Introducere în lingvistică Noţiuni introductive Lect.dr. Ioan Milică I. Limbaj, limbă, vorbire. II. Norma: definire, trăsături, categorii. I.

Limbaj, limbă, vorbire. Interesul pentru limbajul uman este evident încă din cele mai vechi timpuri. Foarte mulţi filosofi şi cugetători, scriitori, oameni de cultură şi savanţi şi-au pus numeroase întrebări referitoare la esenţa vorbirii. Ce înseamnă a vorbi ? Cum a apărut comunicarea prin sunete articulate ? A existat, cumva, o limbă comună tuturor fiinţelor umane ? Ce factori au condus la diversificarea limbilor ? Astfel de interogaţii au generat, de-a lungul vremii, numeroase ipoteze, explicaţii şi modele interpretative. Deşi nu s-au oferit, până în prezent, răspunsuri clare cu privire la originea limbajului, este larg acceptată definirea limbajului ca „o modalitate de comunicare specific umană şi conştientă a ideilor, emoţiilor şi dorinţelor prin intermediul unui sistem de simboluri create în acest scop. Aceste simboluri sînt în primul rând auditive şi sînt produse cu ajutorul a ceea ce numim «organele vorbirii»” (Sapir, 1921: 7). De altfel, această definiţie - propusă de antropologul şi lingvistul american Edward Sapir – pune în lumină câteva dintre trăsăturile comunicării interumane: a) limbajul este o creaţie specific umană; b) toate fiinţele omeneşti au capacitatea de a comunica prin semne iar această capacitate se manifestă spontan şi conştient; c) orice act de comunicare se desfăşoară cu ajutorul unor semne cu valoare simbolică, acestea fiind entităţi concrete sau abstracte care ţin locul a ceva; d) limbajul verbal este un sistem de simboluri auditive (sunete articulate) produse cu ajutorul organelor vorbirii; e) faţă de alte modalităţi de comunicare (cum ar fi limbajul mimico-gestual, ansamblul semnelor de circulaţie, limbajul pictural sau muzical, etc.), dar dezvoltat în strânsă legătură cu acestea, limbajul articulat ocupă un loc central. f) limbajul articulat serveşte, deopotrivă, la transpunerea gândirii (noţiuni, idei, reprezentări) în semne verbale şi la exprimarea senzaţiilor, dorinţelor şi stărilor afective, adică a tuturor aspectelor care formează latura subiectivă a fiinţei umane. Dacă limbajul este, după cum afirmă Ferdinand de Saussure (1998: 36), o facultate umană, orice limbă este o reflectare a acestei facultăţi. Înţelegem, aşadar, că toţi oamenii au capacitatea de a comunica prin semne, însă această capacitate are manifestări lingvistice diferite de la o comunitate la alta. În termeni simpli, limba este o mulţime de semne arbitrare şi convenţionale, cu organizare biplană (formă şi înţeles), întrebuinţate în comunicarea cu semenii. Se consideră că semnele sunt arbitrare pentru că nu există o legătură directă între planul formei şi planul înţelesului. Consecinţa acestei proprietăţi a

1

semnelor limbii este că aceeaşi noţiune, ‛apă’, de exemplu, este exprimată, în diferite limbi, prin semne care se rostesc şi se scriu altfel de la o limbă la alta: rom. apă, fr. eau, it. acqua, sp. agua, engl. water, germ. Wasser etc. Caracterul convenţional al semnelor îşi are originea în legăturile sociale dintre indivizi. Nu orice alăturare întâmplătoare de sunete articulate, cum ar fi *azun, este semn cu formă şi conţinut, ci numai acele elemente care sunt acceptate, înţelese şi întrebuinţate într-o colectivitate. Ansamblul de semne care alcătuiesc o limbă formează o mulţime abstractă, cu existenţă numai în plan mental. Sunetele, grupurile de sunete, cuvintele, propoziţiile, frazele nu sunt obiecte ale lumii, ci doar reprezentări articulate, care substituie realităţile universului fenomenal. Când spunem, într-o conversaţie, propoziţia „copacul din faţa casei mele are frunze mari”, cei ce ne ascultă au deja formate reprezentări ale acestor semne verbale. Ştim ce înseamnă, în limba română, cuvintele copac, în faţa, casă, a avea, frunze, mari astfel încât putem să creăm, în minte, imaginea unui arbore cu frunze mari aflat în faţa unei locuinţe. Nu trebuie să cărăm casa şi copacul cu frunze mari după noi pentru ca ceilalţi să priceapă ce vrem să spunem, nu ? Acest exemplu ne serveşte şi pentru a arăta că vorbirea este activitatea concretă de întrebuinţare a limbii (mai precis, de alegere a semnelor lingvistice şi de combinare a acestora în enunţuri) într-o anumită situaţie de comunicare dată. E cert că nu este posibil să vorbim toată limba română deodată. Atunci când vorbim, noi îndeplinim o serie de operaţii simple: 1. Ne gândim la ceea ce dorim să spunem; 2. Selectăm – din ansamblul semnelor pe care le cunoaştem - elementele conforme cu intenţia noastră de a comunica; 3. Combinăm semnele pentru care am optat într-un enunţ, conform unor reguli însuşite încă din prima perioadă a vieţii. De exemplu, dacă dorim să formăm o propoziţie cu termenii repede, copilul, mama, a alerga, spre vom zice Copilul aleargă/ alerga/ a alergat etc. repede spre mama, nicidecum *Aleargă copilul mama spre repede întrucât cea de-a doua realizare nu respectă normele sintactice ale limbii române. De altfel, regulile gramaticale sunt doar o parte din normele de comunicare pe care noi le respectăm zi de zi. Astfel, într-un schimb de replici cu decanul facultăţii nu vom spune niciodată „Domnu’ decan, mi-ai aprobat, măi, cererea aia de cazare ?”. Respectul faţă de celălalt şi funcţia pe care persoana respectivă o îndeplineşte ne obligă să adoptăm o atitudine reverenţioasă, atitudine reflectată printr-un enunţ de tipul: „Domnule decan, vă rog să îmi aprobaţi cererea de cazare”. II. Norma: definire, trăsături, categorii. Din ilustrările de mai sus se constată că normele sunt reguli de desfăşurare a comunicării între oameni. Savantul român E. Coşeriu consideră că normele sunt modele de întrebuinţare a limbii, conform nevoilor comunicative ale unei colectivităţi. Dacă sistemul limbii ne oferă extrem de multe posibile relaţii între elementele sale constitutive, norma este o îngrădire a acestor posibilităţi. Aceste modele sunt relativ constante, schimbarea unor reguli de a vorbi realizându-se într-o perioadă îndelungată de timp. Coşeriu (2004: 98 - 100) notează că norma este „simplă obişnuinţă” sau „element comun în vorbirea întregii comunităţi”. Spre exemplu, dacă se dă schema sintactică [Subiect (exprimat prin substantiv comun) + Predicat (exprimat prin verb de mişcare) + Circumstanţial de loc (exprimat prin substantiv comun)], putem construi un număr foarte mare de propoziţii după modelul respectiv: Bătrânul merge prin parc, Copilul aleargă spre casă, Fata vine de la bloc etc. Prin urmare, schema se repetă, deşi cuvintele combinate după regulă sunt diferite de la un enunţ la altul. Regulile care

2

Dacă avem în vedere nivelul de limbă la care acţionează putem vorbi de norme fonetice. Eugeniu. „Prelegeri şi conferinţe”. fie facultative. putem observa contrastul dintre o discuţie prietenească şi schimbul de replici între un avocat şi un judecător etc. Sapir. Coşeriu. de două feluri: colective (tot ceea ce se repetă în vorbirea unei comunităţi) şi individuale (tot ceea ce se repetă în vorbirea unui individ). Harcourt. fie obligatorii. Dacă ne raportăm la cadrul de desfăşurare a comunicării şi la relaţiile între protagonişti putem separa normele vorbirii informale de regulile conversaţiei formale. Guţu Romalo. Editura Humanitas. ce ploaie e afară !”). Fără a prezenta o clasificare foarte extinsă a normelor e suficient să remarcăm importanţa lor în comunicarea cotidiană. Iaşi. care guvernează vorbirea populară şi cele explicite. 2002. Ferdinand. Curs de lingvistică generală. Dacă ţinem cont de varianta de limbă folosită de vorbitori. fie subiective („Vai de mine şi de mine. Corectitudine şi greşeală. Bibliografie Coşeriu.modelează vorbirea sunt. Bucureşti. care ilustrează configuraţia variantei literare şi care sunt descrise în lucrări ştiinţifice normative precum gramaticile. ştiut fiind că nici un act firesc de vorbire nu se poate desfăşura fără reguli. De asemenea. Valeria. Iaşi. 2004. Eugen. traducere şi cuvânt înainte de Irina Izverna Tarabac. 1992-1993. 1998. Edward. Teoria limbajului şi lingvistica generală. Bucureşti. Dacă se invocă atitudinea emiţătorului faţă de ceea ce spune se poate accepta că normele sunt fie obiective („Afară plouă torenţial”). Cinci studii. Dacă luăm drept criteriu canalul de realizare a comunicării. 1921. Seturile de reguli pe care vorbitorii le adoptă şi le folosesc pentru a se înţelege unii cu alţii pot fi clasificate în conformitate cu mai multe criterii. Editura Polirom. De Saussure. Editura Enciclopedică. Aşadar. în Anuar de lingvistică şi istorie literară. A. transpunerea semnelor abstracte ale limbii într-un act concret de vorbire este mijlocită întotdeauna de norme. Language: An introduction to the study of speech. Brace And Company. New York. Limba română de azi. Editura Academiei Române. 3 . dicţionarele şi îndreptarele. în esenţă. lexicale şi gramaticale (morfologice şi sintactice). tom XXXIII. putem face distincţia între normele limbii vorbite şi cele ale limbii scrise. În strânsă legătură cu această distincţie se află şi diferenţa între normele implicite. putem deosebi normele limbii populare de cele ale limbii literare.

încât verbul a cumineca este astăzi întrebuinţat numai cu sensul ‛a (se) împărtăşi’. Teoria dublei articulări. realizăm judecăţi de valoare. Teoria dublei articulări.1999): „Cuvinte ca rom. communiquer. în consecinţă. la rândul său. brat’. În acelaşi timp. socotite echivalente. Cuminecarea este. a lua. fr. deci. communicare. dar cel de-al doilea sens nu a trecut proba timpului. engl.. ceea ce comunicăm trezeşte în receptor anumite reacţii. ‛a înştiinţa’. Dacă. adică de participare. comminicare. communicare. ni se pare interesant recursul la etimologie. de a nega etc. A comunica înseamnă. IV. apoi ‛a fi în relaţie cu cineva’. în limba română. Semnificaţia de tip religios s-a păstrat până în prezent. Organizată ca sistem de semne. germ. ci să te obişnuieşti să analizezi altfel obiectul comunicării lingvistice” (Martinet. limba este pentru fiinţele umane un vehicul de transmitere a mesajelor. de a confirma. verbul românesc a comunica. sau altfel spus. exprimăm realitatea prin prisma libertăţilor şi constrângerilor 4 .’. chiar şi în limbile înrudite genetic. trebuie să acceptăm că lumea este un caleidoscop pe care mintea umană îl organizează în conformitate cu tiparele şi posibilităţile oferite de o anumită limbă. precum ‛a face cunoscut’. ‛a se pune în legătură cu. ci este o manifestare complexă care angajează personalităţile şi valorile protagoniştilor. Realitatea ontică este structurată diferit de la o limbă la alta.1941). este urmaşul vb. de a se îndoi. prendre. a cumineca. în franceză s-a transmis sensul ‛a fi în relaţie cu cineva’. Parafrazându-l pe lingvistul american Benjamin Lee Whorf (1897 . Planul paradigmatic şi planul sintagmatic. A învăţa o altă limbă nu înseamnă să pui noi etichete pe nişte obiecte cunoscute. nu se folosesc întotdeauna în aceleaşi împrejurări. ascultătorii noştri au posibilitatea de a crede. ‛a comunica’. Comunicând. Vorbind despre lume. pentru că el este cele ce înţelege şi simte ce comunică emiţătorul (Vianu. Acest aspect este observat şi de André Martinet (1908 . relevantă pentru problema de faţă. mijloc de comunicare Lect. Principiul economiei în limbă. ceea ce noi comunicăm. Comunicarea nu este un simplu transfer de idei de la un individ la altul. III. II. Ioan Milică I.. astfel că între emiţător şi receptor se instituie o relaţie dinamică. lat. vb. De fapt. Ori de câte ori spunem ceva. Atunci când vorbim româneşte. lat. de implicare activă în acceptarea şi transmiterea sacrului. Tranzitivitate şi reflexivitate. de la vb. de fapt. a împărţi’. 1970: 30) Afirmaţia lui Martinet subliniază că limbile naturale nu sunt oglinzi fidele ale realităţii. take. fiecărei limbi îi corespunde o organizare proprie a datelor experienţei. nehmen. Pentru a afla ce se transmite. un act de comunicare cu divinitatea. Prin intermediul unei variante din latina populară. cu două înţelesuri: 1 ‛a împărtăşi’ şi 2. vorbim despre noi şi despre valorile noastre. Din această observaţie trebuie să înţelegem că limba este un mijloc de cunoaştere a realităţii. întrebuinţat cu sensuri înrudite. în limba română s-a impus vb. provine din fr. 1968: 36 – 44). prin afirmaţia că limba este un instrument de comunicare. a realiza o legătură cu celălalt pentru a-i face cunoscută existenţa noastră şi perspectiva pe care o avem asupra lumii.Introducere în lingvistică Limba. care. rus. acelaşi termen a avut o evoluţie diferită şi. deci. dr. transpuse şi transmise tot ca judecăţi de valoare. Astfel. nu acoperă exact acelaşi domeniu semantic. având iniţial accepţia ‛a avea parte.

social acceptată şi întrebuinţată. prin urmare. «a fi». monemele sunt alcătuite din foneme. pl. elementele primei articulări se numesc moneme. prin asociere. Teoria dublei articulări pune în lumină relaţiile complexe dintre semnele limbii.. /c/. se realizează segmentări în continuumul realităţii (pentru detalii asupra acestui aspect. Diferenţierea limbilor este pusă de cercetătorul francez pe seama caracterului articulat al limbajului: „Se cuvine totuşi să precizăm această noţiune de articulare a limbajului şi să reţinem că ea se manifestă pe două planuri diferite: fiecare din unităţile care rezultă din prima articulare este de fapt articulată la rândul ei în unităţi de un alt tip. Limbajul. La rândul lor.ale cărui exemplare există în conştiinţa indivizilor vorbitori. Decupajele verbale sunt întotdeauna unităţi alcătuite din formă (expresie) şi înţeles (conţinut). diace: ‛tip de diodă semiconductoare’). lista fonemelor unei limbi este o listă închisă. dac.” (Martinet. formează în mintea noastră imaginea a ceea ce se întâmplă în realitate. un act de creaţie. acid.34). «grădină». atunci trebuie să remarcăm că valorile pe care le atribuim semnelor corespund „cu două forme ale activităţii noastre mentale” (Saussure. copist’. Aşadar. consideră Martinet (1970: 29). Vorbitorul descompune realitatea. 1998: 135). Cu un număr foarte restrâns de foneme se poate forma o mulţime nedefinită de moneme. în orice comunitate.” (Martinet. aci. Cu fiecare sunet pe care îl rostim pentru a construi un enunţ.). di. Dacă ne imaginăm limba ca un dicţionar mental – aşa cum afirmă Ferdinand de Saussure (1998: 44) . caizi: ‛guvernator musulman’) etc. În viziunea lui Martinet. Prima articulare a limbajului este aceea conform căreia orice fapt de experienţă. iar această activitate de mediere a lumii prin limbă este diferită atunci când conversăm în limba engleză. ci. Fiecare cuvânt reprezintă o „decupare” convenţională. unităţile celei de-a doua articulări participă la formarea de moneme româneşti precum ac. Spre exemplu. limbile se pot mulţumi cu câteva zeci de produse fonice distincte. vezi Munteanu. caiduri: ‛registru’. cu care vorbitorul operează pentru a construi. Prima articulare explică natura relaţiei dintre planul ontic şi cel lingvistic. noi asociem fluxul sonor „Copiluestengrădină” cu trei decupaje noţionale.200).. sînt analizate într-un şir de unităţi înzestrate fiecare cu o formă vocală şi cu un înţeles. prin semne. În schimb. deoarece. ca reprezentare verbală căreia receptorul îi atribuie o anumită valoare. diac (1. Combinările între elementele limbii 5 . Ele sunt unităţile celei de-a doua articulări. ic (‛pană de despicat lemne’). pl. 2. Orice luare de cuvânt este. „lista monemelor unei limbi este o listă deschisă: este imposibil să determinăm exact câte moneme distincte prezintă o limbă. caid (1. 1970: 39). prin limbă. 1970: 31 . pl. cad. Teoria dublei articulări se întemeiază pe observaţia că. 2. în fiecare clipă apar nevoi noi. /a/. astfel încât nu trebuie să ne deplasăm în grădină pentru a cerceta dacă acolo este sau nu vreun copil. care.de care dispune limba română.(…) Datorită celei de a doua articulări. auzind propoziţia „Copilul este în grădină”. dacă vrem să combinăm patru entităţi sonore. punem în evidenţă existenţa planului sintagmatic (numit şi planul combinării). de pildă. care se combină pentru alcătuirea formei vocale a unităţilor din prima articulare. dieci: ‛grămătic. «copil». spre a o recompune. cuante sonore care formează planul expresiei. nu este o copie a realităţii. 2005: 197 . /d/ şi /i/. Plan paradigmatic – plan sintagmatic. ci un instrument de interpretare a realităţii. o imagine a realităţii. iar aceste nevoi fac să se nască noi denumiri (. Atunci când vorbim. prin limbă. cuvintele pe care le rostim se înşiruie astfel încât ceea ce spunem formează un lanţ sonor care poartă un conţinut semantic. pl. o transpune în semne ale limbii. orice nevoi pe care dorim să le facem cunoscute altuia. ca. da. Astfel.

conform autorilor Dicţionarului de ştiinţe ale limbii (2001: 191). putându-i chiar conferi şi o anumită intonaţie. Acest fenomen subliniază. diferenţierea formal-semantică între întineri şi întineritor. nu acelaşi lucru se poate spune şi despre aranjamentul lor asociativ. „raportul sintagmatic este in praesentia. În accepţia lui Saussure (1998: 136).” Cu alte cuvinte. cum le numeşte Martinet) putem lua ca exemplu cuvântul întinerire. -t . Deşi le rostim printr-o singură expiraţie a aerului din plămâni. să întinerească. se poate sublinia existenţa seriei întineri. că. ci şi reacţia noastră faţă de această întâmplare: nedumerire sau curiozitate (Ai cumpărat flori ?). aşadar. . adică ansamblul de opoziţii pe care elementul în cauză le poate dezvolta pentru a deveni apt să intre în relaţie de succesiune cu alte unităţi. Să luăm ca exemplu enunţul „Ai cumpărat flori”. Aşadar. excludem toate celelalte forme flexionare posibile ale verbului iar perfectul compus a întinerit ne permite să intuim existenţa tuturor celorlalte posibilităţi de conjugare: întinereşte. Toate aceste elemente (prefixul. în limba română. aşa cum am notat deja. În termenii lui F.-tor. întinerit. „raportul asociativ uneşte termeni in absentia într-o serie mnemonică virtuală. întinerire. necesare pentru fixarea deosebirilor de formă şi de sens. întineritor. întinerit. de exemplu. observăm existenţa şirului /a/ + /i/ + /c/ + /u/ + /m/ + /p/ + /ă/ + /r/ + /a/ + /t/ +/ f/ +/ l/ +/ o/ +/ r/ + /i/. În consecinţă.tor. opoziţii fără de care nu am putea face distincţii. -re . Afirmând „Bunicul parcă a întinerit”. aspect explicat cu precizie de F. -re – -t. observăm. Principiul economiei în limbă.t. Termenul este compus din prefixul în. pe baza cărora se formează familia lexicală a verbului respectiv.re. Dacă. în limbă. . Fiecare formă deosebeşte de celelalte prin elemente specifice între care se dezvoltă. Ø – -tor. Ø – -t. elementele diferenţiatoare dezvoltă opoziţii de tipul Ø – -re. Pronunţăm. radicalul. el se bazează pe doi sau mai mulţi termeni. /a/ şi /i/. Astfel se obţine. 1998: 135) şi sunt caracterizate de contiguitate. cu elementul comun întineri şi cu elementele diferenţiatoare Ø. Dacă elementele limbii sunt co-prezente în plan sintagmatic. de Saussure (idem). Dacă reţinem doar verbul întineri.” Transmiterea unui volum cât mai amplu de informaţie cu un efort 6 .+ radicalul tiner + sufixul verbal –i + sufixul –re. surprindere sau bucurie (Ai cumpărat flori !) etc. timpurile. Asocierile paradigmatice şi succesiunile sintagmatice permit manifestarea economiei în limbă. de Saussure (1998: 136): nu putem rosti două elemente în acelaşi timp. Dacă descompunem propoziţia în sunete constituente. . Pentru a înţelege cum se dezvoltă relaţiile de tip asociativ (sau paradigmatic. în egală măsură prezenţi într-o serie efectivă”. sufixele) sunt asociate pentru a forma o unitate superioară. sunetele respective sunt consecutive. mai există şi alţi termeni care înglobează acest cuvânt: întineritor. noi rostim întreaga propoziţie printr-o singur efort fonator.ipostazele flexionare la toate modurile.-tor.au „ca suport întinderea” (Saussure. fără a rosti simultan cele două sunete. ar întineri. noi intuim paradigma sa . De fapt. de pildă. dorim să construim o propoziţie din care să facă parte verbul întineri. persoanele şi diatezele – şi alegem doar identitatea potrivită intenţiilor noastre comunicative. segmentul sonor „ai”. ascendentă sau descendentă. întinerind etc. Elementele limbii sunt consecutive în enunţ datorită felul în care se desfăşoară orice act de vorbire. va întineri. pentru a constata nu doar faptul că cineva cunoscut a cumpărat flori. „antinomia permanentă dintre nevoile comunicative şi expresive ale vorbitorilor şi înclinaţia acestora de a-şi reduce la maximum activitatea mentală şi fizică. adică se succedă unele după altele. dacă luăm ca termen de referinţă un cuvânt al limbii noi avem posibilitatea de a accesa mental şi paradigma acestuia.

denumirea de redactor-şef pune în lumină rolul pe care ocupantul acestei funcţii îl are.de articulare cât mai redus este evidentă în orice act lingvistic.Da. Bibliografie De Saussure. prin fructificarea celor deja existente în inventarul lexical al limbii. Cuvântul compus.”. traducere de Irina Izverna Tarabac. identitatea oricărui act lingvistic. pe de altă parte. Iaşi.dezvoltarea expresivităţii se manifestă ca opoziţia între valorile tranzitive (obiective) şi cele reflexive (subiective). pe când reflexivitatea este atributul zonei expresive. Tranzitivitate şi reflexivitate. Drept urmare. Dihotomia gramaticalizare . În conversaţia de zi cu zi întrebuinţăm adesea enunţuri eliptice care sunt adesea corect înţelese de interlocutor. gramaticalizarea este „absorbţia tuturor notelor expresive în nucleul comunicării” iar dezvoltarea expresivităţii dovedeşte că „valorile de stil se grefează întotdeauna pe nucleul comunicării”. Acest fapt îl determină pe Martinet (1970: 228) să teoretizeze existenţa a două tipuri de economie în limbă: economie sintagmatică şi economie paradigmatică. fr. Prin economie sintagmatică se înţelege mărirea numărului de unităţi din sistem. sp. şi contrastele dintre constituenţii zonei expresive. redattore capo – ilustrează tendinţa de a evita adăugarea de noi unităţi. B: „Îhîm”. gramaticalizarea şi dezvoltarea expresivităţii: „procesul gramaticalizării reduce treptat zona expresivă a comunicărilor. fotocopiator şi xerox vorbitorul va opta pentru cuvântul mai scurt. Opoziţia dintre nucleu şi zona expresivă. datorită indicilor contextuali care susţin şi favorizează schimbul de replici: A: „. consideră Vianu (1968: 48). reflectă. „Omul comunică şi se comunică”. 1968: 47) consideră că orice fapt de limbă este format dintr-un nucleu al comunicării şi o zonă expresivă şi observă că tranzitivitatea este specifică nucleului. astfel. pe de o parte. fără conţinut noţional. B: „. A: „. În termenii lui Vianu (1968: 47 ş.Da’ facturile le-ai plătit?”. it. arătând că orice produs comunicativ este rodul cooperării între două forţe contrare. golite de orice încărcătură expresivă. Principiul economiei în limbă evidenţiază capacitatea fiinţei umane de a întrebuinţa limba ca instrument de comunicare.). rédacteur en chef. în ierarhia editorială a unei publicaţii.u.Ai cumpărat fructe ?”. Astfel. existent şi în alte limbi – engl. în defavoarea celei rezultate din contopirea prefixoidului foto cu termenul copiator. Ferdinand. Acelaşi cercetător (Vianu. Pus să aleagă între doi termeni care denumesc aceeaşi realitate. într-un act de comunicare pot exista fapte de limbă cu grad maxim de tranzitivitate. 1968: 49). Lingvistul francez André Martinet consideră că economia în limbă sau legea minimului efort joacă un rol esenţial în evoluţia limbii. editor-in-chief. reliefându-se. Editura Polirom. acţiunea a două procese opuse. afirmă Tudor Vianu (1968: 32). 1998 7 . însă nu se vor putea niciodată realiza construcţii pur reflexive. pentru a asigura o desfăşurare cât mai bună a comunicării. redactor jefe. Curs de lingvistică generală. dat fiind că în fiecare moment se creează un echilibru între nevoia de impune elemente noi şi necesitatea de a le utiliza pe cele deja existente. dat fiind că numai „în jurul nucleului statornic al comunicării pot creşte note însoţitoare expresive” (Vianu. Există însă şi procesul contrariu al dezvoltării zonei expresive”. fapt ce explică randamentul mai mare al unităţii formate prin convertirea unui nume propriu în substantiv comun. Se numeşte economie paradigmatică conservarea numărului de unităţi din sistem şi combinarea lor pentru a denumi aspecte noi ale realităţii. intenţia tranzitivă şi intenţia reflexivă.

2005 Vianu. Elemente de lingvistică generală. 1968 8 . Iaşi.Martinet. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Eugen. Editura Ştiinţifică. Editura Polirom. Studii de stilistică. Bucureşti. André. Tudor. 1970 Munteanu. traducere şi adaptare de Paul Miclău. Introducere în lingvistică.

Într-una din lucrările fundamentale axate pe descrierea celor mai răspândite concepţii asupra semnelor.)”. Una din cele mai importante observaţii pe care Umberto Eco le face cu privire la întrebuinţarea semnelor este că individul nu comunică prin semne izolate. definită ca „cel mai important sistem de semne prin care oamenii comunică între ei” (Bidu-Vrănceanu et al. fie modele triadice (relaţia expresie-conţinut este raportată la obiectul simbolizat prin semn). Ioan Milică V. nici un semn nu are înţeles. Comparând cele două propoziţii se poate observa că şirul sonor [b+ă+i+e+ţ+a+ş] este identic. Într-o stare de izolare absolută. adică fără a fructifica relaţiile cu alte semne ale limbii.numit semioză . ci doar formă. Ca ramură a semioticii. lingvistica este disciplina care are ca obiect de studiu limba. În consecinţă. relaţii ce fac posibilă descrierea şi comentarea lumii. aşadar..Introducere în lingvistică Semnul lingvistic Lect. 9 . Le signe (Semnul). Semnul este. în accepţia lui Ferdinand de Saussure). 2001: 293). dr. În consecinţă. manifestată prin înşiruirea de sunete [b+ă+i+e+ţ+a+ş]. Definiri Trăsături Valori Definiri. Observaţia învăţatului danez se sprijină pe ipoteza saussuriană că limba este formă. VII. nu sînt altceva decât nişte sensuri contextuale izolate în mod artificial. Umberto Eco avansează ideea că fiinţa umană trăieşte permanent într-o reţea de sisteme semiotice şi notează că omul este „un animal capabil de a elabora şi de a comunica semne” (Eco. Orice încercare de definire a noţiunii de semn trebuie să aibă în vedere două aspecte: organizarea semnului şi legătura acestuia cu referentul la care face trimitere. ştiut fiind că procesul de comunicare se întemeiază pe un sistem de semne şi de relaţii între ele. sau nişte parafraze artificiale ale acestora din urmă. Acest mecanism . 1988: 17). termenul băieţaş nu are înţeles. VI. Validitatea şi importanţa constatării lui Hjelmslev pot fi ilustrate astfel. în cea de-a doua propoziţie sensul este cel de ‛şmecher’. nu substanţă. Chiar şi în situaţia în care se foloseşte un singur semn interpretarea valorii acestuia este întotdeauna guvernată şi orientată de un context. În stare de izolare. şi b) El se crede băieţaş.pune în lumină statutul tutelar al ştiinţei care se ocupă cu studiul semnelor folosite în comunicarea umană. Înţelesul se concretizează atunci când cuvântul este utilizat într-un enunţ: a) Un băieţaş se juca în curte. aspect asupra căruia vom reveni într-o altă discuţie. adică semiotica (sau semiologia. Acest fapt este comentat de savantul Louis Hjelmslev (1967: 86). unul dintre conceptele centrale în ştiinţele comunicării. Orice înţeles apare numai în context (.. băieţaş înseamnă ‛băiat mic’. încercările ştiinţifice de a preciza ce este semnul au generat fie modele diadice (semnul este definit ca relaţie între expresie şi conţinut). trebuie acceptată ca definitorie o particularitate importantă a semnelor şi anume că ele au valori specifice numai într-un act de comunicare. care afirmă că – în stare de izolare – semnele limbii nu au nici un înţeles: „Aşa zisele sensuri lexicale care li se atribuie unor semne. Dacă în primul enunţ. dar înţelesul diferă.

(.. Una dintre cele mai cunoscute definiri triadice ale semnului îi aparţine semioticianului Charles S. Pe scurt. respectiv semnificant”. ea este senzorială. aspect evidenţiat .. şi să înlocuim conceptul şi imaginea acustică prin semnificat.. şi elemente prototipice. sau poate un semn mai dezvoltat”.) atrage de la sine spre gândire alt lucru”. mai precis. orice semn al limbii este binar. eventual. Peirce (1990: 254): „Definesc Semnul ca ceva ce este în aşa fel determinat de altceva. facem o prezentare prin care aproximăm înfăţişarea sălbăticiunii. o oglindire a raportului semn-obiect în mintea celui ce ia parte la comunicare. desenele vor avea. ţine locul a ceva pentru cineva. Augustin: „semnul este un lucru care (. dacă un profesor de desen îi roagă pe elevii săi să deseneze o floare.Dacă modelele diadice pun în lumină raportul de semnificare.. adică efectul pe care semnul îl are asupra conştiinţei individidului este. v. de pildă. care permit identificarea obiectului natural.încă din veacul al patrulea al primului mileniu d. numit Obiectul său. iar nuanţele prin care se fac diferenţele specifice ilustrează noţiunea de Interpretant..obiect. dar fără a le pune în faţa ochilor o anumită plantă. Altfel spus.166). o relaţie între obiect şi semn. ci un concept şi o imagine acustică. imaginea pe care ne-o formăm despre obiectele lumii este intermediată de semne. creând în mintea acestuia un semn echivalent. Fragmentul pune în lumină câteva dintre caracteristicile esenţiale ale semnelor folosite în comunicare umană: a) valoarea oricărui semn se concretizează numai în actul de comunicare la care participă activ emiţătorul şi receptorul. Potrivit modelului diadic dezvoltat de marele lingvist elveţian. El se adresează cuiva. adică relaţia internă între semnificat şi semnificant. cât şi semnificatul 10 . (. putem căuta lămuriri cu privire la denumirea fiinţei respective şi stabilim. modelele triadice evidenţiază şi raportul de desemnare. existente în conştiinţa celor ce realizează desenele trimit către obiect. încît acesta din urmă este determinat mijlocit de primul. astfel încât cei ce nu au văzut felina în cauză să şi-o poată imagina.) Propunem să păstrăm cuvântul semn pentru a desemna totalul. Deşi diferite. un animal mai puţin cunoscut. 2005: 229). ci amprenta psihică a unui sunet. atât semnificantul (imaginea acustică). c) Interpretantul. convenţionale. Spre exemplu.. conceptul. – de Sf. b) relaţia semnului cu obiectul simbolizat este o relaţie de trimitere (cf. şi care determină un anume efect asupra unei persoane. Prin urmare. 1996: 165 .. cu siguranţă. sau. şi o numim „materială” numai în acest sens şi în opoziţie cu celălalt termen al asocierii. efect pe care-l numesc Interpretantul său. legătura semnului cu obiectul la care face trimitere (pentru detalii. în general mai abstract. Aceasta din urmă nu este sunetul material. pentru a-l descrie identitatea. astfel. în anumite privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. Munteanu. Văzând. lucru pur fizic. d) orice semn substituie un element al realităţii şi este de natură mentală. ci îi pronunţăm denumirea şi. Ducrot & Schaeffer.Hr. trăsăturile prototipice. precum servalul. desenele făcute de elevi sunt reprezentări ale unui semn care trimite spre un element din realitate.. Nu trebuie să purtăm cu noi animalul sau fotografia acestuia. în esenţă. reprezentarea pe care ne-o dă mărturia simţurilor noastre. Cea mai răspândită definiţie a semnului îi aparţine lui Ferdinand de Saussure (1998: 85-86): „Semnul lingvistic nu uneşte un lucru şi un nume. Interpretantul este ansamblul de reprezentări mediate de relaţia semn . întrucît nu toţi elevii vor desena aceeaşi floare.) Un semn .

Deşi nu există dovezi scrise privind existenţa indo-europenei. arbitrarietatea şi linearitatea (sau liniaritatea. B) Linearitatea este proprietatea semnificantului de a desfăşura în timp ca o linie sonoră. pers. v. Definiţia îi permite învăţatului să afirme că limba este un sistem omogen de semne cu aceeaşi identitate (semn = semnificant şi semnificat). până la un anumit moment din trecut. gr. În consecinţă. din punct de vedere istoric. Cuvintele nu semnifică prin natura lor. lat. F. pe parcursul a mii de ani. adică de a nu fi impus de acesta. Tisch. semnificanţii acustici nu dispun decât de linia timpului. table. diferenţele între diverse idiomuri ? Trăsături. acest parcurs oferă doar o motivare etimologică relativă pentru că este practic imposibil să cunoaştem dacă a existat în primele limbi omeneşti unităţi lexicale pentru noţiunea frate şi dacă formele acestor cuvinte era sau nu motivate de realitate. etimologia (ştiinţa care studiază originea cuvintelor) permite stabilirea unei filiaţii care pune în lumină. Principiul arbitrarietăţii permite clasificarea semnelor limbii în semne (relativ) motivate şi semne (relativ) nemotivate. elementele lor se prezintă unul după celălalt. de la cele mai mici unităţi sonore (sunetele). 11 . specialiştii care studiază evoluţia limbilor au constatat că rom. fiind imateriale.. frate intră în categoria semnelor nemotivate. Cu toate acestea. adică dispunerea elementelor limbii în succesiune. frater. totuşi. de natură psihică. ele formează un lanţ. limba din care au evoluat. de Saussure. două „caracteristici primordiale” (F. vorbirea se prezintă ca un flux sonor cu desfăşurare în timp. got. Acest caracter apare de îndată ce le reprezentăm în scris şi când înlocuim succesiunea în timp prin linia spaţială a semnelor grafice.). phratér. „conceptul „masă” nu are nici un raport de necesitate cu semnificantul rom. cuvântul rom. de Saussure (1998: 89) comentează că „prin opoziţie cu semnificanţii vizuali (semnale maritime etc. bhrátár-. în alte lucrări de lingvistică). la origine. cum se explică. interjecţia pleosc ! este considerată semn motivat pentru ea este o transpunere. Spre exemplu. un etimon din vechea indo-europeană. germ. la cele mai ample organizări discursive sau textuale. originea lui frate. deci. Rezultă. Linearitatea aduce în prim plan contiguitatea. arbitrarietatea luminează diferenţele între limbile naturale şi este o proprietate a semnelor invocată pentru a explica de ce unele idiomuri se înrudesc sau nu cu altele. fiind reconstruit conform corespondenţelor între mai multe limbi cu atestare scrisă multiseculară sau chiar milenară: sanscr. Cu toate acestea. ce pot prezenta complicaţii simultane pe mai multe dimensiuni. brat’ etc. tavola). it. Pe de altă parte. Astfel. A) Arbitrarietatea este proprietatea semnificantului de a fi liber în raport cu semnificatul.” Potrivit acestei proprietăţi. oamenii de ştiinţă consideră că termenul respectiv ar fi avut forma *bhrátér-. 2001: 66). în sunetele articulate ale limbii. pentru că vorbitorii de limbă română nu mai cunosc astăzi motivul pentru care acest termen denumeşte relaţia de înrudire între fii. masă. 1998: 86). Răspunsul la această întrebare ţine cont de trăsăturile semnelor. şi viceversa. idiomurile vorbite în prezent în toată Eurasia. ci prin tradiţia stabilită social-istoric. bróþar. Două sunt axiomele care susţin raţionamentul teoretic saussurian: a) semnul lingvistic este arbitrar şi b) semnul lingvistic este liniar. Dacă semnele tuturor limbilor au aceeaşi organizare binară.(conceptul). Astfel. o dovadă fiind faptul că alte limbi îl desemnează în alt fel (fr. rus. frate are. brátar-.” (Bidu-Vrănceanu et al. a zgomotului făcut de căderea unui corp în apă.

Editura Nemira. Un corolar al teoriei saussuriene ar fi că unui semnificant îi corespunde (doar) un semnificat şi viceversa. selecţia textelor şi traducere Delia Marga. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. caracterul social. 1998 Oswald Ducrot. Coşeriu face distincţia fundamentală între structură şi arhitectură. Editions Labor. o durată mult mai mare decât viaţa individului. Tocmai de aceea. Bibliografie Bidu-Vrănceanu. 1967 Munteanu. traducere de Irina Izverna Tarabac. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. 1990 12 . Editura Polirom. Orice semn al limbii este imuabil (neschimbat) pentru că el se manifestă ca rezultat al unui proces îndelungat de convenţionalizare. Centrul de Cercetări fonetice şi dialectale. cazurile de omonimie lexicală sau gramaticală).). Cristina Călăraşu. mai ales atunci când se compară eşantioane lingvistice din secole diferite. Umberto. Imuabilitatea semnelor ilustrează. pentru că orice modificare sonoră sau de conţinut este rodul unei convenţii între mai mulţi indivizi şi nu poate reorganizată după voia tuturor subiecţilor vorbitori. Bucureşti. Semnificaţie şi acţiune. procesul lent de modificare formală sau semantică având. Schimbarea lingvistică guvernează mutabilitatea semnelor. Editura Humanitas. semnul se prezintă ca imuabil. Gabriela Pană Dindelegan. Jean-Marie Schaeffer (coord. pentru a include într-o teorie mai coerentă şi mai cuprinzătoare. Iaşi. 1996 Louis Hjelmslev. E. limba română din secolul al XVII-lea este aproape de neînţeles pentru vorbitorii de română actuală. Angela. fundamentele epistemologice ale lingvisticii moderne. de exemplu. Introducere în lingvistică. Trăsăturile semnelor guvernează şi orientează manifestarea anumitor valori. mutabilitatea semnelor este evidentă. Le signe. însă realitatea utilizării limbii ca instrument de comunicare demonstrează că o formă lingvistică poate avea două sau mai multe valori de conţinut (a se vedea. Bucureşti. în conştiinţa vorbitorului. Bucureşti. Vorbitorul nu poate altera identitatea semnelor pe care le întrebuinţează la un moment dat în comunicare. Deşi. deci.. Eugen. Preliminarii la o teorie a limbii. în folosirea concretă a unităţilor limbii. 1988 De Saussure. aşa cum se întâmplă în cazul literaturii. pentru a construi un univers imaginar. 2005 Peirce. 2001 Eco. evoluţia limbii demonstrează că semnele se modifică în timp. Editura Babel. cu o prefaţă de Andrei Marga. Curs de lingvistică generală. pentru a exprima ceva despre lume sau.Cele două trăsături reliefează imuabilitatea şi mutabilitatea semnelor. Editura Polirom. Bucureşti. Mihaela Mancaş. cel mai adesea. Bruxelles. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Iaşi. după cum acelaşi conţinut poate fi exprimat prin cel puţin două valori formale (cum se întâmplă cu unele sinonime lexicale sau gramaticale). Ferdinand. Charles S. Spre exemplu. Valori. supraindividual al limbii. Din perspectivă istorică.

cu pregnanţă din ce în ce mai mare . Studiile de retorică sunt primele lucrări în care se analizează potenţialul expresiv şi/ sau persuasiv al faptelor de limbă. abia în secolul al XX-lea începe să se manifeste . 13 . Frâncu. 3) Iote-l !. tipurile de discurs în care aceste virtualităţi se manifestă şi strategiile prin care se pot trezi reacţii ale ascultătorului (sau auditoriului). vezi Graur & Wald. 1999). dr. Observaţia că orice comunicare realizată cu ajutorul cuvintelor ilustrează un tip de comportament verbal şi serveşte unei finalităţi mai mult sau mai puţin precise nu este o descoperire a lingvisticii moderne. XI. Coşeriu I. Spre exemplu. 1970: 27). conştiinţa că actele de vorbire sunt manifestări ale unor intenţii comunicative a favorizat dezvoltarea retoricii. Deşi retorica este o disciplină cu existenţă milenară. Încă din Antichitate. deliberativ (discursul politic şi cel public) şi demonstrativ (cuvântările protocolare).Introducere în lingvistică Funcţiile limbajului Lect. cunoştinţele şi capacitatea cognitivă de a construi argumentări fluente şi convingătoare. Ioan Milică VIII. Ideea de a vorbi bine şi adecvat în raport cu obiectul comunicării este ilustrată de cuvântul retor. În viziunea anticilor. Noţiuni fundamentale: funcţie. 5) Pe unde dracu’ umbli ? etc. adică o persoană înzestrată cu talentul. teoria actelor de comunicare etc. în prima jumătate a veacului trecut. în cea mai mare parte. etnografia vorbirii. cu apariţia unor cercetări de referinţă. tu eşti !. trebuie să reţinem că funcţia ei centrală este funcţia de comunicare.interesul ştiinţific pentru rolurile comunicative ale elementelor limbii. 2) Uite şi figura secolului !. 2) diferenţierea (variaţia) funcţională şi stilistică se realizează numai prin posibilităţile oferite de sistemul limbii şi 3) selecţia şi combinarea semnelor în enunţuri se face în funcţie de anumite reguli sau de adaptarea în raport cu un anumit scop comunicativ. care denumeşte un profesor de retorică sau un orator. Relaţia între elementele limbii şi contextul în care ele apar este fundamentală pentru a preciza care este funcţia esenţială a limbii: „socotind limba un instrument. Reprezentanţii acestei şcoli îşi întemeiază cercetările pe câteva consideraţii de importanţă capitală: 1) protagoniştii actului lingvistic dispun de un inventar de semne. Reflecţiile privind funcţiile limbajului culminează. retorica îngloba trei genuri discursive: juridic (pledoariile în faţa instanţei de judecată). funcţionalism Modelul propus de Karl Bühler Modelul propus de Roman Jakobson Critica modelului jakobsonian: E. aspect demonstrat de apariţia unor preocupări şi discipline noi. 4) A. adică înţelegerea reciprocă” (Martinet. de tip pragmatic: analiza discursului. progreselor înregistrate anterior şi apariţiei unor noi şcoli de gândire lingvistică. 1977. Această dezvoltare fără precedent a interesului pentru funcţiile îndeplinite de semnele lingvistice în procesul de comunicare se datorează. cele mai importante fiind contribuţiile lingviştilor care au format Cercul lingvistic din Praga (pentru detalii. X. IX. dacă se compară enunţuri precum 1) Vorbeşti de lup şi lupul la uşă.

valorile de semnificare fiind diferite. Această orientare lingvistică. există din cele mai vechi timpuri (cf. Drept urmare. 1988). în principiu. semnele aceleaşi (aceloraşi) limbi. „funcţia unui element nu este direct determinată de natura sa: două elemente de natură diferită pot avea aceeaşi funcţie (de pildă două cuvinte aparţinând unor părţi de vorbire diferite pot juca acelaşi rol: un substantiv şi un adjectiv pot fi nume predicative). . după caz. Eco. Pentru a explica de ce actele de vorbire diferă de la un individ la altul. corespunzând rolului comunicativ al 14 . Mai precis. specialiştii interesaţi de rolurile pe care le îndeplinesc unităţile limbii în comunicarea verbală studiază valorile distinctive ale semnelor. Jan Mukařovský. trebuie să analizăm funcţia pe care o îndeplineşte un fapt lingvistic în raport cu un anumit context de comunicare. cu aspiraţii teoretice distincte. Exemplele invocate pun în lumină o altă problemă. relaţia emiţător – lume – receptor poate fi descrisă prin co-participarea sau interacţiunea a trei funcţii: funcţia de expresie (die Ausdrucksfunktion). Roman Jakobson (membri ai Cercului lingvistic de la Praga) sau André Martinet. deşi în fiecare dintre acestea se concretizează un anumit tip de individualitate comunicativă: 1) sapienţială (gnomică). Invers.grupează mai multe şcoli. ba chiar la una şi aceeaşi persoană. 1996: 291). exprima şi surpriza faţă de sosirea neaşteptată a cuiva cunoscut) şi 5) emotivă (iritarea celui ce comunică fiind evidentă). existenţa unei atitudini faţă de ceea ce locutorul comunică reprezintă aspectul comun ce poate fi identificat în toate enunţurile citate. putându-se. ironică). propoziţiile în cauză pot fi considerate variante de exprimare prin care se subliniază o atitudine faţă de venirea cuiva cunoscut. termenul funcţie este întrebuinţat pentru a identifica un „ansamblu de proprietăţi ale unor elemente lingvistice în raport cu procesul general al comunicării” (Bidu-Vrănceanu et al. Meritul de a fi propus un model coerent de explicare funcţională a relaţiei dintre protagonişti şi lumea pe care aceştia o exprimă prin limbă îi revine psihologului german Karl Bühler (1879 .amintim. 2001: 225) sau „rolul unei forme lingvistice în enunţ/ enunţare” (idem). dar convergente în planul mai amplu al studierii rolurilor pe care le îndeplinesc semnele limbii. 2) familiară (admirativă sau. În viziunea lui Bühler. noţiunea de funcţie reliefează relaţia unui element cu întregul din care acesta face parte. însă selecţia şi combinarea elementelor de limbă este particularizată de la enunţ la altul. 1974: 45) se observă că ele descriu acelaşi fapt („venirea cuiva cunoscut”). pe Charles Bally (considerat întemeietorul stilisticii moderne) Bohuslav Havránek. 3) popular-neutră (reflectată prin emfază deictică). de altfel. deşi intuiţii şi teorii cu privire la raportul vorbitori – semne – lume. 4) constatativă (printr-un astfel de enunţ.1963).(Grupul µ . şi anume că vorbirea indivizilor nu este omogenă. constituenţi de aceeaşi natură pot avea funcţii diferite (un substantiv poate fi sau subiect sau complement)” (Ducrot & Schaeffer. Prin urmare. aşa cum se manifestă ele în orice produs discursiv (pe cale orală) sau textual (pe cale scrisă). De aceea. de pildă. În consecinţă. deşi toţi membrii unei comunităţi valorifică. Ideile şi viziunile ştiinţifice privind funcţiile faptelor de limbă formează orientarea numită funcţionalism. ca simptome pentru transmiţători (deoarece pun în lumină comportamentul lor verbal) şi ca simboluri ale universului despre care se comunică (dat fiind că orice semn ţine locul a ceva). semnele funcţionează ca semnale destinate receptorilor (întrucât le atrag acestora atenţia asupra a ceva). În cercetarea lingvistică modernă. în situaţii similare. Pentru alţi cercetători. printre ai cărei iniţiatori şi adepţi se numără unii dintre colaboratorii şi discipolii lui Ferdinand de Saussure .

corespunzătoare referentului. 15 . funcţia de apel (die Appellfunktion). orientată către receptor şi funcţia de reprezentare (die Darstellungsfunktion).emiţătorului.

Modelul funcţional al lui R. axată pe cod. 2) funcţia conativă. 1964: 90). 1964: 91). Coşeriu (1992-1993: 148149). 1964: 88). IV. 1964: 88). asociată contextului „reflectă adoptarea unei poziţii faţă de referent” (Jakobson. III. 3) funcţia fatică. Jakobson identifică şase factori constitutivi ai actului de comunicare. 16 . Diversitatea nu rezidă din monopolul uneia dintre aceste multiple funcţiuni. are ca scop exprimarea directă a atitudinii vorbitorului faţă de cele spuse de el” (Jakobson. serveşte „în primul rând la stabilirea comunicării. orice comunicare este o sinteză rezultată din organizarea diferită a trei aspecte: 1) dorinţa emiţătorului de a comunica cu altcineva (receptorul). „proiectează principiul echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa combinării” (Jakobson. În procesul de comunicare verbală se manifestă ierarhizarea rezultată din acţiunea diferenţiată a funcţiilor: „Deşi distingem şase aspecte esenţiale ale vorbirii. ci din ordinea ierarhică diferită a funcţiunilor. centrată pe mesaj. 1964: 95). Perspectiva teleologică asumată de psihologul Karl Bühler este valorificată de savantul Roman Jakobson (1896 . atragerea. determină implicarea. după cum urmează: 1) funcţia expresivă. se manifestă când protagoniştii „simt nevoia să controleze dacă folosesc acelaşi cod” (Jakobson. Jakobson a fost criticat de E. 1964: 88) şi 6) funcţia poetică. asociată contactului. care a negat existenţa funcţiilor teoretizate de savantul rus (fatică. orientată către destinatar. participarea acestuia la situaţia de comunicare (Jakobson. ar fi greu să găsim vreun mesaj verbal care să îndeplinească numai o singură funcţiune. metalingvistică. „concentrată asupra transmiţătorului. 5) funcţia referenţială.1982) în elaborarea celui mai cunoscut model al comunicării. 1964: 92). cărora le asociază şase funcţii. 2) conştiinţa vorbitorilor că utilizează un sistem de semne şi 3) finalitatea întrebuinţării acestui sistem.Schema de mai jos ilustrează modelul: Conform acestui model. 4) funcţia metalingvistică. Structura verbală a unui mesaj depinde în primul rând de funcţiunea predominantă” (Jakobson. la prelungirea sau la întreruperea ei” (Jakobson.

Cristina Călăraşu. Funcţia metalingvistică este considerată o particularizare nejustificată a funcţiei de reprezentare „dat fiind că între lucrurile pe limbajul le poate reprezenta găsim şi limbajul” (ibidem). Gabriela Pană Dindelegan. Jakobson s-a impus în lumea ştiinţifică. traducere de Antonia Constantinescu şi Ileana Littera. 1974 Jakobson. determinantă. Editura Didactică şi Pedagogică.. Coşeriu. Iaşi. 1988 Frâncu. Eugen. Scurtă istorie a lingvisticii. Bucureşti. 1964. Bucureşti. accesoriu”. Casa Editorială «Demiurg». „Lingvistică şi poetică” în Probleme de stilistică. Editura Ştiinţifică.. Editura Nemira. însă nu este ceea ce face ca poezia să fie poezie”. fiindcă în realitate această luare de contact (. 1992-1993 Eco. pe când în toate celelalte activităţi verbale ea se manifestă doar ca un element constitutiv. lingvistul român arată că „nu există o funcţiune fatică care să poată fi deosebită de o funcţiunea de apel. André. 1977 Grupul μ. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. Editura Academiei. Bucureşti Coşeriu. Elemente de lingvistică generală. Le signe. Bucureşti. Bühler. Editura Ştiinţifică. traducere şi adaptare de Paul Miclău. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. considerată funcţie dominantă a comunicării literare: „Funcţiunea poetică nu este singura funcţiune a artei verbale. Existenţa funcţiei poetice este negată întrucât „concentrarea în structura mesajului se poate prezenta în poezie. 2001. identitatea funcţiei poetice stă în legătură cu specificul mesajului verbal.) este numai partea iniţială a funcţiunii de apel” (idem). Deosebirea între mesaje non-artistice şi mesaje artistice este realizată implicit de Jakobson (1964: 93) şi subliniază importanţa funcţiei poetice. 83-125 Martinet. Alexandru. subsidiar. p. Astfel. Mihaela Mancaş. Bibliografie Bidu-Vrănceanu. Bruxelles. 1970 17 . „ci construieşte o realitate” (idem). Retorică generală. teoria lui R. Umberto. Curente şi tendinţe în lingvistica secolului nostru. Bucureşti. Angela. Constantin. 1999 Graur. Editions Labor. Tomul XXXIII. Dezvoltată în continuitatea ideilor promovate de lingviştii din Cercul de la Praga. Prelegeri şi conferinţe în Anuar de lingvistică şi istorie literară. însă este funcţiunea ei dominantă. În ciuda obiecţiilor făcute de E.poetică) şi adăugate modelului propus de K. Editura Univers. Roman. dat fiind că limbajul poetic nu descrie o realitate. Lucia Wald.

» Cum trebuie înţeleasă şi fructificată această afirmaţie crucială ? După cum se ştie. sistem anterior). iar o parte din inovaţiile şi schimbările pe care indivizii le dezvoltă în actele lor lingvistice este preluată. din perspectiva vorbitorului nu există decât acte lingvistice concrete. comunicarea verbală diferă de la om la om şi de la o situaţie la alta deoarece semnele limbii nu sunt valorificate în mod identic de vorbitori. parole. chiar la acelaşi individ. „două aspecte fundamentale ale limbajului: pe de o parte limbajul ca energeia. astfel. pe de altă parte. Definire şi trăsături. Acte locuţionare. Această observaţie importantă îl determină pe Coşeriu (2002: 22) să afirme că «„limba” se creează neîncetat prin intermediul vorbirii: actul lingvistic este realizare a unei „limbi” precedente (sistemul actelor lingvistice anterioare luate ca model) şi este. Aşadar. ca ceva dinamic care nu este făcut o dată pentru totdeauna. I. În alţi termeni. În prezentul activităţii de vorbire se actualizează ceea ce a fost deja creat. Acest aspect este lămurit cu precizie de Coşeriu (2004: 22): „Situându-ne în planul actului lingvistic.în secolul al XVIII-lea . care deosebeşte. fructificate sau nu de vorbitorii generaţiilor ce vor urma. Variabilitatea actului lingvistic este consecinţa faptului că „nici un semn lingvistic nu are exact aceeaşi formă şi aceeaşi valoare (semnificat) la toţi indivizii care îl utilizează şi în toate momentele când este folosit”(ibidem). altfel spus. element al unei noi „limbi”. Enunţuri consta(ta)tive şi performative IV. în acelaşi timp. Distincţia între activitatea de vorbire şi produsele acestei activităţi nu este o inovaţie coşeriană. la a cărui constituire contribuie.de la ipostaza virtuală. în circumstanţe diferite (idem). limbajul ca ergon. ci se realizează continuu. variind de la un individ la altul. 1999: 24). Noţiunea de act lingvistic este considerată de E. şi. Actul lingvistic – afirmă savantul român – reprezintă unica şi cea mai complexă realitate concretă a limbajului (Coşeriu. Această trecere se realizează în conformitate cu anumite reguli însuşite şi asumate de vorbitori. ca „produs" sau „lucru făcut". Ioan Milică I. oarecum diferit. ci este teoretizată . Coşeriu cea mai importantă descoperire a lingvisticii moderne. dr. prin urmare. 1986: 218). alta care aparţine viitorului („produs”. Definire şi trăsături II. o dublă perspectivă şi putem distinge două „limbi”: una care aparţine trecutului („avere” lingvistică. caracterizate prin sensuri virtuale. Tipologia lui Searle.Introducere în lingvistică Actul lingvistic Lect. adoptată şi fixată şi în comunicărilor altor vorbitori. comentează Coşeriu (1999: 26). Tipologia lui Austin. fapt de limbă (trece din ipostaza parole în ipostaza langue). adică drept creare continuă de acte lingvistice individuale. ca 18 .de învăţatul german Wilhelm von Humboldt. sistem nou)”. desfăşurarea oricărui act lingvistic se întemeiază pe selecţie şi combinare: „din plan paradigmatic se selectează o serie de semne. la ipostaza concretă. faptul de vorbire devenind. langue. definitivându-şi sensuri reale” (Irimia. prin actele lingvistice ale vorbitorilor din generaţiile precedente şi se formează premisele modelelor lingvistice viitoare. în plan sintagmatic. avem. care urmează a se combina între ele. Limba se creează în vorbire. Intersecţia axei selecţiei cu axa combinării reprezintă trecerea – conform concepţiei saussuriene . al unui nou sistem. ilocuţionare şi perlocuţionare III.

iar acest aspect al comunicării ilustrează ceea ce filosoful britanic numeşte act ilocuţionar.. în acelaşi timp. L. În termeni coşerieni. unicitatea. de pildă). parole. exprimă o anumită intenţie comunicativă (act ilocuţionar) şi urmăreşte realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuţionar). Acte locuţionare. II. în viziunea anticilor. şi anume de câte tipuri sunt actele lingvistice ? O argumentare temeinică poate fi găsită în concepţia lui J. 2001: 18). după cum urmează: „Rostind un anumit enunţ. dezvoltată cu aproximativ două decenii înainte ca Eugen Coşeriu să publice cele mai importante dintre lucrările sale. prin dihotomia limbă (langue) – vorbire (parole).sistem realizat istoriceşte ("limbă")”. de la un simplu enunţ format dintr-un singur elemente de limbă (A!. solidaritatea comunicativă dintre indivizi. În ultimul secol. libertatea de a crea ceva nou din elementele deja existente. L. dar. la W. dar. langue. de exemplu. singularitatea reflectă creativitatea.” (BiduVrănceanu et al. construirea şi redarea enunţului „Acestea sunt ratările care l-au scos din sărite pe tehnicianul echipei” formează ceea ce Austin numeşte act locuţionar. adică ansamblul de constrângeri sociale necesare pentru buna funcţionare a limbii ca instrument de comunicare interumană. Austin. Abia la începutul secolului al XX-lea. această definire motivând observaţia că actul lingvistic are o întindere variabilă. vorbitorul emite anumite combinaţii de sunete. la W. 1999: 24). care transmit anumite semnificaţii lexicale şi gramaticale (act locuţionar). valori pe care le numeşte acte. Austin cu privire la teoria actelor de limbaj. adică un act prin care cineva spune ceva cu o anumită intenţie. În consecinţă. una din cele mai importante tendinţe fiind teoria actelor de vorbire concepută de J. Da ? Zău ?). În lumina acestor observaţii nu ne rămâne decât să examinăm o altă întrebare importantă. adică un act prin care cineva spune ceva. actul lingvistic este actul de „a spune cuiva ceva despre ceva”. până la cele mai ample produse discursive (o comunicare ştiinţifică) sau textuale (Sfânta Scriptură. Componenta perlocuţionară a comunicării de mai sus poate fi sesizată de receptor dacă acesta din urmă se lasă convins că antrenorul chiar a fost scos din sărite de ratările 19 . ilocuţionare şi perlocuţionare. Indispensabila distincţie dintre limbă (ergon. Scopul celui ce emite enunţul este de a evidenţia eşecurile jucătorilor şi iritarea antrenorului. Astfel. Cugetătorul englez identifică trei tipuri de valori ale comunicării verbale. de Saussure) şi act lingvistic (energeia. von Humboldt. la F. organizate sub forma unor secvenţe de structuri morfo-sintactice. Actul lingvistic – afirmă marele lingvist român – este un act de creaţie „care nu reproduce exact nici un act lingvistic anterior” (Coşeriu. această chestiune formând. pe de o parte şi finalitatea socială. De pildă. trei genuri . este expresia eminamente individuală a unor convenţii sociale necesare care fac vorbirea să fie inteligibilă pentru membrii comunităţii care folosesc aceeaşi limbă. aceeaşi deosebire este subliniată de Ferdinand de Saussure. de Saussure) pune în lumină trăsăturile definitorii ale comunicării concrete: singularitatea. von Humboldt. Dorinţa de a deosebi diverse categorii de acte lingvistice s-a manifestat încă de timpuriu. iar finalitatea pune în lumină alteritatea. o preocupare constantă pentru oratori şi profesorii şi retorică. retorica cuprindea. progresul cunoaşterii s-a concretizat în apariţia unor lucrări de filosofia limbajului.juridic (pledoariile în faţa instanţei de judecată). la F. pe de altă parte. în acelaşi timp. deliberativ (discursul politic şi cel public) şi demonstrativ (cuvântările protocolare) – acestea nefiind altceva decât tipuri de acte lingvistice existente în spaţiul public.

Un alt exemplu pune mai bine în lumină cele trei aspecte ale comunicării. Astfel. În încercarea de a realiza deosebiri între actele prin care facem lucruri cu vorbe. aspectul locuţionar evidenţiază organizarea lingvistică a enunţului. a judeca. Un verdictiv este un act judiciar. Întrucît uciderea semenilor este interzisă prin lege. Finalitatea acestui enunţ este de a stabili ce se întîmplă în caz că o fiinţă umană este ucisă. argumentelor şi comunicării” (Austin. deci. Aceste enunţuri constau în „constau în exprimarea unei judecăţi. dacă propoziţia „Alergăm prin parc” poate fi considerată adevărată sau falsă. c) promisive. în timp ce propoziţia „Îţi mulţumesc din suflet” nu constată existenţa unei realităţi. constative. componenta ilocuţionară reliefează finalitatea acestuia iar latura perlocuţionară profilează forţa persuasivă a comunicării respective. IV. acest aspect fiind considerat act ilocuţionar. existând numeroase acte lingvistice despre care nu se poate afirma că sunt adevărate sau false. iar expozitivul este clarificarea motivelor. În ansamblu. Fiecare dintre aceste tipuri se individualizează în raport cu celelalte prin trăsături specifice. nu i se poate atribui o valoare de adevăr pentru că se nu poate verifica dacă emiţătorul e sincer sau minte. Enunţuri constative şi performative. 2005: 139). acestea din urmă fiind. bazate pe probe ori motive referitoare la valori ori fapte (în măsura în care acestea pot fî deosebite). orice fiinţă umană ştie şi este convinsă că încălcarea unei astfel de interdicţii atrage o pedeapsă foarte aspră. propoziţiei „Îţi mulţumesc din suflet”. a) Verdictivele sunt „acte de a da verdicte. oficiale ori neoficiale. actul perlocuţionar este un act prin care cineva spune ceva cu o anumită intenţie şi pentru a convinge pe altcineva. fiind. 2005: 27). Propoziţia „Alergăm prin parc” descrie o stare de fapt care poate fi confirmată de toţi cei ce îndeplinesc acţiunea de a alerga prin parc. exercitive” (Austin. Distincţia realizată de Austin între enunţurile constative (sau constatative) şi cele performative se sprijină pe observaţia că nu tot ceea ce spunem are valoare de adevăr. a condamna.jucătorilor. de către un juriu. iar cele prin care acţiunile se manifestă ca fapte de limbaj sunt considerate performative. b) exercitive. De pildă. ci arată că „producerea unui enunţ este performarea unei acţiuni” (Austin. 174. în viziunea lui Austin. În rezumat. Tipologia lui Austin. exercitivul este demonstrarea unei influenţe ori exercitarea puterii. Actul perlocuţionar este. a calcula. a hotărî. Printre exemplele de predicate care ilustrează existenţa enunţurilor de verdictive se numără verbe precum: a achita. filosoful englez admite existenţa a cinci categorii de enunţuri: a) verdictive. 2005: 141). promisivul este asumarea unei obligaţii sau declararea unei intenţii. ambele. 20 . aşa cum sugerează şi numele. şi nu unul legislativ ori executiv. emiţătorul duce la îndeplinire acţiunea de a mulţumi. Aşadar. d) comportamentive şi e) expozitive. Cod Penal) este act locuţionar pentru că a fost creat prin alăturarea de unităţi ale limbii. considerată constativă. enunţul „Uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi” (art. comportamentivul este adoptarea unei atitudini. un arbitru ori o instanţă de decizie” (Austin. Enunţurile care descriu lumea se numesc. „verdictivul este un exerciţiu al judecăţii. III. prin urmare. esenţial pentru a arăta că individul care încalcă o astfel de prevedere legală îşi pierde libertatea pentru o perioadă foarte lungă de timp. Prin enunţul „Îţi mulţumesc din suflet”. 2005: 149). a evalua etc.

„Ilustrez”. de pildă. Ele te angajează la a face ceva. care spune că ceva este aşa: este o pledoarie şi nu o estimare. a intenţiona etc. a se scuza. a cuiva faţă de altcineva: a mulţumi. a-şi propune. a excomunica etc. care stau în legătură cu atitudinea. actul de a lua partea cuiva” (Austin. a fî hotărât să. c) Promisivele sunt „acte de a promite ori a lua asupra sa o însărcinare de orice fel. Totodată. a propune să. care nu sînt promisiuni. Clasa directivelor: enunţuri prin care vorbitorul încearcă să-l determine pe ascultător să facă ceva. Printre predicatele tipice ale acestei categorii de performative se numără: a promite. 2005: 143). Pentru o descriere cât mai precisă şi nuanţată. a face complimente. autorul notează că „expozitivele sunt folosite în actele de a expune un punct de vedere. „Postulez” (Austin. Această clasă de enunţuri cuprinde exemple foarte diverse. a aproba etc. Exemple: „Răspund”. şi nu o evaluare. 2005: 140). de a conduce un argument şi de a clarifica întrebuinţări şi referinţe” (Austin. „Susţin că”. a-şi da cuvântul.b) Exercitivele sunt „acte de exercitare a unor puteri. d) Comportamentivele „presupun reacţii la comportamentul şi soarta altor persoane. „Presupun”. 2005: 140). a vota. precum şi atitudini şi exprimări de atitudini faţă de purtarea anterioară ori iminentă a unei alte persoane. spre deosebire de o judecată. e) Expozitivele sunt mai dificil de definit întrucât „ele indică felul în care enunţurile noastre se încadrează în cursul unui argument ori al unei conversaţii. în plan social. Ex: Vă declar căsătoriţi ! Eşti concediat ! 21 . 2005: 147). Actul de vorbire direct este actul de limbaj prin care se descrie lumea. În continuitatea concepţiei lui Austin. Ex: Jur să mă răzbun ! Clasa expresivelor: enunţuri care evidenţiază starea de spirit a vorbitorului. a soma. Actul de vorbire indirect se manifestă ca relaţie între un act ilocuţionar primar şi un act ilocuţionar secundar. a se ajunge la. 2005: 140). Ex: Te felicit pentru promovare ! Clasa declarativelor: enunţuri prin care vorbitorul afirmă intrarea în acţiune a unei stări de fapt. Printre predicatele specifice enunţurilor exercitive se află: a numi (în funcţie). 2005: 146). Explicaţie: Actul ilocuţionar primar (refuzul invitaţiei) se realizează prin intermediul actului ilocuţionar secundar (necesitatea lecturii). a ordona. „Conced”. drepturi ori influenţe” (Austin. – Exemplu: A: Vrei să mergi la film ? B: Am de citit o carte. Actul ilocuţionar primar (“sens neliteral”) se realizează prin intermediul actului ilocuţionar secundar (“sens literal”). J. Este o decizie care spune că ceva trebuie să fie aşa. Ex: Prezentaţi arm’! Clasa promisivelor (comisivelor): enunţuri prin care vorbitorul îşi asumă un anumit curs de acţiune. Searle descrie următoarele clase de acte ilocuţionare: Clasa asertivelor: enunţuri prin care vorbitorul ilustrează adevărul propoziţiei exprimate. sau felul în care folosim cuvintele: ele expun. a recruta. o implementare. Searle rafinează teoria actelor de limbaj şi distinge între acte de limbaj directe şi indirecte. o sentinţă şi nu un verdict” (Austin.” (Austin. cum este. a avea de gînd să. precum şi lucruri mai vagi pe care le putem numi susţineri. a felicita. dar includ şi declaraţiile sau anunţurile de intenţie. Învăţatul britanic consideră că „un exercitiv este exprimarea unei decizii în favoarea sau împotriva unei anumite acţiuni. Ex: Cred că Dumnezeu există.

Editura Nemira. ediţia a II-a.. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Cambridge University Press. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. traducere din limba engleză de Sorana Corneanu. Bucureşti Coşeriu. Melbourne. traducere de Elena Ardeleanu şi Eugenia Bojoga. New York. Introducere în lingvistică. Piteşti Bidu-Vrănceanu. New Rochelle. Expression and Meaning. Sydney 22 . London. Curs de lingvistică generală. J. Bucureşti Irimia. 2004.. L. 2005. Mihaela Mancaş. Cluj Coşeriu. Editura Paralela 45. Cuza” Searle. Cambridge. Cristina Călăraşu. Studies in the Theory of Speech Acts. Angela. Eugeniu. 1999. prefaţă de Vlad Alexandrescu. Editura Echinox. 1979 (1981). Teoria limbajului şi lingvistica generală. I. Iaşi. Gabriela Pană Dindelegan. Editura Enciclopedică.Bibliografie Austin. ediţie în limba română de Nicolae Saramandu. 1986. 2001. Eugen. Cum să faci lucruri cu vorbe. Dumitru. Editura Universităţii „Al. John R.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful