You are on page 1of 39

Sărăcie si inegalitate economica.

Protecţia socială a persoanelor sărace

5.1. Saracie si inegalitate sociala. Definitii, abordari in masurarea saraciei.

Cum putem defini şi măsura starea de sărăcie?


Sărăcia poate fi abordată ca o situaţie de deprivare multiplă de resurse valorizate social: bunuri
materiale, educaţie, calificare profesională, competenţe necesare exercitării drepturilor
cetăţeneşti (drepturi civile, cetăţeneşti şi sociale), acces la bunuri culturale şi reţele sociale,
respect din partea comunităţii, un mediu de viaţă sănătos, etc. În mod convenţional, sunt stabilite
praguri de sărăciei, care operaţionalizează tipul şi cantitatea resurselor necesare ca un individ
sau o comunitate să fie considerate non-sărace, în raport cu o anumită comunitate de referinţă:
populaţia unei ţări sau regiuni într-o anumită perioadă istorică sau populaţia globală.

1.1. Sărăcia poate fi definită în termeni absoluţi drept lipsa resurselor necesare pentru
satisfacerea nevoilor de subzistenţă.
La nivelul individului, evaluarea situaţiei de sărăcie (stabilirea pragului de sărăcie) se poate face
fie prin estimarea unui “coş zilnic” de bunuri şi servicii necesare subzistenţei, fie prin stabilirea
unui prag convenţional de venit, exprimat de obicei în dolari cu putere de cumpărare echivalentă
(Purchasing Power Parity USD). Pragul utilizat de Naţiunile Unite în cadrul rapoartelor privind
dezvoltarea umană (United Nations Development Project, Human Develoment Reports) este de 4
PPP$/zi, respectiv de 2 PPP$/zi pentru sărăcia extremă).
Tabel: Rate absolute de sărăcie
Pragul de venit % din
populaţie
UK 11 PPP$/ zi 15.7%
SUA 11 PPP$/ zi 13.6%
Ungaria 11 PPP$/ zi Sub 1%
România 4 PPP$/ zi 23%
Ucraina 4 PPP$/ zi 25%
R. Moldova 4 PPP$/ zi 84%
India 1 PPP$/ zi 79.9%
Kenya 1 PPP$/ zi 58.6%
Sursă: UNDP Human Development Report 2003

La nivel de regiune, se utilizează indicatori macrosociali structurali precum mortalitatea


infantilă, proporţia noilor născuţi sub greutatea normală, proporţia populaţiei analfabete, accesul
la apă curată, rata şomajului de lungă durată, rata sărăciei absolute, rata de şcolarizare,
criminalitatea, accesului la servicii publice, etc.

1.2 Sărăcia poate fi definită şi în termeni relativi, ca o situaţie de deprivare relativă


multiplă: materială, socială, culturală (educaţională), politică, de mediu fizic de viaţă. Prin
acumularea şi persistenţa dezavantajelor, indivizii ajung să fie excluşi din societatea în care
trăiesc.
Un exemplu de abordare relativă a situaţiei de sărăcie este definiţia lui Townsend: „… o
formulare socială mai cuprinzătoare şi mai riguroasă a înţelesului sărăciei, aceea de deprivare
relativă. (…) Persoanele sunt în situaţia de deprivare relativă dacă nu pot obţine într-o măsură
suficientă acele condiţii de viaţă – hrană, bunuri de consum, standarde de viaţă şi servicii – care

1
le-ar permite să îşi asume roluri sociale obişnuite, să participe în relaţii sociale şi să aibă un
comportament obişnuit, aşa cum se aşteaptă din partea lor în societatea respectivă” (Townsend,
1993: 33-36).
Townsend, Peter: The International Analysis of Poverty. London: Harvester Wheatsheaf, 1993.
Instituţiile Uniunii Europene operează de asemenea cu o definiţie relativă a sărăciei:
„considerăm că sunt sărace acele persoane, familii sau grupuri ale căror resurse (materiale,
culturale sau sociale) sunt atât de limitate încât îi exclud de la standardele minime de viaţă
considerate acceptabile în societăţile în care trăiesc” (Consiliul European, Decembrie 1984)

Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România perioadei de tranziţie

%
40
35 35.9
33.2
30 30.3 30.8 30.6
28.9
25 25.4 25.1
20 20.1
15 13.8
11.2 11.3 12.5 11.4
10 9.4 10.9
8.6
5 6.3

0
1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003
saracie severa saracie

Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de sărăcie utilizat
este relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse proprii.

Tabel: Evoluţia ratelor de sărăcie în România, după mediul de rezidenţă

Sursă: CASPIS, 2004: Dinamica Sărăciei şi a Sărăciei Severe în perioada 1995-2003. Pragul de sărăcie utilizat
este unul relativ, bazat pe cheltuieli. Pentru mediul rural, s-a inclus consumul din resurse proprii.

1.3 Sărăcia ca lipsă a capabilităţii de alegere – abordarea lui Amartya Sen. Chiar
dacă resursele în funcţie de care estimăm situaţia economică şi socială a unui individ sunt
relative la societatea în care trăieşte, capacitatea lui de a se folosi sau nu de resursele valorizate

2
social este absolută. În abordarea lui Sen, sărăcia este relativă doar la nivelul resurselor, dar
este absolută la nivelul indivizilor: individul are sau nu are capabilitatea de a alege între o
situaţie sau alta, între satisfacerea sau nesatisfacerea nevoilor sale sociale (relative).
“Cu riscul de a simplifica în mod excesiv, aş vrea să spun cu sărăcia este un concept
absolut în sfera capabilităţilor, dar ia adesea o formă relativă în sfera comodităţilor şi a
caracteristicilor” (Sen, 1983: 161).
Alegerea de a satisface anumite dimensiuni ale bunăstării, mai precis a ceea ce este
definit ca bunăstare într-o anumită societate, depinde de scopurile agentului social. Ca urmare,
nu satisfacerea per se a acestor nevoi social definite constituie un indicator al bunăstării, ci
libertatea de a alege satisfacerea sau nu a acestora. În consecinţă, „libertatea de a alege
bunăstarea are mai multă relevanţă pentru politica statului decât realizarea bunăstării, în cazul
cetăţenilor adulţi” (1993:36). Spre deosebire de realizarea ca atare (achievement), libertatea de a
realiza (freedom to achieve) este o capabilitate individuală care nu poate fi abordată decât în
termeni absoluţi. De exemplu postul este o situaţie de deprivare materială deliberată, dar nu una
de sărăcie propriu-zisă.

1.4 Evaluarea situaţiei de sărăcie: măsurarea sărăciei. Definiţia operaţională a sărăciei


presupune fie stabilirea unui prag absolut (în funcţie de nevoile umane de bază) fie a unui
prag relativ (în funcţie de modul de viaţă obişnuit în societatea respectivă) care delimitează
populaţia săracă de restul populaţiei. Măsurarea ponderii populaţiei sărace, respectiv a naturii
şi intensităţii problemelor cu care se confruntă se face prin raportare la aceste praguri.
Agenţia statistică a Comisiei Europene (Eurostat) operează cu un prag de risc sărăcie relativ,
bazat pe venit: sunt considerate în situaţie de risc de sărăcie persoanele care trăiesc în gospodării
unde venitul pe membru echivalent de gospodărie este sub 60% din venitul median
corespunzător din ţara respectivă. Scala de echivalenţă folosită în prezent: este scala OECD-2,
care ponderează cu 0.5 fiecare adult din gospodărie (cu excepţia capului de familie) şi cu 0.3
fiecare copil sub 15 ani.
Principalii indicatori:
• Rata sărăciei - proporţia de indivizi sau de gospodării care trăiesc sub pragul de sărăcie
• Deficitul mediu relativ sau profunzimea sărăciei (poverty gap) – diferenţa medie dintre
valoarea resurselor de care dispun persoanele/gospodăriile sărace şi pragul de sărăcie. Cu
alte cuvinte, valoarea resurselor care ar trebui transferate persoanelor sărace astfel
încât ei să îşi depăşească situaţia de sărăcie. Pentru a permite comparaţii între ţări,
decalajul de sărăcie se exprimă ca procent din pragul de sărăcie. Statisticile EUROSTAT
utilizează deficitul median relativ, care indică procentul din pragul de sărăcie sub care
se situează jumătate din gospodăriile sărăce.
Table 3: Ratele de sărăcie şi profunzimea sărăciei în România, 2000-2002
Rata sărăciei Profunzimea sărăciei
Venitul total pe membru echivalent (sub 60% din venitul median) (% din pragul de sărăcie)
de gospodărie… 2000 2001 2002 2000 2001 2002
Inclusiv valoarea bunurilor produse în 17.1 17.0 18.1 21.9 22.1 22.5
gospodărie pentru consum propriu
Exclusiv valoarea bunurilor produse în 26.4 25.7 26.2 36.9 37.2 35.1
gospodărie pentru consum propriu
Sursă: CASPIS, 2004

3
Un indicator sugestiv al inegalităţilor sociale este raportul cvintilelor: raportul dintre venitul
sau cheltuielile medii ale celor mai săraci 20% din populaţie şi venitul sau cheltuielile medii ale
celor mai bogaţi 20%. De exemplu, dacă într-o întreprindere raportul cvintilelor de salar este
0.30, înseamnă că cei mai prost plătiţi 20% dintre angajaţi câştigă, în medie, 30% din câştigul
mediu al celor mai bine plătiţi 20%.

Pentru a evalua performanţa ţărilor în ameliorarea situaţiei de sărăcie, Comisia Europeană


foloseşte o serie de indicatori structurali ai sărăciei relative şi excluziunii sociale dintr-o ţară
(indicatori ai coeziunii sociale):
• distribuţia venitului (raportul cvintilelor de venit);
• proporţia populaţiei de sub pragul de sărăcie înainte şi după transferurile sociale (pragul
de sărăcie relativă, 60% din venitul median);
• persistenţa sărăciei (proporţia celor care au avut venituri sub pragul de sărăcie pentru trei
ani consecutivi);
• proporţia gospodăriilor în care nimeni nu are un loc de muncă;
• diferenţe regionale privind integrarea pe piaţa forţei de muncă (coeficientul de variaţie al
ratelor de şomaj regionale);
• nivel scăzut de educaţie (proporţia tinerilor între 18-24 ani care nu mai urmează o
calificare, nu mai frecventează o instituţie de învăţământ);
• rata şomajului de lungă durată.
(Sursă: Atkinson, Tony – Cantillon, B. – Marlier, E. – Nolan, B.: Social Indicators: The EU and
Social Inclusion. Oxford: Oxford University Press, 2002).

Indicatori selectaţi ai riscului de sărăcie şi excluziune socială în ţările UE în 2005

Rate de sărăcie în 2005 EU25 BE BG CZ DK DE EE IE


(definiţia relativă Eurostat) (fără BG şi RO)
Total populatie 16 15 14 10 12 13 18 18
Copii (0-17 ani) 19 15 16 16 10 12 20 22
Persoane in varsta (65 ani +) 19 23 18 6 17 13 25 27
Valoarea pragului de sărăcie
20822
pentru o familie cu doi n.d. n.d. 10505 20592 19155 7205 20025
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 22 19 17 17 17 20 22 16
Raportul cvintilelor 4.8 4.2 3.5 3.5 3.4 4.1 5.5 4.9

Rate de sărăcie în 2005 EL ES FR IT CY LV LT LU HU MT


(definiţia relativă Eurostat)
Total populatie 21 20 13 20 16 23 20 14 16 14
Copii (0-17 ani) 23 24 14 25 11 26 25 20 25 19
Persoane in varsta (65 ani +) 26 31 16 22 52 30 22 8 9 21
Valoarea pragului de sărăcie
pentru o familie cu doi 14201 15819 19147 17724 20300 5734 5904 36136 7751 14798
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 26 26 19 24 19 25 29 19 24 21
Raportul cvintilelor 6.1 5.3 4 5.5 4.3 7.9 6.3 4.2 5.5 4.2

Rate de sărăcie în 2005 NL AT PL PT RO SI SK FI SE UK

4
(definiţia relativă Eurostat)
Total populatie 10 13 19 18 19 12 12 13 12 19
Copii (0-17 ani) 14 15 26 21 n.d. 12 17 10 15 24
Persoane in varsta (65 ani +) 6 16 8 26 19 20 8 22 12 28
Valoarea pragului de sărăcie
pentru o familie cu doi 21012 22296 6416 10954 3158 15753 7563 18879 19045 22520
adulţi şi doi copii (în PPS)
Deficitul median relativ
(median poverty gap) 17 15 25 23p 23i 19 20 14 22 23
Raportul cvintilelor 3.8 3.7 5.6 6.8 5.3 3.4 4 3.6 3.5 5.4
Sursă: Baza de date ESPROSS, Eurostat, Februarie 2008. Pentru România, pragul de sărăcie a fost estimat pe baza
datelor din Planul Naţional Antisărăcie.

În evaluarea impactului prestaţiilor (transferurilor) sociale asupra diminuării riscului de


sărăcie se compară rata de sărăcie pre-transfer (o rată ipotetică, obţinută prin excluderea
prestaţiilor sociale din veniturile totale ale gospodăriei) cu rata de sărăcie efectivă, sau post-
transfer (obţinută prin includerea veniturilor din prestaţii sociale). De obicei, pensiile sunt luate
în calcul la stabilirea ratei pre-transfer.
Pe baza lor, se calculează doi indicatori:
a. reducerea absolută a ratelor de sărăcie – este diferenţa dintre rata pre-transfer şi cea
post-tranfer, arătând cu cât scade rata de sărăcie ca urmare a beneficierii de prestaţii
(transferuri) sociale;
b. reducerea relativă a ratelor de sărăcie – ce procent dintre cei care se situează sub
pragul de sărăcie dacă nu includem în veniturile lor prestaţiile sociale (săraci pre-transfer)
ajung peste prag dacă includem în veniturile lor şi prestaţiile sociale (săraci post-
transfer). Cu alte cuvinte, în ce măsură previn săracia prestaţiile sociale.

Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

5
Sursă: EUROSTAT, 2007. Pensiile au intrat în calcul pentru sărăcia pre-transfer.

Probleme:
- Cum evaluăm resursele de care dispun indivizii? De exemplu, evaluăm venitul gospodăriei,
sau cheltuielile?
- Cum putem ţine cont de economia de scală din cadrul gospodăriei? Ce scale de echivalenţă să
folosim?
- Presupunerea distribuţiei echitabile a resurselor într-o gospodărie este în general
problematică – cu atât mai mult în cazul gospodăriilor sărace, unde economisirea şi sacrificiile
sunt inevitabile;
- Majoritatea cercetărilor de calitate a vieţii din România sunt cercetări transversale – acestea
subestimează proporţia persoanelor care trec printr-o stare de sărăcie dar reuşesc să revină
deasupra pragului de sărăcie;
- Problema pragului: pot fi considerate sărace şi persoanele care oscilează sub şi peste pragul
de sărăcie?
- În România nu există o cercetare longitudinală (panel) suficient de întinsă astfel încât să

(
permită analiza agravării în timp a situaţei celor sub pragul de sărăcie, respectiv situaţia celor
de oscilează în jurul pragului. Cercetarea panel realizată de ICCV: doar trei ani consecutivi,
1995-98.
- Relaţia dintre situaţia “obiectivă” de bunăstare şi experienţa subiectivă a sărăciei. Problema
grupurilor de referinţă.

pre
- Cum putem utiliza în practică abordarea lui Sen?

Poziţia socială a persoanelor sărace

2.1 Încă din vremea reginei Elisabeta (sec. XVII), care a implementat prima lege privind
ajutorul pentru săraci în Anglia anului 1601, se făcea o distincţie între săracii care merită să fie

6
ajutaţi (deserving poor) şi cei care nu sunt demni să primească sprijin din partea comunităţii,
deoarece prezintă anumite vicii de caracter sau comportament (underseving poor).
Poziţia socială a categoriilor sărace şi ajutorul pe care-l primesc din partea societăţii
(transferuri sociale de către stat, organizaţii şi fundaţii non-guvernamentale de caritate, ajutoare
informale din partea rudelor sau comunităţii) depind în mare măsură de cauzele atribuite stării de
sărăcie.
Cauzele sărăciei se pot regăsi în factori ce nu pot fi controlaţi de individ:
- Caracteristici individuale date la naştere: handicap, sex, etnie, rasă, situţia economică a
părinţilor, etc.;
- Cauze sociale structurale: de ex. situaţii de criză socială şi economică, migraţia forţată;
- Cauze istorice: de ex. tipul de organizare socială din trecut, discriminarea unei categorii sociale,
Sau factori ce depind de individ:
- Decizii personale: bazate pe calcul utilitar, valori, afecte, etc.
- Comportament inadecvat: lipsa de iniţiativă, iresponsabilitatea, lenea, asumarea sau non-
asumarea de riscuri, educaţia precară, comportament reproductiv iresponsabil, etc.
- Adaptarea unor valori şi norme comportamentale în conflict cu cele ale culturii dominante, care
conduc la marginalizare socială şi scăderea capacităţii de auto-susţinere a individului.
Poziţia socială a unei persoane ce se confruntă cu o situaţie de sărăcie, cât şi experienţa
subiectivă a sărăciei depind în mare măsură şi de durata în timp a stării de deprivare. Se face
distincţie între sărăcia temporară sau tranziţională (asociată anumitor perioade din viaţa unui
individ), sărăcie cronică (pendularea gospodăriei în jurul pragului de sărăcie) şi sărăcie
prelungită (situarea îndelungată sub pragul de sărăcie, asociată cu o stare de marginalizare sau
excludere socială).
Cu cât durata stării de sărăcie este mai îndelungată, cu atât mai mare este riscul acumulării
dezvantajelor şi depăşirea lor devine din ce în ce mai dificilă. Resursele de care dispun indivizii
devin din ce în ce mai precare, iar ajutoarele din partea statului şi a comunităţii sunt frecvent
limitate în timp: de exemplu, indemnizaţia de şomaj se acordă pe o perioadă limitată de timp,
centrele pentru persoanele fără adăpost oferă doar cazare temporară etc. Leisering şi Leidfried
(1999) consideră că există un paradox în acordarea ajutorului social. Acesta este conceput ca un
minim necesar subzistenţei, care se acordă temporar pentru a ajuta individul să depăşească o
situaţie de criză. Ajutorul de stat are un caracter subsidear, adică se acordă doar dacă individul nu
mai poate apela la alte surse de ajutor. Paradoxul este că cei care se confruntă cu o situaţie
prelungită de dezvantaj au nevoie de mai multe resurse decât cei care au apelat numai recent la
ajutor social.

Referinţă: Leisering, L şi Leidfried, S (1999): Time and Poverty in Western Welfare States.
United Germany in Perspective. Cambridge: Cambridge University Press

5.2. Politica de garantare a venitului minim

În majoritatea ţărilor, sarcia a devenit o problemă politică majoră la mijlocul anilor 90. Rolul
organismelor externe, în special al Băncii Mondiale şi Programului Naţiunilor Unite pentru
Dezvoltare-PNUD a fost esenţial în identificarea şi recunoaşterea oficială a fenomenului.
Adoptarea primelor programe în sprijinul segmentelor sărace a fost consecutivă rapoartelor
Băncii mondiale. Aşa s-a întâmplat în Polonia, Bulgaria şi România iar mai recent în Letonia şi
Estonia. Ungaria nu are încă un program general de garantare a venitului minim, iar Slovacia se

7
caracterizează printr-o poziţie ambiguă faţă de acceptarea problemei sărăciei. În cursul
procesului de aderare la UE, sărăcia şi excluziunea socială s-au impus ca teme politice prioritare
în ţările candidate, unul din rezultatele negocierilor fiind elaborarea planurilor naţionale de
promovare a incluziunii sociale (GVG, 2002).
Amânarea măsurilor de combatere a sărăciei spre a doua jumătate a anilor 90 este
explicată în studiul realizat pentru Comisia Europeană prin câteva „motive”. În primul rând,
reforma protecţiei sociale a avut ca priorităţi componentele contributive deja existente şi
introducerea asigurării de şomaj. În al doilea rând, sărăcia a fost iniţial percepută ca un rezultat
„normal” şi temporar al tranziţiei, iar sărăcia pe scară mare şi de durată nu a fost anticipată de
guvernanţi. În al treilea rând, proiectarea programelor de asistenţă socială este dificilă, cu atât
mai mult în condiţiile unor constrângeri financiare severe. În sfârşit, este nevoie de timp pentru
cele două demersuri complementare care preced introducerea componentei de asistenţă socială:
culegerea datelor despre sărăcie şi despre eficacitatea redusă a programelor existente; utilizarea
lor pentru a produce un impact asupra luării deciziilor (GVG, 2002: 164-165).
Introducerea componentei de asistenţă socială a reprezentat o dublă noutate pentru ţările
est-europene. Este vorba pe de o parte de cuprinderea unor categorii de populaţie excluse în
socialismul de stat de la protecţia socială şi pe de altă parte de adoptarea unui nou principiu de
elgibilitate- testarea veniturilor. Introducerea prestaţiilor bazate pe testarea veniturilor a suscitat
comentarii critice din partea unor analişti şi a avut un impact psihologic negativ în rândul opiniei
publice. Ea a fost percepută ca o abandonare a principiului universalităţii şi ca expresie a unei
tendinţe de restrângere a protecţiei sociale (Standing, 1996; Ferge, 1997). În acelaşi timp,
prestaţiile de asistenţă socială au pus încă de la început numeroase probleme tehnice şi
administrative pentru care autorităţile locale nu erau suficient pregătite.
Toate ţările candidate, mai puţin Ungaria şi au sisteme generale de garantare a
veniturilor/resurselor minime. Prestaţiile respective figurează în legislaţiile naţionale cu denumiri
ca ajutor social, prestaţie de asistenţă socială, prestaţie de subzistenţă sau venit minim garantat.
Ultima a fost adoptată în România din 2001 şi este folosită alternativ cu cea de ajutor social.

Tabelul 4.1. Venitul minim garantat în Bulgaria, Cehia, Polonia, România şi Ungaria

Bulgaria Cehia Polonia România Ungaria


Finanţare Buget central şi Buget central Buget central şi Buget central şi Buget
local local local central şi
local
Tipul generală generală speciale (fam.cu generală speciale
prestaţiei copii, vârstnici) (fam.cu copii,
vârstnici)
Durata neprecizată nelimitată nelimitată control la 3 luni nelimitată
Stabilirea Nivel central Nivel central Nivel central Nivel central Nivel central
minimumului
Administrare locală locală locală locală locală
Măsuri de Locuri de Intervenţie Căutarea activă 72 ore muncă -
stimulare a muncă protejate individuală şi a unui loc de /lună ;
integrării familială muncă mărirea cu 15%
profesionale a cuantumului în
cazul angajării

Sursa: MISSCEEC II, 2002: 277-288

8
Cel mai frecvent tip de finanţare este cel de la bugetul de stat, utilizat în cinci din ţările
candidate. În alte patru ţări transferurile, finanţarea este mixtă (buget de stat şi buget local), iar
într-un singur caz (Letonia) bugetul local este sursa exclusivă. Unitatea beneficiară este fie
familia (Bulgaria, Polonia, România, Slovenia) fie gospodăria (Cehia, Slovacia şi ţările baltice).
Dreptul la prestaţie are la bază domiciliul legal cu caracter permanent în ţara respectivă iar
principala condiţie de eligibilitate este aceea de venit sub pragul oficial. Bulgaria este singura
ţară care exclude „săracii care muncesc”, respectiv pe cei angajaţi cu normă întreagă sau pe cei
care lucrează pe cont propriu (MISSCEEC, 2002). Cele mai multe sisteme naţionale nu prevăd o
durată maximă de acordare a prestaţiei, dar instituie obligativitatea verificării eligibilităţii la
intervale care variază între o lună (Estonia) şi trei luni (restul ţărilor candidate), dacă membrii
familiei beneficiare sunt capabili de muncă. În plus, adulţii apţi de muncă trebuie să fie
înregistraţi la birourile de şomaj şi să fie disponibili pentru angajare (MISSCEEC, 2002).
Programele de asistenţă socială instituie un prag de eligibilitate, adică un nivel al
venitului care determină dreptul la prestaţie al individului sau familiei. Stabilirea lui în funcţie de
minimum-ul de subzistenţă s-a dovedit problematică ân condiţiile constrângerilor bugetare din
ţările post-comuniste. Tentativele de acest gen din Letonia şi Slovacia n-au putut fi susţinute
decât pe perioade scurte iar ulterior prestaţiile au fost lăsate să se devalorizeze prin neindexare.
Soluţia adoptată a fost aceea de utiliza în programele de asistenţă socială versiuni mai restrictive
ale minimum-ului de subzistenţă, de exemplu prin raportarea lui la cheltuielile celor din prima
decilă de venituri (GVG, 2002). În toate ţările candidate pragurile minimale sunt decise la nivel
central, de obicei de guvern şi au aplicabilitate naţională. În Letonia, autorităţile locale pot
decide suplimentarea sumei acordate.
Resusele considerate pentru stabilirea cuantumului cuvenit familei sau gospodăriei
cuprind toate tipurile de venit, inclusiv transferurile sociale. Slovenia se distinge prin formula de
calcul mai generoasă a resurselor financiare. Categorii de venituri cum sunt alocaţia pentru copil,
pensia alimentară, bursele, ajutoarele de diferite tipuri şi veniturile obţinute din munci ocazionale
de persoanele cu disabilităţi nu sunt incluse în evaluarea eligibilităţii pentru prestaţia de asistenţă
socială. În România se exceptează bursele elevilor sau studenţilor precum şi ajutoarele acordate
soţiilor celor care satisfac stagiul militar. Cuantumul este diferenţial, stabilit în general în funcţie
de numărul membrilor în familie/gospodărie. În Cehia, Polonia şi ţările baltice raportul adulţi-
copii este de asemenea un factor determinant iar în Bulgaria vârsta copiilor şi statutul de părinte
singur contribuie la diferenţierea cuantumului. Indexarea venitului minim garantat are loc în
majoritatea ţărilor, dar există diferenţe în privinţa periodicităţii şi raportului cu cu rata inflaţiei.
In Cehia, creşterea indicelui preţurilor cu 5% atrage ajustarea automată prestaţiei, iar în alte ţări
indexarea este periodică (3 luni sau mai rar). În ţările baltice, ajustarea la inflaţie nu are un
caracter regulat. Cheltuielile pentru locuinţă şi încălzire sunt fie luate în calcul la determinarea
sumei totale fie acordate ca un drept asociat celui de beneficiar al prestaţiei de asistenţă socială.
Un alt drept asociat este cel la asistenţă medicală.
Programele de garantare a venitului minim vizează nu numai sprijinul financiar al
persoanelor sărace ci şi stimularea integrării lor sociale şi profesionale. Mecanismele utilizate în
acest scop traduc două orientări distincte. Una pune accentul pe creşterea capacităţii
beneficiarilor de a depăşi situaţia de dificultate prin cuprinderea în programe educaţionale şi de
formare (ţările baltice) sau prin acordarea de servicii specializate (consiliere, intervenţie
individuală şi familială, reabilitare), cum se întâmplă în Cehia şi Slovenia. Ultima ţară este de
altfel şi cea în care legislaţia prevede încheierea unui contract între serviciul de resort şi
beneficiar, cel din urmă obligându-se să se implice în rezolvarea propriilor sale probleme. A

9
doua opţiune pune accentul pe crearea unor locuri de muncă protejate şi pe ocuparea imediată a
unui loc de muncă. În această logică se înscriu reglementările din Bulgaria şi România, care
prevăd în plus obligativitatea prestării unor activităţi în folosul comunităţii. În Bulgaria, se alocă
fondurile pentru crearea unor locuri de muncă temporare sau pentru a angaja beneficiarii de
ajutor social în producerea unor bunuri destinate altor programe de asistenţă socială. Legea
venitului minim garantat din România prevede obligaţia prestării a 72 de ore muncă de interes
local iar angajarea unui membru la familiei este recompensată cu majorarea cuantumului (15%).
Stabilirea eligibilităţii şi administrarea prestaţiilor sunt responsabilităţi ale autorităţilor
locale. În majoritatea ţărilor central/est-europene, reglementările existente conferă prestaţiilor de
asistenţă socială un caracter discreţionar. În condiţiile lipsei de profesionalism a serviciilor
locale, practicile arbitrare nu sunt puţine şi ele au un impact negativ atât asupra beneficiarilor cât
şi asupra atitudinii opiniei publice faţă de sistem.

Eficacitatea prestaţiilor de asistenţă socială

Acoperirea şi adecvarea sistemelor de garantarea a veniturilor minime sunt problematice în


Europa centrală şi de est.
Datele de la mijocul anilor 90 arată că programele de asistenţă socială aveau grade de
acoperire a populaţiei sărace care variau între 50% în Letonia şi 43% în Ungaria la 10% şi mai
puţin în Bulgaria, Estonia şi Polonia. Adecvarea, măsurată prin ponderea prestaţiei în totalul
consumului gospodăriilor beneficiare, este şi ea foarte redusă (4%-5%) în Bulgaria şi Ungaria.
Procentul este de peste 20% în Letonia şi Polonia (Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000;
GVG, 2002).
Cercetarea realizată de Braithwaite, Grootaert şi Milanovic (2000), experţi ai Băncii
Mondiale a pus în evidenţă o serie de elemente comune, dar şi numeroase diferenţe în privinţa
performanţei programelor de asistenţă socială din cinci ţări est-europene: Bulgaria, Estonia,
Polonia, Rusia şi Ungaria. Acoperirea sau proporţia populaţiei beneficiare de asistenţă socială
este redusă în Bulgaria (2,55%), Estonia (2,7%) şi Polonia (3,7%), dar se situează la cote mai
înalte în Ungaria (24,0%).
Eficienţa programului, adică gradul în care se realizează focalizarea transferului asupra
celor mai nevoiaşi a fost măsurată prin ponderea sumelor acordate gospodăriilor din prima
decilă de venituri în totalul sumelor alocate programului. Rezultatele variază între 8% (Rusia) şi
35% (Estonia). În intervalul de 20-27% se plasează Polonia, Ungaria şi Bulgaria. Pe lângă
eficienţă, un alt indicator de performanţă al programului este eficacitatea. Aceasta indică măsura
în care prestaţia de ajutor social reduce decalajul dintre venitul/consumul beneficiarului situat în
prima decilă şi nivelul de venit/consum considerat a reprezenta pragul de sărăcie. Şi în această
privinţă se constată diferenţe importante între ţări. Ungaria se situează înaintea celorlalte ţări la
acest capitol pentru că sistemul de asistenţă socială reduce decalajul menţionat cu 29%. Nivelul
este mult mai mic (1,3%) în Bulgaria ceea ce înseamnă că prestaţia are o contribuţie
nesemnificativă la reducerea decalajului în cazul celor mai săraci 10% (Braithwaite, Grootaert şi
Milanovic, 2000, 128-140).
Programul de garantare a venitului minim (VMG) din România a fost evaluat recent şi
concluziile privind performanţele sale sunt cuprinse în Raportul Băncii Mondiale asupra
sărăciei. Deşi comparativitatea datelor nu poate fi probată, raportarea României la situaţia din
celelalte ţări este utilă.

10
Tabel.8.3. Performanţa prestaţiei generale de asistenţă socială în România (2002)

Acoperirea Adecvarea Eficienţa


% din săraci % în consu- % din total
mul săracilor pt.săraci
Rata 2002 7,8 31,2 85,3
Rata 1997 1,5 24,0 79,1
Sursă: Banca Mondială, 2003: 151

Gradul de acoperire al săracilor al principalului program de asistenţă socială a fost extrem


de scăzut în 1997 şi continuă să fie modest în 2002, mai ales dacă îl comparăm cu programele
din Letonia şi Ungaria. El este mai scăzut decât cel din Bulgaria (10% în 1996-97), dar uşor
superior celui realizat în Polonia (6%, 1995-96). Atât în 1997 cât şi în 2002, un procent foarte
ridicat din transferuri a fost în beneficiul celor mai săraci ceea ce indică performanţa remarcabilă
a programului în ţintirea segmentului cu cele mai mici venituri. La nivelul anilor 1995-1998, rata
de ţintire sau eficienţa era de departe mai ridicată decât cele din Ungaria (46%) şi Estonia
(44%). Contribuţia prestaţiei în totalul consumului celor săraci (24%) era în 1997 superioară
celor calculate pentru Polonia (22%), Letonia (20%), Ungaria (5%) sau Bulgaria (4%). Conform
celor trei indicatorii, performanţa principalului program de asistenţă socială (ajutorul social în
1997 şi VMG în 2002) din România poate fi considerată apropiată de media regională. Totuşi,
evaluarea în termeni eficacităţii, adică ai contribuţiei la reducerea distanţei dintre persoanele cele
mai sărace şi linia de sărăcie ar da o imagine mai corectă despre capacitatea prestaţiei de a
reduce sărăcia.
Milanovic (1999, citat de Braithwaite, Grootaert şi Milanovic, 2000) consideră că
descentralizarea sistemului de asistenţă socială are efecte negative în ţările unde diferenţele
regionale în privinţa venitului sunt importante sau acolo unde sistemul conduce la diferenţe
regionale în privinţa accesului la prestaţie, generând în acest fel o inechitate în interiorul
segmentului social defavorizat. O altă concluzie a studiului este că testarea venitului ar trebui
combinată cu alte elemente care să indice situaţia socio-economică a solicitantului (p.150-152).
Raportul Băncii Mondiale (2003) subliniază că programul VMG are deficienţe în domeniul
finanţării ca şi în cel al aplicării. Din prima categorie sunt evidenţiate următoarele: nedelimitarea
responsabilităţilor administraţiei centrale şi locale în finanţare; caracterul imprevizibil al
fondurilor pentru prestaţii; inexistenţa unor mecanisme de garantare a plăţii; nediferenţierea
fondului pentru VGM în totalul alocărilor de la bugetul de stat. În ceea priveşte aplicarea,
aspectele critice ţin de caracterul discreţionar sau chiar arbitrar al stabilirii eligibilităţii. Experţii
Băncii recomandă guvernului să reconsiderare programul sub toate aspectele: concepţia,
finanţarea şi metodologia aplicării. Documentul menţionează de asemenea punctele în care
schimbările sunt imperios necesare şi anume: omogenizarea criteriilor de evaluare a resurselor,
stabilirea volumului de muncă în folosul comunităţii proporţional cu cuantumul prestaţiei,
schimbarea gamei de munci ce pot fi realizate de beneficiari pentru a reduce efectul lor
stigmatizant şi a creşte utilitatea lor pentru beneficiar şi comunitate (Banca Mondială, 2003:
139-142). Cel puţin o parte din aceste sugestii au fost încorporate în proiectul de lege înaintat
Parlamentului în 2004.

11
Principalele prestatii de garantare a venitului minim in Romania

Ajutorul social

• Principiul: testarea mijloacelor financiare ( resurse banesti si in natura)


• Pragul de eligibilitate este diferentiat in functie de marimea familiei: 96 lei ( 1 persoana),
173 lei ( 2 persoane), 241 lei (3 persoane), 300 lei (4 persoane), 356 lei ( 5 persoane), cate
24 lei pentru fiecare persoana peste numarul de 5.
• Cuantum: in functie de numarul membrilor de familie. Se plateste ca diferenta dintre
pragul de venit stabilit prin lege si indexat anual si venitul real (stabilit prin ancheta
sociala) al familiei.
• Decizia la nivel local: primaria
• Obligatii: pentru membrii de familie apti de munca este obligatorie prestarea unui numar
de ore de munca in folosul comunitatii (numarul orelor este dependent de suma primita)

Ajutorul pentru incalzire

Suma este diferentiata in functie de venitul/ membru de familie, tipul de incalzire, zona de
temperatura, numarul de camere.
a. Energie termica in sistem centralizat
• Procentul compensarii in functie de venit/membru de familie se inscrie intre 90% din
valoarea facturii (pana la 125/155 lei) si 10% (500-615 lei). Persoanele singure primesc
cu 10% mai mult.
• Consumul mediu lunar diferentiat in raport cu numarul de camere si zona de temperatura
• Beneficiarii de ajutor social (VMG): 100% compensare
b. Incalzire cu gaze naturale
• Se plateste o suma care variaza in functie de venitul/ membru de familie intre 233 lei
(pana la 125/155 lei) si 17 lei (500-615 lei).

c. Incalzirea locuintei cu lemne, carbuni si combustibili petrolieri


• Suma diferentiata in functie de venit/ membru de familie: 50 lei (pana la 125/155 lei) si
15 lei (500-615 lei).
• Beneficiarii de ajutor social (VMG): 54 lei/lunar

Alte ajutoare selective

Ajutor de urgenta : decise de primari (de la bugetul local) sau de guvern (de la bugetul de
stat) in caz de calamitati naturale, incendii , accidente.
Ajutor financiar: aprobate de guvern in cazul unor situatii deosebite ( stare de sanatate etc).
Ajutor pentru acoperirea unei parti din cheltuielile pentru inmormantare ( aprobate de
primari): se acorda beneficiarilor de ajutor social.

Poziţia socială a persoanelor sărace este adeseori caracterizată drept una de dependenţă de
ajutorul primit din partea statului, a organizaţiilor caritabile şi a comunităţii. Dincolo de
înţelesul imediat, anume faptul că situaţia lor depinde de aceste transferuri, în discursul public se

12
vorbeşte uneori de abuz de prestaţii sociale: persoanele care primesc aceste transferuri pot
adopta o atitudine de pasivitate, delăsare, abuzând de bunul public fără să contribuie la crearea
acestuia.
Bane and Ellwood (1994) disting între trei abordări principale ale dependenţei de ajutor
social:
a. În termenii calculului utilitar raţional de costuri/beneficii: indivizii nu pot renunţa la
resursele oferite de transferuri sociale decât asumându-şi costuri foarte mari, mai mari
decât avantajele pe care le obţin astfel. Aceast situaţie este numită capcana sărăciei. De
exemplu, mame singure cu copii mici se pot afla în situaţia că salarul nu le ajunge pentru
a acoperi costurile trimiterii copilului la grădiniţă. Atunci, ele decid să nu se angajeze şi
să primească ajutor social, crescându-şi copilul singure.
b. În termeni culturali: mediul social transmite modele comportamentale indezirabile
social. Există o subcultură a sărăciei. De exemplu, unele grupuri de etnie Romă din
Europa sunt privite ca perpetuând o subcultură a sărăciei.
c. În termeni comportamentali: vicii personale, refuzul individului de a se conforma la
valorile sociale dominante. De exemplu persoanele dependente de alcool sau droguri,
aşa-numiţii „new travellers” din Marea Britanie şi Irlanda.
Utilizând datele cercetării panel the Michigan University Panel Study of Income
Dynamics (1968-88), Bane şi Ellwood1 (1994) au arătat că doar 35% dintre mamele singure cu
copii care beneficiau de ajutor social (Aid for families with Dependent Children) au primit
ajutorul pentru o perioadă totală de mai puţin de doi ani, în timp ce 20% pentru o perioadă totală
de zece ani sau mai mulţi. Perioadele de beneficiere neîntreruptă (welfare spells) au fost mai
scurte de doi ani pentru jumătate dintre cazuri, şi doar pentru 14% au durat zece ani sau mai
mulţi. În concluzie, cele mai multe dintre beneficiare oscilează între muncă şi ajutor social – deşi
reuşesc să obţină un loc de muncă, este dificil să păstreze acel loc de muncă în condiţiile în care
îşi cresc singure copiii.

Capcana sărăciei: un exemplu


Maria şi Gheorghe sunt căsătoriţi şi au doi copii: Ionică (de 3 ani) şi Georgeta (de 5 ani). Maria lucrează cu jumătate
de normă ca vânzătoare la un chioşc şi are un salariu net lunar de 390 lei. Gheorghe este lăcătuş şi câştigă lunar 1400
lei. Pentru perioada de iarnă, au aplicat pentru ajutor la încălzire şi cererea le-a fost acceptată, având în vedere că
ajutorul se acordă celor cu venituri sub 615 lei pe membru de familie.
Recent, o rudă din Floreşti a propus Mariei să lucreze în croitoria lor, oferindu-i un salar de 1000 lei. Acesta ar
însemna 610 lei în plus pentru bugetul familiei. Sau nu?
ACUM:
Venitul total=1400+390+2*32 (alocaţiile pt copii)=1854 lei
Venitul pe persoană= 1854/4=463.5 lei
Pentru acest nivel al venitului net pe membru de gospodărie, ajutorul pentru încălzirea locuinţei a fost de 20
lei pe lună (vezi Ordonanţa Guv. OUG 14/2008).
DACĂ MARIA acceptă să lucreze în Floreşti:
Venitul total=1400+1000+2*32 (alocaţiile pt copii)=2464 lei
Venitul pe persoană=2464/4= 616 lei.
În acest caz, familia nu se mai califică pentru ajutorul pentru încălzire. De asemenea, Maria va trebui să
utilizeze un abonament RATUC pentru Floreşti + o linie din oraş, care costă peste 100 lei.
Din câştigul ipotetic de 610 lei Maria şi Gheorghe au scăzut ajutorul de încălzire (20 lei) şi preţul
abonamentului (100 lei) şi le-au rămas 490 lei. Dar dacă Maria face naveta în Floreşti, va trebui să înscrie copiii la o

1
Bane, C. and Elwood, D. (1994): Welfare Realities: From Rhetoric to Reform. Harvard: Harvard Univ. Press

13
grădiniţă cu program prelungit, sau le găsească o bonă. În ambele cazuri, costurile se vor ridica peste 490 lei pe
lună...

Abordarea Comisiei Europene privind situaţia de risc de sărăcie pune accent pe problema
excluziunii sociale, înţeleasă în primul rând drept lipsa integrării sau integrarea precară pe piaţa
forţei de muncă şi în sistemul educaţional. Sărăcia şi excluziunea socială sunt văzute ca
fenomene sociale interdependente, cu consecinţe negative nu doar asupra indivizilor direct
afectaţi, dar asupra comunităţii întregi.
Sărăcia este văzută ca sărăcire, un proces prin care individul este exclus de la beneficiile
societăţii în care trăieşte:
- obţinerea de resurse economice prin participarea pe piaţa forţei de muncă,
- obţinerea de resurse culturale şi sociale prin educaţie;
- servicii publice;
- condiţii de locuit şi mediu de viaţă adecvat;
- securitate fizică: subzistenţă, sănătate, protecţie împotriva criminalităţii
- stimă de sine, respect din partea celorlalţi.
Scopul politicilor de protecţie socială este prin urmare incluziunea socială, definită mai
ales ca (re)inserţie pe piaţa forţei de muncă sau în sistemul educaţional.
Accent cade pe politici sociale active (care solicită efortul beneficiatului) în defavoarea celor
pasive (care furnizează resurse materiale beneficiarului).

Teme de discutat:
- Este situaţia de sărăcie rezultatul comportamentului individului, sau al unor factori pe care
individul nu-i poate controla? Cu alte cuvinte: Îşi merită săracii soarta?
- Este legitimă intervenţia agenţilor sociali şi în particular a statului în distribuţia resurselor
valorizate social?
- Are sărăcia (riscul de a deveni sărac) o funcţie socială?
- Care este ponderea “normală” a săracilor în societate?
- Care dintre săraci trebuie ajutaţi şi care nu?
- Sărăcia este o situaţie de tranziţie, sau săracii constituie o categorie socială distinctă?
- Este posibilă eradicarea sărăciei?

14
Şomajul în România şi alte ţări est-europene

Şomajul este un risc major în societăţile moderne, dar fenomenul a fost practic necunoscut
în economiile centralizate. În rândul analiştilor a existat un relativ consens cu privire la
inevitabilitatea şomajului după prăbuşirea socialismului de stat. Opiniile sunt însă divergente în
privinţa relaţiei dintre fenomenul şomajului şi tranziţia la economia liberă de piaţă. Genov (1999)
afirmă că şomajul este un cost social pe care îl implică acest tip de schimbare, iar unii experţi au
considerat creşterea şomajului nu numai necesară, ci şi o măsură a eficacităţii restructurării
economice (ECV 1993). Zagorski (1999) vede fenomenul ca un efect colateral negativ şi
respinge interpretarea în termeni de riscuri asociate transformării economico-sociale. Ideea de
risc sugerează că şomajul ar fi putut fi evitat şi pune sub semnul întrebării chiar dezirabilitatea
transformărilor care produc fenomenul negativ. Ori, subliniază autorul polonez, sistemul
economic al socialismului de stat a încetat să funcţioneze aşa că el trebuia înlocuit cu un altul,
indiferent de presupusele sau realele sale părţi pozitive. Pe de altă parte, faptul că populaţiile est-
europene văd şomajul nu ca pe o disfuncţie a economiei „normale” de piaţă, ci ca o consecinţă a
reformelor socio-economice poate afecta negativ legitimitatea transformării (p. 115-116).
Deşi previzibilă, apariţia şomajului în perioada tranziţiei la economia de piaţă a reprezentat
un şoc pentru societăţile est-europene. Pe de altă parte, consecinţele şomajului nu puteau fi
imaginate în totalitate de oameni care fuseseră obişnuiţi să aibă locul de muncă garantat pe
întreaga durată a vieţii active (Zagorski 1999). Deciziile politice adoptate între 1990-1993 arată
indubitabil că şi guvernanţii au avut o capacitate redusă de anticipare a evoluţiei şomajului şi a
efectelor sale. Au prevalat măsurile de protecţie ad-hoc, capabile să ofere soluţii numai situaţiilor
de moment. În consecinţă, modificările legislative s-au succedat la intervale scurte pentru a
răspunde schimbărilor din dinamica şi structura şomajului.

Evoluţia şomajului după 1990

Între 1989 şi 1993 şomajul a înregistrat o creştere rapidă în ţările central şi sud-est
europene, situaţie descrisă ca un adevărat „boom”. În Polonia, numărul şomerilor a urcat de la o
cifră apropiată de 0 la peste 2,2 milioane. Bulgaria a cunoscut aceeaşi evoluţie, iar în 1993
înregistra, asemeni Poloniei, o rată de 16,4%. În Ungaria, după decenii de lipsă a forţei de
muncă, rata oficială atingea 13% la începutul lui 1993. Croaţia, Slovenia şi Slovacia se aflau într-
o situaţie asemănătoare. După un demaraj mai tardiv al reformei, reflectat şi în nivelul scăzut la
şomajului din 1990-1991, România se va înscrie în aceeaşi tendinţă. Ca urmare, în 1993
înregistra o rată cu două cifre (10%), dar mai mică decât a ţărilor menţionate anterior (ECV
1993; Cichon et al. 1997).
Cu o rată sub 4% (1993), Cehia a fost excepţia de la pattern-ul descris, deşi era angajată
într-o reformă pe care analiştii au apreciat-o ca fiind de substanţă. În aceste condiţii s-a vorbit
despre un adevărat miracol ceh. Explicaţiile avansate relevă pe de o parte tradiţiile industriale ale
ţării şi buna pregătire angajaţilor din acest sector, iar pe de altă parte măsurile active de ocupare a
forţei de muncă promovate la începutul anilor ´90. Succesul acestei politici a fost posibil datorită
unor caracteristici ale mediului economic precum şi calităţii resurselor umane (Genov 1999: 25).
Cehia avea însă cel puţin un dezavantaj faţă de celelalte ţări central-europene. Cu o economie
puternic centralizată în perioada socialismului de stat, ea a fost mai puţin pregătită pentru

15
transformare decât Ungaria şi Polonia, unde mecanismele de piaţă au început să funcţioneze
înainte de 1989. Din această perspectivă, şomajul relativ modest din prima parte a tranziţiei s-ar
fi putut datora nu atât atuurilor pe care această ţară le-a avut, ci amânării unor măsuri economice
radicale. Ratele ridicate din a doua parte a decadei susţin o asemenea interpretare.
În timp ce ţările grupului CEFTA şi cele sud-europene înregistrau în 1993 rate medii
record de 13,3% şi respectiv 14,4%, şomajul din spaţiul ex-sovietic nu depăşea 4,5%, dar avea să
crească în anii imediat următori ca urmare a accelerării reformei (Cichon şi alţii 1997).

Tabelul 6.1. Rata înregistrată a şomajului în Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia
şi Ungaria în perioada 1990-2001 (procent din forţa de muncă)

1990 1991 1993 1994 1996 1997 1998 2000 2001


Bulgaria - 11.5 15,8 14,0 11,1 14,0 12,2 18,1 17,5
Cehia 0,3 2,6 3,0 3,3 3,1 4,3 6,0 9,0 8,5
Lituania - 0,3 4,3 3,8 7,1 5,9 6,4 11,5 12,5
Polonia 3,4 9,2 14,9 16,5 14,3 11,5 10,0 14,0 16,2
România - 3,0 10,4 10,9 6,6 8,9 10,4 10,5 8,6
Slovacia 0,6 6,6 12,7 14,4 12, 12,9 13,7 18,2 18,2
6
Slovenia 4,7 8,2 14,4 14,4 13,9 14,4 14,5 12,2 11,6
Ungaria 0,8 8,5 12,1 10,4 10,5 10,4 9,1 8,7 8,0
Surse: UNICEF 2003: 92 ; Cichon 1997: 31 (rata şomajului din Bulgaria, 1991)

Tabelul 6.1. indică diversitatea evoluţiilor pe care le-a înregistrat fenomenul şomajului în
diferite ţări, dar pot fi distinse cel puţin două trasee. Unul este cel specific majorităţii ţărilor
central-europene (exclusiv Cehia), dar şi Bulgariei. Rata şomajului creşte spectaculos în primii
doi ani ai tranziţiei şi atinge încă din 1991 nivele care variază între 6,6 % (Slovacia) şi 11,5%
(Bulgaria). Tendinţa ascendentă continuă până în 1993-1994 când rata şomajului ajunge la valori
cu două cifre în toate cele cinci ţări. După acest moment, şomajul începe să scadă. Deşi tendinţa
nu este ireversibilă, aşa cum se vede în cazul Poloniei, rata şomajului din următorii ani nu a
depăşit vârful înregistrat în 1993-1994. Prin creşterile ulterioare anului 1999, Bulgaria şi
Slovacia se abat parţial de la acest model.
Un al doilea traseu pare să se contureze în cazul Cehiei şi al ţărilor baltice. Fenomenul
debutează timid astfel că în 1993 rata nu depăşea 5 % din forţa de muncă. Situaţia din Cehia se
menţine relativ stabilă până în 1996, dar tendinţa constantă de creştere din anii următori a condus
în 2000 la o rată de 9,0%, adică dublul valorii din 1997. Şomajul din ţările baltice cunoaşte de
asemenea o evoluţie ascendentă până în 2001, când se ating valori maxime care variază între
6,5% în Estonia şi 12,5% în Lituania.
În România şomajul a evoluat conform unui pattern mixt. Deşi în 1991 rata oficială era de
numai 3%, asemeni Cehiei, în următorii doi ani ponderea şomerilor în ansamblul forţei de muncă
s-a triplat. Rata din 1994 (10, 9%) era de altfel identică cu a Ungariei şi plasa România foarte
aproape de dinamica ţărilor din primul grup. În a doua jumătate a anilor ´90, tipul de evoluţie
este similar celui din Bulgaria, chiar dacă ponderea şomerilor continuă să fie sensibil diferită în
cele două ţări. În perioada 1995-1996, şomajul înregistrat scade, pentru ca o nouă creştere să
ducă în 1999 nu numai la depăşirea valorii din 1996, ci şi a maximei din prima parte a decadei.
Studiul asupra sistemelor de protecţie socială din cele 13 ţări candidate distinge între ţări
cu şomaj ridicat (peste 10%) şi scăzut (până la 10%), fiecare categorie fiind subîmpărţită în
funcţie de tendinţa (crescătoare sau stabilă/ descrescătoare) a fenomenului. Conform datelor din

16
2000, Polonia şi două din ţările baltice aparţin grupului cu şomaj ridicat şi în creştere, iar Cehia
şi România se află în grupul cu şomaj sub 10%, dar cu tendinţă ascendentă. Autorii analizei
menţionează că rata relativ scăzută a şomajului din România reclamă „o contextualizare atentă”.
Mai precis, aceasta înseamnă că ratele scăzute ale şomajului nu reflectă un grad înalt de ocupare
a forţei de muncă, ci se datorează mai ales nivelului înalt ale subocupării din sectorul agricol
(GVG 2002: 185).
Analiza comparativă arată cu suficientă claritate că manifestarea timpurie a şomajului
deschis şi înscrierea pe o curbă de creştere accelerată în primii trei ani ai tranziţiei a condus la
atingerea unor rate cu două cifre înainte de1994. Trei dintre ţările aflate în această situaţie -
Polonia, Ungaria şi Slovenia - au cunoscut o temperare şi chiar o scădere relativ constantă a
şomajului după acest moment. În cazul Bulgariei, României, dar şi al Slovaciei scăderea din
1995-1996 a fost urmată de o nouă perioadă de creştere şi de atingerea unor noi maxime în 1999-
2000.

Figura 6.1. Evoluţia ratei înregistrate a şomajului în Bulgaria, Polonia, România şi Ungaria (1990-
2001)

Error: Reference source not found


Şomaj (% ) RO HU BG PL

20

18

16

14

12

10

8
Deficitul de reformă din primele două ţări este una din cauzele majore ale situaţiei descrise
mai înainte. Comparaţia dintre Polonia şi Ungaria, pe de o parte şi Bulgaria şi România de
cealaltă
6 parte oferă suficiente argumente în acest sens. Efectele strategiilor de transformare
diferite sunt reflectate nu numai în dinamica PIB (vezi fig.2.2, capitolul 2), dar şi în cea a ratelor
4
şomajului (fig.6.1.). Consecvenţa în adoptarea mecanismelor de piaţă a dus în Polonia şi Ungaria
la o 2stabilizare relativ rapidă şi apoi la creştere economică ce a permis depăşirea PIB din 1989.
Analiza comparativă Polonia - Bulgaria realizată de Genov (1999) aduce date în sprijinul unei
0
asemenea concluzii. După ce în faza iniţială reforma a produs dificultăţi, continuarea ei a condus
la reducerea 1992
1990 1991 1993 1994sau
şomajului 1995cel
1996 1997 1998
puţin 1999 2000 2001condiţiilor de pe piaţa muncii. În schimb,
la ameliorarea
stagnarea transformării economice, aşa cum s-a întâmplat în Bulgaria la mijlocul anilor ´90, nu a
făcut decât să „îngheţe” situaţia prezentă şi să producă ulterior efecte negative (Zagorski 1999:
11). Concluzia este fără îndoială aplicabilă şi României, similitudinile dintre cele două ţări fiind
surprinse în graficul de mai sus.

Pattern-ul şomajului

17
Gradul de ocupare a femeilor a scăzut mai sever decât cel al bărbaţilor, dar această
disparitate nu se regăseşte în rata şomajului (UNICEF 1999). Explicaţia este că femeile se retrag
în mai mare măsură decât bărbaţii în zona „inactivităţii” sau în cea a muncii informale, ceea ce le
face invizibile pentru statisticile oficiale ale şomajului. Fodor (1997) menţionează că pensionarea
anticipată şi extinderea perioadei de îngrijire a copilului au fost soluţiile utilizate de femei pentru
evitarea şomajului. Numărul casnicelor a crescut de asemenea în perioada de tranziţie (p.475)
Variaţia dintre ţările candidate în privinţa diferenţelor de gen în domeniul şomajului este
notabilă. Din cele şase care au rate generale ridicate (peste 10%), numai Polonia a cunoscut în
mod constant un şomaj mai mare în cazul femeilor. În categoria ţărilor cu şomaj sub 10%, Cehia
se distinge printr-o diferenţă importantă între ratele bărbaţilor şi cel al femeilor, şomajul
ultimelor fiind mai mare decât al bărbaţilor cu aproximativ 3 puncte procentuale în perioada
1996-2001. La polul opus se afla Ungaria, unde situaţia a fost permanent uşor favorabilă
femeilor (GVG 2002: 9). În România şomajul feminin a fost mai mare până în 1996 -1997 însă
în ultimii ani a coborât sub cea înregistrată pentru populaţia masculină. În schimb, şomajul
femeilor are o durată mai mare decât cel al bărbaţilor (INS 2001).

Tabelul 6.2. Şomajul pe sexe, şomajul tinerilor şi şomajul de lungă durată (2001)

Rata Rata Ponderea Rata Ponderea


şomajului - B şomajului - F şomajului şomajului şomajului
(% din forţa (% din forţa 15-24 ani 15-24 ani de 12 luni
de muncă de muncă (% din (% din rata şi peste
masculină) feminină) total totală) (% din total
şomeri) şomeri)*
Bulgaria 20,8 18,9 15,0 2,06 58,7
Cehia 6,7 9,6 25,9 1,93 50,0
Polonia 17,0 20,0 29,5 2,19 44,7
Români 7,0 6,0 21,6 2,54 49,2
a
Slovacia 20,1 18,6 28,9 1,93 54,7
Ungaria 6,3 4,9 20,0 1,86 47,8
* anul 2000
Surse: GVG, 2002: 9; 189 (rate şomaj pe sexe, rata şomajului tinerilor, ponderea şomajului de lungă durată); UNICEF, 2003: 92
(ponderea şomerilor 15-24 ani).

Şomajul tinerilor constituie o problemă deosebit de serioasă în regiune, majoritatea ţărilor


având pentru categoria de vârstă 15-24 ani o rată de două mai mare decât rata medie a şomajului
general. Comparativ cu restul forţei de muncă, riscul de ajunge în şomaj este mult sporit în cazul
tinerilor. Conform studiului GVG (2002), raportul dintre rata şomajului tinerilor şi rata şomajului
general are valori cuprinse între 2,54 şi 1,37. Riscul suplimentar de şomaj pe care îl exprimă
acest raport este cel mai ridicat în România (2,54). Urmează Slovenia, Bulgaria şi Polonia cu
valori de peste 2, dar inferioare celei din România. În restul ţărilor din regiune riscul
(suplimentar) de şomaj al tinerilor se înscrie în intervalul 1,94-1,47. Cu excepţia Sloveniei şi a
ţărilor baltice, valorile calculate pentru bărbaţii tineri sunt mai mari decât cele pentru femeile din
aceeaşi categorie de vârstă (GVG 2002: 187).
Şomajul de lungă durată este o altă caracteristică a ţărilor est-europene. Ponderea lui în
şomajul total este probabil mai ridicată decât o indică statisticile pentru că acestea reflectă numai
persoanele înregistrate sau care primesc prestaţii. În anul 2000, ratele şomajului de lungă durată
erau mai mari decât cele din ţările vest-europene, Slovacia, Bulgaria şi Polonia depăşind dublul

18
nivelului mediu din UE (GVG 2002: 10). În acelaşi timp, persoanele aflate în şomaj de 12 luni
sau mai mult reprezentau peste 40% din totalul şomerilor în toate cele 10 ţări candidate la
integrarea (a se vedea tabelul 6.2.).
În Polonia şi Lituania creşterea şomajului de la sfârşitul anilor ´90 a fost însoţită de o
scădere a ponderii şomajului de lungă durată. Zagorski (1999) evidenţiază că în Polonia numărul
şomerilor cu durate scurte (sub 6 luni) a crescut cu 9 puncte procentuale între 1994 şi 1997, iar
perioada medie petrecută în şomaj s-a diminuat în acelaşi interval de la 37 săptămâni la 34
săptămâni (p.100).
Tendinţa este diferită în România. Scăderea din statistica şomajului înregistrat este
infirmată de ancheta asupra forţei de muncă, dar ambele tipuri de date converg spre rate sub
10%. Pe de altă parte, numărul celor care s-au aflat în şomaj un an şi peste a crescut constant. El
reprezintă peste jumătate din total (51,5%) în 2000, situaţie apreciată ca tipică de Raportul Băncii
Mondiale din 2003. Numărul şomerilor sub 6 luni a reprezentat o treime, iar cel al persoanelor cu
şomaj de peste doi ani aproape un sfert din total. În acelaşi an, Ancheta asupra forţei de muncă
în gospodării (AMIGO) indica o durata medie a şomajului de aproape 2,5 ori mai mare decât cea
din Polonia anului 1997: 18 luni, în creştere cu două luni faţă de anul precedent. Ea este mai
mare pentru femei decât pentru bărbaţi la toate categoriile de vârstă, mai puţin ultima (50 de ani
şi peste) unde valorile sunt egale. Tendinţa la „cronicizare” se manifestă indiferent de grupa de
vârstă a şomerilor, cu menţiunea că ea este mai redusă în cazul celor tineri (15-24 ani) (INS
2001: 164). Dacă ameliorarea pieţei muncii din Polonia este atribuită de Zagorski (1999)
consolidării economiei de piaţă, evoluţiile negative din România nu pot fi decât consecinţa
insuficientei reformări a economiei.
Durata şomajului este însă influenţată şi de caracteristicile sistemului de protecţie socială.
Între acestea, condiţiile de acordare a prestaţiilor, dar mai ales ponderea şi eficienţa măsurilor
active au o importanţă de prim rang. Durata diferită a şomajului sugerează nu numai varietatea
experienţelor, ci şi a politicilor naţionale. În multe din ţările analizate se impune aplicarea cu
prioritate a programelor active pentru a obţine o reducere a perioadei de excludere de pe piaţa
muncii, mai ales în cazul grupurilor vulnerabile (GVG 2002).
Cele mai mari dintre ţările candidate la UE - Polonia şi România - prezintă importante
diferenţe regionale în rata şomajului. În România, câteva judeţe au înregistrat în mod constant
valori de 1,5-2 ori mai mari decât media naţională. Variaţia între zone este de asemenea notabilă
(peste dublul mediei naţionale, în unele zone) în Polonia. De altfel, legislaţia poloneză prevede
că perioada de plată a prestaţiei depinde şi de rata şomajului din zona de rezidenţă a şomerului.

Protectia sociala a somerilor

Principiile legislatiei din domeniu:

 Prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia


 Încadrarea/reîncadarea în muncă a persoanelor aflate în cautarea unui loc de muncă
 Sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate
 Asigurarea egalităţii şanselor în vederea ocupării unui loc de muncă
 Stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă
 Stimularea angajatorilor pentru încadrarea în persoanelor în căutarea unui loc de muncă
 Îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice

19
 Creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale din economia
naţională
Conditii de eligibilitate:
 Stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 premergătoare cererii
 Nu realizează venituri sau realizează venituri din activităţi autorizate mai mici decât
indemnizaţia de şomaj
 Nu îndeplinesc condiţiile de pensionare
 Sunt înregistraţă la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă
Finantare: angajator si angajat

Cuantum: o componenta fixa egala cu 75% din salariul minim pe economie plus o
componenta variabila, in functie de perioada de contributie.

20
Discriminare etnica si rasiala. Situatia rromilor

Abordarea în termenii diviziunii sociale se regăseşte adesea în atitudinea majoritarilor faţă de


minoritatea romă. Romii sunt văzuţi drept „leneşi”, „nespălaţi”, „hoţi” (vezi Barometrul
Relaţiilor Etnice, 2000 şi 2002). În vocabularul cotidian, termenul „ţigan”, utilizat de majoritari
pentru a denumi membrii acestei etnii, are o conotaţie peiorativă şi derivate precum „a ţigăni” =
a înşela, „a se ţigăni” = a isca ceartă, a negocia într-un mod irezonabil. Conotaţii negative sunt
asociate şi termenilor analogi din alte culturi europene: de exemplu, în limba engleză „to gyp”
(de la „Gypsy”) înseamnă „a înşela”.

Tabel: Atitudini faţă de minoritatea Romă în România, 2006


% respondenţi ce
sunt de acord
Romii ar trebui să trăiască separat de restul societăţii, pentru că nu se pot integra. 27.2
Ar trebui să existe localuri şi magazine în care accesul romilor să fie interzis. 27.9
Cei mai mulţi romi încalcă legile. 81.2
Statul ar trebui să ia măsuri pentru a opri creşterea numărului de romi. 47.5
Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului pentru Relaţii
Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor non-Romi de acord cu afirmaţia
respectivă.

Prejudecăţile sunt cu atât mai puternice cu cât se cunoaşte mai puţin despre istoria etniei rome.
Cercetătorii din domeniu consideră că romii au emigrat din India în sec. XI şi s-au răspândit mai
întâi în peninsula Balcanică, apoi in întreaga Europa şi, ulterior, America şi Australia (Fraser,
1995). Cuvântul “rom” înseamnă “om” şi este de origine sanscrită.
În Romania, primele atestări documentare ale populaţiei rome dateaza din 1385 (Ţara
Românească), 1400 (Transilvania) şi 1428 (Moldova) (Achim, 1998: 18). De-al lungul secolelor
XIV – XIX, romii au suferit diverse forme de oprimare şi asimilare forţată în toate ţările
europene. În România au fost robi domneşti, ai mănăstarilor sau boiereşti. Căsătoria dintre romi
şi români era interzisă, iar romii aveau drept la judecată doar în cadrul comunitatii rome
(conduse de voievod sau bulibaşă), cu excepţia cazurilor de omor. Statutul romilor începe să se
schimbe abia la mijlocul secolului al XIX-lea, prin Legiuirea pentru emanciparea tuturor
tiganilor din Principatul Tarii Romanesti (1856), dar integrarea socială rămâne dificilă şi după
eliminarea robiei.

La începutul secolului XX apar primele organizaţii civile ale romilor, dar activitatea lor este
întreruptă de instaurarea regimurilor fasciste şi naziste, deportarea si exterminarea masivă a
Romilor (Porrajmos). În România, sub regimul generalului Antonescu, 25,000 de romi au fost
deportaţi în Transnistria şi doar jumătate dintre ei au supravieţuit şi s-au întors dupa 1944
(Achim, 1998). Regimul comunist nu a recunoscut romii ca un grup etno-cultural distict, o
minoritate naţională conlocuitoare asemenea maghiarilor, germanilor sau sârbilor. Romii erau
consideraţi o categorie sociale ce necesită “civilizare” şi sunt luate măsuri pentru sedentarizarea
grupurilor nomade, integrarea şcolară şi ocupaţionala. Aceste măsuri nu au ţinut cont de tradiţiile
culturii rome, nici de specificul problemelor cu care se confruntau membrii acestei minorităţi.

După schimbarea de regim politic din 1989, romii sunt recunoscuţi ca naţionalitate minoritară
conlocuitoare cu drepturi comunitare şi culturale. Dar, datorită nivelului de calificare scăzut şi

21
prejudecăţilor persistente împotriva romilor, şomajul, sărăcia şi marginalizarea socială se
agravează în rândul romilor.

Tabel: Sărăcie şi şomaj în rândul romilor şi a non-romilor ce trăiesc în proximitatea lor (2005)
Populaţie non-romă care Romi
trăieşte în apropierea romilor
Rata de sărăcie (pragul de venit $4.3 20 67
PPP/ membru de gospodărie)
Deficitul median relativ – poverty gap 6 25
(% din pragul de sărăcie)
Şomeri (% din respondenţi) 11 36
Angajaţi şi lucrători pe cont propriu 29 9
Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania.

Tabel: Condiţii de locuit – România, 2007


Rural Urban
% gospodării Romi Alte etnii Romi Alte etnii
Neracordate la gaze naturale 95 89 75 21
Fără canalizare 95 87 15 86
Fără apă curentă în casă 95 84 73 10
Fără electricitate 14 3 12 1
Încălzire cu deşeuri sau fără încălzire 10 1 14 2
Sursă: Grigoraş, V. (2007) “Condiţii de locuit” în Barometrul Incluziunii Romilor

În prezent, se implementează Strategia Naţională pentru Îmbunătăţirea Situaţiei Romilor: s-a


înfiinţat Agenţia Naţională pentru Romi (vezi www.anr.gov.ro), primăriile localităţilor cu o
minoritate romă semnificativă au angajat consilieri pentru problemele romilor (nu neapărat de
etnie roma), Inspectoratele Şcolare au prerogative pentru a angaja consilieri şcolari pentru romi
iar Direcţiile de Sănătate Publică mediatori sanitari pentru comunităţile de romi din localităţi
rurale dezavantajate. Dar numărul efectiv al consilierilor şi mediatorilor sanitari pentru
comunităţile de romi este redus, insuficiet pentru a acoperi nevoile existente: raportul de
monitorizare a implementării Strategiei realizat de Open Society Institute – Budapesta în
colaborare cu Centrul de Resurse pentru Comunităţile de Romi – Cluj-Napoca în 2004 a arătat că
rezultatele erau modeste, limitate practic la crearea unor cadre instituţionale.
Legea 115/2002 privind combaterea marginalizării sociale, cât şi înfiinţarea Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării vizează de asemenea şi problemele etnicilor romi.

În învăţământul superior se implementează acţiuni afirmative pentru promovarea pregătirii


tinerilor romi în domenii-cheie pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor: ştiinţe sociale şi juridice.
Facultăţile de profil din universităţile de stat au locuri bugetate rezervate etnicilor romi. Începând
cu anul 2006, se desfăşoară programul “A doua şansă”, în cadrul căreia persoane adulte care nu
au terminat ciclul gimnazial sau liceal au posibilitatea să urmeze cursuri organizate la şcolile
participante în program şi să şi finalizeze studiile.
Tabel: Atitudinea majoritarilor faţă de politicile publice pentru romi
% respondenţi ce sunt
de acord
Statul ar trebui să ofere mai multă asistenţă şi subvenţii romilor. 46.4
Este bine că există locuri speciale pentru romi în şcolile şi 89.9
universităţile de stat.

22
Sursă: Cercetarea „Climat Interetnic în România – 2006” desfăşurat de cererea Departamentului pentru Relaţii
Interetnice a Guvernului României. Cifrele indică procentul respondenţilor non-Romi de acord cu afirmaţia
respectivă.

Integrarea pe piaţa forţei de muncă se urmăreşte prin organizarea de cursuri de recalificare şi


“târguri de forţă de muncă pentru romi”, dar eficienţa acestora este contestabilă: majoritatea
romilor, în special cei din mediul rural, nu dispun nici de resursele educaţionale, nici de resursele
materiale pentru a utiliza aceste programe. În anul 2005, de exemplu, doar 9079 de persoane de
etnie romă au fost încadrate în muncă în urma măsurilor de stimulare a ocupării forţei de muncă.
Marginalizarea romilor se manifestă şi în accesul limitat la serviciile de sănătate din
sitemul public: alternarea perioadelor de angajare cu contract de muncă sau de beneficiere de
venit minim garantat cu perioade de munci ocazionale informale, fără a plăti contribuţia CAS,
conduce la pierderea calităţii de asigurat.
Cuantumul scăzut al prestaţiilor acordate gospodăriilor nevoiaşe (ajutorul social în
virtutea legii Venitului Minim Garantat 416/2001 modificat prin 115/2006, alocaţiile familiale
complementare şi de susţinere pentru familiile monoparentale, ajutoarele pentru încălzirea
locuinţei etc.) permit eventual subzistenţa în sărăcie, fără să ofere resursele necesare pentru a
sparge ciclul dezavantajelor ce se acumulează şi se transmit intergeneraţional.

Tabel: Venituri totale din prestaţii sociale pentru şomeri şi familii nevoiaşe în 2005
Populaţie non-romă care Romi
trăieşte în apropierea romilor
Nici un venit 90% 60%
Venituri pâna la 25 Euro 4% 18%
Cca 26-50 Euro 3% 14%
51 Euro sau mai mult 2% 4%
Nu ştiu/ Nu răspund 1% 4%
Sursă: UNDP (2005): Vulnerability Report Romania.

Îmbunătăţirea situaţiei romilor este desemnată o problemă prioritară în Strategia


Naţională pentru Incluziune Socială (2006), statul reafirmându-şi rolul în implementarea unor
politici sociale care să combată marginalizarea economică şi socială a romilor. România
participă şi în programul internaţional Decada Incluziunii Romilor 2005-2015 – realizat în
colaborare de către Open Society Institute, Banca Mondială şi Comisia Europeană ( vezi
www.romadecade.org).

Resurse on-line privind comunităţile de romi:

 European Roma Right Centre www.errc.org


 European Roma Information Office www.erionet.org
 The OSCE Contact Point for Roma and Sinti Issues http://www.osce.org/odihr/cprsi
 Project on Ethnic Relations www.per-usa.org
 The Rroma Centre for Public Policies “Aven Amentza” www.romanothan.ro
 Rom-News Network Community www.romnews.com
 Ethno-Diversity Resource Centre www.edrc.ro
 Resource Center for Roma Communities www.romacenter.ro

23
ALCOOLISMUL O BOALA

Alcoolismul este o boala, nu un viciu. Este o boala progresiva, fizica, mentala si spirituala,
incurabila, marcata de obsesia de a bea, in ciuda raului fizic produs de consumul de alcool. Este
o boala a negarii. ( "Eu nu sunt alcoolic!"-in ciuda tuturor evidentelor ) Alcoolismul ca orice
boala nu face discriminari, nu tine cont de varsta, sex, cultura, educatie religioasa, provenienta
sociala sau mediu de viata. Alcoolicii Anonimi au aflat acestea pe propria piele, din experienta
lor cu alcoolul. Tot pe propria piele au aflat ca, desi e incurabil, alcoolismul poate fi oprit din
evolutie. Inca de la infiintare in urma cu 70 de ani Alcoolicii Anonimi, si-au dat seama ca
alcoolismul este o boala. In 1939 cand a fost tiparita prima editie a cartii "Big Book" in cuvantul
introductiv scrie astfel: "Credem ca relatarea experientei noastre va ajuta la o mai buna intelegere
a alcoolicului, deoarece multi oameni nu sesizeaza faptul ca alcoolicul este o persoana foarte
bolnava" si: "Principalul scop al cartii de fata este acela de a arata altor alcoolici cum anume ne-
am refacut sanatatea." Aceste doua pasaje dovedesc ca Alcoolicii Anonimi stiau din primii ani de
existenta ca alcoolismul este o boala. Mai tarziu in 1956 Organizatia Mondiala a Sanatatii a
confirmat acest lucru. ( Organizatia Mondiala a Sanatatii-Revizia a 10-a Clasificarea
Internationala a Maladiilor Cod 306-Tulburari Mentale si de Comportament Legate de consumul
de Alcool ) Alcoolicii Anonimi au constatat din propria experienta ca alcoolismul este o boala
incurabila, care insa poate fi tinuta sub control prin abstinenta totala. Primul pahar este periculos,
el provoaca acea reactie in lant care duce alcoolicul in situatia de a nu se mai putea opri din baut.
De aceea se spune ca pentru un alcoolic un pahar este prea mult iar o mie sunt prea putine. Deci
principala grija a alcoolicului abstinent trebuie sa fie distanta fata de primului pahar. Unii
membrii AA spun in gluma ca ne aflam la 80cm de urmatoarea betie. Da, aproximativ atat
masoara mana unui om, deci atat ne desparte de primul pahar, doar trebuie sa intindem mana si
sa apucam primul pahar.

Iata si parerile unor specialisti:

Material prezentat de Dr. Georgeta Cocian medic principal psihiatru la conferinta AA din
Timisoara noiembrie 1992

"Am avut sansa ca timp de 3 luni sa ma aflu in SUA sa studiez alaturi de colegi psihiatri
problemele alcoolismului si dependentei de droguri. In SUA se acorda o atentie deosebita acestei
patologii. Statisticile arata ca 11% din totalul populatiei ( SUA ) sunt alcoolici. Cea mai mare
parte a timpului am petrecut-o intr-un centru privat de tratament, din cele peste 100, existente in
SUA si care vin in ajutorul celor care sufera de alcoolism si dependenta de droguri. Din 1971
acest spital a oferit tratament pentru peste 10000 de persoane bolnave si include terapii
individuale si de grup, sub supravegherea atenta a medicilor si personalului. Spitalul modern,
dispune de 30 de paturi iar membrii personalului calificat sunt in numar de 120. Faptul ca
raportul este de 4 la un bolnav este impresionant ; de subliniat este faptul ca aceasta echipa este
reprezentata in majoritate de alcoolici recuperati care cu deosebita intelegere impartasesc atat
propria lor experienta cat si sfaturi calificate. Se stie astazi ca dependenta chimica indiferent ca
este vorba de alcool sau alt drog conduce la pierderea libertatii individului. Poate sa para socant,
dar alcool sau drog - este vorba de aceeasi boala. Abordarea problemei alcoolului este adesea
dificila prin faptul ca bautura este acceptata de societate spre deosebire de droguri care sunt
interzise. Dar care este definitia alcoolismului ? Este extrem de greu de definit aceasta boala

24
deoarece nu prezinta simptome specifice. Sigur este doar faptul ca intotdeauna sunt prezente
doua aspecte : alcool si deteriorare. Asociatia Medicala Americana recunoaste ca este vorba de o
boala primara, deci nu este vorba de o boala morala sau o boala a personalitatii. Alcoolismul este
definit ca o pierdere a controlului asupra alcoolului sau, o alta definitie : obsesie mentala
combinata cu alergie fizica. Termenul de alergie are ca sens o reactivitate diferita, adversa fata
de alcool si care rezulta dintr-o predispozitie genetica. Determinismul genetic este primul
concept de retinut al acestei boli. Al doilea ar fi acela ca aceasta boala este partial o boala
chimica. Metabolismul biochimic cerebral este diferit. Spuneam ca 11% din populatia SUA este
susceptibila de boala. Daca cei din acest grup minoritar incep sa consume alcool si continua
consumul, ei vor deveni probabil alcoolici. Alt concept - al treilea este acela de diferentiere a
bautorului social de bautorul problema. De ce bautorul problema respectiv alcoolicul nu poate
stapani bautul ? De ce nu se poate opri ? Vom vedea ca vointa individului nu poate fi implicata si
iata de ce : in procesul chimic complicat de descompunere a alcoolului, se afla o veriga
intermediara - acetaldehida - o substanta extrem de toxica care in cazul bautorului social se
descompune pana la CO2 si H2O, produsi ce se elimina din organism. In cazul bautorului
problema, al alcoolicului printr-un determinism genetic se intampla cu totul altceva :
acetaldehida se combina cu dopamina care se gaseste in creier, si care in prezenta unei enzime
monoaminoaxidaza are ca rezultat o substanta opiacee de tip heroina /THIQ/ ce se acumuleaza in
creier si este responsabila de comportamentul addictiv. La primul pahar omul se simte relaxat,
bine dispus si in control, dar substanta fiind activata de alcool apare un fenomen fizic care poate
fi definit ca o intensa si nestapanita dorinta sau nevoie pentru al doilea pahar. Al doilea pahar va
creste aceasta dorinta, al treilea si mai mult al patrulea… etc. si alcoolicul nu se va mai putea
opri. Deci cheia intelegerii lipsei de control este ca aceasta apare dupa primul pahar. De aici
afirmatia ca pentru un alcoolic un pahar este prea mult iar o suta nu-s destule. Al patrulea
concept al bolii : alcoolismul este o boala progresiva. Chiar daca unii pot controla bautul o vreme
indelungata se ajunge in timp la o crestere a cantitatii pentru a obtine acelasi efect. Se descriu trei
faze pe care le parcurge aceasta boala. In prima faza, bautura produce o usurare a durerii
emotionale, morale sau fizice, o reducere a tensiunilor si o scadere a anxietatilor. Durata acestei
faze este individuala : luni sau ani. Urmeaza un stadiu intermediar al bolii care coincide cu
modificari de personalitate, probleme crescande in familie, la serviciu, conflicte cu legea. Acest
stadiu dureaza de asemenea luni sau ani. Al treilea stadiu tardiv coincide cu aparitia deteriorarii
fizice cu multiple complicatii somatice si determina moartea prematura. Statisticile americane
arata ca aproape 96% din alcoolici mor prin complicatii somatice. Al cincilea concept al bolii
este ca alcoolismul este o boala compulsiva : persona continua sa bea in ciuda consecintelor
negative. Al saselea concept este acela ca alcoolismul este o boala totala, o boala care afecteaza
persoana in totalitatea celor trei dimensiuni : corp, minte, suflet. Efectul distructiv primar al bolii
este asupra creierului unde prin anestezia chimica se ajunge la aparitia unor teribile simptome a
bolii : negarea si argumentarile care sunt de fapt mecanisme de defensa psihologica : " eu nu sunt
alcoolic " , " toata lumea bea " etc. Prin anestezia produsa pe creier, pe langa tulburarile de
memorie ce reprezinta un risc important pentru bolnav o alta consecinta este bulversarea
intregului sistem moral si valoric. Valorile sunt 0, indepartate si inlocuite cu nonvalori. Astfel
rezulta neputinta bolnavului de a se vedea pe sine insusi, neputinta de asi recunoaste boala. A
saptea caracteristica a bolii este capacitatea alcoolicului de a deveni dependent de alt drog
simultan sau prin substituire. Al optulea concept este ca boala poate fi oprita din evolutie dar nu
si vindecata. Astfel, sa te pastrezi abstinent - este o conditie obligatorie daca doresti recuperarea.
Speranta de recuperare consta in abilitatea de a recunoaste nevoia de ajutor. Recunoasterea

25
faptului ca singur nu va reusi. Aici, in motivarea pacientului pentru tratament in spital, serviciul
de interventie are un rol deosebit. Americanii au un serviciu de interventie nemaipomenit de bine
pus la punct. Care este actiunea terapeutica ? Pornind de la principiile enumerate mai sus
alcoolismul este privit prin perspectiva medicala, sociala si spirituala. Perspectiva medicala
consta in ajutorul medicamentos acordat in spital si care are ca scop scaderea fenomenelor de
dependenta fizica. Aceasta este etapa de dezintoxicare cu durata medie de o saptamana si care
pregateste bolnavul pentru partea a doua a tratamentului care se bazeaza pe programul spiritual
AA. "

Alcoolismul ( Autor: Silviu Petre )

Se numeste alcoolic acea persoana care nu poate controla cantitatile de alcool pe care le
consuma, chiar daca stie ca acestea ii fac rau. Acoolul produce boli grave si creeaza importante
probleme psihologice si sociale (dificultati in casnicie, pierderea serviciului, accidente). Desi s-
au facut numeroase cercetari, nu se cunoaste cu exactitate care sunt cauzele alcolismului, dar se
presupune ca ar fi vorba de o predispozitie genetica, psihologica si sociala. In acest moment nu
exista un medicament care sa rezolve aceasta problema, dar exista diverse tratamente care il
poate aduce pe pacient la o viata normala. Oamenii tind sa puna egal intre alcoolism si consumul
excesiv de alcool. Dar, alcoolismul este forma cea mai grava a problemelor provocate de alcool.
Acesta evolueaza diferit in functie de persoana. Desi persoanele afectate sunt constiente de
problemele pe care le au, le este greu sa se opreasca.
Dependenta fizica se manifesta prin anxietate, transpiratie, tremurat. Dupa scurte perioade de
dezintoxicatie pacientii revin la obiceiurile lor. Alcoolismul afecteaza persoane din intreaga lume
si din toate paturile sociale. Cercetatorii estimeaza ca exista in lume aproximativ 62 milioane de
persoane afectate de alcool. Tot cercetatorii spun ca riscul de a deveni alcoolic este de 3 ori mai
mare la barbati decat la femei. Alcoolul este prezent in multe bauturi: bere, vin, lichior, etc. Cand
o persoana consuma alcool stomacul si intestinele il absorb rapid. Pentru ca acesta circula prin
sange afecteaza intreg organismul. Dozele medii si mari afecteaza sistemul nervos si
functionarea creierului.

Sangele purtand alcoolul trece prin ficat si enzimele il transforma in substante nedaunatoare ( apa
si bioxid de carbon ) care va fi eliminata in 6-8 ore. Problema e ca rata de acumulare in organism
este mai mare decat cea de eliminare, producandu-se astfel intoxicatii ale caror efecte se vor
vedea in cateva ore. Cantitatile mici de alcool pot detensiona organismul si elimina oboseala,
creste apetitul gastronomic si are efect anestetic in cazul unor dureri. Cantitatile mari insa,
afecteaza procesul de gandire, reduce inhibitiile, anxietatea si sentimentul de vinovatie. Se pierde
controlul fizic si persoana poate chiar sa moara. In societate alcoolicii sunt vazuti ca persoane
iresponsabile, imorale si cu caractere slabe. In urma cu un secol se considera ca alcoolismul era o
decizie a persoanei in cauza. Lucrurile s-au mai schimbat cand medicii au descoperit ca este o
boala. Alcoolismul se dezvolta dupa un "model" la care specialistii au observat trei etape, fiecare
cu un set specific de manifestari.
Prima etapa este aceea in care persoanele beau la evenimente sau reuniuni. O parte dintre aceste
persoane ajung la etapa a doua fara sa prezinte semne de imbolnavire. Problemele apar in timp,
atunci cand cantitatile de alcool consumate sunt din ce in ce mai mari. Activitatile care genereaza

26
consum de alcool cresc la numar pana ce comportamentul persoanei devine dezagreabil si
antisocial. Multe persoane beau ca sa elimine disconfortul si nelinistile. Iar in ziua urmatoare
continua sa bea pentru a elimina starea de mahmureala. Daca se continua in acest fel se ajunge la
adevarata dependenta. Alcoolul devine o tehnica de confruntare cu problemele, persoana in
cauza neglijandu-si obligatiile fata de familie, stricandu-si relatiile de prietenie, productivitatea
scade si in scurt timp acesta isi va pierde locul de munca.

Desi au numeroase probleme, alcoolicii continua sa nege situatia. Le spun prietenilor si familiei
ca ei se pot lasa oricand de bautura dar au probleme din ce in ce mai mari in a-si controla
comportamentul. Este vorba de o combinatie de factori foarte diversi care duc la pierderea
controlului. Exista persoane a caror toleranta ridicata la alcool le permite sa consume cantitati
mari inainte sa simta efectul intoxicatiei. Riscul de producere a alcoolismului la persoane care au
rude de sange cu aceasta problema este de 6 ori mai mare decat la alti indivizi. De asemenea,
factorii de mediu sunt foarte importanti pentru ca ei influenteaza atitudinea fata de alcool si
dezvoltarea comportamentului copiilor, prin imitarea comportamentului adultilor.
Multi specialisti cred ca influenta psihologica in controlul consumului de alcool este chiar mai
mare decat factorii fiziologici. Desi alcoolici considera ca negarea problemelor este o forma de a
face fata criticilor socientatii, aceasta atitudine le poate aduce multe complicatii. Consumatorii
inraiti de alcool isi pierd pofta de mancare ajungand sa obtina caloriile necesare organismului din
alcool, avand astfel un deficit serios de vitamine, minerale si alti nutrienti. Cantitatile mari de
alcool afecteaza grav ficatul. Unele persoane vor suferi de hepatita, ciroza sau vor avea pielea si
ochii ingalbeniti.

Alcoolul afecteaza de asemenea muschiul cardiac, provocand aritimii si hipertensiuni, cauze


frecvente ale infarcturilor. In unele cazuri se poate ajunge la delirium tremens: confuzie,
somnolenta, depresie, halucinatii si tremuraturi necontrolate. Femeile care consuma alcool in
timpul sarcinii risca sa aiba bebelusi nascuti cu sindromul FAS (fetal alcohol syndrome) cauza
principala a afectiunilor genetice. Desi nu exista un medicament pentru problemele alcoolicilor,
pentru ca fiecare reactioneaza in felul lui, unii se pot vindeca prin terapie (de grup sau
individuala). Dar sunt persoane care nu cauta ajutor de teama de a nu fi etichetate de societate ca
alcoolice si din cauza ca nu suporta ideea de a nu mai consuma niciodata alcool.
Pentru a sprijini persoanele care aveau astfel de probleme dar care nu aveau si banii necesari
unor consultatii si internari, s-a infiintat in 1935 o organizatie care, in timp, si-a dovedit
utilitatea: Alcoolici Anonimi. Aceasta societate a sprijinit recuperarea a nenumarate persoane
prin tratamente nonmedicale. Pentru a putea preveni alcoolismul este necesar ca primele semne
ale bolii sa fie observate. Acest lucru se poate intampla atunci cand serviciile de sanatate publica
fac cunoscute publicului larg informatii utile despre aceasta afectiune. Trebuie neaparat
subliniata gravitatea acestei boli si felul in care ea afecteaza intreg organismul.
Autor: Silviu Petre

Alcoolul
( Material preluat de pe site-ul oficial al Agentiei Nationale Antidrog )
www.ana.gov.ro

Alcoolul
Cel mai bine "merge" alcoolul. Este stupefiantul nr. 1 in Germania si are o istorie multimilenara.
Denumirea de "alcool" provine din limba araba si inseamna "cel mai nobil". Efectele sale nu sunt

27
insa tocmai nobile: 2,5 milioane de dependenti in Republica Federala Germania, 40.000 de morti
anual, din care aproape 1.500 decedati in traficul rutier. Bauturile alcoolice sunt considerate
"mijloace ce ofera placere" (germ. Genussmittel): Fiecare cetatean german bea anual cel putin 13
litri de alcool pur. Fiecare! Pentru ca statistica include si copiii si persoanele adulte care nu
consuma alcool. Daunele materiale provocate anual se ridica la 30 de miliarde de marci germane.
Asta, fara a atribui valoare in bani vietilor omenesti pierdute.
Reprezentanti din clasa alcoolilor:
Metanol, furfurol, alcool izobutilic, alcool izoamilic, acetaldehida, formiatul de etil. Toate aceste
substante sunt extrem de toxice. Etanolul este denumirea chimica pentru alcool (corect: Etanolul,
sau alcoolul etilic, este cel mai cunoscut dintre alcooli). Berea are un continut alcoolic de doua
pana la patru procente. Vinul contine de regula opt pana la zece, vinurile rosii "grele" (de ex.
soiul Burgunder) douasprezece pana la paisprezece procente. Vinurilor dulci (vin de Porto, vin
de Xeres/Sherry) li se adauga alcool, astfel incat ajung la un continut de 18 - 20%. Whisky-ul,
romul, ginul si coniacul au, de regula, un continut de etanol (alcool etilic) de 35 - 45 procente.
Actiune:
Alcoolul actioneaza predominant pe sistemul nervos al omului, mai ales pe centrii ce
coordoneaza functiile cerebrale complexe cum ar fi constienta si emotiile, si mai putin pe
functiile inferioare, vegetative. Cat de tare este si cat de mult tine acest efect, depinde de
concentratia de alcool din organism, ce se determina din sange (alcoolemia) si se masoara in
grame de alcool la litrul de sange. Cele mai multe decese survenite in urma unei intoxicatii
etanolice au evidentiat o alcoolemie cuprinsa intre 1,8 si 6,7 grame/l. Concentratiile letale sunt
cuprinse intre 5,0 si 8,0 g/l; 90% dintre persoanele ce prezinta aceste valori decedeaza.
Unele simptome ale intoxicatiei alcoolice acute seamana mult cu cele din intoxicatia cu opiacee.
Naloxona, un antagonist al opiaceelor care anihileaza efectele morfinei si heroinei, poate fi
eficienta si in cazul intoxicatiei cu alcool. De regula, nu este insa necesar tratamentul
medicamentos; de cele mai multe ori fiind suficienta spalatura gastrica urmata de perfuzii.
Organismul metabolizeaza in fiecare ora o parte a alcoolului ingerat. La combustia alcoolului, ca
si la metabolizarea altor alimente, se elibereaza o anumita cantitate de energie. Un pahar de tuica
are valoarea nutritiva a unui ou. Astfel, la consumatorul (potatorul) cronic apare, mai devreme
sau mai tarziu, o stare de avitaminoza, deoarece alcoolicii isi asigura mare parte din aportul
nutritiv sub forma de alcool, care nu contine vitamine, dar pentru a carui metabolizare sunt
necesare respectivele vitamine.
Mahmureala
Consecintele unei nopti lungi de petrecere sunt cu siguranta cunoscute de toata lumea: o
mahmureala puternica. Aceasta se caracterizeaza prin senzatia de presiune la nivelul creierului,
cefalee intensa, nervozitate si iritabilitate crescuta, sensibilitate la stimuli externi, oboseala
precoce in cazul efortului fizic, precum si transpiratia profuza si o stare generala de epuizare, ca
dupa o raceala zdravana.
Efecte:
Alcoolul are un efect narcotic care se instaleaza - ca in cazul altor substante narcotice, precum
eterul, cloroformul sau gazul ilariant (oxid de azot, N2O - n. tr.) - dupa un stadiu initial de
iritatie/excitatie. Aceasta stare de excitatie se defineste insa mai degraba negativ - prin disparitia
inhibitiilor - decat pozitiv. Forta musculara grosiera creste dupa ingestia de alcool in cantitati
mici, fiind redusa senzatia de oboseala in timpul starii de excitatie. In acelasi timp, performanta
in ceea ce priveste rezolvarea de sarcini complicate, cum ar fi conducerea unui autovehicol, este
vizibil afectata, chiar la ingestia de cantitati reduse.

28
Se reduce nu doar performanta generala, ci si capacitatea de a aprecia propria performanta.
Reducerea aptitudinilor autocritice este doar una dintre consecintele tipice ale consumului de
alcool. Cantitati mici pot deja slabi controlul, scad inhibitia, iar "supra-eul", asa cum a denumit
Sigmund Freud regulile sociale pe care fiecare individ si le insuseste in cursul vietii, pierde din
semnificatia sa. Dezinhibarea insa este rareori completa. Din fericire, concentratiile de alcool
care produc dezinhibarea totala si care ar permite trairea necontrolata a unor impulsuri agresive,
produc un efect narcotic atat de puternic, incat persoana in cauza nu mai este in stare sa comita
gesturile pentru care nimic nu le-ar mai inhiba. De asemenea, se spune ca efectul stimulator al
alcoolului asupra starii de spirit si a emotiilor se explica prin aceeasi dezinhibare, asociata cu
sugestia sociala. Ca multe alte droguri, alcoolul creste si el sugestibilitatea individului. Pentru ca
reduce autocritica, consumatorul se vede satisfacut in asteptarile sale: daca doreste sa se
inveseleasca, se va inveseli, daca asteapta ca alcoolul sa-l linisteasca, el se va calma. La persoana
aflata in stare de ebrietate, se evidentiaza mai ales labilitatea dispozitiei si sugestibilitatea
crescuta: poate face galagie vesela intr-un moment, iar apoi sa izbucneasca in lacrimi si sa-si
planga viata nereusita. In acest sens, alcoolul nu-l inveseleste si nici nu-l intristeaza, ci doar
inlatura mecanismele reglatoare care in mod normal echilibreaza oscilatiile vietii psihice. Intai
dispar inhibitiile; apoi lipseste capacitatea de a efectua munca de precizie, intelectuala sau fizica;
in final, este influentata si activitatea musculara grosiera, si constienta individului este tot mai
tulburata. In doze foarte mari, alcoolul determina o stare de narcoza - ce se deosebeste clar de
somnul normal - din care cel ebriat abia poate fi trezit. In doze si mai mari, alcoolul devine o
toxina cu efect letal. Decesul intervine prin tulburari ale sistemului nervos central: Centrul
respirator al creierului este paralizat, inima si circulatia sanguina se prabusesc. Un efect evident
al alcoolului se observa la nivelul vaselor sanguine care se dilata. Concomitent, se produce o
contractie a vaselor din interiorul organismului, pentru a pastra constanta tensiunea arteriala.
Pentru ca sangele se raceste mai repede la suprafata corpului, alcoolul accelereaza pierderea de
caldura. In acelasi timp, el paralizeaza centrul termogenezei in creier care regleaza temperatura
corpului. Multi alcoolici au inghetat in aer liber, devenind victime ale acestui mecanism
complex.
Alcoolismul:
Fazele alcoolismului, dupa Jellinek:
1. Faza prealcoolica: obiceiul de a se relaxa cu bautura, cu tendinta de a creste cantitatea
ingerata;
2. Faza prodromala: consumul, in secret, de alcool, gandire orientetata mereu spre consum,
aparitia sentimentelor de vinovatie, "rupturi ale filmului";
3. Consumul prin constrangere: pierderea controlului! Deraierea totala in relatiile sociale, accese
de furie, gelozie, mila fata de propria persoana, preocupare pentru asigurarea unor cantitati
suficiente, bautul de dimineata;
4. Faza cronica: decaderea personalitatii, tulburari cognitive. Individul bea impreuna cu persoane
din medii sociale inferioare. Pierderea tolerantei la alcool, tremuraturi, stari de anxietate, stari de
colaps.
Consecinte fizice/biologice:
" gastrita, ulcer gastric, tulburari de absorbtie a vitaminei B12
" ficat de staza (ficat gras), ciroza hepatica cu varice esofagiene
" impotenta, polineuropatie (afectarea tuturor nervilor periferici)
" leziuni cerebrale toxice (modificari de caracter, scaderea performantelor intelectuale)
Psihoze determinate de consumul de alcool

29
1. Betia patologica
Este o stare de excitatie, respectiv sedare declansata prin consumul de alcool, cu reunoasterea
defectuoasa a realitatii, iluzii si halucinatii. Frica excesiva sau furia, agresivitatea puternica,
starea de afect si atitudinea violenta pot aparea, in unele cazuri, deja la ingerarea de cantitati
minime de alcool (probabil in urma unei predispozitii individuale, de ex. date de leziuni la nivel
cerebral).
Durata acestor manifestari este limitata in timp (5-15 min.). Urmeaza somnul terminal si amnezia
evenimentului. Aceste faze sunt greu de apreciat in expertizele medico-legale.
2. Delirium tremens
Reprezinta o stare grava in care apar halucinatii vizuale majore, aprecierea gresita a realitatii,
agitatie psihomotorie severa, transpiratii profuze, tremuraturi, dereglari periculoase ale frecventei
cardiace si tensiunii arteriale. In trecut, starea de delirium tremens era adesea letala, mortalitatea
a scazut semnificativ in ultimii ani multumita unor medicamente noi.
3. Halucinoza alcoolica
Se aud voci vorbind intre ele, precum si voci comentatoare care judeca persoana consumatorului.
Halucinatiile complexe de situatii includ scene de urmarire si asediu si se asociaza cu anxietate
maxima!
4. Gelozia obsesiva a alcoolicului
Este obsesia adesea incorigibila, ca partenera "merge" cu altul. Se manifesta de regula zgomotos
si cu un vocabular ordinar. Originea se gaseste in relatia tensionata a cuplului, datorata tocmai
consumului de alcool, precum si in atitudinea evidenta de refuz din partea partenerei. Se adauga
problema impotentei, sentimentele de vinovatie din cauza abuzului de alcool, sentimentul de
umilire si, nu in ultimul rand, frica de a-si pierde partenerul de viata.
5. Encefalopatia Wernicke
Este o inflamatie acuta a creierului ce poate pune viata in pericol (include somnolenta, paralizia
globilor oculari si ataxia=tulburarea coordonarii miscarilor).
6. Sindromul Korsakov
Tulbuari grave ale memoriei, pacientul confabuleaza mult.
Fenomene de sevraj:
Hipertensiunea arteriala, transpiratia profuza, tremuraturi, dureri la nivelul intregului corp (la
nivelul trunchiului), anxietate, predelir, tulburari de somn.
Un sindrom acut de sevraj reprezinta intotdeuana o indicatie pentru internarea in spital. Aici, se
urmeaza un tratament cu medicamente psihotrope anxiolitice, hipotensoare si perfuzii pentru
corectarea pierderii de lichide.

30
DELINCVENŢA – O PROBLEMĂ SOCIALĂ ACTUALĂ

DELINCVENTA :
 termenul provine de la latinescul’’ delinquere ‘’(a fi vinovat, a greşi).
 efect al conflictului dintre individ şi societate, conflict rezultat din încălcarea legilor.
 V.A.Tomovic defineşte delincvenţa ca “o condiţie ce rezultă în matricea
dezorganizării sociopersonale şi în secvenţa de experienţe şi influenţe ce formează problemele de
comportament. Este un produs al proceselor dinamicii sociale, implicând numeroase variabile şi
eşecuri ale controlului social şi individual. Este un simptom al alienării socioeconomice şi
sociale.”

DELINCVENŢA :
-din perspectivă psiho-sociologică : delincventul este individul ale cărui necesităţi
biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp şi în mod
corespunzător normelor culturale existente.
-din perspectivă medico-legală : - un comportament deviant infracţional, expresie
medico-legală şi juridică a agresivităţii patologice

CAUZE ALE DELINCVENŢEI:

Factorii care determină delincvenţa pot fi împărţiţi în două mari categorii: a) factorii
interni, individuali şi b) factorii externi, sociali. În prima categorie se includ: particularităţile şi
structura neuropsihică, particularităţi ale personalităţii în formare, particularităţi care s-au format
sub influenţa unor factori externi, mai ales a celor familiali. În cea de-a doua categorie, mai
importanţi sunt factorii socio-culturali, economici, socio-afectivi şi educaţionali din cadrul
microgrupurilor şi macrogrupurilor umane, în care trebuie să se integreze, treptat, copilul şi
tânărul, începând cu familia. Tot în categoria factorilor interni, un rol deosebit de important îl
are, după unii specialişti, frustrarea.
Care este raportul dintre cele două categorii de factori, care este ponderea fiecăruia în
determinarea comportamentului delincvent al minorilor sunt întrebări la care nu s-a putut oferi
un răspuns unanim acceptat.

1.2.1.FACTORI INTERNI – INDIVIDUALI:

Factorii interni-individuali, cei care ţin de componenta genetică, ereditară influenţează


comportamentele delincvenţilor, fără doar şi poate.

31
Unul dintre aceşti factori pot fi deficienţele intelectuale. În cadrul grupurilor de
delinvenţi minori şi tineri regăsim un număr relativ mare de cazuri care prezintă carenţe serioase
în ceea ce priveşte dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacităţile intelectuale reduse îi împiedică
mai ales în anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor întreprinse.
Cercetările efectuate, atât la nivel mondial cât şi cele din ţara noastră, au scos în evidenţă
câteva aspecte cu caracter general: în rândul delincvenţilor, procentajul întârziaţilor mintali
creşte pe măsură ce ne ridicăm de la delicte uşoare la delicte grave şi foarte grave; pentru
recidivişti, procentajul debililor mintal este mult mai ridicat decât la nerecidivişti; procentajul
infractorilor cu deficienţe intelectuale este aproximativ tot atât de ridicat ca şi cel al infractorilor
cu tulburări emotiv-afective.
Tulburările afectivităţii sunt considerate de asemenea în categoria factorilor interni, deşi
ele au un clar fundament de ordin social. Afectivitatea joacă un rol deosebit de important în
viaţa şi activitatea individului uman şi orice abatere de la normal creează probleme, uneori destul
de serioase, pe linie adaptativă. În ceea ce-i priveşte pe delincvenţii minori , după cum afirmă
majoritatea cercetătorilor, se pare că aceştia se caracterizează fie printr-un nivel insuficient de
maturitate afectivă, fie prin diferite stări de dereglare a afectivităţii.
Insuficienta maturizare afectivă se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, ceea
ce duce la creşterea sugestibilităţii; insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, legată de
insuficienta cunoaştere şi capacitate de stăpânire a reactivităţii emoţionale; slaba dezvoltare a
emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale.
În categoria stărilor de dereglare a afectivităţii sunt incluse: stările de frustrare afectivă şi
sentimentele de frustrare, conflictele afective; instabilitatea afectivă; absenţa emoţiilor şi a
înclinaţiilor altruiste şi simpatetice; ambivalenţa afectivă, nivelul scăzut al toleranţei la frustrare.
Spre deosebire de alte caracteristici, instabilitatea emotiv-acţională apare ca o “trăsătură
emoţională a personalităţii deformate a delincvenţilor minori”, ea fiind o latură unde
traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive.
Instabilitatea emotivă, la rândul ei, se asociază destul de frecvent cu agresivitatea, ducând la
săvârşirea unor infracţiuni prin acte de violenţă. Fenomenul de agresivitate rezidă în
comportamentele ofensive consumate pe plan acţional sau verbal, care constituie o reacţie
disproporţionată la o opoziţie reală sau imaginară.

32
Tulburările caracteriale, al treilea şi ultimul factor intern pe care-l voi aborda, este, de
asemenea, un factor cu rădăcini în intern, dar cu puternice influenţe de ordin social, extern.
Trăsăturile de caracter îndeplinesc, la nivelul personalităţii, în mod special funcţii de
reglare a caracterului, determinând în general un mod constant de manifestare, chiar dacă în
anumite situaţii caracterul individului poate suferi “abateri” mai mari sau mai mici de la modelul
comportamental “etalon” al individului respectiv. Comportamentul poate fi orientat pozitiv sau
negativ, trăsăturile caracteristice prezentându-se în cupluri polare – pozitive/negative.
Cercetările efectuate în acest sens au scos în evidenţă că delincventul minor se
caracterizează printr-un nivel de imaturizare caracteriologică, manifestându-se prin: autocontrol
insuficient, impulsivitate şi agresivitate, subestimarea greşelilor şi a actelor disociale sau
antisociale comise, indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, opoziţie şi respingere a
normelor socio-juridice şi morale, tendinţe egocentrice, absenta sau insuficienta dezvoltare a
unor motive superioare, de ordin social şi a sentimentelor etico-morale, înclinaţia spre o viaţă
“uşoară”, fără muncă.
Identifcarea diferitelor deficienţe de ordin psihologic, moştenite ereditar sau dobândite
social, tratarea acestora din timp, prin terapii, şedinţe de consiliere şi îndrumare, poate reduce
intensitatea acestora şi, în mod implicit, reduce riscul comportamentului delincvent.

1.2.2.FACTORI EXTERNI – SOCIALI:

Trecând la factorii externi, de ordin social, voi analiza această categorie tot din
perspectiva a trei mari surse de influenţă pentru minorul delincvent: familia, procesul educativ şi
grupul de prieteni.
Modelele educaţionale din familie constituie poate, cele mai puternice surse de influenţă
asupra copilului.
Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei constă în educarea şi formarea tinerilor
în vederea integrării lor optime în viaţa şi activitatea socială. Aici, în cadrul grupului familial,
părinţii exercită, direct sau indirect, influenţe educaţional-formative asupra propriilor lor copii.
Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model
social care, fiind de altfel primul în ordinea influenţelor din partea modelelor sociale existente,

33
are o influenţă hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepţiei lor despre viaţă, a
modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale.
Climatul educaţional formal este o formaţiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând
ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare interpersonală, atitudini, etc, ce caracterizează
grupul familial pe o perioadă mai mare de timp. Acest climat, care poate fi pozitiv sau negativ, se
interpune ca un filtru între influenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile
comportamentale realizate la nivelul personalităţii copiilor.
Prin urmare climatul educaţional familial poate fi analizat luând în considerare mai mulţi
indicatori, cei mai importanţi fiind următorii: modul de raportare interpersonală a părinţilor,
sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme şi valori sociale, modul în care este
perceput şi considerat copilul, modul de manifestare a autorităţii părinteşti, gradul de acceptare a
unor comportamente variate ale copiilor, dinamica apariţiei unor stări tensionate şi conflictuale,
modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor, gradul de deschidere şi sinceritate a copilului
în raport cu părinţii.
Wattenberg face o clasificare a delincvenţei juvenile în relaţie modul de relaţionare cu
părinţii (N. Mitrofan, V. Zdrenghe, T. Butoi – Psihologie judiciară, 1994, pag.):
1) reacţia de retragere, ce poate să apară atunci când copilului i se oferă prea puţină
satisfacţie; această situaţie este specifică copilului cu părinţi care adoptă în raport cu ei o
conduită neatractivă (sunt detaşaţi, excesiv de permisivi sau exageraţi în aplicarea
sancţiunilor);
2) reacţia superanxioasă, tinde să apară în mod particular în clasa de mijloc, în familiile
deosebit de ambiţioase în plan educaţional, unde copiii sunt solicitaţi să realizeze achiziţii
comportamentale în baza unor înalte standarde impuse;
3) reacţia agresivă, nesocializată, tinde să apară în cazul respingerii parentale, cuplată cu
superprotecţia parentală;
4) reacţia de fugă, de evadare, tinde să apară ca o reacţie la respingerea parentală integrală;
5) reacţia grupului delincvent tinde să apară ca rezultat al rebeliunii de grup din anii
adolescenţei, în absenţa supravegherii parentale şi, mai ales, a celei paterne;
Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile
dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului, precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare
a divorţului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale. Astfel, divorţul, care

34
duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări afective şi tulburări
comportamentale ce conduc la neadaptarea socială a minorului. De asemenea, pot să se
contureze şi anumite tulburări psihiatrice.

Minori
delincventi
Subiecti
normali
Minori
delincventi
Subiecti
normali

Minori
delincventi
Subiecti
Minori normali
delincventi
Subiecti
normali

În urma unei anchete(N. Mitrofan, V. Zdrenghe, T. Butoi – Psihologie judiciară, 1994) care a
confruntat un grup de 297 minori delincvenţi cu un grup de 170 subiecţi normali, s-au constatat
următoarele: cazul separării de părinţi a fost întâlnit la 22,8% din delincvenţi şi numai 9,4% dun
minorii normali; despărţirea părinţilor a fost întâlnită la 42% din delincvenţi şi la 5,8% din
subiecţi normali; imoralitatea mediului familial a fost descoperită la un procent de 58,5% minori
din prima categorie şi la 9,4% minori din a doua categorie; mediul familial normal a fost întâlnit
la 7,7% din primii şi 75,2% din cei investigaţi în grupul de control.

 separarea de părinţi:

 despărţirea părinţilor:

 imoralitatea familiei:

35
 normalitatea familiei:

Familiile, care deşi sunt “organizate”, dar sunt caracterizate printr-un potenţial
conflictogen ridicat şi puternic carenţate din punct de vedere psiho-afectiv şi moral afectează în
cea mai mare măsură procesul de maturizare psihologică şi socială a personalitătii copiilor,
datorită mai ales dezechilibrelor şi dizarmoniilor resimţite în cadrul unor subcomponente ale
personalităţi şi anume: atitudinal-relaţională şî motivaţional-afectivă. Fuga de acasă a copiilor,
asociată deci cu lipsa de supraveghere parentală, îi determină să adere la unele medii şi grupuri
extrafamiliale cu un mare potenţial delincvenţial.
O mai bună înţelegere a influenţelor exercitate de mediul familial asupra tinerilor, o mai
bună supraveghere a modului de relaţionare părinte-copil, educarea, consilierea părinţilor pentru
a fi într-adevăr părinţi ar duce cu siguranţă la scăderea substanţială a numărului de minori
nesupravegheaţi, frustraţi, împinşi spre comportamente antisociale.
Modul de integrare şcolară este de asemenea un rezultat al reacţiei sociale a minorilor şi,
deci a manifestărilor de gen delictogen, cercetările efectuate confirmând faptul că există o
corelaţie între conduita delincventă şi nivelul pregătirii şcolare în sensul că delincvenţii minori,
de regulă, prezintă un nivel de pregătire şcolară foarte scăzută.
Nivelul de adaptare şcolară şi integrare şcolară, la rândul lui, poate fi analizat în funcţie
de doi indicatori mai importanţi: randamentul şcolar(note, medii, rezultate, procedee, etc) şi
gradul de satisfacţie resimţit de elev(motivaţie, interese, atitudini pozitive, atracţie-preferinţă,
etc).
Copiii inadaptaţi sau dezadaptaţi şcolar intră în categoria “copiilor problemă” care adoptă
o conduită deviantă în raport cu cerinţele vieţii şi activităţii şcolare. Aceşti copii se
caracterizează de obicei prin: insubordonare în raport cu regulile şi normele şcolare, lipsă de
interes faţă de cerinţele şi obligaţiile şcolare, absenteismul, chiulul de la ore, repetenţia, conduita
agresivă în raport cu colegii şi cadrele didactice.
Integrarea şcolară deficitară îşi are cauzele în deficienţele de adaptare, de relaţionare
socială a individului, de aceea societatea ar trebui să abordeze aşa-numiţii “copii-problemă” cu
mult tact şi întelegere. Responsabilii cu educarea acestora, cadrele didactice, trebuie să
investigheze cauzele comportamentelor de acest gen ale tinerilor şi să caute rezolvarea lor, nu să
blameze şi să marginalizeze, astfel ajutându-l parcă, împingându-l spre delincvenţă.

36
Datorită acestei relaţii strânse între inadapatrea şcolară şi comportamentul infracţional, se
impune ca măsură obligatorie şi necesară, existenţa în instituţiile de învăţământ a echipelor
pluridisciplinare, compuse din asistent social, psiholog, sociolog, care să identifice, consilieze
cazurile cu risc.
Factorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi şcolare participând la
devenirea personalităţii tinerilor. Un fapt demn de luat în seamă pentru specialiştii din domeniul
corecţional al minorilor delincvenţi este că majoritatea infracţiunilor săvârşite de aceştia se
efectuează în grup. Aceştia, în marea lor majoritate, provin din familii dezorganizate, fiind
nesupravegheaţi şi îndrumaţi suficient de către părinţi, având carenţe socio-afective şi morale.
“Banda” apare ca o formă de organizare socială negativă a tinerilor, datorită eşecului
acţiunii unor instituţii sociale, sărăciei. La nivelul bandei există o formă de organizare intimă cu
coduri, drepturi şi obligaţii mutuale, cu valori şi norme proprii, opuse celor din societate.
Reunind indivizi care se confruntă cu aceleaşi probleme, bandele organizează acţiuni ilicite,
transformându-se uneori în adevărate “subculturi criminale”.
Asocierea şi participarea la activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de
socializare a tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă şi revoltă. El simte nevoia
să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el, aderarea la grup creându-i
spaţiul şi anturajul în care-şi poate manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. De pe aceste poziţii
el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului, interiorizând valori şi norme specifice grupului.
Prin adoptarea unor conduite ilegitime grupul de tineri alunecă spre devianţă şi
delincvenţă, prin “învăţarea” de către membrii grupului a unor tehnici infracţionale. Marele
pericol ale acestor grupuri de stradă îl constituie alcătuirea lor din tineri cu deficite serioase
(abandon şcolar, vagabondaj sau cu condamnări penale) din liderii care se impun prin forţă sau
prin “îndrăzneală oarbă”, iraţională, şi prin exploatarea unor slăbiciuni ale grupului.
Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în învăţarea de către individ a
comportamentelor antisociale care promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă,
motivaţională.
Din nou, rolul asistentului social în şcoală sau existenţa unui asistent social comunitar,
care să elaboreze proiecte de prevenţie, ar putea ameliora această formare a subculturilor
delincvente.

37
Delincvenţa juvenilă, ca fenomen psiho-social, prin implicaţiile ei, trebuie privită
prioritar. Copiii, prin imaturitatea absolut normală a vârstei, sunt vulnerabili, tocmai acesta fiind
motivul pentru care sistemul social ar trebui să vină în sprijinul lor, astfel încât ei să nu fie
victime ale acestui sistem, ci membrii pe care acesta să se construiască.

SITUAŢIA ACTUALĂ

“Numărul furturilor din Timişoara a ajuns la 7.000 în acest an, aproape triplu faţă de anul
precedent. Infracţiunile sunt comise de spărgătorii şi hoţii de criză, aflaţi la început de carieră
infracţională, care nu sunt uşor de prins, spun poliţiştii, pentru că oamenii legii nu au amprentele
în baza lor de date.”
(Adevărul, 6 decembrie 2009)

Trendul anului 2010, pentru Bucureşti, în materie de infracţiuni, este “furtul fără dat în cap”.
Accentuarea crizei economice a înmulţit numărul hoţilor din Capitală. În ţară însă se înmulţesc
tâlhăriile cu mână armată. Criza a triat hoţii în „găinari” şi tâlhari periculoşi, focalizaţi pe bănci
şi case amanet. În timp ce în Capitală furturile din şi de pe automobile (oglinzi, faruri,
ştergătoare) a crescut, în primele patru luni ale acestui an, cu 158% faţă de aceeaşi perioadă din
2009, în ţară s-au înmulţit tâlhăriile cu mână armată. Numai duminică noaptea, în Călăraşi şi în
Constanţa, au avut loc două jafuri ca în filme.

La Călăraşi, două persoane înarmate au intrat într-un cazino şi au furat 15.000 de lei după ce au
ameninţat paznicii cu moartea. În acelaşi timp, la Constanţa, un bărbat a intrat într-o staţie GPL,
a ameninţat vânzătorul cu arma şi a luat 1.500 de lei.

„Insecuritatea economică va înmulţi infractorii”


Reorientările hoţilor au motivaţii clare. Criminalistul Tudorel Butoi afirmă că „acum nu mai
există decât cei care fură pentru pâine şi cei care fură pentru droguri. Furturile se vor diversifica
în următoarele luni, iar jafurile la unităţi bancare se vor îmnulţi considerabil. Insecuritatea
economică va înmulţi infractorii care sparg case de schimb, bănci şi singurii oameni care vor fi
atacaţi sunt cei care transportă bunuri şi bani. Nu e rentabil să dai în cap pentru un portofel”.

(Ziarul, 18.05.2010)

EXERCIŢIU:
Un tanar de 18 ani soseste la serviciul dvs de probatiune, pentru a i se intocmi referatul de
evaluare presentinta. Acesta este acuzat ca a comis o talharie, impreuna cu inca doi prieteni.
Tanarul nu este la prima infractiune, dar cele anterioare nu au fost atat de grave. Din dosarul sau,
descoperiti ca de 2 ani locuieste singur, deoarece mama sa a decedat pe cand el avea 10 ani, iar

38
tatal sau lucreaza in prezent in Spania. Bunicii locuiesc in alt judet. Tanarul se afla in situatie de
abandon scolar. In concluziile referatului dvs sunteti de acord cu eliberarea conditionata?
Motivati.

Tema: Presupunand ca ati optat pentru a propune eliberarea conditionata, intocmiti planul de
reintegrare pentru cazul prezentat mai sus.

39