You are on page 1of 148

INTRODUCERE

Scopul cursului. Istoria Medie Universală prezintă o mare
importanţă pentru istoria omenirii, deoarece în Evul Mediu s-au
cristalizat cultura şi civilizaţia europeană, având ca elemente
constitutive fundamentale gândirea filosofico-politică şi ştiinţifică a
Antichităţii clasice greceşti, sistemul de drept şi jurisprudenţă roman şi
creştinismul. De asemenea, în epoca feudală s-au cristalizat în vestul
Europei elementele definitorii ale civilizaţiei contemporane actuale,
adică valorile şi instituţiile economiei de piaţă, universităţile şi
germenii gândirii ştiinţifice, filosofice şi artistice. Spre sfârşitul acestei
epoci a început manifestarea unui proces vast de „mondializare”
paşnică sau violentă, de răspândire a valorilor culturii şi civilizaţiei
vest-europene în lume.
Cursul are în vedere familiarizarea studenţilor cu o serie de
evenimente şi noţiuni definitorii pentru înţelegerea Istoriei Medii
Universale. Totodată, prin acest curs se urmăreşte evitarea însuşirii unei
istorii de tip „static”, caracterizată de o simplă înregistrare a faptelor,
fenomenelor şi evenimentelor istorice şi se doreşte însuşirea unei
istorii de tip „dinamic”, capabilă să releve analogii, conexiuni şi
interferenţe între faptele istorice şi să corespundă cu adevărat
vechiului dicton latin historia magistra vitae est.
Obiectivele principale. Cursul de Istorie Medie Universală îşi propune
familiarizarea studenţilor cu o serie de aspecte socio-politice,
economice şi culturale din evoluţia societăţii umane de la sfârşitul
Antichităţii până la începutul Epocii Moderne (sec. V – sfârşitul secolului
XVI). Cursul este alcătuit într-o manieră integratoare, subliniindu-se
elementele de continuitate care transgresează epocile istorice, de la
antichitate le Evul Mediu, sau de la Evul Mediu la epoca modernă.
Însuşirea cunoştinţelor oferite de acest curs tinde să-i ajute pe studenţi
să-şi formeze o gândire analitică, capabilă să sesizeze diferenţele de
dezvoltare dintre diferitele societăţi componente ale unei civilizaţii şi o
gândire sintetică, capabilă să sesizeze asemănările între evoluţia
acestor societăţi.
Cursul este structurat pe 20 capitole. Pentru însuşirea şi fixarea
cunoştinţelor, vor fi afectate, în medie, câte două ore pentru fiecare
capitol. Împreună cu perioadele afectate pentru autoevaluare, timpul
total necesar învăţării se ridică la 50-52 ore.
Temă de control. În penultima săptămână a primului semestru
şi, respectiv, cu două săptămâni înainte de terminarea semestrului doi,
studenţii vor alcătui (pe baza bibliografiei existente) şi vor preda profesorului câte
un eseu cu titlul Cruciadele şi importanţa lor istorică şi Geneza şi evoluţia
oraşului medieval european. Notele obţinute vor avea o pondere de
20% în cadrul notei acordate la examenul final.
Modul de evaluare. Conform dispoziţiilor ministeriale, Programei
analitice şi Calendarului acestei discipline, este prevăzută susţinerea

3

unui examen anual pentru evaluarea cunoştinţelor dobândite de
studenţi. În cadrul acestei evaluări, ponderea temelor de control va fi
de 20% (10% nota obţinută în cadrul activităţilor asistate şi tutoriale;
10% nota obţinută la lucrarea de control), iar răspunsul propriu-zis de
80% din nota obţinută la examen.

INTRODUCERE ÎN MEDIEVISTICĂ: NOŢIUNI
FUNDAMENTALE. PERIODIZARE ŞI METODE DE
CERCETARE

Prezenta prelegere îşi propune familiarizarea studenţilor cu
câteva noţiuni de bază ale medievisticii (Ev mediu, feudalism, relaţii de
vasalitate), cu periodizarea istoriei Evului Mediu şi a relaţiilor feudale şi
cu o serie de tehnici şi metode de cercetare, tradiţionale şi moderne,
specifice acestei discipline.

1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Termenul “Ev Mediu” defineşte în general acea epocă istorică în
care în Europa, Asia şi Africa de Nord relaţiile feudale constituiau baza
structurii economico-sociale şi a regimului politic. Limitele cronologice
ale acestei epoci au variat în funcţie de specificităţile istorice de la o
regiune la alta, încadrându-se între secolele III-VII (început) şi XVII-XIX
(sfârşit).
Expresia “Ev Mediu” (epocă de mijloc) nu are sens decât într-un
sistem de periodizare al istoriei, fiind plasată cronologic între o epocă
istorică ce l-a precedat şi alta care i-a succedat, fiind creată în secolul
al XV-lea de către umaniştii epocii renascentiste. Învăţaţii italieni
considerau perioada istorică dintre căderea Imperiului Roman de Apus
(476 d.Chr) şi Renaştere drept o “epocă de tranziţie” sau o “epocă de
mijloc”, denumind-o, ca atare, media tempestas, media aetas, media tempora,
medium aevum. Ulterior, ultimul termen se va impune definitiv.
În viziunea umaniştilor renascentişti Evul Mediu fusese o
perioadă de decadenţă culturală în raport cu antichitatea. De
asemenea, ei condamnau îndepărtarea faţă de modelul cultural-artistic
al antichităţii greco-latine, formulând deseori critici la adresa ierarhiei
bisericii catolice. Aceste critici vor fi ulterior exacerbate de către
reprezentanţii reformei protestante. Pentru protestanţi “evul de mijloc”
constituia o epocă a decadenţei, în care se formase blocul oligarhic al
bisericii catolice, cu reprezentantii săi frivoli, cupizi şi corupti, pe care

4

Luther sau Calvin îi vor combate cu vehemenţă.
Gânditorii iluminişti au perpetuat conotaţia negativă a expresiei
“ev mediu”. Pentru Voltaire aceasta epoca a corespuns perioadei de
triumf a puterii regale, a exaltarii misticismului, a persecutarii
”ereticilor” şi a Inchiziţiei. Gânditorul francez eticheta epoca medievală
ca fiind o epocă de dominaţie a clericalismului si obscurantismului,
împotriva Raţiunii şi a Progresului.
Cu toate acestea, in secolul al XVII-lea termenul de Ev Mediu a fost
folosit pentru prima dată pentru a desemna o epocă istorică într-un
sistem tripartit de periodizare. Profesorul de istorie de la Universitatea
din Halle, Christian Keller (Cellarius), indica prin titlurile manualelor
sale de istorie o succesiune de epoci: antică, medievală şi nouă
(modernă). Astfel el publică succesiv Historia Antiqua (1685), Historia medii
aevi (1688) şi Historia Nova (1696).
În prima jumătate a secolului XIX vechile prejudecăţi despre Evul
Mediu au fost răsturnate de către reprezentanţii curentului romantic. În
1799 poetul german Novalis publica o carte intitulata Creştinism sau
Europa, în care lăuda virtuţile creştinismului şi rolul său în modelarea
societăţii europene. Ideile romanticilor germani vor fi preluate în Franţa
de către Doamna de Staël şi Chateaubriand. Lucrările lui
Chateaubriand, “Geniul creştinismului” şi “Martirii”, vor exalta
componenta religioasă a lumii medievale.
Nici un cercetător serios nu admite astăzi imaginea globală a
unui Ev Mediu având trăsături definitorii decadenţa, obscurantismul,
barbaria. Aceste aspecte negative nu au lipsit Evului Mediu dar nici nu-l
definesc, deoarece ele se manifestă în orice epocă istorică. Se poate
insă uşor constata faptul că cei care definesc Evul Mediu drept o
perioadă negativă, de regres, fac de regulă trimitere numai la excesele
ierarhiei clericale, având o atitudine nu tocmai binevoitoare faţă de
creştinism. În acest caz asistăm, practic, la o preluare necritică a
vechilor clişee iluministe despre această epocă istorică. Mai mult insă,
orice gânditor serios acceptă adevărul că religia creştină constituie
unul din elementele care stau la baza civilizaţiei europene, împreună
cu gândirea greacă clasică şi dreptul roman.
Examinarea rece a faptelor şi proceselor istorice demonstrează
că în Evul Mediu s-au cristalizat o serie de fenomene, procese sau
instituţii specifice civilizaţiei noastre actuale.
Astfel, în perioada Evului Mediu se situează geneza burgheziei şi
a economiei naţionale capitaliste, geneza naţiunilor moderne
europene, geneza oraşelor, şcolilor şi universităţilor moderne. De
asemenea, atunci s-a format o civilizaţie general europeană, distinctă
de civilizaţiile altor continente. În Evul Mediu s-au format literaturile
naţionale şi două dintre stilurile cele mai importante din istoria artei
(romanic şi gotic). În aceeaşi epocă se plasează începuturile cercetării
ştiinţifice şi au loc marile dispute de idei ce vor fertiliza gândirea
filosofică a secolelor ulterioare.

5

în care vasalul îşi servea seniorul său cu “consilium et auxilium” (sfat şi ajutor). termenul de “Ev Mediu” = ”Epocă de mijloc” nu are relevanţă decât într-o relaţie cu alte două epoci. fiind obligaţi în schimbul deţinerii lui la efectuarea unor servicii faţă de senior. ce necesita existenţa pământului. Treptat. Aceste noţiuni provin din cuvântul feud(um). încetând doar în caz de felonie (trădare) sau deces. De aceea. Dorinţa firească a 6 . Termenul de feud (fief) provine din cuvântul franc fehu-ôd. De aceea. “răsplată”. se indicau iniţial raporturile de vasalitate din interiorul clasei dominante occidentale. În majoritatea cazurilor.. Asia şi Africa de Nord. Aşa cum subliniam anterior. feudalism. Considerăm că această denumire este mai apropiată de realitate. ca în cazul mai sus- menţionat. Mai târziu termenii au căpătat o conotaţie mai largă. specificul sistemului feudal era dat de regimul proprietăţii. din punct de vedere ştiinţific. Vasalii dobândeau acest pământ (feuda). această expresie a fost extinsă şi la alte zone din Europa. nu putem folosi fenomene specifice fiecărei epoci pentru a culpabiliza în bloc doar o anumită epocă. pe care un vasal o deţinea de la un senior în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. una anterioară şi una posterioară. prin care se desemna în evul mediu dezvoltat o posesiune funciară condiţionată. servicii cu precădere militare. În schimb. deoarece nu mai operează cu un criteriu cronologic ambiguu. această denumire s-a păstrat până în zilele noastre. termenul de Ev Mediu nu s-a aplicat şi nu se aplică Africii centrale şi sudice. unde evoluţia istorică a urmat un curs cu totul deosebit. chiar dacă în aceste zone evoluţia istorică nu a fost decât în parte asemănătoare celei din evul mediu occidental. definind structura socială şi regimul social-politic din Evul Mediu. Regimul feudal era bazat pe o puternică legătură de loialitate mutuală. Din raţiuni metodologice însă. Noţiunile “Ev Mediu” şi “feudalism” sunt raportate la un criteriu socio-politic precis. ajungând să aibă sensul de “avere”. baza existenţei era dată de agricultură. politică şi militară. seniorul atribuia vasalului o bucată de pământ. Seniorul era obligat să ofere vasalului protecţie economică. “remunerare a unei slujbe”. De regulă această relaţie bilaterală se stabilea pe viaţă. cuvânt care iniţial însemna “vite”. Ulterior acest termen şi-a extins înţelesul. Fiecare epocă istorică – iar Evul Mediu nu face excepţie - înregistrează manifestări de fanatism religios sau intoleranţă etnică. Expresia “Ev Mediu” a fost folosită iniţial pentru a desemna o anumită epocă istorică din Europa Apuseană. Într-o societate care nu era încă orientată spre progresul tehnic şi economia de schimb. În paralel cu termenul de Ev Mediu s-au folosit şi se folosesc termenii complementari de orânduire feudală şi feudalism. celor două Americi (cu excepţia Mexicului) şi Australiei. Prin termenii de feud.

vasalilor de a-şi transmite feuda viageră către urmaşi a condus în timp şi la principiul transmiterii ereditare acesteia. intitulată Histoire de l’ancien gouvernement de la France avec XIV Lettres Historiques sur les Parlamens ou Etats-Géneraux (Haga). majoritate oamenilor simpli au o situaţie juridică şi materială mai bună decât în orice epocă anterioară. conceptul de egalitate în general 7 . apoi ereditară. mai târziu feudum (fief). în care ierarhia socială şi valorile creştine au fost respectate. desemnând o proprietate funciară ce aparţinea în întregime posesorului. istoricii influenţaţi de ideologii mai mult sau mai puţin stângiste păstrează aceste concluzii până în zilele noastre. dintre senior şi vasal. generate de revoluţia franceză. bazate pe deţinerea unei feude. reprezentanţi care reabilitează şi noţiunea de ev mediu.. justificând lupta burgheziei împotriva regimului feudal. Orice judecată de valoare asupra unei epoci istorice trebuie să pornească de la două considerente. nefiind grevată de nici un fel de îndatorire vasalică. legi care ar fi guvernat la un moment dat în istorie. Prejudecăţile faţă de orânduirea feudală. proprietate condiţionată de prestarea unui serviciu vasalic. vor prezenta epoca feudală drept o perioada de stabilitate şi ordine. termenul de feudal desemna raporturile. Michelet. În general. desemnând un stadiu de civilizaţie. Joseph de Maistre. Guizot. Termenul s-a extins apoi şi la raporturile dintre deţinătorul unei feude şi ţăranii dependenţi care o lucrau. Revoluţia franceză desăvârşea împământenirea termenilor feudal şi feudalism ca desemnând regimul social-politic reprezentat de nobilime şi de Ludovic al XVI-lea. Lexicograful Richelet considera în 1630 că termenii de feudă şi feudalism sunt termeni juridici. Termenii de “guvernământ feudal” şi “feudalitate” figurează în această accepţie în lucrarea din 1727 a contelui de Boulainvilliers. în general. În al doilea rând. La origini. vor fi răsturnate încă din prima jumătate a secolului al XIX- lea de către reprezentanţii romantismului. Mai târziu. mai întâi viageră. sine ira et studio. Abia în secolul următor. Aceşti termeni au dobândit pe nedrept o conotaţie detestabilă. Primul tip se numea allodium. Louis de Bonald ş. În primul rând. s-au constituit două tipuri de proprietate feudală. refuzând o cercetare istorică obiectivă. Reprezentanţii de marcă ai contrarevoluţiei franceze. se poate demonstra că. aceşti termeni îşi lărgesc sensul. Montesquieu impunea publicului cultivat noţiunea de “legi feudale”. Mignet) au prezentat un ev mediu marcat de inegalităţi şi nedrepăţi sociale. căpătând o valoare istorică. desemnând proprietatea funciară. Ca urmare. Al doilea tip s-a numit iniţial beneficium. regim doborât începând cu 1789. dar mai rea decât în orice epocă posterioară. celebrul ordin creat la 19 mai 1802 de către Napoleon I prevedea îndatorirea oricărui membru “de a combate… orice acţiune tinzând să restabilească regimul feudal”. într-o anumită epocă istorică supusă analizei. O serie de istorici din al doilea sfert al veacului al XIX-lea (Thierry.a. Statutul de membru al Legiunii de Onoare a Franţei.

periodizarea Evului Mediu este corelată cu periodizarea relaţiilor feudale. 3. 5. invazia arabilor în Europa (începutul secolului VIII). raportată la cea medievală. inaugurarea oficială a oraşului Constantinopol drept capitală a Imperiului Roman (330). În lumina acestor consideraţii. La rândul său. 2. ocuparea Constantinopolului de către turcii otomani (1453). în faţa unei Justiţii pământene necorupte. sau datorită situaţiei materiale. marile descoperiri geografice (sfârşitul secolului XV). revoluţia burgheză din Anglia (mijlocul secolului XVII). este un concept absolut iluzoriu. 4. societatea umană a fost şi va fi divizată întotdeauna între conducători şi supuşi. începutul Reformei (1517). revoluţiile burgheze din Ţările de Jos (ultima treime a secolului XVI). 5. 2. considerăm că o epocă istorică este o epocă de progres în raport cu alta. Pentru SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU specialiştii au luat în consideraţie: 1. în mod relativ. V-VI). În consecinţă. transmise genetic. limitele cronologice ale Evului Mediu au fost propuse în funcţie de diverse evenimente sau procese din istoria Europei. perioada invaziilor germanice în Apusul Europei (sec.şi de egalitate socială în special. Oamenii se nasc inegali. presupuse a fi moştenită. drept repere pentru ÎNCEPUTUL EVULUI MEDIU au fost propuse următorii ani sau perioade istorice: 1. 2. împărţirea Imperiului Roman (395). apogeul Renaşterii (a doua jumătate a secolului XV). datorită faptului că în Europa s-au format principalele şcoli de gândire care au influenţat şi influenţează cercetarea istorică din întreaga lume. 6. datorită aptitudinilor fizice sau intelectuale diferite. Datorită acestei realităţi. 4. conchidem că epoca feudală marchează în istorie un real progres în comparaţie cu cea antică. ambele fiind tributare unei concepţii europocentriste. epoca modernă a reprezentat un real progres. De aceea. 3. prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (476). dacă un număr mai mare de oameni simpli se bucură de drepturi şi libertăţi sporite. Datorită acestor realităţi istorice mai sus enunţate. Astfel. singura egalitate umană reală existând în mod absolut în faţa Divinităţii şi. PERIODIZAREA EVULUI MEDIU ŞI A RELAŢIILOR FEUDALE Evul Mediu este conceput de specialişti drept epoca istorică în care au predominat relaţiile feudale. Istoricul francez Jacques Le Goff a susţinut ideea existenţei în 8 .

VIII-IX). XI-XIII). trebuie să subliniem faptul că în Africa centrală şi de sud. RELAŢIILE FEUDALE TÂRZII au apărut mai întâi în 1. RELAŢIILE FEUDALE DEZVOLTATE au apărut în 1. Asia şi Africa (sec. China (sec. METODE DE CERCETARE Metodele de cercetare specifice Istoriei Medii Universale se împart în metode tradiţionale şi metode moderne. Imperiul Roman de Apus şi Răsărit (sec. „Evul Mediu lung” ar fi caracterizat prin maxima influenţă a creştinismului în societate. 2.Europa a unui EV MEDIU LUNG între secolele IV-XVIII datorită faptului că această epocă istorică se caracterizează prin influenţa nemaiîntâlnită până atunci în Europa. Conform opiniei specialiştilor. 3. 3. XI-XII). Raportându-ne la spaţiul extraeuropean. Metodele tradiţionale de cercetare a faptelor şi evenimentelor 9 . Europa de est şi de sud-est (sec. VI-VIII). V-VI). Concomitent cu declinul relaţiilor feudale târzii. Centrul. Europa apuseană şi centrală (sec. China (sec. estul. XVII-XVIII). XVIII-XIX). 2. în Europa de est şi sud-est (sec. Europa de est şi sud-est (sec. XVI-XVIII). deoarece aceste relaţii au apărut şi s-au dezvoltat în perioade istorice variate. de la un continent la altul. care a avut loc mai devreme în Europa apuseană şi centrală (sec. 3. a creştinismului în societate. Pentru Evul Mediu a ţărilor din afara Europei au fost propuse diverse date cuprinse între secolele III-XIX. 2. XVI-XVII). omenirea a asistat la FORMAREA ŞI EXTINDEREA RELAŢIILOR CAPITALISTE. În aceste condiţii. 3. III-IV). sud-estul Europei şi Orientul apropiat (sec. XIX). Periodizarea relaţiilor feudale pe plan universal este deosebit de dificilă. în cele două Americi (cu excepţia Mexicului) şi în Australia nu au existat relaţii feudale. în funcţie de diverse fenomene şi procese istorice din zonele respective. nici după aceea. Europa apuseană şi centrală (sec. RELAŢIILE FEUDALE TIMPURII au apărut în următoarea ordine: 1. XVIII-XIX) şi mai târziu în Asia şi Africa (sec.

Arheologia este principala ştiinţă auxiliară a Istoriei Medii Universale care se ocupă cu studiul izvoarelor istorice nescrise. cu gtexte exprimate în limbi vechi şi moderne.prelucrarea automată a informaţiei cu ajutorul ordinatorului. Adâncirea relaţiilor de interdisciplinaritate dintre istorie şi disciplinele limitrofe ei constituie o caracteristică de bază a metodelor de cercetare moderne utilizate în Istoria Medie Universală. unele să constituie o temelie indispensabilă pentru însuşirea celorlalte. Keller (Cellarius). provin din cuvântul vechi franc fehu-ôd. feudalism. Realizarea unei cercetări istorice competente presupune în zilele noastre îmbinarea armonioasă a metodelor tradiţionale şi moderne de cercetare. Rezumat şi concluzii generale. în condiţiile existenţei conexiunilor şi complementarităţii. Însuşirea şi folosirea corectă de către specialişti a disciplinelor auxiliare (speciale) ale Istoriei Medii Universale presupune gruparea lor într-o succesiune în care. care însemna iniţial vite. sub denumirile de medium aevum. media tempestas.fotografierea aeriană a urmelor aşezărilor dispărute . media tempora şi se impune în literatura de specialitate graţie lucrărilor profesorului Ch. chimice sau biologice . această succesiune poate fi următoarea: epigrafie – paleografie – cronologie – genealogie – heraldică – sigilografie – metrologie – numismatică – diplomatică – arhivistică – bibliologie – muzeologie. climatologia istorică.studierea vestigiilor materiale prin procedee fizice. bazate pe folosirea unor descoperiri şi inovaţii tehnice enumerăm: . Cele mai cunoscute discipline limitrofe (de frontieră) ale istoriei sunt geografia istorică. În cadrul metodelor moderne de cercetare ale istoriei medievale. Termenii feudal. ca şi lucrul în echipă. psihanaliza istorică etc. demografia istorică.istorice specifice Evului Mediu se bazează în principal pe cercetarea izvoarelor istorice scrise cu ajutorul unor discipline auxiliare (speciale) ale istoriei. onomastica şi toponomastica istorică. Conform aprecierii cunoscutului specialist Radu Manolescu. Noţiunea de Ev Mediu („epocă de mijloc”) este pusă pentru prima dată în circulaţie de învăţaţii italieni din epoca renascentistă. ecologia istorică. Metodele moderne de cercetare a faptelor şi evenimentelor istorice specifice Evului Mediu se bazează în principal pe folosirea rezultatelor obţinute în domeniul disciplinelor limitrofe (de frontieră) ale istoriei şi prin folosirea mijloacelor şi rezultatelor puse la dispoziţie de o serie de descoperiri şi inovaţii tehnice. Disciplinele limitrofe sau de frontieră ale istoriei au luat naştere prin îmbinarea metodelor şi tehnicilor specifice ştiinţelor sociale şi celor ale naturii cu metodele şi tehnicile folosite de istorie.arheologia subacvatică . Acest cuvânt 10 . media aetas.

putem considera că. la nivel mondial. Istoricul francez Jacques Le Goff a propus introducerea termenul de Ev mediu lung. Prezentaţi succint metodele de cercetare tradiţionale şi moderne specifice Evului Mediu. Argumentaţi ideea că Evul Mediu nu a fost o epocă de regres. 2. Fixarea cunoştinţelor 1. În linii generale. dezvoltat şi târziu). beneficium şi feudum. 7. Prezentaţi concepţia despre Ev Mediu şi feudalism specifică reprezentanţilor Renaşterii. 3. Iluminismului. 4. 6.). 11 . cu unele prelungiri (numai în societăţile asiatice şi africane) până în secolele XIX-XX. Explicaţi conceptul de „Ev Mediu lung”. Metodele tradiţionale de cercetare de care dispune istoria medievală se bazează mai cu seamă pe folosirea disciplinelor auxiliare (paleografie. cronologie etc. diplomatică. Precizaţi drepturile şi obligaţiile specifice ale unui senior şi vasal. perioada medievală (Evul Mediu timpuriu. Periodizarea Evului Mediu şi a orânduirii feudale nu a întrunit până acum consensul specialiştilor. Prezentaţi periodizarea Evului Mediu şi a relaţiilor feudale. care indica în principal posesiunea funciară condiţionată pe care o primea un vasal de la un senior. care desemnează în Europa societatea preindustrială. ţine în general din secolul III până în secolul XVII. folosind terminologia specifică de epocă. în vreme ce metodele moderne se bazează pe folosirea cunoştinţelor din domeniul disciplinelor limitrofe (de frontieră) şi pe folosirea unor descoperiri şi inovaţii tehnice. în schimbul îndeplinirii unor servicii vasalice. Arătaţi diferenţele dintre tipurile de proprietate feudală allodium.a dat în latina medievală feudum. Explicaţi geneza şi semnificaţia noţiunilor de ev mediu şi feudalism. epigrafie. 5. Romantismului şi ai Contrarevoluţiei franceze. în care religia creştină avea un rol fundamental (secolul III – aproximativ sfârşitul secolului XVIII).

în care se integrează epoca anarhiei militare (235- 284). perioadă în care au coexistat structurile antichităţii în declin cu germenii unei societăţi în curs de formare. cuprinsă între domniile lui C. reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare şi conturarea unor structuri feudale în urma acestor reforme. Marea criză a secolului al III-lea (193-258) După perioada aşa numitei pax romana. CRIZA LUMII ROMANE ŞI CONTURAREA UNOR STRUCTURI MEDIEVALE: REFORMELE LUI DIOCLEŢIAN ŞI CONSTANTIN CEL MARE Istoria europeană a înregistrat o lungă perioadă de tranziţie între antichitatea romană şi evul mediu.-14 d. Procesul de destrămare lentă a structurilor societăţii romane a fost impus de marea criză a secolului al III-lea (193-284). politice. Octavianus supranumit „Augustus” (27 î.Hr. societatea medievală.Hr. În general. societatea feudală. sociale. culturale şi religioase ireversibile.) şi Marcus Aurelius (161-180). care conţineau in nuce elemente ale unei societăţi in stadu nascendi. această criză a fost asanată de împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare cu preţul unor transformări economice. În această prelegere vor fi prezentate criza romană a secolului III. 1. statul roman traversează o perioadă de criză 12 .

politice. Sfârşitul crizei este marcat de începutul domniei lui Diocleţian (284). cel al Dominatului (284- 476). În cadrul acestei crize se disting două etape: etapa relativ liniştită a dinastiei Severilor (193-235) şi etapa anarhiei militare (235-284). în detrimentul autorităţilor civile. În timpul domniei acestei dinastii a crescut foarte mult autoritatea împăratului şi a aparatului administrativ controlat de el. în dauna aristocraţiei senatoriale şi a Senatului. fiind primul împărat roman care a căzut într-o luptă cu „barbarii”. continuate de Constantin cel Mare. În 49 de ani se succed la conducerea Imperiului Roman peste 25 împăraţi şi coîmpăraţi. În anul 259 împăratul Valerian este înfrânt la Edessa de către regele 13 . fiul marelui împărat-filosof. Astfel. sprijinindu-se numai pe armată. cu excepţia dediticilor. jurist şi administrator iscusit.-284 d. În afara elementelor negative mai sus menţionate. sociale. perioada anarhiei militare este caracterizată de desfăşurarea unor neîntrerupte lupte civile şi războaie de apărare a graniţelor imperiului. forţele invadatoare pătrunzând adânc în provincii iar uneori chiar în Italia. Dinastia Severilor a fost întemeiată de L. legiuitor şi războinic de vestită amintire. Etapa acută a crizei secolului III. În această perioadă armata devine principalul sprijin şi garant al autorităţii imperiale. duce o politică fiscală apăsătoare îndreptată mai cu seamă împotriva păturilor bogate ale cetăţenilor imperiului. imperiul este angrenat în grave conflicte externe care se soldează cu numeroase înfrângeri militare. Totodată. De asemenea. produc modificări ireversibile în societatea romană iar vechiul cadrul social şi politic al Principatului (27 î. Iulia Mamaea. limesul roman este supus unui continuu asediu şi străpuns în numeroase locuri. a crescut sensibil rolul armatei în viaţa statului.profundă în planul organizării interne şi a vieţii economice. Pe 19 martie 235 sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) Severus Alexander (222-235) şi mama sa. ) este înlocuit cu unul nou. Această crimă pune capăt dinastiei Severilor. Din Britannia la Eufrat şi din Mauretania în Egipt. excelent militar. dintre care doar doi sau trei nu au avut parte de un sfârşit violent.Hr. Marcus Aurelius (161-180). care prin reformele sale reuşeşte să salveze statul roman dar aceste reforme. militare şi spirituale. considerat cel mai activ împărat de după Traian. în luna iunie din anul 251 împăratul Decius este înfrânt şi ucis în bătălia de la Abrittus (Moesia) de către goţii conduşi de regele Kniva. cele mai importante evenimente pozitive din cadrul acestei etape au fost războiul victorios contra parţilor (197-199) şi apariţia Constituţiei Antoniniene (Constituţio Antoniniana) prin care împăratul Caracalla acorda în 211 cetăţenia romană întregii populaţii libere din imperiu. Marea criză a secolului al III-lea este declanşată imediat după moartea tiranului Commodus (180-31 decembrie 192). Etapa anarhiei militare este deschisă de domnia lui Maximim Tracul (235-238) care.Hr. Septimius Severus (193- 211). În această epocă romanii suferă grave înfrângeri militare.

fiul împăratului Carus. În timpul Dominatului se desfăşoară o serie de procese al căror început poate fi plasat încă din anii marii crize din secolul III.perşilor sassanizi Shapor (Şapur I) şi făcut prizonier. Aceste procese care. spre axa Rin-Dunăre. În anul următor are loc bătălia de pe râul Margus. astfel că Diocleţian rămâne singurul stăpân al imperiului şi inaugurează epoca Dominatului. cel mai important reprezentant al dinastiei 14 . supusă atacurilor goţilor. Cei mai periculoşi adversari ai romanilor din această perioadă se dovedesc a fi triburile germanice în Europa şi regatul iranian sassanid în Asia. simbol al eternităţii şi o introduce în vestimentaţia oficială a împăratului. locul lor fiind luat de un puternic aparat birocratic ierarhizat şi militarizat controlat de împărat care controla toate manifestările vieţii sociale. după asasinarea lui Numerianus. În anul 259 generalul roman Postumus se proclamă împărat şi întemeiază în Gallia pentru o perioadaă de 15 ani un stat roman independent. 2. Aurelianus (270-275) este abandonată provincia Dacia. abandonarea generalizată a vechilor culte păgâne şi triumful creştinismului. acest fapt este mai degrabă specific Evului Mediu decât epocii precedente a Principatului. Senatul şi toate magistraturile romane de inspiraţie republicană care se păstraseră în timpul Principatului au dispărut treptat sau au fost reduse la rolul de simple elemente de decor. dar marele împărat reuşeşte să lichideze statul roman din Gallia şi să reîncorporeze Britannia imperiului. În timpul domniei lui L. decăderea Italiei la rangul unei provincii obişnuite. stabilirea durabilă a unor populaţii „barbare” pe teritoriul Imperiului Roman. pierderea statutului de capitală de către Roma („Cetatea Eternă”) şi abandonarea ei de către împărat şi curte. decât cu epoca precedentă a Principatului. marchează o profundă transformare a statului roman. mai asemănătoare sub aspectul legitimării divine a conducătorului statului cu Evul Mediu. Acest împărat. celălalt fiu al împăratului Carus. devenit o monarhie absolută de drept divin. pentru a da mai multă prestanţă şi prestigiu funcţiei imperiale. Aurelian preia de la sassanizi diadema. militar şi politic al imperiului spre frontiere (limes). fiind ucis în captivitate. la care izbuteşte să ralieze Britannia şi nordul Spaniei. Totodată. Dalmatul Caius Valerius Diocles (DIOCLEŢIAN) este proclamat împărat de trupele romane la 17 noiembrie 284. De asemenea. în acelaşi timp. Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare Domniile lui Diocleţian (284-305) şi Constantin cel Mare (306- 337) au drept rezultat restabilirea păcii şi depăşirea gravei crize a secolului III dar. încheiată cu moartea lui Carinus. de asemenea. prefigurează lumea medievală sunt: deplasarea centrului de greutate comercial.

subordonaţi acestora (Galerius şi Constantius Chlorus). DOMINATUL. încredinţându-i administrarea şi apărarea provinciilor occidentale ale Imperiului. una dintre cele mai absolute pe care le-a cunoscut istoria. a fost mutarea reşedinţei împăratului de la Roma. întărirea coeziunii interne a Imperiului şi sporirea rezistenţei sale în faţa pericolului extern. monarhică. în Asia Mică. Acest fapt reprezintă o ruptură faţă de epoca anterioară a Principatului. militare. prefigurând lumea medievală. Acest termen provine din latinul dominatio = stăpânire.ilire. În cele ce urmează. administrative. Împăratul încarna atunci în persoana sa RESPUBLICA. fiind sediul îndeplinirii unor ceremonii religioase sau a unor triumfuri imperiale. Noul împărat a înţeles să părăsească Roma ca sediu al puterii sale şi să rezideze la Nicomedia. adăugându-li-se doi cezari. dispune de toate puterile în stat şi le exercită fără existenţa vre-unui control. ci era o putere conferită printr-o delegaţie. Reformele sale reprezintă continuarea. În aceste condiţii. nu era o putere personală. O nouă inovaţie a împăratului care rupea în chip simbolic cu trecutul. Senatul şi armata nu mai deţin nici un rol în numirea împăratului. pentru a fi mai aproape de hotarele primejduite de sassanizi. când puterea imperială era indivizibilă. care era absolută şi comanda armatei = IMPERIUM. când puterea împăratului roman. instabilităţii tronului şi intervenţiilor abuzive ale armatei în conducerea statului. Odată cu inaugurarea acestei forme de conducere. putere absolută. vom prezenta principalele reforme ale împăratului ce vor transforma în profunzime structurile constituţionale. Noua formă de conducere consacra diviziunea puterii imperiale romane şi prefigura 15 . Reformele lui Diocleţian au fost cuprinse în circa 200 de edicte imperiale. împăratul devine singurul reprezentant al divinităţii supreme. dominus et deus („stăpân absolut şi zeu”). numărul conducătorilor Imperiului Roman sporind la 4. sistematizarea şi instituţionalizarea măsurilor iniţiate de dinastia Severilor şi a celor adoptate sub impulsul necesităţii în vremea perioadei numită de istorici „Anarhia Militară”. Noul augustus îşi fixează sediul la Milano. Măsura din 1 aprilie 286 inaugura în Imperiul Roman o nouă formă de conducere. sociale şi financiare ale imperiului. aşa cum se va întâmpla în majoritatea statelor medievale europene. La 1 aprilie 286 Diocleţian i-a acordat lui Maximianus titlul de augustus şi rangul de coîmpărat. Diocleţian introduce o nouă formă de conducere. DIARHIA. a iniţiat un amplu program de reforme care vizau consolidarea autorităţii imperiale. pentru a pune capăt crizei interne. Diarhia va fi transformată la 1 martie 293 în TETRARHIE. puterea împăratului roman devine de esenţă personală. multe dintre ele fiind revizuite sau revocate de către acesta. autoritatea poporului roman. celor doi auguşti (Diocleţian şi Maximian). oraş care va deţine în continuare un rol modest. diviziunea puterii imperiale reprezentând o inovaţie faţă de epoca precedentă. devenite tot mai rare.

Diocleţian înfăptuieşte o celebră reformă administrativă. cum fusese în cazul legiunilor. prefigurând într-o anumită măsură sistemul închis al breslelor medievale. care includeau 101 provincii. avocaţi. care stabilea preţuri maximale şi minimale mai cu seamă la alimente şi la produsele 16 . cu ajutorul căreia ei au creat un imens imperiu. capitatio-jugatio (caput = cap. împăratul dă un decret care-i obliga pe copii să înveţe meseria tatălui lor. împăratul introduce în 301 un edict cu privire la preţuri (Edictum Diocletiani de pretiis rerum venalium). fapt care le era interzis senatorilor. Această transformare prefigurează tactica militară medievală caracterizată prin faptul că până la perfecţionarea relativă a armelor de foc portative din a doua jumătate a secolului XVI cavaleria era considerată ca arma principală pe câmpul de bătălie. Reforma militară a lui Diocleţian rupea definitiv cu trecutul Imperiului Roman şi prefigurează structurile militare medievale. jugum = suprafaţa de pământ ce se putea ara cu doi boi într-o zi (cca. trupele din interiorul provinciilor ce trebuiau să intervină în punctele ameninţate de la frontiere. impus de necesitatea eficientizării conducerii provinciilor. ce nu făceau parte din Senat. Datorită măsurilor luate de Diocleţian. Unităţile militare de elită nu mai sunt formate numai din cetăţeni romani. împăratul împarte armata în două corpuri distincte de trupe. nu puteau deţine magistraturi. în schimb se ocupau intens de afaceri. care încep să deţină inclusiv posturi de mare răspundere şi să formeze unităţi de elită independente. în funcţie de suprafaţa de pământ deţinută sau echivalentul financiar al acesteia. Acest fapt. Totodată. îşi va pierde din importanţă în organizarea armatei şi în acţiunile de luptă. Totodată. mari proprietari. care fusese la romani o armă simbol. ci sunt încadrate cu tot mai mulţi barbari. oameni de afaceri. Împăratul asanează haosul financiar din imperiu prin introducerea unui nou sistem de impozitare. considerată ca fiind necesară pentru asigurarea existenţei unei familii). conduse de către un vicar. care deţinuse în prealabil demnitatea de consul. Fiecare provincie avea un comandant militar (dux. constituite din unităţi de elită ce trebuiau să apere frontierele şi milites comitatenses. împărţind imperiul în 12 dioceze. fapt ce va produce o modificare profundă în tactica militară deoarece infanteria. milites ripensis (limitanei). din care derivă cuvântul medieval duce) şi un conducător cu atribuţii civile (praeses).viitoarea împărţire a Imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi cel de Apus din zorii epocii medievale. împăratul ia măsuri de sporire a rolului cavaleriei în detrimentul infanteriei. reprezenta o ruptură faţă de epoca anterioară când puterea civilă şi militară a unei provincii era deţinută de o singură persoană. 5 ha). Astfel. ordinul cavalerilor (equites) nu mai indica demnitatea militară de odinioară ci cuprindea cetăţeni bogaţi. Pentru curmarea speculei. Impozitul era plătit de către capul unei familii. În armata romană se folosesc tot mai puţin comenzile militare în limba latină.

Reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare reuşesc stabilizarea şi prelungirea existenţei Imperiului Roman. devine egal în drepturi cu celelalte culte din imperiu. acest edict nu a putut fi aplicat. spre deosebire de epoca anterioară sunt legaţi strict de meseriile lor. Colonii sunt legaţi şi ei de pământ. Consecvent atitudinii sale procreştine. fapt ce marchează o cezură evidentă faţă de epoca precedentă. care va fi des folosită de seniorii medieval contra ţăranilor neliberi de pe domeniile lor. societatea polarizându-se în două mari tabere. Numărul provinciilor este ridicat la 117. La 11 mai 330 împăratul inaugurează oficial Constantinopolul ca noua capitală a Imperiului Roman. tabăra celor puternici şi bogaţi numiţi în izvoare honestiores şi tabăra dezmoşteniţilor soartei numiţi humiliores. Illyricum. celebrul edict de la Mediolanum (Milano). Collegia) profesionale îşi pierd importanţa deţinută în vremea Principatului şi. în pofida numeroaselor interdicţii imperiale. Colegiile (lat. Tezele presbiterului Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie (arianismul nega natura divină a lui Hristos. situaţia lor asemănându-se mult cu cea a membrilor viitoarelor bresle medievale. primul Sinod (Conciliu) ecumenic al bisericii creştine. societatea medievală.necesare armatei. Împăratul Constantin cel Mare continuă şi desăvârşeşte toate reformele lui Diocleţian. Rezumat şi concluzii generale. supunându-se latifundiarilor. vizând restabilirea unităţii imperiului. astfel că împăratul a decis abrogarea lui. fiind grupate în 14 dioceze şi 4 prefecturi (Orient. prefigurând situaţia ţăranilor legaţi de glie din Evul Mediu. religia dominantă a evului mediu. Acest sistem prin care marii proprietari funciari îi ocroteau pe locuitorii din lumea rurală care-şi cedau pământurile şi o mare parte din libertate în 17 . Pe plan social. Gallia. Acest sinod a pus bazele dogmatice şi canonice ale bisericii creştine. Barierele clare dintre diferitele categorii sociale ale Principatului dispar în cadrul Dominatului. pe ţăranii din împrejurimi care. Datorită ascunderii mărfurilor de către negustori în vederea creşterii artificiale a preţurilor. accentuând-o doar pe cea umană) iar acesta este exilat. împăratul convoacă la Niceea. Italia). Marii latifundiari îşi consolidează puterea creându-şi un aparat de constrângere propriu şi luând sub ocrotirea lor. dobândeau protecţie în faţa abuzurilor funcţionarilor imperiali şi a impozitelor tot mai apăsătoare ale statului. fiind însă botezat abia pe patul de moarte (22 mai 337) de către episcopul Eusebios. împăratul legiferează în 332 legarea colonilor de pământ (adstrictio glebae). în Asia Mică. Constantin cel Mare promovează în urma înţelegerii cu augustul Licinius. prin care creştinismul. măsură revoluţionară pentru acele timpuri. Ca urmare a atitudinii sale favorabile creştinismului. fapt ce marchează preponderenţa provinciilor orientale faţă de cele apusene ale imperiului. dar conţin totodată in nuce germenii unei noi societăţi. Acest împărat are o atitudine favorabilă creştinismului.

această situaţie prefigurează viaţa economică a Evului Mediu timpuriu caracterizată cel puţin până în secolul IX de o economie naturală şi de lipsa unei vieţi urbane active. ele contribuind doar la accelerarea şi desăvârşirea unor transformări ale căror baze au fost puse pe vremea Dominatului. MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE ŞI GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE (SEC. societatea feudală. cedând primatul celei rurale aşa cum balanţa se înclină încet. Prezenta prelegere urmăreşte familiarizarea studenţilor cu principalele etape şi cu urmările migraţiei triburilor germanice. triburile germanice ocupau regiuni întinse 18 . III-VI) Fenomen complex cu implicaţii fundamentale în istoria Europei. Marea migraţie a triburilor germanice a determinat prăbuşirea structurii politice a Imperiului Roman de Apus. Rezumaţi aspectele esenţiale ale Dominatului şi arătaţi impactul acestora asupra lumii medievale. Fixarea cunoştinţelor 1. Reţineţi principalele reforme ale lui Diocleţian şi modul în care acestea au prefigurat Evul Mediu. 1. în vederea înţelegerii cadrului de apariţie a societăţii feudale în vestul Europei. dar inexorabil. 2. la constituirea „regatelor barbare”. De asemenea. Viaţa urbană intră într-un declin inexorabil. Prezentaţi concis esenţa Marii Crize a secolului trei şi a Anarhiei Militare. Definiţi concis natura şi esenţa Dominatului 3. De aceea. la declanşarea procesului de constituire a principalelor popoare şi limbi din Europa apuseană şi la apariţia germenilor unei noi societăţi. în favoarea economiei naturale şi în dauna celei monetare. invaziile germanice şi căderea Imperiului Roman de Apus (476) nu pot fi considerate ca o cezură definitivă cu lumea antichităţii şi ca un început al Evului Mediu. 4. MAREA MIGRAŢIE A TRIBURILOR GERMANICE În primele secole ale erei noastre.schimbul protecţiei oferite prefigurează Evul Mediu.

ramura răsăriteană . longobarzii. orzul. vânzându-le acestora blănuri. quazii. Totodată. germanicii cultivau grâul. suabii. . ei practicau intens vânătoarea şi pescuitul. nepoţi). Conform opiniilor specialiştilor. meiul. ajungând apoi ereditară.Hr. piei. Populaţiile germanice din primele secole ale erei creştine nu aveau aşezări urbane. adulterul. menţionând că „vitele sunt singura şi cea mai de preţ avuţie a lor”. warnii. Populaţiile germanice ce locuiau în zonele aflate de-a lungul Rinului şi Dunării practicau un comerţ intens cu romanii. Cârmuirea tribului era exercitată de ADUNAREA POPORULUI. formată din toţi bărbaţii capabili să poarte arme. Principalele informaţii despre triburile germanice din primul secol al erei creştine ne sunt oferite de descoperirile arheologice şi de opera fundamentală a lui Tacitus. În această perioadă a început să se cristalizeze şi comerţul intern bazat pe schimbul de produse agro-pastorale sau meşteşugăreşti. inul şi cânepa. practicând o agricultură extensivă ce avea la bază sistemul de „moină reglementată” iar câţiva ani.ramura nordică (scandinavă). alamanii. Ea hotăra asupra problemelor importante din viaţa tribului. Celula socială de bază a acestor populaţii era formată de familia patriarhală. în schimbul cărora obţineau arme şi unelte. pământul era lăsat pârloagă. produse din sticlă. Între Oder şi Vistula triburile germane se învecinau cu cele slave. ţesături etc. nediferenţiate încă de agricultură. formată pe baza căsătoriei monogame a trei generaţii (părinţi. iuţii (juţii). 19 .ramura apuseană . Din ramura apuseană făceau parte următoarele populaţii: francii (divizaţi în salieni şi ripuari). iar în nordul Mării Negre ele se învecinau cu daco-romanii. Acest gen de chestiuni erau supuse Adunării Poporului de către SFATUL FRUNTAŞILOR. ceramică. dacii liberi. ovăzul. secara. pe care au început ulterior să le imite.Hr.între Rin. precum şi în Scandinavia şi în nordul Mării Negre. De originibus et situ germanorum (Despre originea şi ţara germanilor). alanii şi sarmaţii. desfăşurat mai mult la nivel de troc. ca alegerea regilor şi a comandanţilor militari ca şi asupra greşelilor considerate grave: trădarea. Cu prilejul acestor schimburi comerciale foloseau – la început sporadic – monede romane de aur şi argint. Pe vremea lui Tacitus regalitatea germană era electivă. marcomanii. saxonii. prin rotaţie. format din membri ai familiilor de bază. copii. scrisă în anul 98 d. triburile germanice erau divizate în 3 mari ramuri. frizii. cursul superior şi mijlociu al Dunării şi Vistula. chihlimbar şi sclavi. hermundurii. anglii. Tacitus oferă informaţii interesante despre creşterea animalelor la populaţiile germanice. iar mai multe ginţi formau un trib. Triburile germanice din primele secole ale erei noastre realizaseră progrese remarcabile în domeniile extracţiei metalelor şi meşteşugurilor.. În secolul III-IV d. Mai multe familii patriarhale formau o gintă (neam). laşitatea.

Goţii. romanii au fost nevoiţi să-şi retragă armata şi funcţionarii din administraţie şi să părăsească această provincie în 407 datorită presiunii crescânde a triburilor celte libere din insulă. conduşi de Alaric. cu ajutorul hunilor. vandalii au cucerit şi insulele Baleare. Din ramura nordică (scandinavă) făceau parte danii. care au culminat cu înfrângerea armatelor romane la Adrianopole (378). suedezii şi nordharii (norvegienii). Acest regat este nimicit în anul 436 de ultimul mare general roman Flavius Aëtius. vizigoţii pătrund de mai multe ori în Italia. schirii. cuceresc şi pradă Roma. Spre deosebire de infiltrările şi incursiunile sporadice ale triburilor germanice în Imperiul roman din secolele III-IV. După o serie de confruntări cu romanii. format din Savoia şi partea de sud-est a Galliei. vandalii. au debarcat în nordul Africii (429). rugii. regatul vizigot condus de regele Euric (466- 485). Îndreptându-se spre Imperiul roman de apus. Francii vor cuceri regatul burgund în anul 534. goţii (divizaţi în ostrogoţii şi vizigoţi). împărţiţi în ostrogoţi şi vizigoţi au fost siliţi de invazia hunilor să părăsească teritoriile lor din nordul Mării Negre şi să treacă în anii 376-377 la sud de Dunăre. Vandalii s-au stabilit o scurtă perioadă în Spania. Trupele retrase din Britannia au fost folosite în încercarea – neizbutită de altfel – de a opri atacurile triburilor germanice asupra provinciilor romane de pe continent. marea lor migraţie din secolul următor a avut drept rezultat străpungerea liniilor fortificate romane de pe Rin şi de pe cursul superior al Dunării. Corsica si Sardinia. atât celţii liberi.juthungii. Totodată. saxonilor şi iuţilor (juţilor). Elveţia). urmată de aşezarea migratorilor în majoritatea provinciilor imperiului. ei au ocupat întreaga Gallie sudică şi centrală şi Spania. În perioada de crepuscul a Imperiului roman de apus. La începutul deceniului al doilea al veacului al V-lea s-au aşezat în Gallia sudică. Conduşi de capabilul rege Geiserich sau Genseric (389-477). Din ramura răsăriteană făceau parte herulii. fiind finalizată spre mijlocul secolului al V-lea. În anul 443 supravieţuitorii burgunzi sunt colonizaţi de autorităţile romane în Sapaudia (Savoia modernă) unde constituie un nou stat cu capitala la Genava (=Geneva. În Britannia. iar pe vizigoţi în Tracia (382). Burgunzii au întemeiat în cursul deceniilor cinci-şapte ale secolului al V-lea un regat efemer. unde au întemeiat un regat cu capitala la Toulouse. burgunzii. Acest episod îşi găseşte expresia artistică în faimoasa epopee Cântecul Nibelungilor. migrate de pe ţărmurile nord- 20 . Cucerirea teritoriilor romane din nord-vestul Africii a fost realizată treptat. După retragerea romanilor. cât şi cei romanizaţi au început o luptă disperată împotriva triburilor germanice ale anglilor. iar în anul 410. era cel mai puternic regat germanic din Europa apuseană. aceştia au fost nevoiţi să-i recunoască ca aliaţi în slujba imperiului (foederati) şi să-i aşeze pe ostrogoţi în Pannonia (380). în provinciile răsăritene ale Imperiului roman. gepizii. În deceniile următoare.

Împăratul bizantin Zenon a încuviinţat cererea regelui ostrogot Teodoric (vestitul Dietrich von Bern din poemele epice germanice) de a înlocui cârmuirea lui Odoacru cu o stăpânire ostrogotă care să recunoască însă autoritatea nominală a Imperiului roman de răsărit în Italia. a căror geneză a avut loc în condiţii istorice complexe. Britannia şi Africa de nord-vest fuseseră ocupate de către triburile germanice care îşi constituiseră aici formaţiuni statale independente. silindu-l în cele din urmă să împartă stăpânirea Italiei cu el. deşi au luat treptat în stăpânire toate provinciile Imperiului roman de Apus. mercenarii germanici rugi. Odoacru. Gallia. În pofida rezistenţei lor îndârjite. Spania. a luat în stăpânire întreaga Italie. conduşi de schirul Odoacru (Odovacar). La rândul său. măcar în parte. Cornwall). aflându-se în faţa unei prăbuşiri iminente. pentru a reface astfel. În anul 493 Odoacru este ucis la un ospăţ din ordinul lui Teodoric. Ostrogoţii vor găsi în acest context un teren propice de afirmare istorică. CONDIŢIILE ISTORICE ALE FORMĂRII RELAŢIILOR FEUDALE În primele secole ale evului mediu. unitatea Imperiului roman. s-au aşezat în grupuri compacte numai in anumite regiuni. Populaţia celtă şi-a păstrat independenţa numai în părţile de vest ale Britanniei (Walles. În jurul anului 470 Imperiul roman de apus era redus din punct de vedere teritorial aproape numai la Italia. care rămâne singurul stăpânitor al Italiei. ales de ostaşii săi rege. Imperiul roman de răsărit urmărea să-şi restabilească autoritatea în Italia. în Europa apuseană s-a desfăşurat procesul îndelungat al formării relaţiilor feudale. În august-septembrie 476. mai puţin între Sena şi Loara şi sporadic la sud de Loara. Stăpânirea lui Odoacru în Italia a provocat nemulţumirea nobilimii romane datorită exproprierilor funciare la care a fost supusă şi a reducerii considerabile a rolului său în conducerea statului. Romulus Augustulus. s-au răsculat şi l-au detronat pe ultimul împărat roman.vestice ale Germaniei şi din Iutlanda. Scoţia şi Irlanda. heruli şi turchilingi din armata romană. întemeind câteva regate. schiri. Prăbuşirea Imperiului roman de apus din anul 476 marca finalizarea destrămării unităţii politice a Imperiului Roman de Apus. Triburile germanice. 2. migratorii au cucerit în secolele V-VI cea mai mare parte a Britanniei. Teodoric l-a înfrânt pe Odoacru în 489 şi l-a asediat la Ravenna între 490-493. 21 . începută în primele decenii ale secolului V prin restrângerea teritorială gradată datorată de constituirea pe teritoriul său a unor regate romano-germanice. Francii s-au statornicit masiv între Rin şi Sena.

în schimb. câteva procente din totalul populaţiei. contribuind la accelerarea ruralizării Europei apusene şi la extinderea economiei naturale. imensa majoritate a populaţiei trăind în sate şi având ca principală ocupaţie agricultura. Deşi inferiori ca număr populaţiei romanizate. activitatea meşteşugărească şi comercială era într-un tot mai pronunţat regres. ostrogoţi. anglo-saxonii au supus şi au asimilat sau au împins spre vestul insulei populaţia celto-romană şi celtică. Italia. spaniol şi portughez. în ansamblu. Catalonia. Teritoriul Germaniei de la est de Rin a continuat să rămână lipsit de viaţă urbană. Marea migraţie a triburilor germanice a grăbit declinul oraşelor. În Britannia. Vizigoţii s-au stabilit neuniform mai întâi în sudul Galliei. dintre care mai numeroase şi mai puternice erau cele ale alamanilor.. longobarzi etc.alamanii în Alsacia şi in Lorena. Satele libere şi satele dependente sau domeniile îşi satisfăceau nevoile materiale esenţiale aproape numai prin propriile produse ale economiei agrare şi ale meşteşugurilor rurale. în ultimele secole ale mileniului I. Burgundia îşi datorează numele burgunzilor. burgunzi. la rândul lor. a popoarelor francez. iniţial Gothalania – vizigoţilor şi alanilor. baza poporului german. unele triburi germanice au transmis numele lor unor popoare. Triburile germanice rămase pe teritoriul Germaniei. italian. sudul şi vestul Britanniei. În oraşele în declin. numărul migratorilor nedepăşind. iar populaţia se redusese mult. în ansamblu. ei au adus o contribuţie însemnată la formarea popoarelor şi limbilor romanice actuale din Europa apuseană. estul şi centrul Britanniei. În primele secole ale evului mediu. Europa apuseană avea. mai numeroasă şi aflată pe o treaptă superioară de cultură materială şi spirituală. proces care a stat la baza formării poporului şi a limbii engleze. Ca urmare a migrării şi a statornicirii lor în Europa apuseană şi a instaurării aici a dominaţiei lor politice. vizigoţi. comerţul şi circulaţia monetară erau restrânse şi ocupau o pondere 22 . a triburilor germanice de franci. iar Essex. saxonilor. iar ulterior longobarzii s-au aşezat în nordul Italiei. ţări şi provincii. Ostrogoţii. Anglii şi saxonii au ocupat mai ales regiunile din sudul. al activităţii meşteşugăreşti şi comerciale şi al circulaţiei monetare. Lombardia – longobarzilor. În condiţiile economiei naturale dominante. respectiv în estul. Andaluzia. Sussex şi Wessex – saxonilor aşezaţi. iar rezultatul său – încheierea formării. poporului şi limbii franceze iar anglii – Angliei. Peninsula Iberică. Esenţa acestui proces de etnogeneză a constituit-o asimilarea de către populaţia romanizată din Gallia. poporului şi limbii engleze. iniţial Vandaluzia – vandalilor. Astfel francii au dat numele lor Franţei. iar apoi şi în Spania. închegat în ultimele secole ale mileniului I. thuringilor şi bavarezilor au format. iar burgunzii în sud-estul Galiei. un accentuat caracter rural. iar întemeierea regatelor romano-germanice pe ruinele Imperiului Roman de Apus a avut ca urmare accentuarea destrămării unităţii economice a lumii romane.

pământul reprezenta baza pe care se închegau relaţii sociale. În ansamblu. Schimbului intern restrâns îi corespundea un comerţ extern redus. Triburile germanice au contribuit la slăbirea sclaviei din societatea romană şi la răspândirea instituţiilor societăţii gentilice germanice în regiunile în care s-au statornicit în grupuri compacte. dintre seniori şi vasali. vicini). Marea masă a migratorilor formată din oameni liberi. Izvor de subzistenţă şi de bogăţie şi principal mijloc de remunerare a muncii şi a slujbelor. Contribuind la slăbirea sclaviei din societatea romană şi la răspândirea instituţiilor gentilice din societatea germanică. Ea a avut loc prin exproprierea atât a unor mari proprietăţi ale nobilimii romane. Luarea lor în stăpânire nu a fost însă generalizată. Aristocraţia germanică şi membrii gărzilor regilor germanici au luat. vizigote. lotul de pământ atribuit acestora prin tragere la sorţi (sors). în societatea rurală a Europei apusene din primele secole ale evului mediu. luarea în stăpânire de pământuri de către triburile germanice stabilite în provinciile fostului Imperiu roman de apus a avut ca urmare scăderea ponderii proprietăţii latifundiare romane şi creşterea ponderii micii proprietăţi individuale libere şi a ponderii obştilor săteşti libere. în stăpânire domenii sau părţi de domenii imperiale sau ale nobilimii romane. lucrate cu sclavi şi coloni. Migraţia triburilor germanice în Imperiul roman de apus a avut importante consecinţe sociale. împreună cu sclavii şi colonii aşezaţi pe ele. un rol însemnat a avut luarea în stăpânire de către migratori a unei părţi a proprietăţilor funciare romane in secolele V-VI. în continuare. De aceea. asemănători celor din rândurile localnicilor. iar circulaţia bănească avea o funcţie economică restrânsă şi un rol social redus. ci a avut loc îndeosebi în regiunile în care aceştia s-au aşezat în grupuri compacte. de regulă. cât şi a unor pământuri stăpânite de mici proprietari. aflate într-un stadiu şi mai înaintat de destrămare. atât cele dintre stăpânii funciari şi ţăranii dependenţi. fara). în provinciile fostului Imperiu roman de apus s-au păstrat şi obşti localnice. Pe pământurile expropriate – între 1/3 şi 2/3 din fondul funciar al unui domeniu sau sat liber – migratorii au luat pământul în stăpânire în raport cu situaţia lor socială. a luat pământurile în stăpânire potrivit formelor de organizare a obştii săteşti libere. avuţia esenţială o constituia pământul. france. cât şi cele vasalice.redusă în viaţa economică. Legiuirile cutumiare burgunde. În acest proces. folosind. În afară de obştile săteşti germanice. munca acestora. marea migraţie a triburilor germanice a creat condiţii 23 . Germanicii s-au stabilit însă şi ca mici proprietari de pământ individuali. membrii săi (faramani. dreptul membrilor obştii de a-şi da acordul sau de a se opune aşezării unui străin în cuprinsul satului etc. longobarde menţionează obştea sătească (marca. care au căpătat o largă răspândire. posedarea în comun de către membrii obştii a pădurii (silva communis) şi a altor bunuri funciare.

Astfel. Trecerea triburilor germanice şi slave de la societatea gentilică la cea feudală a implicat şi participarea unor elemente ale sclavajului patriarhal. clasa feudalilor şi cea a ţăranilor dependenţi. slăbirea legăturilor economice dintre oraş şi sat şi a circulaţiei monetare. societatea feudală. procese care au dus inevitabil la creşterea ponderii economiei naturale. prin intermediul a două modalităţi date de apartenenţa sau non-apartenenţa unor teritorii la Imperiul Roman. pe teritoriile care au aparţinut Imperiului Roman de Apus sau de Răsărit (Bizantin) s-a operat o trecere de la sistemul societăţii antice la feudalism în vreme ce teritoriile europene care nu au făcut parte din Imperiul Roman nu au cunoscut societatea antică şi au experimentat o trecere directă de la sistemul societăţii primitive (gentilice) la feudalism. iar pe de altă parte cu formarea unor noi popoare şi limbi europene. feudalismul nu s-a format numai ca urmare descompunerii societăţii antice (sclavagiste) ci şi datorită destrămării elementelor de societate gentilică (primitivă) păstrate sau reînviate de triburile germanice în condiţiile imigrării lor în provinciile imperiului. ultimele fiind păstrate sau reînsufleţite de triburile slave. Acest proces apare ca un rezultat conjugat al adâncirii economiei naturale. Astfel. manifestându-se o serie de întrepătrunderi care nu au atenuat însă caracterul oarecum distinct al acestora. în esenţă. Această migraţie s-a soldat pe de o parte cu formarea unor state medievale timpurii pe teritoriul acestui imperiu. Geneza relaţiilor feudale constă în formarea proprietăţii funciare feudale şi a celor două clase sociale principale.favorabile pentru contopirea unor elemente aparţinând celor două societăţi în destrămare şi pentru formarea premiselor genezei unei noi societăţi. al destrămării structurilor sociale şi politice ale lumii romane şi germanice şi al migraţiei triburilor germanice în Imperiul roman de apus. pe teritoriul fostului Imperiu Roman de Apus. Între cele două modalităţi de trecere la feudalism nu a existat o graniţă rigidă. 3. GENEZA RELAŢIILOR FEUDALE Geneza relaţiilor feudale din vestul Europei a constituit un proces complex. Procesul complex de trecerea la feudalism în Europa s-a realizat. Declinul economic al oraşelor şi autarhia marilor domenii au generat diminuarea producţiei în general şi a celei de mărfuri în special. În Imperiul Bizantin feudalismul s-a format prin sinteza elementelor societăţii antice cu cele ale societăţii gentilice. desfăşurat în primele secole ale erei creştine. Migraţiile din Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit au produs mari distrugeri materiale care au contribuit la 24 .

ruralizarea majorităţii provinciilor din componenţa lor. Ulterior,
dominarea Mării Mediterane de către arabi începând cu mijlocul sec. al
VIII-lea şi incursiunile arabe şi normande din sec. VIII-IX au determinat
generalizarea economiei naturale în Europa. În condiţiile existenţei
societăţii rurale şi a economiei naturale în feudalismul timpuriu,
pământul a devenit bogăţia principală, având un rol decisiv în
stabilirea raporturilor sociale. Pe baza proprietăţii funciare feudale
s-au dezvoltat atât relaţiile senioriale, stabilite între proprietarii funciari
feudali şi ţăranii dependenţi ce lucrau aceste pământuri, cât şi relaţiile
vasalice, stabilite numai între proprietarii funciari ce formau clasa
conducătoare în societate.
În provinciile fostului Imperiu roman de apus, pe măsură
ce munca sclavilor şi a colonilor a fost înlocuită în exploatarea
pământurilor cu cea a ţăranilor dependenţi, acestea s-au
transformat în domenii feudale. Totodată, proprietatea
funciară feudală s-a format şi prin însuşirea de către
regalitate, marii proprietari funciari laici, biserică, slujbaşi a
pământurilor micilor proprietari liberi şi ale obştilor săteşti. Pe
teritoriul Germaniei de la est de Rin, proprietatea feudală s-a
format, în esenţă, prin însuşirea de către regalitate,
aristocraţie, slujbaşi şi biserică a pământurilor obştilor săteşti
şi ale micilor proprietari.
În noile state medievale timpurii constituite pe teritoriul fostului
Imperiu roman de apus, ţărănimea dependentă s-a format din mai
multe pături sociale – sclavi cu gospodărie (servi casati), sclavi eliberaţi
înzestraţi cu lot de pământ (lidi), coloni (coloni), mici proprietari liberi şi
membri ai obştilor săteşti intraţi în dependenţă. Atestând existenţa
sclavilor înzestraţi cu gospodărie şi a colonilor şi condiţia lor de
inferioritate social-juridică în raport cu cea a oamenilor liberi, legiuirile
longobarde de la mijlocul secolului al VII-lea, ca Edictul regelui Rothar din anul 643,
menţionează că wergeld-ul („darea sângelui” sau tariful de
răscumpărare a vieţii) unui sclav agricol varia între 16 şi 20 de solidi, al
unui colon era de 60 de solidi, faţă de cel al unui longobard liber, care,
potrivit unei legi a regelui Liutprand din anul 734, varia între 150 şi 300
de solidi.
Într-o epocă în care bogăţia şi prestigiul în societate erau
determinate de întinderea pământurilor stăpânite şi de numărul
oamenilor dependenţi care le lucrau, nobilimea romanică şi aristocraţia
germanică, slujbaşii şi biserica şi-au intensificat eforturile în vederea
măririi proprietăţilor funciare şi a înmulţirii ţăranilor dependenţi.
Însuşirea pământurilor obştilor săteşti şi ale micilor proprietari şi
intrarea acestora în dependenţă au avut loc în împrejurări şi pe căi
variate. Destrămarea obştii săteşti, prin formarea proprietăţii alodiale
alienabile şi accentuarea diferenţierii între membrii ei au avut ca
urmare scăderea coeziunii şi a solidarităţii obştii, ceea ce a uşurat
însuşirea pământurilor ei şi intrarea membrilor săi in dependenţă.

25

Recoltele slabe, datoriile, amenzile judiciare şi impozitele, presiunile
marilor proprietari funciari mici şi ecleziastici şi abuzurile slujbaşilor,
războaiele interne şi externe etc. sileau pe membrii obştilor săteşti şi
pe micii proprietari, lipsiţi de resurse şi de apărare, să-şi cedeze
pământul şi să intre în dependenţă, pentru a fi luaţi sub „ocrotirea"
unui mare proprietar laic sau ecleziastic.
Formele de deţinere a pământului de către ţăranii intraţi în
dependenţă erau variate, cea mai răspândită fiind aceea de precaria (de
la precarius-a-um = bun obţinut prin rugăminte), considerându-se că marele
proprietar funciar acorda sau primea lotul de pământ al ţăranului la
„rugămintea'' acestuia, pentru a fi luat în schimb sub „ocrotire”).
Astfel, când ţăranul îşi ceda gospodăria unui mare proprietar,
pământul său, transformat din proprietate în deţinere, era numit
precaria oblata; când ţăranul cu pământ puţin sau lipsit de pământ
primea de la marele proprietar un lot, acesta era numit precaria data; o
formă combinată o constituia precaria remuneratoria, prin care marele
proprietar, pentru a-1 determina pe ţăran să-şi cedeze pământul sub
formă de precaria oblata îi adăuga un lot suplimentar sub formă de
precaria data. Din punct de vedere al condiţiei sociale, ţăranii precarişti
puteau să-şi menţină libertatea juridică personală s-au să şi-o piardă,
ajungând şerbi.
Ponderea păturilor constitutive ale ţărănimii dependente a variat
de la o ţară la alta sau de la regiune la regiune, în funcţie de raportul
dintre structurile sociale şi instituţiile societăţii romane şi cele ale lumii
germanice. Astfel, în Spania vizigotă şi în provinciile sudice şi centrale
ale Italiei ostrogote şi longobarde şi ale Galliei france, unde structurile
sociale şi instituţiile societăţii romane s-au păstrat mai puternice, iar
cele ale lumii germanice au pătruns mai puţin, ponderea cea mai
însemnată au avut-o sclavii cu gospodărie, sclavii eliberaţi înzestraţi cu
pământ şi colonii, urmaţi de micii proprietari liberi şi de membrii
obştilor săteşti intraţi în dependenţă. În schimb, în regiunile nordice şi
estice ale Galliei france, în provinciile nordice ale Italiei ostrogote şi
longobarde, unde migratorii s-au aşezat în grupuri compacte, aducând
structuri sociale şi instituţii ale lumii germanice, ponderea cea mai
însemnată au avut-o membrii obştilor săteşti şi micii proprietari liberi
intraţi în dependenţă, urmaţi de coloni şi de sclavii eliberaţi înzestraţi
cu pământ.
În paralel cu cele două categorii ale ţărănimii dependente – şerbii
şi ţăranii „liberi în dependenţă" – s-a păstrat şi pătura în descreştere
numerică a „alodiştilor", ţărani care îşi păstraseră atât libertatea
personală cât şi proprietatea funciară.
În Britannia anglo-saxonă, unde sclavia s-a descompus repede
după părăsirea provinciei de către romani, ţărănimea dependentă s-a
format, în esenţă, pe baza destrămării obştilor săteşti, proces care a
dus la diferenţierea membrilor acestora şi a uşurat deposedarea lor de
către aristocraţie şi biserică şi intrarea lor în dependenţă. Datorită

26

ritmului mai lent de feudalizare decât în Europa apuseană
continentală, în Britannia s-a păstrat, până spre sfârşitul epocii anglo-
saxone (sec. XI), o ţărănime liberă încă relativ numeroasă, iar
ţărănimea dependentă cuprindea mai multe pături distincte de ţărani:
geneatas, datori cu redevenţe în produse, geburas, obligaţi la prestaţii în
muncă, cotsetlas, deţinând un lot mic de pământ şi supuşi la sarcini grele
în muncă, sclavi agricoli. pături insuficient închegate încă într-o clasă a
ţărănimii dependente.
Pe teritoriul de la est de Rin al Germaniei, ţărănimea dependentă
s-a format, în condiţiile destrămării obştilor săteşti, prin deposedarea şi
intrarea în dependenţă a membrilor lor. Expansiunea şi cucerirea
francă din secolele VI-VIII au accelerat ritmul de feudalizare a societăţii
germane. Îndeosebi supunerea de către franci a saxonilor prin
campaniile din anii 772-804, a fost urmată de deposedări de mari
proporţii ale membrilor obştilor libere saxone şi de confiscări ale
pământurilor aristocraţiei saxone, efectuate în folosul regalităţii
aristocraţiei france şi bisericii. De aceea, în raport cu extinderea
stăpânirii sau influenţei france, relaţiile feudale au început să se
formeze mai de timpuriu, din secolele VI-VII, în regiunile apusene şi
sudice ale Germaniei, şi ceva mai târziu, din secolele VII-VIII în
regiunile nordice şi răsăritene.
Ca şi ţărănimea dependentă, şi clasa stăpânitorilor
funciari s-au format din mai multe pături sociale. În provinciile
fostului Imperiu roman de apus, ei s-au format din nobilime romană,
care şi-a păstrat în pofida exproprierilor efectuate de migratori o parte
însemnată a domeniilor sale, din aristocraţie germanică, membri ai
gărzilor regale şi alţi slujitori de origine locală sau germanică aflaţi în
serviciul regalităţii şi înzestraţi cu bunuri funciare. Biserica şi-a păstrat
posesiunile funciare iar ulterior, în condiţiile consolidării creştinismului,
şi le-a extins, membrii clerului formând feudalitatea ecleziastică.
În Britannia anglo-saxonă, unde nobilimea celto-romană a încetat
aproape să mai existe după părăsirea provinciei de către autorităţile
romane şi pe teritoriul Germaniei de la est de Rin, clasa funciară
feudală s-a format, respectiv, din aristocraţie germanică, din membri ai
gărzilor şi alţi slujbaşi ai regalităţii, din membri înstăriţi ai obştilor
săteşti. Pe măsura răspândirii creştinismului şi a organizării şi
înzestrării bisericii cu fonduri funciare, s-a format şi o feudalitate
ecleziastică.

Rezumat şi concluzii generale. În primele secole ale erei creştine,
triburile germanice erau împărţite în trei mari ramuri (de nord, de
răsărit şi de apus). Migraţia lor spre vest şi presiunea exercitată asupra
frontierelor Imperiului Roman de Apus a fost determinată la sfârşitul
secolului III de un factor extern (migraţia hunilor) şi de o serie de
factori interni (creşterea populaţiei, împuţinarea suprafeţelor de
pământ, spiritul războinic favorizat de modul de viaţă, temperamentul

27

Explicaţi şi exemplificaţi (folosind terminologia de epocă) căile de formare a clasei ţărăneşti şi a clasei nobiliare în vestul Europei. ostrogoţilor. Explicaţi căile de formare a proprietăţii funciare feudale în vestul Europei. în urma cuceririlor. 5. sociale şi politice a acestora. Prezentaţi succint urmările marii migraţii a triburilor germanice. 28 . de la societatea antică (sclavagistă) la feudalism. 8. Arătaţi arealul iniţial de locuire a triburilor germanice şi rezumaţi principalele caracteristici ale vieţii economice. trecerea la feudalism s-a făcut pe două căi: direct de la societatea gentilică la feudalism. 3. 4. în calitate de foederati (aliaţi) ce aveau misiunea de a apăra hotarele imperiului în schimbul acordării unei suprafeţe de pământ. în teritoriile ce fuseseră stăpânite de acest imperiu. Arătaţi principalele căi de trecere la feudalism în Europa. 6. 7.şi religia germanicilor). Explicaţi situaţia etnică şi militară din Britannia posterioară retragerii romane. În Europa de Apus. fie în mod violent. în teritoriile care nu intraseră sub dependenţa Imperiului Roman. Rezumaţi succint istoria vizigoţilor. Triburile germanice s-au aşezat în cadrul Imperiului Roman de Apus fie în mod paşnic. 2. Prezentaţi rolul deţinut de Odoacru în căderea Imperiului Roman de Apus şi evoluţia sa ulterioară. Prezentaţi triburile componente ale celor trei ramuri principale de populaţii germanice. 9. Germanicii au contribuit în chip decisiv la schiţarea actualei hărţi etnice şi lingvistice a apusului Europei. Fixarea cunoştinţelor 1. burgunzilor şi vandalilor.

5. istoricul roman Paulus Orosius relata că regele vizigoţilor Athaulf (410—415). Britannia anglo- saxonă. Sugerând acest stadiu de evoluţie. STATELE FEUDALE TIMPURII DIN EUROPA APUSEANĂ. 4. Statul franc merovingian şi carolingian. Caracteristici generale ale regatelor barbare. Regatul vizigot. 2. care plănuia să transforme 29 . Regatul vandal. la care nu apăruse încă statul. Caracteristici generale ale regatelor barbare În primele decenii ale stabilirii lor în provinciile Imperiului roman de apus. 1. CENTRALĂ ŞI NORDICĂ ÎN SECOLELE V-XI Acest curs îşi propune să prezinte succint evoluţia principalelor „regate barbare” care au stat ulterior la baza creării unor formaţiuni statale importante din Evul Mediu dezvoltat. 6. el are următoarea structură: 1. Regatul ostrogot. triburile germanice. Cunoştinţele dobândite prin parcurgerea acestei prelegeri sunt necesare pentru o mai bună înţelegere a procesului de centralizare politică a statelor din vestul Europei şi din Peninsula Scandinavă. 3. nu puteau înlocui statul roman cu instituţii proprii de organizare statală. În consecinţă.

În cele mai multe dintre ele. ca în Italia ostrogotă. iar după creştinarea în ritul bisericii romane sau după trecerea de la arianism la catolicism şi cu clerul catolic. În unele state. codificarea legiuirilor cutumiare ale triburilor germanice . dar şi la a intereselor oamenilor liberi din regatul lor. din pricina barbariei lor neînfrânate şi nici nu trebuie să lipsească statul roman de legi. ca Italia ostrogotă. unde instaurarea stăpânirii triburilor germanice a avut loc în forme mai puţin violente. În noile state constituite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus. în întregime sau prin împărţire. evoluând de la reprezentarea intereselor aristocraţiei germanice la reprezentarea intereselor proprietarilor funciari feudali şi ecleziastici. vămi şi amenzi judiciare şi prestigiu politic. în statele constituite de migratori. oglindit de existenţa unor dinastii cu durată îndelungată. pe aristocraţia germanică care constituia forţa militară şi politică dominantă şi a colaborat cu nobilimea romană. care considera statul o instituţie publică (res publica) iar pe locuitori ca cetăţeni (cives). Regalitatea s-a sprijinit. Spre deosebire de conceptul roman de drept. regele s-a transformat dintr-un şef militar într-un conducător de stat.„Romania” în „Gothia”.codicele de legi vizigot întocmit în timpul domniei regelui Euric (470-480). au continuat să funcţioneze o parte dintre instituţiile romane. şi-a dat curând seama că „nici nu poate supune în vre-un chip pe goţi legilor. resurse băneşti rezultate din impozite. În Britania anglo-saxonă. VIII). lăsând-o moştenire fiilor săi. ca urmare a cuceririi unor întinse teritorii. cu precădere. regalitatea consolidându-şi totodată caracterul ereditar. În ansamblu. care i-a adus domenii funciare numeroase şi bogate. cărora li s- au suprapus instituţiile germanice ale triburilor cuceritoare. ca aceea a Merovingienilor la franci (mijlocul sec. oglindind însă starea stăpânirii triburilor germanice. În aceste condiţii. instituţiile politice germanice au devenit preponderente. a cărei autoritate a crescut considerabil. Spania vizigotă sau Galia francă. V-mijlocul sec. legea salică a francilor (primul deceniu al secolului al VI-lea). structura instituţiilor politice a variat in funcţie de intensitatea migrării triburilor germanice. Puterea supremă era exercitată de regalitate. fără de oare nu poate exista stat”. reflectă înzestrarea regatelor romano-germanice cu o organizare juridică scrisă corespunzătoare transformării lor în state. Spania vizigotă sau Galia 30 . de care regele putea dispune după normele succesorale ale dreptului germanic. părăsirea provinciei de către romani şi cucerirea ei de către migratori au avut ca urmare încetarea funcţionării instituţiilor romane şi organizarea regatelor anglo-saxone aproape numai pe baza instituţiilor germanice. Pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus. iar pe locuitori ca supuşi depinzând personal de rege. dobândită prin cucerire. conceptul germanic de drept socotea regatul o stăpânire cu caracter patrimonial. instituţie de origine germanică.

. care sprijineau recucerirea lui Justinian si să atragă de partea sa ţărani liberi. Imperiul roman de răsărit a iniţiat o vastă campanie de recucerire a provinciilor fostului Imperiu roman de apus. ostrogoţii au reuşit ca între anii 542-551 să recucerească cea mai mare parte a 31 . care cumulau atribuţii militare. şeriful (gerefa) în Britania anglo-saxonă. Acţiunea de reconquistă bizantină va pune capăt regatului lui Teodoric După moartea acestuia. şi partea de nord-vest a Peninsulei balcanice. Datorită acestor măsuri. Reprezentanţii locali ai puterii centrale erau comitele şi ducele în Galia francă. mai ales în timpul asedierii Romei de câtre ostrogoţi (545-546). iar în cadrul lor a crescut tot mai mult rolul reprezentanţilor marilor proprietari funciari. de regulă o sută (centena. Deşi Teodoric a fost recunoscut rege al ostrogoţilor (493-526) şi „împuternicit al Imperiului roman de răsărit pentru Italia”. însemnătatea adunărilor locale s-a redus treptat. a avut loc o intensificare a ciocnirilor dintre grupările aristocraţiei ostrogote pe de o parte şi a nobilimii romane ce înţelegea să păstreze legăturile cu Imperiul roman de răsărit pe de altă parte. ocupând Dalmaţia. În mediul rural. în afară de Italia. În a doua etapă a războiului (541-552). conducerea locală se realiza prin funcţionarea unor organisme de origine germanică. subordonate autorităţii regale. „comitele ostrogoţilor în provincie” în Italia ostrogotă. care cuprindeau un număr de gospodării libere. Regatul ostrogot Regatul ostrogot al lui Teodoric cuprindea. au fost menţinute instituţiile centrale romane din domeniul administrativ. administrative. edilitar etc. inclusiv Roma şi Ravenna. 2. Această acţiune de „reconquistă” s-a derulat în principal în timpul domniei împăratului bizantin Justinian (527-565). care au dus la slăbirea statului ostrogot şi au uşurat acţiunea de recucerire bizantină. francă. care au profitat de dezbinarea şi luptele dintre regatele romano- germanice din Europa de apus. coloni şi sclavi. Sicilia şi Italia peninsulara până la Pad. fiscale. armatele imperiale au obţinut succese însemnate. hundred). Belizarie şi Narses. în timpul minoratului nepotului său Athalaric (526—535). administrative şi de repartizare a obligaţiilor faţă de stat. Totodată. s-au păstrat şi unele instituţii locale de origine romană. care a avut norocul să fie slujit de doi generali foarte capabili. care asigurau îndeplinirea unor atribuţii ale autorităţii centrale. regele ostrogot Totila zis Baduila (541- 552) a luat un şir de măsuri menite să slăbească poziţiile marilor proprietari funciari romani. Pe măsura feudalizării şi a scăderii ponderii oamenilor liberi. Totila a eliberat numeroşi sclavi şi i-a înrolat în armata sa. În cadrul lor se ţineau periodic adunări formate din reprezentanţi ai populaţiei libere din unitatea teritorială respectivă. În prima etapă a războiului (535-541). în vederea restabilirii unităţii fostei lumi romane. care aveau atribuţii judiciare. în realitate el a cârmuit Italia ca un monarh independent. fiscal. mai ales sub forma unor consilii municipale în oraşe. În deceniile 4-6 ale secolului al VI-lea. judiciare. vamal.

Energicul rege Leovigild (568- 586) a izbutit să recucerească de la bizantini Cordoba şi Malaga iar în anul 585 a izbuti să anexeze regatul suevilor. apoi la Toledo. Statul longobard era format din regatul longobard propriu- zis. De aceea.000 de războinici arabi conduşi de Tariq ibn Ziayd în apropiere de Rio Barbate. reducerea armatei. longobarzii. Justinian a luat un şir de măsuri cuprinse în actul intitulat Pragmatica Sancţiune (554). Pentapolei (Pentapolisului). armatele Imperiului roman de răsărit au ocupat partea de sud-est a Spaniei. la începutul secolului al VII-lea s-a ajuns la un condominiu între Imperiul de răsărit şi longobarzi. conduşi de regele Alboin (cca. comandată de generalul Narses. ducatele Istriei. numită Septimania iar regatul lor intră în declin. Italia bizantină păstrând exarhatul Ravennei. obţinând un sprijin din partea Bisericii împotriva turbulentei nobilimi vizigote ce era încă adepta ereziei ariene. cu oraşele Cordoba şi Cartagena (550-554). Fiul său. au pătruns în Italia. regatul vizigot dispare din istorie. Veneţiei. Regatul vizigot s-a transformat astfel dintr-un stat gallo-hispanic ce avea capitala la Toulouse. Pentru a restaura regimul social-politic şi militar roman. 560-572).000 războinici ai ultimului rege vizigot Roderic sunt înfrânţi la 19 iulie 711 de cei 7. Romei şi Neapolelui. la Tadinae (552). nobilii şi vizigoţii de rând vor trece la catolicism iar regatul vizigot din Spania va deveni un fel de stat roman aflat în declin. într-un stat aproape numai hispanic.Italiei centrale şi sudice (inclusiv Roma). cei 90. creşterea puterii aristocraţiei şi a discrepanţei dintre săraci şi bogaţi slăbesc ireversibil puterea regatului vizigot. poziţionat în nord-vestul Peninsulei Iberice. Profitând de luptele interne din regatul vizigot. Odată cu cucerirea Spaniei de către arabi. După ce francii cuceresc în 507-508 Gallia centrală şi sudică. 4. Treptat. Victoriile ostrogoţilor au determinat Imperiul roman de răsărit să mobilizeze o armată numeroasă. centrul şi o parte din sudul ţării. iar Italia longobardă cuprinzând nordul. Sardinia şi Corsica. În ultima etapă a războiului (552-562) armatele imperiale au înfrânt resturile armatei ostrogote şi au recucerit întreaga Italie. Regele Wamba (672-680) încearcă să întărească formele de cultură şi organizare germanică în regatul vizigot dar conflictele interne. cu capitala la Sevilla. insulele Sardinia şi Corsica şi să debarce în Sicilia. În primăvara anului 568. care cuprindea Italia nordică şi o parte din cea centrală şi ducatele din Spoleto şi Benevent. o parte din Italia de sud şi insulele Sicilia. 3. Recared I (586-601) adoptă în anul 589 creştinismul de rit catolic. aşezaţi de la mijlocul secolului al VI-lea în Panonia. Regatul vandal 32 . Regatul vizigot Până la începutul secolului VI. regatul vizigot cuprindea sudul şi centrul Galliei şi cea mai mare parte a Spaniei. care a înfrânt pe ostrogoţi. După mai multe războaie. Genovei. vizigoţii nu mai deţin în această provincie decât regiunea de coastă din sud. slăbiţi de războiul îndelungat.

la Ad decimum şi la Tricamarum (toamna anului 533). Austrasiei şi Burgundiei. către mijlocul secolului al VI-lea. 5. cu excepţia Provenţei şi a Septimaniei. Statul franc merovingian şi carolingian Aşezaţi în calitate de federaţi ai Imperiului roman în Toxandria. epidemiile dese. În anul 455 vandalii ocupă şi jefuiesc Roma timp de 14 zile. În aceste condiţii. Până în primăvara anului 534 armata bizantină a ocupat în întregime Africa vandală şi insulele Sardinia. regatul franc ajunsese cel mai întins şi cel mai puternic stat din Europa apuseană. ca urmare a reducerii necontenite a fondului funciar al regalităţii. potrivit conceptului patrimonial germanic despre stat. şi-au impus dominaţia asupra saxonilor. francii au cucerit Thuringia (531) şi Burgundia (532-534).000 de luptători vandali trec Gibraltarul în 429. atacurile triburilor berbere de la hotare. Stăpânirea Africii vandale. Hildrich. Chlodovech a izbutit să-i înfrângă pe vizigoţi în bătălia de la Vouillé (507) şi. occidentul Europei şi nordul Africii pe de altă parte. fără să întâmpine rezistenţă armată şi se stabilesc de-a lungul coastei nord- africane unde întemeiază un regat cu capitala la Cartagina. Ulterior. Chlodovech (511). la sud de gurile Rinului (358). Gunthamund. În 486 Chlodovech a înfrânt la Soissons pe Siagrius. regrupate ulterior în regatele Neustriei. clima africană greu de suportat pentru nişte oameni veniţi din ţinuturile Mării Baltice. având drept centre mai importante Tournai si Cambrai. bavarezilor şi suabilor. francii salieni s-au extins treptat între cursul inferior al Rinului si Somme. circa 15-20. iar flota lor realizează timp de decenii o adevărată blocadă maritimă a Italiei. Gelimer. luându-l prizonier pe ultimul rege vandal. iar pe la 496 a învins pe alamani şi a ocupat regatul alaman din Alsacia. cei patru fii ai săi au împărţit statul franc în patru regate separate. punând capăt existenţei istorice a regatului vandal. politică şi spirituală. Statul vandal intră în declin odată cu moartea lui Genseric. un fost guvernator roman devenit „rege al romanilor” din Gallia de nord-vest. ale cărui posesiuni le-a anexat. francii ripuari s-au aşezat în regiunea din jurul oraşului Köln. Thrasamund. Atrăgându-şi o parte din nobilimea şi din clerul galo-roman din Gallia vizigotă. pe la mijlocul secolului. Astfel. socială. au silit pe ostrogoţi să le cedeze Provenţa (536) si. a Spaniei vizigote şi a Italiei ostrogote de către bizantini nu a avut sorţi de izbândă pe termen lung datorită deosebirilor de natură economică. ce s-au accentuat necontenit între Bizanţ pe de o parte. Corsica şi Baleare. conspiraţiile nobilimii romane şi certurile dintre facţiunile aristocratice vandale au făcut ca regatul vandal să devină o pradă uşoară pentru bizantini. Băştinaşii berberi i-au primit ca pe nişte eliberatori iar romanii au fost nevoiţi să încheie cu ei o alianţă (foedus). Incapacitatea urmaşilor săi Hundrich. să ocupe toate posesiunile vizigote de la sud de Loara. Conduşi de excepţionalul rege Genseric sau Geiserich (389-477). secătuit datorită împărţirii 33 . În timpul regelui franc salian Chlodovech (Clovis) (481- 511) din dinastia Merovingienilor. francii au luat în stăpânire cea mai mare parte a Galliei. La moartea întemeietorului statului franc. armata imperială bizantină condusă de genialul general Belizarie a debarcat în Africa de nord şi a înfrânt pe vandali în apropierea Cartaginei. Pe la mijlocul secolului al V-lea. În a doua jumătate a secolului al VII-lea.

Spania de nord-est precum şi întinse ţinuturi de la est de Rin. s-au transformat din regi efectivi în „regi trândavi". Francii au organizat împotriva avarilor. cu dinastia proprie în 751. saxonii aflându-se în faza destrămării organizării gentilice şi a apariţiei claselor sociale. Carol cel Mare a anexat Saxonia. Hruotland. el a alipit statului franc regatul longobard. la 25 decembrie 800. la sfârşitul secolului al VIII-lea. Fiul său. ariergarda francă. mai multe expediţii între 791 şi 808. majordomul Pepin cel Scund (741-751) a înlocuit dinastia merovingiană. Carol cel Mare (768-814). episod care a constituit. care domnea numai cu numele. numai o restaurare nominală a Imperiului roman.de danii făcute „fidelilor”. Acesta a restabilit unitatea statului franc şi. Cu prilejul retragerii. subiectul poemului epic Cîntecul lui Roland. de la al cărui nume provine denumirea dinastiei carolingiene. După moartea sa. a oprit expansiunea arabă la nord de Pirinei. prin victoria repurtată asupra arabilor la Poitiers (732). pe suveranul franc ca împărat roman. îndeosebi. iar o parte din ţinuturile stăpânite de ei a fost ocupată. in urma cărora aceştia au fost înfrânţi. însă. constituind nucleul „mărcii de răsărit” (viitoarea Austrie). iar populaţia din Roma l-a aclamat. francii au cucerit de la arabi partea de nord-est a Spaniei. a fost surprinsă şi nimicită în defileul de la Roncevaux de către muntenii basci din Gasconia. în cuprinsul statului franc se găseau reunite Galia. a purtat numeroase campanii de cucerire. Papalitatea se afla şi ea sub protecţia regelui franc. condusă de „prefectul" mărcii Bretaniei. Carol Martel (715-741). punând bazele mărcii Spaniei. lipsiţi tot mai mult de mijloacele materiale ale exercitării puterii. Profitând de luptele interne din Spania arabă. lui Pepin al II-lea de Herstal (680-714). care ocupau ţinuturile din nord-vestul Germaniei. După un război aproape neîntrerupt de mai bine de trei decenii (772-804). luându-şi titlul de „rege al francilor şi al longobarzilor si patriciu al romanilor". potrivit tradiţiei romane. an în care a fost ales rege. În urma campaniei din Italia din anii 773-774. O rezistenţă mult mai puternică a întâmpinat expansiunea francă din partea saxonilor. francii au făcut în anul 778 o expediţie la sud de Pirinei. Fiul său. care îşi aveau centrul stăpânirii în Panonia. Prin structura sa teritorială şi 34 . regii merovingieni. Locul lor în conducerea statului a fost luat de o grupare a aristocraţiei condusă de administratorul palatului sau majordom (major domus). Renovatio Romani Imperii reprezenta. dar eşecul din faţa Zaragozei i-a silit să se retragă. Italia nordică şi centrală. În urma unor noi expediţii întreprinse între 785 şi 812. sub o formă remaniată. aleşi din rândurile familiei Arnulfinilor şi. În urma acestor campanii. cu Barcelona. papa l-a încoronat. Cu prilejul venirii lui Carol cel Mare la Roma. funcţia de majordom al Austrasiei a fost luată de fiul său natural. Din ultimele decenii ale secolului al VII-lea un rol tot mai însemnat a revenit majordomilor din regatul Austrasiei.

de unde a luptat în secolele următoare cu nou createle regate şi cu statul englez. La capătul unei lungi perioade de lupte. Populaţia celtică ce nu a fost supusă a fost împinsă spre vestul şi nordul insulei în Devon. migratorii au reuşit să înfiinţeze patru regate şi anume Kent. care reprezenta nucleul puterii sale. înfiinţat de angli. Cornwall. regiunea Schleswig-Holstein.prin instituţiile sale politice. lupte ce au condus în cele din urmă la unificarea politică a anglo-saxonilor. Lotharingia (Lorena). În a doua etapă (552-600) a cuceririi Britanniei. Wales şi Scoţia. Formarea celor şapte state – HEPTARHIA – a fost urmată de o lungă perioadă de lupte interne pentru supremaţie. o parte din celţi au emigrat în Peninsula Armorica de pe continent. centrul său de greutate deplasându-se din bazinul occidental al Mediteranei spre Galia. În vremea sa încep atacurile danezilor asupra Angliei. înfiinţat de juţi. care 35 . Prin Cornwall. 6. pe parcursul unui secol şi jumătate. Sussex. şi spre Germania. pe care legenda o atribuie celebrului rege Arthur. Imperiul Carolingian a supravieţuit mai puţin de jumătate de secol după moartea întemeietorului său datorită incapacităţii urmaşilor săi. El nu cuprindea decât o parte a fostului Imperiu roman de apus. Originare din peninsula Iutlanda şi. Acest imperiu s-a dezmembrat în 843 prin tratatul de la Verdun în patru state componente: Italia. noul imperiu era de fapt un imperiu franc carolingian. respectiv. în condiţiile în care populaţia celtă şi celto-romană era dezorganizată şi dezmembrată politic. celţii obţin prima lor victorie importantă la Mons Badonicus. În prima etapă (449-519). Creat de o personalitate de excepţie. Germania. Wessex înfiinţate de saxoni şi East Anglia. căreia i- au schimbat numele în Bretagne (Bretania). fiind totodată atacată de triburile picţilor şi scoţilor din nordul insulei. Franţa. În secolul IX s-a impus definitiv regatul Wessex (care va deveni ulterior nucleul statului anglo-saxon unificat) prin regele Egbert (802-839) care crescuse la curtea lui Carol cel Mare. Această victorie a fost atât de categorică. după lupte aprige cu celţi. Britannia anglo-saxonă Retragerea administraţiei şi armatei romane din Britannia în anul 407 a facilitat pătrunderea anglo-saxonilor în insulă. în schimb stăpânea teritoriul Germaniei de la Rin până la Elba. triburile de iuţi (juţi) şi anglo-saxoni au început să migreze în Britannia pe la jumătatea secolului al V-lea. anglii au întemeiat regatele Mercia şi Northumberland (Northumbria) iar saxonii regatul Essex. o continuare a regatului franc merovingian. având ca rezultat formarea mai multor state. Aşezarea anglo- saxonilor şi juţilor în Britannia s-a făcut în două etape principale. încât atacurile migratorilor au fost oprite pentru o perioadă de 30 de ani.

atacurile lor fiind oprite temporar de nepotul lui Egbert. până în anul 711. a fost constituit mai cu seamă datorită priceperii şi energiei regelui Alaric I. Danezii încep cucerirea sistematică a Angliei începând cu anul 866. Regatul vizigot. Carol cel Mare a refăcut parţial hotarele Imperiului Roman de Apus. Regatul ostrogot. Alfred cel Mare (871-899). care au avut ca rezultat constituirea unei uniuni dinastice de scurtă durată între Danemarca. au fost nevoiţi să adopte şi să adapteze atât instituţiile economico-fiscale şi administrative. Constituirea aşa-ziselor „regate barbare” în vestul Europei şi în nordul Africii nu a reprezentat o discontinuitate cu istoria Imperiului Roman de Apus. 36 . Vizigoţii au fost izgoniţi de franci din Gallia şi au constituit în Spania un regat independent. an care marchează convenţional începutul erei vikinge. datorată aproape în totalitate însuşirilor de conducător genial a regelui Genseric (Geiserich). Regatul vandal din nordul Africii a fost o creaţie politică exotică. cât şi diverse elemente de cultură şi de civilizaţie existente în statul roman. constituit pe teritoriul Italiei. Statul franc a fost formaţiunea politică cea mai durabilă întemeiată de către triburile germanice şi a avut un rol capital în conturarea destinului Europei occidentale. După o perioadă de recrudescenţă a atacurilor daneze la începutul secolului al XI-lea. Gelimer. Sfârşitul acestui regat s-a datorat dorinţei împăratului bizantin Justinian (527-565) de a recuceri teritoriile ce aparţinuseră Imperiului Roman de Apus. cu preponderenţa celor romane. mult inferiori romanilor în materie de cultură şi de civilizaţie. care a supravieţuit în condiţiile manifestării cvasi- permanente a unor lupte pentru supremaţie între nobilime şi regalitate. iar dinaştii statului franc carolingian au oprit expansiunea arabă în Gallia. deoarece germanicii. când a fost cucerit de către arabi. Norvegia şi Anglia. a fost creat de regele Teodoric cel Mare (Dietrich von Bern = Verona) din eposul medieval timpuriu germanic.debutaseră prin prădarea mănăstirii Lindisfarne (793). fiind luat prizonier de către vestitul general bizantin Belizarie. Sussex. nu au putut rezista încercărilor de recucerire metodică întreprinse de bizantini. a exploatării păturilor de jos şi a unei economii devenită în general ineficientă după alungarea evreilor. care nu au avut nici pe departe calităţile acestuia. Anglia şi-a redobândit independenţa iar tronul a revenit lui Eduard Confesorul (1042-1066) din vechea dinastie anglo-normandă. Urmaşii săi. Wessex. În cadrul acestui regat. ultimul lor rege. Britannia anglo-saxonă a fost împărţită într-un conglomerat de state ce luptau între ele pentru supremaţie (Kent. având în frunte pe regele danez Knut cel Mare (1013-1035). a avut loc o fuziune a elementelor de cultură şi civilizaţie gote şi romane. mai întâi galo-hispanic iar ulterior hispanic. Concluzii generale. Statul franc merovingian a devenit apărătorul papalităţii.

să se stabilească în nordul Franţei. să creeze prima republică din Europa (Islanda. Rezumaţi succint structura organelor administraţiei locale în Gallia francă. creaţie a vikingilor norvegieni) şi să ajungă în America înaintea lui Cristophor Columb (Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos. Mercia şi Northumberland). 7. În secolul X s-a impus în mod definitiv regatul Wessex. Rezumaţi succint istoria statului carolingian. să jefuiască toată Europa occidentală şi nordul Africii. Fixarea cunoştinţelor 1. ca şi evoluţia ulterioară a Heptarhiei. 4. 2. East Anglia. 37 . ŢĂRILE SCANDINAVE ÎN SECOLELE IX-XI Normanzii (vikingii) au reprezentat ultimul val de migratori germanici care au afectat Europa.Essex. Contribuţia lor la crearea unor forme de cultură şi civilizaţie în Occident a fost apreciabilă. Iscusiţi navigatori şi valoroşi războinici. Italia ostrogotă şi Britannia anglo-saxonă. să cucerească Anglia. 6. Arătaţi specificul puterii regale în regatele barbare şi diferenţa între conceptul roman şi conceptul barbar de stat. Prezentaţi structura duală a instituţiilor politice din regatele barbare. vizigot şi vandal. 3. Prezentaţi cele două etape ale cuceririi Britanniei de către juţi şi anglo-saxoni. Arătaţi momentele principale din istoria Galliei merovingiene. Danezii cuceresc Britannia (Anglia). 5. Prezentaţi succint istoria regatelor ostrogot. care îşi redobândeşte independenţa în vremea lui Eduard Confesorul. aceştia au reuşit să organizeze politic teritoriile slavilor de răsărit (varegii suedezi). vikingi norvegieni).

altele să se strămute pe continent. Alţi specialişti înclină să creadă că viking se traduce corect prin „expediţie războinică întreprinsă pe mare”. provenite din Gallia sau chiar din regiuni mai depărtate. danii etc. insula Bornholm. trecând prin teritoriile slavilor de răsărit. în jurul anului 800. Şi de data aceasta numele a fost dat tot de norvegieni. Leagănul popoarelor germanice a fost Peninsula Scandinavă. ceea ce dovedeşte că istoria normanzilor este strâns legată de dezvoltarea generală a istoriei Europei.Hr. grecii şi romanii. deoarece ei şi-au făcut apariţia la Constantinopol. sau simplu Nordman). Este vorba de o societate care.). în chip sporadic. Între secolele IX-XI normanzii sunt cunoscuţi şi sub numele de vikingi. În mormintele de la Vendel (lângă Uppland) s-au găsit arme. saxonii. Cronicarii franci au extins denumirea şi. iuţii. care în cursul secolului al VI-lea au ocupat Halland. horuzii. Iutlanda şi cea mai mare parte care închide intrarea în Marea Baltică.n. astfel că din secolul al VI-lea prin oamenii nordului se înţelegeau numai popoarele scandinave. 1. să-şi creeze un stat cu o istorie proprie. încă de timpuriu. bucăţi de sticlă. de unde a derivat apoi cuvântul de războinic (vikingr). danezii figurează şi ei printre vikingi. Migrarea normandă. Triburile mai sus menţionate le găsim figurau în izvoare în secolele 1-IV e. ca mercenari şi negustori în acelaşi timp (Voeringjar). şi denumirea de viking dată locuitorilor (de la cuvântul vik = fiord. încă din epoca bronzului (2000-900 î. au întemeiat o formaţiune politică în apropierea fiordului Oslo numită Wiken. a fost pregătită de două secole de evoluţie. aşa numita civilizaţie Vendel (sec. Aceştia. lucru firesc dacă ţinem . Numele vine de la triburile aşezate în Norvegia (nordhr-wegr = calea nordului). populaţiile din nord veniseră în contact cu egiptenii. Perioada premergătoare. suionii (strămoşii suedezilor). VI-VIII). intrase deja în legătură cu popoarele şi statele de pe continent. conform unor interpretări. de aici. numite Nordhmadhr (oameni din Nord. Prima etapă a marii migraţii a popoarelor a făcut ca o parte din aceste triburi prin deplasarea lor în Britannia. 38 . spre est şi spre vest. aşezate în nordul Europei. adică negustori sau luptători. stofe. unde existenţa unor aşezări este atestată de săpăturile arheologice. Aşa se explică de ce. Normanzii. ei au fost desemnaţi cu numele de varegi. nordharii (strămoşii norvegienilor). gretarii.seamă că. dându-i forma latină de Normannus. odată cu migraţia din secolul al IX-lea. În ce priveşte suedezii. a căror cultură materială şi limbă vorbită erau foarte asemănătoare. este marcată de numeroase schimburi materiale ce au existat între normanzi şi Europa occidentală. în norvegiană). în jurul Mării Baltice. Printre acestea se numărau: anglii. Origini şi dezvoltare Prin denumirea de normanzi (oamenii nordului) se înţelege un conglomerat de triburi de origine germanică. frizii. Blikinge. asupra danezilor aşezaţi în Scania.

bărbaţi şi femei. în 528 şi 574. nu a rezultat din cruzime şi sălbăticia vikingilor. a căror inventar este o mărturie nu numai a legăturilor cu continentul. În prelucrarea lemnului. Dar expediţiile normande abia cu secolul al IX-lea. Din perioada Vendel datează şi unele încercări de colonizare. chiar şi în zilele cu ceaţă. Cuvintele reflectă spaima generală ce cuprinsese mulţimea la apariţia unor noi incursiuni. însă. Apuole. odată cu perioada vikingă.. Împrumuturile culturale au fost şi ele frecvente. corăbiile vikinge puteau să plutească atât pe mările agitate cât şi pe fluvii. iar între secolele VI-IX un înalt grad de specializare. între 650 şi 800 au întemeiat câteva aşezări în nord-vestul Lituaniei. Armele de provenienţă normandă erau considerate în Europa ca fiind executate cu o măiestrie deosebită şi având o rezistenţă mai mare. În motivele picturale de pe pietrele funerare din Gotland (Suedia). Ele sunt cunoscute datorită numeroaselor exemplare găsite în mormintele varege (de pildă Staraia-Ladoga. străini şi cu totul păgâni. în secolul I. Elbing. În secolul al VI-lea danezii au atacat în două rânduri coastele Galiei de nord. tineri şi bătrâni. se întâlnesc reprezentate Valhalla şi scene din legenda Niebelungilor. Amândouă incursiunile au fost respinse. sălbatici. însă. lovituri şi împilări din partea acestor oameni îndrăzneţi. Normanzii au inventat chila. fiecare a suferit în casa sa cazne. nobili şi ţărani. 2. corăbiile. Gokstad şi Oseberg. norvegienii şi suedezii au cunoscut o creştere a producţiei agricole în regiunile cu climă mai blândă. Din această perioadă datează celebrele morminte-corabie de femei de la Tuna (Västmenland-Suedia). Vecinătatea mării. Ei au contribuit la îmbunătăţirea tehnicii navale aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice de la Nydam.aceste morminte atestă şi ele cunoaşterea Europei occidentale de către normanzi. Gnezdo) şi din miniaturi reprezentând normanzi 39 . au căpătat un caracter violent. mai ales cele datând din secolul al XIII- lea. ca: Grobin. Un călugăr irlandez nota: . atestând o adevărată artă in lemn. ci şi cu lumea orientală. Gotlandezii. el a fost urmarea evoluţiei social- economice şi politice la care ajunseseră normanzii în secolele IX-XI. ci dimpotrivă. normanzii s-au dovedit meşteri iscusiţi. Fenomenul migrării. proprie germanilor de pe continent. deşi la popoarele nordice a apărut târziu. mobilierul fiind totodată împodobite cu sculpturi deosebit de frumoase. precum şi unele aparate de bord care le permiteau să se orienteze. Dezvoltarea social-economică şi politică popoarelor scandinave În această perioadă danezii. casele. a cunoscut o dezvoltare rapidă. Prelucrarea fierului. Ambarcaţiuni uşoare dar stabile. ţărmurile adânc crestate au făcut din normanzi navigatori iscusiţi.Desenele ornamentale de pe obiectele aflate în .

din care se credea că descind regii şi preoţii. fiecare având un mic debarcader. ÎN NORVEGIA. protejat printr-o palisadă de lemn. cercuri. care trebuie să fi fost şi cele mai numeroase. Satele erau populate de cultivatori liberi (bondi). care cultivau pământul cu ajutorul mâinii de lucru aservite. Săbiile normande pot fi uşor recunoscute. ÎN DANEMARCA. fapt ce uşurează recunoaşterea lor. spirale ce aveau un scop magic. cu capitala la Lejre. Alt tip de aşezare îl constituie gospodăriile mari. Ele se aflau în apropierea unei fortificaţii şi aveau o suprafaţă redusă. Regalitatea de tip tribal s-a transformat cu timpul într-o regalitate de stat. Sub Harald Dinte Albastru (940-986 aproximativ) statul s-a întărit. Freya). multe erau formate dintr-o singură stradă. cel mai însemnat şi cel mai vechi sanctuar al cultului păgân din lumea scandinavă. un fel le ferme risipite. zeul tunetului. Hedeby (Danemarca). Kaupang (Norvegia). Centrul religios îl forma templul din Uppsala. Diferitele stătuleţe şi uniuni de triburi s-au unit sub Harald Păr Frumos (868-930) într-un singur stat. normanzii erau conduşi de un rege (konung). erau aşezate cu faţa spre apă. Primul tip de aşezări. Frey. În secolul al X-lea un loc important îl ocupau porturile cu caracter comercial şi meşteşugăresc. aveau aceleaşi credinţe. construite din piatră şi lemn.înarmaţi. Alte divinităţi adorate de normanzi erau : Thor. norvegienii şi suedezii aveau un mod de viaţă asemănător. La fel ca la toate popoarele germanice. zeul luminii şi al veseliei etc. În tot acest timp Norvegia a trebuit să lupte contra tendinţelor de cucerire ale Danemarcei. ele fiind împodobite cu diferite figuri geometrice (cruci. Baldr. Statul nu a avut o stabilitate politica. zeul principal era Odin. primele formaţiuni statale au apărut la sfârşitul secolului al VIII-lea în regiunile Oslo şi Trondheim. 40 . Dar o unificare trainică a Norvegiei s-a realizat abia la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea sub Olaf Trryggfesson (995-1000). iar regele a adoptat creştinismul. În marea lor majoritate erau însemnate cu caractere runice. fie în Danemarca. îl formează satele. Aşa cum însăşi organizarea lor social-economică o cerea. aparţinând unor familii de oameni bogaţi (jarli). El s-a destrămat şi a fost refăcut abia în secolul al IX-lea sub regele danez Godfred. Danezii. de îndepărtare a spiritelor rele. De numele lui se leagă şi introducerea creştinismului în Norvegia. fie în Suedia atestă diferenţierile sociale din cadrul societăţii normande. zeul fertilităţii (avea şi o variantă feminină. Holingstedt (Danemarca). prima formaţiune statală s-a constituit în cursul secolului al VI-lea în insula Sjaelland. Casele şi prăvăliile. ele presupunând existenţa mai departe a unor forme comunitare de viaţă. Aşezările descoperite. dar norvegienii au continuat încă multă vreme practicile păgâne. Pământul arabil se întindea în jurul satului. vorbeau o limbă apropiată. printre care se numărau Birka (Suedia). fiind încorporată pentru prima dată în acest stat în 930.

Tamisa. potrivit aşezării lor geografice. în căutarea unui nou drum comercial spre Constantinopol. trebuie adăugată psihologia războinică a vikingilor. Expediţiile normande Accentuarea diferenţelor sociale şi apariţia statelor constituie doar una dintre explicaţiile migraţiei normande. DANEZII au atacat concomitent Franţa şi Anglia. Acest an marchează convenţional în istorie începutul erei vikinge. Primul rege atestat de izvoare este Olaf Skotkonung (965-1022). Hampshire şi Dorset. care dădea dreptul navigatorilor vikingi să se aprovizioneze în locul unde acostau. Cu timpul ele s-au transformat în adevărate expediţii nu numai de jaf. ei pustiesc Nantes. Din 820 jafurile se repetă asupra mănăstirii Noirmoutier. Loara. 3. ceea ce făcea ca bunurile materiale să nu mai fie îndestulătoare pentru toată colectivitatea. Aceste razii ţineau de un obicei numit Strand hugg. membrii unei societăţi obişnuiţi cu forme sociale egalitare nu acceptau uşor subordonarea şi. Între 830 şi 839 au ocupat Irlanda. pătrunzând pe gurile fluviilor Sena. Shetland. Chartres. Expansiunea normandă s-a făcut în trei direcţii principale. Prin adoptarea creştinismului de rit catolic ţările nordice au intrat în circuitul politic al ţărilor Europei occidentale. iar în 881 ajung până la Aachen. O altă explicaţie constă în creşterea numărului populaţiei. care a impus poporului creştinarea. În aceeaşi perioadă. ÎN SUEDIA este cunoscută dinastia de la Uppsala începând cu secolul al X-lea. unde slăbiciunea statelor succesorale ale Imperiului Carolingian şi necontenitele lupte dintre regatele anglo- saxone făceau imposibilă realizarea unui front comun contra războinicilor nordici. iar suedezii au pornit spre sud-est. setea lor de aventură şi credinţa religioasă conform căreia cei căzuţi în bătălie aveau parte de bucuriile din raiul lui Odin. Expediţiile au început în anul 793 când vikingii pradă mănăstirea Lindisfarne de pe coasta de nord a Angliei. înspre nord. Pentru a pune capăt acestor atacuri. ci şi de cucerire. după ce devastează Kent. În fapt. dar reprezentanţii ei erau mai mult nişte şefi de trib. La acest fapt. Între 841 şi 872 danezii ocupă teritoriul de la nord de fluviul Humber. regele Carol cel Simplu a cedat căpeteniei vikinge Rollon. Paris. unde pradă mormântul lui Carol cel Mare. norvegienii s-au îndreptat. de aceea. Expansiunea vikingă a fost uşurată şi de situaţia politică din Europa occidentală. Orcade (Orkney). plecau în căutarea unor noi teritorii. Hebride. iar în 870 s-au stabilit în Islanda unde au întemeiat un stat cu capitala 41 . situată pe o insulă din sudul Franţei. Danezii au atacat coastele învecinate dinspre nord-vest şi sub-vest. NORVEGIENII au cucerit în cursul secolului al IX-lea insulele Faröer. provincia din nord-vestul Franţei numită de atunci Normandia (Tratatul de la Saint- Clair sur Epte din 911).

Danemarca). Vikingii norvegieni au descoperit şi colonizat Islanda (prima republică din Europa). VIII (Oslo şi Trondheim. Migraţia lor s-a desfăşurat atât în apusul. Norvegia şi mai ales Suedia. Primele formaţiuni politice ale vikingilor apar în secolul VI (Sjaelland. Totodată. răsăritul rusesc. Fiul său. cât şi în răsăritul Europei. prin Eric cel Roşu şi Leif cel Norocos au atins ţărmurile Labradorului. fapt care a uşurat contopirea lor cu populaţiile autohtone cucerite (de pildă în Rusia şi Normandia). În secolele IX-X varegii şi-au croit drumul spre Imperiul Bizantin trecând peste teritoriile slavilor de răsărit.de la varegi a greci”. În regiunile în care s-au aşezat. vareg. normand.. în mod practic. Migrarea normandă a avut urmări complexe. Hebride. Spania şi Germania iar vikingii suedezi au cucerit şi organizat teritorii întinse din Rusia Europeană. Pornind din Islanda. Orkney (Orcade). Nipru şi Volga. insulele Shetland. Rezumat şi concluzii generale. 42 . Arătaţi originea şi explicaţia termenilor viking. Din Golful Finic ei au navigat pe fluviile Neva. însuşindu-şi instituţiile noi pe care le întâlneau. au atacat Franţa. Faröer. originale. Normanzii (vikingii). normanzii au dovedit o deosebită capacitate de adaptare la condiţiile social-economice locale. creând prima formaţiune statală a slavilor de răsărit (Rusia kieveană). Leif cel Norocos. mai cu seamă a celor trei state Danemarca. Cultura şi civilizaţia vikingilor au avut trăsături remarcabile. vikingul norvegian Erik cel Roşu a descoperit în 931 Groenlanda (981). Norvegia) şi X (Uppsala. Fixarea cunoştinţelor 1.000 pe coastele Labradorului. într-o regiune pe care a numit-o Vinland. normanzii s-au făcut intermediari ai negoţului dintre Europa nordică. Vikingii danezi au cucerit şi colonizat Anglia. Suedia). au avut o influenţă considerabilă asupra destinului politic şi cultural al Europei occidentale. dând naştere la drumul comercial numit . care să nu aibă un aport mai mare sau mai mic de sânge viking.la Reykiawik. nu există dinastie din vestul Europei medievale. a ajuns în jurul anului 1. Normanzii au întemeiat în cursul expansiunii lor unele centre de schimb şi au contribuit la dezvoltarea relaţiilor comerciale iar ţinuturile de la Marea Nordului şi Marea Baltică devenind noi zone comerciale. din ramura nordică a triburilor germanice. Migraţia a contribuit la formarea unor state noi. vikingii au accelerat cristalizarea relaţiilor feudale în Europa apuseană şi au determinat în mare parte unificarea statelor anglo-saxone. SUEDEZII s-au implicat în expediţii ce au avut un caracter mai paşnic. Totodată. Bizanţ şi califatul arab În atacurile lor succesive şi nevoia unei apărări locale. Groenlanda şi.

2. 3. Suediei şi Danemarcei. ele au jucat rolul stratului superior de populaţie care s-a 43 . Precizaţi câteva elemente legate de originea şi dezvoltarea populaţiilor scandinave. Mai concret. STATELE SLAVE ÎN SECOLELE VII-XVII Populaţiile slave au jucat în estul Europei acelaşi rol istoric pe care l-au avut populaţiile germanice în vestul Europei. Prezentaţi succint istoria timpurie a Norvegiei.

d. contribuind în chip decisiv la conturarea hărţii etno-lingvistice actuale a estului Eurpei. într-un areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară. Vasta istorie a popoarelor slave nu poate fi rezumată. cercetătorii le completează în bună măsură cu informaţiile lingvistice şi arheologice. Pe baza ultimelor tipuri de izvoare s-au elaborat diverse teorii ce le atribuie slavilor fie o origine asiatică. patria primitivă a slavilor se afla în secolele IV-III î. în paginile unei singure prelegeri de acest tip. în cele ce urmează vom trata istoria vechilor slavi şi istoria statelor feudale timpurii Bulgaria. Acest termen s-a păstrat până târziu la popoarele germanice sub forma de wenden sau winden. pentru a ajunge în sudul Dunării. vechii slavi s-au deplasat mai cu seamă spre est (până către Podişul Valdai şi cel al Rusiei Centrale). Jordanes) ei apar sub numele de veneti. vechii slavi trăind în jurul bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului). Slavii rămaşi la nord de Dunăre.Hr (Procopius din Caesarea. în regiunea păduroasă de la nord de Pripet şi spre nord-vest (până la Oder. pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud. care s-a împletit de multe ori cu istoria românilor. În consecinţă..suprapus peste adstratul etno-lingvistic preroman şi stratul roman (acolo unde a existat). VECHII SLAVI Conform opiniei specialiştilor. fie şi lapidar. sclaveni sau sclavi. slavii locuiau pe teritoriul de astăzi al Poloniei şi în nord-vestul Rusiei şi Ucrainei. între Nipru şi Oder. Deoarece mărturiile scriitorilor antici referitoare la slavi sunt de multe ori fragmentare sau neconcludente.Hr. Serbia. În primele secole ale erei de după Hristos. Ultimele două denumiri reproduc numele cu care vechii slavi de denumeau pe ei înşişi – slovene. Polonia şi Rusia Kieveană. Tacitus şi Ptolemeu. asimilând populaţia neslavă a veneţilor.Hr sub numele de venedi sau veneti de către Pliniu cel Bătrân. etnogeneza slavilor fiind o problemă ştiinţifică 44 . al căror nume l-au luat. pe teritoriul ţării noastre. anti. aproximativ la începutul secolului I d. spre est. 1. denumită de către specialişti slava comună. De aceea. fie una europeană. De aici. traversând Pannonia şi teritoriul ţării noastre. slavii sunt menţionaţi în secolele I-II d. Într-o hartă romană din secolul IV d. unele triburi slave s- au extins spre sud-vest între Oder şi Elba (în spaţiul părăsit de triburile germanice).Hr (Tabela Peutengiriană) şi în lucrările unor scriitori din sec. au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată băştinaşă.Hr. vorbind o limbă comună. IV d. spre cursul mijlociu al Vistulei la apus şi bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. Începând din secolele II-III.

alături de indieni.a. gotice. celţi. SLAVII DE SUD Această ramură a slavilor este reprezentată mai cu seamă de slovenii. „colonizările lor de la sud de Dunăre fiind executate numai cu forţa (o trăsătură a slavilor). trei ramuri ale slavilor: . manifestând în acelaşi timp blândeţe individuală şi ferocitate colectivă” (Constantin Rezachevici. Pătrunderea şi stabilirea în masă a slavilor la sud de Dunăre reprezintă un fenomen capital al istoriei sud-estului Europei în urma căruia s-a modificat întreaga structură etnică a Peninsulei Balcanice. asupra căreia toţi scriitorii bizantini din secolele VI-VII sunt cu totul de acord … De altfel. Bucureşti. acestea fiind atacate concomitent de slavi şi de avari. situaţia provinciilor bizantine de la sud de Dunăre devine critică. tracice. turanice ş.slavii de sud . slavii nu s-au aşezat niciodată în chip paşnic la sud de Dunăre. La sfârşitul secolului VI slavii ajung în sudul Greciei. muntenegrenii. p. fiind pe punctul de a invada Italia.a. în funcţie de direcţia de migrare. incomplet soluţionată. Spre deosebire de alte neamuri barbare türce (huni. încă din secolul al VI-lea. Migraţia slavilor a dizlocat romanitatea orientală. În cursul secolelor. în condiţiile unor expediţii militare de o cruzime cu totul ieşită din comun (altă trăsătură slavă).slavii de apus . germanici ş. locuite de o populaţie daco-romană. influenţând însă limba slavă veche. iranieni. romani. sârbii. Istoria popoarelor vecine şi neamul românesc în Evul Mediu. slavii s-au contopit cu diverse triburi vecine precum şi cu unele părţi din triburile celtice. la apariţia lor în Europa de sud-est. sarmatice. ca aliaţi ai Imperiului Bizantin. reuşesc să se stabilească de-a lungul coastei Dalmaţiei. croaţii.slavii de răsărit 2. 1988. care în multe regiuni au dispărut în marea masă slavă. cu scopul de a-i sili pe slavi şi 45 . Stabilirea slavilor la sud de Dunăre a fost oprită pentru scurt timp de împăratul bizantin Mauriciu (588-602). care iniţiază câteva expediţii la Dunăre şi în Pannonia. macedonenii slavi şi bulgarii din zilele noastre care au început să migreze spre Peninsula Balcanică în secolul VI. 267). slavii fac parte din marea familie a limbilor indo-europene. reducând considerabil teritoriile ocupate de populaţia greacă. împingând-o spre vestul şi sudul peninsulei. Potrivit limbii. asimilarea unor neamuri neslave a avut un rol secundar în etnogeneza slavilor. Pe la mijlocul secolului VI. după izvoarele bizantine slavii aveau un caracter dualist. trecând peste teritoriul fostei Dacii. În procesul de migrare de la locul de origine (mlaştinile Pripetului) s-au constituit. Oricum ar fi însă luate lucrurile. avari) sau germanice..

46 .1. la care s-au adăugat. popoarelor bulgar. uniunea proto-bulgarilor este distrusă de khazari. croat. În timpul ţarului Petru (927-969). Slavii aşezaţi în Peninsula Balcanică vor da naştere. care se va stabili în teritoriile bulgare cucerite. Creştinarea a avut o mare importanţă în devenirea istorică a poporului bulgar deoarece a influenţat decisiv procesul de asimilare al proto- bulgarilor de către slavi şi a înlăturat de pe scena politică pe majoritatea aristocraţilor turanici care erau refractari creştinismului. Statul bulgar atinge apogeul puterii sale în timpul ţarului Simeon (893-927). Sveatoslav. care a lăsat neapărată linia Dunării şi şi-a luat trupele din subordine de aici pentru a-l ataca pe împărat. Împăratul bizantin Constantin al V-lea (741-775).avari să se retragă.000 nomisme. Cu toate acestea. Aceştia erau originari din regiunea râului Volga. care pricinuieşte bizantinilor o înfrângere gravă în anul 811. a dus la stabilirea masivă şi definitivă a slavilor la sudul Dunării. Statul bulgar în secolele VII-XI Spre sfârşitul secolului VII bizantinii încearcă să-i subordoneze pe slavii din regiunea centrală şi de răsărit a Peninsulei Balcanice dar acest proces este stopat de venirea proto-bulgarilor. într-o proporţie redusă. Situaţia este restabilită de puternicul han Krum (803-814). unde în prima jumătate a secolului VII formau o uniune de triburi de neam turanic. de 1-2 ani. bulgarii se confruntă cu un mare pericol extern rezultat din alianţa dintre împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-leea şi cneazul Kievului. întemeind o formaţiune politică (679-681) recunoscută imediat de către bizantini. 2. cele traco-romane. În anul 599-600 împăratul încheie cu slavii şi avarii un tratat ce stipula că. care a luat numele de Mihail după creştinare şi titlul de ţar în 865. în schimbul unei plăţi anuale de 120. După moartea acestuia. greceşti. cu timpul. Înlăturarea lui Mauriciu în 602 de către Phocas. aducându-l pe marginea prăpastiei. sub conducerea lui Kubrat (Kuvrat). sârb. 852-889). unde ei stătuseră mai înainte doar pe termene limitate. influenţa bizantină asupra hanatului se intensifică în timpul lui Omurtag (814-831) şi a lui Boris I (Boris-Mihail. Macedoniei şi Tessaliei. Asparuch (Isperich). sloven. se stabilesc în Moesia Inferior şi Scythia Minor. conduşi de fiul lui Kubrat. În aceste condiţii. În secolele VII-X are loc fuziunea treptată a slavilor şi proto-bulgarilor. când includea întreg teritoriul dintre Dunăre şi Balcani şi o mare parte a Traciei. ca elemente etnice constitutive de bază ale poporului bulgar. hunice etc. muntenegrean şi macedonean. o parte din bulgari. declanşează o campanie susţinută împotriva hanatului bulgar. compusă din elemente turanice (proto- bulgare) şi din cele ale aristocraţiei slave şi ale populaţiei autohtone traco-romane şi greceşti. În secolul al IX-lea se formase deja o clasă dominantă compusă din boliari (boieri). aceştia se obligau să nu mai atace imperiul.

ce preia tradiţiile fostului ţarat bulgar. Peste câţiva ani izbucneşte o răscoală antibizantină condusă de fiii comitelui Nicola. care îl înfrânge pe viteazul ţar Samuel (976-1014). de unde a primit în 874 creştinismul. ultimii devenind treptat vârfurile aristocraţiei sârbe. Serbia Triburile slave ce aveau să dea naştere poporului sârb s-au stabilit într-o regiune muntoasă delimitată de râurile Drina mijlocie. 2. cunoscuţi în documentele ulterioare sub numele de vlasteli sau vlastelini. pentru ca după victoria din 1014 a lui Vasile II Bulgaroctonul asupra ţarului Samuel al bulgarilor. principatele sârbeşti se vor afla fie sub controlul bulgarilor. pentru o lungă perioadă. supranumit „Bulgaroctonul” („ucigătorul bulgarilor”). la sfârşitul secolului al IX-lea. Alte formaţiuni politice sârbeşti ca Zahlumie. Bizantinii reiau ofensiva sub conducerea celui mai războinic împărat din istoria imperiului. punând bazele unui stat puternic.visând chiar la cucerirea Constantinopolului (968-969). Vasile al II-lea Macedoneanul (976-1025). localizată în actualul sat Postenie. care îşi va lua ulterior titlul de „mare jupan”. când statul sârbesc de la Raşca îşi redobândeşte în 931 independenţa de sub stăpânirea bulgarilor sub conducerea lui Ceaslav Clonimirovici (931- 960). care este ocupat de bizantini. acestea s-au scindat într-o mulţime de grupuri izolate ce menţineau slabe legături între ele şi au menţinut până în secolul al IX-lea slabe contacte cu Imperiul Bizantin. Evoluţia mai lentă a procesului de stratificare socială a făcut ca la sârbi viaţa de stat să se închege relativ târziu. condus de jupanul Vlastimir (836-843). Spre sfârşitul secolului X şi începutul secolului XI. ele să devină din nou. Travunia şi Dioclea vor fi menţionate în izvoarele din prima jumătate a secolului următor. Ibar.2. 47 . ce reuşesc să desprindă din imperiu o mare parte din teritoriile foste ale ţaratului bulgar. Procesul de destrămare a societăţii gentilice şi de teritorializare a triburilor slave a condus la apariţia unor formaţiuni politice prestatale denumite jupe. situat în apropierea oraşului Novi Pazar. Datorită reliefului. conduse de jupani. când este menţionat pentru prima dată principatul sârb de Raşca. Sveatoslav este însă înfrânt în 971 la Silistra de către războinicul împărat bizantin Ioan Tzimiskes şi izgonit din ţaratul bulgar. fie al bizantinilor. Morava şi Marea Adriagtică. Jupanul Vlastimir s-a opus cu succes bulgarilor dar a acceptat suzeranitatea politică a Bizanţului. restabilind în 1018 pentru următoarele două secole controlul imperiului asupra Peninsulei Balcanice. Numele regiunii Raşca provine prin metateză de la cel al fortificaţiei bizantine Arşa din secolul al VI-lea.

potrivit cronicii francului Fredegarius (cca. Polonia în secolele VI-XI În primele secole ale erei creştine. Pe Oderul superior şi mijlociu.vasale ale Bizanţului. pe cea superioară se găseau vislanii. incluzând Cehia. În partea de nord. burgunzi. Dintre aceste teritorii. în Silezia superioară şi centrală locuiau opollanii şi slezanii. Poznan. Totodată. Slovenia. evoluţia acestor triburi a fost influenţată de neamurile migratoare ce s-au succedat pe acest teritoriu: goţi. Pe Vistula mijlocie până la Bug trăiau mazovienii. între Oder şi Vistula se găseau triburile cele mai numeroase ale polanilor (polonilor). vandali. Cracovia. slavii de pe teritoriul de astăzi al Poloniei au intrat în contact cu lumea romană care i-a influenţat din punct de vedere economic şi cultural. Wolin şi 48 . polanii locuiau între Oder şi Vistula iar polabii între Elba şi Oder. Toate aceste triburi vorbeau aceeaşi limbă şi aveau acelaşi mod de viaţă. teritoriul locuit de ei formând mai târziu Polonia Mică. fiind grupate în jurul unor centre preurbane fortificate ca Gniezno. slovenii locuiau pe versanţii meridionali ai Carpaţilor Păduroşi. slavii de apus populau teritoriile dintre Elba şi Vistula. pomeranienii. născut prin unirea unor mici cnezate în faţa pericolului reprezentat de khaganatul avar. Moravia. iar după victorie a fost ales rege şi a domnit 35 de ani. cel reprezentat de francii regelui Dagobert (629-639). După moartea lui Samo acest stat a dispărut prin fărâmiţarea sa în mai multe formaţiuni politice mărunte. Pannonia. 3. de-a lungul Mării Baltice. care vor da numele viitorului regat. După stăvilirea pericolului franc. Teritoriile locuite de polani (poloni) vor fi numite ulterior Polonia Mare. SLAVII DE APUS În primele secole ale erei creştine. heruli. Spre vest. În anul 628 el opreşte expansiunea bavarezilor iar după mai multe campanii. statul lui Samo cunoaşte maxima sa expansiune teritorială. huni. gepizi. principalul pericol. cehilor şi moravilor le reveneau cursul superior al Elbei şi regiunea râurilor Vltava şi Morava.1. pe care izvoarele istorice nu le vor mai pomeni timp de un secol şi jumătate. Prima formaţiune politică a slavilor de Apus a fost statul lui Samo. Primul conducător al acestui stat a fost Samo (623-658) care. de la Elba până la Oder locuiau obodriţii şi polabii. 3. alături de triburile balto-lituaniene ale pruşilor se aflau. Se pare că majoritatea triburilor polone pe care le cunoaştem în secolele IX-X s-au format prin secolele VI-IX. Marea Baltică şi m-ţii Carpaţi. Wroclaw. În centrul Poloniei. Silezia şi teritoriile ocupate de triburile slave de pe cursul mijlociu al Elbei. 640-660) fusese un negustor franc ce s-a remarcat în timpul acestei mişcări de unificare.

Treptat. SLAVII DE RĂSĂRIT Această ramură a slavilor popula teritoriul cuprins între lacul Ilmen. unde se învecinau cu polenii.1. numiţi cnezi. fapt ce duce la consolidarea poziţiei internaţionale a statului polon. care în timpul lui Henric al II-lea (1002-1024) au reluat încercările de cucerire ale teritoriilor deţinute de poloni. care în timp de război conduceau cetele armate – drujine – ale obştii. Pomerania şi Polonia Mică. Mieszko I. când ia fiinţă şi primul episcopat polon de la Poznan. fiind împrăştiaţi în numeroase triburi. Pentru a evita tendinţele expansioniste ale germanilor mascate de pretextul propagării creştinismului. Mieszko I se creştinează în 966. inclusiv în vreme de pace. 4. Dregovicii locuiau în zona râului Berezina iar drevlenii pe Pripet. numite druzina. Mazovia. în calitate de comandanţi militari. El a reuşit să alipească Poloniei Mari teritoriile triburilor din Silezia. Cel mai mare succes al lui Boleslaw a fost victoria repurtată asupra germanilor. În ultimul an al domniei sale. cnezii izbutesc să-şi permanentizeze statutul de conducător în cadrul obştii. râul Oka şi cursul mijlociu al Niprului. Primul stat apărut la slavii de răsărit a purtat numele de Rusia. În urma înfrângerii. ultima fiind revendicată şi de cnezii cehi. consfinţind astfel independenţa statului polon faţă de Sfântul Imperiu Romano-German. cneazul Poloniei Mari (963-992) este primul suzeran atestat din punct de vedere documentar. Primul stat polon s-a format în condiţiile progresului economic din secolele IX-X şi a existenţei pericolului german dinspre vest. Ilmenenii locuiau în regiunea lacului Ilmen şi a râului Volhof. după tradiţie el fiind cel de-al patrulea suveran al dinastiei fondate de legendarul Piast. Pe cursul superior al râului Oka locuiau viaticii. În bazinul râului Desna se găseau severenii. 4. Urmaşul său. Rusia kieveană Destrămarea orânduirii gentilice la slavii de răsărit a avut loc în secolele VIII-IX. Totodată. Henric al II-lea îi recunoaşte lui Boleslaw dreptul de stăpânire asupra provinciilor Lusacia şi Milsko.Kolobrzev. ce serveau ca reşedinţă şefilor locali şi cetelor lor de războinici. Boleslaw (992-1025) supranumit Chrobry („cel îndrăzneţ”) obţine în anul 1000 de la papa Silvestru al II-lea şi împăratul Otto al III- lea dreptul de a crea un arhiepiscopat la Gniezno şi trei episcopate. când în interiorul obştilor săteşti a apărut categoria starţilor (membrii bogaţi ai obştii). iar în cel al râului Soj radimicii. Boleslaw îşi ia titlul de rege (1025). acest dinast recunoaşte suzeranitatea împăratului german. fapt ce avea să conducă în cele din urmă la formarea claselor socială şi la apariţia 49 . care devine unul dintre cele mai puternice state din Europa centrală.

Domnia urmaşului său Oleg (nume provenit din scandinavul Helgi) (879-912) este în schimb bine cunoscută din izvoarele ruseşti. Invitat de împăratul bizantin Nicephor Phocas al II-lea să vină la Dunărea de Jos împotriva ţaratului bulgar el ia hotărârea de a se stabili în oraşul Pereiaslaveţ. sora împăratului. Noul împărat Ioan Tzimiskes îl înfrânge la Silistra. Odată cu aceasta. În a doua jumătate a secolului al IX-lea. Igor (nume provenit din scandinavul Ingvarr) (912-945) şi-a consolidat stăpânirea asupra triburilor slave şi a întreprind două expediţii contra Imperiului Bizantin în 941 şi 944. Sveatoslav (957-972). pe calea cunoscută drept drumul de la varegi la greci. cucerind în 882 oraşul Smolensk şi Liubeci. odată cu acceptarea de a converti Rusia la creştinism (988-989). ei au sfârşit prin a se slaviza. Mult mai puţini la număr decât slavii. tronul Rusiei Kievene este ocupat de Vladimir Sveatoslavici (980-1015). veniţi din Scandinavia în secolul al IX-lea. un important centru comercial. supunând apoi şi alte triburi slave. integrându-se pe această cale civilizaţiei europene. bizantine şi bulgare. pe parcursul căruia un rol particular a fost deţinut de normanzi. de-a lungul căreia urma să ia fiinţă şi primul stat rus. cu centrul la Kiev. Sveatoslav este ucis de către pecenegi într-o ambuscadă de la cataractele Niprului. În Novgorod puterea ajunge în mâinile căpeteniei normande Rurik (nume provenit din scandinavul Hrørekr). încheind un tratat comercial mai puţin avantajos decât cel încheiat de tatăl său în 911. Timp de patru ani de la moartea lui Vladimir Rusia Kieveană este frământată de lupte interne pentru tron. izgonindu-l din teritoriile cucerite în Balcani. desfiinţându-le pentru totdeauna puterea lor politico-militară. ultimul conducător de tip viking al Kievului. de-a lungul drumului de la varegi la greci. lumea slavilor răsăriteni a intrat în aria de influenţă politică şi culturală a Bizanţului. la capătul cărora iese 50 . În 988 el acordă ajutor împăratului Vasile II Macedoneanul pentru înfrângerea unei mişcări aristocratice. se stabileau în mijlocul comunităţilor slave. Succesorul lui Oleg. Cetele de războinici şi negustori normanzi. care va urma o nouă politică faţă de Bizanţ. în eforturile lor de a găsi un nou drum spre Constantinopol. cu care în cele din urmă se contopeau. Novgorodb în nord şi Kiev în sud. prin unificarea triburilor slave de pe Niprul mijlociu. Constituirea statului la slavii de răsărit a fost un proces de lungă durată. existau două centre comerciale şi urbane importante. şi-a început domnia printr-un atac îndreptat împotriva bulgarilor de pe Volga cărora le-a distrus capitala (Bulgar) iar în 960 a întreprins o mare expediţie contra khazarilor. a cărui domnie este învăluită în legendă. Pe drumul de întoarcere spre Kiev. Fiul lui Igor. El a domnit întâi la Novgorod. După câţiva ani de lupte interne. de unde a coborât pe Nipru.statului. intrau în drujinile cnezilor şi în organele de cârmuire ale slavilor denumite vece. stabilindu-se în cele din urmă la Kiev. primind în schimb mâna Anei.

. moravii. popor ce face parte din ramura slavilor de apus. pe teritoriul ţării noastre. polanii (polonii) şi polabii. radimicii şi viaticii au fost principale populaţii din ramura slavilor răsăriteni. drevlenii. vechii slavi trăiau în jurul bazinului Pripetului (afluent apusean al Niprului). severenii. traversând Pannonia şi teritoriul României de astăzi. care a întreţinut legături diplomatice şi comerciale cu Bizanţul. o serie de triburi slave s-au extins spre sud-vest între Oder şi Elba. Vladimir II Monomahul (1113-1125). au fost asimilaţi treptat de către populaţia romanizată băştinaşă. sârbi. În secolele II-III d. O ultimă încercare de refacere a unităţii statului a fost întreprinsă de nepotul lui Iaroslav. Rusia kieveană a fost un stat unic în Europa. Preocupat de înlăturarea dependenţei bisericii ruse de Constantinopol. Slavii rămaşi la nord de Dunăre.Hr. După moartea sa. Deşi nu există un consens deplin în literatura istorică. Hr. croaţi. astfel că fărâmiţarea politică a Rusiei Kievene nu a mai putut fi evitată. spre est. Rezumat şi concluzii generale. creaţie comună a vikingilor suedezi şi a populaţiilor slave răsăritene supuse de către aceştia. specialiştii conchid că patria primitivă a slavilor era localizată cu aproximaţie în secolele IV-III î. Polonia. el a înscăunat la Kiev un mitropolit rus. Din ramura slavilor de apus fac parte cehii. Pe atunci. Ungaria. bulgari şi macedoneni slavi. de apus şi de răsărit. Fixarea cunoştinţelor 1. în spaţiul care fusese părăsit anterior de către triburile germanice. supranumit „cel Înţelept”. Succesorii săi din perioada 1054-1113 nu au mai putut evita tendinţele separatiste ale unor potentaţi locali. au exercitat o influenţă politico-militară. Delimitaţi din punct de vedere geografic patria primitivă a 51 . datorită tendinţelor centrifuge ale marilor feudali şi a atacurilor pecenegilor.învingător cneazul Iaroslav (1019-1054). În acest context. muntenegreni. Populaţiile vechi slave au fost împărţite în mod convenţional de către specialişti în slavii de sud. spre cursul mijlociu al Vistulei la apus şi bazinul de mijloc al Niprului la răsărit. Pravila rusă. Slavii de sud sunt reprezentaţi mai cu seamă de sloveni. Ilmenenii. cumanilor şi tătaro-mongolilor. Rusia Kievenă cunoaşte un proces îndelungat de fărâmiţare feudală ce a durat mai bine de două secole. care a patronat şi întocmirea unui nou cod de legi. culturală şi religioasă considerabilă în Moldova medievală. slovenii. pentru a ajunge în sudul Dunării. au controlat teritorii întinse din spaţiul românesc şi i-au influenţat pe români din punct de vedere cultural şi religios. într-un areal restrâns faţă de extinderea lor ulterioară. pe teritoriul Rusiei vechi şi spre sud. Polonezii. Imperiul German.d. Istoria unor popoare slave s-a intersectat adeseori cu istoria românilor. sârbii şi bulgarii din ramura slavilor de sud au creat state medievale puternice înaintea românilor.

12. Rezumaţi succint activitatea ţarilor bulgari Krum. Datorită acestui act. 7. Omurtag. culturală şi religioasă orientală şi între dorinţa restaurării imperiului roman în cadrele sale universale. Arătaţi principalele triburi ale slavilor apuseni de pe teritoriul Poloniei. 11. 4. Arătaţi succint activitatea regilor Mieszko I şi Boleslaw cel Îndrăzneţ. slavilor. păgâne şi creştine şi conturarea civilizaţiei medievale bizantine. 2. economică. romane şi bizantine. Explicaţi caracteristicile statalităţii sârbeşti până în vremea jupanului Ceaslav. IMPERIUL BIZANTIN ÎN SECOLELE IV – XV Mutarea capitalei Imperiului roman de la Roma la Constantinopol. Boris-Mihail.Arătaţi principalele triburi ale slavilor de răsărit. Arătaţi principalele menţiuni despre slavi în izvoarele istorice ale antichităţii târzii. dictată împăratului Constantin cel Mare de considerente de natură strategică. Prezentaţi contextul creării statului lui Samo. 8. Determinaţi contextul cronologic şi împrejurările în care slavii s-au stabilit la sud de Dunăre. Explicaţi modul de formare a poporului bulgar. politică şi religioasă. Simeon şi Petru. 6. Vladimir şi Iaroslav cel Înţelept.Determinaţi influenţa normanzilor în istoria timpurie a Rusiei Kievene. forţele vitale ale lumii romane aveau să se concentreze treptat în jurul noii metropole care avea să dirijeze fuziunea elementelor constitutive ale strălucitei civilizaţii bizantine medievale: elementul roman. IMPERIUL ROMANO-BIZANTIN (330-610) ETAPA ROMANO-BIZANTINĂ din istoria Bizanţului (330-610) reprezintă o perioadă de tranziţie de la Imperiul Roman la Imperiul Grec medieval. 9. geopolitică. 10. În această perioadă are loc fuziunea elementelor antice şi medievale. 1.Prezentaţi succint activitatea cnezilor Igor. Sveatoslav. Ea se traduce în plan politic prin ezitările Constantinopolului între vocaţia sa geografică. 3. 5. Mutarea capitalei de pe malurile Tibrului (Roma) pe malurile Bosforului (Constantinopol) reprezintă încheierea logică a unui proces complex prin care centrul de greutate al vieţii demografice şi economice a 52 . rămâne un eveniment de importanţă majoră în istoria universală. elementul grec şi cel creştin-oriental.

1. preluat şi dezvoltat de către bizantini. poporul şi armata. În atmosfera culturală caracterizată de declinul culturii păgâne. biserica creştină şi-a impus influenţa în principalele domenii controlate până atunci de factorii constituţionali tradiţionali ai lumii romane: senatul. unde domină gustul. creştinismul a devenit religie de stat în urma confruntării cu cultele păgâne şi cu ereziile şi şi-a impus influenţa asupra tuturor manifestărilor vieţii bizantine. Istoria bizantină din această perioadă se caracterizează prin câteva trăsături caracteristice de ordin administrativ. religios şi cultural-artistic. În cele ce urmează. la naşterea ei dându-şi mâna Orientul şi Occidentul” (Stelian Brezeanu). Separarea puterii civile de cea militară. vom adopta periodizarea subetapelor istoriei bizantine întreprinsă de acest ilustru bizantinolog român. cultura păgână cedează locul culturii creştine. Palestina. Tradiţia elenistică este continuată şi în ştiinţe. Comentariul operelor clasice ale antichităţii înlocuieşte cercetarea directă. arta bizantină este sincretică prin substanţă. pentru compilaţie şi abreviere. în vreme ce în Orientul ferit de invazii se păstrează o viaţă urbană înfloritoare mai ales în oraşele din provinciile Egipt. reformele lui Diocleţian şi Constantin cel Mare au dus la concentrarea întregii puteri de stat în mâinile împăratului şi a aparatului său birocratic. fragmentarea marilor provincii romane în unităţi mai mici. Totodată. Partitio Imperii Romani (330-395) Această perioadă se caracterizează prin ineficienţa 53 . birocratizarea şi centralizarea aparatului de stat stau la originea atotputerniciei basileului (împăratului) bizantin. marile centre elenistice Alexandria. Noua ordine caracterizată mai cu seamă prin atotputernicia împăraţilor şi prin centralizarea şi birocratizarea aparatului de stat avea să dăinuiască de-a lungul întregii istorii a statului bizantin. În planul vieţii religioase. „Constantinopolitană prin origine.Imperiului Roman s-a deplasat în jumătatea sa orientală. Antiohia ş. Gaza. În mod treptat însă. Acest proces este rezultanta faptului că economia occidentală decăzuse şi dobândise un caracter pronunţat agrar datorită mai cu seamă transformărilor şi distrugerilor provocate de migraţiile populaţiilor germanice. care asimilează însă în mod creator tradiţii culturale elenistice şi influenţe orientale. continuă să-şi exercite primatul în viaţa spirituală a Noii Rome (Constantinopol) iar în Europa numai Atena putea să se compare cu ele. În cultură şi artă se manifestă fuziunea tradiţiilor păgâne greco-romane şi creştin-orientale.1.a. Siria şi Asia Mică. considerat de către biserica şi societatea bizantină „egalul apostolilor” (isapostolos). În administraţie.

împăratul încearcă să revitalizeze cultele păgâne din imperiu în detrimentul creştinismului şi dispune redeschiderea unor temple păgâne. Cei mai importanţi împăraţi ai acestei perioade au fost Constantin cel Mare. Iulian Apostatul şi Theodosius I. Constantin cel Mare (306-337) începe construcţia oraşului care-i va purta numele (Constantinopol) în noiembrie 324 şi îl inaugurează oficial în rangul de capitală a Imperiului la 11 mai 330. cu capitala la Ravenna. sociale şi politice dintre cele două jumătăţi ale imperiului şi prin încercările sistematice ale puterii centrale de a menţine unitatea statului. cu capitala la Constantinopol şi Honorius. Constant în Italia (337-350) şi Constanţiu II în Orient (337-361). Iulian Apostatul declanşează o campanie împotriva regatului persan sassanid. inclusiv în zona de câmpie a Munteniei ţi Olteniei. împăratul moare în Mesopotamia pe 26 iunie 363. Iulian Apostatul (361-363) este proclamat împărat de trupele din Gallia în februarie 360 şi este recunoscut împărat şi de provinciile din Orient la moartea lui Constanţiu II (3 noiembrie 361). Arcadius. ce preia partea occidentală a imperiului. Theodosius I (379-395) se remarcă drept un mare apărător al creştinismului. Istoria romană a secolului IV este astfel influenţată de agravarea discrepanţelor economice. ce devine împărat în partea sa orientală. fie de către cineva din propriile sale gărzi de corp. fiind reconstruite cetăţile Drobeta şi Sucidava şi construită o nouă cetate – Constantiniana Dafne – în paralel cu restabilirea controlului armatelor romane pentru câteva decenii la nord de Dunăre. În luna februarie 391 Theodosius I interzice toate cultele păgâne iar creştinismul devine religie unică în statul roman. Astfel. La moartea lui Constantin cel Mare (22 mai 337). dă un edict de toleranţă pentru evrei şi păgâni şi patronează organizarea unui cler păgân după modelul celui creştin. După unele succese iniţiale. datorită unei răni provocate de o suliţă. enigma morţii sale rămânând neelucidată. Totodată. în timpul domniei sale imperiul revine ofensiv la Dunărea de Jos. Împăratul desăvârşeşte reformele lui Diocleţian şi stabileşte forţa militară principală a Imperiului la 75 legiuni. aruncată în cursul unui atac fie de cavaleriştii persani. Aceste încercări au fost ineficiente şi au sfârşit prin diviziunea definitivă a Imperiului Roman în 395.reformelor lui Diocleţian şi Constantin cel Mare în Occident şi prin eficienţa lor în regiunile orientale ale Imperiului Roman. Bun filosof. imperiul este împărţit între cei doi fii ai săi. Anul 395 marchează 54 . La moartea acestui împărat (17 ianuarie 395). prin edictul de la Thessalonic din 28 februarie 380 este interzis arianismul în partea orientală a imperiului iar ortodoxia devine religie oficială de stat. imperiul este împărţit celor trei fii ai săi: Constantin II în Occident (337-340). Persecuţiile anticreştine i-au adus supranumele de Apostatul. excelent administrator şi foarte bun militar.

prin mijloace diplomatice. Romulus Augustulus. În cele din urmă. rămânând singurul stăpân al Italiei şi punând bazele regatului ostrogot din peninsulă. 476-491) se confruntă în 475-476 cu o răscoală a comandantului Basiliscos. pericolului reprezentat de huni. prin organizarea şi extinderea şcolii create de Constantin cel Mare. Verona (septembrie 489) şi Adda (490) şi îl asediază la Ravenna timp de 3 ani. Totodată. sprijinit de ostrogoţi. Basileii bizantini înregistrează un eşec total în lupta pentru aplanarea disputelor religioase dar obţin succese depline în lupta cu populaţiile migratoare prin îmbinarea folosirii forţei şi a concesiilor materiale cu o diplomaţie foarte rafinată.2. Zenon şi Anastasios I. În această perioadă se afirmă mai cu seamă împăraţii Theodosius II. ce va funcţiona până la sfârşitul imperiului. a reprezentat o lovitură gravă dată şcolilor superioare păgâne din Atena şi Alexandria. ce cuprindea 31 catedre. În anul 425 este fondată şcoala superioară din Constantinopol. hunii şi ostrogoţii. răscoala este înăbuşită. Odoacru acceptă să stăpânească în comun cu Theodorich Italia. îl înfrâng pe Odoacru la Isonzo (august 489). împăratul îl investeşte pe Theodorich (Dietrich von Bern din eposul medieval german şi viitorul rege ostrogot Theodorich cel Mare) cu guvernarea Italiei. În anii 477-488 Zenon trebuie să facă faţă pericolului reprezentat de ostrogoţi. excepţionalul comandant ostrogot trebuia să-l înfrângă pe Odoacru care. Pentru a ajunge să guverneze Italia.divizarea definitivă a imperiului în Imperiul Roman de Răsărit şi Imperiul Roman de Apus. Remarcabil diplomat. dar acesta pune să fie asasinat în timpul unui ospăţ (5 martie 493). Zenon (474-475. văduva lui 55 . În vara anului 489 ostrogoţii pătrund în Italia. având titlul de magister militum per Italiam. scăpând astfel de prezenţa nedorită a ostrogoţilor în Peninsula Balcanică. care se proclamă împărat. Anastasios I (491-518) a fost impus la tron de Ariadna. domnia sa reprezintă o epocă de mare efervescenţă culturală. se emancipase şi de sub autoritatea Imperiului Roman de Răsărit. după ce-l detronase pe ultimul împărat din partea de vest a Imperiului. Epoca invaziilor şi a luptelor christologice (395-518) Această epocă este dominată pe plan intern de luptele „christologice” din jurul interpretării naturii divine şi naturii umane a lui Iisus Hristos iar pe plan extern de luptele imperiului cu vizigoţii. 1. Theodosius II (408-450) a fost un împărat abil care a ştiut să facă faţă cu succes. Înfiinţarea acestei şcoli. În anul 438 este editat Codul lui Theodosius care conţinea constituţiile imperiale ale lui Constantin cel Mare şi ale succesorilor săi şi ordonanţele lui Theodosius II.

o comisie de zece specialişti în drept. În perioada 13 februarie 528-7 aprilie 529. o comisie formată din doi profesori de drept şi condusă de către Trebonian editează manualul de drept pentru studenţi Institutes. În afară de domnia împăratului Justinian. În noiembrie 533. Spre sfârşitul domniei sale a fost confruntat cu o puternică răscoală populară în dioceza Tracia. capitale sunt pentru această epocă domniile împăraţilor Mauricios/Mauriciu şi Phocas.Zenon. de îndelungatul război cu perşii şi de pătrunderea şi aşezarea permanentă a slavilor în Balcani (602). edificii publice. iar în oraşele acestuia. răsculaţii rămân o primejdie pentru tron până la sfârşitul domniei lui Anastasios I. În perioada 534-565 apar cele 154 novelle. Acest împărat a fost un administrator excepţional şi a promovat activităţile meşteşugăreşti şi comerciale. II-V.3. POLITICA INTERNĂ a lui Justinian (1 august 527-14 noiembrie 565) se caracterizează mai cu seamă printr-o vastă activitate edilitară şi legislativă. compus din patru cărţi. întocmeşte în 533 o operă impresionantă compusă din 50 cărţi. iar după şapte ani de muncă intensă este terminată în 537 catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. După trei ani de muncă stăruitoare. O nouă ediţie a acestui cod a reapărut în anul 534. atât pe planul politicii interne. ce se întindea de la Marea Marmara la Marea Neagră şi era destinat să apere Constantinopolul de primejdia unui atac pe uscat. lăsând vistieria plină la moartea sa. Astfel. Epoca lui Justinian (518-610) Veacul al VI-lea al istoriei bizantine este dominat de efigia copleşitoare a marelui împărat bizantin Justinian. numită DIGESTE sau PANDECTES. A refăcut finanţele statului. cât şi a celei externe. Domnia lui Justinian marchează apogeul imperiului romano-bizantin. care alături de 56 . La toate frontierele imperiului sunt construite numeroase fortificaţii. adunând pentru prima dată într-un sistem coerent o legislaţie imensă apărută de-a lungul unui mileniu. Această operă cuprinde o selecţie şi adaptare a legislaţiei republicane şi imperiale romane la realităţile secolului VI. mai cu seamă în Constantinopol. o comisie de jurişti condusă de acelaşi Trebonian. 1. ce cuprinde constituţiile imperiale din sec. condusă de Vitalian. Această perioadă este marcată de încercarea de refacere a unităţii imperiului roman. a reorganizat trupele de frontieră ale Imperiului şi a construit „zidul lui Anastasios” (78 km). condusă de celebrul jurist Trebonian. în perioada 530-548 este ridicată bazilica San Vitale din Ravennab. redactează Codul lui Justinian. monument reprezentativ al artei bizantine şi ortodoxe din toate timpurile. Deşi au fost înfrânţi de trupele imperiale.

Populaţia din capitală se răscoală din cauza politicii de economii fiscale urmate de Mauriciu şi îl primeşte la 23 noiembrie 602 în triumf pe centurionul Phocas. Acestei domnii 57 . slavii şi avarii. Cartagena şi Malaga de la vizigoţi. De asemenea. care este pe 25 noiembrie încoronat împărat la Sf. avarii şi perşii. care s-a făcut însă impopular printr-o politică de economii ce i-a provocat căderea şi pierderea vieţii. Ampla acţiune de recucerire bizantină a fost favorizată de existenţa unor mari resurse economico- financiare capabile să asigure subzistenţa corpurilor expediţionare bizantine. tacticii superioare şi pregătirii corpului de ofiţeri din trupele bizantine. Sevilla. acest împărat a promovat o politică externă activă. Domnia lui Phocas s-a caracterizat printr-un eşec generalizat pe plan intern (regim de teroare îndreptat împotriva aristocraţiei imperiale şi persecuţii împotriva ereticilor şi evreilor din provinciile orientale) şi extern (înfrângeri în luptele cu slavii. pentru a apăra acest limes de atacurile slavilor. cunoscut în Europa apuseană abia în veacul XII. dotării cu armament. iar începând cu secolul VII desemna circumscripţia administrativă în care staţiona unitatea militară denumită themă). a organizat în premieră exarhatele Ravennei şi a Africii de Nord. să-l detroneze pe împăratul care nu avea trupe militare solide în capitală. POLITICA EXTERNĂ a lui Justinian este caracterizată mai cu seamă de recucerirea Africii romane (iunie 533-martie 534) şi desfiinţarea regatului vandal. care începând cu 602 s-au revărsat în Peninsula Balcanică de unde nu au putut fi niciodată alungaţi complet de Bizanţ şi au provocat modificări ireversibile în structura etnică a Peninsulei. trac romanizat. Totodată. în care toată puterea civilă şi militară era concentrată în mâna exarhului. de acţiunile militare izbutite purtate de doi generali. Institutes şi Digeste formează Corpus Juris Civilis. cu rezultate în general pozitive. fapt ce prefigurează organizarea themelor din veacurile următoare (la origine. De acest fapt au profitat slavii. termenul themă desemna o unitate militară. Sofia. Belizarie (cel mai celebru şi mai capabil comandant militar din timpul domniei lui Justinian) şi Narses şi de superioritatea instrucţiei. de recucerirea Italiei (535-555) şi desfiinţarea regatului ostrogot şi de recucerirea sud-estului Spaniei (554) cu oraşele Cordoba. Răscoala lui Phocas a avut urmări funeste pentru Bizanţ deoarece venirea sa la Constantinopol a lăsat neapărată linia Dunării. Domnia lui Mauriciu (14 august 582-23 noiembrie 602) deţine un loc important în procesul de trecere de la imperiul romano- bizantin la cel bizantin propriu-zis. a fost un simplu centurion trimis cu trupele la Dunăre de către împăratul Mauriciu. Împăratul Phocas (25 noiembrie 602-5 octombrie 610). având ciocniri militare cu perşii. El a fost proclamat împărat de către trupele răsculate şi a plecat spre Constantinopol. Mauriciu (Mauricios) a fost un eminent general şi un bun administrator.Codul lui Justinian.

În plan cultural. fapt care a subminat baza socială a statului. ilustrat prin reîntoarcerea la valorile culturii clasice în literatură şi prin „renaşterea macedoneană” caracterizată de inovaţii în arhitectură şi în pictura monumentală. Uniformizarea religioasă a imperiului se datorează pierderii provinciilor sale orientale. Palestina şi Africa de Nord). iar următoarea de înflorire culturală. exarhul Cartaginei. prima dintre ele (sec. decade marea proprietate şi se întăreşte mica proprietate ţărănească liberă. Pe plan social. IMPERIUL GREC MEDIEVAL (610-717) Cele aproape cinci veacuri cuprinse între domniile lui Herakleios (610-641) şi Nikephor III Botaniates (1078-1081) formează perioada clasică a istoriei bizantine. administrativ şi militar. Bizanţul pierde o parte a populaţiei traco-romane din Balcani. fie divină. Pe plan etnic. vechile forme de organizare impuse de 58 . IX) fiind caracterizată de declin. Pe plan teritorial. 2. fie umană. supusă slavizării dar dobândeşte o mare uniformitate etnică deoarece majoritatea populaţiei sale va fi formată din greci sau din elemente alogene în curs de elenizare.mijlocul sec. de grave tulburări interne şi de modificări de structură în domeniul social. de asaltul arabilor asupra posesiunilor bizantine orientale. iar împăratul Phocas a fost detronat şi ucis cu întreaga familie. Această ultimă perioadă este caracterizată de afirmarea primului umanism bizantin. VII. Siria. spre sfârşitul acestei perioade istorice ţărănimea bizantină era aproape în totalitate aservită de către aristocraţie.odioase (însuşi regele persan Chosroes II s-a declarat răzbunător al lui Mauriciu) i-a pus capăt rebeliunea lui Herakleios (Heraclius). ÎN PLAN ADMINISTRATIV. 2. dispar definitiv structurile sclavagiste. secolele VII-XI prezintă două perioade distincte. locuite de grupuri de populaţii ce adoptaseră diverse erezii (în special monofizismul. erezie care susţine în principal că Iisus Hristos ar avea o dublă natură. Lupta pentru supravieţuirea imperiului (610- 717) Veacul al VII-lea din istoria Bizanţului este caracterizat de marele efort militar al lui Herakleios pentru doborârea Imperiului Persan.1. PE PLAN SOCIAL. în această perioadă imperiul suferă importante pierderi în favoarea arabilor (Egipt.

în faţa expansiunii arabe ce culminează cu două mari asedii ale Constantinopolului (674-678 şi 717-718). Heracliu a reuşit să îndepărteze pentru totdeauna pericolul persan de Bizanţ (628-629). Domnia lui Herakleios/Heracliu (5 octombrie 610-11 februarie 641) este perioada unei profunde reforme administrative (crearea themei) care avea să asigure timp de veacuri stabilitatea statului bizantin. economice şi culturale ale Imperiului Roman. răstimp în care pe tronul Bizanţului se succed 7 împăraţi. Imperiul Grec Medieval (610-717). Domnia lui Constantin IV (668-685) are o importanţă decisivă pentru istoria Bizanţului. PE PLAN MILITAR. Anarhia din imperiu este curmată de venirea la tron a lui Leon III Isaurianul (717-740). Siriei. Imperiul Bizantin a fost în perioada 330-1453 continuatorul tradiţiilor politice. Acest mare împărat nu reuşeşte totuşi să împiedice formarea hanatului bulgar (681) Justinian II (685-695) duce o amplă politică de regenerare social- economică şi administrativă a imperiului. trupele de mercenari care formaseră baza armatelor bizantine din epoca precedentă sunt înlocuite de trupe „naţionale” (stratioţi) recrutate din rândul ţăranilor liberi din theme. În perioada 395-518 s-au ilustrat mai cu seamă 59 . Epoca lui Justinian (518-610). dar nu reuşeşte să împiedice căderea Palestinei. El promovează interesele micii proprietăţi ţărăneşti. extinde sistemul themal în Europa şi duce o amplă politică de colonizări. Victoria arabilor ar fi pus în pericol nu numai imperiul. denumite în mod convenţional de către specialişti Partitio Imperii Romani (330-395). se inaugurează o etapă de anarhie politică în imperiu. În anul 626 a izbutit să respingă un atac slavo-avaro-persan asupra Constantinopolului. Iulian Apostatul (361-363) şi Theodosius I (379-395). ci şi întreaga cultură şi civilizaţie europeană. care va ţine până în anul 717. ci şi întreaga civilizaţie europeană. conduse de strategi. În secolul IV-VII Imperiul Bizantin a cunoscut mai multe perioade de evoluţie istorică. dar nu a reuşit să împiedice recucerirea de către vizigoţi a majorităţii posesiunilor imperiale din Spania (615). La moartea acestui împărat. ce deţin puterea militară şi civilă. Rezistenţa Bizanţului la atacurile Islamului a salvat nu numai acest stat. Cei mai importanţi împăraţi din perioada 330-395 au fost Constantin cel Mare (306-337). Transformările de structură ale imperiului permit rezistenţa sa. Rezumat şi concluzii generale. ucis în urma unei răscoale. prin victoria strălucită obţinută asupra arabilor care asediaseră Constantinopolul (674-678). În perioada 666-698 bizantinii pierd şi Africa de nord în favoarea arabilor. Mesopotamiei şi Egiptului în mâinile arabilor (634-642). în ciuda pierderilor teritoriale mai sus enunţate.Diocleţian şi Constantin cel Mare sunt înlocuite prin theme. Epoca invaziilor şi a luptelor hristologice (395-518). Pe plan extern. baza întregului sistem militar şi fiscal al imperiului.

Arătaţi principalele elemente caracteristici ale domniei lui Justinian I.împăraţii Theodosius II (408-450). 3. Constantin IV (668-685). Imperiul Bizantin a fost un focar de cultură şi civilizaţie în răsăritul Europei. 2. instituţional şi al dezvoltării economice. a contribuit în chip decisiv la creştinarea bulgarilor. Fixarea cunoştinţelor 1. 476-491) şi Anastasios I (491-518). Prezentaţi trăsăturile caracteristice ale Imperiului Romano-Bizantin. 60 . Justinian II (685-695) şi Leon III Isaurianul (717-740). Epoca lui Justinian este reprezentată mai ales de domniile lui Justinian I (527-565). Zenon (474-475. Definiţi elementele caracteristice ale imperiului grec medieval. Ultima perioadă a istoriei bizantine tratată în acest curs este ilustrată de domniile împăraţilor Heracliu (610-641). Mauriciu (582-602) şi Phocas (602- 610). sârbilor şi ruşilor şi a fost până la începuturile Evului Mediu dezvoltat mai avansat decât statele din vestul Europei din punct de vedere cultural.

În general.războaie sfinte”. Caracterul şi cauzele cruciadelor Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat. datorită faptului că au pus în contact civilizaţiile europeană şi musulmană. Impulsionate iniţial de mobiluri religioase (eliberarea Sfântului Mormânt din Ierusalim). care. Erau un contra djihad. adică un răspuns dat expansiunii musulmane. de sub dominaţia musulmană. politice şi religioase ale vremii. în secolul al XI-lea. Ideile religioase erau atunci forme ale motivelor reale şi nu simple iluzii. elaborând o ideologie corespunzătoare mentalităţii vremii. CREŞTINISM VERSUS ISLAMISM: CRUCIADELE ŞI IMPORTANŢA LOR ISTORICĂ Cruciadele. pe plan internaţional. a se considera că cruciadele au izvorât numai din misticismul medieval. de asemenea. Ele au apărut într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa. ca o legitimare a politicii de cucerire a arabilor şi preluat apoi de turci selgiucizi. îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite. însă. de la început de o ideologie creştină. sociale. 1. de expediţiile militare obişnuite prin caracterul lor internaţional şi amprenta lor religioasă. Este greşit. în forma lor clasică. au avut loc în secolele XI-XIII (1096-1270) şi au fost rezultatul transformărilor economice. se afirmă în secolul al XI-lea.război sfânt". fapt ce a prilejuit înrâuriri şi interferenţe reciproce. cruciadele au avut urmări pozitive. în numele unui . la ele participând toate clasele şi păturile sociale. Expediţiile în Orientul Apropiat au fost doar rezultatul încercărilor bisericii catolice de a canaliza tendinţele societăţii feudale în folosul ei. Proclamate . ce se făcea. Izvorâte din condiţiile social-economice. însă. 61 . politice şi spirituale ale Europei de apus în veacul al XI-lea. cruciadele nu au urmărit ulterior decât expansiunea politică şi economică a feudalităţii apusene. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cârei rol. ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor „locuri sfinte (Ierusalimul). cruciadele se deosebesc... pătrunseseră în Asia Mică. declarat încă de Mahomed.

a creşterii puterii principilor. de la început. iar aceste elemente întreţineau o permanentă stare de război. Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le-ar fi adus noi stăpâniri. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o soluţie fericită. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domeniale. Siria. Aşa s-a născut iniţiativa papalităţii de a organiza expediţii în urma cărora scaunul apostolic şi-ar fi mărit sfera de influenţă. 62 . fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul. Rum şi Smirna reprezentau o mare primejdie pentru Bizanţ. în mai multe rânduri. dar. Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică pe de o parte prin pauperizarea ei (Franţa a fost bântuită de foamete 48 de ani). Orientul Apropiat (Bizanţul. fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadei copiilor (1213). foamete. mai cu seamă în Franţa. Posibilitatea unor acţiuni militare în răsărit şi a unor deplasări de mase a fost creată de însăşi situaţia politică din Orientul Apropiat. Povestirile pelerinilor despre bogăţiile din răsărit au trezit interesul. din anul 1054. pe de altă parte. a sporului demografic. secetă. Sistemul primogeniturii lipsea de pământ un număr mare de fii de nobili. cât şi celei orăşeneşti. prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte puternic în evul mediu. în Siria şi Palestina pe atunci stăpânite de Califatul din Egipt. să ceară ajutor militar în Occident. precum şi a unor factori naturali: inundaţii. în primul rând. Egiptul). într-un moment în care cumanii. a instituirii „ordinului" cavaleresc. de Capadocia. Formarea emiratului de Damasc şi a celor trei sultanate. În această situaţie împăraţii bizantini au fost nevoiţi. turcii selgiucizi. exercita. pe cale de a se dezvolta. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare. în conciliile de la Piacenza şi Clermont (1095). prestigiu şi glorie. prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. molime etc. dintre bisericile catolică şi ortodoxă. pecenegii. mai întâi prin înlăturarea schismei. al nobilimii şi mai ales al nobilimii sărace. între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie. apelul de cruciadă a fost lansat de către papa Urban al II- lea. în a doua jumătate a secolului al XI-lea. maghiarii şi nomazii atacau imperiul. iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. apoi. o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei care la acea dată trecea printr-o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii. la sfârşitul secolului al XI-lea. Palestina. după ce au cucerit Bagdadul (1055) au înaintat în Asia Mică.

Împăratul Alexie Comnenul. Sidon. sau făcuţi prizonieri şi duşi în robie. unde au încheiat o înţelegere cu Alexie Comnenul. 3. Kerak. s-au creat mai multe formaţiuni politice. cruciaţii au respins armata selgiucidă şi au cucerit Niceea şi Dorileea (mai-iulie 1097). marchizatul de Tyr. Cu mare greutate. Ordinul Templierilor şi Ordinul cavalerilor teutoni. dar în cele din urmă a fost şi ea ocupată (1098). 2. fratele regelui Filip I şi Robert Courte Heuse. Căpeteniile selgiucide. Cruciadele a II-a şi a III-a Turcii nu au renunţat la teritoriile pierdute. unde au fost masacraţi de trupele selgiucide. grupaţi în patru corpuri principale de oaste. pe moment. conform sistemului politico-vasalic din Occident: regatul Ierusalimului. Cruciaţii au trebuit să lupte cu musulmanii încă un an pentru a-şi croi drum spre Ierusalim. Ascalon. senioriile Ramlah. Beirut. au pus capăt rivalităţilor dintre ele şi unindu-se au început ofensiva. Huges de France. o culegere de norme juridice privind obligaţiile şi drepturile clasei feudale. În tot acest 63 . Masele populare au ajuns la Constantinopol trecând prin Germania. Edessa. Köln şi Mainz. În anul 1097 cavalerii au ajuns la Constantinopol. Jaffa. În urma cuceririlor făcute. Robert de Flandra şi Tancred de Sicilia. fiul lui Wilhelm Cuceritorul. Abia în anul 1099 oraşul a căzut în mâinile lor iar cruciaţii au masacrat populaţia oraşului. Bohemund de Tarent. ales mai târziu comandant suprem al armatei. Pentru menţinerea ordinii în rândul populaţiei cucerite şi pentru înlăturarea răscoalelor s-au înfiinţat ordine militaro- călugăreşti: Ordinul Ioaniţilor. care reprezintă expresia clasică a ordinii feudale. comitatele de Tripoli. Boemia şi Ungaria. şi EXPEDIŢIA CAVALERILOR. pentru a evita tulburările în oraş. Cruciada I (1096-1099) Prima cruciadă s-a desfăşurat în două etape: EXPEDIŢIA SĂRĂCIMII condusă de Petre Pustnicul şi Walter cel Sărac. ameninţând prin aceasta caracterul sângeros şi de jaf ce aveau să-1 îmbrace expediţiile. Organizarea lor este cunoscută din . conduse de Geoffroi de Bouillon. Cruciada cavalerilor s-a deschis cu masacrarea evreilor din oraşele de pe Rin. i-a transportat pe cruciaţi pe coasta Asiei Mici. Antiohia a rezistat şapte luni.Aşezămintele Ierusalimului". două baze militare importante. ajutate fiind de nemulţumirile din rândul populaţiei supuse care se răscoală în mai multe rânduri.. prin care se angajau să recunoască suzeranitatea împăratului în teritoriile cucerite de la turci. principatul Antiohiei.

Victoria sa nu a putut fi fructificată. început în anul 1189. Guy de Lusignan. de aceea. După acest succes au început neînţelegerile din tabăra cruciaţilor. la care au răspuns regii Angliei şi Franţei – Richard Inimă de Leu şi Filip al II-lea August – şi împăratul Germaniei Frederic Barbarossa. Oastea franco-germană a fost risipită de turci în Asia Mică. după ce în drumul său Richard cucerise insula Cipru şi o cedase lui Guy de Lusignan. La această cruciadă au participat trupe franceze conduse de Ludovic VII şi germane în frunte cu împăratul Conrad III. Saladin. Cruciada a IV-a (1202-1204) Cruciada a IV-a este legată de numele papei Inocenţiu al III-lea. Recucerirea Edessei de către musulmani a determinat organizarea celei de a doua cruciade (1147- 1148) de către papa Eugen al III-lea. păturile sărace nu mai aveau încredere în acţiunile nobililor. în timp ce Frederic I a preferat să meargă pe uscat. au debarcat în Sicilia. Filip al II-lea s-a îmbarcat cu oastea sa la Genova. ele obligând pe cei trei conducători să abandoneze expediţia. şi-a continuat drumul iar în anul 1191 cele trei armate se întâlneau în preajma Ierusalimului.timp turcii continuau ofensiva. 4. un militar şi om politic capabil a unit lumea musulmană sub conducerea sa şi şi-a îndreptat atacul împotriva Ierusalimului. cea mai mare parte din cruciaţi s~au împrăştiat. în mare măsură. de un an. abia plecaţi. era gata de război. fapt ce i-a permis împăratului german să ajungă primul în Asia Mică. unde au făcut un popas lung. Sultanul Egiptului. Singura acţiune comună a armatelor cruciade a fost participarea la asediul Acrei. Rămaşi fără conducător. Leopold al V-lea. intervenţia lor determinând. în apropiere de lacul Tiberiada. unde a reuşit să-1 învingă pe sultanul de Iconium. deoarece Barbarosa a murit înecat pe când încerca să traverseze călare râul Cydnus (Kara-Su. dar armata se aduna greu. Papa Clement al II-lea a lansat un nou apel de cruciadă. capitularea oraşului (13 iulie 1191). în lupta de la Hittin (1187). În vara anului 1190 o armată creştină uriaşă (circa 180. între cruciada populară şi cea aristocrată distanţa se adâncise.000 oameni). occidentale şi orientale. numai un număr mic sub comanda ducelui Austriei. despre cruciada a IV-a se 64 . iar Richard la Marsilia. sultanul a înfrânt pe regele Ierusalimului. în apropiere de munţii Taurus). În anul 1190 papa a început predicarea cruciadei. şi de politica sa de a-şi impune supremaţia asupra întregii lumi creştine. şi .a pus stăpânire pe oraş. La începutul secolului al XIII-lea cruciadele îşi pierduseră baza populară. Primii doi suverani.

cruciadele au înlesnit în Europa apuseană procesul de centralizare şi de afirmare a regalităţii. în anul 1204 cavalerii apuseni au luat cu asalt capitala bizantină şi au jefuit-o. pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. Şi de data aceasta cruciaţii erau îndemnaţi de dogele Veneţiei. 5. apoi i-au pretins despăgubiri băneşti pentru ajutorul dat. Totodată cruciada a IV-a a însemnat o abatere făţişă de la scopul de cruciadă. Cucerirea Zarei a fost cerută cruciaţilor de către dogele Veneţiei. În luna mai a anului 1203. Relaţiile comerciale ale Europei apusene cu Orientul s-au accentuat. Nevoia de 65 . Urmările cruciadelor Cruciadele au avut consecinţe pozitive şi negative. În al treilea rând. eliberarea prin răscumpărare fiind şi ea o sursă de venit. În urma acestei cruciade a fost desfiinţat Imperiul Bizantin şi împărţit în mai multe state: Imperiul Latin de Răsărit. în schimbul transportării trupelor până la Alexandria. au cucerit oraşul şi l-au reînscăunat pe Isac II Anghelos. cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii care s-au influenţat reciproc. Din punct de vedere politic. ca urmare a slăbirii unei părţi a nobilimii şi a ştirbirii adusă autorităţii papale. rege catolic aflat sub protecţia scaunului apostolic. cele negative decurgând din distrugerile de bunuri şi masacrele ce au avut loc cu ocazia luptelor. cruciaţii au sosit la Constantinopol. din exploatarea populaţiei supuse. ele au stimulat procesul de eliberare a ţăranilor din şerbie. Zeci de mii de cruciaţi s-au deplasat în Orientul Apropiat. Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident. În acelaşi timp. Deoarece bazileul nu a putut achita suma cerută. şi nu ca o acţiune de cucerire directă a Ierusalimului. expediţia a început prin asediul cetăţii Zara (noiembrie 1202). pentru că expediţia a fost plănuită împotriva Egiptului. Mai întâi. fapt de care au profitat oraşele. Epirul şi Trapezuntul. Pentru ţărănime expediţiile în Orient au însemnat o sporire a obligaţiilor. care dorea să-şi sporească privilegiile comerciale în Imperiul de Răsărit. ducând acolo moravurile apusene. feudalii apuseni au împrumutat forme ale rafinamentului şi luxului oriental. centrul unităţii lumii musulmane. mai ales cele din Italia şi sudul Franţei. situată pe coasta Dalmaţiei şi stăpânită de regele Ungariei. În al doilea rând. Imperiul bizantin a fost restaurat în 1261. pentru a acoperi cheltuielile făcute de nobili.poate spune că a fost o acţiune a baronilor şi cavalerilor. Niceea. Henric Dandolo. La rândul lor. pe care le-au adus apoi în Europa. în urma unei abateri de la planul iniţial al cruciadei cavalerii s-au îndreptat spre Bizanţ unde lupta pentru tron favoriza o intervenţie.

recucerind Ierusalimul.bani i-a determinat pe nobili să accepte sumele de bani propuse de oraşe pentru a-şi răscumpăra libertatea şi pentru a obţine mult doritele charte de privilegii. Prezentaţi cruciada a doua şi a treia 4. Rezumat şi concluzii generale. ele au înlesnit procesul de centralizare statală şi de afirmare a regalităţii în vestul Europei. îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. s-au desfăşurat în perioada 1096-1204. cucerirea şi colonizarea unor regiuni din Orientul Apropiat. dar şi negative. Totodată. Cruciada I a fost favorabilă creştinilor. Primele patru cruciade. Sidon şi Beirut. Kerak. marele om politic şi conducător militar Saladin. comitatelor de Tripoli. conducând la revigorarea comerţului la distanţă. Expediţii militare cu caracter religios declanşate de papalitate. Cruciada a patra a fost deturnată de la scopul ei iniţial. cruciadele au avut drept scop general eliberarea Ierusalimului de sub stăpânirea turcilor selgiucizi şi. sultan al Egiptului. Jaffa. Cruciada a doua s-a soldat cu rezultate defavorabile pentru creştini. a principatului de Antiohia. 66 . Ascalon. Arătaţi mobilurile declanşării cruciadelor. Edessa. Ele au pricinuit mari distrugeri de bunuri şi vieţi omeneşti. Fixarea cunoştinţelor 1. monarhii şi feudalii apuseni. 2. dar au înlesnit contactul dintre culturile vest-europeană şi islamică. Analizaţi cruciada a patra 5. Prezentaţi succint urmările cruciadelor. Prezentaţi cruciada I 3. deoarece creştinii au cucerit Accra în 1191 dar forţa militară şi unitatea lumii islamice au rămas aproape intacte. a marchizatului de Tyr şi a senioriilor de Ramlah. având drept rezultat crearea regatului de Ierusalim. totodată. a sfârşit cu cucerirea Constantinopolului şi desfiinţarea temporară a Imperiului Bizantin şi a dus la sfărâmarea unităţii lumii creştine. Cruciada a treia s-a terminat nedecis. aşa-zisele cruciade clasice. recucerirea Ierusalimului. au stimulat procesul de eliberare al ţăranilor din şerbie şi la dobândirea acelor charte de privilegii (dobândirea aşa-ziselor libertăţi municipale) de către oraşele din vestul Europei. Cruciadele au avut consecinţe pozitive.

XI. Din a doua jumătate a secolului al X-lea. XII-XIII. de fixare a hotarelor. 67 . apoi. Teritoriul noului stat. care s-au succedat la domnie între anii 843 şi 911. Henric Păsărarul. Primii regi ai statului nou creat. prin desprinderea din Imperiul franc a părţii sale de răsărit. lupta dintre papalitate şi imperiu în sec. locuit de populaţii germanice al căror număr trecea cu puţin peste trei milioane. În cursul fărâmiţării feudale au apărut ducatele Suabia. Prezentul curs îşi propune să prezinte următoarele probleme: formarea statului german. Germania în secolele XIV-XV. Germania a cunoscut perioade de ascensiune şi decădere în cadrul Imperiului Romano-German. având ca hotar sudic Munţii Alpi. iar în sud-est întinzându-se până la fosta marcă răsăriteană (Ostmark} a Imperiului carolingian. În timpul dinastiei saxone la problemele politice externe ale statului se va adăuga şi lupta regalităţii pentru subordonarea acestor ducate. după o scurtă perioadă de frământări. era cuprins între Elba şi Rin. Aspectele politice Importante din această perioadă au izvorât din necesitatea menţinerii fiinţei de stat. ai căror conducători devin stăpânii virtuali ai unor regiuni întinse. Franconia. Saxonia. Lipsa unei autorităţi centrale puternice a permis ascensiunea unor mari seniori feudali. în anul 919. de la destrămarea Imperiului carolingian şi până la înfăptuirea unificării ei statale din secolul al XIX-lea. o zonă tipică a fărâmiţării feudale. istoria ei fiind strâns legată mai cu seamă cu cea a Italiei. Incursiunile normanzilor şi ungurilor au contribuit la accelerarea procesului de feudalizare. Formarea statului german Regatul Germaniei s-a constituit în urma Tratatului de la Verdun (843). o simplă “expresie geografică”. s-a instaurat dinastia saxonă. Bavaria. în persoana ducelui de Saxonia. au fost descendenţi carolingieni. de impunere a autorităţii centrale nou create. GERMANIA ÎN SECOLELE X-XVII Germania a rămas. lupta pentru investitură în sec. capabili să adune suficiente trupe pentru apărarea locală. 1. restaurarea Imperiului.

la Merseburg. supunând Suabia. creând o armată puternică de cavaleri recrutaţi din păturile mijlocii. În politica internă regele s-a sprijinit pe biserică. Fărâmiţarea feudală s-a concretizat în apariţia marilor ducate Suabia. fapt ce i-a permis lui Otto I în anul 951. unde se aflau şi posesiunile sale ereditare. Rezultatul a fost că în anul 933. Fărâmiţarea politică de aici permitea o intervenţie. regele nu a reuşit să-i reziste. Pentru a obţine titlul de împărat. Atacului ungurilor. să ajungă mai întâi stăpâni în Italia. apropiindu-şi Lorena printr-o legătură matrimonială. Succesele obţinute au făcut ca Otto I să fie cel mai puternic suveran din Europa apuseană în acea vreme şi aceasta explică de ce regele german a hotărât restaurarea Imperiului lui Carol cel Mare. În interior. şi ei mari feudali. Bavaria. Pentru început însă. La sfârşitul secolului al IX-lea ducii devin adevăraţi stăpâni ai unor regiuni întinse. în urma adunării de la Worms.regatul Italiei”. mai ales în nord. . iar pentru serviciile aduse aceasta a fost răsplătită cu mari proprietăţi funciare astfel că episcopii. Primul mare succes înregistrat de Otto I în politica externă a fost victoria decisivă obţinută asupra ungurilor la Lechfeld (lângă Augsburg) în vara anului 955. Saxonia. -Franconia. să intervină cu ncursiunile normanzilor şi ale ungurilor. din ultimii ani ai secolului al IX-lea şi din primele decenii ale secolului al X-lea. 2. Pretextul a fost furnizat de două evenimente: criza papalităţii şi lupta pentru putere ce se dădea în fostul regat lombard numit încă . Regele s-a îngrijit de organizarea armatei şi de ridicarea unor noi cetăţi. Henric I obţinut în Thuringia. după tradiţie. iar bogăţiile oraşelor italiene constituia o atracţie pentru feudalii germani. tot ce a putut face fiind obţinerea. pe care i- a obligat să se retragă. au contribuit la accelerarea procesului de feudalizare. domnia lui Otto 1 (936-973) a fost o perioadă de întărire a autorităţii centrale şi de afirmare a statului german în politica externă.. Otto a asigurat pacea şi unitatea regatului limitând autonomia Bavariei şi Franconiei. au putut contracara puterea principilor laici. din anul 926. capabili să strângă o armată şi să asigure apărarea 68 locală. care aminteau de grupările etnice existente anterior (Stammesherzogtümer). suveranul german trebuia. lui Henric I Păsărarul (919-936) îi revenea principala îndatorire de a stăvili incursiunile maghiare. Restaurarea Imperiului În ciuda unei relative independenţe pe care marii feudali încercau să o afişeze. o victorie importantă asupra ungurilor. Lipsa unei autorităţi centrale puternice a permis ridicarea unor mari seniori. A făcut o reformă asemănătoare cu cea lui Carol Martel. la expirarea armistiţiului. a unei păci pe timp limitat.

Henric IV a reluat lupta. în timp ce feuda cu care era înzestrată episcopia să fie dată de împărat. în haine de penitent să implore iertarea timp de trei zile. cunoscând două etape principale. Otto I era numit imperator augustus al noului Imperiii roman. iar în înaltele funcţii ecleziastice au ajuns să fie numiţi oameni fără vocaţie religioasă. de data aceasta campania sa având drept punct terminus Roma. În prima etapă. Situaţia precară a papei Ioan al XII-lea. Teoretic. Astfel. cum a fost numit în istoriografie. Imperiul romano-german. unde se afla papa şi. Abia în anul anul 1122 s-a ajuns la înţelegere între papi şi împăraţi privind alegerea episcopilor prin concordatul de la Worms. imperiul lui Otto I era o continuare a imperiului roman. conflictul capătă forma unei lupte pentru investirea în înalte funcţii ecleziastice. însă. Deoarece episcopii îndeplineau simultan şi înalte funcţii în stat. căci cuprindea numai Germania şi Italia nordică şi centrală. În anul următor împăratul a fost nevoit să treacă Alpii.sfântul imperiu” (sacrum imperium) şi abia din secolul al XV-lea a purtat numele de . atât papa şi împăratul erau interesaţi pentru a-şi plasa oameni de încredere pentru ocuparea acestora. 3.. Acest fapt a determinat naşterea unui conflict virulent între Grigore VII şi împăratul Henric IV.. În realitate el avea o întindere mult mai redusă decât cel carolingian.forţa armată şi să se încoroneze rege al Italiei. care a continuat şi sub urmaşul său Henric V (1106-1125) şi sub urmaşii lui Grigore VII. unde papa îi încredinţează coroana “imperiului roman” (31 ianuarie 962). .Sfântul imperiu roman de naţiune germană”. Lupta pentru investitură în secolul XI Conflictul pentru supremaţie între papalitate şi imperiu. Lupta dintre papalitate şi imperiu în secolele XII-XIII Odată cu moartea lui Henric al V-lea s-a stins dinastia de Franconia. care a fost excomunicat în 1076. apare ca o încercare de reînfiinţare a Imperiului carolingian. după secolul al XI-lea. s-a hotărât ca numirea episcopului în funcţia ecleziastică să fie efectuată de papă. Deşi a dobândit iertarea papei. fapt care i-a determinat pe suveranii pontifi să pretindă că alegerea într-o funcţie ecleziastică superioară ţine strict de competenţa lor. 4. la fel ca şi imperiul lui Carol cel Mare. 69 . de unde pretenţiile lui de universalitate. Mai târziu. Amestecul regilor în alegerile episcopale a avut o consecinţă negativă pentru biserică. Clerul s-a laicizat. să se ducă la Canossa. izbucneşte cu toată forţa în secolul XI şi se prelungeşte şi în cel următor. cât şi tulburările din nordul Italiei l-au determinat pe rege să intervină din nou în anul 961. i s-a spus .

mişcarea lui Arnaldo da Brescia de la Roma şi dorinţa răsculaţilor de a înlătura suzeranitatea pontificală şi de a reînfiinţa Republica romană. au dus foarte curând la înrăutăţirea relaţiilor (1157) şi. Barbarossa a intrat în Italia (1154). Acţiunile lui Frederic I Barbarossa au redeschis lupta dintre sacerdoţiu şi imperiu. viitorul Henric al VI-lea cu moştenitoarea regatului Siciliei. pe care Frederic nu le ascundea. Singurul succes obţinut de Frederic I în politica italiană a fost căsătoria fiului său. puterea imperială a atins apogeul. Italia a avut de suferit datorită acestor frământări. unde ia măsuri centralizatoare de guvernare. unde a înăbuşit în sânge răscoala lui Arnaldo. luptele interne duseseră la o slăbire a regalităţii. un vajnic apărător al principiilor gregoriene. fapt de care au profitat oraşele din nordul Italiei pentru a se răscula. Frederic Barbarossa şi papa Alexandru se împăcau. prilej cu care. Sub pretextul ocrotirii Sfântului Scaun. În cursul acestor conflicte nobilimea germană s-a grupat in două tabere adverse reprezentate de două familii princiare: Welfii (guelfii) strângeau în jurul lor pe adversarii politicii imperiale. Riposta a venit neîntârziat din partea papei Grigore al IX-lea. Drept răsplată. împotrivirea oraşului Milano de a recunoaşte suzeranitatea sa. În cele din urmă. Pentru Frederic al II-lea (1215-1250) centrul politic va fi Sicilia. odată cu înscăunarea ca papă a lui Alexandru al III-lea (1159). întreprinzând câte o expediţie la Roma pentru a fi încoronat. împăratul recunoştea autonomia oraşelor lombarde. În tot acest timp. pe de alta. de îndată ce punea mâna pe putere. războiul a fost declarat. oraşele italiene. Folosindu-se de refuzul lui Frederic al II-lea de a pleca în cruciadă (1227) papa 1-a excomunicat. fiecare pretendent. iar în anul 1183. în Biserica San Marco din Veneţia. În aceste condiţii. fapt ca avea urmări importante în lupta cu papalitatea din veacul următor. în Germania. s-a încoronat rege la Pavia. papa Adrian al IV-lea 1-a încoronat împărat.iar alegerea noului împărat a deschis în Germania o lungă perioadă de lupte pentru tron. unite în „liga lombardă” (1167). au obţinut la Legnano o mare victorie asupra trupelor germane (1176). iar de aici şi-a continuat drumul la Roma. Welfii au găsit un aliat în papă şi comunele italiene. prin pacea de la Constanţa (Elveţia). Ostilităţile s-au prelungit până în anul 1177. Constanţa. În timpul domniei lui Frederic 1 Barbarossa (1152-1190). de fiecare dată. După anul 1190 regii Germaniei vor fi şi regi ai Siciliei. a supus oraşele lombarde. pe de o parte. Sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea a marcat o întărire a autorităţii papale sub pontificatul papei Inocenţiu al III-lea. Prilejul intervenţiei regelui german în Italia l-a constituit. oraşele din nordul Italiei erau jefuite. dar pretenţiile de suzeranitate. Frederic al II-lea a fost obligat să plece în 70 . după nouă ani de rezistenţă. Lupta s-a terminat cu victoria Casei de Weiblingen (1138) şi cu instituirea unei noi dinastii a Hochenstaufenilor. Un an mai târziu. pe când seniorii de Weiblingen (ghibelinii) şi partizanii lor formau gruparea proimperială.

Încercările succesorilor lui Carol al IV-lea de a reda puterii imperiale forţa s-au lovit de rezistenţa principilor teritoriali. Prin drepturile înscrise constituţia a stat la temelia principatelor teritoriale. la întoarcere. Răzvrătirea a continuat şi. Printre acestea se numără constituţia In favorem principum (1232). printre care figurau: dreptul de a avea jurisdicţie proprie. Totodată . ereditare. nu s-a încoronat împărat. iar Germania a lăsat-o pe seama principilor. de a avea monedă. împăratul urmând să fie ales de şapte principi electori. un adevărat act de recunoaştere a privilegiilor marii nobilimi. înzestrat cu reale calităţi de conducător. Urmarea imediată a fost desprinderea de imperiu a cantoanelor elveţiene Uri. fortificaţii. Cu toate eforturile lui Frederic al III-lea (1440-1493) de a înzestra statul cu instituţii centralizatoare. Carintia şi Carniolia (1278). după cum se poate constata din . un nobil din Zürich. a căror autoritate creşte în secolul al XV-lea. a înăbuşit-o. în timp ce pe tron se afla un reprezentant al Casei de Bavaria. Köln şi Trier – şi patru laici – regele Cehiei. promulgată în anul 1356. teritorii revendicate deopotrivă de statul ceh. cu greu. Ludovic. Schwyz şi Unterwalden (1315). ducele Saxoniei şi margraful de Brandenburg.Bula de Aur". A instituit pedeapsa cu moartea şi dărâmarea castelelor pentru nobilii turbulenţi. Menţinerea sistemului electiv a făcut să reînvie grupările politice şi certurile dintre ele. Carol al IV-lea fiind în acelaşi timp rege al Cehiei. În anul 1438 a revenit la tron dinastia de Habsburg.. taxe vamale şi justiţie proprie. Austria.Bula de Aur" punea bazele Imperiului laic german. comitele palatin de Rin. el nu s-a 71 . Germania în secolele XIV-XV Sfârşitul secolului al XIII-lea a adus Germaniei o redresare politică deoarece interregnul a luat sfârşit prin alegerea ca rege a lui Rudolf de Habsburg (1273-1291). de a bate monedă etc.cruciadă (1228-1229). După moartea lui Rudolf. Germania a revenit la vechea stare de lucruri. împăratul. a extins graniţele statului adăugând Stiria. oraşe. Lupta în Italia 1-a obligat pe Frederic al II-lea să facă nenumărate concesii principilor germani. trei clerici – arhiepiscopii de Mainz. un act de confirmare al principatelor teritoriale care primeau dreptul de a fi indivizibile. perioadă în care tronul a fost permanent disputat şi în care „domnia pumnului" (das Faustrecht) s-a înstăpânit peste tot. Alegerea ca împărat a lui Carol al IV-lea de Luxemburg (1347- 1378) a însemnat o accentuare a fărâmiţării politice. a făcut din Praga centrul său politic. 5.. Dezvoltarea economică neunitară a întinsului teritoriu al Germaniei împiedica centralizarea statului. El a renunţat la politica italiană a predecesorilor. Puterea principilor a crescut într-atât încât între anii 1254-1273 a avut loc în Germania un mare interregn. în schimb a căutat prin toate mijloacele întărirea Germaniei.

În această perioadă este redactată „Bula de Aur” (1356). economic şi cultural al Europei occidentale din Evul Mediu. Cu toate acestea. prin desprinderea din fostul imperiu franc (carolingian) a părţii sale din răsărit. Cel mai remarcabil împărat german din această perioadă a fost Frederic I Barbarossa (1152-1190). dintre care trei erau clerici iar patru erau laici. iar ţăranii din Saxonia se răsculau. cele mai remarcabile figuri de monarhi fiind Rudolf de Habsburg (1273- 1291) şi Frederic al III-lea (1440-1493). conform opiniei specialiştilor. care au dus la ocuparea Vienei pentru câtva timp (1485-1490). Arătaţi cum s-a format Germania ca stat de sine stătător. fie pentru dreptul de investire al episcopilor (secolul XI). o simplă „expresie geografică”. În secolele XI-XIII. sprijinitorii politicii imperiale. şi cea a Welfilor („Guelfii”). încercând reînfiinţarea imperiului carolingian. locuită de circa trei milioane de oameni. istoria Germaniei a avut o importanţă deosebită pentru destinul politic. Împăratul Otto I (936-973) a reuşit în anul 962 o celebră renovatio imperii. Rezumat şi concluzii generale. Fixarea cunoştinţelor 1. această formaţiune politică a purtat numele de Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Sintetizaţi politica lui Henric Păsărarul. Până în veacul al XIX-lea Germania nu a reuşit să-şi realizeze unitatea statală fiind.mai putut impune nici măcar în posesiunile ereditare (Austria). Formaţiunea statală a lui Otto I includea Germania şi Italia nordică şi centrală. În secolele XIV-XV Germania şi-a menţinut fărâmiţarea politică. dar această alipire va fi în viitor prilej de noi tulburări. împăratul urmând să fie ales de cei şapte principi electori. Regatul Germaniei s-a constituit în urma tratatului de la Verdun (843). Matei Corvin. adversari ai acestei politici. situată între Elba şi Rin. unde în 1462 se luptă cu propriul său frate. 72 . 2. să întreprindă mai multe războaie împotriva Germaniei. Includerea Ţărilor de Jos în Imperiul German a fost singurul succes politic al lui Frederic al III-lea. în timp ce contele palatin se răzvrătea. bazat mai mult sau mai puţin pe tradiţia imperială romană. cea a seniorilor de Weiblingen („Ghibelinii”). Această stare de lucruri a permis regelui Ungariei. Începând cu secolul XV. împăraţii germani au avut un şir de conflicte cu papalitatea. act care punea bazele imperiului laic german. fie pentru supremaţie politică şi spirituală (secolele XII-XIII). În timpul acestei ultime perioade s-au format două partide nobiliare celebre.

nu reală. Acţiunea de întărire a autorităţii regale a fost dusă cu mai multă energie în timpul domniei lui Ludovic al VI-lea (1108-1137). având o suprafaţă restrânsă. Domeniul capeţian. 1. la venirea dinastiei capeţiene. Prezentaţi politica lui Frederic I Barbarossa şi Frederic II. care a înfrânt pe seniorii rebeli din cuprinsul domeniului regal. ce constituie exemplul cel mai caracteristic al procesului de unificare teritorială şi centralizare politică a statelor europene. Franţa era o ţară reprezentantă tipică a fărâmiţării feudale. Arătaţi evoluţia Germaniei în timpul domniilor lui Rudolf de Habsburg. 5. Ludovic al VII-lea (1137-1180) s-a căsătorit cu Alienor. fiind împărţită în circa 15 principate teritoriale ale căror stăpânitori îşi exercitau atributele suveranităţii şi recunoşteau regelui o autoritate nominală. Primii Capeţieni În anul 987. situat între Sena şi Loara. Descrieţi politica lui Otto I de restaurare a imperiului. la stingerea dinastiei carolingiene. 4. Prezentaţi esenţa luptei pentru investitură. duce de Ile-de-France. Peste 5 veacuri. iar autoritatea lor efectivă nu depăşea hotarele domeniului regal. UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI ÎN FRANŢA MEDIEVALĂ La sfârşitul secolului al X-lea. cel mai întins principat teritorial 73 . primii Capeţieni dispuneau de resurse materiale şi militare modeste. 6. Desfăşurarea unificării şi centralizării Franţei a urmat o cale clasică. moştenitoarea ducatului Aquitaniei. Carol IV de Luxemburg şi Frederic III. la sfârşitul secolului al XV-lea. 3. adunarea marilor baroni şi a înalţilor prelaţi de la Senlis a ales ca rege pe Hugo Capet. Franţa era statul cel mai bine unificat şi centralizat din Europa.

Franţa în timpul lui Ludovic al IX-lea În timpul lui Ludovic al IX-lea. Ludovic al IX-lea a dispus emiterea unor monede regale de aur cu o compoziţie superioară şi a reglementat circulaţia lor în întreg regatul. 3. Posesiunile continentale ale lui Henric al II-lea cuprindeau mai mult de jumătate din Franţa. domeniul regal. s-a împătrit. Victoria francezilor asupra armatelor engleze. O serie de ordonanţe au reorganizat justiţia regală şi i-au lărgit sfera de acţiune. fapt care constituia o mare piedică în calea realizării unificării teritoriale a acestui regat. realizând o uniune personală între domeniile capeţian şi aquitan. de conflictele lui Henric al II-lea cu fiii săi şi de dificultăţile din Anglia ale lui Ioan fără Ţară pentru a lichida aproape cu totul stăpânirea străină in Franţa. ca şi divorţul regelui (1152) au împiedicat însa ca această uniune personală să constituie o etapă premergătoare a alipirii Aquitaniei la domeniul regal capeţian. Alienor s-a recăsătorit cu Henric Plantagenet. În anul 1152. măsuri are au netezit drumul instaurării monopolului monetar regal şi au contribuit la unificarea economică a Franţei. înlăturând sau limitând treptat competenţa justiţiei senioriale. De asemenea. flamande şi germane la Bouvines (1214) a dus la consolidarea stăpânirii teritoriilor redobândite de la englezi. Touraine şi Poitou. sub numele de Henric al II-lea (1154-1189). 74 . Maine. În urma luptelor din 1202-1204. ordonanţa lui Ludovic al IX-lea din anul 1258 a interzis „în regatul său. Henric al III-lea. Prin tratatul de la Paris (1259). Pentru asigurarea liniştii interne. regele Angliei. 2. Ca urmare a sporirii considerabile a domeniului regal şi a autorităţii puterii centrale. Ludovic al IX- lea a reglementat şi raporturile cu Anglia. căruia i-au fost alipite majoritatea teritoriilor. Sub dominaţia plantagenetă a rămas numai o parte din vestul Aquitaniei şi Gasconia. a renunţat la Normandia. care a ajuns şi rege al Angliei. toate războaiele şi punerile de foc şi tulburarea lucrării pământului”. zis cel Sfânt (1226—1270). Ioan fără Ţară a fost deposedat de ducatele Normandiei şi Bretaniei şi de comitatele de Anjou.din Franţa. ca şi portul armelor. Prin deposedarea lui Ioan fără Ţară. Franţa în timpul lui Filip al II-lea August Filip al II-lea August (1180-1223) a profitat de rebeliunile aproape permanente ale feudalilor francezi din posesiunile plantagenete. justiţia regală devenea un important mijloc de unificare şi centralizare a statului. conte de Anjou şi duce al Normandiei. Slabele legături dintre nordul şi sudul Franţei. autoritatea regală a crescut considerabil. Astfel. domnia lui Filip al II-lea August a marcat astfel o etapă decisivă în procesul de unificare şi de centralizare a statului francez.

Războiul cu Flandra.să se retragă din Flandra. pe care Filip al IV-lea a căutat să le extindă şi să le transforme din subsidii ocazionale în impozite permanente. astfel încât armatele franceze au fost silite . Touraine. Poitou. iar numerarul bănesc confiscat. numită ulterior Stări sau State Generale. în 1295 regalitatea a introdus o taxă de răscumpărare a obligaţiilor militare. convocând aceste adunări mai des şi dându-le o formă organizată. a cărei mărime varia între 1/100-1/25 din avere sau 1/20-1/5 din venit. 4.Bretania. Astfel. Maine. totuşi. numită ulterior . în urma căruia o parte au fost arşi pe rug. Politica internă a lui Filip al IV-lea cel Frumos a fost autoritară. datoriile regelui faţă de templieri au fost anulate. Deşi Filip al IV-lea nu a folosit pentru prima dată procedeul convocării reprezentanţilor stărilor sociale ale regatului. Filip al IV-lea a convocat pe reprezentanţii lor la Paris. iar la cererea regelui. În aprilie 1302. în iulie 1302. de fapt. La începutul secolului al XIV-lea. papa a desfiinţat ordinul în 1312. S-au folosit şi alte mijloace de sporire a veniturilor regale. întreţinerea armatei şi a aparatului birocratic i-au impus să caute noi mijloace băneşti. pentru care presta omagiu regelui Franţei. dar păstra ducatul Guyenne din Aquitania.darea pe focuri" (subventio focorum. fiind considerată de contribuabili ilegală. ordinul templierilor avea în Franţa proprietăţi întinse şi averi uriaşe. le-a înscenat un proces de erezie în 1309. Franţa în timpul lui Filip al IV-lea cel Frumos În timpul domniei lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314). domeniul regal s-a mărit prin alipirea comitatului de Champagne. Averile ordinului au intrat în posesia regalităţii. clerul şi orăşenimea. a fost numită maltôte (luată pe nedrept). În anul 1307 Filip al IV-lea a arestat pe toţi templierii. În anul 1295 regele a introdus o nouă taxă pentru depozitarea şi circulaţia mărfurilor. pentru a obţine sprijinul stărilor privilegiate în conflictul său cu papalitatea. dar dominaţia franceză. Flandra a fost ocupată de francezi în 1300. Complexele probleme cărora a avut să le facă faţă i-au impus lui Filip al IV-lea să convoace de mai multe ori pe reprezentanţii stărilor sociale privilegiate ale ţării – nobilimea. iar armata de intervenţie franceză a fost decisiv înfrântă de miliţiile urbane flamande la Courtrai. care. le-a transformat. În schimb. instaurată în oraşe care se bucuraseră până atunci de o largă autonomie municipală şi sprijinul dat de francezi pentru menţinerea regimurilor patriciene au determinat izbucnirea puternicei răscoale a orăşenilor din Bruges din mai 1302. Exemplul a fost urmat şi de alte oraşe. în urma căsătoriei sale cu unica moştenitoare a acestui comitat. De aceea se poate considera că de la începutul secolului al XIV-lea 75 . într-o instituţie nouă. fouage). Anjou. Resurselor obişnuite ale domeniului regal li s-au adăugat venituri suplimentare. încercarea de a anexa prin război comitatul Flandrei a eşuat..

în anul 1328 s-a stins dinastia capeţiană directă. sub numele de Clement al V-lea. unul dintre cei mai zeloşi reprezentanţi ai doctrinei supremaţiei papalităţii asupra suveranilor laici. principalele oraşe flamande. ceea ce a avut ca urmare ruinarea industriei de postav flamande. Politica lui Filip ai IV-lea de a restrânge privilegiile fiscale şi judiciare ale clerului şi de a folosi o parte din imensele venituri ale bisericii pentru nevoile statului a dus la izbucnirea unui violent conflict între regalitatea franceză şi papalitate. ca şi ceilalţi fii ai lui Filip al IV-lea. îndeosebi pentru pretenţiile ei teocratice. Începutul războiului de 100 de ani / În a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea. a interzis în anul 1336 exportul de lână engleză în Flandra. în frunte cu Gand. Regele Angliei.atentatul de a Anagni” a însemnat o grea lovitură pentru papalitate.regalitatea franceză a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale. de unde importa mari cantităţi de lână pentru industria sa de postav. în septembrie 1303. dar din punct de vedere economic ea era mai strâns legată de Anglia. Cu moartea lui Carol al IV-lea. Pentru oraşele flamande devenea tot mai limpede că interesele Flandrei cereau ieşirea de sub dominaţia Franţei şi alianţa cu Anglia. desfăşurarea procesului de unificare a Franţei a fost considerabil stânjenită datorită Războiului de 100 de ani (1337-1453). Flandra făcea parte din regatul Franţei. în sudul Franţei. Deţinerea ca feud.. între 1309-1378. care a lăsat din nou liber exportul de lână engleză în 76 . Deşi peste câteva zile papa a fost eliberat de o răscoală a populaţiei din oraş. Filip al IV-lea a reuşit să impună conclavului de cardinali alegerea ca papă a arhiepiscopului de Bordeaux. care a durat până la formarea monarhiei absolute. numită. o mică armată franco-italiană a pătruns în statul pontifical şi a arestat pe papa Bonifaciu al VIII-lea la Anagni. purtat între Franţa şi Anglia. ca urmare a colaborării ei organizate cu Statele Generale. La scurtă vreme după moartea papei Bonifaciu al VIII-lea. pentru a fi mai aproape de protectorul său. urmând succesiv la tron mai multe ramuri colaterale. a strămutat reşedinţa pontificală la Avignon. de către Anglia a provinciei franceze Guyenne împiedica atât accesul la mare al Franţei în partea de sud-vest a ţării. cât şi desăvârşirea procesului de unificare teritorială a statului francez prin alipirea acestei provincii. unde papalitatea a rămas în strânsă dependenţă faţă de regalitatea franceză. „monarhia stărilor”. Luând legătură cu duşmanii italieni ai papei. . Eduard al III-lea. aflat în conflict cu regele Franţei. lipsit. au recunoscut în anul 1340 ca rege al Franţei pe Eduard al III-lea. 5. care. De aceea. Pe tronul pontifical se afla tunci papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). de urmaşi în linie bărbătească. în aşa-zisa „captivitate babilonică”.

5 milioane. Ostilităţile au reînceput în 1355. iar regele Ioan cel Bun a fost făcut prizonier şi transportat în Anglia. Bătălia principală s-a dat în nordul Franţei. Limousin. Neputându-se lipsi de colaborarea cu Statele Generale. Carol al V-lea (1364-1380) a dus o politică de refacere şi de reorganizare a ţării şi de întărire a puterii centrale. Consilierilor proveniţi din marea nobilime le-a preferat colaboratori din rândurile micii nobilimi şi ale orăşenimii. devenit rege sub numele de Filip al VI-lea (1328- 1350) nu a generat imediat un conflict deschis. regele Angliei acceptând să presteze în 1331 omagiu regelui Franţei pentru Guyenne. vărul său primar şi regele Angliei. urmărind în primul rând să evite constituirea unei monarhii prea puternice anglo-franceze sub conducerea regelui Angliei. în timp ce Anglia avea numai 3. În schimb. Saintonge. Înfrângerea. 6. Poitou. În 1328 a murit fără urmaşi în linie bărbătească ultimul rege capeţian în linie directă. în timpul domniei regelui Ioan cel Bun (1350-1364). Lupta de eliberare a Franţei în a doua jumătate a secolului XIV Înfrângerea de la Poitiers şi criza din anii 1356-1358 au silit Franţa să încheie cu Anglia tratatul de pace de la Calais (octombrie 1360). Périgord. Franţa având o populaţie de circa 16 milioane locuitori. armata engleză s-a dovedit superioară celei franceze. Carol al IV-lea. însumând aproximativ o treime din teritoriul Franţei. Deşi a dat Franţei răgazul necesar refacerii. Eduard al III-lea. care în timpul domniei sale au ocupat rolul de căpetenie în organele centrale şi în cele locale ale puterii. a flotei franceze la Sluys (Ecluse) în anul 1340 a asigurat englezilor posibilitatea de a debarca nestânjeniţi în Franţa. tratatul de pace din 1360 constituia o grea lovitură pentru procesul de unificare şi centralizare a statului francez. Resursele materiale şi umane ale Franţei erau superioare celor ale Angliei. Problema dinastică nu a dat naştere Războiului de 100 de ani. Pretendenţi la tronul Franţei erau Filip de Valois. Marii feudali şi înalţii prelaţi francezi întruniţi în adunare electivă. prin care Anglia primea în deplină stăpânire Guyenne. ci doar a complicat contradicţiile franco-engleze mai vechi. au ales ca rege pe Filip de Valois. unde englezii au obţinut o victorie decisivă asupra francezilor. la Crecy (1346). Francezii au fost înfrânţi din nou la Poitiers (1356). cu ajutor flamand. nepotul său de soră. În anul următor a capitulat şi portul Calais.Flandra. el a convocat State Generale formate dintr- 77 . îndeosebi pentru subsidiile băneşti. Problema dinastică din Franţa a complicat şi mai mult raporturile franco-engleze. Alegerea lui Filip de Valois. prin organizare şi capacitate de luptă.

în martie 1382. 7. Soissons. curtea a convocat în ianuarie 1413. Languedocul a fost frământat între anii 1381- 1384 de mişcarea tuchins-ilor (denumire care provine. de unde numele de burgunzi dat acestei grupări. Francezii au evitat să dea mari bătălii decisive. de unde şi numele de „ciocănari” (maillotins) dat răsculaţilor. de la „mărăcinişuri” . La Paris. pentru a obţine noi subsidii. ducele Burgundiei. care nu au mai încercat să-şi manifeste opoziţia faţă de regalitate. populaţia a prădat prăvăliile de arme şi s-a înarmat cu ciocanele de plumb folosite în lupte la spargerea armurilor. apoi fiul său. au generat mari mişcări populare în oraşe şi sate. Filip cel îndrăzneţ. Franţa a reînceput în anul 1369 războiul cu Anglia. În fruntea unei grupări era unul dintre unchii regelui. era fratele regelui. Laon. Ioan fără Frică.un număr mai restrâns de deputaţi şi de notabili. Deoarece tezaurul era gol. de unde numele de armagnaci. Rouen. grupările nobiliare franceze au început lupta pentru putere şi influenţă la curte. conduse de Simon Caboche. Carol al VI-lea (1380- 1422). Reims. împreună cu nenumăratele neorânduieli şi abuzuri comise.în franceza medievală touche. sprijiniţi de puternica familie meridională a conţilor d'Armagnac. Carol. principalul său comandant fiind conetabilul Bertrand Du Guesclin. regele a numit o 78 . Pe baza propunerilor de reformă ale Statelor Generale şi sub presiunea maselor populare din Paris. probabil. a dezorganizării administrative şi a abuzurilor. ridicat din rândul micii nobilimi bretone. proveniţi din rândul ţăranilor şi orăşenilor săraci. În fruntea celeilalte. Saint-Quentin. încât până la sfârşitul domniei lui Carol al V-lea aproape toate posesiunile engleze din Franţa au fost recucerite. Însemnatele resurse băneşti de care dispunea i-au permis lui Carol al V-lea să-şi alcătuiască o armată. Înstrăinarea şi risipirea fondurilor funciare şi băneşti publice a fost urmată de creşterea fiscalităţii care. În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea au reînceput cu o violenţă crescândă luptele pentru putere între grupările feudale. generând o mare nemulţumire în rândul populaţiei. apoi fiul său. adoptând tactica hărţuirii necontenite a englezilor şi a cuceririi sistematice a oraşelor şi a provinciilor stăpânite de ei. Reizbucnirea crizei interne şi reluarea războiului cu Anglia Profitând de minoratul urmaşului său. o artilerie şi o flotă puternică. Statele Generale din Nord. în care se ascundeau răsculaţii). ducele Ludovic d'Orleans. Lupta dintre burgunzi şi armagnaci a contribuit la agravarea fiscalităţii. starostele breslei măcelarilor. Spre sfârşitul anului 1381 şi începutul anului următor s-au ridicat orăşenii din Amiens. Lyon.

fiscal şi judiciar. prin care se stabilea căsătoria regelui Angliei. cu Ecaterina. croindu-şi drum spre Reims. fiica lui Carol al VI-lea. Henric al V-lea trebuia să cucerească Franţa de la sud de Loara. 8. lui Carol al VI-lea i-a fost impus tratatul de la Troyes (1420). Henric al V-lea. Franţa ar fi urmat să devină o anexă ia Angliei. Personalitatea şi rolul Ioanei d'Arc În nordul Franţei stăpânirea engleză a generat o rezistenţă crescândă în toate straturile sociale. locul tradiţional de încoronare a regilor Franţei. căreia Ioana d'Arc i-a insuflat încredere în victorie. în mai 1413. stăpânea numai la sud de Loara şi avea capitala la Bourges. Pentru a-şi realiza obiectivul. Apariţia Ioanei d'Arc s-a produs într-un moment deosebit de critic pentru Franţa. armata franceză a intrat în oraş unde. iar regele a promulgat. apariţia Ioanei d'Arc. rege al Angliei şi al Franţei a fost proclamat Henric al VI-lea. reprezintă un episod decisiv al războiului de 100 de ani. După moartea lui Henric al V-lea şi a lui Carol al VI-lea (1422). au oferit englezilor prilejul de a invada iarăşi Franţa.comisie formată din deputaţi şi consilieri regali care a elaborat. unde Delfinul (titlu dat moştenitorului tronului francez) Carol începea să organizeze rezistenţa. înlăturând astfel primejdia cuceririi sudului Franţei. a cărui cucerire le-ar fi deschis drumul peste Loara. Etapa finală a războiului de 100 de ani. În acest timp. Carol al VII-lea a fost încoronat şi uns ca rege. orăşeni şi mici nobili de ţară. În Normandia. oraşul Orléans. Englezii asediau din anul 1428. revenindu-i greaua misiune de a elibera şi a reunifica Franţa. Armata franceză. inclusiv a organelor centrale. copilul nevârstnic al lui Henric al V-lea şi al Ecaterinei. Ca urmare a înfrângerii francezilor la Azincourt (1415). fiică de ţărani din Domrémy. spre sudul Franţei. Ea prevedea un şir de măsuri privitoare la reformarea sistemului administrativ. Apoi. atacau pe englezi şi convoaiele lor de aprovizionare. Carol al VII-lea (1422-1461). a despresurat Orléans în mai 1429. şi recunoaşterea lui ca succesor la tronul Franţei. numeroase cete de răsculaţi formate din ţărani. regele legitim al Franţei. în iulie 1429. Consacrarea pe această cale a 79 . îndeosebi în rândul ţărănimii şi orăşenimii. sub domnia unui rege englez. Ioana d'Arc 1-a convins pe Carol al VII-lea să-i dea o armată cu care să despresoare acest oraş. În condiţiile luptei populare de eliberare din deceniul al treilea al veacului XV. Potrivit tratatului. Înteţirea luptei dintre burgunzi şi armagnaci şi mişcarea din Paris din anul 1413. „Ordonanţa cabochiană”.

sprijinită de ducele Burgundiei. Marea nobilime franceză. Flandra şi Artois. În a doua jumătate a secolului al XV-lea. Luxemburg şi Ţările de Jos. care vedea în constituirea unui regat burgund la hotarele sale o ameninţare pentru desăvârşirea unificării sale teritoriale. Burgundia a sprijinit rebeliunile marii nobilimi franceze împotriva regalităţii şi s-a aliat cu Anglia. au fost eliberate de francezi în ultimii ani ai războiului. Pentru a slăbi Franţa. a reprezentat un episod a cărui semnificaţie depăşea limitele unui act obişnuit de încoronare şi ungere regală. Normandia şi Guyenne. ducatul Burgundiei cuprindea Burgundia propriu-zisă.. Victoria Franţei şi consolidarea puterii centrale la sfârşitul Războiului de 100 de ani au pregătit totodată încheierea procesului de unificare şi de centralizare a ţării. Dându-şi seama de făţărnicia membrilor ligii. Înscenându-i- se de către englezi un proces de erezie. a organizat în 1464-1465 liga „Binele public”. recucerit de francezi în anul 1558. 9.acest 80 . Englezii nu s-au mai menţinut în Franţa decât în portul Calais. cu prilejul asediului oraşului Compiègne. a fost prinsă de către burgunzi şi predată englezilor.era în chip vădit prietenul oamenilor de stare de mijloc şi duşman al tuturor celor mari care ar fi putut să i se împotrivească". . realizată în timpul domniilor lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea. Franche-Comté. Ioana d'Arc nu a primit sprijinul militar necesar marilor acţiuni pe care voia să le întreprindă şi. Ducele Carol Temerarul (1467-1477) a încercat să unifice teritoriile burgunde disparate şi să constituie un stat independent faţă de Franţa şi de Imperiul german. Ultimele două provincii stăpânite de englezi. Stabilirea impozitelor permanente (1439) şi reorganizarea armatei (1445-1448) au asigurat regalităţii franceze mijloacele băneşti şi militare necesare purtării războiului. eliberarea Normandiei a fost desăvârşită prin victoria francezilor de la Formigny (1450). în mai 1430.legitimităţii lui Carol al VII-lea. depinzând de regatul Franţei şi. Filip de Commines remarca că . care se străduiau să apară ca apărători ai intereselor obşteşti. Datorită ostilităţii grupărilor de la curte. totodată. realizată într-un moment în care regalitatea constituia un element polarizator al forţelor care luptau pentru eliberarea Franţei. Ioana d'Arc a fost condamnată şi arsă pe rug la Rouen pe data de 30 mai 1431.. Franţa în timpul lui Ludovic al XI-lea Cronicarul Filip de Commines scria despre Ludovic al XI-lea (1461-1483) că .. depinzând de Imperiul german.Oamenii de stare de mijloc” pe care s-a sprijinit acest rege au fost orăşenimea şi mica nobilime. iar cea a Guyennei prin victoria franceză de la Castillon (1453). „Cei mari” cu care a purtat o luptă îndelungată au fost ducatul Burgundiei şi nobilimea franceză rebelă.

sub formă de impozite şi de împrumuturi. înalte dregătorii şi pensiuni. Totodată ele au procurat regalităţii mari fonduri băneşti. Dând dovadă de mare abilitate diplomatică. Maine şi Provence (1481).. cu Maximilian de Habsburg. prin tratatul de la Picquigny (august 1475). stabilită în timpul urmaşului său. Cu sprijinul militar şi bănesc al Franţei. Oraşele şi-au dovedit loialitatea faţă de regalitate în timpul rebeliunilor feudale şi al invaziei anglo- burgunde. perfecţionarea instrumentelor de realizare a obiectivelor politicii regale – armata regulată. iar lorenii la Nancy (1477). îndeosebi Parisul şi mica nobilime au rămas credincioase regelui şi i-au acordat un sprijin eficient. slujitorii cei mai devotaţi i-a recrutat din rândurile orăşenimii şi ale micii nobilimi. Profitând de moartea lui Carol Temerarul.război a fost numit după aceea Binele public. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze pe membrii ligii. prelaţi şi orăşeni de vază – a căror întrunire putea avea rolul unei adunări reprezentative de stări. Franche-Comté. Oraşele.Binele public”. invitaţi direct de către rege. În cursul tratativelor. . să obţină retragerea armatei engleze debarcate şi să încheie pace cu Anglia. sprijinită de forţele opoziţiei feudale interne. Deşi Ludovic al XI-lea a avut colaboratori şi din rândul marii nobilimi. Picardia şi Artois. În afară de posesiunile burgunde. membrii ligii du uitat cu totul de . Ludovic al XI-lea a găsit un sprijin temeinic în orăşenime şi în mica nobilime. organizând apărarea şi furnizând contingente militare. Ludovic al XI-lea a izbutit să neutralizeze opoziţia feudală internă şi. Anjou (1480).era mai puţin vorba de aceasta – remarcă Filip de Commines – căci binele public se prefăcuse în bine particular”. Ludovic al XI-lea a alipit domeniului regal Burgundia. în stăpânirea casei de Austria.. evitarea convocării Statelor Generale. Maria de Burgundia. Restul posesiunilor burgunde – Ţările de Jos şi Luxemburgul – au intrat. pentru că el se desfăşura sub cuvânt că ar fi spre binele public al regatului”. În politica sa internă. El a preferat Statelor Generale adunările de notabili – câteva zeci de delegaţi. Carol al VIII-lea. birocraţia şi impozitele permanente – arată că în ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XI-lea s-au format premisele trecerii de la monarhia stărilor la monarhia absolută. datorită căsătoriei fiicei lui Carol Temerarul. acordându-le posesiuni teritoriale. Lichidarea opoziţiei feudale. Ludovic al XI-lea a mai alipit domeniului regal Roussillon şi Cerdagne (obţinute de la Aragon în 1463). bătălie în care Carol Temerarul şi-a pierdut viaţa. 81 . dintre nobili. elveţienii i-au înfrânt pe burgunzi la Grandson şi Morat (1476). fiul împăratului Germaniei Frederic al III-lea. O gravă ameninţare pentru Franţa a constituit-o alianţa anglo-burgundă din anul 1475.

a recurs în anii următori la calea armelor. a eşuat pentru că regalitatea era suficient de consolidată şi deputaţii întruniţi la Tours.Războiul nebunesc”. După obţinerea votului pentru perceperea impozitului regal în anii 1484 şi 1485. deşi existau încă deosebiri de limbă 82 . Încheierea procesului de unificare şi de centralizare a regatului francez în timpul lui Carol al VIII-lea La moartea lui Ludovic al XI-lea. cu excepţia Bretaniei. nu au acţionat de comun acord. Deşi Bretania şi-a menţinut autonomia. Pierre de Beaujeu. fiind minor.. ultimul mare principat teritorial al Franţei şi sprijin al rebeliunilor nobiliare. Tentativa acestora de a-i impune regalităţii controlul. constituind astfel prima adunare reprezentativă a stărilor din întreaga Franţă. În Statele Generale de la Tours deputaţii au propus o serie de măsuri privind conducerea centrală şi organizarea fiscală. armata marii nobilimi a fost decisiv înfrântă de armata regală. curtea s-a grăbit să închidă. Reacţia împotriva politicii regale autoritare. a durat. a silit pe Ana şi pe Pierre de Beaujeu să convoace la Tours. Statele Generale de la Tours cuprindeau deputaţi ai celor trei stări din toate provinciile franceze. Deşi provinciile care făceau parte din domeniul regal îşi mai păstraseră privilegii şi instituţii proprii. îndeosebi în domeniul fiscal. în ianuarie 1484. monarhia îşi exercita atributele esenţiale ale suveranităţii. unirea din 1491 a marcat încheierea unificării teritoriale a Franţei. Statele Generale. La sfârşitul secolului al XV-lea în Franţa s-a încheiat. în ansamblu. aproape întreg teritoriul ţării devenind domeniu regal. cu intermitenţe. între anii 1485 şi 1488. administrativă şi judiciară a ţării. deşi formarea unei pieţe interne unice era stânjenită de numeroase vămi interne. sesiunea Statelor Generale. Unificarea lingvistică progresa. Conflictul dintre regalitate şi marea nobilime. conducerea a fost preluată de sora sa mai mare Ana şi de soţul ei. ca introducerea în consiliul regal a 12 membri aleşi dintre deputaţii Statelor Generale şi perceperea impozitelor numai cu asentimentul lor. 10. Unificarea economică realizase progrese însemnate. oglindind contradicţiile dintre stările ai căror reprezentanţi erau. Ducatul Bretaniei. numit de contemporani . astfel încât Franţa era cel mai centralizat stat din apusul Europei. Carol al VIII-lea (1483- 1498). expresie a etapei finale a unificării şi centralizării ţării. Marea nobilime. a fost alipit domeniului regal în anul 1491. fiul său. în martie 1484. iar rebeliunea nobiliară înăbuşită. manifestată de către marea nobilime şi de Statele Generale. neavând şanse de a-şi impune regalităţii revendicările prin mijlocirea Statelor Generale. În 1488. procesul de unificare teritorială şi de centralizare politică.

manifestată timp de câteva secole. au contribuit la înfrângerea Angliei. Toate aceste trăsături – unitatea de teritoriu. la acest proces contribuind triumful limbii franceze din nord şi începutul răspândirii tiparului. economică şi culturală – care se închegau la sfârşitul secolului al XV- lea. 1356 (Poitiers) şi Azincourt (1415). care doreau să fie cvasi-independenţi pe posesiunile lor. în urma căsătoriei moştenirii ducatului Aquitaniei. pun bazele centralizării statului francez. de limbă. Fixarea cunoştinţelor 83 . reprezentau elementele constitutive ale naţiunii franceze în formare. Istoria creării şi centralizării statului medieval englez începe în anul 987. resursele economice şi umane superioare ale Franţei. regii Angliei dobândesc posesiuni întinse în Franţa. când Hugo Capet. premisele trecerii francezilor de la popor la naţiune. În urma acestui tratat. care deţinea întinse posesiuni în Franţa. Henric al III-lea al Angliei păstra în Franţa doar ducatul Guyenne din Aquitania. cât şi al marilor seniori feudali. Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) a dus o politică autoritară. În perioada primilor capeţieni. Rezumat şi concluzii generale. implicit. duce de Ile de France. Cultura dobândea şi ea tot mai mult trăsături unitare pe întreg teritoriul ţării. iar Ludovic al IX-lea cel Sfânt (1226-1270) a întărit puterea regală şi a reglementat raporturile cu Anglia prin tratatul de la Paris (1259). pentru care trebuia să presteze omagiu vasalic regelui Franţei. La stingerea dinastiei capeţiene (1328) relaţiile anglo-franceze au intrat într-o perioadă de încordare. ce a culminat cu izbucnirea celebrului Război de 100 de ani (1337-1453). Centralizarea statului feudal francez s-a făcut atât în detrimentul Angliei. regele Angliei (1154-1189). a desfiinţat ordinul cavalerilor templieri. simbolizată mai cu seamă de Jeanne d’Arc. Franţa medievală reprezintă în Europa cazul clasic de unificare teritorială şi de iniţializare a centralizării statale. Filip al II-lea August (1180-1223) a reuşit să recâştige majoritatea posesiunilor deţinute de englezi în Franţa. luat ca model de specialişti. este ales rege. Realizarea unificării teritoriale şi iniţializarea centralizării statale au făcut din monarhii Franţei cei mai puternici regi ai Europei de până la sfârşitul secolului XVIII şi au contribuit la procesul de iniţiere a dominaţiei culturale franceze în vestul Europei. a intrat în conflict cu papalitatea şi a sporit considerabil prestigiul regalităţii franceze. Deşi englezii au câştigat o serie de victorii militare impresionante în 1346 (Crecy). Regii Ludovic al XI-lea (1461-1483) şi Carol al VIII-lea (1483- 1498) desăvârşesc unificarea teritorială a Franţei şi.între nord (langue d'oïl) şi sud (langue d'oc). combinate cu o largă mişcare de resurecţie naţională. Eleanor (Alienor) cu Henric al II-lea Plantagenet.

cea mai 84 . UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI MEDIEVAL ENGLEZ Procesul de centralizare a Angliei a început imediat după cucerirea ei de către normanzi (1066) şi s-a încheiat în secolul al XV- lea. survenită în anul 1066. Este vremea când ducatul normand. 6. a obţinut o victorie decisivă (14 octombrie). Rezumaţi principalele acte de politică internă şi externă ale lui Filip al IV-lea cel Frumos. în perioada menţionată înregistrându-se momente de declin al autorităţii regale. Acest proces nu a fost neîntrerupt. fie religioasă. crease unele disensiuni. După cucerire s-a format în Anglia o monarhie puternică. Prezentaţi cauzele şi desfăşurarea Războiului de 100 de ani. Cucerirea Angliei de către normanzi. Prezentaţi etapele finale ale procesului de centralizare statală în Franţa: domniile lui Ludovic al XI-lea şi Carol al VIII-lea. prin evoluţia înregistrată. iar politica lui Eduard constituia un prilej pentru o pătrundere în nord. Rezumaţi succint trăsăturile personalităţii şi rolul Ioanei d’Arc în timpul Războiului de 100 de ani. a dat lui Wilhelm. Moartea lui. Arătaţi evoluţia regatului francez în timpul domniilor lui Filip al II-lea August şi Ludovic al IX-lea. Prezentaţi succint situaţia Franţei în timpul primilor regi capeţieni. Eduard Confesorul (1042-1036). 5. îşi putea permite o expansiune. ducele Normandiei. 1. În cursul lunii septembrie 1066 Wilhelm a debarcat în apropiere de Hastings şi în urma unei ciocniri sângeroase cu armata lui Harold. în luna decembrie Wilhelm se încorona rege la Westminster (1066-1087). izbucnit între casele de York şi Lancaster a fost lichidat. Harold. unde alegerea noului rege. ea făcându-se fie pe cale comercială. 1. Penetraţia normanzilor din Franţa începuse încă din vremea ultimului rege anglo-saxon. după ce „Războiul celor două roze”. pretextul unei intervenţii militare în Anglia. 3. 4. 2.

Politica de centralizare a regatului englez în secolul XII Henric al II-lea. al căror număr a crescut. Regele a păstrat sistemul de recrutare a oastei mari fyrd) şi a creat instituţii centralizatoare de guvernare. în anul 1086 Wilhelm a procedat la realizarea unui amplu recensământ consemnat sub numele de „Cartea Judecăţii de Apoi” (Domesday Book). sfatul regal) a rezultat din împletirea sfatului înţelepţilor (witenagemoot) cu consiliul ducal normand. de aceea Domesday Book a . odată cu urcarea sa pe tron. în secolele următoare. Cu toate acestea. iar curia regală (curtea. Evoluţia lentă a domeniului feudal din Anglia. Fiscalitatea a fost organizată pe principii noi. toţi ţăranii dependenţi au fost înscrişi sub numele de şerbi (vilani). pe care a asimilat-o comitatului de pe continent. din momentul cuceririi. conform dreptului feudal. au împiedicat crearea de principate teritoriale. care de la început s-au separat de tezaurul regelui. a beneficiat de mari întinderi de pământ provenind din posesiunile de pe continent.contribuit la aservirea ţărănimii. A păstrat unitatea administrativă shire. pe de o parte. Coroana engleză. Timp de aproape douăzeci de ani. fapt ce îl determinase să încuviinţeze actul de cucerire. nici o lege scrisă nu definea autoritatea regală şi. iar puterea marii feudalităţi a fost astfel limitată. Acestei stări de lucruri i-a pus capăt venirea lui Henric al II-lea la domnie (1154-1189). 2. a constituit şi în Anglia un nou suport al politicii de centralizare. Pentru a cunoaşte numărul contribuabililor şi situaţia lor materială. vasalitatea care lega pe regii din dinastia normandă de regele Franţei. aducea coroanei engleze noi posesiuni pe continent. un suzeran putea fi renegat de vasalii săi dacă se făcea vinovat de o politică neconformă intereselor lor. pe de altă parte. baronii englezi au devenit atotputernici în stat. Camera Eşichierului. O altă consecinţă importantă a cuceririi a fost afirmarea autorităţii regale asupra celei ecleziastice. regalitatea puternică instituită de Wilhelm Cuceritorul prezenta unele puncte slabe. Ea se explică prin dorinţa papei de a-şi crea un aliat în centralizarea bisericii din Anglia. întemeietorul dinastiei Plantagenet.puternică autoritate laică ce exista în acea vreme în Europa apuseană. relaţie din care a rezultat un lung şir de războaie. Prima etapă a conflictului regalitate-feudali s-a deschis cu moartea lui Henric I (1100-1135) şi cu anarhia provocată de lupta pentru tron. În al doilea rând. el fiind unul dintre cei mai mari 85 . sistemul de împroprietărire practicat de Wilhelm. Explicaţia se găseşte în baza materială şi socială solidă pe care dinastia normandă a ştiut să şi-o creeze. din care regele şi-a rezervat o şeptime. şi din domeniile confiscate de la anglo-saxoni. însărcinată cu centralizarea veniturilor statului. Mai întâi. În cursul înregistrării. din curia regis desprinzându-se o secţie specială. Dezvoltarea economiei urbane.

pentru ridicarea excomunicării. Controversa iscată a generat un conflict doctrinal. pentru a nu pierde încrederea totală a supuşilor şi odată cu ea coroana. papa a cerut regelui să facă penitenţă la mormântul lui Thomas Becket şi. a limitat posibilitatea ţăranilor de a se adresa tribunalelor regale în diferendele pe care le aveau cu seniorii lor. biserica susţinând primordialitatea spiritualului asupra temporalului şi. Lărgirea sferei jurisdicţiei regale s-a izbit de rezistenţa îndârjită a bisericii. pe care papa l-a excomunicat. a promis să anuleze statutele de la Clarendon şi să respecte dreptul clerului de a apela la Roma în cazul unor neînţelegeri. dominaţia clericilor. 86 . care. având drept de suzeranitate asupra comitatelor Auvergne şi Toulouse. Henric al II-lea hotăra că orice om liber poate fi chemat la oaste. regele a jurat supunere papei. pentru a-l aresta pe episcop. pentru absolvirea deplină de păcate. deci. În politica de centralizare a lui Henric al II-lea un loc de seamă îl ocupă reformele sale. care se întărise în perioada de anarhie anterioară domniei lui Henric al II-lea. arhiepiscop de Canterbury. Touraine. Prima reformă a înlocuit obligaţia militară de tip vasalic cu o taxă (scutagium). În luna mai a anului 1172. potrivit principiilor vremii. indiferent de condiţia socială. la care a adăugat Bretania. Acest act urmărea supunerea reprezentanţilor bisericii faţă de Common Law. Împăcarea a fost . Regele însă nu a . de aceea proclama dreptul de judecată al regelui şi funcţionarilor săi asupra prelaţilor. De asasinat a fost făcut vinovat regele.seniori francezi ai timpului. a fost nevoit să capituleze. provocată de către Reginald Fitz Urse. Conflictul rege-biserică a dus la uciderea lui Thomas Becket (1170). care-i permitea regelui să-şi sporească veniturile pentru a plăti luptători angajaţi şi astfel să nu mai depindă. Dar Henric al II-lea nu a voit să cedeze. Aquitania. să plece în cruciada pe care tocmai o organiza împotriva turcilor. Singura piedică rezulta din faptul că apelul la un tribunal regal se făcea în schimbul unei taxe ceea ce. După doi ani. îi dădea dreptul de jurisdicţie supremă. şi-a asumat greaua sarcină de a face respectată în Anglia politica de universalitate a Romei. În acelaşi timp. deci vasali direcţi ai regelui. Henric al II-lea. Poitou. El prevedea extinderea competenţei tribunalelor regale asupra tuturor oamenilor liberi. care stăpânea: Normandia. Anjou. trecând peste justiţia feudală.cedat şi pentru a evita în viitor orice opoziţie din partea clerului a promulgat „Statutele de la Clarendon” (1164).sancţionată prin bula papală din 2 septembrie 1172. Cea de a doua reformă a constat în elaborarea unui drept comun (Common Law). în caz de război. de bunul plac al feudalilor. evident. mai cu seamă reforma militară şi reforma juridică. în faţa cărora autoritatea regală trebuia să se plece. iar Thomas Becket. trimis de rege. consideraţi baroni ai coroanei. împreună cu alţi trei cavaleri. Maine. În plus. în timpul ciocnirii din catedrala de la Canterbury. Statutele din anul 1164 au fost condamnate de papa Alexandru al III-lea.

bijuterii. Anjou şi Poitou. În aceste condiţii. Dover. Puternicul papă Inocenţiu al III-lea s-a folosit de situaţie. Bretania. garantarea dreptului de 87 . o creştere a puterii oraşelor. Prima care a profitat de situaţia delicată a Angliei a fost biserica. Slăbirea autorităţii centrale în secolul XIII La moartea lui Richard Inimă de Leu. armata engleză a suferit o grea înfrângere. În lupta de la Bouvines (1214). supranumit Inimă de Leu. Filip al II-lea August. cu puţin înainte de uciderea lui Thomas Becket. Tot lui îi fusese încredinţată regenţa in timpul absenţei lui Richard şi încă de atunci se văzuse caracterul neechilibrat al regelui Ioan. tocmai într-un moment în care Anglia înregistra o dezvoltare din punct de vedere economic prin lărgirea comerţului. În anul 1204 el a confiscat lui Ioan Normandia. şi. orăşenii se afirmau pe scena politică. rege al Angliei a ajuns fratele său Ioan ără Ţară (1199-1216). Southampton. ocazie cu care era smulsă regelui Ioan. marcată prin plata anuală a unei sume de bani. Boston au cunoscut un puternic avânt. Ioan Fără Ţară şi succesorii săi urmând să le deţină ca simple concesiuni feudale. Obligaţia a fost preluată de fiul său. Touraine. a dăinuit până la sfârşitul secolului al XIII-lea. în 1215. Ipswich. iar nobilimea a găsit în ei un aliat în lupta cu regalitatea. iar regatele Angliei şi Irlandei intrau în patrimoniul Sf. cu care Ioan Fără Ţară a comis imprudenţa să deschidă conflictul. Richard I (1189. 3. regele Franţei. ale nobilimii laice şi ale orăşenilor londonezi. Amânarea cruciadei l-a împiedicat pe rege să participe la expediţia plănuită. Închinarea din anul 1213 a avut consecinţe grave. Profitând de situaţia critică în care se afla Anglia. Petru. care din această pricină a şi stat aproape tot timpul cât a domnit departe de ţară. Subjugarea faţă de scaunul apostolic. în urma căreia regele a rămas în Franţa numai cu stăpânirea Aquitaniei. În politica externă. Actul fixa în scris privilegiile bisericii. mirodenii). Centre ca Londra. regele devenea vasalul pontifului roman. Maine. fapt ce permisese manifestarea unor dezordini în viaţa politică. Magna Charta Libertatum (15 iunie). Între libertăţile înscrise figurau: neamestecul regelui în alegerile episcopale. a pornit atacul împotriva vasalului său englez. datorită schimburilor cu Flandra şi cu liga hanseatică (uniune a unor oraşe germane) prin intermediul căreia soseau în Anglia mărfuri din Orient (mătăsuri. Încercarea regelui Angliei de a-şi recăpăta posesiunile s-a soldat cu un eşec total. legat de acesta. singurul succes al lui Henric al II-lea a constat în cucerirea Irlandei (1170). Tot în secolul al XIII-lea se constată o intensificare a legăturilor cu negustorii italieni. venea rândul baronilor să se răzvrătească. a intervenit cu fermitate şi a impus lui Ioan fără Ţară să recunoască suzeranitatea scaunului apostolic. Absenţa îndelungată a regelui a permis din nou ridicarea baronilor la conducerea ţării şi o nouă criză politică avea să străbată istoria Angliei.1199). Un an mai târziu.

o nouă etapă în procesul de centralizare a Angliei. Anglia deţinând în această perioadă primul loc în 88 . cavalerilor şi orăşenilor izbucnită în anul 1258. Era nucleul unei noi instituţii ce se va contura sub domnia lui Henric al III-lea (1216-1272). Un consiliu alcătuit din 25 de membri. Odată cu domnia lui Eduard I (1272-1307) a început perioada monarhiei pe stări. În anul 1314. când se va împărţi în două camere: Camera Lorzilor. afară de unul singur. un organ de conducere reprezentativ. 4. Într-un prim memoriu – Prevederile de la Oxford – înaintat regelui în 1258. pentru prima dată. asemănător Statelor Generale din Franţa. limitarea obligaţiilor vasalice. Scoţia şi-a recăpătat independenţa. care întrunea cavaleri şi vârfurile orăşenilor. sub conducerea lui Simon de Montfort. Desăvârşirea lui ca instituţie s-a făcut în cursul secolului al XIV- lea. Cavalerii şi orăşenii au cerut şi ei un drept asemănător în Prevederile de la Westminster. avea să judece plângerile îndreptate împotriva coroanei. conte de Leicester. privilegii juridice pentru nobili. au fost invitaţi câte doi reprezentanţi din fiecare comitat şi doi orăşeni din oraşele mai importante. şi Camera Comunelor. Structura domeniului feudal se schimbă prin folosirea mâinii de lucru libere în agricultură şi extinderea sistemului arendăşiei. din care făceau parte marii feudali laici şi ecleziastici. în timpul războaielor civile. Magna Charta a marcat sfârşitul perioadei anglo-normande de exercitare a puterii monarhice în absenţa controlului nobiliar. Este vorba de răscoala baronilor. Din anul 1215 se formează primul organ însărcinat să vegheze ca hotărârile regale să fie conforme cu legea ţării.stăpânire asupra domeniului feudal. Criza societăţii engleze în secolul al XV-lea Sfârşitul secolului XIII şi începutul celui următor au marcat noi progrese în politica de centralizare a statului englez şi au contribuit la întărirea autorităţii regale. consultarea nobililor laici şi ecleziastici în fixarea impozitelor. în afară de baroni. se cerea ca autoritatea regală să fie în întregime supusă controlului baronilor. înlesniri comerciale acordate orăşenilor din Londra etc. Între anii 1277-1301 a fost alipită Ţara Galilor la regatul englez. a fost convocată o adunare la care. primarul Londrei. în special a celei de postav. ca urmare a dezvoltării manufacturii. Eduard III (1327-1377) s-a implicat în războiul de 100 de ani. pentru discutarea problemelor de stat. Rezultatul răscoalei baronilor a fost că în luna august a anului 1265. Aşa a luat naştere Parlamentul englez. iar în 1291 Eduard I îşi impunea suzeranitatea asupra Scoţiei. Secolul al XV-lea a însemnat pentru Anglia crearea premiselor dezvoltării relaţiilor capitaliste. în urma luptei de la Bannockburn. toţi baroni.

Europa în exportul de postav. Adaptarea la noile relaţii s-a făcut însă
anevoie. O parte a nobilimii se vede ameninţată cu decăderea iar
numeroşi ţărani şi orăşeni sărăcesc.
Secolul al XV-lea debutează printr-o criză politică ce a cuprins
treptat întreaga societate. În anul 1399, Richard al II-lea a fost
detronat, iar la cârma ţării s-a instituit o nouă dinastie, din familia
Lancaster. Primii regi, Henric al IV-lea (1399-1413) şi Henric al V-lea
(1413-1422) de Lancaster, au încercat să înlăture criza reluând
Războiul de 100 de ani şi întărind biserica catolică. Politica întreprinsă
s-a dovedit însă a fi greşită, deoarece a înlesnit creşterea anarhiei
feudale în Anglia şi a nemulţumirilor faţă de regalitate, mai ales după
înfrângerile din Franţa. Opoziţia a generat o nouă răscoală în anul
1450, condusă de Jack Cade, la care, pe lângă un număr mare de
ţărani, au participat nobili sărăciţi şi orăşenimea din Londra.
Răscoala lui Jack Cade a constituit preludiul unui război
civil, cunoscut sub numele de Războiul celor două roze (1460-
1485), purtat de familiile Lancaster şi York. Acest război a
constituit cea mai sângeroasă perioadă din istoria Angliei, dar
tocmai prin aceasta a jucat un rol important în procesul de
centralizare a statului şi de întărire a regalităţii, în această
vreme punându-se bazele monarhiei absolute. Războiul celor
două roze a contribuit la scăderea numerică a nobilimii şi a bazei ei
materiale. În tot acest timp, orăşenii nu au încetat să se îmbogăţească,
astfel că s-a ajuns la un echilibru de forţe între nobilime şi orăşenime,
nici una din aceste două clase nefiind destul de puternică pentru a mai
controla pe rege.
Eduard al IV-lea (1461-1483) a interzis Camerei Comunelor de a
supraveghea activitatea funcţionarilor regali şi şi-a asigurat o
independenţă legislativă. Tot Eduard a încheiat Războiul de 100 de ani
dintre Franţa şi Anglia. Pacea de la Picquigny (1475) prevedea ca Anglia, în
schimbul unei sume de bani drept despăgubire, să renunţe la toate posesiunile
din Franţa, cu excepţia portului Calais.

Rezumat şi concluzii generale. Anglia medievală a
reprezentat exemplul statului cel mai centralizat şi bine organizat din
Europa acelor vremuri, în care însă regii au trebuit să ţină seama într-
un grad necunoscut pe continent de voinţa Statelor Generale (Stările
Generale). Procesul de întărire a autorităţii regale debutează în Anglia
chiar din anul cuceririi ei de către ducele Wilhelm al Normandiei,
supranumit „Cuceritorul” (1066). Henric al II-lea Plantagenet (1154-
1189) a amplificat procesul de centralizare a statului medieval englez,
dobândind totodată numeroase posesiuni în Franţa prin căsătoria sa cu
Alienor (Eleanor) de Aquitania. Reformele sale militare şi juridice au
asigurat stabilitatea şi soliditatea statului englez. Fiii săi, Richard Inimă
de Leu (1189-1199) şi Ioan Fără Ţară (1199-1216) nu au avut calităţile
politice şi organizatorice demonstrate de marele lor părinte, astfel că

89

au dat prilejul întăririi puterii marilor nobili şi, implicit, slăbirii autorităţii
regale.
Răscoala cavalerilor, baronilor şi nobililor (1258-1265) a avut
drept urmare naşterea Parlamentului englez în 1265. Societatea
engleză experimentează în secolul XV instaurarea unei anarhii feudale
accentuate şi un sângeros război civil (1460-1485) între casele regale
de York şi Lancaster, cunoscut şi sub numele de „Războiul celor două
roze”. Cu toate acestea, monarhia insulară devenise deja în secolul XV
statul cel mai avansat din punct de vedere economic şi cu instituţiile
politice cele mai liberale din Europa.

Fixarea cunoştinţelor

1. Prezentaţi situaţia Angliei din perioada domniei lui Wilhelm
Cuceritorul.
2. Rezumaţi succint istoria Angliei în secolul XII.
3. Prezentaţi succint perioada de slăbire a autorităţii regale în
Anglia în secolul XIII.
4. Arătaţi semnificaţia Războiului celor două roze din secolul XV
pentru istoria Angliei.

UNIFICAREA ŞI CENTRALIZAREA STATULUI
ÎN SPANIA MEDIEVALĂ

În Peninsula Iberică unificarea teritorială şi centralizarea politică
au avut un caracter complex, desfăşurându-se în condiţiile luptei duse
de popoarele spaniol şi portughez pentru eliberarea ţărilor lor de sub
stăpânirea arabă. Procesul de eliberare a Peninsulei Iberice de sub
dominaţia arabă a fost numit în literatura de specialitate Reconquista
(„recucerirea”) şi a marcat în chip special evoluţia istorică a Spaniei şi
Portugaliei.

1. Peninsula Iberică sub stăpânirea arabă

În condiţiile expansiunii arabe, armatele Califatului omeyad,
întărite cu triburi berbere din nord-vestul Africii, sub conducerea lui
Tarik, un comandant militar de origine berberă, profitând de
frământările din regatul vizigot, au debarcat în anul 711 în sudul
Spaniei şi i-au învins pe vizigoţi. Până în anul 718 armatele Califatului
au ocupat aproape întreaga Peninsulă Iberică.

90

După cucerire, fondul funciar al regalităţii vizigote şi o mare
parte din domeniile marilor proprietari localnici şi ale bisericii catolice
au devenit proprietate funciară califală. Confiscările făcute de arabi au
dus la scăderea ponderii proprietarilor mari şi mijlocii localnici în curs
de feudalizare. Totodată, a avut loc şi un proces de aservire a ţăranilor
liberi localnici de către cuceritori. În schimb, s-au creat condiţii
prielnice accelerării formării feudalităţii arabe, alcătuită din războinici
şi slujbaşi (ale căror posesiuni, acordate din fondul funciar califal, erau
condiţionate de îndeplinirea slujbei militare şi civile) şi din slujitori ai
instituţiilor religioase musulmane, ale căror pământuri erau
inalienabile. În acelaşi timp, s-a format şi o pătură de mici proprietari şi
crescători de animale liberi din rândurile berberilor statorniciţi în
Spania. Un însemnat număr de arabi şi berberi, îndeosebi negustori,
cămătari şi meşteşugari, s-a stabilit în oraşe.
În Peninsula Iberică cuceritorii s-au stabilit în număr
mare, îndeosebi din rândurile berberilor trecuţi la islamism din
nord-vestul Africii, cunoscuţi de către populaţia localnică sub
numele de mauri. Unele triburi berbere, ca almoravizii şi
almohazii, au continuat să migreze în Peninsula Iberică şi în
secolele următoare. Cu tot afluxul cuceritorilor, populaţia
ibero-romană a continuat să alcătuiască majoritatea, ea
constituind baza formării popoarelor spaniol şi portughez.
Populaţia romanică şi populaţia maură emigrată au convieţuit
mai multe veacuri, păstrându-şi, în mare parte instituţiile social-
economice, administrative, judiciare şi religioase proprii dar, în acelaşi
timp, şi influenţându-se reciproc, ceea ce a dus la crearea unei
civilizaţii originale hispano-arabe.
După cucerirea arabă, Peninsula Iberică a fost transformată într-o
provincie a Califatului omeyad de la Damasc. După răsturnarea
dinastiei omeyade de către dinastia abbasidă în anul 750, omeyadul
Abd er Rhaman s-a refugiat în Peninsula Iberică, unde, cu sprijin
berber, a pus bazele unui emirat independent, având capitala la
Cordoba. Apogeul Spaniei arabe a fost atins în secolul al X-lea,
îndeosebi în timpul domniei lui Abd er Rhaman al III-lea (912-961), care
s-a proclamat calif în anul 929. De la sfârşitul secolului al X-lea
autoritatea califului a început să slăbească, ca urmare a creşterii
puterii unor mari familii feudale, care deţineau principalele funcţii de
conducere în Califat. Primele decenii ale secolului al XI-lea s-au scurs în
lupte interne pentru putere între diferitele grupări feudale, care au dus
la slăbirea şi la destrămarea Califatului de la Cordoba. În timpul
acestor frământări, centrul de greutate al vieţii politice a Spaniei arabe
s-a strămutat de la Cordoba la Sevilla, unde se afla capitala celui mai
însemnat stat maur. Destrămarea Califatului a avut ca urmare slăbirea
stăpânirii maure în peninsulă, fapt ce a uşurat lupta de eliberare a
popoarelor spaniol şi portughez.

91

De la mijlocul secolului al VIII-lea până la începutul secolului al XI-lea. de unde a pornit acţiunea de eliberare sau de „recucerire" (Reconquista) de sub stăpânirea arabă. Recucerirea a fost însoţită de acţiunea de colonizare internă a teritoriilor eliberate. în condiţiile destrămării Califatului Cordobei. Castiliei. De la începutul secolului al XI-lea. cu progrese lente. lupta de eliberare s-a desfăşurat cu rezultate schimbătoare şi. Leonului şi Aragonului au desfăşurat o amplă acţiune de recucerire teritorială. 92 . sudul Aragonului. marcată de eliberarea oraşelor Cordoba (1236). Din secolul al XIII-lea recucerirea a dobândit din nou succese decisive. Colonizarea se făcea mai ales în regiunile eliberate cu slabă densitate demografică din centrul Castiliei. sate. Pentru domeniile intrate în stăpânirea sa. 2. Marea victorie obţinută contra arabilor de armatele reunite ale regatelor Castiliei. datorită apogeului puterii emiratului şi Califatului de Cordoba. Sevilla (1248) şi a insulelor Baleare (1228-1235). în procesul recuceririi. i s-a garantat libertatea sau o stare de dependenţă mai uşoară şi sarcini feudale mai reduse. colonizată adesea sub formă de obşti săteşti. La lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub stăpânirea arabă au participat toate păturile sociale ale popoarelor spaniol şi portughez: ţărani. Arabilor nu le-a mai rămas decât emiratul sau regatul Granadei. Oraşele au obţinut privilegii speciale. În secolele X-XII. ceea ce a generat o feudalitate numeroasă şi războinică. orăşeni. chemate în ajutor de maurii din Spania — almoravizii (de la sfârşitul secolului al XI-lea) şi almohazii (de la mijlocul secolului al XII-lea). sub conducerea regalităţii şi sub patronajul bisericii. regatele spaniole ale Navarrei. Reconquista (recucerirea) În regiunile muntoase din nordul Peninsulei Iberice necucerite de arabi. Navarrei şi Aragonului în localitatea Las Navas de Tolosa (1212) a fost urmată de eliberarea aproape totală a Spaniei sudice. micul regat al Asturiilor. Navarrei şi Aragonului şi regatul Portugaliei. nobilime. s-au mai format regatele spaniole ale Leonului. autonomia municipală şi organizarea unor miliţii urbane proprii. domenii nobiliare sau mănăstireşti. Recucerirea a fost temporar oprită de intervenţia unor triburi berbere din nordul Africii. s-a format către mijlocul secolului al VIII-lea. coloniştii primind charte privilegiale de colonizare. Recucerirea a fost făcută în câteva etape distincte. nobilimea avea îndeosebi obligaţii militare. Valencia (1238). din sudul Spaniei. Ţărănimii. care le asigurau desfăşurarea activităţii meşteşugăreşti-comerciale. Castiliei. în care se întemeiau sau se repopulau oraşe. în ansamblu. Castilienii au eliberat în anul 1085 Toledo şi au atins cursul mijlociu al fluviului Tago.

în vederea asigurării desfăşurării producţiei şi schimbului de mărfuri şi a desăvârşirii eliberării ţării prin cucerirea emiratului Granadei. oraşele deţineau un rol foarte însemnat. Cu tot caracterul său incomplet şi tranzitoriu. de care au profitat pentru a-şi menţine privilegiile şi autonomia municipală. prin unirea regatelor Aragonului şi Castiliei. În anul 1512 a fost alipită şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei. Cortesurile întruneau deputaţii. clerului şi oraşelor. fiecare regat păstrându-şi suveranul. în esenţă. Cortesurile aveau patru . ai nobilimii.. Alegerea Isabellei ca regină a Castilliei (1474-1504) a avut ca urmare asocierea la tronul Castiliei a lui Ferdinand.. Încheierea Reconquistei şi desăvârşirea centralizării politice a Spaniei În a doua jumătate a secolului al XV-lea..monarhie a stărilor” caracterizată prin colaborarea regalităţii cu Cortesurile. Unirea Castiliei şi Aragonului a permis sporirea considerabilă a forţei militare a Spaniei. unirea dinastică a reprezentat o etapă decisivă în procesul de unificare teritorială şi centralizare politică a Spaniei. Aşadar. Ferdinand a devenit rege al Aragonului (1479-1516). în cursul secolelor XII-XIII. moştenitorul Aragonului. în urma războiului purtat pentru cucerirea Granadei (1481-1492). Monarhia stărilor Maturizarea procesului de formare a stărilor sociale a avut ca urmare constituirea în fiecare regat spaniol. numite Cortesuri. unificarea şi centralizarea Spaniei au devenit tot mai necesare. structura şi instituţiile. pe atunci moştenitor al Aragonului. şi în regatele spaniole a existat o . moştenitoarea Castiliei. În regatul Castiliei. în urma căsătoriei lui Ferdinand. 3. cu Isabella. nobilimea mică. unde existau Cortesuri separate pentru Aragonul propriu-zis. Catalonia şi Valencia. a adunărilor reprezentative pe stări. 4. a interzis 93 . În cadrul Cortesurilor. Unirea realizată pe această cale avea un caracter dinastic. grupaţi în trei . în regatul Aragonului.braţe”. Ferdinand şi Isabella au urmărit să curme anarhia feudală şi să întărească autoritatea centrală. încât Spania avea doi regi asociaţi prin căsătorie dinastică.braţe”: nobilimea mare. Paralel cu politica de unificare teritorială şi de desăvârşire a eliberării ţării. clerul şi orăşenimea. Regalitatea a dărâmat castelele marilor seniori rebeli şi ale cavalerilor briganzi. în anul 1469. Unificarea teritorială a fost realizată. ceea ce i-a dat posibilitatea să desăvârşească eliberarea integrală a ţării. Peste câţiva ani.

populaţia ibero-romană creştină a continuat să deţină preponderenţa demografică în peninsulă..Tribunalul Inchiziţiei”. în cadrul alianţei cu oraşele şi îndeosebi în lupta pentru curmarea anarhiei feudale. menit să supravegheze fidelitatea faţă de biserica catolică şi faţă de stat a tuturor supuşilor.Consiliul suprem al Inchiziţiei”. În anul 1478 papa a autorizat pe Ferdinand şi pe Isabella să instituie . Organizarea şi centralizarea regatului medieval spaniol s-a făcut în condiţiile luptei împotriva arabilor care au cucerit Spania în perioada 711-718. Biserica a devenit şi ea un sprijin al regalităţii. a intervenit frecvent în alegerile municipale şi a instituit în oraşe funcţionari ai regelui cu atribuţii administrative. Totodată. Valencia (1238). unul dintre cele mai puternice state centralizate ale Europei apusene. De asemenea. iar fostele regate şi provinciile îşi păstraseră un pronunţat particularism. Spania constituia. slujbaşi sau curteni. Eliberarea Spaniei de sub stăpânirea maură a fost un proces îndelungat. încheierea recuceririi şi curmarea anarhiei feudale au silit nobilimea să- şi găsească noi resurse de existenţă. judiciare şi fiscale.nobilimii să mai ţină suite înarmate şi a prevăzut pedepse grele pentru cei care încălcau pacea publică. regalitatea a redus privilegiile urbane. Deşi la sfârşitul secolului al XV-lea Spania nu-şi realizase decât parţial unificarea economică şi politică. regalitatea a folosit şi miliţiile oferite de ligile şi frăţiile urbane (hermandades). desfăşurat între secolele VIII-XV. bătălia de la Las Navas de Tolosa (1212) câştigată de creştini. Principalele momente ale Reconquistei au fost date de eliberarea oraşului Toledo (1085). a convocat tot mai rar Cortesurile. Spania a devenit un stat puternic mai cu seamă începând cu a doua jumătate a secolului XVI. cu rezultate schimbătoare. Prezentaţi situaţia Peninsulei Iberice din timpul stăpânirii 94 . Unificarea teritorială a Spaniei a fost realizată. eliberarea oraşelor Cordoba (1236). Totodată. Sevilla (1248). în . Existenţa unei mici nobilimi războinice a permis regalităţii spaniole să recruteze o armată numeroasă. intrând în serviciul regelui ca ostaşi. Rezumat şi concluzii generale. care a păstrat însă până în zilele noastre numeroase particularităţi etno-lingvistice şi culturale Fixarea cunoştinţelor 1. în esenţă. Insuficienţa veniturilor domeniale. totuşi. supunându-le astfel autorităţii regale. a insulelor Baleare (1228-1235) şi a emiratului Granadei (1492). datorită căsătoriei dinastice dintre Isabella de Castilia şi Ferdinand de Aragon (1469). transformat în 1482.. În ciuda cuceririi arabe. În 1215 a fost alipită la noul stat centralizat şi partea de la sud de Pirinei a regatului Navarrei.

Dezvoltarea social-economică În ţările nordice s-a înregistrat un proces mai lent de feudalizare. Marea. cu urmări importante pentru dezvoltarea ulterioară. Schimburile intense care se făceau prin intermediul porturilor baltice a făcut ca acest teritoriu de coastă să intre în sfera intereselor politice ale împăraţilor germani. livoniană. 2. Desemnaţi principalele evenimente şi procese din perioada finală a Reconquistei. dat fiind că în tot evul mediu Europa răsăriteană a comunicat cu partea apuseană a continentului prin Baltică. care făcuse în secolele anterioare din locuitorii acestor ţări vikingi. 3.legăturile economice ale ţărilor nordice s-au extins considerabil. Până la mijlocul secolului al XII-lea relaţiile comerciale s-au limitat la lumea slavilor pomeranieni. Întârzierea se explică prin slaba dezvoltare a agriculturii – în nord condiţiile climatice nefiind prielnice — cât şi prin numeroasele războaie interne şi revolte ale ţăranilor cauzate de politica nobilimii de a se impune ca o clasă privilegiată. datorită condiţiilor economice şi politice de dezvoltare foarte asemănătoare. REGATELE SCANDINAVE ÎN SECOLELE XI-XVII Istoria Danemarcei. vechile structuri social-economice menţinându-se şi în cursul secolelor XI-XII. Determinaţi specificul monarhiei stărilor în Spania. letonă. 4. în timp ce comerţul în Baltică s-a dezvoltat. estonă. Prezentul curs îşi propune să ofere câteva informaţii despre dezvoltarea social-economică şi evoluţia politică a ţărilor scandinave din perioada mai sus menţionată. 1. Au 95 . iar din secolul al XVI- lea ale ţarilor ruşi. rolul economic al acestor ţări a crescut. Odată cu formarea Hansei şl activitatea bogată desfăşurată de negustorii germani. Arătaţi semnificaţia şi etapele Reconquistei. Norvegiei şi Suediei în secolele XI-XV este strâns împletită. arabe. finlandeză. regilor englezi. a continuat să formeze nu numai o cale de acces ci şi o punte de legătură.

a fi efemer. ea s-a menţinut până la sfârşitul evului mediu. Dar tendinţele centrifuge ale nobilimii l-au pus în imposibilitate de a avea o armată puternică cu care să reziste tendinţelor expansioniste ale Danemarcei. Danemarca a reuşit să-şi creeze la începutul secolul al XI-lea o armată bine disciplinată şi puternică. Anglia. în anul 1028. 2. Magnus cel Bun (1035-1047). vrea să aducă ţării sale revanşa şi se intitulează şi rege al Danemarcei. iar un timp Suedia recunoaşte şi ea suzeranitatea lui Knut. la chemarea regelui. Norvegia. încheiate în 1013. Organizându-se politic înaintea Norvegiei şi Suediei. a înfrânt pe regele Norvegiei Olaf I (1000). alegând rege pe fiul lui Olaf. şi. având numeroase domenii şi castele. Visby. Nobilii şi prin el Raad-ul (dieta) câştigă. cu unele întreruperi. Din secolul al XIV-lea se răspândeşte şi instituţia cavaleriei. mai ales datorită faptului bine stabilit prin tradiţie şi cutume că în ţările scandinave coroana rămânea ereditară. Copenhaga. Situaţia politică În secolul al XI-lea preponderenţa politică în nord a revenit Danemarcei. prezentându-se cu propriile lor corăbii (după sistemul skiprejda). Bergen. Qslo. Astfel se crea în nord un imperiu format din Danemarca. Următoarele două secole au însemnat pentru Danemarca o perioadă 96 . Fire autoritară. Cu acest an a început dominaţia daneză în Norvegia şi. Olaf al II-lea numit şi cel Sfânt (1015-1028) a fost primul rege care a redobândit libertatea ţârii sale (1015) şi a luat măsuri pentru întâlnirea autorităţii regale. La fel ca Anglia. Printre cele mai cunoscute se numără: Roskilde. când se produce aservirea ei în masă de către nobilimea ce se constituise între timp într-o clasă ierarhizată după sistemul vasalic. care lupta aproape în exclusivitate pe mare.apărut oraşe noi. printre care vestitele mine de aramă de la Falun. el destrămându-se odată cu moartea întemeietorului. avea 13 porţi şi 50 de turnuri. Stockholm. lupta norvegienilor pentru a-şl menţine independenţa. în secolul al XIII-lea erau cunoscute în Suedia peste 20 de mine de argint. Dezvoltarea comerţului a constituit un stimulent pentru producţia meşteşugărească şi minieră. armatele feudale înlocuind definitiv pe cele ale ţăranilor liberi. odată cu ea. Consecinţa cea mai importantă a procesului lent de feudalizare a fost menţinerea ţărănimii libere în ţările scandinave până în secolul al XIV-lea. Este momentul când regele Swen îşi începe expediţiile de cucerire a Angliei. în autoritate. fiei şi aramă. adevărat centru comercial în Baltică. Norvegia a revenit la vechea dinastie. cele două ţări rămânând unite până la moartea sa. deschise în 1288. luptă ce a durat mai multe secole. Knut cel Mare (1014—1036) a ştiut să profite de slăbiciunea adversarului şi. Noul stat s-a dovedit însă. cele vechi au crescut ca întindere şi număr de locuitori. a debarcat în Norvegia şi a înlăturat de la domnie pe Olaf al II-lea. Acelaşi rege în lupta navală de la Svolder (aproape de insula Rügen).

care nu doreau o autoritate regală puternică. Haakkon al IV-lea (1217-1263) şi Magnus Legislatorul (1263- 1280). a cărei primă menţiune oficială datează din anul 1358. Valdemar al II-lea (1202-1241) supranumit şi Victoriosul a supus tot litoralul răsăritean al Balticii până la Golful Finic. ce se făcea prin intermediul Hansei. Regi ca Sven Estridsen (1047-1074) şi Valdemar I (1157-1188) au făcut din Danemarca o mare putere în nord. Ea a durat până în anul 1523. Momentul de maximă putere a Uniunii 1-a constituit domnia lui Cristian I. Hansa (uniune a oraşelor germane). lupta fiind susţinută de 67 de oraşe din ligă şi de regele Suediei. s-a adăugat ciuma neagră. Impunerea ordinii interne. în 1226. de a da ţării un sistem juridic unic. În tot acest timp Norvegia a fost pradă războaielor interne şi nemulţumirilor sociale. reclamau o centralizare politică. Albert al III-lea şi Magnus Eriksson. La aceste cauze. Albert al III-lea. impunându-şi suzeranitatea în porturile de aici o asemenea putere devenea stânjenitoare până şi pentru nobilii danezi. întemeietorul dinastiei Oldenburg. rezistenţa faţă de expansiunea germană. statul se organizează cu adevărat în anul 1347 s-a emis prima lege valabilă pentru întreg regatul. Suedia a fost şi ea inclusă în uniune. când autoritatea regală. La data aceasta Hansa era mal puternică decât un. rege 97 . regat şi în anul 1368 a declarat război Danemarcei. frecvente şi aici. în pragul morţii. primise de la împăratul Frederic al II-lea privilegiul de a face comerţ liber. fiind uneori încălcată de Suedia (de pildă între 1438-1440 şi 1448-1457). pierdea supremaţia asupra comerţului maritim şi statul danez nu o va mai recăpăta decât în timpul lui Valdemar al III-lea Atterdag (1340-1375). În 1380. de a reglementa succesiunea la tron. Unitatea Danemarcei. dar războaiele civile. în anul 1397 Erik a fost încoronat rege al celor trei state la Kalmar. In această situaţie oraşele germane din nord s-au grupat în jurul Lübeckului care. adversarul Danemarcei. de ordin politic. slăbită de o lungă luptă cu nobilii. Până în secolul al XIII-lea regalitatea suedeză nu a cunoscut nici o stabilitate. Norvegiei şi Suediei era doar dinastică. Două treimi din bogăţiile ţării au fost pierdute în acest flagel. Abia între 1275-1365. 1202). în timp ce regi lipsiţi de importanţă purtau războaie în Scoţia şi Irlanda.de progres şi prosperitate. Fiecare ţară avea administraţie proprie şi consiliu de guvernare. regele Danemarcei a fost ales rege al Norvegiei iar în 1388. Soluţia s-a găsit în unificarea celor trei ţări. Valdemar al II-lea. se reface pentru scurt timp. Olaf. Totodată în Danemarca se constată o accentuare a influenţei germane prin intermediul nobilimii din Holstein. încercările unor regi ca Sverre Sigurdson (m. sub domniile lui Magnus Ladulaas. în 1370 pacea de la Stralsund ratifica privilegiile Hansei. care îşi trimitea reprezentanţii în Rigraat (dieta regală). când coroana daneză revine lui Erik de Pomerania. şi de a evita tutela bisericii nu au putut împiedica decăderea politică a ţării. practic şi-a început activitatea de la mijlocul secolului al XIII-lea. fapt ce a permis ca oraşele germane Lübeck şi Rostock sâ pună stăpânire pe comerţul norvegian.Uniunea de la Kalmar". de aici denumirea de .. Ales rege al Danemarcei la anul 1448. refacerea economică. şi au pus bazele unei asociaţii în stare să ţină piept expansiunii daneze. care la mijlocul secolului al XIII-lea a decimat aproape jumătate din populaţia ţării. în stare să se măsoare cu Germania şi să întreţină relaţii diplomatice cu Franţa şi Portugalia. au durat până în 1361.

încât. De la desprinderea Suediei de Danemarca. Ambele regate aveau ca scop anexarea de teritorii de pe litoralul Mării Baltice. ITALIA ÎN SECOLELE X-XVII Starea de fărâmiţare economică a Italiei. când Erik de Pomerania deţinea calitatea de rege al Danemarcei. Norvegia va rămâne sub tutela Danemarcei până în 1814. nu le va mai apropia. Suedia a ridicat din nou armele (1471) şi. estonienii. interese care le- au împins în secolul al XVII-lea în Războiul de 30 de ani. ce se cerea apărată. franceză – a stat la baza divizării ei politice medievale. Lipsa unei economii prospere. Norvegia. Fixarea cunoştinţelor 1. mai ales Livonia cu portul Riga. a încetinit procesul de feudalizare şi de centralizare statală. livonienii şi finlandezii. coroborată cu spiritul de independenţă al urmaşilor vikingilor. iar particularităţile structurii ei sociale au generat natura regimurilor sale politice. Suedia râvnea să obţină controlul în Marea Baltică şi să câştige deschidere spre Atlantic. Suediei şi Danemarcei în perioada secolelor XI-XVI. Prezentaţi evoluţia social-economică a Norvegiei. Acest proces a fost încetinit şi de influenţa economică şi politică deţinută la un moment dat de uniunea oraşelor germane (Hansa) în viaţa statelor scandinave. Rolul consiliului regatului s-a redus tot mai mult. Analizaţi situaţia politică a statelor nordice în perioada secolelor XI-XVI. sub con-ducerea lui Gustav Vasa. germană. cât şi legăturile comerciale limitate doar cu slavii pomeranieni. normandă. Regii danezi sperau să recapete hegemonia asupra Scandinaviei. în cele din urmă. rege al Suediei în 1457. situaţie pe care o va avea până în 1814. Locul de apariţie a unor forme timpurii ale capitalismului în sectorul manufacturier. Procesul de feudalizare şi de centralizare statală al statelor scandinave s-a desfăşurat în condiţii oarecum diferite de restul continentului european. 2. luteranismul. a ajuns sub dominaţia deplină a Danemarcei. când Suedia îşi câştigă independenţa.al Norvegiei în 1449. dată de menţinerea preponderenţei Danemarcei asupra Norvegiei şi Suediei. cele două regate vor rămâne ostile unul faţă de celălalt şi nici îmbrăţişarea noii religii. 98 . letonii.bizantină. ramura de bază a economiei medievale. al căror duce era. în 1536. că ea face parte integrantă din Danemarca. căreia i s-au adăugat dominaţiile străine . Rezumat şi concluzii generale. La acest lucru a contribuit atât clima aspră şi solurile sărăcăcioase ce au făcut imposibilă dezvoltarea unei agriculturi prospere. în schimb. Cristian al III- lea putea declara public că Norvegia nu mai exista ca regat aparte. Această uniune durează până în 1523. Norvegiei şi Suediei. Istoria politică a statelor scandinave în secolele XI-XVI a avut o evoluţie oarecum lineară. În 1397 se definitivează aşa- zisa „Uniune de la Kalmar”. Cristian aducea Danemarcei Schleswig şi Holstein. Ambele regate se ciocneau de aceleaşi ambiţii şi dorinţă de expansiune. şi-a câştigat independenţa (1523). cu menţinerea îndelungată a unei ţărănimi libere numeroase şi a unor cutume prefeudale.

FLORENŢA. care depindea de marchizii de Toscana. care nu aveau reprezentanţi în consiliul consulilor. marchizatele de Saluzzo şi Montferrat. păturile conducătoare au atribuit. Prezentul curs îşi propune să aducă în atenţia cititorilor câteva elemente esenţiale de istorie politică a Italiei în perioada medievală. de luptele dintre papalitate şi imperiu şi de scăderea neîncetată a autorităţii Imperiului romano-german. statul papal. s-a organizat sub formă de comună pe la 1130. Italia era împărţită în mai multe stăpâniri politice: Italia nordică şi centrală. ales din afara Florenţei. revendicau o reorganizare a instituţiilor comunei. datorită înfloririi lor economice şi sporului demografic şi profitând de slăbirea seniorilor lor laici sau eclesiastici. ajungând republici urbane cu un teritoriu relativ întins. În secolele XI-XII. familiile patriciene mai recente şi păturile mijlocii şi mici din oraş. iar ulterior s-au format un şir de oraşe-state. LUPTA COMUNALĂ (lupta pentru obţinerea „chartei de privilegii” ce le garanta libertatea şi autonomia) s- a împletit cu puternice contradicţii dintre păturile sociala din oraş: nobili. care la sfârşitul secolului XII a devenit posesiune germană. iar în cazul Veneţiei a Imperiului bizantin. Organele comunei florentine erau: un consiliu de 12 consuli. 1. republicile Veneţia şi Genova. pentru obţinerea autonomiei sau independenţei şi extinderea teritorială a fost îndelungată şi s-a purtat pe căi variate. formată din cetăţenii cu drepturi depline. la începutul secolului XIII. decât o simplă „expresie geografică”. un şir de oraşe din Italia nordică şi centrală şi-au dobândit treptat autonomia. Deoarece consiliul consulilor era recrutat dintr-un grup restrâns de familii nobiliare şi patriciene legate de nobilimea din oraş. Pentru a le atenua opoziţia. regatutul normand din Sicilia şi din Italia de Sud. Lupta lor pentru ieşirea de sub dominaţia seniorilor locali sau imperială.bancar şi comercial şi patrie a Renaşterii. în vederea unei reprezentări mai largi a populaţiei oraşului. un consiliu de 100-150 fruntaşi din oraş (boni homines) şi o adunare populară. secolul realizării unificării sale naţionale. Totodată. pături mijlocii şi mărunte. pe teritoriul căreia se aflau ducatul Savoiei. Unele dintre ele şi-au subordonat ţinutul rural din jur (contado. puterea executivă unui „împuternicit" (podestà). statutul de comună fiindu-i recunoscut oficial de împăratul Frederic I în 1183. 99 . Italia nu a constituit însă până în secolul XIX. al cărui rol era de a stăvili lupta pentru putere a populaţiei din oraş. care depindea de Imperiul romano-german. Italia din a doua jumătate a secolului X până în a doua jumătate a secolului XIII Din a doua jumătate a secolului al X-lea şi până în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. distretto). patricieni.

. alcătuiau Micul Consiliu. În atribuţiile Marelui Consiliu intrau toate problemele importante ale Veneţiei. Cârmuitorul Veneţiei era ducele sau dogele. împreună cu acesta. Pentru unele probleme importante. Totodată. Pentru a preîntâmpina luarea puterii de către nobilime şi familiile patriciene legate de ea şi pentru a-şi consolida dominaţia. În pofida numelui său. s-au păstrat funcţia de podestat şi organul de conducere . care. familiile patriciene mai noi au emis în anul 1293 „Rânduielile dreptăţii” (Ordinamenti di giustizia). Micul Consiliu împreună cu cei trei şefi 100 . care nu participaseră până atunci la conducere. Signoria putea convoca adunarea poporului.. nobilimea şi patriciatul urban au acţionat atât pentru a limita puterea dogelui cât şi pentru a restrînge atribuţiile adunării populare. regimul politic al . astfel că familiile patriciene mai noi şi păturile mijlocii şi mărunte au răsturnat în anul 1250 vechea conducere nobiliară şi patriciană şi au instaurat o nouă conducere. Fiind alcătuit dintr-un mare număr de membri – câteva sute –. dependentă iniţial de Imperiul bizantin. Din secolul al XIII-lea. în cursul secolelor XII-XIII. ajutat de un consiliu de 12 bătrâni şi un consiliu de 24 de reprezentanţi ai breslelor. Noua conducere a comunei. prin care erau restrânse drepturile politice ale nobililor şi patricienilor legaţi de ei (magnaţi). cârmuit de un „căpitan al poporului”. avea următoarea structură: Organul suprem îl constituia Signoria. numit „Poporul” (II Popolo)..Poporului” era. el era format din reprezentanţii acestor două pături sociale dominante. Din secolul al XI-lea. pe măsura sporirii însemnătăţii lor. care însă era chemată tot mai rar să-şi spună cuvântul. din el s-au constituit treptat. organul fundamental de cârmuire a Veneţiei era Marele Consiliu. Pentru a rezerva accesul în Marele Consiliu numai reprezentanţilor familiilor nobiliare şi patriciene mai vechi şi a opri pătrunderea reprezentanţilor unor familii nobiliare şi patriciene de origine mai nouă. pentru a se putea lucra operativ şi eficient. „consiliul celor înţelepţi”. a început din secolul al X-lea să se desprindă de Bizanţ.. care au fost treptat trecute pe seama unui organ al nobilimii şi patriciatului.gonfalonier (stegar) al dreptăţii” şi din şase. Această organizare nu a putut stăvili lupta pentru lărgirea bazei sociale a comunei medievale. o conducere a familiilor patriciene mai noi. potrivit căreia puteau avea membri în consiliu numai acele familii reprezentate în el în perioada 1293-1297. care şi-a creat un organ special. formată dintr-un ..artelor (breslelor) majore”. VENEŢIA. Instrument de asigurare a dominaţiei politice a nobilimii şi patriciatului urban.căpitan al poporului” şi de un consiliu restrâns. mai multe organe separate: şase consilieri ai dogelui. care nu mai puteau fi aleşi în funcţiile de conducere ale Florenţei. de fapt. reprezentanţi ai . în anul 1297 a avut loc aşa-numita „Inchidere a Marelui Consiliu”.Poporul”. devenind independentă. cârmuit de un . definitivată în ultimii ani ai secolului XIII. iar apoi din opt priori. menţionat în anul 1143.

dar în cursul anilor 1443-1464. Senatul. în a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIV-lea. constituit în anul 1229 din 60 de membri ai Marelui Consiliu. ca la Veneţia şi la Genova. Ca urmare a extinderii teritoriale a senioriei Milanului. deţinută de familii nobiliare. la seniorie sau tiranie. Italia din a doua jumătate a secolului XIII până la sfârşitul secolului XV În a doua jumătate a secolului XIII şi în secolele XIV-XV. exercitându-şi autoritatea prin mijlocirea lor. Padova. iar în 1277 de familia Visconti. s-au instaurat la Verona senioria familiei Della Scala sau Scaliger. la Ferrara şi la Modena senioria familiei d'Este. care desemna o conducere autoritară individuală în oraşe. cu un termen grecesc antic. 2. Contemporanul său. mai multe tipuri de regimuri politice: monarhii feudale. la Padova senioria familiei Carrara. a început treptat să devină ereditară şi să se exercite ca o seniorie individuală municipală. sesizându-i 101 . navigaţia. in Italia existau. La Florenţa. republici aristocratice. regim teocratic în statul papal. Din secolul al XIII-lea. ci de către o familie din rândurile „poporului gras". iar Milanul a devenit ducat. ducatul Savoiei. în unele oraşe funcţia de podestat. papa Pius al II-lea (1458-1464). Acesta nu a deţinut decât rareori magistraturi principale în Signorie. Gian-Galeazzo Visconti şi-a luat în 1395 titlul de duce. puterea a fost uzurpată în anul 1450 de condotierul Francesco Sforza. ca în regatul Neapolelui. Verona. Mantova. politica externă. În unele republici urbane forma de guvernământ a evoluat de la comună medievală cu autonomie largă sau limitată. Începutul instaurării autorităţii Medicilor s-a datorat lui Cosimo cel Bătrîn. Florenţa. După stingerea dinastiei Visconti şi după o scurtă restaurare a Republicii milaneze. tiranie. Senioria Milanului a fost obţinută în anul 1257 de familia Della Torre. se ocupa direct de principalele probleme din „republica lagunelor”: viaţa economică. unul dintre cei mai influenţi oameni de afaceri din Florenţa. care a ajuns să cuprindă cea mai mare parte a Lombardiei şi a sporirii autorităţii familiei Visconti. unde orăşenimea reprezenta o puternică forţă economică şi politică. ca şi în veacurile precedente. fiind de aceea tot mai mult numită seniorie (Signoria) sau. el i-a plasat în principalele magistraturi din Signorie şi din diversele consilii urbane pe partizanii săi politici. ai tribunalului suprem de 40 de membri numit Quarantia alcătuiau Signoria. conducerea personală a fost instaurată nu de către o familie nobiliară. ca la Milano. care a pus bazele unei noi dinastii ducale. marchizatele de Montferrat şi de Saluzzo. Astfel. care a deţinut-o ereditar până la stingerea ei din 1447. a Medicilor. Ferrara. Păstrarea instituţiilor şi a practicilor republicane nu putea însă ascunde exercitarea de către Cosimo de Medici a unei seniorii de fapt.

Lorenzo Magnificul (1469-1492). ceea ce oglindea transmiterea ereditară de fapt a puteri în Florenţa în familia de Medici. Francesco Guicciardini definea în secolul următor în Istoria Italiei Florenţa ca fiind . ci stăpân. statul papal şi regatul Neapole deţineau rolul cel mai important în viaţa politică a Italiei. care l-au răsturnat în noiembrie 1494. Gian-Galeazzo Visconti (1385-1402). Rezistenţa Florenţei şi a altor oraş italiene. devenit apoi permanent în 1355. 3. Veneţia şi-a accentuat în secolele XIV-XV caracterul aristocratic al regimului politic. Filippo Maria Visconti. a fost creat un organ special de supraveghere şi de reprimare numit Consiliul celor zece. Ladislau. referindu-se la regimul politic florentin din timpul lui Lorenzo Magnificul şi la autoritatea sa. scria: . care urmărea să instaureze preponderenţa Milanului în Italia nordică şi centrală. care a fost însă învins de armatele coalizate ale Florenţei şi Veneţiei. Comportarea sa tiranică şi încheierea. La moartea lui Cosimo de Medici. a Florenţei şi a altor oraşe italiene şi au eşuat (1404-1413). ducatul Milanului. Între aceste state s-au purtat între sfârşitul secolului al XIV-lea şi mijlocul secolului al XV-lea mai multe războaie pentru preponderenţă politică în Italia. la început cu caracter provizoriu (1310). conducerea a revenit fiului său Piero (1492-1494). el est arbitrul păcii. republicile Florenţei şi Veneţiei. s-au lovit şi ele de rezistenţa statului papal. secolele XIV-XV s-a intensificat procesul de constituire a unor mari republici urbane şi principate teritoriale. Aceste războaie şi conflictele care au avut loc în anii 102 . al războiului.autoritatea pe care o deţinea. iar apoi fiului acestuia. a unui tratat umilitor cu Franţa. Planurile lui Gian-Galeazzo Visconti au fost reluate în deceniul al treilea al secolului XV de un urmaş al său.. ceea ce genera frecvente acte arbitrare şi crea o stare de permanentă suspiciune.. Relaţiile dintre statele italiene În. conducerea a revenit fiului săi Pietro (1464-1469). dar în realitate tiranizat de un cetăţean al său”. al legilor. în condiţiile începerii războaielor italiene. Datorită întinderii teritoriale şi dezvoltării economice. El desemnează pe cei car deţin magistraturile". ca şi moartea lui Gian-Galeazzo Visconti au dus la eşecul încercării Milanului de a-şi instaura hegemonia în Italia nordică şi centrală (1399-1402). La moartea lui Lorenzo Magnificul. De aceea. Încercările de a-şi instaura preponderenţa în centrul Italiei ale regelui Neapolelui. Investit cu atribuţii întinse.un oraş liber în aparenţă. au dus la opoziţia crescândă a florentinilor. Războiul l-a deschis ducele Milanului.Cosimo poate tot. Consiliul celor zece exercita o supraveghere severă asupra vieţii publice şi private a Veneţiei. În casa sa se dezbat treburile republicii. Împotriva încercărilor de răsturnare a regimului aristocratic. celebrul protector al artelor. El nu este cetăţean.

harta politică a Italiei se prezenta astfel: în Italia nordică şi centrală. 3. 4. Arătaţi esenţa luptei comunale din oraşele italiene. marchizatele de Montferrra şi Saluzzo). în sudul peninsulei exista Regatul normand din Sicilia şi din Italia de Sud. în vederea menţinerii unui echilibru politic între statele italiene. capabil să unifice peninsula sub o singură cârmuire.). În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului XIII şi sfârşitul secolului XV în Italia existau monarhii feudale (regatul de Neapole. Totodată. statul papal. Florenţa. Padova. Rezumat şi concluzii generale. 2. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei până în prima jumătate a secolului XIII. în cursul anilor 1454-1455. germani. datorită împotrivirii celorlalte state italiene. Fixarea cunoştinţelor 1. În consecinţă. dependentă de Imperiul Romano-German. De la sfârşitul secolului XIV şi până la mijlocul secolului XV. Precizaţi situaţia divizării politice a Italiei începând cu 103 . care la sfârşitul secolului XII devine o posesiune germană. normanzi sau francezi. Florenţa şi Neapole. republicile Veneţia şi Genova erau independente. Milano. principalele formaţiuni politice erau ducatul de Savoia şi marchizatele de Saluzzo şi Montferrat. al cărui obiectiv principal era menţinerea echilibrului politic dintre statele italiene. rivalităţile economice şi politice dintre statele italiene au contribuit la menţinerea acestei stări de lucruri. au încheiat sub patronajul papalităţii LIGA DE LA LODI. în anii 1454-1455 s-a încheiat Liga de la Lodi. În Evul Mediu acest lucru nu a putut fi înfăptuit datorită mai cu seamă faptului că regiuni întinse din peninsulă au fost stăpânite pe rând de bizantini. ducatul Savoia. Ca şi Germania. precum şi alte state italiene mai mici. care au împiedicat naşterea şi consolidarea unei mişcări de unificare naţională eficiente şi apariţia acelui „principe” ideal plăsmuit de geniul lui Machiavelli. Aceste războaie nu au dus la triumful nici unui competitor. În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului X şi a doua jumătate a secolului XIII. Italia şi-a realizat unitatea politică abia în secolul XIX. motiv pentru care. Veneţia. Prezentaţi evoluţia Florenţei şi Veneţiei până în prima jumătate a secolului XIII. un stat teocratic (statul papal) şi republici (Veneţia. principale principate teritoriale şi oraşe-republici italiene au luptat pentru supremaţie. Milano etc. Genova.următori au arătat că nici unul dintre statele italiene nu avea posibilitatea să-şi impună hegemonia politică şi să realizeze unificarea ţării.

Florenţei şi Veneţiei începând cu cea de-a doua jumătate a secolului XIII. asupra destinului creştinătăţii europene. Rezumaţi succint relaţiile dintre statele italiene în perioada medievală. cauzele ascensiunii şi 104 . în cea mai mare parte negativă. cea de-a doua jumătate a secolului XIII. TURCII OTOMANI ŞI IMPACTUL LOR ASUPRA EVULUI MEDIU EUROPEAN Stat cu posesiuni tricontinentale (Europa. 5. Imperiul Otoman a avut o înrâurire majoră. Asia şi nordul Africii. Prezentaţi evoluţia Milanului. pornind de la statul turcilor selgiucizi din Asia Mică. 6. Acest curs îşi propune să prezinte cititorilor formarea Imperiului Otoman.

Horasan. îşi aveau originea în Asia Centrală. au constituit rezervorul militar şi demografic al noului stat turc. care trecea prin Asia Centrală. unde. ale Chinei şi Indiei. reale. Această formaţiune. cucerind în anul 1055 Bagdadul. Tugrul Beg a primit de la calif titlul de sultan. în secolele XI-XII. selgiucizii înving oastea bizantină. turcii selgiucizi. În secolele VIII-XI. dar cu frontiere nesigure. spre Iran. Acest act n-a reprezentat o simplă atribuire a unui titlu unui soldat învingător. condusă de însuşi împăratul Roman al IV-lea Diogene.declinului acestuia. În anul 1071. În anul 1077. controla marele drum al mătăsii. În fapt. la fel ca şi predecesorii lor.statului selgiucid a fost Tugrul Beg. trecerea la orânduirea feudală şi explozia demografică lăsau fără pământuri agricole şi păşuni . din mâinile califilor abbasizi şi ale aristocraţiei arabe. creând astfel. Aceste triburi. şi punţi de legătură între străvechile civilizaţii ale Mediteranei şi Iranului. au întemeiat un mare imperiu Gök-Türk (al „turcilor albaştri") între anii 552-744. menţionaţi în izvoarele chineze sub numele de Tu-kiu. a fost distrusă de kîpceaci (cumani) în anii 1050-1051. care a fost făcut prizonier. kaganii (hanii) Gök-Türk au căutat să asigure protecţia lungilor caravane ale comerţului internaţional. în mod obiectiv. adevăratul fondator al . pe ruinele Imperiului Gök-Türk s-a format o mare confederaţie de triburi turco-oguze. 1. cu centrul în Sîr-Daria sudică. sub comanda căruia. fără capitală şi frontiere stabile. vremelnice. 105 . Încurajaţi de câştigurile aduse de acest mare negoţ. după prăbuşirea statului persan. alimentate mereu de noi valuri venind din Asia Centrală şi Anterioară. în mâinile conducătorilor selgiucizi şi ale aristocraţiei turce şi iraniene. Suleyman Bey. musulmane. 940). al selgiucizilor. de la frontiera Iranului. Statul turcilor selgiucizi din Asia Mică Turcii otomani. transferarea autorităţii principale. care în veacul al X-lea a fost conducătorul unei mărci turco-oguze.un mare număr de turci. unde strămoşii lor. turcii au avansat spre vest. triburile componente fiind împinse spre vest. în vreme ce puterea califilor rămânea limitată doar la sfera spirituală religioasă. pe de altă parte. Întins de la fruntariile Bizanţului şi Iranului în vest până la hotarele împărăţiei chineze în est. vechii turci. Asia Mică şi Europa răsăriteană (aici oguzii aveau să fie cunoscuţi sub numele de uzi sau pecenegi). caracterizată prin relaţii feudale timpurii şi adoptarea Islamului (cca. spre Califatul abbasid. Cu această ocazie. pe de o parte. conducătorul unei noi formaţiuni selgiucide apărute între Konya (vechiul Iconium) şi Kayseri (Caesarea). această mare formaţiune de stepă. în celebra bătălie de la Mantzikert (Malazgirt). Noul imperiu îşi trage numele de la Selgiuk. fondat în secolul al XI-lea pe o vastă arie geografică în Orientul Apropiat şi Mijlociu. ci semnifica. în fapt.

fie convertindu-se la islamism şi amestecându-se cu cuceritorii. încă din veacul XII Turquia sau Turkomania. în primul rând din ramura oguză. fie păstrându-şi vechile tradiţii de viaţă şi credinţă. Opriţi circa un veac în expansiunea lor spre vest de cruciaţi.000-1. stat care s-a extins de la Antalya (pe ţărmul Mediteranei) la Sinope (pe litoralul Mării Negre) şi din Siria de nord până în Transcaucazia. la capătul unui complex proces de metamorfoză politico-militară. În consecinţă. dar cea mai mare parte a rămas pe loc. Formaţiunea selgiucidă reprezintă veriga de legătură dintre vechile state turceşti (turcice) din Asia Centrală şi viitorul stat al turcilor otomani (osmanlâi) atât în ce priveşte instituţiile. vasal. alta a fost omorâtă. Se pun totodată bazele poporului turc. altminteri foarte aproximative. până la mijlocul veacului al XII-lea. Prosperitatea clasei conducătoare se ridica însă pe exploatarea maselor care. În cursul ocupaţiei turceşti a Anatoliei o parte a populaţiei greco-creştine a fost dizlocată. ca şi ale celui azerbaidjan.. 2. s-au răsculat în anul 1241. cât şi în ce priveşte limba şi cultura. ceea ce le-a grăbit sedentarizarea şi feudalizarea. social-economică şi confesională care a avut loc din a doua jumătate a veacului XI şi până în prima jumătate a veacului XV. devenită noua lor capitală până la începutul secolului al XIV-lea. ca Mihail al VII-lea bunăoară creaseră un . romeice. De la această capitală i s-a spus statului turco-selgiucid din Anatolia sultanatul de Konya. Fondarea Imperiului Otoman Sultanatul de Rum a atins apogeul puterii sale în prima jumătate a veacului al XIII-lea. iar nomazii au urcat în munţi. Ţăranii bizantini. bune pentru agricultură. supranumit în Orient sultanatul de Rum (Rum desemnând teritoriile romane. aflaţi la un grad inferior de dezvoltare. apăsaţi de povara dărilor imperiale. După unele estimări. sub Alaeddin Keykübad (1219-1236) şi Keyhüsrev III (1236-1245). sub 106 . Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană. „Marelui Selgiucid” de la Isfahan (Iran). care s-au stabilit îndeosebi în Anatolia estică şi centrală. începând a fi numită.000. prin contribuţia hotărâtoare a oguzilor. în cursul secolelor XI-XII Asia Mică a fost invadată de circa 500. Sedentarii s-au aşezat pe văile râurilor.vid de populaţie” în Anatolia.000 de turci. Bazileii înşişi. nemulţumite. treceau de partea turcilor selgiucizi. unde începea procesul stabilirii în masă a turcilor. de fapt bizantine.se proclamă sultan. selgiucizii din Anatolia cuceresc în 1116 Konya. prin politica lor de strămutare a populaţiei anatoliene în Balcani. slab populate. luate în stăpânire de selgiucizi). Felul de viaţă şi de guvernare al autohtonilor a fost preluat de noii veniţi. Se deschidea în acest chip un nou şi important capitol în istoria Anatoliei. punând astfel bazele sultanatului turco-selgiucid din Anatolia.

capitala Bulgariei (1393). oraşul Constantinopol de pe Bosfor este cucerit (29 mai 1453). devenită hotarul său natural din miazănoapte. Salonic (1386). oastea selgiucidă a fost zdrobită şi sultanatul de Rum primea astfel lovitura de graţie. armatele tătaro-mongole înaintau victorioase spre Asia Mică. până la 1307. în urma bătăliei de la Kösedag (60 km est de Sivas). urmează căderea Gallipolelui (1354). Karaman etc. Sofia (1385). sub suzeranitate mongolă. Vidinul (1396). marcă îndreptată iniţial împotriva Bizanţului sub pretextul „războiului sfânt” (gaza). ocupând cetatea Tzympe. de Menteşe. care i-a succedat în anul 1299 la conducerea tribului şi a micii formaţiuni de margine situată pe valea bogată a Sakaryei şi în apropierea marelui drum comercial al Bursei (turc. de Saruhan etc. deşi formal existenţa sa a mai continuat. la 1352 ei pun piciorul în Europa. Bursa). Datele esenţiale ale acestei expansiuni. la frontiera cu Bithynia bizantină şi având drept centru orăşelul Sögüt. fondatorul dinastiei otomane a fost Ertugrul (mort pe la 1280) care se pusese cu aproape 400 de membri ai tribului oguz în slujba Selgiucizilor de Rum. Cad apoi rând pe rând. Sub Mehmed al II-lea Fatih (Cuceritorul) (1451-1481). Tîrnovo. întinsă de la cataractele Nilului la porţile Vienei şi de la Gibraltar la izvoarele Indusului. Peste 4. s-au format 10-16 principate (beylikuri sau emirate) : de Germiyan. situat în sud-vestul Asiei Mici. La 1243. sunt: la 1326. Invazia lui Timur Lenk.conducerea dervişului (călugăr musulman) Baba Ishak. care s-a lovit de o eroică rezistenţă a popoarelor întâlnite în cale.). adevăratul fondator al statului otoman a fost fiul său Osman (Othman). care devine a doua lor capitală. de Kastamonu. devenit capitală după anul 1402). Serbia pierde partea sa vestică şi centrală. Pe ruinele fostului sultanat. considerat a fi adevăratul fondator al Imperiului otoman. Ea avea să cunoască o expansiune rapidă. Bulgaria dispare astfel de pe hartă şi la finele veacului al XIV-lea statul otoman ajunge la Dunăre. care s-a întins din vest spre est. în special în urma luptei de la Kossovopolje (1389). Între timp. Imperiul bizantin este învăluit de Bayazid „Fulgerul" (Yilderim) (1389-1402). Deşi. Skopije (1391). victoria lui asupra lui Bayazid la Ankara (28 iulie 1402) şi interregnul otoman ce i-a urmat (1402-1412) acorda Bizanţului asediat un răgaz de circa jumătate de veac. otomani cuceresc Bursa. Odată instalat acest cap de pod. împreună cu 107 . după tradiţie. în fapt. cuprinzând aproape toată Anatolia. Autorităţile au reprimat cu greutate răscoala. care cucereşte principatele turcomane din Anatolia (Germiyan. Printre acestea figura şi micul principat al lui Osman. Albania încă rezistă în munţii ei. în Balcani: Adrianopole (1361 poate 1369 sau 1371.de Karaman. primind în schimb domeniile Sögüt şi Domanic în Phrygia de nord. paralel cu o importantă achiziţie în Anatolia: Ankara.000 de oameni – printre care femei şi copii – au căzut victimă represaliilor. devenind în curs de două veacuri o putere tricontinentală. statul otoman căpătând astfel.

în linii mari.recompensă dumnezeiască pe lumea cealaltă”. Uzun Hasan. de Kastamonu (200. nemaifiind un simplu prinţ (bey) ca Osman.. Cauzele ascensiunii Imperiului Otoman Specialiştii au căutat să dea răspuns la întrebarea cum se explică această extraordinară ascensiune a puterii turco-osmane de la micul trib de 400 călăreţi al lui Ertugrul la Imperiul lui Mehmed al II-lea. iar suveranul său devenea împărat (padişah). beii otomani şi-au mărit posesiunile pe seama Imperiului bizantin. În al doilea rând. „inima şi plămânii” unui organism imperial. cucereşte Moreea (1464). pune capăt Imperiului grec la Trapezunt (1461) şi împinge mult spre est frontierele statului său în defavoarea hanului turcoman Akkoyunlu (al „Oii Albe”) din Iran. care n-a încetat a fi alimentată cu noi valuri de populaţii turcice (oguze).pe calea lui Allah”. pentru a-i înghiţi apoi rând pe rând. supune Albania (1474). reuniţi deopotrivă în persoana aceluiaşi monarh. descentralizarea acestor state. Cu ajutorul celorlalţi principi turci din Anatolia. Imperiul Otoman era astfel creat. Mehmed al II-lea transformă ultimele posesiuni ale statului sârb în paşalîc (1459).000 călăreţi). încheindu-se. Bulgaria şi Albania. împinse spre vest de mongoli.. trebuie precizat că principatul lui Osman nu era o insulă turcească într-o mare bizantină. Însăşi poziţia geografică strategică a beylikului otoman permitea această pendulare pe două fronturi precum şi controlul drumurilor comerciale. ca cel de Germiyan (ce avea 200. atinse de fărâmiţare au permis otomanilor să manevreze ajutând pe unii contra altora. susţinută de entuziasmul religios al gazi-ilor („luptători în războiul sfânt”) şi bucuroşi să primească prăzi pe lumea aceasta şi . sau puternicele principate anatoliene. transformarea Mării Negre într-un „lac otoman". inclusiv puternicul principat de Karaman (1468). 3. ci doar pintenul.Strâmtorile. el stăpâneşte toată Anatolia. otomani au trecut la o expansiune pe cont propriu. La 1475 cade sub suzeranitatea otomană Hanatul Crimeii. în Asia. de la porţile Belgradului şi până în estul Anatoliei? Cum a fost posibil ca un mic principat de margine să se extindă treptat şi să nimicească un stat de mare tradiţie şi civilizaţie. avanpostul unei întregi zone turceşti – Anatolia.000 călăreţi şi pedestraşi la sfârşitul secolului al XIII-lea). ca Imperiul bizantin.000 oşteni fără detaşamentele nomazilor)? Înainte de toate. de Karaman (50. întins între Nil şi Dunăre. pentru aducerea „necredincioşilor” . Tendinţele expansioniste ale 108 . În Balcani. cum păreau la început. iar cu sprijinul Bizanţului s-au extins pe seama celorlalţi bei turci. luptele interne din Bizanţ şi din ţările balcanice. vechile state balcanice ca Serbia. Din simple instrumente. ci han (sultan) turco- selgiucid şi cezar romano-bizantin.

aparatul diplomatic otoman recurgea cu abilitate la principiul divide et impera. otomanii au dat dovadă de toleranţă religioasă şi. capabili şi fără scrupule. un eficace corp de arcaşi. de comunicaţii şi de informaţii. Un alt factor care explică succesul expansiunii otomane îl constituie sistemul de infiltrare şi cucerire treptată a unei zone. În etapa a doua. lăsându-li-se învinşilor teritoriile şi autonomia statală internă în schimbul plăţii tributului. de frontieră. Sultanul cu forţele principale ale armatei nu intervenea decât în momentele critice sau decisive. cuprinzând două etape. În teritoriile cucerite. prin infiltrarea monedei şi negustorilor otomani. ca cea din 1514. Imperiul otoman a urmat cu consecvenţă un principiu fundamental. Armata otomană a folosit de asemenea masiv armele de foc şi artileria. la sistemul practicării luării de ostateci din familiile princiare (pentru ca părinţii acelor copii-ostatici să nu se răscoale împotriva turcilor). din punct de vedere tactico-strategic. În prima etapă se cucereau cetăţi. Format relativ devreme dintr-o echipă de renegaţi greci sau italieni. până la contractarea unor căsătorii şi a altor forme de alianţă. turcii au recurs la presiuni economice. împotriva Iranului şiit. pe baza resurselor militare locale. Toate aceste elemente explică măcar in parte cariera istorică a 109 . fapt ce avea darul de a le menţine elanul cuceritor. au permis fostei clase dominante să îşi păstreze pământurile. O caracteristică a expansiunii statului otoman a constituit-o şi faptul că avansul militar se făcea din aproape în aproape. a(pentru prima oară în Europa). folosind şi amplificând neînţelegerile dintre adversarii statului otoman. ceea ce a asigurat succesul campaniilor lui Mehmed al II-lea şi mai ales ale lui Selim I. În sfârşit. o tactică a retragerilor simulate (toate moştenite din Asia Centrală). fie prin controlul drumurilor comerciale. precum şi o armată bine organizată. Nu în ultimul rând. cheltuielile puterii centrale erau minime şi se lăsa beilor de margine libertatea de mişcare şi putinţa de a se îmbogăţi rapid. clasei dominatoare otomane au fost sprijinite de un stat centralizat care moştenise proprietatea de stat asupra pământului. sistem de aprovizionare. pentru a da duşmanului lovitura de graţie. Turcii au avut o diplomaţie suplă faţă de adversari. inclusiv cu statele creştine. care avea o mare mobilitate (prin ponderea deosebită a călărimii uşoare). precum şi un corp de armată permanentă. În felul acesta. care mergea de la intimidare (prin scrisori ameninţătoare. prin primirea fastuoasă a solilor străini cărora li se arătau trupele de elită şi bogăţiile sultanului). fie chiar prin veritabile „blocade economice”. anume cel de a nu se angaja concomitent pe două fronturi de anvergură. devenite capete de pod ale ofensivei otomane. cu soldă în numerar (ienicerimea). iniţiat încă de Orhan I şi organizat în 1361-1362 de Murad I după modelul selgiucizilor. un bun. în linii generale. teritoriile tributare erau transformate în simple provincii ale statului otoman.

tehnice sau culturale din Occident. germenii declinului acestei puteri tricontinentale încep să apară încă de la sfârşitul domniei lui Soliman Magnificul (1566). Nu înfrângerile militare şi pierderile teritoriale au fost cauza ultimă a decăderii Imperiului Otoman. a statului). În realitate. contribuind. fapt ce i-a lipsit pe turci de importantele venituri aduse de comerţul de tranzit. Imperiul Otoman a influenţat în chip decisiv istoria centrului şi estului Europei. Cauzele externe ale decăderii Imperiului ţin de înfrângerile militare şi pierderile teritoriale suferite. alături de alţi factori la rămânerea în urmă a popoarelor supuse faţă de Occidentul european. generalizarea corupţiei. a fost însoţită de numeroase distrugeri materiale şi pierderi umane într-o primă etapă. faţă în faţă cu o Europă care trecuse deja la metode capitaliste de producţie şi comerţ. Instaurarea dominaţiei otomane în Europa sud-estică. În mod practic însă. într-o a doua etapă. de argint. istoria Imperiului Otoman cuprinde perioada de ascensiune (1290-1566). ostilitatea faţă de introducerea de inovaţiile militare. În literatura de specialitate există inventariate circa douăzeci de cauze ale declinului Imperiului Otoman. n-a găsit în ea însăşi noi resurse. manifestându-se în chip accelerat odată cu înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei de către regele Sobieski (1683). iar pe de altă parte faptului că lumea creştină a reuşit să înjghebeze coaliţii eficiente împotriva Islamului. etc. devalorizarea asprului (principala monedă. noi posibilităţi de revitalizare a organismului statal şi de valorificare a imenselor bogăţii stăpânite.principatului de margine al lui Osman Bey. Cauzele declinului Imperiului Otoman Conform opiniei specialiştilor. Înfrângerile militare se datorează pe de o parte faptului că turcii nu şi-au modernizat armata şi au fost refractari la noile metode de luptă europene. 4. Cauzele interne ale decăderii imperiului ţin de decăderea economiei rurale şi urbane. decăderea puterii centrale. 110 . decăderea imperiului s-a datorat unor fenomene mult mai adânci petrecute în interiorul societăţii otomane. ci s- a închis în forme tradiţionale de viaţă. perioada de stagnare (1566- 1683) şi perioada de declin (1683-1918). deplasarea axei comerciale a Europei din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic. deşi ele au accentuat-o. care. Rezumat şi concluzii generale. de stoarcerea resurselor materiale şi a energiilor umane din teritoriile cucerite. dedându-se mai mult consumului şi risipei decât producţiei de noi bunuri şi valori. la fel ca şi în alte zone geo-grafice. creşterea explozivă a cheltuielilor militare neproductive pentru înzestrarea ienicerilor cu arme de foc costisitoare şi pentru întreţinerea unei mari flote în Marea Mediterană. Începând cu secolul XIV.

2. La capătul unui proces complex de transformări religioase. sub suzeranitate mongolă. înjghebarea unor coaliţii eficiente de către creştini etc. 111 . decăderea militară. Prezentaţi cauzele declinului Imperiului Otoman. între care se detaşează Murad I. după care. reuşesc să creeze din statul otoman. 3. generalizarea corupţiei. Osman (Othman). împotrivirea obstinată la introducerea elementelor de progres. condiţie sine qua non a genezei acestui imperiu. la frontiera cu Bithynia bizantină. militari. Între aceste principate exista şi cel condus de Osman. adevăratul fondator al statului otoman a fost fiul acestuia. Între aceştia se detaşează stagnarea şi decăderea economică. Schiţaţi evoluţia statului otoman până în secolul XV (inclusiv). Existenţa sa. Arătaţi (cu exemple) cauzele ascensiunii Imperiului Otoman. a continuat până în anul 1307. Baiazid I. care i-a urmat la conducere în 1299. Acest lucru a fost posibil datorită unui complex de factori interni (demografici. cea mai puternică forţă militară a Europei. religioşi. Deşi tradiţia istorică îl consemnează pe Ertugrul ca fondator al dinastiei otomane. politico-diplomatici şi strategici) şi externi (slăbiciunea şi dezbinarea statelor balcanice atacate) favorabili. 4. situat în sud-vestul Asiei Mici. Arătaţi provenienţa etimologică a etnonimelor „turci selgiucizi” şi „turci otomani”. Anatolia bizantino-creştină a devenit turco-musulmană. Prezentaţi succint istoria statului turcilor selgiucizi şi precizaţi rolul său în cadrul lumii creştine şi musulmane. pe teritoriul său s- au format circa 16 principate (beylikuri sau emirate).Etapa preliminară. Fixarea cunoştinţelor 1. social-economice şi politico- militare desfăşurat începând cu a doua jumătate a secolului XI până în prima jumătate a secolului XV. Un şir de urmaşi capabili. Oştile sultanatului selgiucid de Rum au fost învinse în chip decisiv de mongoli în 1243. este cea a fondării statului turcilor selgiucizi din Asia Mică. Murad II şi Mehmed II. economici. până la sfârşitul secolului XV. Decăderea Imperiului Otoman s-a datorat manifestării combinate a unor factori interni şi externi defavorabili. Mehmed I. 5.

datorită incursiunilor neîncetate de pradă. Mongolii se ocupau cu creşterea animalelor. iar negoţul era legat de schimbul în natură al produselor economiei lor pastorale cu produsele agricole şi meşteşugăreşti ale popoarelor vecine. la nord până la Lacul Baikal. pescuitul şi meşteşugurile casnice. ASCENSIUNEA ŞI EVOLUŢIA IMPERIULUI MONGOL Genialul comandant de oşti. mongolii au împiedicat pentru trei secole ascensiunea politică a slavilor de răsărit. urmare a aşa-zisei pax mongolica. În perioada de la sfârşitul secolului al XII-lea şi începutul secolului al XIII-lea. deoarece ungurii nu au putut dispune de întreaga lor forţă politico-militară capabilă să împiedice acest fenomen istoric. Totodată. În Europa. după constituirea statului mongol unit. triburile mongole se întindeau la est până la fluviul Amur. triburile mongole se găseau într-o epocă de profunde transformări economice. Ei nu se ocupau cu agricultura. istoria medievală a românilor. Religia dominantă la mongoli era şamanismul. legiuitor şi administrator Ginghis- Han a creat cel mai uriaş imperiu din câte cunoscuse omenirea. sociale şi politice. Ele au luat denumirea de mongole numai de la începutul secolului al XIII-lea. în timpul existenţei Imperiului Mongol a existat o anumită siguranţă a circulaţiei de mărfuri şi persoane în cadrul acestuia. mongolii erau cunoscuţi sub numele de tătari. Acest imperiu a influenţat în chip decisiv viaţa Europei de est şi sud-est. la sud până 1a hotarele Chinei. 112 . de la moartea lui Alexandru Macedon. prin presiunea permanentă exercitată asupra regatului Ungariei. a influenţat în chip negativ. Prin distrugerea Rusiei Kievene. 1. mongolii au ocrotit în chip indirect crearea statelor feudale româneşti Moldova şi Ţara Românească. vânătoarea. când s-a simţit nevoia creării unui nume comun pentru toate triburile înrudite care intrau în componenţa lui. Triburile mongole în perioada prestatală În secolul al XII-lea. Hanatul Hoardei de Aur. Un stat succesoral al Imperiului Mongol. la vest până la cursul superior al fluviului Irtîş. Totodată.

000 de ostaşi pe care îi trimiteau la oaste erau numite . . mongolii trăiau deja într-o societate stratificată.. 100. în care marele han exercita o putere fără limite. Cuceririle mongole Constituirea statului mongol unit a avut ca urmare încetarea luptelor dintre triburile şi ulusurile din Mongolia. meşteşugari sau slugi în casă. dându-i titlul de Ginghis-han (1206). Aristocraţia şi şefii de triburi dădeau în folosinţă păşuni şi în dependenţă familii de araţi membrilor cetelor lor armate (nucheri). care.000 şi 10. formate din grupe de familii. formată din oameni liberi. contopirii ginţilor şi triburilor într-un popor mongol unic şi a constituirii statului mongol unit... ce puteau fi numiţi şi revocaţi oricând de către marele han. Oastea mongolă era alcătuită mai cu seamă din unităţi de cavalerie grea şi uşoară. fiind împărţit în unităţi teritoriale-militare. Structura de clasă şi organizarea statului feudal mongol se oglindesc în . 2. în raport cu numărul de 10.. legiuire menită să asigure pacea şi ordinea în societatea mongolă. Statul mongol era un stat feudal timpuriu. pentru a satisface setea de pradă şi pentru a canaliza energia războinică a 113 . Formarea statului mongol. recrutaţi mai ales din prizonieri de război şi folosiţi ca păstori. Realizarea lui se datorează noion-ului Temugin. şi . în adunarea reprezentanţilor lor (hural. aristocraţi (noioni) şi oameni dependenţi (araţi). lupta din rîndurile aristocraţiei şi ciocnirile dintre triburi sau dintre uniuni de triburi (ulusuri) pentru păşuni. 1.datorită trecerii de la orânduirea comunei primitive în destrămare la feudalismul timpuriu. numit ulterior GINGHIS-HAN. Temugin a rămas singurul han în măsură să-şi impună dominaţia asupra tuturor triburilor mongole. După purtarea unor lupte îndelungate cu alţi hani conducători de triburi şi de uniuni de triburi. care avea o deosebită mobilitate..zeci” . În societatea mongolă existau şi robi patriarhali (care nu jucau un rol hotărâtor în producţie). În acea perioadă. care.Marea Iasă”.mii”. pradă şi dominaţie. kurultai).zeci de mii” şi erau conduse de slujbaşi proveniţi din rândurile aristocraţiei locale. ţinută pe valea râului Onon 1-au ales mare han al întregii Mongolii. Ascensiunea lui Ginghis-han Formarea claselor antagoniste ale societăţii feudale nomade timpurii şi apariţia contradicţiilor între araţi şi aristocraţie. precum şi necesitatea de a desfăşura organizat incursiunile de pradă şi de cucerire pe seama popoarelor vecine au constituit premisele formării statului feudal mongol. 3. ca recompensă ca recompensă pentru slujbele militare prestate. De aceea.sute”.

Alte detaşamente de mongoli au făcut incursiuni în Peninsula Balcanică. prădând oraşele Reazan. apoi s-a îndreptat. prin Slovacia. În timpul lui Ginghis-Han. Un corp de oaste a străbătut Polonia şi a înfrânt la Lignica (Liegnitz). în Silezia. Marw (Merv) şi Urghenci. survenită în 1227. al căror efectiv se ridica la 150. de origine tungusă. oştile mongole au supus triburile din valea fluviului Ienisei şi triburile uigure din Turkestanul de răsărit şi au impus tribut statului XI-XIA. a invadat nord-estul Rusiei. În etapa a doua. În anii următori. cu înfloritoarele oraşe Buhara. Jucenii nu au putut face faţă atacului mongolilor. care au reînceput însă în deceniul al şaselea al secolului XIII. a supus pe cumani (kîpciaci) şi pe bulgarii din regiunea Volgăi (1236-1237). silezieni. În anul 1241. statul cel mai însemnat din Asia Centrală. marele han Ogodai (Ughedei. unde a avut loc joncţiunea tuturor forţe-lor mongole. a înfrânt oştile ruso-cumane (1223). situat la nord de China (1207-1211). Azerbaidjanul. Într-o primă etapă. un afluent al Tisei. În apus. Luptele pentru demnitatea de mare han din perioada 1242-1251 au oprit temporar cuceririle mongole. care constituiseră un stat cunoscut sub numele de KIN (QUIN). mongolii au atacat şi cucerit HOREZMUL (1219- 1221). spre Buda. pierderile suferite precum şi pregătirile care aveau loc în Mongolia în legătură cu alegerea noului mare han i-au determinat pe mongoli să se retragă în 1242. pustiind Kievul în 1240. Samarkand. punînd capăt existenţei califatului arab abbasid în 114 . O mare armată mongolă. Ginghis-han a organizat mari expediţii de cucerire. în bătălia de la Kalka. care au ocupat cea mai mare parte a Chinei de nord (1211- 1215). armata reunită a feudalilor poloni. oştile mongole au înfrânt pe juceni şi au ocupat toate posesiunile lor din China de nord (1231-1234). până în Dalmaţia şi Croaţia. ajungând până în apropierea Vienei.000 ostaşi şi erau comandate de Batu-han şi Subotai. şi s-au îndreptat spre Buda. ai cărui conducători urmăreau desfiinţarea statului jucen. moravi şi germani. Lupta popoarelor atacate. nordul Caucazului şi sudul Rusiei. oştile mongole au purtat mai multe campanii de cucerire în Europa. Apoi o parte a oastei mongole condusă de iscusiţii generali Djebe şi Subotai a invadat Gruzia. oştile mongole. precum şi în Austria.mongolilor săi în afara hotarelor. au invadat un şir de ţări din Europa răsăriteană şi centrală. Un al doilea corp de oaste a pătruns în Ungaria nordică şi a înfrânt oastea ungară la Mohi. fiind opera fiului său. unde. Transilvania şi Ţara Românească.000- 200. Moscova şi Vladimir şi sudul Rusiei (1239). Alte grupuri ale unui al treilea corp de oaste au străbătut Moldova. 1229-1241) şi a lui Batu-han. cu capitala la Ian-dzin (Beijing). mongolii au cucerit Iranul şi Irakul cu Bagdadul. China de nord era ocupată de triburile jucene. pe râul Sajo. condusă de Batu-han. cuceririle mongole au continuat şi după moartea lui Ginghis-han. În alianţă cu Imperiul Song din China de sud. În etapa a treia.

iar ostaşii mongoli aveau însuşiri războinice deosebite. compus din Mongolia şi China şi ulusurile celorlalţi fii ai lui Ginghis-han sau ale urmaşilor acestora. care. Statul mongol. ei au început cucerirea sudului Chinei. cuprins între Oceanul Pacific şi ţărmurile nordice ale Mării Negre. a întemeiat o nouă dinastie. mari oraşe ca Beijing. căruia ceilalţi stăpânitori de ulusuri îi datorau supunere. în China. de la Karakorum. expediţiile de cucerire a Japoniei (1274. mongolii şi-au impus dominaţia asupra Coreei. războaiele dintre statele europene le- au slăbit de asemenea capacitatea de apărare în faţa atacurilor mongole. au fost în mare parte distruse. Invaziile mongole au fost însoţite de grave distrugeri materiale. de masacre şi înrobiri de mari proporţii. Statul mongol rămânând la început unitar în ansamblul său. mongolii au organizat recensăminte fiscale amănunţite. Ulterior. Buhara şi Kiev. limbă şi cultură. Regiuni înfloritoare şi bine populate din China. Asia Centrală. În schimb. Marele han mongol Kubilai şi-a luat şi titlul de împărat al Chinei. care constituiau procedee prin care năvălitorii căutau să dezorganizeze rezistenţa ţărilor atacate şi să le silească la supunere necondiţionată.anul 1258. Indochinei şi Birmaniei (ultimul sfert al secolului XIII. asupra cărora îşi exercita autoritatea supremă marele han. reprezenta o formaţie politică artificială. fiind călăreţi şi arcaşi neîntrecuţi. denumit atunci Hanbalîk. Iran sau Europa de răsărit au fost prefăcute în pustiuri. cu toată rezistenţa eroică a poporului chinez. Cauzele succeselor mongole rezidă în primul rând în calităţile militare deosebite ale luptătorilor mongoli. 1281) şi a Javei (1293) s-au sfârşit cu grele înfrângeri pentru aceştia. Generalii mongoli s-au dovedit net superiori în arta militară tuturor conducătorilor cu care au venit în conflict. Marile deosebiri dintre ţările componente ale statului mongol şi accentuarea procesului de feudalizare au avut ca urmare apariţia unor fenomene centrifugale. care a primit denumirea de origine chineză de Yuan şi a mutat capitala Imperiului mongol din Mongolia. a fost în întregime ocupată (1268-1279). realizată prin subjugare. 1276. la Beijing. În răsărit. ţările invadate şi cucerite experimentau diverse crize interne în timpul invaziilor mongole. Pentru evidenţa impozitelor. Ca urmare a cuceririlor mongole s-a format cel mai întins stat cunoscut în istorie. fapt ce le-a împiedicat să opună o rezistenţă eficientă cuceritorilor mongoli. organizare de stat. În al doilea rând. cuceritorii au fost nevoiţi să păstreze vechiul aparat de stat din ţările cucerite. 115 . cuprindea două grupe de teritorii – ulusul marelui han. iar milioane de oameni au fost masacraţi sau duşi în robie. Deoarece întinsul stat mongol nu putea fi cârmuit cu mijloacele insuficient de evoluate ale societăţii mongole. Totodată. care au crescut mult în timpul stăpânirii mongole. compus dintr-un conglomerat de populaţii care se deosebeau între ele prin nivelul dezvoltării economico-sociale.

Mavaranar în apus şi Mogulistan în răsărit. sfârşită prin înfrângerea oştilor otomane lângă Ankara şi luarea în captivitate a sultanului Baiazid I. fiind condus de dinastia Ciagataizilor. 116 . Timur-Lenk a organizat mari războaie de cucerire. la mijlocul secolului al XIV-lea. Astrahan. aflate în stăpânirea sa. Azerbaidjanul. care au dus la treptata destrămare a statului mongol. a ulusului ciagataid în două hanate deosebite. El a organizat mai multe campanii împotriva Hoardei de Aur. fiul lui Ginghis-han. PRINCIPALELE STATE SUCCESORALE MONGOLE a. pentru a-şi putea consolida dominaţia de clasă şi pentru a organiza mari expediţii de cucerire. Horezmul. păstrând ca han pe un ciagataid.specifice stadiului feudalismului dezvoltat. podişul Tibetului la sud şi hotarele Chinei la răsărit. care cuprindea regiunea Podişului Altai. şi-au dat seama de necesitatea unei puteri centrale autoritare. după numele lui Ciagatai. Transcaucazia. Fenomenul de destrămare s-a manifestat prin transformarea ulusurilor supuse autorităţii marelui han în state de sine stătătoare care. abătând astfel tranzitul de mărfuri spre Iran. Azov. Ulterior. hanatul din Asia Centrală. în urma cărora a constituit un stat imens. la rândul lor. Hanatul mongol din Asia Centrală Această formaţiune statală se întindea între fluviul Amu Daria la apus. el nu putea lua titlul de han. De aceea. hanatul din Iran şi hanatul Hoardei de Aur. Statul lui Timur Lenk Feudalii locali şi mongoli din Mavaranar. a deţinut puterea efectivă având numai titlul de mare emir (1370-1405). a cărei instaurare a fost realizată de emirul mongol turcizat Timur Lenk („Timur cel Şchiop”). mai intensă în regiunile apusene şi mai lentă în cele răsăritene. în componenţa ulusului Ciagataizilor a intrat şi ulusul urmaşilor lui Ogodai (Ughedei). Campania sa împotriva Imperiului otoman din anul 1402. a avut ca urmare scindarea. Dezvoltarea inegală a relaţiilor feudale la triburile mongole stabilite în Asia Centrală. a slăbit Imperiul otoman şi a dat Bizanţului posibilitatea să mai supravieţuiască o jumătate de secol. lacul Balhaş şi izvoarele fluviului Irtîş la nord. Buhara şi Samarkand. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi în secolele XIV-XVI. Iranul. Siria şi Asia Mică. 4. Nefiind urmaş al lui Ginghis-han. Irakul. principalele state (ulusuri) mongole erau imperiul chino-mongol. b. s-au fărâmiţat în formaţii statale mai mărunte. în a cărui componenţă au intrat partea de apus a Asiei Centrale. cu care prilej a distrus marile oraşe comerciale Sarai.

Horasan. de la sfârşitul secolului al XV- lea Mogulistanul s-a destrămat în câteva hanate. avându-şi centrul în oraşul Sarai. Batu-han. c. dintre care cele mai importante erau hanatele Caşgariei şi Uiguriei. au avut ca urmare destrămarea sa. Ulug Bek. Ulusul iniţial al Djucizilor. Ca şi celelalte ulusuri. fiul lui Ginghis-han. Ulterior. În anul 1206 noionul Temugin este ales mare han 117 . Neîncetatele expediţii necesitând un număr sporit de călăreţi. După o perioadă de lupte interne între timurizi (1449-1469). statul timurid s-a destrămat în mai multe state de sine stătătoare: Mavaranar. după numele lui Djuci. accelerarea feudalizării Hoardei de Aur. la vărsarea Volgăi în Marea Caspică. În anul 1475 Imperiul otoman a ocupat coloniile genoveze din Crimeea. care a devenit în scurt timp o mare ameninţare pentru toate popoarele din jur. extins prin cucerirea Rusiei. Partea de răsărit a ulusului ciagataid sau Mogulistanul. care nu intrase în componenţa statului timurid. Începând cu secolul XIII. luptele de eliberare duse de poporul rus şi de alte popoare aflate sub stăpânirea mongolă şi înfrângerile suferite din partea lui Timur Lenk au avut ca urmare slăbirea şi destrămarea Hoardei de Aur. Hanatele Cazanului şi Astrahanului s-au format la mijlocul secolului al XV-lea. a început să fie cunoscut ulterior sub numele de hanatul kîpciacilor (cumanilor) sau mai ales sub acela de hanatul Hoardei de Aur. Şah Ruk (1409- 1447). el a acordat aristocraţiei sau ostaşilor domenii ereditare (soyurgal). nepotul lui Ginghis-Han şi o parte din oastea mongolă s-au stabilit pe cursul inferior al fluviului Volga în 1243. Ferghana. Rezumat şi concluzii generale. a continuat să-şi ducă o existenţă de sine stătătoare. a căror stăpânire era condiţionată de prestarea serviciului militar călare. Accelerarea procesului de feudalizare şi alcătuirea statului timurid dintr-un conglomerat de ţări aflate în stadii diferite de dezvoltare economico-socială şi deosebite prin limbă şi cultură. Afganistan. Urmaşul lui Timur-Lenk. Către sfârşitul secolului al XIII-lea. În timpul lui Timur Lenk procesul de feudalizare s-a accelerat. Hanatul Crimeei s-a format la sfârşitul primului pătrar al secolului al XV-lea şi cuprindea Crimeea şi o parte din litoralul de nord al Mării Negre. care stăpânea Asia Centrală. Hanatul Hoardei de Aur După invadarea Rusiei în anii 1236-1241 şi retragerea mongolilor din Europa centrală şi sud-estică în anul 1242. triburile mongole unite de către Ginghis Han au făurit în Asia un mare imperiu. Hoarda de Aur a încetat să mai recunoască autoritatea marelui han şi a devenit un stat mongol de sine stătător. a cedat Mavaranarul fiului său. Afganistanul şi Iranul. primul pe cursul mijlociu. El se întindea de la fluviul Obi până la ţărmurile nordice ale Mării Negre. iar hanatul Crimeei a recunoscut suzeranitatea sultanului. iar al doilea pe cursul inferior al fluviului Volga.

Indochina şi Birmania. Azerbaidjan. dar nereuşind să cucerească Japonia şi Java. Uriaşul imperiu mongol a putut fi edificat şi consolidat datorită calităţilor militare şi politico- diplomatice deosebite ale conducătorilor mongoli. Ungaria. Într-o primă etapă. Cea mai celebră bătălie dată de acest corp expediţionar mongol a fost cea de la râul Kalka (1223). Austria (1241). Irakul. invadează o mare parte a Rusiei (1239-1240). combinate cu valoarea militară deosebită a ostaşilor mongoli şi slăbiciunile interne ale statelor atacate. unde au fost distruse forţele ruso-cumane. Prezentaţi situaţia teritorială şi socială a triburilor mongole din perioada prestatală. Prezentaţi succint istoria principalelor state succesorale mongole ale imperiului creat de Ginghis Han. acesta distruge sultanatul de Horezm (Asia Centrală). În deceniul şase al secolului XIII. iar o parte a forţelor sale invadează Gruzia. statul lui Timur Lenk (1370-1405) şi Hanatul Hoardei de Aur. fiul lui Ginghis Han. Coreea. Polonia. nordul Caucazului şi sudul Rusiei. care nu au putut astfel opune o rezistenţă eficientă în faţa invadatorilor mongoli. Oştile lui Batu Han îi supun pe cumani şi pe bulgarii din regiunea râului Volga (1236- 1237). Ţările Române. situat la nord de China şi ocupă partea de nord a celei din urmă ţări. Cehia. 3. 2. 118 . Fixarea cunoştinţelor 1. acesta distruge statul Xi-Xia. Croaţia. mongolii reîncep expediţiile în Asia. sudul Chinei. Fiul şi nepotul lui Ginghis Han (Ogodai şi Batu Han) extind şi consolidează cuceririle mongole în China şi în Europa. Ulterior. Principalele state succesorale mongole au fost Hanatul din Asia Centrală întemeiat de Ciagatai. cucerind Iranul. învingând rezistenţa trupelor ce li s- au opus. Arătaţi evoluţia statului mongol în timpul lui Ginghis Han.(Ginghis Han) al întregii Mongolii.

societatea capitalistă. viaţa urbană a fost stimulată de contactele 119 . fiind totodată cele mai importante centre de cultură şi locurile unde au apărut germenii unei noi societăţi. În consecinţă. În Italia. GENEZĂ ŞI EVOLUŢIE Oraşele medievale europene au reprezentat adevărate insule de libertate individuală într-o societate puternic stratificată social. prin continuitatea vieţii urbane antice. structura acestuia va fi următoarea: continuitate şi discontinuitate în evoluţia oraşului medieval european. Acest curs urmăreşte reducerea vastei problematici privind oraşul medieval european. în care viaţa urbană fusese mai slab dezvoltată. activitatea corporativă. iar pe de altă parte prin declinul ei faţă de antichitate. structura socială urbană. importanţa oraşelor medievale. continuitatea vieţii urbane s-a păstrat în formele cele mai persistente unde marea majoritate a oraşelor din evul mediu are o origine antică. Continuitate şi discontinuitate în evoluţia oraşului medieval european În evul mediu timpuriu. în u unele regiuni periferice ale fostului Imperiu Roman de Apus. pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus. Îndeosebi în regiunile rămase sub stăpânirea sau sub influenţa Bizanţului. 1. la aspectele sale esenţiale. pe de o parte. Totodată. statutul politic şi regimul social politic urban. a avut loc un proces de înviorare parţială sau de naştere a oraşelor. ORAŞUL MEDIEVAL EUROPEAN. evoluţia oraşelor s-a caracterizat.

). mai ales episcopale. În Germania. unde influenţa romană s-a păstra mai puternică. În concluzie. pentru unele oraşe de origine romană şi mai ales pentru cele de origine medievală anglo-saxonă se folosea termenul germanic de burh. similar celui germanic de burg. pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus a existat în evul mediu timpuriu o continuitate. în condiţiile înviorări vieţii economice din regiunile nordice ale Galiei şi ale legăturilor lor comerciale cu Britania anglo-saxonă. În regiunile de la est de Rin şi de la nord de cursul mijlociu al Dunării. ca Quentovic.Birka şi Sigtuna. Aici începuturile vieţii urbane au fost stimulate în secolele VII—X de progresul economic şi de construirea unor centre militare- administrative (castre. În Peninsula Iberică şi mai cu seamă în Spania vizigotă. între oraşul antic şi cel medieval. astfel încât se poate vorbi mai de grabă de o epocă de tranziţie decât 120 . oraşele au luat naştere în ultimele secole ale mileniului I. Salerno. la confluenţa râului Lek cu Rinul. Din primele decenii ale secolului al VIII-lea. a existat o continuitate între oraşul antic şi cel medieval. decât în cele nordice. unde se află oraşe de origine romană (Köln. prin forma anglo- saxonă de ceaster. economice cu lumea bizantină. la sud de Boulogne sau Dorestad. în jurul cărora au luat naştere aşezări cu caracter meşteşugăresc şi comercial. Amalfi. Worms. au dăinuit parţial şi în epoca anglo-saxonă. În ţările scandinave. Napoli. la capetele istmului Schleswig. aflate în declin. oraşele de origine romană. În sudul peninsulei Iutlanda s-au format. Gaeta. În Britannia. Mainz. aici au luat naştere câteva oraşe portuare. Regensburg. care mijloceau contactele comerciale dintre Marea Baltică şi Marea Nordului. Bari. in ansamblu. Galia şi mai atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglo-saxonă. transmise din termenul latin castrum. desfăşurate în secolele VIII-X prin mijlocirea unor oraşe ca Veneţia. continuitatea vieţii urbane a fost mai intensă îi regiunile sale meridionale şi centrale. în afară de atestări scrise sau arheologice. oraşele sunt de origine medievală. continuitate care se oglindeşte. În regiunile de pe valea Rinului şi de pe cursul mijlociu al Dunării. din vecinătatea Stokholmului. situate în insulele lacului Mälar. mai pronunţată în Italia. a exista de asemenea o puternică continuitate a vieţii orăşeneşti. burguri) şi religioase. iar în Suedia . continuitatea orăşenească a avut loc in condiţiile instaurării stăpânirii arabe. Viena). evoluţia oraşelor a cuprins două zone distincte. Totodată. care funcţionau drept capete nordice ale „drumului de la varegi la greci". datorită căreia viaţa economic a peninsulei s-a desfăşurat în strânsă legătură cu cea a califatului aral: În Gallia francă. Totodată. Emden. Bonn. ca urmare a progresului economic. Hamburg. Speyer. Magdeburg etc. Peninsula Iberică. oraşele portuare Hollingstedt şi Haithabu. la gura râului Canche. care au constituit nucleele de formare a unor oraşe medievale (Frankfurt-am-Main. şi în păstrarea în numele lor a sufixelor cester şi chester. Augsburg. îndeosebi a intensificării schimburilor comerciale.

de o întrerupere. Totodată, oraşelor de origine romană li s-au adăugat
în evul mediu timpuriu oraşe de origine medievală, atât pe teritoriul
fostului Imperiu roman de apus cât şi în ţările din Europa centrală şi
nordică, care nu intraseră în cuprinsul său.

2. Structura socială urbană

Societatea urbană medievală era structurată în funcţie de criterii
socio-profesionale şi socio-juridice extrem de precise.
În funcţie de criteriile socio-profesionale, care au la bază
raporturile de proprietate şi ocupaţiile, populaţia urbană poate fi
grupată în: proprietari laici şi ecleziastici de terenuri şi imobile;
meşteşugari, mineri, corăbieri, negustori, zarafi-cămătari, intelectuali;
elemente marginale formate din oameni cu mijloace incerte de
existenţă. În condiţiile formării relaţiilor capitaliste, în unele oraşe au
luat naştere burghezia şi lucrătorii salariaţi neorganizaţi corporativ.
Dezvoltarea meşteşugurilor, a comerţului şi a circulaţiei băneşti, iar
ulterior formarea relaţiilor capitaliste au avut ca urmare accentuarea
stratificării sociale a populaţiei urbane. Din masa populaţiei orăşeneşti
s-a desprins treptat, începând cu secolele XI-XII, un grup de orăşeni
bogaţi, alcătuit din proprietari de terenuri, imobile şi corăbii, mari
negustori, meşteşugari-patroni din „breslele mari”, zarafi şi cămătari
care formau patriciatul sau cetăţenii de bază ai oraşului (divites, majores,
meliores, potentes, primores, grands, popolo grosso). Ei cumpărau adesea
proprietăţi rurale sau chiar domenii, se înrudeau cu familii nobiliare,
luptau călare în miliţia urbană, duceau un trai asemănător nobilimii.
Totodată, pentru a-şi menţine şi consolida situaţia, ei încheiau legături
familiale, îşi rezervau principalele funcţii municipale sau se grupau în
asociaţii. În secolele XIV-XV, în condiţiile formării relaţiilor
capitaliste, în unele oraşe, în principal din rândul patriciatului,
s-a desprins burghezia timpurie.
Marea majoritate a populaţiei orăşeneşti era formată din păturile
„mijlocii”, „mărunte”, „sărace” (minores, popolo medio, popolo minuto, povres),
între care hotarul era nesigur şi fluctuant, alcătuite, cu precădere, din
meşteşugari şi mici negustori. Din secolele XIV-XV, li s-au adăugat
lucrători salariaţi neorganizaţi corporativ din întreprinderile capitaliste,
îndeosebi de postav („unghii albastre” în Italia şi Flandra, ciompi la
Florenţa).
Pe măsura răspândirii şi laicizării culturii, în mediul urban s-a
format o pătură de intelectuali medievali: magiştri de şcoală şi
universitari, legişti, notari, medici, provenită, în marea ei majoritate,
din rândul orăşenilor şi în creştere necontenită. În funcţie de criteriile
socio-juridice, care împărţeau persoanele după poziţia socio-
profesională, statutul juridic şi apartenenţa confesională, populaţia
oraşelor era grupată în „orăşeni” (cives, burgenses) şi „neorăşeni" (non

121

burgenses), astfel încât nu toţi locuitorii oraşelor medievale aveau statut
de orăşeni.
Starea socială a orăşenilor, care alcătuia comunitatea
orăşenească constituia marea majoritate a populaţiei urbane. Orăşenii
formau o stare socială distinctă şi privilegiată a societăţii medievale,
prin activitatea lor economică specifică (meşteşuguri, minerit, comerţ,
operaţii băneşti, navigaţie), prin statutul lor social-juridic de oameni
liberi, prin participarea lor la organizarea şi conducerea autonomă a
comunităţii urbane. De aceea, condiţia social-juridică de oameni liberi
a orăşenilor făcea din oraş o oază de libertate, care contrasta cu starea
de dependenţă din lumea rurală şi se reflecta în larg răspânditul dicton
medieval că „aerul oraşului te face liber”.
Din rândul „neorăşenilor” făceau parte persoane aparţinând fie
stării sociale a nobilimii şi a clerului, fie unor categorii sociale
marginale. Nobilimea provenea fie din familiile nobiliare care locuiau în
oraş din perioada dominaţiei senioriale, fie din familii statornicite
ulterior şi unele şi altele stăpânind, în majoritatea cazurilor, şi domenii
rurale. În oraşele din nordul şi centrul Italiei, unele familii nobiliare,
angrenate în comerţul extern, aveau legături strânse cu familiile
patriciene, cu care adesea se înrudeau.
Clerul secular (preoţii) şi regular (călugării) era mai numeros
îndeosebi în oraşele-reşedinţe episcopale sau cu mănăstiri mai multe.
Existau, de asemenea, slujbaşi feluriţi, reprezentând, în statele în curs
de centralizare, autoritatea centrală şi ostaşi depinzând fie de organele
municipale, fie de puterea centrală.
Se adăugau grupuri sociale periferice sau marginale, uneori
destul de numeroase, alcătuite din oameni cu mijloace de subzistenţă
incerte, neliberi (robi) sau care prestau munci desconsiderate
(servitori), elemente declasate (cerşetori, vagabonzi) sau persoane de
alte confesiuni (musulmani în oraşele iberice eliberate de sub
stăpânirea maură, evrei).

3. Organizarea corporativă

Unicitatea organizării profesionale a oraşului medieval este dată
de existenţa breslelor (corporaţiilor), asociaţii profesionale în care
meşteşugarii îşi desfăşurau activitatea. Breasla medievală purta, în
funcţie de regiune, diferite denumiri (ars, fraternitas, ministerium, officium,
arte, metier, Zunft).
Embrionare în secolele X-XI, breslele s-au cristalizat în secolele
XII-XIII, devenind tot mai numeroase şi mai minuţios organizate în
secolele XIV-XV. În unele oraşe breslele erau organizate, în funcţie de
forţa lor economică şi social-politică în grupuri; la Florenţa, cele 21
bresle sau „arte” au fost împărţite între 1267 şi 1292, în 7 „bresle
mari”, 5 „bresle mijlocii” şi 9 „bresle mici”.

122

Breasla îi grupa pe toţi meşteşugarii care lucrau în acelaşi
meşteşug sau în meşteşuguri înrudite şi era condusă de un staroste
şi de un sfat al breslei, aleşi de membrii ei, de regulă, din rândul
meşteşugarilor-patroni (meşteri).
Breasla avea atribuţii variate. Principala sa atribuţie consta în
organizarea procesului de producţie şi a desfacerii produselor în
condiţiile monopolului breslei, dreptul de a ţine atelier şi de a practica
meşteşugul avîndu-1 numai membrii ei. Pornind de la cunoaşterea,
prin experienţă, a posibilităţilor de desfacere a produselor sale pe piaţa
internă şi externă, breasla stabilea, printr-o organizare corporativă a
producţiei, numărul atelierelor şi al lucrătorilor şi ucenicilor din fiecare
atelier, felul uneltelor şi procedeele tehnice, durata zilei de muncă,
cantitatea, preţul materiei prime şi al produselor etc. La început,
reglementarea minuţioasă şi severă a producţiei şi a desfacerii
produselor a avut urmări pozitive, contribuind la dezvoltarea
meşteşugurilor şi la asigurarea calităţii pro-duselor. Ulterior, eforturile
breslelor de a-şi păstra monopolul prin măsuri privind limitarea
producţiei, menţinerea procedeelor tehnice tradiţionale, înlăturarea cu
forţa a concurenţei meşteşugarilor nebreslaşi din oraş sau a
meşteşugarilor din oraşele mai mici din vecinătate şi a celor rurali, au
frânat progresul tehnic şi economic şi au generat conflicte sociale.
Urmărind pentru fiecare membru breslaş, în cadrul
„ierarhiei corporative", asigurarea unei existenţe potrivit
condiţiei sale, breasla reglementa şi controla relaţiile între
meşteşugarul-patron (meşter) lucrători şi ucenici.
Pentru ca un lucrător să ajungă meşteşugar-patron, trebuia să
aibă nu numai pregătirea profesională corespunzătoare, dovedită prin
executarea, sub supravegherea breslei, a unei „lucrări de măiestrie”, ci
şi posibilităţile materiale necesare pentru deschiderea unui atelier,
organizarea producţiei, întreţinerea ucenicilor şi plata lucrătorilor,
achitarea unor taxe tot mai ridicate etc. Dacă la început, în perioada
avântului meşteşugurilor urbane, ridicarea lucrătorului la situaţia de
meşteşugar-patron se realiza mai uşor, ulterior, în condiţiile limitării
producţiei, accesul a fost tot mai mult îngrădit îndeosebi prin măsuri
menite să rezerve fiilor sau ginerilor de meşteşugari-patroni
transmiterea ereditară a atelierului. Ca urmare a consolidării
transmiterii ereditare a atelierului, majoritatea lucrătorilor au rămas
permanent în situaţia de lucrători salariaţi.
Meşteşugarii erau datori să plătească cotizaţii stabilite
pentru „lada breslei”, în vederea constituirii unui fond comun de
asistenţă socială, din oare erau acordate ajutoare breslaşilor şi
familiilor acestora în cazuri de boală, deces etc.
Breslele aveau şi importante atribuţii politice. Meşteşugarii
au luptat împotriva patriciatului sub conducerea breslelor, iar după
instaurarea regimului social-politic corporativ, locurile în consiliul
municipal erau repartizate în funcţie de însemnătatea social-

123

Ele aveau statutul de republici urbane sau de oraşe libere. În raport cu gradul de autonomie dobândit. Aceste oraşe erau independente sau depindeau numai de jure de marii seniori sau monarhi. Ea avea şi îndatoriri religioase. laboratores („cei ce muncesc”. Franţa nordică. Dietă (Imperiul Romano-German. Oraşe desprinse complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică. În calitate de comunităţi libere şi privilegiate. Italia nordică şi centrală. sau mai cu seamă oraşele libere (Freie Städte) din cadrul aceleiaşi formaţiuni politice. ca republicile urbane italiene Veneţia. Totodată. Franţa sudică. oraşele aveau statute politice variate. contribuind îndeosebi la construirea sau înzestrarea unor biserici. 2. Pisa. Adunările stărilor purtau denumiri diferite ca State Generale (Franţa).). orăşenii au dobândit o stare socială liberă şi privilegiată iar oraşul a devenit o comunitate organizată autonom. Breasla avea obligaţii militare. breasla veghea ca membrii ei să ducă o viaţă cinstită şi să aibă o conduită morală corespunzătoare. întreţinerea sau paza zidurilor oraşului. Germania. de care încă depindeau. Stările erau cele trei clase sociale fundamentale ale Evului Mediu: oratores („cei ce se roagă” sau clericii). Statutul politic şi regimul social-politic urban Ca urmare a unei vaste mişcări de dobândire a aşa-ziselor „charte de privilegii” de la marii seniori feudali sau conducători de stat. oraşele îşi trimiteau deputaţi în adunările reprezentative locale sau generale ale „stărilor”. bellatores („cei ce se războiesc” sau nobilii. 4. Parlament (Anglia). Cortesuri (Peninsula Iberică). Genova. constând în participarea la miliţia urbană şi la ridicarea. 1. Florenţa. ţărani. care pot fi grupate în câteva tipuri esenţiale. Oraşe cu autonomie largă în raport cu autoritatea seniorială sau monarhică. care alcătuiau starea socială a orăşenilor.economică şi politică a diferitelor bresle în viaţa oraşului. În această categorie se încadrează unele oraşe din Flandra. participarea legală la viaţa politică municipală fiind condiţionată de apartenenţa la o breaslă. în rândul cărora se încadrau „oraşele regale” (les bonnes villes) din Franţa (inclusiv Parisul) şi Anglia. 3. Lucca. unele oraşe italiene etc. În raport cu evoluţia structurii sociale a populaţiei urbane şi a 124 . din rândul cărora făceau parte şi monarhii). Oraşe cu autonomie limitată. meşteşugari şi negustori). ca oraşele imperiale (Reichsstädte) de pe teritoriul Imperiului Romano-German. Siena. în raport cu autoritatea seniorială sau monarhică.

ca în oraşele hanseatice. Oraşul medieval european a reprezentat o adevărată oază de libertate într-o societate puternic stratificată. ca majoritatea oraşelor italiene şi germane. 125 . ce pot fi grupate în câteva tipuri de bază. în oraşe oamenii erau liberi din punct de vedere juridic. meşteşugăreşti. În vreme ce în mediul rural. a constituit o stare socială distinctă şi privilegiată în sistemul ierarhic trinitar al societăţii medievale. având diverse organe de conducere locale. Formarea oraşelor ca centre miniere. de un reprezentant al păturilor sociale dominante social-politic. a luat forme variate. în care conducerea era exercitată de bresle. ca marea majoritate a oraşelor franceze. Importanţa oraşelor medievale Procesul de urbanizare a avut consecinţe complexe pentru lumea medievală occidentală. ca. în cazul conducerii autoritare sau principatului familiei de Medici la Florenţa în secolul al XV-lea. al oraşelor libere şi al celor cu autonomie largă. 2. prin dezvoltarea tehnicii şi a navigaţiei. au constituit un factor de menţinere sau chiar de adâncire a diviziunii politice. ca la Veneţia şi Genova. sau de nobilime şi patriciat. în care conducerea era deţinută de patriciat. care. propriu unor oraşe italiene. 1. prin activitatea sa economică specifică. a producţiei şi comerţului. a circulaţiei băneşti. În ceea ce priveşte rolul în evoluţia statală. Regim corporativ. în condiţiile păstrării instituţiilor comunale. oraşele angrenate în unificarea economică a ţării. Rezumat şi concluzii generale. Procesul de urbanizare a avut ca urmare formarea orăşenimii. în care autoritatea era exercitată. comerciale şi portuare a impulsionat progresul economic. de pildă. statutul său social-juridic şi formele de organizare şi conducere autonomă a comunităţii urbane. ceea ce a dat impuls dezvoltării culturale a societăţii în ansamblul său. regimul social-politic al republicilor urbane. formării unei culturi orăşeneşti cu trăsături distincte şi a unei intelectualităţi laice de origine orăşenească. majoritatea oamenilor erau neliberi de jure şi de facto. Regim patrician şi nobiliar-patrician. 5. Regim al conducerii personale. 3. engleze sau iberice au constituit un factor care a contribuit la unificarea teritorială şi centralizarea politică a statului.ponderii social-politice a păturilor ei. în timp ce oraşele ale căror interese economice erau orientate cu precădere spre pieţe externe şi aveau o largă autonomie. Cerinţele complexe ale vieţii urbane au creat condiţii prielnice răspândirii culturii în rândurile orăşenilor.

oraşul medieval cunoaşte organizarea în corporaţii (bresle. Oraşelor de origine romană li s-au alăturat în Evul Mediu timpuriu oraşe de origine medievală. 2. 4. meşteşugari. ce nu făcuseră parte din cuprinsul său. Precizaţi succint ce erau breslele (corporaţiile) medievale. în raport cu Antichitatea. politice. cu atribuţii profesionale. mai pronunţată în Italia. 6. 7. pe ţări şi regiuni geografice. a oraşelor medievale europene. oraşele din această zonă a Europei au fost conduse de patriciat şi nobilime (regim patrician şi nobiliar-patrician). marginalizaţi ai societăţii etc. populaţia oraşelor medievale era extrem de diversificată. Peninsula Iberică sau Galia şi mai atenuată în Germania renană şi dunăreană şi în Britania anglo- saxonă. fiind formată din nobili. ghilde). În aceste condiţii. vestul Europei a cunoscut oraşe desprinse complet de sub autoritatea seniorială sau monarhică. clerului şi a grupurilor sociale defavorizate din cadrul oraşelor medievale. practicanţi ai unor profesiuni liberale.existând însă. în mod firesc. militare şi religioase. diferenţe enorme de avere între ei. Analizaţi statutul politic şi regimul social-politic al oraşelor medievale. negustori. Prezentaţi detaliat organizarea şi rolul breslelor medievale. lucrători. Din punct de vedere social. oraşe cu autonomie largă şi oraşe cu autonomie limitată faţă de autoritatea seniorială sau monarhică. de către bresle (regim corporativ) şi de către exponenţii unei singure familii nobiliare sau patriciene (regim al conducerii personale). Arătaţi importanţa oraşelor medievale. cât şi în cele din Europa centrală şi nordică. Prezentaţi detaliat. intelectuali. Prezentaţi structura populaţiei urbane în funcţie de criteriile socio-profesionale. studenţi. 126 . Din punct de vedere al statutului politic. 5. Arătaţi situaţia nobilimii. Fixarea cunoştinţelor 1. În ceea ce priveşte regimul social-politic urban. fenomenele de continuitate şi discontinuitate. Din punct de vedere profesional. în lumea medievală germană a apărut celebrul proverb Die Stadtluft macht sie frei („Aerul oraşului te face liber”). În Europa occidentală a existat o continuitate între oraşul antic şi cel medieval. atât în zonele ce făcuseră parte din Imperiul Roman de Apus. 3.

Mănăstirile au jucat în această perioadă rolul unor remarcabile instituţii de cultură. în general. CULTURA EUROPEANĂ ÎN FEUDALISMUL TIMPURIU Cultura europeană occidentală din feudalismul timpuriu reprezintă o îmbinare între tradiţiile culturale ale antichităţii greco-latine şi cultura popoarelor germanice. care au prezervat realizările culturale ale antichităţii. creând condiţiile pentru apariţia faimoasei „renaşteri carolingiene” şi. 127 . pentru avântul culturii europene.

biserica creştină devenea tot mai precaută faţă de cultura antică „păgână”. papa Grigore I cel Mare reproşa în 601 unui prelat că „în una şi aceeaşi gură nu încape lauda lui Hristos împreună cu lauda lui Jupiter”. Prin copiere de codice. Sub forma unor compendii. răspândirea unor elemente ale culturii popoarelor germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus şi geneza culturii medievale timpurii. a beneficiat de o parte a acestui tezaur cultural. declin agravat de decăderea oraşelor – principalele centre de cultură – şi de destrămarea instituţiilor lumii romane în epoca marii migraţii a popoarelor germanice şi a constituirii regatelor barbare. rezumate şi extrase. Cultura clasică intrase în declin încă de la sfârşitul existenţei imperiului. împodobeau cu miniaturi şi legau codicele. pe măsura consolidării poziţiilor sale social-politice şi ideologice în societate. popoarele germanice stabilite pe teritoriul fostului Imperiu roman de apus au adus propriile creaţii culturale. principalele centre de cultură reprezentau nişte oaze răzleţe (unele reşedinţe episcopale şi unele mănăstiri sau curţile regale). iar creatorii şi purtătorii de cultură proveneau aproape numai din rândurile unor clerici cu pregătire culturală mai temeinică. cernelurile şi vopselele. În acelaşi timp. dialectica şi retorica şi în „patru căi" (quadrivium): aritmetica. cunoştinţele antichităţii au fost preluate în evul mediu timpuriu care. în mai mare sau mai mică măsură. 1. Cultura în primele secole ale evului mediu În primele secole ale evului mediu. astfel încât termenii de „cleric” şi de „ştiutor de carte” deveniseră sinonime. al V-lea) a transmis sistemul mai vechi al grupării cunoştinţelor antichităţii în şapte „arte liberale" (numite astfel deoarece erau considerate drept cunoştinţe servind unor scopuri culturale. Ele au fost grupate ulterior în „trei căi” (trivium): gramatica. astronomia şi muzica ale cunoaşterii. Martianus Capella (sec. unele mănăstiri au ajuns să-şi întemeieze biblioteci vestite. În condiţiile regresului cultural al epocii şi ale instaurării supremaţiei spirituale a clerului. considerându-se că „o mănăstire fără bibliotecă este ca o cetate fără 128 . Un şir de oameni de cultură s-a străduit să transmită realizările culturii clasice îndeosebi sub forma unor compendii. Exprimând poziţia oficială a bisericii fată de moştenirea culturală antică. vrednice de un om liber). La rândul său. geometria. mai ales sub forma legiuirilor cutumiare şi a literaturii epice orale. principalele trăsături ale vieţii culturale le constituie declinul culturii antice. care au constituit ulterior baza învăţământului medieval. Călugării preparau pergamentul. Principalele activităţi culturale din mănăstirile mai însemnate se desfăşurau în scriptoriul sau atelierul de copiat codice. copiau.

a creat condiţii pentru înviorarea culturii în timpul aşa-numitei „Renaşteri 129 . pe baza căreia a fost alcătuit m Northumbria sau în Mercia. întreprindere remarcabilă care. Lindisfarne în Anglia etc. între care şi opere antice salvate astfel de la pieire. legendă de sorginte scandinavă. În Anglia. în care expune istoria Galiei şi cu precădere a francilor de la începuturile legendare ale dinastici Merovingienilor până către finele secolului al VI-lea. Grigore. mai artificiale şi cu o adresabilitate mai restrânsă. Monte Cassino şi Bobbio în Italia. de regulă. ca opera poetică a lui Venantius Fortunatus. fiind subordonată necesităţilor cârmuirii. din păcate. în jurul anului 700. istoriografiei şi beletristicii şi mai puţin asupra ştiinţelor naturii. Cronicarul Einhard (Eginhard) relatează în Viaţa împăratului Carol cel Mare că acesta a poruncit să fie fixate in scris „străvechile poeme barbare în care erau cântate istoria şi războaiele regilor de demult”. un loc important ocupau operele beletristice în limbile germanice. Fulda şi Reichenau în Germania. preocupările culturale erau îndreptate mai mult asupra cunoştinţelor enciclopedice. poemul păstrat. în Galia. ca mănăstirile Vivarium. dar unde erau redactate şi analele oficiale. 2. Sankt Gallen. cea mai răspândită cronică aparţine lui Beda Venerabilul. În domeniul istoriografiei. Poemele epice circulau şi in statul franc. Corbie şi Luxeuil in Franţa. genului epic şi sunt datorate unor autori anonimi. clerici şi laici şi rapsozi laici. creat la hotarul dintre secolele V-VI şi fixat în scris în secolul al IX-lea. Cel mai vechi poem cunoscut pare a fi Cântecul lui Hildebrand. a scris Istoria francilor. care înfăţişează istoria Britaniei de la venirea anglo- saxonilor în insulă până în anul 731. teologiei- filosofiei. Renaşterea carolingiană Evoluţia culturala din primele secole ale evului mediu. La curţile regale îşi desfăşurau activitatea şi poeţi de curte. unde erau întocmite acte şi scrisori. care formau personalul cancelariei. autorul lucrării Istoria bisericească a neamului anglilor. prin transmiterea unei părţi a moştenirii culturale a antichităţii şi prin funcţionarea unor centre culturale laice şi mai ales religioase. poet la curtea regelui Sigebert al Austrasiei (a doua jumătate a secolului al VI-lea). Creatorii ei erau de asemenea clerici.arsenal”. În afară de lucrările în limba latină. În secolele VI-VIII. adusă de angli în Britania în secolul al VI-lea. În Britania anglo-saxonă cel mai răspândit poem epic era Beowulf. activitatea culturală avea o destinaţie precumpănitor practică. nu s-a păstrat. La curţile regale. Ele aparţin. adresate unui public necunoscător al limbii latine. Bibliotecile mănăstireşti cuprindeau lucrări nu numai religioase ci şi profane. episcop de Tours (cca 538-594).

cunoscut sub numele de Paul Diaconul.carolingiene” (ultimul sfert al secolului al VIII-lea-prima jumătate a secolului al IX-lea). ceea ce i-a îngăduit să asigure iarăşi înflorirea întregii ştiinţe”. care a avut şi rolul unui consilier cultural al împăratului. pentru valoarea intrinsecă şi ca îndreptar pentru studierea textelor sacre. ameliorarea scrierii şi a limbii latine. Lucretius etc. n. în Viaţa împăratului Carol cel Mare scrisă de Einhard (Eginhard) (cca. ci. în funcţie de necesităţile statului şi bisericii. care nu era un aşezământ didactic mai înalt sau ştiinţific. el era cel mai zelos în a căuta oameni cultivaţi şi în a le procura mijloacele de a studia după plac. uneori. pe Paul Warnefrid. elegantă. ci în copii carolingiene. a dus la copierea lor în scriptoriile unor mănăstiri. din Italia pe Petru din Pisa şi pe Paulin din Friul. cronică oficială a evenimentelor mai însemnate petrecute în anii 768- 829. din Irlanda pe astronomul Dungal. în fapt. În ultimele decenii ale secolului al VIII-lea şi în primele decenii ale secolului al IX-lea s-a format. format din oamenii cultivaţi mai sus-menţionaţi şi s-a desfăşurat numai în cercurile cultivate ale epocii: centrale. ca opere sau părţi din operele lui Caesar. În istoriografie. din Spania pe poetul şi teologul Theodulf. parohiale). Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de şcoli episcopale şi mănăstireşti şi a solicitat colaborarea unor oameni cultivaţi din statul franc şi din afara hotarelor lui. din Britania anglo-saxonă pe teologul şi literatul Alcuin. clară.) minuscula carolingiană. Programul „Renaşterii carolingiene'" a fost realizat prin activitatea „statului major cultural” al lui Carol cel Mare. relatează că „dintre toţi regii. Expansiunea statului franc carolingian şi a creştinismului în ritul bisericii romane a sporit nevoia de slujbaşi şi clerici cu o pregătire mai bună. Walafrid Strabo. tendinţa de a glorifica şi a justifica politica statului carolingian şi a suveranilor săi se reflectă in Analele regatului francilor. Tacitus. datorată lui Paul Diaconul (sfârşitul 130 . în prologul la Viaţa împăratului Carol cel Mare. înviorarea studiilor literare şi istorice. Vergilius. întâi pentru scrierea de codice (cărţi manuscrise). gramaticieni şi poeţi. cronicar. apoi şi pentru scrierea de cancelarie. Preţuirea lor. textele multor opere clasice fiind transmise posterităţii nu în manuscrise antice.ns. Pentru realizarea acestor scopuri. (litera. Istoria Italiei se reflectă în Istoria longobarzilor. datorată lui Einhard. 830) sau în Istoriile lui Nithard. şi pe geograful Dicuil. „un cerc de discuţii” şi un cenaclu cu caracter cultural-literar şi locale (şcolile episcopale. consacrate perioadei de frământări din statul carolingian de la mijlocul secolului al IX-lea. ca „Academia palatmă" de la Aachen. mănăstireşti şi. Carol cel Mare a invitat la curtea sa. uşor de trasat şi lizibilă şi au fost realizate progrese în cunoaşterea şi folosirea corectă a limbii latine. Între realizările „Renaşterii carolingiene" se numără reorganizarea şcolară menţionată. Restaurarea studiilor literare clasice latine a avut efecte multiple. Titus Livius.

datorită unor condiţii istorice speciale. Influenţa înnoitoare a culturii bizantine şi arabe nu s-a 131 . În continuare însă. a limbilor vorbite. prin valorificarea şi transmiterea unei părţi a moştenirii culturale clasice şi prin efortul de a concilia creştinismul cu înţelepciunea antică a constituit o verigă de legătură între cultura clasică. sarazine şi maghiare au creat împrejurări neprielnice evoluţiei culturale. călugăr-cronicar francez din prima jumătate a secolului al XI-lea este autorul unor Istorii în care. Cultura între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului XI Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al IX-lea şi mijlocul secolului al XI-lea constituie o epocă în care. sarazine şi maghiare au dat Occidentului posibilitatea apariţiei unor realizări culturale. mai ales prin Italia de sud şi Spania arabă. Continuarea obiectivelor „Renaşterii carolingiene" de valorificare a moştenirii culturale clasice şi de conciliere a creştinismului cu înţelepciunea antică a fost completată prin intensificarea contactelor culturii occidentale cu culturile bizantină şi arabă. de la mijlocul secolului al X-lea. În a doua jumătate a secolului al IX-lea şi în prima jumătate a secolului al X-lea efectele destrămării imperiului carolingian şi incursiunile normande. abundă calamităţile şi miracolele. Deşi această mişcare culturală nu a cuprins decât un mic număr de oameni. Încheierea procesului de formare a popoarelor şi a limbilor romanice şi germanice a avut ca urmare pătrunderea în cultura scrisă. De la mijlocul secolului al IX-lea. în care au fost alcătuite unele monumente ale culturii vremii. „Renaşterea Carolongiană” şi-a încheiat existenţa ca epocă istorică. în condiţiile frământărilor social-politice din statul carolingian şi ale incursiunilor tot mai frecvente ale normanzilor şi sarazinilor. alături de limba latină. La cumpăna secolelor X şi XI oamenii de cultură contemporani înţelegeau procesele şi fenomenele în funcţie de climatul spiritual în care trăiau şi de capacităţile lor intelectuale. s-au îmbinat trăsături şi interferenţe culturale contradictorii. Raoul Glaber (Glabre). umanismul occidental din secolele XII-XIII şi umanismul renascentist. stabilizarea regimului seniorial şi zăgăzuirea incursiunilor normande. care şi-a menţinut supremaţia de limbă cultă. oare au creat condiţii neprielnice pentru evoluţia culturală.secolului al VIII-lea). 3.

Jurământul de la Strassburg (Strasbourg). afirmând că „Divinitatea a făcut un dar deosebit oamenilor dându-le credinţa şi nerefuzându-le ştiinţa”. Gerbert le-a adăugat cele din domeniul ştiinţelor naturii – matematică. redactată în limba engleză veche. Paralel cu omul de cultură de orizont larg. În Britania anglo-saxonă. geometrie. Gerbert a fost şi un om de şcoală. privea cu suspiciune lumea şi civilizaţia bizantină. În domeniul ştiinţelor naturii. păstrate îndeosebi în domeniul arhitecturii în piatră şi în tehnica mozaicului. a fost un spirit cu o largă deschidere intelectuală. Alfred cel Mare (871-899). regele Wessex-ului. secolul al X-lea a reprezentat o epocă de pregătire a relansării culturale din secolele următoare. cunoscător al limbii greceşti. a procesului de formare în Occident a popoarelor şi limbilor romanice şi germanice a stat la baza pătrunderii şi răspândirii limbilor vorbite în cultura scrisă. călugărul Gerbert d'Aurillac (cca. este redactat în limba latină. 4. Departe de a fi un „veac întunecat". Liudprand. conducătorul soliei trimise de împăratul Otto I cel Mare în Bizanţ la 968 şi autor al Relatării despre solia constantinopolitană. Arta Ca şi în domeniul culturii. şi în cel al artei au coexistat şi s-au influenţat elemente ale moştenirii clasice romane. dispunea organizarea de şcoli în care „toţi copiii de oameni liberi din Anglia. 940-1002). Lui Alfred cel Mare i se datorează şi iniţiativa alcătuirii Cronicii anglo-saxone.. în zona de contact din sudul Italiei a culturii occidentale cu cele bizantină. El a continuat conceptul renascentist carolingian al îmbinării credinţei cu ştiinţa. a funcţionat din secolul al X-lea şcoala de medicină de la Salerno. să stea să înveţe atâta timp cât nu sunt potriviţi pentru altă ocupaţie. arabă şi ebraică. el a cunoscut unele realizări ale culturii greceşti antice şi ale culturii arabe. întocmind pentru uşurarea calculelor elevilor săi un abac perfecţionat. ajuns papă sub numele de Silvestru al II-lea (999-1002). În schimb. depăşindu-i pe oamenii de cultură contemporani ai Occidentului. între care căutarea manuscriselor operelor clasice. medicină.putut manifesta fără exprimarea unor rezerve. ale 132 . astronomie. conţine şi o redactare in lingua romana (vechea franceză) şi în lingua tudesca (vechea germană). Ca şi în secolele precedente. dar pentru a fi înţeles de oştenii din Francia apuseană ai lui Carol şi de cei din Francia răsăriteană (Germania) ai lui Ludovic. Preocupărilor legate de cultivarea ştiinţelor umaniste. Astfel. întocmit în anul 842 ca o consfinţire a înţelegerii dintre Carol cel Pleşuv şi Ludovic Germanicul împotriva fratelui lor Lothar şi al cărui cuprins a fost consemnat de Nithard in Istoriile sale.. episcop de Cremona. până când sunt capabili să citească şi să scrie bine în anglo-saxonă”. În acelaşi timp. Dar încheierea. limba culturii scrise a continuat să fie cea latină. în linii mari.

cum a fost considerată de către mulţi detractori ai Evului Mediu. miniaturi şi coperţi de codice şi ale creştinismului. ci şi pentru realizarea legăturilor şi ferecăturilor codicelor. departe de a fi o cultură primitivă sau barbară. Rezumat şi concluzii generale. VIII-IX). dar mai ales în Germania si ţările nordice (scandinave). rezumate şi extrase. Acest fenomen cultural s-a manifestat atât în domeniul organizării învăţământului. În secolele VI-VIII. ţinând însă mai curând de artele decorative. mai ales cele ecleziastice. picturi murale). deşi s-au realizat şi obiecte separate. Psaltirea de la Utrecht (statul carolingian. începutul sec. În concluzie. cât şi a studiilor literare şi 133 . cultura din epoca timpurie a acestei perioade se caracterizează prin realizări remarcabile. Elementele moştenirii clasice romane s-au păstrat în Italia. prezente mai ales în arhitectura în lemn şi in obiectele de lemn ca şi în artele decorative (minore): podoabe. VIII . Peninsula Iberică. vestul Europei înregistrează o amplă mişcare culturală denumită „renaşterea carolingiană”. filozofie. Galia sudică şi zona renană. Evangheliarul lui Godescalc şi Evangheliarul de la Lorsch (statul carolingian.lumii germanice. spre teologie. Evangheliarul de la Lindisfarne (Britania anglo-saxonă. catarame.. sfârşitul sec. La sfârşitul secolului VIII şi prima jumătate a secolului următor. legate de prelucrarea lemnului (capetele de balaur la corăbiile vikinge) şi a metalelor (arme încrustate. IX). cultura popoarelor germanice şi cultura arabă. cunoscând o revigorare in timpul „Renaşterii carolingiene”. laice (reşedinţe suverane şi senioriale. IX). preocupările culturale din vestul Europei erau îndreptate mai cu seamă spre dobândirea unor cunoştinţe enciclopedice. Cunoştinţele de logică. O mare răspândire aveau construcţiile în lemn. Scriptoriile. Sculptura şi pictura erau considerate de regulă auxiliare ale arhitecturii (coloane. castre şi burguri (oraşe forticate) şi ecleziastice (biserici şi catedrale) în întreaga Europă apuseană. Cunoştinţele Antichităţii au fost transmise Evului Mediu timpuriu mai mult sub forma unor compendii. sec. istoriografie şi beletristică şi mai puţin asupra ştiinţelor naturii. De o mare răspândire şi preţuire se bucurau artele decorative. pandantive etc. sfârşitul sec. X). Evangheliarul de la Echternach (Germania. astronomie şi medicină ale europenilor devin mult mai largi odată cu difuzarea culturii arabe în Europa. din secolele VI-X constituiau ateliere nu numai pentru copiat codice. Evangheliarul lui Otto al III-lea. împodobite cu emailuri sau pietre preţioase şi semipreţioase) si decorarea manuscriselor. care a constituit o tendinţă de renovatio şi în sfera artei.începutul sec. matematică. Cultura medievală reprezintă o combinaţie strălucită între tradiţiile culturale ale antichităţii greco- latine. influenţa creştinismului. ca Evangheliarul din Kells. broşe. piese ornamentale ca fibule.

Timp de aproape un secol (a doua jumătate a secolului IX şi prima jumătate a secolului X). Arătaţi trăsăturile culturii occidentale între mijlocul secolului IX şi mijlocul secolului XI. Totodată. Precizaţi care au fost învăţaţii chemaţi de Carol cel Mare la curtea sa. 3. 4. Fixarea cunoştinţelor 1. Europa occidentală a găsit resursele necesare pentru a nouă revigorare culturală. Subliniaţi trăsăturile artei occidentale din Evul Mediu timpuriu. Arătaţi în ce consta activitatea dintr-un scriptoriu mănăstiresc. au fost îmbunătăţite limba şi scrierea latină (apariţia „minusculei carolingiene”).istorice. sarazinilor şi maghiarilor. Subliniaţi trăsăturile caracteristice ale „Renaşterii carolingiene”. Europa occidentală a experimentat o oarecare stagnare culturală datorată destrămării imperiului carolingian şi incursiunilor normanzilor. 5. 6. După această perioadă de eclipsă culturală. 134 . Desemnaţi conceptul de „arte liberale” şi precizaţi ce se înţelege prin termenii de „trivium” şi „quadrivium”. 2.

Condiţiile istorice ale evoluţiei culturii în secolele XI-XV CULTURA. CULTURA EUROPEANĂ ÎN SECOLELE XI-XV Acest curs prezintă sintetic principalele trăsături caracteristice ale culturii europene din perioada feudalismului dezvoltat. esenţa principalelor dispute teologico- filosofice medievale şi situaţia ştiinţelor naturii din perioada mai sus menţionată. nuanţat şi sub o formă 135 . vor fi prezentate sintetic evoluţia literaturii cavalereşti cu genurile ei specifice şi a istoriografiei. De aceea. 1. înţeleasă ca ansamblu al creaţiilor spirituale. al instituţiilor şi căilor de receptare şi răspândire a valorilor spirituale în societate. reflectă.

Unitară în ansamblul său. folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea) şi inventarea tiparului (mijlocul secolului ai XV-lea). Din ultimele secole ale acestei perioade. ca urmare a condiţiilor istorice interne deosebite şi a unor influenţe culturale exterioare. s-a format şi s-a răspândit şi o creaţie culturală a păturilor populare. multiplele procese care au loc în societate. În acelaşi mediu urban au luat naştere în secolele XIV-XV relaţiile capitaliste timpurii şi burghezia. mai ales bizantine şi arabe. a limbilor vorbite şi în cultura scrisă. care 136 . În paralel cu creaţiile şi instituţiile culturale ale puterii centrale şi ale claselor conducătoare (curtea regală. Folosirea limbilor vorbite cultura scrisă a uşurat accesul la cultura al oamenilor care nu cunoşteau limba latină. Maturizarea relaţiilor feudale la hotarul dintre evul mediu timpuriu şi dezvoltat a dat naştere unei culturi nobiliare. în fiecare ţară.specifică. Procesul de urbanizare. alături de limba latină. Adresată nobilimii. Formarea statelor naţionale unificate şi centralizate şi a unor principate teritoriale şi republici urbane a fost însoţită de constituirea unui aparat birocratic a cărui procedură scrisă folosită implica un anumit nivel de cultură al slujbaşilor săi. însoţit de intensa dezvoltare a economiei urbane şi a autonomiei municipale. Literatura cavalerească Literatura cavalerească din secolele XI-XIII reflecta felul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din această perioadă. Ea a evoluat.). de-a lungul acestor 5 secole. creându-se astfel. folosirea limbii latine ca limbă universală a culturii a continuat să uşureze contactele culturale între oamenii de diverse etnii care o cunoşteau (cărturari. clerici. cultura a beneficiat de acţiunea unor factori favorizanţi: înfiinţarea universităţilor (din secolul al XIII- lea). a cărei principală realizare o constituie literatura cavalerească. nobilimea). un bilingvism cultural (limba latină ca mijloc de exprimare a culturii scrise şi de comunicare între cărturari şi limba vorbită ca mijloc de exprimare pentru cultura scrisă şi orală). a generat cultura orăşenească. clerul. Încheierea procesului de formare a popoarelor şi limbilor din Europa apuseană a creat condiţii pentru folosirea. în condiţiile istorice care şi-au pus amprenta asupra caracterelor sale comune şi asupra trăsăturilor sale specifice. care au constituit mediul social- economic şi politic al apariţiei Renaşterii. În acelaşi timp. 2. studenţi etc. cultura din Occidentul european a avut un şir de trăsături distincte de la ţară la ţară.

Încoronarea lui Ludovic (cel Pios) şi . începând cu secolul al XII-lea. în Franţa de nord de TRUVERI. ci perioadei de început a evului mediu dezvoltat. Germania. Ele aparţin „ciclului regal”. Oglindind felul de viaţă şi mentalitatea nobilimii din perioada apogeului relaţiilor vasalice şi a cavalerismului. În Spania. în Catalonia (Spania). Sâmburele de adevăr istoric al acestui poem îl constituie înfrângerea şi masacrarea unui grup de burgunzi de către huni în anul 437. a luat naştere şi a înflorit în secolul al XII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlII-lea aşa-zisa literatură curteană. Anglia. datează de la sfârşitul secolului al XII-lea sau începutul secolului al XIII-lea.. Ele reprezintă o îmbinare a faptelor de arme din poemele epice. onoarea cavalerească etc.ciclului feudal". precum şi „Ramung- viteazul". Garin lorenul. Din sudul Franţei. nordul Italiei. proveniţi din mediile nobiliare şi orăşeneşti. unde exista o civilizaţie mai evoluată decât în Franţa de nord. kieveni şi pecenegi. Destinată mediilor nobiliare. Anglia şi Spania în secolele XI-XII şi în Germania în secolele XII-XIII. Romanele cavalereşti. În Germania. în regiunea de la nord de Loara. fixată în scris din secolul al XII-lea. Girard de Roussillon. dar care relatează evenimente şi fapta petrecute în secolele anterioare. cât şi printr-o purtare curtenitoare. Raoul de Cambrai. timp în care a fost definitivată versiunea păstrată. Datorită prelucrărilor succesive. Poemele epice franceze (chansons de geste) au fost alcătuite. Poemele epice au avut o largă circulaţie în Franţa. a 137 . Acest gen de literatură a fost ilustrat îndeosebi de poezia lirică. prin prelucrări succesive. fidelitatea yasalică. în care rolul de căpetenie revine marilor seniori feudali (Guillaume d’Orange. o largă răspândire a avut Cîntecul Nibelungilor. în care un loc de frunte ocupă suveranii carolingieni. ea s-a răspândit. literatura cavalerească a fost scrisă în limbile vernaculare (vorbite). au apărut începând cu secolul al XII-lea. voievod din ţara românilor. manifestată prin năzuinţa de a se ilustra atât prin fapte de arme în războaie şi turnire. poezia lirică avea ca subiect predilect dragostea cavalerului faţă de doamna sa. nordul Franţei. menţionate în epoca carolingiană. cel mai răspândit poem epic îl constituie Cidul. în Germania de MINNESÄNGER-I. Ele au la origine diverse cântece epice orale. faptele de vitejie. îndeosebi Carol cel Mare (Cântecul lui Roland. ceea ce i-a asigurat o largă răspândire. care. creată la curţile senioriale meridionale. poemele epice franceze au ca teme predilecte războiul. în forma păstrată. în care sunt înfăţişate faptele de vitejie ale lui Rodrig Diaz del Bivar în luptele cu maurii. Poemul epic scandinav este reprezentat de Saga islandeză.nu avea suficiente cunoştinţe de latină. În cântul al 22-lea sunt menţionaţi războinici polon. În Franţa sudică. evenimentele relatate nu mai apar ca aparţinând epocii marii migraţii a popoarelor. alcătuită în Franţa de sud de TRUBADURI.

cronici ale unor evenimente (de pildă referitoare la cruciade). În Germania. ele putând fi cronici „universale". ns. cronici ale unor ţări sau suverani. care s-au manifestat cu precădere în mediul urban. Unul dintre cei mai cunoscuţi autori a fost Chrétien de Troyes (a doua jumătate a secolului al XII-lea). de Suger (mijlocul secolului al XII-lea).) de Jean de Joinville (începutul secolului al XIV-lea). Istoria cuceririi Constantinopolului de Geoffroy de Villehardouin şi Cucerirea Constantinopolului de Robert de Clari. întinsul corpus al Marilor cronici ale Franţei. alcătuit in abaţia regală de la Saint Denis (secolul al XIV-lea) sau Memorii de Philippe de Comines (a doua jumătate a secolului al XV- lea). Printre cronicile „universale” (raportate de fapt la Occident) se numără Cronici sau despre cele două cetăţi de Otto. episcop de Freising (secolul al XII-lea). 3. Printre cele mai răspândite romane se numără romanele din ciclul Mesei Rotunde (în care personajul emblematic este legendarul rege Arthur) şi Tristan şi Isolda.) de Otto de Freising (secolul XII). autor al romanelor Cavalerul Lancelot. au apărut Viaţa lui Ludovic (al VI-lea. totuşi spiritul laic şi-a făcut tot mai mult simţită prezenţa în paginile acestora. Ţara Galilor sau Irlanda. Teologia şi filosofia Evul Mediu dezvoltat este marcat de numeroase dispute teologice şi filosofice.ns. operele istoriografice referitoare la vieţile împăraţilor se împletesc în secolele XI-XIII cu istoria imperiului şi a conflictului dintre papi şi împăraţi. Deşi operele istoriografice sunt dominate şi în evul mediu dezvoltat de concepţia teologică. Yvain - cavalerul cu leul. Viata sfântului Ludovic (al IX-lea. unde îşi desfăşurau activitatea episcopatele. n. Cea de-a patra cruciadă şi cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în 1204 sunt redate în două opere în limba franceză. cronici ecleziastice etc. În Franţa. 4. Istoriografia Exprimate mai ales sub forma cronicilor. n. Dintre numeroasele scrieri consacrate cruciadelor au avut o largă circulaţie Cronica primei cruciade scrisă de un anonim şi Faptele lui Dumnezeu săvârşite prin franci (Gesta Dei per Francos) de Guibert de Nogent de la începutul secolului al XII-lea). ns. principalele şcoli şi universităţile. mai ales din folclorul celtic din Bretania. 138 .dragostei din poezia lirică şi a unor elemente legendare.) cel Gros. lucrările istoriografice au o tematică variată. n. ca Faptele împăratului Frederic (I.

iar pe de altă parte. de unde şi numele de nominalism. Nominaliştii susţineau că doar procesele. Adepţii conceptului subordonării raţiunii faţă de credinţă îşi exprimau punctul lor de vedere prin teza lui Anselm de Canterbury „cred ca să înţeleg” (credo ut intelligam). susţinând că pentru a crede este nevoie de a înţelege. care există independent şi anterior noţiunilor. el fiind. sprijinită pe „autorităţi" (pe spusele unor magiştri) şi ai metodei bazate pe cercetare şi experiment. Filosofii englezi Robert Grosseteste şi Roger Bacon s-au preocupat de matematică. Totodată. fiinţelor şi lucrurilor. în ansamblu. William Occam (secolul XIV). de origine indiană şi răspândite de arabi). dintre afirmaţiile bazate pe „autorităţi” (pe concluziile unor celebri oameni de cultură şi rezultatele întemeiate pe observaţie şi experiment. de unde şi numele de realism. pe de o parte. Bacon a subliniat rolul capital al experimentului în cercetarea ştiinţifică. susţineau că noţiunile generale (universalia) constituie realităţi de sine stătătoare cu caracter spiritual. Ştiinţele naturii În domeniul ştiinţelor naturii progresul a fost. iar printre cei mai de seamă reprezentanţi ai curentului nominalist se numără Roscelin din Compiegne (secolul XI). concept exprimat prin teza „înţeleg ca să cred" (intelligo ut credam). Pierre Abelard a inversat termenii tezei lui Anselm. fiinţele şi lucrurile au existenţă reală. Începând cu secolele XII-XIII a avut loc şi o înfruntare filosofică având ca obiect raportul dintre credinţă şi raţiune. 5. Principalii reprezentanţi ai curentului realist au fost Anselm de Canterbury (secolul XI) şi Thoma d'Aquino (secolul XIII). În domeniul matematicii au fost introduse cifrele zise arabe (de fapt. anterioare proceselor. realismul şi nominalismul şi între adepţii metodei scolastice. stimulat de înrâurirea ştiinţei greceşti (prin mijlocire arabă) şi arabe. încetinit de metoda abstractă de studiu şi de „autoritatea" textelor sacre şi antice. lent. Pierre Abelard (secolul XII). fizică şi astronomie şi au subliniat necesitatea aplicării matematicii la ştiinţele naturii. În secolele XI-XII au luat amploare mai cu seamă disputele desfăşurate între adepţii celor două curente filosofice opuse. realizându-se totodată progrese în algebră şi geometrie. Duns Scot (secolul XIII). Acest concept filosofic era exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt denumiri" (universalia nomina sunt). concept filosofic exprimat prin afirmaţia că „universaliile sunt reale" (universalia realia sunt). 139 . iar universaliile sunt numai denumiri date acestora. inspirându-se din filosofia lui Platon. Realiştii. care au uşurat considerabil calculul.

a porturilor şi distanţelor. 3. În domeniul astronomiei. referindu-se la cauzele epidemiei de ciumă din 1348-1349. Otto de Freissing etc. În această perioadă. francezul Nicole d'Oresme (secolul XIV) a argumentat teoria mişcării de rotaţie a pământului. magiştrii Facultăţii de Medicină a Universităţii din Paris o explicau prin stricarea aerului.) şi romanele cavalereşti (romanele din ciclul Arthur şi cavalerii Mesei Rotunde. astronomiei. matematicii. Robert de Clari. Germania şi Spania. Prezentaţi cu exemple trăsăturile caracteristice ale literaturii curtene şi a romanelor cavalereşti. iar Nicolaus Cusanus (secolul XV) a combătut teoria oficială a geocentrismului (pământul se află în centrul sistemul solar). Cei mai celebri cronicari medievali au fost Geoffroy de Villehardouin. 2. Prezentaţi principalele condiţii istorice ale evoluţiei culturii europene în secolele XI-XV. inventarea tiparului (mijlocul secolului al XV-lea). cultura occidentală a beneficiat de manifestarea acţiunii unor factori favorizanţi: înfiinţarea universităţilor şi folosirea hârtiei (din secolul al XIII-lea). Perioada de manifestare maximă a potenţialului creator al culturii medievale europene s-a manifestat între secolele XI-XIV. Guillaume d’Orange. Cidul. cultura europeană cunoaşte progrese remarcabile în domeniul ştiinţelor naturii. geografiei şi medicinii. 5. 140 . În plan filosofico-religios. reprezentată de celebrele chansons de geste (Cântecul lui Rolland. Astfel. cronici ecleziastice etc. generată de o conjuncţie astrală neprielnică. Cunoştinţele medicale erau reduse şi nesigure. sau dintre aristotelismul realist şi doctrina idealistă a lui Platon. Arătaţi principalele trăsături caracteristice ale disputelor teologico-filosofice şi evoluţia ştiinţelor naturii. cronici ale unor ţări sau suverani. În această perioadă. Rezumat şi concluzii generale. Nominalizaţi principalele poeme epice şi romane cavalereşti din Franţa. Nominalizaţi realizările istoriografiei medievale. cronici ale unor evenimente (mai cu seamă cele referitoare la unele evenimente). Istoriografia medievală occidentală este reprezentată prin diverse cronici „universale”. în această perioadă se afirmă filosofia scolastică şi disputa de idei dintre nominalism şi realism. Cunoştinţelor geografice din secolele XIV-XV sunt ilustrate prin existenţa unor atlase şi portulane (hărţi maritime cu indicarea reliefului din zona de coastă. În această perioadă înfloreşte literatura cavalerească. Fixarea cunoştinţelor 1. 4.). Cântecul Nibelungilor etc. Tristan şi Isolda etc. îndeosebi pentru Marea Mediterană şi Marea Neagră).

epocă de mare progres în istoria omenirii. are două componente: componenta intelectuală (Umanismul) şi componenta artistică. a apărut mai întâi în oraşele din Italia. În timpul Renaşterii. în cursul secolului al XIV-lea. Corifeii Renaşterii preconizau întoarcerea la idealurile intelectuale şi artistice ale Antichităţii clasice. considerându-le superioare celor medievale. concepţia general-medievală teocentristă („Dumnezeu în centrul universului”) a fost înlocuită cu concepţia de tip laic antropocentristă 141 . din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi în alte ţări ale Europei apusene. acest fenomen istoric extrem de complex. iar apoi. Din punct de vedere cronologic. Renaşterea a marcat începutul lungului proces de secularizare a bisericii şi de laicizare a societăţii vest-europene. RENAŞTEREA – ÎNCEPUTUL LAICIZĂRII SOCIETĂŢII EUROPENE RENAŞTEREA.

îndeosebi în cele din Toscana. Dante este un poet aflat la hotarul dintre Evul Mediu şi Renaştere. care le-au preluat şi adaptat intereselor şi mentalităţilor proprii. Zorii Umanismului florentin au fost marcaţi de activitatea şi creaţia lui Dante Alighieri (1265-1321). Deoarece apariţia ei a avut loc mai de timpuriu şi a luat forme caracteristice în oraşele din Italia. acest curs va trata doar realizările reprezentative ale Renaşterii italiene 1. care reprezentau. ideile şi creaţiile renascentiste au pătruns şi în mediile nobiliare şi ecleziastice şi la curţile monarhilor şi principilor teritoriali. Prezentul curs îşi propune familiarizarea cititorilor cu principalele aspecte ale umanismului şi a realizărilor artistice din vremea Renaşterii. Umanismul timpuriu Umanismul este o mişcare culturală apărută în secolul XIV care a promovat încrederea în valoarea omului şi a perfecţionării sale şi a militat pentru dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane şi pentru impunerea unei culturi laice. Datorită vastităţii informaţiei. Purgatoriul şi Paradisul. Conform opiniei specialiştilor. Preocuparea pentru antichitate la Petrarca se manifestă prin studierea sistematică a culturii romane. Divina Comedie. pe de o parte. în spiritul culturii clasice a Antichităţii. născută în noile condiţii de dezvoltare a vieţii urbane. datorită formării relaţiilor capitaliste şi a burgheziei. originar dintr-o familie de notari din Arezzo. Opera sa poetică fundamentală. Renaşterea din secolele XIV (trecento). Condiţiile istorice ale apariţiei Renaşterii Renaşterea a luat naştere şi a înflorit în oraşe. Din oraşe. XV (quatrocento) şi XVI (cinquecento) reprezintă un fenomen cu precădere italian. Francesco Petrarca (1304-1374). o continuare a culturii orăşeneşti din secolele precedente iar pe de altă parte reprezintă o etapă superioară în evoluţia creaţiei spirituale orăşeneşti. prin colecţionarea manuscriselor unor 142 . Renaşterea constituie. şi-a însuşit o temeinică cultură juridică şi literară clasică şi şi-a lărgit orizontul prin lungi călătorii făcute în Italia şi Franţa. încă din secolele XII-XIII principalele centre de cultură ale societăţii europene şi constituiau. 2. scrisă în dialectul toscan al limbii italiene şi definitivată în ultimii ani ai vieţii.(„omul în centrul universului”). mediul social-politic şi cultural cel mai prielnic pentru apariţia unor noi manifestări spirituale. înfăţişează călătoria sa alegorică în cele trei împărăţii de dincolo de viaţă – Infernul.

care a alcătuit o gramatică a limbii eline şi a tradus m limba latină Republica lui Platon. Rrenaşterea studiilor elenice a pornit din Florenţa. Giovanni Boccaccio (1313-1375) este autorul a numeroase opere literare. unde nivelul dezvoltării spirituale şi apariţia Umanismului au generat preocuparea pentru cultura greacă veche. elină şi ebraică a dat umaniştilor posibilitatea să depăşească sistemul medieval al contactului cu operele de bază ale culturii antice prin 143 . aplicate textelor religioase ebraice şi vechi creştine. printre care şi capodopera sa Decameronul. Umanismul erudit şi critic Acest tip de umanism a apărut ca urmare a interesului nu numai pentru creaţia in limba latină. ca Africa. aproape necunoscută în Occident până la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea. de Gheorghe din Trapezunt şi de Gemistos Plethon. predarea limbii eline a fost asigurată. ci şi pentru cea în LIMBILE GREACĂ ŞI EBRAICĂ. Restaurarea studiului limbilor latină. printre alţii. 3. Padova. În secolul următor. În cele o sută de nuvele povestite de-a lungul a zece zile – de unde şi titlul grecesc al operei sale de un grup refugiat la ţară în timpul ciumei care bântuia la Florenţa în 1348. adunate în culegerea cunoscută sub numele de Canţonierul sau Rime răzleţe. Studiul limbii eline (greceşti). realizându-se astfel o cunoaştere de ansamblu a realizărilor culturale ale antichităţii. Despre bărbaţi vestiţi sau a unor tratate filosofice. La hotarul dintre secolele XV şi XVI. au făcut progrese datorită activităţii erudite a florentinilor Giannozzo Manetti în prima jumătate a secolului al XV-lea şi Pico della Mirandola în a doua jumătate a acestui secol. centrul studiilor elenice s-a deplasat de la Florenţa la Veneţia. Florenţa a devenit în secolul al XV- lea cel mai însemnat centru italian al studiilor elenice. Alte centre de studii elenice se găseau la Ferrara. Petrarca a scris numeroase poezii în dialectul toscan. Boccaccio. înzestrat cu un spirit fin şi ascuţit de observaţie. Predarea limbii eline la Universitatea (Studium) din Florenţa a fost inaugurată m 1397 de cărturarul bizantin Manuel Chrysoloras. a înfăţişat o adevărată frescă a societăţii italiene a vremii sale. Veneţia şi Roma. care au început predarea ei în universităţile din oraşele italiene.opere clasice şi prin scrierea unor lucrări în limba latină cu subiecte din antichitatea romană. Studiile ebraice. Bologna. a fost uşurat de imigrarea în Italia a unor cărturari bizantini. scris în limba italiană între anii 1352-1354. de care oamenii de cultură aveau cunoştinţă şi până la Renaştere. În afară de operele în limba latină.

în oraşele. exercitat mai cu seamă de. în care a formulat câteva principii de bază: construirea în funcţie de ambianţă şi de destinaţie. pe care formele atenuate ale goticului italian nu le-au putut înăbuşi şi s-a manifestat. curtea regală napolitană şi curtea pontificală. din cetăţeni liberi în curteni. prin măreţie şi realizare tehnică. precum şi cercetarea şi folosirea lor în spirit ştiinţific. în condiţiile unei intense vieţi urbane şi ale dominării ei de orăşenimea şi burghezia bogate şi influente. umanismul s-a răspândit m cursul secolului al XV-lea. în regatul napolitan şi în statul pontifical. amenajarea spaţiului înconjurător. unde exista o atmosferă propice mecenatului cultural-artistic. traduceri sau comentarii şi să ia cunoştinţă de ele în limba originală si în întregime. Principalele centre ale umanismului din aceste zone erau curţile ducilor de Montefeltro la Urbino. În restul Italiei. Sforza la Milano. teologia. a impulsionat naşterea umanismului critic. Umanismul în a doua jumătate a secolului al XV-lea De la mijlocul secolului al XV-lea. Concepţia renascentistă despre arhitectură a fost sintetizată de Leon Batista Alberti în lucrarea Despre arta construcţiei. cupola catedralei (domului) 144 . creaţiile umaniste de aici având cu precădere un caracter aristocratic. ca filologia. rezumate. d'Este la Ferrara. preocupaţi să placă principelui prin glorificarea cârmuirii şi lăudarea virtuţilor sale. istoria. 4. un loc deosebit ocupă. mijlocirea unor extrase. 5. umanismul critic susţinea necesitatea argumentării pe baza izvoarelor autentice. Aplicat iniţial ramurilor umaniste ale cunoaşterii. fundamentat pe critica filologică şi istorică. arhitectura să fie în slujba omului. Renaşterea artistică în Italia în secolele XIV-XV Renaşterea din Italia a fost pregătită de creaţia artistică din secolele precedente şi de tradiţia artei clasice. ca şi Umanismul. umaniştii florentini s-au transformat treptat în a doua jumătate a secolului al XV-lea. umanismul se manifestă mai cu seamă în Florenţa. literatura. realizându-se astfel o cunoaştere superioară a creaţiei spirituale a antichităţii. Depinzând de comenzile şi sprijinul familiei de Medici.state din centrul şi nordul peninsulei. Cosimo cel Bătrân şi Lorenzo Magnificul. filosofia. cerinţă oglindită în deviza umanistă „la izvoare!" (ad fontes!). astfel încât prin întrunirea tuturor condiţiilor materiale şi estetice corespunzătoare. Gonzaga la Mantova. Între construcţiile reprezentative ale Renaşterii. Mai buna cunoaştere a culturii antice. inclusiv a caracterului său laic şi raţionalist.

ridicată de Filippo Brunelleschi (1377- 1446) în anii 1420-1436. respectiv. În operele cu tematică laică.Santa Maria del Fiore din Florenţa. poreclit Gattamelata (1447-1453). Dintre sculptorii Renaşterii italiene din secolul al XV-lea un loc de excepţie îl ocupă florentinii. În centrul preocupărilor sculptorilor şi pictorilor era aşezat omul. Preocuparea de a înfăţişa cât mai veridic natura/ambianţa socială. arhitecţilor Michelozzo Michelozzi. statuia ocupând un loc central. ca şi al celei mai frumoase statui ecvestre a Renaşterii. a impus artiştilor o cercetare atentă şi pătrundere a omului. Altele erau proprii picturii. cu baza la o înălţime de 55 m de la sol şi cu o înălţime totală de 107 m. Leon-Battista Alberti şi Benedetto de Maiano. în perioada Renaşterii sculptura şi pictura s-au transformat din auxiliare ale arhitecturii în ramuri de sine stătătoare ale artei. a mişcării şi a psihicului personajului. cupola domului florentin era cea mai mare cupolă ridicată din antichitate până în epoca Renaşterii. ţinând seama de cunoştinţele temeinice de care pictorul avea nevoie pentru a rezolva sarcinile complexe care îi stăteau în faţă. Leonardo da Vinci afirma că „pictorul bun e chemat să picteze două lucruri esenţiale. societăţii şi naturii. Donatello (1386-1466) a turnat în bronz la Padova statuia ecvestră a condotierului Erasmo di Narni. Leonardo da Vinci afirma în studiile sale că „pictura este o activitate intelectuală" sau că „pictura este artă şi ştiinţă”. Andrea del Verrocchio (1435-1488) este autorul statuii în bronz a lui David. cu forţa şi cu slăbiciunile lor trupeşti şi sufleteşti. 145 . Rucellai sau Strozzi (început la 1489) datorate. şi mai ales omul. ca redarea corectă a corpului uman. a căror pondere a sporit necontenit. Cu un diametru de 42 m. umbră şi culoare. de pildă. primul monument ecvestru de mari proporţii realizat: în epoca Renaşterii. în operele de inspiraţie religioasă. În sculptură. adică pe om şi mentalitatea acestuia”. artiştii au umanizat personajele. Continuând evoluţia din perioada gotică. De aceea. ca redarea perspectivei sau modelarea imaginilor prin lumină. Prin specificul şi prin mijloacele sale de realizare. Referindu-se la sarcina pictorului de a reda omul sub aspectul său fizic şi psihic. palatele Medici. Omul este analizat din punct de vedere fizic şi psihic. Unele erau asemănătoare celor puse în faţa sculpturii. picturii i-a revenit rezolvarea unor probleme complexe. cea a condotierului Bartolomeo Colleoni. în care personajul biblic este redat sub înfăţişarea unui tânăr luptător cu un trup foarte bine proporţionat. Dintre palatele florentine se remarcă. omul este înfăţişat tot mai frecvent în ambianţa socială în care trăia şi îşi desfăşura activitatea. turnată şi aşezata pe soclu la Veneţia după moartea artistului. prin sobrietate şi armonia proporţiilor. insistând atât asupra trăsăturilor şi acţiunilor' lor supranaturale. cât şi asupra caracterului lor omenesc.

care a realizat progrese remarcabile în înfăţişarea corpului uman şi a mişcărilor sale. Arezzo. LEONARDO DA VINCI (1452-1519) a fost preocupat. tehnică pentru care a folosit termenul de sfumato. de problemele esenţiale ale picturii. în cele din urmă. Înnoitorul picturii florentine renascentiste este considerat Tommaso di Giovanni. unde a lucrat Andrea Mantegna (1431- Î806). precum şi în crearea perspectivei. quatrocento (secolul XV) şi cinquecento (secolul XVI). Progresele realizate în redarea corectă a proporţiilor corpului omenesc şi a mişcărilor sale se constată. ca peisajul şi gruparea logică şi armonioasă a personajelor. Milano. de unde s-a răspândit 146 . care a realizat o pictură în care peisajul şi personajele nu mai sunt redate într-o suprafaţă plană. Cina cea de taină (1495-1499). Alte centre în care au fost realizate remarcabile lucrări de pictură. Desprinderea de tradiţia medievale a fost inaugurate de „protorenascentistul" florentin Giotto di Bondone (cca. unde cunoaşte cel puţin patru secole de evoluţie: duecento (secolul XIII). Renaşterea a apărut mai întâi în Italia. Reprezentative sunt în acest sens tablourile sale Fecioara din grota cu stânci (1485 şi replica din 1511). prin redarea volumului în spaţiu. unde a pictat şi florentinul Piero della Francesca (1420-1492). în lucrările lui Antonio Pollaiuolo (1429. soţia lui Francesco del Giocondo. de înlocuire a concepţiei medievale teocentrice („Dumnezeu în centrul tuturor lucrurilor”) cu perspectiva antropocentrică („omul în centrul tuturor lucrurilor”). redarea trăsăturilor psihice ale personajelor. unde au pictat fraţii Giovanni (1430-1516) şi Gentile (1429-1507) Bellini. explicat de el însuşi „ca văzut printr-o uşoară perdea de fum”. modelarea imaginii prin jocul de lumini şi umbre. Rimini. Urbino. 1266-1337). Centrul în care au fost soluţionate cel mai do timpuriu şi la nivelul cel mai înalt din punct de vedere teoretic şi al realizării artistice problemele care stăteau în faţa picturii a fost Florenţa. unde a pictat şi Leonardo da Vinci sau Veneţia. Renaşterea s-a manifestat cu precădere în literatura şi arta europeană. cunoscut de aceea şi sub denumirea de La Gioconda (1507). de unde noile concepţii şi realizări s-au răspândit în întreaga Italie. influenţând însă practic toate compartimentele societăţii europene. de asemenea. situându-se într-un spaţiu tridimensional. zis Masaccio (1401-1428). portretul Mona Lisa. ci dau senzaţia materialităţii. atât în studiile sale teoretice cât şi în compoziţiile sale. trecento (secolul XIV). Padova. Renaşterea presupunea iniţial revenirea la tradiţiile culturale şi artistice ale Antichităţii păgâne greco-latine dar.1498) sau ale lui Luca Signorelli (1450-1523). a declanşat un proces general de laicizare a societăţii. Verona şi Mantova. Fenomen cultural complex. Rezumat şi concluzii generale. pe baza tradiţiei artistice locale şi sub influenţa şcolii florentine sunt Ferrara.

Bucureşti. 147 . centrul Europei a fost contemporană cu Renaşterea italiană. 1968. Societatea feudală... Londra. Bloch. Definiţi principalele trăsături ale umanismului italian din a doua jumătate a secolului XV. Renaşterea din vestul şi. The Vikings.. Braudel. Bosl.. 1-2. 1965.. 1970. vol. 1956. Arătaţi prin ce se caracterizează umanismul critic. 1-2. Idem. 5.. vol.. Arabii. 1965. Atkinson. Altamira. în perioade istorice în care fenomenul renascentist dispăruse de mult în vestul Europei Fixarea cunoştinţelor 1. Paris. Paris. 1995-1997. Prezentaţi principalele aspecte caracteristice ale arhitecturii. Histoire de l'Espagne. Definiţi succint umanismul... Cluj. 1985. Seigneurie et féodalité. Prezentaţi-i pe principalii reprezentanţi ai Umanismului timpuriu şi operele lor. 6. F. 3. De la Mecca la Cordoba. Jocurile schimbului. Barraclough. Bucureşti. Arătaţi condiţiile socio-economice ale apariţiei Renaşterii. Staat. 1973. K. apoi în centrul şi estul Europei. Wirtschaft im deutschen Mittelalter. 4. R. H. sculpturii şi picturii italiene din epoca Renaşterii BIBLIOGRAFIE Ablai. 1968. vol. Histoire d'Espagne et du Portugal.mai întâi în vestul. Boutruche. W. R. G. M. Renaşterea din estul Europei s-a manifestat însă numai parţial. Londra. 2. The Medieval Papacy. München. Paris. M. Arbman. 1-2. parţial. Gesellschaft.

Ph. Iakubovski.. B. B. Stuttgart. Vie-XIIe siècle. vol. Bréhier. Bucureşti. Ch. Handbuch der deutschen Geschichte.. Bucureşti. 1990. 1989. R. A.. La société féodale.. 1964. Slavii în vechime. Goldenberg. Amsterdam. vol. 1986. Oxford. Bucureşti. 1927. Istoria poporului japonez.Structurile cotidianului. A. 1982. 1953.. Bucureşti. Al. Gernet. Gebhardt. Timpul lumii. Geschichte des chinesisches Reiches. E.. Paris. vol. R.. Bucureşti.I. 1-2. 1. Literatura europeană şi Evul Mediu latin.. Istoria culturii şi civilizaţiei. Civilizaţia Renaşterii. Bucureşti. 1-2. Drâmba. Feudalism in History. Chestiunea 148 . Guerriers et paysans. Derjavin. Die Goldene Horde und ihre Vorgänger.. 1989. Fl. Idem. The Medieval Town. 1970. Istoria imperiului otoman până la 1656. 1970.. S. New Zork. vol. Idem. 1-2. Gilson. Filozofia în Evul Mediu... Cruciadele. Franke. 1948. Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 nopţi. Bucureşti. Idem. B. O. Bucureşti. Clot. 1912. 1965. 1993. Dimensiunea umană a istoriei. Hoarda de aur şi decăderea ei. Brentjes. 1982. vol.. La Hanse (XIIe-XVIIe siècles). Ennen. 1986. Bucureşti... Bucureşti. Iorga. Duby. 1976. Bucureşti. Demydow.. Goro Hani.1943. E. Bucureşti. N.. Bucureşti.. L. 2-3. 1991. Frica în Occident. Calmette. 1968. P. vol. vol. Histoire littéraire des grandes invasions germaniques. O.. Bucureşti. F. Literatura comparată şi istoria mentalităţilor. Bucureşti. Curtius. Leipzig. Mahomed II cuceritorul Bizanţului. Fr. Paris. Princeton. Civilizaţia veche a Iranului. 1995.. Bucureşti. J. 1972. Bucureşti. Coulborn. Epoca marilor descoperiri geografice. 1961.-L. Decei. Paris.D. N.. 1-2. A. Evul Mediu masculin. J. 1995. Idem. Lumea chineză. 1990. La civilisation bysantine. 1979. Grekov.. G. Idem. 1978. 1-2. Les grandes problemes de l’histoire byzantine.. Huizinga. Diehl. Paris. Amurgul Evului Mediu. 1986. Courcelle.. Idem. Ganshof. J. 1975.. 1964. Paris. E. (Editor). 1949. Chestiunea Rinului. Frühzeit und Mittelalter. Bucureşti. Qu’est-ce que la féodalité?. Duţu. 1973. 1957. vol. J. Bruxelles. Berlin. Bucureşti. Cazan. Bucureşti. 1956. 1-5. Paris. Delumeau. Bucureşti. Dollinger.A. 1971..

.. Idem. Idem. Paris. (Editor). Bucureşti. Mahomed şi Carol cel Mare.1913. Dezvoltarea aşezămintelor politice şi sociale ale vechii Europe. 1970. vol. Paris. Manolescu. M. 149 . Pirenne. Idem. Civilizaţia inca. Bucureşti. Perroy. Histoire generale des civilisations. Le second assault contre l’Europe chrétienne. vol. Bucureşti. De la Bharata la Gandhi. H. Les invasions barbares et le peuplement de l'Europe. vol. Istoria medie universală. 1992. J. Idem. Oţetea. Istoria vieţii bizantine. partea I.. 1. Logan.. Radu. istoria şi cultura indiană. 1980. Joos. Bucureşti.D. G. Bucureşti. 1965. Bucureşti. Manolescu. Paris. vol. 1991. Riche. 1968. Les invasions barbares. 1. Pentru un alt Ev Mediu. Panofski. Matei. 1-2.. în Crouzet.. Mayaşii. 1921. 1986. H. vol. Le Roy Ladurie.. Bucureşti. Societatea feudală în Europa apuseană. Ch. 1967. J. 1993. 1987.. tom III. Guide de l’Etudiant en histoire medievale. 1973. Iaşi. Lopez. 1936. Bucureşti. 1999. R... Paris. 1974. F.. Bucureşti.. Chestiunea Mării Mediterane. Les peuples scandinaves au Moyen Âge. 1987. 1975. Radu (coordonator).. Paris. Renaşterea şi Reforma.Dunării. Naissance de l'Europe. Les invasions germaniques.. Idem. Istoria Franţei. 1-2. Maurice (Editor). 1951. Louis C. Les catégories en histoire. Oradea. Civilizaţia. P. Renaşterea şi renaşteri în arta occidentală.S. Bucureşti. Bucureşti. 1945. 1962. Bruxelles. 1973. Bucureşti. 1974. 1967. 2. A. 1. Paris. 1964. Perelman. Omul medieval. Lot. 1937. 1990. Proccaci. Scurtă istorie a Africii Negre. Paris. sat occitan de la 1294 până la 1324. Idem. Istoria creştinismului antic. Paris. Le Moyen Âge. Istoria italienilor. Imaginarul medieval.. Le Goff. Donald F. Montaillou. 1914. J. Idem. E. Civilizaţia Occidentului medieval. Em. 1993. Musset. M. 1: Europa apuseană. Idem. Bucureşti. Martis. Bucureşti. 1968. Pacaut. Bucureşti. Vikingii în istorie. Bucureşti. Madaule. La fin du monde antique et le début du Moyen Âge. Murra. Histoire de l’Europe des invasions au XVI-e siècle. vol. Idem. Paris.. Z. Bucureşti. Ed. 1971. L. Idem... 1951. Pâclişanu. vol. Expansion de l'Orient et la naissance de la civilisation occidentale. Istoria Evului Mediu. Les vagues germaniques.

. Bucureşti. Sourdel J... Istoria ilustrată a Angliei. Bucureşti. Etica protestantă şi spiritul capitalismului.T. G. 1984. H. 1993. Bucureşti. Sistemul mondial modern. O. Civilzaţia japoneză tradiţională. Simu.. Zimmermann. 1. Bucureşti. vol. 1983. Max.. Bucureşti. 150 . Weber.Runciman. Bucureşti.. Gh. Bucureşti.. 1993. 1991. vol. Veacul întunecat. Wallerstein. Bucureşti. Introducere în istoria filozofiei medievale. Trevelyan. Im.. 1453. S. 1975.. 1975. Sourdel D. Civilizaţia Islamului clasic. Căderea Constantinopolului. 1-4.M. Vlăduţescu. 1973.