SOCIOLOGIA INTEGRĂRII EUROPENE

(CURS PENTRU SOCIOLOGIE, ANUL III)

1

CAPITOLUL I PROBLEME INTRODUCTIVE PRIVIND INTEGRAREA EUROPEANĂ Integrarea europeană este, deopotrivă, un concept, o condiţie a unităţii continentului şi o rezultantă a efortului de unificare. Ea este cu atât mai importantă cu cât, în acest proces de unificare a Europei, nu s-a pornit de pe un loc gol, pe care totul să înceapă de la zero, să fie adică doar construit, ci de la o situaţie foarte grea, în care totul trebuia reconstruit, dar pe alte baze. Europa a fost mereu un spaţiu excepţional şi un mediu excepţional, care au permis mari străluciri, dar şi mari tragedii. Cele mai mari descoperiri ştiinţifice au fost făcute pe continentul european. Principiile democraţiei şi ale drepturilor omului au fost inventate şi aplicate, înaintea tuturor, tot pe continentul european. Cele mai mari puteri ale lumii s-au aflat aici şi tot de aici au izvorât, s-au exprimat şi s-au consolidat marile valori ale civilizaţiei moderne, bazată pe cunoaştere, inteligenţă, tehnologie şi democraţie. Şi tot pe acest continent, s-au ciocnit, continuu, pe toată scala – de la deosebire, la opoziţie, conflict şi război –, mai marile sau mai micile interese. Cele mai mari şi devastatoare războaie au avut loc tot pe continentul european. Se spune adesea că războaiele n-au rezolvat mai nimic. Dimpotrivă, ele ar fi adâncit şi mai mult divizarea continentului. După fiecare război, Europa s-a reîmpărţit în noi tabere. Poate nu aceleaşi de dinainte de război, dar nici prea departe de ele. Nici după cel de al doilea război mondial, aparent, lucrurile nu au stat altfel. În realitate, războiul a dat o lovitură necruţătoare unui tip de totalitarism, dar a generat alt tip de totalitarism. După cel de al doilea război mondial, de o parte şi de cealaltă a unui aliniament care fractura continentul european în două sisteme politice ireconciliabile – unul bazat pe o democraţie liberală, celălalt bazat pe o „democraţie“ totalitară –, ostile şi cu glonţul pe ţeavă, s-au acumulat cele mai mari şi mai devastatoare cantităţi de forţe militare şi mijloace de distrugere pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Europa a intrat într-un fel de echilibristică a terorii, în fiecare moment fiind posibilă declanşarea, pe teritoriul ei, a unui război nuclear cu consecinţe incalculabile. Totuşi, unificarea continentului a început chiar în aceste condiţii, punându-se în aplicare, sub protecţia celui mai mare produs al expansiunii civilizaţiei europene - Statele Unite ale Americii –, un vechi vis al marilor bărbaţi europeni: unificarea continentului. Mai întâi, a Vestului. Se credea chiar că Vestul poate deveni unitar, datorită, pe de o parte, valorilor care definesc civilizaţia occidentală şi, pe de altă parte, interesului Europei de Vest de a face un front comun – economic, în primul rând, dar şi politic – în faţa expansiunii marilor puteri economice ale lumii – Japonia şi Statele Unite – şi, pe plan politic, împotriva pericolului roşu. Interesant este că, deşi Statele Unite înţelegeau raţiunea uniunii economice a continentului
2

(care devenea un concurent serios pe piaţa mondială pentru americani şi japonezi), au sprijinit comunitatea europeană, mai bine chiar decât europenii înşişi. Să fi înţeles, oare, americanii, încă din primii ani de după război, că o entitate euro-atlantică puternică şi responsabilă nu se poate realiza decât cu condiţia ca Europa să fie puternică, unitară, performantă şi democratică? Cu siguranţă că da. Pragmatismul american, simplitatea şi buna măsură i-au ajutat foarte mult pe europeni. Iar dacă Germania şi Franţa, doi pivoţi totdeauna rivali în configurarea strategică a spaţiului european, şi-au dat mâna, au făcut-o, probabil, şi sub dubla presiune americană: ca aliat pragmatic, pentru care istoria şi resentimentele nu trebuie să se constituie într-o piedică în calea progresului şi afacerilor şi, în acelaşi timp, ca partener de competiţie cu care trebuie să te lupţi, dacă vrei să câştigi un loc la masa celor puternici, dar pe care trebuie să-l respecţi şi să ai încredere în el. Dincolo de aceste determinări concrete, marii vizionari ai Europei Unite, între care şi Jean Monnet, şi marii arhitecţi ai edificiului comunitar european vedeau mult mai departe… Ei sperau şi, mai mult, credeau că, într-o zi, Europa, de la Oceanul Pacific la Ural, de la Oceanul Arctic la Mediterana, Marea Neagră şi Marea Caspică, va fi o singură entitate… Ştiau că nu va fi însă uşor… 1. Conceptul de integrare europeană Prin Europa au fost trasate, de-a lungul timpurilor, multe linii de fractură. În 1500, în 1648, după păcile de la Westfalia, în 1918, după primul război mondial, în 1945, după cel de al doilea, şi nimeni n-a îndrăznit, până acum, să şteargă aceste linii, să le dea uitării sau să le arunce la coşul de gunoi al istoriei. Chiar şi Samuel P. Huntington, în lucrarea sa atât de mult comentată şi controversată, (Samuel P. Huntington, CIOCNIREA CIVILIZAŢIILOR SAU NOUA ORDINE MONDIALĂ, Editura ANTET, 1997 ), nu face altceva decât să tragă noi linii de fractură de data aceasta nu între entităţi politice, ca odinioară, ci între civilizaţii. De fapt, singura linie pe care o conturează cu claritate este cea care re-fragmentează Europa în două. Această linie pleacă din Estul Mării Baltice, trece în zona vestică statele Baltice – Letonia, Estonia, Lituania, lasă la Est, Belarus, separă apoi Ucraina Subcarpatică, locuită de minoritatea maghiară catolică, de restul Ucrainei, separă Transilvania de restul României, Croaţia de Serbia şi partea din Bosnia şi Herţegovina, locuită de croaţi, de cea locuită de sârbi şi musulmanii bosniaci. Pe aici trece, după Huntington, linia care desparte civilizaţia occidentală de cea ortodoxă, iar această linie există, după opinia profesorului de relaţii internaţionale de la Harvard, de cel puţin cinci secole în Europa. Dincolo de subţietatea acestui mod simplist şi excesiv de tranşant de a separa şi opune civilizaţiile, un astfel de raţionament are în vedere unele particularităţi ale acestor zone, rezultate din marile confruntări de peste două milenii dintre Nord şi Sud, dintre Est şi Vest. Raţionamentul lui
3

Huntington poate fi dureros. Fără a neglija acest aspect. ce vine deci din interiorul entităţilor existente. Filosofia. era vârf de lance în ofensiva frontierelor. în viziunea europeană. peste aceste limite. Va reuşi. repetăm.de la frontiera-linie care controlează. 4 . monolitic. Europa doreşte să treacă peste aceste tragedii.de la frontiera-linie care desparte şi opune la frontiera-linie care uneşte şi integrează. Integrarea europeană nu este. dar el se bazează. fenomenologia şi fizionomia frontierelor europene sunt stufoase şi labirintice. la frontierasuprafaţă care uneşte. o triplă transformare a frontierei: . mai ales pentru români. peste interesele care au generat astfel de realităţi potrivnice cursului istoriei şi legilor evoluţiei societăţii omeneşti. o simplă alăturare a părţilor. mulţumindu-se să pună. este esenţial. De aici nu rezultă că un astfel de subiect nu există. care. omogene. care. marile probleme ale frontierelor. după celebra Conferinţă de la Helsinki. peste aceste prejudecăţi şi. De aceea. deşi în esenţa ei este frontalieră. limitează şi protejează. prin atracţie. deocamdată. Pentru că strategia europeană de integrare nu se constituie pe „principiul creuzetului“ în care se pune totul şi apoi se amestecă.de la frontiera-linie care îngrădeşte şi izolează. stabile şi cu numeroase resurse interioare care interoperează şi se asamblează. integrarea se prezintă ca o „construcţie pe module“. odată pentru totdeauna.1. deci. Europa Unită va fi o entitate de entităţi sau pur şi simplu o entitate. odinioară. oare? Europa. ci o nouă construcţie ce se realizează prin fuzionarea părţilor. Integrarea europeană. europenii se feresc să vorbească prea mult despre frontierele lor. reuneşte şi integrează. O analiză care îşi propune să nu scape nici un detaliu riscă să se împotmolească în esenţe. schimbă radical conceptul de frontieră. Are astfel loc. la frontiera-linie care eliberează şi comunică. Problema cea mai acută care se pune – cel puţin în această etapă – este dacă părţile rămân entităţi sau doar componente ale unei entităţi. de ce nu. De aceea. 1. în timp. un embargo asupra discuţiilor despre acest subiect. a unor entităţi puternice. Cu alte cuvinte. Definirea conceptului Integrarea se constituie în principala modalitate de realizare a Uniunii Europene. ci pe „principiul sudării“. se constată că europenii au luat toate măsurile pentru a rezolva. Ea reprezintă un proces foarte complex prin care statele edifică o nouă comunitate ce se doreşte a fi de tip unitar. impusă de tragediile vremurilor trecute. o esenţializare fără analiza detaliilor riscă să devină arbitrară şi voluntaristă. filtrează. nu se reduce la filosofia şi fizionomia frontierei politice. . la o analiză atentă a principalelor componente ale strategiei europene de integrare. . într-un fel pe o realitate dramatică.

începuturile moderne ale unităţii continentului nu au avut la bază raţiuni economice. De asemenea. implicit împotriva URSS. Potrivit 5 . alţii consideră că bătrânul nostru continent trebuie să devină o Europă a statelor. în următorii 50 ani. Europenii nu s-au înţeles niciodată pe deplin. un tratat de alianţă mutuală în cazul unei agresiuni germane. unui francez. au fost încorporate în Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. la 4 martie 1947. preşedintele francez Charles de Gaulle şi cancelarul german Konrad Adenauer au semnat. filosofia integrării europene are o mulţime de subtilităţi peste care nu se poate trece dintr-o trăsătură de condei. Deci. la Bruxelles. a Uniunii Europei Occidentale.Răspunsurile la această întrebare împart europenii în două. situaţia internaţională s-a agravat (lovitura de la Praga din februarie 1948). lumea are nevoie de o entitate europeană puternică. care să fie. la Palatul Elysée. adică o entitate de entităţi. Armonie deplină nu a existat niciodată şi nu există nici acum. dar şi a oricărui alt agresor. De aceea. la Dunkerque. Tratatul de la Bruxelles După încheierea celui de al doilea război mondial. Această organizaţie avea unele structuri militare. în caz de agresiune în Europa. Ea nu reprezintă voinţa unei singure persoane. şi Luxemburg. Anul următor. în decembrie 1950. zone delicate. adică o Europă a regiunilor. Europa este mai mult un rezultat al confruntării decât al armoniei. securitatea şi apărarea. Tratatul de la Elysée La 22 februarie 1963. s-a încheiat. Dar. Acest tratat. social şi cultural. ci necesităţi de securitate. matură şi responsabilă. Totdeauna au existat interese. chiar dacă ideea unei asemenea construcţii a aparţinut unui om. care. existau două mari temeri pentru Europa: ameninţarea sovietică şi frica de renaştere a pericolului german. un vârf de lance în edificarea societăţilor informaţionale ale secolului al XXI-lea. ci o necesitate. Deşi pare o chestiune foarte simplă. Deci unificarea continentului nu este doar produsul unor voinţe. un tratat care prevedea o importantă cooperare între Franţa şi Germania în ceea ce priveşte politica externă. o Europă federală. alături de americani. De aceea. zone riscante şi zone conflictuale. fără state politice. Tratatul prevedea crearea unui Consiliu Consultativ şi încuraja membrii să colaboreze şi în domeniile economic. Unii văd o Europă fără frontiere. orgolii şi realităţi care au menţinut mereu linii peste care nu se putea trece. ca şi cel de la Dunkerque. Olanda. dincolo de toate acestea. era îndreptat împotriva Germaniei. printr-un acord semnat la Paris în octombrie 1954. în 1948. la acest tratat au aderat Germania şi Italia şi s-a constituit într-un suport pentru crearea. Tratatul a dat naştere Uniunii Occidentale. prin care părţile se obligau să-şi acorde în mod automat asistenţă. francezul Georges Bidault şi britanicul Ernest Bevin au încheiat. un nou tratat cu Belgia.

ci cuprindea şi unele prevederi în ceea ce priveşte educaţia şi tineretul. Cooperarea nu se limita doar la aceste aspecte. Această dimensiune reprezintă un 6 . să organizeze schimburi între tineri şi o colaborare fructuoasă în domeniul ştiinţific. datorită perspectivei de a se instaura o relaţie privilegiată între Franţa şi Germania în detrimentul Statelor Unite şi. În acelaşi an. La acest tratat s-au adăugat două Protocoale. limba partenerului. dar nu şi de Parlamentul Danemarcei. Tratatul de la Maastricht La 7 februarie 1992. Fiecare dintre cele două ţări se angaja să introducă. modificate prin Actul unic şi este constituit de Comunităţile Economice Europene. transporturile. Olanda. Din acest moment putem vorbi de Uniunea Europeană care se sprijină pe trei piloni.acestui tratat. serviciilor şi capitalului. pasul cel mai important în ceea ce priveşte realizarea unităţii economice a continentului european. Acest tratat nu a fost privit de toată lumea cu entuziasm. dar şi politica economică şi monetară pe suportul căreia s-a constituit Uniunea Economică şi Monetară. Se constituia deja entitatea de bază a Uniunii Europene. din cauza refuzului lui de Gaulle de a accepta aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economică Europeană. se punea capăt unei rivalităţi seculare şi se creau bazele integrării europene. Tratatul de la Elisée consemna începutul unei noi ere în istoria Europei. Primul s-a fondat pe tratatele de la Paris şi de la Roma. Acest lucru a adus brusc în dezbaterile politice problema europeană şi teama de supranaţionalitate. semnate în 1988 de Francois Mitterand şi Helmut Kohl. Franţa. Acest acord a fost ratificat în anul următor şi stipula libera circulaţie a mărfurilor. mediul cultura. miniştrii şi şefii statelor majore din cele două ţări să se întâlnească periodic. între care agricultura. în sistemul de învăţământ. Republica Federală a Germaniei. Era. pe de o parte. se insista pe legătura germană cu Statele Unite. Regatul Unit) prin care se prevedea realizarea unei pieţe unice. Danemarca. s-a adăugat un preambul prin care se reafirma apartenenţa Germaniei la NATO. Grecia. pe de altă parte. Luxemburg. se reafirma dreptul la autodeterminare al poporului german şi se evoca intrarea Angliei în CEE. urma ca şefii de state şi de guverne. cele 12 state ale Comunităţii Economice au semnat un tratat prin care se marchează o nouă etapă în realizarea unităţii continentului european. Tratatul a fost ratificat de 11 state. Competenţele economice au fost lărgite şi consolidate Este vorba de 17 domenii. Italia. desigur. După unele discuţii. care instituiau un consiliu franco-german de apărare şi de securitate şi un consiliu economic şi financiar Act unic european În 1985 a fost semnat un acord între statele membre ale Comunităţii Economice Europene (Belgia. Irlanda. persoanelor.

verificând ca respectiva acţiune ce urmează să fie întreprinsă la nivel comunitar să se justifice în raport cu posibilităţile pe care le oferă cadrul naţional. Spre exemplu. Tratatul mai prevede sporirea rolului Parlamentului european. Comisia nu este abilitată să impună o politică pe tema învăţământului. Subsidiaritatea Tratatul afirmă principiul subsidiarităţii. divizare Anne-Cécile Robert notează. de asemenea. Agenţia Europeană pentru Mediu. cu locaţii în Olanda. individualizare. care devine un colegislator. pe teritoriul unui stat care nu este membru al UE din partea ambasadei sau consulatului oricărui stat membru al UE. regional sau local. esenţa filosofiei de integrare europeană. serviciul european de informaţii judiciare Europol. Aceasta înseamnă că se asigură luarea unei decizii cât mai apropiate de cetăţean. coalizare. în timp ce instituţiile nu au fost reformate în profunzime). de fapt. comparabil cu cel al unui stat federal. dar imatură: ea este incapabilă să discute în profunzime viitorul său (ce fel de proiect comun pentru o organizaţie din ce în ce mai compozită?) şi preferă să se piardă în meandrele mecanismelor instituţionale (câte voci pentru fiecare ţară în Consiliul de Miniştri) sau în fuga înainte (extinderea masivă cu zece noi state. 1. precum şi o Conferinţă Interguvernamentală (CIG). Proiectarea. dreptul de vot şi dreptul de protecţie. Crearea unor noi instituţii Pe măsură ce gradul de integrare a crescut. iar cel de al treilea. Cetăţenia europeană Principalele elemente care ţin de cetăţenia europeană stabilite prin Tratat se referă la: dreptul de sejur în oricare stat al UE. Cel de al doilea pilon îl reprezintă dimensiunea politică. împreună cu Consiliul Miniştrilor. situată în Danemarca. Comitetul Militar şi Statul Major Militar European (SMME). S-a creat. în Le monde diplomatique că „Uniunea Europeană este o organizaţie adultă. construirea şi constituirea acestor piloni reprezintă. Integrare. Consultarea reprezentanţilor naţionali şi a cetăţenilor se situează totdeauna sub semnul unei ameninţări. un Comitet al Regiunilor. Din ce în ce mai mult. asigurându-se astfel participarea entităţilor regionale la elaborarea legislaţiei şi la construcţia europeană. Între acestea se situează Institutul Monetar European (IME). care trebuie să fie consultat de Consiliu şi de Comisie. cum ar fi poluarea transfrontalieră.stadiu avansat de integrare. cu sediul la Frankfurt. iar pe linie de apărare şi securitate. ceea ce a impus crearea de noi instituţii. europenii se supun unui slogan 7 . dar ea intervine în alte domenii. competenţele UE s-au lărgit.2. politica europeană de securitate şi apărare.

Nu numai pentru că o cer împrejurările şi chiar aliatul principal al Europei – Statele Unite ale Americii –. Sloganul de la summit-ul de la Laeken din decembrie 2001. de perspective. precum şi atitudinea Belgiei. cedarea unor elemente ale suveranităţii 8 . cum ar fi globalizarea. Dimpotrivă. Atunci când se întâmplă acest lucru. Uniunea Europeană nu-şi poate aplica o terapie de şoc. de cerinţele momentului şi ale situaţiei strategice. Europa trebuie să aibă un cuvânt de spus în marile probleme cu care se confruntă planeta. dar trebuie adoptat. problemele sociale şi de mediu etc. de judecăţile şi chiar de prejudecăţile oamenilor. Franţei şi Germaniei faţă de războiul declanşat în Irak în martie 2003 de către Statele Unite l-au determinat pe Pascal Boniface să afirme că „mai bine cu o Europă divizată decât cu una dominată“. ci mai ales pentru că Europa este şi va deveni din ce în ce mai mult una dintre marile puteri mondiale. peste memoria colectivă. reticente la înnoiri sau la impuneri. Aparent. prin compromisuri şi concilieri. dar se consideră că un obiectiv mondial de putere şi dominare formulat cu claritate şi pe termen lung ar constitui un liant pentru europeni. Europa nu se poate preface că nu vede aceste lucruri şi nici nu poate trăi în afara lor. de interese. altfel Europa nu va supravieţui»“. ci printr-un complicat mecanism democratic şi comunitar. pentru a deveni aşa ceva. peste valorile continentului. pentru simplul motiv că nimeni nu vrea să treacă cu buretele peste mileniile de istorie.discutabil: «Acest tratat nu este bun. potrivit căruia trebuie apropiată construcţia europeană de locuitorii săi. Ea nu doreşte să creeze suspiciuni cu privire la entităţile naţionale. Este adevărat. Dar nu sepoate altfel. Uniunea Europeană nu se poate naşte forţând lucrurile. Arhitectura Uniunii Europene se caracterizează tocmai prin paşi mărunţi. dar nici nu poate renunţa la elementele de bază pe care se poate construi unitatea reală a continentului. puterea europeană nu se construieşte şi nu se manifestă prin forţă sau prin impunerea cu forţa. Neîndoielnic. ea trebuie să se reconstruiască în interiorul ei. în favoarea unei construcţii interioare delicate şi complicate. care ar compensa. Referendumul negativ din Danemarca privind Tratatul de la Maastricht (1992) şi cel din Irlanda asupra Tratatului de la Nisa (2001) sunt exemple concrete. De aici. reacţia este negativă. Europa încearcă să găsească o linie de mijloc. şi lipsa de atitudine în relaţiile mondiale. Unii consideră că Uniunii Europene îi lipseşte o viziune strategică de ansamblu asupra marilor probleme ale omenirii. Între aceste două afirmaţii se derulează complexul şi complicatul proces al construcţiei europene. Dar. uneori. într-un fel. prin noi proiecte (nu totdeauna agreabile şi acceptabile). Popoarele sunt. dar numai astfel se poate progresa. fiecare pas trebuie raportat la tot ce ţine de valorile continentului. nici să forţeze nota în ceea ce priveşte suveranitatea. să redevină cu adevărat o entitate care are un cuvânt de spus. Ea trebuie să aibă o viziune comună şi unitară în aceste mari probleme.

liber schimb şi probleme monetare şi sunt considerate valori cardinale pentru organizarea şi evaluarea tuturor politicilor şi tuturor deciziilor. Principiile fundamentale ale construcţiei europene enunţate în preambul se referă la concurenţă. dar acceptă cu greu politica şi strategia americană dea interveni prin forţă. iar acest lucru nu poate fi trecut cu vederea de către europeni. Perioada care a urmat nu a dus la clarificarea lucrurilor şi la nivelarea atitudinilor. Europa se mulează pe realitatea unei mondializări liberale. interesele şi. Pe fondul politicilor. Nu războiul este cauza acestei divizări. Uneori pare a se comporta ca un taler cu două feţe. mentalităţile. se dezvoltă chiar două tendinţe divergente care îngreunează punerea în operă a filosofiei lui Jean Monnet. mai ales. volens. de-a lungul secolelor. pentru că existau încă unele puncte cu care nu toţi europenii erau de acord. nu-şi poate ceda prerogativele comuninunii. profit şi putere. Există însă şi o altă 9 . ci doar pe termen lung. din martie 2003. Acesta este şi motivul pentru care textele Constituţiei Europene au provocat atât de multe discuţii. care se doreşte a fi din ce în ce mai unitară pe continent. Aceasta este o realitate. deocamdată. de o parte. probabil. Europa acceptă şi nu acceptă aceste realităţi. nolens. Europa cea bolnavă de şovinismul care atingea din nou Marea Britanie. toate ţările Europei. inclusiv respingerea textului prezentat în decembrie 2003. cea de a doua este divergentă. ci complexitatea problemelor cu care se confruntă europenii în noua situaţie internaţională. alteori refuză pur şi simplu să participe la acţiuni care i-ar aduce. întrucât mişcările sociale au bulversat grav.“ Imediat după declanşarea acţiunii militare din Irak. Prima este restrictivă şi fără rezultate imediate. „Conducătorii europeni par a fi paralizaţi de o teribilă lipsă de imaginaţie. pentru simplul motiv că o astfel de nivelare nu există. pacea şi securitatea socială) nu-şi găsesc răspunsuri şi soluţii adecvate. Strategia de integrare europeană preferă însă paşii mărunţi. fără a respecta dreptul internaţional şi regulile clasice ale dreptului războiului. al vulnerabilităţilor şi al mentalităţilor. franceză şi belgiană şi. Europa părea împărţită în două. pronunţând pe ici pe acolo discursuri lacrimogene despre «modelul social european». menajarea orgoliilor naţionale şi evitarea discuţiilor tranşante pe aceste teme extrem de sensibile pentru europeni. Marile probleme cu care se confruntă toate societăţile occidentale (şomajul.naţionale în favoarea unei puteri comune incomensurabile. Nu numai pentru că europenii ar fi fragili şi nu ar putea face faţă unor dispute de acest gen. sectaristă şi contraproductivă. mai mult invocat decât apărat. iar cealaltă se compune din forţa politică naţională care. ei urmăresc o mişcare dominantă economicistă. Mai mult. cea aflată înapoia diplomaţiilor germană. privatizatoare. de cealaltă parte. Una este cea comunitară. nu poate exista şi nu trebuie să existe în Europa. Totuşi. iar războiul din Irak nu a făcut altceva decât să o confirme. ci mai ales pentru că o astfel de dispută se duce în spaţiul extrem de subtil al valorilor.

Uniunea Europeană nu se doreşte însă aşa-ceva. fără a se scăpa nici o clipă din vedere obiectivul esenţial al integrării europene: realizarea unităţii economice. politice. creşterea rolului Europei în lume şi asigurarea funcţionării eficiente a mecanismelor civilizaţionale europene. întreaga strategie de integrare devine caducă şi ineficientă.contradicţie majoră.1. Nimeni 10 . aplicative – şi se bazează pe mecanisme procesuale flexibile şi adaptabile la condiţiile concrete ale situaţiei. ci un complex de concepţii şi acţiuni ce pune în operă o decizie politică stabilită prin tratatele asupra Uniunii Europene. Construcţia europeană cunoaşte un fel de maieutică modernă şi austeră care naşte (uneori cu forcepsul) din ce a fost ce va fi. informaţionale. sociale. Această atitudine reprezenta. În noiembrie 2003. de fapt. în strategia de integrare: ortodoxia economică europeană înăbuşă lupta împotriva şomajului şi sărăciei şi creează numeroase problemeţărilor membre. Dar. fără o astfel de concepţie care impune reguli necesare construcţiei unitare a unei puteri economicisrte europene. dar complementară atitudinii general-europene. Determinări. o tentativă de reluare a prerogativelor politice împotriva unei concepţii economiciste europene extrem de restrictive şi de greu de suportat chiar şi de aceste ţări. culturale. Germania şi Franţa au refuzat să aplice pactul de stabilitate bugetară şi de creştere. Imperative şi perturbaţii Strategia europeană de integrare nu este un document care trebuie aplicat. pe care ele însele l-au propus cu 15 ani în urmă. de securitate şi apărare a continentului. CAPITOLUL II UNIUNEA EUROPEANĂ ŞI INTEGRAREA EUROPEANĂ 2. O astfel de strategie vizează absolut toate aspectele – de la cele teoretice şi metodologice la cele practice.

strategie genetică (de generare a mijloacelor). a vreunui dictat. cât şi un avanpost al civilizaţiei moderne. Integrare şi suveranitate Integrarea şi suveranitatea par a fi două concepte ireconciliabile. de evenimente dramatice şi de tragedii. în extinderea statelor politice au predominat forţa şi voinţa celor puternici. realităţi. Strategia europeană de integrare se manifestă. politice. în constituirea şi. Fiecare dintre aceste paliere are anumite particularităţi şi. Ea se desfăşoară pe două paliere: . o astfel de desfăşurare a fost plină. Bătălia pentru constituirea actualelor state politice durează de mii de ani. pe toate planurile şi sub toate aspectele. De prea multe ori.). iar rezultatele ei nu pot fi neglijate. Imensa capacitate europeană de resurecţie face din continentul nostru. sociale. fiind. lucrurile nu s-au schimbat. reconfigurarea structurilor (economice. adesea. 2. instituţii. informaţionale. culturale. E drept. ceea ce este valabil pentru unul nu se poate aplica şi în celălalt. în esenţa lor. în ciuda numeroaselor divergenţe şi a unor fantasme ale istoriei. S-au schimbat însă (sau sunt pe cale de a se schimba) unele lucruri în 11 . judecăţi şi chiar prejudecăţi. cum s-a încercat de mai multe ori. ramuri economice. mai ales.conceperea şi realizarea unor structuri noi. care corespund ab initio filosofiei integrative europene. ci o construcţie în care sunt asamblate politici şi voinţe naţionale şi comunitare. Reacţia negativă destul de frecventă a europenilor în legătură cu unele programe se datorează tocmai trecerii cu prea multă uşurinţă de la un palier la altul. încercând folosirea aceloraşi metodologii şi aceloraşi instrumente.) existente potrivit noilor principii şi noilor exigenţe ale filosofiei integrative europene. sociale. Ca orice strategie dinamică şi complexă. Strategia de integrare a forţelor constă în conceperea şi aplicarea unor principii de constituire a structurilor economice. deja integrate şi integrante ale continentului (organisme. întrucât Europa reprezintă. iar rezultatele de imperfecţiuni şi prejudecăţi. . deci. Forţa şi voinţa celor puternici domină şi astăzi lumea.strategie operaţională europeană. cea mai solidă şi cea mai dinamică entitate umană a planetei. politice. adică o forţă care se construieşte şi se reconstruieşte în fiecare zi.strategie de integrare a forţelor. deopotrivă: .2. . informaţionale şi militare care să asigure integrarea continentului. ea are trei mari dimensiuni. de-a lungul istoriei. deopotrivă. bănci etc. necesităţi şi tendinţe. educaţionale.nu a spus vreodată: „aceasta este strategia europeană de integrare şi de la ea nu se abate nimeni“! Integrarea europeană nu este urmarea vreunei voinţe unice. militare etc. atât o civilizaţie străveche. Cel puţin până în acest moment.

ci şi ca o funcţie de sistem.ceea ce priveşte filosofia şi fizionomia forţei şi puterii. politice şi militare mondiale. Criza sistemului (internaţional) european . alături de Statele Unite şi de o Asie într-o construcţie dinamică de parteneriate strategice. Premise istorice. Creşte din ce în ce mai mult ponderea determinărilor democratice în defavoarea celor voluntariste. ordinea europeană a fost fundamentată. dintre care se detaşează figura marcantă a lui Immanuel Kant în secolul 18. pentru cea mai mare parte a secolului XX. politice şi intelectuale ale procesului integrării europene Depăşirea naturii conflictuale a relaţiilor interstatale – Geneza statutelor a fost însoţită de apariţia conflictelor iar învăţaţii au încercat să găsească căile prin care conflictele ar putea fi evitate. alţii au căutat să teoretizeze condiţiile păcii. Integrarea se prezintă nu numai ca un act de voinţă sau ca o necesitate impusă de presiunile exterioare (concurenţa economică. care se prezintă ca fiind şi altceva decât suma părţilor sale. puterea rezultă din voinţa populaţiilor.3 . totalitare şi dictatoriale. Conform exponenţilor teoriei echilibrului de putere (balance of power). Într-o măsură mai mică. Cu aprobarea Constituţiei. Datorită celor două devastatoare războaie mondiale. Pentru majoritatea specialiştilor experienţele anilor primului război mondial 1914-1918 au demonstrat declinul sistemului statelor europene şi sfârşitul tendinţelor de autocorectare prin echilibrul mecanismelor de putere. ameninţările asimetrice şi riscurile asociate acestora). Astfel. O serioasă filieră de gânditori. apărută înaintea primului război mondial. Asemenea sentimente stau la baza noii discipline academice a relaţiilor internaţionale. preocuparea de a pune capăt războiului a fost atât de natură politică cât şi intelectuală. din determinările economice şi sociale. din sistemele construcţiei democratice şi se exprimă prin instituţii pe măsură. De acum încolo. ci mai ales o entitate integrată. Parlamentul European a aprobat proiectul Constituţiei Europene. bătălia pentru pieţe şi resurse. experienţa conflictului global faţă de evenimentele secolului a impus o agendă încărcată atât pentru politicieni cât şi pentru specialişti din zona academică. adică după ce acesta va fi ratificat de fiecare parlament naţional. a căutat să elaboreze scheme pentru eradicarea conflictelor sau sisteme care să asigure o pace perpetuă. un pilon excepţional al securităţii economice.Europa a fost un punct focal special pentru aceste discuţii. Deşi concepţia idealistă conform căreia conflictul poate fi ameliorat prin mijloace constituţionale şi politice a fost contestată cu putere de tradiţia relaţiilor internaţionale realiste. Recent. în special pentru sociologii. Europa devine o forţă de drept şi de fapt. în cea mai mare parte a 12 . Uniunea Europeană devine nu doar o reuniune de state suverane. 2. căutând să stabilească acel amestec de factori conjuncturali şi/sau instituţionali de care ar putea fi nevoie pentru ca riscurile unui izbucnirii unui război să poate fi diminuate.

ca pe o dovadă a inerentei naturi nesatisfăcătoare a sistemelor statelor. Odată cu aceasta. dar şi prin înfiinţarea organizaţiilor internaţionale şi a altor organisme internaţionale de justiţie. sau cel puţin a unor părţi substanţiale din ceea ce numim continentul european.secolului al XIX-lea. adepţi ai suspiciunii de tip liberal-idealist că statul-naţiune este forma finală de guvernare umană. dar nu a fost nici o consecinţă inevitabilă a naturii umane. în mod special în cazul războiului franco-prusac din 1870-1871 şi a primului război mondial din 1914-1918. au împiedicat acumularea unei puteri excesive de către un singur stat. climatul intelectual al perioadei interbelice a forjat o gândire creativă în ce priveşte viitorul Europei. care datorită procesului auto-ajustării sistemice. pe un sistem relativ fluid de alianţe în schimbare. Pentru fondatorii liberali ai disciplinei relaţiilor internaţionale moderne. Proiectul liberal optimist a tras concluzia că imperfecţiunile politicii internaţionale pot fi îndepărtate şi în consecinţă anarhia sistemică internaţională (absenţa oricărei forme de autoritate deasupra naţiunii-stat) poate fi înlocuită. au fost înclinaţi să trateze experienţele conflictului major european. Alternativa securităţii colective/„collective security” poate fi obţinută parţial prin răspândirea progresivă a valorilor liberale (cum ar fi democraţia şi statul de drept) şi a progresului liberal (în special comerţul). în mod special prin intermediul figurilor politice cum ar fi Palmerston în secolul XIX în Marea Britanie. 2. Chiar şi gânditorii cu o înclinaţie de conceptualizare a lumii în termeni de state ca actori esenţiali ai sistemului internaţional au fost obligaţi să refuze ideea că re-ordonarea sistemului statelor europene este necesară. deşi a fost sesizat potenţialul de elasticitate/maleabilitate al conceptului. Alţii. 13 . în mod special pentru teoreticienii realişti şi neo-realişti ai relaţiilor internaţionale. Ideea balanţei de putere a devenit foarte importantă. Ideea a fost prezentă în mod semnificativ în discursul elitei politice. Consolidarea naţiunii germane în a doua jumătate a secolului XIX a oferit o provocare directă acestui mecanism de echilibru şi s-a concretizat în conflicte majore pe continent. mulţi istorici au subliniat în mod corect că elaborarea unor scheme mari privitoare la unificarea Europei. conflictul nu a fost endemic pentru politica internaţională. Geneza proiectului unificării europene Încurajat de formalizarea graduală a studiului relaţiilor internaţionale. De exemplu. unii istorici au efectuat cercetări cuprinzătoare a unor asemenea proiecte mergând înapoi până în secolul XIV. Iniţiativa a fost preluată de un grup de politicieni şi intelectuali şi în mâinile lor aşa-numita „idee europeană” a început să prindă contur. nu a fost numai o preocupare a secolului 20.4.

publicată pentru prima dată în 1923. Pe de-o parte. Faptul că unele cărţi precum Pan Europa şi altele care au găzduit scheme de unificare a Europei nu se prezintă pe sine ca texte academice oficiale nu înseamnă că ele sunt non-teoretice. Fără îndoială. există legături tematice clare cu gânditorii idealişti interbelici din domeniul relaţiilor internaţionale. adică nu profesionişti versaţi în convenţii şi vocabular specific discursului social ştiinţific specializat. Briand a emis în 1930. în mod special asupra ministrului francez de externe Aristide Briand. memorandumul rămâne important pentru că face referire. Din nou au apărut controverse despre 14 . pentru prima dată în sec. având o audienţă instruită dar de nivel mai scăzut. Într-adevăr. se pare că există o oarecare relaţie dintre aceste proiecte intelectuale şi acţiunile unor politicieni. Fuziunea proiectului teoretic cu proiectul politic postbelic Nu este surprinzător. Viziunea prezentată se referea la o Europă unită susţinută de o constituţie federală şi a fost motivată de două percepţii de bază. Din partea guvernului francez. 2. Deşi a fost primit cu oarecare scepticism şi a fost repede depăşit de evenimente. Ceea ce este foarte interesat este faptul că tema unităţii europene s-a mutat direct în agenda intelectuală şi politică a politicienilor din perioada imediat următoare primului război mondial (mai ales la sfârşitul anilor 20). Asemenea cărţi au fost scrise în contextul mai degrabă pamfletar. se afirma că Europa era în multe privinţe o entitate naturală care putea deveni o forţă globală semnificativă.Probabil cea mai importantă contribuţie intelectuală a constituit-o cartea Pan-Europa a lui Richard Coudenhove Kalergi. faptul că asemenea eforturi intelectuale au apărut cu o legitimitate sporită după al doilea război mondial. la o propunere de guvern european pentru o uniune europeană. continentul se va sfâşia într-un perpetuu conflict naţionalist intern. Ordinea post-Versailles a pus capăt imperiilor europene dar a înlocuit acest sistem cu state naţionale adesea incoerente pe plan intern şi cu o potenţială problematică conflictuală în plan internaţional. Proiectul paneuropean al lui Coudenhove Kalergi . Cartea şi mişcarea asociată ei au avut influentă clară asupra multor politicieni de virf ai perioadei. O mare parte a acestui activism s-a manifestat la interferenţa între abordarea politică şi angajarea intelectuală.5. Scriitori precum Coudenhove-Kalergi sunt dificil de citit şi de clasificat ca teoreticieni în sensul ştiinţific modern. Pe de altă parte Coudenhove Kalergi avansa ideea că dacă nu vor apărea schimbări substanţiale în organizarea politică a Europei.Fără îndoială perioada interbelică este notabilă pentru activismul semnificativ vizînd realizarea unei Europe unite. faimosul său „Memorandum asupra Organizării unui Regim al Uniunii Federale Europene”. 20. o categorie din care face parte spre exemplu primul exponent al funcţionalismului David Mitrany.

tranzacţionalismul. a apărut dintr-un efort al sociologilor de a realiza separarea formală a teoriei de practică. Două dintre perspectivele ce vor fi prezentate ulterior – federalismul şi funcţionalismul – oferă exemple excelente. uniunea monetară reprezintă cel mai dinamic şi mai eficient factor al integrării economice şi politice.1. elitele vest europene s-au confruntat cu o serie de preocupări imediate şi cu arie largă. dezlegarea noului joc al războiului rece din Europa a creat ca un imperativ în rândul elitei politice să asigure viitorul Germaniei prin intermediul alianţei occidentale. se afla în centrul soluţiei europene. În vederea realizării acestui obiectiv. până la 1 ianuarie 1999. La nivelul strict al realpolitik. ţările care doreau să se integreze în UEM erau obligate să îndeplinească următoarele criterii de convergenţă: deficit bugetar mai mic de 3% din PIB. aceste trei modele de interpretare a integrării oferă împreună variaţiuni pe o temă similară. CAPITOLUL III DIMENSIUNI ALE INTEGRĂRII EUROPENE 3. la o monedă unică şi o Bancă Centrală Europeană. UE a realizat moneda unică. Integrarea politică 15 . Toate caută să teoretizeze condiţiile pentru eradicarea conflictului internaţional şi toate au fost folosite ca mijloace de analizare a Europei Occidentale postbelice. De altfel. independentă faţă de guverne. Suportul unui astfel de progres îl constituie Uniunea Economică şi Monetară (UEM). există percepţia nevoii de a face faţă tensiunilor de natură istorică dintre Franţa şi Germania. 3. s-a propus ca să se ajungă. În particular. în momentul de faţă. Acest obiectiv s-a realizat.nivelul până la care nazismul din Germania a putut fi atribuit sistemului statelor şi problemei conexe a relaţiilor dintre sentimentele naţionaliste şi conflictul internaţional. în raport cu dolarul a crescut semnificativ. de acum perene. rezolvarea „problemei germane”. Este posibil de securizat o alianţă dintre aceste două puteri ? Există vreo cale în care pot acestea să devină interdependente ? Există căi de a face ca militarismul să nu redevină preocuparea centrală a politicii externe a noii Germanii? Pe lângă aceasta. Se poate pe bună dreptate afirma că perioada imediat postbelică în Europa de vest a reprezentat un moment când teoria şi practica au fuzionat. Integrarea economică Obiectivul esenţial al UE este să realizeze un progres economic şi social echilibrat şi durabil. Totuşi. Cel de-al treilea. În mod evident. limitarea datoriei publice la 60% şi reducerea inflaţiei. nu toate ţările UE au aderat la moneda unică. condusă de un guvernator numit pentru o perioadă de opt ani. Chiar dacă.2. iar puterea acesteia. prin etape succesive. La ora actuală.

Ultimii doi piloni europeni (securitatea. imigraţia. Italia. nu divizaţi. în realizarea unei entităţi şi a creşterii gradului ei de integrare. de către Austria. era doar o idee. terorismul. Ea face parte din marea politică europeană. semnată la 14 iunie 1990. Integrarea de securitate. politic. Decizia realizării unităţii europene este una de esenţă politică. 3. cum ar fi chestiunile frontaliere precum politica de azil. dar şi de proceduri interguvernamentale. într-o anumită formă. prin care se stabileau condiţiile de aplicare şi garanţiile. chestiunile care ţin de criminalitatea trans-frontalieră.3. chiar la Congresul de la Viena din 1815.4. se ştie. Aceste acorduri au fost completate cu o convenţie. toxicomania şi cooperarea judiciară în materie civilă. Comunicare reprezintă. nu pot exista nici frontiere interioare. într-o resursă şi într-un instrument al oricărui tip de integrare. Integrarea informaţională o ia. Integrarea informaţională este prima şi cea mai importantă condiţie a construirii societăţii de tip informaţional. nici restricţii în ceea ce priveşte circulaţie persoanelor şi 16 . Reţelele Internet. La 14 iunie 1985 au fost semnate la Schengen (Luxemburg). iar după summit-urile de la Maastricht şi Amsterdam ea a devenit concretă şi foarte bine organizată. Portugalia şi Spania. asigurându-se libera circulaţie a persoanelor rezidente sau acceptate să pătrundă în unul dintre statele semnatare. social şi militar. în mod paradoxal. penală şi din domeniul vămilor. Europenii au înţeles că şansa lor de a aborda eficient secolul al XXI-lea este să fie împreună.Uniunea Europeană rezultă din cerinţele indiscutabile ale dinamicii evoluţiei mediului economic. Era absolut necesară crearea acelei entităţi de entităţi sau a acelei entităţi europene integrate. inclusiv pe cea a Uniunii Europene. Belgia. Luxemburg. tehnologia informaţiei (IT) şi înalta tehnologie au schimbat complet configuraţia informaţională a lumii. Franţa. Germania. UE şi-a creat toate instituţiile politice – parlament. o prioritate. înaintea integrării economice şi politice şi se constituie. Ea este impusă de noile determinări ale relaţiilor interumane şi internaţionale şi rezultă dintr-o evoluţie spectaculoasă a trebuinţelor de comunicare. acum a devenit o necesitate. o serie de acorduri prin care se renunţa la controlul frontierelor comune între ţările participante. Grecia. 3. deopotrivă. Aceste trebuinţe au generat şi mijloacele necesare. – specifice şi necesare integrării politice. apărarea şi afacerile interne) ţin de instituţiile comunitare. o proiecţie în viitor. consiliu. comisie etc. Ele au intrat în vigoare începând cu martie 1995. prevăzută de multă vreme. Spaţiul Schengen Cel de al treilea pilon al integrării europene îl reprezintă justiţia şi afacerile interne. unde. transpunând în relaţiile frontaliere filosofia şi fizionomia pieţei comune. Atunci. Olanda. Integrarea informaţională Integrarea informaţională face parte integrantă din globalizarea informaţiei.

instituirea unui sistem informatic comun şi printr-o colaborare judiciară adecvată. controlul de-a lungul frontierei cu Belgia. au semnat aceste acorduri încă trei ţări: Danemarca. din motive care ţineau de lupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului. jandarmerie şi vamă. care nu sunt membre ale UE.). oricum. ţările acceptate în UE în primul val (Polonia. în ianuarie 1998. Franţa a restabilit. ele au aderat la spaţiul Schengen.5. 3. Este încă o dovadă a dificultăţilor elaborării. Problema acordării vizelor şi cea a emigrării ţin de competenţa miniştrilor de resort care se reunesc într-un Consiliu.bunurilor. În martie 2001. Austria şi Franţa au trecut la controlul riguros al frontierei din zona alpină. În acelaşi fel. cu statut de ţări asociate. Ungaria. Letonia. De atunci. pe timpul unor competiţii sportive. Tratatul de la Elisée a fost doar începutul. Integrarea militară 17 . mai ales. pe o perioadă limitată. dispun. Aceste acorduri nu numai că au intrat în vigoare destul de târziu. fundamentării şi. în 1955. şi un sistem de tactici care să asigure aplicarea corectă a acestei mari strategii . o construcţie europeană pe măsură. Estonia. ceea ce ţine de relevă componenta interguvernamentală. care datează din 1957. ceea ce presupune consolidarea securităţii acestui spaţiu printr-o mai bună cooperare între serviciile naţionale de poliţie. Slovenia. adaptat la situaţie“. Norvegia şi Islanda. ţările vestice au continuat să lucreze intens (nu fără dificultăţi şi chiar sincope) la construcţia europeană. să treacă la controlul frontierelor naţionale. ţările membre ale spaţiului Schengen nu renunţă la prerogativele lor frontaliere şi se opun transferării acestei clauze Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene sau altor instituţii comunitare. Lituania. În tratat este introdusă şi aşa numita „clauză de salvgardare“. printr-un proiect perfectibil. Cehia. aplicării unei strategii de integrare. Slovacia. Desigur. de asemenea. precum şi noile state membre. În virtutea tratatului de la Amsterdam. ceea ce înseamnă că „atunci când ordinea publică sau securitatea naţională o cer. de un acord de liberă circulaţie cu vecinii lor nordici (Uniunea Paşapoartelor Nordice). spaţiul Schengen nu constă numai în abolirea controlului la frontierele interioare. gestiunea SIS. au posibilitatea să adere la spaţiul Schengen şi Marea Britanie şi Irlanda. cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei în probleme penale. De aceeaşi clauză s-au folosit şi Olanda şi Luxemburg. revendicată de Comisia de la Bruxelles. Deocamdată. Europa nu a bătut însă pasul pe loc. dar cunosc şi o serie de probleme şi dificultăţi. cum ar fi integrarea secretariatului general al Beneluxului în secretariatul general al Consiliului. o parte contractantă poate (…) decide ca. Creta şi Malta) au devenit şi membre ale spaţiului Schengen. cereri de azil etc. La 25 martie 2001. În 1995. ci şi în introducerea unor reguli comune noi privind intrarea şi sejurul celor care nu aparţin UE (vize. Finlanda şi Suedia. acest lucru se realizează în timp. Sau. datorită fluxului mare de refugiaţi kurzi în Italia. Astfel.

Franţa. Truman trimite întăriri americane. iar situaţia nu era deloc uşoară. între altele. la 30 august 1954.principalii beligeranţi fiind Statele Unite şi Uniunea Sovietică. În timpul războiului din Coreea. urma să se constituie şi să se instituie o Armată Europeană. Soluţia a găsit-o Preşedintele Consiliului European. René Pleven. Franţa. Scopul acestui proiect era. la vremea respectivă. Se declanşase însă războiul rece. Acest proiect a produs o vie emoţie în Franţa. proiectul a fost abandonat. inclusiv reînarmarea Germaniei. la Washington. un tratat de alianţă care prevedea. sovieticii s-au dotat cu arma atomică. Italia. în 1948. a fost semnat Tratatul Atlanticului de Nord. un plan care prevedea constituirea unei armate europene sub comandamentul unui ministru european al apărării. Luxemburg şi Olanda au semnat un tratat pentru constituirea Armatei Europene.În perioada 1950-1952 a fost elaborat un proiect a ceea ce s-a numit. să permită reînarmare Germaniei de Vest. Germania de Vest. Comunitatea Europeană de Apărare. În felul acesta. el a propus. bipolaritatea se contura ca o caracteristică esenţială a acelor ani. În aceste condiţii europenii din Vest considerau că nu pot face faţă singuri ameninţării sovietice. la Bruxelles. constituindu-se astfel o alianţă defensivă. solicitându-le însă europenilor eforturi militare. tratatul. Potrivit acestui proiect. Belgia. Armata franceză era angajată în Indochina. la sugestiile lui Jean Monnet. Pe scurt. mai puţin Franţa. în esenţă. În octombrie 1954. Germania Federală nu dispunea de o armată. întrucât. În aceste împrejurări. istoria acestui proiect este următoarea: Imediat după încheierea războiului. Toate ţările au ratificat acest tratat.Belgia. Totuşi. Era la câţiva ani după încheierea războiului şi problema reînarmării Germaniei era greu de acceptat de către europeni. care să dispună de un buget comun. Chiar dacă o mulţime de ţări erau şi vor rămâne încă pentru multă vreme nealiniate. în 1949. în 1952. care punea în operă o organizaţie permanentă – Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. din 1949. Dar europenii şi îndeosebi francezii nu puteau admite aşa ceva. datorită faptului că ameninţarea sovietică devenea din ce în ce mai puternică. sovieticii dispuneau de 170 de divizii. Situaţia a devenit şi mai gravă. De aceea au solicitat protecţia şi sprijinul Statelor Unite. mai ales după 1949. Contingentele germane urmau să fie integrate în această armată europeană. evitând astfel ca Germania de Vest să-şi constituie o armată naţională. Marea Britanie. în timp ce europenii abia de reuşeau să încropească o duzină. trebuia să se treacă peste sensibilităţi şi prejudecăţi şi să se dea voie Republicii Federale a Germaniei să-şi constituie o armată. În septembrie 1950. Olanda şi Luxemburg au semnat. cu instituţii supranaţionale şi un buget comun. când ruşii s-au dotat cu arma atomică. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord era în curs de constituire. o asistenţă mutuală în cazul unei noi agresiuni în Europa. Din acest moment a început bipolarizarea lumii. iar Adunarea Naţională a respins. În aceste condiţii. 18 .

3 octombrie. Franţa. Această armată trebuia susţinută cu oameni şi material. Acest corp de armată urma să fie un fel de model al viitoarei armate europene sau. ea s-ar putea afla în inferioritate. Marea Britanie. După 1950. Cei şase semnatari ai tratatului asupra CEA. angajate în Indochina. în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. Pe atunci circula un slogan: „CEA reînarmează Germania şi dezarmează Franţa“. cu 319voturi contra a 264. secretar de statamerican. ci doar reformulată şi repusă în alţi termeni. De altfel. Suspiciunile erau foarte mari. devenită. problema reînarmării Germaniei Federale a început să se pună cu mai multa acuitate. francezii tot n-au ratificat acest tratat. Armata Europeană urma să aibă 40 de divizii. mai ales după încheierea războiului rece. să o autorizeze să-şi reconstituie armata şi s-o admită în NATO: Problema constituirii unei armate europene nu a fost însă complet abandonată. Italia. în domeniul apărării. la Paris. la 28 septembrie . a proiectului Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). era de neacceptat la doar cinci ani după încheierea celui de al doilea război mondial. reînarmarea Germaniei nu mai părea justificată. sufereau primele lor eşecuri. Deşi. după doi ani de negocieri. Franţa. cu atât mai mult cu cât trupele franceze. Luxemburg şi Olanda. urmau să trimită unităţi care să fie integrate în această armată. măcar. la 30 august 1954. dispuneau şi de o armată naţională. asistenţă mutuală în caz de agresiune. un nucleu experimental. o structură pilot. Deşi tratatul asupra constituirii CEA a fost respins. în cazul reînarmării Germaniei. Acest plan nu era altceva decât transpunerea. unde au decis să restabilească suveranitatea naţională a Republicii Federale a Germaniei şi să o integreze. fiecare cu un efectiv de 13.000 de oameni de aceeaşi naţionalitate. Statele Unite şi Canada s-au întâlnit. ceea ce. pentru francezi. În acest caz. era foarte riscant să se realizeze o comunitate europeană militară înainte de a se realiza una politică. după summit19 . politica europeană de securitate şi apărare (PESA). şi. Semnatarii îşi garantau. în decembrie 1953 John Foster Dulles.Toate ţările. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA) a fost semnat la 27 mai 1952 la Paris de către Belgia. mai ales după moartea lui Stalin şi a sfârşitului războiului din Coreea. Ulterior. la Londra. Pentru că şi situaţia s-a schimbat radical. Franţa se temea că. situaţia internaţională s-a ameliorat. Cel de al doilea pilon al Uniunii Europene este constituit din politica externă de securitate comună. la 23 octombrie. El a fost respins definitiv de Adunarea Naţională a Franţei. a fost creat un corp de armată (Eurocorpul) la care au participat Belgia. Toate ţările. după summit-ul de la Nisa. cu excepţia Germaniei. destinată să asigure apărarea proprie a teritoriilor lor de peste mări. împreună cu Italia. iar ameninţările asupra Europei Occidentale s-au diminuat. Germania Federală. a ameninţat Franţa cu revizuirea politicii americane în Europa. inclusiv Germania. Germania şi Spania. Ca urmare. în Uniunea Occidentală. devenită Uniunea Europei Occidentale (UEO).

cât şi mijloace militare. inclusiv misiuni de restabilire a păcii. Potrivit precizărilor făcute de miniştrii apărării din ţările UE. acord de securitate între NATO şi UE . Acestea sunt: a. proceduri de angajare. Patru dintre aceste grupuri vor fi naţionale (britanic. italian şi spaniol). S-a simţit nevoia organizării şi realizării concrete a colaborării dintre NATO şi UE. gestionare a crizelor. stabilite pe baza concluziilor summit-ului de la Washington. complementar NATO. din primăvara anului 1999. acord de asigurare a accesului UE la posibilităţile de planificare ale NATO pentru operaţii de gestionare a crizelor (CMO). în sensul de apărare teritorială. adică Forţei de Răspuns a NATO (NRF). Conceptul de grup tactic este complementar Forţei de Reacţie Rapidă a NATO. De aceea. f. dar fac parte din NATO.ul de la Nisa. iar celelalte multinaţionale. Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA) În septembrie 2001. fundamentul apărării colective şi nici manifestată vreo ambiţie de a pune pe picioare o armată europeană permanentă. aranjamente de consultare NATO în contextul CMO şi de folosire a posibilităţilor Alianţei. precum şi celor care nu sunt membre ale UE. d. S-a reafirmat valoarea tradiţională a conceptului de apărare. în sensul accesului Uniunii la infrastructurile. în felul acesta. un număr de 13 grupuri tactice.500 de oameni şi va fi operaţională în 15 zile. supraveghere. Parlamentul european a elaborat o rezoluţie asupra stabilirii unei politici europene comune în materie de securitate şi de apărare care includea misiunile tip Petersberg. b. sprijin reciproc. După încheierea războiului rece. în accepţia UE. de evacuare. a fost creată Forţa de Reacţie Rapidă Europeană care. e. adică misiuni umanitare. Grupurile tactice sunt deschise şi ţărilor candidate. c. comandamentele şi alte structuri ale Alianţei. mandat pentru SACEUR şi opţiuni europene de comandă pentru NATO. g. astăzi. O politică eficientă de securitate şi apărare trebuie să utilizeze. caracteristicile-cheie ale acestor grupuri trebuie să fie interoperabilitatea şi eficienţa. atât mijloace civile. fiecare ţară membră a UE contribuind cel puţin la constituirea unui grup tactic. menţinere a păcii. Alianţa Nord-Atlantică care rămâne. după ultimele dezbateri. se manifestă tendinţa ca distincţia dintre securitate şi apărare să se estompeze. pentru a preveni şi gestiona situaţiile de criză care ar ameninţa valorile unui stat sau ale unui grup de state de tipul celui constituit de Uniunea Europeană. va avea. fiecare cu 1. francez. fără ca să fie concurată. retur şi apel la NATO. Cu prilejul 20 . disponibilitatea Alianţei pentru sprijinirea CMO duse de EU. Berlin plus reprezintă un pachet complet de acorduri între NATO şi UE.

Cu conştiinţa riscurilor de blocaj care pot surveni în acest organ. coerentă şi credibilă. fie prin mijloace militare sau prin combinarea celor două. utilizarea forţei armate necesită un mandat ad-hoc al CS al ONU. care să permită UE să se afirme ca important actor în viaţa politică internaţională. atât civile. relevă că PESCA nu va fi cu adevărat eficace decât dacă ea este condusă de o autoritate desemnată în mod clar. ca atare. cât şi militare. reafirmă că crizele vor trebui soluţionate mai întâi prin mijloace civile. şi apreciază de altfel că noile structuri. recurgerea la forţa armată. 6. totuşi. 4. s-a subliniat necesitatea unei politici europene comune de securitate şi apărare (PECSA). 3. ulterior. În aşteptarea acestor reforme şi în absenţa unui mandat din cauza unui blocaj în sânul Consiliului de Securitate. aşa cum s-a stabilit la summit-ul de la Köln. vor face obiectul unor evaluări regulate. fie prin mijloace civile. decât sub apelul expres al secretarului general al Naţiunilor Unite. s-au căutat unele măsuri în consecinţă pentru găsirea unor soluţii adecvate. Pornind de aici. stabilite cu claritate de Consiliu. Conferinţa asupra angajării capacităţilor constituie prima etapă concretă. asupra teritoriului unui stat aflat în criză. pentru UE. afirmă că o politică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PESA) nu constituie un scop în sine. de a elabora principiile şi bazele juridice care să autorizeze intervenţia. ca şi cu principiile Chartei ONU sau ale OSCE. În acest sens. capabilă să coordoneze ansamblul de mijloace disponibile. 2. insistă asupra necesităţii reformei instituţiilor ONU. în conformitate cu dreptul internaţional. chiar comune. subliniază că. fără a se exclude. invită apropiate Consilii europene să ia deciziile necesare pentru ca PESCA să fie operaţională în 2003. în consecinţă. unele state membre au luat deja măsuri de restructurare a forţelor armate şi de a se dota cu echipamente adecvate. odată puse în funcţiune. când diplomaţia a atins limitele. 5. cu condiţia ca utilizarea ei să se facă în acord cu principiile fondatoare ale UE şi cu constituţiile statelor membre. în legătură cu Comisia şi cu susţinerea Parlamentului European. consideră că Uniunea Europeană (comunitatea internaţională) nu poate interveni militar. în caz de urgenţă. afirmă necesitatea. în perspectiva punerii pe rol a unei Forţe de Reacţie Rapide europene. s-a constatat că Uniunea Europeană nu are capacitatea de a rezolva crize de mare amploare şi.evenimentelor dramatice din Kosovo. ci un instrument în serviciul politicii externe a UE şi care nu poate fi utilizat decât pentru scopuri precise. aşa cum s-a hotărât la consiliile europene de la Köln şi Helsinki. 21 . Această rezoluţie are următorul conţinut: 1.

estimează că prima etapă de aplicare a unei politici de prevenire a conflictelor constă în dezvoltarea capacităţilor UE de culegere a învăţămintelor şi informaţiilor. 11. care ar putea să releve un corp civil european de pace şi. 8. acţiunile de poliţie care ar putea constitui preludiul unei escaladări în utilizarea mijloacelor coercitive sau a celor care se înscriu într-o perspectivă post-conflict. 12.). aminteşte că toate aceste eforturi care vizează ameliorarea capacităţilor şi mijloacelor militare ale UE vor demara de o manieră insuficientă. reconstrucţie etc. o societate civilă. ca şi a capacităţilor de analiză. pe de o parte. a mijloacelor non-militare de acţiunile civile (umanitare. 22 . subliniază. la cele ale statelor membre NATO ca şi la cele ale altor actori cum ar fi: ONU. estimează necesitatea distingerii. la o viaţă normală şi asigurarea securităţii democratice în zonele respective. 14. cale pe care unele sunt deja angajate. pe de altă parte. 13. subliniază că intervenţia preventivă trebuie să fie adaptată la natura crizei şi să permită aplicarea unui ansamblu de măsuri.administraţia locală şi sistemul economic. subliniază că o astfel de diversificare şi această consolidare a capacităţilor de intervenţie a UE în zone de criză trebuie să facă pereche cu acţiuni destinate să restabilească şi consolideze statul dedrept. fără a exclude acţiunile coercitive. şi afirmă că decizia în legătură cu acest subiect aparţine fiecărui stat. un sistem juridic independent. astfel încât să poată fi detectate semnalele de criză. democraţia. că UE trebuie să coopereze cu forumurile ONG-urilor specializate. în gestionarea crizelor. constată că crearea unei capacităţi de intervenţie rapidă a UE pune problema profesionalizării armatelor statelor membre. începând cu presiunea diplomatică şi cu acţiunile pozitive destinate să întărească societatea civilă. de observare. în acest context. 15. mediere. invită Comisia şi Consiliul să se preocupe de prevenireaconflictelor şi de dezvoltarea unui concept operaţional care să facă apel la mijloacele UE. OSCE şi alte organizaţii regionale. dacă nu se vor dota cu o strategie corespunzătoare de utilizare a forţei. atrage atenţia că punerea în aplicare a unei PESA operaţională necesită adeziunea la o viziune politică comună şi la determinarea intereselor comune. 9. în funcţie de tradiţiile sale politice şi sociale şi de rolul pe care doreşte să-l joace în gestionarea crizelor. cu scopul de a permite revenirea. inclusă în politica externă comună şi dacă instituţiile sale nu vor fi adaptate acestui scop. 10.7. înaintea declanşării acesteia. ca şi la media şi la societatea civilă. în cel mai scurt timp. de la sancţiunile politice şi economice la ameninţarea cu întrebuinţarea forţei.

reaminteşte în mod special poziţia sa în stabilirea. obligaţia de a organiza o dezbatere anuală pe tema punerii în operă a PESC. ceea ce constituie o probă a inadecvării structurii pe piloni a UE. 20. care prevede. care să corespundă cadrului lărgit al securităţii europene. estimează că ar fi oportun. se părea că Uniunea Europeană va renunţa la a se implica prea mult în domeniul securităţii şi apărării. ca şi parlamentelor statelor membre. propune ca articolul 21 din Tratatul asupra Uniunii Europene. 23. conduce inevitabil la conflicte de competenţă cu comisarul însărcinat cu relaţii externe. în special pentru punerea în operă a acţiunilor de prevenire a conflictelor sau de gestionare a crizelor. să fie modificat incluzându-se în mod expres PECSA şi. însărcinează pe preşedintele său să transmită prezenta rezoluţie Consiliului şi Comisiei. 19. este de părere că o astfel de sarcină ar trebui să fie incumbată Parlamentului European. drepturilor omului. în faza actuală.16. propune. cu respectarea competenţelor fiecăreia dintre acesteinstituţii. care va trebui să primească statutul unei delegaţii permanente. să se adapteze propriile structuri pentru a se ţine seama de existenţa PESA şi de a controla mai bine evoluţia acesteia. cu scopul de a explica finalitatea politicii europene comune în materie de securitate şi de apărare pe care se străduieşte să o pună în aplicare. 22. securităţii comune şi politicii de apărare în activităţile relative la PESA şi faciliteze munca delegaţiei permanente însărcinată cu relaţiile cu Adunarea parlamentară a NATO. în consecinţă. 17. ca funcţiunile Înaltului Reprezentant pentru PESA şi cele ale comisarului responsabil cu relaţiile externe să fuzioneze. într-un anumit timp. a unui organ interparlamentar european în materie de securitate şi apărare. pentru Parlamentul European. în cadrul PESA. consideră că UE trebuie să angajeze o politică de informare vizavi de opiniile publice ale statelor membre şi ale altor ţări situate la periferie. Înaltului Reprezentant pentru PESC şi Comisiei. 18. În fond. pentru a releva un vice-preşedinte al Comisiei special numit în acest scop. propune crearea unei unităţi administrative specializate care să asiste comisia afacerilor externe. inclusiv în ceea ce priveşte eforturile statelor membre pentru a contribui la realizarea obiectivelor fixate. estimează că crearea postului de Înalt Reprezentant pentru PESA. în acest cadru. subliniază necesitatea unei cooperări strânse între Consiliu şi Comisie. 24. pentru că în acest fel se exprimă credibilitatea politicii externe a Uniunii. Preşedinţiei Consiliului. Consiliul să facă raport asupra progreselor realizate în aplicarea acestei politici. 23 . 21. La un moment dat. dacă ea permite ameliorarea vizibilităţii Uniunii.

Europa nu mai este ameninţată de nimeni şi de nimic. adică fără cel de al treilea pilon. edificarea unui concept de securitate şi apărare specific european. Orice construcţie europeană trebuie să treacă prin furcile caudine ale entităţilor politice statale. complementar celui euro-atlantic de securitate şi apărare şi. A fost pentru prima dată când britanicii au acceptat să se discute o astfel de problemă a securităţii şi apărării europene. pe cei trei mari piloni (economic. pe de altă parte. între altele. cu trei mari provocări: . europenii se confruntă. dar soluţiile nu sunt simple. la un moment dat. totalitar şi provocător. Toate aceste provocări s-au aflat şi se află în atenţia forurilor Uniunii. De aceea. Şi chiar dacă s-a crezut. alături de cel economic şi de cel politic. la SaintMalo. după destrămarea Uniunii Sovietice şi dispariţia comunismului de tip sovietic. îndeosebi după intensificarea acţiunilor teroriste. de securitate şi apărare). din trebuinţa de putere. dar pe alte coordonate la un raţionament cât se poate de corect: nu există şi nu poate exista o unitate deplină a continentului. într-un fel. Insistenţa în a-şi crea o armată proprie. dictată de noile pericole şi de numeroasele ameninţări reale sau potenţiale. lipsită de temei. politic. fără nici o îndoială. cultural şi militar). pe care să se sprijine un astfel de edificiu. s-a revenit. Dar deciziile se iau greu şi se pun în aplicare cu dificultate. că Europa este la fel de vulnerabilă ca oricare altă entitate civilizată la noile ameninţări. să primească girul tuturor şi. Până 24 . s-a constatat. din nevoia acută de a avea un concept european.solicitarea făcută europenilor de americani de a se implica mai mult în probleme de securitate şi apărare. Progresele. în toate domeniile. 3-4 iunie 1999 Pe 3-4 decembrie 1998 a avut loc. politic. fără un concept de securitate şi apărare pe măsură. Şi este normal să fie aşa. Köln. în sensul sporirii cheltuielilor militare şi dotării forţelor armate cu o capacitate sporită de proiecţie strategică. social. în aceste condiţii. de vreme ce continentul european are o istorie atât de bogată şi o civilizaţie atât de complexă. iar sensul evoluţiei europene este din ce în ce mai clar pentru toată lumea. suficient de puternică pentru a asigura securitatea şi apărarea continentului european şi a spaţiului euroatlantic. un summit franco-britanic unde s-au pus la punct foarte multe lucruri în legătură cu relaţia dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană şi s-au impulsionat elaborarea şi fundamentarea unui concept european de securitate şi apărare. acea forţă militară şi politico-militară. europeană şi un concept de securitate şi de apărare pur european ar părea. să fie supusă unui referendum. pe de o parte. că.nevoia de extindere a UE şi de consolidare a spaţiului european comun (economic. în condiţiile în care Europa Unită este la fel de puternică din punct de vedere economic şi financiar ca Statele Unite. deseori. Politica Europeană de Securitate şi Apărare s-a născut. Europenii nu sunt lipsiţi de solicitudine.NATO reprezintă. Europa nu putea încredinţa la infinit americanilor sarcina securităţii şi apărării continentului. sunt însă remarcabile. . De la încheierea războiului rece.

având. au trecut la oprimă etapă în ceea ce priveşte îndeplinirea obiectivelor politicii externe de securitate comună (PESC) şi la definirea progresivă a unei politici de apărare comună. binaţionale sau multinaţionale. Obiectivul global (Headline Goal) pe care şi l-au fixat statele membre era acela ca. Statele membre au decis să doteze UE cu mijloacele şi capacităţile necesare pentru a-şi asuma responsabilităţile pe care le presupune o politică europeană comună în materie de securitate şi apărare (PECSA). iar structurile din cei trei piloni ai UE au început să ţină seama şi de dimensiunea militară. misiuni umanitare şi de evacuare. pentru componenta terestră. de fiecare dată când se aduce vorba despre un astfel de concept. pe 25 . în cadrul Consiliului. noi structuri politice şi militare: Comitetul Politic şi de Securitate (COPS). misiuni de restabilire a păcii). fie ele naţionale. treptat. în 2003. valoarea de 50.la summit-ul de la Saint-Malo. o cultură de apărare proprie UE. De aceea. compus din reprezentanţii şefilor de state majore din cele 15 ţări şi un grup de experţi care au format nucleul Statului Major al Uniunii Europene. a celor discutate la summit-ul NATO de la Washington din primăvara anului 1999 şi a intrării în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. pe baza capacităţilor actuale. Numai adoptând o astfel de politică. UE putea astfel să contribuie în mod substanţial la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. să fie în măsură să desfăşoare. Comitetul Militar şi Statul Major. Aceste structuri au intrat în funcţiune treptat. Pe această bază au fost create. S-a format. Ca urmare a impulsului de la Saint-Malo. conform principiilor Chartei ONU. Uniunea Europeană putea să aibă un rol important pe scena inter-naţională. cei cincisprezece.000 – 60. britanicii replicau că sarcina apărării europene revine Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord. organ militar interimar (OMi). statele membre s-au angajat să-şi amelioreze eficacitatea mijloacelor militare europene. cu ocazia summit-ului de la Köln din 3-4 iunie 1999. Mai întâi au fostcreate unele organe interimare: Comitet Politic de Securitate Interimar (COPSi). preşedinţia germană a comunităţii din primul semestru al anului 1999 a luat iniţiativa desfăşurării unor lucrări pe această temă. Structurile au lucrat intens pentru a realiza un dispozitiv care a intrat pe rol la 1 martie 2000. Helsinki. o Forţă de Reacţie Rapidă Europeană (FRRE) de valoarea unui corp de armată. în 60 de zile şi pe o durată de cel puţin un an. misiuni de menţinere a păcii. Acestea fuseseră avizate de Consiliul General al Afacerilor din 7 decembrie 1999. Se viza în mod deosebit crearea capacităţii Consiliului de a fi în măsură să ia decizii în ceea ce priveşte prevenirea conflictelor şi misiunile de gestionare a crizelor (misiuni„Petersberg“).000 de oameni. 9-10 decembrie 1999 Preşedinţia finlandeză a UE a prezentat şefilor de state şi de guverne două rapoarte referitoare la securitate şi apărare. Aceste structuri permit UE să asigure orientarea politică şi strategică necesară planificării şi conducerii operaţiilor tip „Petersberg“. Astfel.

Tot în cadrul acestui obiectiv global s-a stabilit că FRRE trebuie să dispună de elemente aeriene şi navale şi de capacităţi coerente cu nivelul de forţe prevăzut pentru componenta terestră. pericole şi ameninţări. definirea mecanismelor de consultare permanentă. euro-atlantic. Deşi se pare că NRF şi FRRE sunt modelele de armate ale viitorului (unul. obiective în termeni de capacităţi. I s-au fixat obiectivele corespunzătoare. în pofida declaraţiilor de complementaritate dintre FRRE şi NRF. statele s-au angajat să furnizeze. Această FRRE trebuia să fie autonomă. european get beget). şi altor ţări candidate să contribuie la gestionarea militară. sub controlul Comitetului Politic interimar de Securitate. de asemenea. de către Uniune. de control şi de logistică. un comitet însărcinat cu aspectele civile ale gestiunii crizelor. a crizelor şi conflictelor. Arhitectura mecanismelor de luare a deciziilor şi de conducere a operaţiilor Această arhitectură se prezintă astfel: . liniile directoare ale strategiilor şi structurilor de forţe pentru secolul al XXI-lea nu sunt încă definitivate.baza mijloacelor puse la dispoziţie de fiecare ţară. în jur de 5. în acest scop. darcare nu fac parte din UE. fiecare stat a venit cu oferta sa. S-a acordat de asemenea atenţie dezvoltării unei capacităţi europene care să acţioneze în domeniul prevenirii conflictelor. Organul militar interimar (OMI). Totla Helsinki s-a stabilit să se dezvolte capacităţi de comandament. S-a instituit . Tot aici au fost stabilite şi principiile de consultare cu NATO în problememilitare în patru domenii: probleme de securitate. În materie de poliţie civilă – care a fost considerată ca prioritate –. o conferinţă de angajare a capacităţilor. atât în cadrul Alianţei.compus din reprezentanţi permanenţi cu rang de ambasadori care are competenţa de a 26 . Situaţia strategică se schimbase radical. modalităţi care să permită UE să aibă acces la mijloacele NATO. unele paralelisme şi chiar suprapuneri sunt inevitabile. de decizie şi de acţiune pentru toată gama demisiuni tip Petersberg. dintre politica europeană de securitate şi apărare şi conceptul strategic NATO. Feira. Era cea mai importantă decizie după cea care viza constituirea unei capacităţi europene de acţiune şi de reacţie la noile provocări. de informaţii şi de transport strategic. ci doar conturate.Comitetul Politic de Securitate (COPS). patru grupuri de lucru. de control.000 de poliţişti pentru misiuni internaţionale. de comandament. iar UE nu putea rămâne la termenii de securitate şi apărare din vremea războiului rece. cât şi în cadrul FRRE cu aceleaşi forţe. pentru 20 noiembrie 200. Au fost create. oferind astfel UE autonomie de evaluare. adică să dispună de mijloace proprii de informaţii. fiind în acelaşi timp în măsură să desfăşoare până la 1. până în 2003. La această dată. 19-20 iunie 2000A fost stabilită. a avut foarte mult de lucru în această perioadă. într-un interval de 30 de zile.000 de poliţişti. Probabil că unele dintre statele membre vor participa. Summit-ul de la Feira a permis definirea principiilor şi modalităţilor de angajare care să permită statelor membre NATO. celălalt. Totuşi.

pe baza activităţii grupurilor de lucru ad-hoc UE-NATO. Tot aici s-a hotărât ca preşedinţia franceză să fie invitată se adreseze Consiliului European de la Nisa un raport pe următoarele puncte: a) Formularea obiectivului global şi a obiectivelor colective în termenii de capacităţi stabiliţi la Helsinki. inclusiv cu identificarea forţelor europene naţionale şi multinaţionale. d) Definirea şi punerea în funcţiune a capacităţilor UE de gestionare civilă a crizelor. În cazul unor operaţii militare de gestionare a crizelor. El va acorda aviz militar şi va formula recomandări destinate COPS. b) Crearea de structuri politice şi militare permanente care să intre în funcţiune cât mai rapid posibil după Consiliul European de la Nisa. coeziunea socială. funcţiile cheie ale unei culturi. de obiective. În acest sens. 3. constituie baza unei concepţii europene asupra culturii. Este însărcinat cu alerta rapidă. aceasta nu se poate afla sub semnul duratei. cultura structurează sfera de activităţi a societăţii. Integrarea culturală Comitetul Economic şi Social European (CESE) defineşte cultura ca sistem de valori ce sunt respectate de către membrii unei societăţi. înţeleasă ca proces şi formă comune de gândire şi de acţiune. inclusiv definirea unor obiective concrete. Este foarte limpede că. educaţia şi participarea socială fiind. Preşedintele Comitetului Militar va asista la sesiunile Consiliului când se iau decizii cu implicaţii în domeniul apărării.6. înaintea Consiliului.trata ansamblul problemelor PESA.Comitetul Militar se compune din şefii de state majore ale armatelor. . fără o dimensiune culturală consistentă şi permanentă. nu poate exista integrare sau. conduse de UE. după Consiliul de la Nisa. . măsurile împotriva excluderii şi discriminării ca integrarea socială constituie elemente fundamentale.definirea. de drepturi fundamentale comune şi pe o nouă concepţie de acţiune democratică. ale cărei componente sociale. c) Punerea în aplicare a deciziilor de la Feira privind: . sub autoritatea Consiliului. îndeosebi în ceea ce priveşte conducerea operaţiilor militare de gestionare a crizelor. Parlamentul european insistă asupra necesităţii (şi 27 . Consiliul european de la Feira a stabilit cum vor arăta structurile politice şi militare definitive ce vor fi realizate imediat ce va fi posibil. consideră CESE. reprezentanţi prin delegaţii lor permanenţi. după CESE. Aceste elemente. . analiza situaţiilor şi planificarea strategică pentru misiuni tip„Petersberg“. inclusiv în ceea ce priveşte rezultatele Conferinţei asupra ofertelor de angajare care urma să fie organizată la Nisa. va exercita controlul politic şi va stabili direcţia strategică a acestora. va furniza instrucţiuni militare pentru Statul Major al UE. cum ar fi solidaritatea.Statul Major are competenţe militare în folosul PESA. a aranjamentelor de consultare şi cooperare cu NATO în gestionarea militară a crizelor. proiectul Constituţiei Europene se bazează pe un sistem de valori. oricum. toleranţa.aranjamentele de consultare a unor ţări terţe în gestionarea crizelor de către UE. De aceea.

punând în operă capacităţile europenilor de a-şi construi un spaţiu cultural comun 28 . după modelul instituţiilor economice şi politice europene (Parlament. o intelectualizare a muncii şi a consumului. bazată. inclusiv a unui observator european al cooperării culturale. sociale şi de mediu generează în permanenţă valori şi. Consiliu. Mai mult. Comitet al Regiunilor). cultură. atât pe noile valori comune. În spaţiul cultural european au loc nu numai procese de construcţie şi de reconstrucţie a sistemelor de valori. CESE doreşte să creeze. se reactivează predominanţa dimensiunii naţionale a culturii. pentru a se valorifica tot ce există în domeniul cultural. În acest cadru. deci. Acest lucru este foarte important. care o particularizează şi o înnobilează în contextul celorlalte zone geo-culturale ale lumii. . Această cooperare ar favoriza o evoluţie activă a conceptului subsidiarităţii în probleme de politică culturală europeană. aşa cum a fost ea definită la procesul de la Lisabona. Europa rămâne esenţialmente o „societate a cunoaşterii“. îndeosebi în spaţiul creativ al comunicaţiei culturale şi sociale. putem vorbi de o nouă cultură a democraţiei.paradigma mediaţiei şi crearea noilor „standarde culturale“îndeosebi în spaţiul umanităţii şi excluderii sociale. cu latura ei de formaţie permanentă. Practicile economice. instituţii europene specifice domeniului cultural. Europa este prima piaţă din lume. lărgirea continuă a UE face ca în comunitatea europeană să intre ţări cu istorii. de fapt. primatul principiului cooperării şi solidaritatea. În acest sens. tradiţii şi culturi extrem de diferite şi de diversificate în contextul european.paradigma valorizării resurselor. ci şi experienţe interesante privind noile modalităţi de simbolizare şi de decriptare a unor vechi simboluri. Dar atracţia europeană constă nu numai în puterea pieţei şi în performanţa economică. crearea unei pagini web şi dezvoltarea de statistici culturale.obligaţiei) de a se constitui o „bază culturală comună“ şi un „spaţiu civil european“. Se vorbeşte deja de o reţea culturală instituţională şi transfrontalieră. elementul cheie al construcţiei europene. are loc o culturalizare. este nevoie de o cultură europeană comună. în contextul noului edificiu democratic european. Europa rămânând în continuare un spaţiu cu vocaţia stilisticii şi creativităţii. ci şi în patrimoniul cultural. ale cărei paradigme sunt următoarele: . . În acest sens. Trăsăturile esenţiale ale umanismului european sunt respectul de sine şi faţă de celălalt. de fiecare dată când apar probleme complexe. cât şi pe patrimoniul cultural comun. în modalitatea în care se învaţă şi se reînvaţă mereu cum să se gereze diversitatea culturală. întrucât. cu noduri regionale şi naţionale. Aceste măsuri se referă la revoluţionarea domeniului şi nu doar la susţinerea financiară a reţelelor şi organismelor actuale. Cu alte cuvinte.paradigma educaţională. Acesta este. Comisie.

ceea ce demonstrează existenţa unor anumite valori pe care cetăţenii Europei le preţuiesc şi le respectă. promovarea cel puţin a unei valori partajate în mod real. o reuniune anuală pe tema „Europa culturală“ care ar putea contribui la aprecierea evoluţiilor de la Uniunea unei comunităţi de drepturi la Uniunea unei comunităţi de valori. cum ar fi. cât şi ca element de reconstrucţie post-conflict. de obicei. o mare parte a eforturilor autorităţilor UE fiind îndreptate astăzi în această ultimă direcţie menţionată. generator de interconectivitate la un nivel eficient în special în domeniul economic. de funcţionare. Departe de a fi un proces facil. cele mai importante progrese înregistrându-se în aceste domenii. în materie de cultură.şi de a se regăsi în acesta. identitatea europeană fiind din ce în ce mai mult identificată cu capacitatea de a tolera gradul însemnat de diversitate culturală. cooperarea politică şi economică nu pot asigura singure o comunitate de state viguroasă. Iniţiată pe baze economice. Acest observator va juca. libertate şi drepturile omului. ideile despre personalitate. Cele două instituţii europene ar putea promova o filozofie a unor schimburi culturale şi artistice inclusiv în zonele de conflict.construcţia Europeană a reuşit să capete consistenţă şi să producă un curent integrator. acestea referindu-se. spre exemplu. de prevenţie şi de coeziune socială. contactele dintre valori şi tradiţii culturale trebuind menţinute şi revigorate. pe de o parte. diferenţele cu aspect cultural nu au constituit un subiect al condiţiilor de aderare la UE. între Parlamentul European şi Comitetul Economic şi social european. Aspectele culturale nu au fost subiectul unor dezbateri 29 . Ele reprezintă un fel de cap de pod pentru un observator cultural european. mai ales după impunerea Uniunii Europene ca organizaţie politico-economică. la aspecte politice. în măsura în care se va constitui într-un factor-liant capabil să reunească oameni aparţinând unor naţiuni diferite şi să intermedieze contactele sociale şi comunicarea. ca obiectiv anual. democraţie. Se sugerează o mai bună cooperare. Problema culturală pare să fie purtătoarea unui grad mai ridicat de complexitate şi pentru că. fiind bine definite. politic şi chiar militar. socio-economice şi instituţionale. Agenţia Europeană de la Bilbao şi Fundaţia de la Dublin identifică şi dezvoltă schimburile culturale în ceea ce priveşte condiţiile de muncă. pentru că pe viitor factorul cultural va juca un rol major în dezvoltarea UE. diversitatea este privită ca unul dintre punctele forte ale Europei contemporane. dar parţial în cel cultural. în primul rând. Însă. Astăzi Europa înseamnă denumirea geografică a continentului nostru dar şi diverse structuri economice şi politice asociate Europei. atât ca modalităţi de prevenire a acestor conflicte. realizarea proiectului unităţii europene a căpătat vigoare. În procesul extinderii europene. dreptate şi egalitate socială. S-ar putea fixa. Ideea unei Europe unite poate fi viabilă numai prin cooperare între diferitele culturi naţionale. un rol de evaluare a politicilor şi practicilor deja existente cum ar fi programele „Cultura 2000“ şi „Media plus“.

încă. În interesul viitorului european şi al dificilului proces de unificare europeană. cu o mai mare întindere. aşa sa întâmplat până acum. aflate mai tot timpul în conflicte şi războaie.7. Perspectiva intrării Turciei în Uniunea Europeană se află în directă legătură cu capacitatea structurilor europene de a adapta politicile sale în care aspectul cultural să capete o mai mare greutate. de aceea e de aşteptat ca paradigma politică să sufere unele modificări. Europa se confruntă. Integrarea europeană şi cea euroatlantică se prezintă. ce pare a se manifesta pe două planuri. întrun moment foarte important al dezvoltării sale. a diferenţelor est-vest (confirmată şi de recentele evenimente din Ucraina) şi. Barroso. preşedintele Bush şi-a exprimat intenţia de a întări relaţiile dintre UE şi SUA îndeosebi în ceea ce priveşte marile probleme internaţionale ale momentului. în cadrul ţărilor membre ale Uniunii Europene. o evoluţie de la fragmentarea europeană la unitatea europeană. cele culturale se plasează deasupra celor economice”. care realizează. de la statele politice europene. Irak şi Iran. înlocuind-o cu dialogul. să se transforme astfel încât să reflecte această ierarhie în acţiunile şi aspiraţiile sale. Integrarea europeană este una foarte complexă. politica comună externă şi de dezvoltare e necesar să fie bazată pe valorile culturale europene. De asemenea. dată de importanţa majoră pe care o constituie fiecare. preşedintele Comisiei Europene. datorită creşterii numărului de comunităţi musulmane. Contraste şi complementarităţi După ce a fost reales. dar şi între NATO şi UE. Integrarea europeană şi integrarea euro-atlantică. fiind necesară. de fapt. din moment ce implementarea reformelor cerute pentru alinierea la standardele şi normele comunitare pare a fi suficientă pentru obţinerea statutului de membru UE.îndelungi. facilitată de procesul de extindere a UE. „problema islamului”. De altfel. 3. Dar. Frontierele geografice ale Europei se extind. pentru că în momentul actual nu putem afirma cu siguranţă că extinderea UE se va opri la graniţele fostei URSS. pentru că Europa va trebui să facă faţă provocării adresate de „ciocnirea civilizaţiilor”. perspectiva integrării Turciei în UE fiind una care trebuie să ţină cont de frontierele culturale. Acestea însă ar putea constitui subiectul unor studii separate. în mod inevitabil. cum ar fi Orientul Apropiat. din punct de vedere cultural. forţele politice. Afirmăm aceasta. şi pe plan intern. în mai toate documentele. la o 30 . în principal. Există un parteneriat strategic între SUA şi UE. afirma că „în ierarhia valorilor. culturale şi administrative ale Europei au iniţiat un proces pentru dezvoltarea culturală care să se constituie într-un element structural al unităţii europene.pentru că suntem de părere că. pe plan extern. la fel şi cele culturale. o mai aprofundată abordare a aspectelor culturale. ca fiind complementare. cu două mari provocări: existenţa.

. probabil. Ea este un proces care rezultă din voinţa şi trebuinţa de unitate a continentului. Ea continuă Tratatul de la Washington din 1949. a continuat prin definirea clară a pilonilor de rezistenţă ai acestei noi construcţii – economia. probabil.Integrarea europeană se realizează prin creşterea performanţelor şi a standardelor. Se deschid orizonturi noi. apar determinări noi. UE şi Asia – de unde rezultă că între aceşti trei piloni trebuie să existe relaţii puternice de parteneriat. cel puţin până în acest moment. puterea şi credibilitatea. Japonia) şi va continua. politic. perfectibilă şi consensuală. Conceptul extinderii Extinderea europeană nu este un rezultat al ofensivei frontierei europene. social. dar vremurile s-au schimbat. Dar integrarea europeană trebuie să fie şi o integrare de securitate. renaşterea puternică a continentului asiatic necesită dezvoltarea fără precedent a Uniunii Europene profilează o construcţie de securitate pe trei mari piloni – SUA. Rusia. UE. crearea de noi dimensiuni ale entităţii civilizaţionale europene. . China. Lumea nu este totuşi unitară. politică. India.Uniunea Europeană are un caracter necesar. de la nivelul statelor politice la nivelul procesului de globalizare. – care va fi cu totul altceva decât a fost Europa secolelor anterioare. informaţional. . În perspectivă. procesul de reaşezare completă a relaţiilor internaţionale pe principii democratice va mai dura.Construcţia europeană a început printr-un anumit tip de fuzionare a celor mai dure nuclee ale continentului – reconcilierea franco-germană –. astfel încât să se prevină crearea premiselor unei noi diviziuni europene. Între caracteristicile importante ale acestui proces se situează şi următoarele: . în esenţa ei.entitate europeană integrată complex – economic. 31 . în toate planurile. pe toate palierele. socială şi militară. prin crearea de mari entităţi care se vor integra în procesulde globalizare. din paralelisme ce nu pot fi evitate (în această etapă). creşterea gradului de securitate economică.Uniunea Europeană este o construcţie dinamică. militar etc. care să echilibreze situaţia internaţională şi să asigure controlul conflictualităţii.Extinderea Uniunii Europene nu înseamnă doar primirea de noi state. Ea nu a reuşit încă să iasă din starea de haos şi. Contrastele rezultă din unele disfuncţionalităţi. . politica şi politica de securitate şi apărare – şi s-a modelat şi remodelat prin elaborarea unei strategii europene de securitate şi prin elaborarea şi aprobarea Constituţiei Europene. Aceste noi raporturi au început prin parteneriatele strategice dintre marii actori (SUA. ci reconstrucţia continuă a spaţiului european. Integrarea euroatlantică este. o integrare de securitate. Strategia extinderii europene. educaţional. cu determinări complexe. din prejudecăţi şi din conflictualitatea unora dintre interese privind accesul la resurse.

Construcţia europeană se realizează concomitent cu reconstrucţia unei vecinătăţi bazate pe parteneriate şi încredere.Uniunea Europeană trebuie să realizeze o serie de parteneriate strategice şi să participe activ la reconstrucţia spaţiului eurasiatic. adică prin integrarea superioară a entităţii. 32 .Securizarea frontierelor europene se realizează pe de o parte prin creşterea puterii interioare a Uniunii.Construcţia europeană este greoaie. . . dar. prin construcţia unui întreg şi.. fără îndoială. ea va fi durabilă şi foarte solidă. prin buna vecinătate şi controlul migraţiei . întrucât are mare nevoie de resurse energetice şi de materii prime. anevoioasă şi contradictorie. pe de altă parte.

De asemenea. ei insistă că uniunea europeană trebuie să fie înfăptuită de către populaţiile europene şi nu de către diplomaţi. Cadru general Datorită diversităţii statelor europene. David Mitrany (funcţionalism) şi Ernst Haas (neofuncţionalism). În acest sens Burgess propune o 33 . prin alegerea directă a adunării constitutive europene şi prin aprobarea. Astfel un reprezentant marcant al mişcării federaliste europene. federalismul a fost descris drept „un concept foarte convenabil. cel mai adesea federalismul descrie sistemele politice în care există o diviziune a autorităţii între guvernul statal central şi cel regional. deşi când se vorbeşte despre federalism majoritatea oamenilor se gândesc la un aranjament constitutuţional. prin referendum. Susţinătorii formelor federale de guvernământ argumentează că această formulă permite unităţilor constitutive să îndeplinească sarcini comune cu maximum de eficienţă. a constituţiei pregătită de această adunare. În particular. Sistemele federal sunt înţelese în mod obişnuit ca bazându-se pe compromisuri istorice care implică contactul permanent între unităţile teritoriale. Formula magică a sistemelor federale impune un amestec optim de unitate şi diversitate.CAPITOLUL IV MODELE ALE EXTINDERII 4. Aceasta se datorează faptului că federalismul a tins să fie un proiect politic urmărind scopuri politice specifice. dar rămân în mare măsură intacte ca unităţi. centralizate.1. maximizând descentralizarea şi autonomia. Modelul federalist I. Definiţii ale federalismului Cu toate acestea. atracţia federalismului pentru studiul integrării europene este mai mult decât evidentă. în care autoritatea este dispersată în două sau mai multe nivele de guvernare. a afirmat că „Federaliştii plănuiesc să formeze un mic nucleu de nonconformişti care caută să dovedească că statele naţionale şi-au pierdut drepturile proprii din moment ce nu mai pot garanta siguranţa politică şi economică a cetăţenilor lor. Această elasticitate conceptuală nu face ca definirea să fie mai uşoară. Este un mod a asigura guvernarea constituţională în societăţile pluraliste liberal democratice. Aceste unităţi teritoriale transferă o parte din autoritate către instituţiile comune. tot mai popular. ambiguu în cea mai mare parte şi uneori periculos” (Bulpitt). cu un grad oarecare de autonomie.” II. Spinelli. Spre deosebire de alte teorii nu există o şcoală academică a federalismului european clar delimitată şi în mod sigur nici un construct teoretic care să fie pus în comparaţie cu cele propuse de Karl Deutsch (tranzacţionalism).

Totuşi. În termeni practici. s-a atras mereu atenţia asupra înţelegerii diferite a federalismului de către guvernul britanic în raport cu partenerii continentali. De exemplu. Astfel. confuzia asupra principiului federaţiei se poate explica prin faptul că nu există nici o recomandare expresă referitoare la diviziunea puterii. a fost – cel puţin pentru unii – o abordare hotărât federalistă. Ca urmare. de-centralizată şi echilibrată. Aşa cum Michael Burgess a sugerat. ceea ce indică faptul că federalismul este un concept foarte cuprinzător. doctrina „subsidiarităţii” înscrisă în articolul 3b a Tratatului şi atât de frecvent citată de către guvernul britanic ca o justificare pentru retenţia suveranităţii naţionale în cadrul UE. Preston King identifică trei tendinţe în cadrul ideologiei federalismului: centralistă. acoperind un spectru larg de la o guvernare mondială până la anarhism. federaţia sugerează că „ceea ce contează ese autonomia constituţională”. unor suporteri ai unităţii europene precum şi unor teoreticieni aparţinând statelor federale sum ar fi SUA. Murray Forsyth distinge trei categorii ale teoriei federaliste: 34 .„formă organizaţională distinctivă care are sarcina de a pune de acord unităţile contitutive ale unei uniuni în cadrul procesului de luare a deciziilor de către guvernul central prin mijloace de consolidare constitutională” Teoreticienii au avut tendinţa de a face o importantă distincţie analitică între federalism şi federaţie. este facută adesea o distincţie suplimentară între normativ sau abordarea „ideologică” pentru a dezvolta federaţiile regionale şi proiectarea/configurarea analitică a federalismului ca formă de guvernare. Ultima categorie demonstrează posibilităţile practice pentru aplicarea principiilor federale unor sisteme compuse din diverse unităţi. În mod similar. Evoluţia istorică şi caracteristici ale modelului federalist al integrării europene Istoricul abordărilor federaliste a problemei intergrării europene este lungă şi complexă. soluţiile federale au ambiguităţi inerente. Mai mult. III. dar ceea ce înseamnă că aceasta poate fi congruentă cu o gamă largă de consecinţe organizaţionale. În cadrul deliberărilor care au condus la Consiliul European de la Maastricht din 1991. Aceasta cuprinde un amestec de scheme de guvernare aparţinând unor filozofi politici. Federalismul este folosit pentru a descrie o ideologie în timp ce federaţia descrie principiul de organizare derivat. Aceasta ar explica de ce federalismul a devenit un concept atât de flexibil şi controversat în privinţa integrării europene. acceptarea formulării britanice de „de uniune tot mai strânsă/unită” a fost apreciată de unii ca fiind mai centralistă decât formularea originală.altă definiţie a federalismului . reprezentanţii britanici au negociat dur pentru îndepărtarea cuvântului „federal” din frazele de început a ceea ce a devenit mai târziu Tratatul Uniunii Europene.

Pentru federalişti. . din acestea decurgând o serie de probleme specifice literaturii dedicate integrării.În termeni federalişti. . Aceasta implică analiza cadrului şi a mişcărilor sociale. . Proiectul federalist implică realizarea unui echilibru între diferite niveluri de autoritate rivale pe de o parte şi eficienţă şi democraţie. Obţinerea acestor 35 . La rândul său Charles Pentland distinge două puncte importante de plecare: unul sociologic şi celălalt constituţional.A doua provine din acele elemente ale teoriei democratice privitoare la diversele moduri de asigurare a unei guvernări eficiente în cadrul unui cadru democratic. Aceasta ajută la distingerea federaţiei de o confederaţie în care competenţa politică în zone sensibile afectând suveranitatea rămâne într-o mare măsură în mâinile statelor membre componente. pe de altă parte. Federaliştii gândesc că este posibil de realizat o coincidenţă fericită între autonomia unităţii şi armonia generală în urmărirea unor obiective comune. care ne ajută în schimb să distingem federalismul de alte abordări: „poziţia federalistă este în mod clar poziţia de maxim scepticism despre natura umană şi despre potenţialul de bună voinţă şi cooperare între state. temperând astfel tendinţele atavice ale statelor. organizaţii funcţionale internaţionale şi integrarea economică ca instrumente ale integrării. în forma sa cea mai radicală. prin urmare. către o profundă lipsă de încredere a majorităţii soluţiilor confederale.Primă categorie îşi extrage ideile din moştenire lăsată de Immanuel Kant care susţinea ideea de federaţie ca cea mai sigură formă constituţională de apărare împotriva războiului. astfel încât autoritatea este manifestată cât mai aproape de cetăţeni. direcţiile care decurg din ambele puncte vor conduce la aceeaşi destinaţie: un stat supranaţional bine definit. Această centralizare trebuie echilibrată prin alimentarea impulsurilor democratice generate de distribuirea constituţională a unor suveranităţi multiple. Reginald Harrison face o succintă expunere a logicii care conduce la această idee.Prima are în vedere progresul şi pacea care provin din interacţiunea oamenilor.”. . Abordarea federală poate avea diferite puncte de plecare. realizată prin involuţia autorităţii în domenii politice selectate. Aceasta conduce.Cea de-a doua observă armonia şi stabilitatea ce decurg din arhitectura constituţională. statul supranaţional generează eficienţă prin centralizare şi diminuarea crescândă a competenţei politice la nivelul entităţilor care compun federaţia. ..Cea de-a treia reprezintă o analiză scolastică a tendinţelor de federalizare şi a proceselor.

Metoda de realizare a acestui punct final constituţional a fost un motiv de neînţelegere printre gânditorii federalişti şi a stat la baza câtorva separări care au afectat „mişcarea federalistă” din Europa Occidentală încă de la apariţia ei după primul război mondial. Amatai Etzioni propune o încercare riguroasă de operationalizare a ideilor federaliste clasice cu scopul de a înţelege cum acţionează procesul de federalizare. dar în multe privinţe ele au fost în plan secundar faţă de schimbările istorice pe care le-au reprezentat. iar unii susţinători ai cauzei susţin că situaţiile de criză ar trebui exploatate ca momente pentru răspândirea propangandistică a ideilor federale. Federalizarea trebuie văzută mai degrabă ca un proces. despre puterile alocate unităţilor componente odată cu începerea unificării. Dar constituirea instituţiilor federale ar trebui să fie rezultatul unei adunări constitutive aleasă de către mase care ar urma să elaboreze constituţia federală pentru a fi ratificată în parlamentele naţionale. reproducând forma unui stat naţiune. modalitatea de depăşire este reproducerea unei entităţi de tip statal. Federalismul dezavantajează dominaţia şi prin urmare orice modalitate specifică politicilor totalitare.obiective trebuie să fie mai degrabă constituţională decât să fie lăsate în seama pârghiilor diplomatice tradiţionale.Primul ar fi prevenirea acaparării unui sistem de un grup oarecare. Nici una dintre acestea nu ar putea fi îndeplinite fără voinţa populară. federalismul trebuie să fie cultivat ca o mişcare populară pentru a crea acel impuls care să susţină un pact federal printre elitele politice. chiar dacă într-o formă supranaţională. două avantaje decisive. federaliştii apar ca nişte activişti ai cauzei lor în faţa maselor.Al doilea avantaj este că statele federale devin o unitate mai puternică în faţa ameninţărilor externe. Ocaziile trebuie folosite atunci când apar. Desigur regulile sunt importante. O formulă federalistă are în viziunea susţinătorilor ei. Aceasta duce la o serie de întrebări cruciale şi generează numeroase ipoteze despre natura relaţiilor dintre state anterior iniţierii procesului de unificare. dacă unificarea este un proces inevitabil şi dacă anumiţi actori sunt 36 . Carl Friedrich susţine o schimbare în abordarea teoreticienilor federalismului susţinând trecerea de la postularea unor principii rigide către investigarea tendinţelor de federalizare. ca un model aflat în evoluţie vinzând schimbarea relaţiilor decât ca o schemă statică. Un motiv al celor care susţin soluţiile federaliste este speranţa că tendinţele conflictuale inerente între statele sistemului european pot fi depăşite. Dintrun anume punct de vedere. Totuşi. 1 . Astfel. 2 .

Mişcarea federalistă europeană s-a dezvoltat în jurul cuvintelor cheie lansate în perioada interbelică şi mulţi dintre arhitecţii Comunităţilor europene erau pregătiţi să susţină scopuri federaliste declarate. Aceste pun accentul pe economia politică a integrării în care forţele economice şi procesele sunt gândite să genereze transformarea politică şi. Instituţiile contează fie ca nişte creaţii umane pentru a inaugura o ordine legală transnaţională federalistă ori ca susţinători ai schimbării ideatice de masă în favoarea federalizării ca o structură preferată de guvernare. Organizaţiile federaliste par să fi avut o influenţă marginală in istoria Comunităţilor. IV. Problemele politice cer soluţii politice şi mijloacele de obţinere a acestor rezultate sunt de natură politică. acolo unde logica acţiunii umane încetează să mai fie politică şi devine în totalitate mai tehnocratică. analizele privitoare la federalizare sunt unite prin premiza primatului „politicului”. De aceea. Preocuparea federalistă în legătură cu politica îndreaptă atenţia spre crearea unei ordini instituţionale de tip statal la nivel european. dar sentimentele federaliste şi ideile „au permeabilizat Comunitatea şi au ajutat la definirea atât a problemelor cât şi a răspunsurilor”.mai implicaţi decât alţii în faza de început. chiar dacă ei erau pregătiţi să folosească mijloace funcţionaliste pentru obţinerea lor. federalismul nu priveşte schimbarea sociologică ca o condiţie suficientă pentru obţinerea integrării. în anumite privinţe. din acelaşi motiv. despre funcţiile unui sistem. este foarte dificil de separat partea de teorie federalistă de susţinătorii federalismului şi. În ciuda diferitelor accente şi a diferitelor abordări. care 37 . Politologii americani care manifestau un interes în ce priveşte federalismul erau gata să ofere sfaturi politice arhitecţilor soluţiilor federaliste europene. este dificil de găsit un singur şi coerent organism al teoriei federaliste europene. Concluzii Orice discuţie despre federalism aplicată unificării europene demonstrează clar cât de fragilă este graniţa dintre analiza teoretică şi practica politică. odată cu încheierea unificării sau a întreruperii acesteia. Scopul multor federalişti în studierea structurilor şi proceselor de federalism şi federaţie a fost acela de a stabili cele mai potrivite tactici şi formule legale pentru implementarea agendelor normative. Mai mult. Spre deosebire de abordarea transacţionalistă care va fi discutată mai târziu în acest capitol. influenţa permanentă a conceptului de federalism în lucrările zilnice ale UE şi în particular în dezbaterile despre „Europa” din cadrul statelor membre face dificil de acceptat viziunea că „programul federalist interesează într-o mică măsură organismul politic european”. Aceasta plasează federalismul în contradicţie cu funcţionalismul. Criticii federalismului estimează că una din greşelile federaliste este aceea de a apăra reproducerea statului la nivel european.

Aceasta ar putea însemna transformarea statelor-membre existente în entităţi asemănătoare cu SUA. iar gradul de integrare a statelor-membre poate varia considerabil de la caz la caz. Avantajul statelor-naţiuni ar fi acela că au o bază solidă în loialitatea poporului iar în multe aspecte constituie comunităţi politice viabile. în care rigiditatea barierelor teritoriale naţionale începe să se atenueze. provinciile canadiene sau landurile germane. fiind o idee expusă mai mult de către politicieni şi mai puţin de către teoreticieni. Cea de a doua derivă dintr-o proiecţie externă a logicii federaliste. în care viitoarea UE este caracterizată prin diverse modele de integrare. dar s-a dovedit că asemenea protecţie poate fi adesea oferită de mişcări a căror raţiune de a exista ar putea fi subminarea tendinţelor democratice. având principii constituţionale clar specificate în loc de a proteja drepturile statelor membre. Cercetări publicate în anii 60 au punctat faptul că sistemele federaliste au fost destinate protejării drepturilor minorităţilor. În plus. pretenţia că o constituţie federală are cele mai bune metode de a proteja libertăţile individuale este nedovedită. deoarece „superstatele” reproduc un sistem internaţional de tip naţiune-stat. Alternativ. dar la o scară mai mare. Prima este că concentrarea instituţii de guvernare la nivel euorpean creează o distanţă periculoasă între cei care guvernează şi cei care sunt guvernaţi. Aşa numitele mişcări pentru „drepturile statelor” din SUA folosesc limbajul federalismului constituţional ca o metodă pentru a menţine rasismul instituţionalizat întărit şi operativ în anumite state sudice împotriva preocupărilor speciale a legiuitorilor de la centru. într-un mod în care entităţile federative puternice nu pot să o facă. 38 . o Europă federală poată să conducă şi la o serioasă delimitare a puterilor instituţiilor de nivel central-european. iar cele două nivele primare de guvernare sunt regionale sau subnaţionale şi europene. Aceasta înseamnă că potenţial este folositoare unei diversităţi de proiecte politice.conduce la două consecinţe negative. Principala problemă care derivă din această reticenţă este dacă o UE federativă ar putea fi rezultatul dorit pentru a promova atât guvernarea eficientă şi democratică. Una din cele mai semnificative aprecieri care se poate spune despre federalism este aceea că el continuă să fie un discurs puternic despre unele posibilităţi inerente ale procesului de integrare europeană. O Europă federală poate semăna cu o „Europă a regiunilor”. Aceasta poate conduce la exacerbarea rivalităţile interregionale. Ar putea însemna acceptarea unei aparente logici a „integrării diferenţiate”. Obţinerea întârziată a dreptului de vot deplin al femeilor din Elveţia poate fi atribuită abilităţii constituţiilor federale de a preveni realizarea libertăţilor de bază. Aceasta conduce înapoi la o problemă centrală a federalismului: flexibilitatea sa conceptuală.

Geneză. au în comun o anumită agendă de probleme: 1 . Concluzii Bibliografie recomandată Ben Rosamond.2.Nucleul acestei agende îl constituie nevoile umane (subiecţilor unei 39 societăţi) şi bunăstarea publică în contradicţie făţişă cu caracterul sacrosant al statului . Lucrările cele mai reprezentative în sfera doctrinelor integrării sunt: A Working Peace System. Însă spre deosebire de idealismul liberal interbelic. MacMilan Press. melioristă asupra posibilităţilor umane şi implicit asupra naturii umane. în acest volum Mitrany exprimă o viziune optimistă vis-à-vis de dezirabilitatea şi efectele ingineriei sociale. Geneză. Cadrul general şi temeiurile funcţionalismului II. evoluţie istorică şi caracteristici principale ale funcţionalismului La fel ca federalismul. nu există un set de asumpţii rigide care să fie împărtăşite de toţi adepţii curentului. Din perspectivă epistemică. II. Progresul în domeniul păcii este posibil şi raţional iar conflictul nu este inerent naturii umane. Funcţionalismul este una din curentele de bază în studiile consacrate organizaţiilor internaţionale şi organizaţiilor non-guvernamentale. 2000 I. Modelul funcţionalist I. publicată în 1943. Londra. Cu toate acestea. respectiv al cîţiva ani după apariţia lucrării lui Keynes General Theory of Employement. Critica statului în teoria funcţionalistă a lui Mitrany IV. în special. Cadrul general şi temeiurile funcţionalismului Fundamentul axiologic al funcţionalismului îl constituie o anumită perspectivă pozitivă. Interest and Money (1936). punctul de plecare nu îl constituia o formă ideală de societate internaţională ci funcţiile esenţiale ale acesteia din urmă. abordările funcţionaliste referitoare la politicile mondiale şi integarea europeană.4. evoluţie istorică şi caracteristici principale ale funcţionalismului III. funcţionalismul este o parte a mişcării interbelice care dorea să pună teoretizeze condiţiile de stopare a conflictelor umane şi să creeze un spaţiu intelectual într-un climat politic caracterizat prin turbulenţe. Este unul din cele mai importante şcoli pe teoria relaţiilor internaţionale care oferă o alternativă la curentele tradiţionale focusate pe abordări stato-centriste. Figura centrală este David Mitrany. Funcţionalismul şi integrarea europeană V. Este de remarcat faptul că ideile tehniciste/tehnocrate ale lui Mitrany apar într-un timp şi context intelectual şi cultural favorabil. The Theories of European Integration.

Din punctul de vedere al modelului propus de Mitrany doua sunt cele mai importante consecinţe ale apariţiei instituţiilor transnaţionale: 1 . III. Critica statului în teoria funcţionalistă a lui Mitrany Din perspectivă tehnocratică. după Haas să înlocuiască guvernarea oamenilor cu administrarea bunurilor. 3 adeptul unei dogme care poate deturna politicile publice de la scopul aşa numitei maximizării a binelui public 4 . precum realismul sau de mişcările politice.naţiune sau al altor ideologii.Vis-a-vis de această caracteristică a funcţionalismului lui Mitrany există o critică a lui Haas (neo-funcţionalist).performanţa mai bună a acestora în îndeplinirea responsabilităţilor poate . care afirmă că prin această prioritate. 2 . există în sânul curentului funcţionalist o anumită rezervă faţă . împărtăşit de doctrinele clasice. 2 Concluzia finală a lui Mitrany este că aplicarea unei abordări tehnocrate şi raţionaliste în guvernarea umană constituie elementul de bază al (woking peace system) sistemului de pace prin muncă. Acestea ar putea furniza mai bine şi mai eficient bunăstarea în comparaţie cu guvernele naţionale. conduce la transferul de loialitate dinspre instituţiile naţionale spre cele nou înfiinţate. sprijinirea ideii unor instituţii transnaţionale era firească şi necesară. Coroborată cu premisele priorităţii nevoilor subiecţilor umani şi transnaţionalismului acestora. Guvernământul politicienilor implică o certă prioritate acordată câştigării şi menţinerii puterii în timp ce unul funcţionalist acordă prioritate atingerii binelui comun.De asemenea.Fiinţele umane au nevoie simultan de o abordare raţională în definirea trebuinţelor lor cât şi de o abordare creativă în privinţa construirii instituţiilor de autoritate în măsură să realizeze funcţiile desemnate de aceste fiinţe (de aici denumirea de funcţionalism) 1 . anti-dogmatismul lui Mitrany constituie încă o cale de atac împotriva statului tradiţional.reducerea probabilităţii de a se produce noi conflicte.Unele trebuinţe umane au un carater transnaţional iar statul naţiune este de capacitatea statului naţiune de a răspunde nevoilor umane. ambele încercând.Doctrina lui Mitrany oferă o viziune tehnocratică asupra guvernării. 40 . precum marxismul. funcţionalismul se plasează în vecinătatea marxismului. 0 .

Desemnarea rigidă a unei anumite opţiuni instituţionale este o greşeală fatală. Mitrany preferă să vorbească despre state în termeni de interdependenţă materială.clasicele antagonisme interregionale (vezi „The Prospect of Integration: .Este greşită perspectiva convenţională asupra lumii văzută ca o colecţie formală de entităţi suverane şi distincte. inspirat de doctrina federalistă formulată de Coudenhove-Kalergi. Funcţionalismul şi integrarea europeană Modelul funcţionalist propus de Mitrany a constituit la data postulării sale una din cele mai puternice critici şi abordări alternative la aranjamentele de integrare regională. Această este însoţită de trei reticenţe suplimentare: 1 . 2 . de genul Planului Briand. UE este încă destul de departe de o asemenea perspectivă în ciuda unei certe emergenţe a opiniei publice europene. într-un sistem de state.Formula miraculoasă a funcţionalismului pe care acesta a predicat-o a fost că „funcţia generează forma” sau „forma este urmare a funcţiei”. care este concepută tot în termeni unei entităţi statale globale.Dogma statalităţii induce o anumită rigiditate în conceperea unor formule de gîndire inovatoare pe domeniul bunei guvernări transnaţionale. drept garantul şi paznicul ordinii şi păcii. urmare proiectarea soluţiilor instituţiilor trebuie să fie un proces deschis şi flexibil. şi reproşa acestora în special faptul că reproduceau defectele sistemului de state. obiecţia principală formulată la adresa statului – „statul a devenit cu timpul un scop în sine. Argumentul funcţionalist obiecta la perspectiva teritorialistă intrinsecă schemelor de integrare regională.o entitate de genul Statele Unite ale Europei ar putea deveni aduce un nou Federal or Functional” – eseu din 1965). funcţionalismul lui Mitrany estima că preferinţa pentru logica teritorială putea conduce la următoarele consecinţe: 1 . 3 .Nevoile umane se schimbă în funcţie de epocă şi de spaţiul cultural.Centrarea pe abordarea statală nu permite dezvoltarea unor politici interne şi programe de guvernare adecvate noilor exigenţe şi priorităţi (subiectul uman şi bunăstarea) întrucât statul era perceput după patternul vechi. În acest sens. În lucrarea The Progress of International Governement (1933). Ideile subiacente ale acestei formule sunt: 1 2 . Problemă – cum se designează această opinie publică europeană? 41 . bazate pe federaţia de state. abătându-se de la scopul său iniţial – cel instrument în serviciul societăţii umane”. 2 curent naţionalist. IV. deşi aşa cum reiese din studii recente această posibilitate este destul de redusă întrucât trebuie să aibă în sprijin aşa numitele comunităţi imaginare. ca .

evoluţie istorică şi caracteristici principale III. Teoria tranzacţionalistă I.un aranjament de tip uniune poate deveni victima şi prizonierul celor mai puternice state membre (Vezi dezbaterile din Convenţie Europeană din 2002-2003 şi CIG pe această temă). funcţionalismul apare ca o ipostază nouă a utilitarismului de tip Bentham. 3 - Anticipator al neofuncţionalismului şi fundamentelor acestuia: interdependenţa.Funcţionalismul oferă un răspuns inovator la provocările teoretice din noua disciplină a relaţiilor internaţionale dar şi la problemelor practice din proiectul de unificare a .O anumita naivitate în privinţa asumpţiei raţionaliste conform căreia popoarele şi guvernele au o abilitate de a se îndrepta pe direcţiile raţionale – în acest sens. Geneză.Excesul de tehnocratism. V. fiind mecanisme de consultare tehnocrată care permit asocierea şi cooperarea şi cu state non-membre. adesea utopice. transnaţionalismului şi guvernării fără guvernămînt.Slaba capacitate de predicţie a modelului.3.Reprezintă o alternativă la alte modele de conceptualizare a ordinii internaţionale post-westafaliene fiind una din cele mai consistente opţiuni non-realiste la viziunile idealiste. răspunzînd uneia din resorturile de producere a războiului – cooperarea în producerea. 4 0 1 . Cadrul general şi temeiul tranzacţionlismului II. 2 .3 . Din această perspectivă Mitrany şi-a exprimat suportul pentru CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) şi EURATOM (Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică) întrucât acestea se încadrează în logica funcţionalistă.Criticile exprimate la adresa funcţionalismului vizează: . CECO intră în categoria soluţiilor funcţionale. 2 3 . Concluzii 1 Europei. . controlul şi desfacerea oţelului şi cărbunelui.Lipsă de rigoare ştiinţifică. . 4. Concluzii Bibliografie recomandată: 42 .

. Cercetările şcolii tranzacţionaliste se focalizează pe aspectele interne ale interacţiunii economice şi socio-culturale dintre statele membre ale unei comunităţii. Această etapă reprezintă o orientare pozitivistă în studiile politologice bazată pe investigarea unui bogat tezaur de informaţii şi date. care poate întemeia o teorie empirică. Londra.opera sa de pionerat în domeniul teoriei comunicării şi ciberneticii 3) implicarea în demersurile behavioriste de dezvoltare a unei teorii empirice. MacMilan Press. II. Principala punct de vedere al şcolii este că formarea comunităţii politice pentru orice sistem depinde şi este determinată de această interacţiune. de asemenea. Cadrul general şi temeiul tranzacţionalismului La fel ca federalismul şi funcţionalismul a apărut ca răspuns la principala provocare la adresa echlibrului internaţional – războiul. Prin cuantificare şi măsurarea tranzacţiilor economice şi culturale din diferite regiuni . evoluţie istorică şi caracteristici principale Emergenţa acestui model este legată de aşa numita fază behavioristă (compartamentală) pe care parcurs-o politologia politologia americană la jumătatea secolului XX. Principalul reprezentant al şcolii şi fondator al ei este Karl Deutsch a cărui opţiune s-a întemeiat pe următoarele premise epistemice şi bio-bibliografice: 1) interesul special pe problema naţiunilor şi a construcţiei naţiunii 2) . Interesul principal al analizelor tranzacţionaliste nu constau în cercetarea structurilor şi instituţiilor integrării politice. 2000 I. O a doua perspectivă secundară a şcolii tranzacţionaliste asupra integrarării se referă la aspectele normative şi identitare ale integrării.tranzacţionaliştii doresc să descrie tiparele integrării şi. 43 . problema principală a tranzacţionalismului şi axul în jurul căruia s-a articulat teoria a reprezentat-o securitatea. Şcoala tranzacţionalistă este diferită de teoriile clasice referitoare la integrare (care abordează cu prioritate aspectele politico-instituţionale ale integrării) dar insistă la fel ca modelul funcţionalist asupra integrării la nivel economic socio-cultural şi al identităţilor politice. Spre deosebire de cele două curente. să investigheze în ce condiţii s-au format “sentimentul apartenenţei la o comunitate politică” şi “raţiunea unei comunităţii de securitate”. comunicaţii etc. în accepţiunea curentului tranzacţionalist. The Theories of European Integration.comerţ. conduce la abordare la scară regională a securităţii. călătorii. Integrarea. astfel încât războiul este exclus de pe lista soluţiilor de rezolvare a diferendelor dintre state.Ben Rosamond. Geneză. fără a exclude statele-naţiuni din jocul internaţional.

neglijând aspectele normative şi identitare ale integrării.este expus la diferite tipuri de riscuri de destabilizare.Contribuţia tranzactionalismului la teoriile integrării poate fi apreciată ca un demers complementar şi corectiv în raport cu modelele teoretice care s-au focalizat pe dimensiunile politice şi instituţionale ale integrării. între care se detaşează următoarele 44 . Un proces similar era posibil să apară pe plan internaţional în cazul în care statele sunt preocupate să instituie între ele aşa numitele comunităţii de securitate. întrucât are şanse mai mari de punere în practică şi pare mai durabilă. neo-funcţionaliştii. care au în vedere un astfel de aranjament când vorbesc despre integrare. O comunitate de securitate „este una în care există o certitudine reală că membri comunităţii nu vor lupta în mod clasic între ei dar în care disputele între ele se vor rezolva pe alte căi”. susţinătorii unor astfel de comunităţi sunt federaliştii şi într-o anumită măsură. Primul tip . Pentru Deutsch. Karl Deutsch. În sfera internaţională. Deutsch afirmă explicit că aşa numitele comunităţile de securitate pot fi împărţite în cele de tip “amalgamat” (în sensul că formează o unitate largă cu funcţii guvernamentale) şi cele de tip “pluralist” şi “aici poate fi vorba de amalgamare fără integrare şi integrare fără amalgamare”. Cercetările lui Deutsch asupra naţionalismului au relevat importanţa comunicării ca mecanism cheie de mobilizare socială a comunităţilor care a fost în mare măsură responsabil de procesul istoric al dezvoltării naţionale. instituţii şi practici destul de puternice şi suficient de extinse să asigure pentru o lungă perioadă de timp aşteptări credibile pentru o evoluţie paşnică între popoare. “Nationalism and Social Communication” (1953).comunitatea de securitate „amalgamată. Domeniile de interes ale fondatorului şcolii. În prima lucrare. enunţă comunitatea metodologică între cercetările dintre cele două domenii. Prin comunitate de securitate se înţelege (cf . lui Deutsch) un grup de oameni care a devenit atât de integrat încât a realizat în limitele unui teritoriu o anumită conştiinţă a comunităţii. Comunităţile plurale („pluralistic”) sunt entităţi în care guvernele participante îşi menţin identitatea lor juridică şi în care integrarea se realizează fără fuziune instituţională şi fără crearea unei înalte autorităţi supranaţionale. au fost politicile internaţionale (integrarea supranaţională) şi construcţia naţiunii. opţiunea favorită este comunitatea de tip plural. Comunitatea de securitate „amalgamată” implică unităţi separate formale (de exemplu statele) într-o unitate mai largă în care există o anumită fuziune instituţională.

compatibilitatea între valorile majore ale entităţilor participante 2. Cu cât interacţiunea între doi actori statali este mai mare cu atât va fi mai mare importanţa reciprocă 45 . capacitatea grupurilor politice relevante de a răspunde la acţiunile fiecăruia 3.O anumită restricţie în accesul spre elitele politice . Nivelul relaţiilor cu cei care nu aparţin grupului este în mod substanţial mult mai slab decât sentimentul de înrudire care se dezvoltă în interiorul grupului. economic şi social. diviziunea muncii şi contract social.Creşterea responsabilităţilor militare (la nivelul întregii comunităţi ori a entităţilor componente) 1 2 . predictibilitate colectivă în privinţa aspectelor relevante de comportament unităţilor componente 3 4 5 1 2 3 Comunităţile plurale cer doar trei condiţii pentru a exista: în parte fără violenţă politic.Creşterea rapidă a mobilizării sociale şi participării politice la nivelul . În privinţa acestei perspective asupra relaţiilor internaţionale. respectiv un salt calitativ dincolo de aspectele normativjuridice reprezentate de pacte. Sarcina pe care şi-a asumat-o Deutsch a fost să cerceteze condiţiile şi procesul care dă naştere acestui sentiment. Distincţia este adesea echivalată cu cea dintre loialitatea non-contractuală şi obligaţia quasi-contractuală. merită menţionată distincţia propusă de sociologul german Ferdinand Tonnies între Gemeinschaft (comunitate) şi Gesellschaft (societate): 1 • Gemeinschaft (comunitate) se referă la o situaţie în care poporul (persoanele) sunt uniţi prin sentimente şi loialităţi comune. Deutsch a fost preocupat de ideea de Gemeinshaft (comunitate) în calitatea acesteia de condiţie a integrării. Din această perspectivă punctul final al integrării îl reprezintă sentimentul comunităţii.Scăderea/declinul capacităţilor administrative . Ipoteza de bază a tranzacţionaliştilor în domeniul integrării a fost că sentimentul comunităţii între state ar fi dependent de nivelul comunicării între state.Schimbarea relativ rapidă a diferenţierilor sociale .. 1. 2 • Gesellschaft (societate) este un aranjament care leagă un grup de oamenii realizat în mai mică măsură prin încredere şi mai mult printr-un amestec de interese proprii. Drumul spre o comunitate internaţională ar consta în realizarea unei reţele de tranzacţii colective.O certă disonanţă între acţiunea guvernamentală şi aşteptările societăţii. tratate şi alianţele între state.

pe care şi-o vor conferi cei doi actori statali. Perceperea de către cei doi a faptului că interacţiunea este benefică va conduce la o creştere a sentimentelor de încredere între cele două state. Odată cu această încredere este foarte probabil că vor urma alte interacţiuni. Partea empirică a cercetării a constat în măsurarea simultană a ratei schimbării fluxurilor şi tranzacţiilor şi a gradului de încredere reciprocă în cadrul sistemului. În opinia lui Deutsch (inspirată de cercetările lui empirice), potenţialul pentru integrare ar exista în cazul unui înalt nivel al tranzacţiilor internaţionale. Realizarea integrării ar fi, de asemenea, mai sigură acolo unde se manifestă un grad ridicat de încredere reciprocă. Încrederea este definită de Deutsch, în acest caz, drept „probabilitatea de a obţine un răspuns potrivit într-un interval temporal acceptabil”. Încrederea nu este un simplu efect al voinţei actorilor de a interacţiona. Ea este dependentă în mare măsură şi de capacitătile actorilor de a interacţiona. Calitatea tehnologiilor de comunicare este foarte importantă dar capacităţile pot fi dependente şi afectate –inclusiv negativ - şi de cererile şi presiunile apărute din interiorul sistemului de interacţiune la un moment dat. Aceste cereri apar în funcţie de nevoile induse de schimbarea în domeniile industrial, economic sau tehnologic, de migraţiile de forţă de muncă, de schimbările în obiceiurile de consum; de dinamicile culturale pe termen lung şi de provocările din mediul internaţional. În consecinţă pentru ca integrarea să se realizeze este necesar ca nivelul capacităţilor să-l depăşească pe cel al trebuinţelor. Prin importanţa acordată acestor trebuinţe doctrina lui Deutsch se apropie oarecum de funcţionalism, însă trebui remarcată perspectiva critică a lui Deutsch asupra logicii funcţionaliste. Astfel, Deutsch consideră că nivelul comunicării presupuse de organizaţiile internaţionale funcţionale (gen Comisia Dunării, Înaltele autorităţi europene în domeniul cărbunelui şi oţelulului etc.) este insuficient pentru a genera loialitatea necesară în cadrul popoarelor implicate şi în felul acesta să asigure o pace durabilă. Funcţionarii civili internaţionali (care compun secretariatele internaţionale) în afara unui amestec de obiceiuri şi obligaţii, tind să comunice direct cu guvernele mai degrabă decât cu popoarele în faţa cărora sunt direct răspunzători. Aşadar ei sunt adesea împiedicaţi să aibă o relaţie directă de comunicare cu publicul şi chiar mai mult să facă ceva pentru a depăşi acest obstacol. În acest context loialităţile populare faţă de agenţiile internaţionale este puţin posibil să crească iar apelul la imagini, stereotipii şi simoluri naţionale este improbabil să se diminueze. Metodele funcţionaliste de integrare nu satisfac condiţiile necesare pentru a furniza şi consolida schimbările cognitive necesare pentru a reuşi o schimbarea durabilă a ordinii mondiale. Cu aceste observaţii, totuşi Deutsch admite cooperarea cu funcţionaliştii împotriva federaliştilor pe care-i acuză că apără „ o amalgamare generală prematură”.
46

Cercetările lui Deutsch asupra integrării indică şi a certă atracţie faţă de teoria sistemelor. Unele din ideile sale referitoare la comunicare şi integrarea internaţională sunt innluenţate de preocupările sale de a relaţiona studiul ciberneticii de ştiinţele politice. III. Concluzii 1 ştiinţe sociale. 2 - De asemenea, a deschis unele din cele mai vaste programe de cercetare în domeniul ştiinţelor politice, fie în cele consacrate politicilor interne, fie în studiile de securitate, fie în teoria relaţiilor internaţionale. 3 - În acest ultim sector a făcut posibilă apariţia unora din variantele non-realiste de cercetare şi înţelegere a relaţiilor internaţionale, propunând o abordare în care locul statelor în interacţiunile internaţionale a fost luat de societăţi şi popoare. Deutsch insistă asupra distincţiei analitice între statul juridic/legal şi naţiunea sociologică (distincţie uitată de realişti!). 4 europeană: 0 1. Deutsch a ridicat câteva probleme cheie referitoare la contopirea/asmilarea unor popoare în unul singur şi de asemenea altele privind diferenţierea unui popor în două sau mai multe, prin schimbările survenite în modelele (patternurile) de comunicare. 1 2. Perspectiva sociologică referitoare la comunitatea de securitate furnizează o analiză diferită de cea oferită de ingineriile constituţionale ale federaliştilor şi de insistenţa asupra nevoilor pentru care pledau funcţionaliştii. 2 3. Demersul teoretic al lui Deutsch permite o bună coabitare a valorilor naţionale ale autodeterminării cu asigurarea păcii şi securităţii internaţionale. Cercetarea CEE nu a consitituit ocupaţia sa predilectă ci unul din cazurile posibile de aplicare. 3 primar. Principalele critici la adresa tranzacţionalismului vizează: 1
2

- Tranzacţionalismul a fost unul din modelele cele mai inovatoare din punct de

vedere teoretic, fiind deschis la achiziţiile procedurale, metodologice şi tehnice din celelalte

- Influenţe directe asupra teoriilor şi dezbaterilor referitoare la integrarea

4. CECO constituia în opinia sa un caz de comunitate amalgamată, chiar un caz

- Capacitatea limitată de a măsura, cuantifica şi operaţionaliza. - Lipsa de claritate în privinţa mecanismului prin care sunt evaluate anumite o Exemplu – cum se face trecerea de la integrare la amalgamare; o Cum interacţiuni informale generează construcţia unor instituţii formale;
47

procese 0 1

1

- Slăbiciunea asumpţiei conform căreia creşterea nivelului comunicării va

antrena în mod necesar o schimbare cognitivă. Deşi ani 50-60 au indicat validitatea unei asemenea ipoteze, nu e deloc paluzibil că specialiştii din ştiinţele sociale vor putea măsura schimbarea cognitivă şi conexiunile sale cu procesul de integrare 4.4. Interguvernamentalismul I. Cadrul general şi contextul istoric al apariţiei modelului II. Geneza şcolii interguvernamentaliste şi caracteristicile generale III. Interguvernamentalismul în anii 90 Bibliografie recomandată Stanley Hoffman, Sisiful european, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002 I. Cadrul general şi contextul istoric al apariţiei modelului La începutul anilor ’60 se constată o anumită diminuare a dinamicii de integrare, după lansarea CEE şi EURATOM. De asemenea, se manifestă şi o tendinţa de revenire a unui anume curent naţionalist la nivelul elitelor europene generat, în parte, de anumite tensiuni care au apărut în relaţiile transatlantice în contextul aranjamentului bipolar mondial. Modificarea strategiei NATO, de fapt a conceptului strategic, de la represalii masive la riposta flexibilă, ce presupunea o strategie nucleară mai nuanţată, care a determinat temeri în unele state europene vis-à-vis de soliditatea angajamentului american în apărarea Europei. Personajul politic de referinţa al acestui curent a fost generalul de Gaulle, preşedinte al Franţei începând cu anul 1958, după un plebiscit care a dus la apariţia celei de a 5-a Republici Franceze. Demersurile principale ale lui de Gaulle în afacerile europene care au condus la forjarea teoriei interguvernamentaliste: 1 2 3
1

- Politică de vetto faţă de cererile britanice de aderare la CEE; - Politică de apropiere, de reconciliere şi de alianţă strategică cu Germania; - Boicotarea instituţiilor comunitare; - Rezultate: - Conduita rezervată a Franţei gaulliste a condus la posibilitatea utilizării veto-

1 periclitate”
2

ului naţional în cadrul instituţiilor comunitare, atunci cînd “interesele naţionale vitale sunt - Aprecieri: - Tendinţa nu a fost considerată doar ca o simplă reacţie anacronică şi

1

paranoică generată de orgoliul exagerat al Franţei;
48

Este considerat un discipol al lui Raymond Aron şi al realismului promovat de acesta. postulând ideea unei sfere autonome a activităţii politice. Hoffman afirmă că „naţiunile preferă siguranţa sau autocontrolul incertitudinii prin mijloace naţionale unei incertitudini necontrolate a unui mecanism netestat”. În acest sens. interguvernamentalismul a ridicat vis-a-vis de modele concurente. dar acest trend ar fi valid doar în 49 . A căutat să furnizeze argumente pentru a susţine rolul central al statului-naţiune în mediul internaţional. În acest sens este de menţionat faptul că la jumătatea anilor 90 a propus o definiţie mai robustă a interesului naţional decât ce a realismului. în special faţă de neofuncţionalism. care privilegia o accepţiune dependentă de calculele echilibrului de putere: „interesele de stat sunt constructe în care toate ideile şi idealurile. Hoffman şi curentul interguvernamental au pus în evidenţă dificultăţile cu care s-au confruntat statele membre pentru a ajunge la un compromis şi la un consens referitor la locul şi rolul noii entităţi europene în cadrul ordinii globale. experienţele istorice.2 . Aşa numitele politici înalte sunt în mod virtual imune la impulsul integrator. forţele şi liderii interni joacă un rol”. Hoffman afirmă că metoda neofuncţionalistă mizează doar pe argumentul sporirii beneficiilor produse de integrarea.Reprezintă o dimensiune mai profundă (necercetată) a naţionalismului şi trăsăturilor durabile ale acestuia. Geneza şcolii interguvernamentaliste şi caracteristicile generale Stanley Hoffman este figura reprezentativă a curentului interguvernamentalist. Hoffman repune în centrul atenţiei importanţa interesului naţional în politica internaţională a Europei post-belice. Cu ajutorul acestei distincţi Hoffman explică de ce este posibilă integrarea în anumite sectoare (mai tehnocratice şi mai puţin controversate) şi mai dificilă în altele în care autonomia guvernelor sau anumite elemente ale identităţii naţionale erau în pericol. obiecţia că au subestimat logica diversităţii. II. De asemenea. A fost primul care a sesizat semnificaţia a schimbărilor sociale şi a provocărilor la adresa statului naţiune aduse de procesul integrării. Accentul său pe resorturile interne ale intereselor îl plasează pe Hoffman printre fondatorii abordării teoretice a integrării pe baza aşa numitelor „modele ale politicilor interne” ale integrării. Preferând o asemenea perspectivă. Propune o distincţie între politici: înalte (high) şi mai puţin importante (low). În domenii de importanţă cheie unde interesele naţionale vitale ar putea fi puse în pericol. Dacă toate celelalte şcoli de gândire teoretice îşi focalizau atenţia pe dimensiunea supranaţională a integrării.

operând cu ajutorul tandemului politici înalte/politici mai puţin importante (high/low). în plus. III.) dar şi sectoare economice unde se aplică aşa numitele politici înalte. Hoffman consideră că ipoteza politizării integrării ca efect al integrării funcţionale este nesustenabilă tinînd cont de persistenţa abordărilor centrate pe stat în conduita guvernelor şi a sentimentelor naţionale. transporturi. Astel. monetar. Interguvernamentalismul în anii 90 50 . Hoffman nuanţează şi câmpul sectoarelor în care are loc integrarea economică. comerţ exterior etc. agendele instituţiilor supranaţionale ameninţă politicile naţionale ale actorilor partcipanţi. Premisele pe care îţi construieşte Hoffman teoria sunt radical diferite de cele ale lui Haas şi Lindberg: 1 2 (angrenaj). sunt distincte şi relativ autonome. după care se ghidează societăţile vest-europene. Modelul bazat pe autonomia reciprocă economie-politică propus de Hoffman nu este totuşi unul foarte rigid. Prin impunerea unui cadru politic supranaţional.Respinge ideea continuităţii între economie şi politică care era plasată în . centrul paradigmei neo-funcţionaliste. Dat fiind faptul că statele membre îşi definesc interesele naţionale pornind de la baze alternative (schimbătoare) cu locaţii diferite în economia politică globală este posibilă apariţia unor abordări conflictuale în relaţiile dintre guverne. sectoare în care statele ar putea să-şi piardă o parte din atributele suveranităţii (domeniul fiscal. industria de apărare etc). energetic.Nu este de acord cu ideea că industrialismul şi tehnocratismul sunt logicile . el admite faptul că există domenii economice care intră sub incidenţa politicilor low în care statele membre sunt pregătite să se implice în acţiuni de cooperare şi integrare (cărbune. oţel. 3 4 .Neglijarea variabilelor politice în funcţionarea mecanismului de spill-over . avansul în integrare poate genera temeri şi în afara noii entităţi din partea altor actori ai sistemului internaţional: Exemplu: SUA a considerat în mai multe reprize că CEE (şi ulterior UE) ar putea deveni un rival important.domeniul integrării economice şi nu există nici un fel de garanţii că beneficiile ar fi comparabile şi prin integrarea politică. Critică vis-a-vis de ideea de spill-over şi a consecinţelor funcţionării automate a mecanismului. Astfel.Cele două domenii deşi interferează.

Stanley Hoffman şi Robert Keohane au propus o variantă îmbunătăţită şi adaptată a interguvernamentalismului. fiindcă acestea sunt în măsură să identifice soluţii pe care statele nu le pot oferi. De asemenea. Această raţionalitatea explică abandonul treptat al dreptului de veto în favoarea mecanismului de vot cu majoritate calificată. a resorturilor care determină statele să se asocieze pentru a răspunde mai eficient nevoilor comune. această putere de influenţă permite organizaţiilor inclusiv modificarea regulilor jocului. ca un proces raţional destinat să optimizeze utilizarea mijloacelor puse în comun de către statele membre. Interguvernamentalismul liberal 51 . care postulează ideea Interguvernamentalismul liberal. Un reprezentat de marcă al interguvernamentalismului din anii 90 este Andrea Moravcsik. Conform acestuia deciziile în organizaţii internaţionale se bazează tot pe arta negocierilor între state văzute ca actori raţionali. În acest sistem de negociere continuă. în continuare de către Hoffman. Deciziile lor se prezintă ca cel mai mic numitor comun asupra căruia statele au căzut de acord. În acest sens. Organizaţiile internaţionale instituţionalizzează un soi de negociere-aranjamenttîrguială între state. care încearcă să impună opţiunile lor în defavoarea celor ale instituţiilor administrative şi politice.pooled sovereignty. Totuşi această putere deşi crescută este adesea insuficientă pentru a rezista în faţa cererilor statelor. ]Cooperarea interstatală. rolul marilor puteri rămâne preponderent. prin intermediul organizaţiilor internaţionale.Ca urmare a evoluţiilor de la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90. apărută în 1991. care apoi s-a lărgit prin crearea pieţei unice. Noua variantă dorea să ofere o înţelegere a mecanismelor. era văzută. Interesele în negociere nu sunt expresia unui cetralism statal iar preferinţele naţionale exprimate de state în cadrul aranjamentelor internaţionale de cooperare sunt rezultatul cererilor formulate de către actori sociali. cei doi autori consideră că teama statelor europene de a nu acumula noi întârzieri în domeniul noilor tehnologii a fost determinantă în decizia luată şi a dus la asocierea lor în domeniul cercetării. Din această perspectivă CEE (UE) ca organizaţie internaţională era catalogată ca fiind un multiplicator de putere pentru fiecare din statele membre. acestei particularităţi a relaţiilor intraorganizaţionale i se adaugă încă una: creşterea puterii de influenţă a organizaţiilor. Sintagma prin care designa Hoffman acest mecanism raţional – „punerea în comun a suveranităţilor” . Noua abordare a fost inclusă în lucrarea The New European Community: Decision making and Institutional Change.

precursorul imediat al neofuncţionalismului a fost chiar funcţionalismul. încearcă să surmonteze limitele celor trei teorii clasice. NEOFUNCŢIONALISMUL I. Există o certă asemănare între “metoda Monnet” de integrare şi propunerile formulate de neofuncţionalişti precum Ernst Haas. 4. Dacă unul din temeiurile modelului teoretic propus de David Mitrany îl constituia contestarea rolului statului pe baza slabelor performanţe în realizarea bunăstării şi a potenţialului beligen al acestuia. 52 . în egală măsură.constituie o metodă de analiză a procedurilor prin care statele se asociază pentru a răspunde aştepărilor populaţiilor lor. Contextul apariţiei curentului În circumstanţele economice şi politice generate de apariţia în 1951 a Comunităţii Oţelului şi Cărbunelui şi mai apoi de semnarea. La fel ca şi tranzacţionalismul este un produs al tendinţelor de înnoire din câmpul ştiinţelor sociale care se manifestau în SUA după încheierea celui de al doilea război mondial şi care ating masa critică a maturităţii în doua partea a anilor ’50 şi în prima parte a anilor ‘60. şcoala neofuncţionalistă este mult mai puţin critică vis-a-vis de stat şi de politicile acestuia. Proiectul behaviorist a fost însoţit de creşterea preocupării de a face mai riguroasă şi ştiinţifică cercetarea fenomenelor sociale. a Tratatelor de la Roma care instituiau Comunitatea Economică Europeană şi EURATOM. proiectul neofuncţionalist a fost într-un fel delimitat şi sincronizat de strategiile politice ale fondatorilor Comunităţii Europene. Aşa cum lasă să se înţeleagă şi numele şcolii. în anul 1957. neofuncţionalismul a apărut pe fondul revoluţiei behavioriste din politolgia americană din anii ’50. Miza primară a neofuncţionalismului a fost una de natură epistemică. spre deosebire de cea asumpţia ideologică de la care au plecat cercurile de intelectuali care au forjat federalismul sau funcţionalismul – realizarea unui aranjament paşnic al relaţiilor internaţionale. La fel ca şi modelul lui Deutsch. se cristalizează un nou curent teoretic care încearcă să explice fenomenul integrării europene şi. să clasifice şi să furnizeze noi ipoteze care să conducă cercetare empirică ulterioară.5. de asemenea. Cea mai mare partea literaturii neofuncţionaliste a fost preocupată să evalueze. De asemenea. Curentul behaviorist i-a condus pe cercetători către analizarea comportamentului politic şi mai ales la studierea mai atentă a procesului politic (spre deosebire de abordările precedente care mizau pe analiza realtiv statică a instituţiilor).

2. respectiv a aşa numitei “metode comunitare”. Crearea unei înalte autorităţi în afara dispozitivului intereselor naţionale care dar care se aplică unor sectoare-cheie dpv economico-strategic (ex. în estimarea lui Haas. se întemeia pe o analiză a preferinţelor convergente şi a intereselor cheie sensibile ale actorilor politici din Europa. 3 3. reperele strategiei de construcţie a comunităţilor europene. inventatorul din industrie şi comerciantul unionist au dinamizat mişcarea de integrare nu politicianul. Din acest punct de vedere se poate afirma pe bună dreptate că federalişti au pierdut disputa ăncă din start. Proiectul lor reprezenta o respingere directă a idealismului care anima curentul federalist. Ben Rosamond) neofuncţionalismul a fost coneput chiar ca un demers de teoretizare a strategiilor elitelor fondatoare ale unităţii europene post-belice. ci doar prin metode strategice şi de creştere treptate. după părerea unor comentatori (i. Dată fiind această complementaritate şi armonizare cu proiectul părinţilor fondatori. Integrarea transnaţională în anumite sectoare economice va genera presiuni funcţionale pentru integrarea în ramurile economice conexe. abordarea propusă de părinţii fondatori a fost considerată de Ernst Haas ca tehnocratică şi funcţionalistă. „Convergenţa obiectivelor economice imprimată în mediul birocratic. Pentru început o integrare modestă în domeniul politicilor aparent secundare. acesta nu va putea fi atins printr-un demers perfect raţionalizat şi programat şi printr-un proiect constituţional elaborat prea devreme. sunt următoarele: 1 2 viitoare. Dat fiind accentul pus pe strategii cu obiective sectoriale. De altfel. În timp ce proiectul federal putea fi admis ca un obiectiv îndepărtat şi ultim. cărturarul. planificatorul. Haas a identificat aceşti actori în cadrul unor categorii socio-profesionale bine definite. industrial şi pluralist al Europei moderne a furnizat impulsul fundamental. Această tendinţă este posibil să avanseze în special datorită rolului coordonator jucat de înalta autoritate. să supravegheze procesul integrării şi învestirea acesteia cu misiunea de sponsor al integrării . Metoda aleasă de Monnet. adesea teoria neofuncţionalistă este considerată ca “teoria autoriztă a integrării europene”. cărbunele şi oţelul).” Conform opiniei lui Rosamond. poetul sau scriitorul.Interferenţa între neofuncţionalism şi programul fondatorilor CEE este considerat un caz-şcoală în contextul mai larg al interferenţei teorie-practică din câmpul teoriei sociale. Tehnicianul economist. Jean Monnet şi Robert Schuman au fost foarte expliciţi în privinţa modalităţii în care îşi imaginau Europa integrată. Consecinţa principală a acestei stări de fapte o constituie o interdependenţă treptată şi progresoivă a economiilor naţionale. 53 1.e.

federalist sau o combinaţie a acestor două viziuni . Aceste interese sunt cel mai bine asigurate în sistemul european pe care reţeaua transnaţională europeană îl structurează. grupurile sociale interesate a căror loialitate era îndreptată către autorităţile naţionale vor începe să perceapă o modificare a localizării autorităţii principale. 2 5. al instituţionalizării supranaţionale este cea mai eficace cale spre realizarea unui sistem paşnic pe termen lung în Europa. Instituţiile supranaţionale se vor dezvolta de asemenea şi ca depozitare ale bagajului de cunoştinţe (know-how sau savoir faire) care să asigure continuarea procesului de integrare şi perenitatea succesului acesteia. integrarea politică este mai mult sau mai puţin un efect 7.1 4. Acestea vor fi concepute cu destinaţia specială de a dirija procesul integrării. După opinia lui Rosamond. Prin urmare această integrare ecomonică treptată însoţită de un anumit nivel colateral al integrării economice. Declaraţia din 9 mai 1950) Acest obiectiv urma să fie atins mai puţin prin intermediul unui mare proiect politic şi mai mult în manieră discretă. Cu alte cuvinte. 3 4 6. Însă aceasta nu se va întâmpla fără crearea unor instituţii semnificative. II Autorii teoriei neofuncţionaliste şi principalele premise ale acesteia 54 . Se discută între specialişti din domeniu în ce măsură metoda comunitară este în întregime a lui Monnet precum şi dacă acesta este funcţionalist. Integrarea profundă nu va fi sprijinită doar de către înalta autoritate. urmând ca unitatea politică şi pacea vor fi consecinţa finală a dinamicii economice. Ceea ce este cert este că arhitecţii integrării (Schuman şi Monnet) aveau în vedere ca ţintă ultimă a procesului o formulă de unificare a statelor Europei sau cel puţin un acord care să sprijine integarea Germaniei de Vest în sistemul Europei Occidentale şi să prevină un nou conflict franco-german. Treptat. “Punerea laolaltă a producerii oţelului şi cărbunelui ar putea furniza imediat cadrul pentru bazele comunitare ale dezvoltării economice ca un prim pas pentru o federaţie a Europei…” (Robert Schuman. instituţiile pot întruchipa şi concretiza ideile pe scena vieţii politice reale şi astfel pot să promoveze schimbarea reală şi temeinică. Aprofundarea integrării economice va duce în mod necesar la o instituţionalizare europeană deoarece o integrare mai extinsă va solicita un mecanism de reglementare mai puternic. Ele îşi vor transfera loialităţile şi acţiunile întrucât întotdeauna ele vor avea în vedere cea mai eficientă cale de satisfacere intereselor lor materiale. pentru Monnet.

Din perspectivă neofuncţionalistă. 1958. Theories des relations internationales. p. A doua asumpţie a neofuncţionalismului este că viaţa politică este o activitate de grup.Întemeietorul şcolii este considerat britanicul Ernst Haas. nu va fi “automatismul” tehnocratic sugerat de Mitrany. care prin volumul „The Uniting of Europe. 97) realizează primul studiu teoretic consacrat anilor de început ai Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. Premisele modelului lui Haas Accentuarea pe comportamentul actorilor şi pe interacţiunile acestora. Paris. Abordarea avansată de Haas şi Lindberg s-a inspirat din funcţionalismul timpuriu. aspiraţiile şi acţiunile politice spre un nou centru ale cărui instituţii posedă şi cer jurisdicţie asupra statelor naţionale existente. În acest sens. În volumul publicat în 1958. păstrând concomitent suveranităţile originare. Social and Economic Forces 1950-1957” (Stanford University Press. trebuie remarcat că geneza noii teorii a coincis cu dezvoltarea pluralismului în teoria socială. Rezultatul final al acestui tip de proces este crearea unei noi unităţi politice ce reconfigurează unităţile preexistente”. apud Jean Jacques Roche. În anul 1964 Haas publică al doilea volum “Beyond the Nation-State” care împreună cu cartea lui Leon Linberg “The Political Dynamics of European Economic Integration” (apărută în 1963) şi cu alte articole publicate în anii ’60 contribuie la definirea modelului teoretic neofuncţionalist. 2001. Despărţirea semnificativă de funcţionalişti s-a produs prin pledoaria noului curent pentru reinstaurarea agenţiei (instituţiei) politice înăuntrul procesului de integrare. este relevantă pentru tratarea neofuncţionalistă a integrării în termeni de proces şi nu de rezultate. neofuncţionalismul proiectează un super-stat de tip federal pe o arie teritorială extinsă. Political. Aşadar anti-etatismul funciar al funcţionalismului şi nenumăratele obiecţii ale acestuia la adresa statului sunt puse în paranteză în teoria pe care o propune Haas. Montechrestien. În loc să dilueze suveranităţile fragmentînd loialităţile. motivaţia determinantă care va guverna în final comunităţile post-naţionale. Mai degrabă procesul se va sprijini şi va fi regizat de actori bine determinaţi care-şi urmăresc propriile interese. procesul s-a dezvoltat de la o ţesătură complexă de actori care-şi urmăresc interesele proprii în cadrul unui mediu politic pluralist. Din acest punct de vedere neofuncţionalismul poate fi 55 . prima dintre asumpţiile epistemice ale teoriei lui Haas. În opinia lui Haas. propunând o critică pozitivă a acestuia şi câteva abateri semnificative de la ortodoxia predicată de Mitrany. Londra-Stanford. Haas definea noua abordare neofuncţionalistă ca un „proces prin care actorii politici din numeroase comunităţi naţionale sunt determinaţi să-şi reorienteze loialităţile. p16.

Viaţa politică este văzută ca o competiţie între diferite grupuri pentru a interveni în procesul decizional şi pentru a influenţa rezultatele (i. Noile instituţii de la nivel regional vor solicita accesul direct la grupurile sociale. Pentru ca aceste schimbări să aibă loc este nevoie ca instituţiile să fie diferite din punct de vedere calitativ de cele specifice unei organizaţii integuvernamentale tradiţionale. Acţiunea fiecărui grup va fi autoreferenţială şi va fi condusă de obiective proprii. statul este subiectul competiţiei între presiunile concurente ale acestor grupuri. Pentru unii pluralişti. Pentru alţii. acţiunile) politice.interpretat ca o teorie pluralistă. A treia asumpţie a neofuncţionalismului. De asemenea. 56 . Percepţiile acestor grupuri asupra schimbărilor locaţiei autorităţii şi puterii vor fi însoţite de modele de transfer al loialităţii în care grupurile încetează să-şi orienteze activitatea lor către autorităţile naţionale şi vor privi înspre instanţa supranaţională în curs de dezvoltare. Va fi nevoie să fie instituite mecanisme de ocolire a rolului de receptor tradiţional al guvernelor naţionale dacă dialogul esenţial între actorii interesaţi şi noile instituţii este pus în practică şi astfel se susţine procesul de integrare şi rezultate concrete. aceasta nu va fi motivată în nici un caz atingerea unei ţinte idealiste de genul binele comun. politica publică este definită ca sinteza la nivelul statului acestor presiuni concurente. Mai precis. Aceasta înseamnă că pattern-urile integrării vor deveni vizibile în schimbarea de comportament din partea a grupurilor. În modele pluraliste. a constituit-o posibilitatea transferului politicii pluraliste de la nivel naţional la nivel supranaţional. procesul de integrare va modifica atitudinile şi grupurilor de interese care caută să influenţeze rezultatele politicii. este posibil ca grupurile săşi schimbe organizarea lor politică şi tacticile pentru a avea acces şi influenţă la fiecare nou centru de decizie care ar putea să se dezvolte”. politica publică reflectă impunerea intereselor celui mai puternic grup social asupra statului. Combinarea acţiunilor acestor grupuri a creat pattern-urile (modelele) comportamentale care ar putea ajunge să constituie un sistem. Prin urmare.e. corelată cu cea precedentă. pluralistă şi birocratică a Europei moderne au asigurat o prezenţă inevitabilă a grupurilor bazate pe interese egoiste în modelul teoretic neofuncţionalist. Premisa actorului interesat şi egoist şi asumpţiile vieţii politice bazate pe grupuri coroborate cu faptul că neofuncţionaliştii susţineau natura profundă industrializată. grupurile pot să-şi schimbe nu doar loialităţile ci şi să-şi transnaţionalizeze formele de organizare. Conform unor comentatori. neofuncţionalismul s-a construit pe baza ipotezei că o societate internaţională de state poate căpăta trăsăturile procedurale ale sistemului politic statal. Elementul-cheie al pluralismului îl constituie respingerea descrierii în termenii dihotomici de tip masă-elite a societăţii.

sindicale şi industriale. lobby-uri. De asemenea. obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite dinainte (principiul consolidării/creşterii incrementalism-ului). integrarea se realizează fără ca principalii săi actori (statele) să aibă capacitatea de a-şi imagina consecinţele deciziilor lor (principiul numit de Haas indirection). administrative. Integrarea este condusă în manieră tehnicistă de către elite politice. această notă situează noefuncţionalismul în siajul teoriei lui Mitrany. În funcţie de oportunităţi sînt integrare apoi şi alte domenii. Domeniile de integrare sunt apoi extrase şi excluse din câmpul politic şi sunt încredinţate unor autorităţi birocratice. Aşadar. În fine. Dimensiunea idealistă este un aspect neglijabil al integrării în contextul viziunii neofuncţionaliste. Strategiile actorilor implicaţi nu mai sunt identice ci doar convergente (principiul consensului). împrumutată de la Mitrany. Acest efect de angrenaj (spill-over effect) descrie evoluţia mecanică a integrării. Această concepţie este inspirată de liberalismul sec. XIX conform căruia pacea era o consecinţă a comerţului între state. respectiv întrevăzută ca posibilă în cadrul unei federaţii de state 2.Pentru Haas. Problemele politice care nu sunt susceptibile de a fi integrare rămân de 57 . confederalismul şi federalismul. regiunile etc. în completare la ideea transferului procedurilor politice pluraliste la nivel supranaţional. Integrarea este un proces prin excelenţă pragmatic. care se realizează treptat adăugând una după alta noi funcţii aranjamentului iniţial. Interesul comun. împărtăşit de doi sau mai mulţi parteneri. 1 3. Odată lansat procesul de integrare este extins la alte domenii printr-un efect de angrenaj (spill-over effect). III. Pe măsura consolidării integrării apar noi actori ale căror interese ne mai pot fi definite în termeni naţionali: funcţionari. O altă asumpţie a neofuncţionalismului. Caracteristicile principale ale neofuncţionalismului 1. neofuncţionaliştii tind să susţină punctul de vedere cf. La origine integrarea este prevăzută şi proiectată pentru un domeniu tehnic. Schema liberală este completată de Haas prin luarea în calcul a necesităţii de a conserva o autoritate politică. convinse de necesitatea acesteia. Caracteristicile procesului explică complexitatea instituţională a acestor organizaţii. căruia sistemul de decizie supranaţional va căpăta atribute tehnocratice similiare cu cele ale instituţiilor politice statale. modelul de politică supranaţională are un autentic precursor în vechile modele de guvernare naţională coroborate cu corolarele internaţionale aloe acestora: interguvernamentalismul. o constituia eludarea “înaltelor probleme politice” care reprezentau cheia vechilor mize ale vieţii politice. este cel mai bun liant al cooperării internaţionale. în favoarea satisfacerii nevoilor materiale şi realizării bunăstării.

în caz contrar nu va fi benefică pentru toate părţile. Coordonarea politicilor naţionale în acest domeniu a devenit necesară pentru a facilita fluxurile de produse siderurgice antrenate de punerea în practică a Tratatului CECO. În legătură cu acest ultim aspect diferă neofuncţionalismul de funcţionalism. dând ca exemplu domeniul transporturilor. Lindberg – o situaţie în care o anumită acţiune referitoare la un obiectiv specific va genera o situaţie în care obiectivul original poate fi atins numai prin efectuarea unor noi acţiuni. Conceptul comportă două interpretări: 1 1. o consecinţă a acestei exigenţe – un sector economic nu poate fi redresat fără implicarea altuia. întrucât nu întrevede dispariţia statului şi nu condamnă în mod sistematic modul de organizare politic în domenii în care acesta este mai performant decât administarea birocratică.Haas – îl defineşte ca fiind modalitatea prin care instituirea şi aprofundarea integrării într-un sector economic va crea presiuni pentru integrarea economică viitoare în interiorul sectorului şi dincolo de acesta şi o sporire a puterii autorităţii de la nivel european. de asemenea. într-o traducere ad-hoc. Una bazată pe o logică expansionistă (Haas) – presupunea acţiunea într-o 2. 2 – acţionalistă . Def. 1 – genetică .B. În cf. Una întemeiată pe o logică a aprofundării (Lindberg) reţea de tip integrativ 2 Conform primeia se explică trecerea de la uniunea vamală la mecanismul de coordonare a ratelor de schimb care va antrena în cele din urmă o cooperare între politicile monetare a cărei ultimă ipostază o reprezintă UEM (spaţiul euro). Observaţie (David Mutimer) – o condiţie a priori pentru validitatea conceptului de spillover – existenţa unei interdependenţe prealabile între economiile statelor membre. neofuncţionaliştii propun conceptul de spill-over – angrenaj.angrenajul Pentru a descrie elementul care asigură funcţionarea mecanismului logic care permite desfăşurarea procesului de integrare. 2 3 IV. susţinea acum 40 de ani că integrarea în cadrul CECO în grupul ţărilor industrializate vest-europene se va extinde şi va produce beneficii consistente pentru ramurile conexe şi chiar pentru întreaga economie. Concepte cheie ale neofuncţionalismului Spill-over .competenţa statelor. Bazându-se pe ipoteza spill-over Haas. cu cea de a doua 58 . Două definiţii Def.

cooperarea în domeniul transporturilor). chiar de activism politic.acţionează pentru actualizarea intereselor comune ale diferitelor părţi implicate în noul aranjament instituţional.Lindberg – a explorat ideea după care progresul în integrare poate. 1 o Se induce ideea că integrarea este un proces linear.Unele sectoare economice au un potenţial mai mare de angrenaj (spill-over) decât altele. 1 • ÎA – cultivated spill-over . Lindberg încearcă să adapteze conceptul-cheie al neofuncţionalismului introducând ideea de spill-back.interpretare. Crearea ÎA cu puteri reale de iniţiativă şi autonomie efectivă. progresiv quasi-mecanic şi că o dată declanşat procesul dinamicile bazate pe efectul de angrenaj vor asigura continuarea procesului 1 2 vertismente asupra optimismului indus de modelul neofuncţionalist A o Corecţii. bine definită faţă de statele membre este vitală pentru a explic de ce anumite comunităţi s-au integrat şi altele nu.Haas a înţeles că automatismul spill-over-ului are nevoie de o doză consistentă de acţiune politică. Procesul funcţional de tip angrenaj solicită conducerea şi coordonarea din partea unei înalte autorităţi (Monnet a modela Înalta autoritate a CECO şi ulterior Comisia după Comisariatul francez pentru plan. Nuanţe: . care era însărcinat cu producerea unei agende de politică ecomică pentru Franţa post-belică).1970). . care permite explicarea fenomenului de încetinire a integrării şi a tendinţelor naţionaliste de la jumătatea anilor ‘60 1 • Un alt neofuncţionalist. Haas a afirmat că anumite teme şi domenii au fost alese pentru a iniţia dinamica integrării întrucât acestea erau semnificative dpv economic. Cheia succesului constă în capacitatea înaltei autorităţii de a se proteja împotriva tendinţei statelor de dizolvare a organizaţiilor internaţionale atunci cînd contextul politic s-a schimbat. Schimtter propunea într-o lucrarea din 1971 o 59 completare a dispozitivului conceptual articulat în jurul ideii efectului de angrenaj (spill- . 3 o Împreună cu Stuart Scheingold (Europe’s Would-Be Polity. spill-over-ul explică extinderea integrării ca efect al consolidării acesteia în sectoarele de bază asumate explicit (ex. politic şi strategic. Integrarea poate constitui o sursă de tensiune între statele membre. întrucât uneori de fapt să împiedice progresul şi continuarea integrării 1 încălcarea unora din competenţelor statelor membre poate genera (şi a generat reacţii naţionaliste) o resurecţie a temei intereselor politice a statelor şi a inevitabilei confruntări între acestea.

1 • La origine integrarea este prevăzută şi proiectată pentru un domeniu tehnic. Pe măsura consolidării integrării apar noi actori ale căror interese nu mai pot fi definite în termeni naţionali: funcţionari. În acest sens. Integrarea este un proces prin excelenţă pragmatic. coroborată cu scăderea de fapt a capacităţii de alocare a resurselor. Inovaţia avansată de Schmitter bazată pe aceste strategii opţionale ale actorilor va permite neofuncţionalismului să se adapteze la schimbările din CEE din anii 70-80. Trăsăturile distinctive principale ale neofuncţionalismului sunt: Problema loialităţilor în modelul funcţionalist Pentru realizarea efectului de spillover în plan politic. Dimensiunea idealistă este un aspect neglijabil al integrării în contextul viziunii neofuncţionaliste. spill-around – creşterea numai a domeniului în timp ce nivelul autorităţii se menţine în limite nesemnificative. Astfel. muddle –about permisiune acordată birocraţiei comunitare de a dezbate teme sensibile. integrarea se realizează fără ca principalii săi actori (statele) să aibă capacitatea de a-şi imagina consecinţele deciziilor lor (principiul numit de Haas indirection). În fine. dar limitarea accesului acestora spre alte domenii. lobby-uri. encapsulate – răspuns la crize prin modificări marginale. Aşadar. Strategiile actorilor implicaţi nu mai sunt identice ci doar convergente (principiul consensului). în definiţia acceptată a comunităţii politice ca „o stare în care grupuri specifice de indivizi arată mai multă loialitate faţă de instituţiile centrală decât faţă de alte orice altă 60 . regiunile etc. Acest efect de angrenaj (spill-over effect) descrie evoluţia mecanică a integrării. În funcţie de oportunităţi sînt integrare apoi şi alte domenii. retrench – creştetea nivelului deliberărilor comune dar îndepărtarea insituţiilor de acestea. spill-back – diminuarea concomitentă a domeniului şi nivelului autorităţii şi probabilă revenire la status-quo-ul de dinainte de integrare. Caracteristicile procesului explică complexitatea instituţională a acestor organizaţii. obiectivele integrării nu mai pot fi stabilite dinainte (principiul incrementalism-ului). Odată lansat procesul de integrare este extins la alte domenii printr-un efect de angrenaj (spill-over effect). neofuncţionalismul trebuia să explice şi modul cum are loc transferul de loialitate de la nivel naţional la nivel supranaţional.over) cu opţiuni alternative în strategiile adoptate de actori implicaţi în procesul integrării: buildup – acord pentru creşterea capacităţiii şi autonimiei decizionale a instituţiilor comune. Haas încearcă să delimiteze conceptul de loialitate apelând la o strategie în etape. care se realizează treptat adăugând una după alta noi funcţii aranjamentului iniţial. plecând de la o definiţie a comunităţii politice.

Integrarea este condusă în manieră tehnicistă de către elite politice. Problemele politice care nu sunt susceptibile de a fi integrare rămân de competenţa statelor. se poate spune pe urmele lui Haas că „o populaţie este loială faţă de un set de simboluri şi insitituţii atunci cînd în mod obişnuit şi previzibil pe termene lungi de timp se supune hotărârilor şi autorităţii cestora şi li se adresează pentru a-şi satisface aşteptările semnificative”. În acest sens. în fapt acest ultim transfer ar fi condiţia esenţială a unei noi forme de comunitate politică. ideea de loialitate joacă un rol central. Dificultatea neofuncţionalistă vis-a-vis de loialităţi era de natură politică şi provenea dintr-o tratarea a politicilor şi identităţilor politice ca un elemente reziduale în procesul integrării. O problemă care rămâne deschisă este aceea a mecanismului prin care are loc (dacă are loc!) această modificare. În răspunsul pe care-l dau. 1968). Domeniile integrare sunt apoi extrase şi excluse din câmpul politic şi sunt încredinţate unor autorităţi birocratice. În mod firesc neofuncţionaliştii îşi pun întrebarea dacă instituirea unor organizaţii funcţionale va conduce şi la o deplasare a încrederii populaţiei (opiniei publice) spre aceste noi formule ale autorităţii. întrucât nu întrevede dispariţia 61 . sindicale şi industriale. aşteptările şi acţiunile politice spre un nou centru ale cărui instituţii dispun sau exercită jurisdicţia asupra statelor naţionale pre-existente” (Haas. adepţii neofuncţionalismului se referă mai mult la transferul loialităţilor la nivelul grupurilor de interese şi la elite şi mai puţin la modificările cognitive şi de ethos colectiv în rândul maselor populare. comunităţile au apărut în istorie acolo unde loialităţile s-au adresat unui suveran având o identitate bine definită sau unor simboluri foarte concrete şi nu faţă de nişte idei abstracte. convinse de necesitatea acesteia. Încercând o definiţie în termeni de comunitate politică a loialităţii. Provocarea naţionalismului la începutul anilor *60 a ridicat şi problema schimbării cadrului teoretic care considera noua comunitate ca o entitate de tip tehnocratic şi nu una cu resorturi ideologice. în anumite perioade de timp şi într-un spaţiu geografic bine determinat”. În legătură cu acest ultim aspect diferă neofuncţionalismul de funcţionalism.autoritate politică. procesul integrării este şi el coroborat cu acest element-cheie al funcţionării unei comunităţi „integrarea politică este procesul prin care în anumite domenii distincte actorii politici sunt convinşi să-şi modifice loialităţile. administrative. Un critic al neofuncţionalismului (Juliet Lodge) afirmă că acest curent tinde să acorde un credit exagerat motivaţiilor utilitariste şi raţionaliste (theory of rational choise) în formarea conduitei subiecţilor umani. În aceste circumstanţe.

noii entităţi politice îi lipseşte ceea în filosofia practică s-ar putea numi scopul iar în planul politicii sensul acţiunii politice. Concluzii Originalitatea neofuncţionalismului constă în ireversibilitatea aparentă pe care o imprimă procesului pe care-l interpretează.6. Dat fiind faptul că variabila voinţă politică este omisă din ecuaţia integrării concepută de neo-funcţionalişti. întrucât introduce ideea unui determinism aproape mecanicist în privinţa integrării. Interesul rămâne conform opţiunii neofuncţionaliste un instrument esenţial al vieţii internaţionale. NEOINSTITUTIONALISMUL SI ALTE TEORII REFERITOARE LA NOUA EUROPA I Contextul emergenţei dezbaterilor referitoare la noua Europă 1 • Adoptarea în 1987 a Actului Unic European a produs mutaţii semnificative o Schimbările induse de această decizie au vizat atât dimensiunea funcţională a în cadrul procesului integrării europene. Ideea centrală nu constă în abandonul pur şi simplu a realismului. Originalitatea modelului dezvoltat de Haas rezidă în cercetarea condiţiilor de realizarea solidarităţii internaţionale inedite întemeiată pe fuziunea între aceleaşi interese de stat. Această trăsătură poate fi considerată şi una din dificultăţile modelului funcţionalist. În interpretarea modelului neofuncţionalist. uniunea politică este consecinţa automată a uniunii economice. La fel ca funcţionalismul. 1 Comunităţii cât şi arhitectura instituţională a acesteia. INSTITUTIONALISM.statului şi nu condamnă în mod sistematic modul de organizare politic în domenii în care acesta este mai performant decât administarea birocratică. V. 4. Acesta ar urma să fie validat de popoarele implicate şi participante la acest proces pe baza unor valori comune împărtăşite. Acestui temei neofuncţionalismul îi substituie ideea de participare a popoarelor vizate pe baza unor preferinţe comune de consum. proces în care necesitatea are prioritate faţă de voinţa politică. 62 . egoismul statelor putând fi depăşit printr-o colaborare care să aducă avantaje tuturor. Ceea ce subliniază Haas şi ceilalţi membri ai şcolii neofuncţionaliste este că ei sunt interesaţi să ofere o metodă de descoperire şi de învăţare a voinţei de trăi împreună a statelor. neofuncţionalismul nu se pretinde a fi o teorie a integrării. Beneficiile care decurg pentru statele participante ca urmare a asumării proiectului integrării determină structurile/elitele politice naţionale să extindă competenţele acordate autorităţilor supranaţionale. (Zaki Laidi).

Maastricht). dintre care se detaşau ipoteza Hoffman-Keohane care . 13 crearea «spaţiului fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a bunurilor. Modele teoretice ale integrării în anii 90 1 • Aceste evoluţii au generat reacţii teoretice corespunzătoare din partea cercetătorilor preocupaţi de studierea fenomenului integrării 2 • Neofuncţionaliştii au analizat aceste manifestări de accelerare vizibilă a integrării prin prisma modelului lor supranaţional bazat pe conceptul şi mecanismul aferent de spillover. spaţiul euro – ultima ipostază a UEM. consolidarea responsabilităţilor Comunităţii era considerată drept cea mai adecvată strategie în vederea realizării pieţei unice. 13 din AUE). 1 2 3 4 2 o Jeppe Tranholm Mikkelsen dezvoltă. Spillover politic –unde Mikkelsen reţine printre altele „convertirea” la Cultivated spillover – exemplificat prin activitatea antreprenorială ideea unei triple ipostaze a spillover-ului în anii 80 şi începutul anilor 90: apariţia UEM este o necesitate logică pentru a maximiza eficienţa economică. Spillover funcţional – exemple – pentru realizarea potenţialului pieţei unice. 4 • În termeni neo-funcţionalişti. persoanelor. 1 o Cu ocazia Consiliului European din decembrie 1991 se ia decizia referitoare la crearea Uniunii Economice şi Monetare. care va fi consacrată din punct de vedere juridic prin Tratatul privind constituirea Uniunii Europene (1992. AUE avea drept obiectiv principal în conformitate cu art. agenda comunitară a Partidului Laburist din MB consistentă a Comisiei Delors. pe baza unui material empiric bogat. serviciilor şi capitalurilor” (art.2 • Documentul adoptat în 1987 prevedea o serie de amendamente ale Tratatelor de la Roma prin care se confereau competenţe sporite Comunităţii Europene în materie de politici. 3 • De fapt. 2 o AUE este semnificativ şi prin tentativa de a reforma procesul de luare a deciziilor în cadrul CE în special prin reducerea ponderii interguvernamentale şi creşterea domeniului unde se aplică un sistem decizional rapid şi eficient (comisia). • Interguvernamentaliştii au avut câteva tentative de răspuns la fenomenele ce 63 se petreceau în interiorul CEE/UE. setul de reforme instituţionale lansat prin AUE a constituit un real spillover în cazul în care aplicăm grilă de lectură neofuncţionalistă a posteriori evenimentelor care s-au succedat în cadrul CEE în ultima parte a anilor 80 şi la începutul anilor 90.

3 constituţionale 4 o Ipoteza lui Pinder – un model sincretic între un neofuncţionalism axat pe legături economice şi politice şi un federalism lax care să ofere un set de principii • Plecând de la premisa fundamentală că UE nu este nici un sistem politic de tip statal dar nici o organizaţie internaţională ci o combinaţie a celor două o alternativă de răspuns teoretic la evoluţiile din UE a fost furnizat şi de modelul guvernării pe mai multe nivele. reprezintă „prima formă politică internaţională reală post-modernă”. 64 . interferează cu cele ale actorilor subnaţionali şi supranaţionali. incertitudine a autorităţii şi multiplele modalităţi de manifestare ale acesteia fiind aşadar compatibilă cu înclinaţia post-modernităţii spre fragmentar şi provizoriu. 1 2 o Ideea-cheie – un aranjament federal rămâne în continuare o soluţie raţională o Spre deosebire de federalismul clasic. unul din reprezentanţi săi importanţi. (multi-level governance). Adunării (parlamentului) europene şi adoptării unei Constituţii. (sub forma unui proiect neofederal).combina modelul dur al lui Hoffman cu instituţionalimul lui Keohane şi modelul interguvernamentalist liberal al lui Andrew Moravcsik. 1 o Postulează ideea că UE a devenit o polity în care autoritatea este distribuită între diferite niveluri de guvernare şi diferiţi actori şi în care se manifestă schimbări sectoriale semnificative ale modelelor de guvernare. modelul teoretic federalist traveresează la rândul său o perioadă de revigorare. 0 o Despre acesta John Pindar. afirmă că este un demers care combină reflecţia teoretică şi consilierea politică în privinţa Comunităţilor şi că este în măsură să depăşească (rezolve) dilemele generate de confruntarea între statele naţiune şi dezvoltările insitituţionale ale CEE/UE. care pledează pentru un acord constituţional care să însăţească procesul de integrare. 1 • Încurajată de programul pieţei unice. 2 3 4 5 o MLG îmbrăţişează perspectiva pluralistă asupra statului văzând în acesta o o Importanţa statului rămâne crucială dar politicile şi acţiunile acestuia o MLG încearcă să dea substanţă afirmaţiei lui John Ruggie conform căreia UE MLG încearcă să înţeleagă (să teoretizeze) fluiditatea şi continua arenă în care se confruntă diferite agende. ce insista asupra prerogativelor ce tine cont atât de aşteptările statele europene cât şi de aranamentele quasi-federale existente. idei şi interese. neofederalismul insistă pe consolidarea şi legitimarea instituţiilor protofederale.

schimbarea instituţională şi dependenţele de resurse. iar celelate două sunt domeniile ale aplicării politicilor de raţionalitate. modele de analiză adecvate: macro teoriile (Ss) –neofuncţionalism. II. 12 1 • Fiecare nivel este caracterizat prin tipuri diferite de decizii şi diferite modele • Ss nivel este cel al deciziilor fundamentale care modifică modalitatea de lucru • Este nivelul integrării. 1 o Instituţiile oferă incinte bine informate unde domneşte transparenţa şi unde nivelul de încredere este ridicat.ml) în care variabilele luate în calcul în analiză sunt: schimbarea mediului politica şi/sau economic extins. formularea politicii (i.t.instituţiile joacă rolul primordial în o Configuraţiile instituţionale au importanţă decisivă asupra modului în care se • Revigorarea instituţionalismului reprezintă o replică la accentul pus de procesul politic 1 2 cristalizează deciziile şi rezultatele politice curentele behavioriste pe rezultatul politic văzută ca produs al concertării conduitei sociale şi a acţiunii politice derivată din concertarea şi interacţiunea intereselor actorilor implicaţi.câştiguri în cadrul jocurilor cu sumă pozitivă. instituţiile furnizează contexte în care actorii pot ajunge în majoritatea cazurilor la beneficii reale . integuvernamentalism. a UE ca sistem de guvernare. ele acţioează ca variabile între preferinţele actorilor şi acţiunile politice 4 1 • Conform clasificării clasice există două curente în analiza instituţională: o Modelul istoricist 65 . neo-instituţionalismul. decizia politică (it – analiza instituţională) şi aplicarea politicii (it – analiza interoganizaţională/behavioristă – comportamentală). şi analiza reţelei politice. 3 • Instituţiile reprezintă mai mult decât nişte simple cadre neutre unde se desfăşoară anumite politici. – comunităţile politice). systemic – s. plecând de la distincţia între diferite etape ale procesului politic: formularea agendei (instrumentul teoretic – comunităţile epistemice). 8 9 10 europene 11 Richardson propune un alt tip de analiză. Instituţionalism şi neo-instituţionalism • Ideea de bază a instituţionalismului . şi nivelul median .6 niveluri: 7 o MLG propun studierea integrării europene prin analize diferenţiate pe diferite Peterson formulează un model de analiză structurat pe trei niveluri (super- sistemic Ss.

sociologii au fost interesaţi de capacitatea convenţionale a grupurilor 2 microeconomice în ştiinţa politică 3 practicilor (în ipostaza de instituţii) organizaţionale şi culturale de a modela preferinţele. proceduri de aprobare şi practici standard de pentru actori să adopte şi să împărtăşească reguli formale în funcţie de care acţionează. 5 economiei. interesele şi identităţile actorilor în lumea socială 7 8 • UE cu melanjul specific de instituţii formale şi infomale este adesea privită ca • Semnificaţia termenului de instituţii pentru cele primele două modele ale o Teoria alegerii raţionale – instituţiile sunt entităţi formale legale şi seturile Ex. 6 operare care structurează relaţiile între unităţile individuale ale sistemului politic şi • Nu se referă doar la entităţile formale constituţionale ci şi la instanţele unde au loc interacţiunile informale precum şi la aspectele care ţin de aşa numita ordine normativă socială (Ikenberry). respectiv convenţii. instituţionalismului 1 de reguli decizionale care impun obligaţii actorilor politici. 2 majoritate calificată obligă guvernele la jocuri şi strategii de coaliţie pentru protejarea intereselor proprii.2 o Modelul alegerii raţionale • Conform altor evaluări este posibilă o altă distincţie între: o Instituţionalismul istoric o Instituţionalismul sociologic • Hall şi Taylor consideră că cele trei instituţionalisme sunt dezvoltări 5 1 2 6 autonome legate totuşi prin reînnoirea interesului pentru instituţii în câteva domenii ale şttinţelor sociale 1 o Instituţionalismul istoric – care s-a dezvoltat ca reacţie la criticile teoriilor o Modelul alegerii raţionale – reflectă un transfer de succes a unei teorii o Instituţionalismul sociologic . coduri de comportament şi constrângeri standard în privinţa comportamentului 7 III. – în UE regulile de vot în Consiliul UE (de Miniştri) unde votul cu terenul ideal de testare a diferitelor modalităţi de analiză instituţională. 3 4 De asemenea existenţa unor interacţiuni regulate creează un stimulente o Instituţionalismul istoric – operează cu definiţii mai largi (laxe) Definiţie – reguli formale. Noul instituţionalism 66 .

3 4 guvernării 5 o O asemenea variantă a instituţionalismului este mai puţin preocupată de mai buna comprehensiune (înţelegere) a UE ci mai degrabă de redefinire a UE ca instanţă instituţională unde se acţionează şi se iau decizii. noul instituţionalism se poate apleca asupra imensei varietăţi de caracteristici ale UE şi procesului de integrare precum: 1 Formalităţile procesului legislativ. introduc în categoria instituţiilor următoarele elemente „instituţii formale.2 • Într-un studiu consacrat pieţei unice. doi instituţionalişti. culturile instituţionale ale Direcţiilor generale ale Comisiei şi activismul instituţional al Curţii Europene Justiţie 1 Un exemplu de analiză neo-instituţională o oferă Thomas Christiansen cînd evaluează Comisia Europeană. funcţie de variantele de instituţionalism . consecinţele pe termen lung ale deciziilor istorice asupra arhitecturii instituţionale. Amstrong şi Bulmer. modalităţile de aranjamente integuvernamentale care predomină în diferitele formate ale Consiliulu UE. instituţii informale şi convenţii. 2 Comisiei. folosind o grilă de analiză care trece dincolo de examinarea în termeni de rol şi funcţii. norme şi simboluri incluse în acestea. pe de-o Acest demers demonstrează capacitatea neo-instituţionalismului de a oferi parte şi cele diplomatice şi democratice pe de altă parte piste de cercetare fertile pentru specialişti preocupaţi de dubla problemă a integrării şi a preferinţelor şi puterii statului. instrumentele politice şi procedurile” 3 • Postulând o asemenea versiune extinsă a conceptului de instituţie. 6 Majoritatea noilor instituţionalişti sprijină programul de cercetare propus de Mark Pollak care afirmă că noul instituţionalism are marele avantaj de a pleca de la principiul interguvernamental al priorităţii statului atunci cînd se analizează maniera în care instituţiile structurează opţiunile de politică individuală şi colectivă 1 2 3 Rezultatele (Acţiunile) UE nu pot fi interpretate în afara unei grile de analiză o Evalurări diferite asupra impactului instituţiilor (gradului cât contează) în Spre exemplu în privinţa modului de formare a preferinţelor: 67 Investighează interacţiunea între logicile organizaţionale din cadrul Sesizează tensiunile interne între logicile politizante şi birocratice.

olandezul Jan Aart Scholte propune următoarea definiţie a globalizării “procesele prin care relaţiile sociale devin mai apropiate. 14) Asumpţia de la care pleacă Scholte este una sociologică.încercare de definiţie În ceea ce priveşte termenul de globalizare. GLOBALIZARE. Alegerea raţională –formarea preferinţei este exterioară contextului • Actorul va înţelege – urmărirea raţională a interesului propriu • Instituţiile în acest caz intervin în calitate de constrângeri în raport cu • Instituţiile sunt create de state pentru că acestea întrevăd beneficiile pe care instituţional: 5 6 7 acţiunile în interes propriu ale actorilo acestea le-ar funcţiile îndeplinite de aceste instituţii: 4. p.8. Definiţii ale acestui fenomen oferă şi alţi specialişti precum Martin Albrow. care propune o viziune apropiată de cea a lui Scholte “Globalizarea se referă la totalitatea proceselor prin care popoarele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială societatea globală” sau eminentul sociolog englez Anthony Giddens (printre altele. noul mediu concurenţial care accelerează acest proces şi internaţionalizarea statului … care transformă statele în agenţii ai unei lumi globalizate”( Robert Cox. tratând umanitatea ca pe cel mai mare dintre grupurile sociale. Într-un studiu recunoscut în comunitatea specialiştilor în domeniu. 68 . depăşesc frontierele. apud Jan Aart Scholte. REGIONALIZARE. O definiţie diferită a fenomenului. The globalisation of World Politics. p. a primit mai multe definiţii. în funcţie de perspectiva asumată de un autor sau altul. astfel încât viaţa umană se desfăşoară din ce în ce mai mult într-o lume percepută ca într-un întreg”( Jan Aart Scholte. cit. Ce este globalizarea . 15). p. dar complementară faţă de cele anterioare. cit. op. vine dinspre o abordare economică “Caracteristica tendinţei de globalizare cuprinde internaţionalizarea producţiei. op. 15). noua diviziune internaţională a muncii. noua mişcare migraţionistă din din Sud spre Nord.4 • Pt. în cadrul teoriei relaţiilor internaţionale şi în cel mai larg al ştiinţelor politice. un important consilier al premierului britanic Tony Blair) “Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi prin care se leagă locuri dispuse la mari distanţe astfel încât ceea ce se petrece la nivel local este afectat de evenimente care au loc la mii de mile distanţă şi vice versa”( Anthony Giddens. apud Jan Aart Scholte. INTEGRARE 1 I.

erau în măsură să-şi rezolve diferendele pe cale paşnică. Bucureşti. p. pentru a rotunji gama definiţiilor date acestui fenomen. asumând definiţiile enunţate mai sus: procesul de includere a tututor statelor şi subiecţilor de drept internaţional. În plus aş dori să menţionez faptul că în cunoscuta lucrare Temps du monde (Timpul lumii.În fine. în trad. Din punct de vedere instituţional. asumate de Liga Naţiunilor. op. actori raţionali prin excelenţă. se poate menţiona şi o tentativă antropologică de delimitare a referinţei conceptului de globalizare “. creată de 69 .A.Globalizarea nu se referă doar creşterea din punct de vedere obiectiv a interdependenţelor. dar şi a societăţilor şi membrilor acestora în reţeaua de fluxuri de capitaluri. reţea care este extinsă la scara întregii lumi. Este una din cele mai reuşite expresii care surprinde această nouă realitate în care trăim în ultimele decenii. la domeniile cultural şi subiectiv (în special la scopul şi profunzimea conştientizării lumii ca loc unic)”( Roland Robertson. Obiectivele generoase ale asigurării păcii globale şi prezervării securităţii statelor. au fost preluate de ONU. faptul că Occidentul a fost actorul sub impulsul şi dominaţia căruia s-a realizat procesul a fost determinat de un curent izolaţionist în cadrul Chinei imperiale de la jumătatea secolului XV. Editura Meridiane. Aspectele de securitate ale globalizării În privinţa dimensiunii de securitate a globalizării sunt de făcut câteva foarte scurte precizări.“satul global”. Italiei mussoliniene sau Japoniei şi izbucnirea celui de al doilea război mondial au dus la eşecul organizaţiei şi. comerciale. întrucât este o temă care ar necesita în sine un întreg. apariţia Societăţii Naţiunilor în urma primului război mondial a constituit primul pas într-o abordare în plan mondial a problemei păcii şi războiului. Însă. în final. cit. informaţionale. Există opinii diferite cu privire la momentul în care a debutat globalizarea sau mondializarea cum preferă să denumească fenomenul literatura franceză de specialitate. statele. 1984) Fernand Braudel propune epoca marilor descoperiri geografice ca fiind perioada de debut a mondializării. Ideea de sorginte kantiană a preşedintelui Willson care a stat la baza proiectului Ligii Naţiunilor pleca de la premisa iluministă a unei umanităţii perfectibile şi a existenţei unei unice societăţi umane. J. culturale şi de securitate. la dispariţia sa. O metaforă care exprimă destul de plastic ultim definiţie este cea lansată la jumătatea secolului trecut de către McLuhan . neparticiparea SUA la proiectul Societăţii Naţiunilor şi dizidenţele succesive ale Germaniei naziste. În cadrul acestei comunităţi mondiale. Ca formulă ad-hoc de definiţie sincretică şi sintetică a globalizării. românească. apud Jan Aart Scholte. de asemenea. 1 II. Ea se referă. 15). Scholte face în articolul citat o amplă evaluare a punctelor de vedere referitoare la originile istorice ale globalizării.

capacităţile aeriene de proiecţie strategică a trupelor au făcut transformat în realitate dimensiunea de securitate a satului global. marile reţele planetare de transport. trei modele care pleacă de premise de natură securitară ale 70 . aceste descoperiri au dus la atenuarea importanţei factorilor spaţiu şi timp în economia desfăşurării conflictelor şi misiunilor ulterioare de gestionare a crizelor. Controversa este încă în actualitate. anumite şcoli de gândire (economice şi sociologice). Este regionalizare o consecinţă a globalizării sau o ipostază locală a acesteia? Ori dimpotrivă este o replică a entităţilor politice clasice. Conferinţa pentru dezarmare a ONU. la provocarea globalizării. Regionalizarea şi integrarea regională în contextul globalizării Teoretizarea şi dezbaterile asupra acestei subiect sunt încă deschise şi extrem de variate. în primul rând Consiliul de Securitate. instrumente specifice de natură juridică. Tema a fost abordată din multiple unghiuri . inclusiv dintre naţiuni.politic. comerciale şi de comunicaţii sunt suficient de largi pentru a permite difuzarea în orice colţ al lumii. În acest sens. microbiologiei. Sistemele de telecomunicaţii prin sateliţi (inclusiv GPS). Descoperirea telegrafului şi ulterior a celorlalte mijloace de comunicare (până la Internet şi la reţelele de sateliţi de astăzi) au modificat profund configuraţia raporturilor inter-umane şi interstatale. tratatele de neproliferare şi cele americano-sovietice/ruse privind reducerea arsenalelor nucleare (SALT I şi SALT II) au încercat o diminuare a pericolului realmente planetar reprezentat de armele de nimicire în masă (WMD). respectiv statele-naţiuni. În ciuda acestora tentative de reglementare şi control. Coroborate cu aplicaţiile Congresul SUA a refuzat ratificarea acordului de participare a Statelor Unite la Societatea Naţiunilor în domeniul militar ale fizicii nucleare. atât a factorilor materiali cât şi a celor umani generatori de riscuri şi ameninţări. cultural/civilizaţional sau de securitate. Dacă privim dintr-o perspectivă tehnologică globalizarea în domeniul militar şi al securităţii. economic. rachetele intercontinentale cu încărcătură nucleară.coaliţia statelor învingătoare în cel de al doilea război mondial. nu trebuie omis faptul că şi războiul/conflictul este o formă de relaţie între grupurile umane. conform Cartei. aveau şi au în responsabilitate directă. Ar merita selectate din multitudinea de abordări ale fenomenului. gestionarea securităţii şi stabilităţii pe întreg globul. chimiei şi tehnologiilor balistice. III. diplomatică şi militară au fost puse la dispoziţia organizaţiei pentru intervenţia în caz de criză. În acest sens. optând pentru cea de a doua variantă. trebuie să menţionăm impactul noilor mijloace de comunicaţii şi al descoperirilor din domeniul ştiinţelor asupra relaţiilor dintre grupurile umane. Instituţiile specializate ale organizaţiei.

respectiv UE. în cheie securitară. în special a celor din perioada post-bipolară. nu este însoţită întotdeauna de o reflecţie suficientă asupra amplificării disparităţilor sociale şi implicit a apariţiei unor focare de conflict. Guvernările catastrofale din unele state. Doctrina de inspiraţie istoricistă a marilor areale de civilizaţie. tradiţii şi principii politice. practicată de diferite mişcări şi curente tier-mondiste este cel puţin la fel de contraproductivă precum apologia acestui proces. Mecanismul cognitiv şi euristic pus la dispoziţie de Buzan permite înţelegerea modului în care interdependenţa ameninţărilor conduce la o interdependenţă între diferiţia actori ai sistemului internaţional în domeniul politicilor de securitate. O grilă exhaustivă de lectură a regionalizării o oferă Samuel Huntington în The Clash of Civilisations. III. Oportunităţi şi provocări în domeniul securităţii în plan regional induse de globalizare Dramatizarea excesivă a efectelor negative. Deşi aparent confirmată de evenimentele de la 11 septembrie. damnate în mod inexorabil la confruntare după încheierea războiului rece. Deutsch. Al treilea model teoretic prin care se poate interpreta. etice şi culturale. asociat cu acest ultim fenomen. oferă un instrument util de înţelegere a aranjamentelor regionale din diferite zone ale lumii. este o replică la extrem de optimista viziune a discipolului său Francisc Fukuyama. prin lărgirea ideii de comunitate de securitate a lui K. Din acest motiv. şi Alianţa Nord-Atlantică. în domeniul securităţii. unul din marii apologeţi ai globalizării sub semnul liberalismului şi democraţiei. Conceptul complexului de securitate (security complex) lansat de Buzan. Karl Deutsch propunea la jumătatea secolului trecut conceptul comunităţii de securitate (security community) ca factor de catalizare a cooperării între state aparţinând aceleiaşi regiuni. în urma politicilor de globalizare practicate de marile corporaţii. care împărtăşesc în plus acelaşi set de valori. viziunea lui Huntington întâmpină dificultăţii în explicare conflictelor din cadrul fiecăreia din civilizaţiile regionale. au condus la colapsul de facto al unor state şi regiuni relativ prospere ale Africii şi 71 . Insistenţa asupra creşterii PIB-ului mondial şi a bogăţiei mondiale. Dezvoltare economică nu este sinonimă cu justiţia socială.regionalizării. în plan regional. în diferite ţări şi regiuni. regionalizarea este cel propus de Barry Buzan. ca urmare a globalizării. a globalizării. opţiunea cea mai adecvată ar fi pentru o examinare cât se poate de echidistantă/neutră a unei potenţiale listă a consecinţelor benefice/negative în plan local şi regional a globalizării. Modelul teoretic al lui Deutsch are cel puţin două aplicaţii confirmate şi de actualitate: CEE.

Simptomele complementare de natură securitară precum masacrele în masă (genocid în unele părţi). rămâne ca evenimentele viitoare să valideze o asemenea ipoteză. Evenimentele de la 11 septembrie sunt o ilustrare tragică a acestor percepţii.Asia. în locul statului care a pierdut monopolul autorităţii legitime. În aces sens. Zaki Laïdi. moştenire a secolului Luminilor. În loc de concluzie finală. trebuie subliniat faptul că subiectul globalizare/regionalizare/integrare este o provocare continuă atît din punct de vedere teoretic cît şi practic. dar cum viitorul este contingent. De asemenea. comerţul cu armamente de diferite tipuri. Evoluţiile din cadrul Uniunii Europene sunt de natură să susţină predicţia specialistului francez. SUA. Rusiei şi Chinei pe probleme precum combaterea terorismului şi a proliferării WMD sunt o dovadă a surmontării diferenţelor locale şi regionale pentru a răspunde în mod concertat şi adecvat riscurilor de securitate induse de globalizare. sesizată de Buzan şi adepţii şcolii de la Copenhaga a generat şi premisele unei potenţiale cooperării în domeniul combaterii noilor riscuri între state şi regiuni cu preocupări. Nu în ultimul rând. În egală măsură. 72 . regiuni şi civilizaţii de pe glob. într-o “lume lipsită de sens”. această interdependenţă inter-regională. interese şi percepţii de securitate relativ diferite. piste de reflecţii inedite pe această temă ne oferă un cunoscut politolog francez. care se construise pe baza ideii de progres. Miza diamantelor Africii de Vest sau a resurselor minerale din zona Marilor Lacuri. regiunea se impune ca “le nouvel espace de sens”. accesul relativ uşor la noile tehnologii din domeniul comunicaţiilor şi transporturilor face posibilă realizarea unor contacte directe şi a unor formule consistente de cooperare între diferite ţări. Setarea aproape sincronă a agendelor de securitate ale UE. O întreagă literatură de specialitate a fost consacrată riscurilor asimetrice. a dus la o stare de perfectă anarhie în aceste zone. coroborate cu regimurile pretoriene. migraţiile în masă ale populaţiei civile şi persecuţiile de diferite tipuri aplicate aceleiaşi populaţii sau recrutarea forţată a copiilor în grupurile de insurgenţi/rebeli sunt cîteva din fenomenele care au însoţit globalizarea la scara continentului african. aceleaşi mijloace pot deveni vectori de proliferare şi transmitere foarte rapidă a noilor riscuri şi ameninţări. Terorismul global este epifenomenul cel mai expresiv al acestei duble valenţe a globalizării. Specialistul francez postulează ipoteza că în noul context mondial.

al planetei Jupiter. EUROPA ŞI SPECIFICUL EUROPEAN 2. iar festivalul numit Hellotia s-a organizat până târziu pentru celebrarea ei [4] . nu putem să nu începem cu mitologia.4 73 . „Răpirea Europei de către Zeus deghizat în taur a fost un motiv pentru Dürer. unde Europa i-a dăruit trei fii. Mai târziu. dar şi pictorii renascentişti sau de mai târziu. Sub acest nume este vorba de al patrulea satelit. Radamantus al insulelor Ciclade şi Sarpedon al Luciei. care i-a adoptat copiii. Aşadar. Tizian şi Tiepolo. Poporul a venerat-o sub numele de Hellotis. FILOSOFIA CRIZEI EUROPENE 3. Europa este continentul penultim în ordinea mărimii (după el urmează Australia). O altă conotaţie a Europei provine din astronomie. DEPĂŞIREA RELATIVISMULUI 4. Potrivit legendei greceşti.ANEXĂ Prof. ce este Europa? Dacă luăm în seamă întreaga conotaţie a termenului. Travestit în taur. descoperit de Galilei şi botezat astfel de un astronom german. univ. Conotaţia care ne interesează mai mult este însă cea geografică. ocupând 10. a cărei frumuseţe a suscitat iubirea lui Zeus. ŞANSA RENAŞTERII EUROPENE 1. acesta a răpit-o şi a dus-o în Creta. ca mărime. ce aveau să devină regi sau prinţi: Minos al Cretei. ea s-a căsătorit cu regele Asterion al Cretei. dr. Din această legendă şi-au luat motive decoratorii antici. EUROPA ŞI SPECIFICUL EUROPEAN Cine reflectează asupra unificării europene trebuie să clarifice în prealabil la ce se referă. ANDREI MARGA Filosofia Unificării Europene 1. Europa a fost fiica regelui Feniciei.

mărimea mijlocie a înălţimilor.milioane kilometri pătraţi. Sicilia. în mod interesant. Corsica. Europa preia o cincime din suprafaţa terestră a Pământului. Ea a fost multă vreme un obiect de meditaţie pentru o seamă de învăţaţi. Insulele Britanice. Stabilirii acestei conotaţii îi consacrăm capitolul de faţă. 48% declară că nu se vor simţi niciodat㠄cetăţeni ai Europei. Este ea şi. în acelaşi timp. Dar. de 64% la 29%. Creta. Marea Neagră. aspecte culturale şi aspecte politice. Cipru. buna distribuţie a apei în sânul ei. înaintea celorlalte. Fiecare ne simţim aparţinând unei comunităţi etnice şi unui stat. Marea Caspică şi Munţii Urali. a Europei. de 787. Danemarca oferea.7 milioane de oameni. În ce măsură ne simţim aparţinând unei etnii. ele conferind avantaje. El era locuit. că în fiecare din ţările Comunităţii efectivul suporterilor integrării europene este cu mult mai mare decât cel al adversarilor ei. primele două apartenenţe sunt trăite concret. care împleteşte întrun mod foarte complicat aspecte geografice. deoarece Comunitatea Europeană a trecut în ultimul deceniu la aplicarea sistematică a sondajelor de opinie în materie. preocupate să înfăptuiască unitatea economică şi politică a Europei. Islanda. unui stat şi. varietatea climaterică generată de continua interferenţă a curenţilor polari cu curenţii tropicali. Ea pune în joc. în timp ce a treia a rămas incomparabil mai abstractă. de la început. o perspectivă concretă de viaţă a unei mulţimi semnificative a cetăţenilor Europei Occidentale? O astfel de întrebare poate fi satisfăcută de acum nu doar cu ipoteze plauzibile. în care căutăm să răspundem la întrebările: care sunt frontierele Europei? în ce constă specificul cultural european? 1. Malta. scorul cel mai slab. de Marea Mediterană. Sardinia. Mărginit de Oceanul Atlantic. uşor de stabilit. complexitatea remarcabilă a vegetaţiei Dar unificarea europeană angajează nu numai o conotaţie geografică. Printre trăsăturile cele mai proeminente ale acestei suprafeţe sunt de amintit. dar nu se poate să nu admitem că există o identificare emoţională cu patria 74 . unui continent? Prin tradiţie. o proporţie covârşitoare se mândresc cu patria lor tradiţională. ci şi cu răspunsuri precise. drepturi şi obligaţii. în 1990. În deceniile postbelice ea a devenit câmpul de acţiune al elitelor politice din ţările Europei Occidentale. În această suprafaţă sunt incluse şi insulele şi arhipelagurile ce-i aparţin: Novaia Zemlia. identificarea emoţională cu Europa este slabă: 34% din cei interogaţi se declară indiferenţi în cazul retragerii ţării lor din Comunitate. cel puţin. în acest sens. totuşi. Oceanul Arctic. de pildă. Eurobarometrul din 1990 [5] a arătat. o conotaţie istorică a termenului. Se poate admite c㠄mândria naţională nu exclude „mândria europeană. caracterul jos al reliefului.

în întreaga Europă. a ansamblului ei? Nu doar cu precauţia politicianului. personal tehnic. istoric. nu o dată.tradiţională mult mai puternică decât cea cu Europa. intelectuali care văd în unificarea europeană o şansă pentru generaţiile actuale de a-şi remodela existenţa. Dintr-un punct de vedere. Zidul de la Berlin era semnul frontierei severe ce desparte Europa în organizări sociale cu valori opuse. încât se poate admite că. Căci Eurobarometrul arată un progres. Ea a dus la înfăptuirea sub multe aspecte a „micii Europe. acestea nu pot să nu înceapă cu întrebarea: până unde se întinde propriu-zis Europa? Se ştie. populaţia şcolară care fructifică posibilitatea mobilităţilor neîngrădite în timpul studiilor. nu avem de a face cu constante absolute. „Marea Europă cuprinde. Cum se raportează ea la această parte. Europa are ca frontieră răsăriteană lanţul Uralilor. În acţiunea lor pe direcţia unificării europene. ci cu mărimi variabile (este drept. al identificării emoţionale europene. uneori foarte încet. şi Europa Centrală şi Răsăriteană. susţinute de blocuri militare înarmate cu cele mai 75 . Richard von Weizsäcker afirma: „fireşte. Aceste instituţii sunt existente şi active. unificarea europeană a luat startul în Europa Occidentală. El exprima încă o dată o concepţie asupra Europei care a rămas dominantă în perioada postbelică. care percep avantajele relaxării frontierelor şi comunicării între servicii. ci şi cu o luciditate caracteristică. birocraţi ce activează în instituţiile europene. dar sigur. ca şi a pieţei de recrutare a forţei de muncă. Acţiunea în serviciul unificării europene are însă nevoie de clarificări conceptuale. în cazul acestor identificări. variabile pe intervale mari). istoric şi geografic. Este aceasta din urmă condamnată să rămână o aparenţă abstractă în jurul căreia brodează intelectuali excesiv de idealişti şi politicieni în căutare de subiecte? Totuşi. Dar starea la un anumit moment a opiniei nu este niciodată singurul indicator al posibilităţilor unei situaţii. totuşi. în general personal calificat. muncitori. Cum se integrează politic această parte a Europei istorice şi geografice în Noua Europă? Geografic şi. grupurile de specialişti şi politicienii ce desfăşoară o acţiune proeuropeană se pot sprijini în măsură crescândă pe categorii în curs de lărgire ale populaţiei: oameni ce practică turismul. elitele profesionale şi politice angajate sunt în curs de creştere. care se bucură de lărgirea pieţei de desfacere a produselor. sunt de părere că Europa se sfârşeşte la Zidul Berlinului [6] . Instituţiile ce asigură cadrul raţionării publice şi elitele ce pot funcţionaliza rolul considerabil al instituţiilor reprezintă o parte esenţială a posibilităţilor şi sunt un factor esenţial în direcţionarea unei evoluţii. până în 1989. nu.

externe şi. L-aş aminti aici pe Heinrich Böll. mai presus. fragilitatea tradiţiilor democratice în unele din ele şi. de altfel. Nu numai pentru a nu declanşa iritate reacţii de răspuns. Cehoslovacia. şi alţi mulţi adepţi ai concepţiei Europei geografice şi istorice.sofisticate tehnici nucleare şi electronice. inclusiv din punctul de vedere istoric şi al istoriei culturii. 76 . liberală. îşi iau argumente din împrejurarea că nici o formă de relief nu desparte Europa Occidentală de restul Europei. controlată de Uniunea Sovietică. adică trasând graniţele pe Elba. spre Occidentul raţionalizat şi atrăgător. au fost voci care au cerut conceperea geografică şi istorică a Europei. Polonia. la rândul lor. treptat. Ei îşi iau un argument în plus dintr-un calcul simplu. De cealaltă parte a Zidului de la Berlin era însă o Europ㠄socialistă. „În cazul noilor idei despre Europa şi al noilor planuri privind Europa mă tem – scria el – că Europa este definită mereu drept Europa Occidentală. vechea Rusie aparţin Europei. Uniunea Sovietică. [7] Heinrich Böll. perceptibile. în 1993. a altor politici. partea occidentală. care s-a transformat. Retardul modernizării în Răsărit. toate statele din Balcani aparţin Europei. rezerve în ceea ce priveşte oportunitatea părăsirii concepţiei „micii Europe. fireşte. care a apărat teza după care Europa nu se reduce la Europa Occidentală. cu o dezvoltare ştiinţificotehnică şi social-instituţională retardată şi cu tradiţii politice asincrone. a legislaţiilor. ar fi o nebunie dacă cuvântul şi conceptul Europa sunt luate în serios. a politicilor de apărare. din partea cercurilor conducătoare răsăritene. după un proces complex de reciprocă acomodare a indicatorilor economici. a unei noi migraţii a popoarelor. a construit edificiul Comunităţii Europene. dinspre Răsăritul traversat de frământări şi rămas în relativă sărăcie. nici adepţii concepţiei care identifică Europa cu „mica Europă nu au ignorat împrejurarea că Europa geografică şi istorică este mult mai cuprinzătoare. ca. adepţii „micii Europe au evitat să tematizeze „marea Europă. precum şi din imposibilitatea factuală de a separa evenimentele hotărâtoare ale istoriei Europei Occidentale de mersul istoriei în centrul şi răsăritul continentului. ceea ce. De o parte a Zidului. realitatea efectelor sistemului lor politic de după război au determinat. noul tribut plătit de ţările din Europa Răsăriteană pretenţiilor Uniunii Sovietice de a avea o „centură de siguranţă. Numai o Europă ce cuprinde Occidentul şi Răsăritul continentului – astfel sună acest argument realist – poate fi visata „casă pentru fiecare şi poate fi stabilă şi sigură. Dar chiar în condiţiile în care faimoasa „cortină de fier atârna în mijlocul Europei. Desigur. care arată că o Europă redusă la mica Europă nu poate fi sigură în faţa primejdiei. în Uniunea Europeană.

însă. chiar dacă comparaţia nu-i favorizează. aşa cum arată chiar acţiunile din ultimii ani ale Rusiei. Aceasta nu numai pentru a evita naivităţile unor intelectuali. este. spre grandoare imperială. în lumina lor. care trece mereu înaintea presantei nevoi de liberalizare. care emite pretenţia de a fi deţinătoarea adevăratei credinţe. acceptarea „despotismului oriental ca formă politică. Căci. cel puţin. ci imperialistă. dar fără nici o raţionalizare. organizată propagandistic. sau aventurile teoretice ale unor politicieni. nutriţi de lăudabile raţiuni istorice şi morale. Există încă un motiv astăzi. proclamarea unei „a treia Rome de către teocraţia rusă. teama. efortul de a înlocui nevoia obiectivă de reformă a structurilor societăţii cu mobilizări naţionaliste. demn de luat în seamă. faţă de „contaminarea cu idei şi habitudini „străine. Şi acum este adevărat c㠄pentru ruşii de astăzi Europa este prea mică. care sunt tentaţi să vadă Europa pretutindeni între Atlantic şi Siberia. prea puţin importantă. Unii sunt constante ale istoriei ruseşti. Aceşti factori sunt profunzi şi puternici şi dau de gândit. Şi pentru a face faţă acestuia este necesar şi oportun să distingem între apartenenţa geografică la Europa: 77 . ruşii europeni? Întrebarea se pune. care a izolat pe ruşi de restul culturii europene. spune Zinoviev. Problema apartenenţei la Europa trebuie abordată. întreţinută de intelectuali foarte influenţi. evident.Sunt. nutriţi de comprehensibile raţiuni tactice. care postulează o Europă de la Atlantic la Urali. una pur propagandistică. precum: îmbrăţişarea ramurii greco-ortodoxe a creştinismului. o aspiraţie. La acest factor s-au adăugat şi alţii. Europenii trebuie să reflecteze asupra acestui lucru [8] . o formulă neprecaută sau. Este vorba de graba unor curente naţionaliste din ţările Europei Răsăritene – care au sesizat întărirea tendinţei proeuropene în aceste ţări şi a presiunii internaţionale în favoarea ei – de a decreta „apartenenţa la Europa chiar în condiţiile în care ele cultivă noua ideologie a naţional-comunismului. cu mijloace teoretice mai precise. reperul lor este America. care a putut juca şi a jucat de nenumărate ori în istorie rolul unei entităţi distincte de întreg restul Europei. Acesta vrea europenizare. împrumutată de la tătari. „Europa de la Atlantic la Urali. Moscova nu este cosmopolită. Neprecauta folosire a termenului „Europa de către intelectuali şi politicieni occidentali aduce apă la moara naţional-comunismului cosmetizat în europenism. înainte de toate. din multe motive. datorită dimensiunilor poporului rus. pentru aspiraţiile ei imperiale cadrul bazat pe democratizare al Noii Europe este ceva prea strâmt. preluarea alfabetului chirilic. Formula celebră a lui De Gaulle. Cu ea ei vor să fie măsuraţi.

atunci va trebui să admitem că. proiecte. apartenenţa instituţională la Europa: întruchiparea organizărilor şi legislaţiei caracteristice societăţii deschise.plasarea între Atlantic şi Urali. să nu o facem – instituţiile ca obiectivare a culturii. că aflăm indivizi de acelaşi nivel cultural în diferite comunităţi naţionale europene. şi apartenenţa culturală: cultivarea unei atitudini în cunoaştere şi în viaţa practică caracterizată de încredere în analiza factuală. simboluri. cu un cuvânt. în sens strict. imaginaţiei. desigur. Sub alt aspect privind lucrurile. dar. ale vieţii spirituale. care sunt limitele geografice consacrate ale continentului. teorii ştiinţifice şi programe ideologice. sentimentului. apartenenţa europeană se judecă considerând instituţiile şi cultura. dar împreună cu încorporarea lor în forme ale trăirii sociale a vieţii umane. de la crearea polisurilor. Adăugând însă. Iar dacă distincţiile sunt făcute onest. face din el un om cultivat. trecând prin contactul cu tradiţia iudeocreştină. Cultura presupune producere şi circulaţie de produse ale reflecţiei. Împrejurarea că un om asimilează. În procesul unficării europene este însă angajat un concept al culturii individuale. apartenenţa geografică şi apartenenţa istorică nu decid apartenenţa europeană care este acum în discuţie. apartenenţa istorică la Europa: participarea la mişcările care au dat formele instituţionale şi culturale ale continentului. Putem spune. că prin cultură înţelegem aici mai mult decât idei filosofice. în raport cu care s-a format. printr-o comparaţie cu ceea ce a fost şi este în afara 78 . În ce constă cultura europeană? Care sunt caracterele ei specifice? Răspunsul se dă în general pe baza istoriei culturii europene. dar nu toate comunităţile încorporează în structurile instituţionale aceleaşi valori sau nu toate o fac în aceeaşi măsură. dar şi un concept al culturii împărtăşite în comun de mulţimile structurate ale individualităţilor. la apărarea fundamentelor societăţii libere. economie şi drept. revoluţiile moderne în cunoaştere. Geografia şi istoria sunt condiţii indispensabile. failibilism şi cultivarea spiritului critic. tocmai prin faptul că a obiectivat în comportamente şi instituţii cultura spirituală. constatări. cultura europeană s-a delimitat de culturile asiatice. în cazul mai bun. atunci putem aduce întreaga discuţie privind apartenenţa la Europa pe terenul culturii. simboluri artistice. asimilează şi produce idei. după cum o europenitate culturală poate fi găsită şi în ţări care nu aparţin geografic şi istoric. Cultura înseamnă toate acestea. şi în primul rând acest concept. cercetării. de la început. Situarea în geografia şi istoria europeană nu generează automat o europenitate culturală. de altfel. Dacă considerăm – nu putem. Europei. unificarea europeană fiind un proces în primă linie instituţional şi cultural. în perspectiva procesului de unificare europeană început după război. 2. cu suficientă susţinere din partea faptelor.

nu o dată. Se consideră drept perioadă de naştere a Europei relevante astăzi secolele 11-12. Nu sunt motive raţionale pentru a diminua importanţa crucială a acestei participări. cu un concept reductiv al Europei. formula produce doar generalizări prea puţin operaţionalizabile. social şi economic. Numai dacă ea este mai mult decât unul sau cealaltă. ci şi de idealuri definitorii. Dincolo de el. cu unele amendamente. trebuie să se lase reperat în aranjamente instituţionale sau. fără o idee formatoare. dar şi interior.. mai ales. ei se satisfac cu un concept pur tehnic al apartenenţei culturale la Europa şi. cel puţin. În cursul său a devenit perceptibil pentru prima oară specificul istoriei europene: agon-ul. Europa înseamnă participare la alianţe politice. iluminism sau paseism) şi să izoleze spiritul de dinamica sferelor autonomizate ale societăţii moderne (economia de piaţă. birocraţi) au nevoie de un alt concept al Europei decât cel elaborat pe baza istoriei spiritualităţii. Adesea. blocuri militare. împotriva acţiunii antieuropene a extremismelor politice din anii treizeci. însă. „Secolul al 12-lea poate fi socotit cu deplină justificare drept primul secol al unei noi Europe. oamenii de acţiune (politicieni. inclusiv cel al Europei sau al unificării europene. în reguli de acţiune şi norme de comportament. nu dă rezultate. Formula a eşuat datorită faptului că a trebuit să postuleze o viziune negeneralizabilă asupra istoriei spiritului (inspirată de catolicism sau protestantism. religios. spiritualcultural. exterior. Ea a fost reluată. Conform acestuia. când. tehnica de producţie bazată pe aplicarea ştiinţei. apoi Africa şi America de Sud. hrănite de un idealism vetust. în serviciul dezlegării de probleme tehnice etc. În definitiv. „ceea ce este gândit propriu-zis cu Europa trebuie să se afle între idealismul nebulos şi comunitatea de interese pur pragmatice. ştiinţa factuală. În orice caz. Europa poate prezenta pentru o lungă perioadă un scop în acelaşi timp real şi ideal al unei acţiuni politice impregnate moral. continentul nostru consacră o ordine culturală distinctă. orice concept. acum Asia şi America. Ca urmare. [10] Dar specificul a fost preluat de multe ori în termenii „istoriei spiritului profilată în secolul trecut şi concentrată asupra autodesfăşurării spiritului (Geist) şi raporturilor pur spirituale. dintre parteneri care au aceeaşi origine. morală.. organizaţii economice nominalizate. controversa condiţionată politic. întreprinzători.Europei: la început Asia. Evident. în efortul de a regăsi. Dar Europa este legată nu numai de stări de fapt. identitatea spirituală a Europei [11] şi rămâne utilă într-un astfel de context. cu el. Realul pur. Europa a început să se definească în condiţiile pericolului otoman şi totdeauna ea se înţelege pe sine raportată la ceva diferit de ea [9] .).] Numai dacă prezintă o 79 . dar idealul care nu are vreun conţinut politic concret rămâne ineficace şi gol [. ce recurge la explicaţii nomologice.

conceptul ŤEuropať poate deveni o forţă capabilă să marcheze realitatea pentru viitor" [12] . care o precede nemijlocit în desfăşurarea spiritului universal. i-a încheiat ciclul. Ahile. păşeşte în fruntea vieţii tinereşti. până la acţiunea reformatoare a lui Luther. Alexandru. cel de al doilea tânăr. precum omul trăieşte în aer.Nu este vorba aici de voinţa înţeleasă ca şi capriciu – dependentă doar de senzualitate. Hegel a specificat Europa prin conştiinţa libertăţii individuale apărute în sânul ei – o libertate ce se obiectivează în voinţă şi acţiune. tânărul real. „Cea mai înaltă figură care a plutit în faţa concepţiei greceşti este Ahile. Pe baza conceptului ei. Dimpotrivă. această altă specificare a Europei. Ştiinţa modernă. tânărul adolescent homeric din războiul troian. Cu o viziune cuprinzătoare asupra istoriei universale. Hegel delimitează Europa în raport cu Asia. rămase în fapt de referinţă. A treia el nu a mai considerat-o. Novalis mai relua această identificare în formularea „creştinătatea sau Europa (1799). Ambii ne apar în luptă contra Asiei. aşadar. nomologică. pentru a situa cât se poate de precis analiza de faţă şi punctul de vedere pe care îl apăr. Europa a fost identificată cu catolicismul. care a creat o alternativă la catolicism înăuntrul creştinismului. ducând la îndeplinire răzbunarea contra Asiei. ci este supus regelui regilor. matură în sine. Care sunt. Hegel şi-a reprezentat specificul european legând primele două alternative de tradiţie. protestantismul şi Revoluţia franceză. El pleca în acest demers de la principiul general. căci el nu poate fi conducător fără a primi contururi fantastice. care îşi produce existenţa [13] . experimentală. Ahile. Viaţa grecească este o adevărată înfăptuire tinerească. Cu Nietzsche. conform căruia „lumea este imperiul spiritual în fiinţarea sa în fapt. fiul poetului. nu stă în fruntea ei. vreau să evoc mai întâi câteva opinii articulate. dar ea era deja de multă vreme subminată. poeticul. tânărul. instinct etc. şi Alexandru cel Mare. caracterele specifice ale Europei? În ce constă specificul cultural european? Fără a reconstitui istoria opiniilor privind specificul. imperiul voinţei. – ci de o voinţa care a asimilat ceea ce este general." [14] Protestantismul a scindat Europa din punct de vedere religios. cea mai liberă şi mai frumoasă individualitate care a apărut vreodată în realitate. a iniţiat această viaţă. ca figură centrală în expediţia naţională a grecilor contra Troiei.sinteză a realităţii politice şi a idealităţii morale. 80 . cantitativă. a scindat-o din punctul de vedere al modalităţilor de cunoaştere. în lumina acestor preliminarii. Homer este elementul în care trăieşte lumea grecească. Revoluţia franceză a scindat-o din punct de vedere politic.

apoi acceptat de creştinismul slăbit ca tovarăş de drum în forma unei culturi decorative. conservatorism etc. din punct de vedere rasial. Europa Occidentală este. creştinism purtător de elemente antice. creştinismul a pălit" [15] . romanitate. filoelenism al romanilor. romanizat. elemente din care rezultă în cele din urmă nuclee ştiinţifice. apare drept o decădere în raport cu ceea ce propriu-zis înseamnă Europa: „Grecismul slăbit. Europa? Iar Nietzsche răspunde: „cultură greacă. din filoelenism rezultă un filosofism: pe cât se crede în ştiinţă. În ce constă această unitate? Evident. este vorba de Europa. Max Scheler. iudaism şi creştinism [16] . ea nu este una geografică (căci nu tot ce este în Europa geografică ţine de Europa culturală). romani.prin modalităţile de cunoaştere îmbrăţişate. El nu mai sprijină Europa pe o tradiţie. cu Geniul războiului şi războiul german (1914). europenii sunt un amestec de celţi. răspândit cu forţa printre popoare necivilizate – aceasta este istoria culturii occidentale [17] . Ce este. cu un cuvânt. crescută din elemente tracice. culturii noastre. un triumf al elenismului şi filoelenismului roman asupra tragismului grec. aşadar. Romanitatea a fost lăsată în urmă. Ţin de acest concept numai „acele popoare şi părţi de popoare care au trecutul comun în grecism. El observă că perceperea unităţii este împiedicată de la început de termenii polari „naţionalism şi „internaţionalism (sau „cosmopolitism) în care se preiau îndeobşte problemele vieţii europene. Sesizând tendinţa. îşi face loc în discuţia asupra specificului ei cultural. ea nu este o unitate rasială (căci. elenism. spre a parveni la „unitatea Europei. germani etc. slavi. o convertire a creştinismului într-o tradiţie formativă birocratizată.) şi birocraţie – a devenit caracteristica de bază a vieţii europene în secolul trecut şi s-a transmis secolului actual. Aceşti termeni şi strategia de abordare care i-a produs vor trebui acum străpunşi. o „elenizare într-o împătrită grobienizare şi privare de fundament a grecismului [18] . decorativ. Europa este o unitate ce are „drept nucleu o anumită structură a 81 . Din punct de vedere cultural. care. în optica lui Nietzsche. Europa culturală nu se suprapune cu Europa geografică. devenit grosier. Ceea ce acuza Nietzsche în Europa Occidental㠖 încremenirea vieţii în structuri rigide dictate de ideologii particulariste (naţionalism. iar Rusia drept „ceea ce curge din Europa spre Asia. ci pe mai multe şi configureaz㠄conceptul cultural al Europei.). socialism. America îi apare drept „ţara fiică. în optica lui Nietzsche. a reluat reflecţia asupra unităţii Europei. Ea nu se suprapune nici chiar cu Europa Occidentală. imperiu creştin al acestora. feniciene. ducând la primul război mondial.

Max Scheler respinge identificarea nucleului acestei unităţi spirituale cu capitalismul modern. „În timp ce măreţia gândirii americane constă în aceea că. asumând Europa ca o spiritualitate caracterizată de autonomia valorilor şi recunoaşterea de legi şi reguli generale. meditaţie. cum a fost încă la începutul secolului. de pildă. libertate pentru melancolie şi multe altele) şi umanismul. umanismul european pretinde şi desfăşurarea deplină a tuturor acestor forţe încât el să-şi împlinească determinarea sa. Deja europenii lucizi ai anilor douăzeci au luat în considerare noua situaţie atunci când au căutat să specifice Europa. În context. o unitate spirituală. în care Europa s-a apropiat de prăbuşirea deplină şi transformarea ei într-o colonie pentru puteri din afara ei. În fapt. că el nu trebuie atins în acestea. în optica ei. „Între colectivismul capitalist al Americii şi colectivismul comunist al Rusiei.spiritului. Europa a fost concepută pe linia posibilităţilor oferite individului. Toţi se înşelau. sub impresia terifiantă pe care le-a produs-o evoluţia societăţii moderne spre societăţile de masă. Cel mai explicit se petrece acest lucru la unul din iniţiatorii mişcării paneuropene. omul liber trebuie să fie apărat în drepturile sale. America prezenta mai curând acel „individualism colectiv pe care Europa se străduieşte azi să-l edifice. un fel determinat de a aborda lumea ca întreg şi de a forma. reperul de specificare nu mai putea fi doar Asia.und Geistesgemeinschaft. că el este legislatorul şi nici un dictator nu-i poate ordona. [20] Pentru cei ce au reflectat asupra Europei în perioada postbelică. înainte de a fi o unitate de alt ordin. prin activitate. a personalităţii. Max Horkheimer a exprimat această optică indicând două note ale conceptului de Europa: o individualizare asigurată de reflexivitate („timp liber. Această structură face din Europa o Liebes. Europa rămâne ţara sfântă a individualismului. lumea [19] . care susţin valoarea fundamentală a solidarităţii. asemenea altor intelectuali ai generaţiei sale (Heidegger. de pildă). După al doilea război mondial. reapropierea Europei liberale a devenit o chestiune urgentă. Richard Coudenhove-Kalergi. El considera că America şi Rusia au păşit pe calea societăţilor colectiviste încât Europa se specifică prin preeminenţa acordată indivizilor în organizarea vieţii. a libertăţii. Richard Coudenhove-Kalergi. care nu se lasă redusă la vreo ţară sau naţiune determinată. eticheta fără rezerve America drept „colectivism capitalist. Continentul nostru este un „cerc cultural (Kulturkreis). Între timp America crease o alternativă la cultura europeană şi nu mai putea fi considerată doar ca o „ţară fiică a acesteia. o formă determinată a ethos-ului. 82 . [21] În mod explicabil prin stadiul în care se afla în Europa cunoaşterea Americii.

Este scopul democraţiei europene de a asigura fiecărui individ. atâta libertate câtă se poate pune în acord cu libertatea celorlalţi oameni. religia şi politica europeană. a dreptului nemanipulabil. un om diferenţiat şi desfăşurat. noile specificări pătrund mai în profunzime şi obţin concepte din perspective mai puţin tributare contextelor. André Philip. „moştenirea epocii moderne („separarea între credinţă şi legislaţie).. „moştenirea latină. de la începutul ei în Elada. Astăzi putem specifica şi mai precis Europa. Întregirea libertăţii este responsabilitatea. pe experienţe particulare oarecum diferite) şi în optici variate.. la rândul ei. Richard Coudenhove-Kalergi a proiectat asupra întregii istorii europene lupta pentru libertatea persoanei. [22] Coloanele de susţinere ale individualismului european sunt trei: „Creştinismul i-a dat Europei adâncime. plecând de la ideea individualismului european. deci. „moştenirea creştină". adică acea diferenţă în care este dat în acelaşi timp dreptul conştiinţei morale şi relaţia reciprocă dintre ratio şi religo). inclusiv public recunoscută. pentru desfăşurarea personalităţii sale. grecismul i-a dat formă. specifica cultura europeană prin trei concepte: „conceptul grec al individualităţii. Fiecare european se străduie să fie o personalitate. coordonarea interioară dintre democraţie şi eumonie. atunci. „conceptul roman al justiţiei şi al cetăţeanului şi „conceptul biblic al persoanei umane [24] . în Pentru o politică europeană (1958). Cardinalul Ratzinger specifică aceeaşi cultură prin patru concepte ce ţin de moştenirea ei: „moştenirea greacă („diferenţa dintre Bun şi bunuri. b) „dacă eumonia este presupoziţie a capacităţii de a vieţui a democraţiei. Această evaluare a personalităţii se exprimă în arta. Dar toate aceste trei dimensiuni şi elemente se întâlnesc într-un punct al sufletului european: libertatea [23] . c) „renunţarea la dogma ateismului ca premisă a dreptului public şi a formării statului şi o veneraţie. eumonia are ca presupoziţie fundamentală veneraţia comună şi obligatorie pentru dreptul public a valorilor morale şi a lui Dumnezeu. „Istoria Europei – scrie el – este un lanţ de lupte pentru libertate [. de pe o bază factuală mai completă şi o bază comparativă mai largă.] Individualismului european îi corespunde cultul european al personalităţii şi evaluarea personalităţii ca Ťfericire supremă a copiilor pământuluiť. Vreau să rezum câteva dintre specificările reprezentative pentru perioada postbelică. formulate în diferite părţi ale Europei (şi sprijinite. Astfel. ci legea sa interioară îi impune limite şi forme. fără de care orice democraţie devine anarhie. a lui Dumnezeu ca temei al ethosului şi dreptului 83 .Să lăsăm însă la o parte acest aspect şi să observăm că. opusă tiranilor şi ochlocraţiei. Dovadă. germanitatea i-a dat putere. căruia nu constrângerea exterioară. El determină Europa sub patru teze: a) „constitutivă pentru Europa este.

luptă cu experienţa nereflectată. a comunităţii în care se intră pe bază voluntară. dar care izbuteşte totuşi să oblige. sentimentul părăsirii „vechii Europe îl avea foarte clar Goethe. încrezători în posibilitatea de a soluţiona cu argumente factuale problemele de viaţă şi de a găsi împreună. care este născut cu drepturi inalienabile şi răspundere de care nu poate fi scutit. Termenul îl găsim la Metternich. recunoaşterea şi asigurarea libertăţii de conştiinţă. criză care a determinat apariţia creştinismului. care a apărut doar în Grecia. o „unitate sintetică a lumii şi. prin aceasta. direcţia cea bună. în instituţiile statului naţional. reflexia radicală. o individualitate care realizează continuu. Despărţirea de vechea Europă a devenit ea însăşi un reper pentru definiţia ce se caută. specifică cultura europeană din punctul de vedere al filosofiei istoriei. trebuie să fie constitutive [25] . 3. În sfârşit. inclusiv a muncii fizice. prin apercepţie. a societăţii umane bazată pe libertate. Ele cuprind „asumarea raţiunii ca şi cheie pentru înţelegerea ordinii lumii. d) „pentru Europa. în Europa şi moştenirea sa (1988). în Specificul. Europa însăşi s-a schimbat. ce nu se sprijină doar pe legături de sânge. o formează. dar descrierea cea mai precisă a despărţirii de vechea Europă o găsim la Proudhon: „Astăzi civilizaţia este cu adevărat într-o criză. de către istorici. Richard Löwenthal. care nu a mai fost înţeleasă ca simplu rău necesar. de aici. forţa şi şansele Europei (1985). stilizată prin imaginaţie şi conceptualizare. Toate tradiţiile sunt 84 . Între timp. stăpâni pe iniţiativele şi travaliul lor. specifică cultura europeană prin câteva reprezentări valorice fundamentale. Sub termenul vechea Europă s-a înţeles. iar mai recent în raport cu Asia şi America. scrie el. Jan Patočka.înseamnă renunţarea atât la naţiune. Constantin Noica. se confruntă cu ea în chipuri mereu noi. ci ca şi conţinut dătător de sens al vieţii [26] . a drepturilor omului. filosofi şi artişti. la Burckhardt. în De dignitate Europae (1988). care trage frontiere între sfera individului şi a comunităţii. a sa. a specificat cultura europeană prin cultivarea unei individualităţi căreia i se recunoaşte capacitatea de a produce şi institui generalul. o unitate ce se diversifică continuu [27] . reuniţi ca public. a ordinii de drept. situaţia. drept cultivare neabătută a reflexivităţii. Ideea sa fundamentală era aceea c㠄în realitatea europeană. Specificarea culturii europene s-a făcut la început în raport cu Asia. şi a muncii. nefilosofică. căreia i se găseşte în istorie o unică analogie. a individului. ce caută mereu temeiul ultim al lucrurilor. a libertăţii ştiinţei şi. Europa. iar procesul acestei confruntări este cel care determină destinul interior şi exterior al Europei [28] . cât şi la revoluţia mondială ca summum bonum. a întreprinzătorilor mici şi mijlocii.

Aceasta este cea mai înfricoşatoare clipă în existenţa societăţii umane. dar şi recent. Ambele aparţin. josnicia pasiunilor. pe de altă parte. ierarhiei şi licitării artei ca formă supremă a cunoaşterii. în altă formă. „Ceea ce Goethe putea prevedea. trecutului. Ea a profilat nihilismul european. toate credinţele sunt tocite. triumful mediocrităţii. generaţia următoare de intelectuali europeni şi-a pierdut încrederea. Îmi fac puţine iluzii şi nu mă aştept ca deja mâine în ţara noastră. să renască curajul exprimării părerilor. Totul se reuneşte în jurul oamenilor care vor binele pentru a-i face neconsolaţi: prostituţia conştiinţelor. delăsarea moravurilor.uzate.]. nu mai putea fi socotită o caracteristică a actualităţii europene. raţiunea cetăţenilor şi simţul comunitar al plebeilor [29] . De aici provine ceea ce eu numesc disoluţie. Individualitatea armonioasă pe care Goethe o postulase pentru trecutul european.. semnele începutului unei revoluţii tehnologice ce schimba profund vechile organizări ale producţiei. Prima formă conţine un apel la părăsirea componentei umaniste şi creştine. dar şi ale comerţului şi vieţii sociale. în fapt? Europa prezenta semnele intrării într-o epocă de confruntare şi. pe de altă parte noul program nu este încă elaborat şi nu a pătruns încă în conştiinţa maselor. oprimarea adevărului. ca printr-o minune.. formele ataşate ideii unui cosmos al vieţii umane au fost abandonate manifest. cu o privire liniştit cunoscătoare. amestecul adevărului şi falsului. dar ele rămân. Acest apel a fost şi este susţinut de personalităţi şi direcţii intelectuale ce au motivaţii diferite: de la moraliştii „eroismului popular al naţional-socialismului din 85 . În această reprezentare. încă din substanţa sănătăţii. îndepărtat. ci şi o altă deplasare în istoria europeană: încercarea de a scoate Europa din europenism. Iar în sfera artei. moralitatea guvernului. Ea a fost făcută de naţional-socialism. ca fenomene cuprinzătoare. buna-credinţă a ziarelor. şi de comunism. de altfel. raţionaliste şi luministe a culturii europene prin revenirea manifestă la ceea ce a precedat genetic cultura europeană sau a rămas contemporan ei. Raţionalismul l-au denunţat viguros în favoarea scepticismului. într-o formă. Dostoievski şi Nietzsche. Ce s-a petrecut. răsplătirea minciunii [. [30] Toţi au trăit sentimentul dislocării ierarhiei de valori în jurul căreia a fost edificată Europa modernă şi al sfârşitului unei lumi. comerţul cu principii. a urcat deja la două decenii după moartea sa la rangul tablourilor apocaliptice ale marilor îndureraţi: ale lui Baudelaire şi Kierkegaard. chiar dacă rămâne o reprezentare specifică culturii ei. prezente în manifestările intelectuale ale Europei de astăzi. chiar dacă marginal. Dar nu numai despărţirea de vechea Europă a devenit un reper pentru specificarea Europei. locul lor fiind luat de formele trăirii pur subiective a realităţii.

politica. pe fondul procesului de unificare europeană şi satisfăcând nevoile de clarificări conceptuale ce apar în cadrul său. la unele personalităţi din postmodernismul anilor optzeci. Un sistem ale cărui subsisteme ating aceste performanţe este. ce produce bunurile care acoperă nevoile populaţiei. de la conceperea societăţii ca un sistem compus din subsisteme finalitare. de o exigenţă la autoformare prin disciplinare de sine. Satisfacerea ei cade adesea în eseistică impregnată de trăiri legate de contexte. După preliminariile menite să precizeze repere şi să situeze analiza. fără a fi capabilă să o determine. cultura spirituală. A doua formă conţine un apel la părăsirea componentei liberale şi individualiste. Am în vedere subsistemele: tehnica de producţie. ce potenţează rezultatele cheltuirii de energie umană. administraţia. care s-a organizat în jurul părăsirii conştiinţei unităţii europene. de un spirit libertar care ar răvăşi continuu şi ar periclita comunităţile. care s-a organizat în jurul divorţului de valorile vieţii individuale. peste diferenţe. al criteriilor de testare a propoziţiilor şi acţiunilor. ce generează motivaţiile indispensabile funcţionării instituţiilor. trecând prin reevaluarea „gândirii sălbatice din antropologia lui Lévi-Strauss. comunismul. evident. Este timpul. de preferat unuia ale cărui subsisteme le ating mai puţin sau eşuează în atingerea lor. economia. 4. aceste personalităţi şi direcţii prezintă cultura europeană ca una dominată de creştinism şi. însă. ce procură legitimitatea opţiunilor fundamentale. 86 . Dincolo de substanţiale diferenţe. Şi aici. în consecinţă. direcţiile prezintă cultura europeană ca una dominată de individualism şi. care s-a organizat în jurul divorţului de creştinism. prin aceasta. ce surprinde aspecte parţiale ale culturii europene. care ar fi sinonimă cu obedienţa faţă de autorităţi ipostaziate sau ar predispune la astfel de obedienţă. Ea promite o Europă în care diferenţierea lăuntrică şi toate antinomiile tradiţionale ale culturii europene ar fi trimise la muzeu. naţionalismul. să se încerce abordări sistematice. Plec. cu aceasta. în orice caz. Pe rând. diferite sub aspectul performanţei specifice şi. încât această cultură trebuie să fie pur şi simplu abandonată. ce asigură organizări eficace ale activităţilor într-o comunitate. în specificarea culturii europene. se poate pune în mod direct întrebarea privind specificul cultural european.Germania anilor treizeci şi din Europa de mai târziu. care rămâne apt să descrie ceea ce este relevant într-o situaţie. mai multe direcţii intelectuale au anunţat divorţul de Europa consacrată istoric: ateismul. a raţionalismului critic întemeiat pe abordări factuale şi îmbrăţişarea manifestă a unui colectivism în care cultura europeană tradiţională ar fi depăşită. folosind approach-ul teoriei sistemelor. la „noii filosofi francezi ai anilor şaptezeci şi. mai recent.

lasă un spaţiu întins unor concepte contrare. cunoaşterea călăuzită de un interes imanent la luarea sub control şi metamorfozarea lucrului cunoscut. dacă se aplică vreo reducţie monistă. Aşa cum indică experienţele deja făcute. de altfel. simbolurilor. aşa-numita ştiinţă modernă a naturii. ca şi oricare alt monism. în toate cele ce sunt.Este tentant – în virtutea facilităţii procedeului – să se aleagă unul din aceste subsisteme şi să se specifice cultura europeană plecând de la condiţiile de posibilitate ale performanţei lui specifice. Acesta este. Patočka şi Noica sunt exemple în acest sens. cu performanţe diferite. nici monismul culturii spirituale. Considerând cultura europeană. care capătă profil metodologic prin Kepler. cel puţin. nu permit descrieri destul de specifice de situaţii. În general. îndemânarea administrativă. în aparenţă. pe această bază. în înţelesul dat. nu mai pot specifica îndeajuns cultura europeană sau. Cultura europeană conţine un concept al ştiinţei pe care l-a împărtăşit cu culturi ale lumii vechi: ştiinţa este cunoaşterea „cauzelor finale ale lucrurilor. se pot delimita subsistemele: competenţa tehnică. ca ansamblu al ideilor. teoriilor ce se regăsesc în trăirea socială a vieţii. Cultura europeană a produs pentru prima oară o ştiinţă ca şi cunoaştere factuală orientată spre reprezentarea cauzelor eficiente. ştiinţa modernă a naturii a însemnat: cunoaşterea bazată pe experienţă şi orientată spre identificarea cauzelor eficiente ale lucrurilor. Astăzi li se preferă. filosofiile ce se organizează în jurul postulatului unei unităţi ce se desfăşoară. Nici monismul economiei. însă. Galilei şi Newton. nu permit specificarea culturii europene şi. Dar această cultură a generat şi un alt concept al ştiinţei. dar care. cunoaşterea care ţinteşte mereu să atingă maturitatea – adică identificarea de corelaţii cu caracter de lege între cauze şi efecte. pe drept. fenomenalizându-se. acţiunea politică. filosofiile organizate în jurul ideii interacţiunii de instanţe multiple. Pe terenul acestor subsisteme putem specifica cultura europeană şi pe ele este de întreprins astăzi specificarea. 87 . cunoaşterea matematizată a corelaţiilor logice dintre lucruri. cultura spirituală. Ei obţin concepte de specificare atrăgătoare şi. comportamentul economic. profunde. un program viabil de promovare a ei. nu se pot obţine analize destul de profunde apte să ofere baza pentru programe de acţiune viabile. alternative. cu caracter de lege. Caracterizată ca parte a culturii. la drept vorbind. care le explică indicând destinaţia lor într-un scenariu cuprinzător al lumii. procedeul folosit frecvent în specificările culturii europene realizate de filosofi ataşaţi postulatului unei unităţi ce se desfăşoară şi se diversifică în toate cele ce sunt. Aristotelismul a fost expresia sistematică a acestei înţelegeri a ştiinţei în cultura europeană.

[31] Ştiinţa modernă a naturii a pus la îndemâna oamenilor legile cauzalităţii eficiente a lucrurilor. pentru care „participarea la munca colectivă este mai importantă decât randamentul ei. o influenţă adâncă asupra altor cercuri culturale – iar afirmaţia este valabilă pentru religie şi artă. la „muncitorul comunist. în sens cuprinzător. încă mai mult pentru politică. Lărgirea a însemnat un nivel mereu nou al posibilităţilor maşinilor şi automatelor de a executa operaţii şi de a rezolva probleme. în general. aparate tehnice de producţie. avem un anumit comportament economic. metodele de încercare şi tehnicile de producţie au ajuns la o dominaţie mondială nelimitată şi au suprimat fără limită tradiţii locale. Perpetuum mobile a rămas idealul. Cultura europeană a lăsat în margine acest tip de comportament economic. în cazul optim. Comportamentele economice au fost şi au rămas variate din punctul de vedere al motivaţiilor lor interioare şi al organizării lor exterioare. Idealul pe care ea l-a alimentat a fost cel al maşinii cu consum minim şi prestaţie maximă. întradevăr. dar dominaţia ideilor dezvoltate în Europa nu a fost niciodată totală. trecând prin ţăranii diferitelor epoci ale istoriei europene. Este comportamentul caracterizat de raţionalitate 88 . a noi niveluri ale competenţei tehnice de producţie. Ea a trimis la muzeu tehnici tradiţionale de producţie şi a creat maşini şi automate şi. încât elementele europene au fost contopite de cele mai multe ori cu tradiţii culturale proprii. Între timp şi Europa a păşit în epoca civilizaţiei tehnice. De la primitivii care se mulţumeau să culeagă fructele oferite de natură. Aparţii în fapt culturii europene realizând continua pliere şi.exprimabile matematic. drept şi economie. mulţumiţi sau forţaţi de împrejurări să se mulţumească cu o producţie ce abia acoperă nevoile lor de supravieţuire de la un an la altul. totdeauna rămânând un rest semnificativ de idei proprii. „În toate celelalte domenii Europa a exercitat. punând în mişcare şi consacrând un cu totul altul. încât numai o limită a mai rămas: legile imanente lucrurilor înseşi. Evenimentul întăreşte şi suplimentează ceea ce cultura europeană a produs şi apoi a răspândit: condiţionarea competenţei productive de o mereu ascendentă competenţă tehnică. Această ştiinţă a influenţat-o profund şi o specifică. Prin ştiinţa modernă ea a şi influenţat cel mai mult alte culturi. în vederea controlării şi metamorfozării lor. Sfera posibilului şi sfera dezirabilului ea le-a lărgit atât de mult. al controlării şi metamorfozării lucrurilor. şi pusă în serviciul rezolvării de probleme tehnice. Cu totul altfel s-au petrecut lucrurile în ştiinţa naturii şi în tehnică: aici teoriile exportate din Europa. participarea la crearea tehnicii de producţie şi.

astfel: „Acolo unde se năzuieşte în mod raţional la competiţie capitalistă. comunizarea producţiei şi consumului etc. aşa cum el a fost iniţiat în cultura europeană. şi pentru sectoare ale societăţii sau pentru societate ca întreg apare problema coordonării eforturilor. a smuls-o pe aceasta din proximitatea altor culturi şi a plasat-o pe un drum propriu.. În sânul ei individul este subiect. care l-a călăuzit. Cultura europeană a pus însă indivizii liberi în poziţia de subiecţi ai calculului rentabilităţii. decizia asupra relaţiilor sociale se supune regulilor de drept. Nu poţi aparţine acestei culturi dacă principiul randamentului este ignorat sau subestimat. Calculul ce alcătuieşte miezul comportamentului economic european este subordonat valorii aparent prozaice a rentabilităţii. având competenţe profesionale diversificate. el se confundă cu comportamentul economic raţional al întreprinzătorului. ce alcătuiesc împreună o 89 . cazurile sunt abordate plecând de la reguli generale şi. dar ea rămâne legată de principiul randamentului.. În orice caz. Ea se dezleagă pe baza aceluiaşi calcul. În fapt. iniţiativelor multor oameni.] mijloacele de competiţie obiectuale aplicate prin schimb (iar în cazul întreprinderii durabile trebuie să întreacă mereu. Aceasta înseamnă: ea este inserată într-o aplicare conform unui plan a rezultatelor utile de competiţie în aşa fel că randamentul socotit conform bilanţului al întreprinderii trebuie să întreacă [. Ea conţine o cultură a administrării eficiente sprijinită pe o cultură a dreptului caracterizată de personalism. Întreprinzătorul individual a apărut în cultura europeană. al rentabilităţii economice. Experienţele istorice pe care ea le-a făcut (etatizări maxime ale proprietăţii. Ea s-a instalat în cultura europeană ca un adevărat principiu – principiul randamentului –. adică format astfel încât să permită un calcul.economică. socializarea principalelor mijloace de producţie. Acest comportament s-a identificat la origine cu ceea ce în înţelesul clasic s-a numit „capitalism. totuşi. a căror elaborare şi promovare revin statului. legalism şi formalism. Max Weber l-a descris. chiar dacă în termeni care astăzi nu mai sunt destul de precişi. referinţă şi scop al reglementărilor juridice. şi pentru întreprinzătorii ce funcţionează în asociere. Nu aparţii culturii europene dacă administraţia propriei societăţi nu trece examenul acestei raţionalităţi. într-un anumit sens. Suprimarea ei duce la abolirea principiului. şi pentru întreprinzătorul individual de la un anumit nivel al întreprinderii lui. abstracte. distribuite pe suprafeţe întinse. acţiunea corespunzătoare este orientată spre calculul capitalului. din nou) [32] .) au arătat că numai iniţiativa privată este compatibilă cu principiul randamentului. iar rezultatul să fie un plus al rezultatelor în raport cu ceea ce este investit. Dar iniţiativa privată presupune întreprinzătorul individual. însă nu exclusivitatea lui. cu un cuvânt problema administrării.

Autonomia „scoate în fapt individul din sfera privată şi-l pune în interacţiune cu sfera în care el se întâlneşte cu ceilalţi indivizi.organizare formală a dreptului [33] . proprietate [34] . un produs al culturii europene şi rămâne legată de specificul ei. istoriceşte privind lucrurile. concepţiile asupra omului se formează şi se exprimă. aceste bunuri fundamentale. Ea nu se confundă cu triviala deviz㠄fac orice din ceea ce îmi place. libertate. Afirmaţia este valabilă cu atât mai mult în cultura europeană. Aparţii culturii europene atunci când cultura dreptului promovează individul ca subiect şi scop al dreptului. Autonomia persoanei umane nu este în cultura europeană echivalată în vreun fel cu dictatul capriciilor şi al arbitrarului. demnitatea persoanei umane. cultura europeană. De la început. care a autonomizat sferele şi valorile. Aparţii culturii europene asigurând. cel puţin de la Renaştere încoace. în fapt. Dar legile înseşi sunt fructul travaliului oamenilor în sfera publică a vieţii lor. în definitiv. aşezarea sferelor şi valorilor pe temelia libertăţii individuale şi conceperea acestei libertăţi ca autonomie. Această cultură a dreptului este. Înăuntrul ei. adică de o regulă ce conţine caracterul generalităţii şi. Cultura dreptului stă. sub aspectul de care ne ocupăm acum. de aceea. prin reglementările de drept. Acestea sunt prescrise mereu global cu prima formulă: viaţă. implicat. Înăuntrul ei se constituie statul şi diversele instituţii care se autonomizează într-un grad mai 90 . Dar ceea ce a specificat. la rândul ei. suveranitatea şi generalitatea legii. cu omul ca cetăţean căruia îi sunt asigurate anumite bunuri fundamentale. Aşa cum Kant a observat. conceptul filosofic al raţiunii şi recunoaşterea practică a unui status individului în comunitatea politică din care el face parte au fost diferenţiate. S-a spus. în legătură cu concepţii asupra omului care iau forma „aerată a filosofiilor şi religiilor. a fost. cu sfera publică. autonomie este un termen compus din „auto şi „nomie şi semnific㠄a-ţi da legea. invers. pe suportul unei concepţii asupra omului şi. ce se constituie pornind de la proprietatea sa. Ea asigură mereu dreptul individului la autodeterminare în cadrul dreptului. Cultura europeană este legată de construcţia persoanei umane ca sferă privată sprijinită pe proprietate şi garantată de legile ce conţin drepturi fundamentale şi inalienabile. însă au rămas continuu în legătură. ea consacră sfera individului liber în singularitatea sa. c㠄autonomia este conceptul european al libertăţii şi c㠄drepturile la libertate sau drepturile cetăţeneşti se leagă cu o imagine asupra omului cu totul determinată. dar a şi evidenţiat limpede legăturile lor interioare. căci sunt liber. dar este vorba de o lege. al reciprocităţii.

larg. realitatea este „prinsă nu ca un corp străin de care trebuie neapărat să ne distanţăm cu repeziciune. Cultura europeană este nu numai cultură spiritual㠖 adică interiorizată şi trăită în solitudine şi recluziune. este legată în cultura europeană de paradigma argumentării şi a prevalenţei argumentelor mai bune. tot ceea ce s-a produs în trecut în Europa. intelectuali europeni au dizolvat politica într-o fenomenologie interiorizată a subiectivităţii. deşi ele s-au produs şi în Europa. Rezultă. pe care pitagoricienii o preiau din Orient. fără ca să ţină toate de specificul european. Cultura europeană s-a specificat prin conceptul modern al derivării voinţei politice şi a politicii de stat din dezbaterea publică asupra problemelor de interes general. ce mijloceşte soluţiile la probleme generale şi nu se lasă redusă. se invocă tradiţia europeană. politica. Pe de altă parte. În Europa – trebuie spus – s-au produs şi se produc încă extrem de diverse lucruri. Mai este de adăugat că specificul european nu e identificabil nici atunci când mozaicul conţine doar bucăţi ce nu se datorează influenţelor. Iar prin tradiţie se înţelege. în pofida acesteia – ci şi o cultură a cercetării. uneori. argumentele mai bune. Ea nu poate fi înţeleasă fără resturi decât ca un potenţial de forme efective ale trăirii umane a vieţii. nici la interioritatea spirituală. un teren pe care s-au exercitat influenţe din afară. făcut de romanticii întârziaţi. nici la ontologie. în mod precis. disputelor sociale şi politice şi. Nu putem atribui specificului european aritmologia mistică. Ea a produs instituţii ce organizează şi întreţin dezbaterea şi a făcut din argumentarea în sfera vieţii publice cadrul în care se promovează interesele. la rândul lui. în cultura europeană. ca teren al înfăptuirii obiectivelor noastre. sau demonologia ce reizbucneşte la marginile creştinismului actual. sau elogiul nirvanei. 91 . departe de lumea frământată a producţiei. un mozaic în care lucruri importante zac neutralizate şi puse într-o formală egalitate cu trivialităţi. a cunoaşterii sistematice şi metamorfozării realităţii date în experienţă conform scopurilor umane. În conceptualizările ei. în fapt. Numai în epoci de criză. sau ansamblul strategiilor de dezlegare a problemelor de interes general. Cultura spirituală europeană s-a desfăşurat în jurul recunoaşterii realităţii date ca lume unică a vieţii noastre. când se discută despre specificul culturii spirituale europene. prin chiar structura ei. Politica este mediu de viaţă. afacerilor. ci mai curând ca material de preluat şi. De multe ori.mare sau mai mic. precum la Kierkegaard. oricum. Nu poţi aparţine acestei culturi fără a lăsa ca în controversa opiniilor legate de interese divergente să prevaleze argumentarea şi. Şi bătrânul continent a fost. Aparţii acestei culturi realizând comunicarea continuă a reflexivităţii intelectuale şi a problemelor trăirii umane a vieţii.

de asemenea. cei ce se lasă în seama sentimentului şi tentaţiei amintite au dreptate în câteva puncte. „Europa. dar nu matrici ce ar întipări. viziunile şi.. specific. existenţialismul ortodox al ruşilor într-un eclectism programatic. În orice caz. fie şi în numele naţiunii.] dar Europa a descoperit. ci doar nişte particularităţi. dar simpla lor listare şi caracterizare. termeni contrari pe care realitatea europeană. poate. într-unul foarte precis. Europa înseamnă drepturile omului [. Europa este credinţa în puterea spiritului. în măsura în care ea se întemeiază nu pe revelaţie. poate. statul totalitar. Probabil că este vorba de un ansamblu de realităţi diverse şi divergente. principiul conducătorului. [35] Luând în seamă situaţiile menţionate – şi. spirituală sau lumească. Fireşte. deci. Lui este timpul să-i preferăm „generativismul. al clasei sau al masei. fenomenologia lui Husserl. O dificultate considerabilă nu poate fi însă ocolită. cum se face îndeobşte şi azi. poate. Dar Europa este şi dominaţia doctrinei şi supunerea de către linia generală. multe altele ce se pot aduce în discuţie – primul sentiment pe care-l are până şi specialistul versat este perplexitatea: cum poţi.. sau. i-a prezentat? Iar primul răspuns pe care el este tentat să-l dea este acela că Europa nu are un specific. ci matrici ca structuri generative ale acţiunilor specifice. l-a chiar produs. ca nişte ecrane. Europa este credinţă. cu siguranţă: am stiliza dincolo de marginile 92 . dar şi posibilitatea stăpânirii tiranice. aceasta înseamnă spiritul statului grec. Europa este autoritatea religiei. idealismului. dar nu mai puţin ea este materialismul. eventual mai îngroşate decât în alte locuri. dar şi felul nerăbdător de a voi să o înfăptuiască cu forţa. Ea este aşteptarea cu răbdare a împărăţiei lui Dumnezeu. pune de acord.Degeaba alăturăm ştiinţa galileo-newtoniană. nu e de ajuns. istoriceşte. al poporului. totuşi. dar nu ceva de ordinul unei „esenţe ce se fenomenalizează în toate cele ce sunt. în definitiv. Înăuntrul lor trebuie găsit ceea ce le uneşte şi le specifică ca un întreg. tradiţiile europene sunt de luat în seamă de cel ce năzuieşte să surprindă specificul cultural european. oricare ar fi optica îmbrăţişată: ceea ce are „bun şi mai specific Europa a coexistat cu ceea ce ea a avut „rău. „matrici. folclorul răsăritean. „Esenţialismul nu face faţă diversităţii empirice a faptelor. ci pe raţiune şi experienţă. „specificul european. dar şi iluminism. sub un titlu comun. ea a înecat libertatea persoanei în marea colectivităţii. De aici măreţia ştiinţei europene. dar şi năzuinţa mereu înnoită a spiritului de a cunoaşte şi de a judeca el însuşi şi de a lăsa să treacă drept valabil numai ceea ce este cunoscut de el însuşi. Fireşte. Se cuvine să căutăm. percepţiile. şi nu de ceva ce permite un concept. al statului de cetăţeni. dar. pictura lui Salvador Dali.

Statul de cetăţeni a înlocuit. Dar tocmai pentru că aşa stau lucrurile. că. duală. conceptul cunoaşterii orientate spre rezolvarea de probleme de viaţă ale oamenilor. Cultura europeană a pus în joc şi a desfăşurat implicaţiile unor mari opţiuni cuprinse în câteva concepte pivot: conceptul adevărului ca valoare fundamentală. ca o restrângere a ei. ca un ansamblu de reguli ce au caracteristicile generalităţii şi formalităţii. [36] Situaţia se repetă şi în cazul celorlalte polarităţi apărute în cultura europeană. Ea prezintă mereu o excelentă prestaţie. cel puţin al celei moderne). ca individualitate chemată să-şi construiască un sens superior simplei vieţuiri. în ceea ce are ea specific.îngăduite dacă am ignora Europa plină de umbre. cultura europeană lasă să se sesizeze că polii antinomici nu au jucat niciodată un rol egal. de pildă. toleranţa religioasă este o realitate impunătoare. apelând la marile cadre de interpretare a lumii („spaţiul copernican. cel puţin până acum. e adevărat. Ceea ce a avut ea specific a întrecut până la urmă ceea ce era contrar sau venea din afară. Dar ce este. Europa este. recunoaşterea libertăţii individuale. dar. prestaţia direct opusă. s-a impus străpungând până la urmă limitările „naţionale. Max Scheler observa. Dar ceea ce era propriu-zis european. ce se confruntă cu criteriul utilităţii: conceptul raţionalităţii ce constă în calcul şi se stabileşte prin rezultate. general vorbind. înţeles ca o corespondenţă. de pildă). ca mediu al stabilirii voinţei politice. a fost folosit ca simbol specific al culturii europene. respectul particularităţii este indubitabil. conceptul autonomiei individului. stăpânirile tiranice. dominaţia dogmelor ideologice a fost subminată şi redusă. conceptul persoanei umane. conceptul dreptului. şi am reţine doar Europa luminoasă ce a rezultat mai mult din reveriile unor intelectuali. pe covârşitoarea suprafaţă a continentului. cel puţin în epoca modernă. de pildă. verificabilă în experienţă. decât reflexiv. „Şcolile naţionale Ťistoriceť de drept nu au putut reprima universalitatea dreptului roman. „rea. specific european în sfera culturii spirituale? Putem formula răspunsul invocând simboluri (Faust. fără însă. în fapt. dar discuţia se poartă mai precis şi mai controlabil dacă este în jurul conceptelor. 93 . totdeauna. Abordată reflexiv. primul sentiment şi tentaţia iniţială ale celui ce o analizează nu sunt niciodată buni sfătuitori. ca formă a manifestării libertăţii lui. nu cu mare întârziere. dar a însoţit concepţia europeană a libertăţii date de natură a oamenilor. dintre propoziţii şi stările de fapt. conceptul sferei publice. să-l înlăture complet. Constelaţie complexă. „naţionalismul a fost fermentul unei dinamici culturale semnificative. diferenţiată şi scindată în poli antinomici. Europa nu poate fi determinată.

Toate aceste concepte ţin de ceea ce numim tradiţia europeană, în înţelesul că ele au fost profilate în cursul istoriei europene şi au marcat-o, în continuare, până astăzi. Istoria europeană a fost multă vreme locomotiva istoriei universale. Europa a fost principala scenă pe care s-a desfăşurat istoria universală. Din Europa s-au extins pe suprafeţe întinse ale globului „puterile şi „supraputerile de altădată. După al doilea război mondial, situaţia continentului s-a schimbat radical. „Europa şi-a construit sistemul intereselor sale mondiale pe un Pământ care din punct de vedere politic era gol. Acum ea se găseşte dintr-o dată între puteri de cel mai mare stil, în mijlocul unei politici mondiale care se măsoară la noi repere. Două sfere, două dimensiuni, două ritmuri se deplasează unul în direcţia celuilalt în mod primejdios – pentru Europa, desigur, primejdios – : tensiuni puternice şi decizii prealabile ale unei istorii mondiale a viitorului au fost amestecate cu contradicţiile europene neîncetate, şi acestea cu acelea, în mod acut. [37] Noua situaţie a Europei a pus la grea încercare întreaga ei tradiţie. Aceasta nu mai este valabilă automat, într-o nouă situaţie. Fără îndoială, se pot oricând invoca tradiţii şi tradiţii. Se şi face aceasta, de altfel, mai ales în perioadele de criză spirituală, cum este şi cea actuală, în care apelul la o tradiţie este resimţit ca rezolvare de primă instanţă, facilă, a problemelor. Dar tradiţiile au o caracteristică absenţă a simţului realităţii şi, pe nesimţite, mai mult complică decât rezolvă durabil problemele. Oricum, noua situaţie a Europei reclamă folosirea reflexivă a tradiţiei. Folosirea reflexivă a tradiţiei este reclamată acum însă şi de un alt fapt de mare pondere, pe care l-am numit dualitatea Europei: existenţa sau, poate, chiar generarea de polarităţi de exact ceea ce este mai specific culturii europene. Această dualitate a dus Europa în criză chiar înainte ca la marginile ei să apară supraputerile ce aveau să o ia sub control. Într-un anumit sens, chiar Europa a contribuit indirect la formarea şi consacrarea pe arena mondială a celor două supraputeri ce au controlat scena epocii postbelice. Criza europeană a făcut ca apropierea matură, responsabilă în privinţa consecinţelor, a impunătoarei tradiţii europene să nu mai poată fi directă, ci numai reflexivă. La drept vorbind, nu ne împiedică nimeni să reluăm bigotismul izolatelor comunităţi ale evului mediu, să restaurăm credinţele premoderne în „misiunea conducătorilor, să gândim ca acum două secole „misiunea naţiunilor, să scindăm din nou reflexivitatea şi problemele de viaţă, ca în epocile de înflorire a filosofiilor interiorităţii. Orice poate fi, în definitiv, reluat. Dar nu vom avea decât anumite şi foarte nesigure rezultate, reluând nereflexiv anumite tradiţii, şi nu vom avea decât o veche Europă, în cele din urmă.

94

5. Perspectiva observatorului coparticipant este bănuită, pe bună dreptate, de subiectivitate. Nu se poate participa la interacţiunile unei comunităţi şi obţine, în acelaşi timp, o imagine a acelei comunităţi care să nu fie pătată de subiectivitatea pusă în joc. Nu poţi, altfel spus, concretizând, să ai o imagine a culturii europene destul de obiectivă fiind european. Dar, împotriva impresiei cvasicurente, trebuie spus că nici perspectiva observatorului extern nu este imună la erori. Iau în considerare aici, spre ilustrare, o evaluare a Europei „din perspectiva lumii a treia ca un exemplu paradigmatic pentru multele analize ce operează dogmatic o deformare a specificului european şi cântă, cu totul necritic, melodia uzată a Europei decăzute. Ea pleacă de la o premisă inatacabilă: Europa a produs ştiinţa modernă a naturii, care a susţinut o „dezvoltare tehnică, ce a mers mână în mână cu o „civilizaţie industrială şi, mai ales, a oferit paradigma „raţionalismului care o specifică [38] . Trec peste împrejurarea că specificarea Europei prin „raţionalismul ei particular, deşi corectă, rămâne săracă şi că această sărăcie ţine, în fond, de sărăcia integrării şi a disponibilităţii obiective de a învăţa din ceea ce este interogat. Sărăcia nu e numai materială, când este, ci şi de complexitate a interogaţiilor, iar interogaţiile ţin de o disponibilitate obiectivă de a învăţa. Mă opresc asupra împrejurării c㠄raţionalismului european această evaluare nu-i găseşte decât lacune – ceea ce, la rigoare, ar fi admisibil, în funcţie de optica filosofică adoptat㠖 dar lacune imaginare. „Ştiinţa naturii, în poziţia de paradigmă a raţionalismului, refuză să recunoască ceea ce avea valabilitate în evul mediu în numele lui Dumnezeu; ea a proclamat natura drept o entitate autonomă, cu legi proprii. Omul s-a echivalat cu natura. El a văzut în această nouă identificare posibilitatea de a se elibera din învelişurile teologiei. Dar această libertate i-a luat siguranţa şi individualizarea, pe care le-a obţinut înainte de la Dumnezeu. [39] Raţionalismul european ar suferi, în fond, de trei lacune, care sunt neaccidentale, necontextuale, structurale: el nu poate absorbi în determinaţiile sale unicitatea individului; el nu poate prinde în determinaţiile sale decât sistemul realităţii, şi nu elementele acestuia; el nu poate oferi decât prognoze probabiliste. Cel ce vrea să-şi formeze o imagine asupra culturii europene poate lua în considerare lucruri foarte diferite, dintr-o mulţime neobişnuit de întinsă, expresivă pentru complexitatea unică a acestei culturi. Analiza evocată consideră abordarea sistematică, tehnică în fond, legată de industrialism şi restrânge specificul culturii europene la ea. Întrucât, în prealabil, analiza operează tacit o confruntare a individualizării cu spiritualizarea individuală, ea nu mai poate sesiza că există un sens imanent raţionalismului european şi că specificul culturii europene este mai cuprinzător. Sensul imanent raţionalismul european este constituit la
95

nivelul unui „prealabil al metodologiei sale, ce cuprinde opţiuni pe harta nesfârşită a lumii rezemate pe opţiuni privind sensul vieţii umane pe pământ. Şi aici, o dată cu acest sens, este preluată problematica individualizării. În plus, specificul cultural european nu se lasă epuizat pe linia unuia din conceptele sale. Dar, pentru a-l prelua fără resturi, este nevoie ca interogatorul să deschidă suficiente întrebări şi să aibă disponibilitatea de a învăţa fără limitări impuse de propriul context. [4] Vezi Meyers Enzyklopädisches Lexikon, Band 8, Bibliographisches Institut, Mannheim, Wien, Zürich, 1980, p. 253; The New Encyclopaedia Britannica, London, Chicago, 1992, Volume 4, p. 602 [5] Vezi Nico Wilterdink, „The European Ideal. An Examination of European and National Identity“, în Archives Européennes de Sociologie, 1, 1993, pp. 126-129 [6] Richard von Weizsäcker, „Europa muß bleiben“, în Franz König und Karl Rahner (Hrsg.), Europa. Horizonte der Hoffnung, Verlag Styria, Wien, Köln, 1938, p.231 [7] Heinrich Böll, „Europa – aber wo liegt es“, în Merkur, 371, 1979, p. 343 [8] Joseph Riedmiller, „Sind die Russen Europäer?", în Merkur, 400, 1981, p. 914 [9] Heinz Gollwitzer, „Europa, Abendland“, în Joachim Ritter (Hrsg.), Historisches Wörterbuch der Philosophie, Basel-Stuttgart, Band II, p.826 [10] Friedrich Heer, Aufgang Europas, Europa Verlag, Wien-Zürich, 1949, p. 15 [11] Vezi Friedrich Heer, Europäische Geistesgeschichte, W. Kohlhammer Verlag, Stuttgart, 1953 [12] Joseph Kardinal Ratzinger, „Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen“, în Franz König und Karl Rahner (Hrsg.), op. cit., pp. 61-62 [13] Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 409 [14] Ibidem, p. 218 [15] Nietzsche, Nachgelassene Fragmente (1878), apud Manfred Riedel, „Herkunft and Zukunft Europas. Nietzsche in unserer Zeit“, în Studia Universitatis ŤBabeş-Bolyaiť, Philosophia, 1, 1991, p. 9
96

în Franz König und Karl Rachner (Hrsg. 12 [19] Max Scheler. Gesammelte Schriften. 11 [17] Apud Manfred Riedel. în Max Horkheimer. cit... apud Karl Löwith. Andrei Marga. cit. Apostrof. în Andrei Marga. pp. 1990. Der Mensch inmitten der Geschichte. cit.. Francke Verlag. Stuttgart. în Agora. op. pp. Fischer. Cluj. op. 70 97 . Wien. Band 8. op.). în The Absent Countries of Europe. Bern. cit.[16] Apud Manfred Riedel. „Das Europäische“ (1954). p. Band 4. 71-73 [26] Richard Löwenthal. Strasbourg-Robertsan. München. J. 1985. Paneuropa. p.B. Philosophische Bilanz der 20 Jahrhunderts. „For a European Policy“. 123-124 [23] Ibidem. Dieses Europa zwischen West und Ost. „Der Genius des Krieges und der deutsche Krieg“. 1982. 153 [27] Constantin Noica. Verlag Herold. p. 1993 [28] Jan Patočka. p.. pentru detalii. Verlegt bei Kindler. p. Metzlersche Verlagsbuchhandlung. p. Gesammelte Werke. p.). 258 [25] Joseph Kardinal Ratzinger. De dignitate Europae. p. 1922 bis 1966. Schriftenreihe der Osteuropa. 1958. Kriterion. „Vernunft und Schaffen. pp. 65 [30] Karl Löwith. 121 [24] André Philip. Über Constantin Noica's Philosphie“. 1988. 123 [22] Ibidem. p. 182 [20] Max Horkheimer. „Europa und sein Erbe. op. Frankfurt am Main. „Europas Eigenart-Europas Zwangslage-Europas Chancen“. 1985. 44.. Philosophy in the Eastern Transition. Band 4. 1966. p. Bukarest. 166 [29] Proudhon. p. A. Vezi. cit. în Max Scheler. în Leonard Reinisch (Hrsg. 1988. 11-12 [18] Apud Manfred Riedel. op. „Europa – verpflichtendes Erbe für die Christen“. 88 [21] Richard Coudenhove-Kalergi. p.

C. cit. 145 [34] Arno Baruzzi. în Merkur. „Komponenten der geistigen Gestalt Europas“.[31] Wolfgang Wild. München. op. în Merkur. pp. Band I. pp. nr.. Freiburg. „Europäischer Rationalismus. p. în Franz König und Karl Rahner (Hrsg. 382. 356-357 98 . 356-357 [39] Ibidem. „Europäische Naturwissenschaft und Technik in der Welt von Morgen“. 10-13 [35] Dolf Sternberger. nr. 1980. p.).. 607 [38] R. Aus der Sicht der ŤDritten Weltť. 236 [36] Max Scheler. în Max Scheler. Weltgeschichte Europas. cit. Deutsche Verlags-Anstalt. 181 [32] Max Weber. „Internationalismus oder Europäismus?“ (1914). p. op. cit. 13 [33] Vezi Franz Wieacker. Stuttgart. Europäische „Menschenbild“ und das Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland. în Franz König und Karl Rahner (Hrsg. pp. 601 [37] Hans Freyer. op. p. Pandeya. 371. Siebenstern Verlag. p. „Europäische Rechtskultur“. 1975. 1979. p. Die protestantische Ethik. 1954.).. Hamburg. Karl Álber.