Elemente de poetică generală.

Poetica intertextualităţii

R. Bontilă

Pentru o poetică a intertextualităţii
Origini. Intertextualitatea (<L intertexto = a se insinua în ţesătură), trăsătură implicită a textualităţii, desemnează acea proprietate a textului (literar) de a fi legat (deliberat sau nu) de alte texte anterioare, aparţinînd unor autori precedenţi. Abordări (post)structuraliste  M. Bahtin în studiul despre romanul lui Dostoievski (1984), discutînd caracterul polifonic al textului romancierului rus, a avansat ideea posibilităţii ca un text să fie interpretat în mai multe „chei” de interpretare. În colecţia de eseuri Imaginaţia dialogică/ The Dialogic Imagination (1981), Bahtin introduce şi alte concepte ce susţin caracterul dialogic al romanului precum polifonie, heteroglosie (<Gr. hetero = altul; glossi = limbă), şi hibridare.  Julia Kristeva (semiotician francez de origine bulgară) a preluat de la Bahtin noţiunea de dialogism (1963/1981) şi a extins concluziile acestuia privind modul în care enunţurile se leagă între ele în scopul semnificării. În eseurile „Cuvînt, dialog şi roman”/ “Word, Dialogue, and the Novel” (1980) şi „Textul încercuit”/ “The Bounded Text” (1980), Kristeva afirmă că orice sistem de semnificare de la aranjatul mesei la scrierea unei poezii este constituit prin modul în care acţionează şi transformă sistemele de semnificare anterioare: „orice text”, spune J. Kristeva (Sêmêiotikè. Recherches pour une sémanalyse 1969), „se constituie ca un mozaic de citate; nu reprezintă decât absorbţia şi transformarea unui alt text.” Conceptul „ambivalenţă” reprezintă o re-aşezare a termenilor lui Bahtin heteroglosie şi hibridare într-o logică poststructuralistă. Pentru Kristeva, intertextualitate înseamnă „ această interacţiune textuală care se produce în interiorul unui singur text. Pentru subiectul cunoscător, intertextualitatea este o noţiune care va fi indicele modului în care un text citeşte istoria şi se inserează în ea.” Astfel, conceptul de text-produs autonom, ermetic închis este înlocuit de cel de textproces în care producţia literară se întîmplă în prezenţa altor texte. Ceea ce Genette (Palimpsests: literature in the second degree 1982) va numi relaţia de transtextualitate ca legătură de co-prezenţă dintre două sau mai multe texte, sau literatură de gradul doi, sau scriere în palimpsest. Cu alte cuvinte, textul este considerat rezultatul virtual al asamblării (transformate) a unei secvenţe de coduri extrase din diverse alte texte. Kristeva îşi exemplifică teoria pe un corpus de texte din romanul francez din sec. al XV-lea, considerat un intertext rezultînd din transformarea mai multor coduri (aparent eterogene): scolastica, poezia de curte, literatura orală publicitară a oraşului medieval, carnavalul, etc. Pentru Kristeva, citarea intertextuală nu este niciodată nevinovată, directă, ci întotdeauna transformată, distorsionată, condensată, sau editată astfel încât să servească sistemului de valori al subiectului vorbitor. Adică, a scrie înseamnă a itera, a re-itera, a re-scrie, ceea ce scoate la iveală urmele diverselor texte pe care în mod conştient sau inconştient, textul nou le evidenţiază sau, dimpotrivă, le distorsionează. În sens larg, ca principiu de funcţionare, intertextualitatea reprezintă relaţia fiecărui text cu alte texte, pe care le absoarbe şi le transformă în ansamblul aceleiaşi culturi literare (tipuri de texte, texte concrete ori fragmente de texte); în sens restrîns, reprezintă preluarea în text a unui fragment de enunţ aparţinînd unui alt text şi autor (ex. tehnica citatului fragmentar). Pentru Kristeva, intertextualitatea se întîmplă la „momentul zero” de trecere, la intersecţia între paradigma semnificanţilor şi a „eu-lui” care vorbeşte, cel care de fapt se luptă să disloce şi să revizuiască „ţesătura limbii,” însăilată din valorile şi dorinţele celuilalt (ceea ce ea numeşte geno-text) şi structura de suprafaţă gramaticală, semantică ce reprezintă doar o formă reziduală de conotare a textului ca activitate psihică şi istorică (aşa numitul pheno-text).  R. Barthes (Le plaisir du texte 1973), teoreticianul (post)structuralist care vorbeşte de moartea autorului, consideră că prin intertextualitate textul se actualizează; că diseminarea este modalitatea în care intertextualitatea funcţionează; şi intertextul (= „imposibilitatea de a exista în afara textului infinit”) reprezintă modul în care intertextualitatea devine însăşi condiţia textualităţii. Astfel, teoreticianul francez remarcă (1977: 159) că scriitorului nu-i rămîne decât să recunoască că infinitatea de sensuri pe care semnificatul le poate genera îl obligă să intre întrun „carusel de neconcordanţe, suprapuneri, variaţii.” El nu poate face altceva decât să se joace cu o ţesătură de citate din „infinitele centre ale culturii,” pentru că singura lui putere este de a amesteca scrierile, de a compara un text cu un altul, în acest „spaţiu multi-dimensional în care scrierile se amestecă şi se confruntă” simultan (Image, Music, Text 1977: 146). Teoria intertextualităţii îl obligă în felul acesta pe scriitor să se joace cu alte scrieri/opere în acel cîmp închis al culturii pe care-l impune limba. Barthes spune că „Intertextualitatea, condiţia oricărui text, nu poate, bine-înţeles. să fie redusă la o problemă de surse sau influenţe; intertextul este un cîmp general de formule anonime ale căror origini cu greu pot fi localizate; de citate automate sau subconştiente care nu sunt puse între ghilimele” („Teoria textului”, 1981).  E. Vasiliu (Introducere în teoria textului 1990) identifică patru situaţii în care relaţia de intertextualitate este evidentă în textul literar, dar şi în alte arte (muzică, pictură, dans, film, etc.): (a) parodia (relaţia de dependenţă

în cazul cititorului lui Genette. în mod constant.. (c) învăţarea unei limbi (inclusiv a limbii materne) care se realizează prin imitarea unui model socio-cultural de comunicare. Modern Language Theory and Postmodern Fiction 1984) face distincţia între intertextualitate ca teorie de producere a discursului şi ca mod de compunere.. . (2) paratextualitate.” Taxonomia sa cuprinde cinci tipuri de transtextualitate: (1) intertextualitate. şi limbă.Elemente de poetică generală. În cazul cititorului intertextual al lui Riffaterre. (c) tema cu variaţiuni (specifică de data aceasta limbajului muzical. modelul generic ce guvernează relaţia între hipotext (intertext)/ hipertext (text nou). (b) asocierele/disocierele stabilite de literatura comparată sau istoria literară. Ea consideră că gândirea post-structuralistă a lui Derrida şi Faucault (înţelegere prin deviere/ deferral şi inexistenţa unui „adevăr” fundamental) are implicaţii puternice în istoriografia şi metaficţiunea istoriografică în măsura în care „separă faptele generatoare de înţeles ale scrierilor istorice de evenimentele brute ale trecutului” (1988: 149). adică limba în autonomia sa produce limbă în jocul istoric al recurenţei intertextuale. actul lecturii este un proces dinamic ce presupune cel puţin două „niveluri” sau „trepte” de înţelegere: (1) heuristic. Barth („Literatura extenuării” 1967) subscrie ideii că toată literatură nu este decât repetiţie intertextuală de texte vechi. M. (5) arhitextualitate. Poetica intertextualităţii R. Derrida conform căreia jocul indefinit sau ceea ce el numeşte différance face ca. Triunghiul lui Riffaterre înlocuieşte pe cel al lui Pierce constînd din obiect/ semn/ interpretant. Pierce şi desemnînd un semn ce traduce semnele de suprafaţă ale textului şi explică ce altceva textul mai sugerează). consideră că textul este un fel de ghid elevat dar prietenos ce îl orientează pe cititor spre interpretarea corectă prin semnalarea generoasă a drumului cu „semne” intertextuale. Atunci. Thiher (Words in Reflection. însă într-o cheie ironică. (2) hermeneutic. pe de altă parte.) se confruntă mereu cu un preexistent de muncă. Morgan (1988) remarcă că noţiunea lui Foucault a unui „deja mereu” (always already) a cunoştinţelor noastre este similară cu noţiunea lui Bahtin privind „esenţiala interdiscursivitate a lumii umane” şi cu conceptul lui Derrida privind „deconstrucţia subiectivităţii şi semnificaţiei originare. dacă istoria este inclusă în limbă. Lyotard („Discours. Palimpsest-ul este metafora folosită de Genette pentru hipertextualitate (în textul literar sau estetic se superimpun alte cîteva texte ce nu sunt complet ascunse. Intertextualitatea se realizează şi ca aluzie fie prin reluarea perifrastică a unor locuţiuni populare sau din evocarea unor cutume autohtone/ clasice/ străine. dar avînd reflexe şi în literatură). viaţă. (3) metatextualitate. Hutcheon (A Poetics of Postmodernism: History. Theory. exclude ceea ce încearcă să explice. Figure” 1971). Foucault (Ordinea lucrurilor/ The Order of Things 1970) afirmă că orice cunoaştere intertextuală este „limitată. Barthes şi J. Fiction 1988) discută pe larg problematica legăturii dintre istorie şi literatură (postmodernă) într-un mod apropiat ca înţelegere cu cel al lui Barth şi Riffaterre. T. Această situaţie contradictorie întăreşte paradoxul postmodernist al unui discurs care simultan uzează şi abuzează ironic. acesta inferează din noianul de performanţe literare întîlnite. Riffaterre (1983) introduce conceptul de interpretant intertextual (preluat de la C. Această situaţie coincide cu părerea lui J. spune Barth. ci dimpotrivă. relaţia lume/cuvînt în termenii „condiţiei postmoderne” este o relaţie antinomică: limba nu articulează de fapt înţelesul lumii.” În aceeaşi ordine de idei.  M. decodarea matricei intertextuale se face prin folosirea de paradigme semantice din limba obişnuită dar şi cunoştinţe de convenţii şi genuri literare. (d) citatul (cînd un fragment dintrun text este reprodus în alt text). parţială” pentru că „atunci cînd omul încearcă să-şi definească esenţa ca subiect vorbitor (.” Triunghiul semiotic constă din text [T1]/ intertext [T2]/ interpretant [T3] (mediator între intertextul primar şi textul propriu-zis). În prima sa accepţiune. dar şi o ramificare a concepţiilor privind caracterul ludic al limbii ale cărei jocuri sunt determinate de reguli formulate în termenii altor jocuri de limbă. Riffaterre consideră indeterminanţa doar o etapă ce precede interpretarea atâta timp cât toate relaţiile intertextuale fac parte din matricea structurală a textului şi sunt cele ce garantează succesul interpretării. Vasiliu remarcă şi situaţiile în care intertextualitatea este mai puţin evidentă: (a) filiaţiile de teme/motive sau procedee de stil între un scriitor ori curent literar şi altul.”  J. referenţii diverselor naraţiuni nu mai sunt realitatea brută. (b) pastişa (forma postmodernă a parodiei). Pentru Riffaterre. S.  A. semnificanţii textelor în cele din urmă să se refere la toţi ceilalţi semnificanţi.  G. diagonală. Bontilă între hipertext şi hipotext— termenii lui Genette. Spre deosebire de R. F. Genette (1982) introduce conceptul de transtextualitate. Riffaterre (Sémiotique de la poésie 1983).  L. evenimente ci fapte narative. ba dimpotrivă se lasă descoperite). În studiile sale. E. intertextualitatea este atât o dezvoltare logică a axiomei autonomiei limbii.  Pentru J. (4) hipertextualitate. citatul devine o formă de acces direct la istorie. Kristeva (1969) consideră că textul se străduieşte să desfiinţeze cititorul logocentric (Derrida introduce termenul logocentrism pentru a desemna orice formă de gîndire bazată pe dorinţa de adevăr) prin destabilizarea semnificantului şi pluralizarea interpretării printr-o serie infinită de semnificaţi intertextuali. afirmă şi neagă convenţiile în interiorul cărora se străduieşte să opereze. Din perspectiva receptării textuale. considerînd literatura fundamental „transtextuală. Riffaterre distinge între intertextualitatea explicită (citatul propriu-zis) şi intertextualitatea implicită sau aluzia fină descifrabilă cu ajutorul unui „triunghi semiotic. Kristeva. în jocul lor liber.

Genette). încastrarea (L.Elemente de poetică generală. şi conjuncţie (P. duplicaţie. linearizarea. reminiscenţă. Cornea). citatul. Zumthor). plagiatul. 1994: 89-90) ca fiind o uriaşă operaţie de transformare ce poate atrage „modificări de conţinut” (M. Jenny). aluzia (G. tratamente speciale precum verbalizarea. contextualitatea (P. Arrivé). variaţie. citat. Poetica intertextualităţii R. . Bontilă Modul de desfăşurare a travaliului intertextual este descris de Corina Dimitriu (Terminologie poetică şi retorică.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful