UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA FACULTATEA DE DREPT ANUL II, SEM.

I - IDD

TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ TIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 1 SEM. (Anul II sem. I) MODALITATEA DE EVALUARE: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI)

PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI JUDICIARE:
Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea practică presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual şi social. Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc. Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod obişnuit acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii esenţiale în conturarea programelor de prevenire. Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt: ♦factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
1

♦mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională; ♦particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale; ♦mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale; ♦psihologia victimei; ♦psihologia mărturiei judiciare; ♦modalităţile de prevenire a infracţionalităţii; ♦structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat; ♦explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară; ♦dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate; ♦mass-media şi infracţionalitatea; ♦implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.

PROGRAMA ANALITICĂ

Obiective: 1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară; 2. Înţelegerea noţiunilor de comportament şi personalitate infracţională, victimologie, anchetă judiciară, delincvenţă juvenilă, memoria martorilor; 3. Însuşirea caracteristicilor psihologice ale principalelor categorii de infractori; 4. Însuşirea metodelor de investigare a comportamentului simulat în domeniul judiciar (tehnica poligraf); 5. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii, precum şi însuşirea unor cunoştinţe referitoare la reeducarea şi reintegrarea socială a infractorilor.

Tematica: Tema 1 Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară Tema 2 Analiza psihologică a actului infracţional Tema 3 Tipuri de infractori Tema 4

2

Profilul personalităţii infractorului Tema 5 Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori Tema 6 Delincvenţa juvenilă Tema 7 Psihologia victimei Tema 8 Suicidul Tema 9 Particularităţile psihologice ale martorului şi mărturiei Tema 10 Problematica psihologică a anchetei judiciare

Tema 11 Investigarea psihologică a comportamentului simulat Tema 12 Detecţia simulării prin tehnica poligraf Tema 13 Psihologia mediului penitenciar Tema 14 Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor

TEMA 1

NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE
Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai diverse genuri şi forme ale activităţii umane. Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care întrun fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor
3

ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu). Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa. 4 . colective. şi anume. mentalităţi. precum şi modalităţile sale specifice de manifestare. metoda analizei produselor activităţii. educator etc. Studiind natura psihicului uman şi procesualitatea acestuia. a drepturilor şi libertăţilor acesteia. modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale actului infracţional: faza preinfracţională. sondajul de opinie etc. avocat. Psihologia generală este o disciplină prin excelenţă teoretică şi fundamentală pentru celelalte ramuri din sistemul ştiinţelor psihologice.. Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială). elaborează un sistem de concepte psihologice corespunzătoare. de grup. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia legiuitorului. utilizând tehnici şi instrumente de investigare specifice acestor discipline: observaţia. stări de spirit. martor. Aceasta reprezintă. la apărarea persoanei. de fapt. experimentul.). atitudini. opinii.pen. lipsit de credibilitate şi forţă. anchetator. comportamente. Ea evidenţiază condiţiile şi factorii care determină desfăşurarea vieţii psihice. convingeri. tradiţii. la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor. conduitele care se îndepărtează de la normele morale sau legale dominante într-o cultură dată. relativ independentă care studiază fenomenele şi faptele psihosociale individuale. art. faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională (Bogdan. 1997 ). sentimente etc. de cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu. care prin natura activităţii lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot influenţa destinul acestora. 1). Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de justiţie rămâne un exerciţiu steril. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni.aflaţi sub incidenţa legii. Psihologia socială este o ştiinţă particulară. În privinţa metodelor. astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală “(C. metoda biografică. o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială. 1973. ca ştiinţă. şi-a preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora. victimă. Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama.pr. motivaţii. Buş. care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea dintre oameni în toate activităţile lor sociale şi se manifestă în concepţii. aflarea adevărului. tehnicist. Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară (infractor. psihologia generală. fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană. psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept. parte civilă. în primul rând. magistrat.

mai mult sau mai puţin sistematizate. verbală. corespund sau nu. mişcări şi gesturi vizibile. interese. care nu sunt altceva decât manifestări de natură spirituală. oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor date. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne. împrejurare de viaţă etc. cu elementele psihologice. observabile. Între stările interne ale persoanei şi situaţia în care se află.Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei generale şi sociale. COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă. psihologia conduitei etc. în strânsă corelaţie atât cu particularităţile situaţiei. Toate acestea se realizează într-un timp şi spaţiu determinat. Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea. În organizarea şi realizarea demersului său teoretic şi practic. în care se împletesc elementele ideologice. psihofiziologia. satisfac anumite trebuinţe. idealuri. de conştiinţă socială. Obiectele. care în plan subiectiv dau naştere trăirilor afective. dă naştere la un anumit context. în vederea stabilirii adevărului. psihologia cognitivă. dar şi altor discipline înrudite. aspiraţii. o rezonanţă în conştiinţa sa.) a unei persoane într-o împrejurare dată. psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele psihologice de ramură. în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare. elaborarea unor strategii de terapie educaţională a infractorilor. afectivă etc. elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor. psihopatologia. psihologia judiciară cercetându-l sub toate aspectele sale normale sau deviante. (Butoi & Butoi. motorie. fenomenele. 5 . cât şi infractorilor etc. elaborarea unor modele teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. se stabilesc o serie de raporturi de concordanţă sau de neconcordanţă. psihologia diferenţială. psihologia militară. validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri ale psihologiei. Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social la care orice persoană răspunde prin acte. elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-profesională a infractorilor. Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor fenomenelor psihice specifice acestui domeniu. acordarea de asistenţă psihologică. evenimentele care acţionează asupra persoanei au un anumit ecou. 2001). Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale. conferindu-i un caracter interdisciplinar. informaţii pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar. cum ar fi: psihologia experimentală. Corelarea tuturor factorilor prezenţi la un moment dat. Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară. psihologia medicală. situaţie. materializată în expertizele de specialitate oferite atât organelor judiciare. cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale. dezvoltarea şi perfecţionarea unui sistem conceptual operant.

fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană. La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini. În aceste situaţii organismul uman face eforturi de reechilibrare a relaţiei organism-mediu. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală. care începe să devină extrem de contradictorie. Modificarea comportametului uman depinde de : a) . Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de posibilităţi scontate. consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. în funcţie de spaţiu şi timp. în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai profunde în forma de comportament dată. Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice. de purtătorul lor. conţinutul şi gradul ei de periculozitate. pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile. de mediu şi cultură. atitudinile pe care le adoptă. provocând schimbări în comportamentul persoanei. care contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii.persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie. atât în evaluarea situaţiei. de statusul socio-profesional etc. din interacţiunea cu situaţiile şi evenimentele cu care intră în contact. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare. Prin mijlocirea motivelor şi a scopurilor. Orice persoană dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat de personalitate. situaţia generatoare de fenomene psihosociale afectează unitatea organism-mediu.Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de persoană. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea. al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date. O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat. de experienţa de viaţă etc. Înţelegerea conduitei unei persoane într-o împrejurare sau alta presupune în mod necesar cunoaşterea motivelor care o animă. precum şi a scopurilor sale care prefigurează şi orientează anticipat comportamentul. Acestea ocupă un 6 . de afectarea sentimentului siguranţei. Adaptarea este influenţată de: labilitatea proceselor nervoase. de instinctul de apărare şi conservare. de vârstă şi de sex. comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere. de gradul de implicare a eului. amplificîndu-şi funcţiile de adaptare. comportamentul uman se află în conexiune directă cu conştiinţa sub al cărei control este. de temperament. Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale. fiind de fapt rezultanta configuraţiei totale a atitudinilor. Fenomenele psihosociale iau naştere din interacţiunea persoanei cu mediul social în care trăieşte efectiv. în interiorul sistemului atitudinal are loc o selecţie. cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. normele de conduită pe care le aplică. prin învăţare înţelegând orice achiziţii. dobândit al acestuia. Comportamentul normal. obişnuit. opiniile pe care le formulează. Prin natura.situaţia generatoare de fenomene psihosociale specifice şi b) . care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru modificându-l. care intervin în grade diferite.

prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat să le îndeplinească în cadrul acestui grup. comportamentul deviant include abaterile de la normele sociale în general. societatea transmite membrilor s ăi un anume model normativ şi cultural. în marea lor majoritate se învaţă prin imitaţie. Media o constituie comportamentul conformist. Rădulescu & Voicu. Primele “succese” ale unor astfel de comportamente constituie nu numai gratificaţii. Observaţia este valabilă îndeosebi pentru cei de vârste tinere la care imitarea ierarhică negativă este adesea hotărâtoare în procesul genezei comportamentului infracţional. Socializarea reprezintă un proces fundamental. asigurând atât raţionalitatea comportamentului. Imităm doar ceea ce ne atrage. psihiatrice sau psihopatologice. facilitându-le integrarea socială. iar comportamentul deviant ca abatere. criminalitate sau infracţionalitate. Ca rezultat al socializării. în raport cu normele şi reglementările sociale. Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant. contracararea şi destrămarea lor. de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament antisocial. pentru prevenirea. cât şi ca manifestare specifică a comportamentului individual. DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA După anul 1990. atât ca fenomen de grup. devianţa reprezintă o abatere de la medie. psihologia judiciară îşi propune să contribuie la aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale. Statistic. În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei. dar şi incitaţii pentru învăţare din partea celui care imită. în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale. dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare. identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează. Prin intermediul procesului de socializare. în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de comportament. Imitaţia este selectivă şi ierarhică. impresionează şi fascinează de multe ori chiar în pofida nonvalorii sociale evidente pe care respectivul model o reprezintă. care facilitează integrarea individului în societate. delincvent sau aberant (Banciu. iar în plan metodologic sau elaborat şi validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale. existând preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic. Acesta permite existenţa normală a vieţii sociale. semnifică deviaţiile cu sens negativ. Nu imităm orice şi oricum. problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic. Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale. fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii. Psihologia judiciară este interesată. antivaloric. făcând din acestea un 7 . a zonelor vulnerabile ale acestora. cât şi stabilitatea sistemului social.rol important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor. 1985). Comportamentele deviante. cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările normelor juridice penale. În realitate. individul aderă la normele şi valorile grupului.

Fiind intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale. interiorizate de individ prin socializare. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat. reprezentând un sistem dinamic. Nici un individ nu se poate supune tuturor exigenţelor normative ale unei societăţi. Comportamentele socialmente normale ale membrilor unei societăţi emană din cultura de apartenenţă. Aceasta are o sferă mult mai largă decât criminalitatea. altele se aplică prin mecanisme neoficiale. Sancţionarea sau acceptarea acestor comportamente ţine de criteriile utilizate de diferite societăţi în definirea devianţei (Rădulescu & Piticariu. societatea apreciază indivizii după acest etalon. din modul de viaţă şi existenţă al soietăţii respective. Evaluat fie ca problemă socială sau comportament disfuncţional. comportamentul acestuia poate lua forme de devianţă socială sau de delincvenţă. Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel.etalon al propriului comportament. în cadrul căruia impulsurile biopsihice sunt puse în concordanţă cu normele şi valorile sociale. Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. de gradul de toleranţă al societăţii respective. Comportamentul deviant poate fi înţeles în două moduri: fie ca produs al incapacităţii funcţionale a individului. încălcarea normelor şi regulilor sociale. organizat. fie ca produs tranzacţional al relaţiilor de interacţiune între indivizi. ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea vieţii sociale. În orice societate şi în orice moment al evoluţiei ei există devianţă. 1989). informale). se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. în cursul dezvoltării ei. distincte pentru o societate sau alta. infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”). aşteptând ca ei să se comporte în moduri predictibile. este adecvat sau nu. Devianţa desemnează nonconformitatea. există marea masă a populaţiei care se abate de la exigenţele convenţionale sau morale. care derivă din condiţiile social-economice şi culturale. 1994). În funcţie de anumite criterii. devianţa reprezintă un fenomen 8 . Personalitatea este o structură fundamental culturală. conforme cu modelul cultural şi normativ. fenomenul de devianţă se caracterizează printr-o serie de trăsături specifice. am putea afirma că orice societate se confruntă. ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil (Rădulescu. cu manifestări de devianţă. Comportamentul deviant este un comportament “atipic”. Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită sau un anumit act. La rândul ei. fie ca rezultat al unui comportament perfect normal. datorită unor deviaţii fiziologice sau anormalităţii psihice (punctul de vedere “substanţialist”). care se îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. dar incompatibil cu standardele de normalitate ale grupului (punctul de vedere “situaţional“). Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale. Dincolo de grupurile infracţionale care încalcă normativul penal. care modelează personalitatea de bază sub aspect psiho-socio-cultural. deoarece include nu numai încălcările legii penale.

ca un element parazitar. culturală şi educativă. infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă. faţă de care se iau anumite atitudini. fapt ce trebuie să ne conducă la diversificarea. în mare măsură. justiţie etc. de provenienţă. sancţionează. într-o anumită societate şi la un moment dat. intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind. De aceea. organizate. incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică. În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Devianţa. manifestare cu conţinut antisocial. Extensia. neasimilabil. sociologică. prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu. de valorile şi normele care sunt încălcate. inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale. a moralei şi a dreptului. 1978). economică. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care. Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic. care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal. cât şi una pozitivă. Din punct de vedere psihologic. Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex. un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi grupurilor. din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie. certifică normalitatea. nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative. ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa rezistenţei faţă de restricţii. 1974). introdus în corpul societăţii. impun adoptarea unor sancţiuni negative. are atât o semnificaţie negativă. ce constă în încălcarea unor norme codificate de către societate. controlul efectiv asupra crimei. A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor. Altfel spus. încălcând regulile juridice penale. reglementat prin normele dreptului penal. devianţa consolidează conformarea. De asemenea. prioritar. exercită presiuni diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor. pe descifrarea personalităţii în ansamblul său. Majoritatea sistemelor de sancţionare şi prevenire a criminalităţii urmăresc. ca şi protecţia şi apărarea socială a indivizilor. precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. desemnând distanţarea semnificativă de la normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat. disfuncţională. fie ele morale sau legale. Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu accent pe motivaţie. prospectivă şi culturală. 9 . iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o fiinţă nesocializată. ea este primordial. psihologică. el avînd uneori rolul unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim. evaluarea devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din “coloană” să fie mai uniţi. prin organizarea unor activităţi specifice şi utilizarea unor mijloace menite să asigure atât represiunea şi constrângerea penală. În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau criminalitatea). funcţională.). juridică. cât şi prevenirea şi diminuarea surselor potenţiale de criminalitate prin adoptarea de măsuri de profilaxie socială. grupurilor şi instituţiilor sociale.normal în cadrul evoluţiei societăţii. afectivitate.

martor etc. are legături cu ştiinţa dreptului. ale potenţialului cognitiv.). e) interpretând conduitele umane în raporturile interpersonale specifice actului de justiţie. oferindu-i acesteia un instrumentar al interpretării corecte a conduitelor umane cu implicare infracţională. îl avertizează asupra limitelor general umane. definită ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept. ale memoriei. dar de multe ori automat şi iraţional. Psihologia judiciară. ceea ce presupune o intervenţie preventiv-ofensivă de eliminare sau reducere a potenţialului de iraţionalitate criminogenă. afectiv şi motivaţional etc. dificile. va şti când şi cum să apeleze la serviciile psihologilor existenţi în 10 . dobândind noţiuni de psihologie. Caracterizat ca o formă de prevenire şi constrângere prin care sunt reglementate şi controlate acţiunile şi conduitele indivizilor. victimă. c) atrage magistratului atenţia asupra faptului că în general. Dreptul şi normalitatea juridică au un caracter imperativ. f) în final. b) oferă magistratului o concepţie sistemică integratoare atât asupra dinamicii şi interacţiunii întregului ansamblu de factori care contribuie la producerea actului infracţional. magistratul trebuie să stăpânească noţiunile referitoare la legităţile psihologice ale personalităţii şi sensibilităţii umane ( ale actului senzorio-perceptiv. al cărei obiect îl constituie studiul şi înţelegerea aprofundată şi nuanţată a personalităţii umane implicată în procesul judiciar. nu poate face abstracţie de noţiunile psihologiei judiciare.RELAŢIILE PSIHOLOGIEI JUDICIARE CU DIFERITE RAMURI ALE ŞTIINŢELOR JURIDICE Între psihologie şi ştiinţa dreptului există numeroase conexiuni. magistratul implicat în actul de justiţie. stabilind ceea ce trebuie să facă indivizii angajaţi în anumite acţiuni sociale. d) pentru a înţelege persoanele aflate sub incidenţa legii. interferenţe şi puncte de convergenţă. imparţială şi profesională în raport cu cel aflat sub incidenţa legii. Magistratul mileniul trei. motivat de simţul datoriei duse până la capăt. dreptul include un ansamblu de reguli sociale cu încărcătură normativă. omul acţionează raţional. prin recompensarea conduitelor dezirabile şi reprimarea celor indezirabile sau deviante. cât şi asupra manifestărilor psihocomportamentale ale participanţilor la acţiunea judiciară.. inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale de provenienţă. diferenţele în pregătirea educaţională şi profesională etc. oferindu-i acele strategii şi mijloace prin care acestea pot fi depăşite şi totodată îi recomandă o conduită autocontrolată.). magistratul trebuie să cunoască şi să recunoască inegalitatea înzestrării native a acestora. care au constituit premisele teoretice şi metodologice pentru afirmarea psihologiei judiciare. Impactul psihologiei judiciare asupra actului de dreptate este resimţit pe mai multe direcţii (Butoi & Butoi. 2001): a) îl ajută pe magistrat la înţelegerea aprofundată şi nuanţată a complexităţii individului uman (autor. mai ales în cazurile complexe.

prevedere. numai dacă ne referim la vasta şi complexa activitate de ascultare a învinuitului. intenţie. este clară necesitatea cunoaşterii întregului registru al potenţialului psihologic al individului uman (învinuit.) constituie sursa unor informaţii deosebit de valoroase atât în descifrarea personalităţii infractorului. care studiază conduita infracţională din punct de vedere al genezei şi trecerii de la potenţial la act criminogen ca fenomen sociopsihologic. inventarele de personalitate etc. Psihologul criminalist îşi aduce o contribuţie importantă la soluţionarea unor cauze penale atât prin investigarea comportamentului simulat cu ajutorul tehnicii poligraf. ilustrând în mod nuanţat motivaţiile. potenţialul intelectual. experţi etc. prezentarea spre recunoaştere. cât şi în stabilirea mobilului care a dus la săvârşirea infracţiunii. toate acestea apte să ofere indicii de descoperire a autorilor şi probarea vinovăţiei acestora. în legătură cu necesitatea juridică a stabilirii gradului de responsabilitate penală. Diagnosticarea profilului psihocomportamental al infractorului. părţi. ascultarea. responsabilitate etc. Relaţia cu criminalistica este biunivocă. cât şi prin întocmirea profilului psihologic al diferitelor categorii de infractori. conduită simulată. implicat în procesul judiciar. testele proiective. 2001). victimă. În ceea ce priveşte tactica criminalistică. eludare a identificării. Noţiunile de psihologie judiciară contribuie. tendinţele. acţional. la aprecierea elementelor de culpă. prin aplicarea unor probe psihologice (testele de inteligenţă. nu pot fi eficiente decât în măsura în care cei ce se ocupă de cercetare vor avea cunoştinţele psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane. instrumentar şi metodologie. coeficientul de agresivitate.. Psihologia judiciară oferă criminologiei date şi legităţi.). criminaliştii vor putea trage concluzii cu privire la intenţiile.criminalistica modernă. vinovăţie. structura temperamentală şi echilibrul emoţional în vederea circumstanţierii conduitelor autorului din punct de vedere psihologic şi ulterior psihiatric. stare emoţională. în dreptul penal. în vederea valorificării unor concluzii din rapoartele de expertiză sau constatările tehnico-ştiinţifice specifice psihologiei judiciare. Psihologia judiciară are legături de interdisciplinaritate cu medicina legală.. fabricarea de alibiuri etc. cum ar fi: confruntarea. ajutând la o bună dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor. Cunoaşterea trăsăturilor de personalitate ale infractorului contribuie la individualizarea celor mai eficiente tehnici şi metode de audiere şi cercetare a acestuia (Buş. Psihologia judiciară menţine legături strânse cu criminologia. căreia îi oferă tabloul psihocomportamental şi caracterial al personalităţii infractorului. motivaţiile şi acţiunile autorilor şi a victimelor acestora. anticipându-se conduitele de simulare. martor. regăsindu-se atât în aspectele teoretice cât şi în cele practice ale ambelor discipline. 11 . Legăturile procedurii penale cu psihologia judiciară se regăsesc în aceea că o serie întreagă de activităţi. Numai cunoscând psihologia judiciară. victimizare. percheziţia. în raport cu a căror interpretare şi obiectivare actul procedural să aibă maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.

mărturisire.. concret.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologiei în sistemul judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au psihologii din poliţie. strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia socială a persoanelor private de libertate.A.ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARELE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ ÎN SISTEMUL JUDICIAR Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi desfăşoară activitatea. Codul deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală. responsabilitate. iresponsabilitate. 1992): ♦umanizează norma juridică. ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi contribuţia activităţii psihologice. ♦orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere psihocomportamental (intenţie. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar. comparativ cu alte discipline. recunoaştere. în S. simulare.). unic şi irepetabil în individualitatea sa biotipologică şi psiho-comportamentală. prevedere. în sistemul activităţii judiciare? Practica judiciară şi 12 . psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură psihologii identifică problemele judiciare. Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi deontologice (Mitrofan & colab. libertăţii de conştiinţă şi expresie. recomandări vizând perfecţionarea pregătirii profesionale. În România. justiţie sau din instituţiile corecţionale. Astfel. ♦dezvăluie magistratului pe omul real. norme referitoare la independenţa personală. a integrităţii psihomorale şi fizice.P. ♦orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii. regret. reguli de etică etc. simţ critic şi autocritic. Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate. obiectivitate. provocare. dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia. recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt.U. Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare a unei profesiuni. stare emoţională etc. consimţământ.A. dreptate şi demnitate. In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza activităţii psihologice din sistemul judiciar. a dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară. respect pentru semeni. precizări referitoare la păstrarea secretului profesional. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar le creează psihologilor. culpă. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor Americani (A. a liberului consimţământ. ♦oferă justiţiei date utile (programe. competenţă şi integritate.

Este vorba de o acţiune umană. Aceasta presupune elaborarea unui sistem teoretico-ştiinţific şi metodologic cu posibilităţi integratorii şi generalizatoare pentru realitatea concretă. Precizaţi cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei judiciare. Legislaţia lacunară şi supraâncărcarea sistemulul justiţiei penale. 3.politica managerială de administrare a actului de justiţe. trebuie cercetată ca act individual. Aceasta implică stăpânirea unor noţiuni de: criminologie. sunt în măsură să dea răspuns celor două întrebări. ca act comis de o persoană concretă într-o situaţie concretă. O viziune coerentă asupra dinamicii şi interacţiunii elementelor întregului ansamblu de factori care concură la producerea actului infracţional nu o poate oferi decât o concepţie sistemică integratoare asupra conduitei şi a manifestărilor psihocomportamentale. Având în vedere rata înaltă de profit şi gradul scăzut al riscurilor asumate. statistică infracţională etc. antropologie criminală. Factorii care stau la baza fundamentării teoriilor psiho-biologice. psihiatrie criminală. corelate cu deficitul de personal şi logistică. nu pot explica în mod corespunzător originea fenomenului şi a comportamentului infracţional. În România. medicină legală. TEMA 2 ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL COMPLEXITATEA CAUZALĂ A FENOMENULUI INFRACŢIONAL Fenomenul infracţional este deosebit de complex şi pentru a putea fi cunoscut. motive. sociologie judiciară. Specificaţi relaţia dintre devianţă şi infracţionalitate. psihologie judiciară. biologie criminală. trebuie abordat multidisciplinar. luaţi separat. Înterbări de control 1. precum şi a crizei de autoritate pe care au traversat-o instituţiile statului de drept. evoluţia fenomenului infracţional este o consecinţă a impactului problemelor economico-sociale grave. trebuinţe. elemente ale crimei organizate au apărut şi s-au dezvoltat cel mai rapid în domeniul economico-financiar. au făcut ca efectul măsurilor preventive şi represive să fie limitat. Infracţionalitatea deşi este un fenomen social. scopuri etc. Corupţia ameninţă 13 . psiho-sociale şi psiho-morale. caracteristice perioadei de tranziţie. determinată de anumite elemente psihologice. tendinţe. Definiţia psihologiei judiciare. 2.

probabilitate. cauzalitate. Înţelegerea apariţiei fenomenului infracţional şi a evoluţiei sale până când se concretizează în act infracţional. până la obiecte de valoare aparţinând patrimoniului naţional. are un efect demoralizator asupra întregii societăţi. Dificultatea demersului teoretic şi de investigare practică a etiogenezei fenomenului infracţional derivă tocmai din impedimentele ce se ridică în decelarea tipurilor de relaţii care acţionează în mod specific în acest domeniu. Ca fenomen social. plasării de valută falsă. obţinerea unor avantaje materiale pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu. societatea democratică în ansamblul său. este necesar să pornim de la conceptul de conexiune care presupune interacţiunea obiectelor şi fenomenelor. lege (Stanca.nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului. în domeniul traficului de droguri. fals şi uz de fals realizate prin cele mai diverse forme. 14 . O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de infractori autohtoni şi acţionează în cooperare cu aceste. pretinderea unor sume consistente de bani pentru asigurarea “protecţiei”. Pentru explicarea mecanismului apariţiei şi dinamicii fenomenului infracţional. încheierea unor afaceri şi tranzacţii prin eludarea normelor morale şi legale. au fost scoase din ţară o gamă largă de produse. Prin contrabandă. originea şi dinamica fenomenului infracţional nu poate fi rezultatul unui factor monocauzal şi nici al mai multor factori. De asemenea. şomajul. finalitate şi scop. ci numai al interacţiunilor dintre aceştia. atacul cu arme de foc etc. corelaţia subsistemelor în sistem şi sistemelor în context. corupţia reprezintă expresia unor manifestări de descompunere morală şi degradare spirituală întrucât implică deturnarea şi folosirea avutului public în interes personal. violenţele între grupurile rivale de infractori etc. al afacerilor cu autoturisme furate. al formelor moderne de sclavie. Analiza etiologică a acestor forme de manifestare poate indica o multitudine de cauze: standardul economic. presupune apelarea la unele noţiuni şi concepte aparţinând principiilor conexiunii şi determinismului: posibilitate şi realitate. criza de autoritate. ci însăşi buna funcţionare a instituţiilor statului de drept. necesitate şi întâmplare. fraude valutar-vamale şi nerespectarea legislaţiei în domeniul operaţiunilor de importexport etc. O amploare deosebită au luat actele de înşelăciune. În concordanţă cu principiul conexiunii. armament. introducerii ilicite de deşeuri toxice. sechestrarea de persoane. alienarea psiho-socială. care îi dă configurarea şi care are un caracter obiectiv. criza morală etc. de la cele de strictă necesitate pentru populaţie. a crescut numărul infracţiunilor legate de practicarea jocurilor de noroc. Realitatea acestuia surprinde tocmai starea sa de fapt existentă prin ansamblul infracţiunilor prezente şi trecute. O astfel de stare de criză. 1992). Apelarea la categoriile “posibilitate şi realitate” mijloceşte surprinderea mecanismului sintezei între continuu şi discontinuu în trecerea de la o stare la alta în procesul determinării obiective a fenomenului infracţional.

proprietăţi. pe când în condiţiile unui loc stabil de muncă. dar pentru care nu există încă suficiente condiţii de realizare. Intervenţia oportună şi eficientă este strâns condiţionată de înţelegerea faptului că dinamica interacţiunilor interne şi externe. într-un alt raport sau în alte condiţii. la şansele comiterii unei fapte penale. La nivelul acesteia se impune a fi localizată adevărata prevenire. la măsura şi frecvenţa realizării condiţiilor care favorizează trecerea de la o stare virtuală la una reală. inclusiv în domeniul psihologiei judiciare. de exemplu. în condiţii constante.Spre deosebire de realitate. circumscrise la nivelul factorilor biopsihosociali. a factorilor biopsihosociali marcaţi de influenţe criminogene. localizate la acelaşi nivel. astfel că într-un anumit raport sau în anumite condiţii date. deoarece evoluţia stărilor de manifestare are un caracter concret şi reprezintă expresia conţinutului intern şi a variabilităţii gamei care favorizează ori suprimă unele direcţii. raporturi sau tendinţe criminogene. Necesitatea şi întâmplarea nu au caracter absolut. care trebuie să aibă menirea tocmai de a împiedica sau elimina apariţia şi influenţa condiţiilor ce facilitează trecerea din sfera posibilului în cea a realului în cazul unei infracţiuni concrete. Probabilitatea se regăseşte în ecuaţia de frecvenţă ca raport dintre numărul de cazuri de realizare efectivă a unor infracţiuni şi numărul total de cazuri posibile ale acestora. pe când celelalte sunt întâmplătoare şi nu depind de condiţiile interne şi stabile. sunt categorii care exprimă stări calitative ale fenomenului infracţional. pentru că există cel puţin două posibilităţi: să fie comise sau nu. într-un anumit fel bine precizat. să fie săvârşite într-o formă sau alta. căreia nu i s-a oferit şansa unui loc de muncă şi în concepţia sa nu are alte posibilităţi de câştig cinstit. proprietăţi. trebuie subliniat faptul că dacă anumite direcţii ţin de esenţa sistemului. la posibilităţile devenirii ilicitului penal. fără să afecteze esenţa sistemului. Dacă realitatea. Primele sunt direcţii necesare şi se manifestă ca tendinţe principale şi dominante. ci relativ. în acest caz. furtul comis de o persoană. Opusă necesităţii. Schimbarea condiţiilor în funcţie de loc şi timp. poate conduce la trecerea uneia în cealaltă. Necesitatea fenomenului infracţional este modalitatea de existenţă ori de manifestare a unor stări. posibilitatea desemnează totalitatea stărilor virtuale prin care fenomenul infracţional poate trece. alături de necesitate şi întâmplare. El se referă. Probabilitatea are sens şi valoare numai în cazul infracţiunilor întâmplătoare. De asemenea. raporturi sau tendinţe criminogene. decurgând din natura internă a acestora şi. ceea ce este necesar poate fi întâmplător. se desfăşoară ca inevitabilitate. poate fi întâmplător. posibilitatea şi imposibilitatea. determină o gamă variată de posibilităţi prezente sau viitoare ale apariţiei şi manifestării fenomenului infracţional. apare ca necesar. Graniţele dintre posibilul şi imposibilul infracţional sunt relative. să se realizeze într-un fel sau altul. care decurge din factorii periferici sau exteriori şi se caracterizează prin variabilitate şi inconstanţă. existenţa acestuia implică şi determinări de ordin cantitativ regăsite în conceptul de probabilitate. reuşind să se producă sau nu. ci de condiţiile variabile neesenţiale. luaţi în interacţiunea lor. actuale sau de perspectivă. întâmplarea reprezintă modalitatea de existenţă sau de manifestare a unor stări. Aşa. Probabilitatea capătă o semnificaţie şi o importanţă 15 . altele se cantonează la nivelul aspectelor accidentale ale acestuia.

iar pe de altă parte. influenţând-o favorabil sau nefavorabil. în acelaşi timp. Odată apărut. Condiţiile pot fi necesare. are drept conţinut interacţiunea factorilor biopsihosociali ce determină. Sigur că prin cunoaşterea prealabilă a acestui mobil în unele situaţii date. cât şi de efect. Dificultatea dezvăluirii relaţiilor cauzale în determinarea fenomenului infracţional derivă din faptul că acestea se corelează cu întreaga reţea a celorlalte relaţii prezente în structura şi dinamica sa. un omor poate avea ca mobil profunda duşmănie şi ură dintre autor şi victimă. îndeosebi la nivelul faptelor penale concrete. exprimă un raport genetic şi se obiectivează ca legătură independentă de voinţa omului între două subsisteme sau elemente ale aceluiaşi sistem care se succed. la fel cum variabilitatea condiţiilor mijloceşte variabilitatea efectelor în raport cu acţiunea aceloraşi cauze. se poate acţiona preventiv. economici. oprindu-se îndeosebi la mobilurile şi raporturile pe care se fundamentează latura subiectivă a infracţiunii studiate. efectul poate avea un rol activ asupra cauzei care l-a generat. teoreticienii şi practicienii sunt preocupaţi de izolarea relaţiilor cauzale din universul relaţiilor posibile. Interacţiunea dintre cauză şi efect are un caracter complex. insuficient necesare. din perspectivă criminologică. socială a persoanei şi cauzele externe ce vizează diverşi factori culturali. Astfel. stimulând sau frânând apariţia unui anumit efect. Pentru facilitarea decelării lor. suficient necesare. în acelaşi timp. unul provocându-l pe celălalt. Cauza este condiţia necesară fără de care un anumit comportament nu s-ar manifesta şi totodată ea precedează efectul fiind invariabil urmată de acelaşi efect. dar antecedenţa imediată din lanţul cauzal are la bază tocmai motivele pentru care s-a ajuns la duşmănia respectivă. infracţiunea. grăbind sau încetinind. Fenomenul care precede şi provoacă producerea unui alt fenomen se numeşte cauză şi care. atât cauze cât şi efecte. determinat şi determinator. Condiţiile reprezintă un complex de fenomene ce nu pot genera prin ele însele comportamente infracţionale. fenomenele sunt. Cauzele provoacă aceleaşi efecte numai dacă acţionează în aceleaşi condiţii. ca formă particulară a determinării fenomenului infracţional cu genurile sale proxime şi faptele concrete de manifestare. Orice infracţiune nu reprezintă altceva decât punctul nodal al intersecţiilor din lanţurile cauzale care este. însoţind în timp şi spaţiu cauzele şi influenţându-le. pe măsură ce prognozarea criminologică îşi conturează locul şi rolul în profilaxia infracţională. în producerea efectelor interacţionează mai multe cauze. Condiţiile însoţind acţiunea cauzei. Relaţia cauzală. în mod necesar. Efectul reprezintă fenomenul sau procesul care succede cauza şi a cărui producere este determinată de aceasta. acestea la rândul lor acţionând în strânsă legătură cu diverse condiţii. 16 . întâmplătoare. activitatea preventivă eficientă trebuie să cuprindă în câmpul său de manifestare relaţiile din întregul lanţ cauzal. Între cauză şi efect se stabileşte un raport de necesitate. Constanţa acestui raport este mediată de condiţii.din ce în ce mai mare. în raporturi diferite. În etiologia infracţională se împletesc cauzele interne ce ţin de natura umană. Pe de o parte. îşi pun pecetea pe manifestarea ei. asigură o anumită evoluţie a lor pentru producerea efectului. Înţelegerea determinismului cauzal al fenomenului infracţional este facilitată de sesizarea acţiunii concomitente a unei pluralităţi de cauze. Deci. având atât valoare de cauză. dar care.

de ambianţă. conturând sau nu o personalitate infracţională. unitatea acţiunii tipurilor de interacţiuni abordate (posibilitate şi realitate. FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional. în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează. care precede actul infracţional. concepte care surprind. pe de altă parte. o deţin însă cauzele interne (bazate pe factorii individuali) care au greutate specifică mai mare în raport cu cele externe. trece la actul infracţional. cauza externă nu-şi poate subordona şi nu poate anula cauza internă. Analiza specificităţii cauzelor de natură subiectivă si obiectivă. nodal. săvârşirea şi în atitudinea postinfracţională. Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic. în cazul infracţiunilor concrete. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv. presupune tratarea fenomenului infracţional ca fenomen social . Actul infracţional antrenează în grade diferite. şi anume: faza preinfracţională. nu face acelaşi lucru. orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin favorabil comportamentului infracţional. în împrejurări similare. autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă. a ponderii lor în lanţul cauzal. pe când alta. În săvârşirea unei infracţiuni. susţinut de lipsa sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii. condiţiile şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional. Ambianţa. faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională. al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse. Concluzia ce se desprinde este că. endogeni. marcat evident de structura sistemului economico-social. Ponderea. în domeniul infracţional. Expresia sintetică a complexităţii etiogenezei. constă în analiza modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa. motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea. Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii infractorului. în anumite condiţii. de legităţile care îl guvernează. mobilizându-şi pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. O analiză strict psihologică a actului infracţional. implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile psihice. În ceea ce priveşte factorii interni. Altfel nu s-ar putea explica de ce o persoană. ca orice alt tip de act comportamental.juridici etc. trebuie avute în vedere cele trei faze ale actului infracţional. Punerea în act a hotărârii de a comite 17 . practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive. pe de o parte. stării. Această trecere reprezintă o procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei. cauzalitate şi condiţionare) şi sistemul ce înglobează ansamblul de legi care îl guvernează. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul. reprezintă rezultatul interacţiunii dintre factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi. afectivitatea. structurii şi dinamicii fenomenului infracţional este dată de lege şi legitate. care determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele. necesitate şi întâmplare. Actul infracţional.istoric concret.

în funcţie de proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate. Din punct de vedere psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi.infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză.). fie desistarea. determinate atât de predispoziţiile psihice ale făptuitorului. Rezultanta acestui comportament poate fi. poate genera o serie de erori. în cazul unui concurs de împrejurări. care ulterior. uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme. dispoziţie spaţială etc. problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc. context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării. mărime. contactarea de complici. arme. în toată complexitatea sa. În calitate de pas iniţial al formării mobilului comportamental infracţional. diverse accidentări etc. dacă în faza deliberării comportamentul infractorului este de expectativă. se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o importanţă fundamentală. criza de timp. aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante. fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente de spargere. Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. fiind exploatate. servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. afective şi materiale. după caz. În procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale. formă. latura imaginativă a comiterii acesteia este sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei. în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire. faza infracţională propriu-zisă. succesiunea etapelor. Această fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric. renunţarea la portul mănuşilor. Până la luarea hotărârii de a comite infracţiunea. Astfel. Planul de acţiune.). culegerea de informaţii. Capacitatea de proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează. fie concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei. ajungând chiar la un grad înalt de surescitare. o caracteristică a unei activităţi normale. supravegherea obiectivului. instrumente. victimă. morale. realizarea actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare. personalitatea infractorului. cât şi asupra mizei puse în joc. Rezultatul procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a personalităţii infractorului. mijloacele de realizare etc. cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. amânarea. lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei. martori.). întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. vor contribui la identificarea autorului.) amplifică aceste stări emoţionale. 18 . după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism. Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a doua a actului. Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea. deliberarea şi actele executorii antrenând profund. culoare. valorice. de asemenea. este reprezentat mental. de lupta motivelor. pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive. Teama de neprevăzut. obiectele. în mare măsură actul decizional.

bazându-se pe faptul că. Practica a demonstrat în această direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la răspundere penală a autorilor. acesta va fi extrem de precaut în ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. şi acţionând ulterior prin denunţuri. Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna un indiciu cert al culpabilităţii.Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra. În acest sens. întreaga lui activitate psihică fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. iar la nivel comportamental acţionează conform legii dominantei defensive. o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui). atitudini variate. perfidia. unde. de regulă. în timpul cercetărilor şi a procesului. căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora. În urmărirea scopului. aceea de a se îndepărta în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată. dispariţii de la domiciliu. Când aceste strategii nu au succes. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o infracţiune. învinuirii şi sancţiunii. Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute. ci şi de poziţia pe care o are faţă de anchetator. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii infracţiunii. Dacă realizează superioritatea anchetatorului. pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală. infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta: minciuna. nu rămân la locul faptei. Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional. înlăturări de probe. care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi. Asemenea comportare este tipică recidiviştilor. determină. Alteori. În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri. uneori chiar şi în timpul executării pedepsei. cât şi după arestare. prin diferite acţiuni caută să se facă remarcaţi pentru a-şi crea probe. comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. chiar la intimidarea acestuia. cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone. sesizări anonime. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de argumentare. de a se sustrage identificării. identificarea lui. atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin 19 . şi în special asupra celor implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea. conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară. modificări în câmpul faptei. infractorul apare în preajma locului unde se desfăşoară cercetările. la nivel cerebral apariţia unui focar de excitaţie maximă. unii infractori manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg. Are o atitudine defensivă. Toate aceste acţiuni întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit. internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Strategia utilizată este. Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie. căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. după o anumită perioadă va fi dificil să se stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente.

medici legişti etc. dar şi aceea incompletă. cu o mare diversitate comportamentală. TEMA 3 TIPURI DE INFRACTORI Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii.).unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. recunosc o parte la început. în vederea aplicării unui program corecţional corespunzător. recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta. este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. economice. se înţelege o totalitate de trăsături caracteristice. apoi neagă cu înverşunare. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii. Strategii abordate de infractor în faza postinfracţională. lit. ca noţiune generală. Odată ce infractorul a fost depistat şi primeşte pedeapsa stabilită juridic. psihologice. culturale etc. Înterbări de control 1. ideal ar fi să i se întocmească un profil psihocomportamental. care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii. necesitând participarea mai multor specialişti (psihologi. Dificultăţile în acest domeniu rezidă în faptul că diagnosticarea fiecărui caz în parte este o activitate laborioasă. Fiecare infractor este un caz particular. evidenţierea cât mai exactă a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial ar constitui cerinţe esenţiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul instituţiilor corecţionale. magistraţi. Această atitudine poate consta în prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală. Prin ce se caracterizează criminalitatea organizată? 2. Pe ce se axează problematica psihologică a infractorului în faza preinfracţională? 3. Prin tip. distinctive ale unui grup social. sociologice. Infractorii reprezintă o categorie socială aparte. care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice. revin asupra celor declarate. c). Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică asupra infractorului. 74. având impact asupra reinserţiei şi reintegrării sociale a acestora. criminologi. pentru ca în final să facă o mărturisire. în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului.). psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. fiziologice. presupune cunoaşterea aspectelor generale şi speciale ale acesteia (anatomice. 20 . Diagnosticarea cât mai corectă a profilului psihocomportamental al infractorilor. Din aceasztă cauză propunerea unei tipologii a infractorilor este dificilă. sociologi.

ci se extind şi asupra găsirii unor criterii certe de clasificare. suspiciune. favorizând trecerea la actul infracţional agresiv. ambiţie. violul etc. tentativă de omor. sunt: furtul. în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi specifice. şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal. în scop de întreţinere. 1998) predomină încă tipologia lui E. Acest infractor se caracterizează prin agresivitate. în scop de câştig. Agresivitatea. Pinatel (1963). omorul. Infractorul achizitiv Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare. individualism. înşelăciune. tulburarea de posesie. calitatea de fiinţă socială a omului. Seelig (1956) şi tipologia lui J. lovitură cauzatoare de moarte. Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt. omor). luarea de mită etc. emotivitate puternică. acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice. armă. exprimându-se printr-un ansamblu de atitudini-valori. plângerea la autorităţi etc. tâlhărie. cum ar fi cuţit. brutale. abuz de încredere. Infractorul agresiv sau violent Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente. întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi stabilitate. stări de mânie. baston etc. desconsiderarea celorlalţi.. Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului. Acest tip de infractor se caracterizează prin: orgoliu. În criminologia contemporană (Oancea. Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite distrugerea prin incendiere. descărcări reactive. de îmbogăţire etc. de luare. cu consecinţe individuale şi sociale deosebite (vătămare corporală. de cele mai multe ori este asociată cu abuzul de alcool. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj. vanitate. instabilitate comportamentală. ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol. trufie. ameninţare. unele deficienţe în capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. În funcţie de genul infracţional.Aspectele juridice ale infracţiunilor nu se limitează numai la definirea. ostilitate. delapidare. ca trăsătură specifică acestui tip de infractor. fals şi uz de fals. calomnie. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică). topor. Infractorul caracterial Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii. încredere excesivă în sine. abuzul de încredere. evaziune fiscală. dominaţie. Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea unor obiecte. înşelăciunea. inadaptare socială. lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare etc. Caracterul apare ca nucleu al personalităţii. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional. identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora. iar agresivitatea verbală prin insultă. autocontrol foarte scăzut etc. 21 .

pot determina comportamente delictuale. indiferenţă afectivă. luarea rapidă a deciziilor etc. Persistenţa impulsurilor sexuale şi imposibilitatea depăşirii lor. devieri ale instinctului sexual. factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ infractor) sau factorii interni. la instigarea lui. îşi poate consuma actul sexual numai prin omorârea partenerului. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el nu recidivează. impresionabilitate. chinuit. pedofilie sau chiar omor. torturat etc. a unor ocazii speciale. brutalitate. În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor. rănit. perversitate. poate comite o infracţiune. infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie. infractorul care comite un delict din imprudenţă. are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să sufere fizic (bătut. deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic interiorizat. când acesta se află în agonie. furie. din neprevedere (automobilistul care încalcă regulile de circulaţie). torturat (biciuit. personali (ocazia descoperă infractorul din individ). sensibilitate. criză financiară momentană etc. sunt situaţii. În schimb.) sau. La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală. La sadic satisfacerea impulsului sexual. Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală: viol. un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură. săvârşeşte activităţi frauduloase. impuls sexual puternic. Uneori. comite furturi din magazine. Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată.) şi moral (sfidat. acest tip de infractor este de mai multe feluri: a). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială precară. afectarea simţului moral. dar există şi o contribuţie a factorilor interni. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. autocontrol scăzut.). împrejurări excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care. umilit etc. pentru obţinerea unor beneficii ilegale. Majoritatea criminologilor şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi. batjocorit. d).Infractorul sexual Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate. sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor circumstanţe defavorabile. însângerat etc. Actul infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic. autocontrol psihocomportamental scăzut. în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. infractorul ocazional comun care.). c). la sfârşitul căruia infractorul se simte “eliberat” organic şi psihic. pe care nu le poate stăpâni. masochistul îşi satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit. Se pune problema dacă la acest tip de infractor. b). Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate. incest. violenţă.). Astfel. sadism sau masochism etc. încalcă ordinea publică sau. ură. jignire etc. Infractorul ocazional Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare. 22 .

De obicei debutează în calitate de copil delincvent. care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal. motivaţie scăzută. case de bani. dinamic şi organizat. Aptitudinile lui specifice. provenind dintr-un mediu social disfuncţional. În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei. Unica lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. infractorul profesional pasiv. este insensibil. în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa (tâlhăria).). are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor. este capabil să-şi planifice activităţile. ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial.). să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa fel încât să evite depistarea ei. din practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria. fals şi uz de fals. Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat. b). intrând în contact cu alţi infractori. tendinţa de supunere. Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială a acestui tip de infractor. prostituţia. infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni.). participând la un adevărat schimb de experienţă. capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice. care nu desfăşoară o activitate socială utilă. nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil. indiferent afectiv. proxenetism etc. manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc. considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. este impulsiv. furturi de autovehicule. vagabondajul. cât şi a pregătirii şcolare. îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare. contrabandă. câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni. magazine. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin spargere din locuinţe. infractorul profesional activ. nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice. escrocherii etc. bănci. neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă. jocurile de noroc etc. elaborate în urma unei practici îndelungate. iar acţiunea este profund dirijată de raţiune. obişnuit. egocentric. reprezentat de condiţiile socio-economice. În general. La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată. tupeist. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul obişnuit. hoteluri. are un autocontrol general scăzut. el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie. 23 . fiind mereu în expectativa unei pedepse privative de libertate. profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai în vârstă. autocontrol comportamental oscilant etc. Ca rezultat al infracţiunii. structură caracterială labilă. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile financiare. sugestibilitate. pervers. În penitenciar. răzbunător.Infractorul profesional Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. lipsit de simpatie şi compasiune.

fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat. datorită acestor idei. sugestibil. agresivitate. iar aceştia au fost consideraţi eroi. instabil emotiv. instanţa nu poate face abstracţie de lipsa sau de existenţa unor antecedente penale. Atenţia şi memoria funcţionează limitat. graţierea sau chiar reabilitarea. scepticism. acţionează drept stimul pentru alte situaţii infracţionale asemănătoare. Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară. Infractorul debil mintal are o gândire infantilă. Un indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut faţă de exigenţele legii penale. motiv pentru care este considerat adversar şi implicit este sancţionat. iar autocontrolul este foarte scăzut Este credul. Infractorul debil mintal Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat. având impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului". ştiinţifice sau religioase. ceea ce presupune existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. ştiinţifice etc. consideraţi la un moment dat ca infractori. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe. câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. ci de dorinţa de a face bine altora. De aceea. Acesta se caracterizează prin: imaturitate intelectuală. Istoria a demonstrat că mulţi militanţi politici. După comiterea unei infracţiuni. nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi. infractorul ideologic este un militant pentru reforme şi schimbări sociale. Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune. Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat. gravă). comite. concretă. tendinţă de opoziţie. economice. de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. şi pedepsiţi pentru aceasta. ulterior ideile lor au triumfat. chiar dacă a intervenit amnistia. Infractorul ideologic este persoana care. Acceptă greu dezaprobarea. având anumite idei şi convingeri politice. iar empatia lipseşte cu desăvârşire. economice. fiind descoperit şi pedepsit. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată. De regulă. dificultate de autoreprezentare. comite din nou alte infracţiuni. egocentric. medie. tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate. indiferenă afectivă etc. Infracţiunile comise de acesta sunt în funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi 24 . persoanele care comit acte de terorism. Infractorul ideologic Infractorul ideologic sau politic. El nu este determinat în faptele sale de scopuri personale. Nu se consideră infractori politici. impulsivitate. individualizînd pedeapsa. egocentrism.Infractorul recidivist Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat. fără a putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. din obişnuinţă. nu se confundă cu infractorul de drept comun.

implicit consecinţele faptelor sale. Acesta are o gândire haotică. maniaco-depresiv. acesta pierde legătura cu familia. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens etiologic. prietenii.Delincvenţa (criminalitatea) reală. indiferent dacă ele au fost descoperite şi înregistrate de instituţiile penale.). Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai periculos. Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea. La aceştia se mai adaugă o altă categorie. paranoic. Sub raport social.. studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât de ordin obiectiv. cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. îmbolnăviri grave care afectează în special. necontrolate. afective. infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic. 2). Infractorul alienat comite fapte brutale. 1992): 1). de emoţii şi stări afective puternice. care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au fost depistate şi identificate de către serviciile specializate. ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde penal (Oancea. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de adaptare adecvată. motivaţionale. operaţionale şi statistice. deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi. atacând prin surprindere. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal.Delincvenţa (criminalitatea) descoperită. profesia. crude. În funcţie de boala de care suferă. după cum urmează (Banciu. explozive. înregistrarea şi judecarea delictelor. epileptic. şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice. descoperirea. pe neaşteptate. 25 . cifra delincvenţei descoperite este inferioară celei reale. precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali. fără motiv. suplă. 1998). distrugere prin incendiere etc. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale. ajungând la un pronunţat proces de înstrăinare şi însingurare. De regulă. din “senin” (omor deosebit de grav. stăpânită de idei fixe. volitive şi terminând cu acţiunile. datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice. însă estimarea ei este aproape imposibilă. de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte. Infractorul alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale. structura personalităţii individului. Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată. cât şi subiectiv. 1999). Infractorul alienat Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat în procesul depersonalizării sale. Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii. ceea ce îl face şi mai mult un inadaptat social. traumatizat fizic sau psihic. sistemul nervos central (Mărgineanu. modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante. Ea cuprinde totalitatea actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate. denumită şi cifra neagră a criminalităţii. capacităţile sale intelectual-afective şi motivaţionale. senil. care afectează funcţiile cognitive. alcoolic sau toxicoman. la situaţiile nou intervenite în ambianţă. activitatea şi conduita socială.

ştiinţă şi dreptate. pedeapsa este impusă infractorului. iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Care este diferenţa dintre infractorul professional activ şi cel pasiv? 3. 3). altele sunt retractate chiar de către victimă etc. nemijlocit şi univoc asupra individului. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară. De ce este importantă conturarea unei tipologii a infractorilor? 2. de obicei. De aceea justiţia îşi racordează activitatea la serviciile psihologiei judiciare. cărora societatea nu le-a găsit remedii propice. Astfel unele delicte sunt graţiate şi amnistiate. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente. De ce nu răspunde penal infractorul alienat mintal? TEMA 4 PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI CARACTERISTICILE PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI Cercetarea complexă a fenomenului infracţional. în ultimă instanţă. altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie. decesul delincvntului etc. sub toate aspectele sale. nu sunt înregistrate. Întrebări de control 1. în istoria personală.Delincvenţa (criminalitatea) judecată. Conceptul de personalitate este esenţial pentru o justiţie ce se fundamentează pe adevăr. permiţând o fundamentare realistă a măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale. Factorii externi nu acţionează direct. în cadrul duelului judiciar. un anumit mod de a acţiona şi 26 .. fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale. deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant. întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate.unele delicte nu sunt reclamate. Volumul ei este mult diminuat. ci prin filtrul particularităţilor sale individuale. acestea generând. reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. în care primează ideea de recuperare socială a infractorului. Personalitatea infractorului este fondul pe care se intersectează. pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. altele. particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional. funcţiile acuzării şi apărării pentru că.

Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care. făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. duplicitatea infractorului este a doua lui natură. ci tot timpul. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q. iar comportamental este o reacţie atipică. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. conducând la devianţă şi apoi la infracţiune. ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili 27 . infractorul lucrează în taină. se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. 1992). Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent. în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate. al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. IMATURITATEA INTELECTUALĂ.). cinstit. cu deficienţe de integrare socială.I. infractori. cei greu educabili. Anamnezele făcute infractorilor arată că. El joacă rolul omului corect. în majoritatea cazurilor. s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea: INADAPTAREA SOCIALĂ. a “vieţii duble”. plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor. alcoolici etc. pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii. care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională. Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional. unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic. Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială. de unde se recrutează întotdeauna devianţii.reacţiona în spaţiul psihologic. care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte.) unde nu există condiţii. scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu. aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. divorţaţi. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului. cât şi mecanismele interne (mobiluri. în general şi ai autorităţilor în special. Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare. de aspectul normal al vieţii. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Necesitatea tăinuirii. motivaţii. DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI. acordând o mică importanţă viitorului. Acest “joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene. îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate. Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice. Acolo unde nivelul sociocultural al părinţilor nu este suficient de ridicat. Inadaptaţii. observă.

individul nemaiţinând seama de normele şi valorile instituite de societate (Preda. de fapt. de formula echilibrului afectiv (stabilitate – instabilitate emoţională) se poate ajunge la un comportament deviant. Procesul de frustrare implică trei elemente: a) cauza sau situaţia frustrantă în care apar obstacole şi relaţii privative printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe. ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Frustrarea este.. care este înşelat în speranţele sale. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială. a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite. infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante. instabil emoţional. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi poate fi trăită ca frustrantă de către alta. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor.) pentru obţinerea unor plăceri imediate. un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective. SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă. a educaţiei deficitare primite în familie. aceasta ducând la canalizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. b) starea psihică (trăiri 28 . salturi nemotivate de la o extremă la alta. IMATURITATEA AFECTIVĂ. 1983). trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată. FRUSTRAREA. predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit. este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică. imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică. şi în funcţie de temperamentul individului. indiferent de consecinţe. minore şi uneori nesemnificative. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod tranzitoriu sau relativ stabil. INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. la reacţii disproporţionate. este nerealist. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective. Datorită experienţei negative. Starea de frustrare se manifestă printr-o emoţionalitate mărită. experienţa afectivă a eşecului. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave. ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe. crize etc. slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare. duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice. trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt (Bogdan & colab. inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. o latură unde tr aumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii. de structura sa afectiv. 1998). insuficienta dezvolatre a autocontrolului afectiv. îndeosebi a celor morale etc. în favoarea celor din urmă.un raport raţional între pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional. Atingerea intereselor personale. a deprivării subiectului de ceva ce îi aparţinea anterior.

conflictuale, suferinţe cauzate de privaţiune etc.); c) reacţiile comportamentale, efectele frustrării (Popescu-Neveanu, 1978). Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, mai ales atunci când starea de frustrare este rezultatul unui act de atribuire nejustificată, subiectivă a unei intenţii răuvoitoare. Conflictul reprezintă doar o condiţie generală care poate duce la instalarea stării de frustrare. Pentru a se produce frustrarea trebuie să aibă loc “priza de conştiinţă motivaţională“ prin care i se atribuie persoanei frustrate o intenţie răuvoitoare (Rudică, 1985). La infractori aceasta apare ca o proiecţie a motivării unor fapte antisociale pe care le-au săvârşit. Imposibilitatea de a pune în acord trebuniţele interne cu exigenţele mediului social duce la apariţia unor conflicte emoţionale şi stări de frustrare. Reacţiile la frustrare sunt variabile, ele depind de natura agentului frustrant şi de personalitatea celui supus acestui agent. În cazul infractorului, frustrarea apare atunci când acesta este privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun unele obstacole. Frustrarea infractorului este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală. Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi. Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave. Trăirea tensiunii afective generate de conflict şi de frustrare depinde nu atât de natura şi forţa de acţiune a factorilor frustranţi cât mai ales de gradul maturizării afective şi morale a infractorului şi de semnificaţia acordată factorilor conflictuali şi frustranţi prin procesul de evaluare şi interpretare. COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frustrant. Complexul de inferioritate reprezintă o structură dinamică inconştientă, înzestrată cu mecanisme de autoreglare, reprezentând reacţia împotriva existenţei, la nivelul întregii structuri a personalităţii, a unei surse permanente de dezechilibru (Popescu-Neveanu, 1978). Din punct de vedere comportamental, complexul este un altgoritm, o strategie a subiectului când acesta nu reuşeşte să reducă o tensiune psihică, ci o fixează. Pentru infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial. J.Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Alături
29

de aceste trăsături ale nucleului personalităţii criminale sunt menţionate şi aşa-numitele variabile, care se raportează la aptitudinile fizice, aptitudinile intelectuale şi tehnice, la trebuinţele nutritive şi sexuale ale individului. În timp ce nucleul central de trăsături este răspunzător de trecerea la actul criminal, guvernându-l, variabilele determină direcţia generală, gradul reuşitei şi motivaţia conduitei criminale. EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă virulent.
LABILITATEA este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi

ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.
AGRESIVITATEA

reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte

sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg, 1979). Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acţional sau verbal, care în mod obişnuit constituie o reacţie disproporţionată la o opoziţie reală sau imaginară (Bogdan, 1983). Deşi există şi o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă directă, cu adresă ţintită, punere în pericol etc. Agresivul nu aşteaptă ca situaţia conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acţiune de avertisment. El atacă intens şi numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală spre o acţiune automată, neelaborată, persoana decăzând din nivelul autodeterminării morale (Pamfil & Ogodescu, 1976). La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite infracţiuni prin violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.
30

J.Pinatel mai distinge două forme distincte

ale agresivităţii: ocazională şi profesională.

Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient. INDIFERENŢA AFECTIVĂ este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii. După cum spune Pinatel, aceasta este ordinea intrării în acţiune a trăsăturilor din nucleul personalităţii criminale atunci când se trece la actul infracţional agresiv. Dintre aceste trăsături, labilitatea şi gradul agresivităţii par a influenţa cel mai mult pragul delincvenţial. Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la delincvenţi. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel, delincventul format, recidivistul, în opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional. Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de atitudinea negativă fată de muncă, faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei. Procesele volitive funcţionează la ei în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracţională. Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe
31

indiferenţă în urma tensiunii continue. fie de exercitarea unei specialităţi infracţionale deosebite. fantezie. Relaţia costuri – beneficii în activitatea infractorilor. eschivarea de constrângeri social-morale. un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale. îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor. îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei. PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE 32 . lipsa unor valori etice către care să tindă. cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. reprezintă de fapt insensibilitate. inventivitate. Cu toate acestea. Care este importanţa teoretică şi practică a întocmirii profilului psihologic al infractorului? 2. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate. Lipsa unui microclimat afectiv.acelaşi motiv fundamental. Teoretic. 3. precum şi o dexteritate deosebită ce se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat. ea permite un număr nesfârşit de excepţii. constituind resortul care îl împinge spre acţiune. La ce se referă imaturitatea intelectuală a infractorului? TEMA 5 PARTICULARITĂŢILE INFRACTORI Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic. care are o forţă mobilizatoare majoră. prin succesele obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi. Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna. în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului. Profilul psihocomportamental al infractorului a fost prezentat la modul general. Practic. deoarece ajută la organizarea unor acţiuni sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul. şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Egoismul elimină complet orice urmă de compasiune. la evidenţierea unor aspecte privind formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. adeseori puerile. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă. Înterbări de control 1. măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate. orgolioşi. în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează. deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată. cât şi din punct de vedere practic.

Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând, cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor. Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerşetorul are

o personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, stiind să-şi valorizeze defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creştine, invocând divinitatea. Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le preferă cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol, stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activităţii generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice ale celor de la care cerşesc. Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii acestora având un profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi, respectându-şi fiecare ierarhia şi rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, să ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori, foarte dur.
HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări

relativ simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi transportarea acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit identifica. Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică, rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare şi perfecţionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici, în urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.
33

Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi organizarea imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deşi unele ingenioase, se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după “şabloane şi reţete” puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre risc este deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită. Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita acţiunii infracţionale îl determină pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL

cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai în

locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.). În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde întotdeauna se păstrează valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la îmbrăcămintea infractorului, mijloacele de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase, deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine obstacole. Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau să vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive, în special meciuri de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă persoanele au mai consumat şi băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii din această categorie, îi sesizează foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au o incidenţă mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu bărbaţii.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine stabilit. De exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama. Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi după “tapiţerie”, cum îi spun ei la “faţă”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a poza în cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenţia. Cu toate acestea, ei pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung părul cu

34

gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincţia. Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”expresie pe care o atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este obligatoriu, mai ales când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul începe să facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, îşi încălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai accentuată, emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se schimbă culoarea feţei, alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din buzunare dă mereu din cap şi transpiră intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii cu care urmează să facă “priza”. Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori mâna prin păr sau se piaptănă, se şterge cu batista etc.
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi membri ai grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transpost în comun, ei se intercalează printre călătoriidinstaţieîntroanumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.

Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor. Intenţiile lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat. Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop preventiv, aşa-zisele “neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindule, trebuie să ne pună în gardă că persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor. Cunoscând şi sensul unor asemenea cuvinte, se poate afla intenţia celor care le utilizează, luând măsuri în consecinţă. În argoul hoţilor din buzunare, cuvântul “coajă”, de pildă, înseamnă portofel; “ploască” – geantă; “lămâi” – bani; “moară” – ceas; “spital” – palton; “căldură” – buzunarul din interior al hainei; “caraimane” – buzunarele exterioare; “nicovală” – spate; “semans” – buzunarul de la spate al pantalonilor; “fulg” – borsetă; “scafă” – mână; “lustră” – pălărie; “mahăr” – şef; “arhiepiscop” – persoană cu bani mulţi; “scalpet” – beţiv; “usturoi” – atenţie; “piper” – nu ţine; “strănut” – e al nostru; “şalupe” – pantofi; “udătură” – trădare; “boboci” – îl atacăm; “papură” – pericol mare; “săpun” – să fugim repede; “sirop” – victimă; “varză” – acoperire; “ţest” – inel; “cercuri” – cercei (Tandin, 1999).

35

Alteori. Spărgătorul. curajul. cât şi pentru falsificarea seriilor de identificare a acestora. ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite. Traficul cu autoturisme de lux. sunt falsificate documentele de provenienţă sau se întocmesc altele false şi sunt transportate în altă localitate spre vânzare.se conturează tipic ca personalitate. sunt hoţi care fură autoturisme pentru a le folosi la comiterea altor fapte infracţionale ( furturi din locuinţe. de securitate individuală. plăcuţele cu seriile de identificare. sunt hoţii ocazionali. devin răzbunători . dar mai ales constituiţi în reţele naţionale şi transnaţionale. Astfel. prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei ca mijloc de apărare în caz de surprindere. necesară efectuării unei spargeri. distrugând totul. iar prin faptul că tind să-şi însuşească bunuri. Acest tip de hoţi sunt experţi în forţarea geamurilor şi în deschiderea uşilor. au apărut tâlhăriile comise din autoturisme. a devenit o afacere deosebit de profitabilă. accesorii auto sau bunuri pe care le găsesc în autoturisme. în special de lux. care fură autoturismele mai mult în scop de distracţie. Întreaga sa activitate infracţională se caracterizează prin violenţă. modurile de operare ale tâlharilor s-au diversificat. În ultima perioadă. spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. De asemenea. odată planul fiind elaborat nu-şi mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională. cum ar fi calmul. se apropie de tâlhari. O serie de organizaţii transnaţionale şi-au creat legături în rândul grupurilor de hoţi autohtoni şi acţionează în cooperare. sau din teribilism. susţinută de o constituţie fizică. sofisticată atât pentru anihilarea sistemelor de alarmă cu care sunt prevăzute autoturismele. Se manifestă violent. de hoţi. în toată ţara. Ca particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe. model sau an de fabricaţie). în ateliere clandestine. – uri. după care le abandonează. pe care îl abandonează când ajung la destinaţie sau când s-a terminat combustibilul. Furturile de autoturisme.I. SPĂRGĂTORUL . cât şi 36 . Uneori. “sângele rece”. fie accidentate.R. în special cel modern. Pe lângă inteligenţa practică. recurg la furtul unui autoturism. putem aminti o motricitate sporită faţă de normal. O altă categorie. în funcţie de noile condiţii de viaţă. Utilizând violenţa în apărare. neavând alt mijloc de transport. autocare şi T. de multe ori cruzime. TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate. se efectuează la comandă (se caută o anumită marcă. culoarea. prin revopsire. spărgătorii. deşi tâlharul recurge la asasinat numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. obţinându-se sume foarte mari de bani. magazine etc. în bord etc. posedă temeinice cunoştinţe de ordin tehnic. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare. somatică adecvată. Aceste reţele de hoţi dispun de aparatură performantă. Aceştia acţionează şi independent. după ce au fost furate li se schimbă imediat. fie în stare normală. numerele de înmatriculare. Unele autoturisme. atât în ţară. In timp ce se vin de la o petrecere. aprecierea corectă a situaţiei etc.).O categorie aparte sunt hoţii de maşini. sunt dezmembrate şi apoi valorificate ca piese de schimb. care îşi lasă portierele autoturismului neasigurate cu yala sau îşi uită cheile în contact. hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării. Există hoţi care fură numai piese. aceştia profită chiar de neglijenţa proprietarului.

se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad de drum sau petrecere. Ulterior. ceea ce îi conferă o inteligenţă delictuală. ipocrizie. Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea agresorului. imaginaţie. că este influent şi altruist. şantajistul etc. Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Are capacitatea de a părea simpatic. folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. logica şi mai ales prudenţa victimei. Deşi nu are un nivel de pregătire ridicat. accesibil victimei. prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Această situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să joace un rol important. ştie să se facă agreabil. mascaţi cu cagule. sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei persoane. etalându-se ca atotştiutor. Îşi alege dintre victimele potenţiale. viclenie. bijuterii sau bunuri de valoare.. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor.) - din punct de vedere psihologic. convingător. În această diadă. Se îmbracă elegant. după care dispar rapid de la locul faptei. în general fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii) săvârşirea infracţiunii. deoarece acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. falsificatorul.. funcţionează o relaţie de insolită complicitate. Sub nici o formă nu trebuie să accepte resemnarea. iar cei din “coarda de urmăritori”. între autor şi victimă. naivitatea. Când condiţiile sunt favorabile. pe cele mai naive sau predispuse la înşelăciune.în afara graniţelor. Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa. crează impresia că are relaţii multe şi sus – puse. pe aceste acte aplică 37 . cei din faţă îl blochează. deghizaţi în poliţişti etc. se caracterizează prin perspicacitate. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă. Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia. el fiind în stare să-şi asume o identitate convingătoare. ignoranţa. folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată. cinstit. persuasiunea prin minciună fiind punctul său forte. dorinţele victimei etc. perfidie. persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc. infractorul intelectual acţionează sub identitate falsă. dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit. gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează. de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Identitatea asumată este adaptată victimei: om de afaceri. pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de bani. vulnerabilitatea. Are un aer de gentlemen şi un talent eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. diferită de cea reală. În acest sens. INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul. Infractorul intelectual speculează credulitatea. Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. deosebit de amabil. înarmaţi cu pistoale sau bâte. valută. acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare. vanitos şi egoist.

Pentru falsificarea actelor şi documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare. coroniţa. “şmenarul” îi prezintă “clientului” teancul real de bancnote. îşi orientează strategia prezicerii. Cele două teancuri de bancnote ( cel real şi “şmenul”) sunt prevăzute cu bendiţe identice din plastic. deoarece necuratul ar tăia astfel vraja. seturi de lenjerie pentru pat. Escrocii folosesc adesea legitimaţii false. palmă etc. Vrăjitoarele care “dezleagă” cununii.. Imediat ce “şmenul” a fost plasat victimei. viclenie. pe baza interpretării liniilor din palmă. descoperind mai târziu ce i s-a întâmplat. chipurile. iar într-un moment de neatenţie creat special. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate. că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de locuineţe. ofiţeri de poliţie etc). bijuterii. având o capacitate de raţionalizare scăzută. efectuarea de tratamente în străinătate. pentru a nu fi sesizată diferenţa. lipsa empatiei. ascunde repede “banii” şi dispare şi ea de la locul faptei. precum: promisiuni de căsătorie. revendicativ. promiţând-le îndeplinirea tuturor dorinţelor. ghicitoarele descoperă foarte rapid problemele victimelor. organe ale puterii şi administraţiei de stat . labilitate. În general.).propria sa fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă. obţinerea unui serviciu. în funcţie de confirmările sau infirmările victimelor. O banală discuţie conduce la intuirea statusului social şi sentimental al victimei. Între două bancnote reale se aşează un teanc de bucăţi de hârtie cu aceleaşi dimensiuni ale bancnotelor. procurarea unor locuri de veci etc. vrăjitoarele care prin descântece. complex de inferioritate etc. indiferenţă afectivă. care să le “servească” la ritualuri şi care nu mai pot fi înapoiate. Chiromanţia este o practică superstiţioasă care susţine că se poate ghici caracterul sau destinul cuiva. avocaţi. De asemenea. Ghicitoarele şi vrăjitoarele pretind de la victime sume de bani. la persoane în diferite posturi cheie (procurori. prosperitate. crează impresia că scot răul din oameni etc. schimbă teancul real cu “şmenul”. o posibilă răzbunare etc. viaţă lungă. dominator. Aceştia promit potenţialelor victime. Având o intuiţie remarcabilă. atribuindu-şi tot felul de calităţi. De cele mai multe ori. perversitate. bobi. O altă categorie de infractori sunt “bişniţarii sau şmenarii”. care comit înşelăciuni cu ocazia schimbului valutar (“şmenul” este un teanc de hârtii de forma unor bancnote). Victima. infractorul. autocontrol foarte scăzut al reacţiilor instinctiv-emoţionale. ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. îmbrăcăminte etc. cafea. dând impresia unei anumite sume de bani. copiatoare etc. ghioc. perne. “corespunzătoare” tranzacţiei. Este egocentric. De cele mai multe ori ghicitoarele profită din plin de naivitatea şi credulitatea victimelor. agresivitate crescută. ghicitoarele îşi adaptează.. procurarea de medicamente străine. călătorii. instabil şi 38 . impulsivitate. printr-o strategie derutantă special creată (“semnalarea” apariţiei unui lucrător de poliţie). de la inspectori în ministere. terenuri de construcţie. ştiind că a efectuat o tranzacţie ilegală. informaţiile sunt oferite chiar de către victime sau sunt culese de către ghicitoare de la alte persoane din anturajul acestora. pretind pe lângă bani chiar şi rochia de mireasă. intoleranţă la frustrare. dându-le satisfacţii. instalarea rapidă a unui post telefonic. obţinerea unor împrumuturi bancare. pe care periodic o schimbă. această practică este apanajul ghicitoarelor. Pe măsură ce încep să ghicească în palmă. nu trebuie neglijate ţigăncile gicitoare în: cărţi. dispare de la locul faptei. Iniţial.

cu o personalitate dizarmonic structurat ă. Pe plan psihic acuză stări de anxietate şi declară că îl preocupă multe probleme. ci de o relaxare după o mare tensiune. Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare. decedat. În data de 19. Conform Inventarului de Personalitate Eysenck. Pentru a întocmi profilul psihologic al acestui criminal. de o motricitate mărită. T. În aceeaşi zi. 2001). în vârstă de 23 de ani. ora 1300 prietena victimei a plecat la cursuri.) şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta. după cum declara prietena. răzbunare. ură. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică. cu un grad ridicat de instabilitate emoţională (N= 7) şi scoruri înalte la scalele de Schizofrenie (Sc= 39) şi Devianţă psihopatică (Pd= 33) (Buş. asupra victimei T.04 1999. ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de vicisitudini fizice şi psihice. fanatism etc. sadic. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu cu un infractor normal. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este dublată de implusivitate şi agresivitate.I. iar T.A. EPI şi MMPI) care l-a diagnosticat ca fiind o persoană cu un intelect de nivel mediu (CI= 93).K. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi. gelozie. ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale. descoperindu-se şi urme de strangulare.1999 în Cluj-Napoca.Z. Victima locuia în acel apartament împreună cu prietena. Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis la data de 19. care se exteriorizează prin violenţă de ordin fizic. student. Loviturile de cuţit i-au perforat plămânii. se încadrează în profilul “introvertit neurotic”. Este deci o aparentă satisfacţie. aştepta potenţialii cumpărători. a rămas singur în apartament.superficial în relaţiile cu ceilalţi. Prin activităţile specifice desfăşurate.K. găsindu-l pe prietenul său întro baltă de sânge.I. După ora 1600. reacţionând violent. 39 .A. Cota înaltă la scala de neuroticism îl caracterizează ca o personalitate cu labilitate emoţională accentuată şi cu reale dificultăţi în restabilirea echilibrului psihic după şocuri emoţionale. Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.I. Această insensibilitate nu este înnăscută.Z. specialistul psiholog i-a administrat o baterie de teste (MPS. în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului. pe care victima intenţiona să le vândă. aorta şi inima. Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap şi în zona toracică. autorul omorului a fost identificat după cinci zile în persoana lui V. într-un apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă. După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale. la terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă. Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante. subiectul V. Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul victimei indicau ca posibil autor al omorului un individ deosebit de agresiv. o detensionare momentană după actul săvârşit.04.

au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei. criminalul recurge la diferite trucuri. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de bătut şniţele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea. în condiţii de stres. fiind incapabilă să-şi exprime sentimentele într-o manieră adaptativă. locul în care îşi poate controla victima. În cadrul anamnezei. având o anumită periodicitate.Z.K. Sunt indivizi dinamici. declară că l-a omorât pe T. ci a acţionat sub influenţa impulsului de moment (aspect confirmat atât de investigaţiile criminalistice. Cruzimea actului său îl excită. O astfel de persoană este impulsivă.A. La nivel cognitiv apar idei de persecuţie. care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. subiectul V. Scorurile înalte la scala de Devianţă psihopatică (Pd) îndică prezenţa unor tendinţe antisociale (delincvenţă. În urma autopsiei. iar la nivel comportamental dificultăţi în inhibarea impulsurilor.) şi criminale. mobili. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei.Z. copii. În ciuda aparenţelor exterioare. capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite.K. Deoarece aceasta a ripostat. evidenţiază prezenţa unor pronunţate deviaţii şi anomalii ale personalităţii. După ce victima a căzut. subiectul reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză.K. maghiară. aplicându-i victimei mai multe lovituri în cap. şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere 40 . autorul infracţiunii afirmă că şi-a pierdut autocontrolul. În acel moment. este predispusă la tulburări nevrotice şi manifestări agresive.Scorurile peste medie la scala de Schizofrenie (Sc) indică existenţa unei afectivităţi ambivalente.I. V. Victimele criminalilor în serie pot fi femei. pentru că i s-a adresat într-o manieră batjocoritoare în ceea ce priveşte naţionalitatea sa. homosexuali. probleme familiale etc. i-a mai aplicat şi câteva lovituri de cuţit în zona toracică. Comportamentul unei astfel de persoane este caracterizat de bizarerie şi agresivitate. V. Pentru a rămâne singur cu victima. Acesta dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“. pentru a-şi controla impulsurile de agresivitate. justifică faptul că agresorul nu a premeditat crima. Prezintă sentimente de ostilitate şi agresivitate. Întocmirea profilului personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea acestui caz.Z.A. O asemenea persoană. disparate în timp.Z. incapabilă să amâne satisfacerea impulsurilor. CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime. vagabonzi. care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav.K. relativ tineri ( 30-40 de ani).A. Conform datelor anamnezei şi a informaţiilor obţinute de către specialiştii criminalişti în cadrul investigaţiilor de teren. Are un respect redus pentru standardele sociomorale şi deseori se găseşte în conflict cu acestea. între cei doi a avut loc o adevărată luptă. dificultăţi cu autorităţile. subiectul se încadrează în tiparul caracterizărilor efectuate pe baza scalelor testelor aplicate. prostituate etc. cât şi de declaraţiile autorului). criminalul în serie este un individ nesigur. Examinarea psihologică a subiectului V. medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate 23 lovituri în cap şi 5 în zona toracică.A. a afirmat că în anii de liceu a practicat artele marţiale. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%). sunt sadici. a prins victima de gât şi a început să o strângă. Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional.

Sistemul de înregistrare a datelor după modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem).A. locul crimei este întotdeauna în mare dezordine. profilerul parcurge următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei.U. In acest demers. fiind marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate. înjunghiatul şi strangularea fiind metodele preferate.ale victimei. fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. atât cu date din cele peste 23. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de risc.dezorganizat”.000 de crime comise anul în S. Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect “terapeutic”. dominare şi răzbunare. Apare evident faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act. Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”. îşi antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită specialitate poliţienească.B. estimarea mobilului posibil al crimei şi în final elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. dintre care 7000 sunt fără mobil aparent. Programul de pregătire durează trei ani. având o personalitate instabilă. Academia F. Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acţiune şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. cât şi la anchetarea acestuia. Pentru a evidenţia personalitatea criminalului. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”.. Mulţi criminali în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental. pe care ulterior le poate folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă. 2000). La Quantico în Virginia. în principal. care are ca obiectiv stabilirea portretului psihologic al criminalului. profilerul lucrează. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi psihiatria). care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice. Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat – organizat” sau “psihotic . fiind supuşi unor violenţe fizice sau sexuale.U. asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o anumită arie de suspecţi. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare an. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor. cât şi cu elemente despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu. favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea. din S. o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate “controla” în 41 . violentă. dar pentru a accede la el. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea criminalului. fie pentru a teroriza viitoarele victime. ci pe baza profilului psihologic întocmit. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune.A. Aceştia ucid pentru a-şi atenua ura. pe lângă aptitudini şi experienţa personală. stimulându-le încrederea în ei înşişi. Cei mai mulţi sunt psihopaţi. Într-o oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de timp. condiţia obligatorie este experienţa judiciară de cel puţin 10 ani. dorinţa de putere. ei se “vindecă” ucigând. efectuarea examenului victimologic (biografic şi medico-legal). stabilirea şi evaluarea modului de operare. de o uriaşă bancă de date. aceşti specialişti (profilers) dispun. . pe baza fotografiilor criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale.I. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.

În general. decisiv. două tâlhării. În alte ocazii. de dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. secţionare şi plasare în diferite locuri etc. odată stabilită tipologia asasinului şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş. Râmaru Ion. lovind-le puternic. acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00) având asupra sa instrumente de atac cum ar fi: topor. o tentativă de viol şi un furt. Criminalul Râmaru Ion. În unele cazuri. care poate permite evaluarea inteligenţei criminalului. cât şi cel al prezumtivelor victime. criminalul în serie “pune în scenă” corpurile victimelor sale. Exploatând această “slăbiciune”. foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei. se întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”. pentru a deruta anchetatorii. profilerul din F. cel mai adesea. pentru a-l determina să mărturisească. 42 . după care le viola. dezbrăcare. cuţit. Adesea. mutilare. Acestora. Este lucrul cel mai dificil şi. şase tentative de omor. acoperire.). indicii-simbol ale personalităţii sale. bare din metal de diferite dimensiuni. stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. un viol. le place să vorbească despre crimele lor. Acestea constituie indicii relevante asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului. tâlhărie şi omor. psihopat sexual. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal. Îşi alegea victimele din rândul femeilor. spre deosebire de alţi criminali. În final. îşi consacră o parte a timpului. A doua problemă se referă la modul de operare. criminal cu o triadă infracţională odioasă: viol. În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie. criminalul pătrunde prin efracţie. profilerul elaborează tehnici de abordare a criminalului în timpul anchetei. Pe baza acestor indicii. Mai rar. acţiona pe timp ploios. bijuterii etc.B. depersonalizându-le prin diverse procedee: legare. De exemplu. profilerul stabileşte legăturile dintre diferite crime. stabilindu-se numărul omorurilor comise de un criminal. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost surprins în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă. ninsoare sau în plină furtună. care pot fi încadraţi în tipul “psihotic – dezorganizat”. profilerul învaţă să descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. în zona craniană. ce se modifică în funcţie de curajul criminalului. ceasuri. esenţial în rezolvarea cazului. le deposeda de obiectele de valoare (genţi. fost student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici. strangulare. Ataca victimele prin surprindere. relativ tinere. crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie. criminalul inscripţionează pe corpul victimei anumite iniţiale sau semne.I. la conturarea portretului psihologic al criminalului.. Pentru a sfida. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de capturare.totalitate victima. De regul ă. Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei comportamentului uman. care veneau de la serviciu noaptea târziu. pe care o şi abandonează imediat. Prin modul de operare se face legătura între fapte. Este un concept dinamic. cu grindină. de traseul parcurs. se poate stabili atât cercul bănuiţilor. Pentru că. La data arestării avea 26 de ani şi în sarcina lui s-au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime. uneori chiar în timpul agoniei. putându-se acţiona preventiv.

focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap. nu a respectat semnalul de oprire într-o staţie C. cu diagnosticul de parafrenie.I. Când aceasta era în agonie. mai multe caiete scrise gen-jurnal. unele dintre acestea fiind şi violate. în vârstă de 84 ani. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond sexual. Periodic se izola ore întregi în pivniţă. când acesta. în care nu avea voie să intre nici o persoană. a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate. Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis faptele. în timp ce dormea. inclusiv bolnavii psihic din municipiul Cluj-Napoca.avea întâlniri cu "spiritul Satanei". şi seara (între orele 20:00-24:00). care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap.spunea el . Victimele erau complet dezbrăcate. diferite cărţi cu tematică sexuală şi filosofică. fetişism şi exhibiţionism. 43 . în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat. Astfel. La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi sublinieri cu privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente. Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost descoperite noi elemente de suspiciune.R. precum şi diferite bunuri sau sume de bani. Una dintre victime. Criminalul a provocat şi aici un incendiu. focarul acestuia fiind sub perna victimei. 28. În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate. criminalul a incendiat încăperea în care se afla victima. bolnav psihic descris de către vecini ca având manifestări violente. au fost verificate peste 4000 de persoane. la Vereş Romulus. 35. Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj. se întâlnea cu spiritul "Satanei". În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri şi cinci tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9. nici chiar rudele apropiate. cu manifestări de sadism. În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic. aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Z. În cele mai multe cazuri. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora. Acesta locuia singur. 15. a fost violată. aplicându-i 17 lovituri de cuţit. unde . 84 ani).F. După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale. 17. locul său preferat de rugăciuni. s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt săvârşite de către un singur autor. în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974 apare o nouă victimă. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie. cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi violent. care în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei dimineaţa (între orele 06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă. Prin activităţi multiple de investigaţii. a rezultat că prima criză a pacientului s-a manifestat în anul 1968. a fost pensionat.Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus. şi ca urmare. care face parte din categoria psihopaţilor sexuali. cînd le aştepta în holul blocului sau la intrarea în lift. uneori chiar dormind. s-a ajuns în sfârşit. unde după cum susţinea el. care recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. de multe ori maltratând-o fără motiv. Victima a fost surprinsă de criminal în pat. Vereş Romulus avea un dulap. cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”. în vârstă de 16 ani. 16. într-un apartament.

Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu. antisocial al infractorului. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni. unde a stat 20 de ani. "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual". inferioare. instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8 fapte. judeţul Bihor. Care este modul de operare al hoţului din buzunare? 3. psihoindividuali. Ca urmare. dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise. drumul umanizării şi socializării acestuia. Întrebări de control 1. care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal. fără voia lui. un rol important în structurarea dizarmonică a personalităţii infractorului îl au şi factorii externi. Cunoaşterea particularităţilor psihice ale infractorului contribuie la explicarea comportamentului. reprezentat de mediul social. probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a 30 de martori. fie în sens negativ. nu printr-o funcţionare deosebită a proceselor sale psihice. ceea ce echivalează cu ridicarea sa de la conduitele primare. S-a stabililit însă. în esenţă.Pe parcursul audierii. ca urmare a afecţiunii psihice. la posibilitatea identificării. Atunci când i-au fost prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise. Acest fenomen de adâncă transformare a copilului se realizează treptat prin extinderea şi perfectarea continuă a relaţiilor cu mediul. Comportamentul agresiv. a manifestat tendinţa unor retractări. elaborate în urma unei practici îndelungate. 1976). rezultatul expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"). Alături de factorii interni. Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale. până în momentul decesului (Ceacanica. dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo. supus unei coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea conduitelor fie în sens pozitiv. Vereş Romulus a declarat că el nu a comis nici un omor. dobândit în contextul climatului familial agresogen şi în contextul împrejurărilor de viaţă. depistării şi reeducării acestuia. şi principalele probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt omoruri. disfuncţionale din punct de vedere psihosocial. la conduitele superioare. nu-i determină acţiunea infracţională fără un teren favorabil. iresponsabilitatea sa penală. este în mare măsură învăţat. ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. sociale. diversele manifestări exprimate în conduita copilului constituie 44 . TEMA 6 DELINCVENŢA JUVENILĂ CONSIDERAŢII TEORETICE Drumul foarte lung şi complex pe care îl parcurge copilul de la existenţa biologică la cea socială este. corpurile delicte găsite asupra sa anterior arestării. şi a fost luată hotărârea internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ştei. de mediu. Care sunt particularităţile psihologice ale cerşetorului? 2. Algoritmul întocmirii profilului psihologic al criminalului în serie. Având în vedere afecţiunea sa psihică. Aptitudinile lui specifice.

evazioniste sau deviante. răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin tradiţii. În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ. culturale. consacrate prin reguli scrise sau nescrise. norme. continuitatea şi progresul societăţii. societatea formează şi impune indivizilor motivaţia asimilării şi respectării valorilor şi normelor sociale dezirabile. continuitatea şi stabilitatea sa internă. compatibile cu modele culturale ale societăţii din care face parte minorul. Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii: medical.criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieţii. care reprezintă în esenţă. Modalitatea concretă de apreciere (pozitivă sau negativă) a comportamentelor se face prin intermediul “controlului social”. formal sau informal. Astfel. cât şi nonconformiste.). direct sau indirect (Banciu. conferindu-i acestui fenomen o investigaţie interdisciplinară. orientarea şi reglarea comportamentului social. juridice etc. controlul social negativ se bazează. Controlul social este un factor principal de organizare şi ordonare a conduitelor individuale şi a raporturilor sociale. stabilitatea. “copii . un ansamblu de mijloace şi mecanisme sociale şi culturale. în funcţie de care îşi ghidează acţiunile indivizii sau grupurile sociale. b) sunt permise anumite acţiuni. minori delincvenţi (termen juridic) etc. alcătuit dintr-un ansamblu articulat şi ierarhizat de valori. pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale. Normele sociale conţin reguli de comportament mai mult sau mai puţin obligatorii. în special. în cele din urmă.. tineri inadaptaţi (termen sociologic). Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea şi cunoaşterea de către indivizi a valorilor. valabile pentru comunitatea în care trăiesc. atât conformiste. fiind apreciate şi recomandate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ şi cultural (Banciu.problemă” (termen psihopedagogic). au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice. pot apărea diferite tipuri de comportament. Organizarea şi funcţionarea societăţii depinde de conformitatea indivizilor şi grupurilor sociale ce o compun faţă de modelul său etic. sociologic. În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale. Incluzând o serie de tabuuri şi 45 . Toţi aceşti termeni se referă la minori care. ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere. integrarea individului în societate. Societatea apreciază diferenţiat comportamentele. normelor şi regulilor de convieţuire socială. recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic şi respingând pe cele care se abat de la acest model. prin intermediul cărora: a) sunt impuse individului o serie de interdicţii şi constrângeri referitoare la necesitatea respectării normelor şi valorilor dezirabile. religioase. psihologic. orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de devianţă. criminalistic. inovatoare. într-un fel sau altul. 1992). Acest model. obiceiuri şi opinia publică. transmise. normativ şi cultural. pedagogic. asigurând consistenţa şi coeziunea internă a societăţii. stimulând pe unele şi respingând pe altele. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de comportament (termen medical). Conduita normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile. 1992). Prin intermediul său. În schimb. juridic etc. precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate). reguli şi îndatoriri asigură.

pretabile să comită acte infracţionale. de nelinişti etc. devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave. În multe cazuri procesul de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate. exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate. vecinătate. de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă. între condiţii. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de momente de criză. influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului. ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic structurate. între aspiraţiile legitime şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor. când de regulă. statale şi sociale şi neorganizat (neinstituţionalizat). de îndoieli. indivizii se vor conforma faţă de regulile de conduită nu din convingere. Adolescentul se revoltă împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. administrativă. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenţei factorilor sociali. şi informal. administrativă. preadolescenţa. realizat de anumite grupuri de apartenenţă (de prieteni. Ea se referă aşadar la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler. izolare. cartier etc. religioasă. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului. Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune şi persuasiune. directe şi indirecte. ca aceea a delincvenţei infantilo-juvenile. juridică. Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria şi adolescenţa. detenţie etc. culturală. această formă a controlului social constă în dezaprobarea şi respingerea comportamentelor indezirabile. ridiculizare. a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. aptitudini şi fapte. organizate şi neorganizate. În acest caz. conştiente şi difuze etc. menite să influenţeze indivizii pentru a respecta normele morale şi juridice. Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate. În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. 1972).interdicţii de natură morală. conflictele de idei. Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale săvârşite de către tineri sub 18 ani. realizat prin intermediul unor legi şi prescripţii de natură morală. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. În funcţie de instanţele de la care emană. În unele situaţii. întemeiat pe aprobare difuză şi spontană. 1978). juridică etc. Adolescenţa cuprinde două etape. conflictele afective etc. implicite şi explicite. Din aceeaşi perspectivă controlul social poate fi: formal. prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite. formale şi informale. de la 14-15 ani până la 18 ani. 1989). Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. în schimb frecvenţa lor a continuat să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult.). s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează trecerea la maturitatea normală. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei” (Vincent. 46 . controlul social poate fi organizat (instituţionalizat). marginalizare. ci din teama de a nu fi sancţionaţi. încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu. cu propriile lor particularităţi.

pe care minorul caută să-l suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului. chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de internare în şcoli speciale de reeducare). s-a ajuns la conturarea unui “profil psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu. Delincventul prezintă un deficit de socializare. intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt. de negare a valorilor socialmente acceptate (munca. iar minorii cu vârsta între 16 şi 18 ani. nivelul comportamental de relaţie cu societatea. fie manifestă. provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate.Contestarea reprezintă. de exemplu). Astfel. în ultimă instanţă. de fapt. de fragilitatea eului. vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi muncă. vicii. ce este bazată pe un fond de ostilitate. pe de o parte. inadaptarea socială. duplicitatea conduitei. de a regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee “de-a gata”. fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal. şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale. minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal. determinat de perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului sociocultural şi a proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. decalaje între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială. delincvenţa crescută reprezentând o manifestare a acestor dificultăţi (Rutter & Giler. o etapă de maturizare psihologică. delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare în societate. Abilităţile intelectuale scăzute sunt asociate cu dificultăţi psihosociale. pe de altă parte. pornind de la evidenţierea caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. cel al comportamentului tainic. 1978): înclinaţia către agresivitate. fie latentă. instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi. Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale. perversiuni etc. Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială (Preda. inclusiv cu normele juridice. având discernământ răspund în faţa legii. manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul. al dezvoltării personalităţii. un caracter disonant al maturizării sociale şi implicit . Astfel. Abilităţile intelectuale scăzute predispun copiii la dificultăţi de adaptare şcolară şi fiecare dintre acestea este asociată cu un comportament delincvent. 47 . Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului. 1981). Din această perspectivă. Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică. dezechilibrul existenţial. Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători. absolut normal. La majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri. Astfel. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât reflectarea unui efort intelectual. exprimat prin patimi. prin care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea. 1984). care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-normativ.

economici etc. Stima de sine scăzută a adolescentului delincvent reprezintă o apreciere realistă a experienţelor negative de viaţă ale acestuia şi a eşecurilor concomitente şi nu cauza acestor dificultăţi. stima de sine (self-esteem) se referă la percepţia individului asupra lui însuşi sub aspectul competenţei şi al succesului. sociali. de personalitate. ci concertat. 25% cei de ordin extern. Cercetările arată că o stimă de sine (self-esteem) scăzută favorizează un comportament delincvent (Gold & Kaplan. socio-afectivi şi educaţionali. socio-culturali. cât şi asupra propriului potenţial. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial. 1992). Adolescenţii care au avut experienţă de succes relativ se pot angaja în săvârşirea unui comportament delincvent în încercarea de a-şi îmbunătăţi stima de sine.8% combinaţi. ponderea fiecăruia în determinarea devianţei comportamentale a minorilor este greu de precizat. care subliniază caracterul de concurare şi potenţare reciprocă a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.. Raportul dintre cele două categorii de factori. de personalitate şi b) factori externi. Aceşti factori nu acţionează izolat. 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31. 1989) care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea lor.20% cei de ordin individual. În general. unilateral. Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite concrete. fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de factori. Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în parte (Mitrofan & colab. FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL LA MINORI Cu toată complexitatea şi varietatea lor. Studii efectuate (Dragomirescu. factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali. delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la un nivel scăzut al acestora.Există cercetări (Henggeler. posibilităţile intelectuale. Târgu Ocna (240 minori) şi din aresturile unor poliţii judeţene (734 minori) a evidenţiat cauzele şi condiţiile care determină comportamentul infracţional în rândul minorilor (procentele se referă la subiecţi): 48 . 1995) asupra unor minori din centrele de reeducare Găieşti. structura psihologică particulară a minorului. sociali şi 43. 1980). particularităţile afectiv-temperamentale etc. De asemenea este logic faptul că o slabă apreciere a propriei competenţe va duce în mod cert la exacerbarea propriilor probleme de către adolescent. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte posibilităţile minorului. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică. Cercetarea efectuată pe bază de chestionar (Pitulescu.

♦93% menţionează ca negativă lipsa de conlucrare între factorii educaţionali (familie.mai ales spre influenţarea spre devianţă a minorilor marginalizaţi ori cu deficienţe. 49 . ♦82% incriminează consumul de băuturi alcoolice practicat. ♦93% se referă la imaturitatea psihică datorită unei insuficiente socializări în familie şi şcoală şi nedepistarea la timp a unor eventuale afecţiuni psihice. ♦68% se referă la exemplul negativ al părinţilor . ♦87% din subecţii chestionaţi au acuzat carenţele educaţionale din familiile dezorganizate sau aparent organizate. ♦43% acuză cu severitate tendinţele unor cadre didactice de a promova toţi elevii. ceea ce duce la comiterea unor furturi. de minorii proveniţi din familii cu părinţi alcoolici. menţionând fluctuaţia profesorilor şi a învăţătorilor. cultural-educative. perversiuni sexuale etc. ♦79% menţionează insuficienta preocupare pentru pregătirea minorilor în ceea ce priveşte viaţa sexuală. care să se defăşoare în timpul liber al acestora. tâlhării.♦98% incriminează teribilismul şi spiritul aventurier specifice vârstei minoratului. fapt ce facilitează atragerea lor de către infractorii majori la comiterea unor infracţiuni.. alte forme instituţionalizate). de obicei. ♦57% vizează pericolul pe care îl reprezintă liderii negativi . ♦47% se referă al inadaptarea minorilor proveniţi din mediul rural la modul de viaţă urban. şcoală. fapt care se află la originea infracţiunilor de viol. tolerarea aspectelor de indisciplină din şcoli etc. tulburările afectivităţii şi cele caracteriale. ♦78% incriminează . ♦48% manifestă îngrijorare faţă de amploarea cazurilor de minori care inhalează aurolac şi alte substanţe halucinogene deosebit de nocive pentru sănătatea lor fizică şi psihică.. care ajung prin mijloace frauduloase la un standard de viaţă ridicat şi manifestă predilecţie pentru a adopta un asemenea model existenţial. ♦79% menţionează dezinteresul total din partea unor cadre didactice faţă de elevii care prezintă deficienţe de adaptare. consum de alcool etc.majori şi minori . înşelăciuni etc. ♦67% constată că mulţi minori receptează rapid modelul speculanţilor..în contexul atitudinal general .inadaptarea şcolară. ♦70% se referă la decalajul dintre aspiraţiile şi tentaţiile specifice vârstei minorilor şi posibilităţile reale ale familiei de a le satisface. aptitudinile şcolare slab dezvoltate. ♦92% remarcă o creştere considerabilă a libertinajului în rândul minorilor şi perceperea alterată a valorilor democraţiei. ♦86% acuză lipsa de preocupare de la toate nivelurile pentru orientarea minorilor spre activităţi folositoare. ca o determinantă a abandonării obligaţiilor de educare şi supraveghere a copiilor. ♦78% acuză răspândirea divorţului pe o scară din ce în ce mai largă..relaţii conflictuale persistente.

avînd un părinte vitreg. legate de situaţii ca: infidelitate. lipsa autorităţii morale a părinţilor datorată unor deficienţe caracteriale. Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. necontrolabile. bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. este vagabondajul. având drept cauză carenţele mediului familial. divorţ. care creează un climat familial anxios. care la rândul lor au devenit cauze imediate ale multora din disfuncţile apărute pe plan social. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.. social. deces. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic. social. a unor vicii etc. concubinaj. întârzierile de maturizare intelectuală sau social-morală. implicit cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. abandonaţi. răsfăţul din afecţiune exagerată. alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri confictuale în familie. 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala. aducând la cunoştinţa părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzul la învăţătură al minorilor. educaţie incorectă etc. Formele cu deficienţe de structură a familiei sunt multiple. familia avea un singur părinte. Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi. ca în cazul copiilor orfani. cultural etc. precum şi al cadrelor didactice a pus în evidenţă o disfuncţionalitate de tip familial. Astfel. inconştientă sau voită. 18% prin abandon şi 3% prin deces. aceştia au răspuns prin indiferenţă. Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii. traume psihice. 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. folosirea actelor de violenţă ca mijloace educative. fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial. aflaţi în seama asistenţei publice.).. a dat naştere unei inflaţii galopante. părăsire. al condiţiilor economico-sociale şi a deficitului educativ. severitatea excesivă. În delincvenţa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic.♦35% se referă la consecinţele pe plan infracţional pe care le produce necuprinderea tuturor minorilor în procesul de învăţământ. cu 50 . neputinţa de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare. lipsa de înţelegere şi afectivitate datorită egoismului şi indiferenţei faţă de copil. dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. pedagogic. Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor. Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa totală de interes pentru educaţia copilului. lipsa unităţii de opinie în măsurile educative ale membrilor familiei. excesul de grijă. trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţă. Factorii care au determinat această creştere sunt în general de ordin economic. Părinţii cercetaţi făceau educaţie în mod empiric. datorită dezorganizării ei prin divorţ. Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că. vicii sexuale etc. În 20% din cazuri. moral. narcomanii. Perioada de tranziţie în care ne aflăm generează în mod obiectiv unele efecte economice imprevizibile. Corelarea complexă a datelor obţinute pe baza interviurilor structurate aplicate eşantionului format din minori infractori şi eşantionului derivat format din părinţi. nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui comportament adecvat. în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj. profundele perturbări în dezvoltarea afectivă.

şcolar. atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare. devenind în mod frecvent victime ale unor pedofili. ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare. fuga şi vagabondajul. În această perioadă apare în societate un fenomen nou. efectul resimţindu-l. care merg de la forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. luat ca rezultantă dinamică a interacţiunii complexe organism-mediu. Când mediul acţionează organizat. cu impact asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor. în primul rând. cu semnificaţie morală. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile acte cu caracter antisocial.. violenţa faţă de colegi. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei de control social al familiei. deviant. minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul oferit de mediul social. furtul etc. iar când acţiunea mediului este nefavorabilă. uneori chiar injurii şi loviri etc. 51 . fenomenul şomajului. atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce se pot modifica în funcţie de motivaţie şi interes. obrăznicie. deteriorare sau distrugere de obiecte. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante: nesupunerea. reţele de termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria. absenteismul. care se adăpostesc prin gări. folosindu-se de căi ilegale. La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament. social. impoliteţe. comportamentul va fi negativ. categoriile sociale cu venituri mici. reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului cu obiecte sau persoane. determinându-i chiar să comită acte infracţionale. Ele apar cu precădere în mediul familial şi pot lua expresia unei ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei. La vârsta preşcolară încep să apară manifestări cu adresă relativ conturată. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii. furtul etc. Prin repetare. subsolurile clădirilor. În procesul socializării. necunoscut majorităţii cetăţenilor. elaborate în funcţie de dinamica mediului. GENURI DE INFRACŢIUNI COMISE DE MINORI Comportamentul. manifestarea exterioară a comportamentului apare ca o modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile temperamentale ale persoanei. Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă. Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. de condiţiile de viaţă şi de educaţie.consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. minciuna. are la bază multiple asocieri psihologice. Psihologic. atunci comportamentul său este pozitiv. influenţează negativ personalitatea acestora. comportamentul lor indezirabil. Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut sub denumirea de “copiii străzii”. constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare. obraznicia faţă de profesori. Acesta capătă semnificaţie într-un anumit context familial. autogări. stabil şi asigură satisfacerea trebuinţelor minorului. lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate.

Anterior săvârşirii infracţiunii. casete audio şi video.În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat. 1995). 52 . ♦manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor. se remarcă o anumită predispoziţie a minorilor spre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe halucinogene. astfel: ♦furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor furate. tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de moarte). ♦de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti. Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile. lipsite de apărare. 1995). Cea mai mare parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup. ceea ce duce la descoperirea lor rapidă. care locuiesc în case izolate. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare. astfel încât pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei. în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante. ♦infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate. O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă este cea a tâlhăriilor. furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de infractori recidivişti. Este de remarcat faptul că. la preţuri derizorii. Principala explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990. minicalculatoare etc. manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor. uneori participând şi infractori majori. Violurile săvârşite de minori (Pitulescu. numărul deosebit de mare al acestora. prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor. Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi. ţigărilor fine şi chiar băuturilor. cum sunt: ♦numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor. oferind spre vânzare bunurile însuşite. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri. în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai multe ori folosesc fuga. având ca mobil jaful. ci improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător. cele din avutul particular cresc (Pitulescu. care. violul etc. noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. ♦nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele. ♦de obicei. dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă. ceea ce denotă existenţa mai multor participanţi la comiterea violului. mărimea grupurilor de minori şi valoarea pagubelor.). Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane. dobândesc şi unele caracteristici specifice. pătrund prin locuri inaccesibile unui infractor major. presupune o analiză cauzală mai atentă. ♦în foarte puţine situaţii devin violenţi. După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate asupra vieţii şi integrităţii persoanelor (omor. în timp ce furturile în dauna avutului public înregistrează o uşoară tendinţă de scădere. diversitatea modurilor de operare. De obicei sunt vizate persoane vârstnice.

PROFILAXIA DELINCVENŢEI JUVENILE Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor. foşti condamnaţi etc. în pasajele subterane etc. unde îşi planifică acţiunile şi elaborează ipotezele. precum şi cu mărfurile care pot fi sustrase. în holurile cinematografelor.). făptuitorii nu au cunoscut anterior victimele. ♦32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor. Minorii frecventează barurile. se asociază în grupuri. ♦infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere. După săvârşirea infracţiunii. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile presupune cercetarea ştiinţifică a fenomenului. furturi din autoturisme. Sunt buni cunoscători ai oraşelor. alcoolice. ♦în 32% din cazuri. cu părinţi infractori. datorită multitudinii locurilor şi mediilor favorabile săvârşirii de infracţiuni. Îşi formează locuri de întâlnire în subsolurile blocurilor. centrele de primire. acostând diferite persoane. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există familii dezorganizate. părăsesc localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni. iar în timpul nopţii chiar tâlhării. Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa negativă cu mult mai repede decât cei din mediul rural. cunosc gazdele de infractori la care uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul urban. având astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită furturi din buzunare. Din grupul de infractori fac parte şi minorele care se grupează. De cele mai multe ori aceste persoane ajung victime ale diferitelor genuri de infracţiuni comise de grupul din care fac parte minorele. violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale. perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant al minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia. sălile de jocuri mecanice. străzi etc. cât şi asupra celor vârstnice. În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat. Minorii infractori din mediul urban se cunosc între ei. de obicei. cinematografele. practică jocurile de noroc. furturi de bagaje. locurile aglomerate. sălile de sport. pe câmp sau alte locuri. acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului micro şi macrosocial căruia îi aparţin. La aceste grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare. cu care întreţin relaţii sexuale în schimbul unor foloase materiale. conduse de lideri periculoşi cu experienţă infracţională.. Constituirea în grupuri se realizează pe bază de amiciţie (cartiere. pe lângă barurile particulare deschise toată noaptea. 53 . uneori încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. condiţiilor şi circumstanţelor care pot genera acte infracţionale. fiind la curent cu locurile vulnerabile ale unităţilor comerciale. iar 68% s-au consumat în case părăsite.♦într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite. pe bază de legături infracţionale anterioare. şcolile ajutătoare. casele de copii etc. Se constituie şi în grupuri mixte minori-adulţi.

care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual. ♦cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia. tendinţe de inadaptabilitate. acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii şi educării copiilor. de grup şi la nivel social. ♦organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de învăţământ a copiilor care provin din familii de romi. instituţiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alţi factori educativi.. relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie. anume create. care să contribuie la cunoaşterea exactă a situaţiilor familiilor cu mulţi copii. ♦instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile. avându-se în vedere: ♦înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale. îi abandonează. astfel încât toţi tinerii să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă. ♦avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul unei familii. iar în cazuri de excepţie. perioadele critice din viaţa copiilor. 54 . Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare. instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai mare măsură cu familia. care din diverse motive nu au nici un fel de cămin.). în instituţii închise.Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe. global. profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare. educative etc. trăind în stradă. asistenţă socială şi educativi care concură la activitatea profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. maltratează sau îi expun unor riscuri sociale. astfel încât să se poată lua măsurile care se impun (medicale. îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral. organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii. de pregătire profesională şi de redresare morală. ♦asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor. pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului. Trebuie avuţi în vedere factorii de control social. interdisciplinare. Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativcoercitivă a unor instituţii specializate. În funcţie de complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie formulate şi orientate măsurile de prevenire. organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracţional. îndeosebi a celor recent constituite. pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă tulburări de comportament. ♦cunoaşterea riguroasă. În prezent. Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă. cu acţiuni concertate din partea tuturor instituţiilor. exercitată printr-un control social strict. mai mult ca oricând. ♦cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii. metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc.

cognitiv-comportamentale şi învăţare socială. c). condiţionări operante. h). Strategii de prevenire a delincvenţei juvenile. Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme de minori. e). Se propun câteva modele generale. pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare. hrană. unor materiale (scene. Precizaţi cauzele determinante ale delincvenţei juvenile.consilierea tinerilor victimizaţi. Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. supraveghere şi formare profesională. educaţie.furnizarea unor modalităţi de acţiune faţă de evenimente. pedagogiei. criminologiei etc. Întrebări de control 1. violenţa. evoluţia şi tendinţele sale) pentru a întreprinde cele mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile. care să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia. se impune chiar interzicerea difuzării. amoralul. juridică şi pregătire antiinfracţională a minorilor. Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire. modificarea distorsiunilor cognitive în privinţa comportamentului sexual inadecvat. psihologiei.. cultivarea relaţiei şi dezvoltarea înţelegerii pentru situaţia victimelor.utilizarea unor procedee de condiţionare faţă de modelele de comportament alterate. 3.reducerea neîncrederii şi stimularea motivaţiei în vederea unei integrări sociale adecvate. Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală. b). contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului. De aceea. 2.educaţia sexuală.dezvoltarea abilităţilor sociale şi controlul anxietăţii. elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.stimularea capacităţii empatice. f). d). 55 . cât şi a celor de reeducare a minorilor. g). situaţii neaşteptate. Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor. Precizaţi caracteristicile specifice delincventului minor. ceea ce degradează imaginea relaţiilor interpersonale. 1985) implicate în prevenirea delincvenţei juvenile operează cu strategii derivate din paradigme. având drept ţintă caracteristicile cognitiv-comportamentale: a).terapia familială. nefirescul şi excentricul în raport cu firescul.Majoritatea cercetărilor (Knopp. formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei. cazuri) care elogiază furtul.

morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale (Bogdan & colab. atitudinea. 1996). se referă la starea şi condiţia unei victime individuale sau generale. toţi suntem victime ale efectelor negative pe care le are civilizaţia asupra noastră: ritmul de viaţă care depăşeşte uneori posibilităţile noastre de a face faţă solicitărilor la care suntem supuşi. Într-un sens mai larg orice persoană poate fi un fel de victimă. în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe. Nu orice persoană lezată într-o acţiune infracţională este neapărat şi victimă. Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale. victima poate împiedica săvârşirea infracţiunii. confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. nu poate fi considerat victimă nici dacă este grav rănit sau omorât în cadrul acţiunii respective. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de agresiune (Pirozynski. Există infracţiuni ale căror deznodământ tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Scripcaru & Berlescu. Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de agresiune şi efectul unei consecinţe. violente. poate schimba deznodământul în favoarea sa. morală sau materială. ca latură a criminologiei. stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca suferinţă fizică. 1983). Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea judiciară. fumatul excesiv etc. Calităţile. deci fără să vrea. De asemenea. Statusul sau ipostaza de victimă presupune acţiunea unui agent victimizator. o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul. Astfel. suferă direct sau indirect consecinţele fizice.TEMA 7 PSIHOLOGIA VICTIMEI NOŢIUNI DE VICTIMOLOGIE Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional aduce după sine şi apariţia de victime. ci pot avea chiar un caracter polimorf. De asemenea nu pot fi considerate victime obiectele distruse de infractori sau instituţiile prejudiciate de activităţile acestora. suntem victime potenţiale ale unor accidente de circulaţie. Victimologia este un concept relaţional. Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale. Cel care pune în mişcare o acţiune infracţională. reprezentat de persoana infractorului. Uneori. poluarea etc. între infractor şi victimă este de fapt o relaţie de ordin social. contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării. comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale 56 . Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia. ale unor accidente de muncă. Un spărgător prins în flagrant şi împuşcat (de către persoane abilitate prin lege) nu este victimă. iar unii dintre noi ne autovictimizăm prin consumul exagerat de băuturi alcoolice. sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment. de la pasivitate la reacţii tensionale. cel care iniţiază această acţiune cu bună ştiinţă..

de cele mai multe ori nu au explicaţie. respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni. în funcţie de procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea actului infracţional. nu se rezumă numai la provocare. fie negativ. În analiza unui caz trebuie să cunoaştem întreaga dinamică a evenimentelor. sex. Aceasta înseamnă să studiem victima şi infractorul în acelaşi grup social. violul. în aceeaşi cultură sau subcultură în care relaţiile sunt supuse evoluţiei fie în sens pozitiv. inteligenţă. Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul forţelor fizice şi psihice. aspect bio-constituţional. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta. indiferenţa. calităţi morale. cei care nesocotesc în mod nepermis bunul simţ. privite izolat. relaţiile extraconjugale. O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel. Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni. unele persoane devin victime prin gradul lor de naivitate.a. Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică. direct sau indirect. infractorii intelectuali. cu cât orice persoană poate deveni victima unei infracţiuni. perversiuni sau inversiuni sexuale etc. cei care au o comportare nejustificată în relaţiile sociale. victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos. Psihologia judiciară urmăreşte stabilirea naturii reale a relaţiei dintre infractor şi victimă. aroganţa.factori situaţionali: medii. fiind impresionate de comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o afişează. imaturitate în aprecierea oamenilor şi situaţiilor. naivitatea) ş. locuri frecventate. incestul. ci ea constă din orice act care. În cadrul acţiunii infracţionale. de familie ori de muncă şi care atrag indignare. b). creduli etc. Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor. în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să săvârşească acte grave de violenţă care. trebuie ca totul să fie văzut în context şi nu în afara lui. 57 . FACTORI VICTIMOGENI Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. direct sau indirect. izolarea socială. caracteristici psiho-comportamentale.factori personali: vârstă. De aici rezultă noţiunea de potenţial de receptivitate victimală. neglijenţa. Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori: a). jocurile de noroc. acordându-le credit moral. Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers.autorului potenţial. profită de acest lucru şi determină victima să participe în mod activ la acţiunea infracţională. vârstnicilor şi femeilor. De obicei. Interesul nostru pentru studiul victimei este cu atât mai mare. tâlhăria etc. atitudini (infatuarea. sunt sugestibili. pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă. pregătire socio-culturală. consumul de băuturi alcoolice. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la diverse acţiuni. au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor.

Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice proprii: sensibilitate.Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală. Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată. tablouri. Prezintă de asemenea. fineţe. iar spaţiile închise şi izolate favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă. privare de hrană şi medicamente. În general. taximetrist. O categorie specială a acestui gen de infracţiuni este maltratarea persoanelor în vârstă. Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie. gingăşie. S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. din anturajul apropiat (prieteni. toate acestea fiind abil exploatate de infractori. consum de băuturi alcoolice. Astfel. deoarece forţa fizică şi psihică este mult diminuată. dificultăţi la nivelul activităţii intelectuale. violul. Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Aceasta are loc în familie sau în instituţiile de asistenţă socială. numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii. Formele cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul. Explicaţia constă în faptul că astfel de profesii implică prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu uşurinţă. Toate acestea sunt fapte greu de stabilit. violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute. reporter. îmbrăcăminte etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate. forţă fizică redusă. gelozie. Acesta este expresia unei agresiuni sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin. De regulă. O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de către soţ. iar prevenirea şi combaterea lor se realizează cu dificultate. Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale. vânzător. casier. iar altele cu una mai scăzută. vecini. Vulnerabilitatea victimală poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii. deficienţe senzoriale şi motorii. uneori credulitate. aspect fizic plăcut. COMPORTAMENTUL VICTIMAL 58 . aroganţă. izolare socială etc. amnezie etc. infractorii căutând să-şi însuşească valorile materiale pe care victimele le deţin (bani. alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.. omorul. Acest lucru este explicabil prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în situaţiile conflictuale violente. infidelitate conjugală. anturaj dubios etc. bijuterii. bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. ucigându-şi soţul. valută.). fiind înfăptuită în diverse forme: agresiune fizică şi psihică. tâlhăria. personalitate politică etc. indiferenţă. obiecte de uz casnic. în zilele de sâmbătă şi duminică. persoane care le îngrijesc etc. deposedare de bunuri prin minciună şi înşelăciune. De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată. ajunge în postură de criminal. Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poştal.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de infracţiuni. sub impactul forţei fizice sau a presiunii psihologice. fie din categoria unor indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.

cu competenţă şi responsabilitate. O prudenţă deosebită se impune în cazurile când victimele suferă traumatisme. victima poate “ajusta” faptele infracţionale în mod conştient. spaimă. fie prin omisiuni. ne determină ca şi faţă de ea să procedăm cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice alt participant la actul infracţional. de care se ocupă familia. “pozează” în victimă. acestea trebuie analizate şi verificate minuţios. c) informaţiile posteveniment. autorităţile. Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la care victima raportează evenimentul. în special pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti. În această situaţie apare fenomenul psihologic numit “schimbare de rol”. sugestibilitate. b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv. d) modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. de cele mai multe ori. victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării. c) de modul în care poate să şi-l amintească. În cadrul acţiunii infracţionale. accentuează. victima. iar interacţiunea comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. Depoziţiile victimelor trebuie analizate cu grijă. mass-media etc. ca 59 . atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.nu întotdeauna conştientă . care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să trăiască noul rol. depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai mulţi factori: a) de modul în care a perceput evenimentul. Deşi foarte valoroase declaraţiile victimei. În acest fel victima câştigă simpatii. iniţiativa aparţine infractorului. În unele cazuri aceste ajustări sunt influenţate de afectivitate. În faza preinfracţională relaţiile dintre cuplul infracţional (infractor-victimă). cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte (teamă. frică. Devenită parte în proces. În general. e) de modul în care vrea sau este interesată să-l exprime. imaginaţie etc. În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în mod esenţial. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate permanent la sugestibilitatea interogativă. în special. fie prin exagerări. pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. întrucât ele joacă un rol special în procesul judiciar. Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces. d) de modul în care poate să-l exprime. deoarece pot intra în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor. De regulă. având uneori un rol decisiv în derularea acestora. sunt de indiferenţă. dramatizarea . amplifică acţiunea infracţională. se bucură de credit. groază). b) de modul în care l-a păstrat în memorie. chiar cu circumspecţie.Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional. dintr-o persoană oarecare devine “cineva”. exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe infractor să îşi schimbe planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale. simte nevoia de a fi compătimită. Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza postinfracţională. Jocul psihologic. Comportamentul victimei din această fază este marcat atât de modul de acţiune al infractorului.pe care o realizează victima.

a mişcărilor în timp şi spaţiu. psihologia acesteia pot oferi informaţii utile cu privire la profilul psihocomportamental al infractorului. Modul de reacţie al victimei. alte împrejurări seminificative. viciilor. Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime.informaţii cu privire la antecedentele penale. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită. relaţii extraconjugale etc. pe persoana infractorului. precum şi a cercului de relaţii.informaţii despre bunurile şi valorile pe care le deţinea victima.datele care definesc personalitatea victimei (nivel de educaţie şi cultură. . rudenie. . gelozie. deoarece şocul produs de traumatism poate denatura conţinutul obiectiv al depoziţiilor. . jocuri de noroc. atitudini. în numeroase cazuri grave. ci şi prin modalităţi de manieră psihologică. dispariţia acestora.). duşmănie. indiferenţă etc. Mecanismele de coordonare instituite permit identificarea cu claritate a atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficiente măsuri de soluţionare a unor astfel de cazuri. acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea cazului. mod de comitere. din reconstituirea şi descifrarea personalităţii.). procuratură.cercul de relaţii al victimei (de familie. Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc. a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie. medicale şi morale ale victimei. diverse instituţii din sfera serviciilor sociale. vecinătate.datele referitoare la precizarea naturii juridice a faptei. mediile şi locurile frecventate. echilibrul psihic. CLASIFICAREA VICTIMELOR 60 . educaţie şi organizaţii neguvernamentale. O semnificaţie deosebită în procesul identificării autorului de infracţiuni comise prin violenţă o reprezintă: . În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliţie. izolarea socială. obiceiuri.datele relative cu privire la precizarea circumstanţelor esenţiale ale evenimentului (de loc. calităţi morale.).urmare a infracţiunilor comise prin violenţă. . de serviciu etc. fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin protecţiei acesteia.informaţii cu privire la mişcarea în timp şi spaţiu a victimei. . timp. anumite vicii ascunse cum ar fi consumul de băuturi alcoolice. care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei. instanţele de judecată. a activităţii desfăşurate. mentalităţii şi obiceiurilor victimei. Investigarea acestei perioade preinfracţionale prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic. temperamentale. droguri. natura relaţiilor (de prietenie.). sănătate. pentru a stabili dacă este vorba de omor. mai ales în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional.datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii infracţiunii. . preocupărilor. sinucidere sau moarte accidentală. mai ales în infracţiunile de omor. .

Conform acestei clasificări se disting 13 categorii de victime: victime tinere. Este cazul persoanelor care. caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt determinante. Schafer propune o clasificare mai consistentă sub aspectul logico-ştiinţific. care apoi “trece uşor la act”. Criticând clasificarea lui Hans von Hentig. indivizii singuratici (izolaţi). pe baza sintezei unor criterii psihologice. În cazurile de acest tip. indivizii normali. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale răufăcătorului.Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva. indivizii (temporar) deprimaţi. minorităţile etnice. Cu toate problemele pe care le ridică victima. victime vârstnice.Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi clar stabilite. criteriul acesteia fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu infractorul. de faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă. conştient sau inconştient. chinuitorii (torturanţii) şi indivizii “blocaţi” (în datorii) şi “nesupuşii” (mai greu victimizaţi). indivizii achizitivi (lacomi). imigranţii. ci mai degrabă la tipurile de situaţii psihologice şi sociale.made victims). biologice şi sociale distinge victimele înnăscute (born victims) de victimele societăţii (society . indivizii destrăbălaţi şi desfrânaţi. criminologul american Stephen Schafer (1977) arată că aceasta nu se referă la caracteristicile victimelor.Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar. rolstatus socio-economic etc.Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. prin conduita lor. incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de marea diversitate a infracţiunilor. cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea infracţiunii. victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare. numeroşi autori au încercat să realizeze diverse clasificări. 1988). dar cu inteligenţă redusă. pregătire generală şi profesională. în funcţie de o serie de criterii şi variabile. Astfel. 2). influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni. este cazul funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul. victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină. consumatorii de alcool şi stupefiante. Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde: 1). victime femei. întâmplător. Astfel. 3). Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. Victima nu are nici o parte de vină în actul infracţional. deşi între cei doi protagonişti nu a existat o 61 . sex. O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru prevenirea victimizării multor persoane. acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el. Fiecare dintre aceste tipuri de victime prezintă caracteristici comportamentale specifice care le conferă un grad sporit de victimizare (Bogdan & Sântea. el devine victimă numai pentru că. criminologul german Hans von Hentig (1948). la ora respectivă se afla acolo. faţă de infractor.

O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei (Bogdan & Sântea. prin statusul de etnici minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate. bătrânii. prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori.Victima “generoasă”. diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea populaţiei. Populaţia de culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă. Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate: 1). responsabilitatea nicidecum nu poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă. Totuşi şi în aceste cazuri o parte din vină aparţine victimei. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea autoturismului. Deşi constituţia biologică. ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor acte criminale împotriva lor (copiii. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se căsătorească cu orice preţ.). îşi neglijează datoria expunând la victimizare pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale. fără să aibă nici un fel de vină reală personală. 6). cartoforia etc. 4). O parte din responsabilitate le revine persoanelor care. bunuri.Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană. cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. Tot aici se încadrează “generoşii” care găzduiesc diverse persoane. În această categorie intră religioşii fanatici. Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”. Toxicomaniile. 5). dar uită să o încuie. 7). care sunt dispuşi să doneze bani. 2). 3). ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.legătură. totuşi victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. convingeri care nu trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni. sunt acte deviante sau chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă. pentru a putea fi pe placul unor puteri supranaturale. Falşii cerşetori. debilii fizic sau mintal).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuţi care se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare. care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material din relaţia cu infractorul. 62 . femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie provocatoare etc. prin gradul de rudenie sau profesiune.Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care.Victime slabe sub aspect biologic.Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. ele nu au nici un efect asupra unor persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. suicidul. lipsa posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea infracţiunii. ele însele ajung să devină proprii lor criminali. care prin comportamentul neglijent. care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. să renunţe la proprietăţi etc. constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul zel. 1988).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor.

Această reacţie comportamentală extremă care este suicidul. În cazul acestora este greu de stabilit ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Autoagresiunea cuprinde atitudini. Factorii care influenţează vulnerabilitatea victimală. Când exprimarea acestui conflict se face în interior. Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţin atât de structura personalităţii. Suicidul este o acţiune voită a subiectului care constă în suprimarea propriei vieţi. Situaţiile dificile. agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori: impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. exprimă o gravă perturbare a stării de conştiinţă a acelor persoane ce îşi pot pierde capacitatea de rezistenţă şi depăşire a funcţionării. are la bază dezechilibrul între forţa şi semnificaţia stimulilor interni. are loc suprimarea eului. ale furtului. faptul că persoana în mod conştient îşi suprimă viaţa. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte imediat. ale tâlhăriei. respectiv sinuciderea. fapte. 2. manifestări de agresivitate şi violenţă faţă de propria persoană. finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă. 3. Înterbări de control 1. Categorii de personae cu risc victimal crescut. respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei. ale violului.Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. TEMA 8 SUICIDUL CONSIDERAŢII TEORETICE În general. cât şi de structura şi dinamica societăţii. Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva sau a ceva. aceasta devine autoagresivitate. în proiecţia lor de 63 . Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existenţial. Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional. acte. sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor. ale loviturilor cauzatoare de moarte. Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator: victime ale omorului. tentativele autolitice şi suicidul. autoagresiune. Când forţa agresivă acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o. Distorsini ale depoziţiei victimei după comiterea faptei. ale înşelăciunii etc.4).

faza de trecere de la idee la decizie. Preocupările dominante în situaţiile existenţiale şi autoanaliza lor individuală se pot constitui ulterior în acte de suicid. În această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a stării de tensiune intrapsihică. Aceste constatări cuprind dominantele unor situaţii expresive pentru categorii diferite ce aparţin unor culturi. o motivaţie existenţială. prin sinucidere nu se urmăreşte autodesfiinţarea. 2). Orice dificultate firească din afirmarea vieţii poate distinge. 1996). este momentul “exploziei autodistructive” când individul adoptă decizia înfăptuirii suicidului. tradiţii. Autoanularea existenţei de sine aparţine unei condiţii subiective şi unor factori victimologici. Situaţiile autolitice succed şi agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru o persoană şi condiţia sa de existenţă şi afirmare în viaţă.) sau de natură psihosomatică (boli incurabile.faza de incubaţie.afirmare. dar resimţite acut ca frustrante.Suicidaţia . Scripcaru & Belescu. FAZELE SINUCIDERII Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu. nefavorabile. dominantele lor psihologice şi patologice deţin expresivităţi latente.). parţial mascate sau aparent ignorate.Suicidacţia . metodelor şi procedeelor de realizare a actului propriu-zis. Ei cred că moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe care le au. care pot fi chiar de intensitate minimă. profesional. malformaţii congenitale etc. familial etc. etilism cronic etc. Trecerea la act este condiţionată atât de structura specifică a personalităţii sinucigaşului (labilitate. de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de a-şi pune capăt zilelor. în care pot interveni crize sau stări critice de epuizare. ci mai degrabă moartea. În structura personalităţii sinucigaşilor pot fi găsite anumite predispoziţii latente care în condiţii situaţionale adecvate pot fi activate. Cauzele sunt de natură psihopatologică (tulburări psihice grave. a personalităţii şi a unor relaţii interpersonale. neconforme cu cerinţele şi sentimentele intime ale subiectului.). fuga de viaţă şi modul în care aceasta se prezintă sau este percepută la un moment dat. de natură socială (eşec şcolar. ea incluzând şi căutarea formelor. Considerată o formă specifică de conduită deviantă. 64 . Psihologia fiecărei personalităţi exprimă caracteristica individuală a unei mentalităţi străbătută de evenimentele trăite şi gradul lor distinct de a acţiona şi reacţiona la frustraţii. 1976): 1). indiferenţă afectivă etc. Procesele psihice. Suicidul şi motivaţia sa exprimă semnificaţia gravă a condiţiei umane. în durata unei personalităţi. egocentrism.). infirmităţi fizice. cât şi de incitaţiile exterioare. strări depresive severe. cu neputinţa vitală de a exista şi întreţine o comunicare funcţională. acte dezvoltate în procese de conştiinţă şi conduite polimorfe de auto şi hetero-agresivitate (Pirozynski. suprimate sau convertite în reacţii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care declanşează starea de criză a riscului vital. relaţii psihopatologice şi ale unor situaţii din traiectoria unor societăţi.

Actul suicidar implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are soluţie şi din care suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.Suicidul-reuşit. b). este greu de stabilit un raport precis între perturbările mediului socio-familial şi frecvenţa suicidului. cu două creşteri foarte accentuate la adolescenţă şi la vârsta a treia (Păunescu.Suicidul-tentativă. 1994). dezvoltarea şi amplificarea sentimentului de insecuritate afectiv-relaţională. ci numai un procentaj ridicat de anumite predispoziţii suicidare. de generozitate şi uneori sentimente suprarealiste. c). probabilă sau chiar inevitabilă. se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare. cum ar fi: sentimente de scuză. ambigue în intenţia lor. direct sau indirect. neconvingătoare. în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele valorilor morale. Legea vulnerabilităţii este dovedită şi prin raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescenţă şi la vârsta a treia. Societatea actuală creează condiţiile pentru apariţia. de punere în practică a modalităţilor autodistructive. 65 . Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor labile. de răzbunare. Important în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. ideea lor suicidară altor persoane. sau trăsături psihopatologice generale. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă suicidară în perioada anterioară. Cele mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă. Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de ameninţare pe care cei din jur nu le recepţionează ca atare ori nu le acordă importanţa cuvenită şi nu realizează starea de pericol în care se află cel ce emite asemenea avertismente. în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid. de vinovăţie. Traumatizaţia poate fi urmată de reuşită sau nu. Adolescentul sinucigaş se dezvoltă într-un mediu psihosocial cu grave perturbări structurale şi relaţionale. Foarte adesea afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. La vârsta a treia. Cei mai mulţi dintre ei au comunicat. Atunci când nu reuşesc să-şi atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul suicidar). Pornind de la notele scrise de către sinucigaşii-reuşiţi şi de la relatările celor care încearcă să se sinucidă.Suicidul-ameninţare. tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât să moară.3). Adolescenţa este perioada cea mai vulnerabilă. nehotărâte.faza de realizare efectivă. Tensiunile existente în societate sunt prezente şi se amplifică şi la nivelul familiei. toate statisticile demonstrează că frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani. Totuşi. Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt. care este de 3/9. sinuciderea fiind o soluţie preferată în faţa dificultăţilor existenţei. Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-zisă. În această situaţie se impune ajutorul social sau medical.Traumatizaţia . legea vulnerabilităţii determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. pentru că există o multitudine de modalităţi prin care copilul sau adolescentul recepţionează şi integrează aceste influenţe. Alex Thio (1988) diferenţiază trei categorii de suicid şi anume: a). atingerea unor scopuri în viaţă. de remuşcare. În ceea ce priveşte structura personalităţii.

Sindromul presuicidar la adolescenţi se manifestă prin depresie. prin raportarea la unele modele agresive parentale sau ambientale. în funcţie de consecinţele sale asupra propriei persoane (narcisism. În această stare de tensiune adolescentul se simte singur. a eşecului în procesul de şcolarizare. 1994). Printre mecanismele psihologice ale sinuciderii la această vârstă. Încadrată în autoagresivitate. adolescentul nu mai reuşeşte să-şi utilizeze mecanismele de compensare. Tendinţele agresive pot fi amplificate şi de factorii constituţionali.Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalităţi vulnerabile) se face pe seama dificultăţilor de adaptare. Uneori agresiunea ambientală determină la adolescent apariţia impulsului de sinucidere. manifestări psihosomatice. favorizant şi declanşant (biogeni. Când autoagresivitatea devine foarte puternică. fie a unei persoane de sex opus. care orientează agresivitatea către propria persoană. îl conduce uneori la supoziţia că este nedreptăţit. uneori foarte exagerate din cauza hipersensibilităţii şi a “exploziei” de personalitate. de a pedepsi pe cineva. Actul suicidar poate avea loc ca rezultat al unui “scurt circuit”. executând acţiunea în timpul unei obnubilări a conştiinţei. dorinţa de a se răzbuna. iar în interiorul său există numai ură şi violenţă. prin acest act îşi pedepseşte părinţii. fără ca subiectul să poată decide conştient asupra lor. a iniţiativei şi preţuirii de sine etc. anxietate. dorinţa de a deveni erou etc. Se impune identificarea factorilor de ordin predispozant. pentru a fi iubit. şi în acelaşi timp. sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire şi heteropedepsire. sunt şi reacţiile nestăpânite faţă de privarea de dragoste. perturbări ale somnului. Adolescenţii suicidari au o conduită în limitele largi ale normalităţii. instruire sau de ordin sentimental. schimbări în comportamentul social. volitive şi din punct de vedere a conştiinţei sociale. stări reactive. agitaţie.). iritabilitate crescută şi agresivitate manifestă. o pierdere a umorului. cu afectivitate labilă.). Depistarea adolescenţilor care prezintă acest sindrom este deosebit de utilă în practica prevenirii sinuciderilor. inadaptării pe fondul imaturităţii afective. Tendinţa adolescentului de a-şi intensifica stările sufleteşti sau tendinţele afective. Această stare. Frustrarea provoacă tendinţa de agresivitate împotriva celor care au determinat-o şi totodată declanşează un sentiment de culpabilitate. Adler a emis ideea că sinuciderea este o formă de hipercompensare faţă de sentimentul de inferioritate. în sensul că adolescentul. socioculturali etc. prin întoarcerea acesteia către propria persoană. a performanţelor şcolare. cu componente impulsive. ştiind astfel că îi distruge sufleteşte. activează toată frustraţia din copilărie. trăită conştient sau inconştient. în care actul sinucigaş a fost de multe ori executat imaginar. Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanţa şi valoarea lui şi pentru a arăta anturajului cât pierde prin dispariţia sa (Păunescu. acestea fiind situaţii greu de suportat. neuropsihogeni. fie a părinţilor. alteori este rezultatul unei premeditări anterioare sau poate fi urmarea unei fantasme. nici dragoste. umilit. se pedepseşte pe sine pentru fapte . marginalizat.de multe ori imaginare. reacţii depresive. 66 . dar sunt prezente şi unele tulburări de comportament. nu mai găseşte la alţii nici încredere. nu mai poate să stabilească relaţii cu propriul eu.

Procesele biopsihosociale aparţinând îmbătrânirii.acţiunii cauzelor de ordin comunitar. relaţii interpersonale pozitive etc. extraindividuale. tendinţa de sinucidere fiind singura cale de rezolvare a acestei situaţii. cu toate că pentru cei din jur el părea un om perfect normal şi cu atât mai mult gestul lui era inexplicabil. Pentru clarificarea eventualelor cauze psihice ale actului de suicid. existenţa copiilor pare să constituie un factor de diminuare a riscului de sinucidere. situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze economice. Persoanele cu o pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. traumatismele psihoafective etc. ale conduitei suicidare.Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei şi cuprinde totalitatea măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei suicidare. Mariajul influenţează pozitiv rata sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. în scopul combaterii factorilor care o întreţin sau o agravează. cele de intervenţie psihiatrică se opun 67 . Situaţia socio-morală întăreşte motivaţia existenţială. 1994) stabilesc o corelaţie între grupa de vârstă şi sinucidere. cu atât scad tendinţele suicidare. În această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri psihoprofilactice (educaţie sanitară. siguranţă medico-legală). singurătatea. relaţionale. Frecvenţa sinuciderilor este mai mare la bărbaţi decât la femei. iar măsurile psihosociale . încărcat de resentimente. Pe lângă stările patologice. sinuciderea este primul semn al unei boli psihice.abandonat. protecţie socială. psihoterapie. Perioada de involuţie (îmbătrânire) cunoaşte cel mai ridicat procent de persoane care se sinucid. În peste 90% din cazuri. sociale ale conduitei suicidare. văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii. lipsa de asistenţă şi protecţie socială. Pe lângă mariaj. se face aşa-numita “autopsiere psihologică”. psihopedagogică etc.). Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat. De cele mai multe ori.Intervenţia sau etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter curativ îndreptate asupra persoanei sau asupra circumstanţelor sociale. b). de multe ori. Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Păunescu. chiar dacă aceasta nu a fost diagnosticată. În cazul conduitei suicidare. declanşează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme. în general. sentimentul abandonului total. urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt cei căsătoriţi.) şi măsuri psihosociale (inserţie socio-familială pozitivă. Măsurile de intervenţie medicală (reanimare. cât şi de cauze sociale. printre care şi sinuciderea. terapie etiologică intensivă de urgenţă) trebuie acţionate în momentul crizei autoagresive. terapie ocupaţională) şi măsuri medico-sociale (socio-pedagogice. trebuie adoptată următoarea schemă de intervenţie (Dragomirescu. fac să crească numărul sinuciderilor la vârstnici. pentru el existenţa nu mai are sens. produc o serie de modificări psihopatologice în personalitatea vârstnicilor care. Măsurile psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice de ordin individual. În această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale. subiectul prezintă tulburări psihice. a cauzelor care o pot genera. Nevoile materiale.. 1980): a). Astfel. măsuri psihiatrice (terapie biologică.

♦consilierea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor cu privire la conduita ce se recomandă a fi urmată . Sentimentul de securitate.şi promovarea unor măsuri de protecţie sau autoprotecţie ale acestora. O asemenea activitate complexă se poate realiza numai printr-o acţiune sistematică. iar măsurile medico-sociale contracarează circumstanţele sociopatice. îndreptate atât asupra individului cât şi asupra comunităţii sale sociale. Ideal ar fi ca într-o societate liberă şi democratică să nu existe nici un pericol de victimizare. asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică. sex etc. socioterapie) şi măsuri sociale (adaptare familială. a sistemului de judecată şi pedepsire a infractorilor diminuează în mare măsură activitatea infracţională şi creşte nivelul de securizare psihologică a persoanelor. Măsurile de protecţie socială revin în special compartimentelor judiciare responsabile cu prevenirea infracţiunilor.îndeosebi prin posibilităţile de cunoaştere specifice organelor judiciare . 68 . ♦identificarea din timp a unor victime potenţiale . sociali şi culturali-educativi cu răspundere în acest domeniu. În cadrul acestor măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale (psihoterapie. descoperirea infractorilor şi pedepsirea acestora.este expresia unui cadru social stabil şi echilibrat. la care să contribuie toţi factorii politici. economică.circumstanţelor de ordin psihopatologic. ♦pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele de convieţuire socială. MĂSURI DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA VICTIMIZĂRII Protecţia împotriva victimizării este o strategie care duce la consolidarea sentimentului de securitate al membrilor unei societăţi. atât la nivelul persoanei cât şi la cel al colectivităţii.în cazuri concret determinate . restabilirea echilibrului normal al personalităţii individului. Existenţa normelor juridico-penale. de anulare a consecinţelor conduitei suicidare. vârstă. profesională. 1988): ♦educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi a formării unor convingeri ferme cu privire la necesitatea respectării conştiente a dispoziţiilor legale. cu caracter permanent.pentru a împiedica evoluţia negativă a unor stări de fapt şi ajungerea lor în poziţie de victime. iar pe plan psihologic. cerinţele comportamentale generale de evitare a situaţiilor sau circumstanţelor în care persoanele ar putea deveni victime ale unor infracţiuni. c). În general măsurile recuperatorii urmăresc îndepărtarea efectelor traumatizaţiei pe plan somatic.Recuperarea sau post-intervenţia cuprinde totalitatea măsurilor de eliminare a urmelor crizei suicidare. fiecare persoană să se simtă în siguranţă indiferent de poziţia sa socială. socială). Acţiunea preventivă în domeniul social presupune câteva obiective (Bogdan & Sântea.

nu acordă întotdeauna importanţă unor reguli de prudenţă comportamentală şi ajung cu uşurinţă în postura de victime.). evitarea pe cât posibil a zonelor aglomerate (unde se pot comite furturi din buzunare sau poşete) şi a zonelor slab circulate sau iluminate (unde pot fi victime ale unor infracţiuni de tâlhărie. dar mai ales de cei care prezintă un risc victimal mai mare (copii. deoarece este foarte greu de identificat toate situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante. în parc sau pădure ori se autoinvită la domiciliul copiilor sub 69 . îi invită la plimbare. Se vor evita relaţiile ocazionale cu persoanele care cer găzduire. Toate aceste încercări comportă un anumit grad de dificultate. Realitatea socială din ţara noastră confirmă faptul că multe persoane. determinând o intensificare a sentimentului de insecuritate resimţit de către toate persoanele. care urmăresc plasarea unor bunuri. viol. femei.Măsurile de autoprotecţie sunt cele ce revin în sarcina persoanelor particulare. Măsurile de protecţie împotriva victimizării trebuie să se adreseze publicului larg şi să vizeze cât mai multe situaţii de posibil risc victimal. măsuri care trebuie să aibă un caracter organizat şi de permanenţă pentru a evita riscul victimal şi al victimizării. precum recomandarea ca în asemenea locuri şi la ore târzii. valori sau îşi oferă serviciile pentru efectuarea diverselor activităţi. să nu circule femeile singure. ♦evitarea frecventării locurilor şi mediilor unde se adună elemente dubioase pentru consum de băuturi alcoolice. care poartă asupra lor cuţite ori consumă excesiv băuturi alcoolice şi provoacă scandaluri. vătămare corporală etc. bunuri. alegând alte trasee de deplasare mai sigure. practicarea jocurilor de noroc etc. În ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului victimal s-a încercat să se formuleze o serie de recomandări integrate în diferite strategii. care oferă sau solicită spre vânzare băuturi alcoolice. unele cu un nivel cultural ridicat şi cu o experienţă bogată de viaţă. trecând chiar din motive minore la acţiuni violente. cât şi cele de autoprotecţie. punând accent pe următoarele aspecte: ♦evitarea persoanelor cunoscute ca având manifestări violente. cu mod de viaţă parazitar. indiferent de motivul care-l invocă. chiar dacă acestea sunt mai lungi. Instruirea acestora ca. Pregătirea antiinfracţională a populaţiei este necesară în condiţiile în care rata criminalităţii creşte.. persoane în vârstă. În această categorie de multe ori sunt implicaţi infractori recidivişti sau fără ocupaţie. chiar suferinţe fizice şi morale.). programe. valori furate sau înşelarea bunei credinţe a cetăţenilor. În vederea prevenirii victimizării este necesar să fie luate atât măsurile de protecţie socială. le oferă dulciuri. tactici. ♦acordarea unei atenţii sporite selecţiei relaţiilor cu persoanele cunoscute ocazional şi pe cât posibil evitarea acestora. ♦îndrumarea minorilor rămaşi singuri la domiciliu de a nu deschide uşa şi de a nu primi în locuinţă persoane necunoscute. prăjituri. handicapaţi etc. în zonele în care se joacă sau în vecinătatea şcolilor să nu accepte relaţii ocazionale cu persoane care se comportă binevoitor. motivat de faptul că din partea unor asemenea indivizi putem avea oricând surprize neplăcute. jucării.

Este indicat să se instaleze sisteme antifurt atât la autovehicule cât şi la locuinţe. a unui scandal sau încăierări. ♦posesorii de autovehicule să nu lase în interiorul acestora aparatură. intervenţia trebuie să contribuie la scăderea gradului de tensiune intrapsihică. pentru a nu-şi pune în pericol viaţa. pentru a merge la discotecă. ♦când unele persoane ajung victime şi sunt în contact direct cu infractorii. dacă doresc să vândă bunuri de valoare. cu prudenţă. case de bani sigure fixate la sol sau în perete. 70 . ci prin dialog. instalarea unor sisteme de alarmare şi după caz. trebuie abordat un comportament care să vizeze manifestări hotărâte de atenţionare a cetăţenilor din împrejurimi sau folosirea unor trucuri. În acest sens cel în cauză este bine să solicite concursul altor persoane din apropiere şi numai după aceea. manifestate printr-o vorbire caldă. transportului şi păstrării valorilor monetare trebuie să ia măsuri ferme de asigurare a acestora prin grile metalice. să nu apeleze la mica publicitate sau la anunţurile afişate pe imobile. ori la diverse ceaiuri sau onomastice la domiciliul celor în cauză. de negociere cu cel în cauză pentru a câştiga timp şi a nu accentua tentativele de violenţă ale infractorilor. deoarece pot fi vizate de infractori. Cele mai multe împrejurări din viaţă pot fi tot atâtea prilejuri pentru declanşarea unor comportamente agresive interpersonale sau de grup. calmă. victimele trebuie să ia o atitudine prudentă şi elastică. în sensul de a nu acţiona de una singură şi în mod direct. tâlhărie etc. intercalându-se între agresori şi eventuala victimă. ♦neacceptarea de către tineri şi mai ales de către tinere a unor invitaţii tentante din partea unor necunoscuţi. Sigur că intervenţia hotărâtă a unor asemenea persoane poate fi salvatoare. În situaţiile limită. dar ea trebuie să fie bine orientată şi să nu fie riscantă. asemenea elemente fac parte din rândul hoţilor (care iau de la copii bunurile de valoare sau se informează prin aceştia despre starea materială şi programul părinţilor). care ademenesc şi corup copiii (îndeosebi fetiţele). sisteme de închidere eficiente. În multe cazuri. este indicat ca victima să nu ameninţe cu reclamarea faptei. crearea convingerii agresorilor că pot fi anihilaţi. acceptând de nevoie un “tratament de compromis“. adeseori din categoria psihopaţilor sexuali periculoşi. ♦este recomandabil ca persoanele în vârstă şi care locuiesc singure. să dea un telefon etc. cu pază înarmată.diverse pretexte (să bea un pahar cu apă. deoarece riscă să devină victimă. Recomandări utile se pot face referitor la modalitatea în care o persoană poate interveni pentru aplanarea unei stări conflictuale. convingătoare şi o gestică de bunăvoinţă. recomandarea tinerelor fete să poarte o vestimentaţie neprovocatoare care să nu incite la acostare. restaurant sau în excursie(eventual cu autoturismul).). unde pot deveni victime ale unor infracţiuni de viol. ♦unităţile din domeniul colectării. cum ar fi strigarea pe nume al unui bărbat. Când acestea nu dau rezultate. să încerce aplanarea nu prin forţa fizică proprie. bunuri sau valori care pot incita infractorii. care pot fi obţinute prin adoptarea unei atitudini afective pozitive.. când atacul este iminent şi deosebit de grav. în primul rând prin înlăturarea cauzelor conflictualizării. ca şi cum acesta ar fi în apropiere etc.

la condiţiile care le-au favorizat. precum şi la factorii de risc victimal. respectiv aflarea adevărului. este nelipsită în cercetarea judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală. Martorul este o persoană ce relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza cercetată. stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii. 3.). lipsurile manifestate de diverşi factori implicaţi în activitatea de prevenire. precum şi a împrejurărilor în care ele s-au produs. a succesiunii lor. ele atrag atenţia şi altora. Adesea. cât şi atingerea obiectivelor sale principale. 71 . Motivaţi conduitele autoagresive la adolescenţi. Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art.pr. Stilul de viaţă al fiecăruia dintre noi reprezintă chintesenţa măsurilor de autoprotecţie. În acest fel se creează posibilitatea confirmării faptelor. frecvenţa lor în timp şi spaţiu. Acest mod de lucru completează şi îmbunătăţeşte activitatea specifică de prevenire. oricât de discret s-ar produce. 78 C. Proba cu martori. cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială. Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi memorarea unui eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi prin lege în acest sens. coroborându-se datele concrete obţinute din studiul de caz cu cele de ordin mai general desprinse din analiza globală a criminalităţii sau a diferitelor genuri de infracţiuni.pen. nu se pot îndeplini fără contribuţia martorului. abilitate prin lege să audieze martori. Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale persoanelor. Care sunt măsurile de protecţia împotriva victimizării? TEMA 9 PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI MARTORULUI NOŢIUNI GENERALE Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi ridică dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare.O activitate preventivă eficientă presupune analiza temeinică a fiecărui caz grav de infracţiune comisă pentru a se desprinde concluzii pertinente cu privire la cauzele acestora. 2. Precizaţi cauzele suicidului. Întrebări de control. Atât finalizarea anchetei judiciare. Confirmarea sau infirmarea stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. 1.

Dificultatea porneşte de la faptul că nu toţi oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie. în mod suficient de exact. Nu toţi au aceeaşi capacitate de memorare a datelor şi. discipline care atestă că atât posibilităţile noastre de recepţie senzorială. nu toţi se dovedesc egali în modul de a reda . stocarea memorială a acestora.tot ceea ce au perceput. examinarea psihofiziologică. mai ales. Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii sigure de evaluare a probei testimoniale. aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie. Din aceste motive. totuşi practica activităţii de cercetare penală dovedeşte că şi în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi. devine aproape o necesitate. dau o caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. Astfel. îndeosebi în cauzele mai complexe şi de regulă când o cere instanţa de judecată. dirijarea recepţiei în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de eveniment. Examenul oftalmologic şi audiologic se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente 72 . limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe notabile de la caz la caz. 1996). comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii . evenimentele la care a fost de faţă. involuntar. reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere. să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime. Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate psihofiziologică poate percepe. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate senzorială. de modul în care poate să îl exprime. care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere bio-psiho-social. dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere unele condiţii obiective sau subiective care îl pot influenţa parţial sau total.atunci când li se cere . precum şi de starea personală în care se află atât în momentul perceperii. cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte. de modul în care a memorat informaţiile despre eveniment. problema mărturiei este o problemă psihologică practică.precum şi luarea în considerare a multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea mărturiei (Ciopraga. Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi factori: de modul în care a perceput evenimentul. Alături de aspectele sale juridice. de modul în care poate să şi-l amintească. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei . Toate aceste inegalităţi ţin de specificul psihologic al fiecărei persoane. cautând să selecteze informaţiile cele mai accesibile. recepţia senzorială are şi un profund caracter activ. Deşi în aparenţă problema pare simplă. fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei.soluţionarea unui dosar este asigurată de mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui eveniment despre care numai ele pot relata adevărul. Pe lângă caracterul subiectiv.recepţia informaţiilor. cât şi la data când este chemată să depună mărturie. de modul în care l-a păstrat în memorie.

După aceasta. cât şi pe cele ale profesioniştilor în ceea ce priveşte fidelitatea memoriei umane (Garry et al. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care memoriile martorilor referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu înregistrarea electronică a acelui eveniment. nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator. unu însemnând dezacord total. egoismului. iar cinci acord total. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale băncii. iar trei martori au indicat ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. laşităţii şi egocentrismului. Exemplele pe care le vom oferi au fost extrase din mai multe studii. 2000) au fost formulate zece propoziţii referitoare la memoria umană care au trebuit cotate pe o scală de la unu la cinci. prezenţa armelor de foc etc. Afirmaţiile sunt următoarele: 73 . iar funcţionarilor leau ceru să le dea să le dea toţi banii pe care îi aveau. l-au imobilizat pe agentul de pază din hol. iar examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea normală a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu. Mai mult. De asemenea.vizuale şi auditive. 1997. După aproximativ o oră. Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în situaţia de martor. O serie de autori au investigat atât părerile oamenilor obişnuiţi. în special moralitatea acestuia (principialitatea. Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care emană. durata jafului. 1979). Loftus. Martorul şi mărturia Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât s-ar crede la nivelul simţului comun. acţiunile pe care le-au întreprins. costumaţia acestora. Lindsay. anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei care se aflau în momentul comiterii faptei în bancă. nesincerităţii. Majoritatea propoziţiilor au fost folosite într-o formulare exactă în cel puţin două studii. modestia şi generozitatea în faţa necinstei. iar după compararea acestor înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei evenimentelor. altfel stând lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă. Într-un studiu (Haber & Haber. Confruntând declaraţiile s-a observat că există unele contradicţii referitoare la numărul atacatorilor. 1994. patru din cei treisprezece martori au indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre funcţionari. atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii. corectitudinea. În timpul comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari. Atacatorii au intrat în bancă. procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună credinţă. dar şi raporturile sale cu cauza şi cu participanţii la proces) (Ciopraga. Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un jaf într-o bancă. 1996). 2000). doi ofiţeri. le-au spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea. un gardian şi cinci clienţi. când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor.. onestitatea. 1979. Toţi aceşti şapte martori au menţionat că sunt siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să depună mărturie (Haber & Haber.

Când în cadrul unui eveniment este prezentă o armă. 7. majoritatea dintre aceştia au fost în dezacord cu aceste declaraţii. EFECTUL DEZINFORMĂRII Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în ultimele două decenii. Evenimentele violente sunt reactualizate cu o mai mare acurateţe decât evenimentele obişnuite. 10. 2003). 1979). În cadrul acestei paradigme experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în care este prezentat un eveniment. 2. În situaţii reale. Pe parcursul acestui capitol vom încerca să arătăm. Majoritatea oamenilor (în unele cazuri toţi) care au fost rugaţi să răspundă la aceste întrebări au declarat că sunt de acord sau sunt în acord total cu aceste afirmaţii. 74 . 4. Aceste situaţii permit manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus. În schimb. Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem au fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. martorii nu sunt izolaţi după ce asistă la un eveniment. 6. ei pot discuta cu alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. 8. iar ulterior sunt induşi în eroare cu privire la un anumit aspect al acestui eveniment. Evenimentele traumatizante sunt reactualizate cu o mai mare acurateţe decât evenimentele obişnuite. martorii de bună credinţă pot să ofere inconştient şi involuntar declaraţii false (Buş & David. 5. că cea de-a doua categorie de „subiecţi” au avut dreptate. acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când oamenii asistă la un eveniment.1. Procesul de reactualizare repetată a unui eveniment face mai durabilă memoria referitoare la acel eveniment. 9. Informaţiile referitoare la ce ai văzut la un moment dat pot fi păstrate separat de alte informaţii ulterioare. Ulterior se testează memoria participanţilor referitoare la evenimentul original. astfel recunoaşterea feţelor este foarte rar supusă greşelii. 3. Memoria este stabilă în timp. după care li se oferă informaţii false referitoare la acel eveniment. Când eşti forte sigur că informaţiile pe care le deţii referitoare la un eveniment judiciar sunt adevărate. când aceste afirmaţii au fost apreciate de experţi în domeniul memoriei. prezentând o serie de rezultate experimentale. Feţele oamenilor ies mai puternic în evidenţă şi de aceea este mai uşor să ţi le reaminteşti. martorii pot să îşi aducă aminte cu o mai mare acurateţe detaliile acelui eveniment. În consecinţă. este foarte probabil să fie aşa. Memoria este asemănătoare unei înregistrări video ce poate fi derulată ori de câte ori ai nevoie. Potrivit lui Loftus (1992). Declaraţia unui martor ocular este o dovadă acurată a ceea ce s-a întâmplat. cum ar fi o crimă sau un accident. Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii false (oferite post-eveniment) ca aparţinând evenimentului original.

1995).Deşi o cantitate impresionantă de studii experimentale au atestat existenţa acestui efect. vom aborda punctul de vedere susţinut de Belli & Loftus (1995). atribuirea eronată a sursei. folosită în principalele examinări experimentale. însă acestea din urmă fac itemii aparţinând evenimentului mai puţin accesibili. Deşi este universal acceptat că informaţiile false pot influenţa acurateţea memoriei. Deficitul de stocare se referă la faptul că informaţiile iniţiale despre eveniment au fost afectate sau dezintegrate de informaţiile post-eveniment (Belli & Loftus. rolul pe care deficitul mnezic îl joacă în acest proces a fost îndelung dezbătut. Deficitul de reactualizare se referă la faptul că informaţiile aparţinând evenimentului co-există în memorie cu informaţiile post-eveniment. deficit de stocare. când intervalul de retenţie este mai lung. 2000). Păstrăm această separare doar pentru ca cititorul să poată să facă mai uşor distincţia între diferitele tipuri de teste de monitorizare a sursei şi între diferitele tipuri de informaţie post-eveniment. 1994). Higham. 1995. Astfel. de asemenea. 1992. iar cercetările în acest domeniu continuă. Heath & Erickson. logica opoziţiei etc. ei confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia post-eveniment). Pentru a clarifica relaţiile dintre termenii cei mai frecvent întâlniţi în acest domeniu. critică ce a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme explicative. mecanismele psihologice care susţin acest efect nu sunt pe deplin înţelese şi continuă să fie investigate. iar multitudinea denumirilor şi a paradigmelor de cercetare poate crea cu uşurinţă confuzie în mintea cuiva care intenţionează să studieze acest fenomen. Monitorizarea sursei şi informaţia post-eveniment sunt concepte care nu sunt separabile decât arbitrar. În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze explicative. 1998).. Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării (Koriat. altfel spus. – ca fiind ipoteze concurente în explicarea efectului dezinformării. efectul este mai puternic (Belli et al. Literatura din acest domeniu este foarte vastă. Aceşti autori consideră diferitele ipoteze de cercetare – deficit de reactualizare. 1995). Nu s-a ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului dezinformării. Buş & David. 1998. Cercetările realizate în special de Elizabeth Loftus şi colaboratorii ei au sugerat existenţa unui deficit mnezic (memory impairment). Aceşti autori au încercat să determine dacă acest deficit mnezic este un deficit de stocare sau un deficit de reactualizare. Această afectare a memoriei se referă la faptul că informaţia falsă ulterioară poate altera sau poate îngreuna accesul la informaţiile originale despre eveniment. efectul dezinformării este mai pronunţat când informaţia falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri (Zaragoza & Lane. 75 . 2003). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât în cazul detaliilor centrale (Cassel & Bjorklund. o altă ipoteză care încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei abordări sunt de părere că martorii oculari reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând evenimentului original. generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane.

alţi martori care au asistat la eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili. dacă se arată iniţial martorilor fotografii cu persoane care nu au participat la eveniment.. deşi culoarea maşinii era de fapt verde. Loftus & Loftus. În al treilea rând.: „Maşina roşie a oprit la semafor înainte de accident?”. 1980). Acest lucru adesea schimbă declaraţiile pe care le oferă martorii despre un accident / eveniment. au loc două procese: în primul rând. Mai întâi. Psihologii denumesc acest fenomen „oferirea de informaţii post-eveniment false”. cu cât memoria iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă. cu atât creşte probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile sale ulterioare. mai important este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a spus ulterior. cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă. În al doilea rând. În al cincilea rând. În al patrulea rând. În al patrulea rând. în al doilea rând. se poate încorpora o falsă informaţie într-o întrebare. iar aceste noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din evenimentul original. Ceea 76 . ci această memorie este „contaminată” sau „falsă” (Loftus et al. poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile. dacă martorii aud întâmplător o descriere despre un eveniment diferită de ceea ce au văzut ei. informaţia post-eveniment se integrează mai bine în memoria originală. De exemplu: „ Maşina roşie a atins / a lovit / a intrat în coliziune cu / a distrus maşina galbenă?”. De exemplu. martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile informaţii de la altcineva. memoria lor referitoare la respectivul eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii. Cu cât un martor este expus de mai multe ori la o informaţie post eveniment distorsionată. cu atât probabilitatea ca informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. Deşi noile informaţii pot sau nu să fie acurate. Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment. manipularea intensităţii verbelor dintr-o întrebare are ca rezultat schimbarea declaraţiilor ulterioare referitoare la viteza cu care se deplasa un vehicul.INFORMAŢIA POST-EVENIMENT FALSĂ Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la un eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel eveniment. distorsiunile apar pe măsură ce evenimentul este reactualizat de mai multe ori. 1989). cu cât se acordă mai puţină atenţie discrepanţelor dintre evenimentul original şi informaţiile post-eveniment. Există mai multe modalităţi prin care informaţia post-eveniment poate fi oferită martorilor (Belli & Loftus. În primul rând. cu atât aceasta din urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. În al treilea rând. Cu fiecare reactualizare. aceştia vor indica una dintre aceste persoane ca fiind infractorul sau criminalul. Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă această distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. deoarece şi ei s-au aflat acolo. de obicei martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat declaraţiile pe baza acestor noi informaţii. de ex. adesea ei vor include aceste informaţii în declaraţiile pe care le vor da ulterior. 1995. chiar dacă infractorul adevărat este prezentat într-o serie ulterioară de fotografii. cu atât creşte vulnerabilitatea ei la informaţiile posteveniment.

este cert faptul că participanţii la aceste experimente pot fi duşi în eroare cu destulă uşurinţă. 1994). ne putem întreba de ce este relativ uşor pentru informaţia post-eveniment falsă să se integreze în memoria unui eveniment? Cercetările au arătat că principala cauză a 77 . dar care are relevanţă pentru acest domeniu sunt studiile realizate de Gilbert (1991). ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au codat detaliile originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment (McCloskey & Zaragoza. Acest autor a arătat că oamenii cred automat tot ceea ce înţeleg şi abia ulterior evaluează ideile care le sunt prezentate printr-un proces voluntar. O altă categorie de cercetări care nu face parte din domeniul memoriei martorilor. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia post-eveniment falsă alterează informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din memorie (Loftu & Loftus. Logica opoziţiei O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990). O a altă abordare sugerează că informaţia post-eveniment nu afectează memoria iniţială. creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au fost citite ulterior. faţă de 9% greşeli făcute de cei din grupul de control. ci doar face ca acestea să fie mai greu de reactualizat (Belli et al.ce este important de menţionat este că în toate aceste experimente. MONITORIZAREA SURSEI Cercetările care au evaluat efectul dezinformării (misinformation effect) s-au preocupat de „soarta” memoriei originale despre un eveniment. 27 % dintre rezultatele subiecţilor din grupul experimental indică elemente din faza de dezinformare. Pe baza acestor rezultate se poate face predicţia conform căreia subiecţii vor accepta automat informaţiile post-eveniment. deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se va administra un test de memorie. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea alterează memoria. Indiferent dacă sugestiile afectează sau nu memoria originală. martorii nu sunt conştienţi de faptul că şiau schimbat mărturia sau că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi. Alţi autori au sugerat că informaţia post-eveniment nu „şterge” informaţiile iniţiale. Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia posteveniment îl joacă în cadrul efectului dezinformării. folosind instrucţiuni bazate pe ” logica opoziţiei”.. Totuşi. şi abia ulterior vor respinge aceste informaţii dacă vor avea vreun motiv pentru acest lucru. adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea la informaţia post-eveniment. Însă deoarece sugestiile sunt de obicei prezentate ca o descriere acurată a evenimentului. este posibil ca subiecţii să nu găsească nici un motiv pentru care să respingă aceste informaţii (exceptând cazurile în care îşi dau seama că au o memorie acurată care contrazice sugestiile posteveniment). 1992). Revenind la un cadru mai larg de analiză. În studiul său. iar această problemă continuă să genereze investigaţii experimentale (Zaragoza & Lane. 1980). 1985). subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-au oferit informaţii care sunt false.

Martora principală pretindea că şi-ar fi redobândit o amintire din copilărie. Fără a cădea în extrema cealaltă şi a considera memoria autobiografică o sursă total inadecvată şi eronată. Pentru psiholog. uneori chiar la faţa locului. In momentul în care însă ele devin probe în sistemul oficial de justiţie. care după ce a agresat-o sexual. De fapt. acurateţea declaraţiilor este mai mare dacă observatorul este familiar cu oamenii. odată cu cazul judecat în Redwood City. atunci codarea acestuia este mai acurată. Soluţia legală pentru această problemă a luat diverse forme. 1993). De 78 . Rezultatul este că cele două informaţii se combină şi sunt tratate ca aparţinând evenimentului original. legea engleză are o regulă: “a fleeting glance rule”: dacă un individ a avut doar un contact vizual rapid cu suspectul. Hashtroudy & Lindsay. i-a omorât una dintre prietene. Faptul este atât de evident încât nici un sistem legal din lume nu se bazează pe încrederea absolută în memoria martorilor. 1990. Problema studierii capacităţii memoriei umane de a reactualiza veridic sau de a distorsiona realitatea capătă o importanţă pragmatică în astfel de circumstanţe. nu poate lua parte într-un test de identificare. vocea unei persoane auzite doar o singură dată etc. declaraţiile martorilor fiind considerate printre cele mai incriminatoare probe într-un proces. Mărturia martorilor oculari în justiţie In majoritatea situaţiilor. Pentru avocat însă. Conceptul de refulare s-a mutat din cabinetul cercetărorului în tribunal.acestui fenomen este că oamenii nu au o bună memorie a sursei informaţiei (Johnson. Când cineva achiziţionează informaţii despre un eveniment din mai multe surse îi va fi mai greu să îşi amintească sursa reală care i-a oferit iniţial informaţia. ci dacă sunt îndeajuns de precise pentru a răspunde întrebărilor din instanţă. întrebarea relevantă nu este dacă amintirile sunt precise. coroborând alte dovezi. De exemplu. aceste întrebări pot părea imposibile. deoarece nu există un răspuns precis la ele. Una este de a specifica anumite condiţii pentru ca o mărturie să fie admisă. California. În al doilea rând. putem spune cu siguranţă că nu este extrem de precisă. sentinţa a fost incriminatoare. Aceasta înseamnă că adesea un martor care a observat direct un eveniment şi şi-a însuşit ulterior indirect informaţii referitoare la eveniment nu va putea să facă distincţia între aceste două surse de informaţie care există în paralel în memoria sa. Întrebările adresate martorilor pot fi detaliate. dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles pentru observator. De asemenea. anterior refulată cu privire la tatăl său. o propoziţie anumită rostită cu multă vreme în urmă. Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O primă metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face. cum ar fi momentul exact la care s-au întâmplat lucrurile. In final. obiectele sau acţiunile care alcătuiesc evenimentul. În al treilea rând. este evident că fără astfel de întrebări pledoaria nu îşi atinge scopul. corectitudinea şi acurateţea lor este de maxim interes. acurateţea creşte dacă martorul nu a fost expus unor informaţii post-eveniment false prezentate de surse recunoscute ca autorităţi de martor. determinarea clară a veridicităţii unor amintiri detaliate sau de ansamblu nu are prea mare importanţă dacă ele nu se constituie în mecanisme dezadaptative pentru individ.

. In Olanda deciziile Curţii se bazează cel mai adesea pe dovezi fizice. fapt ce dă ocazia dezinformării intenţionate sau nonvoluntare. Ei îl discută cu alţi martori. O soluţie alternativă este de a cere o anumită cumulare a dovezilor. unde adesea declaraţia unui singur martor este unica probă. distanţa şi condiţiile de observare. Spore et al. 1994. 1994). RECUNOAŞTEREA DUPĂ FOTOGRAFII ŞI RECUNOAŞTEREA DIN GRUP Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în cadrul recunoaşterilor din grup realizate de poliţie.. deoarece identificările false par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate.. specifice (Koriat & Goldsmith. Sistemul legal anglo-saxon a pus mai mult accentul pe aceste legi ale dovezilor decât tradiţia europeană continentală bazată pe asumpţia că valoarea mărturiei unei persoane trebuie să fie evidentă pentru orice persoană raţională. mobilitatea infractorului. 1996. Multe ţări au adoptat vechea regulă romană unis testis. 79 . În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori printre care tipul de eveniment. după care să i se adreseze întrebări mai directe sau mai specifice. timpul de observaţie. numărul de persoane. Întrebările deschise oferă mai multe informaţii acurate şi declaraţii mai puţin complete decât întrebările directe. Recomandarea care s-ar putea face este următoarea: să se permită martorului să îşi spună declaraţia cu propriile cuvinte. Într-un număr mare de experimente controlate (Ross et al. TIPURI DE ÎNTREBĂRI Este bine ştiut faptul că felul în care sunt adresate întrebările unui martor poate afecta calitatea răspunsului acestuia. Însă întrebările sugestive (prin formă sau prin conţinut) au un efect negativ asupra acurateţei memoriei deoarece sugerează martorului răspunsul dorit (Bruk & Ceci. După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi să identifice infractorul printr-o recunoaştere din grup. în unele state americane există o regulă care interzice victimelor abuzului să depună mărturie dacă poliţia a folosit o formă de interogatoriu tendenţios sau hipnoza. conform căreia mărturia unei singure persoane nu e niciodată suficientă pentru o decizie. palpabile. sunt interogaţi după experienţă. Tocmai de aceea este important să ne dăm seama cât de alterabile sunt amintirile umane şi care sunt circumstanţele care favorizează deteriorarea lor. chiar şi în acest caz însă. prezenţa unei arme. Această regulă ar duce la o serie de probleme în cazuri de viol sau abuz sexual. 1981) subiecţii erau instruiţi să observe o infracţiune. Se poate face distincţie între două tipuri de întrebări: întrebări deschise şi întrebări sugestive. încrederea cea mai mare trebuie acordată informaţiilor obţinute prin prima metodă (Fisher & Geiselman. apoi să facă o descriere a infractorului. 1992). În acest caz acurateţea este esenţială. martorii apar rareori în faţa instanţei. insistându-se pe cantitate mai degrabă decât pe calitate. Davis et al. Din păcate martorii sunt rareori izolaţi după ce au trăit evenimentul. prezenţa unor evenimente ameninţătoare.asemenea. nivelul de stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane. 1999).

1993. Wells et al. 2000). În celelalte 25% din cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică un fals pozitiv). Wells et al. şi nu toţi în acelaşi timp (Sporer. şi scade atunci când martorii sunt avertizaţi că este posibil ca infractorul să nu fie printre cei prezentaţi (Stebaly. sunt prezente şi arme. În această situaţie rezultatele sunt şi mai îngrijorătoare. Să luăm acum în considerare cercetările în care infractorul nu era prezent printre cei care erau aliniaţi. atunci rata acurateţei scade până la 50%. Însă în condiţii de observaţie precare rata falşilor pozitivi atinge 90%. participă multe persoane. Doar dacă sunt îndeplinite cele mai favorabile condiţii de observaţie (cum au fost descrise anterior) se constată o reducere în rata erorilor. De asemenea. În 90% dintre aceste cazuri (36) s-au realizat identificări oculare greşite. 1993). Însă dacă scena este violentă.Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care „martorul” ştie că infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă recunoaşterea. rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. După cum s-a arătat. 1997). În aceste experimente răspunsul corect al martorilor este de a spune „nu”.. incidentul nu este violent. O explicaţie pentru acest fenomen poate fi o judecată relativă realizată de martori: aceştia încercau să identifice dintre persoanele aliniate în grup pe cea care semăna cel mai mult cu persoana pe ei au văzut-o în realitate (Wells.. se oferă informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare. Rezultatele au arătat că în medie. s-a mai arătat că un martor care la început recunoaşte corect un infractor. Aceeaşi autori au arătat că rata falselor identificări creşte dramatic atunci când doar unul dintre cei aliniaţi în grup seamănă cu autorul real al infracţiunii. va recunoaşte „corect” un alt suspect dacă fotografia infractorului real este scoasă dintre cele prezentate (Wells. în special dacă martorul este lăsat să creadă că infractorul este prezent în grup. Cel mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real şi alte persoane. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat corect. nu există prea multe alte persoane. adică rata adevăraţilor pozitivi. şi când suspecţii sunt introduşi unul câte unul. în condiţii normale de observaţie. martorii continuă să spună „da” în 60% din cazuri! Toate aceste răspunsuri conduc falşi pozitivi: martorul identifică o persoană nevinovată. atunci acurateţea se apropie de 90%. 1998). (1998) au analizat 40 de cazuri în care s-a dovedit că au fost realizate condamnări eronate – disculparea celor condamnaţi a fost făcută pe baza unei analize ADN. Aceste rezultate sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel sau cei care au comis o infracţiune. chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie martorii greşesc într-un caz din zece. 1993). 80 . Aceste procente sunt estimări pe baza a mai mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber & Haber. Dacă nu sunt prezente arme. adică infractorul nu este prezent. În continuare vom lua în considerare o serie de date provenite din situaţii reale. identificarea se face imediat şi nu este prezentată informaţie post-eveniment falsă.

Instrucţiunile care se oferă martorilor sunt un alt factor care poate genera erori în procesul de identificare. atunci numărul de identificări greşite scade foarte mult (Stebaly. În această situaţie. Pentru a face acest lucru. Este destul de dificil de comparat recunoaşterile pe baza fotografiilor cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane. Probabil cea mai importantă cerinţă. rata falşilor pozitivi a atins 90%. Totuşi. s-au construit grupuri din care era exclus în mod intenţionat infractorul. în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest criterii. Totuşi unii cercetători (Cutler et al.. există presupoziţia tacită că este inclus şi suspectul. Într-o anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau comis infracţiunea. Wells et al. 1994. iar în grupul celor aliniaţi există doar o femeie şi cinci bărbaţi. 1994) au încercat să facă acest lucru. În mod obişnuit unui martor i se cere să facă o identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în această situaţie vorbim despre o identificare pe baza fotografiilor).. sau să selecteze una dintr-un număr de persoane care apar în faţa lui. Însă când martorului i se spune explicit că suspectul poate sau nu să facă parte din grup. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie. iar martorul era lăsat să creadă că suspectul este prezent. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere (line-up). probabilitatea de identificare eronată creşte substanţial. 1997. Wells et al. deoarece este mai probabil ca martorul să facă o identificare. atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza sexului este foarte mare.Factori care influenţează identificările Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor realizate de martorii oculari. Când poliţia prezintă unui martor un grup de persoane. Cercetările au arătat că atunci când martorul este lăsat să creadă că suspectul face parte din grupul de persoane care îi este prezentat. 1993). Read & Toglia. Unii cercetători au încercat să evalueze impactul expectanţelor martorului asupra acurateţei identificărilor. iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare. S-a constatat că tipul alinierii afectează acurateţea identificărilor. Mai mult. Ross. deoarece în general fotografiile au o calitate mai slabă şi relevă mai puţine informaţii. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor care sunt aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii. dar şi cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se potrivească cu descrierea generală a infractorului. 1994). Această rată foarte mare a falşilor pozitivi justifică utilizarea unei proceduri de identificare în care martorul este explicit înştiinţat că 81 . martorii au continuat să persiste în această eroare chiar dacă într-o aliniere ulterioară era inclus şi infractorul pe care ei cu adevărat l-au văzut când au vizionat evenimentul. acurateţea identificărilor este mai mare dacă acestea se realizează cu persoane reale. 1997.. Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea identificărilor. Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au fost atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle.

chiar dacă acesta încearcă să fie imparţial. sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor de îndeplinit. De aici rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale (Ciopraga. Sporer. totodată. 1996). Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a exprima . adică să emane de la un martor de bună credinţă şi.tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput. martorul poate să identifice anumite amorse în comportamentul ofiţerului care să îi indice cine este suspectul (Wells. acurateţea identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele simultan. cât şi cea de fidelitate. Verificarea şi aprecierea declaraţiilor martorilor Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată. ea trebuie să fie sinceră. să fie fidelă . Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact” evenimentul perceput şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă” dintre faptele comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate. Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică ce apare atunci când martorului i se arată o singură persoană (show-up procedure). Dacă această instrucţiune este absentă dintr-o identificare. se comunică implicit martorului că aceea este persoana suspectată. Acest lucru este valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells. 1985. fapt care influenţează decizia martorului mai ales dacă acesta este nesigur. Altfel spus.în faţa organelor judiciare . Deşi în unele situaţii poliţia nu are nici o alternativă la această modalitate de identificare. Prezentările „oarbe” sunt o metodă similară experimentului orb din domeniul mai larg al psihologiei. Există situaţii în care deja unele Curţi de Justiţie resping această modalitate de identificare. în literatura de specialitate se utilizează şi termenul de veridicitate. 1990). poate sugera martorului care este persoana vizată. În cazul prezentării simultane martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul. Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei. O serie de studii au arătat că dacă ofiţerul care prezintă martorului grupul ştie cine este suspectul.suspectul poate sau nu să fie prezent. Singura modalitate de a evita astfel de distorsiuni constă în a alege pentru identificare un ofiţer care nu ştie care este suspectul. atunci rezultatele identificării nu trebuie luate în considerare. în practică este foarte rar utilizată. Acest proces este relaţionat cu categoria mai generală a oferirii de informaţii post-eveniment în care martorul nu este conştient că alegerea pe care o face este influenţată de comportamentul. O serie de cercetări au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat. se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate. al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate. 1993). Aceste 82 . Când se utilizează această procedură.să redea cu exactitate evenimentul perceput. vocea sau atitudinea ofiţerului.

În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării. fie de mentalitatea martorului sau de condiţiile mărturiei. ci din atitudinea de sinceritate a martorului. Dacă organul judiciar şi-a format convingerea că martorul este de bună credinţă. Sub acest aspect examenul mărturiei trebuie să fie amplu pentru a se înlătura diversele posibilităţi de eroare. Această sarcină este mai dificilă deoarece erorile sunt diverse. această verificare presupune atât cunoaşterea martorului sub raportul însuşirilor sale subiective. În cazul mărturiei. deşi au asistat la evenimentele petrecute. memora şi reda faptele şi împrejurările. ci din luarea în considerare a unui complex de factori care delimitează exact parametrii în care se circumscrie personalitatea celui de la care emană mărturia (condiţia psihomorală a acestuia. constatările tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice. care aparent este confundată cu sinceritatea. de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din constatarea corespondenţei faptelor reproduse cu realitatea producerii lor. se procedează la verificarea veridicităţii mărturiei. precum şi factorii obiectivi sau subiectivi care au influenţat acest proces. adică sinceritatea. raportul pe care îl are faţă de cauza dată şi cu ceilalţi participanţi în proces etc. Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă .). adică sursa de la care provin faptele.două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la formarea convingerii organului judiciar . Sinceritatea martorului nu poate fi desprinsă în mod unilateral dintr-o manifestare sau alta. controlul / verificarea veridicităţii se dovedeşte a fi indispensabilă. Altfel spus. De vreme ce veridicitatea mărturiei reclamă constatarea unei depline concordanţe între depoziţie şi realitatea evenimentului produs. Dacă în urma acestei verificări se constată că martorul este sincer.după caz .din modul în care aceasta se manifestă. mărturia urmează a fi reţinută dacă se constată că este sinceră. Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se ajunge în urma verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia.nu se identifică. Aprecierea mărturiei sub aspectul bunei credinţe trebuie să aducă în centrul cercetării martorul. nu se suprapun.într-o anumită măsură . depoziţia neveridică a acestuia trebuie înlăturată. 83 . şi este înlăturată . Nu trebuie omise nici activităţi cum ar fi: percheziţiile. ascultarea din nou a unor persoane. reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârşire a infracţiunii etc. ţinând fie de natura evenimentului. Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori corespondent în veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii. cât şi cunoaşterea modului în care s-a format întregul proces psihologic al mărturiei în succesiunea momentelor care îl alcătuiesc. De aici şi consecinţa că martorul sincer este considerat că face o depoziţie veridică. dacă nu este sinceră.total sau parţial. constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor şi explică motivul pentru care aceştia. atunci se trece la verificarea împrejurării dacă buna credinţă a martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei. Alteori. sunt în imposibilitatea de a percepe.deşi aflate în raporturi apropiate . Dacă în urma unei astfel de examinări se constată că martorul este de rea credinţă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens sunt confruntarea.

teama de şantaj sau represalii din partea familiei inculpatului. dispreţul faţă de anchetator etc. TEMA 10 PROBLEMATICA PSIHOLOGICĂ A ANCHETEI JUDICIARE ANCHETA JUDICIARĂ .Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare. Ancheta se poate defini drept o cercetare efectuată de către un organ de stat (anchetator) desfăşurată sistematic şi organizată ştiinţific. Distorsiuni ale memoriei martorului datorate întrebărilor sugestive. o stare conflictuală profund tensionată în care. spiritul de solidaritate cu inculpatul. elementul de interacţiune îl constituie convorbirea. de cele mai multe ori. apoi a prelucrării şi verificării acestora pentru a lămuri împrejurările în care fapta s-a produs şi pentru a stabili răspunderile. simpatia sau antipatia faţă de acesta. În relaţia anchetator-anchetat. să-l ascundă sau să-l prezinte într-o manieră care să limiteze căt mai mult consecinţele care ar urma să decurgă. Din perspectivă psihologică ancheta judiciară (urmărirea penală şi cercetarea judecătorească) reprezintă o relaţie interpersonală de tip special care reuneşte. convorbirea nu trebuie înţeleasă în forma simplă a unui dialog. raportul de rudenie sau prietenie cu inculpatul. două persoane cu interese opuse: un anchetator (conducătorul anchetei) care caută să dezvăluie un adevăr.CARACTERIZARE GENERALĂ În cazul săvârşirii unei infracţiuni. care asigură obiectivitate rezultatelor acesteia. un demers anevoios. interesul material. Întrebări de control 1. În această situaţie însă. şi un anchetat care. martor sau persoană nevinovată. indiferent dacă acesta din urmă este învinuit (sau inculpat). Descrieţi două dintre mecanismele presupuse a fi implicate în distorsiunile involuntare ale memoriei martorilor. de regulă. orice demers pe care îl întreprinde anchetatorul trebuie să plece de la principiul prezumpţiei de nevinovăţie. În cadrul anchetei judiciare. 2. caută să-l acopere. iar demersul efectuat în asemenea împrejurare poartă numele de anchetă. ci ca un proces deosebit de complex. dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului. aflarea adevărului şi determinarea autorului să-şi recunoască vina şi să facă mărturisiri cât mai complete referitoare la aceasta îi revine anchetatorului. pe de o parte se încearcă obţinerea de date 84 . în vederea strângerii dovezilor privitoare la o faptă ilegală. a unei discuţii. În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni? 3.

Planul necunoscut . despre care cei doi parteneri nu au cunoştinţă (Mitrofan & colab. ancheta având din start o situaţie pozitivă pentru cauză. c). Cele mai frecvente planuri situaţionale în care se confruntă anchetatorul şi anchetatul sunt: a). În biroul de anchetă..datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de infractor. în cadrul căreia se va desfăşura un câmp psihologic cu valenţe speciale.Planul deschis . simulate. dar rezervată prin ţinută şi vocabular a anchetatorului care dirijează ancheta. Învinuitul poate 85 . b). altfel se poate compromite întreaga anchetă. Ancheta judiciară presupune parcurgerea a două faze care se succed logic. ancheta de urmărire penală şi cercetarea judecătorească. Uneori prima fază poate lipsi (când părţile se adresează direct instanţei de judecată sau în situaţiile de extindere a acţiunii penale datorită suficienţei probelor când cercetarea judecătorească îndeplineşte obiectivele urmăririi penale). plin de imaginaţie şi infractorul viclean şi speculativ. În asemenea condiţii. iar pe de alta. anchetatorul apreciază comportamentul expresiv. reclamant).Planul orb . în care se confruntă doi parteneri cu stiluri diferite: anchetatorul.Planul ascuns . iar alteori cauza intră în prescripţie.datele despre infracţiune nu le cunoaşte. Atitudinea oficială. fapt ce poate duce la eşecul anchetei. autorul infracţiunii putând să rămână mult timp neidentificat. ascunderea sau denaturarea acestora. învinuit). d).datele despre infracţiune sunt cunoscute numai de anchetator. nici anchetatorul şi nici infractorul. uneori ani la rând. fiind la discreţia anchetatorului. Relaţia interpersonală anchetator-anchetat pun în evidenţă trăirea emoţională creată de confruntarea cu reprezentantul oficial al autorităţii. infractorul neştiind că ele se află la dispoziţia anchetatorului. COORDONATELE PSIHOLOGICE ALE ACTIVITĂŢII DE ANCHETĂ JUDICIARĂ Tensiunea anchetei judiciare este comparabilă cu tensiunea psihologică specifică unei partide de şah. Anchetatorul trebuie să surprindă atât componentele voluntare ale comportamentului cât şi cele deghizate. în prima fază. fapt resimţit de altfel de oricare altă persoană invitată în mod oficial să dea relaţii în cauză (martor. politicoasă. 1992). eşecul fiind posibil la oricare din cei doi protagonişti. iar cercetarea judecătorească este de competenţa magistraţilor.cât mai veridice. şi anume. acestea fiind cunoscute de o terţă persoană (eventual un martor întâmplător). infractorul poate comite erori în construcţia apărărilor formulate. stările de tensiune generate de permanenta dispută a anchetatorului cu partenerii săi nu trebuie să depăşească cadrul legal stabilit pentru ancheta judiciară. creează un fond emoţional difuz pentru interlocutor (bănuit. tehnic. Ancheta de urmărire penală este înfăptuită de specialişti aparţinând poliţiei şi Ministerului Public (procurori). profesională. sentimente şi dispoziţii afective a căror interpretare corectă este o necesitate absolută. în mod special mimica învinuitului ca pe o totalitate de trăsături şi caracteristici dinamico-funcţionale care evidenţiază stări. Privite pe aceste coordonate psihologice.datele despre infracţiune sunt cunoscute atât de anchetator cât şi de infractor.

profesională. de problematica critică a cauzei pentru care este cercetat) se recomandă unele discuţii introductive cu referire la situaţia familială. consecinţa exploatării calificate a unor momente psihologice abil create pe parcursul ascultării. cooperant. starea de sănătate. În cazul persoanelor sincere. Labilul emoţional. atitudinea de revoltă ori de protest. anchetatul manifestând. nu cooperează. ofensive a anchetatorului. nedumerirea. dispune în planul personalităţii sale.simula cu multă uşurinţă calmul. Persoana care nu este implicată în cauza penală. stăpânirea de sine. de trecutul său infracţional. de capacitatea psihică de a se detaşa cu uşurinţă de situaţia de învinuit în cauză. degajat. Dialogul introductiv nu are relevanţa scontată. colaterală. curiozitate faţă de învinuire decât teamă. care favorizează chestionarea cu privire la cauza în speţă (în această fază se poate da un sfat. a unui dialog deschis. de ridicare a tonului. probleme de perspectivă. ce o captivează şi pe care o acceptă cu plăcere şi interes. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiţii emoţionale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare şi neurovegetative. pasiuni etc. Altfel stau lucrurile când anchetatul este chiar autorul faptei. neavând nimic cu cauza în care este audiată. aptitudini. la care se adaugă blocajul afectiv faţă de anchetator. Ea. răspunzând prompt la întrebări şi punând la rândul său o serie de întrebări. exprimându-şi păreri. unii convalescenţi etc) este necesar crearea unui climat de siguranţă şi încredere reciprocă. În momentul în care anchetatorul apreciază că s-a creat un climat introductiv de încredere. anchetatul este apatic. Pentru a atenua starea emoţională a anchetatului (care poate fi amplificată de labilitatea psihocomportamentală. toate cu scopul de a impresiona. Gesturile de nervozitate. de a intimida pe anchetator (o categorie aparte sunt romii). de regulă. înlăturarea lor fiind. femeile. răspunsurile sunt doar monosilabice. o “încălzire” a relaţiei interpersonale. de starea de sănătate. va reacţiona sub impulsul temerii naturale pe care o resimte faţă de implicaţiile conjuncturale referitoare la învinuire. Astfel se poate obţine o deconectare a subiectului. fără deschidere către dialog. îşi comută cu uşurinţă sfera preocupărilor şi a atenţiei către problematica introductivă. Persoana care a comis fapta penală sau are un anumit grad de implicare nu dispune de capacitatea psihică de comutare. atmosfera rămâne artificială. Artificialitatea (lipsa de naturaleţe) acestor simulări este evidentă în faţa unei conduite ferme. sinceritatea surpinderii. lipsită complet de spontaneitatea firească acelui context. de agitaţie. Aceasta va determina un comportament în care se poate uşor descifra naturaleţea şi dezinvoltura în argumentare. Ambianţa rămâne rece. Personalitatea anchetatorului. de detaşare. dar labile emoţional (sferă din care fac parte minorii. dar sincer. Problematica sa centrală se 86 . din partea anchetatorului pot provoca o adevărată degringoladă în gândirea şi stările emoţionale ale anchetatului emotiv. de agresivitate etc. experienţa acestuia este edificatoare în interpretarea corectă a tabloului psihocomportamental al persoanei anchetate. nu se angajează sincer în dialog. intuiţia profesională. Dacă se abordează o problematică antrenantă. leşin). vârstnicii. mai degrabă. unele stări de suferinţă (afecţiuni cardiorespiratorii. anchetatului i se poate aduce la cunoştinţă problematica critică. eventual se poate strecura o glumă).

despre sistemul social bazat pe democraţia autentică. semnificativul de nesemnificativ. Anchetatorul trebuie să facă dovada unui nivel ridicat de pregătire generală. rigoare. De asemenea anchetatorul trebuie să dea dovadă de o mare putere de discernământ. constituind indicii orientativi asupra comportamentului anchetatului. el trebuie să deosebească uşor realul de ireal. Exigenţele legale. dar se întâmplă ca unele din afirmaţii să fie. de multe ori deosebit de subtile solicită din partea anchetatorului perspicacitate. coerenţă şi să se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. în ce constau şi ale cui sunt valorile şi interesele pe care le apără. atât memoria de scurtă durată. aceasta presupune stăpânirea noţiunilor de psihologie a personalităţii. filosofică. amplifică la maximum tensiunea acestuia. El trebuie să ştie precis care sunt. Suspiciunea învinuitului. Anchetatorului îi este necesară. Gândirea anchetatorului trebuie să se orienteze spre esenţa realităţii judiciare. eventual pot confirma sau infirma ca un argument în plus. b). Manifestările comportamentale şi psihofiziologice însoţesc starea de disconfort psihic pe care o trăieşte anchetatul. sesizarea inadvertenţelor. interpretările ei prin prisma unor criterii de esenţă socio-culturală. în raport cu incertitudinea datelor pe care le deţine referitor la ce ştie anchetatorul. profesiunea de anchetator penal este deosebit de complexă. Calităţile psihosociale ale unui bun anchetator se pot grupa în trei categorii (Mitrofan & colab. De regulă. contradictorii sau neplauzibile.Calităţile psiho-intelectuale. etică. CALITĂŢILE PSIHOSOCIALE ALE ANCHETATORULUI Abordată din perspectivă psihologică. la un nivel de funcţionalitate optim. de la cine ştie. ci şi evaluările. numai aşa va putea fundamenta o soluţie judiciară. Aceste manifestări luate ca atare nu pot fi socotite drept probe de vinovăţie sau de nevinovăţie. Domeniul de activitate al anchetatorului fiind omul. profunzime. 87 . a drepturilor fundamentale ale omului la care trebuie să se raporteze permanent. 1992): a). Memoria nu cuprinde numai informaţie pur cantitativă despre relatările anchetatului. mobilitate. cât şi memoria de lungă durată. estetică etc. mai ales la nivelul amănuntelor. despre societate şi legile care o guvernează şi. Armonizarea într-o sinteză echilibrată a cerinţelor generale ce fundamentează statutul deontologic al anchetatorului va permite acestuia să aplice legea conform gradului înalt de responsabilitate pe care îl cere profesia lui. ştiinţifică. o teză valabilă.Nivelul general de pregătire. să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă. morale şi de competenţă cer anchetatorului cunoaşterea profundă şi nuanţată a dispoziţiilor legii penale şi procesual penale. să pătrundă şi să aprecieze faptele la justa lor valoare. polarizându-i întreaga personalitate către fapta comisă şi implicaţiile acesteia.. cât ştie.exercită cu o forţă inhibitorie deosebită asupra oricăror alte aspecte care se aduc în discuţie. faptele relatate într-o anchetă par reale. îndeosebi. verosimile. să se distingă prin claritate.

amplificarea nefondată a unor date sau exagerarea semnificaţiei acordate unor gesturi sau 88 . plictiseala. cum ar fi: dezgustul. instalarea stereotipiilor. fapte sau împrejurări care îi sunt doar sugerate pe parcursul relatării. insistenţa. Nu sunt excluse situaţiile când anchetatorul. ori preocupat de propriile probleme. carenţe în pregătirea teoretică. subtilitatea şi rapiditatea deducţiilor şi sintezelor. să simuleze orice stare sau trăire. Profilul psiho-intelectual şi moral-afectiv al anchetatorului se structurează atât pe cele mai importante procese psihice. suspiciunea excesivă faţă de orice persoană anchetată. disponibilitatea de a asculta. De aceea. să interpreteze rolul oricărui personaj. anchetatorul trebuie să posede o stare corespunzătoare a sănătăţii şi să dispună de o mare capacitate de efort voluntar. ducând la fundamentarea ştiinţifică şi. Dacă anchetatorul va apare ca o persoană impresionabilă. sila. la nevoie. răbdare. c). În acest sens sugerăm câteva din manifestările negative întâlnite în activitatea unor anchetatori: mulţumirea de sine. Calităţile enumerate nu reprezintă un simplu inventar de însuşiri (trăsături) posibile la un anchetator. generată de încrederea exagerată în propriile calităţi şi în experienţa personală. Punerea în acţiune a potenţialului psihologic trebuie văzută ca o necesitate de a completa. cât şi pe trăsăturile de personalitate ale acestuia. şansele de aşi atinge scopul sunt foarte reduse. de a îmbogăţi şi perfecţiona procedeele de ordin tehnic şi practic ale anchetei.Integritatea senzorială a anchetatorului constituie fundamentul psihofiziologic al corectitudinii şi exactităţii redactării documentelor de anchetă ce constituie suportul material al mijloacelor de probă. forţa argumentării logice. Pentru a nu afecta în mod negativ cursul general al desfăşurării anchetei. ceea ce conferă un fond psihofiziologic general pozitiv.. Complexitatea anchetei judiciare poate declanşa unele mecanisme ale afectivităţii ce se pot exterioriza prin manifestări incompatibile cu profesiunea de anchetator. a căror rezultantă formează intuiţia profesională.Calităţile moral-afective. aşa zisul “fler”. Capacitatea empatică îl ajută pe anchetator. fie că nuşi pune în valoare calităţile de ordin psihologic. Pentru înţelegerea şi pătrunderea mai eficientă a unor situaţii. nervoasă. toleranţă. implicit la creşterea eficienţei acesteia. iritată. fie că nu uzează de procedee tactice adecvate. Experienţa în domeniul anchetei judiciare contribuie la dezvoltarea şi perfecţionarea la anchetatori a unor calităţi speciale cum ar fi: perspicacitatea. ajungând astfel în poziţie de dominat în raport cu anchetatul. anchetatorul trebuie să recurgă şi la imaginaţie. agresivă sau ca o persoană care trece cu uşurinţă de la o stare psihică la alta. spiritul de observaţie. Echilibrul emoţional al anchetatorului este condiţionat şi de lipsa oricărei prejudecăţi sau a repulsiei faţă de persoana anchetată. reprezentate prin tact. stăpânirea de sine etc. automatismelor şi spiritului de rutină. agresivitatea etc. Totodată el trebuie să posede o mare stabilitate şi o bună concentrare a atenţiei. Acesta stă la baza unor calităţi necesare în reuşita activităţii anchetatorului. ci adevărate direcţii pe linia valorificării potenţialului psihologic al acestuia în cadrul anchetei judiciare. Echilibrul emoţional vizează componenta afectivă a personalităţii anchetatorului. este foarte important ca anchetatorul să aibă toate reacţiile proprii sub control.

1992): ♦anchetatorul temperat. făcând apel la unele exagerări. manifestând uneori chiar compasiune faţă de anchetat. amplificări improprii pentru ancheta judiciară care pot provoca stări cum ar fi amuzamentul. situaţii care pot prejudicia rezultatele anchetei. lipsa simţului autocritic. se caracterizează printr-un comportament firesc. Personalitatea anchetatorului poate influenţa negativ desfăşurarea anchetei prin unele trăsături cum ar fi: vanitatea şi orgoliul. impunându-şi la modul imperativ voinţa în faţa anchetatului. accent. ♦anchetatorul cabotin. dispreţul. timbru) şi cea extralingvistică (mimică. optimismul necontrolat şi excesiv. au condus la diferite clasificări (Mitrofan & colab. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului şi implicit nu găseşte modalităţi eficiente de a stimula ancheta.manifestări din conduita celor anchetaţi. nu ezită să-şi trateze interlocutorul cu o ţigară sau o cafea. penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului. cât şi pesimismul exagerat şi nemotivat. îşi ascultă cu atenţie şi interes interlocutorul. expansiv). adoptă un comportament îngăduitor în anchetă. gravă. 1994): 89 . ♦anchetatorul patern. compromiţând ancheta. se caracterizează printr-o atitudine rigidă. aroganţa sau vulgaritatea în relaţiile cu persoanele anchetate. se poate identifica (Prună. nerecunoaşterea poziţiei de învins. în relaţia anchetator-anchetat. manifestă o anumită transparenţă şi jovialitate în relaţia cu anchetatul. gestică) este orientată către anchetat într-un mod accentuat. Din perspectiva implicării spiritului de observaţie în alcătuirea scenariului infracţional. Această atitudine trebuie să fie constantă. TIPURI DE ANCHETATORI Sintezele efectuate în urma studierii comportamentului anchetatorilor. Atmosfera degajată pe care o creează oferă premisele unui studiu psihologic aprofundat al anchetatului. este maximal activ şi îşi exprimă cel mai evident personalitatea sa. Acesta mizează mai mult pe intimidarea anchetatului decât pe stimularea psihologică a acestuia şi astfel cooperarea devine ineficientă. rigiditate în formularea întrebărilor. Intervine oportun şi eficient cu tactul corespunzător situaţiei. opinii foarte particulare asupra colaboratorilor şi asupra propriei persoane. teama de eşec. răbdător. pentru lămurirea aspectelor esenţiale ce interesează ancheta. amorul propriu. Asemenea atitudine poate fi speculată mai ales de infractorii recidivişti care nu vor ezita să-şi atenueze faptele. ♦anchetatorul amabil. Expresivitatea verbală (intonaţie. calm şi analitic. astfel încât intervenţiile sale sunt uneori inoportune şi lipsite de eficienţă. ♦anchetatorul comunicativ (vorbăreţ. iar ancheta compromisă. indecizia etc. altfel echilibrul anchetei poate fi afectat. doreşte să obţină în cadrul anchetei judiciare succese uşoare prin mijloace ieftine. ♦anchetatorul autoritar..

depăşirea lor presupunând din partea persoanei maturitate socială. celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. utilizează schemele mintale construite anterior. În viaţa unei persoane apar adesea situaţii care o solicită contradictoriu. ele constituind o parte din experienţa profesională. facilitează clarificarea unor situaţii. cu sistemul propriu de valori. Proiectul anchetei implică un comportament probabilist. cărora le subordonează în mod exagerat informaţiile oferite de realitate. comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de ordin fizic sau social care vin din ambianţă. 2. dar are avantajul că evită eventualele erori. Anumite convenienţe sociale pot intra în contradicţie cu starea de moment sau chiar cu convingerile intime ale persoanei. face apel la schemele mintale achiziţionate.♦anchetatorul de “tip analitic”. 90 . manifestând chiar tendinţa de a “ajusta” realitatea la schemele mintale vechi cu care operează. TEMA 11 INVESTIGAREA PSIHOLOGICĂ A COMPORTAMENTULUI SIMULAT În sens larg. Ancheta evoluează lent şi presupune un efort consistent. dar el îşi construieşte proiectul anchetei bazându-se nu numai pe asemănările cu alte cazuri cercetate. îşi construieşte scenariul probabil al infracţiunii din foarte multe detalii. Demersul anchetei are o evoluţie mai rapidă. căutând ca prin aceasta să se adapteze la situaţiile nou intervenite. manifestă o atitudine creatoare. ci şi pe elemente specifice cazului în speţă. acordă o importanţă diferenţiată informaţiilor iniţiale. plasticitate psihică şi supleţe comportamentală. aparent fără ieşire. Apar în acest caz dilemele de comportament. construindu-şi scenariul pe informaţiile considerate relevante. ♦anchetatorul de “tip creator”. Ce reprezintă din punct de vedere psihologic ancheta judiciară. Întrebări de control 1. Acest tip de anchetator descifrează mai rapid cazul aflat în cercetare. Influenţa caracteisticilor de personalitate ale anchetatorului asupra evoluţiei anchetei. ♦anchetatorul de “tip sintetic”. în sensul că se urmăreşte validarea celei mai probabile soluţii. dar trebuie evitate posibilele erori. dând fiecăruia o însemnătate deosebită şi insistând în direcţia verificării amănunţite a tuturor elementelor componente. Din perspectiva implicării cognitiv-imaginative se desprind două tipuri de anchetatori: ♦anchetatorul de “tip conservator”. “obligându-le” să se integreze în schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gândire.

ea se caracterizează prin intenţionalitate. Simularea în aceste situaţii reprezintă o formă ocolită de acceptare a condiţiei umane. Ea este o modalitate de realizare facilă a scopului. inventând mereu tactici derutante. de abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Nu există graniţe fixe. Simularea este o entitate contradictorie între aspectul aparent şi cel inaparent al comportamentului. iar uneori pentru a-l secretiza. un spaţiu simulat. Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare. exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea. Simularea are o prezenţă cotidiană. comportamentul obişnuit al acesteia poate lua forma unei conduite simulate. omisiune. neconfesată) (Mitrofan. îşi protejează eul prin cultivarea sentimentelor speranţei. din nevoia de protecţie. substituire. existând o permanentă interşanjabilitate.Una din problemele frecvent întâlnite în activitatea judiciară este cea a comportamentului simulat al persoanelor implicate în diferite cauze penale. imuabile. un loc de refugiu imaginar. nu face obiect de confesiune. pentru a apăra pe cineva. de interese. simulantul se complace într-un fals relaţional. Simulantul operează după o logică elastică. Condiţia succesului unei simulări este dată de consistenţa sa internă. conştient sau inconştient. optimismului. Uneori se dovedeşte a fi necesară. Sub masca unor conduite conformiste. Cadrul fictiv nu numai că ia locul realităţii. Omul are nevoie şi de unele pârghii compensatorii. 91 . uneori este afişat abil sau naiv. Aceasta poate fi asemănată cu un binom compus din aparenţă (produs al dezinformării verbale sau materiale ori combinate) şi inaparenţă (realitatea secretizată. încrederii. Aspectul aparent poate fi cunoscut. Contrafacerile sunt mijloace elegante de eludare a normativelor sociale. pentru a rezista presiunilor şi normelor coercitive ale comunităţii etc. se practică dezinformarea sistematică după reguli tactice bine definite. atitudinea sau cu sentimentul autentic încercat. Simularea este întotdeauna motivată. transformare. pentru a putea manipula. structurându-şi. diminuare. persoana. fiind facilitat de limbaj şi cunoscând foarte bine realitatea pe care îşi propune să o ascundă. Pentru a depăşi momentele critice din viaţă. Simularea nu este o simplă eroare. pentru a ajunge cât mai repede la ţintă. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl gândeşte. cu efortul de persuasiune. exagerare. de autoamăgire. expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine. 1992). Dimpotrivă aspectul inaparent este secretizat. intimă. Este o "greşeală" intenţionată. Ea presupune inteligenţă. pentru derutarea organelor judiciare. Zdrenghea & Butoi. de autoiluzionare. conduită "civilizată". Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a ascunde sau falsifica sensul unei realităţi. adiţie. tăcere etc. dar o şi preface. între adevăr şi falsitate. stimulând sensul vieţii. învăluită şi susţinută pragmatic. În funcţie de situaţia în care se află o anumită persoană. din dorinţa de răzbunare. Simularea apare în cele mai diferite situaţii: pentru disculpare. determinată de dorinţe. în funcţie de interesul şi scopul urmărit.

accelerarea şi sacadarea respiraţiei. cerebrale. blocarea bruscă a funcţiilor motorii. studiile contemporane sugerează că factorul major. obţinându-se astfel o reducere a reacţiei de stres. a unei disonanţe între declaraţiile subiectului şi gradul de acord asupra lor. TEHNICI ŞI MIJLOACE DE INVESTIGARE A COMPORTAMENTULUI SIMULAT Încă din cele mai vechi timpuri ale existenţei. fie el tradiţional sau modern are la bază o anumită teorie. Prin simulare. cu valoare de identificare. comportamentul simulat este adeseori asociat cu trăirea unor stări emotive intense care se accentuează în momentul investigaţiei criminalistice.Într-un anumit context aproape orice tip de comportament poate dobândi funcţie adaptativă. Cele mai frecvente reacţii psihofiziologice care au fost puse în evidenţă la subiecţii supuşi anchetei judiciare. fonograf. ca urmare a unor comportamente infracţionale săvârşite şi care erau motivaţi pentru dezvoltarea unui comportament simulat. modificarea timpului de latenţă între perceperea întrebării şi furnizarea răspunsului. apariţia fenomenelor vasodilatatorii şi vasoconstrictorii (hiperemie sau paloare). au fost: accelerarea ritmului cardiac. provocată de ancheta judiciară. Orice instrument de măsură. sunt slab supuse unui control voluntar. dereglarea fonaţiei şi emisiunii de sunete. profilactică. hiposalivaţia şi contractarea subită a muşchilor scheletici. detaliată până în cel mai mic amănunt. Din comportamentele externe relaţionate cu modificările neurofiziologice rezultă schimbări ale mimicii şi pantomimicii. 92 . 1870). au loc modificări psihofiziologice la nivelul organismului acesteia. sau implicită. La persoanele normale din punct de vedere psihofiziologic. electroencefalograf etc. Bazându-se pe această supoziţie. pentru specialiştii din domeniul judiciar. iar studiile recente susţin că factorul major în acest proces este reprezentat de variabilele cognitive. Procesele cognitive sunt însoţite de unele manifestări observabile şi neobservabile direct. rod al unei evaluări cognitive a situaţiei.) a modificărilor vasculare. fiind determinate de gradul de percepere a riscului de a fi detectat. Simularea reprezintă o metodă de coping comportamental având funcţia de a preveni sau reduce reacţia de stres. Aceste reacţii sunt asociate cu un comportament manifest. au fost descoperite şi perfecţionate diferite tehnici de detectare psihofiziologică a comportamentului simulat. Această teorie poate fi explicită. creşterea presiunii sangvine. care pot fi constatate în mod obiectiv prin înregistrarea cu ajutorul unor aparate (poligraf. determinant al reacţiilor psihofiziologice îl reprezintă variabilele motivaţional-emoţionale. de temperatură a pielii şi respiratorii (Stănoiu. 1981). rămânând la latitudinea persoanei găsirea relaţiilor care stau la baza ei Dacă în antichitate se considera că la originea reacţiilor psihofiziologice se află "Puterea Divină" (Lea. tremurul din voce. persoana este convinsă că poate controla agentul stresant. declanşate intern. Toate aceste reacţii neurovegetative. s-a constatat faptul că atunci când o persoană minte. Acest efect pozitiv nu se înregistrează automat.

1974).Manifestările prezentate anterior sunt elemente ale vieţii psihice şi comportamentale pe care orice persoană le experimentează de-a lungul vieţii. • Tehnici pentru suprimarea cenzurii conştiente. care utilizează tehnica asocierii de cuvinte însoţită de înregistrarea timpilor de răspuns. după o studiere detaliată a cazului. însă ceea ce s-a obţinut sunt doar patternuri de posibile manifestări (comportamentale şi fiziologice). În cadrul acestor tehnici intră şi proba Abrahamsen-Rassanof-Yung. şi 93 . într-un timp cât mai scurt. iar la "alb" cu " negru". • Tehnica poligraf. dacă la cuvântul-stimul "mic" se răspunde prin cuvântul "mare". Cele mai cunoscute tehnici de investigare în acest domeniu sunt: • Metoda asociaţiei libere. respectiv asupra asociaţiilor pe care acesta le stabileşte ulterior. • Metoda experienţei motrice. porneşte de la premisa că o anumită semnificaţie a cuvintelor-stimul. exercitând o influenţă specifică asupra stării emoţionale a subiectului. • Metoda detectării stresului emoţional în scris. Lista este elaborată de către un specialist în domeniul detecţiei comportamentului simulat. Anastasi (1964). Una dintre modalităţile acestei tehnici strâns legate de detectarea comportamentului simulat o reprezintă înregistrarea timpului de latenţă. care se prezintă subiectului investigat. Ele au fost puse în evidenţă prin diverse încercări practice şi experimentale de-a lungul timpului. În funcţie de modul în care sunt trăite şi exteriorizate aceste "comportamente" s-au creat diferite tehnici de control a sincerităţii. atunci vinovăţia subiectului poate fi socotită dovedită". Prin timpul de latenţă se înţelege perioada care se scurge de la emiterea unui stimul până la producerea reacţiei. în urma utilizării acestei metodologii. Astfel. se poate concluziona că asocierile făcute au la bază principiul contrastului (Ciofu. răspunsuri verbale anterioare. în lipsa altui cuvânt. fie că a fost sau nu obiect al unei investigaţii criminalistice. Există o serie de criterii care-şi fac simţită prezenţa în orientarea stabilirii asocierilor de idei legate de un cuvânt stimul. Metoda asociaţiei libere Ca tehnică de diagnosticare a comportamentului simulat. determină o activare la nivelul reţelelor semantice. ca indicatori ai stărilor afective legate de evenimente pe care persoana. Procedura constă în administrarea unei liste de cuvinte la care subiectul trebuie să găsească cuvinte asociate. care diferă de la o persoană la alta datorită frecvenţei. duratei etc. • Potenţialele evocate ale creierului. • Metoda detectării stresului din voce. concluziona: "dacă viteza de reacţie verbală este diferită la cuvintele critice faţă de cele nesemnificative. obiect al investigaţiei. vrea să le ascundă. intensităţii. dacă subiectul refuză răspunsul la unele cuvinte critice sau repetă.

presupusă a fi cea cerută de către cuvântul stimul. este derogată uneia superficiale. 1974). a căror semnificaţie este legată direct sau indirect de ceea ce subiectul încearcă să ascundă. S-a constatat că cu cât încărcătura emoţională a cuvântului prezentat era mai mare.necesară pentru a avea timp să elaboreze un alt tip de răspuns. creată în timp. cunoscându-se că la stimulii neutri timpul de latenţă este constant. însă pentru a-i creşte eficienţa se foloseşte în combinaţie cu alte tehnici (metoda experienţei motrice.un cuvânt repetat de mai multe ori indică existenţa unei semnificaţii care trebuie verificată. • Latenţa răspunsului . folosindu-se tehnica asocierilor libere.asociaţia intrinsecă. EEG) mai ample. • Asociaţia superficială . Se presupune că subiectul. asupra tipului de răspuns oferit şi a timpului de reacţie. poligraf etc. determinată de perceperea riscului de a fi detectat. 94 .constă în oferirea unui răspuns pe care apoi încearcă să-l explice privit dintr-o altă perspectivă. iar fonograma răspunsului verbal prezenta o latenţă mărită (Ciofu. • Repetarea cuvintelor oferite ca răspuns . 1973). respectiv "afectogene". Bazându-se pe cercetări similare şi observând legătura. hipnoză. Comparaţia între reacţiile la cele două tipuri de cuvinte (neutre sau afectogene) permite decelarea influenţei emotivităţii. Timpii de reacţie mai mari de patru secunde indică o încercare de simulare. chiar şi la repetarea probei. psihologul rus H. iar la cuvintele afectogene crescut (Bogdan. încearcă să o substituie uneia mai puţin incriminante.). 1971). • Modificarea sensului cuvântului inţial . În majoritatea cazurilor indicii prezentaţi anterior. apar strict legaţi de anumite cuvinte stimul.cuprinde cuvinte "neutre". R. nemăsurabil direct şi un fenomen motor-periferic (presiuni digitale ritmate pe o membrană pneumatică). Roşca (1934. între un fenomen central. considerând că asociaţia ar fi prea expresivă. Metoda experienţei motrice Primele încercări legate de această metodă presupuneau înregistrarea reacţiilor fiziologice ale unui subiect care era investigat. La noi în ţară cercetări cu această tematică a efectuat Al.variabilă în funcţie de subiect şi condiţionată de natura stimulilor. Indicii care se urmăresc pentru a se putea pune în evidenţă tendinţa de simulare a subiectului sunt: • Repetarea cuvântului-stimul . Este mai mare pentru cuvintele abstracte decât pentru cele concrete. Luria (1959) elaborează o nouă metodă numită a "experienţei motrice". Această tehnică de detectarea a comportamentului simulat este uneori folosită în domeniul judiciar. prin metoda folosită obţinându-se diagnosticarea justă în 80% din cazuri. cu atât pe inscriptor apăreau reacţii vegetative (respiraţia.

Tehnicile de acest gen îşi au originea în antichitate unde. Înregistrarea unui tremur asociat cu o latenţă ridicată a răspunsului verbal reprezintă indiciul unei eventuale tentative de simulare. • una agresivă (paternă) . cu o reacţie motorie (apăsarea pe o clapă). astfel încât răspunsurile să fie automate. Tehnici pe ntru suprimarea cenzurii conştiente Scopul acestor tehnici constă în suprimarea controlului conştient al declaraţiilor. În urma experienţei acumulate acesta concluzionează că metoda nu poate fi generalizată. care a construit un aparat numit manotonometru. lipsite de influenţa controlului raţional voluntar. 95 . prizonierilor de război li se administra alcool pentru a se putea obţine de la aceştia informaţii care în stare normală nu ar fi fost furnizate. În aceste condiţii subiectul îşi concentrează atenţia asupra mâinii cu care trebuie să îndeplinească sarcina. 1987): • una permisivă (maternă) . la acea vreme. În 1905 Sanchez Herrera a utilizat pentru prima dată hipnoza în practica judiciară. Afirmaţiile lui Herrera se bazează numai pe experienţa sa şi pe un suport teoretic superficial. complezenţă din partea acesteia. După studierea efectelor pe care le are hipnoza asupra stării de conştiinţă. aderenţă la procedură etc. azi fiind înlocuită de alte tehnici cu o acurateţe mult crescută.care presupune ca subiectul să nu coopereze şi să nu dorească implicit să fie hipnotizat. fiind înregistrate. modificările care au loc la nivelul celeilalte mâini scăpând controlului conştient. la cuvântul stimul conţinut în listă. curba motrică înregistrată se modifică în aşa măsură încât această activare emoţională este decelabilă. produsă de efortul de disimulare. s-a recurs la folosirea ei pentru detectarea comportamentului simulat. Nu este greu de înţeles de ce tehnica de hipnotizare folosită de Herrera nu se putea aplica decât în situaţii rare persoanelor aflate sub investigaţie judiciară. deoarece pe lângă un bun hipnotizator este nevoie şi de complezenţa celui care urmează să fie hipnotizat.care presupune un mod "cald" de abordare a persoanei ce urmează a fi hipnotizată. Cercetările ulterioare au demonstrat existenţa a două tipuri de tehnici de hipnotizare care pot fi utilizate în practica judiaciară (Udolf. bazându-se pe abilităţile hipnotizatorului şi având o modalitate specifică de abordare a persoanei. Experimentul consta în faptul că subiectul trebuia să-şi dubleze răspunsul verbal. cunoscându-se efectul alcoolului asupra stării de conştiinţă şi a controlului voluntar. . Luria constată că în condiţiile unei puternice activări emoţionale. O persoană vinovată va fi motivată pentru a se împotrivi sau simula starea de transă în vederea eludării informaţiilor pe care acesta nu vrea să le mărturisească.Această tehnică a fost modificată şi îmbunătăţită de către psihologul de origine spaniolă Mira Y Lopez (1959). Metoda prezentată şi-a avut utilitatea la vremea respectivă (prima parte a secolului XX).

preparate barbiturice etc. Se recomandă utilizarea acestei tehnici în paralel cu testarea la poligraf. considerându-se că ar reprezenta o gravă încălcare a dreptului de apărare a individului. Încăperea în care se desfăşoară examinarea trebuie să fie izolată fonic. • presiunea scrierii. un medic american (House) a lansat un preparat numit “Thruth-serum” (serul adevărului). 1973). morfina. În această stare cenzura conştientă este obnubilată. Procedura consta în administrarea serului (1% bromhidrat de scopolamină şi 2% clorhidrat de morfină) la fiecare jumătate de oră în doze de 1 sau 2 mm3 (în funcţie de greutate şi vârstă) până la obţinerea unei stări de semiconştienţă (Eysenck. să asigure confortul necesar acestui gen de examinare. Bogdan. O altă metodă subsumată acestei categorii presupunea utilizarea unor substanţe psiho-farmaceutice ca eterul. • durata scrierii răspunsului. deoarece orice zgomot. 1966. căruia i se administrează. Se înregistrează trei caracteristici ale scrisului: • timpul de latenţă. În cadrul Laboratorului psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj.Hipnoza ca tehnică de detectare a comportamentului simulat se aplică în prezent în domeniul criminalistic alături de investigaţiile cu ajutorul poligrafului (Buş & David. autorul pretindea că se obţin declaraţii foarte sincere în legătură cu infracţiunea pe care un subiect a comis-o. Metoda detectării str esului din v oce Datele oferite de literatura de specialitate demonstrează că printre indicatorii cei mai sensibili ai emoţiei se înscriu şi caracteristicile conturului. vitezei. În anul 1918. În prezent o astfel de tehnică este interzisă. 1999). amplitudinii frecvenţei tonului fundamental al vocii 96 . Stancu. 1978. care aduc subiectul. realizându-se o completare reciprocă a rezultatelor obţinute prin cele două metode. fără a se suprima complet capacitatea de exprimare sau de reacţie automată. În urma administrării substanţei respective. orice intervenţie din afară influenţează negativ desfăşurarea. Metoda detect ării st resului emo ţional în scris Este o metodă prin care se înregistrează sub formă grafică modificările intervenite în scrisul unei persoane aflată într-o stare de tensiune psihică. 1995). într-o stare de semiconştienţă numită "automatism oniric". respectiv rezultatele testării (Nichifor. această metodă a fost aplicată de către Ioan Buş în colaborare cu Mircea Miclea şi Daniel David de la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei Cluj.

după alţi autori). 1979). Detectorul stresului din voce procesează frecvenţele din voce. • posibilitatea de a corela rezultatele obţinute cu ajutorul poligrafului. La apariţia stresului Sistemul Nervos Autonomic (SNA) devine dominant. În investigaţiile criminalistice. • durata emisiei vocale. indicator al stresului emoţional. permiţându-se reţinerea şi transcrierea cu ajutorul sonografului a modificărilor produse în voce şi vorbire. 1979): • valorile (medie şi limitele minime sau maxime) frecvenţei tonului fundamental al vocii. Schimbările la nivelul frecvenţei tonului fundamental se instalează. pentru obţinerea unor rezultate superioare în analiza emoţiei manifestate în voce. ca urmare a modificărilor de ordin fiziologic în aducţia şi abducţia corzilor vocale (Ciopraga. se foloseşte un cuplu de aparatură. având ca efect inhibiţia muşchilor fonatori cu repercusiuni la nivelul registrului FM. • un aparat de detectare a stresului din voce cu ajutorul căruia se transcrie pe vocograme reprezentarea sonoră a răspunsului dat de subiect în timpul testării la poligraf. utilizând filtre electronice şi tehnică de discriminare a frecvenţelor. Această inhibiţie. modulaţiile sunt sub controlul Sistemului Nervos Central (SNC). • posibilităţile ştiinţifice oferite de sonograf în transcrierea pe fonograme a caracteristicilor care pun în evidenţă modificările produse în voce. de frecvenţă medie (FM) în registrul 8-12 Hz (8 -14 Hz. Aceste modulaţii de frecvenţă. cu cele provenite din studierea vocogramelor.de-a lungul unei rostiri. le păstrează pe bandă magnetică. Caracteristicile vocale care pun în evidenţă emoţia determinată de disimularea adevărului. rezultat a stării emoţionale trăite. Patternurile de stres apar ca un traseu mişcător pe o hârtie specială pentru înregistrat. domeniu care nu este în întregime controlat de conştiinţă. de regulă. a căror intensitate şi pattern sunt invers proporţionale cu gradul de stres al vorbitorului. este evidenţiată de către detectorul de stres din voce. • un sonograf de tipul 7029 A. analizate cu ajutorul acestei tehnici sunt (Horvath. se presupun a fi rezultatul tremurului fiziologic care acompaniază contracţia voluntară a muşchilor striaţi implicaţi în vorbire. În timpul perioadei fără stres. Detectorul de stres psihologic (Psychological Stress Evaluator . 97 . mai exact modulaţiile. este un dispozitiv care permite evidenţierea stresului emoţional din voce. ca o caracteristică blocantă sau ca o formă de undă rectangulară (Horvath. inauzibile şi involuntare. care cuprinde: • un magnetofon profesional de înaltă performanţă tehnică ce înregistrează răspunsul dat de subiect la poligraf. 1996). Folosirea acestei metodologii pentru detectarea comportamentului simulat prezintă mai multe avantaje: • înregistrarea profesională a răspunsului dat de subiect. în spectrul neauzibil al vocii.PSE).

estimându-se că acestea vor deveni indicatori extrem de acuraţi ai simulării. respiraţie. Kubis (1973) şi Horvath (1979). ci modificările fiziologice determinate de emoţiile care însoţesc comportamentul simulat. pe care în mod explicit şi voluntar însă nu o recunoaşte ca fiind falsă sau incriminantă (simulează). 1984). suplimentat cu un sistem pentru înregistrarea rezistenţei electrodermice şi a micromişcărilor musculare (Anghelescu & Dan. se bazează pe înregistrarea a două tipuri de potenţiale: P300 şi N400. acesta va prezenta indici similari cu cei ai autorului faptei. categorizare raportată la cazul aflat în cercetare. Acest dispozitiv a fost considerat ca fiind un detector al minciunii mediat vocal. Studiile efectuate de Barland (1975). s-a considerat că această metodă poate avea o fidelitate mare deoarece potenţialele evocate ale creierului sunt greu de manipulat de către subiect. Poligraful nu înregistrează în mod direct minciuna. cu cele două dispozitive. în ceea ce priveşte acurateţea detectării comportamentului simulat. • viteza de articulare. care necesită o aparatură foarte sofisticată. Potenţialul evocat P300 apare automat la subiecţii simulanţi. multilateral. Astfel. toţi stimulii având aceeaşi valoare raportată la cazul aflat în investigaţie. • timpul de latenţă. frecventa locuinţa victimei). Astfel. au pledat în favoarea utilizării poligrafului. acesta având predictibilitate mult crescută. Potenţialul N400 apare în momentul în care subiectul procesează informaţia falsă. tehnica de evidenţiere a potenţialelor evocate ale creierului. 98 . Înregistrarea potenţialelor evocate În ultima perioadă se fac cercetări pentru detectarea comportamentului simulat şi prin alte tehnici. un subiect neimplicat în infracţiune.• intensitatea consoanelor explozive. în urma înregistrării potenţialelor evocate. ca urmare a categorizării stimulilor în relevanţi (incriminanţi) şi irelevanţi (neincriminanţi). incriminantă. dar nu mai eficient decât poligraful. dar care deţine informaţii despre locul faptei (de exemplu. ce preia pneumatic modificările de tensiune arterială. Iniţial. puls. În cazul subiecţilor sinceri potenţialul P300 nu apare deoarece aceştia nu realizează procesul de categorizare. Tehnica poligraf Tehnica poligraf este una dintre cele mai performante tehnici folosite în domeniul detectării comportamentului simulat. Cercetările recente în domeniu au demonstrat că această metodă prezintă unele imperfecţiuni. Poligraful cunoscut empiric sub denumirea de "detector de minciuni" este un înregistrator mecanic sau electronic.

În perioada 1980 – 2001 psihologul Ioan Buş a efectuat examinări cu tehnica poligraf numai în domeniul judiciar. Caracterizaţi comportamentul simulat al unui infractor. 99 . a efectuat experimente cu acel poligraf pentru a evidenţia rolul factorului emoţional asupra performanţei şcolare. în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj. cercetări continuate de succesorii săi. Rezultatele cercetării s-au materializat în lucrarea de licenţă susţinută la absolvirea facultăţii. În paralel cu tehnica poligraf la Institutul de Criminalistică din cadrul Ministerului de Interne se folosea şi detectorul de stres psihologic în voce (Psychological Stress Evaluator . psihologul Ioan Buş. Enumeraţi principalele tehnici de investigare a comportamentului simulate. avându-l ca expert pe Jean Nichifor. prefigurându-se o coroborare cu parametrii tehnicii poligraf (Buş & David. 3. la sediul inspectoratelor judeţene de poliţie. În domeniul judiciar poligraful este utilizat începând cu anul 1975. la Catedra de psihologie a Universităţii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. 2003). au mai efectuat examinări cu tehnica poligraf şi experţii criminalişti dr. Descrieţi relaţia dintre comportamentul aparent şi inaparent. De asemenea.PSE). Expertul Tudorel Butoi. În perioada 1972-1974. Înterbări de control 1. Mircea Constantinescu şi Ion Sandu din Institutul de Criminalistică Bucureşti. Ion Anghelescu .Rămâne ca cercetările în curs de desfăşurare să confirme validitatea şi impactul pragmatic ale potenţialelor evocate. de provenienţă japoneză.şeful institutului. 2. Poligraful model "Stoelting" a fost achiziţionat din SUA de către profesorul Alexandru Roşca. pe vremea aceea student la Facultatea de Psihologie din Cluj-Napoca. absolvent al Facultăţii de Psihologie Bucureşti. Examinările erau efectuate cu aparate poligraf portabile. Testările se făceau în laboratorul institutului sau pe teren. pentru detectarea comportamentului simulat. tot în acea perioadă. a fost primul psiholog care a folosit poligraful în domeniul judiciar. TEMA 12 DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF UTILIZAREA POLIGRAFULUI ÎN ROMANIA Prima utilizare a poligrafului în România a avut loc în anul 1971. în vederea realizării unor studii experimentale în domeniul psihofiziologiei. îndeosebi în cazurile de omor. Aparatele au fost achiziţionate de către Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectorultului General al Poliţiei cu aportul dr.

CQT) şi “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test .Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Cluj • Liviu Chesnoiu .Institutul de Criminalistică • Toma Voiculescu . ce cele două proceduri de testare poligraf: “Testul întrebării de control” (Control Question Test . media testărilor efectuate fiind de aproximativ 500 persoane pe an. conform APA National Office (2004). 1993.Laboratorul Cluj) a participat la un simpozion internaţional organizat la Budapesta. 7 specialişti români din acest domeniu au fost primiţi ca membri asociaţi în American Polygraph Association (APA): • Vasile Bălan . Braşov. Hunedoara. Brăila. Metodologia folosirii tehnicii poligraf este unică. Iaşi. Cea mai utilizată procedură poligraf pentru determinarea comportamentului simulat este “Testul întrebării de control” (Control Question Test . Miller. întrebările îi sunt adresate subiectului în timp ce pe diagrama poligraf se înregistrează reactivitatea psihofiziologică. Constanţa.reprezentanţi de seamă ai American Polygraph Association (APA). Horvath şi Gordon H.CQT) . în luna ianuarie 1996. prof. Timişoara. Reid în anul 1947. Barland.Poligraf (SUA).În România funcţionează 14 laboratoare interjudeţene de detecţie a comportamentului simulat (Institutul de Criminalistică Bucureşti. dotate cu poligrafe moderne de provenienţă americană.Poliţia Capitalei • Ioan Buş . s-au deplasat în România pentru a se informa şi documenta asupra activităţii desfăşurate cu poligraful. Inspectoratele Judeţene de Poliţie: Cluj. În cadrul acestor laboratoare îşi desfăşoară activitatea un număr de 14 specialişti. la invitaţia lui Frank S.Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Iaşi • Tudorel Butoi .GKT). ca o recunoaştere a valorii şcolii româneşti de tehnică poligraf. director al Institutului de Cercetări în Tehnică Poligraf (SUA) şi ing. dr. director în strategii manageriale . Prahova.Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Timiş.Institutul de Criminalistică • Gabriel Ţâru . Galaţi – enumerate în ordinea înfiinţării).Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Constanţa • Adrian Coman . Lavern A. În luna iunie 1994. Bihor. fiind aprobată de Ministerul de Interne. iar aceste reacţii sunt evidenţiate în înregistrările parametrilor fiziologici de către poligraf (Furedy. De asemenea. psiholog Gordon H. mai figurează ca membrii asociaţi: Ioan Buş. În prezent. Poliţia Capitalei. dezvoltată de John E. În ambele proceduri. Rosenfeld. 1995). Bacău. Barland . cu perspectiva înfiinţării a încă 8 laboratoare. Pe baza evaluării efectuate. Dolj. o delegaţie de specialişti români în tehnică poligraf (Adrian Coman şi Gabriel Ţâru . Prin ea se 100 .Laboratorul Institutului de Criminalistică Bucureşti şi Ioan Buş . Metodologia de lucru utilizată a fost şi este cea americană. Se consideră că declanşarea reacţiilor emoţionalfiziologice acompaniază răspunsul care "îngrijorează" subiectul. Adrian Coman şi Toma Voiculescu. la care sunt arondate toate judeţele ţării.

unul din abajururi fiind spart. a fost violentă. Întrebările se referă exact la detaliile de bază. 1993). S-a emis ipoteza că autorul faptei ar putea fi din rândul persoanelor cunoscute victimei care o vizitau la domiciliu. Obiectele din cameră erau stropite cu sânge. “Ai furat din magazinul X o combină muzicală?”. pumnul.GKT) implică o mai mare specificitate. Toate acestea duceau la concluzia că între agresor şi victimă avusese loc o luptă. răsturnat. Raportul de expertiză medico-legală ce s-a întocmit cu ocazia autopsierii cadavrului victimei a concluzionat că moartea lui L. unele cu muchie. 101 . cunoscute doar de autorul faptei şi persoanele care cercetează cauza. În camera în care se afla victima s-au găsit un fier de călcat cu mânerul rupt. în vârstă de 32 de ani. un ciocan din plastic cu miez metalic. în timp ce persoana nevinovată. expectându-se că doar persoana vinovată va reacţiona puternic la întrebările relevante ale cauzei (Lieblich. multiple aplicate cu diferite corpuri dure. 1960. situat într-un cartier din municipiul Cluj-Napoca. 1976). În cele ce urmează vom prezenta primul caz de omor soluţionat cu ajutorul poligrafului din dotarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj: La 4 noiembrie 1980 este găsită decedată în apartamentul său. D. 1974. “Testul prezumţiei de vinovăţie” (Guilty Knowledge Test . Ben-Shakhar & Kugelmass. constând în dilacerarea cerebrală. aflată sub investigaţie.încearcă a se ajunge la esenţa problemei cu ajutorul câtorva întrebări relevante de forma: "D-ta ai comis furtul din magazinul X?". fără a folosi cheia. Aceste întrebări sunt controlate de o întrebare de control: "Te-ai gândit vreodată să furi ceva?" (Bashore & Rapp. Aşa cum a fost elaborată de propunătorii ei (Lykken. cu capul înspre fereastra camerei. D. fierul de călcat. 1981). Cu toate că există diferenţe între cele două proceduri. un taburet de bucătărie distrus. leziunile tanatogeneratoare (cele care au determinat nemijlocit decesul victimei) fiind cele de la nivelul capului (regiunea temporo-parieto-occipitală stângă). În contrast cu Control Question Test – CQT. nu trebuie trecut cu vederea faptul că în domeniul detecţiei comportamentului simulat acestea au avut şi au o contribuţie semnificativă. prezentând multiple leziuni în zona capului. plecându-se de a faptul că uşa de acces în apartament nu era forţată. iar la plecare autorul a închis uşa. L. 1988). va reacţiona exact invers (Horvath. toate cu urme de sânge şi un lampadar cu trei braţe. Leziunile constatate s-ar fi produs prin loviri active. Cadavrul victimei se afla pe duşumea lângă o canapea. că s-a datorat dilacerării cerebrale şi că poate data din ziua de 31 octombrie 1980. Tehnica este fundamentată teoretic prin faptul că o persoană nesinceră va reacţiona puternic la întrebările relevante şi slab la cele de control.. ciocanul din plastic etc. deschizând căile spre probaţiune şi focalizând investigaţiile criminalistice. procedura GKT este utilizată pentru a scoate în evidenţă dacă o persoană se află în posesia unor informaţii specifice referitoare la o infracţiune.

Dosarul întocmit lui T. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Cluj. Identificarea autorului acestei infracţiuni s-a realizat după două luni. făcând în acest sens declaraţii amănunţite cu privire la modul de comitere. adresându-i-se întrebări directe atât cu privire la comiterea omorului. în acest caz şi nu numai. cu prilejul comunicării rezultatului testării. 12. Testarea s-a efectuat în Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat din cadrul Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Cluj. precum şi efectuarea a numeroase constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize. plină cu sânge. l-a determminat să recunoască săvârşirea omorului. nu conţinea probe suficiente pentru a fi trimis în instanţă. în vederea stabilirii reactivităţii psihoemoţionale a inculpatului au fost înregistraţi trei parametri psihofiziologici şi anume: ritmul respirator. procurorul criminalist a dispus prin ordonanţă testarea la poligraf a suspectului. conduita simulată pe care a adoptat-o iniţial autorul omorului în timpul verificărilor întreprinse. Autorul omorului. V. Astfel. utilizându-se un aparat de provenienţă japoneză. a fost supus în baza unei dispoziţii scrise (ordonanţă).Victima era divorţată şi avea un copil minor. deşi a fost inclus printre suspecţi. Rezultatul testării la poligraf a confirmat în mod cert că G. V. Audierea acestuia în cadrul activităţilor post-test. s-a concluzionat în mod cert că nu acesta este autorul omorului. fără a sesiza undeva cele constatate (motivând că nu a avut cunoştinţă de obligaţia prevăzută de lege pentru a denunţa omorul constatat şi că i-a fost teamă să nu fie implicat în caz). reacţia electrodermică şi tensiunea arterială 102 . locul unde se află corpurile delicte. V. J. necesitând colaborarea a numeroşi specialişti din diverse domenii. fapt consemnat în rechizitoriul întocmit în data de 1 martie 1981 de către procurorul criminalist Iuliu Andrei. În cauză au fost verificate foarte multe persoane. în final luându-se măsura arestării preventive pe termen de 30 de zile a unuia dintre suspecţi T.în timpul testării la poligraf . rezultatul testării fiind expus şi documentat în raportul thnico-ştiinţific de investigare a comportamentului simulat. ea fiind găsită decedată de fiul ei. o cunoştinţă apropiată a victimei. nu a fost reţinut. În momentul omorului victima era singură în apartament. a fost supus unei testări la poligraf. din care redăm: “Măcinat de nelinişte. Ulterior. care a venit în vizită la aceasta. În această situaţie. în primele ore ale aceleiaşi zile testării cu poligraful. În urma interpretării diagramelor subiectului T. În cadrul testării. G. din lipsă de probe. . J. s-a reluat şi cercetarea suspectului G. Rezultatele testării la poligraf. 1980. a recunoscut că în data de 3 noiembrie 1980 a fost în apartamentul victimei şi a găsit-o decedată. fostul soţ al victimei. care temporar locuia la bunica sa. au fost apreciate ca fiind deosebit de utile în probarea vinovăţiei autorului. este autorul omorului. concomitent cu testarea la poligraf a tuturor suspecţilor. . T. J.a dat răspunsuri negative la toate întrebările incriminatorii. V. în mare măsură. La această întârziere a contribuit. G. Subiectul G. care periodic o vizita având şi o cheie de la apartamentul acesteia. . după cum a recunoscut în interogatoriul său din 27. V. În această situaţie au fost continuate verificările pentru clarificarea altor ipoteze.. J. cât şi cu privire la "obiectele" cu care a lovit victima.

contribuindu-se în acest mod la creşterea gradului de acurateţe al tehnicii poligraf. ". atât pentru identificarea corectă a autorilor de infracţiuni. în cadrul testării cu poligraful şi anume la întrebările relevante ale cauzei. Specialistul psiholog a conchis. 1991. 103 .1999 în cadrul Laboratorul psihologic de detecţie a comportamentului simulat Cluj au fost efectuate o serie de experimente preliminarii. cu fierul de călcat etc. se desprind din diagramele poligraf ce constituie anexele raportului de investigare a comportamentului simulat. Rezultatele obţinute confirmă că introducerea variabilei imagistice (obiectul cu care s-a comis infracţiunea). Buş & David. În perioada 1990 . au pus în evidenţă prezenţa unei puternice şi permanente stări emoţionale în răspunsurile negative date de inculpat la întrebările relevante ale cauzei. Comparativ cu procedura standard. 1997. Datele obţinute prin testarea cu poligraful au fost deosebit de valoroase. cu încărcătură emoţională în raport cu datele de fapt ale infracţiunii cercetate. care au favorizat circumscrierea aspectului problematic al unor investigaţii experimentale (Buş.puls. că prezenţa reactivităţii psihoemoţionale a reprezentat indicele nesincerităţii răspunsurilor pe care le-a dat inculpatul G. noua procedură de testare are un grad ridicat de acurateţe. Rezultatele testării. constând în introducerea obiectului cu care s-a comis infracţiunea. apărând a fi de circumstanţă şi întru-totul interesată. întrebări de control şi întrebări relevante. date pe baza cărora s-a concluzionat că modificările de dinamică şi evoluţie constatate. DETECŢIA SIMULĂRII PRIN TEHNICA POLIGRAF Poligraful nu înregistrează minciuna ca atare. determină ample reacţii psihofiziologice doar în cazul persoanelor direct relaţionate cu infracţiunea. V. 2000). cu ciocanul din plastic. pe baza a 7 teste minuţios pregătite. a recunoscut săvârşirea omorului asupra lui L. inculpatul G. D. 1999. Buş 2000). Tot în această perioadă s-a experimentat o nouă procedură de testare poligraf. În aceeaşi zi de 27 decembrie 1980. ci modificările fiziologice ale organismului în timpul variatelor stări emoţionale care însoţesc simularea. dovedindu-se deosebit de utilă în diagnosticarea comportamentului simulat. 1999. Astfel. V. în baza lucrărilor efectuate. negarea pe care s-a postat G.. V. concretizate în înregistrarea concomitentă a traseelor parametrilor psihofiziologici amintiţi. D. cât şi pentru eliminarea erorilor de detecţie (Buş. ca item în chestionarul-test. dacă a lovit-o cu scaunul. incluzând întrebări neutre. s-a urmărit conturarea unui profil psihologic evidenţiat pe baza unei baterii de teste. S-a subliniat că reacţiile psihoemoţionale cele mai ample şi constante au rezultat la răspunsurile negative legate de întrebările dacă a omorât-o pe L. prin care să se stabilească o relaţie între patternul de personalitate al persoanei şi detecţia comportamentului simulat al acesteia.

deoarece întrebările relevante provoacă emoţii sau trăiri care au existat în momentul comiterii infracţiunii (Barland. un moment iniţial al anchetei şi nu o ultimă activitate. fără ornamente. îl determină pe subiect să reacţioneze emoţionat ori de câte ori i se prezintă un obiect sau i se adresează o întrebare în legătură cu infracţiunea comisă. produce şi o anumită stare de tensiune emoţională. trebuie să fie solicitată şi să constituie de regulă. Acest lucru face ca actul infracţional să nu rămână ca o achiziţie întâmplătoare. 1992. ci să se integreze în aceasta sub forma unei structuri infracţionale stabile. special amenajată şi mobilată. Conform teoriei "reacţiei determinată de infracţiune". Aceasta fiind un mijloc de investigare. Tehnica poligraf nu face altceva decât să depisteze emoţia în mod indirect prin surprinderea reacţiilor activatorii generale.reprezintă efortul comun al tuturor specialiştilor din sistemul judiciar. cu conţinut afectiv-emoţional specific. Examinarea cu tehnica poligraf se efectuează pe baza rezoluţiilor motivate sau a ordonanţelor dispuse de organele de cercetare penală şi la cererea expresă a apărării. pe lângă efortul mintal pe care-l necesită. cu un rol motivaţional bine diferenţiat (Aioniţoaie & Butoi. Examinarea se va efectua numai într-o cameră izolată fonic. caută a evidenţia dacă acesta redă cu fidelitate aspecte a ceea ce ştie. Stările emoţionale iau naştere încă din momentul în care subiectul este invitat pentru a da relaţii legate de faptă. Camera trebuie să fie cât mai sobră. 1988). tensiunea arterială . formulând concluziile cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului. Activităţile de descoperire a infractorilor şi de clarificare a stărilor de fapt . Tehnica poligraf acţionând în mod indirect asupră planului conştiinţei subiectului. mobilizatoare a unei stări emotive care poate fi mascată cu dificultate. Fiecare parametru psihofiziologic înregistrat grafic pe diagrama poligraf prezintă anumite caracteristici specifice pe care examinatorul le analizează şi le interpretează. precum şi al experţilor din cele mai diferite domenii. periferică a conştiinţei. reacţia electrodermică. pentru a formula împreună cu cel care instrumentează cauza.în concordanţă cu adevărul . adică elemente de conţinut ale realităţii subiective pe care o poartă în planul constiinţei sale. 1997).puls şi micromişcările neuromusculare. Cu câteva zile înainte de investigare. Buş. concluzii consemnate înt-un raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică. motivaţional şi afectiv. cele mai adecvate întrebări. care implică mecanisme fiziologice atât centrale cât şi periferice. Conştiinţa vinovăţiei. când reactivitatea psihoemoţională a subiectului în cauză este afectată de foarte mulţi factori. Poligraful (aşa-zisul "detector de minciuni") înregistrează simultan pe o diagramă modificările a cinci parametri psihofiziologici: respiraţia toracică. O minciună spusă conştient. mobilizându-şi pentru reuşita infracţională întregul său potenţial cognitiv. examinatorul va studia în mod detaliat dosarul cauzei. respiraţia abdominală.Detecţia simulării cu tehnica poligraf este fundamentată ştiinţific de următoarele aspecte: în săvârşirea unei fapte penale subiectul participă cu întreaga sa personalitate. tablouri sau diferite obiecte care ar putea distrage atenţia 104 . persoana vinovată reacţionează când minte.

TES T Orice examinare cu tehnica poligraf va fi precedată de un interviu pre-test şi încheiată cu un interviu post-test. femeile gravide. Acest aspect sporeşte preocuparea persoanei nesincere 105 . Temperatura camerei trebuie să fie normală. În timpul interviului pre-test (15-20 de minute) persoanei ce urmează a fi examinată. • să nu participe la confruntări. Dacă subiectul nu este de acord cu efectuarea testării. accentuând principiile fundamentării ştiinţifice ale metodei şi rezultatele ce se pot obţine. IN T E RV IU L PR E. Persoanele ce urmează a fi examinate cu tehnica poligraf trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • să nu fie supuse unor anchete obositoare. persoanele care în momentul testării sunt în suferinţă fizică (intervenţii chirurgicale recente. • să nu fie sub influenţa băuturilor alcoolice. urmând a fi ulterior examinat. i se aduce la cunoştiinţă scopul examinării. experimente). Examinatorul va trebui să obţină date exacte cu privire la faptele şi circumstanţele care constituie baza suspectării ori acuzării persoanei ce urmează a fi examinată. extracţii dentare. • să nu fie ameninţate cu tehnica poligraf. Condiţia obligatorie la examinarea cu tehnica poligraf este normalitatea psihofiziologică a subiectului. De asemenea trebuie să existe şi o a doua cameră. modul de funcţionare al aparatului. leziuni cauzate de unele accidente etc. examinatorul va încheia un proces-verbal de consemnare a refuzului şi a motivului invocat. La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ şi al prezumţiei de nevinovăţie. persoanele cu afecţiuni cardio-respiratorii severe. Examinatorul va obţine multe date chiar din observarea directă a persoanei încă din momentul în care aceasta intră în laborator şi până la terminarea examinării. bolnavii psihic. echipată corespunzător acestui scop. • anterior să aibă asigurată o alimentaţie normală.) şi alte persoane în legătură cu care examinatorul apreciază că nu este cazul. aşa-numita “cameră de observaţie”. cele cu afecţiuni neurologice grave (hemipareze-paralizii). • să nu fie prezentate pentru recunoaşterea din grup şi să nu li se prezinte persoane spre recunoaştere etc. şi implicit să denatureze înregistrările psihofiziologice.persoanei examinate. iar iluminatul corespunzător. Subiectul în cauză poate reveni asupra refuzului inţial. alcoolicii. Sunt exceptate de la testarea cu tehnica poligraf următoarele categorii de persoane: minorii. • să nu fie sub influenţa medicamentelor cu acţiune asupra funcţiilor sistemului nervos central. • să nu fie duse în câmpul infracţional (nu vor participa la reconstituiri.

dispune de capacitatea psihică de comutare a atenţiei către problematica interviului pre-test pe care o acceptă cu interes. perioade de latenţă în răspunsuri. care vor oferi examinatorului indicii asupra sincerităţii sau nesincerităţii subiectului. Noutatea situaţiei în care se află subiectul. problematica delicată a cauzei pentru care este cercetat etc. contractarea buzelor. Când se aduce în discuţie problematica critică. subiectul nesincer nu dispune de capacitatea de comutare a atenţiei. creează o stare de tensiune.asupra detectării posibile şi linişteşte persoana sinceră. "râs forţat". Întrebările din interviul pre-test au scopul de a provoca răspunsuri verbale şi nonverbale. subiectul manifestând mai mult curiozitate faţă de cauza penală decât teamă. pedalarea picioarelor. degajat. evitarea privirii interlocutorului. contraîntrebările. răspunzând prompt şi coerent la întrebări etc. trecutul său infracţional. Interviul pre-test impune crearea unui sentiment de siguranţă şi încredere reciprocă. În timpul interviului pre-test un subiect sincer. Interviul pre-test se desfăşoară după un anumit altgoritm. a unui dialog deschis. solicitarea inutilă pentru repetarea întrebărilor etc. exprimându-şi păreri. lipsa obişnuinţei de a mai fi fost examinat cu asemenea aparatură sau implicarea acestuia în cauza penală supusă investigaţiei. fără a-l face să-şi diminueze în mod inutil starea de tensiune şi fără ca examinatorul să se angajeze într-un dialog acuzator în dorinţa de a obţine o mărturisire a vinovăţiei. 106 . sudoraţia palmară sau facială.). "cine. dă răspunsuri monosilabice. nu mai este potrivit pentru un test la poligraf. este lipsit de iniţiativă şi spontaneitate. ci dificultatea de a le interpreta corect şi de a le integra într-un profil psihologic adecvat. starea de sănătate. culegerea unor scame imaginare. În situaţia examinării la poligraf este foarte important de a stabili cauza care amplifică starea emoţională a subiectului (labilitatea psihocomportamentală. Nerealizarea acestei stări poate inluenţa negativ reactivitatea psihoemoţională a subiectului şi implicit rezultatul testării la poligraf. spasmul glotic. "nu-mi amintesc". şi unele manifestări exterioare ale comportamentului simulat. de nelinişte generală exteriorizată prin manifestări caracteristice unui comportament simulat: hiperemia sau paloarea facială. nu se angajează în dialog. "nu-mi pot explica". Dimpotrivă. nefiind implicat în cauza cercetată. Subiectul nesincer nu cooperează. tremurul sau monotonia specială a vocii. Un subiect care este învinuit de către examinator că ar fi săvârşit infracţiunea în curs de cercetare sau care este interogat ca şi când ar fi deja considerat responsabil de aceasta. clipirea accelerată a ochilor. va manifesta un comportament în care se pot observa indicii naturaleţii şi dezinvolturii în argumentare. evidenţierea aspectelor în legătură cu fapta comisă având un efect inhibant asupra lui. Problematica examenului de laborator pune în ecuaţie starea emoţională a subiectului ce urmează a fi testat la poligraf. Experienţa demonstrează nu greutatea de a surprinde aceste manifestări. se remarcă pe lângă negările stereotipe de genul "nu ştiu". eu?". de obicei. fremătatul mâinilor. Subiectul sincer.

acuzatoare) sunt propoziţii-interogative adresate subiectului de psihologul examinator în mod nemijlocit. 1992.întrebările de control sunt propoziţii-interogative la care aprioric se cunoaşte. . Examinatorul trebuie să asigure o ambianţă confortabilă. precum şi alte aspecte de acest gen pe care subiectul le ascunde (“Ai furat din magazinul X o combină muzicală ?“). în funcţie de răspunsul afirmativ sau negativ al subiectului semnul "+" sau "-". O altă atitudine l-ar plasa mai curând în rolul unui anchetator decât al unui examinator. apte să producă modificări în reactivitatea psihoemoţională (“D-ta ai comis furtul din magazinul X “). 1 4 . Scopul acestora este de a obţine un anumit nivel al reactivităţii psihoemoţionale necesar efectuării comparaţiilor cu nivelul reactivităţii psihoemoţionale obţinute la întrebările relevante (“Te-ai gândit vreodată să furi ceva ?“). critice. Buş. E AM IN AR EA PO LIGR AF 107 . locul unde se află ascunse corpurile delicte. instrumentele utilizate la săvârşirea infracţiunii.întrebările neutre sunt propoziţii-interogative simple. În funcţie de complexitatea cauzei cercetate întrebările relevante pot include şi întrebări investigatorii sau de detaliu. vizând săvărşirea sau implicarea acestuia în infracţiunea ce face obiectul investigaţiei. tăinuitori sau favorizatori.întrebările relevante (incriminatorii. 5 . care să permită indicii cu privire la: existenţa unor coparticipanţi. 1988. Scopul lor este de a obţine în diagrama poligraf un segment etalon pentru reactivitatea psihoemoţională normală a subiectului (“Eşti de profesie … ?“). cât şi în timpul testării. concis şi clar atât în cadrul interviului pre-test. Zdrenghea & Butoi. Examinatorul notează numărul întrebării pe diagrama poligraf adăugând. bunuri furate. Întrebările formulate se vor referi numai la un singur aspect. .Pe tot timpul testării vocea examinatorului trebuie să fie sub control absolut. CH EST IO NA RU L U T I L I ZA T Î N EX AM INA R E A P O L I GR AF Un chestionar conţine în medie 10 întrebări numerotate de către examinator de la 1 la 10. ordine care corespunde şi pe diagrama poligraf. În chestionar sunt incluse următoarele categorii de întrebări (Horvath. care nu au legătură cu incriminarea şi permit reechilibrarea psihică a subiectului după efectul întrebărilor relevante. Acestea reprezintă propoziţii-interogative formulate ipotetic în vederea identificării unei posibile reactivităţi psihoemoţionale la subiectul testat. să se manifeste imparţial în privinţa sincerităţii sau nesincerităţii persoanei. 2000): . că subiectul va răspunde nesincer. Atitudinea acestuia trebuie să fie obiectivă şi rezervată. înlăturând orice cauze care ar putea afecta investigarea cu tehnica poligraf.

Testul întrebărilor intercalate.respiraţia abdominală TR4 . Testul cu răspuns în gând şi Testul “DA”. mai amplu exprimată decât cea obţinută la întrebările neutre (Bradley & Janisse. TR1 . Formularea concluziilor într-o examinare poligraf constă în activităţi de comparare şi sinteză. Fiecare dintre acestea prezintă caracteristici specifice.respiraţia toracică TR2 . respiraţia abdominală.puls şi micromişcările neuromusculare). întregul organism al subiectului examinat se află într-o stare de alertă. Testul de stimulare.1981). Testul vârfului de tensiune. în cadrul examinării la poligraf pot fi utilizate următoarele teste: Testul întrebărilor obişnuite. Testul complexului de vinovăţie.puls TR5 . concomitentă chestionării subiectului. pentru a formula o concluzie cu privire la sinceritatea sau nesinceritatea subiectului sunt necesare cel puţin trei teste. La sfârşitul examinării se procedează la interpretarea diagramelor poligraf. reactivitatea psihoemoţională corespunzătoare răspunsurilor simulate la aceste întrebări fiind în mod evident mai clară. Examinatorul stabileşte tipul şi numărul de teste ce vor fi administrate unui subiect.tensiunea arterială. tensiunea arterială . reacţia electrodermică. inductiv şi 108 . raţionamente de tip deductiv.micromişcările musculare TR3 – reacţia electrodermică Segment dintr-o diagramă poligraf Sub impactul întrebărilor relevante ale cauzei.Diagrama sau harta poligraf reprezintă expresia grafică a parametrilor fiziologici (respiraţia toracică. De obicei. Conform metodologiei. în funcţie de cauză şi subiectul supus investigaţiei.

1938. logic. Acest raport cuprinde activităţile întreprinse pentru depistarea comportamentului simulat şi concluziile rezultate în urma analizei şi interpretării diagramelor poligraf. atât a diagramelor poligraf. În această fază a testării se realizează saltul de la informaţia de natură psihofiziologică la informaţia de natură juridică. argumentat. de sinceritate sau nesinceritate. se va proceda la organizarea unei reexaminări la poligraf. ţinându-se seama şi de nivelul de instruire şi cultură al acestuia. cu respectarea regulilor generale privind audierea învinuitului sau inculpatului. Marston. 109 . IN T E RV IU L PO S T. pentru clarificarea situaţiei subiectului. 1932. metodic. se poate formula o concluzie pozitivă. neutre şi de control. 1942). În urma interpretării. activităţi de sesizare a celor mai sensibile modificări în traseele diagramei poligraf ca urmare a răspunsurilor obţinute la întrebările relevante. Abordarea subiectului se individualizează de la caz la caz. RE EXAM I NA R E A Dacă în urma administrării testelor stabilite nu s-a reuşit elaborarea unui diagnostic precis.TEST Interviul post-test reprezintă momentul decisiv al valorificării diagramelor. Inbau. Rezultatul examinării subiectului se consemnează de către examinator într-un "Raport psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat prin tehnica poligraf". interviul post-test va fi continuat în biroul de anchetă de către cel care instrumentează cauza respectivă. materializată în mijloacele legale de probă. De comun acord se stabileşte data şi ora când se va prezenta pentru reexaminare.analogic. calm. FACTORII CARE POT INFLUENŢA ACURATEŢEA TESTĂRII POLIGRAF Literatura în domeniul poligraf arată că atributele de personalitate şi competenţa examinatorului pot influenţa într-o anumită măsură rezultatele testării (Larson. În funcţie de situaţie. Abilitatea examinatorului constă în a-l convinge pe subiect să încerce după propria sa pricepere să explice stările emotive pe care le-a simţit în timpul răspunsurilor date la întrebările adresate. Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat se înaintează organelor de cercetare penală care au dispus examinarea subiectului la poligraf. negativă sau incertă. cât şi a comportamentului subiectului pe tot parcurul examinării cu tehnica poligraf. Orice examinare cu tehnica poligraf se încheie cu un interviu post-test.

Antrenamentul şi experienţa vin să completeze calificarea necesară. • nemulţumirea sau resentimentul unui subiect sincer faţă de examinarea la poligraf. • incomoditatea fizică şi psihică din timpul examinării (teama subiectului de o posibilă durere fizică produsă de aparat.). competenţa examinatorului şi rezultatele testării la poligraf. care au demonstrat că examinatorii cu o experienţă limitată au o rată relativ mai ridicată a erorilor în evaluarea diagramelor şi în formularea concluziilor.). acuzaţiile aduse subiectului etc. Există studii (Horvath & Reid.puls sau de tubul pneumograf etc. datorită epuizării nervoase a acestuia. este dominat de un complex de culpabilitate). dar fiind implicat în alte fapte. competenţa examinatorului. o tensiune emotivă provoacă 110 . Factorii care pot afecta rezultatele examinării la poligraf sunt (Reid & Inbau. fiind incorect să se afirme că această interacţiune nu ar avea efect asupra rezultatului testării. presiunea exercitată de manşonul de tensiune arterială . 1977): • neconştientizarea posibilităţii de detectare (subiecţii cu nivel de şcolarizare şi QI foarte scăzut. extinderea investigaţiei asupra altor fapte etc. • întrebările de control inadecvate (care nu au legătură cu problematica pentru care este testat subiectul). • responsabilitatea pe care o trăieşte subiectul cu privire la nerespectarea atribuţiilor de serviciu. • tensiunea emotivă sau nervozitatea unui subiect sincer (îndoieli faţă de exactitatea aparatului. neglijenţa unui paznic face posibilă comiterea infracţiunii de către o altă persoană). să manifeste interes pentru activitatea sa etc. • frazeologia inadecvată a întrebărilor relevante (întrebări echivoce). favorizând comiterea infracţiunii de către altă persoană (de exemplu. cu responsabilitate socială scăzută etc.). 1971) referitoare la relaţia dintre atributele de personalitate. comparativ cu cei care au o experienţă îndelungată în domeniu. • numărul prea mare de întrebări sau prea multe teste administrate subiectului într-o singură examinare (subiectul poate deveni areactiv). • implicarea în alte fapte sau infracţiuni similare (subiectul este sincer cu privire la fapta în curs de cercetare. • hiperanxietatea (probleme personale ale subiectului. Suzuki & Horvath (1982) susţin că există o interacţiune complexă între examinator şi subiect în administrarea probei. • starea de "subşoc" sau "epuizarea de adrenalină" (un subiect nesincer poate fi areactiv dacă este examinat imediat după comiterea infracţiunii. • anchetarea excesivă a subiectului anterior examinării (anchete prelungite şi obositoare. teama pentru implicarea în fapta cercetată. condiţiile în care se efectuează examinarea etc.).).Se impune ca examinatorul să fie o persoană inteligentă cu un back-ground educaţional superior.

• raţionarea şi autoînşelarea (într-o situaţie limită. mişcări musculare. psihopatia. în vederea procesării conştiente (25-100 biţi/secundă). Fiinţa umană dispune de un sistem cognitiv cu o capacitate limitată de procesare a informaţiei. contribuind la identificarea autorilor unor infracţiuni de omor. testaţi la poligraf. totuşi nu au reuşit să-şi controleze reactivitatea psihoemoţională la nivelul tuturor parametrilor înregistraţi de poligraf. • anomaliile fiziologice şi mintale (hipertensiunea arterială. De aceea. în prezent aplicânduse la orice gen infracţional. iar o examinare la poligraf în acel moment poate fi neconcludentă). vine să infirme cele prezentate mai sus . astfel încât printr-o concentrare mentală să poată interveni asupra funcţiilor vegetative.un exces de adrenalină în sânge. eschivarea psihologică. examinatorul trebuie să ia măsuri de precauţie împotriva tentativelor subiecţilor care încearcă să eludeze detectarea prin unele manopere cum ar fi: respiraţia controlată. 000 biţi/secundă. Experienţa personală în domeniu şi un experiment efectuat pe un număr de 12 yoghini. psihoza. stările febrile. cealaltă urmând a fi procesată la nivele inferioare. CADRUL JURIDIC AL DETECŢIEI COMPORTAMENTULUI SIMULAT PRIN TEHNICA POLIGRAF ÎN ROMÂNIA Detectarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf a debutat ca un mijloc investigativ în domeniul criminalisticii. poluarea fonică etc. Deşi yoghinii.). au încercat să deruteze detecţia. scăpând controlului conştient. când subiectul este condamnat la detenţie pe viaţă sau la moarte. 111 . Conform acestor date putem conchide că la un moment dat la nivelul structurilor sistemului cognitiv este activată o anumită cantitate de informaţie. • factorii diverşi (temperatura neadecvată a camerei de examinare. în timp ce capacitatea de procesare conştientă a acestor informaţii este în jur de 25-100 biţi/secundă (Miclea. În timpul examinărilor la poligraf.de aici condiţia de "subşoc" sau "epuizare a suprarenalelor"). nevroza etc. iar glandele suprarenale fiind suprasolicitate.). hipertiroidismul. încât amintirile sale despre fapta comisă devin foarte estompate. După unele calcule se pare că analizatorii ar fi bombardaţi cu un volum de informaţii de peste 100. iluminatul necorespunzător. devin incapabile să facă faţă situaţiei . deteriorarea mecanică a poligrafului etc. prin tehnici specifice. Teoretic. nu este exclusă posibilitatea existenţei unor subiecţi cu structuri psihice care să permită un autocontrol.). cu atât mai puţin ceilalţi parametrii vor fi procesaţi conştient. Astfel cu cât subiectul se concentrează mai mult asupra unui parametru înregistrat la poligraf (respiraţie. scăpând controlului voluntar şi contribuind la demascarea persoanei. puls etc. 1994). subiecţii pot adopta diferite conduite. acesta devine atât de preocupat de situaţia sa dificilă.

Croaţia etc). Faptul că există o anumită marjă de eroare nu scade considerabil valoarea datelor ce se obţin cu ajutorul poligrafului. fapt ce ar afecta valori de o deosebită semnificaţie socială. Verificarea sincerităţii în cadrul cercurilor de suspecţi are un rol important în activitatea de testare poligraf. Buş. Israel. La efectuarea examinării va fi respectat principiul liberului consimţământ. 1996). Este o metodă integral umană. a demnităţii şi onoarei persoanelor. iar specialistul examinator nu este organ de urmărire penală abilitat cu competenţele corespunzătoare. oferind informaţii absolut necesare acolo unde alte mijloace investigative nu au acces. 2000): • eliminarea suspecţilor ce se dovedesc a nu fi implicaţi în cauză. deschide noi piste spre probaţiune. lezarea inte grităţii fizice şi psihice. Utilizarea rezultatelor examinării poligraf în procesul penal. iar în România este utilizată din ce în ce mai mult.Tehnica poligraf face parte din mijloacele moderne. Coreea de Sud. testarea poligraf constituie în multe ţări o practică obişnuită (SUA. Această metodă contribuie la focalizarea investigaţiilor criminalistice. subiectul completând în acest sens o declaraţie de consimţământ. În pofida acestei atitudini ostile pe care multe persoane o încearcă. indiferent de genul acestora. morală şi juridică (Ciopraga. India. Criminaliştii de formaţie veche. 2000). Zdrenghea & Butoi. Metoda poligraf este tot mai mult folosită datorită caracterului ei fundamentat ştiinţific. excluderile pe baza testării îndeplinesc o funcţie importantă şi utilă. aveau mai multă încredere în propria "intuiţie" sau în "flerul" lor. deoarece detectarea sincerităţii sau nesincerităţii unei persoane poate fi supusă erorii. Investigarea comportamentului simulat prin tehnica poligraf nu rezolvă întreaga problematică a probaţiunii într-o cauză penală. deoarece ar constitui un mijloc de intimidare care poate determina persoana să mărturisească fapte pe care altfel nu le-ar fi recunoscut. 1992. 1997. Unii invocă faptul că utilizarea poligrafului echivalează cu o ştirbire adusă demnităţii persoanei. în funcţie de implicarea sau neimplicarea în cauză penală (Mitrofan. care nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovăţie şi mijloacele legale de căutare a probelor. Buş. că aparatul în sine este afectogen. 112 . unanim recunoscute şi utilizate pe plan mondial de compartimentele tehnico-ştiinţifice ale celor mai avansate poliţii din lume. decât în nişte aparate ale căror baze ştiinţifice le erau total necunoscute. deoarece menirea ei nu este aceasta. care exclude cu desăvârşire abuzurile. deoarece previn erorile judiciare şi orientează investigaţiile în vederea căutării altor suspecţi. este privită cu circumspecţie de către instanţele judecătoreşti. Toate aceste acuzaţii la adresa poligrafului sunt nefondate din punct de vedere ştiinţific. Canada. • identificarea autorilor de infracţiuni. realizând o mare economie de timp şi de muncă. În România tehnica poligraf furnizează date pe baza cărora pot fi obţinuţi indici ce permit (Zdrenghea & Butoi. mai ales. Turcia. ele vehiculându-se doar în acele medii în care se cunoaşte prea puţin sau aproape deloc valoare tehnicii poligraf. Astfel. cât şi la disculparea acestora. 1992. contribuind în egală măsură atât la inculparea suspecţilor. Buş. Japonia. Procedura poligraf nu invalidează juridic sau moral recurgerea la ea.

fiind practic adaptabilă oricăror situaţii. dobândindu-şi statutul de metodă ştiinţifică intensivă. rămânând la latitudinea legiuitorului să prevadă expres această posibilitate. asigură exactitatea în examinări. Organismul reacţionează nu numai la amintiri. cât şi din partea celor care dispun folosirea acestei tehnici. care înregistrează reacţiile organismului uman. În practica judiciară pot să apară şi alte aspecte care vizează comportamentul simulat. cum ar fi: empatie. iar practica judiciară să-i consolideze valabilitatea ştiinţifică. metoda ca atare ar putea deveni un mijloc de probă. în prezent recunoscută doar în anumite limite. intuiţie profesională etc. Datorită faptului că testarea la poligraf determină recunoaşteri. la schimbările din mediu etc. elaborat de specialiştii în tehnica poligraf din România este supus liberei aprecieri a celor care instrumentează cauza penală. • depistarea caracterului calomnios al unor denunţuri sau plângeri penale. Problema centrală în detecţia poligraf o constituie stabilirea condiţiilor de testare. de mare eficienţă împotriva criminalităţii. asigurând mărturisiri de o reală forţă probatorie. Examinatorul trebuie să dispună de unele calităţi speciale. “Amintirile” nu pot fi detectate în mod direct. Cercetări psihologice au demonstrat că aptitudinile specifice unor domenii de activitate. Poligraful este un mijloc de detectare a urmelor biologice ale unui eveniment. ci numai în mod indirect. ascunzând informaţii pe care le consideră importante (Barland. ajută la elaborarea unor noi ipoteze de lucru în cauzele penale cu autori necunoscuţi etc. Rezultatele excepţionale obţinute în investigaţiile cu tehnica poligraf au dus la creşterea receptivităţii parchetelor şi instanţelor de judecată din România. urme ce sunt “înmagazinate sub formă de amintiri”(clişee cognitive) la nivelul sistemului cognitiv al unui martor. atât din partea examinatorului. 1988). Tehnica poligraf se integrează organic în activitatea de anchetă judiciară. perspicacitate. eliminate sau explicate. potrivit atât intimei convingeri. spirit de observaţie. precum şi factorii de dezvoltare a acestora contribuie la obţinerea unor performanţe specifice (Jurcău. echilibru moral-afectiv.• stabilirea sincerităţii declaraţilor persoanelor audiate. Respectarea cu rigurozitate a metodologiei. cât şi conştiinţei lor juridice. • stabilirea împrejurărilor care califică sau agravează unele fapte penale. Întrebări de control 113 . Raportul psihologic de constatare tehnico-ştiinţifică a comportamentului simulat. Important în privinţa utilităţii şi acurateţii tehnicii poligraf este specializarea examinatorului. • soluţionarea contradicţiilor ce apar între declaraţiile persoanelor constituite ca părţi în procesul penal. Dacă unele reacţii inexplicabile persistă. orientează just cercetările în cauzele penale curente. Acesta trebuie să stăpânească atât problemele fundamentale ale psihofiziologiei comportamentului în general cât şi al persoanei în special. multifuncţională. cu ajutorul poligrafului. astfel încât tehnica poligraf poate fi folosită în mod nelimitat. victimă sau infractor. ci şi la intenţii. astfel încât reacţiile produse de stimulii externi să poată fi controlate. 1980). singura alternativă rezonabilă este că persoana minte.

social sau emoţional.Ellenberger (1971). uneori creează disfuncţii în mersul înainte al instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi 114 . industrială.) (Bogdan. care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadării lor. pentru problemele de producţie există cadre specializate (maiştri. Wicks pare a fi prea largă. să-l ajute pe plan intelectual. Definiţia dată de Robert J. referindu-se aproape la întreaga problematică a psihologiei judiciare. comportamentul său individual şi social (exacerbarea unor instincte. Scopul psihologiei corecţionale este să caute mijloace pentru înţelegerea comportamentului infractorului. Ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanele ce urmează să fie testate la poligraf? 3. Cadrul juridic al utilizării poligrafului în România. dar nu întotdeauna strict convergent. subordonarea la unele norme carcerale etc. arată Donald Cressey (1961). prin remunerare. care se ocupă de problemele educaţionale ale deţinuţilor. Coexistenţa celor trei obiective. încarcerat sau eliberat).reeducativ. să acţioneze cât mai eficient şi astfel să promoveze. b).). prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care. impus prin coerciţie morală de către educatori specializaţi. reducere din timpul condamnării etc.producţia de bunuri materiale (meşteşugărească. cu personal specializat pe trei direcţii care acţionează concomitent. c). adaptarea socială a infractorului. care asigură realizarea producţiei. conduitele spaţial-teritoriale.1. în condiţii cât mai bune. de psihologie carcerală. Care sunt fazele unei testări la poligraf? 2. ingineri). care se referă la acele fenomene psihologice şi psihosociale care derivă din viaţa de penitenciar şi care afectează întreaga personalitate a infractorului. Aceste cunoştinţe se pot referi la unele sau la toate momentele prin care trece un infractor identificat (trimis în judecată. deşi perfect rezolvabile. Din acest motiv este preferat termenul utilizat de Henri F.custodial. Acest scop este impus şi urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de comandă şi prevenire. TEMA 13 PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE CORECŢIONALĂ Robert J. urmăreşte concomitent trei scopuri: a). ca instituţie socială. Wicks (1974) susţine că psihologia corecţională este studiul şi aplicarea cunoştinţelor psihologice în domeniul înfăptuirii justiţiei penale. Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este penitenciarul. tehnicieni. 1983). agrară etc. Penitenciarul.

de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile. în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi a celui de penitenciar. Prin privarea de libertate nu se urmăreşte dezumanizarea infractorilor. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie a infractorilor după: sex. legislaţia caută să facă din penitenciar o instituţie calitativ nouă în care reeducarea să fie rezultatul îmbinării activităţii utile depuse de deţinuţi cu acţiunile educative exercitate asupra lor. În ţara noastră sistemul pedepsei privative de libertate are ca elemente esenţiale regimul de deţinere în comun şi reeducarea prin muncă a celor ce au încălcat legea. sau poate fi lăsată pe al doilea plan.asupra activităţii de reeducare. în funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor. 115 . natura infracţiunii. activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan. Afectând întreaga personalitate. Pe parcursul vieţii. creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări psihice şi psihosociale. separarea deţinuţilor după criteriile amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie. libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin. Conform practicii penitenciare actuale. punându-şi amprenta asupra întregului comportament. libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. a cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate pentru anumită perioadă. acestea având ca scop pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. Efectul pozitiv al acestor acţiuni duce. O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care încalcă legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie. ci reprezintă o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare. Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie specială deosebit de complexă. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia. privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale. CONSECINŢELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE Din punct de vedere psihosocial. în unele cazuri. vârstă. Efectele limitării libertăţii perturbă evoluţia normală a personalităţii. Ca posibilitate de a alege între mai multe alternative. ci recuperarea şi reintegrarea lor socială. În noile condiţii ale societăţii româneşti. durata pedepsei. la eliberarea condiţionată. Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative. deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de libertate. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice. starea de recidivă şi după receptivitatea la activităţile de reeducare.

în scopul de a impresiona şi deruta organele de urmărire penală. de cele mai multe ori. generează la arestaţi stări tensionale accentuate. se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare. profesională. Relaţiile impersonale. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod expres de către legislaţia penală. La acestea se adaugă şi alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat. se inhibă. Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată. precum şi pedeapsa pe care o vor primi. desfăşurarea monotonă a programului zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de 116 . Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt. de desfăşurarea procesului. frământările psihice sunt orientate spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor. regimul strict. el neştiind care este stadiul urmăririi penale. reducând simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială. tentative de sinucidere. cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa. Asemenea comportamente nu pot fi generalizate. Restrângerea mobilităţii fizice. limitarea serioasă a fluxului comunicaţional cu exteriorul.Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea învinuitului de la urmărirea penală. care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu. activitatea controlată. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive. impunerea unui regim de viaţă sever. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de mare. uneori sinucideri). Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere psihologic. uneori chiar a celor autoagresive (automutilări. de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta măsura arestării preventive. cunoscând uneori până în detaliu încadrarea juridică a faptei lor. care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele individuale caracteristice vieţii libere. cotidiene. psihice şi psihosociale. sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima rolurile normale. arestatul fie că se închide în sine. Astfel. fie că manifestă comportamente agresive. deoarece penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu influenţă negativă asupra integrării psihosociale a deţinutului primar. Acestea sunt în multe situaţii amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat. de o manifesare extremă. reprezintă o altă particularitate a mediului de penitenciar. în cazul recidiviştilor. Există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive. Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă manifestări şi conduite specifice. arestatul trecând uşor de la o extremă la alta. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide. Controlul strict al comportamentului. O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut. de limitarea spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. acţionale sau de limbaj.

suplimentarea unor drepturi. cefalee. Modalităţile adaptative nu sunt rigide. automutilarea etc. Tatuajul are o frecvenţă destul de ridicată printre deţinuţi şi constă în înţeparea cu acul şi introducerea unui colorant insolubil a unor figuri. precum şi caracteristicile personalităţii deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie (Sasu. devize. un 117 . somn agitat. el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să se refugieze. De obicei. deşi regimul la care este supus corespunde normativelor în vigoare. 1985): “ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată.) i se par justificate. refuzul hranei reprezintă un element spectacular prin care deţinutul vrea să atragă atenţia şi admiraţia celor din jur. deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând să combine diferite elemente ale acestora. se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar nu este niciodată totală. astfel încât să nu atragă sancţiuni suplimentare. Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar. “ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din penitenciar. Ca formă de comportament. culminând cu crize de mare agresivitate. acordarea unor concesii etc. nume. cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă). halucinaţii auditive şi vizuale pe teme delirante de persecuţie sau graţiere. “ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. el nu durează mult. dezorientare temporo-spaţială. numite reacţii faţă de încarcerare. la mijlocul detenţiei este aproape totală. altele dorinţele. percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere a integrităţii sale. respectarea acestora fiind făcută în manieră formală. ornamente. personaje etc. ca şi reacţii autoagresive (automutilări) şi tentative de sinucidere. coşmaruri. “ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine. stări confuzionale. tatuajul. Tatuajul poate fi mic (o singură figură. Unele tatuaje reflectă profesia individului. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii condamnaţi pe termen lung. Aceste cereri (revizuirea pedepsei. neavând suficiente raţiuni care să-l susţină. izolarea deţinutului primar de comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar. Refuzul hranei în mediul carceral are o valoare simbolică prin care deţinutul vrea să arate că este gata pentru sacrificiul suprem în caz că nu i se satisfac anumite cereri. În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei. iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de penitenciar. În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie. De obicei. amintirile sau aventurile sale. date.particularităţi ale vieţii din penitenciar.

altul de dominare a celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie. este o tulburare a instinctului de conservare şi constă în modificarea brutală şi paradoxală a conduitei. De regulă. idei de persecuţie. De obicei se aplică pe antebraţ.cuvânt) sau multiplu. manifestă tendinţa de a obţine beneficii şi uneori de a evada. două tipuri de comportamente: unul de simulare a supunerii faţă de regimul de penitenciar. urmăresc un tratament mai bun prin zilele de spitalizare ce vor fi obţinute. la hiperemotivi şi la cei cu un nivel scăzut al inteligenţei. braţ şi piept.). În relaţiile cu cadrele penitenciarului par. ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie. Deţinuţii. dezaprobaţi şi ţinuţi la periferia grupului. duritate faţă de cei slabi. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără: fiecare cu problemele sale. Desigur. crearea unei coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor. nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme. păstrând secretul acestei insubordonări. contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi comportamentului deţinutului. alţii din curiozitate. de cele mai multe ori. asimilată motivaţional cu suicidul şi refuzul alimentar. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate. amputarea unui deget. Deţinuţii care îşi aplică tatuaje manifestă o imaturitate afectivă. însă. tăierea limbii etc. aparent repede în mediul de penitenciar. cu “valoare“ pentru cadrele penitenciarului. (Dumitrescu. dar se mai aplică şi în zone puţin vizibile (fese. 118 . deţinuţii recidivişti sunt refractari la ordine. o structură psihopată. conformişti şi supuşi. dar aceştia sunt dispreţuiţi. Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are. ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR Şocul încarcerării. faţa internă a coapselor etc. Formele de automutilare sunt numeroase şi variate: sacrificarea tegumentelor. Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului. o slabă inserţie socială. Automutilarea. excentrism. arderea unui membru. Subcultura de penitenciar este formată dintr-un sistem de norme şi reguli creat şi aplicat de către deţinuţi pentru a-şi asigura condiţii de viaţă cât mai acceptabile din punctul lor de vedere. dornici de erotism ieftin. 1991). în orice situaţie să se depună un minimum de efort. adesea sub impulsul delirului şi halucinaţiei. obsesia denunţării de către alţi deţinuţi etc. Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă. Automutilările apar la deţinuţii care trec prin stări de melancolie anxioasă şi cu delir mistic. se integrează. de obicei. afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia. convingerea că nu sunt crezuţi de nimeni. enucleerea unui ochi. în unele deliruri cronice. provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi.

Deşi penitenciarul are o structură relativ închisă. respinşi. de identificare cu subcultura carcerală este doar o primă fază în evoluţia deţinutului. dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. marea majoritate a izolaţilor se consideră mult mai preferaţi decât sunt în realitate. Stanton Wheeler (1968) subliniază că fenomenul de prizonizare. nu participă la viaţa socio-afectivă a grupului şi de cele mai multe ori conştientizează acest lucru. Harbordt a identificat în rândul deţinuţilor mai multe tipuri şi anume: tipul prosocial. antisocial şi asocial. În această situaţie deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului informal. O caracteristică specifică structurii informale din grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie. În urma unor cercetări desfăşurate în anul 1972 S. în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar. intenţiile etc. Cu alte cuvinte. De pildă. Există un limbaj specific folosit între deţinuţi pentru a-şi ascunde acţiunile. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie. ca şi în cadrul oricărui grup uman. relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. dimpotrivă. de asemenea există unele “tradiţii” transmise de la o generaţie de deţinuţi la alta. el tinde să adopte un rol tot mai apropiat de ceea ce este dezirabil din punct de vedere social. izolaţi. Fenomenele socio-afective apar uneori cu deosebită virulenţă. concomitent. cât şi ostilităţile sunt “pe viaţă şi pe moarte”. Pe baza apartenenţei la un tip sau 119 . rigidă iar poziţia fiecărui deţinut în cadrul sistemului depinde de experienţa şi specialitatea sa infracţională. atât prieteniile. de fapt. în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze. antipatie şi indiferenţă. cu cât deţinutul se apropie de momentul eliberării. chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului. fapt care poate afecta climatul organizaţional şi starea de disciplină a deţinuţilor.În penitenciar deţinuţii au o structură ierarhică autoritară. nu neapărat în mod explicit. În scopul evitării marginalizării acestora. precum şi diverse statusuri informale: lideri populari. pseudosocial. deoarece în cea de-a doua fază a perioadei de detenţie se poate observa fenomenul de desprizonizare. Sub aspect psihosocial. Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de personalul închisorii. factorii educaţionali trebuie să le acorde o atenţie deosebită. Subcultura de penitenciar. nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului. faţă de lumea “din afară” şi. iar popularii. de integrare în grupul deţinuţilor. solidari. El ajunge să adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general. de durata condamnării şi de structura personalităţii sale. Grupul deţinuţilor se supune unor norme care nu sunt similare cu cele dorite de conducerea penitenciarului. Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de supravieţuire”. se consideră mult mai puţin agreaţi. Un loc aparte îl ocupă solitarii care.

disperare. persecuţie. deţinutul adoptă o atitudine răzbunătoare. Dorul de femeia iubită se regăseşte în unele versuri: … “Pe deasupra închisorii / Eu stau seara şi privesc / Şi cu ochii plini de lacrimi / Tot la tine mă gândesc”. Spre exemplu. “Nu da Doamne nimănui / Viaţa deţinutului” sau “Puşcărie. meditaţii asupra raportului de filiaţie. răzbunere: “De-ar fi Gherla de hârtie / Aş da foc la puşcărie / Dar aceasta e de piatră / Şi nu arde niciodată”. (Florian. Acest tip de folclor oferă specialistului în domeniu o posibilitate în plus de a înţelege condiţia umană claustrată. Sentimentul nevinovăţiei îl face să se considere o victimă a unor împrejurări nefavorabile sau chiar a unor înscenări. Când realizează că femeia iubită l-a înşelat sau abandonat pentru un alt bărbat. Aşteptarea obsesivă 120 . penitenciarul este privit ca un loc de chin şi amar. suferinţă. neputinţă şi dezrădăcinare. Folclorul din penitenciar reflectă nemulţumirea deţinutului faţă de viaţa grea din penitenciar. Faţă de instanţa de judecată deţinutul are o atitudine ostilă. ci şi ură.. cei mai uşor reeducabili (cu tact pedagogic adecvat) fiind deţinuţii din tipul prosocial şi pseudosocial (Bogdan & colab. Uneori folclorul de penitenciar supradimensionează raportul de filiaţie. 1996). 2001). elaborând strategii distructive: “Aşa-mi arde inimioara / Cum arde nisipul vara / Nisipul arde de soare / Şi eu ard de supărare”…. frustrare etc. autoculpabilizarea. revendicativă. În majoritatea cântecelor. În lumea singulară a deţinutului se regăsesc o multitudine de sentimente şi atitudini: resemnarea. refren al unor cântece. Imaginea mamei ocupă un loc central în gândurile şi frământările celui încarcerat: “Mă gândesc la mama mea / Să nu păţească ceva / C-am mai fost la închisoare / Şi pe mama rău o doare / Lasă mamă c-am să scap / Şi nimic n-am să mai fac”. CREAŢIA FOLCLORICĂ ÎN MEDIULUI DE PENITENCIAR Folclorul din penitenciar reprezintă o emanaţie a spaţiului carceral. Condiţiile din penitenciar generează un mecanism de apărare prin parodierea regimului de detenţie: “Iar e bine-n puşcărie / Pentru cel care nu ştie / Apă este câtă vreţi / Şi-n găleţi şi pe pereţi / Pâinea de la ceai se-nmoaie / Şi spinarea de bătaie”. inutilitate. 1983). o evaziune imaginară a celui aflat în acel spaţiu. Aceste versuri au devenit. Vitregia vieţii din penitenciar generează nu numai disperare. ca o modalitate de ancorare afectivă. de-a lungul timpului. izolare.altul se pot proiecta demersurile reeducative. intoleranţa mascată faţă de reguli şi norme. mamă-fiu. Disperarea devine tot mai agasantă îndemnându-l pe cel încarcerat şi părăsit să cânte cu amârâciune “Tristă-i duminica zilelor mele” (Tânţaş. retrospective detaşate ale comportamentului infracţional ca mod de refulare. repetând obsesiv calvarul vieţii din penitenciar (Ţânţaş. La persoanele încarcerate apare în mod frecvent reveria şi tendinţa de evaziune imaginară. puşcărie /Urâtă mi-ai fost tu mie / Pe-afară dată cu var / Înăuntru chin şi amar”. 2001). reprimate însă de imaginea gardienilor înarmaţi şi a gratiilor prin care nici gândul pare să nu poată evada: “Doamne libertatea mea / E la maior sub curea / Coboară Doamne privirea / Şi observă Mănăstirea / Ce deasupra are plasă / Nici gândul să nu mai iasă”.

a noului Cod penal sau a decretului de graţiere este redată foarte sugestiv în folclorul din penitenciar: “Hai decret, decret, decret / Tu nu ştii de când te-aştept”. Folclorul din penitenciar oferă o imagine complexă a universului vieţii carcerale, având profunde implicaţii culturale, psihologice şi morale.

VIOLENŢA COLECTIVĂ

Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau grupare organizată de persoane. Postura de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat normele ei juridice. O dată cu intrarea în penitenciar persoana resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, sex, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul său de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie. Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: şocul încarcerării, fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Într-un mediu considerat ostil, deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi, ceea ce aceentuează ieşirile agresive. Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza premergătoare implică un incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte în cadrul grupului o oarecare agitaţie. În faza următoare, această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la nivelul altor grupuri. În acest moment poziţia mulţimii este oscilană şi poate fi uşor manipulată de lideri sau agitatori. Influenţa liderilor sau a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se bucură, cât şi de măsura în care aceştia le exprimă interesele. În faza finală agitaţia creşte, ajungându-se la violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea autocontrolului, acţiuni impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectivă poate degenera în revolta penitenciară. Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul penitenciar să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. Măsurile educative şi recuperative trebuie să fie adaptate la particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie gradul de periculozitate al unor deţinuţi, a cărui
121

diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de aplicare a regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui anumit climat relaţional, în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv pe satisfacerea trebuinţelor personale, deseori de nivel inferior. Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la eliberarea acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează sentimentul siguranţei, alungă plictiseala, evită conflictele interpersonale etc. Întrebări de control 1. Faceţi o comparaţie între starea psihică a subiectului aflat în arest preventiv şi cea a subiectului din penitenciar. 2. Enumeraţi strategiile de adaptare a deţinutului la viaţa de penitenciar. 3. Cauzele violenţei colective din penitenciare.

TEMA 14 ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCĂRII DEŢINUŢILOR Profesia de psiholog într-un mediu de penitenciar permite acumularea unei experienţe profesionale unice, atât din punctul de vedere al specialistului orientat spre consiliere cât şi al celui orientat spre cercetare, prin studierea vastităţii modelelor psihocomportamentale etalate de către cei integraţi în universul penitenciar. Ar trebui ca penitenciarul să organizeze pedeapsa conform unui proiect de transformare a personalităţii deţinuţilor. Activitatea de reeducare a deţinuţilor presupune din partea personalului din penitenciare cunoştinţe aprofundate de psihologie. Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. În timpul şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe patologice (Florian, 1996). Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.

122

Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit, împrejurările în care a comis fapta etc.). Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delincvenţilor îl reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia (Banciu, 1992). Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul de reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea justă a eliberării condiţionate. Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru fiecare caz în parte. Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin. Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie şi a elementelor care conturează evoluţia sa ulterioară. Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi aspectele negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de participare efectivă a deţinutului la propria sa reeducare. Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni: ♦cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă; ♦afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare

emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ; ♦motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât şi negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare;

123

ceea ce duce la izolarea. pentru reconstrucţia 124 . ea “închide” de fapt întreaga personalitate a acestuia. tehnici sociometrice. atitudini şi valori pozitive. Garfinkel insistă asupra importanţei “audierii” punctului de vedere al infractorului şi a înţelegerii sensului a ceea ce acesta a săvârşit.) la acela de delincvent sau deţinut. care este capacitatea deţinutului de a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis. labilitatea şi agresivitatea. de fapt. indiferenţa afectivă. Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire. sancţiunea închisorii reprezintă. Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a acestuia. a modului în care însuşi infractorul îşi percepe şi îşi defineşte propria faptă. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante. şcolare. forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei. profesionale şi de petrecere a timpului liber.relevă îndeosebi indicele de sociabilitate. demoralizarea şi stigmatizarea acestuia. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de norme. pentru ameliorarea manifestărilor violente şi agresive se utilizează metode chirurgicale şi psihochirurgicale (intervenţie asupra unor centri nervoşi şi organe). analiza de conţinut a datelor din dosar şi a corespondenţei. acceptate în plan social. soţ. reorientare şi remodelare a personalităţii individului delincvent. anamneza etc. Pe plan mondial în reeducarea infractorilor aflaţi în stare de detenţie se folosesc diferite metode. Evidenţierea acestor trăsături şi a relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare. Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită. cetăţean etc. Astfel. reducerea tuturor rolurilor individului (de părinte.♦relaţională . de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate de societate. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor socializării. De aceea. deşi acţiunea sa antisocială este legată numai de un singur aspect al personalităţii lui şi de un singur moment nefericit din viaţa lui. cum au funcţionat structurile familiale. diferite tipuri de interviuri şi de chestionar. Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă şi de personalitate. 1967). Atunci când societatea sancţionează cu închisoarea pe un anumit individ. Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al personalităţii infractoare: egocentrismul. pentru perfecţionarea aptitudinală se utilizează metode pedagogico-medicale (cazuri de debilităţi motrice şi intelectuale). infuenţele pe care le exercită şi le primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului. Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare activităţii infracţionale. Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă scopul urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel.

Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte. Respingerea sistematică şi continuă nu face decât să stabilizeze “stigmatul” judiciar şi să-l transforme într-un element structural al unei atitudini negative faţă de valorile dominante ale societăţii şi faţă de normele morale şi penale prin care sunt ocrotite (Basiliade. în mare măsură. de gradul de calificare. prevenind astfel fenomenul de recidivă. apariţia devianţei secundare şi a recidivei. Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui. locul şi colectivitatea de muncă. Se produce astfel o identificare a fostului infractor cu imaginea pe care colectivitatea o are despre el. Locurile de detenţie sunt inspectate periodic de administraţiile centrale şi regionale. în cele mai multe cazuri. mediul de vecinătate) trebuie sensibilizate în sensul de a facilita reintegrarea. Această activitate presupune informarea lor cu privire la posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale. pe baza unor studii nemijlocite. de calitatea personalului şi nu în ultimul rând. 1991). care. pentru modificarea atitudinilor se utilizează psihoterapia de grup şi psihodrama. Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi. dezbaterea cu deţinuţii a modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar. trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de condiţiile materiale existente în penitenciar. Reacţiile pozitive sau negative ale colectivităţii instituţionalizate sau nu. se remarcă preocuparea de a încadra în penitenciare specialişti din diverse domenii. Este motivul pentru care structurile sociale de primire (familia. considerat şi finalul procesului de reeducare. precum şi de împuterniciţi guvernamentali. determinândul. cu statusul marginal pe care aceasta il conferă. alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau chiar le resping). De modul cum se desfăşoară procesul reluării relaţiilor cu colectivitatea în care acesta revine după executarea pedepsei depinde. contribuie uneori în mod hotărâtor la reuşita sau eşecul integrării normative şi funcţionale postpenale a fostului infractor. să-şi asume în continuare rolul de infractor. grupul de prieteni. Pe lângă preocuparea pentru îmbunătăţirea condiţiilor materiale. Atitudinea socială în raport cu fostul condamnat eliberat din penitenciar este deosebit de importantă. 1990). 125 . În final. În ţările dezvoltate şi cu democraţie avansată există preocupări deosebite pe linia bunei funcţionări a locurilor de detenţie.motivaţională se utilizează psihoterapia raţională şi psihanaliza. Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării. Problematica pe care o ridică penitenciarele formează din ce în ce mai mult obiect de preocupare pentru mass-media sau diferite grupuri alcătuite pentru a servi anumite deziderate sociale (Semire. de respectarea dispoziţiilor legale. asigură servicii de consiliere etc. elaborează programe de reeducare. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte.

intenţiei. penologie etc. Serviciul de probaţiune a fost iniţiat de către organizaţiile filantropice de pe lângă Biserica Anglicană. bazându-se pe teoriile. de acceptare. a posibilităţilor de alegere. Germania. astfel încât aceştia să-şi poată asuma un rol social adecvat atât pentru ei. SUA etc. sociologică şi criminologică despre infractor. evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate. Scopul instituţiei probaţiunii este de a realiza o mai bună resocializare şi reintegrare a infractorilor în societate. corelat cu sistemul de asistenţă postpenală. Corelarea indicatorilor obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare. cauzelor posibile. cât şi utilizarea minimală a penalităţilor şi a instituţiilor de excluziune socială. supravegherea poliţienească şi alte forme de control social. ci oferă o altă alternativă. mai mult sau mai puţin evidentă. Activitatea de probaţiune urmăreşte atât maximizarea auto-determinării individuale a infractorului şi asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ce decurg de aici.Ansamblul structurilor sociale menţionate. Instituţia probaţiunii funcţionează în Franţa. evaluarea psihosocială a infractorului şi cunoaşterea antecedentelor comportamentale ale acestuia. menite a regla comportamentele indivizilor ce au încălcat legea. cum ar fi încadrarea într-o activitate utilă. Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracţionale pe care le are încarcerarea. care trebuie: a) să supervizeze şi să reabiliteze infractorul în comunitate. În 1907. cât şi pentru comunitatea din care fac parte. identificarea motivelor. indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. comunitare. alcătuiesc împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia. metodele şi tehnicile ştiinţifice din psihologie. criminologie. Măsurile de recuperare socială a infractorilor au la bază un studiu individualizat care cuprinde: analiza infracţiunii. b) să ofere instanţei informaţii de natură psihologică. care îl ajută pe judecător să pronunţe o sentinţă adecvată. identificarea atitudinii faţă de infracţiune. Belgia. propunând măsuri de recuperare a acestuia. care oferea magistraţilor autoritatea de a numi şi angaja ofiţeri de probaţiune pe lângă instanţe. Pe lângă aceşti indicatori obiectivi. acest sistem a fost legalizat printr-un act normativ (Probation of Offenders Act). Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului. INSTITUŢIA PROBAŢIUNII Probaţiunea reprezintă ansamblul intervenţiilor desfăşurate de un serviciu specializat. Acesta nu apără şi nici nu acuză în cadrul procesului penal. sociologie. Probaţiunea reprezintă un sistem de supervizare şi monitorizare a comportamentelor unor infractori nepericuloşi ca alternativă la închisoare. 126 . În cadrul instanţelor există un ofiţer sau un consilier de probaţiune. de cele mai multe ori ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune măsuri non-custodiale.

probaţiunea. să nu frecventeze locuri şi spaţii publice după anumite ore etc. având în prezent un statut propriu. organizarea unor cursuri de calificare a deţinuţilor. ofiţerul de probaţiune din penitenciar începe să-l pregătească pe deţinut pentru eliberare prin menţinerea şi consolidarea relaţiilor acestuia cu familia şi cu toate persoanele importante pentru el. ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune o măsură de resocializare a infractorului. Contactul cu alte sisteme penitenciare a contribuit la acceptarea unui concept deosebit de interesant şi util. jurişti etc. a familiei sale. Tipul de muncă la care va fi supus infractorul se alege în funcţie de particularutăţile acestuia. care poate fi ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos comunitar. De asemenea. Încă din momentul pronunţării sentinţei custodiale. Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic ofiţerul de probaţiune şi de a pune în discuţie problemele de adaptare pe care le întâmpină. a victimei. el solicită ofiţerului sau consilierului de probaţiune un “raport presentenţial”. Centrul de probaţiune şi Centrul comunitar (Butoi & Butoi. Această mişcare reformatoare a condus la apariţia unei noi mentalităţi în ceea ce priveşte relaţiile interpresonale şi aplicarea tratamentului penitenciar. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile aflate în subordinea sa au iniţiat şi adoptat programe care să diversifice activităţile întreprinse cu deţinuţii. La derularea acestor programe au contribuit. asistenţi sociali. pe lângă specialiştii din penitenciare. păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de loc după eliberare. Impactul schimbărilor sociale după anul 1989 a fost resimţit şi de către sistemul penitenciar din România. consideră că infractorul nu reprezintă un pericol public ridicat şi că o pedeapsă alternativă poate fi mai eficientă. în acest ordin sunt stipulate şi alte obligaţii. Biroul de probaţiune din penitenciar. astfel încât să cuprindă în acelaşi timp şi o latură ergoterapeutică. Când judecătorul pronunţă o sentinţă custodială. să urmeze anumite tratamente medicale. responsabilităţile biroului de probaţiune din penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală. cum ar fi: să urmeze anumite programe de grup sau individuale. în urma studierii dosarului. 127 . de aptitudinile şi specializările sale. În partea finală a acestui raport. Implementarea acestor măsuri la nivelul penitenciarelor a fost facilitată şi de vizitele de documentare făcute de specialişti de la diferite niveluri decizionale şi execuţionale în statele occidentale cu bogată experienţă în domeniul execuţional penal.). 2001). Dacă judecătorul. rezolvarea problemei locuinţei. sociologi. Necesitatea creării unui Serviciu de Probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei a prins contur tot mai clar. eventualele schimbări ale domiciliului sau locului de muncă. Acest raport se întocmeşte în urma intervievării infractorului. Ordinul de muncă obligă infractorul să efectueze un număr de ore de muncă neplătită în folosul comunităţii. un număr mare de specialişti din viaţa civilă (psihologi. programe de grup şi individuale centrate pe diverse teme etc. a reprezentantului şcolii sau a locului de muncă sau pe oricine poate oferi informaţii relevante despre infractor.Serviciul de probaţiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de reprezentare în faţa instanţei.

Specialiştii din aceste centre de probaţiune (psihologi. În anul 1996 s-a înfiinţat primul Serviciu Experimental de Probaţiune (SEP) din România. Probaţiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de vedere criminologic a riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a săvârşit o faptă penală. deoarece contribuie la optimizarea reabilitării şi integrării sociale a infractorilor. în vederea individualizării măsurilor de reeducare prin iniţierea. Obiectivele principale ale probaţiunii sunt: luarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de judecată a unor măsuri de reintegrare socială a infractorilor. pe bază de semnătură. în vederea modificării comportamentului infracţional şi reintegrării în societate. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie sprijinită şi orientată către scopurile fundamentale ale societăţii civile. Serviciul de Probaţiune ar trebui extins în toate penitenciarele din România. Activitatea socio-educativă trebuie să ocupe locul central în reeducarea şi resocializarea individului. Sistemul de măsuri exprimate prin Serviciul de probaţiune se va aplica persoanelor care au o condamnare de maximum 4 ani şi care pot fi pasibile de o pedeapsă alternativă. Dâmboviţa şi Vrancea. participarea activă a comunităţii la programe de reabilitare socială a persoanelor care au comis infracţiuni. Inspectoratele şcolare. cooperarea cu administraţia penitenciarelor. Probaţiunea se întemeiază pe principiul supunerii la probă a infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor conferite de lege. organizaţii non-guvernamentale etc. Inspectoratele judeţene de poliţie. iniţierea şi aplicarea unor programe pentru protecţia socială a minorilor şi tinerilor. jurişti. la Penitenciarul Arad. precum şi pregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate. Toate aceste centre de probaţiune au fost constituite prin Ordine ale Ministrului Justiţiei.În România probaţiunea a fost iniţiată şi concepută ca o activitate de reducere a cazurilor de condamnare la pedeapsa cu închisoarea şi de mărire a eficienţei acţiunilor de resocializare a celor care au încălcat legea. siguranţei publice şi bunelor moravuri. în raport cu gradul de pericol social concret al faptei săvârşite şi în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea măsurilor şi sancţiunilor privative de libertate. susţinerea şi desfăşurarea unor programe de resocializare. în care probaţionarul ia cunoştinţă. controlul asupra modului în care sunt executate sancţiunile penale fără privarea de libertate. de obligaţiile pe care le are în perioada cât se află sub 128 . încearcă să fie în concordanţă cu regulile europene pentru penitenciare. sociologi) au încheiat protocoale specifice cu reprezentanţi din teritoriu ai Ministerului Justiţiei. Reforma sistemului penitenciar din România. prin strategie şi practică. Supravegherea în comunitate se desfăşoară în baza unui “contract de probaţiune”. Administraţia publică locală. Experienţa acumulată şi rezultatele pozitive obţinute în cadrul Centrului Experimental de Probaţiune Arad au făcut ca programul experimental să se extindă la nivelul judeţelor Cluj.

Control social şi sancţiuni sociale. alte persoane cu nevoi speciale. D. Cluj-Napoca: Ed. Astfel. & Voicu. M. M. Au prioritate minorii. Banciu. Criminalistica . poliţia sau parchetul anunţă Serviciul de Probaţiune. dosarul de probaţiune al persoanei respective este transmis echipei comunitare. Psihologie judiciară. Personalul implicat în activitatea de probaţiune de la nivelul penitenciarului lucrează în echipă cu specialiştii de la nivelul comunităţii. care întocmeşte un raport de evaluare psiho-socială asupra cazului respectiv. Introducere în sociologia devianţei. fie la depunerea în penitenciar. Bucureşti: Ed.Ştiinţifică.Tratat de tactică.T.Hyperion XXI. Buş. tinerii şi. Strategii comportamentale utilizate în reeducarea deţinuţilor. Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală.supravegherea Serviciului Experimental de Probaţiune. Buş.Presa Universitară Clujeană. conciliere Cazurile sunt luate în evidenţă fie în momentul arestării preventive. & David. Buş. În paralel.Gama. pentru rezolvarea unor probleme sociale etc. Serviciul de Probaţiune şi-a dobândit un statut propriu. I. Cluj-Napoca: Ed.S. Bucureşti: Ed.. Fundaţiei România de Mâine. de mare eficienţă în optimizarea reabilitării şi integrării sociale a infractorilor. (1996). se acţionează pentru prevenirea infracţionalităţii şi a recidivei.D. În România. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Banciu. 2. I. (2001). T. Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. nr. Rolul serviciului de probaţiune în prevenirea recidivei. D. (2003). (2004). & Visu. Buş. Iaşi : Ed. În baza protocolului încheiat. Butoi. educaţie civică. P. Bucureşti: Ed. Psihologie judiciară. terapie psihosocială de grup având ca teme: agresivitatea. Psihodetecţia comportamentului simulat. educaţie igienico-sanitară etc. G. (2000). Tritonic. A. Particularităţile activităţii de reeducare a deţinuţilor. Creier Comportament. în momentul punerii în libertate. consumul de alcool şi droguri. I. după caz. (1992). I. Bucureşti: Ed. Întrebări de control 1. În Cogniţie. Probleme de psihologie judiciară. O asistenţă specială se acordă victimelor fenomenului infracţional prin psihoterapie. mediere. (1985). Ciopraga. 129 . (1997). 37 – 53. Rădulescu. I. Reacţii fiziologice associate cu practicarea contramăsurilor în cadrul testării cu tehnica poligraf. 3. Ingram. Bucureşti: Ed. 1. (1973). T & Butoi. vol 8. Bogdan.Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Virginia: Pretice-Hall Company. Routledge. Schafer. All Educational. Bucureşti: Ed. P. (1998). & colab. Mitrofan. Cluj-Napoca: Ed. R. Bucureşti: Ed. Presa universitară clujeană. 130 . (1977). V. Bucureşti: Ed. Pitulescu. (1998). Hollin. The psychology of crime. Oancea.Şansa. 152-162. Psihologie judiciară.Ministerului de Interne. Probleme de criminologie. The victim and His Criminal. (1995). An introduction to criminal psychology. Preda. (1993). S. N.C. Psychology & crime.Feldman. I. Victimology. Delincvenţa juvenilă. Cambrige University Press.(1992). I. Delincvenţa juvenilă. (1999).

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful