You are on page 1of 5

c cc

c ccc 
  reprezintă una sau mai mul te bucăţi de pâine binecuvântată ce rămân după scoaterea Sfân tu lui
Agneţ din prescura (prosfora) destinată pregătirii acestuia. Anafura se împarte, la sfârşitul Liturghiei, credincioşilor care nu s-au
împărtăşit în acea zi cu Sfintele Taine. Ea se poate lua de către credincioşi şi în particular, acasă, după rugăciunile de dimineaţă, pe
nemâncate.[1]

Denumirea corectă a acestei Äpâini sfinţite´ este cea de antidor (uŒ Œ), şi ea poate fi tradusă prin expresia Äîn locul Da rului´,
adică al Sfintelor Taine, dar nu ca un substitut al acestora.

Deşi majoritatea ortodocşilor folosesc anume această denumire, bulgarii şi românii folosesc termenul de anafură, pe care-l întânim
frecvent în Liturghierele medio-bulgare şi româ neş ti din seolul al XVI-lea încoace. Observăm de asemenea că bulgarii au schimbat
accentul termenului grecesc uŒ ± care desemnează Ämarea rugăciune euharistică´ ±, spunând aces tei Äpâini´ ɚɧɚɮóɪɚ[2], iar
românii i-au zis anáfură.

În general, în rândul liturgiştilor există trei ipoteze privind apariţia şi întrebuinţarea anafurei[3]:

1) Anafura ar putea avea originile în vechile agape, când, după Liturghie, creştinilor, dar nu şi catehumenilor[4], li se îm păr ţeau
pâinile adunate, dar nefolosite la Sfânta Jertfă. În mo mentul aducerii lor ca ofrandă Domnului, ele erau bine cu vân tate şi, prin
urmare, nu mai puteau fi folosite ca pâini obiş nu ite, fiind deja închinate Domnului. Astfel de pâini, în acea pe rioadă, erau numite de
obicei İuȜ, adică bin e cu vân ta re.[5] Acelaşi termen îl vom întâlni încă multe secole de-a rândul.

2) Anafura ar fi apărut în secolele al IV-lea±al V-lea, în epoca marilor Părinţi canonişti, când s-au fixat mai concret termenele de
oprire de la împărtăşire pentru diferite păcate. Tot atunci, numărul celor intraţi în sânul Bisericii a crescut simţitor, inclusiv al celor
care, pentru anumite păcate, ani de-a rândul nu primeau Sfintele Taine. Pentru a-i mângâia duhovniceşte pe aceştia, Biserica ar fi
rânduit ca lor să li se dea Äîn locul Darului - uŒ Œ´, nişte pâini sau bucăţi de pâini binecuvântate. Bineînţeles, aceste pâini nu
erau considerate un substitut al Sfin telor Taine şi nici nu se egalau în vre-un fel cu Sfânta Îm părtăşanie[6], ci erau doar ca o
mângâiere celor opriţi de la îm părtăşirea cu Sfintele Taine.[7] În sprijinul acestei ipoteze vine şi observaţia arheologului G. Galavaris,
care a descoperit două modele diferite de peceţi: un model pentru pâinile euharistice şi altul, probabil, pentru pâinile numite
İuȜ.[8]

3) Obiceiul împărţirii anafurei ar fi apărut abia în secolele al X-lea±al XII-lea, ca urmare a două cauze interdependente: a) a scăzut
foarte mult râvna pentru împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine, inclusiv în rândul monahilor şi b) s-a dezvoltat rân du iala Proscomidiei
şi a scoaterii Sfântului Agneţ, după care ră mâ neau mai multe bucăţi de pâine care erau consumate apro xi mativ cu aceeaşi pregătire
duhovnicească ca şi Sfintele Taine, şi numai de cei care nu erau opriţi de la Sfânta Împărtăşanie.[9]

Considerăm însă că nici una dintre aceste ipoteze nu poate fi examinată separat şi, probabil, nu ar fi corect nici să vorbim despre trei
ipoteze, ci mai degrabă despre trei etape ale aceluiaşi proces.

Ideea existenţei unor alte pâini decât cele euharistice vine cu siguranţă încă din primele secole, dar atunci întrebuinţarea lor avea
scopul unei simple binecuvântări (în aceeaşi măsură în care primim binecuvântare mâncând pâinea şi vinul de la slujba Litiei), iar
alteori, aşa cum am arătat şi în alt loc, un scop caritativ, pâinile respective fiind împărţite celor săraci[10]. Ceva mai târziu, aşa cum
am arătat la punctul 2, aceleaşi pâini au căpătat probabil un alt sens, ele fiind destinate celor care erau opriţi de la împărtăşire sau
aveau motive serioase de a nu se împărtăşi, şi tocmai de aceea au început să fie numite uŒ Œ ± termen care, doar în acest
context, are o jus ti fi care logică şi teologică.[11] Abia în a treia etapă, anafura a fost percepută ca ceva asemănător şi aproape
alternativ Sfintei Îm părtăşanii[12], impunându-se aproape aceleaşi reguli duhov ni ceşti pentru întrebuinţarea ei. Mai mult decât atât,
am putea să vor bim şi despre o a patra etapă, cea contemporană, când anafurei i se atribuie o sfinţenie necunoscută până acum, mai
ales că unii creştini se împărtăşesc extrem de rar, mulţumindu-se cu primirea anafurei şi Äinventând´ chiar şi rugăciuni speciale la
întrebuinţarea ei.

În ce constă însă sfinţenia anafurei şi care gest sau formulă liturgică îi conferă ei această sfinţenie? Aşa cum observă şi liturgistul grec
Ioannis Foudoulis, vechile manuscrise şi ediţii ale Liturghierului nu cunosc vreo formulă de binecuvântare a anafurei, iar cele mai
vechi menţiuni, care însă nu sunt foarte vechi şi nici universale, vorbesc doar despre o ridicare a vasului cu rămăşiţele de la
Proscomidie în faţa Sfintei Mese, în timpul cântării Axionului.[13]

În lipsa unor formule care să însoţească acest gest, grecii au început să folosească unele expresii din Rânduiala Panaghiei (care se face
în duminici şi sărbători la mănăstiri[14]) sau tot felul de expresii de preamărire a Macii Domnului sau a Sfintei Treimi, iar românii au
compus nişte formule speciale ce se re fe ră la anafură. Menţionăm faptul că ruşii, foarte conservatori în aceste privinţe, dar şi alţi
ortodocşi, nu au nici o formulă de bi necuvântare a anafurei şi nici nu pun problema introducerii ei. Să vedem totuşi de unde provine
ideea unei rugăciuni spe ciale de binecuvântare a anafurei şi câte de îndreptăţită este ea.

Sf. Nicolae Cabasila, apoi şi Sf. Simeon al Thesalonicului, cei mai renumiţi comentatori şi teologi ai Dumnezeieştii Liturghii, arată
clar că anafura reprezintă resturile prescurii din care s-a scos Sfântul Agneţ şi aceste resturi se sfinţesc prin rugăciunile Proscomidiei şi
prin faptul că prescura întreagă a fost adusă şi închinată Domnului.[15] Nici unul dintre ei nu vor beş te de vreo binecuvântare a
anafurei. Prin urmare bine cu vân tarea anafurei este o inovaţie, întâlnită în special în Liturghierul românesc, şi ea provine din
necesitatea binecuvântării (în vreun fel) a unei cantităţi cât mai mari de anafură şi, ca urmare, necesitatea folosirii unor prescuri sau
pâini su pli mentare pe lângă cele cinci de la Proscomidie pentru pregătirea acestei can tităţi de anafură.

Această problemă a intrat de mai mult timp în preocupările unor liturgişti, dar nu s-au putut formula nişte concluzii care să fie
acceptate de toţi, de aceea şi astăzi majoritatea Bisericilor Ortodoxe procedează diferit. Ortodocşii din diasporă, dar şi grecii, în
general, se împărtăşesc destul de des şi nu au o evla vie exagerată faţă de anafură aşa cum au ruşii sau românii. De aceea, ca reper
istoric va trebui să luăm Biserica Rusă, faţă de care, din punct de vedere liturgic, românii au fost de multe ori foarte apropiaţi, având
deopotrivă un spirit mai tradiţionalist, pe care chiar liturgiştii greci îl recunosc ca ascunzând în sine multe practici liturgice vechi şi
interesante.[16]

Aşadar ruşii, dar şi alţi ortodocşi, în baza unui vechi obicei bizantin, au început a scoate părticele nu numai din cele patru prescuri de
la Proscomidie (II-V), ci şi din toate celelalte prescuri aduse de credincioşi. Simpla scoatere a acestor părticele, după ei, este suficientă
pentru a sfinţi prescurile: fie că acestea sunt lăsate întregi, fie că sunt tăiate ca anafură. Drept argument în acest sens vine şi precizarea
că, în momentul introducerii acestei practici (aproximativ secolele al IX-lea±al XII-lea), cei mai mulţi credeau că şi mi ri dele se
prefac în Sfântul Trup[17] şi, prin urmare, toate prescurile aveau calitatea primei prescuri de la Proscomidie din care se scoate Agneţul
± adică cea de antidoron ± simbol al Fecioarei Maria din care S-a născut /a ieşit Hristos[18]. Chiar şi după schimbarea opiniei despre
prefacerea miridelor, în special datorită Sf. Simeon al Thesa lo ni cului, prescurile pentru anafură nu se sfinţeau separat, pen tru că, ori
cum, se Ämizează´ pe existenţa unei Älegături fiinţiale´ dintre miridele ce se sfinţesc prin pune rea lor în Potir şi prescurile din care
acestea au fost scoase.

În Biserica Or to doxă Ro mâ nă însă, pentru că nu se scot miride decât din cele patru prescuri de la Proscomidie, dar în acelaşi timp se
folosesc şi alte prescuri sau chiar pâini obiş nuite din care se taie multă anafură, unii liturgişti s-au văzut oarecum obligaţi să introducă,
ce-i drept, abia în secolul al XX-lea, o rugăciune de binecuvântare a anafurei şi chiar gestul de atin gere a vasului cu anafură de
Sfântul Disc şi Potir, pentru a simula legătura (de fapt inexistentă în aceste condiţii) dintre anafură şi Sfintele Taine.

Întrucât acest subiect nu a fost suficient studiat, iar practica românească actuală are mai multe lacune, neexistând nici măcar o for mu
lă general ac cep tată de binecuvântare a anafurei, suntem de părere, şi am reflectat această indicaţie şi în textul Liturghiei, că ar fi mai
corect să nu se spună vreo formulă de bine cuvântare a anafurei, ci să se procedeze întocmai ca în cele mai multe Bi serici Ortodoxe,
cum de fapt s-a procedat şi în B.O.R. multe secole de-a rândul.

____________

[1] De fapt, aşa cum vom vedea mai jos, aceste percepţii au apărut în timp, dar ele trebuie totuşi respectate. Pe de altă parte, evlavia
faţă de Anafură nu trebuie să umbrească sau să diminueze râvna pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine.

[2] Cf. Mss slav nr. 28 al Bibliotecii Academiei Române. Presupunem că tot de la această formă medio-bulgară a termenului (cu
accentul pe vocala Äo´), provine şi denumirea vasului pentru anafură ± anafórniţă.

[3] Cf. Ⱥɧɞɪɟɣ ɉɈɇɈɆȺɊȿȼ, ÄȺɧɬɢɞɨɪ´, în ɉɗ, ɬɨɦ 2, pp. 485-487.

[4] Cf. Canonului 8 al Sf. Teofil al Alexandriei. Observăm totuşi că Testamentum Domini şi Constituţiile Apostolice permiteau
candidaţilor la bo tez să mănânce din aceste pâini (cf. Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, ÄAnafura sau Antidoron´, în Anexa la
Liturghierul Explicat, p. 371).

[5] Ibidem, p. 485.

[6] Acest lucru se vede foarte clar din Canonul 14 al Sinodului local din Laodiceea (anul 343).

[7] Prof. Alexei Dmitrevski, urmând interpretării lui Theodor Balsamon, consideră că o astfel de măsură se impunea în această
perioadă şi din dorinţa de a respecta, cel puţin formal, Canoanele 9 Apostolic şi 2 de la Antiohia, care interziceau ieşirea credincioşilor
înainte de sfârşitul Liturghiei. Reţine rea celor care nu se împărtăşeau până la acest sfârşit putea fi impusă prin acestă împărţire a pâinii
binecuvântate care nu le era refuzată nici celor mai Äpăcătoşi´ (cf. Ⱥ. ɉɈɇɈɆȺɊȿȼ, op. cit., p. 486; Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p.
371).

[8] Cf. Ⱥ. ɉɈɇɈɆȺɊȿȼ, op. cit., p. 486

[9] Cf. Canonul 10 al patriarhului Nicolae Grămăticul al Constantino po lului ± secolul al XI-lea. Cu două secole mai devreme însă,
patriarhul Nichifor al Constantinopolului permitea, prin Canonul 19, primirea Anafurei de către cei care sunt în perioada de penitenţă,
dar numai în cazul în care res pectivii şi-au mărturisit păcatele.

[10] Vezi Ierom. Petru PRUTEANU, Liturghia Ortodoxă: istorie şi actualitate´, capitolul despre Agape, pp. 30-32.

[11] Aproximativ cu acelaşi înţeles întâlnim Anafura şi în Biserica Apuseană. Despre ea avem menţiuni la Fericitul Augustin şi în
Canonul 9 al Sinodului de la Nantes (sec. VII). De multe ori, Anafura este numită la latini: communionis vicarius, dona vicaria panis
sau panis benedictus. După generalizarea ostiei, începând cu secolele al XI-lea± al XII-lea, pâinea pentru Anafură se pregăteşte după o
altă reţetă decât ostia. Tot în Apus întâlnim pentru prima dată o rugăciune de binecuvântare a acestor pâini, ceea ce nu înseamnă nici
pe departe o influenţă asupra obiceiului românilor ortodocşi de a binecuvânta Anafura.

[12] În acest sens, o contribuţie foarte importantă au avut-o, încă din secolul al IX-lea, tipicurile mănăstireşti de tradiţie studită, care
prevedeau ca în toate zilele în care nu era Liturghie, monahii şi toţi cei prezenţi să mă nân ce, la sfârşitul Obedniţei, Anafură rămasă
probabil de la o Liturghie pre ce dentă, cu o pregătire duhovnicească prealabilă. După opinia liturgistului apu seana Huan Mateos,
această rânduială a sporit evlavia faţă de Anafură mai întâi în rândul monahilor, apoi şi al mirenilor. Acelaşi Huan Mateos, con sideră
că prin secolele al XI-lea±al XII-lea Obedniţa, însoţită de primirea Ana furei, devenise atât de importantă pentru mănăstiri, încât ea a
început să se suprapună cu rânduiala Liturghiei: Antifoanele Obedniţei au început să ia locul celor obişnuite ale Liturghiei, iar la
Rugăciunea de după Amvon, care ini ţial încheia Liturghia, s-a adăugat   , Pslamul 33 şi îm părţirea Anafurei,
toate din rânduiala Obedniţei. Anume în acest mod, Ana fura a devenit element constitutiv al fiecărei Liturghii, fiind luată in clu siv de
cei vrednici de a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Interesant e că tot din această perioadă, tipicurile mănăstireşti studite încep să accepte
şi chiar să reglementeze împărtăşirea mai rară, admiţând slujirea Liturghiei fără îm păr tăşirea vreunuia dintre monahi/credincioşi
(bineînţeles, exceptând clericii slu jitori). În acest context, întrebuinţarea Anafurei devenea o necesitate aproa pe obligatorie. (Cf. Ⱥ.
ɉɈɇɈɆȺɊȿȼ, op. cit., pp. 485-486.)

[13] Cf. Ioannis FOUNDOULIS, Dialoguri liturgice, vol. 1, pp. 200-204.

[14] Vezi în Ceaslov, Rânduiala Panaghiei.

[15] Nicolae CABASILA, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. LIII, ed. cit., p. 125; Simeon al Thesalonicului, Tratat, cap. 100, Ed.
Suceava 2002, vol. 1, p. 156.

[16] Cf. Ioannis FOUNDOULIS, op. cit., p. 39 ş.a.

[17] Aşa cum arată mai mulţi cercetători, în secolele al IX-lea±al XI-lea în Bizanţ, dar mai ales în Sfânta Sofia şi în alte catedrale
mari, se obişnuia să se slujească Liturghia folosind mai multe Sfinte Discuri, cu câte o pâine pe fiecare din el şi mai multe Potire; toate
acestea ± în vederea împărtăşirii sutelor şi chiar miilor de credincioşi prezenţi la o Liturghie. Pâinile erau aduse de credincioşi, spre
pomenirea celor vii şi adormiţi ai fiecăruia, şi toate erau binecuvântate la epicleză. Deja în secolul al XI-lea a început a se folosi o
singură pâine, iar din celelalte să se scoată doar câteva părticele, care erau puse alături de pâinea principală, Sfântul Agneţ. Aşa cum
înainte se credea că toate pâinile aflate pe Sfintele Discuri se prefăceau în Sfântul Trup, tot aşa se credea şi despre aceste părticele
alăturate Sfântului Agneţ, care cândva erau şi ele Agneţe. Foarte clare în acest sens ne sunt mărturiile istorice aduse de către patriarhul
Nicolae Grămăticul, apoi de către Theodor Balsamon. Bineînţeles, şi teologic acest lucru este cât se poate de corect, pentru că după
cum cei ce se împărtăşesc real cu Hristos devin ei înşişi Trupul lui Hristos, constituind în acest fel Biserica, tot aşa şi mistic,
părticelele scoase pentru credincioşii vii şi adormiţi devin tot Trupul lui Hristos, fiind chiar imposibil ca ceea ce se realizează în chip
real, să nu se poată realiza în chip mistic. Bineînţeles, în acest caz, sfinţenia hristică a miridelor se considera că se tran s mite
duhovniceşte şi prescurilor din care au fost scoase, atribuindu-le acelaşi simbol şi sens de antidor.

Aceste înţelesuri ale miridelor nu a rămas însă constant, pentru că spre sfârşitul secolului al XII-lea ± prima jumătate a secolului al
XIII-lea începe să apară ritualul scoaterii miridelor pentru Născătoarea de Dumnezeu şi alţi sfinţi. Acest obicei a răsturnat înţelesurile
mai vechi ale miridelor, atribu in du-le nişte sensuri pur simbolice. La acest lucru a contribuit în mod deosebit Sf. Simeon al
Thesalonicului care, deşi afirma neprefacerea miridelor în Trupul lui Hristos, nu interzicea categoric împărtăşirea mirenilor din
acestea, ci doar o recomanda ca părere personală (cf. Tratat, cap. 94, p. 147). Oricum, mi ridele, dacă nu se sfinţesc la epicleză, se
sfinţesc totuşi la punerea lor în Po tir ± lucru considerat suficient de către adepţii practicii ruse de bine cu vân tare (indirectă) a
Anafurei. (Despre toate acestea vezi la Ɇɢɯɚɢɥ ȺɋɆɍɋ, Ʉ ɜɨɩɪɨɫɭ ɨɛ ɨɫɜɹɳɟɧɢɢ ɩɨɦɢɧɚɥɶɧɵɯ ɱɚɫɬɢɰ ɡɚ Ȼɨɠɟɫɬɜɟɧɧɨɣ
Ʌɢɬɭɪɝɢɢ, în ȼɟɫɬɧɢɤ ɉɋɌȽɍ, 2005, ȼɵɩɭɫɤ 14, pp. 5-22.)
[18] Acest simbolism apare pentru prima dată atât de clar abia la Teodor al An didelor (secolul al XI-lea), dar în mod indirect şi la
Gherman al Constanti nopolului (secolul al VIII-lea).

t   
  
  
       
   
           
   t

    
      
   


    

  !"  
"   se binecuvintează la Axion, adică imediat după epicleză/prefacere. Eu văd 2 posibile explicaţii pentru
alegerea acestui moment:

  t " #   


 $t

   %     
  &'$
'("     &
 "
(  #      $ #%  
tt   #  )
  
  şi odată cu creşterea numărului celor care voiau Äîn loc de [acest] Dar´ (anti-doron) pâinile
rămase de la pregătirea Darului (Agneţului), într-o primă etapă, pentru pregătirea Agneţului, se cocea o prescură cât mai mare, ca şi
bucăţile rămase să fie într-o cantitate suficientă. Astfel se păstra simbolismul acela de Äpântece al Fecioarei, din care a ieşit Hristos´,
iar pentru binecuvântarea acestor bucăţi rămase nu exista nici o rânduială sau formulă, fiind considerate suficiente rugăciunile de la
Proscomidie, dar mai ales prefacerea în Trupul lui Hristos a ceea ce s-a scos din acea pâine, sfinţenia Căruia, într-un fel, se transmitea
şi pâinii din care a fost scos.
Odată cu dezvoltarea Proscomidiei, au început să apară şi alte prescuri (de la 2 la 7) şi acestea nu puteau fi considerate pâini
obişnuite după scoaterea miridelor, de aceea ele erau folosite tot ca antidor (anafură), chiar dacă părticelele scoase din ele nu se
prefăceau în Trupul lui Hristos (deşi au fost şi Părinţi care au considerat că şi acestea se prefac în Trupul lui Hristos ± !). Nu-i exclus
că anume în această perioadă, când tocmai se generaliza şi obiceiul de a cânta un irmos mariologic la Liturghie, iar legătura dintre
celelalte prescuri de la Proscomidie şi simbolul Äpântecelui Fecioarei´ risca să se piardă, să fi apărut această binecuvântare a anafurei
la Axion. Logic este foarte probabil, doar că avem o mică problemă. Mărturii despre binecuvântarea anafurei la Axion avem dintr-o
epocă mult mai târzie, iar la ruşi nici astăzi anafura nu se binecuvintează prin vre-o formulă sau gest (afară de Proscomidia însăşi).

 *
   
 
    
& 
  ( 

 t
    "  



 t
     "  

 
     "  
  

 
     +  "   #  t
      
     )
 ,  +  )

- 

 
 "   &

 
(

  "  
   &  "
    (  
   
 


    
   
 
"      t
         
   
 "   #  
  .  
     
   
 /  " 

 / 






 
     


0  



"   

   t    "  
)    

1            t



 &  (      
  
    
     
            
  $ 

"  


    $ # şi care
se dădea puţinilor creştini care nu se împărtăşeau. Astăzi, când BOR este Biserica unde creştinii se împărtăœesc cel mai rar dintre toţi
ortodocşi (şi neortodocşii), toată evlavia este concentrată pe anafură (şi agheasmă) ± ceea ce nu este bine.

³ )      & #   !("   #  



"  
  "   t
 
      
 

)
2    
   
  3   ) 
2     
$    t   "  "t    "4 # 5

6 !   
"   
  
&$ (   
  t

  
  
  )
 2  %    )  
 
  !
     
" 

 t  
%   "     t
    
  )
3 "
 t 

 &   
 
(

7    !" "  


  t   "
 8%   
  "   

t   

 
³$6 
/  
"  &  
 
9( 
  $          t

+ #
 ,
     
   
    
   
t

 &  (  
    
   %   "       ) #  2         
  
   )
%



   

$     
  t

  
  "   $  
    

"  

$      
  "   
 
     "

  # 



4  5

$ 2   
  t  
   
 " 
 
      !     
  t"    
 
3
 
  
      
" 
    # 
 #  " 
  
 #       t
  

$      #  "    !"    


   t

        &    
    
 
)
 3 %    ("


 
     " $ 

  t" 
 
 
 
  3
  

   t

 

       
 $
 
   


  #
 t  %