EROTOGRAPHOS?

Zoe PETRE O epigramă din cartea a șaptea a Antologiei Palatine – marea culegere de mici poeme cizelate vreme de secole de autorii cei mai diverși, de la celebrități ca Sofocle sau Platon la anonimi despre care nu mai știm azi nimic – se pretinde a fi epitaful lui Meleagros din Gadara, poetul căruia îi datorăm prima culegere de epigrame, Cununa, nucleul în jurul căruia s-a coagulat Antologia însăși. În versuri de un manierism tipic pentru acest gen literar antic, poemul îi aduce elogii încifrate lui Meleagros, pe care îl califică drept erotographos, scriitor de (poeme de) dragoste (de la eros, iubire, și grapho, scriu)1. I-am propus prietenei mele Antoaneta Tănăsescu, cea care a avut inițiativa acestui volum închinat scrisorilor de dragoste - ieri, azi și, vreau să sper, mîine - acest adjectiv atît de expresiv din limba greacă drept pseudonim al grupului (meta)epistolar. Ușor misterios, ca orice cuvînt grecesc într-o cultură văduvită de clasicități vreme de mai bine de jumătate de secol, puțin pedant, cum se cuvine unei publicații academice, termenul poate desemna la fel de bine compunerea de opere în versuri sau în proză, lirica erotică și corespondența erotică. Rică Venturiano nu e doar studinte-n drept și publicist, Rică Venturiano este un erotographos: un scriitor de (scrisorele de) amor. Scrisoarea de dragoste are o îndelungată istorie al cărei terminus ante quem este, în cultura europeană, secolul al IV-lea a. Chr. Urmărind avatarurile acestei anume forme a expresiei epistolare, vom înțelege mai bine poate ce i-a asigurat venerabila vîrstă bimilenară. La trecutu-i mare – mare viitor? Rămîne de văzut. Dacă telefonul - și telegraful, încă de la 1845 teatrul parizian “Les Folies dramatiques” reprezenta comedia vodevil Le Télégraphe d'amour de Michel Masson și Frédéric Thomas – nu au izbutit să elimine din viețile noastre scrisoarea în genere și scrisoarea de dragoste în special, mulți cred azi că, acum, cînd comunicarea, fie și cu substrat erotic, e invadată de mijloace, tehnici și stiluri mai mult decît succinte, cînd electronica a devenit o scuză excelentă pentru paucitatea expresiei și a vocabularului, am asistat la moartea definitivă a epistolei. Nu nutresc iluzia că antichitatea unui gen literar ar fi o garanție a perenității acestuia (deși eleganta demostrație a faptului că serialele de succes, ca Dallas de-o pildă, sînt echivalentul contemporan al Iliadei și Odisseei a fost făcută de Florence Dupont încă acum mai bine de două decenii)2. E totuși mul prea facil să ne imaginăm că scrisoarea de dragoste este o invenție romantică (relativ recentă și repede demodată), pe care noile generații o părăsesc voios în favoarea SMS-ului I you. Am convingerea că scrisoarea de dragoste e rareori un act de comunicare ca toate celelalte, și că ea are, în mai mare măsură decât orice altă formă de transmitere a gîndurilor unei persoane către o alta, funcții multiple, adesea adresîndu-se propriului său autor în căutareaăadmirația sinelui posedat de Eros, poate mai mult decît adresantului formal, căruia îi oferă imaginea seducătoare prin excelență a seducătorului sedus.
Anth. Pal. 7., 421, 10. – Epigrama antică, de la –gramma, “scris”, “literă”, cu prepoziția epi-, “pe”, desemnează în principiu orice e scris (mai degrabă pe un suport durabil), și în mod particular un scurt poem, de două pînă la 8 versuri, compus spre a fi înscris în piatră. Sensul de scurtă poezie umoristică este derivat și tîrziu. 2 F. Dupont, Homère et Dallas, Paris, Hachette, 1991.
1

Dar asta e o altă poveste, post-post modernă, ca să zic așa. La originile celei premoderne se află o invenție greacă – alfabetul. În sec. VIII a.Chr., grecii au reinventat scrisul inventînd principiul notării fiecărui sunet cu un semn grafic, ceea ce reprezintă, cum nu voi osteni să afirm, o inovație radicală în raport cu toate sistemele de scriere anterioare, inclusiv cu scrierea silabică foarte simplificată a fenicienilor, de la care grecii au împrumutat doar semnele grafice, nu și valoarea lor fonetică, care se limita la consoane. Folosirea privată a acestui instrument de comunicare la distanță a devenit relativ uzuală datorită simplității lui: graffiti - cuvinte sau rînduri zgîriate pe peretele cîte unui vas de lut - sau scrisori adevărate, scrise pe tăblițe cerate, sau prin impresiune pe folii ductile de plumb3, uneori chiar de aur, încă nu prea frecvent pictate cu cerneală pe papirus, încă rar și scump, vădesc faptul că, încă din sec. VI a. Chr, scrisorile erau o realitate banală a lumii urbane grecești. Dar, fiindcă textele scrise cotidian foloseau în genere materiale prea puțin durabile, numărul textelor epistolare păstrate este foarte redus înainte de secolul al III-lea a. Chr., cînd Egiptul devine, cu papirusul lui cu tot, parte a lumii elene și elenizate. În epoca elenistică și romană, numărul scrisorilor private pe care clima uscată a nordului Africii le-a păstrat devine impresionant. Această producție literară a lumii greco-romane a suscitat de timpuriu interesul nu doar al erudiților, ci și al literaților și al persoanelor cultivate. Ovidiu, de pildă, cu variatele sale epistole în versuri, nu a încetat să fie citit chiar și în veacul de mijloc (cînd interpretarea alegorică a poemelor marelui exilat la Tomis le salva de interdicțiile unei etici oficiale mai degrabă ascetice). O primă culegere de epistole literare grecești, Epistolographi Graeci, apare la Veneția, sub îngrijirea lui Aldus Manutius cel Bătrîn, încă din 1499. Poate fi încă și mai interesant pentru cititorul român de azi să afle că, un secol mai tîrziu, cel mai important editor al Epistolografilor este filologul sas Stephan Bergler, care publică la Leipzig în 1715 o nouă ediție, mult îmbogățită mai ales pe baza manuscriselor bizantine de la Viena și Veneția, și însoțită de traducerea textelor și comentarii în latină. În 1873, apărea la Paris, în colecția editorului Firmin Didot, volumul lui Rudolf Hercher Epistolographi Graeci , considerat, în ciuda a numeroase defecte semnalate de-a lungul anilor, drept antologia de referință a genului4. Prea puțin interesant pentru savanți în epoca neo-clasicistă de la finele sec. XIX și din prima jumătate a celui următor, din pricina manierismului, chiar al “barochismului” textelor care se înscriu în această categorie, Epistolograful a redevenit un obiect de studiu odată cu explozia postmodernă a interesului pentru retorică și pentru comunicare îndeobște, provocînd o literatură exegetică dintre cele mai sofisticate și uneori chiar mai interesante5.
Mădălina Dana, ZPE v. K. Dziatzko, ‘Brief ’, Pauly’s Real Encyclopaedie der classischen Altertumswissenschaft, Bd. 3, 1897, coll. 836–43. 5 R. Ussher, R “Love, Letter, Novel: Alciphron and ‘‘Chion’’, Hermathena nr.143, 1987, pp. 99–106. M.L. Stirewalt, Jr. Studies in Ancient Greek Epistolography, Atlanta 1993; N. Holzberg (ed.), Der griechische Briefroman: Gattungstypologieund Textanalyse, Tubingen 1994; O. Longo, “Alcifrone: lo spazio del piacere”, in E. Avezzu (ed.), Alcifrone: Lettere di parassiti e di cortigiane , Veneția 1994, pp. 9– 41; C.D.N. Costa, ed., Greek Fictional Letters, Oxford 2001; Patricia A. Rosenmeyer, Ancient Epistolary Fictions: The Letter in Greek Literature, Cambridge 2001.
3

4

* * * Friedrich Nietzsche, unul din primii intelectuali ai lumii care a folosit intens mașina de scris, este și cel care a descoperit că instrumentele cu care scriem ne modelează gîndurile6, el însuși trecînd nu numai de la toc și peniță la scrisul mecanic, ci și de la retorică la stilul telegrafic și la aforism. Fiindcă nu e la fel de ușor să gravezi literă cu literă în ceară cu stilul, să înmoi pana-n călimară, sau să bați la computer, scrisorile antice – cel puțin cele autentice - erau îndeobște scurte și pragmatice, chiar dacă nu odată se poate constata, datorită cuvintelor lor alese, că sînt scrise de persoane (bărbați și femei deopotrivă) cu un nivel de educație peste medie. De altfel, mulți savanți moderni ne-au explicat că participiul scris, scrise, trebuie citit cu o oarecare mefiență, fiindcă de cele mai multe ori scrisorile antice ar fi fost dictate, indiferent de gradul de cultură al emitentului. Un om sărman, chiar analfabet, își dictează epistola pentru cîțiva oboli unui scrib al satului – multe dintre petițiile din Egiptul ptolemaic păstrează fraze introductive care spun, în greacă, “eu, un biet țăran din noma cutare, neștiutor nici de limba greacă, nici de arta scrisului…” Pe de altă parte, un personaj de rang înalt folosește – mai degrabă din comoditate și din respect pentru propria-i condiție – serviciile unui sclav educat din propria casă, căruia îi dictează tot ce într-o societate modernă ar avea de scris el însuși, dar rezultatul final e același sub aspectul autenticității. O lungă și foarte savantă discuție opune acum acestei viziuni tradiționale asupra caracterului de loc intim al redactării și, respectiv, receptării epistolelor antice puncte de vedere mult mai nuanțate. După o epocă a radicalei opoziții între Antichitatea care nu citea decît cu voce tare și epocile ulterioare care citesc cel mai adesea în gînd, a urmat o răsturnare la fel de radicală a punctelor de vedere, clasiciștii revendicînd pentru subiecții lor predilecți o capacitate de lectură tăcută nu foarte deosebită de cea a modernilor. Mai aproape de noi, psihologia cognitivă a oferit noi instrumente intelectuale ambelor tabere: susținătorilor lecturii cu glas tare, singura, ni se spune, capabilă să descifreze un text în scriptio continua, adică în care nici frazele nu sînt despărțite prin semne de punctuație, nici cuvintele prin pauze7, dar și oponenților acestora, care argumentează, dimpotrivă, că tocmai scriptio continua este dovada capacității de lectură în gînd a persoanelor cultivate din antichitate8.
F. Nietzsche Briefwechsel, ed. G. Colli et M. Montinari, Berlin, 1975 – 1984, III, 1, p. 172: v. în general Gilbert Simondon, Du mode d’existence des objets techniques, Paris 1969, și Fr. Kittler, Grammophon Film Typewriter, Berlin1986, trad. engl. Gramophone, Film, Typewriter, Stanford 1999. 7 P. Saenger, “The separation of words and the physiology of reading,” in Literacy and orality, 1991, 198– 214; id., Space between words: the origins of silent reading, Stanford 1997. 8 B.M. W. Knox, 1968. “Silent Reading in Antiquity”, GRBS 9, 1968, pp. 421–35; A.K. Gavrilov, 1997. “Reading Techniques in Classical Antiquity”, CQ 47, 1997, pp. 56–73; v. în general G. Cavallo și F. Hild in Der neue Pauly: Enzyklopädie der Antike 2.815, s.v. Buch; W. A. Johnson, “Toward a sociology of reading in classical antiquity,” AJPh 91, 2000, pp. 593-627.
6

Pe de altă parte, o scrisoare de dragoste menită să fie citită în solitudine, desigur, dar cu voce tare, poate fi o dulce capcană. Asemeni inscripțiilor de pe soclul statuilor funerare arhaice, care îl obligă pe trecător să le împrumute propria-i voce și să dea astfel glas, de dincolo de mormînt, gîndurilor celui dispărut9, o scrisoare de dragoste citită cu voce tare silește pe adresant să se supună cuvintelor și voinței expeditorului, transformînd pe nesimțite versurile într-un jurămînt sacru. Între figură de stil și descîntec, versurile de dragoste înscrise de Callimachos pe un măr devin o făgăduială de iubire veșnică din partea fecioarei inocente care le-a citit – asumîndu-le10. Cu glas tare sau în șoaptă (să ne amintim cum silabiseam și noi în clasa I abecedarul, mișcînd repejor din buze), receptorului unei scrisori personale nu-i e interzis să o citească în cea mai desăvîrșită intimitate, Cît despre emițător, e de-ajuns să amintim numeroasele pasaje din corespondența lui Cicero în care acesta se scuză că, din grabă, nu a scris manu propria scrisoarea respectivă, din care reiese cît se poate de clar că e nepoliticos să nu scrii cu propria mînă unui apropiat, rudă sau prieten: cu atît mai mult, persoanei iubite nu i se poate aduce un asemenea afront11. În fond, pînă foarte de curînd, epistolografia modernă a perspetuat această regulă de comportare, conform căreia scrisorile importante (sau către persoane importante) se scriu neapărat de mînă: scrise la mașină pot fi suspectate de a fi fost încredințate unei secretare dililgente, și asta nu se face. S-ar putea ca această uzanță să dispară odată cu computerul, prin definiție personal – PC - deși ceva dăinuie în memoria contemporanilor, cîtă vreme produc adesea la calculator texte scrise cu o grafie care imită scrisul de mînă. Dar și asta e o altă poveste. E posibil ca medierea uzuală a unui scrib sau lector să fi restrîns masiv numărul scrisorilor de dragoste, prin excelență intime și greu de acomodat cu obiceiul dictării, respectiv al lecturii cu glas tare a textelor. Sau poate fi vorba de faptul că scrisorile pe care le putem citi azi s-au păstrat în arhive personale ale unor locuitori ai Egiptului elenistic sau roman, adică în urma unei decizii deliberate a recipientului scrisorilor de a le strînge și păstra laolaltă cu alte acte și documente ale familiei. Poate că în această arhivare scrisorile prea intime, cîte vor fi existat, au fost sacrificate. Fapt este că, între aceste fragmente de viață prinse în scris ca fluturii într-un insectar, epistolele de dragoste sînt surprinzător de rare în raport cu numărul foarte mare al scrisorilor “practice”: de afaceri, către părinți ori frați, către prieteni sau furnizori. O epistolă reținută, dar afectuoasă e adresată, în primii ani ai sec. I p. Chr., de către Hilarion din Oxyrrhinchos soției sale, Alis, rămasă acasă cu fiul și cu soacra, în vreme ce Hilarion plecase departe, tocmai la Alexandria, să caute de lucru (nimic nou sub soare!). Hilarion către sora12 sa Alis, multe salutări, asemenea și respectatei mele (mame)
J. Svenbro, Phrasikleia: anthropologie de la lecture en Grèce ancienne, Paris, 1988. Patricia A. Rosenmeyer, Ancient Epistolary Fictions, cit., pp. 98-130. 11 Cic. Q. fr. 2.2.1, Att. 5.19.1, Fam. 3.6.2, cf. Nep. Att. 10.4; Cic. Q, fr.2.2,1; 2.16 [15]; 3.3.1. La vîrsta de 48 de ani, Cicero îi trimite pentru prima dată în viațâ o scrisoare dictată și se scuză abundent pentru această impolitețe: Att. 2.23.1, v. și M. McDonnell, “Writing, Copying, and Autograph Manuscripts in Ancient Rome”, CQ 46, 1996, 2, pp. 469-491. 12 Apelativul soră e frecvent utilizat în Egiptul elenistic în adresarea către soția expeditorului: poate fi vorba de un manierism, eventual împrumutat din tradiția locală, sau de un fapt real, căci obiceiul, cîndva exclusiv regal, al căsătoriei îintre frați pare să fi fost asimilat la nivelul întregii societăți.
9 10

Berous și lui Apollinarion. Află că sîntem acum tot la Alexandria. Să nu te îngrijorezi însă dacă toți ceilalți se întorc și eu rămîn la Alexandria. Te rog doar și îți cer să vezi de copil, și, imediat ce voi primi simbria o să ți-o trimit. Dacă se întîmplă să naști (înainte de întoarcerea mea), și dacă e băiat, lasă-l să trăiască. Dacă e fată, scapă de ea. I-ai spus lui Aphrodisias pentru mine “Să nu mă uiți!” Cum te-aș putea uita? Te rog așadar să nu fii îngrijorată. În al 29-lea an al lui Caesar, 23, luna Pauni13. E totuși greu să numim această misivă o scrisoare de dragoste. Scopul ei nu e să declare iubirea expeditorului pentru destinatar, ci să comunice cîteva lucruri practice unei soții rămase acasă: să aibă încredere în fidelitatea soțului ei ca provider al familiei, și mai ales să renunțe la pruncul pe care îl aștepta dacă acesta e de sex feminin. Obiceiul de a expune în locuri neumblate copiii nedoriți este, oricît ni s-ar părea de crud, un obicei banal în antichitate; în genere însă, este prerogativa tatălui să decidă dacă nou-născutul va fi acceptat în familie sau nu. Aici, Hilarion deleagă în scris soției sale această prerogativă, desigur și pentru ca Alis să aibă dovada că a acționat conform dorinței soțului și stăpînului ei. Afecțiunea conjugală - mai mult enunțată decît declarată – nu e decît un ingredient colateral al epistulei. Abia dacă, într-una din cele trei scrisori din primii ani de domnie ai lui Hadrian, în sec. II p. Chr., ale unei anume Teeus, păstrate în arhiva de la Hermopolis a lui Apollonios strategos, prefect al districtului Apollonopolites Heptakomia din Egiptul de Sus, ghicim, dincolo de frazele temător respectuoase, îngrijorarea pasionată a unei femei iubitoare. Nu e însă deloc sigur că e vorba de Eros: Teeus este o slujitoare a mamei lui Apollonios, și poate fi la fel de bine dădaca lui din copilărie14 sau (prima?) concubină a acestuia: Teeus către stimatul Apollonios, foarte multe salutări. Înainte de orice, te salut, stăpîne al meu, și mă rog mereu pentru sănătatea ta. Căci am suferit, stăpîne, dincolo de închipuire, aflînd că ești bolnav, dar slavă tuturor zeilor că te-au ținut departe de cele rele. Stăpîne, te rog să trimiți după mine dacă crezi că se cuvine, căci dacă nu o să mor dacă nu te văd în fiecare zi. Aș vrea să pot zbura ca să vin la tine și să mă arunc la picioarele tale. Căci sufăr cînd nu te văd. Așa că trimite după mine. Rămîi cu bine, stăpîne, și … vom avea totul. Pentru Apollonios, strategul15. În contrast cu raritatea scrisorilor de dragoste autentice, genul literar al epistolelor de amor este atît de abundent reprezentat în literatura greacă, apoi în cea elenistică și latină, încît mă ispitește să formulez aici ipoteza după care, în acest caz anume, nu literatura ar imita viața reală, așa cum se consideră îndeobște, ci dimpotrivă, că scrisorile de dragoste ca invenție literară au precedat, au stimulat, au provocat apariția declarațiilor de dragoste în scris. Această ipotetică răsturnare a cronologiei relative și a raportului între ficțiune și realitate nu e atît de radicală cît poate părea la o primă privire. Nu pretind că epistola ca atare ar fi fost inițial o ficțiune literară, o asemenea teză ar fi nu atît absurdă,
J. Muir, Life and letters in the ancient Greek world, Londra-New York 2008, pp. 134135. 14 Roger S. Bagnall și Raffaella Cribiore, Women's Letters from Ancient Egypt, 300 BC-AD 800, Ann Arbor, University of Michigan Press 2006. 15 J. Muir, Life and Letters in the Ancient Greek World, cit., p. 133.
13

cît în contradicție cu realitatea. Într-adevăr, ni s-au transmis pe cale epigrafică scrisori autentice care preced fără nici un dubiu scrisorile fictive din literatură; dar e vorba de scrisori practice, care transmit informații, nu sentimente. Din acest punct de vedere, al scrisorilor în general, sînt în deplin acord cu autori ca O. Hodkinson, de exemplu, care consideră că genul literar al epistolei are drept referent scrisorile reale16. Dar nu sînt deloc convinsă că specia anume a scrisorii de dragoste derivă neapărat din presupuse scrisori de dragoste autentice pe care amanții și le-ar fi trimis unul celuilalt în viața reală. O scrisoare de dragoste în sensul propriu al cuvîntului se deosebește radical de o scrisoare obișnuită, fiindcă ea nu are a comunica decît rareori un fapt. De cele mai multe ori, scrisoarea de dragoste se preface doar a comunica, și este de fapt o încercare, mereu eșuată și mereu reluată, de a umple sau măcar de a diminua intolerabilul abis care separă două ființe aspirînd la o imposibilă unitate. Scrisoarea de dragoste este mai degrabă o specie a confesiunii lirice decît un caz particular de scrisoare. Bănuiala mea este că, fiind vorba de un produs literar extrem de sofisticat, e mai probabil să-i găsim izvorul și originea în creația literară a unor poeți de geniu decît în scrisul spontan și prea puțin elaborat al unor persoane oarecare. Fapt este însă că și scrisorile fictive de amor apar relativ tîrziu în raport cu celelalte specii epistolare. Cea dintîi scrisoare menționată de un text literar - și citată de aproape toți cei care se ocupă de epistolografia antică - nici nu este de fapt o scrisoare, ci o misterioasă tăbliță însemnată cu semne tainice și indescifrabile. În cîntul al VI-lea al Iliadei, ni se povestește varianta greacă a poveștii cu soția lui Putiphar. Fugar din Corint, adăpostit de regele Tiryntului Proitos, Bellerophon stîrnește fără voie patima reginei Sthenoboia, soția lui Proitos. Refuzată, regina jignită îl acuză pe Bellerophon de tentativă de viol, drept care Proitos îl trimite în Lycia la socrul său, Iobates, cu o tăbliță scrijelită cu semne întunecate, sinistre - semata lugra – care îi cerea lui Iobates să-l ucidă pe Bellerophon. Chiar dacă eroul scapă cu viață din ambuscada care ar fi trebuit să-l omoare, tăblița scrijelită își împlinise rostul. Doar că, după ce că această primă misivă pomenită în literatura greacă nu este o scrisoare de amor, ci una de ură – provocată, ce-i drept, de o iubire neîmpărtășită - ea nici măcar nu e considerată scrisoare de către aed, care nu avea decît o prea vagă reprezentare a textului scris și a funcționalității acestuia. Posteritatea lui Homer însă a exploatat din belșug tema inaugurată de el. Autorii dramatici din sec. V a.Chr. percep cu acuitate valențele dramatice multiple ale comunicării scrise – deci mediate, amînate, incerte și adesea înșelătoare - și reiau motivul scrisorii fatale în dramele intitulate Stheneboia sau Bellerophon. Eschil se referă la scrisori și prin comparație – Prometeu îi cere lui Io să-și graveze în memorie prevestirea lui ca și cînd i-ar înscrie cuvintele pe o tăbliță ceruită - iar Sofocle utilizează aceeași imagine în tragedia Triptolemos17. Euripide, format într-o lume mult mai familiară cu scrisul și cu scrisorile decît marii săi predecesori, este însă cel care pune în scenă în modul cel mai subtil dramele provocate de epistole, legate – uneori indelebil, ca
O. Hodkinson, “Better than Speech: Some Advantages of the Letter in the Second Sophistic,” in Ruth Morello & A.D. Morrison, edd., Ancient Letters, Classical and Late Antique Epistolography, Oxford – New York, 2007, pp. 283-301. 17 Aesch, PV, 705 și 789, cf. Soph. fr. 597 Radt; v. G. Zuntz, Aeschyli Prometheus, HSCP 95, 1993, p. 107111; Zoe Petre, Le «Triptolème » de Sophocle et la date du «Prométhée Enchaîné», “Studii Clasice” 40-41, 2004-2005, 255-270.
16

în cazul Phedrei, soția lui Theseus, îndrăgostită cu disperare de fiul ei vitreg Hippolytos, și care, respinsă cu dezgust de acesta, se sinucide lăsînd în urmă o scrisoare care îl acuză pe Hippolytos de moartea ei; drama ne lasă să înțelegem prea bine în ce măsură absența definitivă a Phedrei transformă textul scrisorii într-o fatalitate pe care nimeni nu o mai poate contrazice sau opri din drum, și Theseus cere - și obține – de la părintele său Poseidon moartea tînărului, a cărui inocență îi e mult prea tîrziu revelată de zei. Alteori, relația dintre scrisoare și iubire este și mai mediată, ca în cazul epistolelor succesive ale lui Agamemnon la Aulis către Clytemnestra la Argos, cea dintîi ademenind-o pe prințesă la Aulis sub pretextul unei presupuse căsătorii cu Ahile, cea de-a doua încercînd fără succes – căci se pierde - să o întoarcă din drum pe Ifigenia. În aceeași vreme, un contemporan al lui Euripide, marele poet comic Cratinos, introducea într-una dintre piesele sale, ca mecanism comic, lectura unei scrisori rătăcite de adresant, inaugurînd astfel o lungă serie de intrigi care gravitau în jurul unor “scrisori pierdute” în piesele – pierdute și ele – ale autorilor Noii Comedii: nu mai puțin de trei dintre acestea poartă titlul Scrisoarea (una de Alexis, alta de Machon și a treia de Euthycles) iar o a patra, de Timocles, se intitulează Scrisorile18. În primele decenii ale sec. IV a.Chr., se petrece însă un fenomen literar decisiv pentru destinul ulterior al corespondenței erotice: marele orator Lysias publică o culegere de șapte scrisori – una de afaceri și celelalte de dragoste, dintre care cinci adresate unor efebi19; din păcate, doar atît știm azi cu certitudine despre această antologie. Desigur, Lysias este un autor celebru de discursuri – un retor – bine cunoscut pentru pledoariile sale, ca și pentru marele discurs epitaphios rostit în 387 a.Chr. în memoria soldaților atenieni căzuți în bătălie. Culegerea de scrisori nu este, cum s-a crezut multă vreme, o colecție privată care a ajuns să fie publicată cine știe în ce împrejurare. Ea ar putea avea cel mult statutul corespondenței unui Cicero sau Plinius: o corespondență efectivă, dar scrisă de la bun început cu grija celui care intenționează – sau măcar bănuie – că într-o zi ea va deveni publică. Lysias însă compune și publică, în opinia mea, cele șapte scrisori de amor ca modele de virtuozitate scriitoricească, tot așa cum alți retori, contemporani sau posteriori, vor publica Elogiul muștei sau Scrisori ale curtezanelor. Aceste scrisori exemplare au așadar toate șansele de a reprezenta o corespondență fictivă. Mi se pare important să observ, în acest sens, că Lysias este și autorul căruia Platon îi atribuie, în dialogul Phaidros, un discurs despre iubire a cărui teză centrală este aceea că erastul cel mai potrivit nu este acela care e îndrăgostit de efebul căruia îi dedică atenția sa, ci, paradoxal, cel care nu este îndrăgostit, și care, departe de împătimirea înflăcărată a celuilalt, poate fi un sprijin statornic al eromenului pentru întreaga viață. Socrate contrapune acestei (false) paradigme viziunea sa despre iubire ca posesiune divină – unul dintre cele mai strălucite și mai comentate pasaje din Dialoguri, care, cum se știe, nu au dus niciodată lipsă nici de strălucire, nici de comentarii, din antichitate și pînă azi. Ceea ce vreau să propun aici este însă nu un alt comentariu, ci simpla ipoteză după care Platon îi atribuie lui Lysias anume un discurs ipocrit despre iubire ca ecou la culegerea de false scrisori de dragoste, oferite drept model de corespondență elegantă contemporanilor. Scrisul reprezintă instrumentul
18

19

. J. Muir, cit., p. 32. Suda, ed. Adler, s.v. Lysias.

ideal al acestei dedublări ipocrite, la limită parodice, drept care un lung pasaj din Phaidros este, cum se știe prea bine, o formidabilă diatribă socratică împotriva textului scris20. Lysias (și mulți alți prozatori mai puțin celebri decît el din prima jumătate a sec. IV a.Chr.) ilustrează o epocă aparte din istoria culturii literare atice – o vreme caracterizată prin exploziva descoperire a versatilității textului scris, care poate construi orice argument pro și contra, ca în Dissoi logoi, discursurile duble, poate travesti sau mima fără cusur discursul oricui21. Artificiul unei declarații de amor stilizate într-o scrisoare fictivă se potrivește perfect acestui mediu intelectual atenian aparte, în care pastișa (nu odată chiar parodia), citatul și metatextul produc infinite reverberații22. În fond, sînt Dialogurile lui Platon altceva decît un metatext de geniu? Artificiul ridicat astfel la rang de paradigmă de către Lysias este dublat în epoca elenistică de scrisoarea de dragoste în versuri, o specie de poezie lirică în care a excelat Callimachos23, urmat apoi la Roma de Catullus, Propertius și, mai celebru decît toți, de către Ouidius, ale cărui Heroide – epistole în metru elegiac al eroinelor părăsite către iubiții lor de departe, Penelopa către Ulysse, Ariadna către Theseus, Dido către Aeneas, ș.a.m.d.- au reprezentat un model literar de mare influență pînă dincolo de epoca Renașterii24. Scrisorile de dragoste sau derivatele acestora – scrisori de gelozie, de ruptură, denunțuri în scris - ocupă deasemeni un loc foarte important în economia dramatică a romanelor de tradiție elenistică, deseori meritînd ele însele din plin calificativul de romane de dragoste: Efesiacele lui Xenophon, Daphnis și Chloe de Longos, povestea anonimă a lui Apollonios, regele Tyrului, Minunile de dincolo de Thule, povestirea fantastică a călătoriei lui Antonios Diogenes, dar mai ales în romanul lui Chariton, Chaireas și Callirhoe , în Etiopicele lui Heliodor și în cel al lui Achilles Tatius, Leukippe și Clitophon. Toate aceste opere romanești aparțin perioadei așa-numite a celei de-a doua sofistici sec. I-III p. Chr. – o epocă de mare rafinament cultural, ai cărei scriitori sînt de-a dreptul fascinați de scriitura înseși și de formele mediate de comunicare, între care scrisoarea joacă un rol eminent. Studii recente au inovat radical perspectiva savantă asupra romanului antic25,
Comentariile pe marginea acestui text celebru, fie din direcția istoriei filosofiei, a studiilor clasice sau a celor referitoare la comunicare și mediile ei, sînt nenumărate. Citez aici doar cîteva mai recente și dintr-o perspectivă interdisciplinară: E. Havelock, W.W. Ong, J. Svenbro, - Pentru discuția referitoare la Eros v. mai recent J. Davidson, The Greek Love. A Radical Reappraisal of Homosexuality in Ancient Greece, Londra 2007, pp. 201-220. 21 A. Ford, « From “Socratic logoi” to “dialogues”: Dialogue in Fourth-century Genre Theory »; Version 1.0x, 2006, in PrincetonăStanford Working Papers in Classics, http://www.princeton.edu/pswpc/index.html 22 Zoe Petre, “Strategii de ieșire din stasis”, in ead., Cetatea greacă, între real și imaginar, București 2000, pp. 341-371. 23 Patricia A. Rosenmeyer, Ancient Epistolary Fictions: The Letter in Greek Literature, Cambridge 2001, pp. 98-130. 24J. Farrell, “Reading and writing the Heroides”, HSCP 1998, pp. 307-338; A. Barchesi, “Vers une histoire à rebours de l’élégie latine: les Héroïdes ‘doubles’, in Jacqueline Fabre Serris et Alain Deremetz Elégie et épopée dans la poèsie Ovidienne (Héroïdes et Amours), Université Charles-de-Gaulle-Lille 3, 1999, pp, 5367; L. Fulkerson, The Ovidian Heroine as Author: Reading, Writing, and Communityin the Heroides, Cambridge 2005; Peter E. Knox, Oxford Readings in Ovid, Oxford 2006. 25 T. Hågg, The Novel in Antiquity, Oxford 1983; J. J. Winkler, Auctor et Actor: A Narratological Reading of Apuleius' Golden Ass, Berkeley 1985; H. Hofmann, ed., Groningen Colloquia on the Novel, vol. i,
20

relevînd între altele faptul că povestirile romanești în decor agrest, cum este cazul romanului lui Longos, sînt relativ rare: cele mai multe dintre aceste opere sînt populate de personaje nu doar arătoase și de neam ales, ci și cultivate, cu preocupări literare evidente, de la lectura atentă a inscripțiilor la exegeza oracolelor și, evident, la redactarea elaborată a celor mai variate tipuri de scrisori: depeșe militare sau administrative, mesaje ale ambasadorilor în țări îndepărtate, revelații referitoare la originile unuia sau altuia dintre eroi – în fine, dar nu în ultimul rînd, scrisori de dragoste, misive seducătoare, scrisori de adio și chiar și o căsătorie prin corespondență. Aceste dovezi peremptorii ale unei culturi a textului scris joacă de cele mai multe ori un rol esențial în dinamica romanului. Dintre numeroasele exemple posibile rețin unul singur, cel al aventuroaselor epistole din romanul lui Achilles Tatius, care narează aventurile a doi tineri înamorați peste poate, Cleitophon și Leukippe. De teamă că părinții nu vor fi de acord cu căsătoria lor, ei fug cu o corabie la Alexandria, dar în drum sînt atacați de pirați, care o iau prizonieră pe Leukippe, în vreme ce Cleitophon reușește să scape, dar e convins că iubita lui a fost ucisă de pirați. Nu e așa, Leukippe e doar vîndută ca sclavă a unei văduve, Melitta, care se îndrăgostește de Cleitophon și îl convinge să se însoare cu ea. Imediat după ceremonia nupțială, dar înainte de consumarea căsătoriei, un mesager îi aduce lui Cleitophon o scrisoare al cărei scris îl recunoaște îndată ca fiind al iubitei pierdute. El începe prin a citi oarecum mecanic misiva, întrebîndu-se la sfîrșitul primei lecturi dacă scrisoarea i-a parvenit din Hades (5. 19.2), drept care recitește scrisoarea (5.19. 5-7: am revenit la text, scrutînd fiecare cuvînt, de parcă aș fi văzut-o chiar pe ea printre litere). Re-citirea este o acțiune imposibilă în cazul unei comunicări verbale și specifică relației cu textul, iar apariția emitentului scrisorii printre rînduri e adesea subliniată de teoreticienii antici ai scrisului și scrisorilor, înzestrate cu capacitatea de a conferi prezență celor absenți și de a provoca adevărate epifanii. La a doua lectură, Cleitophon vorbește direct cu scrisoarea, de parcă ar vorbi direct cu Leukippe, în vreme ce scrisoarea îl face pe el prezent la scenele de tortură și suferință pe care cuvintele scrise le evocă. Disperat, eroul decide să-i răspundă iubitei tot printr-o scrisoare, dar se teme că nu va fi în stare să găsească cuvintele potrivite; atunci mesagerul care îi adusese epistola de la Leukippe îl încurajează spunîndu-i Eros însuși îți va oferi cuvintele (5.20. 4-5), și Cleitophon începe să scrie: Salutări Leukippei stăpîna inimii mele, mă sfîrșesc simțind absența prezenței tale… “Absența prezenței tale”: nu este oare această sofisticată fioritură esența însăși a epistolarului erotic? E atît de neașteptat să întîlnim, în veacuri atît de îndepărtate, idei, intuiții, străfulgerări ale unor nuanțe asupra cărora, în trufașa noastră modernitate, aveam certitudinea de a fi unici staăpîni, încît tot mai des ne ferim de asemenea nedorite descoperiri cu o senină ignoranță. Cine citește Cărțile poștale ale lui Derrida nu are cum se îndoi că, în era post-deconstructivistă a comunicării, epistolarul erotic are nu doar destinatar, ci și destin26. Poate că asta se datorează însă doar faptului că Jacques Derrida

Groningen, 1988; S. Bartsch, Decoding the Ancient Novel: The Reader and The Role of Description in Heliodorus and Achilles Tatius, Princeton 1989; J. Tatum, ed., The Search for the Ancient Novel, Baltimore 1994. 26 Jacques Derrida, La carte postale, de Socrate à Freud et au-delà, Paris 1980.

nu s-a mulțumit să se citească pe sine însuși; el l-a citit și pe Platon27.

27

Id., “La Pharmacie de Platon”, Tel Quel 32, 1968, pp. 3-43 și 33, 1968, pp. 3-48.