Professional Documents
Culture Documents
Subiect
• istoria războiului dintre Sparta şi Atena (431- 404) considerat de autor cel mai important
eveniment al vremii prin forţele implicate, prin impactul asupra lumii greceşti şi nu numai
• subiect delimitat- istoria polisului grecesc
• istorie imediată, istorie trăită
• istorie politică- analiza politicii războiului, democraţiei şi imperiului
Cauzalitate
• pluralitate de cauze care se întrepătrund: politice, economice, psihologice
• zeii nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane
Metodă
• preocupat de ideea de imparţialitate- referirile despre sine sunt la persoana a treia
• critică miturile, legendele
• A folosit metoda analogică- a descris Grecia arhaică apelând la caracteristicile pe care le mai
păstrau în secolul al V-lea oraşele-cetăţi mai puţin evoluate3
Stil
• introduce discursurile aşa cum au fost rostite, cum ar fi trebuit să fie rostite sau cum ar fi putut fi
rostite; acceptă deci inventarea discursurilor; rolul lor- de a descrie situaţii şi a dezvălui motivaţii
într-o manieră atrăgătoare
Istorie şi retorică (sec. IV- III î.e.n)
Mituri
• Mitul troian- originea greacă- ceramica romană din secolul al IV-lea e împodobită cu imaginea lui
Aeneas sau Troia arzând
• Romulus şi Remus- legenda era deja răspândită în sec. III î.e.n.
Sensul istoriei la romani
- “gens” şi “familia”: pentru individul roman trecutul şi prezentul se legau prin memoriile, prin
amintirile de familie; laudaţiile funebre- sursă istorică
- viaţa colectivităţii- Annales Maximi- alcătuite de “pontifex maximi” - însemnarea zilelor faste şi
nefaste, numele înalţilor oficiali, însemnări despre incendii, inundaţii, foamete, bătălii, legi şi
tratate; sunt prototipul genului analistic; Cărţile magistraţilor- liste cu numele magistraţilor laici
Istoria – subiect al poemelor
Naevius- Bellum punicum- a exaltat patriotismul roman
Ennius (239- 169 î.e.n.) – Anale- istoria Romei de la intrarea lui Aeneas în Italia până în vremea sa
Primii istorici:
Fabius Pictor- membru al unei familii din ginta Fabia, senator, după lupta de la Cannae (216 î.e.n.) a
fost trimis în misiune diplomatică la Delphi pentru a consulta oracolul
- A scris Înfăptuirile romanilor- în limba greacă, o istorie de la Aeneas până în vremea sa; surse:
Timaios din Tauromenion, Hieronymus din Cardia, arhivele familiei
Cato Maior- Origini (7 cărţi)- a reluat miturile greceşti ale întemeierilor; a considerat că istoria este
înfăptuită de popor şi de aceea nu a dat nume proprii în opera sa.
Romulus şi Remus pe o monedă din argint (c. 269- 266 î.Hr.)
Scipio Africanul cel Bătrân (efigie pe un inel din aur -sf. sec III- încep.
sec. II î.e.n)
Evoluţia istoriografiei romane
• Etapa anticarilor: istoria este pentru autori o magazie de accesorii din care îşi iau
subiecte, personaje; etapa literaţilor, a colecţionarilor de monede, manuscrise,
inscripţii
Petrarca- primul modern
- a distins între “aetas antiqua” (perioada de dinainte de Constantin), vârsta
luminii şi “aetas nova”, vârsta întunericului
- poemul Africa- reconstruire imaginară a Romei din timpul lui Scipio
• De la colecţionari la istorie
Poggio Bracciolini (1380- 1459) a înregistrat rămăşiţele ruinelor romane
Cyriac din Ancona (1381-c. 1485) a adunat inscripţii
Flavio Biondo (1388- 1463) a scris Roma illustrata, Roma instaurata şi Roma
triumphata şi Italia restaurată (terminată în 1453); surprinde faptul că oraşele sunt
produsul oamenilor, au o istorie, se dezvoltă şi se schimbă în timp; a influenţat
curentul numit “Renaşterea geografică” dezvoltat în Germania în sec. XVI şi
reprezentat de Conrad Celtis (Germania ilustrată); în Anglia a fost un model penru
William Camden (Britannia)
Istoriografia umanistă renascentistă
• Perioada criticismului
Lorenzo Valla (1405- 1457) a stabilit o relaţie între istorie şi filologie, a
considerat că limbajul este un produs istoric şi a demonstrat acest lucru
când a analizat falsitatea Donaţiei lui Constantin
Philippe de Commynes (1447- cca. 1511) a expus în Memorii rivalitatea dintre state şi dinastii: Franţa versus
Anglia, Anglia versus Scoţia, Spania împotriva Portugaliei, Aragon împotriva dinastiei de Anjou.
Claude de Seyssel (cca. 1450- 1520): în Monarhia Franţei a descris sursele forţei şi grandorii Franţei. Lucrarea
reprezintă un soi de testament politic al regelui Francisc I fiind similară cu aproape contemporana lucrare
Principele a lui Machiavelli.
Robert Gaguin (1433- 1501). Umanist, universitar, s-a preocupat de originile francilor. Devotat tradiţiei
naţionale, urmând îndeaproape cronicile de la Saint Denis, a dorit să scrie adevărul şi a criticat relaţionarea
francilor cu mitul troian. Investigaţiile sale filologice, etnografice şi topografice au fost culese în Gallica
antiquitas (1487).
Jean du Tillet (?- 1570), secretar regal şi arhivist. A făcut o analiză critică a originilor franceze şi a alcătuit un
inventar comprehensiv al consemnărilor legislative, ecleziastice şi diplomatice despre monarhie. A alcătuit,
după cum semnala el însuşi prima „colecţie de documente pentru a servi istoriei Franţei”.
Guillaume Budé (1467- 1540). A reprezentat deopotrivă tradiţia italiană a „literelor frumoase” şi tradiţia
juridică franceză. Ca oficial public a servit şi monarhia şi oraşul Paris. A fost cel mai mare elenist al
timpului său prin Commentarii linguae graecae (Comentarii asupra limbii greceşti) (1529), în care a pus
bazele tezaurului de limbă greacă publicat o generaţie mai târziu de Henri Estienne.
Estienne Pasquier (1529- 1615), jurist
Recherches de la France (1560, primul volum)- subiectul este istoria timpurie a Franţei de la gali; respinge deci
originea troiană; a definit Franţa drept un popor distinct prin instituţiile sale; Franţa este un concept de
poate fi definit numai prin istorie
Jean Bodin (1530- 1596), profesor de drept la Toulouse
Methodus ad facilem historiarum cognitionem (Metodă pentru o mai uşoară înţelegere a istoriei)- a distins
între istoria naturală, istoria umană ce exprimă voinţa omului, este de neprevăzut şi istoria divină
Istoriografia umanistă franceză
• Nicolas Vignier (1530- 1596), calvin (după câţiva ani de exil în Germania
a renunţat la protestantism), medicul şi istoricul personal al lui Henri al III-
lea
Bibliothèque Historiale (4 vol., ultimul publicat postum)- subiect: “natura
oamenilor, naţiunilor, oraşelor, monarhiilor şi republicilor ca şi natura
religiilor”; este un ghid de literatură istorică
• Lancelot du Voisin de La Popelinière (1541- 1608), protestant, a făcut
parte din armata regală şi a condus forţele navale în războaiele hughenote
L’histoire des histoires (Istoria istoriilor, 1599)- poate fi considerată o primă
lucrare de istoriografie
L’idée de l’histoire accomplie (Ideea unei istorii perfecte)
Le dessein de l’histoire nouvelle des Français (Proiect pentru o nouă istorie a
francezilor)
Jean Bodin
Lancelot du Voisin de La
Popelinière
Istoriografia umanistă germană
Istoriografia protestantă
• Johannes Carion (1499- 1537), astronom şi diplomat, a scris o cronică universală de la creaţie
până în 1532; structura este analistică, scopul istoriei- moralizator
• Filip Melanchton (1497- 1560), “învăţătorul întregii Germanii”; a prelucrat cronica lui Carion
în scop didactic; scopul istoriei este de a-i învăţa pe oamenii de stat despre o pace utopică şi o
politică onestă
• Johann Sleidan (1506- 1556), luteran, diplomat în serviciul Franţei De quatuor summis
imperiis, istorie contemporană din timpul lui Carol al V-lea însoţită de o voluminoasă colecţie
de documente
Istoriografia polemică, angajată
• Mathias Flacius “Ilyricus” (1520- 1575), a trecut la protestanism după întâlnirea cu Luther
(prin intermediul lui Melanchton pe care l-a cunoscut pe când studia la Universitatea din
Wittenberg; profesor de Vechiul Testament şi literatură
A scris alături de 6 colegi de la Universitatea din Jena Centuriile de la Magdeburg (13 vol.
publicate între 1559- 1574); subiect- istoria bisericii; scop- să nege teza umanistă potrivit
căreia transformările din lume se datorează omului
Replica din partea istoriografiei catolice- Cesare Baronius (1538- 1607), originar din Napoli,
profesor de istorie ecleziastică; a scris Annales Ecclesiastici (13 volume, primul publicat în
1588); cuprinde intervalul de la naşterea lui Isus până în 1198; scop- să demonstreze că
Biserica catolică a rămas pură
Matthias Flacius
Cesare Baronius (gravură, sec. XVII)
Istoriografia umanistă engleză
Direcţii de interes
• continuarea tradiţiei cronicăreşti medievale: Edward Hall-
Unirea celor două nobile şi ilustre familii de Lancaster şi York
• Istoria anticarilor, a colecţionarilor, “renaşterea geografică”
William Lambarde- lucrare dedicată ţinutului Kent (1576), o
istorie a oraşelor, porturilor, instituţiilor religioase, dreptului şi
obiceiurilor
John Stow- a scris prima istorie englezească a unui oraş, Londra
Survey of London (1598)
William Camden (1551- 1623)- Britannia- descriere a Britaniei
romane şi Annales- istoria domniei reginei Elisabeta (prima
parte acoperind domnia acesteia până în 1597 a apărut în
1615; a doua parte, terminată în 1517 a apărut doar în 1625)
Jean Mabillon
Erudiţia colectivă a secolului al XVII-lea
• Richard Simon (1638- 1712) bazându-se pe filologie a stabilit reguli ale criticii de
text
Istoria critică a versiunilor Noului Testament (1690)- scopul său- să restabilească
sensul literal al cărţii; a dat prioritate gramaticii în faţa teologiei
• Daniel van Papenbroch (1628- 1714)- iezuit, membru al Congregaţiei Bolandiştilor
Acta Sanctorum Bolandistarum
• Jean Mabillon (1632- 1707)- călugăr benedictin din Congregaţia de la Saint Maur;
în 1701 a fost numit de rege între membrii fondatori ai Academiei de Inscripţii şi
Litere (Académie des Inscriptions et Belles Lettres); a călătorit prin Flandra,
Elveţia, Germania, Italia în căutare de manuscrise; a fost înmormântat în biserica
Saint Germain- des- Prés din Paris
A editat lucrările Sfântului Bernard
Vieţile Sfinţilor benedictini (1668)
De re diplomatica (1681), lucrarea le-a atras atenţia lui Colbert (care i-a oferit o pensie,
refuzată de autor) şi regelui Ludovic al XIV-lea
Schiţe pregătitoare ale Diplomaticii: Memoriu pentru a justifica procedeul pe care l-am
urmat în ediţia vieţii sfinţilor noştri şi Scurte reflecţii asupra câtorva reguli ale
istoriei.
Pierre Bayle
• “Cam în luna decembrie 1690 m-am hotărât să compun un
dicţionar critic care să cuprindă o culegere de greşeli făcute
atât de cei care au alcătuit dicţionare cât şi de alţi autori,
care ar prezenta sub fiecare nume de persoană sau de oraş
greşelile privitoare la acea persoană sau acel oraş”
• “Nu există minciună, oricât de absurdă, care să nu treacă
dintr-o carte într-alta şi dintr-un veac într-altul. Minte cu
îndrăzneală, tipăreşte tot felul de extravaganţe, i s-ar putea
spune celui mai prăpădit publicist de scandal din Europa, că
vei găsi întotdeauna destui să-ţi copieze poveştile, şi, dacă se
vor lepăda o vreme de dumneata, vor veni de bună seamă
conjuncturi în care lumea va avea interes să te reînvie”
(Dicţionar, art. Capet, litera Y, după P. Hazard, Criza
conştiinţei europene, p. 114- 115)
François-Marie Arouet (Voltaire)
(1694- 1778)
Voltaire- repere biografice
• fiul unui notar parizian
• Urmează colegiul Louis- le- Grand pe care îl termină în 1711 când începe studiile de drept
• 1713- secretar al ambasadei Franţei la Haga
• 1719- îşi ia numele Voltaire
• A fost prieten cu ducele de Richelieu, cu lordul Bolingbroke
• 1726- după un incident cu cavalerul de Rohan este închis în Bastilia, dar după puţin timp
pleacă în exil în Anglia
• 1727- pe când se afla în Anglia începe să scrie Istoria lui Carol al XII-lea
• 1732- începe să redacteze Secolul lui Ludovic al XIV-lea
• 1733- începe prietenia sa cu marchiza du Châtelet (durează până în 1748); din 1736
corespondează cu Frederic, prinţul moştenitor al Prusiei; este invitat de acesta să se stabilească
la Berlin; în 1743 ajunge la Berlin într-o misiune diplomatică la curtea lui Frederic al II-lea; în
1750 este din nou la Berlin, numit şambelan de Frederic al II-lea
• 1743- ales membru al Royal Society (Societăţii Regale) din Londra
• 1745- numit istoriograf al regelui Franţei
• 1746- ales membru al Academiei franceze
Secolul lui Ludovic al XIV-lea
Şcoala de la Göttingen
• Johann Cristopf Gatterer (1727- 1799)- s-a născut în familia unui subofiţer din
Nürnberg; a studiat dreptul la Halle şi ştiinţele auxiliare: diplomatică, genealogie,
cronologie; s-a remarcat în domeniul didactic, ca profesor de ştiinţe auxiliare
Istoria lumii (1792): urmează schema tradiţională a celor patru monarhii şi începe de la
Adam numind primii 1800 de ani de istorie perioada de la Adam la Noah; scopul
istoriei în opinia lui era de a surprinde evoluţia fenomenelor, devenirea lor
• August Ludwig Schlözer (1735- 1809)- s-a născut în familia unui pastor sărac; a
studiat filosofie, teologie, orientalistică şi medicină; între 1761-1769 a stat în Rusia,
la curtea Ecaterinei a II-a unde i s-a cerut să scrie o istorie a Rusiei
S-a interesat de spaţii noneuropene precum Africa de Nord şi de popoare precum
mongolii şi osmanii
Opere: Istoria Rusiei (1769), Cronica lui Nestor (editarea acestei cărţi i-a adus titlul
nobiliar), Istoria lumii - “Studiul istoriei lumii înseamnă să gândeşti în termenii
conexiunilor dintre cele mai importante schimbări ale pământului şi rasei umane”;
pentru el istoria este parte a ştiinţei statului, este pragmatică (pentru a se elabora
legi trebuie cunoscut trecutul)
Johann Gottfried Herder (1744- 1803)
Jean- Jacques Rousseau (1712- 1778)
Teoreticienii romantismului
• Johann Gottfried Herder - filosof, filolog, literat, antropolog,
folclorist, poet; elev al lui Kant de la care a preluat, printre altele,
ideea potrivit căreia funcţia istoricului este să descopere principiul
dezvoltării continue
A dezvoltat ideea celor trei stadii în evoluţia omenirii: 1. al poeziei
(memoria omenirii s-a păstrat în cântece şi poeme), 2. al prozei
(ilustrează tinereţea; este reprezenată prin proză) şi 3. al filosofiei
(etapa maturităţii, a gândirii filosofice)
• Jean Jacques Rousseau
• Giambattista Vico- Principiile ştiinţei noi
• Edmund Burke- Reflecţii asupra revoluţiei franceze (1791)- o
naţiune creşte ca o fiinţă vie, structurile politice se constituie treptat
şi evoluează lent; reflecţiile sale au stat la baza ideologiei
conservatoare
Istoriografia romantică franceză
• Thomas B. Macaulay (1800- 1859)- a studiat dreptul, a fost membru al Parlamentului englez (a
intrat în Camera Comunelor în 1830); a fost un reprezentant al tradiţiilor şi filosofiei politice a
partidei whig
Istoria Angliei- a demonstrat că situaţia contemporană a Angliei este rezultatul unor secole de
evoluţie; Magna Charta reprezintă începutul drumului spre libertate a Angliei; scopul istoriei este
unul educativ, “istoricul perfect este cel în a cărui operă sunt expuse în esenţă caracterul şi
spiritul unei vârste”
• Thomas Carlyle (1795- 1881)- bun cunoscător al limbii germane i-a citit pe Fichte, Goethe,
Hegel care l-au influenţat în teoria istoriei
- pledează pentru o istorie care să dezvăluie viaţa sufletească, spiritualitatea poporului şi deci să se
îndepărteze de povestirile despre regi, senat şi anticamere regale; nu înţelege progresul în afara
progresului moral şi propseritatea în afara oamenilor mai buni şi mai nobili; a protestat împotriva
filosofiei utilitariste declarând: “...nu doresc bumbac mai ieftin, nici căi ferate mai ieftine, eu
vreau:...Dumnezeu, libertate, nemurire”
Revoluţia franceză (1837)- a fost lucrarea care i-a adus celebritatea; în opinia lui revoluţia franceză nu
a fost o luptă pentru aranjamente constituţionale ci un act de justiţie în favoarea poporului sărac,
dorit de divinitate; totuşi poporul nu este actor sau creator al istoriei ci o masă gri, necizelată,
istoria este esenţa nenumăratelor biografii ale oamenilor mari, fie ei luptători, conducători, artişti
sau profeţi; a văzut revoluţia franceză ca o dramă a motivaţiilor şi pasiunilor umane
Istoriografia americană
• George Bancroft (1800- 1891)- a studiat la Heidelberg, Göttingen (a studiat Platon, greaca Noului
Testament şi ştiinţe naturale; şi-a luat doctoratul la această universitate în 1820) şi Berlin; a fost politician
democrat de Massachusetts, ambasador în Anglia şi la Berlin unde l-a cunoscut pe Bismarck; a fost şi
prozator publicând la “North American Review” şi “American Quarterly Review”
Istoria Statelor Unite de la descoperirea continentului american (1 vol. a apărut în 1834 şi al 12-lea în 1882; în
ultimele două volume a alcătuit o istorie a constituţiei). A definit revoluţia americană drept un moment
crucial în dezvoltarea ce a început cu prima aşezare a englezilor în America de Nord; americanii nu trebuiau
să formeze o naţiune printre altele ci să răspândească principiile păcii eterne şi ale frăţiei universale;
considera că dragostea de libertate este prima dorinţă a tuturor fiinţelor umane şi de aceea americanii au
acţionat unitar
A preluat din iluminism ideea încrederii în om iar din idealismul german încrederea în progres
• Richard Hildreth (1807- 1865, Florenţa)- Istoria Statelor Unite (până la 1821, primele 3 volume au apărut
în 1849 iar ultimul, al şaselea, în 1852). A considerat, spre deosebire de Bancroft, că istoria nu este o voce
care trebuie să inspire naţiunea ci analiză; naţiunea nu este un personaj istoric. A descris nu un popor
american unit de spiritul american ci o naţiune alcătuită din grupuri sociale care-şi urmăresc fiecare interesul
material
• Francis Parkman (1823, Boston, Massachusetts- 1893) – în 1843 a călătorit în Europa, a făcut expediţii în
Alpi şi Apenini, a escaladat Vezuviul, a trăit un timp la Roma; în 1846 a călătorit în vestul Americii, a
petrecut câteva săptămâni cu indienii din tribul Sioux; în spiritul timpului, a considerat că dezrădăcinarea
indienilor este un act de civilizaţie
A lăsat o relatare asupra pământului şi exploratorilor, indienilor şi luptei dintre Anglia şi Franţa pentru controlul
continentului. A fost un istoric preocupat de acurateţea informaţiei, a căutat surse primare.
•
•
Şcoala critică germană (Şcoala prusacă)
• Heinrich von Sybel (1817, Düseldorf- 1895)- a frecventat 2 ani seminarul lui
Ranke, profesor la Bonn şi la München, director al arhivelor prusace; a considerat
că istoricul trebuie să fie implicat politic; a contribuit la înfiinţarea Historische
Zeitschrift (Revista istorică)
Istoria perioadei revoluţionare (5 vol., 1853- 1879
Întemeierea Imperiului german de Wilhelm I (7 vol., primele 5 apărute în 1889,
celelalte 2 în 1894)- carte scrisă după mărturia lui din perspectivă prusacă şi
naţional-liberală.
Aprecia că virtual, istoria este o ştiinţă pozitivă ca şi ştiinţele naturii, singurul lucru
de care are nevoie este o metodă corectă
• Johann Gustav Droysen (1808- 1884) a urmat cursurile Universităţii din Berlin,
a predat la Univ. din Jena; a fost convins că viitorul Germaniei este legat de
Prusia
Istoria politicii prusace
Concepţia istorică: istoria este rezultatul percepţiei empirice, al experienţei şi
investigării.
Naturalismul istoriografic francez
•
Naturalismul istoriografic francez