Scriu cronica pentru The Virgin Suicides ascultând melodiile celor de la Air.

Se pare că Sofia a scris scenariul pe același fond sonor. Las la o parte derizoriul și mereu invocatul fapt că e Fiica Tatălui ei. Mi se pare firesc că a ales să regizeze. Și mi se pare de-a dreptul meritoriu că și-a ales ca tematică pentru debut adolescența feminină. La drept vorbind, admir la ea și faptul că a acceptat provocarea de a-și revendica numele Coppola regizând filme. Cu patru lung-metraje în tolbă, cu un Oscar pentru Cel mai original scenariu și un Leu de Aur, mi-e clar că poartă numele de Coppola cu fruntea ridicată din ce în ce mai sus. Îmi place abordarea ei: e cu desăvârșire feminină, plină de stil, tandrețe și un tempo propriu. Mă face să cred că înainte de pasul spre film, a căutat să înțeleagă în egală măsură care-i treaba cu feminitatea, cu generația artistică din care face parte și cu moștenirea creativă pe care o are de la ambii ei părinți (în interviurile date, Sofia invocă sprijinul moral al amândurora). Și-mi place și că, deși e regizor și ar putea să invoce feminismul, egalitarianismul sau non-conformismul, are grijă să fie un mic „style-guru” vestimentar. Debutul ei în film, The Virgin Suicides, arată un regizor care la 28 de ani are deja suficientă maturitate emoțională încât să perceapă drama fetelor Lisbon din romanul omonim al lui Jeffrey Eugenides. Nu e puțin lucru să înțelegi că adolescența feminină e o traumă de la un capăt la altul și că nu avem cum să-i supraviețuim chiar toate! În plus constat că are și suficient fler vizual încât să redea emoția cărții umplând ecranul de nostalgie și tandrețe. Revenind pe o platformă critică, consider că ceea ce și-a propus cu tema „femeii în devenire” i-a ieșit cu brio. Pe alocuri, regăsești ceva din „cușca” lynchiană în cadrele cu „suburbia americană”: largi, statice, exterioare, pajiște tunsă corect, lentoare, anii 70. Dar, cu toate că în T. V. S. mor mai multe personaje decât în Blue Velvet (iertați-mi cinismul comparației, dar parcă am sesizat o aluzie cinefilă) și că

Ochii suprapuși ai celorlalți funcționează ca redutabile bare de colivie și Sofia pare că știe asta foarte bine. Ca să fie antagonia . pe bărbații în toată firea. seducătoare și absorbite de sine care vor să pună pe jar băiețeii de vârsta lor sau. sunt mereu pe dinafara înțelegerii. întru-câtva amorezați de protagoniste. au pasiuni interesante. văzând asta. Ea invocă mai degrabă frivolitatea celor care. Sofia nu epatează în fantastic sau morbid. Sofia a construit această cușcă a fetelor Lisbon cu toată simpatia. autorul romanului – dar și Sofia – și-a ales naratorii: un grup de puștani. dar imposibil de ignorat în realitate – spectatorii de facto ai evenimentelor. Sunt ca un cor antic adus în contemporan alcătuit din cliente și manichiuristele lor. Sunt observatori vii. fără a fi implicați direct în soarta lucrurilor. ascultă muzică normală pentru vârsta lor. „normal. unii mai răutocioși. Orice femeie care a supraviețuit pubertății fără traume monumentale. Asta nu poate fi decât o idee masculină. Drama protagonistelor e pentru ele o formă de a alunga plictiseala. Ce e mai interesant aici este că dintre acești oameni. sunt frumoase. dar care sunt suspendați într-o veșnică ceață.se întâmplă lucruri groaznice și în spatele gărduțului ei alb. care trebuie să mai apară din când în când în cadru. de ce nu. La ea vecinii nu sunt figurație simplă. Suburbia ei de anii 70 este mai degrabă un mic stup de vecine binevoitoare care bâzâie preocupate și care se adună ca la miere când se întâmplă vreo nenorocire în cartier. A încercat să le facă traiul în ea cât mai fermecător. alții mai moderați. deși au fost locativ în preajma familiei Lisbon. Totul e însorit și diafan. sunt acolo. (aș adăuga. mereu cu un pas în urma lor. vecinii. și-au văzut de designul lor interior și de petrecerile lor cochete piperâdu-le cu bârfe și falsă simpatie. zâmbește cu îngăduință. sunt băieți!”) Se întâmplă rar ca adolescentele în filme să fie altceva decât mici scorpii egoiste. cei care. le stă bine. Mi-a plăcut de la prima vizionare și sunt încă fan a tehnicii ei (o reia și în Marie Antoinette) de a face simțită presiunea socială prin prezența unui personaj colectiv nevăzut. fetele sunt îmbracate în culori pastelate.

pe de o parte ca să respecte perspectiva naratorială a băieților.clară. cel mai adesea distantă. De OANA DARIE . Gând pentru final: propun ca temă de reflecție secvența în care Lux Lisbon se trezește singură pe stadion. ca o serie de fotografii de vacanță dintr-o vară de neuitat. Multe cadre sunt filmate „de peste drum”. pe părinți i-a îmbrăcat în haine fade și demodate. Imaginea e simplă. iar pe de alta ca să inducă sentimentul de distanță și senzația că ei mereu își doresc să vadă dincolo de ușă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful