UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” – GALAŢI FACULTATEA DE LITERE

TEZĂ DE DOCTORAT UCRONIA EMINESCIANĂ - Timp şi imagine în „Memento Mori” – Rezumat

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC
Prof. Univ. Dr. Nicolae IOANA

DOCTORAND
Crăciun CRISTIAN

- 2009 -

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat

CUPRINS

1. Introducere ..............................................................................................p. 1. 2. Timp şi imagine........................................................................................p. 3 3. Călătorie la capătul timpului..................................................... ..............p. 13 3.1 Între cuvânt şi simbol: timpul............................................................ p. 21 3.2 Trecut şi trecere................................................................................. p. 37 3.3.Moarte, existenţă şi persistenţă......................................................... .p. 46 4. Partea I. Roata lui Ixion............................................................................p. 52 5. Partea a II-a Excurs într-o istorie imaginală...............................................p. 98 6. Concluzii.....................................................................................................p. 171 7. Bibliografie..................................................................................................p. 199

2

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat

N-am încercat să demonstrez că Mihai Eminescu este un poet mare. Ci doar că este unul major. Adică un poet care îşi propune mize majore. Nu doar lirice plângeri după iubita pierdută. Fi-vor şi acelea, desigur, în opera lui, dar, prinse în montura ansamblului, până şi acelea pot fi citite altfel. A durat destul de mult, de altfel, până când cititorii poetului s-au maturizat suficient, mediul cultural românesc în genere, pentru a depăşi nivelul biografico-anecdotic şi pe cel liric, sentimentaloid al romanţelor, pentru a înţelege că „Eminescu este în altă parte”. Este ceea ce demonstrau amplu monografia călinesciană, ediţia lui Perpessicius, teribilul eseu al lui Ion Negoiţescu, şi marile studii ale Rosei del Conte, Zoe Dumitrescu Buşulenga, George Munteanu şamd. Incidentul biografic al citirii Sărmanului Dionis la Junimea este edificator până azi. Neînţelegerea evidentă de care poetul s-a izbit este un semn paradigmatic, ea marchează până astăzi o anume defazare între imaginea comună, pre-fabricată, tenace reminiscentă, despre poet şi cea pe care o construieşte o lectură în totalitate şi în profunzime a operei. Este un fel de neîncredere în capacitatea de a ivi din interiorul culturii noastre un autor de o asemenea anvergură şi profunzime. Exagerările, şi în plus şi în minus, nu au lipsit. Pe primele le ironiza deja Călinescu. Cele din a doua categorie s-au acumulat multe de atunci sub influenţa obligatoriei nivelări valorice postmoderne şi a modei demitizărilor. Termenul de ucronie desemna simplu permanenta tendinţă eminesciană de a se situa dincolo de curgere, într-un timp-netimp, pentru că de acolo se vedea sensul totalizator al lumii. Iar comunicarea acestor viziuni (panorama deşertăciunilor) se făcea prin imagini a căror structură şi etimologie se cereau înţelese în puritatea lor originară. Imaginal şi ucronie sunt deci termeni corelativi. Te situezi în imaginal pentru a fi ucronic. Limbajul însuşi, în discontinuitatea sa, se loveşte de limite inerente atunci când inima accede în aceste intermundii, şi atunci singura comunicare posibilă devine cea prin imagini, perfect motivate, cu o sintaxă riguroasă. În consecinţă, structura însăşi a textului meu se construia oarecum spiralat, cu reveniri de idei şi reluări punctuale ale fragmentelor (re)analizate din diferite perspective, pe diferite spire. De ce Memento Mori? Pentru că este un poem exponenţial. Nu doar prin dimensiuni, ci pentru că se concentrează aici toate obsesiile eminesciene într-o formă oarecum genuină, fără grija îndelungii prelucrări estetice. L-am comparat cu nebuloasa originară din care se desprind toate galaxiile poeziei eminesciene. Căutarea acelei imaginaţii esenţiale, a lui imaginatio vera, 3

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat devenea ţinta fundamentală a acestui proiect de ambiţii faustice. Întoarcerea în trecut avea pentru poetul nostru nu rostul superficial de a căuta un refugiu în faţa răului fundamental al existenţei. (Eminescu este un mare poet al Răului, cum Baudelaire de pildă, chiar dacă de pe cu totul alte fundamente filozofice şi estetice). El căuta ceva mult mai mult, un punct origo, acel illo tempore, dinainte de sciziunea care introduce în lume răul, adică timpul, adică istoria care este o desfăşurare de neoprit a răului. Nu este vorba despre o idealizare a trecutului, Diorama este un magnific poem al cunoaşterii. Al cunoaşterii prin dezlănţuirea imaginarului. Romantismul major (vezi cartea fundamentală a lui Albert Beguin, Sufletul romantic şi visul) încerca să redescopere o anume considerare a imaginarului care începuse să fie părăsită de pe la Reformă încoace. O redescoperire estetică şi mistică. Studiile asupra imaginii (Culianu, Borella, Durand etc) demonstrau că avem de-a face cu o „castrare a imaginarului”, sub influenţa Reformei. „Reforma izbuteşte să producă o cenzură radicală a imaginarului pentru că fantasmele nu sunt nimic altceva decât idoli concepuţi de simţul intern”1, notează Culianu în capitolul numit semnificativ Marea cenzură a fantasticului. Descoperirea inconştientului, dez-lănţuirea funcţiei imaginative, manipularea fantasmelor sunt elemente neapărat necesare poemului vizionar. Or, în postumele sale, şi în Memento Mori prin amploarea viziunii în special, Eminescu eliberează total, cu toate riscurile2, funcţia fantasmatică. Istoria este doar canavaua pe care poetul brodează cea mai fastuoasă desfăşurare a imaginarului din poezia românească. Ar fi acesta un singur argument suficient de puternic pentru alegerea acestui proiect urieşesc prin care Eminescu ex-punea fără ecran de protecţie teritoriul incendiar al subconştientului născător de imagini. Poemul este, în întregimea lui, o meditaţie asupra sensului istoriei (care este răul), dar şi a Sensului pur şi simplu. Pentru că, urmărind defilarea prin faţa ochiului lăuntric a marilor civilizaţii, naşterea şi ineluctabila lor prăbuşire, încercând să afle sensul acestei repetiţii, poetul urmăreşte de fapt cum decurge procesul de sacralizare şi apoi de-semantizare a simbolurilor. Acordând o privire specială finalului poemului, am înţeles că avem de fapt de-a face cu o magnifică artă poetică. O instaurare a poeziei ca depozit absolut al sensului ascuns al lumii şi vehicol spre spaţiul totalizator al visului. Am acordat de aceea o atenţie specială finalului (surprinzător dacă am citi poemul numai la nivelul de suprafaţă al urmăririi en spectateur a defilării civilizaţiilor) şi poeticii
1

2

Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere. 1484; ed. Nemira,1994, p. 267; Mi-ar fi plăcut să scriu un capitol despre aceste riscuri.

4

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat implicite. Pentru că, deschizând poemul prin declanşarea reveriei şi închizându-l prin scufundarea în marea poeziei, Eminescu vădea o rigoare constructivă şi de viziune pe care caracterul aşa zis de proiect nefinalizat al poemului riscă să o oculteze. Vedeam deci în poem o imensă proiecţie fantasmatică, la scara istoriei, a întrebărilor care-l bântuiau pe poet privitoare la posibilitatea ucroniei, adică de a privi trecerea prin ieşirea din curgere. Încercarea mea de înţelegere a acestui poem s-a structurat oarecum de la sine, grosso modo, în două părţi. Una, să-i spunem, teoretică, şi a doua practică, analitică. În prima parte am încercat să circumscriu termenii cu care voi lucra. Începând, fireşte, cu cei de ucronie şi de imaginal. Continuând apoi cu observaţii asupra timpului, trecutului, imaginii, simbolului, răului, repetiţiei, melancoliei şamd. Pornesc de la premiza că Eminescu poate fi recitit şi supus unei lecturi împrospătate prin re-contextualizare. Există un anume sistem de referinţe care s-a clasicizat: India, Schopenhauer, romantica europeană şi în special cea germană, „spiritualitatea românească tradiţională”, mitologia etc, etc. Ce se întâmplă însă dacă îl încadrăm pe poet într-un sistem de referinţe noi? E un fel de probă de anduranţă. Poţi să-l citeşti dinspre Poulet, Durand, Bachelard, Heidegger, Wunenburger, Jung, Kierkegaard, Nietzsche, Ricoeur, Kojève, Lévinas, Guénon, Stéphane Lupasco, Nicolae Mărgineanu, psihanaliză, hermeneutică, teoria imaginii, istoria religiilor, simbologie şamd. Şi vezi, cu sau fără mirare, depinde de aşteptările iniţiale, că Eminescu ţine. Nu facem, evident, sursologie şi nici nu adoptăm perspectiva unui Eminescu care a gândit cu anticipaţie toate descoperirile secolului XX. Ideile nu sunt nici vechi, nici noi. Întrebările fundamentale ne bântuie de la începutul lumii. Bibliografia trebuie să ne ajute să înţelegem. Nici mai mult dar nici mai puţin. Prin ucronie am precizat că înţeleg tendinţa fundamentală a poetului de a obţine fantasmatic o ieşire din cursul/curgerea timpului pentru a avea o perspectivă totalizatoare asupra Sensului. Kairosul, timpul sacru, acolo unde poetul opreşte întoarcerea roţii, este timp repetitiv, „eternă reîntoarcere”. De aceea a trebuit să supunem unei atenţii speciale imaginea roţii sub tutela căreia se află întregul poem. Profesorul George Munteanu îşi intitula unul dintre capitole, citat la locul potrivit, De veghe la roata istoriei. Este atitudinea fundamentală a poetului, cu observaţia că istoria de aici nu este una factuală ci una imaginală. Adică una a descoperirii sensului imaginilor. Am apelat la mitologemul Roţii lui Ixion pentru a sugera cazna pe care o presupune întoarcerea roţii. Fiul lui Phlegyas şi regele lapiţilor, din a cărui monstruoasă 5

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat împreunare cu norul iluzoriu se iviseră Centaurii, a fost pedepsit să se chinuie legat de o roată de foc. Roata la care ajunge poetul după o ceremonie aromitoare de aprindere a reveriei înseamnă nu numai putere asupra timpului, ci şi suferinţă de genul celei exprimate în Rugăciunea unui dac sau Odă (în metru antic). Aici, provocată de skepsisul vizionării spectacolului decăderii periodice şi ineluctabile a civilizaţiilor succesive. Mitul eternei reîntoarceri, şi revenirea identicului ne-au ajutat să înţelegem sensul acestei imagini orginare a poemului. Nu am întârziat foarte mult asupra definirii timpului ca un concept filozofic, lucru ce near fi îndepărtat cu mult de rostul acestei lucrări. De la Platon şi Aristotel la Kant, Hegel, Bergson şi Heidegger, ar fi trebuit să facem practic o lucrare separată de istorie a conceptului de timp în filozofie şi estetică. Am punctat doar câteva idei care mă ajutau să surprind modul în care funcţiona angrenajul uriaş de imagini pe care îl manipula aici poetul. Când te gândeşti, de exemplu, la definiţia (pe care cu siguranţă o va fi cunoscut) a timpului din Timaiosul platonician după care timpul este o imagine mobilă a eternităţii, arhitectura acestui mirabil poem poate fi dintr-o dată percepută în altă lumină. Pare că poetul încearcă drumul invers, reconstituirea imaginii fixe, „raza cea eternă”, a eternităţii, pornind de la fluxul plin de străluciri înşelătoare şi arome al timpului curgător. Este un poem inductiv, şi nu întâmplător imaginea divinului apare ca un capăt al interogaţiei trecând din civilizaţie în civilizaţie abia în ultimele secvenţe ale poemului. Intervine aici şi contrastul, trăit ca sfâşiere, dintre continuitatea timpului şi discontinuitatea gândirii, continuitatea timpului exterior şi discontinuitatea duratei interioare, timp sacru – timp profan, timp liniar şi timp circular, limitele limbajului şi puterile nemărginite ale imaginii, joc de mortală sfidare a limitelor. La nivelul imediat, fireşte că poemul ilustrează (cuvânt de citit poate într-un sens cât mai propriu) teme bine ştiute în cultura lumii, de la ubi sunt la meditaţia despre deşertăciune a Ecleziastului. Nu aici era deci de aflat importanţa poemului. El are o profunzime vizionară, meditaţia asupra sensului istoriei care se transformă într-o poetică explicită. Pornind de la definiţia atât de succintă şi de profundă a lui Ioan Petru Culianu, conform căreia scriitorul este un manipulator de fantasme, m-a interesat natura acestor fantasme ale timpului şi ale istoriei, dar şi reveria elementelor pe care poetul le vedea în fiecare eon de civilizaţie. Ne amintim aforismul Novalis-ian „Imaginaţia mea creşte pe măsură ce descreşte speranţa”. Putem realiza astfel de ce creşte, la modul propriu, imaginaţia eminesciană în acest poem despre moartea reiterată a lumii. Pentru că fiecare eon străbătut se închide în uitarea şi ofilirea speranţei de a trece dincolo de procesul curgerii. 6

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat Nu putem omite, apoi, că Memento Mori, era numai un proiect, un şantier de piramidă niciodată ridicată. Să „visezi” întreaga istorie a umanităţii pentru a-i desluşi un sens presupus, iată miza absolută a poemului. După modul său specific de lucru, Eminescu avea să folosească în alte locuri fragmente, imagini, idei din poem în alte texte cărora le va fi dat finisarea estetică necesară. Un Memento Mori încheiat ar fi fost însă un fel de contradicţie în termeni. Căci nici visul, nici istoria nu pot avea încheiere. Iar moartea? Aici am întâlnit ideea care mi-a limpezit modul de abordare al poemului, conceptul lui Henry Corbin de imaginal. Legat de imaginatio vera a alchimiştilor, dar venind din gândirea islamică, acest concept forjat de istoricul religiilor deschidea o nouă perspectivă asupra considerării imaginilor. Spaţiul-timp imaginal ar fi acela care simbolurile şi arhetipurilor religioase au o existenţă efectivă. Ele nu sunt deci născocite, inventate, ci descoperite după un exerciţiu anamnetic special. Imaginalul înseamnă adevărata realitate, „primăvara vieţii”, o interlume accesibilă doar văzătorilor. Poeta vates, nu este, cum superficial se consideră, un simplu profetism social, „vederea” are aici un sens care ne duce mult mai departe, în intermundii. Faptul că poetul nostru presimţise această cale încă de la primele sale creaţii este bine ştiut. Era, mai bine zis, o dorinţă, o simplă năzuinţă, slujită cu mijloacele retoricii elementare, curente în poezia epocii. În opera sa de maturitate, Eminescu va descoperi şi cum se câştigă această vedere şi, în ultimă instanţă, ce vizează/visează ea. Este o inter-lume între sensibil şi inteligibil, ţine de o ontologie a intervalului şi umple astfel acel gol pe care un poet în simte între „aici” şi „ dincolo”. În plus, corpusul acesta de imagini este perfect motivat, ele ţin de sacru, de universul simbolic originar... şi aici ne-am întâlnit fireşte cu arheologia antropologică a lui Mircea Eliade, cel care încerca să restituie umanităţii tocmai sensurile ocultate în timp ale universului simbolic. „Nici lumea empirică a simţurilor, nici lumea abstractă a intelectului” defineşte Corbin acest Mundus Imaginalis. „Imaginaţia agent este prin excelenţă o putere mediană şi mediatoare, la fel ca şi universul de care este ordonată şi la care dă acces, este un univers median şi mediator,o interlume între sensibil şi inteligibil, o interlume fără de care articulaţia între sensibil şi intelgibil s-ar bloca definitiv”. Corelativ, avem şi Forme similare: sensibile, imaginale şi inteligibile. Formele teofanice fiind prin excelenţă forme imaginale. Dacă citim poemul doar ca pe unul pur descriptiv, riscăm să trecem pe lângă înţelesul lui profund. Am propus să-l citim ca pe unul al succesivelor hierofanii, al naşterii şi apoi de-semantizării simbolurilor, care înseamnă

7

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat moarte. Adevărata conciliere între concept şi fantasmă se poate petrece numai la umbra „arborelui binecuvântat”. Adică a templului unde secolii se torc şi unde se află roata istoriei. Rima etiomolgică templu – timp poate fi invocată pentru gestul instaurator al poemului, momentul culminant al întregului ceremonial oniric prin care se deschide poemul. Am făcut observaţia că, urmând structura de suprafaţă a textului, el ar fi fost logic să înceapă printr-un tablou cosmogonic dintre acelea reuşite memorabil în poeme clasice ale autorului nostru. Şi totuşi, ea lipseşte aici. În aparenţă. Căci ea există, dar sub o formă neevidentă.. O geneză exista în poem, dar era nu una a cosmosului, ci una a poeziei însăşi. Preambulul oniric al poemului făcea posibilă vizio-nar(ar)ea istoriei, înţelegerea ei fantasmatică. Şi, păstrând o simetrie neobişnuită pentru un text nefinisat, încheierea se petrecea în aceeaşi resorbire în poezie. „Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace” (Scrisoarea I). Fiindcă desfăşurarea istoriei era numai una a răului (adică a fiinţei scindate, a dualităţii); „Răul şi iarăşi răul-că vremea se măsoară/ După a răutăţii păşire. Rău şi ură/ Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură,/Invidios - avară, de sânge însetată/E omenirea 'ntreagă-o rasă blăstămată,”(Andrei Mureşanu 1871), miza majoră a poetului era tocmai de privi dincolo de această desfăşurare. Recâştigarea unităţii originare se face prin deşteptarea „ochiului lăuntric” (vezi visul sultanului din Scrisoarea III) şi eliberarea funcţiei imaginative. Poate că ne trebuie curaj pentru a înţelege că Eminescu nu a scris în primul rând „poezii”, ci a ambiţionat un fel de „sistem liric” (cu toată imprecizia sintagmei) care să expună complet acel coincidentia oppositorum care îi era fundamentul spiritual. Sistemul acesta liric pe care îl întrezărim aici avea, desigur, şi o finalitate taumaturgică. Dacă „răceala” predicată în Glossă părea un ideal în veci intangibil pentru că „focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării”, accesul la imaginal putea cel puţin dezvălui faţa cea dinspre eternitate a lumii. Ins prin excelenţă interogativ3, poetul se salva nu fugind de real, ci căutându-i întemeierile imaginale. Prin acest „sistem liric” poetul urmărea izbăvirea de „boala de moarte” şi de toate întrebările cu care fiinţa scindată încearcă să-şi umple vidul interior. Am citat insistent din sinteza capitală a Rosei del Conte. Carte fundamentală nu numai prin acuitatea şi profunzimea analizei, cât prin lipsa totală de complexe, aşezarea lui Eminescu în

3

Vezi Dan C. Mihăilescu, Întrebările poeziei, ed. Cartea Românească, 1988;

8

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat modul cel mai natural în contextul cultural şi ideatic major pe care îl merită. Continuu să cred că sinteza aceasta care ar fi trebuit să fie printre cărţile de căpătâi ale culturii române este încă insuficient cunoscută şi mai ales că ideile ei nu au intrat printre locurile comune ale eminescologiei autohtone, cum s-a întâmplat cu cele ale lui Călinescu. Să fie din cauza complexelor de inferioritate care ne macină cultura şi care, mai nou, iau expresia demitizării? Avantajul privirii din exterior stă într-o justă situare valorică. Istoricul literar italian poate scrie senin lucruri care, scrise de un român, l-ar încadra direct în speţa detestabilă a „adulatorilor necritici ai poetului”. Vorbind despre o „aiontologie” eminesciană, dna. Rosa del Conte fixa de fapt ideatic şi prin jaloanele bibliografice esenţiale problematica ucroniei eminesciene. „Eminescu este şi rămâne prin structura lui intimă un raţionalist mistic ce năzuieşte spre absolut, spre un absolut din care toate celelalte valori îşi iau garanţia permanenţei: eternul ”. Este o frază esenţială despre poet şi, cine nu înţelege ce va să fie acela un raţionalist mistic, are puţine şanse să-l înţeleagă cu adevărat pe Eminescu. Raportarea hotărâtă la gnosticism tot ilustrei doamne o datorăm. „Cu toate acestea, prin figura Eternului, a intrat în poezia lui Eminescu adevăratul răspunzător pentru drama cosmică, dramă ce constituie tema centrală a inspiraţiei sale: timpul”, afirmă domnia sa. Poet cosmic, obişnuit să privească lucrurile din perspectivă luciferică, Eminescu îşi impunea astfel o limită undeva la un nivel greu de atins. Ni se vorbeşte astfel despre pesimismul gnostic al poetului. El survine din suprapunerea şi tensiunea dintre două timpuri: unul al vieţii, al naturii şi astrelor, timp al permanenţei şi al împlinirii, şi un timp al morţii, al uzurii şi îmbătrânirii. Pe această bază am definit ucronia nu ca o simplă evadare din timp, ci ca intrare în Marele Timp, încordare spec(tac)ulară a forţelor creatoare pentru a epuiza timpul prin intensia trăirii şi prin (de)scriere. Este o convergenţă de cel puţin trei timpuri în poem, de fapt o sin-ritmie caracteristică. Ritmul istoriei în sensul curent al cuvântului, trăit de poet cu o frenezie încă insuficient explicată în biografia imediată şi în publicistică. Ritmul individului: al creaţiei, al culturii, al erosului. Apoi ritmul cosmosului, cel în care toate se resorb. Ucronia este implicit o cronomahie, o luptă cu toate aceste moduri ale timpului. Iar poetul este un Cronocrator (după formula lui Gilbert Durand). Visul, apoi, este o structură heterogenizantă4, de aceea energiile sale sunt neapărat necesare acestei lupte cu timpul. „Căci lumea pare numai a curge trecătoare/Toate sunt coji
4

cf. Stéphane Lupasco, Du rêve..... 9

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat durerii celei nepieritoare,/Pe când tot ce aleargă şi-n şiruri se aşterne,/Repausă în raza gândirii cei eterne ” (Ca o făclie) sau „ Priveliştile sclipitoare,/Ce-n repezi şiruri se diştern/Repausă nestrămutate/Sub raza gândului etern ” (Cu mâne zilele-ţi adaugi), sunt formulări care surprind liric şi gnomic coexistenţa ritmurilor. Dar o gândire a eternului nu se gândeşte decât pe sine, se gândeşte ca aparenţă, coaja (cuvânt mult îndrăgit de Eminescu) perisabilă, umbră, panoramă a deşertăciunilor. „Priveliştile sclipitoare”, – şi schimbătoare – apar ca repaos, fixitate, din punctul de vedere al gândului etern, demiurgic. „Gândirea” continuă a Demiurgului este opusă discontinuităţii gândului uman. Dorului intens de a anula dezacordul ritmic dintre individ şi ceea ce îl transcende (istorie, cosmos) îi corespunde într-un alt plan al textului încercarea de asimilare până la confundarea in actu a gândului şi a materialităţii acestuia. Materializarea şi materialitatea gândului (privilegiu al orizontului ucronic) constituie una dintre cele mai fascinante sugestii ale lirismului eminescian, din nou convergenţă a antagonismelor ireductibile altfel decât prin apelul la simbol. Am citat apoi din Stéphane Lupasco (un gânditor care poate fi studiat intens în legătură cu Eminescu) după care visul înseamnă o insurecţie mnemică, o agresiune contra memoriei. Contra memoriei „stângi” a creierului, cea responsabilă de raţiune şi structuri logice, prin stimularea memoriei „drepte”, a visului. În Memento Mori visul spaţializează timpul, dând conturul civilizaţiilor – fructe ale visului demiurgiei secunde – iar memoria aduce moartea, distruge conform unei traduceri ad litteram a titlului: adu-ţi aminte că vei muri. Sau că eşti muritor? Este agonul perpetuu dintre „ lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite” şi „lumea cea aievea, unde cu sudori muncite/Te încerci a stoarce lapte din a stâncei coaste seci”. Imaginarul este cenzurat de moarte, marile civilizaţii visează în piatră monumente urieşeşti împotriva Timpului dar ele, ruinate de Timp, măcinate până la pulbere, sunt înfrânte de pustiu…engrama nisipului ca lentoare a pulverizării, nu moartea cataclismică impresionează, ci lucrarea infailibilă a cariului-timp. În triunghiul acesta: timp, amintire, moarte am situat spaţiul liric din poemul discutat. A trebuit să străbatem fiecare dintre aceste concepte pentru a înţelege geografia imaginală în care ne mişcăm în poemul analizat. Având ca atmosferă în care se scaldă reveria. Ca fiinţă prin excelenţă sintetizatoare, Eminescu tindea să conceapă acel fel de construcţii tipice sintezei. Imaginalul, reveria materială, simbolul sunt astfel de elemente de sinteză. Un capitol întreg am dedicat astfel energiilor reminiscente ale cuvântului şi ale simbolului. Ne situam şi aici într-un spaţiu al întâlnirilor dintre eros şi tanatos, dintre eros şi anamnesis, dintre timp şi visare. 10

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat Observam cum prăbuşirea în sine şi de sine a civilizaţiilor se află mereu la o intersecţie de termeni care trebuie conciliaţi. Pentru a surprinde gândirea poetică in actu. „Astfel, mişcarea gândirii poetice este strict analogă mişcării naturii, căci ele se supun, şi una şi alta, aceluiaşi proces. Universul şi poemul care îl cântă se desfăşoară pornind de la acelaşi punct, urmând aceleaşi direcţii. Geneza cosmică şi geneza poetică au aceeaşi obârşie – şi aceeaşi dezvoltare”, scrie George Poulet. Concilierea nu se poate petrece însă fără o adâncă scufundare în „marea de amar” a melancoliei. Recent, profesorul George Gană a dedicat o întreagă carte acestei teme a melancoliei eminesciene. Melancolia este „tristeţe fără cauză”. Încă Aristotel spunea că toţi oamenii excepţionali sunt melancolici. Iar Robert Burton, autorul celebrei Anatomii a melancoliei, deosebea între o melancolie profundă, constitutivă, şi una trecătoare. Ne-am folosit de monogafia clasică întocmită de un grup de autori sub coordonarea lui Erwin Panowsky, Saturn şi melancolia. Studii de filozofie a naturii, religie şi artă. Nu poţi să scrii despre timp fără să ajungi melancolic. Reproduc şi aici un citat edificator: „Melancolicul suferă, înainte de toate, din cauza contradicţiei dintre timp şi eternitate; dar şi atunci când suferă, el acordă o valoare pozitivă durerii sale, sub specie aeternitatis (din perspectiva eternităţii), pentru că are sentimentul că melancolia sa îi permite accesul la o parte din eternitate”. Spaţiul imaginal este tocmai un spaţiu dinaintea căderii, iar amintirea lui provoacă melacolie. Taedium cordis guvernează lumea post-paradisiacă. Răceala saturniană este, după cum ştim, o ţintă mereu căutată şi niciodată obţinută de poet. Marele nostru indianist Sergiu Al. George analiza melancolia eminesciană prin raportare la Schopenhauer şi la gândirea indiană. El putea astfel să depăşească simpla considerare a melancoliei eminesciene ca un pesimism indus de ideea morţii (fie ea şi universală). El distinge în melacolie „un sentiment fundamental al lumii”, „o conştinţă comprehensivă a ritmurilor prin care se transcende (sic!) cosmosul, timpul şi iubirea...”. regăsim, iată, şi la aceast nivel problema centrală a ritmului. Această maladie rezultând dintr-un exces de gândire se exfoliază în Diorama în mari aurore imaginale, ca pentru „a stinge cu toate apele mării” durerea de a fi, focul din Odă. În metru antic. Civilizaţiile provoacă melancolie dacă sunt gândite, pentru că se aşează sub icoana derizoriului şi a nedesăvârşitului. Al cui este deci visul final din Panorama? Al morţii care se proiectează în hora de imagini dinamice ale vieţii? Al vieţii care tinde spre veşnicul repaus al 11

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat indeterminatului? Al amândurora deopotrivă? Cine ştie? Căci în Diorama Timpul nu este creştere spre ceva, ci o mereu ratată şi reluată experienţă a sacrului. Este, altfel spus, ucronie. Partea a doua a lucrării noastre este o înaintare pas cu pas, vers cu vers prin labirintul poemului. Inevitabil, multe din lucrurile din prima parte le regăsim, probate acum scupulos pe text. Am aşezat această a doua parte sub un moto din Clément Rosset: „Il n’y a pas de délire d’interprétation puisque toute interprétation est un délire”. Am vrut să înţeleg aici prin „delir” doar eliberarea funcţiei imaginale la care trebuie să apeleze fireşte şi cititorul-hermeneut, precum poetul. Am pornit prin a combate un fel de eroare datorată probabil unei contaminări de perspective. Un fel de comparaţie subconştientă şi inevitabilă pe care o facem cu Epigonii, datorită unei asemănări de construcţie. Acolo, poetul găsea câte o caracterizare pregnantă, memorabilă pentru fiecare dintre scriitorii invocaţi. S-a translat asemenea perspectivă şi asupra poemului nostru, socotindu-se că poetul găseşte formule de individualizare a fiecărei civilizaţii, admirând fastul imaginilor prin care civilizaţiile sunt pictate. De fapt, o lectură atentă ne arată că Eminescu este prea puţin preocupat să surprindă liric diferenţa specifică dintre civilizaţii şi mult mai atent să construiască tabloul de imagini al genului lor proxim. Care este moartea. Aici stă nexul poemului. Ca structură compoziţională, Diorama este un poem al Repetitivului. Adică al morţii. Că şi la nivelul imaginilor se face simţită această mono-tonie este cât se poate de logic. Şi deplin semnificativ. Cam la fiecare ciclu de civilizaţie găsim aceleaşi elemente: visul, plutirea, explozia vegetală sau geologică, intrarea în grotă, instrumentul muzical, identitatea dintre gând şi act, semnul tainic în care se află încifrată taina lumii, logosul naturii, nocturnul, acvaticul şamd. Unul dintre titlurile pe care le încerca poetul pentru proiectul său atât de ambiţios era „Panorama Deşertăciunei”, un singular sugestiv. Care reduce dintr-o singură tăietură întreg spectacolul naşterii şi prăbuşirii civilizaţiilor la o singură şi supremă iluzie: cea că moartea poate fi supusă, ocolită, deturnată, înfrântă prin creaţie. Poemul este, în întregimea lui, o imensă eufemizare a morţii. Hermeneutica pe care am încercat-o asupra universului din această lume construită din imagini a urmărit doar să dez-văluie (prin înlăturarea voalului de lecturi ad-litteram doar prin sensul prim, romantic, al imaginilor) o coerenţă de care poetul se va fi îngrijit în mod special. Nedorind neapărat să fie „original”, ci doar să-şi asculte „cu adâncime” glasul gândurilor. „...străina-ne gândire/Au zdrobit a vieţii veche uriaş, puternic lanţ;” constată poetul. Această ruptură, numită precis „înstrăinare” este vina fundamentală a lumii contemporane. A lumii în genere, din chiar momentul îndepărtării de origine, de Semnificator. Desfăşurarea în falduri 12

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat ample a reconstrucţiei imaginale care urmăreşte să refacă o istorie prin imaginile ei constitutive în reveria poetului sfârşeşte într-un „gând neaprofundabil”. Un război final între limitele (marginile) firii şi i-limitatul gândului uman, dez-mărginirea pe care acesta o presupune. Finalul închide şi problema imaginii ca iluzie, căci Atotputernicului (perifrază foarte potrivită în context) i se cere să rupă vălul de imagini, încercând să reconstituie lumea din ruinele gândirii. „Zeii Greciei şi Romei au murit de aceeaşi boală ca şi simbolurile noastre creştine: atunci ca şi astăzi oamenii au descoperit vidul din spatele zeilor” observă C.G Jung. „Atunci”, „astăzi” sunt poli energetici între care se formează fulgerul unor înţelesuri înfricoşătoare. Faptul că lucrurile se repetă în acelaşi fel, şi anume lucrurile morţii dumnezeilor, este limita finală a gândirii. Moartea din viaţă, adică moartea gândită de palizii, siniştrii cugetători este chiar spaima de acest vid din spatele zeilor. Zeii au murit (unii o ştiu de la Nietzsche, alţii de la Hegel) şi gândirea e moartă! Legătură cauzală. O (pre)simţeau toţi romanticii. Care încercau o resacralizare a unei lumi fără Dumnezeu prin exacerbarea imaginarului. În romantism avem de-a face cu un adevărat război simbolizant care încearcă să salveze lumea, re-investind-o. Dumnezeu apune pe cerul cugetării, căderea în infinit este o cădere în poezie, întrebările se sting sub lumina orbitoare a imaginilor libere. Puţină atenţie s-a dat unei invocaţii din finalul poemului, în care însuşi spaţiul intermediar al imaginilor se vădeşte insuficient. „Tu, ce în câmpii de caos semeni stele – sfânt şi mare,/Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,/Rupe vălur'le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom/Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,/Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,/Cine eşti?…Să pot pricepe şi icoana ta… pe om”. Imagini şi icoană apar acum cu înţelesuri diferite. „El” din fragmentul Genezei din Bhagavad Gîta, (X.129) apare acum drept Ascuns de vălurile de imagini care devin astfel expresii ale aparenţei care ascunde principiul. Ruinele se mută, din planul istoric, în planul subiectiv. Gândirea însăşi devine o ruină din care nu se pot salva decât resturi de semnificaţii. Coji. Şi numai pe această cale, să-i spunem apofatică, poate fi înţeles omul, ca icoană a divinului (şi nu invers!). Am pornit de la civilizaţii şi am coborât la om. Traseul este el însuşi un memento. I se recunoaşte „Aceluia” doar rostul de prescriitor al istoriei, al timpului. Şi în această scriitură tainică poetul caută chipul oglindit: „…Să pot pricepe şi icoana ta, pe om”. Diorama îşi dezvăluie astfel o intenţie mai profundă, ea devine o poveste a lui mysterium tremendum, a lui gans andere, povestea încercării de a privi, dincolo 13

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat de explozia de forme a Lumii, în hăul originar. Dacă am străbătut această panoramă a deşertăciunilor numite civilizaţii, atunci iată şi ultima dintre ele: a încerca să-i dai Absolutului o formă. Ceea ce, de fapt, a făcut şi face mereu istoria: „…Şi icoana-ţi n-o inventă omul mic şi-n margini strâns./Jucăria sclipitoare de gândiri şi de sentinţe,/Încurcatele sofisme nu explic a ta fiinţă/Şi asupra-ţi cugetării-ţi pe mulţi moartea i-a surprins./Oamenii au făcut chipuri ce ziceau că-ţi seamăn ţie…”. Întrebarea a fost purtată de către poet peste toate împlinirile lumii, toate fiind, în ultimă instanţă, „chipuri”, în-chipuiri. De la desfăşurarea în acorduri ample, ultima parte a poemului schimbă sensibil tonalitatea, este una mult mai reflexivă, mai discursivă, încercând să stingă în formă gnomică incendiul de imagini dinainte. Este o meditaţie asupra divinului şi a morţii acestuia (adică a sensului, cum se adeverise de fiecare dată în poem). Momentul în care poetul fixează scrierea, momentul în care s-a „încununat” curgerea de până acum, acel „astăzi” în care punctul de solstiţiu a sosit în omenire, este momentul golirii transcendenţei, după bine cunoscuta formulă. Omul este, fireşte, şi pentru Eminescu „Sein zum Tode” şi lunga călătorie care este Diorama ţine exact de acest „zum”. Eliade identifica o serie a eternei reîntoarceri: creaţie, epuizare, destrucţie, refacerea noului an. Este un traseu mitic urmat fidel de desfăşurarea poemului... ultima etapă fiind resorbirea generală în poezie. Nu înainte de a supune totul unui examen raţional sever. Raţional tot în sensul poetic, fireşte. În finalul poemului, şi deci al comentariului, revine firesc chestiunea timpului. De această dată, ne-am raportat analitic la viziunea heideggeriană. După care înţelegerea timpului nu este posibilă decât pornind de la eternitate. Acum, când „E apus de zeitate şi-asfinţire de idei”, timpul se întoarce în meditaţie. Vorbind despre conceptul de timp într-o conferinţă ce va sta la baza cunoscutei Sein und Zeit, Heidegger invoca pentru chestiunea timpului mai degrabă competenţa teologului decât pe cea a filozofului. Un fel de predare în faţa celuilalt versant al muntelui. „Dacă accesul la Dumnezeu este credinţa şi dacă raportarea la eternitate nu este posibilă decât prin această credinţă, atunci filozofia nu va dispune nicicând de eternitate şi, prin urmare, aceasta din urmă nu va putea fi nicicând utilizată, metodologic, ca perspectivă posibilă pentru o discuţie asupra timpului. Filozofia nu va putea depăşi nicicând acest impas. …”. Alături de credinţă, rămâne însă poezia. Cum va afirma din nou filozoful, analizând cunoscutul vers hölderlin-ian „Însă ceea ce rămâne,

14

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat poeţii ctitoresc”5. Nu întâmplător vers din poemul Andenken (Aducere aminte, un fel de Memento Mori al poetului german). În această lume în care supravieţuiesc numai praful şi ruinele, poezia rămâne. „Timpul mort şi-ntinde membrii şi devine veşnicie” este unul dintre versurile esenţiale eminesciene, alcături deefinitive de cuvinte la care orice glossă devine cumplit de săracă. Moartea timpului este alt nume al veşniciei. Plasticitatea imaginii, dată de verb care transfigurează prin concreteţe abstracţia conceptuală, dă, în aceste opt cuvinte, cea mai concentrată definiţie lirică a morţii, a timpului şi a eternităţii. Dacă poemul nu are o descriere a genezei, în sensul comun al termenului, are, în schimb, această magnifică apocalipsă „cum figuris”, în care, după ce au murit civilizaţiile, distruse de timp, moare însuşi timpul. „Dar la ce să beau din lacul ce dă viaţă nesfârşită,/Ca să văd istoria lumii dinainte-mi repeţită,/Cu aceleaşi lungi mizerii s-obosesc sufletu-mi mut?”. Cuvântul cheie din versurile de mai sus este „mut”. Mut în faţa sublimului spectacol al istoriei în desfăşurare? Mut acum, la sfârşitul timpurilor, pentru că logosul însuşi a amuţit? Mut pentru că nu mai sunt cuvinte? Nemaifiind timp? Mut de sila „lungilor mizerii” repetate la nesfârşit? Câte ceva din toate, dar vărsându-se toate ca râurile în ocean în paharul poeziei înfocate. „Înfocate” vine aici literalmente de acel ultimativ: Focul meu a-l stinge nu pot cu toate apele mării. Fiecare vers din acestă finală strofă cade ca o ghilotină. „Gândirile fantome” sunt „imaginile imaginare” (Wunenburger), care revin ca memento, avertisment pentru părăsirea paradisului imaginal. Şi să ne întrebăm: ce înseamnă în spaţiul semantic de mai sus: fantome? Evident, nimic de-a face cu strigoii, cu făpurile ceţoase şi înspăimântătoare venite din lumea de dincolo şi plutind vag prin zone lugubre. Întrebăm din nou cuvântul în anamneza lui şi descoperim că în greacă phantasma (φάντασμα) însemna şi fantomă. Intrând în starea de vis, singura se pare care dă acces poetului modern la interlumea imaginală, iată-l pe călătorul nostru, la capătul drumului ajuns, dându-ne aceeaşi „definiţie” pe care o va descoperi istoricul religiilor peste un veac şi pe care am citat-o la p. 4. Eminescu privilegia, se ştie, „icoanele”, exact în sensul de imagini. În greacă avem două rădăcini pentru noţiunea de imagine: eikon – imagine, provenind de la o rădăcină indoeuropeană *weik care exprimă ideea de asemănare. Şi eidolon – imagine de la eidos – aspect, formă, ce au ca rădăcină *weid ce trimite la ideea de vedere, a vedea (cf. dicţionarul Lidl-Scott). Am avut deci o succesiune de viziuni din ceea ce numim îndeobşte istorie. Poetul a văzut în adâncul morţii universale. Vedere care

5

Martin Heidegger, Hölderlin şi esenţa poeziei, în Originea operei de artă, ed. Humanitas, 1995, trad. Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu; p. 229;

15

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat produce fantasme coerente într-un „vis” care nu este altceva decât reveria prin care timpul devine vizibil. Phantasia era legată încă de stoici de Phos – lumină. Jucăm într-un spaţiu foarte îngust, în care sensurile se concentrează nuclear. Căci sfârşitul este în vis fantasmele învie, imaginalul are forţă generatoare, în măsura în care viaţa în esenţa ei este vis. E „morala” acestui lung periplu imaginal. Poem al nostalgiei (durerea întoarcerii, durerea de nu avea un acasă, căci ea mereu se dărâmă), Memento Mori este un poem al revelaţiei continue, o călătorie spre inima neştiută a lumii şi a sinelui, ascunsă în carnea morţii universale. Finalul este o regăsire, casa este regăsită. Patria visului.

16

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat BIBLIOGRAFIE Pentru opera eminesciană am folosit, fireşte, ediţia tezaur, cunoscută sub numele întemeietorului său: ediţia Perpessicius. Întrucât însăşi povestea acestei ediţii implică Timpul poetului, într-un alt ipostas al său, nu este inutil să ne amintim din când în când cronologia ei. 1. Opere, vol I., Fundaţia pentru literatură şi artă Regele Carol II. Ediţie critică îngrijită de Perpessicius, 1939; 2. Opere, vol. II., Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1943; 3. Opere, vol. III., Fundaţia Regele Mihai I. 1944; 4. Opere, vol. IV., Editura Academiei Republicii Populare Române, 1952; 5. Opere, vol. V., Editura Academiei Republicii Populare Române, 1958; 6. Opere, vol. VI., Editura Academiei Republicii Populare Române, 1963; 7. Opere vol. VII., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1977; 8. Opere, vol VIII., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1988; 9. Opere, vol. IX., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1980; 10. Opere, vol. X., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989; 11. Opere, vol. XI., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1984; 12. Opere, vol. XII., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985; 13. Opere, vol. XIII., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1985; 14. Opere, vol. XIV., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1983; 15. Opere, vol. XV., Editura Academiei Române, 1993; 16. Opere, vol XVI., Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989;

Nu conţine acest sinoptic cronologic un material suficient de incitant pentru o meditaţie asupra vicleniei şi absurdului istoriei? Să precizăn şi că ediţia s-a aflat sub îngrijirea lui 17

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat Perpessicius până la volumul al VI-lea inclusiv, începând de la care a fost îngrijită de un colectiv de la Academie şi de la Muzeul Literaturii Române. În această ediţie poemul Memento Mori se află în volumul al IV-lea, iar variantele în volumul al V-lea. Am mai folosit de asemenea ediţia Opere Alese, de la Editura pentru Literatură, seria Scriitori Romîni, vol. II, 1964; Un instrument de neînlocuit este volumul Fragmentarium, ediţie după manuscrise, cu variante, note, adenda şi indici de Magdalena D. Vatamaniuc, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981;

În rest, Eminescu se compune din cărţi. AMADO, Alonso, Materie şi formă în poezie, ed. Univers, Bucureşti 1982, traducere de Angela Teodorescu – Martin; ARON, Raymond, Introducere în filozofia istoriei, Eseu despre limitele obiectivităţii istorice, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997; traducere de Horia Gănescu; ANTOHI, Sorin, La originile utopismului românesc. Mentalităţi şi evenimente; în vol. Cultură şi societate, ed. Ştiinţifică, 1991; pp. 205 – 241; ANTOHI, Sorin, Utopia lui Eminescu, în România Literară nr. 1/1993; ANTOHI, Sorin, Civitas imaginalis, Istorie şi utopie în cultura românească; ed. Litera, Bucureşti, 1994; ARISTOTEL, Fizica, ed. Ştiinţifrică, Bucureşti, 1966, traducere de N.I. Barbu; AUGUSTIN Fericitul, Confessiones, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1985, traducere de prof. doctor docent Nicolae Barbu, BACHELARD, Gaston, Apa şi visele, Eseu despre imaginaţia materiei, ed. Univers, Bucureşti, 1997, traducere de Irina Mavrodin; BACHELARD, Gaston, Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării, ed. Univers, Bucureşti, 1997, traducere de Irina Mavrodin;

18

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat BACHELARD, Gaston, Pământul şi reveriile odihnei. Eseu asupra imaginilor intimităţii, , ed. Univers, Bucureşti, 1999, traducere de Irina Mavrodin; BACHELARD, Gaston, Pământul şi reveriile voinţei.ed. Univers, Bucureşti, 1998; traducere de Irina Mavrodin; BACHELARD, Gaston, Poetica reveriei, ed. Univers, Bucureşti, 2005, traducere de Luminiţa Brăileanu; BACHELARD, Gaston, Psihanaliza focului, ed. Univers, Bucureşti, 2000, traducere de Lucia Ruxandra Munteanu; BALOTĂ, Nicolae, Glosse la Memento Mori, în Caietele Mihai Eminescu, ed. Eminescu, Bucureşti, vol. I, 1982; BARTHES, Roland, Lecţia, ed. Cartier, Chişinău, 2006, traducere de Sorina Dănăilă, în volum împreună cu Plăcerea textului şi Roland Barthes despre Roland Barthes; BATAILLE, Georges, Erotismul, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998; traducere de Dan Petrescu; BÉGUIN, Albert, Sufletul romantic şi visul, ed. Univers, Bucureşti, 1970; traducere de Dumitru Ţepeneag; BERDIAEV, Nikolai, Sensul creaţiei, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, traducere de Anca Oroveanu; BERGSON Henri, Matière et mémoire. Essai sur la rélation du corps à l’esprit, ed. Félix Alcan, Partis, 1903; BERGSON, Henri, Materie şi memorie, ed. Polirom, Iaşi, 1996, traducere Cora Chiriac; BERNEA, Ernest, Timpul la ţăranul român, în volum împreună cu Crist şi condiţia umană, ed, Criterion Publishing, 2000; BHOSE, Amita, Eminescu şi India, ed. Junimea, Iaşi, 1978; BIBERI, Ion, Poezia. Mod de existenţă, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968;

19

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat BIBERI, Ion, Visul şi structurile subconştientului, ede. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; BIBERI, Ion, Essai sur la condition humaine, ed. Litera, Bucureşti, 1973; BOHM, David, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, traducere de H.-R. Patapievici şi Sorin Părăoanu; BORELLA, Jean, Criza simbolismului religios, ed. Institutul European, Iaşi, 1995, traducere de Diana Morăraşu; BRAGA,Corin, De la arhetip la anarhetip, ed. Polirom, Iaşi, 2006; BRAGA, Corin, 10 Studii de arhetipologie, ed. Dacia, Cluj – Napoca, 1999; BURGOS, Jean, Pentru o poetică a imaginarului, ed. Univers, Bucureşti, 1998, traducere Gabriela Duda şi Micaela Gulea; BUŞULENGA, Zoe Dumitrescu, Eminescu şi romantismul german, Editura Eminescu, Bucureşti, 1987; BUŞULENGA, Zoe Dumitrescu, Eminescu – cultură şi creaţie, ed. Eminescu, Bucureşti, 1976; CALUDE, Cristian, Teorema lui Gödel, o limită a formalizării? în Cartea interferenţelor, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985; CARACOSTEA, Dimitrie, Studii eminesciene, ed. Minerva, Bucureşti, 1975; CARAMAN, Petru, Pământ şi Apă – Contribuţie etnologică la studiul simbolicei eminesciene, ed. Junimea, Iaşi, 1984; CAZIMIR, Ştefan, Stele cardinale. Eseu despre Eminescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1975; CĂLIN, Vera, Romantismul, ed. Univers, Bucureşti, 1970; CĂLINESCU George, Opera lui Mihai Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 2 vol. 1969; CĂLINESCU, George, Avatarii faraonului Tlà. Ed. Junimea, Iaşi, 1979;

20

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat CEAUŞESCU, Gheorghe, Dacia în poezia lui Eminescu Eminescu, Bucureşti, vol I., 1972, CERNICA Viorel, Căutarea de sine şi chemările tradiţiei, Mihai Dascal Editor, Bucureşti, 2002; CHEVALIER, Jean şi GHEERBRANT Alain, Dicţionar de simboluri, 3 vol., ed. Artemis, Bucureşti, vol I. 1994, vol. II, III, 1995; CHIOARU, Dumitru, Poetica temporalităţii, ed. Dacia. Cluj – Napoca, 2000; CHIŞU, Lucian, Prejudecata Caracostea, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002, CIOABĂ, Cătălin, Jocul cu timpul, ontologia temporală a lui Martin Heidegger, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005; CIOABĂ, Cătălin, Timp şi temporalitate, Comentarii la conferinţa Conceptul de timp de Martin Heidegger, ed. Humanitas, Bucureşti, 2000; CIOMOŞ, Virgil, Timp şi eternitate, ed. Paideia, Bucureşti, 1999 (retipărită în 2001); CIORAN, E.M., Histoire et Utopie, Ed.Gallimard, Paris, 1960, CONTE, Rosa del, Eminescu sau despre Absolut, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990; ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă de Marian Papahagi; CODREANU, Theodor, Eminescu – dialectica stilului, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984; CORBIN, Henry, Corps spirituel et Terre céleste. De Iran mazdéen à l’Iran Shî’ite, ed. Buchet Chastel, Troisième édition, 2005, CORBIN, Henry, Istoria filosofiei islamice, ed. Herald, Bucureşti, 2005, traducere de Mihai I. Lazăr; COSTACHE, Iulian, Eminescu – Negocierea unei imagini, ed. Cartea Românească, 2008; CULIANU, Ioan Petru, Eros şi magie în Renaştere 1484, ed. Nemira, Bucureşti, 1994, traducere de Dan Petrescu, prefaţă de Mircea Eliade, postfaţă de Sorin Antohi; CULIANU, Ioan Petru, Studii româneşti I., ed. Nemira, Bucureşti, 2000, traduceri de Corina Popescu şi Dan Petrescu; 21 în Caietele Mihai Eminescu, ed.

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat CULIANU, Ioan Petru, Gnozele dualiste ale Occidentului, ed. Nemira, Bucureşti, 1995, traducere de Thereza Petrescu; CULIANU, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo, ed. Nemira, Bucureşti, 1994, traducere de Gabriela şi Andrei Oişteanu; CURTIUS, Ernst Robert Literatura europeană şi Evul Mediu Latin, Ed. Univers, Bucureşti, 1970, traducere de Adolf Armbruster; CUSANUS, Nicolaus, Pacea între religii; Despre Dumnezeul ascuns, ed. Humanitas, 2008, traducere Wilhelm Tauwinkl şi Bogdan Tătaru-Cazaban, prefaţă de Anca Manolescu, DANIEL, Constantin, Civilizaţia Egiptului antic, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1976; DANIEL, Constantin (traducere, studiu introductiv, notiţe introductive şi note), Gândirea egipteană antică în texte, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974; DANIEL, Constantin, Cultura spirituală a Egiptului antic, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985; DELEUZE, Giles, Diferenţă şi repetiţie, ed. Babel, Bucureşti, 1995, traducere de Toader Saulea; DINU, Mihai, Chronosofia. Chipuri ale timpului, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002; DJUVARA, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice, Un studiu comparat al civilizaţiilor, ediţia a IIIa revăzută şi adăugită, ed. Humanitas, 2006, traducere din franceză de Şerban Broché; DODDS, E. R., Grecii şi iraţionalul, ed. Polirom, Iaşi, 1998, traducere de Catrinel Pleşu; DOMENACH, Jean-Marie, Întoarcerea tragicului, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995; DRAGOMIR, Alexandru, Cinci plecări din prezent, Exerciţii fenomenologice, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005; DROGEANU, Paul P., Practica fericirii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1986; DUMITRIU, Anton, Culturi eleate şi culturi heracleitice, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1987;

22

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat DURAND, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucureşti, l977, traducere de Marcel Aderca, prefaţă şi postfaţă de Radu Toma; DURAND, Gilbert, Figuri mitice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză, ed. Nemira, Bucureşti, 1998, traducere de Irina Bădescu; DURAND Gilbert, Ştiinţa despre om şi tradiţia, Noul spirit antropologic, ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2006, traducere de Janina Ianoşi, DURAND, Gilbert L'imagination symbolique, Presses Universitaires de France, Paris, ed. III, 1976; DURAND, Gilbert, Imaginaţia simbolică în vol. Aventurile imaginii, Ed.Nemira, Bucureşti, 1999; traducere de Muguraş Constantinescu şi Anişoara Bobocea; ELIADE, Mircea, Imagini şi simboluri, ed. Humanitas, Bucureşti,1994; ELIADE, Mircea, coordonator, The Encyclopedia of Religion, Macmillan Publishing Company, 1987-1995, 15 volume; ELIADE Mircea, CULIANU Ioan Petru, Dicţionar al religiilor, ed. Humanitas, 1993, traducere de Cezar Baltag; ELIADE, Mircea, Mitul eternei reîntoarceri, 1969; citat după versiunea din volumul Eseuri, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu. ELIADE Mircea, Le sacré et le profane, Gallimard, Paris, 1965; ELIADE, Mircea, Traité d’histoire des religions, Payot, Paris, 1968; ediţia românească editura Humanitas, Bucureşti, 1992, traducere de Mariana Noica, prefaţă de George Dumézil; ELIADE, Mircea, Aspects du mythe, ed. Gallimard, Paris, 1963; ELIADE, Mircea, Mitul reintegrării, ed. Vremea, Bucureşti, 1939; ELIADE, Mircea, Insula lui Euthanasius, Humanitas, Bucureşti, 1993; ELIADE; Mircea, Mituri, vise şi mistere, în vol. Eseuri, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991,

23

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat EMINESCU, Mihai, Lecturi kantiene, ed. Univers, Bucureşti, 1975, editate de C. Noica şi Al. Surdu; ESTRADA, Martinez, Radiografia pampei, 2 vol. Ed. Minerva 1976, traducere de Andrei Ionescu şi Esdra Alhasid; FREUD, Sigmund, Eseuri de psihanaliză aplicată, editura Trei, Bucureşti, 1994, traducere de Vasile Dem. Zamfirescu, FOUCAULT, Michel, Cuvintele şi lucrurile, editura Univers, Bucureşti, 1996, traducere de Bogdan Ghiu şi Mircea Vasilescu; FRIEDRICH, Hugo, Structura liricii moderne, ed. Univers, 1998, Bucureşti, traducere Dieter Fuhrmann; FURET, François, (volum coordonat de) Omul romantic, ed. Polirom, Iaşi, 2000, traducere coordonată de Giuliano Sfichi; GANĂ George, Melancolia lui Eminescu, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002, GEORGE, Sergiu-Al, Arhaic şi universal, ed. Eminescu, Bucureşti, 1981; GORCEA, Petru Mihai, Steaua din oglinda visului, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1983; GORCEA, Petru Mihai, Eminescu, ed. Paralela 45, Piteşti, vol. I., 2001, vol. II., 2002, vol. III., 2005; GREGORI, Ilina, Studii literare, Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: Trei analize, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2002; GREGORI, Ilina, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze; ed. Art, Bucureşti, 2008; GUÉNON, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, ed. Humanitas, Bucureşti, traducere de Marcel Tolcea şi Sorina Şerbănescu; GUÉNON, René, Simbolismul crucii, ed. Aion, 2003, traducere de Daniel Hoblea, studiu introductiv şi album René Guénon de Mircea A. Tămaş;

24

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat GUÉNON, René, Regele lumii, ed. Rosmarin, Bucureşti, 1994, traducere de Roxana Cristian şi Florin Mihăescu; GUÉNON, René, Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, ed. Humanitas, Bucureşti, traducere de Florin Mihăescu şi Dan Stanca; GUÉNON, René, Metafizică şi cosmologie orientală, ed. Herald, Bucureşti, 2005, traducere de Daniel Hoblea; GUÉNON, René, Omul şi devenirea sa după Vêdânta, ed. Antet, 1995, traducere de Maria Ivănescu; GUTIA, Ioan, Sentimentul timpului în poezia lui Eminescu, Biblioteca română din Freiburg, Roma, 1957; GUTIA, Ioan, Soluţia de continuitate a timpului în poezia lui Eminescu, în revista DESTIN, Madrid, 1964, nr. 13 – 14, pp. 31-41; HAAR, Michel, Heidegger şi esenţa omului, ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, traducere de Laura Pamfil; HADOT, Pierre, Plotin sau simplitatea privirii, ed. Polirom, Iaşi, 1998, traducere de Laurenţiu Zoicaş; HEGEL, G.W.F, Prelegerile de filozofie a istoriei, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, traducere de Petru Drăghici şi Radu Stoichiţă; HEGEL, G.W.F., Fenomenologia Spiritului; ed. IRI, Bucureşti,1995; traducere Virgil Bogdan; HEIDEGGER, Martin, Repere pe drumul gândirii, ed. Humanitas, Bucureşti, ed. Politică, Bucureşti, 1988, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu; HEIDEGGER, Martin, Originea operei de artă, ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, traducere de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu; HEIDEGGER, Martin, Introducere în metafizică, ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, traducere de Gabriel Liiceanu şi Thomas Kleininger; 25

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat HEIDEGGER; Martin, Der Begriff der Zeit. Conceptul de timp, ediţie bilingvă, ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, traducere de Cătălin Cioabă; HEIDEGGER, Martin, Parmenide, ed. Humanitas, Bucureşti, 2001, traducere de Bogdan Mincă şi Sorin Lavric; HEIDEGGER, Martin, Fiinţă şi timp, ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, traducere din limba germană de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă; HEIDEGGER, Martin, Prolegomene la istoria conceptui de timp, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, traducere de Cătălin Cioabă; HEIDEGGER, Martin, Introducere în metafizica lui Nietzsche, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, traducere Ionel Zamfir şi Cătălin Cioabă; HEIDEGGER, Martin, Despre miza gândirii, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, traducere de Cătălin Cioabă, Gabriel Cercel, Gilbert Lepădatu; HUCH, Ricarda, Romantismul german, ed. Univers, Bucureşti, 1974, traducere şi prefaţă Viorica Nişcov; IONESCU, Cornel Mihai, Cratylos: Oglinda şi Punctul, în Caietele Mihai Eminescu, vol VI., Ed.Eminescu, 1985; JANET, Paul şi SÉAILLES, Gabriel, Histoire de la Philosophie. Les Problèmes et les Écoles, Librairie Delagrave, Paris, 1920; JANKÉLÉVITCH, Vladimir, Tratat despre moarte, ed. Amarcord, Timişoara, 2000, traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik JUNG, C.G., Problèmes de l’âme moderne, ed. Buchet/Chastel, 1960, (în special cap. La poésie et l’art) JUNG, C. G., OPERE, vol. I, Arhetipurile şi inconştientul colectiv; ed. Trei, Bucureşti, 2003; traducere de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu; vezi cap. Despre psihologia arhetipului infans, JUNG, C. G., Tipuri psihologice, ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. Viorica Nişcov; 26

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat KANT, Immanuel, Critica raţiunii pure, editura Ştiinţifică, 1969, traducere de Nicolae Bagdasar, Elena Moisuc; KIERKEGAARD, Søren, Les miettes philosophiques. Vezi Scrieri, vol II. (Fărâme filozofice), ed. Amarcord, Timişoara, 1999, traducere din limba daneză de Adrian Arsinevici; KIERKEGAARD, Søren, Frică şi cutremur, ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, traducere de Leo Stan; KIERKEGAARD, Søren, Maladia mortală, ed. Omniscop, Craiova, 1998, traducere din limba italiană de George Popa; KIERKEGAARD, Søren, Conceptul de anxietate, în Scrieri I, ed. Amarcord, Timişoara, 1998, traducere Adrian Arsinevici; KLIBANSKY Raymond, Erwin PANOVSKY, Fritz SAXL, Saturn şi melancolia. Studii de filozofie a naturii, religie şi artă, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, traducere de Miruna Tătaru Cazaban, Bogdan Tătaru-Cazaban şi Adela Văetiş. Postfaţă de Bogdan Tătaru-Cazaban; KOJÈVE, Alexandre, Introduction à la lecture de Hegel, Gallimard, Paris, 1947; KOJÈVE, Alexandre, Introducere în lectura lui Hegel, Biblioteca Apostrof, 1996, traducere Ed. Pastenague; LALANDE, André, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, 3 vol., Librairie Felix Alcan, Paris, 1932; LAMBOTTE, Marie Claude-, Esthétique de la mélancolie, ed. Aubier, Paris, 1999; LANDSBERG, Paul-Ludwig, Eseu despre experienţa morţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, traducere de Marina Vazaca; LAPLANCHE, Jean şi PONTALIS, J.-B., Vocabularul psihanalizei, ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, traducere de Radu Clit, Alfred Dumitrescu, Vera Şandor, Vasile Dem. Zamfirescu,

coordonator Vasile Dem. Zamfirescu; LÉVINAS, Emmanuel, Moartea şi Timpul, Biblioteca Apostrof, 1996, traducere de ;

27

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat LÉVINAS, Emmanuel, Totalitate şi Infinit, Eseu despre exterioritate, ed. Polirom, Iaşi, traducere de Marius Lazurca; LIICEANU, Gabriel, Tragicul, o fenomenologie a limitei şi depăşirii, ed. Univers, Bucureşti, 1975; LIICEANU, Gabriel, Despre limită, ed. Humanitas, Bucureşti, 1994; LIICEANU, Gabriel, Om şi simbol. Interpretări ale simbolului în teoria artei şi filozofia culturii, ed. Humanitas, Bucureşti, 2005; LEWIS, James R., Enciclopedia visului, ed. Trei, Bucureşti, 2006, traducere de Oana Grădinaru; LUPASCO, Stéphane, Logica dinamică a contradictoriului, ed. Politică, Bucureşti, 1982; LUPASCO, Stéphane, Du rêve, de la mathématique et de la mort, Christian Bourgos editeur, Paris, 1971; LUPAŞCU, Ştefan, Experienţa microfizică şi gândirea umană, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, traducere, studiu introductiv şi note de Vasile Tonoiu; LUPAŞCU, Ştefan, Universul psihic,ed. Institutul European, Iaşi, 2000, traducere şi studiu introductiv de Vasile Sporici; MANOLESCU Anca, PLEŞU Andrei, PATAPIEVICI Horia Roman, LIICEANU Gabriel, Sensuri metafizice ale crucii, ed. Humanitas, Bucureşti, 2007; MARCUS, Solomon, Timpul, ed. Albatros, Bucureşti, 1985; MARROU, Henri–Irénée, Teologia istoriei, Institutul European, Iaşi, 1995, traducere de Gina Nimigean şi Ovidiu Nimigean; MAURON, Charles, Des métaphores obsedantes au mythes personnel. Introduction à la psyhocritique, Librarie José Corti, Paris, 1972; MĂLĂNCIOIU, Ileana, Vina tragică, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978; MĂNUCĂ, Dan, Pelerinaj spre fiinţă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian, ed. Polirom, Iaşi, 1999; 28

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat MĂRGINEANU, Nicolae, Condiţia umană, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; MELIAN, Alexandru, Eminescu – univers deschis, ed. Minerva, Bucureşti, 1987; MELIAN, Alexandru, Pozia aducerii aminte la Eminescu, în Analele Universdităţii Bucureşti, Limba şi literatura română, XXVII, 1978, extras; MIHĂILESCU, Dan C., Perspective eminesciene, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1982; MIHĂILESCU, Dan C., Întrebările poeziei, ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1988; MORUS, Thomas, Utopia, ed. Ştiinţifică, 1958, traducere din latină de Elefterie şi Şt. Bezdeghi ; MUNTEANU, George, Hyperion. Viaţa lui Eminescu. Ed. Minerva, Bucureşti, 1973; MUNTEANU, George, Sub semnul lui Aristarc, ed. Eminescu , Bucureşti, 1975, MUNTEANU, George, Eminescu şi eminescianismul, ed. Minerva, Bucureşti, 1987; MUNTEANU, George, Istoria literaturii române. Epoca marilor clasici. Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1980; MURĂRAŞU, Dimitrie, Comentarii eminesciene, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, NEGOIŢESCU, Ion, Poezia lui Eminescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968; NEGOIŢESCU, Ion, Istoria literaturii române, vol. I., ed. Minerva, Bucureşti, 1991, NEMOIANU, Virgil, Micro – Armonia. Dezvoltarea şi utilizarea modelului idilic în literatură, ed. Polirom, Iaşi, 1996, traducere de Manuela Cazan şi Gabriela Gavril; NIETZSCHE, Friedrich, Voinţa de Putere, Încercare de transmutare a tuturor valorilor., Ed. Aion, 1999, traducere şi studiu introductiv de Claudiu Baciu; NIETZSCHE, Friedrich, Ştiinţa Voioasă, Genealogia moralei, Amurgul idolilor ed. Humanitas, Bucureşti, 1994; traducere de Liana Micescu; NIETZSCHE, Friedrich, Naşterea tragediei, în De la Apollo la Faust, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1978, traducere de Ion Dobrogeanu Gherea şi Ion Herdan;

29

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat NIETZSCHE, Friedrich, Naşterea Tragediei în Opere complete, vol. II., Ed.Hestia, Timişoara, 1998, traducere de Simion Dănilă; NOICA, Constantin, Modelul cultural european, Ed. Humanitas, 1993 ; NOICA, Constantin, De Caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi a individului , Ed.Vremea, Bucureşti, 1937; NOICA, Constantin, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, ed. Eminescu, Bucureşti, 1975; NOICA, Constantin, Introducere în miracolul eminescian, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992; NEMOIANU, Virgil, Îmblânzirea romantismului. Literatura europeană şi epoca Bidermeier; ed. Minerva, 1998, traducere de Anina Florea şi Sanda Aronescu; OTTO, Rudolf, Sacrul, ed. Dacia, Cluj-Napoca, l992; traducere de Ioan Milea; OVIDIUS, Publius Naso, Metamorfoze, Ed. Academiei, Bucureşti, 1959, traducere deIon

Florescu, revizuirea traducerii, prefaţă, note, anexe Petru Creţia; PALEOLOGU, Svetlana – Matta, Eminescu şi abisul ontologic, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994; PANOFSKY, Erwin, Artă şi semnificaţie, ed. Meridiane, Bucureşti, 1980, trad. Ştefan Stoenescu; PAPU, Edgar, Existenţa romantică, Minerva, Bucureşti, 1980; PAPU, Edgar, Poezia lui Eminescu, ed. Minerva, Bucureşti, 1971; PAPU, Edgar, Imaginea Romei în Memento Mori, în Caietele Eminescu, vol. V., ed. Eminescu, Bucureşti,1980; PATAPIEVICI, H.-R., Cerul văzut prin lentilă, Ed. Nemira, Bucureşti, 1995; PATAPIEVICI, H.-R. Omul recent, Ed.Humanitas, Bucureşti, 2001; PETRAŞ, Irina, Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2006;

30

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat PETRESCU, Ioana Em., Eminescu, modele cosmologice şi viziune poetică, Ed. Minerva, Bucureşti, l978; PLATON, Opere, vol. I, Apărarea lui Socrate, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, traducere de Francisca Băltăceanu; PLATON, Opere, vol. III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, Cratylos, traducere, lămuriri preliminare şi note de Simina Noica; PLATON, Opere, vol. VI, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, Sofistul, traducere, lămuriri preliminare şi note de Constantin Noica;; PLATON, Opere, vol. VII, ed. Ştiinţifricvă, Bucureşti, 1993, Timaios, traducere de Cătălin Partenie; PLEŞU, Andrei, Despre îngeri, ed. Humanitas, Bucureşti, 2003; PLEŞU, Andrei, Ochiul şi lucrurile, ed. Meridiane, Bucureşti, 1986; POPA, George, Spaţiul poetic eminescian, ed. Junimea, Iaşi, 1982; POPA, George, Prezentul etern eminescian, ed. Junimea, Iaşi, 1989; POPOVICI, Dimitrie, Poezia lui Eminescu, ed. Alnatros, Bucureşti, 1972; POPPER, Karl, R. Mizeria istoricismului, editura All, CEU Press, Bucureşti, 1996, traducere de Dan Suciu, Adela Zamfir; POULET, George, Etudes sur le temps humain, vol. II, La distance intérieure, ed. Plon, Paris, 1952; POULET George, Metamorfozele cercului, Ed. Univers, Bucureşti,1987,traducere de Irina Bădescu şi Angela Martin; POSENER, George în colaborare cu Serge SAUNERON şi Jean YOYOTTE, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Ed.Meridiane, Bucureşti, 1974;

31

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat PUECH, Henri-Charles, Despre gnoză şi gnosticism, Editura Herald, Bucureşti, 2007, traducere de Cornelia Dumitru; RAYMOND, Marcel, De la Baudelaire la suprarealism, ed. Univers, Bucureşti, 1998, traducere de Leonid Dimov; RÂMBU, Nicolae, Romantismul filosofic german, Polirom, Iaşi, 2001; RICHARD, Jean – Pierre, Poezie şi profunzime, ed. Univers, Bucureşti, 1974, traducere de Cornelia Ştefănescu; RICOEUR, Paul, Despre interpretare. Eseu asupra lui Freud. Ed. Trei, Bucureşti, 1998, traducere de Magdalena Popescu şi Valentin Protopopescu; RICOEUR, Paul, Istorie şi adevăar, ed. Anastasia, Bucureşti, f.a., traducere de Elisabeta Niculescu ROŞCA, D.D. Existenţa tragică, ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968; RUFFEL, Lionel, Începutul, sfârşitul, deznodământul, în Idei în Dialog, nr.11 (26), noiembrie 2006; RUSU, Aurelia, Eminescu – Orizonturi succesive; ed. Clusium, Cluj-Napoca, 2006; SAVATER, Fernando, Eseu despre Cioran, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1998; traducere de Sorin Mărculescu; SCARLAT, Mircea, Istoria poeziei româneşti, vol. II., editura Minerva, Bucureşti, 1984; SCHOPENHAUER, Arthur, Lumea ca voinţă şi reprezentare, ed. Moldova, Iaşi, 1995,

traducere din franceză de Emilia Dolcu, Viorel Dumitraşcu, Gheorghe Puiu; SCHOPENHAUER, Arthur, Le monde comme volonté et comme représentation. Vol II, 980 p. fără indicaţii bibliografice ... SIMMEL, Georg, Cultura filozofică. Despre aventură, sexe şi criza modernului, Humanitas, Bucureşti, 1998, traducere de Nicolae Stoian, şi Magdalena Popescu Marin;

32

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat SPENGLER, Oswald, Declinul Occidentului, Schiţă de morfologie a istoriei, Ed. Beladi, Craiova, vol. I, II, 1996; traducere de Ioan Lascu; STANOMIR, Ioan, A fi conservator, în L.A & I. Nr.21, an VII, 8 aprilie 2002 STĂNILOAE Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, vol.III. 1978, p. 371; STOICHIŢĂ, Victor Ieronim, Efectul Don Quijote, Repere pentru o hermeneutică a imaginarului european, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995; ŞORA, Mihai, Clipa & timpul; ed. Paralela 45; Piteşti, 2005; TACCIU, Elena, Eminescu – poezia elementrlor, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979; TACCIU, Elena, Romantismul românesc,Un studiu asupra arhetipurilor, ed. Minerva, Bucureşti, vol. I., 1982, vol. II, 1985, vol. III, 1987; TARANGUL, Marian, Intrarea în infinit sau dimensiunea Eminescu, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992; TODOROV, Tzvetan, Teorii ale simbolului, ed. Univers, 1983, traducere de Mihai Murgu; TOYNEBEE, Arnold J. – Studiu asupra istoriei, 2 vol. Ed. Humanitas, 1997, traducere de Dan A. Lăzărescu; TUCCI, Giuseppe, Teoria şi practica mandalei…, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995, traducere de Ioan Milea; UNAMUNO, Miguel de, Despre sentimentul tragic al vieţii, ed. Institutul european, Iaşi, 1995, traducere de Constantin Moise; VALERY, Paul, La crise de l'esprit, în vol. Variété, Paris, Librairie Gallimard, Editions de la Nouvelle Révue Française, 1924; VERNANT, Jean- Pierre, Mit şi gândire în Grecia antică, ed. Meridiane, 1995, în special cap. Organizarea spaţiului; traducere de Zoe Petre şi Andrei Niculescu; VIANU, Mureşan, Simbolul, Icoana, Faţa, ed. Eikon, Cluj – Napoca, 2006; 33

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat VIANU, Tudor, Poezia lui Eminescu, în Scriitori români, vol. I. Ed. Minerva 1970; VICO, Giambattista, Ştiinţa nouă, ed. Univers, Bucureşti, 1972, studiu introductiv, traducere şi indici Nina Façon; VIEILLARD-Baron Jean-Louis, Problema timpului, Şapte studii filosofice. ed. Paideia, Bucureşti, 2000; traducere de Călin Diaconescu; VUIA, Octavian, Regsăire în Pascal şi alte „analize” heideggeriene, editura „Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1997; VULCĂNESCU, Mircea, Dimensiunea românească a existenţei, ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991; WEIL, Simone, Greutatea şi Harul, Ed. Humanitas, Bucureşti, traducere de Anca Manolescu, 2003; WUNENBURGER, Jean-Jacques, Utopia sau criza imaginarului, traducere de Tudor Ionescu, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001 ; WUNENBURGER, Jean - Jacques, Filozofia imaginilor, ed. Polirom, Iaşi, 2004, traducere de Muguraş Constantinescu, ediţie, prefaţă Sorin Alexandrescu; WUNENBURGER, Jean–Jacques, Sacrul, ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000, traducere note şi studiu introductiv de Mihaela Căluţ; XENOPOL, A. D., Teoria Istoriei, editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997; ZAMFIR, Mihai, Din secolul romantic, Ed.Cartea Românească, Bucureşti, 1989; ZAMFIRESCU, Vasile Dem., Filosofia inconştientului, ed. Trei, Bucureşti, 2 vol, 2001; *** Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit; Corespondenţă inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, ed. Polirom, 2000, *** Cazul Eminescu, polemici, atitudini, reacţii, din presa anului 1998; O antologie de Cezar Paul Bădescu, ed. Paralela 45, 1995; *** SEPTUAGINTA, vol. IV/I, ed. Polirom, 2006,

34

Ucronia eminesciană – Timp şi imagine în “Memento Mori”- Teză de doctorat *** Bhagavad-gīta, traducere din limba sanscrită, studiu introductiv, comentarii şi note: Sergiu Al. George, Ed. Herald, f.a. p.135 ş.u. *** Arte Poetice, Romantismul, ed. Univers, Bucureşti, 1982; *** Imnuri Vedice, Editura pentru Literatură Universală, 1969, traducere Ion Larian Postolache, *** Dicţionar de psihanaliză. Larousse, ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997,sub direcţia lui Roland Chemama, traducere, avanprefaţă şi completări privind psihanaliza din România de dr. Leonard Gavriliu;

35