P. 1
Cap 2

Cap 2

|Views: 16|Likes:
Published by antonetaantohi

More info:

Published by: antonetaantohi on Jan 21, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/21/2011

pdf

text

original

CAPITOLUL II

METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN
SOCIOLOGIE
II.1. Etapele cercetării sociologice
În punctul iniţial al oricărei investigaţii, cercetătorul se află
în faţa a două alternative:
A. De a-şi alege singur problema de cercetare;
B. De a recepta o comandă.
A. În prima variantă, este normal ca în alegerea respectivă să
intervină şi subiectivitatea cercetătorului, dar există cel puţin patru
elemente constrângătoare:
1. orientarea spre probleme de interes major pentru
societate;
2. încadrarea în plafonul de mijloace materiale;
3. specializarea echipei de cercetători;
4. gradul de dezvoltare a diverselor ramuri ale sociologiei,
bibliografia existentă, apariţia unor "teme la modă" sau de interes
major.
B. În varianta a doua, este lansată o comandă de către
organisme de decizie, unităţi economice sau sociale. Aceasta
presupune analiza gradului de relevanţă teoretică şi practică pe care o
are tema propusă.
Tema prevăzută în comanda de cercetare este convertită în
limbaj sociologic, apoi — de comun acord cu beneficiarul — se
delimitează sfera şi conţinutul temei, aria socială investigaţiilor şi tim-
pul necesar pentru desfăşurarea cercetării până la finalizarea ei.
Legătura dintre cercetător şi beneficiar este cuprinsă în
schema orientativă anexată, privind etapele cercetării sociologice (vezi
Anexa I).
12
Noi considerăm că orice investigaţie sociologică porneşte de
la trei etape mari:
I. Pregătirea cercetării;
II. Culegerea informaţiei;
III.Valorificarea informaţiei prin metode şi tehnici specifice
de prelucrare
Acestea pot fi la rândul lor sub-etapizate.
I. Pregătirea cercetării
Este etapa de importanţă covârşitoare pentru desfăşurarea
efectivă a cercetării şi rezultatele finale obţinute. Există destule
cercetări sociologice ratate din lipsa unor preparative corespunzătoare:
carenţe de construcţie a instrumentelor de lucru - îndeosebi a
chestionarelor, de instruire a operatorilor, de alegere a eşantionului.
Gradul în care se realizează exigenţele acestei faze depinde
atât de factori subiectivi: priceperea sau nepriceperea sociologului, cât
şi de factori obiectivi: noutatea completă în abordarea fenomenului,
lipsa de timp şi de bani.
Principalele operaţii care se cer realizate în etapa
pregătitoare sunt prezentate în continuare.
Elaborarea proiectului de cercetare
Acesta poate avea caracter preponderent explorativ sau
preponderent explicativ.
În această fază se constituie "obiectul epistemic", se
stabilesc obiectivele şi scopurile cercetării.
Studierea bibliografiei
Deşi în sociologie este posibil saltul peste această etapă,
spre a evita "excesul de originalitate" al unor cercetători pledăm
pentru realizarea ei. Studiul bibliografiei permite ameliorarea muncii
sociologului din următoarele perspective:
- utilizarea unor scheme sau teorii explicative a căror validitate a
fost testată;
- folosirea unor ipoteze de lucru rezultate dintr-o cunoaştere
prealabilă a domeniului;
- aplicarea unor metode, instrumente, procedee care au condus
deja la rezultate consistente în domeniul respectiv.
13
Consecinţa de cea mai mare valoare o constituie
posibilitatea comparării rezultatelor studiilor sociologice empirice.
Astfel se asigură caracterul cumulativ al cunoştinţelor dobândite,
drept condiţie de bază a dezvoltării unei ştiinţe.
Precizarea conceptelor
În sociologie există o penurie de concepte bine precizate,
conceptele fiind în majoritate împrumutate din limbajul comun.
Astfel, în 193l, americanul Eubank a întocmit o listă cu noţiunile
principale folosite în 8 lucrări de sociologie cu caracter general, ale
unor autori diferiţi, listă care cuprindea în total 146 concepte. Dintre
acestea, nici unul nu a putut fi regăsit în toate cele 8 lucrări; un
concept comun s-a regăsit în 7 dintre acestea, iar două concepte
comune în 6 lucrări.
Exemplul invocat impune ca la începutul oricărei cercetări
sociologice să se definească principalele concepte.
Operaţionalizarea conceptelor
Este un ansamblu de operaţii prin care însuşirile definitorii
ale noţiunilor pot fi identificate sau măsurate în universul empiric.
Literatura de specialitate face distincţie între concepte:
- ideale, abstracte, latente, neoperaţionale;
- empirice, manifeste, concrete, operaţionale.
În sociologie apar frecvent două tipuri de noţiuni: distincte,
precise sau de tip atributiv (de ex: retribuit, căsătorit, elev, absolvent
de liceu etc.) şi noţiuni vagi, de tip variabil, care comportă grade de
apartenenţă (de ex.: coeziunea grupului, integrare socială, calitatea
vieţii, satisfacţie în muncă).
Este nevoie ca prin operaţionalizare noţiunile variabile să
fie transformate în noţiuni de tip atributiv.
P.Lazarsfeld, în lucrarea "Qu'est-ce que la sociologie",
sintetizează etapele care duc de la concept la studiul empiric, adică
esenţa operaţionalizării:
1. Iniţial avem o imagine sau o reprezentare destul de vagă a
ceea ce înţelegem printr-o noţiune;
2.Specificarea conceptului prin descompunerea reprezentării
în componente ce constituie diverse aspecte sau dimensiuni ale
conceptului;
14
3. Alegerea indicatorilor. Indicatorul e acea însuşire simplă
care poate fi detectată direct în realitatea empirică;
4. Formarea indicilor. Indicii empirici urmăresc să surprindă
sub o formă numerică informaţia continuă.
În lucrarea autorilor Aculin Cazacu, Ilie Bădescu - "Metode
şi tehnici de cercetare sociologică", operaţionalizarea conceptelor este
definită în două accepţiuni:
Operaţionalizarea (I) este procesul prin care punem în
legătură explicită conceptul cu indicatorii săi. (Vezi Anexa II).
Operaţionalizarea (II) este procesul de cunoaştere organizat
pe nivele ierarhice, presupunând trecerea de la concepte la dimensiuni
şi variabile şi apoi la indicatori şi la indici, permiţând recunoaşterea
variabilelor în fapte concrete.
Variabilele intervin într-un studiu fie ca elemente de
explicat, fie ca elemente care furnizează o explicaţie; ele redau gradul
şi sensul variaţiei faptelor subsumate conceptului.(Anexa III).
Autorii disting:
- o operaţionalizare orizontală — desfacerea genului în
specii,
- operaţionalizare verticală — trecerea de la un nivel analitic
la alt nivel analitic, inferior.
Important este ca operaţionalizarea să găsească o formulă
simplificatoare acceptabilă, în sensul de a surprinde elementele
esenţiale ale conceptului respectiv, iar ceea ce se pierde prin sărăcirea
conceptului să fie compensat de câştigurile obţinute în precizia
măsurătorilor, profunzimea analizelor.
Stabilirea ipotezelor de lucru
O investigaţie ştiinţifică nu se realizează niciodată în afara
sau în lipsa unor ipoteze.
Ipotezele pot apărea :
a) înaintea muncii empirice,
b) atunci când se face interpretarea datelor. (Anexa IV.)
Alegerea metodelor şi tehnicilor
Termenul de metodă are două accepţiuni.
15
a. În sens larg, metoda este o modalitate generală, o cale de
abordare a realităţii, un principiu fundamental care ghidează întreaga
desfăşurare a unei cercetări. Se poate exemplifica prin metoda
structuralistă, dialectică, funcţionalistă, genetică, interdisciplinară.
b. În sens restrâns, metoda este modalitatea efectivă de
investigare a realităţii (ancheta, interviul, observaţia, eperimentul).
În prelungirea metodei sunt:
Tehnicile sunt operaţiile concrete de înregistrare şi
manipulare a faptelor.
Procedeele desemnează de regulă operaţii de prelucrare a
datelor unei cercetări.
În investigaţiile sociologice se recurge la o îmbinare de
metode şi tehnici, menţionând însă ancheta ca metodă privilegiată
(vezi Anexa V).
Construirea instrumentelor de lucru
Instrumentul este acela care concretizează, materializează o
tehnică oarecare. Ca exemple de instrumente de lucru oferim:
chestionarul, ghidul de interviu, testele.
Există două cerinţe fundamentale pe care trebuie să le
îndeplinească orice instrumentn sociologic:
1. Validitatea — proprietatea instrumentului de a dezvălui
cercetătorului ceea ce urmăreşte să obţină în cercetare, să măsoare
ceea ce-şi propune;
2. Fidelitatea — capacitatea unui instrument de a reda în
mod constant anumite însuşiri proprii fenomenului.
Dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite şi îndeosebi prima
dintre ele, instrumentul poate reprezenta sursa principală de erori într-
o cercetare.
Delimitarea eşantionului
Alegerea unui eşantion se foloseşte în situaţiile în care
populaţia este extinsă şi nu este posibil, nici eficient să se studieze în
totalitatea sa. O subpopulaţie aleasă cu grijă pe baza unor principii
statistice pentru a fi reprezentativă poate suplini în bune condiţii
cercetarea populaţiei întregi. Partea din populaţie aleasă spre
investigare se va numi eşantion. Aceasta nu înseamnă că se reduce
universul cercetării, doar că informaţia referitoare la populaţie în
16
totalitatea sa nu se recoltează de la toţi indivizii, ci numai de la o parte
dintre ei.
Organizarea acţiunii practice
Cercetările sociologice se efectuează adesea cu personal
numeros, pe extinderi teritoriale destul de însemnate şi în timp mai
îndelungat. Organizarea unei asemenea acţiuni complexe trebuie să
surprindă următoarele aspecte:
- planificarea riguroasă în timp a desfăşurării studiului;
- planificarea modului de gospodărire a mijloacelor
materiale;
- organizarea muncii în cadrul echipei de cercetare,
stabilirea responsabilităţilor fiecărui membru;
- rezolvarea problemelor legate de condiţiile de existenţă şi
de lucru în teren;
- programarea aspectelor ce ţin de cercetarea propriu-zisă.
Constatăm că aspectele legate de o "campanie sociologică"
le putem grupa în două categorii: aspecte legate de cercetare ştiinţifică
propriu-zisă şi altele administrative legate de asigurarea condiţiilor
pentru buna ei desfăşurare. Drept urmare, este nevoie ca unele
persoane să coordoneze primele aspecte, iar alte persoane să aibă
atribuţii strict organizatorice.
Studiul pilot –Este o „mini-investigaţie” premergătoare, un
studiu prezumtiv.
În unele situaţii care vizează probleme sau utilizează
instrumente de studiu inedite, mai intervine o etapă înaintea cercetării
propriu-zise, având următoarele obiective: testarea instrumentelor de
culegere a informaţiei, familiarizarea operatorilor cu aceste
instrumente şi cu munca de teren, obţinerea unor sugestii în vederea
prelucrării datelor.
Deşi această probă prealabilă măreşte în aparenţă costul unei
investigaţii prin faptul că introduce operaţii suplimentare, de fapt
cîştigurile şi avantajele care-i urmează sunt mult mai mari.
Îndeosebi în cazul unor anchete sociologice, studiul pilot
perfectează conţinutul chestionarului ca instrument de lucru, permite
instruirea operatorilor de anchetă, corectarea construirii unor întrebări
sau a unor greşeli de interpretare.
17
Am însoţit materialul prezentat cu o serie de scheme sau
exemple care pot fi multiplicate pentru mapele de lucru sau pot fi
proiectate întregii grupe de studenţi pentru a asigura cursului un
caracter mai concret.
II.2. Metode de culegere a informaţiei
a) Ancheta
Este metoda cu cea mai largă utilizare în sociologie.
Ancheta sociologică ♦este metoda de culegere a informaţiei de la o
masă mare de indivizi umani cu ajutorul unui instrument specific —
chestionarul Din punct de vedere tehnic, de realizare practică,
metoda anchetei are două variante fundamentale :
1. Ancheta directă, orală sau verbală;
2. Ancheta indirectă sau scrisă.
1. Tehnica anchetei directe presupune că întrebările
chestionarului se adresează subiecţilor în formă orală şi sunt
completate de către cercetător sau de operatorii de anchetă pe
formular. Uneori datele se pot culege telefonic.
Realizând o comparaţie între cele două tehnici de anchetă,
remarcăm faptul că literatura de specialitate subliniază avantajul
decisiv al anchetei directe, din punct de vedere al numărului
răspunsurilor primite, avantaj ce ar rezulta din faptul că oamenii
găsesc mult mai multă plăcere în a purta o conversaţie decât în a
completa un chestionar. Madeleine Grawitz în lucrarea "Méthodes du
sciences sociales" (1972) consideră succesul anchetei directe
explicabil prin trei factori şi îndeosebi prin ultimul dintre ei:
- reflexul de politeţe — e greu să refuzi să-i vorbeşti
cuiva care ţi se adresează politicos, te roagă să-l ajuţi în realizarea
muncii sale;
- dorinţa de influenţare: subiectului i se sădeşte
convingerea că ar putea contribui la schimbarea unor situaţii, la
ameliorarea unor stări de lucruri care-l privesc, motiv pentru care va fi
dispus să angajeze o discuţie;
- nevoia de a vorbi — în sensul ei adânc, psihologic —
nevoie de comunicare, de a fi înţeles.
18
Aşadar, ponderea non-răspunsurilor este mai redusă în cazul
anchetei directe şi, prin aceasta, rezultatele sunt foarte puţin
distorsionate.
Alt avantaj al anchetei directe constă în faptul că persoanele
interogate acordă o atenţie mai mare chestionarului decât în ancheta
indirectă.
Al treilea avantaj este asigurarea spontaneităţii
răspunsurilor.
În fine, al patrulea avantaj — eliminarea pericolului de
contaminare a răspunsurilor.
În anchetele directe, un rol deosebit de important revine
operatorilor ca persoane active, care provoacă emiterea de informaţie
şi care o colectează. Valoarea întregii investigaţii depinde până la
urmă de capacitatea acestor persoane de a convinge subiecţii să poarte
discuţii sincere.
Operatorii de anchetă sunt personal auxiliar folosit pentru
culegerea informaţiei, care trebuie să posede anumite trăsături
psihologice şi chiar o înfăţişare fizică agreabilă. Totuşi, principalele
trăsături de caracter considerate drept calităţi fundamentale sunt
conştiinciozitatea şi corectitudinea.
Este preferabil ca operatorul să fie o persoană extrovertită,
deschisă, nu timidă, să posede capacitatea de abordare a oamenilor
într-o manieră plăcută. El trebuie să trezească interesul subiecţilor
pentru anchetă, să se facă simpatizat, să insufle încredere. Totodată,
operatorii se aleg dintre persoanele cu grad relativ ridicat de
inteligenţă, dar cu nivel de instrucţie mediu spre a nu se plictisi repede
de activitatea de rutină. Cercetătorul va respecta trei cerinţe de bază.
Din lotul potenţial de operatori va elimina persoanele cu grave carenţe
morale sau fizice. Apoi va asigura o instrucţie completă a operatorilor
pe care îi foloseşte ca personal auxiliar. În al treilea rând, va asigura
controlul riguros al muncii de teren.
2. Tehnica anchetei indirecte presupune completarea
răspunsurilor la întrebări în scris, de către persoanele anchetate însele.
Există mai multe procedee de realizare concretă:
I. publicarea chestionarelor în ziare şi reviste şi colectarea
răspunsurilor tuturor celor care doresc să returneze formularul
completat. Neajunsul este că persoanele care răspund unor astfel de
19
solicitări şi care citesc respectiva publicaţie nu constituie un eşantion
destul de reprezentativ;
II. strângerea unei mulţimi de persoane într-o sală mare în
scopul completării chestionarului, sub controlul cercetătorului, are ca
neajuns influenţarea răspunsurilor.
III. înmânarea chestionarului în mod individual fiecărui
subiect de către operatorii de anchetă are ca neajuns nereturnarea lui şi
nereprezentativitatea (dacă se dă pe stradă).
IV. expedierea chestionarului prin poştă subiecţilor care
formează eşantionul, însoţit de o scrisoare explicativă şi de un plic
timbrat cu adresa instituţiei care solicită returnarea formularului
completat. Mare parte însă nu vor returna formularul.
În ancheta indirectă trebuie ţinut cont de faptul că persoanele
care nu răspund au alte caracteristici decât cele care răspund, din
punct de vedere al nivelului de şcolaritate, trăsăturilor psihologice,
inteligenţei, iar supradimensionarea eşantionului nu rezolvă problema.
Gradul de distorsiune este direct proporţional cu ponderea non-
răspunsurilor şi cu diferenţa de comportament între indivizii care
răspund şi care nu răspund. Non-răspunsul apare în toate anchetele,
dar proporţiile în care el se prezintă variază foarte mult de la un tip de
anchetă la altul, minimul fiind înregistrat în cea directă iar maximul în
cea indirectă prin poştă.
Alte dezavantaje ale anchetei indirecte ar fi: lipsa de
certitudine că persoana aleasă este cea care răspunde la chestionar,
faptul că se pierde spontaneitatea răspunsurilor, că nu se poate evita
incompletitudinea sau ambiguitatea unor răspunsuri, că multe
persoane nu au abilităţi de a răspunde în scris, sau chiar le este teamă
de a le fi regăsite opiniile ca documente scrise.
Şi pentru ancheta indirectă putem evidenţia o serie de
avantaje, în primul rând cele de ordin material, cheltuielile băneşti
legate de completarea chestionarelor de către subiecţi fiind net
inferioare celor legate de subvenţionarea operatorilor de anchetă.
Există apoi avantaje de ordinul cunoaşterii, asigurând mai mult timp
de gândire subiecţilor. De asemenea, este înlăturată influenţa
perturbatoare a operatorului de anchetă, dar şi greşelile lui de
înregistrare a răspunsurilor. Unul dintre cele mai apreciate avantaje
este cel al anonimatului. În final, unele forme ale anchetei indirecte
(cea prin poştă) asigură o dispersie teritorială mare. Ancheta indirectă
poate fi finalizată numai în cazul în care populaţia vizată posedă în
20
întregime un anumit nivel de instrucţie, în caz contrar riscurile de
erori şi non-răspunsuri fiind foarte mari.
Chestionarul este instrumentul cu ajutorul căruia se
realizează culegerea datelor în anchete. El va cuprinde o serie de
întrebări care se adresează oamenilor care formează populaţia supusă
investigării.
Septimiu Chelcea, în lucrarea "Chestionarul în investigaţia
sociologică ", defineşte chestionarul ca ♦o succesiune logică şi
psihologică de intrebări scrise sau imagini grafice cu funcţie de
stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care determină la persoana
anchetată un comportament verbal sau non-verbal ce urmează a fi
înregistrat în scris. Fiecare investigaţie necesită un chestionar
propriu.
Întrebările joacă rolul unor indicatori ai unor fapte sau
fenomene sociale.
Chestionarele se pot clasifica după mai multe criterii, deşi
există autori care consideră că este vorba doar de o clasificare a
întrebărilor din chestionare, neexistând decât rareori chestionare
"pure":
1. După conţinutul informaţiilor există chestionare de date
factuale, de opinie şi de cunostinţe.
Chestionarele de date factuale vizează fapte obiective,
susceptibile de a fi observate direct şi verificate şi de alte persoane:
vârstă, sex, profesiune, stare civilă, loc de naştere. Nu există
chestionar pur de date factuale, iar din punct de vedere metodologic,
întrebările factuale se plasează la sfârşitul chestionarului, spre a nu
provoca reţineri.
În chestionarele de cunoştinţe ne interesează coincidenţa
răspunsului subiectului cu un răspuns standard (testele).
Chestionarele de opinie vizează date de ordin subiectiv,
imposibil de observat direct. Prin acestea se studiază trăirile
subiective ale persoanei. Trebuie să ţinem cont de faptul că nu se
poate trage o concluzie despre atitudinea sau opinia cuiva analizând
răspunsul la o singură întrebare referitoare la problemă, ci trebuiesc
formulate mai multe întrebări. Se interzice operatorului orice
schimbare sau interpretare personală a formulării date de subiect.
2. După cantitatea informaţiilor, numărul temelor, există
chestionare speciale sau omnibus.
21
Chestionarele speciale urmăresc o singură temă (De
exemplu: studierea pieţei, comportamentul electoral). Astfel de
chestionare sunt destinate pentru a pune în evidenţă anumite
fenomene, mai puţin pentru a le măsura şi explica.
Chestionarele omnibus urmăresc mai multe teme.
Superioritatea lor constă atât în cantitatea mai mare de informaţie pe
care o recoltează cât mai ales în surprinderea înteracţiunii dintre
fenomenele sociale.
3. După modul de aplicare sunt chestionare
autoadministrate şi administrate. În primele dintre acestea,
înregistrarea răspunsurilor se face de către subiecţii înşişi. Avantajele
constau în numărul mare de persoane care le completează, diminuarea
efectului de interviu, dispariţia influenţei anchetatorului, nivelul
superior de concentrare, asigurarea anonimatului (vezi cazurile
anchetei indirecte).
În cazul chestionarelor administrate de operatorii de anchetă
costul este mai ridicat dar se asigură reprezentativitatea eşantionului.
În Anexa VI avem un tabel sintetic al tipurilor de
chestionare precum şi întrebări ajutătoare pentru studenţi.
4. După forma întrebărilor, există chestionare cu întrebări
închise, deschise (răspunsuri libere) şi mixte.
Întrebările închise sau precodificate au grad de libertate
redus, permiţând doar alegerea unor răspunsuri dinainte fixate.
Aceasta implică gândirea unui evantai de variante - cercetarea
prealabilă a realităţii. Iată un exemplu de întrebare închisă: "Care sunt
modalităţile preferate de dv. pentru petrecerea timpului liber?
1. Lectură 5. Practicarea sportului
2. Cinematograf 6. Asistenţă la manifestări sportive
3. Televizor 7. Dans
4. Excursii, plimbări 8. Teatru"
Variantele de răspuns pot fi sau nu pot fi exclusive. Important
este ca aceste variante să epuizeze întregul univers referenţial, să se
acorde acelaşi număr de alternative pentru răspunsurile pro şi contra
— în cazul unor întrebări de opinie. De exemplu: "În ce măsură
sunteţi mulţumit de modul de gospodărire a localităţii în care trăiţi?
1. Foarte mult 3. Puţin
2. Mult 4. Foarte puţin"
22
Variantele pro sau contra e bine să fie trecut alternativ la
întrebări.
Pentru a nu forţa subiectul să dea un răspuns neconform cu
realitatea este bine să se adauge o variantă de genul "Nu m-am
gândit", "Nu ştiu".
Întrebările deschise sau postcodificate sunt cele urmate în
chestionar de un spaţiu liber în care se înregistrează răspunsul,
urmând să capete coduri numerice la prelucrarea datelor. Este lăsată
deplină libertate unei exprimări personale, dar variaţiile enorme
îngreunează mult codificarea răspunsurilor.
Întrebările mixte sau semiînchise (sau semideschise) cuprind
un set de variante propuse explicit şi încă una de genul "alte situaţii.
Care?" Se cere încercuirea unui cod dar şi exprimarea liberă a situaţiei
neprevăzute. La întrebarea obişnuită despre ocupaţie, se poate folosi
următoarea schemă:
1. agricultor 5. funcţionar
2. muncitor 6. lucrător în servici
3. maistru 7. intelectual
4. tehnician, subinginer 8. avocat etc.
9. Altă ocupaţie;
care anume?
În cadrul chestionarelor predomină întrebările închise datorită
facilităţii prelucrării datelor, posibilităţii rapide de completare şi
ajutorului pe care variantele propuse îl dau pentru înţelegerea corectă
a sensului întrebării.
Vom prezenta în continuare structura chestionarelor prin tipuri
de întrebări semnificative.
I. Orice chestionar debutează cu întrebări introductive cu rol de
familiarizare, "de a sparge gheaţa". Acestea nu vor fi de regulă
întrebări de date personale. Exemplificăm printr-un text introductiv
urmat de o întrebare : "Presupuneţi ca un tânăr înzestrat vă cere sfatul
asupra celei mai valoroase profesiuni. Ce profesiune aţi indica-o?"
II. Întrebări sau texte de trecere — marchează apariţia unei noi grupe
de întrebări. De exemplu, dacă tema se referă la emisiunile postului de
televiziune în general, trecerea spre întrebările care vizează filmele
artistice în particular se poate face astfel :"Şi acum câteva întrebări
despre filmele artistice. La ce oră aţi dori să fie programate?"
23
III. Întrebări filtru — opresc trecerea unor categorii de subiecţi la
anumite întrebări succesive:
" - Vizionaţi emisiunile TV sportive
Nu
Da
.......
.......
- Sunteţi satisfăcut de comentariul emisiunilor sportive?"
IV. Întrebări bifurcate — separă sensurile pro-contra, dar nu opresc
subiecţii de a urma succesiunea întrebărilor:
"- În mod obişnuit aplicaţi copilului dv. pedepse
corporale?
Da...... Nu.....
- De ce aplicaţi pedepse corporale?"
V. Întrebări de control — nu aduc informaţii noi, ci verifică
fidelitatea, constanta opiniei exprimate, consistenţa unei informaţii.
Ex.: "Cât de des mergeţi la teatru?"
(lunar,trimestrial,anual,mai rar)
După un număr de alte întrebări:
"Când aţi fost ultima dată la teatru?"
VI. Întrebări de identificare — servesc pentru analiza răspunsurilor
din chestionar furnizând informaţii despre subiectul chestionat din
punct de vedere al unei clase de gupare:
"Sexul dv? 1. M.
2. F."
Putem prezenta studenţilor şi regulile de construire a
întrebărilor, cu exemple pentru formularea lor corectă şi incorectă, aşa
cum sunt sintetizate în Anexa VII.
Desigur că ar mai fi de făcut precizări în legătură cu
tehnicile de construire a chestionarelor, sursele de erori etc., dar
oricum, am destinat un spaţiu privilegiat anchetei ca metodă
predilectă în sociologie.
*
Interviu – anchetă: comparaţii
24
Multe lucrări de specialitate nu realizează distincţia între
anchetă şi interviu, ca metode aparte, prin aspecte pe care Tr. Rotariu
le clasifică astfel:
- trăsături ce ţin de natura formală (de forma de realizare);
- trăsături ce ţin de natura conţinutului;
- trăsături ce ţin de natura populaţiei investigate.
• În esenţă, metoda anchetei, indiferent de tehnica de
realizare, presupune apelul la un chestionar, deci este bine structurată,
în vreme ce interviul chiar dacă apelează la ghidul de interviu, rămâne
în fapt o discuţie relativ liberă cu subiectul.
• Apoi, nu numai instrumentul de lucru diferă (fapt ce ne
ajută să distingem interviul de ancheta directă) ci şi numărul
subiecţilor investigaţi: în cazul interviului numărul este mic sau foarte
mic, în cazul anchetei numărul este mare.
• Durata unui interviu poate fi superioară celei a unei
anchete dar numărul persoanelor capabile să realizeze interviul este
inferior prin aptitudinile lor. Prelucrarea datelor unui număr mare de
interviuri este extrem de greu de realizat;.
• Ancheta este superioară datorită numărului mare de
indivizi chestionaţi, ceea ce asigură şi reprezentativitate ridicată
eşantionului. În schimb, interviul vine cu argumentul calităţii şi
profunzimii, cu o mai largă deschidere spre tema studiată. Ancheta e
metodă extensivă, pe când interviul este una calitativă.
• Ancheta este o metodă standardizată (numărul, ordinea
întrebărilor, efectivul populaţiei fiind bine stabilite), pe când interviul,
chiar de grup, depinde de interacţiunile celor de faţă.
• Ancheta urmăreşte cerinţa reprezentativităţii populaţiei
investigate faţă de populaţia ca întreg, pe ideea de a obţine informaţii
de la indivizi obişnuiţi, „indivizi tipici”, pe când interviul nu-şi
propune acest ţel. Interviul se realizează cu lideri, personalităţi,
persoane care au trecut prin experienţe deosebite, deci cu „indivizi
atipici”.
• Dacă interviul se poate desfăşura doar prin tehnici orale,
ancheta cunoaşte şi tehnica răspunsurilor în scris.
• Interviul poate fi individual sau de grup, câtă vreme
ancheta se centrează doar pe răspunsuri individuale, elaborarea lor
prin colaborare fiind accidentală.
b) Interviul
25
♦Este un dialog faţă în faţă, urmărindu-se aprofundarea
unor aspecte printr-o discuţie relativ-liberă. Cercetătorul foloseşte
ca instrument de lucru ghidul de interviu spre a conduce convorbirea
şi pentru a o menţine în cadrele iniţial fixate.
Acest dialog faţă în faţă nu poate să se extindă la un număr
foarte mare de subiecte. După numărul persoanelor intervievate,
vorbim de interviu de grup sau individual.
Specificul interviului de grup constă în intervievarea în
colectiv a membrilor săi cu privire la un aspect al vieţii lor. Nu este o
juxtapunere de interviuri individuale, ci rezultatele se prezintă sub
forma unor opinii reieşite în urma discuţiilor cu membrii grupului.
Spre a fi considerat ca atare, un interviu de grup trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să se realizeze într-un grup real, nu unul constituit
ocazional, cu prilejul interviului;
- obiectul interviului să privească existenţa grupului ca
atare, problemele sale psiho-sociale, nu o persoană anume;
- să surprindă ceea ce e specific grupului ca totalitate, să
descopere opinia grupului;
- să se desfăşoare într-un timp limitat spre a putea fi
supravegheat şi condus, spre a asigura schimbul optim de replici
(max.1,5 h – 2h).
În ce priveşte compoziţia grupului intervievat, el trebuie să
posede reprezentativitate în raport cu grupul social mare din care a
fost ales, precum şi omogenitate, respectiv membrii grupului restrâns
să fie apropiaţi ca statute sociale, altfel nu se asigură spontaneitatea şi
sinceritatea răspunsurilor.
În momentul interviului poate interveni reacţia de apărare a
grupului. Aşadar, deosebită importanţă are stabilirea unui sentiment
de încredere, acceptarea cercetătorului. El trebuie să realizeze
pregătirea psihologică, să fie maleabil şi receptiv, să asigure
apropierea faţă de grup atât în mod direct — prin modul de a se
prezenta, de a expune scopul cercetării, cât şi în mod indirect prin
intermediul membrilor influenţi ai grupului.
Intervenţiile cercetătorului în cadrul discuţiei constau în
adresarea unor întrebări, reformularea, respectiv reluarea unor opinii
spre a le impune atenţiei grupului, precum şi în sintetizarea altora.
În condiţiile în care se realizează cu o singură persoană,
interviul este individual. În relaţia dintre cercetător şi intervievat
26
intervin mai accentuat decât în interviul de grup, o serie de factori
precum sensibilitatea, tonul, ţinuta celui dintâi, elemente care îl pot
apropia sau îndepărta de interlocutorul său.
Putem grupa interviurile în trei categorii, după gradul de
structurare:
1. interviuri formale, structurate — care au stabilită tema,
ordinea întrebărilor iar acestea sunt precodificate;
2. interviuri semistructurate — centrate sau focalizate, cu
tema bine circumscrisă dar nu respectată strict, cu o forma
aproximativă a întrebărilor şi cu răspunsuri libere;
3. interviuri nestructurate, fără puncte de direcţionare şi cu
răspunsuri total libere.
O consecinţă firească a modului de realizare a interviului,
prin dialog cu o persoană sau cu un grup de persoane, este că
problemele pot fi abordate în profunzime, discuţia putând fi purtată
asupra celor mai mici detalii sau a celor mai subtile aspecte
psihologice. Menţionăm că nivelul de adâncime a abordărilor este
invers proporţional cu gradul de structurare a interviului şi că nu orice
persoană e capabilă să ia un interviu.
c) Observaţia
♦Este o metodă clasică contemplativă de cercetare
ştiinţifică, cu menţiunea că se delimitează de observaţia spontană,
având intenţionalitate şi scop precis.
În sociologie, cercetătorul poate intra în relaţii de
comunicare cu obiectul investigat — omul — prin intermediul
limbajului, fapt ce conferă acestei metode un specific anume,
observaţia luând forme care se îndepărtează de cele din ştiinţele
naturii.
Este o metodă nepreţuită — afirmă C.A.Moser — pentru
studierea comunităţilor mici şi a unor activităţi umane. Are avantajul
de a oferi informaţii despre comportamentul natural al indivizilor.
În studierea unei comunităţi, observatorul adeseori participă
la activitatea ei şi au loc interacţiuni între observator şi persoanele
cercetate. În studierea unei anumite activităţi, observatorul nu
participă la aceasta şi nu au loc interacţiuni de genul celor menţionate
mai sus. Aşadar, observaţia poate fi:
- exterioară — când cercetătorul nu se implică;
- coparticipativă — când se implică în viaţa comunităţii.
27
Ţinând cont de acest criteriu şi de încă două, oferim în
Anexa VIII o clasificare a observaţiei sociologice.
Metoda observaţiei are o serie de limite: este potrivită pentru
studierea unui număr mic de teme şi oferă teren larg pentru
interpretări subiective. Pentru creşterea valorii ei informaţionale, vom
formula o serie de cerinţe:
- să fie sistematică;
- să fie adaptată la tema de cercetare;
- să fie adecvată eşantioanelor alese;
- să fie suficient de obiectivă, imparţială.
Instrumentul de lucru folosit la această metodă este ghidul
de observaţie. Ca metodă predominantă într-o cercetare, ea are
utilizare redusă.
d) Analiza documentelor
Este o altă metodă specifică sociologiei aplicată nu la
realitatea socială în sine, ci la o imagine a ei.
Noi urmărim să precizăm o problemă fundamentală: cum
anume se investighează cu metoda în cauză. Legitimitatea analizei
documentelor rezidă în faptul că documentele sunt produsul activităţii
umane şi ca urmare ele încorporează o anumită cantitate de informaţie
despre fapte sau fenomene sociale din perioada în care au fost
produse.
♦Înţelegem prin document orice obiect material realizat de
om, capabil să înmagazineze o anumită informaţie despre un fapt
social: o unealtă, o clădire, un poem, un ziar, un drum, o simfonie
etc. Dar, pentru sociolog nu toate documentele au aceeaşi relevanţă,
deci în realitate sfera lor este mult mai redusă.
Oferim o clasificare a documentelor, deci tipuri de
documente:
1. Documente scrise de natură nesociologică
1.1. Statisticile oficiale — documente cu caracter oficial
întocmite de unele organisme pe baza numărării elementelor care
prezintă anumite caracteristici.
Ex: rezultatele recensămintelor, documentul de bază fiind
"Anuarul statistic";
28
1.2. Arhive publice şi alte documente oficiale. Arhivele sunt
colecţii de documente folositoare atunci când dorim să cercetăm
evoluţia sau geneza unor fenomene.
Unul dintre cele mai importante documente este "Monitorul
oficial";
1.3. Presa — oglindă a faptelor cotidiene, izvor de
informaţii de o bogăţie inepuizabilă;
1.4. Documentele instituţiilor, organizaţiilor,
întreprinderilor, care oferă informaţii despre modul de organizare,
funcţionare etc.; procese verbale, contracte, foi matricole,...
1.5. Documente personale: autobiografii, jurnale, scrisori,
diplome care dau informaţii despre viaţa persoanei, familiei dar şi
aspecte sociale;
l.6. Literatura poate fi considerată sursă de informaţii asupra
vieţii sociale dintr-o anumită epocă;
1.7. Alte lucrări precum dicţionarele, enciclopediile, afişele
etc.
2. Documente scrise sociologice
2.1. Materiale ce provin din cercetări anterioare şi care se
găsesc în forma rapoartelor de cercetare, articolelor, cărţilor, arhivelor
sociologice;
2.2. Materiale constituie în cursul investigaţiei respective:
interviuri, chestionare.
3. Alte surse
3.1. Obiecte — unelte, clădiri, mobilier, podoabe, vase;
3.2. Documente iconografice — desene, gravuri, tablouri,
fotografii etc.;
3.3. Documente fonetice — discuri, benzi de magnetofon,
casete, CD, filmele, casetele video.
Metoda analizei documentare cunoaşte două variante de
bază:
a) analiza directă - utilizează în mod nemijlocit informaţia
conţinută în documente, ca informaţie despre anumite fapte sociale;
b) analiza indirectă, în care documentul are o semnificaţie
socială, fiind considerat el însuşi fapt social, ceea ce interesează fiind
29
cine relatează, felul în care o face etc., deci furnizând o informaţie
implicită.
Tehnici de analiză a documentelor
În acest context trebuie să lămurim cum se realizează
concret analiza.
- În primul rând trebuie luate la o parte documentele a căror
analiză este transferabilă direct procedurilor statistice, adică acelea în
care informaţia apare în formă numerică. Important este să cunoaştem
cum au fost constituite documentele, gradul de precizie şi temeinicie.
- Celelalte surse documentare pot fi supuse unor tehnici :
I. calitative, analiza realizând comparaţii, reconstituirea
contextului social, remarcarea apariţiei unui fenomen etc.
II. tehnici cantitative al căror obiectiv fundamental îl
constituie transformarea informaţiei în entităţi numărabile sau
eventual măsurabile. Tehnica impusă poartă denumirea de "analiză de
conţinut". Aceasta furnizează o descriere obiectivă şi cantitativă a
documentelor.
Metoda analizei documentelor este semnificativă deoarece
înţelegerea fenomenelor prezente nu este satisfăcătoare fără a cunoaşte
formele de manifestare până în momentul cercetării. Cuplul
metodologic anchetă - analiză a documentelor este foarte eficace în
cunoaşterea sociologică.
e) Experimentul
Este metoda care înregistrează cele mai numeroase
controverse pentru specificul folosirii ei de către sociologie. Fiind o
metodă frecvent utilizată în ştiinţele naturii, experimentul în
sociologie suportă un larg evantai de aprecieri, de la poziţii
contestatare până la cele care numesc "experiment" tot soiul de
experienţe sau tehnici de cercetare, în dorinţa de a conferi sociologiei,
respectiv anumitor studii, o aură mai puternică de ştiinţificitate.
Noi considerăm că este bine să recunoaştem deschis limitele
aplicabilităţii metodei în cauză pentru domeniul social, fără a socoti
că aceasta stirbeşte statutul sociologiei, delimitând experimentul de
pseudoexperiment.
Caracteristicile definitorii pentru experiment sunt în număr
de trei:
30
1. Intervenţia activă a subiectului cunoscător, fie prin
provocarea sau introducerea unui factor nou, fie prin dirijarea variaţiei
unui factor existent;
2. Controlul unor factori;
3. Scopuri cognitive, atât în premise cât şi în finalitate.
Dacă se respectă numai prima condiţie, experimentul poate
fi confundat cu activitatea de conducere socială. Dacă în schimb nu se
intervine activ, experimentul se reduce la o observaţie riguroasă.
Lucrarea "Experimentul în psihosociologie" — autor
Septimiu Chelcea, prezintă tipuri de experiment realizând o trecere
în revistă a literaturii de specialitate. Se vorbeşte astfel despre
experiment "provocat" şi "invocat" sau "experiment proiectat" — în
care se creează situaţia şi experiment "ex post facto" în care situaţia e
furnizată de împrejurări naturale (existând aici două tipuri de
abordare: de la cauză spre determinarea efectului şi de la efect spre
determinarea cauzei sale). Se menţionează şi "experimentul natural" în
care cercetătorul observă o situaţie înainte şi după schimbările
intervenite natural precum şi "experimentul artificial" în care situaţia
este creată de cercetător. Situaţiile experimentale imaginate pe baza
unor modificări naturale nu se deosebesc de observaţia ştiinţifică,
sistematică. De altfel, în ştiinţele naturii astfel de situaţii nu au căpătat
denumirea de experiment. Conform principiului logic al identităţii,
noi trebuie să respectăm şi nu să înmuiem definiţia experimentului din
ştiinţele naturii. Diferenţierile se pot ivi doar în modalităţile practice
de realizare a acestei acţiuni de cunoaştere.
Literatura sociologică face de regulă distincţia între două
tipuri de experiment: de laborator şi de teren, în funcţie de o serie de
factori:
- mediul — artificial, respectiv natural;
- izolarea factorilor — puternică, respectiv slabă;
- situaţia — inedită, respectiv familiară;
- prezenţa sau absenţa factorului "conştient" (deşi din
motive etice, astăzi orice experiment se face numai cu acordul
subiecţilor).
Se reproşează adesea experimentului de laborator
artificialitatea, scoaterea indivizilor din situaţia familiară, când de fapt
tocmai de aici rezultă avantajul izolării şi controlului superior al
factorilor, aidoma experimentărilor din ştiinţele naturii (Ex: legea
căderii corpurilor în vid).
31
Există o serie de particularităţi ale experimentării în
sociologie.
Există dificultăţi legate de intervenţia activă, cu atât mai
mari cu cât ne ridicăm de la microsocial la macrosocial. Aceste
obstacole sunt atât de ordin material, cercetătorul neputând schimba
efectiv viaţa unor mari colectivităţi, fiind nevoit să apeleze la foruri
conducătoare, cât şi obstacole de ordin moral — se experimentează pe
proprii semeni.
Obstacolele cele mai serioase sunt legate de controlul
factorilor, societatea fiind un sistem deosebit de complex. Aşadar,
numărul factorilor de controlat este foarte mare; izolarea factorilor nu
beneficiază de instrumente valide, ca în ştiinţele naturii; există un
factor inedit — oamenii ştiu că sunt supuşi experimentului şi se
comportă nenatural, ca într-o situaţie cu totul specială.
O soluţie rezonabilă a fost găsită prin experimentul cu grup
de control, în care controlul se realizează indirect. Grupul de control
se alege de aşa manieră încât să coincidă în cea mai mare măsură cu
grupul experimental, prin două procedee :
- procedeul potrivirii de perechi,
- procedeul probabilistic.
În plus, pentru factorul de conştienţă a situaţiei
experimentale, ambele grupuri sunt anunţate pentru a reacţiona la fel,
doar că pentru grupul de control se administrează în fapt un surogat.
În ce priveşte obstacolele legate de cea de-a treia cerinţă,
caracterul cognitiv, este vorba adesea de subordonarea interesului
ştiinţific celui practic.
Septimiu Chelcea prezintă etapele cercetării experimentale:
I. Alegerea problemei
II. Alegerea variabilelor explicative în funcţie de ipoteza
avansată: variabila independentă — "dacă" şi cea dependentă
"atunci";
III. Stabilirea situaţiei experimentale: de laborator sau de teren;
IV. Stabilirea subiecţilor în grupul experimental şi de control;
V. Manipularea şi măsurarea variabilelor;
VI. Prelucrarea datelor experimentale.
Sublinierea dificultăţilor ce stau în faţa sociologului pentru
realizarea unui experiment autentic nu înseamnă respingerea de plano
32
a acestei metode, ci atenţionarea asupra specificului aplicării ei în
viaţa socială.
II.3. Metode şi tehnici de prelucrare a datelor
După stabilirea etapelor unei cercetări sociologice şi după
procesul anevoios de culegere a informaţiei, aceasta urmează să fie
interpretată. La nivelul studenţilor nespecializaţi în sociologie, vom
insista doar asupra unor procedee simple, înţelegând prin "procedeu
sociologic" o serie de operaţii de prelucrare a datelor unei cercetări.
Cu astfel de procedee putem avea în vedere doar un singur
factor în raport cu care se va efectua distribuţia indivizilor în clasele
caracteristicii sau după valorile variabilei, realizând doar o "descriere
statistică" (C.A.Moser), o caracterizare a populaţiei în funcţie de
factorul respectiv.
Am folosit mai sus termenul "caracteristică", el
nereprezentând altceva decât trăsătura, însuşirea în funcţie de care se
efectuează o clasificare a indivizilor populaţiei investigate.
Caracteristicile pot fi calitative sau cantitative, pentru acest din urmă
caz folosindu-se în mod uzual termenul "variabilă".
Distribuţia de frecvenţă (tabelul de frecvenţă)
După verificarea datelor, primul pas presupune clasificarea
indivizilor, adică o repartizare a acestora în funcţie de o anumită
însuşire. Importantă este nu numai trăsătura, însuşirea, dar şi
modalitatea în care indivizii se distribuie în anumite clase. În cazul
unei caracteristici A se realizează o corespondenţă între o mulţime:
A = {A
1
, A
2
,....A
s
} cuprinzând clasele de grupare
şi o mulţime K = {k
1
, k
2
,....k
s
} ale cărei elemenete se numesc
frecvenţe. Mulţimea K reprezintă distribuţia de frecvenţă a
caracteristicii A.
O asemenea corespondenţă se scrie sub forma unui tabel ca
cel ce urmează :
Clase A
1
A
2
.......A
s
Total
Frecvenţe k
1
k
2
....... k
s
n
Fiecare tabel va fi numerotat şi va primi o denumire.
33
Vom prezenta un exemplu concret pentru caracteristicile
calitative:
Tabelul 1
Populaţia României pe sexe la 1.VII.1998
(Sursa: Anuarul statistic 1999)
Sexul Bărbaţi Femei Total
Frecvenţe 11.012.110 11.490.693 22.502.803
% 48,9 51,1 100
Forma cea mai simplă a unei caracteristici calitative este cea
dihotomică, realizată atunci când populaţia se divide numai în două
clase, ca în cazul exemplului de mai sus.
Pentru variabilele statistice situaţia este puţin diferită.
Dacă variabilele sunt discrete, adică iau anumite valori şi au
număr finit, atunci valorile se substituie simbolurilor claselor, iar
tabelul poate fi prezentat ca şi pentru caracteristicile calitative, în
locul denumirii clasei fiind numere.
Tabelul 2
Distribuţia gospodăriilor unei localităţi rurale după numărul
membrilor ce le compun (date fictive)
Nr.de persoane
în gospodărie 1 2 3 4 5 6 7 8 9
TOTAL
Nr.de gospodării 30 40 60 50 30 20 10 5 5 250
% 12 16 24 20 12 8 4 2 2 100
Dacă variabilele sunt continue sau cu număr foarte mare de
valori, se apelează la un artificiu şi se construiesc clase. Tabelele 3 şi
4 cuprind două exemple cu intervale de grupare primul prezentând
particularitatea că intervalele de la margine sunt deschise.(vezi Anexa
IX, respectiv Anexa X)
Forma fundamentală de prezentare a informaţiei obţinute în
legătură cu o caracteristică sau o variabilă este tabelul de frecvenţe.
• Vizualizarea datelor prin grafice
Pentru o ilustrare mai sugestivă se pot ataşa tabelelor de
frecvenţe diferite forme grafice.
34
Forma principală de prezentare grafică a datelor pentru o
variabilă statistică este poligonul frecvenţelor.
Dacă luăm un sistem de axe de coordonate ortogonale, pe axa
absciselor vom reprezenta valorile variabilei, iar pe axa ordonatelor
vom reprezenta frecvenţele. Se formează perechi ordonate (x
i
k
i
) care
vor primi drept imagine o mulţime de puncte.
Poligonul frecvenţelor se poate constitui utilizând frecvenţele
absolute sau procentele, ca în figura 1 din Anexa IX.
A doua formă grafică fundamentală pentru distribuţiile de
frecvenţa este histograma. Ea se aplică, de regulă, caracteristicilor
calitative şi variabilelor cu intervale de grupare când nu se alege un
punct de origine. Pe axa absciselor se reprezintă sub formă de
segmente clasele caracteristicii sau intervalele de grupare, iar pe
ordonată, frecvenţele absolute sau în procente. Se ridică pe fiecare
interval de pe abscisă un dreptunghi cu înălţimea indicată pe ordonată
de reprezentarea frecvenţelor. (Vezi Anexa X).
Foarte frecvent regăsim reprezentarea grafică sub formă de
cerc, având arcurile de cerc haşurate sau colorate diferit.
• Procentele şi frecvenţele relative
Cele mai elementare calcule ce se pot face cu distribuţiile
de frecvenţă constau în determinarea procentelor şi a frecvenţelor
relative.
În cazul procentului, se echivalează totalul cu 100. Procentul
de indivizi dintr-o clasă se va calcula după formula
k
n
i
⋅100.
În cazul frecvenţelor relative se reduce totalul la unitate.
Deci exprimă fracţiunea, ponderea indivizilor din populaţia totală
p
k
n
i
i
·
.
Folositoare sunt procentele şi frecvenţele relative când
dorim să comparăm caracteristici identice la populaţii de mărimi
diferite. Comparaţia este imposibilă cu frecvenţele absolute deoarece
aceste mărimi au semnificaţii diferite în funcţie de total.
Totodată, procentele ne ajută să sesizăm mai bine gradul de
cuprindere al unei clase,iar frecvenţele relative să sesizăm ponderea
diferitelor clase de grupare în populaţie.
Menţionăm că informaţia transmisă sub forma celor două
învelişuri este absolut identică, dar procentele se folosesc în rapoarte
35
de cercetare, iar frecvenţele relative ca mărimi intermediare în alte
operaţii de analiză statistică.
• Indicatorii caracteristicilor
Într-o cercetare sociologică apare nevoia concentrării
informaţiei în forma unor mărimi unice, chemate să reflecte ceea ce
este general, tipic, constant. Astfel de mărimi numite indicatori ai
caracteristicilor se pot grupa în: indicatori de poziţie şi indicatori de
împrăştiere.
a) Indicatorii de poziţie
Indicatorii de poziţie se referă la mărimi calculate pentru
caracteristici cantitative, cu scopul de a surprinde nivelul valoric
mijlociu. Dintre indicatorii de poziţie cei mai cunoscuţi sunt media
aritmetică, mediana şi modul (valoarea modală).
Mărimile medii
Media aritmetică
Calculul mediei este foarte cunoscut: se adună valorile
caracteristicii şi se împarte la numărul cazurilor, al indivizilor:
¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
·


⋅ ⋅ ⋅ · −


·
cazuri indivizi, nr.de n
suma;
n) 2, 1, valoare(1 o
i
x
media reprezintã x
unde
n
n
1 = i
i
x
X
36
Dacă aceeaşi valoare este luată de mai mulţi indivizi, atunci
formula mediei va fi:
n
x k
X
s
1 i
i i ∑
·
·
unde
i
k
reprezintă frecvenţa cu
care apar valorile.
În calitatea sa de mărime mijlocie, media poate coincide sau
nu cu una dintre valori, iar înmulţită cu numărul indivizilor (a
cazurilor) se obţine exact suma valorilor individuale.
Mediana
Reprezintă valoarea caracteristicii X care împarte în două
părţi egale populaţia ai cărei membri au fost ordonaţi.
Pentru determinarea medianei efectuăm următoarele
operaţii: ordonăm indivizii din populaţie după valorile luate,
determinăm rangul individului median
,
`

.
|
+
2
1 n
şi apoi valoarea ce
corespunde acestuia. Dacă populaţia are un număr impar de indivizi,
există un individ median real: spre exemplu, într-o grupă cu 33 de
studenţi, individul median este cel cu numărul 17 ordinea fiind cea
alfabetică
,
`

.
|
+
2
1 33
.
În cazul în care seria statistică este definită pe un număr par,
individul median este imaginar, interpolat, valoarea mediană fiind
media valorilor pe care le iau indivizii de rang n/2 şi n/2+1. De
exemplu, dacă un student a luat la examene următoarele note: 6, 6, 8,
9, 10, 10 atunci,
Me ·
+
· ⋅
8 9
2
8 50 ,
Valoarea modală
Reprezintă valoarea de frecvenţă maximă a distribuţiei,
valoarea luată de cel mai mare număr de indivizi.
Valoarea modală se foloseşte pentru a ilustra cazurile numite
tipice. Din ea se poate degaja o concentrare a indivizilor.
Determinarea valorii modale se face prin inspecţia vizuală a
tabelului.
37
Pentru buna însuşire a cunoştinţelor referitoare la mărimile
medii, prezentăm ca model în Anexa XI un tabel cu principalele
caracteristici ale acestora, pe care studenţii trebuie să le specifice
pentru fiecare dintre ele separat.
b) Indicatorii de împrăştiere (dispersie)
După calcularea mărimilor medii se poate face măsurarea
dispersiei, pentru a răspunde la întrebarea: "oare majoritatea cazurilor
sunt foarte aproape de medie sau există un registru mare de variaţie?"
(C.A.Moser). Astfel determinăm gradul de omogenitate sau
eterogenitate al unei populaţii în raport cu o variabilă statistică.
Indicatorul de împrăştiere cel mai uşor de calculat poartă
denumirea de "amplitudine" şi se notează cu A. Expresia sa este
diferenţa dintre valoarea maximă şi cea minimă urmărind seria de
valori:
A x x
s
· −
1
Spre exemplu, dacă în două clase paralele de elevi s-au dat
extemporale cu aceleaşi întrebări, media notelor obţinute de elevii din
clasa A fiind 7, aceeaşi cu media notelor din clasa B, ne interesează
gradul de dispersie a notelor.
Luând cifre fictive, construim următorul tabel:
Tabelul 3
Distribuţiile notelor în două serii, formate din câte 40 de studenţi
(cifre fictive)
NOTE 4 5 6 7 8 9 10 TOTAL
Frec-
SERIA I 2 5 8 10 8 5 2 40
venţe SERIA II - 1 9 20 9 1 - 40
Pentru seria I amplitudinea A = 10 - 4 = 6
seria II A = 9 - 5 = 4
38
Acest indicator este foarte sărac în informaţia transmisă
deoarece nu ia în considerare frecvenţele, deci nu are în vedere felul
cum se împrăştie indivizii pe acest interval.
Indicatorul cel mai des utilizat în acest scop se numeşte
abatere standard sau abatere medie pătratică de la medie.
*
În finalul acestui capitol vom rezuma cerinţele
metodologice fundamentale în cercetarea sociologică.
1. Cerinţa obiectivităţii datelor, informaţiilor şi concluziilor
precum şi relevanţa acestora, respectiv corespondenţa lor cu viaţa
socială.
2. Regula priorităţii faptelor,care presupune cerinţa de a porni
cercetarea de la investigaţia faptelor de teren.
3. Cerinţa participării nemijlocite la viaţa socială investigată,
impusă de Şcoala românească de sociologie condusă de Dumitrie
Gusti.
4. Unitatea demersului de cercetare, dintre teorie şi metode;
5. Complementaritatea informaţiilor şi datelor, asigurate prin
diversitatea şi completarea metodelor de recoltare a datelor cu cele
de prelucrare.
6. Respectarea principiului abordării sistemice.
7. Abordarea multi şi interdisciplinară, chiar angajarea unor
echipe mixte de specialişti în diferite domenii.
8. Regula cercetării cauzale.
9. Adecvarea mijloacelor şi metodelor de cercetare la
obiectivele cercetării.
10. Etica profesională.
39

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->