, mă rugai de el ca să-mi dea ajutor ca să pot face faţă duşmanului. Mi s-a promis şi mi-am trimis pe acel trădător, Moise Secuiul, care a venit şi a dat buzna pe oamenii mei şi i-a tăiat. După aceea am trimis mulţi dintr-ai mei la Gheorghe Basta, înştiinţându-l despre multe lucruri, cari erau în mâinile lui Moise, care nu le lăsa să treacă, reţinându-le pe toate. După aceea intrând eu în Ţara Românească, mă văzui înconjurat din toate părţile de duşmani; pe de o parte polonii, moldovenii şi tătarii, de alta turcii, de cari era plină ţara; şi cu toţii mă lovii de vr-o câteva ori. La urmă, văzând că nu pot oprii atâţea duşmani, trimisei toată artileria mea la Moise Secuiul, ca s-o dea lui Gheorghe Basta, care însă mai voinic o dădu în mâinile duşmanului. Apoi, în sfârşit, slobozii pe ostaşii mei, nemaiavând cu ce să-i ţin, şi alesei pentru mine numai 10000 de călăreţi şi plecai cu ei spre Ţara Românească de jos şi mă dusei până la Dunăre, unde-l găsii pe sangeacul Vidinului cu 4000 de turci, întorcându-se cu mulţi robi şi vite ca să-i treacă în Turcia, şi după ce am ajuns aproape de el, mai curând dorind moartea decât învingerea, a vrut Dumnezeu să-i taie pe toţi în bucăţi şi să nu scape nici unul; şi a căzut şi sangeacul, al cărui steag îl dusei cu mine la împăratul. Şi după ce am făcut acest din urmă serviciu creştinătăţii, am plecat să vin la picioarele Măriei-Sale, trecând prin Ardeal, şi astfel din mila lui Dumnezeu am intrat în ţara Măriei-Sale cu vreo 7000 de călăraşi. 246

Acuma, oricine poate vedea câtă muncă şi osteneală am îndurat 7 ani de-a rândul şi câtă slujbă am făcut creştinătăţii, căci am luat de la turci 100 de tunuri şi am ocârmuit trei ţări; Ţara Românească, Transilvania şi Moldova şi le-am supus Măriei-Sale împăratului 20000 de oameni de luptă, pedeştrii sau călări, cu cari am fost totdeauna gata să slujesc Măriei-Sale. Acuma am ajuns la acest sfârşit, pierzând tot ce câştigasem din zilele tinereţii până la bătrâneţe şi ţări şi averi şi soţie şi copii; şi dacă le-aş fi pierdut din pricina duşmanilor, sau dacă mi-ar fi fost luate de duşman, nu m-ar durea atâta cât mă doare fiindcă au fost făptuite de aceea, de la care nădăjduiam şi aşteptam ajutor şi razim; dar Dumnezeu le vede. În vremea aceasta oricine poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici propria-mi viaţă, ci am purtat războiul foarte mult timp, eu însumi cu sabia în mână, fără ca să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră, unde să mă retrag, ci abia una singură pentru locuinţă. Şi fiind eu în acele ţări îndepărtate şi necunoscute, nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli peste măsură la creştinătate şi nu am fost cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut îndemnat de cineva, ci spre a căpăta eu un loc şi un nume în creştinătate, am părăsit toate prieteniile ce le aveam. Astfel rog toată creştinătatea să-mi stea într-ajutor, căci am pierdut tot, şi ţări şi averi şi soţie şi copilaşi şi în sfârşit tot ce aveam pe lume."
(Şt. Pascu, L. Maior, Culegere, I, p.99-100)

1601 februarie 3/13. Memoriul lui Mihai Viteazul adresat marelui duce al Toscanei în care descrie efortul său depus în slujba Creştinătăţii

".... Într-acea vreme, împăratul turcilor trimisese pe un anume Hassan paşa, cu un altul, Mustafa paşa, cu mulţime de spahii şi ieniceri cu aga lor, fiind cu aceia şi Bogdan vodă, feciorul Iancului vodă. Şi toţi aceştia veneau să intre în Ţara Românească, pentru ca să pună în locul meu pe acel Bogdan vodă, iar eu habar n-aveam de toate astea, ci, de îndată ce am aflat că aşa stau lucrurile, am pus oamenii mei să se pregătească şi le-am ieşit în întâmpinare. Şi, pentru că Dunărea era îngheţată, am putut să trec pe gheaţă cu toţi oamenii mei, tunurile şi celelalte, iar când am ajuns la Rusciuc, i-am găsit pregătiţi şi aşteptându-mă vitejeşte şi apropiindu-mă eu de ei, de îndată ce am ajuns, mi-am aruncat oastea asupra lor şi am început bătălia şi aşa, cu mila lui Dumnezeu, i-am biruit şi am rămas biruitor întru mare tăiere a lor, pierind într-acea luptă amândouă paşalele ce erau acolo, iar feciorul Iancului vodă, fugind, abia de s-au mântuit. Şi le-am luat noi toate tunurile şi alt calabalâc ce mai aveau cu ei şi, după ce i-am bătut într-acest chip, am dat foc la ţinutul Rusciucului, jefuind tot ce era pe acolo, făcând ostaşii mei atâta plean, că veşnic şi-l vor aminti. Am vrut apoi ca toate cele învecinate să fie arse, iar turcii tăiaţi în bucăţi şi am trecut pe toţi creştinii de acolo cu neamul lor în Ţara Românească. 247

Într-acest timp, ori poate mai târziu, împăratul turcilor trimisese pe un anume Ştefan vodă, cu mare mulţime de turci, care trebuiau să treacă de la Silistra în Ţara Românească, ca să meargă în Moldova, să scoată pe Aron vodă şi să-l pună în loc pe acest Ştefan. Ci, înţelegând eu aceasta, fără a mai aştepta altceva, am trimis pe un boier de-al meu, anume banul Mihalcea, cu o bună parte din oamenii mei, care grăbindu-se, au trecut Dunărea asemenea pe ghiaţă şi, dând piept cu aceia, au început lupta, din care, cu voia lui Dumnezeu, au rămas ai mei biruitori, cu mare tăiere de duşmani. Şi toată această mică slujbă am făcut-o eu într-o singură iarnă, iar pe urmă am mers să mă odihnesc în scaunul meu. După aceasta n-a trecut multă vreme şi am aflat cum că turcii se găteau în toate cetăţile lor de la hotarul Dunării de război. Pe dată mi-am împărţit oştile, din care am trimis o parte la Brăila, alta la Cerven, alta la Turtucaia, iar a patra la Nicopole, cu poruncă ca, orişiunde vor putea ajunge prin satele turceşti, să prade, să ardă şi să ucidă şi aşa au şi făcut. După ce a înţeles Sinan paşa aceste mari pagube şi stricăciuni, a dat poruncă să se adune oaste numeroase, ca să vină cu ea în Ţara Românească asupra mea.... .... Şi după ce l-am bătut pe Sinan şi am luat Giurgiul îndărăt, Sinan a plecat la Constantinopol şi a lăsat în locul său pe un anume Hassan paşa, fiul lui Mehmed paşa, care era beglerbegul Greciei şi l-a lăsat la hotarul Ţării Româneşti, aflându-se acela la război cu Sinan paşa şi văzând ruşinea lui Sinan. Ci pe dată s-a îndemnat să încheie pace cu mine, trimiţându-mi oamenii lui spre pace. Apoi s-a sculat de acolo Hassan şi s-a dus să-l întâlnească pe sultan la Sofia, plecând atunci împăratul la Eger, şi a lăsat în locul său pe un altă paşă. Care lucru înţelegându-l, şi ştiind pe unde avea el să treacă şi peste ce munţi, ca să se înţeleagă cu sultanul la Sofia, am trimis de îndată pe Baba Novac... care s-a dus cu haiducii lui şi a trecut Dunărea şi a ajuns până la munţii prin care avea să treacă Hassan paşa, ca să-l aştepte acolo, cum se poruncise. Şi vrând paşa să treacă acei munţi, pe dată Baba Novac i-a sărit asupră-i, bătându-l şi punându-l pe fugă, tăind aşijderea destui dintre ai lor, luându-le cămilele, caii, armele şi toată averea câtă o aveau, iar apoi s-a întors cu acea biruinţă în Ţara Românească, suferind Hassan paşa acea ruşine de la Baba Novac. Într-acea vreme venea tătarul cu mare putere, cu turcii, tătarii şi mare mulţime de moldoveni cu ei, ca să treacă Dunărea, prin Ţara Românească, ca să dea ajutor sultanului la Eger, care lucru văzând eu, i-am ieşit în cale, ci nevrând el să mă aştepte, întorcându-se îndărăt cu mare ruşine, i-am luat urma şi l-am gonit afară din ţară; iar după aceea, am străbătut ţara dintr-un cap întraltul, ca să bat un turn ce era în faţa Nicopolului, pe care-l şi luai şi, văzând turcul răul pe care i-l tot pricinuiam, mi-a trimis steagul, vrând el foarte să mă poată îndupleca la credinţa lui, iar într-acea vreme am luat eu cetatea şi am primit steagul, iar pe câţi turci am aflat în cetate, pe toţi i-am trecut prin sabie.... 248

.... Mi s-a dat apoi de ştire cum că un serdar, anume Hafiz Ahmat paşa, şi cu el Karaman paşa, veniseră cu mare oaste la Nicopole. Când am înţeles aceasta,... pe dată mi-am adunat oastea, cu care m-am îndreptat înspre părţile Dunării, ca să dau piept cu ei şi pregătind multe bărci, am trecut cu ele Dunărea pe oamenii mei toţi şi m-am aşezat în faţa taberei lor, ci când au văzut ei aceasta, au năvălit cu bărbăţie asupra noastră cu oastea lor, încât eu, chemând pe Dumnezeu într-ajutor, am început cu ei lupta şi s-a dat acolo frumoasă şi vrednică bătălie şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, cu toate că mi-a fost omorât calul sub mine şi am fost rănit la umăr, am dobândit biruinţă asupra lor, cu mare tăiere a lor, iar Karaman paşa a rămas ucis cu nenumărate căpetenii deale lor, iar Hafiz paşa cu greu s-a mântuit fugind la Nicopole în cetate... Şi, după ce Dumnezeu mi-a dăruit biruinţa asupra lor, am poruncit să se înceapă a se bate cetatea, iar pe de altă parte mi-am trimis oamenii prin împrejurimi, ca să ardă şi să strice totul, omorând pe toţi păgânii câţi îi vor afla. Şi pe când se bătea cetatea, mi s-a întâmplat că mi s-a sfârşit pulberea, pentru că nu adusesem cu mine îndeajuns, şi pentru aceasta m-am lăsat a o mai bate, şi aşa cu toţi oamenii mei am plecat către Vidin, mergând zece zile, de la Dunăre până la munte şi de la munte iarăşi până la Dunăre, stricând toată ţara duşmanului şi omorând câţi duşmani am putut afla. Iar câţi creştini am găsit, pe toţi i-am făcut să treacă în Ţara Românească, cu neamul, lucrurile şi animalele lor. După aceea, când am ajuns la Vidin, am văzut că sangiacul Vidinului împreună cu alţi sangiaci şi cu turci din împrejurimi şi încă şi veniţi de la Sofia, toţi oamenii foarte viteji, stăteau să ne aştepte cu bărbăţie, că fără a mai întârzia, am dat piept cu ei şi, cu toate că au început să se împotrivească cu vitejie, şi să lupte, cu ajutorul lui Dumnezeu, i-am biruit şi i-am stropşit şi am tăiat mulţime nenumărată dintre ei, iau eu, într-această bătălie, am primit o împunsătură de suliţă în piept de la un turc, care suliţă am scos-o şi am rupt-o cu mâinile mele. Şi le-am luat toate tunurile şi tot ce mai aveau ei în tabără. După aceasta, m-am dus la Cladova, cetate aşijderea turcească, unde am găsit aşteptându-mă pe sangiacul ei cu mulţi turci şi dând eu lupta cu ei, n-au putut să se împotrivească şi au dat dosul, din care o bună parte, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost ucisă, iar ceilalţi au fugit, dar încă unii dintre ai noştri le-au luat urma şi au prins şi tăiat mulţime nenumărată dintre ei. După aceasta, am rămas în ţara turcului şase săptămâni, vrând eu ca tot acest ţinut să fie ars şi pârjolit şi câţi creştini se găseau acolo, pe toţi am pus să-i treacă în Ţara Românească, cu toată averea lor... Acum orişicine va putea să-şi dea seama câtă pagubă am făcut duşmanului şi câtă slujbă creştinătăţii, bântuind eu atâta ţară, începând de la hotarul Ardealului şi până unde se varsă Dunărea în Marea Neagră, ostenindu-mă zi şi noapte, fără să fi avut vreodată pace ori odihnă, nici vara, nici iarna, necruţând vreo cheltuială, nici altceva, nici ferindu-mă de vreo primejdie vreodată..." (Poporul român..., p.177-179)

249

1600 decembrie 14-23; 1601 august? Koš ice. Mihai Viteazul îi solicită marelui vizir Ibrahim Paşa sprijinul în vederea unirii Ţărilor Române sub oblăduirea Porţii

"Luminatului şi atotputernicului şi de Dumnezeu învrednicitului şi cu mare har dăruitului şi slăvitului şi, după Dumnezeul nostru, marea noastră nădejde. Mărite vezir-i-azim, Ibrahim Paşa şi serdar asupra tuturor ţărilor şi stăpânirilor Apusului, al cinstitului şi luminatului sultan Mehmed cel mare, împărat al împăraţilor din răsărit şi din apus. Multă viaţă şi pace şi sănătate să aibă domnia ta de la Domnul, Domnul care a făcut cerul şi pământul, iar de la mine robul şi sluga domniei tale plecată închinare aducem măriei tale domnii şi în veci ne rugăm de Domnul Dumnezeu zi şi noapte pentru buna sănătate a domniei tale. Şi pentru aceasta dau de ştire domniei tale, că mai înainte vreme, când s-a milostivit cinstitul împărat merhum, adică răposatul sultan Murad a milostivit pe domnia mea cu schiptrul Ţării Româneşti şi domnia mea am fost rob şi slugă bună şi credincioasă împărăţiei sale, ci anume vrăjmăşie au cugetat împărăţiei sale ungurii ardeleni împreună cu nemţii şi au hotărât în inima lor toate vicleniile şi şireteniile lor şi au vrut să facă şi din domnia mea duşman al cinstitului împărat, ca şi dânşii şi au căzut asupra domniei mele şi asupra ţării domniei mele cu oştile lor şi m-au făcut cu sila pe domnia mea să fiu duşman al cinstitului împărat, pentru că domnia mea n-am avut ajutor de la nimeni, ci după aceea, după câtăva vreme, Domnul Dumnezeu s-a milostivit de domnia mea şi a dat pe toţi vrăjmaşii cinstitului împărat în mâna domniei mele şi am luat şi ţara Ardealului şi în acelaşi ceas au trimis la mărita domnia ta şi la cinstitul împărat Mehmed sultan şi am dat şi am închinat ţara Ardealului şi Ţara Românească ca să fie sub oblăduirea cinstitului împărat, aşa ca să fie toate ale domniei mele şi să fim eu şi fiul meu ca voievozi, robi şi slugi credincioase ale cinstitului împărat, aşa cum am fost eu mai înainte, iar după aceea au făcut aceia aşa de s-au unit cu nemţii şi iarăşi au căzut asupra domniei mele, au dat jos pe domnia mea din ţara Ardealului, aşijderea şi din Ţara Românească, că domnia mea nu aveam atunci nici unde să-mi aşez capul, ci am fugit în Ţara Muntenească, iar fiul domniei mele şi doamna domniei mele au rămas în mâna ungurilor şi după aceea am mers la împăratul creştin şi m-am rugat de el ca să dea ajutor domniei mele, ca să pot scoate pe fiul domniei mele şi pe doamna domniei mele din mâinile ardelenilor şi să apucăm şi Ţara Ardealului şi Ţara Românească. Ci mă rog şi cer domniei tale, ca să ne fie domnia ta în ajutor şi de va vrea Domnul Dumnezeu, să dea Domnul Dumnezeu ca să fie acestea, ţara Ardealului şi Ţara Românească, iar domnia mea iarăşi vreau să le dau şi să le închin cinstitului împărat şi domniei tale, aşa cum m-am jurat şi cum m-am înţeles cu domnia ta, în vremea când am luat ţara Ardealului din mâna ungurilor şi altădată atunci când ţi-am trimis deunăzi o scrisoare domniei 250

tale, ca să poată domnia ta să scoată pe fiul domniei mele din mâinile ungurilor, ca să fie în mâinile domniei tale, că aici am văzut şi mi-am dat seama ce putere au domnia sa împăratul creştinesc şi fraţii lui şi oraşele lui şi căpitanii. Aşa adevăr să ştie domnia ta, că nu au nici o putere, ci sunt doar nişte bicisnici, care nu-s destoinici să-şi apere ţara, dar cum ar mai putea încă să apere ori să păzească şi pe domnia mea şi ţara domniei mele. Ci de-ar putea domnul Dumnezeu să mă scoată pe domnia mea din mâinile saşilor aceştia şi să fie ţara lor pe mâna domniei mele, atunci cinstitul împăratMehmed sultan şi dregătorii să dea puţină oaste pe mâna domniei mele, iar domnia mea totdeauna (va arăta) tărie (porunca) nemernicilor aceştia şi oraşelor lor şi oamenilor lor (care) sunt oameni cinstiţi. Ci dacă vrea domnia ta să fie în voia cinstituşui împărat, voiesc să vină aici şi să ia toate ţările din mâna acestor saşi şi oraşele lor şi ţara lor, a tuturor, o voi lua şi o voi închina cinstitului împărat, aşa cum m-am jurat cu domnia ta şi doamna domniei mele şi fiul domniei mele să fie în mâna (domniei tale şi) să meargă şi atunci va vedea cinstitul împărat Mehmed sultan şi domnia ta că sunt rob credincios al acestei împărăţii, că doar am văzut pe aceşti saşi pârliţi (ce-s în stare), cu căpitanii şi domnii lor cu tot, ci mă rog şi cer domniei tale să nu laşi fiul domniei mele şi pe doamna domniei mele în mâna lor, şi vreau să am cât mai iute şi mai curând învăţătura şi ,,răspunsu" de la mare domnia ta, ca să ştiu de toate, cum să fac, iar ţie să (dau de) ştire.... şi Domnul Dumnezeu să-ţi sporească zilele şi anii domniei tale. Amin. Scris-am la Caşovia luna". (Lupta pentru unitate..., p.226-227)
1599-1603. Leonardus Basilius, Narratio de rebus Transsylvanieis. Despre realităţile Transilvaniei în timpul lui Mihai Viteazul. Asasinarea lui Mihai Viteazul de către generalul Basta

Unele pasaje din acest raport prezintă tendenţios evenimentele. "Înţelegându-se cu împăratul roman, Sigismund, care nu mai avea nici o nădejde, ori că nu se socotea în stare a mai stăvili năvala duşmanului, adică a turcului, iubind mai mult tihna decât grijile cârmuirii, pricinuite de uşurinţa cu care nobilii unguri treceau dintr-o tabără în alta, şi voia să fugă de ele, se lepădă de domnie la adunarea de obşte a ţării, ţinută la Alba Iulia, şi se dădu în seama împăratului, aşa ca, părăsindu-şi însărcinările, să plece în Germania şi să dobândească de la împărat un ţinut sigur şi slobod de vâltorile războiului. O vreme a rămas în această ţară Maria Cristina, care mai înainte se măritase, sub o stea norocoasă, cu principele Sigismund, acesta părăsind-o ori din pricina farmecelor babei lui Ioan Iffiu, ori la îndemnul curtenilor unguri, care urau pe nemţi ca pe Vatinius, părându-le rău că nemţii erau mereu în preajma principelui Sigismund şi a arhiducesei Cristina; zicând ei pe faţă altceva însă, cu gândul, chipurile, la binele Ardealului, precum că ,,să ne părăsim de legătura cu nemţii şi să ne dăm iarăşi în grija împăratului turcesc", că ,,turcul e puternic şi priceput într-ale războiului", ori că ,,duşmanul stă gata să ne sară în gât din zi în zi şi că e cu şapte poşte înaintea nemţilor ca îndestulare cu de 251

toate, bani, cele de trebuinţă la oaste şi locuri cu prilej de izbândă", aşa că mai degrabă s-ar cuveni să se stingă focul din apropiere, decât cel care se vede arzând mai departe. Sigismund ieşind din hotarele Ardealului şi fiind trecut de împărat la Opolie, o moşie în Silezia, treburile încăpură pe mâna celor doi împuterniciţi ai împăratului, unul fiind episcopul de Vác, Szuhay, iar celălalt Nicolae Istvánffi, propalatinul Ungariei, având ei aceeaşi însărcinare, dar la fire deosebindu-se foarte, făcându-se aşa însă caarhiducesa Cristina, pe cât aveau să îngăduie starea sa de femeie şi însemnătatea treburilor ce aveau a fi tocmite, să nu fie cu totul dată deoparte de la sfaturi, porunci şi hotărâri. Fiind dar comisarii aşa cum am spus deosebiţi la fire, trecerea pe care o aveau faţă de curtenii unguri se risipi pe nesimţite, iar pofta de domnie aprinse inimile unor noi tabere. Pe atunci trăia la curte unchiul după mamă al principelui Sigismund, Ştefan Bocskay, mai mult mare de neam, decât de fapte, căruia îi părea rău tare că nepotul său lăsase domnia şi că acest din urmă vlăstar al strălucitului neam Báthory a pogorât scara cinstei, nevrând el să ia în seamă faptul că steaua Ungariei apusese şi că, la urma urmei şi un Sigismund poate să plece. Fiind dar urechile tuturor celor de la curte împuiate cu unele ca acestea, iar gloata ungurească umblând mai toată vremea după neam mare şi cerând din răsputeri un domnitor, noul chip de cârmuire scârbindu-i pe toţi din zi în zi mai mult, pricină fiind cele două firi deosebite, că unul credea că e mai bine dacă cere de la toţi daruri, iar celălalt, om blând şi temător, socotea că se cuvine a se da după vremi, curtenii purceseră a se sfătui în taină cum să aducă îndărăt pe domnul lor şi să tragă de partea lor mai cu seamă pe căpitanii oştirii, pedeştri sau călăraşi, cu meşteşugul ori cu banii. Împrăştiindu-se zvonul că turcii au aşezat tabără la cetatea Timişoarei, au fost chemaţi şi oştenii noştri în tabăra ce avea a fi tocmită la târgul Sebeşului, ca să se poată împotrivi la trecători şi opri pe vrăjmaşul aflat la hotarele ţării să intre şi să nu fie cotropiţi şi asupriţi, fiind ei răspândiţi în felurite locuri. Turcul mergând de-a lungul Dunării şi îndreptându-şi oastea către Oradea, nevoiţi fiind după noile împrejurări a face aşa, cei din tabără cu atâta aprindere căutară să ia partea lui Sigismund, încât până şi împuterniciţii îşi dădură seama de semnele vădite ale lucrului cel nou, care semne însă ungurii le tăgăduiră cu jurăminte, blestemând nestatornicia lui Sigismund şi înşelând astfel pe împuterniciţii cei lesne încrezători. Aşa stând lucrurile, toate cele fiind cuprinse de frica duşmanului dinafară, iar ţara în turburare şi săpată de fruntaşii unguri, se răspândi zvonul că principele Sigismund s-a întors la Cluj, aşa că alergară cu toţii în tabără, fără de ştirea împuterniciţilor şi se sfătuiră asupra doritei întoarceri a principelui, de-l vor primi au ba, neştiind nimic de aceasta celelalte neamuri, secuii şi saşii, cărora ungurii, setoşi de putere, le ascunseseră până atunci toate. De aceea, ca nu cumva să se răscoale secuii ori saşii, hotărâră să trimită scrisori pentru 252

întoarcerea principelui, ca să cerce inimile celorlalte neamuri, iar de nu vor vrea să-şi dea încuviinţarea, după îndemnul ungurilor, să-i bage în sperieţi cu armele şi ostaşii care apucaseră să se adune în tabără, care scrisori, ca să aibă mai multă tărie, fură iscălite de zece fruntaşi ai nobilimii, ce-şi atârnaseră peceţile, ca să arate că ei sunt pentru aceasta. Saşii răspunseră că sunt legaţi de jurământul dat împăratului roman şi nu pot să primească această aducere înapoi fără mustrare de cuget, de aceea se roagă ca să li se mai dea un răgaz de chibzuială, ca să nu strice starea ţării cu alte tulburări şi că este lesne a aduce treburile tulburi în primejdie, dar că a potoli vrajbele şi a lecui rănile ţării e un lucru care cere multă osteneală, aşijderea că dacă Sigismund s-a lepădat de bună voie de domnie, nu este vina supuşilor că-i pare rău acum de acea cotitură, nevăzând ei nici o dreaptă pricină ca să părăsească pe împărat şi să se alipească principelui Sigismund. Într-acea vreme Sigismund stătea ascuns la Cluj, la jude, şi aştepta urmarea sfaturilor ce se făceau, ci fiind nerăbdător din fire, cu ajutorul judelui Mihail Katonay cerceta adeseori în tabără pe cine voia, socotind cu tărie că ai săi curteni, cărora jugul nemţesc le era nesuferit, aveau să facă multe pentru el, ba chiar şi cei cărora domnia nu le fusese pe plac mai înainte. După multă ceartă, cum lucrul nu putea fi ţinut sub obroc, toţi nemeşii din tabără hotărâră să repeadă trimişi pentru întâmpinarea lui Sigismund, care să-l primească cu cinste, rugându-se numai să cheme stările, la care dietă să fie chemaţi şi saşii şi secuii. Cei doi împuterniciţi, episcopul Ştefan Szuhay şi Istvánffi fură aduşi la dietă şi după ce fură ţinuţi zălog pe cuvânt câteva zile, pentru oprirea podoabelor lui Sigismund, fură sloboziţi cu voia tuturor fruntaşilor. Acolo se ceru lui Sigismund să dea slobozire credinţei, care lucru vrând să-l schimbe principele Sigismund după sfatul iezuiţilor, ne aduse pe noi într-această strâmtoare. Jurământul pe care-l ceru iarăşi principele îi fu tăgăduit în chip răspicat, în schimb el trebui să jure în chip vrednic că va ocroti pe supuşi şi să făgăduiască a chivernisi totul în privinţa împăratului, a cărui rudă era. În această vreme Maria Cristina veni la Cluj, cu gând să plece la maică-sa în Ştiria, iar Sigismund căută în toate chipurile să se pună bine cu ea şi s-o câştige de partea lui, primind-o şi recunoscând-o iarăşi ca soţia sa, pentru ca, prin mijlocirea ei, să înduplece pe împăratul şi să-i dobândească bunăvoinţa, care lucru îi izbândi pe deplin. Iar pentru ca să se chibzuiască mai temeinic, dieta alese doi soli către măria sa împăratul, care să ceară iertăciune pentru schimbarea petrecută şi să se roage de mila sfintei sale mării împăratul, să laude pe Sigismund şi să arate că toate au fost îndreptate, pentru care lucru au fost trimişi Dimitrie Napragy, cancelarul, de curând făcut episcop de Alba şi Ştefan Bockskay. Slobozindu-se solii, principele se duse la Alba Iulia, care era cetatea lui de scaun, cu arhiducesa Maria Cristina şi trăi cu ea vreme de câteva luni fără ceartă. Între timp, ajungând solii la curtea împăratului şi dobândind toate, aşa cum doreau, fu adus din Polonia, cu îndemnul cui, nu ştiu, de către iezuitul Kabosy, cardinalul Andrei Báthory pe care principele Sigismund, 253

venind la Sibiu, îl primi cu dragoste şi-l rugă cu lacrimi în ochi, ca să-şi dovedească dragostea, să dea uitării cele petrecute, să-i ierte mânia arătată faţă de ruda sa, la îndemnul unor sfaturi date de curteni şi, pentru a-şi arăta mai limpede bunăvoinţa, la acea întrunire vru să meargă în aceeaşi trăsură cu el. Mirându-se de schimbarea cea iute, toate stările se bucurau pe tăcute că s-au împăcat cei doi principi de acelaşi neam, lăsând ura deoparte. Ca să se caute leac stricăciunilor ţării, fu poruncită dietă la Mediaş în luna martie. Acolo se sfătuiră ca să şteargă hotărârea luată în privinţa surghiuniţilor, cărora, cardinalul şi părtaşii săi adică, le era oprit a mai sta în ţară, pentru uneltirile lor din anii trecuţi împotriva principelui Sigismund, dându-se pretutindeni poruncă precum ca să se caute toate foile cu acele hotărâri în privinţa surghiuniţilor, sub pedeapsa de a se plăti 200 florini, şi să se ardă în foc, aşa ca să se vindece toată răutate. Aşa a început dieta, ce a trezit în toate stările ţării bucurie şi veselie mare, nădăjduind cu toţii că treburile ţării vor fi îndreptate, strângându-se laolaltă toţi cei care spre paguba noastră, fuseseră învrăjbiţi. Ci pentru că nici o prefăcătorie nu ţine mult, tot aşa nici vicleşugul acesta nu rămase ascuns multă vreme, şi ieşiră la iveală urzelile îndelung socotite, pe care principele le ţesuse cu îndemnul mai multor pristavi. Astfel, pe când se socotea că toate cele pentru starea de faţă fuseseră hotărâte şi se aştepta sfârşitul dietei, se făceau adunări şi sfaturi de taină pentru alegerea principelui nou, iar la duminica aceea se cântă în biserică. Judecă-ne Doamne, după felurită sfăduire cardinalul Andrei Báthory fu vestit cu fală ca principe. Mulţi fură potrivnici acestei schimbări, arătând că astfel se calcă în picioare credinţa făgăduită împăratului roman, aşteptând ce va să le aducă solia de curând plecată la împăratul şi spunând mereu că nu trebuie să se purceadă la astfel de lucrătură cu uşurinţă. Ci era ca şi cum ar fi stat să spuie basme surdului, că se jucau toţi cu jurămintele, precum copiii cu bilele şi se arătă mai cu greutate voia celor care erau de partea cardinalului, lăudându-se ei că numai prin dânsul ţara va putea redobândi pacea. Nobilimea ungurească, în afară de doi sau trei numai, se bucura peste poate şi socotea că ţara va propăşi foarte în acest chip. Saşii şi secuii însă cu greu numai se lăsară înduplecaţi, părându-lise că în domnia acestuia nu ştiu ce chip de spaimă şi semn rău s-ar ascunde, întru sfârşit cu stricăciune grozavă ce va să vină. Mirosind principele Sigismund că treaba va să meargă încet şi greu, ca să îndepărteze orice bănuială a răului din mâinile supuşilor, a ţinut în biserică o cuvântare, în ungureşte, prin care căuta să arate pricina pentru care lăsa domnia, să laude pe văru-său, cardinalul, precum şi să aline rănile din suflete. Principele povesti multe aici despre strălucita vrednicie a Bathoreştilor arătată în pricinile creştinătăţii şi despre vitejiile unchiului său în Polonia, umflă primejdia care s-ar abate asupra capetelor noastre, de n-am pleca de bună voie grumajii sub jugul cel nou al cardinalului, apoi se înegri pe sine în gura mare de nepriceperea sa într-ale cârmuirii, toate acestea spundându-le pe şleau. Între alte temeiuri din multe cele pe care le arăta, apăsa mai cu seamă pe sfatul şi 254

armele celor doi împăraţi, prin care şi-ar fi păstrat puterea, trecerea de care se bucura cardinalul Báthory la amândoi împăraţii şi la craiul Poloniei, pe urmă nenorocirea noastră, pricinuită de nechibzuinţa banilor, lipsa comatului la oaste şi a oştenilor buni. Pe scurt, oricum ar cădea sorţii, numai având de domn pe cardinal, noi ne-am putea mântui, la turci fiind calea netezită pentru a înnoi legătura cu ei, că şi pe polon şi pe moldovean îi are cardinalul alături, prin a căror mijlocire poate să dobândească orice, iar de va fi să se încerce ceva din partea neamţului, nu e nici o teamă de primejdie, că nicicând nu l-a supărat cardinalul pe împăratul şi este sigur de bunăvoinţa papei, împotriva căruia împăratul nici să crâcnească n-ar cuteza. De sine ruga să fie iertat, că, din grija pentru soarta ţării, se leapădă de domnie, cum că şi nu este ceva nemaiauzit ca să pună binele ţării mai presus de cele ale sale şi, lăsându-se grija cârmuirii, să se ascundă oarecine într-o tainiţă, făcând această preaslăviţii domni Carol Quintul şi alţii, iar să cauţi rană de moarte pentru lege şi neam este prea frumos lucru. Mai zicea de sine că este şubred şi muncit de boli felurite, că a încărunţit înainte de vreme şi este măcinat de multe, iar această povară cere puteri depline, minte ageră şi vântul cel bun al norocului, care toate se află desăvârşit la cardinalul Báthory. Cu toţii făcură de îndată, cele poruncite, în afară de saşi, care vrură să se supună aşa anume, ca să fie ei mai întâi iertaţi de jurământul dat mai înainte împăratului, ori să se facă toate ţinându-se seama de întâietatea aceluia. Spărgându-se adunarea, cei doi principi, ca să se mai însenineze, începură a vorbi de una şi de alta şi se înţeleseră în privinţa celor ce aveau a se face cu episcopatul cel polonez al cardinalului, dându-i-se lui Sigismund ţinutul Bistriţei şi stăpânirea altor câteva locuri, pe care cardinalul i le hărăzi de bună voie, dând acioaie în loc de aur. În această vreme, Maria Cristina, văzându-se trasă pe sfoară şi păcălită purcese a se mânia şi urî ticăloşia unora ca aceştia, ci ascunzând supărarea în inima sa, îşi chivernisi lucrurile şi se pregăti iarăşi de drum către Ştiria, la maică-sa. Cardinalul, după ce luă domnia, iar Sigismund plecă în Polonia, îşi îndreptă toată străduinţa şi iscusinţa pe două căi mai ales, anume ca mai întâi să se îngrijească de pântecele său, căruia să i se închine cu evlavie întru desfătări, iar mai apoi să-şi răzbune de îndată asupra celor care l-au îndemnat pe Sigismund să-l ucidă pe Baltazar, care îndemn a şi fost pricina acelei nenorociri. Fiind el dedat mai mult decât se obişnuieşte lăcomiei şi îngâmfându-se, după năravul acelui neam polonez, întru care crescuse, cu fală mare şi mari alaiuri, în scurtă vreme traiul său desfrânat îi aduse drepte mustrări, încât vorba cea slobodă a curtenilor, mai ales la ospeţe, cu limba udată de vin, purcese a-i fi urâtă şi cu bănuială. Om îngâmfat, cum era, cugeta la vărsări de sânge şi socotea mai prejos decât el pe toţi cei care, prin neam ori destoinicie, se arătau mai vrednici. Sfaturile nevârstnicilor, asemenea lui Rovoam le asculta mereu cu plăcere, iar când dădea paharul pe gât (că vinul 255

doar n-are cheie) nu-şi ascundea pornirile lăuntrice ale inimile sale. Aşa se făcu de ajunseră treburile de obşte şi însemnătate a fi cârmuite cu nepăsare, iar linguşitorii, mâncăii, beţivanii şi lichelele ajunseră la mare preţ, prin care, ca prin nişte oale cu vinaţuri, toate cele ale domniei se răspândeau în lume. Principele cel nou dobândea, după voie, tot ce dorea de la turc, cu care se socotea că pacea ce o făcuse era tare ca diamantul. În schimb, vecinului muntean, care altele avea în cuget, cardinalul îi pricinuia tot felul de neajunsuri, ca unuia ce nu se desprinsese făţiş de nemţi. Voievodul muntean se făcea însă a-i fi supus, trimiţând soli ca să se încline cardinalului şi se căznea din răsputeri să nu atragă asupră-i armia turcească, aşa ca să n-aibă a se teme de duşmani din două părţi deodată, trimiţând el, ca să facă treaba asta aşa cum se cuvine, un om şiret, Gheorghe Raţ şi pe banul Mihalcea, ca să dea paiele la fumurile cardinalului şi aşa să-i vorbească de treburile lui, ca să se socotească el, cardinalul, cinstit şi slăvit, care prefăcătorie izbuti pe deplin. În acel an turcul nu porni război asupra ardelenilor şi nici nu trimise oaste asupra palatinului Valahiei, iar Poarta împăratului făgăduia de toate cu dărnicie chezaşului nostru. Încrederea deplină, risipa zilnică, oarba bănuială, ura de o parte şi de alta domneau la curte, iar lăcomia mereu aţâţată, desfrâul arătat prin veşminte, şi ceata de cheflii slăbiră duhul principelui până într-atât, încât nu mai putu să vrea nimic drept, să cugete nimic sănătos şi să facă nimic vrednic de laudă. Potolindu-se ori liniştindu-se tulburările din afară şi cele dinlăuntru, cardinalul numai atât mai răsucea în minte, cum să facă să căsăpească şi să-şi răzbune pe cei ce erau pricina morţii fratelui său Baltazar Báthory, iar pe cel ce, cât trăise, purtările sale nelegiuite îl făcuseră urât şi duşmănit, voia acum, ca un Irod, să-l plângă nevinovaţii orfani ai celor ucişi. Porunci astfel să se întocmească o raclă de argint, să se dezgroape casele numai şi să se ducă la Alba Iulia, în mormântul cel nou, ca să fie îngropat cu alai şi măreţie unul ca acela care nimic vrednic nu săvârşise, ci se născuse sub o stea nenorocoasă, ca să-şi ducă ţara de râpă. Învrednicindu-se cardinalul principe cu rânduirea înmormântării fratelui său, ca măreţia îngropăciunii să fie cât mai vădită, iar prilejul pentru acea răzbunare să se arate cu atât mai deplin, chemă adunarea tuturor stărilor, sub cuvânt de sfătuire asupra războiului ce urma a fi purtat cu turcii, dar în fapt pentru a răzbuna moartea fratelui ucis printr-un alt măcel şi a-şi potoli astfel pofta sa de tiran. Socotea astfel cardinalul că acum, principele Sigismund fiind alungat la hotarul Poloniei, iar turcul adus la pace, se va putea săvârşi cu uşurinţă omorul urzit de el, ca astfel să-şi sature ochii cu încrâncenată vărsare de sânge nevinovat, astfel înjosind propovăduitorii de dreaptă credinţă ai cuvântului lui Dumnezeu, să cheme înapoi pe cei vechi, alungaţi şi aşa să le aducă pe toate la vechiul liman de pace. La această dietă oamenii au venit ca broasca ţestoasă, ca măcar printr-această tărăgănare cei care n-aveau guturai să poată mirosi că în curând, va să vină, dacă nu o răsturnare, măcar o schimbare a treburilor obşteşti, fiind principele dedat luxului şi desfătorilor feacilor, iar 256

acei fruntaşi a căror scăpare se părea acum a fi primejduită, se încercau, neliniştiţi, să-şi mântuiască ale sale cu uneltiri tainice. Pe atunci începuseră a umbla pretutindeni tot felul de vorbe despre venirea lui Mihai vodă cu multă oaste, adunată din felurite locuri, cu bani mulţi, slobozire şi iertarea fărădelegilor săvârşite, pe care o adusese în podgorie la mijlocul culesului, ori că se temea de turci, aşa cum încredinţau pe cardinal, unii, ori că ar fi trimis chiar el vorbă cardinalului că a adus oştenii la munte, ca să nu fie supuşii săi împiedicaţi la cules. Cu asemenea strânsură, iar nu cu oaste bine întocmită, primind ştire îndeajuns prin ai săi de starea ţării, Mihai trecu iute trecătorile şi la 23 octombrie năvăli în Ţara Bârsei, ţinut supus cetăţii Braşovului. Tabăra şi-o aşeză la Prejmer, cerând pârgarilor Braşovului să i se închine cu jurământ, iar de nu vor voi, ameninţa că va pustii totul cu foc şi sabie şi chiar oraşul îl va face una cu pământul. Ca să-şi ceară iertăciune că nu pot împlini această cerere nedreaptă şi ca să îmblânzească mânia tiranului, braşovenii trimiseră soli în tabără pe Pavel Chinezul, doctor în medicină, Chiril Greysling, cel dintâi dintre pârgari şi pe Mihai Albu, sutaş, care să îndemne pe voievod a purcede mai departe întru supunerea ţării şi războirea cu cardinalul, iar ei din urmă nimic duşmănesc nu aveau să încerce. Ci numai Dumnezeu să-i dea izbândă deplină, iar ei îndată îi vor arăta ascultare şi s-or ţine de jurământ, cu atât mai vârtos cu cât nu vor fi ei împovăraţi cu oaste şi cereri de bani şi merinde, iar măria sa va să laude asemenea supuşi care dau ascultare şi ţin credinţă domnului lor atâta vreme cât este în ţară şi că singura şi cea mai mare fală a neamului săsesc a fost dintotdeauna că a ţinut cu sfinţenie jurămintele, care slavă, moştenită de neamul nostru şi pe care nici o cronică, nici un hrisov crăiesc şi nici un letopiseţ nu arată a fi fost vreodată clintită prin silă, un războinici mare la suflet ca el, care a luat armele pentru credinţă şi dreptate, nu trebuie să ne-o răpească, iar făcând el asemenea milostivire, va avea parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, de izbândă într-ale sale şi de veşnică pomenire la noi saşii pentru o binefacere aşa de rară şi de mare. Varvarul se lăsă înduplecat şi îndemnat de această rugăminte să ierte oraşul, să nu dea foc la nimic şi să lase solii să plece nevătămaţi, numai ca braşovenii să stea liniştiţi şi să nu oprească pe cei rămaşi să vină din urmă, glăsuind aşijderea că vor păstra credinţa şi statornicia făgăduită. Cardinalul principe plecase de la curte, încă de pe când Mihai chibzuia numai cum să treacă munţii şi se dusese cu vreo câţiva apropiaţi ai săi la băi, unde îşi dădu frâu liber şi purcese a se îndeletnici numai cu ghiftuirea pântecului, ca un om aplecat către fală şi risipă asemenea lui Sardanapal. Acolo alergară unul după altul olăcari trimişi de braşoveni, aducând cu sine principelui scrisori din partea sfatului braşovean, în care se adeverea precum că Mihai a trecut munţii, a năvălit în ţară cu oaste şi a intrat în Ţara Bârsei, unde a dat foc conacelor nobililor. Ci principele, cu nasul pe sus, nu vru să dea crezare unui zvon al norodului, mai ales că nu lipseau la curte unii fruntaşi, precum 257

Gaşpar Kornis şi alţii, al căror nume îl trec sub tăcere, ce ziceau că asta este o născocire a saşilor, ca să-l bage pe principe în sperieţi şi că, aşa cum se ştie, o inimă vitează nu trebuie să se lase turburată de braşoave, iar braşovenii răspândesc acestea numai pentru că sunt morţi de frică, auzind ei că oastea lui Mihai a fost adusă la poalele munţilor şi că solii, de nu vor înceta a mai împuia urechile principelui cu asemenea prăpăstii, or căpăta ştreang în loc de răsplată, că se vede că nu mai ştiu să pună frâu ori capăt smintelii de care sunt cuprinşi. Ci abia sfârşi Kornis, care atunci era mai marele oastei, cu ameninţările sale, că ajunse acolo în goană un pârgar braşovean, care adeveri cele mai înainte pomenite, arătând că Mihai vodă, trecând munţii cu oastea, era deja în ţară, care ştire desmetici pe cardinalul principe, ce văzu că fusese dus de nas de către Kornis, aşa că-şi luă rămas bun de la chilhanurile zilnice şi repezi scrisori către stări să se adune în tabără, poruncind să se scoale toată ţara cu bărbăţie. Nu cu multă vreme înainte Mihai atrăsese şi inimile secuilor de partea sa, ori că fiind ei prea lacomi de jaf le făcuse toate voile în ţara sa, Muntenia, pe vremea războiului cu Sinan, ori că le arăta nădejde limpede că le va da înapoi slobozia dinainte, că nimic nu e mai pe placul gloatei nestăpânite şi cu nimic nu poate fi mai lesne ademenită în laţ, decât cu făgăduiala slobozeniei. Aşadar chemă în tabăra sa pe toţi secuii dimprejur, vecinii braşovenilor, legaţi între ei cu legătura războiului, pentru care lucrul mai rămase în Ţara Bârsei o zi, două. După aceea, cu grabă mare, trecu codrul Codlei şi în 4-5 zile întocmi tabără la o postată de Sibiu, luând credinţa posadnicilor de la Turnu Roşu, care ţin trecătorile către Muntenia, cu gând de mântuire, că, de va cădea în primejdie, ori de va fi bătut la război, să-şi caute pe acolo scăpare cu fuga. Cardinalul principe, auzind vestea, se bucură ca un copil şi se îngriji să-şi cheme de îndată oastea împotriva unui duşman pe care-l socotea de nimic, aşteptându-se ca Mihai să piară cu ocară, ori să plece pe dată din acele părţi, de va afla că se pregăteşte oaste asupră-i, aşa că îi ieşi în cale duşmanului fără teamă, luptând cu Mihai în câmp deschis între satul Şelimbăr şi oraşul Sibiu de ziua sfinţilor apostoli Simion şi Iuda, de la ora opt până la ceasul al cincilea de noapte, în luptă fără cumpănire, cu ostaşi obosiţi şi amestecaţi, în voia sorţii. Văzând că oastea sa este în primejdie, iar izbânda atârnă de partea duşmanului, principele cardinal o luă la fugă, mulţi din ostaşii chemaţi în tabăra cardinalului neapucând încă să ajungă acolo, aşa că se făcu mare măcel în oastea ţărănească de strânsură, întrucât cei luaţi de la plug fuseseră aşezaţi în frunte, iar ungurii stăteau la urmă şi aşteptau să vadă cum or să cadă sorţii războiului. Lupta se dădu de amândouă părţile cu înverşunare, până ce noaptea îi despărţi, iar ai noştri, ieşind din tabără, lăsară izbânda duşmanului, aşa că toate se văzură a ajunge la sfârşitul cel socotit dinainte. În vremea luptei, trecu în tabăra duşmanului Kornis, de care se zice că ştia care era sfatul voievodului, lucru ce aduse cardinalului pieirea, iar lui Mihai izbândă cu noroc. Oştenii biruitori, căzând repede noaptea, dară năvală în 258

tabăra duşmanilor, jefuiră nepedepsiţi cele părăsite, fugăriră de jur împrejur, în munţi şi pe câmpii, prin codri, peşteri şi prăpăstii pe fugari, îi traseră la chinuri, îi jefuiră, le stoarseră banii şi-i tăiară. A doua zi voievodul îşi aşeză tabăra la Şura Mare, sat aflat la depărtare de o postală de Sibiu, şi stoarse mulţi bani de la sfatul Sibiului, care se închină biruitorului, zicând că toate le făcuse pentru păstrarea legământului cu împăratul german, care legământ noi l-am fi călcat odată cu domnul popă, cardinalul adică, de aceea dar aveau a fi suferite relele, pe care le pricinuiseră numai vânzătorii. După aceea plecă la Alba Iulia cu oastea, dându-i vreme de câteva zile voie să cutreiere ţara şi să jefuiască, încât ucise, necinsti şi jefui pe toţi cei se-i ieşiseră în cale. Curtenii, vrând să lecuiască asemenea rele, deşi cu întârziere, îndemnară pe domn să adune dietă, ca acolo toate naţiunile să se lege cu jurământ, o parte a oştenilor, cu fiul său, Pătraşcu vodă, s-o trimită în Muntenia, să cureţe drumurile de tâlhari, iar rămăşiţea coastei s-o aducă la ascultare şi s-o împartă pe sălaşe de iarnă. Într-această dietă fu reînnoit jurământul dat împăratului şi, în acelaşi chip voievodului, care-şi zicea locţiitor al împăratului şi căpitan general. Tot într-această vreme, pe 14 noiembrie, fu adusă căpăţâna cardinalului Báthory, pe care secuii, oprindu-l pe când fugea, cu vreo câţiva nemeşi care-l slujeau, în munţii Moldovei, îl uciseseră fără de milă. Voievodul se îngriji să se păstreze acea căpăţână timp de câteva zile, până-i aduseră trunchiul, şi porunci să-l aducă la Alba Iulia, unde-l cusu de cap cu fir de mătase şi-l puse în racla de argint făcută pentru frate-său Baltazar, de-l îngropă, împodobind şi el alaiul de înmormântare cu faţa sa, alături de magnaţii ce mergeau în urma coşciugului şi, aşa cum se zice, vărsă şi lacrimi deasupra mormântului. Potolindu-se acum vâltoarea războiului şi oştenii fiind lăsaţi la sălaşul de iarnă, toate satele neamului săsesc erau supuse din răsputeri la stoarceri, iar drumurile bântuite de jafurile românilor răsculaţi, cărora li se alipiseră şerbi fugari din Muntenia, ca să ia bani cu japca de la oameni şi să-şi acopere cu straie alese păduchii, lucru ce-l făcură nepedepsiţi toată iarna, după voia inimii, de înveninară foarte inimile tuturor. La curte paraziţii aveau întru cârmuire locul cel dintâi, iar al doilea cei ce trăgeau cu urechea, pe care voievodul îi oploşise în număr mare, ca ca audă prin ei, ca printr-o ţeavă, cum îl judecă norodul şi magnaţii, încât purceseră cu toţii să grăiască cu grijă, luând seama cui vorbesc şi ce spun, ca să nu se bage singuri în bucluc. Români din cei bărboşi, cărora ei le zic boieri, de-l urmaseră din Muntenia, erau ţinuţi la curte în mare cinste, închinându-i-se lui Mihai ca lui Dumnezeu şi asemuindu-l arhanghelului Mihail, pentru strălucitele lui fapte ostăşeşti. Cât priveşte împăratul turcesc, numai auzindu-i numele începeau a tremura cu toţii şi nu mai erau în stare de nimic. Împăratul roman socoteau că-i este binevoitor în tot chipul lui Mihai, aşa că pe drept cuvânt se putea spune de acesta că a ajuns în culmea fericirii. 259

Aţâţat de asemenea cuvinte, Valahul se umfla în pene şi căuta, cu daruri bogate, să îndemne inimile oştenilor şi fruntaşilor la mai multe, răsucind în inima sa mereu gândul ca, izgonind din ţara sa pe Moldovean, să lărgească hotarele stăpânirii sale, pentru care lucru zilnic aduna ostaşi, punea dări nemaiauzite pe supuşi, pe scurt, strângea toate cele de nevoie la războiul cel nou, pe care-l pregătea, ca să poată ţine mai bine în frâu pe cei aduşi în sapă de lemn şi, înconjurat de vânzători, să se poată simţi tare cu atâţia oşteni străini. Într-această vreme a anului a fost trimis la Mihai polonezul Andrei Tarnowski, bătrân de 60 de ani, ca să lucreze pe lângă voievod, în numele marelui cancelar, pentru aducerea lui Sigismund înapoi, care, cu toate că îndeplini în tot chipul, cu îndemânare şi înţelepciune, porunca soliei sale, pierzând nădejdea şi neputând face nimic, se întoarse acasă. Chivernisind toate cele de trebuinţă, Mihai trimise înainte cu grabă o ceată de haiduci şi purcese cu oastea în Moldova, pe Ieremia îl alungă din hotarele sale, nefiind acela întărit cu oaste îndeajuns ca să se împotrivească şi socotind că ajunsese la o înţelegere prin solia de pace trimisă lui Mihai. Mai mult gonind, decât omorând pe oştenii lui Ieremia, Mihai împresură cetatea Hotinului, care cetate la Nistru se zice că, prin felul cum e aşezată pe o stâncă râpoasă, ca şi prin meşteşug, este foarte întărită. Acolo dar dând fuga se adăposti Ieremia, lăsând ţara duşmanului, ca, de-l va sili nenorocul, să poată trece lesne în Polonia şi să se mântuiască. După ce Mihai se încercă zadarnic să ia cetatea, timp de vreo cincisprezece zile, aşeză castea de jur împrejur, ca să-i oprească a aduce merinde înăuntru şi se întoarse la Iaşi, care este scaunul domnului moldovean, unde rămânând puţine zile, lăsă cârmuirea Moldovei unui Sava armaş şi din Moldova grăbi cu cea mai mare parte a oastei sale la Alba Iulia. Pe când se gătea oastea să intre în Moldova, Moise Secuiul fu făcut hatman peste toată oştirea. Acesta, ori ca să se potolească vrajba între feluritele neamuri, ori ca să se arate de ce anume este vrednic fiecare neam la război, despărţi pe unguri de cealaltă oaste, a sârbilor, polonezilor şi românilor, ca să fie laolaltă oştenii de toate neamurile, ceea ce dădu prilej să se ceară iarăşi slobozirea de biruri şi oaste. Cu prilejul acestei cercetări ostăşeşti, se văzu că nobilimea este şi mai numeroasă şi mai bine înarmată, încât purceseră cu toţii la ruşinoasa lor robie şi a căuta căi de slobozire de fiara cea nemiloasă, care pustia totul şi tulbura drepturile, făcând ce-i trecea prin cap, şi s-o înlăture, odată cu gloata nemernicilor din preajma sa, ca pe o ciumă a ţării. Pe atunci erau la curte Ştefan Csáki şi Moise Secuiul, amândoi oameni de seamă, unul prin strălucirea vechiului său neam, celălalt prin vrednicia ostăşească, îndrăgiţi de voievod pentru pricini anume. Se zice că aceştia au făcut să se încline talgerul întru asemenea sfaturi, ca izvoditori ai scuturării jugului. Răspândindu-se zvonul despre oastea turcească, iar voievodul vrând să cheme oştenii în tabără, Moise trimise scrisori la toate neamurile, prin care le poruncea cu străşnicie să se grăbească, fără întârziere, la Sebeş, şi să se 260

pregătească cu cele de trebuinţă, ca să se poată împotrivi duşmanului, de va trece hotarele ţării, ori să fie gata pentru orice altă întâmplare. Ci pentru că ungurilor cârmuirea cea semeaţă li se făcea din zi în zi mai nesuferită, nobilii îndeplineau poruncile voievodului cu încetineala broaştei ţestoase, amânând din zi în zi, până când avea să li se ivească un prilej bun ca să ducă la îndeplinire cele plănuite şi să se arate o cale mai lesnicioasă de a scutura robia cea ruşinoasă. În această vreme Moise Secuiul, ţinut de domn în mare cinste, pentru priceperea sa ostăşească, ori că socoti de ocară pentru sine a mai rămâne legat în acest laţ, ori că-şi dădu seama că ţara suferă de reaua apăsare, prefăcându-se că va să cerceteze meleagurile bistriţene pentru a da leafa oştenilor, storcând câteva mii de florini de la voievod, trecu munţii în Polonia, la principele Sigismund. Această fugă mânie foarte pe vodă şi cei mai mulţi dintre români începură a prinde bănuială asupra nemeşilor, socotind că ungurii se vor întoarce la firea lor şi vor unelti în tot chipul împotriva voievodului, ca să redobândească hăţurile ce le scăpaseră din mână şi să-şi poată scutura grumajii de neamul ce le era aşa de urât, încât dădură pinteni voievodului, iar cu gura grăiau numai despre un nou măcel. Ştefan Csáki însă potoli inima cea mâniată a tiranului, arătându-i principelui că n-avea a se teme de unguri, că uneltirile lui Moise nu erau ştiute de nici un nemeş şi că nimic nu-l poate tulbura, că Moise fusese ales de curând căpitan, din ostaş de rând aproape, cum fusese şi că nu va avea părtaşi care să se bucure de trecere. Cât priveşte faptul că nemeşii unguri cu ai lor n-au venit în tabăra chemată la Sebeş, aceasta nu s-a făcut din dispreţ ori poftă de schimbări, ci pentru că se vor dobândi mai uşor cele dorite, de vor fi tabere în mai multe locuri, apoi şi ca să se înlăture prilej de neînţelegeri între oşteni, atât de deosebiţi ca fire. Ci să nu se facă tabără într-un loc anume, că ungurii ori alţii vor păstra credinţa şi, de va cere nevoia, de îndată îi vor îndeplini poruncile. În acest chip înghiţind el şopârla, nobilii se adunară pe nesimţite în tabără la târgul Turdei, vecin cu oraşul Cluj şi chemară unele scaune ale secuilor să părăsească pe Mihai, ba încă, prin solii lor, trimiseră vorbă împăratului roman şi lui Basta, generalul din Caşovia, cum că tot ce face voievodul este în paguba ţării, ţinând el drept fleacuri drepturile măriei împărăteşti şi uneltind pe ascuns ca să stoarcă bani de la împăratul roman, dar să-i pună piedici. De aceea, se rugară să vină în ajutorul ţării căzute şi prăbuşite, pedepsind pe acest tiran îndărătnic şi hain, care n-are nici ruşine, nici credinţă. Împăratul, mişcat de plângerile îndurerate ale supuşilor, trimise în Transilvania pe Gheorghe Basta cu oşteni strânşi de-a valma din garnizoanele Ungariei, iar acesta îndemna cu drag prin scrisori neamul saşilor, până atunci zadarnic ispitit de către unguri ca, amintindu-şi de jurământul lor, să se ridice împotriva lui Mihai ca unui duşman, neîngăduind ca slava şi slobozia lor să fie terfelite de acest ucigaş, putându-se ei apoi aştepta la aleasă milă şi ocrotire.

261

Îndemnaţi de scrisori şi legătura jurământului, pe care voiau să-l ţină faţă de împărat cu orice preţ, saşii, fără codeală, primiră porunca împăratului, trimiseră ungurilor în tabără ostaşi într-ajutor şi 1000 florini bani peşin, opriră olăcarii voievodului şi se îngrijiră mai cu seamă ca să îndepărteze oştile chemate într-ajutor din Moldova şi Muntenia, ca nu cumva, ajungând mai tare cu oştile întrunite, Mihai să scape. Această vânzare din partea saşilor mâhni straşnic pe voievod şi de aceea cercă, prin solie trimisă de câteva ori la senatul sibian, să-i oprească de la ea, cu rugă şi ameninţări, umflând puterea oastei sale, că zicând cântec de slavă încă înaintea biruinţei, dădea mereu din gură, făgăduind celor statornici mila sa. Ci lucrurile neieşind aşa cum voia el, ca să-i bage pe saşi în sperieţi, pustii cu foc fără de milă satele din scaunul Miercurii şi cele din jurul Sibiului, răsucind în gând aşijderea luarea şi nimicirea târguşorului Sebeşului, ce era aşezat chiar în gura leului, ca astfel să-i îngrozească pe ai noştri şi, de frica primejdiilor, să se desprindă de unguri. Ci i-o luă mai înainte sosirea vrăjmaşilor pe negândite şi se lăsă de cele ce-şi pusese în gând, fiind înduplecat cu meşteşugire de ai săi. Făcându-se acestea, ajunse cu oastea lui şi Gheorghe Basta, căruia împăratul îi poruncise să potolească pe Muntean şi să aducă lucrurile la matca lor. Şi nu după multă vreme, adunând oamenii şi caii, ca nu cumva îndelunga zăbavă să stârnească ceva rău, plecă de la Turda la Alba, cale de o zi, cu oastea gata să dea piept, de se va întâmpla, cu duşmanul. Auzind vestea venirii lui Basta, voievodul strânse oşteni, trase iarăşi cu daruri de partea lui neamul cel de oşteni rătăcitori al cazacilor, pe care mai înainte îl supărase cu moartea crâncenă a unor tineri de neam mare şi, cercetând albia Mureşului, merse de la Sebeş la Aiud, cale de două zile. De ziua soarelui, care este ţinută ca praznic de către creştini, întru pomenirea Învierii lui Hristos, fiind oştile despărţite prin câteva postate, amândoi căpitanii îşi îndemnară oamenii să lupte cu tragere de inimă, arătând care este pricina pentru care se cuvine a se da lupta şi a spune că taman a lor este cea dreaptă. După aceea, oamenii lui Basta îşi tocmiră repede oastea şi, fiind ei ceva mai puţini la număr şi aşezaţi mai prost pentru luptă, ca să aducă vrăjmaşul, ce se întărise şi se adăpostise într-un loc strâmt, la câmp deschis, făcându-se că fug, se îndepărtară cale de vreo două postate, apoi se întoarseră de dară piept cu vrăjmaşul, pe care-l ademeniseră afară din ascunzătoare, dădură peste cap şirurile încâlcite şi învălmăşite şi dară năvală cu iuţeală, luându-şi Dumnezeu astfel ispaşa, asupra tuturor oştilor lui Mihai, că ciuruiră cu gloanţe pe toţi pedestraşii aproape, ori îi călcară în copitele cailor. Călăraşii, parte fugiră cu voievodul muntean, parte se înecară jalnic în râul Mureş ce curgea pe acolo, socotindu-se că vreo 12.000 de duşmani ar fi pierit, în afara acelora care, aruncându-se în râu, închinară duhului apelor sufletele lor nenorocite. Astfel se adeveri prin fapte că nemţii nu sunt mai prejos ca vrednicie ostăşească decât orice alt neam, oricât ar fi el de falnic, şi că nu

262

mulţimea, ci dreptatea pricinii aduce înfrângere ori biruinţă, apoi că Dumnezeu Atotputernicul ajută pe cei ce iau armele în chip legiuit. Basta, biruitor, plecă de îndată cu oastea la Alba în urmărirea duşmanului, la care veniseră alte oşti din Muntenia. Basta rămase trei zile cu oastea la Alba Iulia, ca să slăvească şi să mulţumească Domnului pentru izbândă, după aceea, ca să izgonească pe duşman din toată ţara, înaintă până la Sibiu, cetatea de scaun a Transilvaniei, unde zăbovi îndelung pe drept cuvânt, atât ca să afle ce s-a petrecut cu oastea cea împrăştiată a lui Mihai vodă, cât şi ca să-şi dea seama mai bine şi mai deplin de noile vicleşuguri ale nemeşilor ungureşti, că, multe zvonuri umblând în tabără în privinţa chemării lui Sigismund înapoi din Polonia, plângându-se ei mereu de obrăznicia oştenilor nemţi şi dând acum uitării binele făcut, ziceau că de nu se va da domnia lui Sigismund, ţara se va duce de râpă. Aceste şoapte şi zvonuri tulburau foarte duhul lui Basta, făcându-l să nu mai caute a lua urma vrăjmaşului şi a-l nimici cu atâta tragere de inimă. Se mâhnea dar măritul căpitan că nemulţumitorii aceia dăduseră slobozirea făcută atât de curând uitării, iar oastea sa va să fie lipsită pe nedrept de cuvenita slavă, de a fi iarăşi adusă pe negândite în primejdie prin uneltirile ungurilor. Se mai plângea astfel că se ridică asupră-i capete ca de balaur, că stăvilind un duşman, avea a se teme de altul şi mai puternic şi se arăta supărat, neputând el să se simtă la adăpost de primejdie şi fără de grijă din partea celor pentru care şi cu care pornise asupra lui Mihai. Ci biruit fiind însă de rugăminţile lui Csáki şi altora, urmări pe Mihai mai întâi la Făgăraş, apoi în Ţara Bârsei, ţinut al braşovenilor, ca, luând deplina izbândă şi potolind împotrivirea acelui călcător de lege, să liniştească ţara. Mihai vodă, întorcându-se în oastea sa, cu oştile ce-i veniseră în ajutor din Moldova şi Muntenia, cu toate că se prefăcea a cerca iarăşi sorţii războiului, neîncrezându-se în gloata neînarmată şi abătută şi văzând că avea duşmanul şi-n faţă şi-n spate, se rugă de Basta, căruia îi dădu drept chezăşie nevasta, băiatul şi fata şi se întoarse în Ţara sa Românească, încercând să scoată din domnie pe Simion, cel adus de polonezi. Plecând dar Mihai din Transilvania, după ce dădu lui Basta ostateci şi încredinţări, Basta mai zăbovi cu oştile sale în Ţara Bârsei, ca să vadă sfârşitul războiului muntean şi să oprească pe polonezi cu vorba ori cu sila, să dea năvală în Transilvania, că mereu se zicea de marele cancelar al Poloniei Zamoyski că ar fi intrat în hotarele Munteniei, cu oaste puternică şi numeroasă, ca să-l pună iar în scaun pe Simion vodă şi pe ruda sa principele Sigismund. Fiind oştile lui Mihai, după câteva lupte în Muntenia, împrăştiate de polonezi, Basta puse străji la trecători, ca să oprească pe duşmani a trece hotarul. Punându-l pe Simion şi îndemnat de legământul făcut cu împăratul roman, leahul se opri să intre în Ardeal şi lăsând în Muntenia la Simion oşteni să-l păzească, se întoarse în Polonia. Basta ţinu dietă în Secuime, la Leţfalău, iar după aceea, liniştindu-se lucrurile, plecă la Alba Iulia cu oaste împărătească. În Dieta de la Leţfalău, pe lângă altele, se vorbi şi de solia ce urma a fi trimeasă la 263

împăratul roman, cu hotărârea ca să se aducă mulţumiri adânci împăratului în numele celor trei neamuri că a scos din ţară şi a slobozit-o de acel Mihai, om rău şi fără credinţă. Mai cerură aşijderea de la măria sa împăratul să trimită pe frate-său Maximilian în aceste părţi, care să ia cârma ţării, aşa ca să se ţină de către toţi pe viitor legea împărătească, duhurile cele dornice de zurbale să nu cuteze a cerca ceva, iar turcii să poată fi uşor stăviliţi, că la nevoie împăratul nu-şi va părăsi fratele. După ce solii, între care se numărau Baltazar Bornemisza, Luca Trausner şi Luca Enyeter, judele sibian, se aşternură la drum, Ştefan Csáki cu alţi câţiva îndemnară pe basta să slobozească pedestraşii nemţi de îndată, luând seama la scumpetea celor de-ale gurii şi putându-se încrede în oastea ţării, că doar nu mai sunt uneltiri şi capcane, de vreme ce le-a trimis şi solia, iar ţara era slobozită acum de primejdia năvalei poloneze. Mai ziceau ei şi că asemenea sfat este cu folos unei ţări stoarse cu totul şi de bine pentru Maximilian chiar, ce avea să vină, şi, fără îndoire, va să aibă nevoie de comat pentru hrana oştirii ce-o va aduce cu sine. Dându-se Basta după sfatul ungurilor, trimise pe dată la vatră toate oastea, ţinând cu sine numai puţini italieni pentru slujbe şi pază. Pe când se petreceau acestea în Transilvania, Mihai cu rămăşiţele împrăştiate ale oastei sale se aţinea în munţi şi, pierzând el cu totul nădejdea şi liniştea, ceru lui Basta prin solie ca să-i dea voie a trece cu ce brumă de oşteni mai avea, prin marginea Ardealului, lângă munţii Vâlcan, la Orăştie şi să se ducă la împăratul roman ca să-l roage a se milostivi de dânsul, care lucru dobândind voievodul, îndeplini de sârg ce-şi pusese în gând. Toate erau acum în linişte, când, sub cuvânt de păstrare a stării de obşte, Csáki îndemnă pe Basta să cheme pe 3 februarie 1601 dieta la Cluj şi să poruncească tuturor neamurilor cu străşnicie să vină acolo, ca să afle ce scriu solii de la curtea împăratului şi să se sfătuiască pentru mântuirea ţării. Cu toţii făcură de sârg cele poruncite şi aşteptară cu nerăbdare şi lăcomie să afle veştile cele noi aduse de la curtea împăratului, ca să se ajute şi să împodobească ţara, slobozită de teama primejdiei, cu vestea cea bună a soliei. Această adunare de stări se ţinu aşijderea şi ca să se bage spaima în oase celor ce erau ţinuţi de vrăjmaşi ai ţării, pentru că fuseseră într-un duh cu Mihai şi erau socotiţi de izvoditori ai stricăciunii şi învălmăşelilor ţării, pentru care pricină, arătând un ostaş cum stau lucrurile, Pancratie Senniey şi Gaspar Kornis au fost prinşi şi băgaţi în cetatea Gheorghieni, împreună cu Ştefan Bodoni, Petru Géczi şi (Petru) Huszár, ce fură puşi în lanţuri pentru aceleaşi bănuieli ori altele asemenea. În dietă se făcea aşijderea multă gâlceavă pentru stoarcerile dinainte, că fu un adevărat vălmăşag de vorbe şi ocări, ca într-o ceată de momiţe, pentru jafurile, omorurile şi altele asemenea petrecute până atunci. Ba un trântor dintre slugi se găsi chiar să dea în gât pe saşi, cum că aceştia ar fi ţinut în ascuns partea lui Mihai şi împreună cu alţi oameni de rând ar fi chemat pe acela din ascunzătoarea sa, din ură pentru cardinal şi din dragoste faţă de 264

nemţi, fiind de acelaşi sânge cu ei. Ci această pâră mincinoasă o lepădă Albert Hutter, judele crăiesc şi fruntaşul neamului săsesc cu agerime şi adeverirea lucrului, grăbindu-se de sârg a întoarce muşcătura vânzătorului aceluia de baliverne, că ceru pe faţă să i se arate omul stropit cu cea mai mică pată de trădare din partea noastră, că neamul saşilor nicicând n-a turburat ţara şi n-a zămislit oameni de credinţă alunecoasă, lucru ce-l întăresc şi hrisoavele hărăzite de sfinţii crai, care laudă pe faţă credinţa şi statornicia la păstrarea legămintelor. Cât priveşte însă pe unguri, ce anume se spune despre ei în letopiseţele şi istorisirile lor chiar, ştiu prea bine cu toţii, până la cel mai din urmă şi mai puchinos dintre bărbieri. Prin răspunsul cel răspicat şi curat împotrivă, se puse frâu neobrăzării pârâşilor, iar fruntaşii socotiră că se cuvine a-l ruga pe Csáki să mijlocească împăcarea lor cu judele crăiesc, lăudând ascultarea saşilor faţă de domnii lor şi dând în vileag pe acel clănţău drept mincinos. Înlăturându-se, aşa cum se vede, vrăjbile şi hotărându-se toate cele de folos binelui ţării, Csáki chemând pe fruntaşii nemeşilor şi secuilor la el acasă şi cerând sfatul saşilor, purcese a pomeni multe în privinţa stării celei turburate a ţării şi a îndemna pe toţi să caute leacuri la vreme pentru aceste rele, descoperindu-şi părerea sa şi a altora, puţini la număr, de a chema pe Sigismund îndărăt. Ci întrebarea aceasta de minune se arăta a fi foarte şi neaşteptată din partea unui om ca acela, a cărui trecere atârna de nemţi şi căruia toţi obişnuiau să i se închine şi să-i aducă laude, luând seama la ce face. Saşii se împotriviră cu iuţime pe faţă la aceasta, arătând că astfel s-ar călca credinţa, jurământul şi legile dumnezeieşti şi omeneşti, vrând ei mai bine să se despartă şi să se adune deoparte alături, ca să se sfătuiască, ce vor face, ca să nu piardă cele dobândite şi să le aducă pe toate în primejdie, ori să ia de bun ce au hotărât celelalte neamuri, ungurii şi secuii adică. Socotiră astfel că oştenii sunt gata să le pustiiască hotarele; dacă numai neamul lor se va împotrivi înţelegerii celorlalte, păţind pe drept cuvânt urgie şi cea mai de pe urmă pustiire, potrivit cu legile ţării; văzură ei apoi că, fiind gonit Sigismund, adevăratul moştenitor, nemţii au apucat cu vicleşug Ardealul, care ţară înflorea mai înainte, sub stăpânirea Bathoreştilor, fiind acum ruptă de legământul cu turcii, cu meşteşugul nemţilor, care, ca să-şi mântuiască ale sale, pe ale noastre le duc de râpă; aşijderea Sigismund, prin mijlocirea polonezilor, a dobândit mila împăratului turcesc, iar neamţul nu poate să ne apere de năvala turcească, fiind departe şi lipsit de bani ca să hrănească oştenii. Astfel, cum juzii saşilor nu pot nimic împotriva silei vădite şi a armelor gata, iar secuii cu ungurii şi alţii au făcut legământ şi le-au trimis solul lor îndărăt, sunt nevoiţi să îmbrăţişeze părerea acelora, ca să nu se nască ceartă lăuntrică şi să moară o mulţime de nevinovaţi. Mai întâi se făcură sfaturi pentru aceasta în taină, acasă, apoi fură vestite în chip răspicat tuturor, în adunare şi se porunci sfătuire în de toate stările, pentru chemarea lui Sigismund înapoi din Moldova.

265

Ci toate acestea le vânturau ungurii în ascuns de Basta, care nu ştia nimic, la care după aceea fură trimişi fruntaşi dintre nemeşi şi celelalte neamuri, cu rugămintea de a încuviinţa schimbarea făcută şi a stărui pe lângă împărat pentru binele Ardealului, care nu poate dăinui decât cu Sigismund. Aceste vorbe ruşinoase la atâta mânie aduseră inima cea vitează a lui Basta, încât, de multa-i tulburare, nici nu putu rămâne locului, nici nu putu da răspuns nevrednicilor ce-l cercetaseră. Apoi îndreptându-se către unguri, răspunse aceasta la nemaiauzita lor uşurinţă: ,,N-aveţi Dumnezeu, aşa că n-o să daţi lupta". Lepădându-se şi de darurile lor, atât numai ceru, ca ori să-l pună în obezi, ca pe un căpitan al oştirii împărăteşti, împotriva căruia se ridică ei acum, ori, de nu s-a şters cu totul amintirea vredniciilor săvârşite, să-i dea voie să plece, care voie dobândit-o, fără nici o zăbavă purcese cu italienii săi în grabă la Uivar, care era supus împăratului. Plecând Basta, Csáki, care ţinea hăţurile cârmuirii, două lucruri tot răsucea în minte fără preget, una ca să aducă pe Sigismund cu soli din Polonia cât mai repede va putea, a doua ca să adune oşteni de pretutindeni la Cluj, ca nu cumva oamenii împăratului, strângând oşteni din ţinuturile învecinate, să facă pe negândite vreo năvală, mai înainte de a se putea năimi oaste îndeajuns, care să se strângă pentru apărarea hotarelor, lucruri pe care le aduse iute şi cu bine la îndeplinire cu ajutorul multora, că la 28 martie fu adus cu mare osteneală principele din Moldova, iar oştenii care să apere hotarele se putură strânge. În această vreme Mihai ajungea la Viena, unde nu i se dădu nici o cinste, din pricini temeinice şi îndreptăţite, anume a semeţirii sale asupra împăratului şi a năvălirii şi apucării cu silnicie a unei ţări supuse măriei împărăteşti, cât şi pentru descotorosirea sa, de atâtea ori săvârşite, de solii Pezzen, Ungnad şi alţii. Dar, după ce se dădu la curtea împăratului vestea de părăsirea supunerii de către ardeleni, solii noştri fură parte opriţi locului la Viena, parte chiar puşi în lanţuri, iar lui Mihai dimpotrivă, purceseră a-i da cinste cu strălucire, fiind dus pe dată la Praga şi pus să stea în faţa împăratului. Atunci românul pomeni multe despre viclenia ungurilor, dobândi de la împăratul tot ce dori, şi se dădu crezare tuturor basmelor ce le povesti în privinţa Transilvaniei. Astfel iarăşi se ridică vâlvătaia unui nou război între nemţi şi ardeleni, pe care Sigismund cu ai săi căută cu tot dinadinsul s-o stingă prin soli şi scrisori, scriind atât lui Basta, cât şi stărilor împărăţiei, ca să potolească mânia împăratului şi să-l întoarcă de la arme, făgăduind a face tot ce vor nemţii şi neîncercând nimic duşmănos, numai să i se dea înapoi cetăţile luate în stăpânire şi smulse Transilvaniei, Uivarul şi Hustul. Dar această ocară era socotită prea ruşinoasă, ca să se poată vindeca ea cu un leac aşa de blând, de aceea fură degeaba toate cele încercate de ungurii noştri ca să înduplece inimile celorlalţi, neîncuviinţând aceasta mai cu seamă domnul muntean, care voia să-şi răzbune ruşinea şi să pună iar mâna pe stăpânirea Munteniei. Astfel, de amândouă părţile se vesti războiul, la care 266

ungurii purceseră pregătiţi îndeajuns; nu însă şi prin îndreptăţirea pricinii şi vrednicia inimilor, că deşi Sigismund era înconjurat de oaste însemnată, călare şi pe jos, fiind ajutat şi de voievozii Moldovei şi Munteniei şi îndemnat de făgăduiala turcilor să se poarte cu destoinicie şi îndrăzneală, că va putea duce asupra neamţului la luptă câte oşti va vrea, nici mulţimea oştenilor, nici fala şi strălucirea armelor, pricină din care ungurii se uitau de sus la nemţi, nici făgăduielile cele cu care se hrăneau ungurii, făcute în dreapta şi-n stânga de turci, nu putură duce la împlinire cele zămislite şi socotite în inima lor de aceştia după dorinţa lor. Ducând astfel în afara hotarelor Transilvaniei oaste aleasă, pe când oamenii lui Sigismund se întreceau în podoabe, împărţeau stăpâniri pe care nu le dobândiseră încă şi aşteptau degeaba pe turcul, de care-şi bătuseră joc înainte, Basta strânse în oaste pe oştenii săi, se alătură oastei românului, şi după două-trei săptămâni petrecute în locuri muntoase, râpoase şi păduroase, dădu peste oamenii lui Sigismund la satul Guruslău, la depărtare de o postată de târgul Şimleului, în care luptă ardelenii fiind mai mulţi, dar nemţii mai destoinici în luptă, pieri cea mai mare parte a pedestrimii. Sigismund, văzând că izbânda înclină de partea duşmanilor, o luă la fugă, înconjurat de câţiva tovarăşi credincioşi, ca Ştefan Csáki, Nicolae Bogathi şi alţii, ascunzându-se în Moldova la Ieremia. Basta se duse la Clujul, pe care unii vroiau să-l facă una cu pământul, pentru firea locuitorilor săi cea din cale afară de plecată către schimbări. Ci Basta hotărî că e mai bine să-i pedepsească globindu-i şi, după ce le stoarse banii, să le ia armele, ca nu cumva prea multă răutate să-l facă urât, atât lui cât oamenilor. După aceea Basta şi Mihai ajunseră cu oastea la Turda, unde Basta, temându-se ca nu cumva rămăşiţele lui Sigismund să se adune iarăşi şi să-i facă greutăţi, vru mai bine să ţină oştenii în tabără, până le va afla pe toate şi ca turbarea haiducilor, a căror căpetenie era Mihai, să nu se întindă prea tare, că Mihai pustia cu fier şi foc în lung şi-n lat cu ai săi, rătăcind de ici colo şi meşterind mii de vicleşuguri cugeta la nu mai ştiu câte urzeli în privinţa lui Basta, ca să-l răpună şi să ia el ţara. Pentru ca să nu işte dar un alt măcel şi oştenii împărăteşti, printr-a căror vrednicie fusese dobândită izbânda, să nu fie pe negândite nimiciţi de un tiran plin de turbare, sfătuindu-se cu vreo câţiva numai, Basta înlătură pe Mihai, care uneltea iarăşi împotriva împăratului, prin câţiva căpitani din oastea sa şi astfel, cu mila veşnicului Dumnezeu, slobozi pe toţi ardelenii cei buni de spaima tiranului cel sângeros şi nestatornic. Această ucidere a lui Mihai mai potoli sălbaticele năvăliri ale românilor, care jefuiau cele sfinte, ca şi cele nesfinte, măcelăreau fără a alege pe cei ce le ieşeau în cale, amestecând cu îndrăzneală desfrâul cu uciderea şi uciderea cu pârjolul, ci aşa cum harapul nu-şi leapădă pielea cea neagră, nici aceştia nu-şi lăsară năravul, că săvârşeau mai departe fărădelegi, spărgând cetăţile şi zvântând averile locuitorilor".
(Lupta pentru unitate..., p.309-320)

267

CAPITOLUL XIII

BISERICA ÎN SECOLELE XIV-XVI
1351 septembrie 1 – 1352 august 31. Menţiunea unui act de la Nicolae Alexandru Basarab, domnul Ţării Româneşti, prin care dăruieşte satul Bădeşti mânăstirii din Câmpulung

"... Pentru că acest mai sus numit satu Bădeşti au fost mai nainte vreme sat domnescu. Apoi, întru aceia, Neculai Alixandru voevod, domnia lui au fost datu şi au fost miluit pre sfânta biserică Câmpulungul cu satul Bădeşti, ca să fie sfinţii biserici a domniei sale spre întărire, iar preoţilor şi părinţilor din cliros spre hrană, iar domniei sale şi părinţilor domniei sale vecinică pomenire". (D.R.H., B, Ţara Românească, I, p.11, docum.
nr.2)

1359. Întemeierea Mitropoliei Ţării Româneşti

“Preanobilul mare voievod şi singur stăpânitor a toată Ungrovlahia, întru Sfântul Duh fiu preaiubit al smereniei noastre, domnul Alexandru, îndemnat de un gând iubitor de Dumnezeu şi dovedind multă dragoste şi supunere şi ascultare către sfânta biserică a lui Dumnezeu, catolică şi apostolică, a cerut nu numai o dată, ci de mai multe ori prin scrisorile sale şi sa rugat de smerenia noastră şi de dumnezeiescul şi sfântul sinod de pe lângă dânsa, ca să fie de acum înainte şi în viitor, el şi întreaga lui stăpânire şi domnie, sub jurisdicţia eclesiastică şi călăuzirea preasfintei mari biserici a lui Dumnezeu de la noi, şi să primească un arhiereu care să fie hirotonisit de către smerenia noastră şi să facă parte din dumnezeiescul şi sfântul sinod, avându-l pe acesta drept păstor legiuit a toată Ungrovlahia, pentru binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a lui şi a copiilor lui şi a întregii sale domnii; fapt pentru care acum câtva timp el a şi chemat la sine pe cel care se afla în vecinătatea lui, pe preasfinţitul mitropolit al Vicinei, având rang de hypertimos, frate iubit întru Domnul şi coliturghisitor al smereniei noastre, chiar Iachint, şi a primit cu cea mai mare plăcere binecuvântarea sa, arătând faţă de dânsul cuvenita supunere şi evlavie, şi a cerut cu multă rugăminte ca în prezent să fie strămutat acest prea-sfinţit mitropolit al Vicinei, care pare a fi foarte agreat de către acest mare voievod, la biserica a toată Ungrovlahia, iar după moartea acestui mitropolit al Vicinei să se aleagă 268

un altul, care hirotonisit de către preasfânta mare biserică a lui Dumnezeu de la noi, să fie trimis acolo ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia. Aşadar, întrucât s-a găsit cu cale de către smerenia noastră şi de către dumnezeiasca adunare a preasfinţilor arhierei de pe lângă dânsa, că o astfel de cerere şi aspiraţie a preanobilului mare voievod vine spre folosul şi statornicirea a multor suflete, de acum înainte, după cum domnul a făcut cunoscut în sfânta Evanghelie, zicând că toată lumea nu preţuieşte cât un suflet, iar prin prooroc că acel care scoate un vrednic dintr-un nevrednic ca gura mea este, poporul cel creştin al Domnului, aflat în zisa domnie şi stăpânire a toată numita Ungrovlahie, va fi îndrumat de către această supraveghere arhierească şi păstorie spre împlinirea preceptelor celor mântuitoare ale lui Hristos, arhiereul călăuzindu-i şi învăţându-i pe aceştia pe calea Evangheliei, ţinându-i totodată departe de faptele cele neîngăduite ale păcatului şi oprindu-i de la acestea, precum şi de la orice dogmă din afară şi străină de biserica lui Hristos, lucru de care cu sârg se va îngriji şi smerenia noastră, povăţuindu-i pururea cu vorba cea scrisă ori rostită şi cu fapta, întru păstrarea fermă a credinţei noastre, lucru care are în vedere marele lor folos sufletesc, faptă dumnezeiască decât toată lumea mai de preţ, aşa cum s-a mai arătat. Deci pentru acestea smerenia noastră, chibzuind cele privitoare la chestiunea de faţă, la una cu dumnezeiasca adunare a preasfinţilor arhierei de pe lângă dânsa, cel al Heracleii (...), întrucât acest mare voievod ţine cu tot dinadinsul ca mitropolitul Vicinei să fie strămutat în scaunul a toată Ungrovlahia şi al stăpânirii şi domniei lui, şi deocamdată pentru nici un altul, ci numai pentru acesta cere el cu multă rugăminte această cârmuire arhierească, promiţând să dea şi o asigurare cu jurământ şi în scris, cum că toată zisa Ungrovlahie va rămâne de acum înainte şi în viitor, cât timp va dăinui principatul şi domnia sa, sub oblăduirea preasfintei mari biserici de la noi, aşa cum stă scris mai sus. Deci l-a mutat smerenia noastră cu mitropolitul Vicinei în scaunul a toată Ungrovlahia, cu ştirea şi încuviinţarea puternicului şi sfântului meu împărat, cel în toate desăvârşit şi neasemuit prin bunătatea firii şi a moravurilor şi prin seninătate, cel care vrea ca în toate să domnească şi să se dea la iveală dreptatea. Prin urmare tot timpul de aici înainte şi în viitor sus-numitul preasfinţit mitropolit a toată Ungrovlahia, preacinstit, frate iubit întru domnul şi coliturghistor al nostru, conform cu acest scaun şi titlu să aibă parte şi să se bucure şi de un loc în sfântul synthronon, ca un arhiereu legiuit, stabilit (...), ca părinte duhovnicesc pe unul mai încercat dintre cei pe care-i ai, pentru ca să primească spovedaniile celor care recurg la el, iar lucrul acesta să-l faci cu toată grija, căci el este dintre cele mai necesare pentru regimul de viaţă al creştinilor. Harul lui Dumnezeu să fie cu sfinţia ta!”
(Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.197-201)

1384 mai 1. Hîrlău. Petru I Muşat domnul Moldovei îngăduie construirea unei biserici catolice la Hîrlău

269

“Noi Petru voevodul, din mila lui Dumnezeu, duce al Ţării Moldovei luând aminte şi ţinând seama că strălucita şi preamărita doamnă Mărgărita, mama noastră iubită şi vrednică de cinste, a pus – din evlavie pentru Dumnezeu şi Fericita Maria Maica Sa, precum şi fericitul Ioan Botezătorul – să se înalţe şi să se zidească în cetatea Siretului o biserică şi lăcaş al fraţilor călugări predicatori pentru mântuirea sufletului său, şi al nostru şi al părinţilor noştri, în care biserică sus zisa doamnă, mama noastră şi-a ales loc de îngropare după ce Dumnezeu o va chema din lumea aceasta întru, slava sa: şi de aceea dorind ea din tot sufletul ca slujitorii zisei biserici şi capelanii sau fraţii predicatori mai înainte pomeniţi să poată fi slobozi a se apleca cu mai multă căldură şi cucernicie către cătarea spre dumnezeu, şi închinare sau rugăciune ne-a rugat din suflet şi ne-a cerut rugător cu dragoste şi duioşie de mamă ca să binevoim să dăm şi să dăruim deadreptul suszişilor fraţi predicatori slujind la biserica aceea cântarul sau cumpăna care este în suszisa noastră cetate a Siretului. Noi aşadar după pilda sfinţilor regi şi principi care prin binefacerile şi daniile lor au crescut şi au sporit în mai multe chipuri închinarea şi slujba către Dumnezeu ca David şi alţi regi şi principi care au fost asemenea cu el, atât în vechiul Horaeţ dela Hotin, credinţa panului Vlad Tuciaischi vornic de Târgul Roman, credinţa panului Şandru dela Neamţ şi a copiilor lui, credinţa panului Ion Jumătate şi a copiilor lui şi credinţa panului Ravas Litovoi şi a copiilor lui, credinţa tuturor boierilor moldoveni şi mici şi mari. Iar după viaţa noastră, cine va fi domn în ţara Moldovei, din fraţii noştri sau din neamul nostru sau oricine, unul ca acela să nu clintească dania noastră şi întărirea noastră pe care am dat-o sfintei episcopii. Iar oricare domn va clinti, acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de Preacurata Lui Maică şi de 12 sfinţi şi fruntaşi apostoli şi de 318 sfinţi şi părinţi purtători de Dumnezeu dela Nicheia şi de toţi sfinţii şi unul ca acela să fie anatema şi unul ca acela să fie asemenea lui Iuda vânzătorul şi blestematului Arie şi unul ca acela să aibă parte cu cei care au strigat asupra lui Iisus Hristos: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor. Şi pentru mai mare întărire, am poruncit slugii noastre, Brateiu logofăt să atârne pecetea noastră. În cetatea Sucevei, în anul 6911 (1403), luna Ianuarie în 7 zile, la soborul sfântului Ioan Botezătorul.” (D.I.R., A, I, p.13-14)
1398 noiembrie 21. Boierul Aldea şi soţia sa Bisa, dăruiesc satul Cireşov mânăstirii Cutlumuz de la Athos

"... Iată şi eu, mult păcătosul şi umilul între oameni, jupan Aldea (...) din ce mi-a dăruit Dumnezeu şi domnul voievod Io Mircea, pentru slujba şi credinţa cu care i-am slujit sau cu făţărnicie, ci şi cu adevărată şi dreaptă credinţă, mi-am îndeplinit dorinţa, ca să dau la Sfântul Munte, la mânăstirea 270

sfântului arhierarh şi făcători de minuni, al lui Hristos, Nicolae, care este la Cutlumus, la turn, satul numit Cireasov, ca să fie pomenire în fiecare săptămână, mai întâi domnului nostru Io Mircea voievod, apoi şi părinţilor noştri şi mie şi soţiei mele, pentru că este mânăstirea noastră. Şi au venit către atotcinstitul părinte şi duhovnic şi ieromonarh chir Eremia şi i-am dat lui aceasta, ca să se roage pentru sufletele noastre, ca prin rugăciunile lui să ne apere Dumnezeu în ziua judecăţii..."
(D.R.H., B., Ţara Românească, I, P.46-47, docum. nr.19)

Sec. XIV. Pătimirea Sfântului mare mucenic Ioan cel Nou în Cetatea Albă*

"Mulţi au vieţuit în lume viaţă bună şi plăcută lui Dumnezeu după învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos şi după învăţătura Sfinţilor lui Apostoli. Dintre aceştia este şi Sfântul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos. El, deşi s-a arătat cu mult timp mai târziu, nu este mai mic decât cei de demult; de vreme ce Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, a încununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci şi acum, în vremea cea mai de pe urmă, deschide uşa mărturisirii celor ce vor a se face mucenici şi îi cinsteşte cu aceeaşi cinste, şi-i încununează cu aceleaşi bunuri, dătătorul de nevoinţe. Deci, se cade să începem a istorisi, de unde este naşterea şi creşterea sfântului ce se prăznuieşte astăzi; ce fel de lucruri bune a făcut; cum a mărturisit pe Hristos şi cum a pătimit pentru dragostea Lui. În părţile Capadociei, care se mărgineşte cu Armenia mică, este o cetate mare ce se numeşte Trapezunda. Acea cetate aflându-se lângă mare, multe corăbii de pretutindeni se abăteau pe acolo, pentru îndestularea mărfurilor, pentru avuţia ce se afla în ea. Din această cetate a odrăslit acest plăcut al lui Dumnezeu, Sfântul Mare Mucenic Ioan. El s-a născut din părinţi creştini, binecredincioşi, iubitori de Dumnezeu şi împodobiţi cu fapte bune; tot astfel şi pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescându-l şi deprinzându-l, l-au făcut desăvârşit în faptele cele bune creştineşti. De vreme ce acea cetate este zidită lângă mare şi cetăţenii ei erau obişnuiţi a umbla cu corăbiile pe mare şi a face neguţătorie, spre a-şi câştiga cele de trebuinţă, de aceea şi fericitul Ioan adeseori, intrând în corabie şi ducându-se în multe cetăţi, făcea neguţătorie. Într-o vreme, i s-a întâmplat lui că a intrat într-o corabie a unui om care avea multă neguţătorie. Acela era de neam francez, cu credinţa latin, adică papistaş, cu obicei sălbatic, nemilostiv şi fără de omenie. Deci fericitul Ioan, intrând în acea corabie cu un astfel de om, diavolul a început a-i pizmui viaţa cea îmbunătăţită şi plăcută a lui Dumnezeu, fiindcă vrăjmaşul nu suferea cu uşurinţă faptele cele bune ale fericitului Ioan. Căci îl vedea adeseori rugându-se lui Dumnezeu, postind, fiind blând şi plecat către toţi, lesne apropiat tuturor, făcând milostenie către toţi, miluind pe toţi cei lipsiţi ce erau în corabie,
*

Moaştele sale se află astăzi la Suceava.

271

îndestulându-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi îi mângâia, dându-le lor cele de nevoie din averile lui şi întinzându-le mână de ajutor în toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi şi, izvorând totdeauna lacrimi, îşi zicea: «De vei milui pe fratele tău cel ce pătimeşte rău, miluit vei fi şi tu de Dumnezeu. Cum vei mângâia pe cel întristat aşa vei fi şi tu mângâiat de Dumnezeu». Acestea văzându-le vrăjmaşul cel nevăzut şi pizmuindu-l, a vrut să facă sfântului împiedicare de la calea mântuirii. Deci, mai întâi, a gândit să-l depărteze de la dreapta şi sfânta credinţă a Bisericii Răsăritului. Pentru aceasta a îndemnat contra fericitului pe vrăjmaşul cel nevăzut, pe stăpânul corabiei, care se împotrivea credinţei celei drepte, ca astfel să ocărască pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinţă a Răsăritului. De aceea, se făcea mare ceartă între ei, în călătoria pe mare pentru credinţă, şi totdeauna Sfântul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit în învăţăturile cărţilor; şi astfel îi ruşina socoteala lui cea nedreaptă şi ereticească. De aceea, francezul acela se mânia foarte rău contra nebiruitului ostaş al lui Hristos, se iuţea şi îl batjocorea cu multe ocări şi-l vrăjmăşuia, gândind contra lui. O vrăjmăşie ca aceea aprinzându-se în apuseanul acela, ei au sosit cu corabia de la Bosfor la malul Mării Negre, cel dinspre ţara Moldovei, lângă Cetatea Albă. Deci, ieşind din corabie, vrăjmaşul cel rău şi pizmaş s-a dus la eparhul cetăţii, care era cu neamul şi credinţa turc, fiind fierbinte păzitor şi apărător al credinţei sale celei turceşti. Acel francez a adus la cadiu, următoarea pâră contra Sfântului Ioan, zicând: «O, cadiule, este un bărbat în corabie, care a venit cu mine aici şi voieşte să se lepede de credinţa sa cea creştinească şi să se înstrăineze de patria sa. El voieşte a se apropia de credinţa voastră şi să primească legea voastră cea turcească, deci să se facă părtaş al seminţiei voastre. Aceasta o ştiu deoarece, călătorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta şi s-a jurat înaintea mea cu multe jurăminte că nicidecum nu-şi va schimba gândul său. De aceea tu să ai îndată purtare de grijă pentru el, ca să-l aduci la credinţa voastră; căci multă cinste vei avea de la împăratul şi de la toţi cei de un neam şi cei de o credinţă cu tine. Acest bărbat este înţelept şi iscusit, foarte ales şi vestit şi nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decât cei ce sunt mai mari, mai de cinste şi mai de frunte în cetatea Trapezunda». Acestea auzindu-le acel eparh păgân, s-a umplut de bucurie şi şezând la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit să cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Când a venit şi a stat înaintea lui, eparhul privind la el cu faţa veselă, i-a zis cu blândeţe: «M-am înştiinţat mult despre tine, că eşti om ales şi înţelept, din cei de frunte din Trapezunda şi că ai iubit credinţa noastră cea mahomedană şi că voieşti a te apropia de ea. Astfel este credinţa noastră, încât se lipesc şi-şi aprind inima de ea, toţi cei ce sunt cu gând curat şi o înţeleg pe ea; iar cei ce o primesc cu bucurie, le dă viaţă bine norocită şi lungime de zile; pe când credinţa creştinească este vrednică de râs; pentru aceea, o prietene, nu mai zăbovi, ci leapădă credinţa creştinească care este defăimată şi batjocorită de toţi şi cu glas mare înainte a tot poporul ce s-a adunat aici, huleşte şi 272

blesteamă legea şi credinţa cea creştinească, căci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, împreună cu femeile şi cu copiii lor, ca să te audă pe tine mărturisind credinţa noastră; fiindcă am auzit despre tine că voieşti să te faci propovăduitor al renumitei şi strălucitei noastre credinţe. Vino, o, minunatule, şi stai împreună cu noi şi preamăreşte cu glas minunat soarele cel strălucitor, dă cinste luceafărului care răsare înaintea soarelui şi adu jertfă luminătorilor cereşti, celor ce luminează lumea. Astfel te vei învrednici de la împăratul nostru de multă cinste şi de mari vrednicii; iar nouă ne vei fi ca un frate adevărat, îndulcindu-te de viaţa cea dulce împreună cu noi. Deci, calcă în picioare legea şi credinţa creştinească, ca una ce este defăimată şi proastă, încât să vadă şi alţii şi să înveţe de la tine a cinsti credinţa noastră». Fericitul Ioan, câtă vreme acel cadiu viclean şi rău credincios grăia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri şi cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis în Sfânta Evanghelie: Când veţi fi duşi înaintea domnilor şi împăraţilor, pentru numele Meu, să nu vă gândiţi mai înainte ce veţi grăi sau ce veţi răspunde în acel ceas, că vi se va da vouă cuvânt căruia nimeni nu va putea a se împotrivi, nici a răspunde ceva ce vi se împotrivesc. Apoi, căutând cu ochii cei simţiţi către tiran şi, răspunzând cu bună îndrăzneală, a zis: «O, cadiule! Mi se pare că minţi pe faţă. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-au venit în cuget vreodată să mă lepăd de sfânta credinţă a Domnului meu Iisus Hristos! Să nu se întâmple un lucru necuvios ca acesta, nici să mă lase Dumnezeu să primesc în mintea mea un gând păgânesc ca acesta. Acestea toate sunt meşteşugiri ale vrăjmaşului adevărului şi ale satanei, tatăl său; că, intrând în tine ca într-un vas al său, grăieşte prin tine către mine, nădăjduind astfel că mă va trage spre pieire. Acel vrăjmaş se sileşte să mă depărteze de la Dumnezeul cel adevărat, care este Ziditor al tuturor făpturilor văzute şi nevăzute, precum şi al soarelui acesta, pe care tu îl cinsteşti ca pe un Dumnezeu, iar tu, fiind cuprins cu întunericul amăgirii, aduci această cinste, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevărat, făcătorul soarelui căruia tu te închini. Deci nu te amăgi că mă vei pleca la minciună, ci mai vârtos tu însuţi învaţă-te de la mine taina adevărului, leapădă-te, te rog, de întunericul păgânităţii, care zace în sufletul tău şi învredniceşte-te a te face fiu al luminii, strălucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decât soarele. Nu socoti că soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaşte că este un luminător făcut din fiinţa focului şi pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adică soarele, s-a zidit în a patra zi; deci cum poate zidirea să fie Dumnezeu?» Sfântul Ioan, zicând nişte cuvinte ca acestea, şi-a ridicat mâinile şi ochii către cer, şi a strigat cu glas mare în auzul tuturor: «Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hristoase Mântuitorul meu, Care eşti Dumnezeu preamărit împreună cu Tatăl Tău Cel fără de început, cu Preasfântul Duh, o Putere şi o 273

Împărăţie! Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafărului, nu mă voi lepăda de lumină, nu mă voi lipi de întuneric, nu voi lăsa pe Dumnezeul meu şi nici nu voi sluji diavolului!» Zicând aceste cuvinte mărturisitorul lui Hristos, cu multă îndrăzneală şi cu faţă veselă, tiranul îşi schimba adeseori faţa sa, aprinzându-se de focul mâniei. Deci acel tiran, neputând mai mult să rabde pe mucenic, care îi grăia împotrivă şi îi arăta păgânătatea şi deşarta lui credinţă, că pentru Hristos pe Care Îl hulea păgânul ighemon, pe Acela Sfântul Ioan Îl lăuda şi Îl propovăduia în mijlocul poporului că este Dumnezeu adevărat; iar credinţa lui păgânească, sau mai bine zis înşelăciunea, a defăimat-o până la sfârşit; pentru aceasta a poruncit ostaşilor săi să-l dezbrace de hainele sale. Astfel ostaşii, făcând cele ce li se poruncise, sfântul stătea gol, fiind însă îmbrăcat în Hristos. După aceea, cadiul a poruncit să-i aducă multe toiege înaintea lui, şi uitându-se către mucenic a zis: «Nu spune către mine nişte poveşti ca acestea, ci leapădă-te îndată de credinţa cea nefolositoare şi primeşte legea noastră cu toată inima, precum ai făgăduit, împodobindu-te astfel cu legile noastre. De acum părăseşte acele lungi cuvântări ale tale şi împlineşte ceea ce ai făgăduit; iar de nu, apoi mă jur pe legea noastră, cea bine norocită şi slăvită, că îţi voi zdrobi cu toiegele acestea nu numai trupul, dar te voi munci şi cu munci mai cumplite şi nesuferite firii; iar pe urmă te voi omorî cu moarte grea». Sfântul, răspunzând a zis: «Tiranule şi plinule de toată spurcăciunea, nu sunt mincinos, nici cuvântător de poveşti precum spui tu, ci sunt rob şi mărturisitor al adevăratului Dumnezeu Cel preamărit în Sfânta Treime. În El m-am învăţat a crede de la strămoşii şi de la părinţii mei, Lui unuia mă închin, Aceluia aduc jertfă de laudă, pe El Îl mărturisesc, că este ziditor al tuturor făpturilor, pe Acela Îl aştept judecător al viilor şi al morţilor. Acela va veni să răsplătească fiecăruia după faptele lui în vremea aceea, când, după porunca Lui, soarele acesta ce se vede, aşezat şi rânduit de Dânsul pentru slujba oamenilor, se va întuneca. Pentru aceea nu te mai nădăjdui că vei auzi altceva de la mine decât numai cele ce le-am zis întâi şi de la început, acelea le grăiesc şi acum şi le voi grăi până la sfârşit. Niciodată nu mă voi lepăda de Hristos Dumnezeu şi Făcătorul meu, niciodată nu voi cinsti mai mult făptura decât pe Făcătorul, nu mă voi închina zidirii mai mult decât Ziditorului, nu voi defăima sfânta credinţă în Dumnezeul meu, în care m-am născut şi care m-am deprins de la părinţii mei, până când voi fi stăpân al gândului meu; şi, mai ales, până când voi avea această răsuflare. Deci nu mai zăbovi, lucrător al nedreptăţii, ci arată obiceiul tău de fiară care este ascuns în tine; scapă-te odată de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voieşti să mă munceşti, şi trimite-mă mai degrab cu orice fel de moarte vei voi, la Dumnezeul Cel adevărat, Stăpânul cel dorit de mine. Deci fă îndată ceea ce ai să faci, pentru că urechile mele nu pot să audă mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspidă 274

este sub buzele lor. Nici ochii mei să nu mai vadă faţa ta cea spurcată, despre care iarăşi acelaşi prooroc zice într-alt loc: Umple feţele lor de ocară şi vor căuta numele Tău, Doamne! Apoi el a zis: ,,Iată ai înaintea ta trupule meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, îneacă-l în mare, taie-l în bucăţi cu sabia, pune asupra lui şi alte munci şi mai cumplite decât acestea, şi pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea şi pe cele mai multe decât acestea, eu sunt gata a le răbda cu plăcere şi cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu». Dar tiranul cel sălbatic şi nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului mărturisitor, s-a aprins de mânie şi îndată a poruncit să întindă pe mucenic la pământ şi să-l bată fără de milă cu toiege noduroase. Deci, slugile tiranului atât de cumplit l-au bătut pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, încât s-a zdrobit trupul lui în multe bucăţi, iar carnea, lipindu-se de toiege, se arunca sus în aer, şi locul pe care era întins mucenicul era înroşit de sângele lui. Deci, viteazul pătimitor răbdând cu bărbăţie o muncă ca aceea, şi-a ridicat ochii minţii sale către cer şi a zis: «Mulţumesc Ţie, Stăpâne Dumnezeule, că m-ai învrednicit a mă spăla cu sângele meu şi a mă face curat de păcatele mele, care din neputinţa omenească mi s-au întâmplat a le păcătui înaintea ta, după Sfântul Botez». Muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugându-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multă mânie şi atât de cumplit l-au bătut, până ce i s-a stins şi glasul. Apoi, făcându-se seară, ighemonul a poruncit să lege pe sfântul mucenic, care abia sufla, cu două lanţuri, să-l arunce în temniţă şi să-l păzează până a doua zi, spre o mai mare muncă. Dar mucenicul lui Hristos, neputând să meargă singur de cumplitele răni, muncitorii l-au târât ca pe un mort şi astfel lau închis în temniţă. A doua zi, tiranul acela cu chipul de fiară, şezând la locul lui cel obişnuit de judecată, a poruncit să aducă înaintea lui pe Sfântul Mucenic Ioan. Deci, răbdătorul de chinuri şi viteazul ostaş al lui Hristos a venit înaintea lui, cu faţa luminată şi cu sufletul vesel, către care privind răucredinciosul cadiu şi, văzându-l cu faţa atât de luminată şi veselă, căci darul lui Dumnezeu care a întărit pe sfinţii mucenici cei de demult, întărea şi pe Sfântul Ioan, care pătimea pentru aceeaşi mărturisire a bunei credinţe, a preasfântului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru, s-a mirat foarte mult că, după atâtea cumplite munci, se mai află suflet în el şi, ca şi cum n-ar fi pătimit nimic, se arăta aşa de vesel. Deci, a zis către el: «O, Ioane, nu vezi, în ce fel de ruşine şi necinste te aduce neînduplecarea şi nesupunerea ta, încât puţin a lipsit de nu ţi-ai pierdut viaţa, care este atât de scumpă şi de iubită tuturor oamenilor. Ascultă-mă, că de te vei pleca sfatului şi socotelii mele, este gata însănătoşirea ta, căci în puţine zile, rănile şi zdrobirile trupului tău se vor tămădui; fiindcă noi avem doctori foarte iscusiţi aduşi din India şi din Persia. Iar de nu voieşti să asculţi de sfatul meu, ci petreci în creştinătatea ta, apoi să ştii, că te aşteaptă mai multe şi mai cumplite bătăi.» Atunci Sfântul Mucenic 275

Ioan a răspuns: «O, judecător tiran, eu câtuşi de puţin nu mă îngrijesc de rănile trupului meu cel zdrobit; căci cu cât se strică omul nostru cel din afară, adică trupul, cu atât omul nostru cel dinlăuntru, adică sufletul se înnoieşte, după cum grăieşte Marele Apostol Pavel. Eu nu am altă grijă, decât numai să rabd până la sfârşit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce mă întăreşte şi Care a zis: Cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui. Deci, de ai gândit şi ai aflat şi alte munci, mai noi şi mai cumplite, pune-le asupra mea; căci rănile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc întru nimic!» Nebunul tiran s-a ruşinat foarte mult de aceste cuvinte prea înţelepte şi, tremurând cu totul de mânie, s-a ridicat ca o fiară şi a poruncit să-l bată mai cumplit. Deci, muncitorii aceia au bătut multe ceasuri pe răbdătorul de chinuri, până au obosit cei ce-l băteau; astfel, schimbându-se unii după alţii, au muncit până ce s-au rănit şi s-au rupt şi cele dinlăuntru ale sfântului. Apoi slugile, muncind acel trup tare ca diamantul, au ostenit. Toţi câţi se adunaseră la acea privelişte şi priveau la acele cumplite munci, strigau contra nelegiuitului judecător, ocărându-i obiceiul lui cel nemilostiv şi sălbăticia lui cea de fiară. Iar Sfântul şoptea cu buzele şi se ruga lui Dumnezeu să-i dea răbdare până la sfârşit. Atunci tiranul a poruncit să aducă un cal sălbatic şi să lege picioarele mucenicului de coada calului, după aceea unul din ostaşi să încalece pe calul acela şi să alerge pe uliţele cetăţii cât va putea; şi astfel să târască pe pătimitorul lui Hristos prin toată cetatea. Deci Sfântul a fost tras prin toate uliţele cetăţii, încât s-a făcut privelişte îngerilor şi oamenilor: Că bucurie se face în ceruri, a zis Domnul în Sfânta Evanghelie, pentru un păcătos care se pocăieşte. Şi dacă pentru un păcătos se face bucurie, cu atât mai vârtos pentru un mucenic atât de răbdător, care pătimea pentru dragostea Lui unele ca acestea. Dar pe când se făcea bucurie în cer, oamenilor celor bine credincioşi, le era jalnică acea privelişte. Şi cum să nu le fie jalnică priveliştea, când vedeau calul alergând şi trăgând după el pe mucenic prin locuri aspre? Când vedeau pământul roşindu-se cu sângele lui, şi bucăţile de carne ce cădeau din trupul lui, iar capul trântindu-se de pământ şi de pietre? Cine nu s-ar fi umilit şi nu ar fi vărsat izvoare de lacrimi, văzând unele ca acestea? Poate numai acela care nar fi fost împărtăşit de fire cuvântătoare. Astfel fiind tras Sfântul Ioan de acel nemilostiv călăreţ, când a ajuns pe la locuinţele jidoveşti şi alerga trecând pe uliţele lor, mulţime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era târât de calul acela, şi strigând şi strâmbând feţele lor, aruncau în el cu ce se întâmpla a avea în mâini, râzând fără de rânduială. Unul din acei jidovi, alergând în casa sa şi ajungând calul ce târa pe sfânt, i-a tăiat cinstitul şi sfântul lui cap. Şi astfel bunul şi viteazul ostaş al lui Iisus Hristos şi-a sfârşit nevoinţa sa mucenicească, dându-şi în mâinile Domnului sfântul şi luminatul său suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegându-l călăreţul acela de la coada calului, l-au lăsat în acel loc, neîngropat, nebăgat în 276

seamă şi neîngrijit şi astfel zăcea împreună cu capul lui cel tăiat, deoarece nimeni din creştini nu îndrăznea a se apropia sau a se atinge de el, temându-se de urgia păgânilor. După ce a înnoptat, s-a făcut o minune ca aceasta asupra trupului sfântului mucenic; deodată s-au arătat multe făclii arzând; iar trei bărbaţi cu haine albe cântau cântare de cuvinte sfinţite şi negrăite şi cădeau cu tămâie împrejurul trupului mucenicului. De asemenea, s-a văzut un stâlp deasupra sfintelor moaşte întărit până la cer. Minunea aceasta s-a văzut de mulţi şi mai ales de cei ce locuiau împrejurul locului unde zăceau sfintele lui moaşte. Iar unul din jidovi, a cărui casă era aproape de acel loc unde zăcea mult pătimitorul trup al sfântului, părându-i-se că preoţii creştini au venit să-l ia şi să-l dea îngropării celei obişnuite, a luat un arc cu săgeată şi s-a apropiat acolo, vrând să săgeteze pe unul din acei preoţi. Deci, punând săgeata în arc, a tras cât a putut şi, când a vrut să dea drumul săgeţii, aceea se lipise de degetele de la mâna dreaptă, asemenea şi mâna stângă care ţinea arcul, încât nu putea nici să trimită săgeata, nici mâinile să le dezlipească. Aşa a petrecut toată noaptea acel jidov, fiu de viperă. Făcându-se ziuă, acei minunaţi bărbaţi şi stâlpul de foc şi făcliile s-au ascuns, făcându-se nevăzuţi; iar bărbaţii, femeile, tinerii şi bătrânii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticălos săgetător, cum stătea astfel nemişcat, precum întinsese arcul şi săgeata, ca fiind ferecat cu fiare şi legat cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Deci el, deşi nu voia, povestea tuturor toate cele văzute de dânsul asupra trupului mucenicului şi cum i s-a făcut de Dumnezeu acea izbăvire, pentru aflarea cea cu îndrăzneală a lucrului celui rău. După ce a făcut către toţi arătarea şi mărturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mâinile şi a scăpat de pedeapsă. Înştiinţându-se cadiul de această minune, s-a temut foarte mult. Pentru aceea a poruncit creştinilor să ia trupul mucenicului şi să-l îngroape. Deci creştinii, luându-l, l-au îngropat cu cinste lângă biserica lor. După ce au trecut câteva zile, francezul, care vânduse pe sfânt spre mucenicie, a voit să fure cinstitul lui trup şi să-l ducă în patria sa. Poate că s-a căit pentru răutatea sa şi poate că a avut de gând să spună că sfântul a fost de credinţa lor cea apuseană. Deci într-una din nopţi, având vreme prielnică pentru acel lucru, a cugetat în sine şi a mers cu ai săi la mormântul mucenicului. Atunci a început a săpa locul şi, descoperind mormântul, a vrut să ia cinstitele lui moaşte. Dar în acel ceas, ostaşul lui Hristos s-a arătat în somn preotului acelei biserici şi a zis: «Scoală-te îndată şi aleargă la biserică, că iată acel francez voieşte să fure trupul meu.» Preotul, sculându-se îndată, a alergat cu toată puterea sa la biserică şi a găsit mormântul săpat şi deschis iar trupul sfântului nefurat. Deci, a izgonit pe acei nelucrători şi deşerţi oameni cu acel gând rău. Apoi preotul, chemând pe creştinii acelei biserici, le-a povestit cele făcute şi toţi au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii Săi. Apoi, luând cinstitele moaşte ale 277

Sfântului Mucenic, le-au pus în biserică, aşezându-le în altar aproape de Sfânta Masă. Acolo au stat acele sfinte moaşte ale Sfântului Mucenic Ioan mai bine de şaptezeci de ani, făcându-se asupra lor arătări dumnezeieşti ziua şi noaptea. Uneori se arătau în formă de lumină minunată; alteori, în chip de foc pogorându-se asupra lor; alteori îngeri pogorându-se asupra lor şi suindu-se la cer, iar alte ori ieşea de acolo bună mireasmă negrăită. la acele sfinte moaşte, ale Sfântului Ioan, se făceau felurite tămăduiri, încât a străbătut pretutindeni vestea minunilor care se făceau acolo. Într-acea vreme domnea în ţara Moldovei binecredinciosul şi de Hristos iubitorul domn, Alexandru, marele voievod, care se împodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit ,,cel Bun", ci era aprins şi cu dragoste şi cu râvnă dumnezeiască către sfinţii mucenici. Deci, auzind el de multele minuni ce se făceau de sfintele moaşte ale acelui mucenic, a dorit să le aibă, mai cu seamă să-şi împodobească ţara cu acea nepreţuită vistierie. Deci, sfătuindu-se cu prea sfinţitul arhiepiscop a toată ţara, Iosif, a trimis la Cetatea Albă, pe oarecare din boierii săi, cu mulţime de ostaşi şi cu multă avere. Aceia, mergând la mai sus zisa cetate, au răsturnat toată piatra cea de obşte, necruţând nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinţă de acestea – căci Cetatea Albă era atunci sub stăpânirea otomanilor – şi astfel şi-a dobândit dorinţa. Luând acele sfinte moaşte, multă părere de rău a pricinuit credincioşilor de acolo. Iar când se apropia cu dânsele de cetatea domnească din Suceava, au ieşit întru întâmpinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, toţi boierii cei mari, preasfinţitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul său cel duhovnicesc şi tot poporul. Şi astfel au întâmpinat cu bucurie, cu făclii, cu tămâie şi cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel bine a voit a veni la dânşii. Iar marele voievod, căzând pe sicriul Sfântului Mucenic Ioan, a îmbrăţişat mult pătimitoarele sale moaşte, punându-şi ochii şi gura pe cinstitele mâini ale mucenicului şi le săruta cu multă evlavie şi credinţă. Apoi, vărsând multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfântul Mucenic Ioan ca păzitor al său şi al stăpânirii sale, încă şi al binecredinciosului popor al ţării Moldovei. Astfel, cu mare cinste au aşezat cinstitele moaşte ale mucenicului în Sfânta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme, cetate domnească sau capitală a Moldovei. Sfintele moaşte au stat mulţi ani în Sfânta Mitropolie a Sucevei, până când, mutându-se scaunul domniei la Iaşi, s-a mutat acolo şi scaunul mitropoliei. Deci, vremurile fiind tulburate, stăpânitorii ţării celei duhovniceşti şi politiceşti aveau frică să nu se prade de neamuri păgâne acel odor nepreţuit. Pentru aceea au adus sfintele moaşte la Iaşi şi le-au aşezat în biserica Sfintei Mitropolii. Dar la anul, de la zidirea lumii, 7194, iar de la Naşterea lui Hristos, 1686, domnind peste ţara Moldovei răposatul şi fericitul întru pomenire Constantin Cantemir voievod, şi mitropolit fiind Dositei cel vestit întru multă 278

învăţătură, a venit Ioan Sobieţki craiul polonez cu oştile sale, trecând asupra Bugeacului tătăresc şi întorcându-se prin târgul Iaşului. Mitropolitul, cu ştirea craiului leşesc, văzând vremurile revoltate şi nepaşnice şi temându-se ca să nu pricinuiască vreo robie a ţării şi, împreună cu ţara, să se prade de alte neamuri străine şi barbare şi această vistierie sfântă şi nepreţuită, a ridicat sfintele moaşte ale Sfântului Ioan. Luându-le cu sine, împreună cu toate odoarele mitropoliei şi hrisoavele moşiilor, s-a dus împreună cu oastea crăiască în ţara leşească să se sprijinească acolo, ca la nişte vecini buni, până se vor linişti tulburările şi se va face pace, ca apoi iarăşi să le ducă în Moldova la locul lor. Dar, prelungindu-se vremea tulburărilor, Mitropolitul Dositei nu a ajuns să-şi împlinească scopul şi voinţa sa, căci a murit acolo în ţara leşească şi, de ceea ce s-a temut ca să nu se întâmple de la alte naţiuni barbare, a împlinit-o el cu lucrul; de vreme ce a păgubit ţara Moldovei multă vreme de acea vistierie nepreţuită. Asemenea, cei de pe urmă, neavând osârdie să încerce cu dinadinsul să aducă la locul lor acele sfinte moaşte, până a nu se învechi lucrul, le-au lăsat acolo în ţara leşească împreună cu odoarele sfintei Mitropolii, aşezate într-una din bisericile din târgul ce se numeşte Jolcova. Acolo, fiind sub stăpânirea apusenilor sfintele moaşte vărsau neîncetate minuni şi izvorau tămăduiri spre cei ce alergau cu credinţă, cu dragoste şi cu evlavie la ajutorul sfântului. Sfintele moaşte au stat mulţi ani în ţara leşească, în târgul cel mai sus arătat, unde le lăsase Dositei Mitropolitul, până s-a cuprins de stăpânirea apuseană o bucată mare din Ţara Moldovei, care se numea Cordunul şi în care s-a cuprins şi târgul Sucevei. Acolo se afla şi Mitropolia cea veche, în care erau aşezate sfintele moaşte, după ce s-au adus de la Cetatea Albă, de prea fericitul întru pomenire şi prea binecuvântatul şi de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit şi cel Bun, pentru faptele lui bune ce a făcut. În anul de la mântuirea lumii 1783, în patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, împăratul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca să vadă hotarul, şi a venit şi prin satul ce se numeşte Bosanci. De acolo a mers în Suceava, căci nu este departe de acel sat, târgul Sucevei, şi a intrat în biserica Mitropoliei. Deci, privind în toate părţile şi văzând între altele şi locul în care fuseseră aşezate mai înainte sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou, a întrebat pe episcopul Rădăuţiului, Dositei: «Ce loc este acolo?» Episcopul a răspuns, zicând: «Acolo au fost aşezate sfintele moaşte ale Sfântului Ioan cel Nou». Împăratul arătând cu mâna a zis: «Să le aducă iarăşi şi să le aşeze acolo». Această cerere o făcuse episcopul Dositei mai înainte de a veni împăratul Austriei. Deci, chemând episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Mănăstirii Putna, i-a poruncit să se gătească a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaşte. Iar el, pregătindu-se, a pornit către ţara Leşească (Polonia) spre cetatea Livovului şi, într-o Duminică, în optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind şi Meletie arhimandritul trimis mai 279

înainte pentru această pricină. Acolo aflându-se şi împăratul, a poruncit la două regimente de ostaşi să meargă mai înainte la cetatea Jolcova, la mânăstirea în care se aflau sfintele moaşte, ca să nu se facă vreo tulburare în popor pentru luarea sfintelor moaşte. Acea mânăstire era credincioasă din vremea când a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaşte. Deci, trimişii porunciseră pentru luarea sfintelor moaşte şi, ajungând la marginea cetăţii Jolcova, într-o mahala a unei biserici iarăşi baziliene, au găsit toată cetatea înconjurată de străjile celor două regimente, care străji erau atât de sus aşezate, încât puteau să se vadă una cu alta. Deci, împăratul a dat poruncă ca tot poporul să stea închis prin casele lor; iar cel care va ieşi afară să fie împuşcat. Trimişii, zăbovind acolo până la miezul nopţii, atunci a venit poruncă să pornească cu careta cea pregătită, spre luarea raclei cu sfintele moaşte. Astfel au pornit la miezul nopţii, prin întuneric fără nici o lumină. Împreună cu aceia era şi un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai înainte pentru această treabă. Deci, au ajuns cu toţii la întâia strajă nemţească. Înconjurându-i straja, acel Gheorghe, povăţuitorul părinţilor, a vorbit cu mai marele străji şi îndată i-au liberat. De acolo, mergând înainte şi trecând prin alte străji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetăţii şi, mergând către biserica în care se aflau sfintele moaşte, au dat peste altă strajă, care întrebându-i ce caută, le-au răspuns că au venit să ia pe Sfântul Ioan; iar mai marele străji i-a întrebat: «Dar puteţi să-l luaţi?» Ei au răspuns: «Putem, căci avem poruncă împărătească». Atunci îndată i-a lăsat şi, mergând ei printr-o boltă la o uşă, au găsit acolo doi soldaţi cu puştile în spate, care i-au oprit puţin, până ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, împreună cu toţi ai săi, de le-a dat de ştire. După aceea, îndată au venit doi baziliani, cu două făclii de ceară aprinse şi au intrat în biserică. Acolo au găsit pe un comisar împărătesc cu vreo treizeci de ofiţeri, stând împrejurul sfântului cu capetele descoperite. Aceia făcându-şi cale, s-au apropiat de racla Sfântului, care era pusă în loc de prestol şi pe care slujeau bazilianii liturghia lor. Acolo mai erau cincisprezece sfeşnice cu făclii, iar la picioare o candelă mare de argint aprinsă; deci, luând toate sfeşnicile de pe raclă, au cerut cheia şi descuind-o, au ridicat capacul. Înăuntru erau multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, mâini şi altele. Pe acelea le puseseră acolo cei ce au avut boli şi vătămături în aceste părţi ale trupului lor şi se vindecaseră cu rugăciunile sfântului, ca să fie spre aducerea aminte a minunilor lui. Mai era în raclă şi un vas de argint, pe care erau scrise cu slove de aur: «Vasile Voievod, domn al Ţării Moldovei». Iar banii ce s-au aflat în cutie s-au dat bazilianilor. Deci, făcându-se listă de toate argintăriile care s-au aflat în raclă, s-a încuiat iarăşi racla cu încuietoarea ei. După aceea, ridicându-se racla de patru greci papistaşi, care merseseră cu părinţii cei trimişi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar împărătesc 280

întrebându-l care este pricina, el a răspuns: «Alt nimic nu este, domnule, decât numai cerem adeverinţă de la comisarii Moldovei, ca nu cumva după vremi să ni se mai ceară vreodată moaştele.» Deci ei, socotind că este dreaptă cererea lor, au scris acea adeverinţă şi s-a iscălit de Meletie arhimandritul şi fostul egumen Ioasaf, care au pus şi peceţile lor şi s-a dat bazilianului. După aceea, îndată au ridicat Sfintele Moaşte în careta cea pregătită spre această slujbă şi au ieşit la poarta cetăţii. Acolo au găsit pe acei treizeci de ostaşi tot după cum i-au lăsat. După ce au ieşit pe poartă, îndată acei ostaşi au înconjurat careta, cincisprezece de-o parte şi cincisprezece de altă parte, şi astfel au pornit împreună cu cei ce duceau moaştele. Mergând până la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumătate de ceas, i-a întâmpinat un trimis de la generalul Comando, cu poruncă ca cei treizeci de ostaşi să se întoarcă înapoi, iar părinţii cu sfintele moaşte să meargă singuri în cetatea Liovului. Împăratul Iosif, având a merge la Brod, a ieşit din cetate pe altă poartă. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergând la generalul Comando, i-au spus că au adus sfintele moaşte şi le-a dat voie să rămână până a doua zi. A doua zi, gătindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugându-l să-i dea voie să sărute sfintele moaşte. Deci, mergând să deschidă racla, nu numai că n-a putut, dar nici acoperământul, care era peste raclă, nu l-a putut ridica. Văzând aceasta, a zis grecului: «Vezi, frate, că nu putem să deschidem nici racla, nici să ridicăm acoperământul! Poate nu este voia Sfântului! Deci, sărută racla cu credinţă». Astfel făcând grecul, s-a dus. Stând amândoi părinţii în altă caretă, mergeau pe valea Liovului, după aceea în careta în care era racla sfântului, până s-au suit într-un deal. Acolo i-au ajuns patru greci cu femeile lor, să se închine sfintelor moaşte, după parola ce o aduseseră cu dânşii din Liov, ca în acel loc să se închine şi să sărute sfintele moaşte. Deci, cu uşurinţă s-a ridicat acoperământul de pe raclă, şi s-a deschis racla. Atunci, aducându-şi aminte, au cunoscut că acel grec ce a cerut mai înainte să sărute sfintele moaşte a fost făţarnic şi necredincios, vrând să ispitească puterea sfântului; şi de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecând de acolo, au trecut prin târgul ce se numeşte Stanislav, neştiindu-i nimeni cu ce trebuinţă merg. Ajungând la alt târg ce se numeşte Tolmaci, i-a întâmpinat o delegaţie trimisă de Dositei, episcopul Rădăuţiului, ca să cerceteze unde se află trimişii, dacă s-au luat sfintele moaşte şi în ce chip a urmat. Acesteia răspunzându-se, s-a întors înapoi la episcopie. A doua noapte, au ajuns la alt târg, unde au întâmpinat pe secretarul Mihalache iarăşi trimis de episcop. A doua zi, s-a făcut orânduială de li s-au dat câte şapte ostaşi şi au mers în acea zi până aproape de hotarul ce desparte ţara leşească de Bucovina. A treia zi, s-au pornit către Sneaten, care este în marginea hotarului, unde, până a se găti de plecare, i-a întâmpinat mult popor, care ieşise din târg.

281

Dându-li-se de acolo alţi şapte ostaşi, au pornit la Culacini, care este hotarul ţărilor leşeşti şi al Bucovinei, iar acolo au găsit corturi întinse şi pe episcop. Dar, pentru că generalul Enţiverc încă nu sosise, i-au spus episcopului că nu este voie să treacă hotarul până nu va sosi şi generalul. De aceea, întorcându-se înapoi, au zăbovit peste hotar, de cealaltă parte, împreună cu tot norodul ce ieşise din Sneaten spre închinarea sfintelor moaşte. Sosind generalul, îndată s-a pornit să treacă peste podul Colacinului, dar la mijlocul podului, s-a luat racla din careta în care a venit până acolo şi s-a pus într-alta. Trecând peste graniţă s-au tras, în cinstea sfântului, vreo şaizeci de tunuri. Acolo au stat pe loc, până a sărutat racla tot poporul, cel ce aştepta pe sfânt; iar peste această parte a graniţei n-a lăsat să treacă nici un om din ţara leşească. Pornind de acolo cu mulţime de popor numai din Bucovina, între care numai preoţi erau două sute patru, cu dascălii lor şi cu prapore au ajuns seara, spre ziua Sfinţilor Apostoli, la un sat ce se numeşte Lucaveţul, unde au rămas. A doua zi, au mers în Cernăuţi cu mulţi creştini şi cu mulţime de ostaşi, trăgând şi multe tunuri din dealul Cernăuţiului. Mergând prin târg până la o biserică a oarecăruia Herescu, acolo au aşezat sfintele moaşte şi au stat până la opt septembrie. Iar în acea zi, au luat sfintele moaşte cu cinste şi le-au adus la târgul Sucevei, unde le-au aşezat întro biserică de piatră a unei mahalale ce se numeşte Iţcani. Acolo au stat până la ziua Înălţării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Făcându-se ştire şi în Moldova de aceasta, s-a adunat mulţime de creştini, spre cinstirea sfintelor moaşte. Astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu mulţime de preoţi îmbrăcaţi şi cu tot poporul, ridicând sfintele moaşte din mai sus numita biserică, le-au dus în Mitropolia Sucevei şi, aşezându-le în mijlocul bisericii, au rămas acolo şi până în ziua de azi. Aceasta este viaţa şi pătimirea Sfântului Ioan cel Nou, care s-a nevoit cu bună nevoinţă în lumea aceasta. El a plecat cu marfă pământească la Trapezunda, dar s-a nevoit duhovniceşte. El, prin post şi rugăciune către Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie şi prin facerile de bine către aproapele, s-a suit ca pe o scară către vârful faptelor bune, către Sfântul Botez cel de sânge, care este mai mare decât toate botezurile. Astfel a fost sfârşitul mărturisirii, astfel de vitejie a arătat în nevoinţa mărturisirii, astfel a ruşinat pe păgânul cadiu, cu aceste cununi s-a încununat de mâinile lui Dumnezeu, începătorul de nevoinţă. El aşa de bine s-a negustorit, încât puţin a dat şi mult a dobândit. De trup s-a dezbrăcat ca de o sarcină; de aceea, nu s-a întors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Şi s-a aşezat în ceata mucenicilor, ca un mucenic, întru Împărăţia cea veşnică, întru odihna drepţilor, întru lumina cea neînserată întru veselia şi bucuria cea nesfârşită. Mutările moaştelor lui pe pământ sunt acestea: De la Cetatea Albă s-au adus întâi în Suceava cu alai domnesc, cu arhierei şi cu boierii Moldovei. Al 282

doilea s-a dus în ţara leşească de Mitropolitul Dositei şi de craiul acelei ţări, Ioan Sobieţchi; iar şederea Sfântului Ioan în ţara leşească a fost de 94 ani. Al treilea, din ţara leşească, de la cetatea Jolcova, s-au adus în Suceava cu alai împărătesc, în anul 1783. Prin toate a trecut după vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stânga, prin slavă şi prin necinste nevătămat şi cu cuviinţă. Că Dumnezeu, pe cei ce-L proslăvesc pe pământ, îi preamăreşte cu îndoită slavă, cu cea cerească şi cu cea pământească. Pe cei ce-L mărturisesc înaintea oamenilor, şi El îi mărturiseşte, nu numai înaintea sfinţilor îngeri, ci şi înaintea Mântuitorului Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi stăpânirea, împreună şi Părintelui Cel fără de început şi Preasfântului şi de viaţă Făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Vieţile sfinţilor pe luna iunie, retipărite şi adăugite cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. După ediţia din 1901-1911, Ed. Episcopiei Romanului, p.38-52)

1401 iulie 26. Hotărâre sinodală privitoare la episcopul Iosif al Moldovei

“Preanobilul mare voievod a toată Moldovlahia, domnul Alexandru, trimiţând în solie oameni ai săi de vază şi ieromonahi către smerenia noastră şi către dumnezeiescul şi sfântul sinod, a cerut şi s-a rugat ca să fie iertat episcopul chir Iosif care se află acolo şi pe care în chip sinodal l-a depus preasfântul patriarh, acel chir Antonios demn de veşnică pomenire, căci se spunea că acesta era episcop sârb de unde a ajuns el în fruntea acelei biserici, motive pentru care a şi fost mutat ca arhiereu în Moldovlahia chir Ieremia, care însă plecând într-acele locuri s-a întors înapoi găsindu-l acolo ca episcop pe zisul chir Iosif, fapt pentru care a afurisit poporul întreg, iar pe Iosif l-a afurisit şi l-a declarat şi suspendat din funcţie; fiind rugat însă mai pe urmă, a iertat tot poporul şi pe episcop de afurisenie, dar pe acesta din urmă l-a lăsat suspendat din funcţie, până ce chestiunea sa va fi cercetată de către sinod, în prezenţa şi a lui chir Ieremia. De curând însă ni s-au adresat atât zisul mare voievod, cât şi toţi oamenii săi de vază, împreună cu clericii, ieromonahii şi monahii, prin scrisori şi prin solii despre care s-a vorbit mai sus, rugând-o pe smerenia noastră şi dumnezeiescul şi sfântul sinod ca zisul episcop chir Iosif să fie iertat, pentru a sluji din nou şi a-i blagoslovi pe ei, pentru ca poporul lor cel numeros să nu se mai găsească în felul acesta multă vreme fără episcop; deoarece în momentul de faţă chir Ieremia se află în imposibilitate de a se prezenta la sinod pentru a replica lui chir Iosif, având grijă de biserica lui Hristos şi fiind trimis la Târnovo spre a exercita acolo cele eclesiastice, zişii apocrisiari au arătat că episcopul acesta chir Iosif nu a venit la ei din altă parte, aşa cum au afirmat unii atunci când a fost hirotonisit Ieremia şi cum sa spus mai sus, ci că fiind el un localnic şi înrudit cu familia domnitoare a ţării, a fost trimis de către toţi la mitropolitul de Halici, care are de la sinod permisiunea de a hirotonisi episcopi pentru episcopiile din părţile Rusiei Mici, printre care era şi Asprokastron, fiind astfel hirotonisit de către acela ca 283

episcop legitim pentru aceştia, astfel că a ajuns la ei în frunte nu venind din altă parte la conducerea bisericii lor, cum se făcuseră vorbe. Dând deci ascultare acestor lucruri în sinod, am hotărât şi am făcut cunoscut, cu acordul şi al arhiereilor hypertimi aflaţi alături de noi, întru Sfântul Duh fraţi şi coliturghisitori ai smereniei noastre, şi am trimis acolo pe preacinstitul între ieromonahi, părintele spiritual şi călugărul meu chir Gregorios, precum şi pe cel în cinste aflatul dascăl al sfintei Evanghelii, diaconul chir Manouel Archon, fii iubiţi întru Sfântul Duh ai Smereniei Noastre, pentru ca să cerceteze acolo la faţa locului aceasta pentru mai mare siguranţă şi aflare a adevărului, şi dacă vor găsi, după ce vor fi făcut acolo o cercetare la faţa locului după mărturiile tuturora, ale domniilor locului şi ale oamenilor de vază şi clericilor, ale ieromonahilor şi monahilor că în acest mod a fost hirotonisit la început ca episcop legitim în Moldovlahia de către mitropolitul de Halici şi nu în altă parte, atunci trimişii noştri numiţi mai sus să-i acorde acestuia dreptul de a oficia slujbe, a hirotonisi şi a îndeplini toate cele ecleziastice fără piedică, să facă adică fără oprelişti hirotonisiri de subdiaconi şi diaconi, de preoţi şi alţi clerici, sfinţiri de lăcaşuri sfinte, pe scurt toate chestiunile eclesiastice. Dacă la întoarcerea sa chir Ieremia nu se împacă cu situaţia şi nu se linişteşte, ci caută judecată, se cuvine ca chestiunea să fie analizată de către sinod, ce decizie va părea acestuia canonică şi dreaptă pentru ambele părţi, dar înainte de judecată s-a găsit de cuviinţă că este nedrept ca unul să se bucure de propriul său rang şi de funcţia episcopală, iar altul să fie suspendat, după cum s-a arătat, căci nu a încălcat nimic, ci a fost hirotonisit pentru această biserică de către cel ce avea permisiune să hirotonisească episcopi pentru asemenea cazuri, care dovedit fiind că acolo a fost hirotonisit mai întâi şi luându-şi în primire funcţia, se cuvine să fie liniştit din această parte, paşnic faţă de clericii săi şi faţă de cei ce nu au săvârşit nici o nedreptate sau ilegalitate (…) Mai trebuie ca diaconul hirotonisit să aibă vârsta de 25 de ani şi nici o situaţie să nu apară de vârstă mai mică acesteia, iar cel ce urmează a deveni presbiter e necesar să aibă 30 de ani, iar pe cel ce încalcă vârsta canonică, sfintele şi dumnezeieştile canoane îl supun la pedepse. Deci acestea se cuvine să le respecte cu stricteţe cel aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru a fi episcop, prin harul lui Hristos, şi să-şi ia plata de episcop în acea zi înfricoşătoare a dreptei răsplăţi. Iar pentru arătarea şi asigurarea acestui fapt a fost alcătuită prezenta decizie şi hotărâre sinodală a smereniei noastre pentru siguranţă, în luna iulie a indictionului al noulea aflat acum în curs, în anul 6909; a fost eliberat la data de 26.
(Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.269-273)

1401 iulie. Scrisoarea patriarhului Matei către Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. Despre alegerea mitropolitului Iosif

“Preanobile, preaslăvite, preaînţeleptule mare voievod al Moldovlahiei, chir Alexandre, întru Duhul Sfânt fiu preaiubit al smereniei noastre, har, pace şi sănătate de la Dumnezeu Atotputernicul cer pentru domnia ta rugăciunile 284

smereniei noastre. Solii domniei tale au venit aici la smerenia noastră şi la dumnezeiescul şi sfântul sinod, şi au spus vorbele domniei tale atât pe cale orală, cât şi arătând scrisorile tale, care au fost făcute cunoscute şi ascultate în sinod. I-am întrebat pe apocrisiari cu privire la episcopul care se află în ţara domniei tale, chir Iosif, de unde era, unde a fost hirotonisit, de unde a venit şi s-a stabilit acolo, cum de au trecut atâţia ani şi el n-a vorbit nimic, iar acum vorbeşte şi caută să fie acolo episcop, iar trimişii domniei tale au răspuns «că localnic este chir Iosif, om de-al ţării noastre şi rudă a domnilor noştri, şi a fost hirotonisit episcop al Moldovlahiei de către mitropolitul de Halici, chir Antonie acela, şi nu are nici o obiecţie, ci caută numai ca marea ta sfinţie să-l binecuvânteze ca pe un creştin şi călugăr, să-l aşeze să facă voia ta, şi întrucât chir Iosif este un episcop localnic, să-l binecuvânteze marea ta sfinţie, împreună cu sfântul tău sinod, să ne binecuvânteze pe noi şi să ne sfinţească, căci de mulţi ani suntem supuşi încercărilor; a venit anume chir Theodosios acela, şi din această cauză nu s-a oprit deloc, ci a făcut repede calea întoarsă, şi din nou chir Ieremia apoi, dar nici el n-a zăbovit câtuşi de puţin, ci numai a recurs şi el la încercările în care ne-a aruncat şi pe noi, iar de atunci până acum suntem încercaţi; între timp a venit din nou Bethleem, şi oricine vrea calcă biserica noastră, şi crede că avem episcop, iar noi nu avem». De aceea s-au rugat ca să ne miluim de ţara domniei tale, căci este multă şi mare, dar se află aproape lipsită de binecuvântare şi fără episcop, şi vom da lui chir Iosif permisiunea să vă blagoslovească; cât despre faptul că până acum chir Iosif n-a scris nimic şi nici nu a trimis apocrisiar, ei au spus că în ţară au avut loc lupte şi schimbări de domnie iar când a vrut el să trimită, atunci a fost împiedicat. Deci aceste lucruri le-au spus şi le-au cerut solii domniei tale, iar smerenia noastră şi dumnezeiescul şi sfântul sinod le-a ascultat cu atenţie; unii dintre arhierei socotind cererea îndreptăţită, dar la discuţii au avut multă incertitudine, ca nu cumva chestiunea să se prezinte într-un mod echivoc. De aceea smerenia noastră împreună cu toţi arhiereii a hotărât că este drept ca să trimite apocrisiari ai noştri la domnia ta; şi-l trimitem deci acolo pe preacinstitul între ieromonahi şi părinte spiritual, chir Gregorios, călugărul chiliei mele, şi pe cel în mare cinste aflat dascălul Sfintei Evanghelii de la prea sfânta mare biserică a lui Dumenzeu de la noi, diaconul chir Manouel Archon, fii iubiţi întru sfântul Duh ai smereniei noastre, bărbaţi stimabili, demni şi buni, cărora le-am poruncit ca să procedeze în aşa fel, încât cu voia domniei tale să se adune demnitarii aflaţi în mare cinste, preoţii şi monahii din ţara domniei tale, cercetând cu exactitate şi corectitudine afacerea, şi în mijlocul acestora să ridice afurisenia din însărcinarea smereniei noastre, după cum au fost instruiţi şi învăţaţi de către mine; şi dacă va fi auzit şi de către aceştia faptul că chir Iosif a fost hirotonisit episcop al Moldovlahiei de către cel de Halici, să-l restabilească pe el drept episcop legitim acolo în virtutea scrisorii sinodale a smereniei noastre de care sunt ţinuţi, pentru ca acesta să oficieze slujbe, să blagoslovească şi, ca un 285

mitropolit legitim, să le facă pe toate cele ce ţin de competenţa lui, căci aşa este drept, după cum am hotărât dumnezeiescul şi sfântul sinod şi a făcut cunoscut smerenia noastră; iar dacă afacerea pluteşte în echivoc, pentru aceasta spunem să vină aici şi să o informeze pe smerenia noastră şi dumnezeiescul şi sfântul sinod, şi dacă va părea ceva drept de făcut, atunci să se facă, iar dacă-l vor afla pe acesta hirotonisit episcop acolo de către mitropolitul de Halici, se cuvine ca apocrisiarii de faţă ai smereniei noastre să-l sprijine pe el şi să-l întroneze ca episcop şi dascăl legitim al acelei ţări a Moldovlahiei, pentru a vă binecuvânta şi blagoslovi pe voi toţi; iar chir Ieremia, când îşi va face apariţia la smerenia noastră şi dumnezeiescul şi sfântul sinod, atunci să aibă loc judecata, după cum este drept, căci smerenia noastră nu vrea ca voi să vă aflaţi nebinecuvântaţi şi fără episcop, care poate să vă blagoslovească, şi nici nu acceptă ca mai mulţi să intre şi să calce ţara domniei tale în calitate de episcopi, ci doreşte ca unul să fie legiuit, care să poată să vă blagoslovească, întrucât acest lucru îl acceptă şi canoanele cele dumnezeieşti şi sfinte. Domnia ta să-i primească deci pe apocrisiarii noştri de faţă, să-i găzduiască, să-i cinstească şi să vină în ajutorul lor şi pentru această chestiune, după cum scriem noi, dar şi pentru altele, de care va avea nevoie domnia ta. Rugăciunea şi binecuvântarea mea să fie cu domnia ta, cu casa ta şi cu toată ţara ta".
(Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.273-277)

1407. Mircea cel Bătrân porunceşte satelor m-rii Tismana să asculte de noul stareţ, Agathon

"... Scrie domnia mea tuturor satelor care sunteţi sub stăpânirea mânăstirii Tismenii, mari şi mici împreună şi astfel vă porunceşte domnia mea: aceasta v-am dat de ştire ca nici unui cneaz sau boier al domniei mele să nu fiţi de ocină şi de ohabă şi apoi azi sau mâine să vă iau, să vă dau altuia, ci v-am dat pentru sufletul părinţilor domniei mele şi pentru al meu, să fiţi, astfel, sub stăpânirea mânăstirii Tismenii şi cu toate bălţile care s-au dăruit. Şi să fiţi în supunere despre toate slujbele şi odăjdiile şi de posadă şi de găleţi ohabnice şi de coşniţe ohabnice. Iar dacă cineva vă minte cumva, să nu vă încredeţi nicidecum. Ci gloabele ce se vor face sau deşugubine, de la cea mică până la cea mare, toate să fie ale mânăstirii şi călugării Tismanei să le ia, iar alţii nimeni, nici dintre boieri, să nu cuteze să încerce. Cine ar umbla printre voi, dintre boierii domniei mele, ca să vă ia sau să vă tragă la alte munci, pe oricine să-l loviţi în cap. Încă şi precum aţi avut şi aţi cinstit pe popa Nicodim, astfel şi de acum înainte să cinstiţi şi să ascultaţi pe popa chir Agathon, ca şi chipul domniei mele, precum şi pe toţi fraţii (...).”
(D.R.H., B, Ţara Românească, I, p.72, docum.33)

1419 septembrie 29. Oradea Mare. Sigismund, regele Ungariei, făgăduieşte românilor din Ţara Românească dreptul de a-şi păstra credinţa ortodoxă

286

"... Cu a mea bună voie şi dorinţă am făcut şi am dat aceasta tuturor celor ce trăiesc în ţara Ungrovlahiei, care este Basarabească, la cererea lor, pentru care m-au rugat prin credinciosul lor popa Agathon, ca mânăstirile lor şi toate bisericile şi călugării şi popii şi toţi oamenii care trăiesc în acea ţară să-şi ţie legea lor şi să trăiască în credinţa lor, iar nouă să ne slujească cu dreptate. Pentru aceasta, am dat credinţa mea şi tuturor celor care ţin de mine le dau de ştire, ca şi celor ce vor fi după noi, precum nici eu însumi, niciunul dintre ai noştri să nu aibă voie să turbure pentru credinţa lor şi pentru legea lor, ci să fie liberi să rămână întru aceasta şi cum au fost până acum, aceea să rămână în veci..." (D.R.H., B., I, p.92, docum. nr.
46)

1438-1439. Conciliul de la Florenţa. Relatarea lui Silvester Syropoulos*.. Memorii

“După ce au luat loc ceilalţi care erau adunaţi, împăratul a ţinut un discurs pe un ton afabil, rostind următoarele: «De va da Dumnezeu să ne adunăm şi să ţină sinodul ecumenic la care să fiţi şi voi prezenţi şi să conlucraţi cu mine după cum se cuvine, şi dacă Dumnezeu va binevoi să aibă loc unirea bisericilor lui Hristos, iar creştinii să ajungă la înţelegere şi împăcare, mare lucru va fi acesta şi ieşit din comun pentru timpul de faţă.» Dar unii au zis: «Aşa este şi pe bună dreptate va fi mare, după cum o spui tu, dacă însă se va produce.» El a replicat îndată: «Nu numai că va fi mare, ci mai mare decât tot ce s-a făcut vreodată în conciliile ecumenice, chiar şi decât ce s-a realizat la primul sinod, în vremea lui Constantin cel Mare; căci în vremea primului sinod întreaga biserică trăia în bună pace şi avea dogmele sănătoase; Arie, adversarul care le contrazicea, avea de partea lui vreo 20 sau 30 de persoane, toţi ceilalţi însă erau ortodocşi; erezia sa data şi ea de puţin timp, căci în interval de trei ani ea a apărut, a fost judecată şi condamnată. Împăratul i-a adunat pe episcopi, care erau cu toţi de aceeaşi părere şi ortodocşi, şi l-au condamnat pe Arie şi pe cei din jurul său care erau puţini la număr, iar erezia lor de puţină vreme apărută. Astăzi însă mulţi şi aproape nenumăraţi sunt cei care au fost cuprinşi de doctrina acelora; căci socotiţi şi voi câţi oameni se află în neamurile italienilor, germanilor, spaniolilor, britanilor şi ale tuturor părţilor apusene, şi câţi episcopi, monahi, învăţaţi şi filosofi există printre aceste neamuri mândre şi pline de orgoliu. Numeroşi sunt desigur şi cei de partea noastră, care profesează vechea noastră doctrină, aproape că-i ajung pe aceea în ceea ce-i
Silvester Syropoulos a participat în calitate de mare eclesiarh la lucrările conciliului unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). În Memoriile sale, autorul face referiri vizând atitudinea conciliantă a bazileului, opoziţia clerului ortodox din Bizanţ şi nu în ultimul rând, avizul favorabil al delegaţiei Moldovei dat uniunii religioase cu Biserica Catolică. După cum se ştie, scopul acestui compromis religios viza alcătuirea unei alianţe antiotomane. Din păcate,rivalităţile creştine au împiedicat înfăptuirea alianţei mult dorite iar deznodământul avea să se vadă în anul 1453.
*

287

priveşte numărul. Căci avem şi noi pe cei situaţi aproape de noi la apus şi la răsărit, adică neamurile trapezuntinilor, ivirilor, circaşilor, mingrelilor, goţilor, ruşilor, vlahilor, sârbilor, ale celor de pe insule, ba chiar şi pe patriarhi cu cei din jurul lor. Aud că şi în Etiopia se află un neam mare şi numeros, ortodox şi urmând întru totul dogmele noastre; cred că şi acolo trebuie să trimitem un sol, pentru a-i invita pe aceştia la sinod. Mulţi sunt deci şi ai noştri, aşa cum am spus-o; dar şi schisma durează de multă vreme, căci de aproape cinci sute de ani sunt latinii cufundaţi în această doctrină. Cât de grea este deci sarcina de a uni atâtea popoare, de atâtea secole despărţite între ele, restabilindu-le sub cârmuirea unei singure biserici! Foarte mare va fi deci faptul acesta, dacă va avea loc, depăşind dintr-o dată toate evenimentele produse vreodată la vreun conciliu ecumenic. Să sperăm deci, din cele ce ni se scriu nouă şi din câte auzim, că se va realiza unirea, cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci dacă se va realiza, noi vom îndrepta în multe privinţe biserica latinilor. În felul acesta mi-a vorbit chiar şi împăratul germanilor, atunci când l-am vizitat, anume: «Îngrijeşte-te să faci unirea; căci de vei realiza acest lucru, tu însuţi vei reforma şi biserica aceasta, întrucât ai noştri au depăşit în multe puncte preceptele, în vreme ce reprezentanţii bisericii răsăritene au o rânduială mai bună. Dacă vei face deci unirea, îi vei corecta şi pe ai noştri». Şi multe alte lucruri mi-a mai spus despre noi, iar eu cunosc bine scopul cel bun al aceluia şi toate intenţiile sale despre noi, desigur, dacă se va produce unirea; între altele mi-a mai declarat că mă va face succesor şi al propriei sale împărăţii». Acestea le-a spus împăratul cu multă însufleţire.
1436-1437. Pregătiri pentru conciliu şi depre delegaţia Moldovei

După ce s-a scurs aproape un an au sosit scrisori sigilate de la sinod şi împăratul a început imediat să se ocupe de întrunirea sinodului, alegând mesageri şi alcătuindu-se scrisori imperiale şi patriarhale. El primea, de asemenea, florinii de la Ioan furnizând ambasadorilor banii necesari, precum şi cadouri destinate celor spre care se îndreptau soliile. În Trapezunt şi Iviria l-a trimis pe chir Andronic Iagaris, care plecând şi rânduind lucrurile cu cei de acolo, s-a întors, aducând cu sine din Iviria doi episcopi şi ca sol pe unul dintre arhonţii împăratului, iar de la Trapezunt pe mitropolit şi un alt sol al împăratului. Pentru Moldovlahia se încredinţase misiunea mitropolitului care plecase acolo cu puţin timp mai înainte, mai pe urmă i-au scris din nou acestuia, precum şi principelui, aşă că de acolo a sosit mitropolitul cu solul Neagoe şi cu protopopul. Tot aşa au încredinţat mitropolitului Rusiei, hirotonisit cu puţin timp mai înainte şi plecat într-acolo împreună cu Goudeles, misiunea de a-i vedea pe regi, de a duce negocieri şi a lua din partea acelora soli şi episcopi care să fie prezenţi la sinod, lucru pe care l-au şi făcut. Iar către despotul Serbiei au încredinţat misiunea cumnatului său, marele domestic Cantacuzino, care a şi plecat într-acolo, vorbindu-i despotului multe 288

despre acest fapt; dar acesta n-a trimis nici un sol, şi nici să scrie n-a binevoit (…).

1439 mai. Votul delegaţiei bizantine asupra unor texte unioniste.
"Unii au răspuns că este foarte bine, dar cei mai mulţi au tăcut, aşa că împăratul a zis: «Să se treacă la voturi şi fiecare să-şi spună punctul de vedere, dacă e de acord cu cele spuse sau nu (…). Mulţi au spus simplu că sunt de acord cu acestea. Iar eu am spus că sunt de acord cu cele spuse; căci altfel cum n-aş putea fi de acord cu afirmaţiile primului conciliu sau cu cele ale sfântului Cyril, doctorii credinţei noastre, cu care mă străduiesc să fiu pe linia dreptei credinţe! Dar întrucât mulţi dau o dublă interpretare acestora, şi dacă ele sunt date de la latini, ei vor cere desigur să vadă cum le interpretează ai noştri şi în mod inevitabil ele vor trebui explicate, eu rog prin urmare să fie desemnaţi cei ce vor da aceste explicaţii şi să se prezinte pe loc interpretarea dată; şi dacă toţi vom fi de acord cu ea, atunci eu zic să se dea consimţământul şi pentru cele arătate; iar de nu, nu sunt de părere să se dea. Atunci împăratul a zis: «Ce înseamnă aceste vorbe? Spune pe scurt dacă eşti de acord sau nu». «Vă rog – am zis eu – să se consemneze cele spuse de mine, după cum ai stabilit mai înainte, ca fiecare să spună ce vrea, precum şi motivul pentru care spune aşa. Iată de ce eu insist să fie notate spusele mele». Atunci împăratul a replicat că secretarul nu poate reţine şi scrie asemenea chestiuni. «Spune, ca şi ceilalţi, dacă eşti de acord ori nu.» Am declarat: «Ei bine, atunci nu sunt de acord.» Mitropoliţii de Anchialos şi cel al Moldovlahiei, care ascultaseră cu atenţie cuvintele rostite de mine, au zis îndată: «Dar ce vor ei, pe dată ce adiţiunea rămâne mai departe? Nici noi nu suntem de acord cu ea.» De acord cu opinia mea au mai fost şi cei mai de seamă egumeni, precum şi deţinătorul funcţiei de protekdikos.” “(…) Iar mitropolitul Rusiei i-a poftit pe mitropoliţii de Melnik, Drama, Silistra şi pe alţi arhierei, întinzându-le o masă copioasă şi ospătându-i, după care le-a explicat opiniile sale, îndoctrinându-i şi convingându-i să spună ce era pe placul lui. Astfel că prelatul Melnik a afirmat în votul său că admite purcederea ex utroque, iar cel de Drama că e de acord cu clauza Filioque cu condiţia ca Sfânta Treime să rămână intactă! Mai târziu însă, întrucât prietenii lor le făceau reproşuri, au aruncat blesteme asupra celui ce-i învăţase asemenea lucruri. Iar împăratul a procedat la fel faţă de unii arhierei şi faţă de solii trapezuntilor şi ai moldovlahilor. 1439. Solul moldovean este de acord cu unirea. "Au fost apoi întrebaţi solii, care au declarat că sunt de acord cu unirea; primul dintre ei a fost Menonos, în calitate de trimis al despotului chir Theodor, iar ultimul Neagoe, solul voievodului Moldovlahiei. Între cei doi, solul Macrodoucas al împăratului de la Trapezunt a spus: «Noi primim mitropolitul nostru totdeauna de la Constantinopol, iar biserica noastră dă 289

ascultare Prea Sfintei Mari Biserici, astfel că tot ce aceasta învaţă şi venerează, acelaşi lucru îl venerează şi aceea. Consider deci că stăpânul meu împăratul va fi de acord cu ceea ce aţi aprobat voi acum;căci nu sunt sigur dacă el va hotărî altceva (…).» (Fontes Historiae Daco-Romanae, IV, p.369377)

Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldavie. Despre ierarhia bisericească

"... Calea duhovnicească de a conduce sufletele la cer a fost încredinţată mitropolitului, care ca un păstor credincios şi ca un slujitor neadormit al Domnului, cercetează bisericile de sub ascultarea lui, le dă episcopi, fără multă carte într-adevăr, dar plini de duhul sfânt, şi nu nesocoteşte nimic din ceea ce vede că poate fi hrana şi mântuirea oilor sale. Pentru că însă, locuitorii Moldovei înmulţindu-se, s-a văzut că această povară este prea grea ca un singur om s-o poată duce, spre a-l ajuta s-au înfiinţat în Moldova trei scaune de episcopi: La Roman, la Rădăuţi şi la Huşi; dintre aceştia numai celui de la Rădăuţi şi de Huşi i s-a dat titlul de episcop, pe când cel de Roman s-a chemat arhiepiscop, fiindu-i îngăduit ca la liturghie să poarte mitră; totuşi asupra celorlalţi colegi ai lui nu are nici o jurisdicţie şi nu le este superior decât prin întâietate. De la întemeierea scaunului până în timpul conciliului de la Florenţa, mitropolitul Moldovei primise hirotonia de la patriarhul Constantinopolului. Dar pentru că la acel conciliu mitropolitul, om simplu şi nu prea puţin cunoscător al sfintelor scripturi, îşi pusese iscălitura pe hotărârile mincinoase şi înşelătoare ale acelui sinod, cu toată opunerea trimişilor lui Alexandru cel Bun care îl însoţeau, ca astfel să dobândească cinstea celui de-al şaptelea tron, promis lui, şi să capete şi alte onoruri făgăduite de Papa, şi fiindcă, după ce soborul s-a împrăştiat, el n-a mai îndrăznit să se întoarcă în Moldova, arhiepiscopul Efesului, Marcu a făcut mitropolit al Moldovei pe arhidiaconul lui, bulgar de neam, dar vestit prin faima cucerniciei şi dreptei credinţe, şi, pentru că însuşi patriarhul Constantinopolului trecuse în lagărul duşman, i-a poruncit să-şi ceară confirmarea de la patriarhul de Ohrida. ... Dealtminteri mitropolitul Moldovei are în biserica Răsăritului un anumit rang pe care alţii nu-l au. Căci dacă nu se bucură de titlul de patriarh, nici nu este supus vreunuia dintre patriarhi. Într-adevăr, cu toate că primeşte binecuvântarea de la patriarhul Constantinopolului, totuşi nici nu poate fi ales de acesta, nici scos din scaun, nici nu este obligat ca toţi ceilalţi mitropoliţi să aştepte ceea ce se numeşte ϕηϕοξ (aprobarea) marii biserici constantinopolitane. Asupra celui ales, după ce a căpătat încuviinţarea domnului, trei episcopi ai Moldovei îşi pun mâinile şi, trimiţând scrisoare patriarhului, îi aduc la cunoştinţă că Cutare sau Cutare, om cucernic, cinstit şi învăţat, a fost ales cu ajutorul cerut Sfântului Duh şi nu în vreun alt chip care ar depinde de voinţa omului. La fel face şi domnul printr-o scrisoare 290

anume către patriarh, rugându-l să întărească cu binecuvântarea lui pe cel nou uns în această slujbă, lucru pe care patriarhul nu-l poate refuza în nici un fel, ci trebuie să îndeplinească întru totul dorinţa domnitorului. Apoi, el este cu totul scutit de acea dare ce se plăteşte sub titlu de contribuţie χοινοτητοξ χαι Βοηειαζ (pentru comunitate şi ajutor) de către toţi mitropoliţii şi nu e obligat prin nici o lege să întrebe de patriarh despre ce trebuie să se facă sau s-a făcut în biserica moldovenească, ci el are în Moldova aceeaşi libertate ca şi patriarhul de Ohrida în dieceza lui; dar, deşi mitropolitul se bucură de atâta cinste, el nu poate nici să aşeze, nici să scoată din scaun pe vreunul dintre episcopii săi. Căci numai domnul are dreptul să cerceteze purtările şi învăţătura candidaţilor la episcopat, să judece învinuirile celor ce ar trebui scoşi din scaun şi să dea hotărârea înlăturării lor. Într-adevăr domnitorii au păstrat pe seama lor toate aceste drepturi şi au lăsat mitropolitului numai hirotonia, potrivit cu canoanele apostolilor. La rândul său domnitorul, chiar dacă are putere absolută asupra tuturor supuşilor săi, totuşi în treburile bisericeşti nu poate schimba nimic, adăuga sau scoate fără consimţământul mitropolitului. Dar această regulă este respectată doar de domnitorii evlavioşi; dacă vreunul din ei este dispreţuitor de cele sfinte, datoria mitropolitului este fie să întărească, fie să îndrepte după lege hotărârea domnului în faţa scaunului de judecată; domnul ca un bun creştin şi iubitor de dreptate se supune...."
(Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavie, p.351-355)

1504 iulie 2. Viaţa binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt

"Odrăslit pe pământul Moldovei, măritul Voievod Ştefan cel Mare a fost numit şi cinstit dintotdeauna de către poporul dreptcredincios: bun, mare şi sfânt. Bun pentru faptele sale de milostenie, mare pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, Dumnezeu pedepsind prin el pe cei lacomi şi trădători, sfânt pentru lucrarea lui întru apărarea întregii creştinătăţi şi zidirea unui mare număr de biserici şi mânăstiri. Dreptcredinciosul Voievod Ştefan s-a născut la Borzeşti, din părinţii binecredincioşi, voievodul Bogdan al II-lea şi doamna Maria Oltea. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. În toate câte le făcea, era călăuzit de duhul dreptăţii şi al iertării. Curând, după uciderea tatălui său la Răuseni de către Petru Aron, Ştefan cel Mare este chemat la tronul Moldovei. Pe Câmpia Direptate este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: «Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti.» Luând Ştefan cel Mare domnia Moldovei cu voia lui Dumnezeu şi venind turcii să jefuiască pe la Galaţi, i-a bătut, luând Cetatea Albă şi Chilia. Acesta a fost 291

începutul războaielor cu vrăjmaşii creştinătăţii pe care le-a purtat ca domn al Ţării Moldovei, şi aşa s-a dat Ştefan cel Mare în mâna lui Dumnezeu şi s-a sârguit să împlinească voia Sa. Căci nu uita a săvârşi, chiar şi războaiele, cu frică de Dumnezeu şi cu rânduială; şi multe războaie a purtat şi cu dreptate le-a câştigat, căci câte lupte a avut, atâtea mânăstiri cu biserici a făcut. Iar rânduiala sa aceasta era: înainte de vreo luptă se lega, el împreună cu toţi oştenii săi, a posti trei zile cu pâine şi apă, spre a se împărtăşi cu dumnezeieştile Taine. Şi nu uita a pleca la luptă fără icoana Mântuitorului, dimpreună cu icoanele celor doi întâistătători şi rugători înaintea Tronului dumnezeirii, adică a Maicii Domnului şi a Sfântului Ioan Botezătorul, care prin pronia dumnezeiască, se găsesc şi astăzi la Sfânta Mânăstire Putna. Iar ca armă cerească lua întotdeauna Sfânta Cruce, pe care o însemnase pe toate armele şi pavezele oştenilor săi, Şi tot în chipul Sfintei Cruci rânduise a se face toate săbiile oştenilor, ca în lupta cu vrăjmaşul cel văzut să biruiască şi pe cel nevăzut. Acest mare şi dreptcredincios voievod, apărător al creştinătăţii, pentru mulţimea sângelui curs în războaie, a ridicat mânăstiri pe locul bătăliilor, ca, în veac, atât călugării, cât şi preoţii din sfintele altare, să-l pomenească în rugăciune dimpreună cu cei căzuţi, binecredincioşi sau vrăjmaşi, aşa cum Domnul Însuşi ne-a poruncit să ne rugăm. Iar chipul ridicării Mânăstirii Putna, cum spune cronicarul Ion Neculce, acesta a fost: a tras Ştefan Vodă cu arcul dintr-un vârf de munte ce este lângă mânăstire; şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut prestolul în altar. Şi a pus şi pe trei boieri de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; şi unde a căzut săgeata vătafului de copii a făcut poarta, iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a făcut clopotniţa. Iar un copil din casă a întrecut pe marele Ştefan, căzându-i lui săgeata într-un deluşor, ce se cheamă ,,Sion", care este lângă mânăstire; şi a zidit într-acel loc biserică de lemn. Şi a zidit Ştefan Vodă Mânăstirea Putna, să-i fie spre repaos de veci, lui şi familiei lui, şi spre mângâiere poporului. Şi a adus acolo pe Daniil Sihastrul, sfântul său duhovnic, împreună cu ucenicii săi, toţi rugători cu inima şi desăvârşiţi scriitori de cărţi sfinte, căci alte cărţi mai frumos împodobite ca ale lor nu s-au mai văzut. Asemenea şi Sfântului Simeon Sihastrul, primul său duhovnic, şi celor şaptesprezece ucenici ai săi le-a înălţat un schit în ,,Poiana lui Simeon", care mai apoi s-a numit Mânăstirea Pângăraţi. Iar după săvârşirea Cuviosului Simeon, a luat moaştele binemirositoare ale sfântului spre păstrare în cetatea Sucevei, capul lui avându-l cu dânsul totdeauna, ca pe un odor de mare preţ, pe care în fiecare zi îl tămâia şi îl săruta. Iar în al şaptesprezecelea an al domniei sale, s-au ridicat turcii cu multă oaste şi au venit în Moldova, ca să-l supună pe domn şi să stăpânească acest binecuvântat pământ. Dar, iscusit fiind voievodul la războaie, i-a atras într-o mlaştină de lângă Vaslui, la Podul Înalt, unde a zdrobit o oaste de trei ori mai mare decât a sa, căci bunul Dumnezeu a rânduit aceasta, ca prin acest mic popor să smerească împărăţia turcească cea păgână şi vărsătoare de sânge 292

creştinesc. Dar pentru că ştia marele Ştefan Voievod că în urmă se vor întoarce păgânii cu mai mare oaste împotriva Moldovei, a scris scrisoare către toţi regii şi împăraţii Europei, cerând ajutor, după cum urmează mai jos: Prealuminaţilor, preaputernicilor şi aleşilor domni a toată creştinătatea, cărora această scrisoare a noastră va fi arătată, sau de care ea va fi auzită. Noi, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei, mă închin cu prietenie vouă tuturor, cărora vă scriu şi vă doresc tot binele. Şi vă spun domniilor voastre că necredinciosul împărat al turcilor, Mahomed al II-lea, a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi şi în fiecare zi se gândeşte cum ar putea să supuie şi să nimicească toată creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că, pe la Boboteaza trecută, mai susnumitul turc a trimis în ţara noastră şi împotriva noastră o mare oştire în număr de 120.000 de oameni, al cărui căpitan de frunte era Soliman paşa-beglerbegul. Împreună cu acesta se aflau toţi curtenii susnumitului turc şi mulţime multă din Valahia şi domnul Valahiei cu toată puterea lui Asan-beg şi Ali-beg şi Scheder-beg şi Graba-beg şi Oşu-beg şi Valtival-beg şi Serefaga-beg, domnul din Sofiaşi Cuseran-beg şi Tiri-beg, fiul lui Isac paşa, cu toată puterea lui de ieniceri. Aceşti mai sus numiţi erau toţi căpitanii cei mari, cu oştile lor. Auzind şi văzând noi aceasta, am luat sabia în mână şi cu ajutorul Domnului Dumnezeului nostru Celui atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut sub ascuţişul sabiei noastre, pentru care lăudat să fie Domnul Dumnezeul nostru. Auzind despre acestea împăratul păgân al turcilor, îşi puse în gând să se răzbune şi să vie, în luna mai, cu capul său şi cu toată oştirea sa împotriva noastră şi să supuie ţara noastră creştinească, pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această poartă, care este ţara noastră, va fi pierdută, atunci creştinătatea va fi în mare primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimiteţi nouă pe căpitanii voştri împotriva duşmanilor creştinătăţii până mai este vreme, fiindcă turcul are acum mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce-i stau împotrivă cu sabia în mână. Iar noi, din partea noastră făgăduim, pe credinţa noastră creştinească, şi cu jurământul domniei noastre, că vom sta în picioare şi ne vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi voi pe mare şi pe uscat, după ce, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Atotputernic, noi i-am tăiat mâna dreaptă. Deci fiţi gata fără întârziere. Suceava, în ziua Sfântului Paul Tebeul, luna ianuarie în 15 zile, la anul 1475, Ştefan Voievod, domnul Ţării Moldovei. După această scrisoare a sa către mai marii creştinătăţii, prin care îi ruga de ajutor, de înfrăţire şi de lepădare a mândriei, n-a primit nici un ajutor de la mândrii stăpânitori ai Europei, dar, cu smerenie şi tărie de mucenic, a îndurat înfrângerea oştirii moldoveneşti de la Războieni, fiind oastea păgână de zece ori mai mare. Şi a fugit voievodul Ştefan spre Cetatea Neamţului, să-şi 293

tragă sufletul şi să afle încotro să apuce. Şi fiind maica sa în cetate – după cum iarăşi scrie Ion Neculce -, nu l-a lăsat să intre şi i-a zis că orice pasăre în cuibul ei piere; deci, să se ducă în sus să strângă oaste, că, cu ajutorul Domnului, izbânda va fi a lui. Şi aşa, pe cuvântul mamei sale, s-a dus. Şi, mergând în sus pe Moldova, a mers pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pe nume Daniil. Şi, bătând Ştefan Vodă în uşa sihastrului ca să-i descuie, a răspuns sihastrul să aştepte Ştefan Vodă afară până îşi va isprăvi rugăciunea. Şi după ce şi-a isprăvit sihastrul rugăciunea, l-a chemat în chilie pe voievod şi s-a spovedit Ştefan Vodă la dânsul. Şi a întrebat Ştefan Vodă pe sihastru: «Ce vom face, că nu mai putem să ne batem cu turcii? Închina-vom ţara la turci, au ba?» Iar sihastrul a zis: «Să nu o închinaţi, că izbânda este a noastră. Numai după ce vei izbândi, să faci o mânăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe, al căruia să fie şi hramul bisericii.» Deci, a mers Ştefan Vodă în sus, pe la Cernăuţi şi pe la Hotin şi a strâns la oaste fel de fel de oameni şi au purces în jos. Iar turcii, înţelegând că va să vie Ştefan Vodă cu oaste în jos, au lăsat şi ei Cetatea Neamţului de a o mai bate cu tunurile şi au început a fugi spre Dunăre. Iar marele Ştefan a început a-i goni din urmă şi a-i bate, până i-a trecut Dunărea. Şi, întorcându-se voievodul, a făcut Mânăstirea Voroneţ, cu hramul Sfântu Gheorghe, unde se retrăsese şi Sfântul Daniil Sihastrul şi, prin lucrare dumnezeiască, s-a rânduit că icoana hramului a fost găsită, în vremea lucrării ei, nefăcută de mână omenească, cu chipul Sfântului Gheorghe. Iar mai târziu a zidit Mânăstirea Războieni, cu hramul Sfântului Arhanghel Mihail, unde smeritul domn a pus şi această pisanie: ,,Eu şi curtea mea am făcut ce mi-au stat în putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost după voia lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele, şi lăudat fie numele Lui.” În Ţara Moldovei, Ştefan cel Mare şi Sfânt a zidit multe sfinte mânăstiri, precum: Mânăstirea Putna, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1470), Mânăstirea Tazlău, cu hramul Naşterea Maicii Domnului (1487), Mânăstirea Voroneţ, cu hramul Sfântul Gheorghe (1488), Mânăstirea Borzeşti (1494), Mânăstirea Popăuţi, cu hramul Sfântul Nicolae (1496), Mânăstirea Războieni, cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail (1496), Mânăstirea Neamţ, cu hramul Înălţarea Domnului (1497), Mânăstirea Dobrovăţ, cu hramul Pogorârea Duhului Sfânt (1504) şi altele. Iar biserici domneşti ridicate de fericitul voievod au fost: Pătrăuţi (1487), Sfântul Ioan – Vaslui (1490), Precista Mare – Bacău (1491), Sfântul Nicolae Domnesc – Iaşi (1492), Sfântul Gheorghe – Hârlău (1492), Bălineşti (1493), Cuvioasa Parascheva – Cotnari (1493), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel – Huşi (1495), Sfântul Nicolae din Dorohoi (1495), Sfântul Ioan Domnesc – Piatra Neamţ (1498). Ca voievod, Ştefan cel Mare şi Sfânt multe milostenii a făcut celor săraci, răsplătind şi pe ostaşii săi cu averi şi moşii, iar mai vârtos răsplătea 294

după faptele de vitejie din război. Aşa pe Purice Aprodul, ce l-a scăpat de la moarte într-o bătălie cu ungurii, miluiţi fiind de Dumnezeu de au scăpat cu viaţă, l-a făcut boier, armaş mare, şi din el s-a tras mai apoi neamul Movileştilor. Aşa şi pe Burcel, care, fiind sărac, ara pământul în zi de sărbătoare, neavând plug să are, l-a miluit cu plug şi cu moşie şi s-a dus cu pace la Sfânta Liturghie, că era Duminică, iar sfântul voievod venise la dumnezeiasca slujbă în târgul Vasluiului. Şi nu numai oştenilor credincioşi le-a dat dări şi milostenii, ci a zidit din temelie şi a miluit multe mânăstiri în Ţara Moldovei, în Ţara Ardealului, în Ţara Valahiei, pe la Sfintele Locuri şi în Sfântul Munte al Athosului. Iar egumenului Mânăstirii Zografu, a trimis scrisoare, împreună cu dania sa ctitoricească: Iar pentru altă milă, pe care o va da Dumnezeu, cunoscătorul de inimi. Cel ce vede toate, sfânta mânăstire şi biserică a lui Dumnezeu, egumenul şi preoţii şi toţi fraţii întru Hristos ce vieţuiesc acolo să ţie şi să împlinească acest aşezământ, după rânduiala Sfintei Biserici şi după dorinţa noastră, cum vom arăta mai departe: înainte de toate să scrie pe domnia mea la Sfânta Proscomidie, după datina Sfinţilor Părinţi şi după aşezământul Sfintei Biserici, şi să scrie şi pe doamna mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena şi să stea în sfântul pomelnic, precum este scris. Şi iarăşi, până când va fi mila lui Dumnezeu Atotţiitorul asupra noastră şi vom fi în viaţă pe lumea aceasta, sfânta biserică să ne cânte sâmbăta seara un paraclis şi Duminica la prânz să se dea băutură. Marţea să se cânte Liturghie şi la prânz să se dea băutură; şi să se pomenească în fiecare zi la Vecernie şi la Pavercerniţă şi la Miezonoptică şi la Utrenie şi la Liturghie şi la Sfânta Proscomidie şi unde este obiceiul Sfintei şi dumnezeieştii Biserici. Aceasta să ni se facă atât cât vom fi în viaţă. Iar după trecerea anilor noştri, după trecerea vieţii noastre, în primul an să ni se facă şi să ni se cânte Sfântul Parastas în sobor, şi apoi şi celelalte slujbe de a treia zi, şi asemenea la a noua zi, la a douăzecea zi, la a patruzecea zi şi la jumătate de an şi iarăşi la un an. Iar după trecerea unui an de atunci, să ni se cânte în fiecare an, într-o zi, în sobor de pomenire, seara la parastas şi colivă şi băutură să se dea, iar dimineaţa la Sfânta Liturghie, iarăşi colivă şi la prânz, băutură spre mângâierea fraţilor. Aceasta să rămână cât va dăinui sfânta mânăstire. Iar călugărilor de la Mânăstirea Neamţ le-a dat rânduială, pentru ctitorirea bisericii mari şi a chiliilor. Să ne cânte nouă şi doamnei Maria, călugării şi egumenul din Mânăstirea Neamţu în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o Liturghie până în veac, cât va sta această mânăstire. Sfinţenia şi-a arătat-o chiar şi în faptele socotite a fi fără duhul blândeţii, precum izgonirea din ţară sau osândirea spre moarte a trădătorilor. Iar întru acestea, fiind la mijloc soarta neamului şi a pământului strămoşesc, arătat a fost că lucru cu dreptate a săvârşit, căci de s-ar fi milostivit spre un om 295

ar fi pierit o ţară şi un neam sub loviturile mişeleşti ale păgânilor şi răucredincioşilor. Şi precum trupul trebuie înfometat şi slăbit pentru a scoate patima din el, ori precum Sfântul Ilie a ucis cu mâna lui pe slujitorii idoleşti spre a feri poporul de necurăţia închinării la idoli, aşa şi acest sfânt voievod, cu dreptate a izgonit şi a pedepsit aspru pe cei ce ieşeau din dumnezeiasca ascultare, asemănându-se cu Iuda vânzătorul. Dar n-a uitat să fie iertător şi milostiv cu toţi cei care se pocăiau şi îşi cereau iertarea din mâinile sale, precum Însuşi Hristos a făcut cu Petru după lepădarea sa, ori cu Proorocul David după ce acesta a săvârşit adulter cu femeia lui Urie. Aşa îi scrie voievodul vornicului Mihu, fugit mişeleşte din ţară, dar care voia să se întoarcă şi să fie credincios Sfântului Ştefan: Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom mai pomeni în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi faptele petrecute; ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii credincioşi şi de cinste. Şi satele, adică ocinile tale, toate le-am întors; vino, deci, îndată ce ne vei face slujba cu care te-am însărcinat. Înţeleptul voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a lăsat cu limbă de moarte fiului său ca, de va fi să închine ţara, să o închine turcilor, care pentru bani măcar îşi ţin cuvântul, iar în cele bisericeşti nicidecum nu caută a se amesteca. Ceea ce s-a şi întâmplat mai în urmă, iar pământul ţării, cu rugăciunile sale, a rămas un pământ binecuvântat. Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, asemenea sfinţilor şi drepţilor lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte obştescul sfârşit. Precum şi Sfântul Constantin cel Mare, înainte de obştescul său sfârşit, aşa şi Ştefan cel Mare, a chemat vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, arătându-le că de nu vor mai putea ţine ţara aşa cum a ţinut-o el, socotind din toţi pe turc mai puternic şi mai înţelept, a dat învăţătură să se închine turcilor, iar mai apoi le-a mai dat fiecăruia cuvinte de mângâiere şi îmbărbătare, spre mântuirea lor şi a neamului. Apoi, lăsând pe fiul său, Bogdan, pe scaunul Moldovei, şi dând tuturor sărutarea cea de pe urmă, s-a săvârşit în pace, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, în a doua zi a lunii lui iulie, la anul mântuirii 1504, ca un preaslăvit domn şi apărător al creştinătăţii, cum până atunci nu mai cunoscuse acest pământ binecuvântat. Iar la moartea sa – cum zice iarăşi Ion Neculce -, a fost jeluit de tot norodul, că s-a luat de dânşii asemenea piatră de mult preţ şi făclie a dreptei credinţe şi a dragostei de neam, şi l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mânăstire în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era, de plângeau toţi, ca după un părinte al lor, căci cunoşteau toţi că s-au păgubit de mult bine şi multă apărare. Iar poporul cel binecredincios se tânguia la săvârşirea sa cu multe lacrimi şi întristare: ,,Plânge dealul, plânge valea, /Plâng pădurile bătrâne, /Şi norodu-n hohot plânge: /Cui ne laşi pe noi stăpâne?..."

296

"Cei după moartea lui până astăzi îi zic ,,Sveti" – Sfântul Ştefan Vodă -, nu pentru suflet, care este în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost un om cu păcate, ci pentru lucrurile lui vitejeşti, care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, nu le-au ajuns...", precum scrie cronicarul Grigore Ureche. După săvârşirea sa, multe minuni s-au întâmplat la mormântul său, vindecări minunate ori izgoniri de demoni, care şi până azi se petrec. Iar la anul 1775, răpită fiind Bucovina de către austrieci, chipul său de lângă mormânt s-a întunecat la faţă cu totul, iar clopotul cel mare a început a bate singur, candele de la mormânt, întotdeauna aprinse, s-au stins singure, iar biserica întreagă s-a umplut de o lumină stranie, semn că voievodul însuşi se mâhnise de mulţimea păcatelor acestui popor, din care pricină a ajuns sub stăpânire străină. Însă, fără de îndoială, tuturor celor ce vin şi i se închină cu evlavie la mormânt, acest mare şi minunat domn, următor în viaţă şi în fapte Sfântului şi Marelui Constantin şi marilor împăraţi creştini, le bucură inimile şi îi întăreşte pe piatra credinţei şi în nădejdea vieţii veşnice. Asemenea, se mai spune că la Judecata de apoi, Sfântul şi Marele Ştefan Voievod va răsplăti tuturor celor ce s-au jertfit pentru credinţa strămoşească şi pentru ţară şi neam. Pentru râvna sa întru apărarea credinţei ortodoxe pe pământul ţării noastre, pentru marile sale vitejii şi pentru numeroasele sale mânăstiri şi biserici care împodobesc şi astăzi Moldova, fiind cinstit de-a lungul veacurilor de popor între sfinţi, Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie, 1992, fiind prăznuit la 2 iulie, ziua în care a trecut din această viaţă la cereştile locaşuri. Cu ale cărui rugăciuni să ne învrednicim şi noi a dobândi arvuna vieţii veşnice la săvârşirea din această viaţă şi mai vârtos la Judecata de apoi, pentru a slăvi cu sfinţii pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu Cel în Treime lăudat şi închinat. Amin".
(Vieţile sfinţilor pe iulie, editura Episcopiei Romanului, 1997, p.30-37)

Sec. XVI. Maciej. Menţiuni despre călătoria prin Ţara Românească şi Moldova Descrie evlavia populară faţă de domnia lui Ştefan cel Mare

"... Orice istoric poate să-l preamărească cu drept cuvânt pe acest slăvit noroc cu o ţară aşa de mică. Despre aceasta moldovenii şi muntenii cântă mereu la toate adunările lor pe scripci sârbeşti, rostind în limba lor: «Ştefan, Ştefan voevod, a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unghuri, pe ruşi şi pe poloni». Când mergeam spre Turcia am văzut la Bucureşti oraşul de scaun, la curtea domnului Ţării Româneşti, unde au fost la ospăţ (cum atârnă) pe peretele iatacului domnului un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându-l pe acest Ştefan înalt la statură şezând cu coroana regească pe cap, moldovenii îl numesc de asemenea Cara Bogdan Ştefan, adică dragul Bogdan Ştefan (carus pe latineşte, pe româneşte, cara – drag). Din cauza nespusei lui

297

vitejii îl socotesc ca sfânt".
p.454)

(Călători

străini,

II,

Letopiseţul cantacuzinesc. Misiunea pastorală a Sfântului Nifon în Ţara Românească în timpul domniei lui Radu cel Mare

"... În zilele acestuia se întâmplase de scosese den scaun Amira împăratul pre Sfântul Nifon patriiarhul Ţarigradului, şi-l trimisese la închisoare la Odriiu. De a căruia sfântă bună viaţă ieşind vestea în toate părţile, s-au auzit şi în Ţara Românească, şi au înţeles şi domnul Radul vodă de bărbăţiile cele sufleteşti ale sfântului şi au trimis cu rugăminte la acest sfânt părinte ca să vie în ţara lui, că-l pohteşte ţara! Iar sfântul i-au dat răspuns zicând: «Măria-ta, însuşi vezi goana şi închisoarea mea, care iaşte de la vrăjmaşii cei văzuţi ai lui Dumnezeu. Dar cum voi veni în ţara ta?» Iar domnul iar i-au trimis cu vânt zicându-i: «Nu purta grijă de aceasta, că grija mea iaşte». Iar sfântul patriarh au trimis Radul-vodă la împărăţie de au cerut pre acest păstoriu mare şi nu-i fu peste voie, ci i se împlu voia de la împărăţie şi degrab trimise de aduse pre sfântul în ţara sa şi-i dede toate pre mână zicând: «Eu să domnesc, iar tu să îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să ne fii tată şi păstoriu mie, şi tuturor oamenilor, şi solitar la Dumnezeu». Iar el află turma neplecată şi neascultătoare, şi biserica izvrătită şi cu obiceaiuri rele şi nesocotite. Şi chemă pre toţi egumenii de la toate mânăstirile Ţării Munteneşti şi tot clirosul bisericii şi făcu sobor mare dimpreună cu domnul şi cu toţi boiarii, cu preoţii şi cu mirenii şi îndată slobozi izvoadă de învăţătură limpede şi necurmată şi le spunea den Sfânta Scriptură, şi învăţa pre toţi şi-i adopta cu apa milei, credinţei celei adevărate. Grăia-le de pravilă şi de lege, de tocmirea bisericii şi de dumnezeieştile slujbe de domnie şi de boierii, şi de mânăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de toate. Şi tocmi toate obiceaiurile pe pravilă şi pe tocmelele sfinţilor apostoli. Decii hirotoni şi 2 episcopi şi le dede şi eparhii cu hotară, care câtu va birui, şi-i învaţă pentru cum vor purta de grijă şi vor paşte oile care le sunt date, în seamă, ca să îndrepteze toată ţara aceia de acei 3 arhierei..."
(Istoria Ţării Rumâneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini. (Letopiseţul Cantacuzinesc) în Cronicari Munteni. Studiu introductiv de D.H. Mazilu, Ed. Militară, Bucureşti, 1988, p.65-66)

Sec. XVI. Christian Schesaues. Despre acţiunile lui Despot vodă împotriva creştinilor ortodocşi

"Despot porneşte să modeleze printr-un trai mai bun Neamul cel neîmblânzit al Moldovei, care îşi duce viaţa După un rit nedomesticit, fără rânduială sau lege Şi dându-i legi, să înlăture moravurile de negrăit Pedepsea cu sabia iubirile interzise ale nobililor Care, ori de câte ori le plăcea, de-atâtea ori părăseau soţiile 298

Şi îşi aduceau altele, născocind despărţiri dese El a dat buzna cu forţa-i tare în lăcaşurile sfinte ale călugăriţelor Şi în mânăstirile bogate şi a luat de aici mult aur Lucrat cu meşteşug şi chipurile de argint ale sfinţilor Şi veşmintele împodobite cu pietre şi ţesute cu aur Şi odăjdiile preoţilor sacri şi tiara bicornă".
(J. Sommer, Ch. Schesaues, Scrieri alese, Iaşi, 1988, Ediţie Traian Diaconescu, p.161 cf. Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lăpuşneanu, Iaşi, 1994, p.194)

Antonio Maria Graziani. Despre măsurile luate de Despot vodă împotriva Bisericii ortodoxe din Moldova

"(...) Socoteşte ca de râs acea pâine sfinţită în care se păstrează corpul inviolabil al lui Hristos prin taine mai mari decât ar putea să le cuprindă mintea noastră sfărâma pretutindeni chipul lui Dumnezeu şi ale sfinţilor, incendiază şi respinge toate ceremoniile serviciilor divine şi afirmă cu aroganţă că părerea sa este aidoma cărţilor sfinte. Despot însă făcea ceremonii particulare în casa sa şi invita la acestea pe cei dintâi dintre prieteni şi se supăra pe cei care refuzau să participe; uneori cerea să-i convingă pe fiecare în parte ca, în cele din urmă, ei să cerceteze şi să întoarcă sufletele de la deşertăciune la religia adevărată. Aici aruncând împunsături pregătite şi cuvinte de ocară împotriva preoţilor, acuzând neştiinţa, trândăvia, moravurile şi, în sfârşit, toată viaţa acelora, uneltind ură împotriva ceremoniilor şi a religiei, mai ales din cauza imoralităţii lor. Apoi, când a considerat că a demonstrat destul părerea şi voinţa sa, cu o lăcomie grăbită smulgea cu forţa aurul din biserică, prăda vasele sfinte şi veşmintele, după cum fiecare din acestea erau mai de preţ, în multe locuri. Acest lucru, era firesc ca valahii să-l suporte mai greu, deoarece credeau că pe deasupra, sunt luaţi în râs când Despot propovăduia că a început toate acestea de dragul religiei şi fiind înlăturată superstiţia pentru uzul căreia fuseseră adunate aceste lucruri, el să restabilească adevărata cucernicie şi cultul care până în ziua aceasta a fost neglijat şi necunoscut: că sunt stăpâniţi de diavol ei care credeau altfel".
(Călători străini, III, p.180-181)

1596 aprilie 13. Mihai Viteazul reglementează viaţa mânăstirească în Ţara Românească

"Cu mila lui Dumnezeu, creştin Mihail voevod, domn a toată Ţara (....) Rumânească, feciorul marelui şi preabunului Pătraşco voevod. Dat-am domnia mea această învăţătură a domniei mele tuturor sfintelor mănăstiri den toată ţara domniei mele, aşijderea şi sfintei şi dumnezeieşti mănăstiri ce să chiamă Cozia, pentru că văzându domnia mea şi înţelegând că au încăput în sfintele mănăstiri nişte obiceiuri, carele nu sunt den porunca sfintei pravile pentru egumeni ce încap la egumenie cu mită, fără voia săborului, cum am zice

299

streini, fără nici o milă şi nici o curăţare la sfintele case, pentru aceia la multă răsipă şi sărăcie şi slăbiciune au ajunsu sfintele mănăstiri. Drept aceia, domnia mea văzând sfintele şi dumnezeeştile mănăstiri căzând în multă slăbiciune, strâns-am sobor şi am socotit şi am sfătuit împreună cu cinstit părintele nostru arhimitropolit, chir vlădica Eftemie şi cu amândoi cinstiţii arhiepiscopi, chir Teofil Râmniceanul i chir Luca episcop Buzăului şi cu toţi sfinţii părinţi egumeni şi preoţii şi călugării şi cu toţi dregătorii, cu tot sfatul domniei mele, cu aceştia am socotit de am tocmit şi am aşăzat cele ce s-au socotit a fi de folosul sfintelor mănăstiri. Întâi, când se va întâmpla a merge domnul sau boiariul la sfânta mănăstire pentru blagoslovenia să aibă a milui şi a întări, iar nu să caute să ia de la mănăstire sau să îngreuieze mănăstirea cu nimic, nici dar să nu ia, fără ştirea săborului şi fără blagoslovenia tuturor. Aşijderea pentru egumenie, de va trebui schimbare egumenului, atuncea să aibă voe săborul mănăstiri să aleagă, să pue pre cine vor pofti, iar altu nimeni, nici domnu, nici vlădica, nici dregătoriu, nici altu boiariu, întraceasta să nu să amestece, să pue sau să scoată egumen din mănăstire, fără însuşi săborul mănăstiri, cum am scris mai sus, ei să aleagă dentru dânşii carele vor pofti, cu vrerea tuturor. Însă să aleagă preotu carele va fi destoinic să slujească sfânta liturghie şi să poarte grija a rădica şi a purta trebile şi greul mănăstirii. Iar de nu se va afla în mănăstire preotu a fi egumen, atuncea, iarăşi cu voia şi sfatul săborului, să aducă dentr-altă mănăstire pre cine vor iubi. Acestea le-am făcut şi le-am tocmit, pentru căci era rele obiceiuri în sfintele mănăstiri, pentru veniţii dintr-altă parte, carii încăpea la mănătiri cu mite şi cu făţării şi nu era vrednici de preoţie, să slujească liturghie, nici cruţa mănăstirea să o întărească, ci numai ci strângea tot venitul mănăstirii şi dupe acia fugia den mănăstire şi lăsa mănăstirea în sărăcie. Alta: de să va întâmpla a veni dentr-altă parte, de va fi şi vreun preotu dăstoinic şi cinstit, acelaş cât va veni, să nu încapă la egumenie, ci să i să dea loc de lăcuitu bun şi să aibă socotinţă, până în vreme ce să va desprinde şi să va făgădui cu jurământ sfintei mănăstiri a lăcui până la moartea lui, atuncea de va pofti săborul, să pue egumen. Alta: pentru fiteşcare călugăr ce va cădea în vreo greşală, să nu fie volnic a fugi den mănăstire, nici egumenul a-l goni, nici alţi călugări, ci să-l judece săborul dupe greşala lui. Iar de-i va părea cu strâmbul şi asuprit, atuncea să aibă a merge la arhiereul locului aceluia şi dupe cum îi va afla judecata, el iarăşi la postrigul lui să se întoarcă. Iar de va fi căzut în greşală mare, care greşela nu încape a o judeca pravila bisericii, atunci să fie dus la domnie, să să judece cu pravila împărătească. Şi iar: nici un călugăr să nu fie volnic de la postrigul lui a eşi în vreo parte, să-şi facă chilie deosebi, fără numai acela ce-l va lăsa săborul cu blagoslovenie şi va pohti a să singuri sau către altu călugăr ce va pohti a lăcui 300

la pustie în vreun schit pentru folosul sufletului lui sau la Sfetagora, să nu fie oprit. Iar călugărul ce va eşi de la postrigul lui fără voia egumenului şi a săborului şi va vrea să să mute într-altă mănăstire, să fie afară den cleric şi acela ce-l vor priimi pre el, ca să n-aibă nimeni a-i da loc de lăcuitu, pentru să să întoarcă la postrigul lui. Şi iar: care călugăr va fi trimis în posluşania mănăstirii, pentru câştigu, nimic deosebi să nu strângă, nici să fure şi să ascunză. De va fi şi mirean trimis în slujbă, întru dreptate să slujească, fără nici un furtişag, să aducă la mănăstire, iar şi săboriul încă să aibă a-l milui şi a-l socoti. Aşijderea şi egumenul, cine va fi, să nu ascunză den venitul mănăstirii, nici să-i cheltuiască, fără voia şi fără ştirea săborului, ci numai ce va fi pe treaba mănăstirii să cheltuiască, cu vrerea tuturor. Că pentru aceia, am tocmit şi am legat cu aceşti cinstiţi părinţi cu marele mitropolit şi cu amândoi episcopii şi cu toţi egumenii şi cu tot cinstitul săbor şi cu tot sfatul domnii mele, întărit-am şi am pecetluitu cu mare blestem şi înfricoşată îngrozire: cine va îndrăzni a sparge această tocmeală a sfântului săbor, domnu sau arhiereu sau boiari, să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de 318 părinţi ce au fost la Nicheia şi de părintele Eftemie mitropolitul şi de cinstiţii episcopi şi de toţi egumenii şi de toţi sfinţii şi să-i spargă Dumnezeu într-această lume trupul, iar în veacul ce va fi să fie, sufletul. Şi aceşti marturi am pus domnia mea: jupan Mihalcea banul, jupan Calotă vel ban, jupan Mitrea vornecul, jupan Ivan vel dvornic, jupan Chesar vel logofăt i Theodosie vel vistiar i Radul vel cluciar i Negrea vel spatar i Stroe vel stolnic i Radul vel comis i Şărban paharnic i jupan Preda vel postelnic, i Ispravnic, sam rece gospodstva mi".
(D.R.H., B, XI, p.205-206)

301

CAPITOLUL XIV

ASPECTE DIN CULTURA ROMÂNILOR ÎN SECOLELE XIV-XVI
Dimitrie Cantemir. Descriptio Moldaviae. Despre scrierea moldovenilor

"Înainte de conciliul de la Florenţa, după exemplul celorlalte neamuri ale căror limbi provin din vorbirea romanilor, moldovenii se foloseau de caractere latine. Dar după ce la acel sinod mitropolitul Moldovei, a trecut în tabăra papistaşilor, după cum am spus, mai sus, urmaşul acestuia, diaconul lui Marcu al Efesului, bulgar de neam, pe nume Teoctist, ca să stârpească şi mai mult orice sămânţă papistăşească din biserica moldovenească şi ca să ia tinerilor putinţa de a citi sofismele papistaşilor, a sfătuit pe Alexandru cel Bun ca nu numai să izgonească din ţara lui pe oamenii care gândeau altfel în privinţa celor sfinte, dar şi literele latine să le înlocuiască cu cele slavone; prin acest zel exagerat şi nelalocul lui el a fost iniţiatorul acestei barbarii care stăpâneşte acum Moldova. Dar deoarece literele slavone nu erau de ajuns la număr spre a arăta exact pronunţarea tuturor cuvintelor pe care limba moldovenească parte le luase din cea latină, parte şi le însuşise din limbile neamurilor vecine; a trebuit să se născocească câteva litere noi şi aşa s-a ajuns ca limba moldovenească să aibă un atât de mare număr de litere cât nu are nici o altă limbă europeană. Într-adevăr, astăzi numărul literelor, împreună cu câteva semne prosodice şi ortografice este de patruzeci şi şapte...."
(D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p.371)

Nicolaus Olahus. Transilvania. Informaţii despre voievodatul Transilvaniei şi despre locuitorii acestuia

“(…) din Transilvania, care e lungă de 30 de mile şi lată cam tot pe atâta, sau ceva mai puţin mai uşor se poate cuceri toată Ungaria. Pentru că drumurile ei se pot astupa cu uşurinţă cu arbori tăiaţi. Afară de aceea, poporul este bine închegat la corp, războinic şi înzestrat cu cai buni şi puternici. Întreaga regiune variază alternativ între câmpii şi codrii, fiind întretăiată de cumpene şi cotituri de ape şerpuitoare (…) având pământ fertil, vinuri tari şi aur, argint, fier şi alte metale; în afară de acestea e plină de sare, e foarte bogată în vite, fiare, urşi, peşti din abundenţă, încât natura nu poate fi învinuită că nu i-a dat toate cele de trebuinţă pentru viaţă. 302

Într-însa sunt patru naţiuni deosebite: unguri, secui, saşi şi români, între care saşii se cred mai puţin apţi pentru război, ungurii şi secuii au unele vorbe proprii limbii lor (…) Saşii se zic a fi coloni din saşii Germaniei, aduşi acolo de Carol cel Mare – ceea ce se adevereşte prin identificarea limbii ambelor popoare. Românii se zic a fi colonii romanilor. Probă pentru aceasta este că au multe vorbe comune cu limba latină şi foarte multe monede romane se află în acel loc, care sunt probe, fără îndoială foarte puternice pentru vechimea stăpânirii romane aici (…).” (Călători străini…, I,
p.489)

1521. Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

“Înţeleptului şi celui de bun neam şi cinstitului jupânului Haneş Begnăr din Braşov multă sănătate de la Neacşu din Câmpulung. Ipac dau de ştire domniei-tale pentru lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieşit den Sofia şi amintirea nu e punct. Şi s-au dus în sus, pe Dunăre. Ipac să şti domnia-ta că au venit un om de la Nicopoe, de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domnia-ta pe Dunăre în sus. Ipac să ştii că bagă din toate oraşele câte 50 de omin (I) să fie în ajutor în corăbii. Ipac să şti cum s-au prins neşte meşteri din Ţaringrad cum vor trece aceale corăbii la locul cele strâmtul ce şti şi domnia-ta. Ipac spui domniei-tale de lucrul lui Mahomet–beg, cum a auzit de boieri ce sunt megieşi şi de ginere-mi Negre cum i-au dat împăratul slobozenie lui Mahomet-beg pre (...) i-o fi voia pren Ţeara Românească, iar el să treacă. Ipac să ştii domnia-ta că are frică mare şi Băsărăb de acel lotru de Mahomet-beg (…) Ipac spui domniei-tale, că mai-marele miu, cu ce-am înţeles şi eu spui domniei-tale iar domnia-ta eşti înţelept. Şi aceste cuvinte să ştii domnia-ta la tine, să nu ştie umini mulţi. Şi domniile voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine (…).”
(D. I. R., B., XVI, vol.I, p. 169-170)

Sec. XVI. M. Strikowski. Răspândirea cântecelor populare

“Acest obicei slăvit luat din vechime este păstrat şi astăzi în Grecia, în Asia, în Turcia, în Ţara Românească, în Transilvania, în Ungaria şi în alte ţări, după cum singur am văzut şi am auzit cu urechile mele cum în deobşte la fiecare adunare,(iar în Turcia pe străzi şi în bazare), în pieţele publice ei cântă faptele oamenilor însemnaţi în stihuri însoţite de sunet de scripcă din cele pe care le numim sârbeşti, sau alăute, cobze şi harfe, spre marea bucurie a poporului de obşte, care ascultă faptele de seamă ale principilor şi cavalerilor vestiţi (…) Moldovenii şi muntenii cântă mereu la toate adunările lor pe scripci sârbeşti rostind în limba lor: «Ştefan voevod, Ştefan. Ştefan voevod a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri (…) şi pe poloni.» Când mergeam spre Turcia am văzut la Bucureşti, oraşul de scaun, la curtea domnului Ţării Româneşti, unde am fost la ospăţ cum atârnă pe peretele iatacului domnului 303

un chip, zugrăvit pe lemn, după obiceiul vechi, arătându-l pe acest Ştefan înalt de statură şezînd cu coroană regească pe cap. Moldovenii îl numesc de asemenea Cara Bogdan Ştefan, adică dragul Bogdan Ştefan (carus, pe româneşte, cara-dragă).” (Călători străini…, II, p. 449454)

1577. Octoihul mic slavonesc tipărit la Braşov de Oprea logofăt şi diaconul Coresi. Predoslavia

“Din porunca jupânului Hanîs Becner, judeţul Braşovului, robul lui Hristos, Oprea logofătul şi diaconul Coresi ne-am trudit cu aceasta şi am tipărit aceste cărţi. Şi era atunci pe vremea aceea în Ţara Ungurească crăiasa Isabela, fiul ei Ionăş, craiul cel tânăr şi fiul marelui Ionăş craiul. Şi în Ţara Românească era Pătraşcu voevod şi în Ţara Moldovei era Alexandru voievod.”
(Ion Bianu şi Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, vol. IV, p. 3)

Prima carte tipărită în limba română de Coresi

“În zilele măriei lui Ianăş crai, eu jupânul Hanăş Begner de în Braşov, am avut jelanie pentru sfintele cărţi creştineşti tetro-evanghel şi am scris aceste sfente cărţi de învăţătură, să fie popilor româneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cin-s creştini, cum grăieşte şi sfântul Pavel apostolul către corinteni, 14 capete: în sfânta besearică mai bine a grăit cinci cuvinte cu înţeles, decât 10 mie de cuvinte neînţelese, în limbă străină (…).“
(A.Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, (1508-1647), vol.I , Bucureşti, 1938, p.31)

1580-1581. Din Predoslovia Evangheliei cu învăţătură tipărită de Coresi

“Derept aceia, eu, jupânul Hîrjil Lucaci din cetatea Braşovului şi a tot ţinutul Bîrsei, foarte cu inimă fierbinte şi cu jale aprinsă de mult jelania la această luminată carte. Derept aceia, în multe părţi am întrebat ş-am căutat până o am aflat în Ţara Românească, la arhimitropolitul Serafim, în cetate în Tîrgovişte. Iară după ce am oblicit, iară eu foarte m-am bucurat şi cu multă rugăciune cerşit-am de la sfinţia lui şi mi-o au trimis. Iară eu, deacă o văzuiu ce învăţătură dumnezeiască şi cu folos sufletului şi trupului iaste întru ia, iară inima mea se îndulci şi foarte mă sfătuii cu luminatul mitropolitul mare Ghenadie din tot ţinutul Ardealului şi al Orăzii şi cu mult chiros de preoţi, ce le trebuia această carte, încă şi cu toţi sfetnicii mei şi cu voia tuturor acestora şi cu voia mitropolitului Serafim, noi o dădem la Coresi diaconu ce era meşter învăţat într-acest lucru, de o scoase den carte sîrbească pre limbă rumânească, împreună şi cu preuţii de la biserica Şcheilor de lîngă cetatea Braşovului anume Pop Iane şi Popa Mihai (…).”
(Bibliografia românească veche, vol.I, p. 79-80)

304

Sec. XVI. Ioan Sommer. Elegie împotriva războiului

"Cel ce iscodi ucigaşa-armă a războiului Vai, abia pot să cred din muritor că-i născut Vicleşug diavolesc îmi pare că e, mai degrabă. Căci felurite căi morţii aevea-a deschis (…) De-ar arunca departe, fărâme netrebnica armă, Nimeni n-ar mai fi dovedit ca infam (…) Că nişte tâlhari pustiim cultivate-ogoare, Nu cruţăm nici pe cei ce muncind ne hrănesc. Foc, ca duşmanii, punem colibelor goale rămase, Sălbăticie vădind caselor vină ce n-au. Adăpost prin pădure din vreme ce nu căuta-şi-va, Moartea plugaru-şi găsi, chiar de la cel ce-l plăti.”
(Ioanus Sommerus, Elegii despre dezastrul din Moldova, IX, (ed. E. Legrand, Deux vies de Jacques Basilicos…, Paris, 1889,p.169-170)

1562. Şcoala de la Cotnari, înfiinţată de Despot-vodă

“A început să clădească o şcoală în târgul Cotnari care e locuit în mare parte de saşi şi unguri, strângând de prin tot locul din ţară tineri de care se îngrijea să-i pună să înveţe, să-i hrănească, să-i îmbrace din banii săi, hotărând o leafă destul de bună pentru profesori, ţinând seama de micul număr al învăţăceilor în care timp am fost şi noi trimişi acolo ca să predăm în aceiaşi şcoală după ce fusesem mai înainte la curte şase luni în rândul diacilor.”
(Călători străini, II, p. 261)

1570. Învăţământul românesc în Transilvania

“Această carte ce iaste osmoglasnie (carte bisericească) o au scris cele întru sfinţi părintele nostru Ioan Damaschin (…) iară acum rumâniaşte scrisuam eu Oprea diiac zeat (ginere) popei Dobre, să fie învăţătură ucenicilor cine învaţă dăscălie-şi să fie mai uşor spre înţeles oamenilor creştini (…) Aşijdere în şcoală meaşterii şi dascălii să înveaţe mai vârtos rumâneşte au poruncit, den cărţile ce le deadere boierii cinstitului sfat de înainte şi ce va da sfinţiia lui, împreună cu alţi creştini buni că în şcoală, cumu trebuiaşte şi în besearecă, aşa mai vârtos (…) trebuiaşte să înţeleagă feciorii, dară cumu să înţeleagă dacă învaţă în limbă striină de nu înţelege nimenea, iară sîrbeşte şi latineşte să ştie numai cine iaste om cărturariu ori preut oare dascăl oare diiac, iară mişelenia n-are lipsă de-a ştirea. Şi am scris despre izvorul ce iaste în beseareca Scheenilor, de lîngă cetatea Braşovului de l-au scos den limba sîrbească pre limbă românească (…) Şi încă şi alta porunci sfinţiia lui să strângă preuţii mila de la blagocreştinii voevozi şi de la cinstiţii boieri şi de la oamenii creştini, care cât ce-are îndura de-a dorea drept să ridice şcoala de iznoavă/ din nou/, 305

căci sloniul (tinda bisericii) şi chiliile beseareciei s-au vechit şi au scăzut de nu iaste ca nainte de tremetia la învăţătură den ţara Bîrsei şi den tot ţinutul Ardialului (…) Napisah az(am scris) Oprea diiac Muiarşteriu şcoalei rumâneşti de lîngă besearica Scheiilor şi dascăl mai mare ucenicilor, cine învaţă dăscălie şi beseareciei psaltul dentâiul, vă leato 7078(1570)…”
(N. Sulică, Cea mai veche şcoală…, Bucureşti, /f.a./,p.14-15.)

Tiparul s-a executat sub cda 1616/2006 la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti

306

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful