Charnabon Primul autor antic din opera căruia s-a păstrat menţiunea numeui geţilor este Sofocle : un fragment din

tragedia sa pierdută Triptolemos, citat de gramaticul Herodian într-un tratat despre cazul genitiv, sună astfel : kai Charnabontos, hos Geton archei ta nun1, şi Charnabon, care domneşte acum peste geţi. Menţionarea poporului lui Charnabon se bucură, ca orice primă ştire, de o notă în orice tratat. Regele geţilor nu a prilejuit nici o investigaţie recentă, fiind considerat un personaj fictiv. Probabil aşa şi este, chiar dacă numele lui poate fi considerat ca autentic : D. Detchev propune un sens derivat din char- sau chari- căpetenie războinică2, ceea ce ar putea însemna că e vorba de un titlu regal mai degrabă decît de un nume dinastic – dar, oricum, nume comun sau nume propriu, poate fi un cuvînt tracic autentic3. Mai departe nu putem merge decît pe urmele ipotetice ale tragediei pierdute a lui Sofocle. Intitulată Troptolemos, tragedia avea drept protagonist pe eroul atic căruia Demetra îi încredinţase taina grîului cultivat, menti să-i scoată pe muritori la limanul civilizaţiei prin răspîndirea agriculturii. Misionar al zeiţei, eroul călătoreşte în întreaga lume cunoscută – şi alte cîteva fragmente ale aceleiaşi tragedii descriu cîteva din locurile unde eroul a poposit cu darurile Demetrei. Intriga propriu zisă a tragediei nu este însă cunoscută direct din nici o sursă antică.

1 2

fr. 547 NAUCK, ed. SNELL = TGF RADT 604. D. DETCHEV, Die Thrakische Sprachreste 2, Vienne 1974, p. 534 3 HYGIN, Fables, 147,5; cf. S. Radt, cit., p. 446 ad loc. dans une lettre à SNELL citée par RADT, Max TREU supposait que le sujet du Triptolème serait résumé par une anecdote de LUCIEN (Le rêve de Lucien, 15). Pour C.M. BOWRA, Problems in Greek Poetry, Oxford 1953, p. 116-117, le sujet devait être

SOPHOCLE,

Incă din 1886,4, W.Schœnenfeld observa că numele regelui Charnabon mai apărea odată în Astronomicele lui Hyginus, care istorisea că, odinioară, constelaţia Ophiouchos, sau, în latină, Anguitenens, fusese un rege al geţilor pe nume Charnabon, duşman al lui Triptolem. Iată textul lui Hyginus5: “Ophiuchus, numit de autorii noştri Purtătorul de şarpe, se află deasupra zodiei Scorpionului, ţinînd în mîini un şarpe care îl înlănţuie ân jurul brîului. După cei mai mulţi, el se numeşte Charnabon şi era regele geţilor care locuiesc Tracia. El domnea în vremea în care, pentru prima dată, seminţele grînelor au fost dăruite muritorilor. Căci Ceres, fericindu-i cu darurile sale pe oameni, l-a urcat într-un car tras de balauri pe Triptolem, căruia îi fusese doică... şi i-a poruncit să străbată toate ţinuturile locuite de neamurile omeneşti împărţind seminţe, pentru a le îngădui, lor şi urmaşilor lor, să se despartă de viaţa sălbatică. Ajuns la regele geţilor pe care l-am pomenit mai sus, a fost mai întîi primit după toate legile ospitalităţiii. Apoi însă, atras într-o cursă, nu ca un binefăcător venit de departe, ci ca un duşman dintre cei mai răi, el, care se pregătea să prelungească viaţa celorlalţi a fost cît pe-aci s-o piardă pe a lui. Căci, la porunca lui Charnabon, unul din dragonii lui Triptolem a fost omorît, pentru a-l împiedica pe acesta, care intrase la bănuială, să se salveze cu ajutorul carului. Ceres ia venit însă în ajutor, redînd tînărului erou carul său cu un alt dragon, şi i-a sortit regelui o pedeapsă ieştiă din comun pentru planurile sale criminale. După spusele lui Hegesianax, zeiţa l-a reprezentat pe cer pe Charnabon ţinînd în mîini dragonul şi arătîndu-se ca victimă a acestuia, aşa încît oamenii să nu uite această pildă. Viaţa lui fusese atît de plină de cruzime, încît şi-a dat sieşi moartea cu mare bucurie."

4

W. SCHŒNENFELD, De lexicographis antiquis qui rerum ordini secuti sunt quæstiones precursoriæ, (Diss. Bonn), Hanovre 1886, p. 118; 5 HYGIN, Astronomie, II, 14, 1 (la traduction, ainsi que le texte que je cite ici, appartiennent à André le BEUFFLE, éd., HYGIN, Astronomie, (Coll. ...G. Budé), Paris, “Les Belles Lettres”, 1983. Voici le texte latin: Ophiuchus. Qui apud nostros scriptores Anguitenens est dictus, supra Scorpionem constitutus, tenens manibus anguem medium corpus eius inplicantem. Hunc complures Carnabonta nomine dixerunt Getarum, qui sunt in Thracia, regem fuisse: qui eodem tempore rerum est potitus quo primum semina frugum mortalibus tradita esse existimantur. Ceres enim cum sua beneficia largiretur hominibus, Triptolemum, cuius ipsa fuerat nutrix, in curru draconum conlocatum (qui primus omnium una rota dicitur usus, ne cursu moraretur) iussit omnium nationum agros circumeuntem semina partiri, quo fqcilius ipsi posterisque eorum a fero uictu segregarentur. Qui cum peruenisset ad eum quem supra diximus, Getarum regem, ab eo primus hospitaliter acceptus; /deinde/ non ut beneficus aduena et innocens, sed ut crudelissimus hostis insidiis captus, aliorum paratus producere, suam pæne perdidit uitam. carnabontis enim iussu cum draco unus eorum esset interfectus, ne cum Triptolemus sensisset insidias parari, curru præsidium sibi constituere speraret, Ceres eo uenisse et erepto adulescenti currum, dracone altero subiecto, reddidisse, regem pro cœpto maleficio pœna non mediocri adfecisse. Hegesianax enim dicit Cererem memoriæ hominum causa ita Carnabonta sideribus figurasse manibus tenentem draconem ut interficere existometur. Qui ita uixerat acerbe, ut iucundissimam sibi conscisceret mortem.

Aşa cum este ea narată de Hyginus, pe urmele lui Hegesianax, povestea regelui Charnabon are, fără îndoială, ritmul unei tragedii. Este, pe de altă parte, greu de crezut că acelaşi nume straniu ar fi putut să apară în asociere cu isprăvile erolui Triptolem în două naraţiuni diferite – şi chiar că această asociere ar fi supravieţuit în tradiţia greacă dacă nu era transmis printr-un text cu autoritatea celui a lui Sofocle. Nu văd, aşadar, obiecţii majore care să elimine ipoteza după care istoria lui Charnabon pedepsit de Demetra ar reprezenta ţesătura narativă a dramei Triptolemos, cu toate elementele ei – peripeţie, răsturnare, dea ex machina şi sfîrşitul trgic şi exemplar al regelui get. Suffoqué par le dragon de la déesse comme un autre Laocoon, Charnabon meurt en défiant ses adversaires et en saluant sa propre fin avec une étrange joie. Sufocat de balaurul zeiţei, Charnabon sfîrşeşte înfruntîndu-şi soarta cu trufie şi cu o ciudată jubilaţie în faţa morţii : Qui itq vixerat acerbe ut iucundissimam sibi conscisceret mortem, Dans ce même sens me semble plaider, bien qu'indirectement, l'iconographie des vases attiques ayant pour sujet le héros d'Eleusis. En effet, dès 480 au plus tard, l’un des sujets favoris des céramistes athéniens semble avoir été le départ de Triptolème vers son voyage civilisateur, monté sur le char auquel sont attelés deux dragons fastueux6 que les peintres mettent en évidence avec emphase. Il est vrai que le héros n'y affronte jamais d'adversaire, mais les farouches monstres qui lui servent d'attélage prouvent bien que le décor d'un drame engageant à la fois le héros et ses dragons était déjà mis en place dans les contes athéniens du début du V-e siècle. Dacă acceptăm această ipoteză, data şi contextul istoric la care apare menţiunea sofocleeană despre geţi devin extrem de interesante. Plinius cel Bătrîn, care citează în traducere latină un vers din Triptolemul lui Sofocle vrînd să dovedesacă vechimea culturii grînelor în Italia, precizează că drama a fost reprezentată la Atena « cu 145 de ani înaintea morţii lui Alexandru cel Mare", adică fie în 468, fie în primăvara următoare, 467 î. H. Cum ştim că în 467 participanţii la concursul de tragedie au fost Eschil, Pratinos şi Polyphrasmon, nu rămîne decît să acceptăm anul 468 î. H. ca dată pentru Triptolemos. Or, cela rend l'histoire beaucoup plus intéressante, car, dans un passage de la Vie de Cimon, Plutarque raconte une anecdote concernant justement le début de dramaturge de Sophocle: il paraît que, désigné comme par hasard parmi les juges dans le concours de tragédie où un jeune inconnu osait affronter le grand Eschyle, Cimon proclama vainqueur ce débutant - du nom de Sophocle; le dépit d'Eschyle en aurait été tel qu'il quittait Athènes pour la Sicile7. Or, aceasta înseamnă că Triptolemos este chiar drama de debut a lui Sofocle, în legătură cu care Plutarh istoriseşte o întîmplare deosebită : anume că, aflat ca din întîmplare la teatru cu prilejul debutului acestui tînăr poet necunoscut pe nume Sofocle, celebrul general Cimon, comandantul flotei ateniene şi artizanul forţei maritime a cetăţii în primul deceniu de după războiul cu perşii, ar fi uzat de autoritatea lui pentru ca juriul să acorde locul I în concurs tînărului necunoscut, şi nu lui Eschil, marele poet deja consacrat al dramei atice.

6 7

Gerda SCHWARTZ,Triptolemos, Munich 1986. PLUTARQUE, Cimon, 8, 13-25.

Veridicitatea de detaliu a acestei anecdote nu are cum fi măsurată. Dar tema generală – aceea a afilierii tînărului Sofocle la cercul intelectual şi artistic care i-a servit lui Cimon drept suport propagandistic în strălucita lui carieră politică – nu are dece să fie negată (ca şi adversitatea dintre acest cerc al cimonienilor şi Eschil, legat de altă facţiune politică ateniană, ca să nu mai menţionăm concurenţa acerbă dintre cei doi poeţi, unul în culmea gloriei, celălalt pe cale de afirmare). Or, din această perspectivă, situarea acţiunii dramatice a dramei Triptolemos la hotarul septentrional al lumii cunoscute de greci, în ţinutul regelui get Charnabon, devine imediat semnificativă. Intr-adevăr, Cimon se afla, la începutul anilor ’60 ai secolului al V-lea, în culmea gloriei sale militare şi politice tocmai pentru că reuşise să cucerească pentru Atena ţinuturile tracice care controlau drumul pontic spre Atica – adică, înainte de toate, drumul grîului, pentru care aria pontică era resursa vitală a atenienilor. Asemeni regelui din Eleusis, Cimon putea fi eroizat aşadar ca unul care purtase flacăra civilizaţiei într-o lume pînă atunci barbară. Inversarea de semn pe care cultura cerealieră o suferă nu are nimic surprinzător, dimpotrivă : grînarul septentrional se încarcă de valori civilizatoare tocmai prin prezenţa civilizaţiei greceşti care îi dă sens. O asemenea tratare mitologică a isprăvilor lui Cimon ar explica de ce Sofocle a ales pentru drama lui Triptolem un decor insolit din lumea încă tainică pentru greci a Traciei septentrionale : destul de apropiat de Tracia cucerită de Cimon pentru a exalta biruinţele acestuia, destul de departe de prezentul atenian, în timp ca şi în spaţiu, pentru a conferi o aură legendară peripeţiei erolului atic, regatul lui Charnabon era potrivit pentru a simboliza locul anume al refuzului culturii şi al nesocotirii darurilor Demetrei. Decor insolit, spuneam – şi aşa şi este regatul getic al lui Charnabon ; dar lumea Traciei septentrionale apare în tragedie mult mai frecvent decît o putem percepe azi, în lumina dramelor care au supravieţuit selecţiei din epoca romană. Atunci cînd docţii alcătuitori ai antologiei de tragedii parvenite pînă la noi şi-au precizat opţiunile, dramele în decor grec au prevalat asupra tuturor celorlalte. Dintre cele pierdute însă, un număr relativ important puneau în scenă confruntarea dintre eroi ai Eladei şi protagonişti barbari ai refuzului normelor de civilizaţie greacă, al pietăţii şi divinităţilor Greciei. In Bassaridele lui Eschil, cultul dionisiac face obiectul unui asemenea refuz, încheiat la fel de tragic ca şi nesocotirea darurilor Demetrei în povestea lui Charnabon. Lumea Traciei septentrionale pare chiar să fi dobîndit o funcţie simbolică aparte în aceste drame ale refuzului civilizaţiei, cîtă vreme putea fi citită ca o lume-trecătoare, unde coexistă aparenţa unei similitudini cu lumea eroică greacă şi o divergenţă ascunsă, dar cu atît mai semnificativă în universul tragic : nu mimează oare Charnabon respectul pentru legea greacă a ospitalităţii, tot aşa cum regele trac Rhesos din drama lui Euripide mima credinţa faţă de jurămîntul care îl legase de Priam ? În felul ei, tragedia greacă poate fi oricînd înţeleasă ca o dezvăluire dramatică a fragilităţii alcătuirilor care fac din om o fiinţă politică, mereu pîndită de violenţă, de animalitate şi de haos. În explorarea diferitelor paradigme ale alterităţii, tragedia a utilizat mai des decît ni se pare azi modelul tracic, ca lume tranzitorie şi dedublată, între civilizaţie – care se confundă cu lumea cetăţilor – şi pustietăţile prometeice, bîntuite de monştrii cosmogenezei.

Într-un asemenea decor, darurile Demetrei ar fi putut rodi, dar nu a fost să fie aşa, din pricina refuzului nesocotit şi suicidar al lui Charnabon. Primejdia la care astfel s-a expus pe sine şi tot neamul său este aceea a regresiei înafara istoriei. Într-un ţinut la fel de ambivalent, între civilizaţie şi barbarie – în teritoriul muntos al arcadienilor azani, care neglijaseră cultul Demetrei Negre din Phigalia – oracolul din Delfi explică blestemul acestui refuz : Arcadieni azani, mîncători de ghindă.. sînteţi singurul neam care cunoaşte pentru a doua oară viaţa nomadă, sînteţi singurul neam care se întoarce la hrana sălbatică...Deo (Demetra) vă mîntuise de păstorit, dar, din mîncători de plăcinte şi legători de snopi, v-a prefăcut tot ea din nou în ciobani... Curînd vă va preface în fiinţe care se devorează între ele şi se îndoapă cu carnea propriilor lor copii8. Recunoaştem lesne, în ordine inversă, treptele succesive prin care antropologia greacă scanda istoria umanizării omului : de la antropofagie, semnul prin excelenţă al animalităţii, prin intermediul vieţii de culegător al mîncătorilor de ghindă, apoi al păstoritului, către civilizaţia adevărată a pămîntului cultivat, a legătorilor de snopi, care mănîncă aluatul copt la cuptor, semnul prin excelenţă al culturii. Situat la hotarul dintre lumea mîncătorilor de pîine şi cea a nomazilor de stepă, undeva între excesul de virtute al mîncătorilor de lapte – galactofagii lui Homer – şi excesul de sălbăticie al Androfagilor – regatul getului Charnabon ezită mai mult decît s-ar cuveni între barbarie şi civilizaţie. Sofocle relua astfel temele unei Tracii septentrionale legendare, o lume tranzitorie, încă prea tînără pentru a se situa, ca adevărata umanitate demnă cu totul de acest nume, la distanţa corectă dintre aceste excese, şi deci ambivalentă9. Privilegiind ceea ce era sumbru şi primejdios în această lume de graniţă, anti-eroul său, Charnabon, incarnează partea cea mai rea a pragului septentrional care învecinează şi desparte sălbăticia şi civilizaţia : perfidia, violenţa tăinuită şi trădarea, negarea legilor ospitalităţii şi chiar înfruntarea necugetată a zeilor. Metamorfoza finală a regelui get asociază monştri şi aştri, asemeni Caucazului lui Prometeu, basculînd într-o lume a începuturilor, pustie şi inumană, pe măsura trufiei arogante cu care charnabon negase fundamentele înseşi ale civilizaţiei.

8

PAUSANIAS, VIII, 42, 6-7; v. P. VIDAL-NAQUET, Le chasseur noir, cit., p. 43-44 et F. HARTOG, Le passé révisité, "Le temps de la réfléxion", IV, 1983, p. 165. 9 V. Zoe PETRE, Les Thraces dans les mythes grecs: entre le Même et l'Autre, "Cahiers roumains d'Etudes Littéraires" 1987,1, 4-11 ; ead., Les Thraces et leur fonction dans l'imaginaire grec, "Annales de l'Université de Bucarest ", Série Histoire,40, 1991, 616.),

Există, în această reconstituire, cel puţin două componente care ispitesc orice cunoscător al antichităţilor tracice. Cea dintîi este imaginea balaurului ucis. E adevărat că, încă de prin 480, ceramiştii atenieni încep să reprezinte scena plecării lui Triptolem, pe carul său tras de cei doi dragoni absolut somptuoşi. Dar peripeţia tragică pune în scenă mai întîi uciderea dragonului de către Charnabon. Or, imaginea dominantă a iconografiei eroice în Tracia este cea a « cavalerului trac », eroul care doboară balaurul asemeni unui Sfînt Gheorghe păgîn. Chiar dacă reprezentarea scenei este greacă, toţi specialiştii sînt de acord în a pune această imagine în legătură cu o tradiţie locală, vehiculată apoi şi în basmele cu feţi frumoşi şi zmei ori balauri. Răsturnarea de sens prin care regele cel rău ucide fiara purtînd pe eroul Demetrei şi sfîrşeşet el însuşi strivit de balaur nu are de ce să surprindă mai mult decît faptul că Sofocle aflase cumva de poveştile cu balauri ale ţinuturilor tracice şi le pusese în legătură cu saga lui Triptolem. Dar al doilea amănunt izbitor este acela al atitudinii neobişnuite a lui Charnabon în faţa morţii, pe care o întîmpină iucundissime, cu mare bucurie. Această stranie jubilaţie este, desigur, o formă supremă de sfidare a zeilor, cărora Charnabon le refuză pînă şi teama în faţa propriei morţi, semnul prin excelenţă al refuzului condiţiei sale limitate de muritor. Dincolo însă de logica internă a tragediei, e greu să nu ne gîndim la persistenta tradiţie greacă despre atitudinea surprinzătoare a geţilor în faţa morţii, pe care o întîmpină cu o veselie frenetică, rezervînd naşterilor bocetul şi jalea. Această tradiţie, care străbate cu perseverenţă textele greceşti despre geţi sau despre triburi getice, de la Herodot pînă la autorii bizantini, este una din explicaţiile pe care autorii antici o oferă epitetului tradiţional al geţilor, acela de athanatizontes. Traducerea curentă a termenului, nemuritori, este eronată : cuvîntul înseamnă, aşa cum au demonstrat-o filologii de mult, cei care practică rituri în vederea obţinerii nemuririi, adică rituri de iniţiere susceptibile să le confere o viaţă dincolo de moarte. Acest epitet apare pentru prima dată la Herodot, ca apoziţie pe lîngă numele geţilor, într-o frazare care sugerează că formula Getai athanatizontes era deja familiară şi istoricului, şi cititorilor lui, cam la fel cu « aheii cu frumoase pulpare » din epopeea homerică, doar că Herodot oferea o explicaţie nouă şi veridică a motivului pentru care geţii erau numiţi astfel. E evident oricum că informaţiile de care dispunea Sofocle în 468, la data la care îşi compunea Triptolemul nu vin de la Herodot, care devine celebru la Atena prin lecturile publice din opera sa abia prin 455 î.H. Putem însă să presupunem că Sofocle aflase şi el cîte ceva despre riturile de nemurire ale geţilor de la un autor care l-a precedat pe Herodot, şi că această informaţie s-a prefăcut în final tragic al regelui get, care moare iucundissime, cu o sfidătoare şi inumană jubilaţie. Alături de numele regelui, care trimite la o informaţie circumstanţiată datorită autenticei sale apartenenţe la fondul tracic, exultarea lui Charnabon în ceasul morţii poate şi ea să susţină ideea că informaţiile despre geţi în sursele anterioare lui Herodot erau mult mai substanţiale decît se crede îndeobşte.

Identificarea acestor surse timpurii nu e lesne de argumentat, dar trebuie să observăm, oricum, că poeţii tragici atenieni erau destul de familiarizaţi măcar cu opera lui Hecataios din Milet, primul şi cel mai de seamă logograf din secolul al VI-lea : Eschil trădează cunoaşterea operei lui Hecataios, Periodos ges, Înconjurul Pămîntului, în cel puţin două dintre tragediile sale, Rugătoarele şi Prometeu înlănţuit. Intr-o vreme în care atenienii îşi vedeau brusc dilatată viziunea despre spaţiul circum-mediteraneean prin confruntarea cu imperiul lui Xerxes şi apoi prin liga maritimă ai cărei hegemoni deveniseră, interesul pentru teritorii şi neamuri care le deveniseră dintr-o dată apropiate trebuie să fi stimulat curiozitatea. Putem presupune, oricum, că tînărul Sofocle a întreprins asemenea lecturi odată ce se hotărîse să meargă pe urmele expediţiilor tracice ale lui Cimon. În descrierile logografilor, el va fi găsit fragmente de informaţie – pînă atunci ignorate la Atena referitoare la geţi. În măsura în care aceste relatări făceau aluzie şi la ciudata credinţă în nemurire a acestor neamuri şi la obiceiul lor de a jeli naşterea, bucurîndu-se de moarte, sensibilitatea acestui poet de-a dreptul fascinat de tema sinuciderii va fi fost cu atît mai incitată de virtualităţile tragice ale unui anti-erou ca regele Charnabon. Concluzia istoriografică a acestor ipoteze ar putea fi aceea că, înainte de Herodot, textele logografilor menţionau, alături de numele unor triburi aparţinînd ariei tracice pontodanubiene – Crobyzoi sau Trixoi – şi numele colectiv al neamului, geţii, poate şi numele unuia din regii lor (sau titlul acestuia), Charnabon, în fine, şi trăsătura cea mai neobişnuită a moravurilor lor, obiceiul de a sărbători moartea, care le-ar fi adus şi epitetul de athanatizontes. Herodot păstrează această informaţie doar pentru un trib getic anume, cel pe care îl numeşte al Terizilor (probabil acelaşi cu cel numit Trixoi de Hecataios), dar explică riturile de nemurire ale geţilor îndeobşte prin două noutăţi pe care le aduce propria sa istorisire : tema sacrificiilor periodice ale unor războinici, pe care istoricii ulteriori nu par a o mai relua vreodată, şi povestea lui Zalmoxes pitagoricianul, care se va bucura de o posteritate excepţională. Pentru a reveni la Charnabon : refuzînd cultura cerealieră, regele geţilor refuză implicit şi iniţierea de la Eleusis, unde Triptolem era rege, şi unde mystoi închinaţi Demetrei, iniţiaţii care vedeau, epoptoi, spicul de grîu simbolic al renaşterii, şi auzeau, clamată de Eumolpoi, cei care cunosc incantaţiile, şi de Kerykes, crainicii zeiţei, taina nemuririi eleusine. El îi opune cu insolenţă o falsă importalitate, cea care îl face să-şi primească sfîrşitul - sau, mai exact, să se consacre morţii – cu o bucurie încărcată de impietate şi de hybris. Uitat de istorici, care vor pomeni mai tîrziu de Zalmoxis şi de Dromichaites, de Burebista şi de Decebal, Charnabon rămîne cel dintîi, dar nu şi ultimul rege get care oferă grecilor un prilej de meditaţie asupra hotarului ultim al culturii, al istoriei, al condiţiei umane îndeobşte.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful