You are on page 1of 130

Lucrare editată cu avizul I.S.J. Mehedinţi

Autori:

Prof.gradul I, Lucian Căpitănescu, I.S.J. Mehedinţi, inspector şcolar general
Prof.gradul I, Dumitru Gingu, Liceul Teoretic „Gheorghe Ţiţeica”
Prof.definitiv, Adriana Giuică, Grupul Şcolar „Decebal”

Referent ştiinţific:
Conf. univ. dr.Aurel Faur, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de
Chimie-Biologie-Geografie

Coordonare metodică:
Prof.Maria Diaconu, inspector şcolar, specialitatea biologie

Redactor
Prof. Laurean Crăciunescu, director C.C.D.

Coperta:
Prof. Dumitru Gingu

Revizie text
Prof. Ana Miloşev, Liceul Teoretic „Gheorghe Ţiţeica”

Rezumat în limba engleză:
Prof. Florentina Popa, Grupul Şcolar „Decebal”

Tehnoredactare computerizată:
Mihai Tudoroniu, informatician C.C.D.

ISBN

Tipografia: Casa Corpului Didactic Mehedinţi

2

Lucrarea urmăreşte formarea şi dezvoltarea deprinderilor de observare şi
experimentare ale elevilor.
Prezentarea are la bază relaţia comunicare-aprofundare, sinteză-evaluare.
Lucrările practice propuse pot fi realizate individual sau în grup, iar
bogatul conţinut ştiinţific sporeşte atractivitatea lucrării.
S-ar putea aprecia că adevăratele ştiinţe ale naturii au apărut datorită
metodei experimentale. Experimentul nu a fost străin de progresele spectaculoase
în domeniul cunoaşterii.
Însăşi civilizaţia umană este produs al experimentului.
Cauzele şi legile naturii le putem cunoaşte, în primul rând, cu ajutorul
metodei experimentale.
Experimentul permite individului sau grupului să intervină activ în
cunoaştere.
Experimentul în biologie apare ca expresie a necesităţii de explicare
cauzală şi legică a proceselor şi fenomenelor.
Experimentul nu ne oferă adevăruri, ci date pentru elaborarea
adevărurilor. El permite celui care îl foloseşte să angajeze un dialog activ cu
natura.
Inspector Şcolar General,
Prof. LUCIAN CĂPITĂNESCU

Biologia, ramură de ştiinţă cu caracter prin excelenţă experimental,
presupune realizarea unui număr mare de experimente şi observaţii prin care să se
consolideze nivelul teoretic de pregătire al elevilor.
Elaborarea unui îndrumător de lucrări practice vine în întâmpinarea
acestui deziderat, fiind un instrument de lucru util elevilor şi profesorilor din
învăţământul preuniversitar.
Prezenta lucrare este în conformitate cu curricula şcolară, are o ilustraţie
bogată şi atractivă. Suntem convinşi că acest îndrumător de lucrări practice va fi
bine apreciat de către toţi cei ce vor să se specializeze în domeniul ştiinţelor
biologice.
Conf. Dr. AUREL FAUR
Universitatea de Vest din Timişoara

3

4 .

Lucrările practice la biologie prezintă particularităţi metodice în funcţie de obiectul didactic principal urmărit. Grupele este bine să fie eterogene. Desfăşurarea experimentului ca activitate independentă individuală necesită material natural. stabilirea concluziilor. Desfăşurarea experimentului pe grupe cu sarcini comune sau pe grupe cu sarcini diferenţiate necesită împărţirea clasei în grupe de elevi. rezolvarea prin descoperire cu ajutorul unor lucrări practice a problemei. de cele mai multe ori. substanţe.verificarea rezultatelor. cu ajutorul fişei de lucru (exemplu. Tratarea individuală a elevilor.o lucrare practică de microscopie). experimentul cu scop de investigare sau cercetare este desfăşurat în cadrul unei lecţii de descoperire şi cuprinde următoarele etape principale: stimularea interesului pentru efectuarea experimentului (crearea unei motivaţii). În toate lucrările practice. De exemplu. o depăşire a tracului. elevii lucrând în ritmul lor propriu. acesta se poate desfăşura sub formă de activitate independentă individuală. Mediul de lucru. de activitate organizată pe grupe cu sarcini comune sau pe grupe cu sarcini diferenţiate. Programele şcolare prevăd obiectivele şi competenţele care pot fi realizate cu ajutorul lucrărilor practice. prelucrarea datelor obţinute. se poate folosi fişa de lucru care cuprinde probleme şi sarcini de lucru pentru elevi. pentru lume infinită. materiale şi aparatură necesare efectuării experimentului. dar rezultatele obţinute de elevi şi participarea lor activă şi afectivă răsplătesc orice efort. Învăţarea prin încercare şi eroare poate fi temeinică şi creează o mobilizare mai bună a elevilor. ci pentru a depăşi eventualele blocaje. al căror rol şi loc în desfăşurarea procesului didactic îl stabileşte fiecare cadru didactic în concordanţă cu cerinţele programei. creşterea capacităţii de decizie şi a curajului în rezolvarea sarcinilor. în stabilirea concluziilor.formate din elevi mai bine sau mai slab pregătiţi. Autorii 5 . emiterea unor ipoteze. dominată de calm şi stăpânire de sine. În cazul lecţiilor de recapitulare şi atunci când experimentul este utilizat în etapa de fixare sau evaluare din cadrul unei lecţii. punerea unei probleme. în cadrul acestor echipe elevii lucrează pe rând şi colaborează în găsirea soluţiilor şi realizarea sarcinilor înscrise în fişă. Intervenţiile profesorului în activitatea unei grupe se vor face în caz de necesitate sau la cererea elevilor şi nu pentru rezolvarea sarcinilor. Sub aspectul modalităţilor de organizare a experimentului. elevi mai interesaţi sau mai puţin interesaţi în studiul biologiei. stimularea gândirii elevilor pentru a formula ipoteze. stabilirea modalităţilor de verificare a ipotezelor (etapa desfăşurării experimentului). între grupele de elevi şi profesor pentru a preveni dezordinea. sunt modalităţi de activitate didactică eficiente care permit o formare complexă şi o evaluare mai bună a elevilor. chiar dacă elevii merg la o anumită grupă pe un drum greşit. Comunicarea cu elevii se cere să fie tonică. atmosfera fizică şi comunicarea adecvată cu elevii în cadrul lecţiilor în care sunt prevăzute lucrări practice. contribuie la creşterea interesului elevilor pentru obiectul biologie. Lucrările practice se pot efectua cu aparatura şi instrumentarul existente în şcoli. Efortul depus pentru pregătirea lucrărilor practice este laborios. materialele consumabile putând fi procurate din natură şi din comerţ. viaţa ca subiect de studiu în biologie se detaşează de austeritatea şi relativa răceală a obiectului de studiu al celorlalte ştiinţe ale naturii. Pentru individ limitată. crearea unor situaţii problemă. de mare importanţă este să fie stabilite modalităţi de comunicare între membrii grupelor de elevi . dirijarea discretă a activităţilor. Introducere Biologia este cea mai fascinantă dintre ştiinţele care se predau în şcoală Viaţa este subiectul care se studiază cu interes şi plăcere începând cu cei mai tineri discipoli şi continuând în toată ierarhia vârstelor. de modalităţile de organizare şi în funcţie de activitatea care predomină.

people. otherwise he endangers his own existence and evolution. The birth of any creature is a cosmic event because it reflects the handwork of the whole Universe. the most miraculous and the most beautiful phenomenon in the Universe. Man has to know the living natures. as we are gifted with the power of science. A foolish behavior of man for the environment may turn against him. So let us all le happy for our existence as there is live in ourselves. Florentina Popa 6 . Foreword Life is the most complex. to respect it. of knowledge of language and of feelings which gives us great advantages in the struggle for existence in comparison with other biological species. the science of live. helps us to know and to cherish the living nature. Biology. The knowledge of nature in all its complexity becomes an essential issue for les.

se leagă cu sfoară şi li se aplică un capişon de hârtie. pasteurizarea. cauciuc. înainte de sterilizare. sau în cilindrii metalici. Se face în fierbătoare electrice sau cu gaze şi se recomandă să se folosească apă distilată pentru a evita depunerea sărurilor. instrumentarul chirurgical. autoclavarea Principul metodelor care se bazează pe căldură. • Metode care utilizează căldura umedă: fierberea. Incinerarea constă în arderea materialului biologic în cuptoare speciale sau crematorii. Carbonizarea materiei vii se face în etuve la 180o C timp de o oră. radiaţii UV. sterilizarea cu ajutorul aerului cald. Se recomandă folosirea lor imediată. flambarea. apoi la vârf. Prin această metodă sunt distruse cadavrele animalelor scoase din exploatare ca şi vata şi tifoanele infectate. tubuşoare de sticlă care conţin zaharoză al cărei punct de topire este de 170o C Dacă zaharoza este caramelizată înseamnă că s-a atins temperatura necesară. Toate eprubetele şi baloanele se astupă cu dopuri de vată învelite în tifon. idem mânerul ansei şi gâtul eprubetelor şi baloanelor înainte şi după utilizare. sunt distruse numai formele vegetative. Există numeroase metode. compresele. Căldura realizează distrugerea formelor vegetative la temperatura de 50.60o C cam în 30 de minute. Fierberea constă în fierberea instrumentelor chirurgicale.30 minute.distruge microorganismele hidratate în timp mai scurt şi la o temperatură mai scăzută decât căldura uscată. Căldura umedă are o putere de penetrare mai mare. Nu se pot steriliza seringile cu armătură metalică şi obiectele de cauciuc. substanţe dezinfectante. Cunoaşterea metodelor de sterilizare este necesară pentru desfăşurarea corectă şi reuşita oricărei lucrări de microbiologie.CLASA A IX-A Metode de sterilizare utilizate în microbiologie Sterilizarea este operaţia de distrugere a microorganismelor prezente într-un mediu sau pe instrumentarul de laborator. tindalizarea. încălzirea la roşu. seringilor la 100o C timp de 20. Alegerea metodei potrivite depinde de natura materialului care va fi sterilizat (sticlărie. • Metode care utilizează căldura uscată: incinerarea. Încălzirea la roşu este folosită pentru ansele bacteriologice care sunt menţinute în flacăra becului de gaz până la roşu.în cursul operaţiei are loc degradarea proteinelor microbiene până la calcinarea materialului biologic. metal). mai întâi la baza flăcării. Flambarea constă în trecerea prin flacăra becului de gaz de câteva ori a obiectului care se sterilizează.5% carbonat de sodiu sau borax care ridică cu câteva grade punctul de fierbere şi împiedecă ruginirea. Fierberea nu este o metodă completă. ultrasunetele. nu şi sporii. filtrarea. pipete Pasteur. umedă). • Metode care utilizează agenţi chimici: substanţe antiseptice. Este o metodă de sterilizare completă: se sterilizează sticlăria de laborator. Temperatura nu trebuie depăşită pentru că vata şi hârtia ard producând substanţe inhibitoare pentru microorganisme. Obiectele se pregătesc pentru sterilizare astfel: sticlăria să fie bine spălată şi perfect uscată. pansamentele se sterilizează în casonete speciale (cutii de tablă cu pereţi dubli) – peretele intern prezintă orificii şi peste el se află o centură metalică ce astupă orificiile după încetarea sterilizării. pipete gradate. Ansa se sterilizează obligatoriu înainte şi după utilizare. Pipetele se ambalează individual. Se face prin încălzirea produsului la 56.90o C timp de 30 7 .lame de sticlă. Pasteurizarea este sterilizare incompletă. Teoretic obiectele sterilizate pot fi utilizate 24 de ore. Se împachetează în hârtie de ambalaj fiecare obiect în parte. Clasificarea metodelor de sterilizare se face în funcţie de natura operaţiilor efectuate: • Metode care utilizează agenţi fizici: căldura ( uscată. Controlul sterilizării la etuvă se face amplasând pe lângă materialele de sterilizat. sporii nu sunt distruşi. Sterilizarea cu aer cald este cea mai eficientă măsură de sterilizare cu căldură uscată. Se recomandă adăugarea a 4. BIOLOGIE. Dacă se creşte temperatura la 70o C formele vegetative sunt distruse în 10 minute. Este folosită la stilizarea laptelui şi a berii. Vata. La 20o C cu căldură umedă şi la 100o C cu căldură uscată sunt distruşi sporii.

Sterilizarea se face în autoclav care este un cazan de tablă cu pereţii dubli cei interni prezentând orificii prin care trec vaporii. tinctura de iod. Încălzirea se face pe baie de apă. el acţionează prin coagularea proteinelor. Produsele astfel sterilizate se păstrează ambalate ermetic la 4o C până la momentul folosirii pentru a împiedeca germinarea sporilor. cloramina. Autoclavarea este sterilizarea cu vapori de apă sub presiune. obiecte din cauciuc. casonete cu instrumentarul medical.5 atmosfere temperatura este de 115o C  La 1 atmosferă temperatura este de 121o C  La 2 atmosfere temperatura este de 134o C Încălzirea se face timp de 20 de minute. Este cea mai folosită în practica microbiologică. Exemplu. Tindalizarea este o pasteurizare repetată de 3 ori la intervale de 24 de ore. Cu vapori de apă sub presiune se obţin temperaturi peste 100o C.1%. acţionează în concentraţii mici şi pentru timp scurt pot fi aplicate pe ţesuturi vii.detergenţii cationici de tip bromocet 0. acţiune microbicidă. gelatină.1%.. medii de cultură..KMnO4 0. este o sterilizare completă şi sigură. H2O2 .  La 0. fenol. Se face la sterilizarea mediilor de cultură care conţin diferite substanţe organice: glucide. Aceste substanţe au în general. Dezinfectanţii sunt substanţe care au în general. Exemple: formol. În intervalul dintre sterilizări se păstrează la temperatura camerei pentru ca sporii rămaşi nedistruşi să evolueze la forme vegetative care vor fi distruse la viitoarea încălzire. 8 . acidul boric . ser sanguin care se degradează la temperaturi mai mari. Alcoolul absolut de 96o este un dezinfectant foarte slab. Antisepticele substanţe care împiedecă multiplicarea microorganismelor.minute. Tindalizarea este o sterilizare completă. Alcoolul etilic de 70o . Materialele sterilizate sunt materialele infectate. acţiune microbiostatică. culturile microbiene vechi. care distrug microbii de pe diferite obiecte neanimate.

celule alungite. pişcot Pot fi: -izolaţi . După modul de grupare la sfârşitul diviziunii -coci izolaţi -grupate câte două Diplococcus pneumonie -tetrada Micrococcus tetragenes (4 celule) .bastonaş.sarcina Sarcina lutea (8 celule) -streptococ Streptococcus pyogene (celule în lanţ) . aproape izodiametrice. reniforme. Convenţional forma bacteriilor se apreciază pe bacterii din culturi tinere. aflate în creştere activă. ascuţite . cultivate pe medii corespunzătoare şi în condiţii optime de temperatură.stafilococi Staphylococcus aureus (ciorchine) Bacterii cilindrice ( bacili ). Agrobacterium stellatum . între coci şi bastonaşe. Capetele bacililor pot fi: . Forma poate fi influenţată şi de condiţiile de mediu.cocobacili. uşor ovalare. grupaţi câte-doi diplococi . poliedrice. Tipuri morfologice de bază la bacterii Forma bacteriilor este controlată genetic. După formă deosebim 5 tipuri: Bacterii sferice. ele încadrându-se într-un anumit tip morfologic şi anumite dimensiuni. PH şi presiune de oxigen adecvată.coci.în rozetă 9 . totuşi polimorfismul este limitat. dar sunt şi forme de tranziţie.în palisadă Corynebacterium diphteriae -streptobacili Lactobacillus sp.rotunjite . tăiate drept .domină forma tipică pentru specia dată.

sunt corpusculi mici. vor fi folosite ca vaccinuri vii. Bacterii pătrate. sferici care nu cresc. nu cresc şi nu se divid. Aparţin genului Qadra. dar pot trăi şi izolat).Escherichia coli. -grupări neregulate 3. 5. bacterii care înmuguresc. grupul Arhebacteriilor. Sunt importante pentru cercetare. Aceste minicelule nu au material nuclear. bacterii cu apendici acelulari rezultaţi din produşi de excreţie.spirili cu ture de spiră rigide Spirillum volutans -spirochetele cu ture de spiră flexibile: Treponema pallidum -strânse . Salmonella şi Vibrio. au totuşi metabolism propriu (cu enzime) sunt rezistente la radiaţii ionizante.Bacterii spiralate (elicoidale) După numărul spirelor şi după aspect sunt mai multe subtipuri: -vibrion Vibrio cholerae . 10 . Bacillus subtilis. Se formează la extremitatea unor bacterii. Descoperite în 1980 în Sinai de Walsby. În afara tipurilor de bază sunt şi forme rare de bacterii: bacterii pedunculate. ei se formează printr-o septare neobişnuită a celulelor bacteriene.relaxate Leptospira sp. bacterii care formează trichoame (lanţuri de bacterii reunite de o teacă polizaharidică comună. Minicelulele.

Mediul de cultură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • Compoziţia chimică să fie corespunzătoare pentru dezvoltarea microorganismelor • Să asigure sursa de C. Mediile uzuale pot fi lichide- exemplu bulionul simplu de carne.exemplu geloza nutritivă. • Dacă este cazul se filtrează • Sterilizarea mediului printr-o metodă adecvată. se corectează PH-ul fie cu HCl 10% fie cu NaOH . tindalizare. autoclavare Reţete pentru mediul de cultură: -mediu lichid  Extract de carne.7. sau solide.sărurile minerale şi vitaminele • PH-ul între 7. N . Studiul mediilor de cultură utilizate în bacteriologie Mediul de cultură este un produs nutritiv preparat artificial în laborator în vederea cultivării microorganismelor. Cele mai utilizate medii de cultură sunt mediile uzuale sau simple. anaerobe • Asigurarea temperaturii de dezvoltare de 25.28oC pentru germenii saprofiţi şi 37oC pentru germenii patogeni. se adaugă restul de apă. Etapele preparării unui mediu de cultură: • Stabilirea compoziţiei chimice a mediului în funcţie de tipul de microorganisme • Cântărirea substanţelor în ordine din reţetă şi dizolvarea lor în ordine în ½ din cantitatea de apă.filtrare. microaerofile.5.3g  Peptonă.5g  NaCl – 5g  Apă distilată până la 1000 ml -mediu solid  Extract de carne 3g  Peptonă –5g  NaCl -5g  Agar – 20g  Apă distilată până la 1000 ml 11 .5 pentru bacterii şi 5.6 pentru drojdii • Mediul să fie steril • Umiditatea mediului să fie corespunzătoare • Să se asigure protecţia faţă de lumină • Să se asigure cerinţele pentru oxigen în funcţie de tipurile de microorganisme: aerobe.

se depune materialul pe peretele eprubetei.08. apoi se spală peretele eprubetei cu câteva picături din mediul de cultură. Se termostatează la temperatura optimă de incubaţie de 28. Condiţia esenţială de lucru este asepsia. Sunt mai multe tehnici în funcţie de consistenţa mediului şi de tipul de cultură pe care vrem să o însămânţăm. apoi se trasează pe suprafaţa gelozei striuri în zigzag de la fundul spre gura eprubetei. Sunt două variante:  Însămânţarea mediilor solide înclinate cu o cultură microbiană dezvoltată în mediu lichid. 12 . Se omogenizează inoculul în această picătură. Însămânţarea unui mediu lichid cu o cultură microbiană dezvoltată în mediu lichid. Dop Sarcina lutea 15. Se recoltează aseptic în bucla ansei o porţiune de cultură (inocul) . Însămânţarea se face cu pipeta.  Însămânţarea mediilor solide înclinate. Se introduce ansa în mod aseptic în eprubeta cu mediu înclinat steril.Pe gâtul eprubetei se notează numele culturii şi data incubării. Însămânţarea mediilor solide. Se omogenizează inoculul cu mediul de cultură prin răsucirea eprubetei între palme . Se obţine o cultură bacteriană în mediu lichid. cu o cultură microbiană dezvoltată pe mediu solid se face cu ansa bacteriologică Tehnica de lucru. Tehnica de lucru. Se recoltează aseptic o porţiune de cultură microbiană în bucla ansei. Însămânţarea unui mediu lichid cu o cultură microbiană dezvoltată pe mediu solid cu ajutorul ansei bacteriene.2001 Geloză Temperatura optimă timp de 24 de ore Mediu lichid După inoculare se observă tulburarea mediului de cultură datorită multiplicării celulelor bacteriene. până la fundul eprubetei unde este o picătură de apă de condensare. la nivelul interfeţei cu mediul lichid.se realizează cu pipeta gradată (pentru un volum fix) şi pipeta Pasteur (pentru un volum oarecare) 2.37oC . pe un mediu de cultură favorabil dezvoltării speciei microbiene. Tehnici de însămânţare utilizate în microbiologie Însămânţarea este trecerea unei culturi microbiene sub formă de inocul care conţine microorganisme. Se introduce ansa în mod aseptic în eprubeta cu mediu lichid. Însămânţarea în medii lichide 1.

inocul picătură de lichid striuri în zig-zag de condensare Se incubează la temperatura de dezvoltare a germenului 24-48 ore cultură bacteriană  Însămânţarea mediilor solide repartizate în plăci (pe geloză plăci) Tehnica de lucru din cultura care trebuie însămânţată se face o suspensie foarte densă în apă fiziologică sterilă. Sunt două variante în funcţie de obiectul utilizat 13 . indiferent dacă însămânţăm cu un produs solid sau lichid.

pentru realizarea tehnicii autobiogramei şi în cazul culturii bacteriofagilor. se roteşte placa cu 90o. După incubare se va observa că întreaga suprafaţă a mediului de cultură este acoperită cu un strat uniform de celule. .48 ore. morfologia. În stare vie. se dau puţine detalii de structură. Mod de lucru: Se recoltează cu pipeta Pasteur o cantitate mică de cultură. leptospire. Examinarea preparatelor proaspete se face pentru evidenţierea mobilităţii germenilor.zag pe toată suprafaţa plăcii întâi pe o direcţie. culturi microbiene în mediu lichid sau suspensie în apă fiziologică sterilă. vas cu amestec sulfocromic. data şi se incubează la temperatura optimă de dezvoltare 24. proprietăţi serologice. Tampon de vată Se notează numele culturii însămânţate.se obţine o cultură în pânză. spirochete. Microorganismele 14 . I. spirili. Se examinează pe viu: bacili. dar mobilitatea este un caracter care poate servi la identificarea unei specii de bacterii alături de alte caracteristici studiate: structura. apoi lamela la 45o se aşează pe marginea picăturii şi se lasă să cadă uşor fără să prindă aer. de patogenitate ca şi reactivitatea germenilor pentru diferiţi coloranţi. pipete Pasteur. -Însămânţarea cu ajutorul tamponului de vată Se îmbibă tamponul în suspensia bacteriană. Observarea preparatelor lamă. se lasă să se scurgă tot volumul de lichid pe suprafaţa gelozei astfel ca să fie acoperită toată inocul exces de inocul mediu suspensie bacteriologică densă în apă fiziologică sterilă suprafaţa cu inocul.48 de ore Metode de examinare a microorganismelor la microscop. se presează de pereţii interiori ai eprubetei pentru a îndepărta excesul de inocul pe suprafaţa plăcii cu geloză se trasează striuri foarte apropiate în zig. se trasează din nou striuri foarte apropiate. sau mediu natural. se depune o picătură pe lamă. se înclină placa şi cu aceeaşi pipetă se extrage excesul de inocul. apoi un striu marginal. Însămânţarea în pânză se face pentru obţinerea de masă celulară bogată.Tehnica însămânţării în pânză prin inundare: se aspiră cu pipeta 2-3 ml din suspensia bacteriană densă. dar pot fi observate şui la microscopul cu fond negru şi la microscopul cu contrast de fază.activitate tinctorială. proprietăţi biochimice.lamelă se face la microscopul optic cu obiectiv uscat (40x). Se notează pe capacul plăcii numele culturii şi se incubează la temperatura optimă 24. Materiale necesare: Lame cu lamele curate şi degresate. pe preparate proaspete între lamă şi lamelă.

clorură mercurică 2 %. Se face la temperatura camerei. Pot fi executate din culturi microbiene dezvoltate pe mediu solid cu ajutorul ansei. Se face cu căldură sau agenţi chimici. coloraţia simplă se face în scop orientativ. la altele este instabil.metanol. frotiul nu trebuie să depăşească marginile lamei. Preparatele nu se spală. Germeni omorâţi prin diferite procedee de fixare şi colorare pe preparate fixe numite frotiuri. După examinare preparatul se pune într-un cristalizor cu soluţie desinfectantă. În cursul operaţiei de fixare. dar în special pe structura diferită a peretelui celular. Mordansarea cu soluţie Lugol 1:2:300 iod. preparatul aderă mai bine la lamă. apoi se face o spălare abundentă cu apă pentru a opri acţiunea decolorantului. Timpii de lucru. Bacteriile sunt colorate uniform. este o coloraţie diferenţială. Dacă frotiul este făcut din preparat natural se poate constata prezenţa. 4. În timpul acestei operaţii iodul formează cu violetul de genţiană un complex iodat cu greutate moleculară mare care la unele bacterii este stabil. Materiale necesare : Culturi microbiene. tipul şi densitatea lor.- Descrierea metodei. apă fiziologică sterilă. Într-o picătură de apă fiziologic sterilă luată în bucla ansei şi pusă pe lamă se omogenizează o cantitate mică de cultură recoltată în bucla ansei. etanol. Toate bacteriile se colorează în violet. Pentru efectuarea frotiului din mediu lichid se procedează la fel. Se colorează cu soluţie de violet de genţiană 1% care se menţine pe lamă 1-2 minute. Examinarea frotiurilor permite studierea morfologiei germenilor. se usucă la aer. Frotiul trebuie să fie subţire şi uniform pentru a împiedica suprapunerea germenilor.efectuează mişcări active. care se bazează pe diferenţele structural biochimice şi biologice. rostogolire. Soluţia se menţine pe lamă 2-3 minute. Se controlează temperatura trecând-o pe dosul palmei stângi.datorate înclinării platinei.diferenţiază toate bacteriile în două grupe: Gram pozitive şi Gram negative. se examinează la microscop cu obiectivul de imersie într-o picătură de ulei de cedru. Coloranţii utilizaţi sunt substanţe organice din grupul anilinei. sau alcool. răsucire. microorganismelor. fucsina se menţine pe lamă un minut. germenii sunt omorâţi. fucsina acidă.  Diferenţiale. Coloraţia simplă cu fucsina. iodură de potasiu. II. lame curate şi degresate. dar se foloseşte pipeta Pasteur.eter. apă distilată. extraşi din gudroanele de huilă sau substanţe chimice de tipul sărurilor cu caracter bazic sau acid: fucsina bazică. Etalarea. datorită prezenţei flagelilor. în toate direcţiile câmpului. Se datorează reacţiei de combinare între anumiţi coloranţi şi unii constituenţi ai celulelor bacteriene. A fost introdusă în practica microbiologică de Gram. când acţionează 2 sau mai mulţi coloranţi  Speciale sau selective. descrierea începând cu caracterul Gram .înaintare.7 secunde pe lamă. Se trece lama cu faţa opusă frotiului prin flacăra becului de gaz de câteva ori. sau din cultură lichidă cu pipeta Pasteur. Frotiul se fixează la flacără. evidenţierea unor structuri intra şi extraparietale. nu se recomandă agitarea în aer . Colorarea cu soluţie de fucsina bazică soluţie 1% hidroalcoolică fenicată din care se prepară soluţia de lucru 1/10. se măreşte şi afinitatea pentru coloranţi. Etalarea se face cu ajutorul ansei prin mişcări circulare concentrice. Dacă e vorba de o cultură pură se poate observa tipul morfologic al germenilor şi confirmarea purităţii culturii. Înainte de efectuarea frotiului lamele se flambează pe faţa pe care se va efectua frotiul. 2. Fixarea.sunt mişcări într-un singur sens. Fixarea este încheiată când lama frige. Fixarea cu agenţi chimici. violet de genţiană. se utilizează coloranţi selectivi care evidenţiază anumite structuri celulare. albastru de metilen. Decolorarea cu alcool acetonă (3-1) se menţine 5. Este o coloraţie cu valoare taxonomică. Uscarea. Frotiul este un preparat microbiologic etalat pe lame microscopice. ansă bacteriologică. creion de scris pe sticlă. Se utilizează acţiunea a doi coloranţi: fucsină bazică şi violetul de genţiană. stative de colorare. eozina Metode de colorare utilizate.  Simple. Se spală cu apă de robinet. Frotiul este fixat la flacără. Se înlătură posibilitatea infectării. ceea ce constituie un artefact datorat faptului că diferite componente celulare. mişcări pasive. Suprafaţa de etalare se măreşte. 1. când se foloseşte acţiunea unui singur colorant. Coloraţia Gram. 15 . apoi colorantul se scurge şi preparatul se spală cu apă. Colorarea. 3. deşi au structuri diferite au afinitate aproape egală pentru coloranţii bazici.

Bacillus subtilis. Pe măsură ce îmbătrânesc îşi schimbă comportamentul. Numai culturile tinere permit o coloraţie şi o interpretare corectă. gonococul. celelalte rămân colorate în violet .Gram –. Bacterii Gram pozitive. Streptococcus.Gram +. La Gram pozitive şi instabil la Gram negative care trebuie colorate apoi cu un colorant de contrast pentru evidenţiere.Lactobacillus. Preparatul se spală cu apă. Bacillus aureus. Recolorarea cu soluţie de fucsină bazică 1%.Neisseria. iar după tratarea cu soluţia Lugol se formează un complex iodat stabil. Proteus. Interpretarea observaţiilor. Bacilii sporulaţi. Coloranţii bazici au mare afinitate şi reacţionează cu componentele acide din citoplasma bacteriilor. Celulele la care complexul este instabil se decolorează şi vor fi recolorate cu fucsină în roşu. Bacterii Gram negative. Dacă preparatul este dintr-un amestec de germeni. specii ale genurilor Staphylococcus. Ipoteza acceptată este că un rol esenţial în colorare îl are peretele celular. cu excepţia drojdiilor. Escherichia coli. 1/10. Principiul coloraţiei Gram.bacteriile Gram pozitiv se colorează ca şi cele Gram negativ. se menţine pe lamă un minut. Coloraţia Gram depinde foarte mult de vârsta culturii bacteriene. Salmonella. bacteriile lactice. altele în roşu. 16 . se comportă la fel toate celulele eucariote.unele bacterii vor fi colorate violet. sunt uscate şi se examinează la microscop cu obiectivul de imersie.

grăsimi şi uneori un pigment ▲ Un model al unui virus icosaedric (cu 20 de laturi). glicogen. Cilii şi flagelii sunt pentru flagel locomoţie. Învelişul exterior constă din molecule proteice. Un tub îngust într-o teacă spiralată iese din baza prismei Din teacă ies şase picioare proteice. precum şi producerea energiei. Procesele are o singură moleculă de ADN sau esenţiale ale vieţii. Aceşti Bacillus proteus au fost ◄ Acest virus bacteriofag T-2 coloraţi cu argint şi măriţi de aproximativ 2500 de ori pentru a deveni vizibili. Bacteriile se numără printre cele mai mici organisme vii. Peretele ARN celular este rigid şi capsula este vâscoasă (groasă şi lipicioasă) pentru a preveni uscarea celulei. au loc în citoplasmă. Capul său este ca ▼ o prismă hexagonală. 17 . Structura celulei bacteriene Virusuri cili capsulă perete celular citoplasma (conţine acid nucleic. atacă bacterii. iar miezul ▲ O bacterie tipică.

Celula animală şi celula vegetală (după Enciclopedia Encarta) reticul endoplasmatic por nuclear rugos nucleol nucleu ribozom înveliş nuclear aparat Golgi centriol lizozom reticul citoplasmă endoplasmatic neted membrană celulară mitocondrie Celula animală por nuclear lizozom înveliş nuclear nucleu aparat Golgi nucleol ribozom membrană tilacoidală cloroplast grana reticul endoplasmatic rugos reticul endoplasmatic neted vacuolă plasmodesme mitocondrie citoplasmă perete celular membrană celulară Celula vegetală 18 .

D şi E –colenchim: D în secţiune longitudinală. G- parenchim. I.Tipuri de celule eucariote Tipuri de celule vegetale: A. E.secţiune transversală.sclereide. fibre sclerenchimatice: A şi B vedere longitudinală.B şi C. C- secţiune transversală.celulă de parenchim lemnos ◄ Forme de celule animale ◄ 19 . F şi H.

Sunt alge unicelulare. izolate sau formând colonii sau cenobii. membrana celulară este impregnată cu săruri de calciu. Cloroplastele de forma variată câte una sau mai multe în celulă conţin clorofilele a şi b. sferice. izolate sau reunite in colonii sau cenobii sau pluricelulare.) sau mai mulţi si mici (ovali. la unele specii celulozo-pectică. 20 . solitare. poliedrice etc. un nucleu. coloniale sau cenobiale. La unii reprezentanţi. În celulă se află citoplasma. Uneori. acestea intrând de obicei în alcătuirea păturii externe. stigma. Clorofitele se caracterizează printr-un aparat vegetativ foarte variat. lamelare sau filamentoase. vacuole.de regulă tot umede. Organizarea celulei. Clorofitele unicelulare au forme si dimensiuni foarte variate.de aceea aceste alge au culoarea verde. Observaţii asupra structurii unor alge unicelulare şi pluricelulare Încrengătura Chlorophyta Algele verzi constituie o grupare polimorfă. plurinucleare. Există si cazuri. putând fi: ovale. imobile deoarece sunt lipsite de flageli. Cele mai Coelastrum astroideum multe sunt răspândite în ape dulci. La unele alge verzi. Alcătuirea celulei se aseamănă cu cea de la volvocale. Celula posedă unul sau câţiva cromatofori mari (bandiformi. au câte doi şi au patru flageli egali. vacuole etc. dar sunt şi puţine excepţii Scenedesmus quadrispina multinucleate. iar la altele este înlocuită cu un învelişi subţire citoplasmatic (periplast). lenticulari) de culoare verde . simple sau ramificate. prevăzut de obicei cu un pirenoid. fiind reprezentat prin alge unicelulare. care predomină. simple sau ramificate. atât celulele vegetative cât şi elementele de reproducere. stelaţi. Majoritatea lor conţin în celula un singur nucleu. un nucleu (sau mai mulţi). Organizarea celulei este asemănătoare celei de la euglenofite.iar unii pe soluri umede sau pe alte substraturi. mai rare. peretele celular este alcătuit în parte şi din substanţe pectice. flagelate. cu forte mulţi reprezentanţi. stelate. La aceste alge. talul alcătuieşte filamente tubulare (sifonalele). Celula conţine citoplasma. Membrana celulară de cele mai multe ori este celulozică. care le permite schimbarea formei. Cylindromonas Platydorina caudata Basichlamys sacculifera fontinalis Ordinul Chlorococcales. care adeseori se gelifică. pirenoizi etc. Membrana celulară adeseori este celulozică. cloroplast mare în formă de clopot sau cupă. Ordinul Volvocales. foarte rar mai mulţi. când celula este delimitată de o peliculă citoplasmatică.Unicelulare. în forma de inel etc. dar foarte puţin diferenţiat.răspândită în mediul acvatic. cilindrice. cromatofori.

Cloroplaştii axiali sau parietali. Grup mare de alge verzi cu tal pluricelular. cilindrică) Celulele lor sunt alcătuite din două jumătăţi simetrice distincte. Celulele sunt uninucleate.formă variată (ovală. 21 . 1. Cloroplaştii sunt axiali. filamentos. alcătuind filamente simple libere. Micrasterias denticulata . Trăiesc în ape dulci sau marine. Creşterea talului se realizează prin diviziunea tuturor celulelor sau numai a celor din partea apicală. de formă variată.unele fiind adaptate la viaţa de uscat. Micrasterias tropica . La aceste alge se diferenţiază o parte bazala fixata printr-o celula bazala rizopodială şi alta superioară sau terminală. prevăzută cu pori şi uneori impregnată cu săruri de fier. Talul filamentos poate fi simplu sau ramificat. Gloeotila contorta Stichococcus bacillaris Ordinul Zygnematales. Zygnemopsis Zygnema Zygopodium decussata circumcarinatum ericetorum Ordinul Desmidiales. separate printr-o strangulaţie. 2. Euastrum oblongum. Micrasterias rotata. stelată. parietal pe care se află pirenoizi. 3. conţinând câte un cloroplast mare. 4. Alge pluricelulare cu celule dispuse în serie. Ordinul Ulotrichales. Membrana celulei este netedă sau ornamentată.Alge unicelulare izolate. uneori lamelar sau cilindric şi întodeauna fixat de substrat.

În câmpul microscopului se observă un ţesut format dintr-un singur strat de celule. Se ia cu o pipetă o picătură de apă din acest loc. cu excepţia sporilor de Bacillus subtilis cu care se hrăneşte parameciul. Se poate obţine şi o cultură de amibe. Preparatul se analizează mai întâi cu obiectivul mic (7 sau 10). iar la marginea opusă se absoarbe apa de sub lamelă cu o fâşie de hârtie de filtru. coloraţi preparatul pe lamă cu o picătură de iod în iodură de potasiu (soluţie Lugol). tăiate în bucăţi mici. Nucleul se poate afla în centrul celulei. Se astupă balonul cu un dop de vată sterilă. paramecii se înmulţesc cu repeziciune. se pune pe o lamă de sticlă. provenite din locurile băltoase. În câteva zile. acum în infuzie se găsesc numai parameci. Material necesar: microscop. Astfel. care provin din locuri umede. Pentru a putea să vedeţi nucleul. se taie mărunt şi se aşează pe fundul unui vas de sticlă într-un strat de 2-3 cm. Fragmentul epidermic se pune în cutia Petri: Se taie cu foarfecele sub apă o porţiune din acest fragment (circa 5x8 mm) şi se pune într-o picătură de apă pe lamă. Preparate proaspete din foi de ceapă De la un bulb de ceapă se desprinde cu pensa un fragment din epiderma superioară (partea concavă) a frunzelor cărnoase. Dăm mai jos o modalitate de desfăşurare a unei lucrări practice de studiu comparativ al celulei vegetale şi animale. elevii pot dobândi o reprezentare satisfăcătoare examinând preparate microscopice cu protozoare. Preparate proaspete cu protozoare Despre celula animală. În aceste condiţii. lamele. iar apa devine opalescentă. Se acoperă vasul cu o placă de sticlă şi se aşează la lumină. Peretele celular apare ca un înveliş transparent cu porţiuni mai subţiri numite punctuaţiuni. Peste acestea se toarnă apă de baltă. Se aplică apoi lamela. se văd micile organisme unicelulare: protozoare. Examinarea la microscop. lăsând-o să cadă uşor peste materialul vegetal. apoi un strat de 2-3 cm paie de fân de mlaştină. orez sau fân. bisturiu. ceea ce se poate observa prin formarea la suprafaţa lichidului din balona unei pojghiţe gelatinoase. după colorare este gălbuie. Este necesar să se studieze paralel celula vegetală şi cea animală. atâta timp cât infuzia oferă condiţii prielnice de dezvoltare. dar nu în bătaia razelor de soare. a. pentru a se vedea asemănările şi deosebirile dintre ele. şi astfel este asigurată hrana paramecilor. se acoperă cu lamela şi se observă la microscop. Se aplică picătura de soluţie Lugol la o margine a lamelei. În aceste condiţii sunt omorâte toate microorganismele din infuzie. luminat. Citoplasma apare ca un strat subţire. dar ferit de contactul direct cu razele de soare. b. Peste ele se toarnă apă călduţă. la unul din capete sau poate avea poziţie parietală. de-a lungul peretelui celular. prin observarea la microscop a preparatelor din colecţia şcolii sau a celor pe care elevii şi le pregătesc singuri. bulb de ceapă. alge. Comparaţie între celula vegetală şi animală Studiul celulei se poate face în laborator. Este invizibil înainte de colorare. Pentru a obţine o cultură pură numai de parameci. Vasul se ţine descoperit şi la un loc cu o temperatură de 200C. infuzie de fân. în aşa fel încât să fie bine etalat. este incoloră. pipetă efilată (Pasteur) Mod de lucru. În apă se găsesc acum nenumărate protozoare al căror număr şi varietate cresc pe zi ce trece. acest bacil se înmulţeşte intens. folosim o infuzie sterilă preparată astfel: într-un balon de sticlă se fierbe fânul în apă curată timp de 30 minute. Unele se pot obţine din infuzii care se pregătesc astfel: se iau paie de orz. lame. la o temperatură de 20o. transparent. după indicaţiile şi sub supravegherea profesorului. Protozoarele se strâng sub pelicula gelatinoasă. Puteţi apoi să examinaţi preparatul cu obiectivul 20x. După câteva zile se observă că la suprafaţă se formează o pojghiţă cu un luciu metalic. 22 . atâta cât să îmbibe bine tocătura de fân. Are aspect granular. albastru de metil în soluţie de 1%. Cu o pipetă curată. între pereţii a două celule vecine se află lamela mijlocie. După 2-3 zile . dezvoltate din sporii de rezistenţă ce se găsesc pe paiele de fân. într-un borcan de sticlă cu o capacitate 500 cm3 se introduc mai întâi 2-3 lame de sticlă. se ia din infuzia pregătită anterior o cantitate mică ce conţine parameci şi se însămânţează noua infuzie. bacterii. După colorare cu iod devine vizibil având o culoare galben strălucitor şi aspect granular. Epiderma se aşează cu axa longitudinală paralelă cu latura mică a lamei.

apoi se examinează la microscop. iar cu o zi înainte să recolteze alge verzi pluricelulare: mătasea broaştei şi lâna broaştei. vom găsi amibe pe fundul vasului. În mod asemănător se procedează şi cu filamente de lâna broaştei. ele se pot remarca datorită mişcărilor în valuri pe care le efectuează Efectuarea preparatelor cu alge verzi pluricelulare. Lichidul din vas se tulbură. Se aplică lamela şi se examinează la microscop cu obiectivul 10x şi apoi cu 20x. iar la suprafaţă se formează o peliculă bogată în bacterii. o picătură din cultura de Bacillus subtilis. Se lasă preparatul timp de 10 minute la lumină puternică. Bacteriile se recoltează din pelicula de la suprafaţa borcanului. Într-un borcan de sticlă se introduc boabe de fasole până la o treime din capacitatea sa. Se montează pe lama de sticlă un filament de mătasea broaştei. după 8. Peste filament. Se identifică cele două alge şi după forma cromatoforilor. lamele. Se acoperă cu lamela. alge verzi. Se adaugă şi puţin mâl de pe fund. Se desenează imaginile observate pe caiete.10 zile.peste conţinutul borcanului se adaugă o cantitate de apă murdară dintr-un şanţ sau baltă. în picătura de apă se adaugă o picătură din cultura de Bacillus subtilis. Cu 3-4 zile înainte de desfăşurarea lucrării elevii vor fi solicitaţi să prepare culturi de Bacillus subtilis. cultură de Bacillus subtilis. în aşa fel încât să nu fie suprapuse talurile. forma bacteriilor nu este vizibilă. ectoplasmă endoplasmă membrană cili vacuolă pulsatilă peristom macronucleu micronucleu membranelă citostom citofaringe vcuolă digestivă Celule din epiderma de ceapă Paramoecium caudatum Bacterii. Efectuarea unor preparate combinate. Efectuarea preparatelor microscopice cu Bacillus subtilis Pe o lamă de sticlă flambată în flacăra unei spirtiere. Se observă că bacteriile sunt aşezate numai 23 . Se adaugă apă călduţă până la trei sferturi. truse de disecţie. se depune cu ajutorul unei pipete Pasteur. Datorită transparenţei lor. fotosinteza-lucrare de laborator din recapitulare Material necesar: microscoape. în care se găsesc frunze şi rămurele în descompunere. mătasea broaştei.. Se aleg filamente de mătasea broaştei. care sunt alunecoase la pipăit şi se aşează pe lama de sticlă într-o picătură de apă. apoi se ţine la o temperatură de 20o timp de 48 de ore. până când borcanul se umple trei sferturi din capacitatea sa. Se poate observa o distribuţie relativ uniformă a bacteriilor în câmpul microscopului. Prepararea culturii de Bacillus subtilis. Modul de lucru. Se etalează bine preparatele. unde se află în număr foarte mare. Pe lamele de sticlă scoase şi puse la microscop se observă amibele. şi pe lamele de sticlă ce au fost aşezate la început. lame. se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop cu obiectivele 6x şi 10x.

lamă de sticlă. Celulele având pereţii subţiri.Valisneria spiralis. Microscop cu condensator şi iluminare electrică.Miriophylum spicatum) Material necesar.în jurul filamentului de algă verde. Modul de lucru. lenticulară sau sferică. Se detaşează o frunză de ciuma apei din vârful vegetativ al tulpinii şi se pune pe o lamă de sticlă (cu vârful spre observator) într-o picătură de apă. Se lasă preparatul timp de 10 minute la întuneric. frunze de Elodea canadensis sau Valisneria spiralis. ele au nevoie de oxigen. După câteva minute. care sunt mobile. Cloroplastele sunt antrenate într-o mişcare de rotaţie de-a lungul pereţilor celulari. apoi se examinează din nou la microscop. 24 . La întuneric fotosinteza încetează. într-un singur sens sau în mai multe sensuri. cuprins de o permanentă mişcare frenetică cunoscută sub numele de dineză. determinând deplasarea componenţilor citosolici şi odată cu aceasta a tuturor organitelor celulare. în celulele situate în zona mediană a frunzei. Se desenează pe caiete. Atât bacteriile. în special. veţi observa mişcarea citoplasmatică. Dineza poate fi observată în toate celulele vii. Se observă că bacteriile sunt răspândite uniform sub lamelă. În preparatul combinat ţinut la lumină. oxigenul din apa de sub lamelă este consumat rapid de către bacterii. se îndepărtează de filamentul de algă şi se îndreaptă spre marginile lamelei unde se dizolvă oxigen din aer. În această situaţie. mărarul de baltă. lamele. se acoperă cu lamela. Uneori aceste mişcări intracelulare au o mare amplitudine. Cloroplastele şi mişcările citoplasmatice în celulele frunzelor de ciuma apelor (Elodea canadensis) Matricea celulară (citosolul) reprezintă compartimentul cel mai frământat al celulei. sârmuliţa apelor. cât şi alga verde respiră şi consumă tot oxigenul de sub lamelă. bacteriile. stimulat de lumină şi de căldura degajată de lampa microscopului. după cum sunt privite lateral sau din faţă. dar mai uşor. Bacteriile din specia Bacillus subtilis respiră aerob.. O dovadă în acest sens este pelicula care se formează la suprafaţa culturii. permit observarea a numeroase cloroplaste de formă ovală. Bacteriile atrase de oxigen se orientează în jurul filamentului de algă. ciuma apelor -Elodea canadensis. trusă de disecţie. Singura sursă de oxigen sub lamelă este filamentul de mătasea broaştei care face fotosinteză. datorită amplitudinii sale particulare în celulele plantelor acvatice (ex. Observaţiile se fac cu obiectivele 20x şi 40x. Concluzii .

vas Petri cu apă. Pe una din laturile lamelei se depun 2-3 picături de soluţie concentrată de NaCl ( 1M de KNO3 sau 5-7% de zaharoză). portocaliu. iar pe latura opusă o bucăţică de hârtie de filtru. Secţiunile trebuie să fie foarte fine. dar în sens invers) a mediului hipertonic cu apa. citoplasmă În câmpul microscopic se vor observa nucleu cromoplast celule poligonale prozenchimatice în care se află câte un nucleu şi numeroase cromoplaste. Pe măsură ce apa este absorbită de hârtia de filtru soluţia salină (sau de zaharoză) penetrează între lamă şi lamelă. Se acoperă cu lamela. Plasmoliza nu poate fi înţeleasă decât prin prisma permeabilităţii selective şi dinamice a acestor citomembrane. se analizează cu obiectivul 40x. ca urmare ele nu pot fi vizionate decât la microscopul electronic. lame şi lamele de sticlă. brici anatomic (lamă de ras nefolosită). Se analizează la microscop şi se constată starea de turgescenţă a celulelor. 25 . parenchimul de depozitare. alegem pe cea mai fină. dimensiuni ce se situează cu mult sub puterea de rezoluţie a microscopului fotonic. Imediat după secţionare se pun în vasul Petri cu apă. Ţesutul respectiv. fenomen ce constă în desprinderea (parţială sau totală) a protoplastului de perete. Cu obiectivul mic prindem o porţiune de ţesut cât mai clară. În consecinţă apa din vacuolă trece în mediul extracelular (fenomen numit exosmoză). roşu sau în nuanţe intermediare. Mod de lucru: Se fac secţiuni transversale prin rădăcina tuberizată de morcov. frunze şi chiar în rădăcini. vacuola îşi micşorează treptat volumul. iar celula începe să se plasmolizeze. Întocmirea preparatului: Se desprinde un fragment din epiderma superioară a frunzelor cărnoase ce intră în constituţia bulbului de Allium cepa ( o frunzuliţă de Elodea sau un fragment din frunza de Valisneria) şi se montează într-o picătură de apă. frunze de Elodea canadensis. de dimensiunile unei lamele şi o punem pe lamă într-o picătură de apă. (Daucus carota) Materiale necesare: Rădăcini tuberizate de morcov. Se găsesc în petalele florilor.10 nm. Prezenţa lor poate fi demonstrată prin plasmoliză. în fructe. creând un mediu hipertonic în jurul materialului biologic. După ce am efectuat un număr mai mare de secţiuni. Fenomenul este reversibil dacă plasmoliza a fost indusă de o soluţie fiziologică şi n-a depăşit un prag critic. trecând de la forma concavă (incipientă) la cea convexă (finală). Reversibilitatea fenomenului demonstrează că plasmoliza şi deplasmoliza sunt nu numai procese fizico- chimice. Materiale biologice: Bulbi de Allium cepa. Deplasmoliza se poate realiza prin înlocuirea treptată ( ca mai sus. Evidenţierea plasmalemei şi a tonoplasmei Plasmalema ca şi tonoplasma sunt citomembrane cu grosimi de circa 8. Plasmoliza începe la colţurile celulei şi se extinde treptat. ci şi fiziologice. Cromoplaste la morcov. Morfologia cromoplastelor Cromoplastele sunt plastide colorate în galben.

Ele sunt înconjurate de citoplasmă abundentă. apoi se aşează lamela. într-o picătură de apă. ovăz (Avena 6 sativa). de formă sferică sau ovoidală. tubercul de 7 cartof (Solanum tuberosum). Mod de lucru: Fructul se spală cu apă de robinet. bisturiu. cu ajutorul unui bisturiu se îndepărtează peretele extern pe o anumită porţiune.straturi concentrice de depunere.la Avena sativa.granule Cu ajutorul unui parţiale. seminţe de 8 fasole (Phaseolus 9 vulgaris). în majoritate izolate. carotina trece în izomerul său numit licopină. Forma pe care o îmbracă amidonul de hil rezervă este cea de hil hil grăuncioare. bisturiu. numeroase cromoplaste şi granule de l amidon. Cromoplaste la tomate (Lycopersicum esculentum) Materiale necesare: Fructe coapte de tomate. caracteristice fiecărei plante. care cristalizează sub formă de cristale aciculare. lame şi lamele de sticlă. Se pune secţiunea pe lamă. după care se face o secţiune foarte fină prin partea cărnoasă a fructului. Cromoplastele sunt roşii- portocalii. 3 4 Materiale 2 necesare: Cariopse de sc grâu (Triticum aestivum). care conţin câte un nucleu.. ac spatulat. orez (Oryza sativa). porumb (Zea 1 5 gp mays). dreptunghiulară sau paralelipipedică. brici anatomic. sc. Pe măsura maturizării fructului. gp. Diferite granule de amidon: simple: 1 şi 4 – la Solanum tuberosum. 9. lamă şi lamele de sticlă. tulpini şi frunze normale sau metamorfozate etc. Cea mai mare cantitate de amidon se găseşte însă în organele plantelor (seminţe.Cromoplastele au formă aciculară. iod în iodură de potasiu. bisturiu sau ac spatulat 26 . Acesta este amidonul de rezervă.. ac spatulat.). Mod de lucru: compuse: 8-la Oryza sativa. Cu obiectivul 40x vom observa un număr mare nuclei de celule mezoendocarpice. Incluziuni ergastice Amidonul Amidonul care se formează în cloroplaste este cunoscut sub numele de amidon autohton.

27 . Excesul de colorant se îndepărtează cu o bucăţică de hârtie de filtru. Mod de lucru: Cu ajutorul bisturiului se detaşează un fragment de ţesut endospermatic din sămânţa de dovleac sau de floarea soarelui. de obicei în vacuole. Sudan III. granulul este compus din circa 300 de granule parţiale. Grăsimile Una dintre cele mai frecvente incluziuni ergastice din celulele vegetale o constituie grăsimile.se rade puţin din endospermul de analizat (grâu. care alternează cu cele mai deschise la culoare. Amidonul compus poate fi analizat la următoarele specii: La orez. de obicei. Materiale necesare: Seminţe de dovleac (Cucurbita pepo) sau floarea soarelui (Helianthus annuus). pe lângă granule simple. Acesta se pune pe lamă. Colorarea nu trebuie să fie intensă. în timp ce pe latura opusă punem o picătură de colorant puternic diluat. Aceste formaţiuni reprezintă grăsimile. se colorează cu unul din coloranţii menţionaţi. Hilul este alungit şi ramificat. apoi cu ajutorul lamelei sau al acului spatulat se aduce spre masa de amidon o şuviţă de colorant. Din categoria granulelor de amidon simplu vom analiza la microscop următoarele tipuri: La cartof. granulul de amidon este alcătuit din 4 până la 100 de granule parţiale. granulele sunt poligonale. care este înlocuită de soluţia de iod în iodură de potasiu. tinctura de Alcanna sau OsO4. Se amestecă bine cu materialul până când se colorează omogen. poligonală.2. granulele au forma variată. vom observa granule compuse şi semicompuse (1. foarte mic şi excentric. apoi se apasă cu degetul pentru omogenizarea materialului dintre lamă şi lamelă. brici anatomic sau lamă de ras. . deoarece aceasta ar îngreuia analiza granulelor de amidon. Deasupra lamelei se pune o fâşie de hârtie de filtru.3 şi4) La grâu. ovale sau mai mult sau mai puţin sferice. ovăz. granulele sunt sferice. La porumb. lame şi lamele de sticlă. după care se acoperă cu lamela. cu hilul aşezat în centrul granulului. tulpini metamorfozate de lintiţă (Lemna trisulca) frunze de viţă de vie (Vitis vinifera). Colorarea materialului se poate face şi altfel: ţinem o fâşie de hârtie de filtru pe una din laturile lamelei. fasole) sau din ţesutul de depozitare (cartof). peţioluri de begonie (Begonia semperflorens). roşie (dacă am utilizat tinctură de Alcanna) sau neagră (după tratarea cu OsO4). Recomandăm ca masa de amidon să nu fie prea densă pentru că granulele se suprapun şi îngreuiază analiza. porumb. Adesea. Forma granulului compus este ovală sau mai mult sau mai puţin sferică. bisturiu şi ac spatulat. La microscop se observă în celulele separate sau în grupările de celule. conţin o cantitate mai mare de apă. după care se acoperă cu lamela. numeroase formaţiuni mai mult sau mai puţin sferice de culoare galbenă (dacă am folosit Sudan III). Ele se găsesc ca formaţiuni ergastice. Cristalele de oxalat de calciu Cristalele care se întâlnesc frecvent în celulele plantelor sunt formate din oxalat de calciu. Masa obţinută se pune pe lamă într-o picătură de apă. La ovăz. Hârtia de filtru absoarbe apa de sub lamelă. Acestea sunt tot de formă poligonală. Strat urile mai întunecate. orz. Acesta pătrunde pe sub lamelă colorând în albastru granulele de amidon. La fasole se văd granule elipsoidale. La unul din capetele lamei punem o picătură de iod în iodură de potasiu (soluţie Lugol). cu hilul aşezat central. în seminţele plantelor oleaginoase etc. Hilul se observă mai greu decât în exemplul precedent. Materiale necesare: Catafile de pe bulbul de ceapă (Allium cepa). Ele se găsesc sub formă de corpusculi sferici în celulele muşchilor hepatici. iar a granulelor parţiale. dar cele mai multe sunt ovale. Hilul este sferic.

incolore. Mod de lucru: 1. brici anatomic. executând secţiuni tangenţiale şi transversale prin tipurile de frunze amintite. după care se acoperă cu lamela. În 28 . v. Se detaşează u dintr-o catafilă un fragment şi se pune pe lamă într-o picătură de cr apă glicerinată şi se acoperă cu lamela. De cele mai multe ori cristalele sunt izolate.. celulă din tulpina de Lemna trisulca. se pun într-o picătură de apă pe lamă şi se acoperă cu lamela. ra.rafide strălucitoare. 40x. cr.ursini de oxalat de calciu. uneori se întâlnesc şi cristale concrescute numite macle sau druze. Pereţii celulelor sunt subţiri. se pun într-o soluţie de 10-15% glicerină în apă şi se fierb în flacăra unui bec Bunsen sau spirtieră. fără a lăsa spaţii intercelulare.. celule dintr-o catafilă de ceapă. punctuaţiuni simple. Mod de lucru: Se vor efectua preparate proaspete sau permanente.Se desprind de pe bulbul de ceapă câteva catafile (frunze externe de culoare galben-brună). m u În catafilele r de ceapă se observă celule. reniforme care reprezintă stomatele.-cristale prismatice de oxalat de lungi. roşu de Congo şi crisoidină. 2. u prozenchimatice în care se pot vedea numeroase 1 2 3 Substanţe ergastice solide: 1. m.nucleu. La preparatele de begonie se observă la microscop druze de oxalat de calciu de diferite forme şi mărimi. ci. st. Secţiunile se javelizează. 3. proaspete sau conservate în alcool. celulozici. se spală şi se colorează. 3. fragmente din frunze de varză (Brassica oleracea).vacuolă. Se pune câte o secţiune sau un fragment pe lamă într-o picătură de apă.. Analizând apical (de sus) epiderma superioară a frunzei bulbului de ceapă observăm că este alcătuită dintr-un singur strat de celule prozenchimatice foarte strâns alipite unele de altele. De-a lungul acestora se pot observa cu obiectivul Epiderma şi stomate la Allium cepa: n. u. 2.perete celular. se observă fascicule de cristale aciculare numite rafide. În preparatele făcute. Epiderma şi formaţiunile epidermice Materiale necesare:Frunze modificate din bulbul de ceapă (Allium cepa). Din loc în loc se observă celule citoplasmă mai mici. calciu. Begonia sp. comunică între ele. celule din peţiolul de cristale prismatice. în general. m-macle. lame şi lamele de sticlă.Tulpinile metamorfozate de lintiţă se secţionează sau se fragmentează. În cazul peţiolului de begonie şi al frunzei de viţă de vie se fac secţiuni transversale cât mai fine.stomata. prin care celulele m. Epiderma şi stomatele la ceapă.

fiecare celulă stomatică se află un nucleu înconjurat de citoplasmă. Între cele două celule stomatice se află
ostiola.

Epiderma şi stomatele la varză.

Analizând epiderma apical, vom observa în
câmpul microscopului numeroase celule mai mult
sau mai puţin heterodiametrice, cu pereţii uşor
ondulaţi, subţiri, celulozici. Celulele epidermei sunt
strâns unite între ele, fără a lăsa spaţii intercelulare.
Stomatele sunt dispuse neregulat printre celulele
epidermei. În jurul celulelor stomatice se află trei
celule anexe, dintre care una este mult mai mică
decât celelalte. Stomata împreună cu celulele anexe
alcătuiesc aparatul stomatic. În afara nucleului în
celulele stomatice se mai află numeroase
Stomate în epiderma de la varză: cs- celule
stomatice; ca- celule anexe inegale; ce- cloroplaste.
celule epidermice; cl- cloroplaşti

Ţesuturi mecanice sau de susţinere

Acestea sunt ţesuturi specializate care au rol de susţinere. Se cunosc două ţesuturi de
susţinere: colenchimul şi sclerenchimul.

Materiale necesare: fragmente de tulpină de dovleac (Cucurbita pepo), soc (Sambucus
nigra), in (Linum usitatatissimum), apă de Javel, roşu de Congo şi crisoidină, lame şi lamele, gelatină
glicerinată, brici anatomic.
Modul de lucru: Se fac secţiuni transversale prin tulpinile plantelor menţionate, în
vederea efectuării de preparate proaspete sau permanente.

Colenchimul .
Colenchimul angular la dovleac. În secţiuni
transversale efectuate prin tulpina de dovleac se
observă, de la interior spre exterior, următoarele
ţesuturi:
pp. - epiderma alcătuită dintr-un singur strat de
celule relativ mici, acoperită de o cuticulă
evidentă. Din loc în loc, unele celule
epidermice sunt transformate în peri simpli,
rigizi, unicelulari.
- Imediat sub epidermă, în anumite puncte, se
observă un ţesut alcătuit din celule
v îngroşate numai la unghiurile acestora.
Acesta este colenchimul angular, care intră
Fragment de ţesut colenchimatic, din în structura scoarţei.
tulpina de dovleac: pp- protoplasmă
parietală cu nucleu; v- vacuolă Colenchimul tabular la soc. Pe secţiuni transversale
se observă la exterior epiderma unistratificată
alcătuită din celule mari, cu pereţii externi uşor bombaţi, protejată la exterior de cuticulă. Urmează
câteva straturi de suber, apoi felogenul şi în sfârşit ţesutul mecanic numit colenchim tabular.

29

Acesta este alcătuit din celule heterodiametrice cu pereţii îngroşaţi inegal: pereţii tangenţiali
externi sunt mai groşi decât pereţii tangenţiali interni, iar cei radiali sunt uşor îngroşaţi.

Sclerenchimul
Sclerenchimul la in. În secţiuni
transversale efectuate prin tulpină de in se
observă de la exterior spre interior următoarele
ţesuturi:
- epiderma unistratificată alcătuită din
celule strâns unite între ele, protejate
de cuticulă;
- scoarţa, alcătuită din celule
parenchimatice
- sub endodermul, care nu întodeauna
poate fi identificat, se află pachete de
celule cu lumen mic, uniform
îngroşate. Acestea sunt celule
sclerenchimatice, de origine
floematică. Ele reprezintă fibrele
textile ale inului.
Secţiune transversală prin tulpina de in: ct-
cuticulă; ep- epidermă; sc- scoarţă; ta- teacă amiliferă; fsc-
fibre sclerenchimatice; fl- floem; xl- xilem

Osmoza

Prin osmoză se înţelege difuziunea dintre două soluţii separate de o membrană poroasă.
Materiale necesare: osmometru Dutrochet, membrană degresată de intestin, soluţie de
zaharoză 10% sau NaCl 20%, cristalizor, grătar-grilaj de sticlă.
Mod de lucru:La partea lăţită a osmometrului se fixează
cu ajutorul unui fir de aţă, membrana, bine umectată în prealabil.
După ce membrana este bine întinsă şi legată, se toarnă în
osmometru, printr-o pâlnie, o soluţie osmotic activă de zaharoză. Se
va evita umplerea completă a osmometrului. După această operaţie,
osmometrul se introduce într-un vas cu apă distilată, în aşa fel încât
capătul cu membrana să se sprijine pe grătarul de sticlă. Se notează
nivelul lichidului din osmometru cu tuş sau cerneală pe tubul de
sticlă. Se va observa, după un timp, că nivelul lichidului din
osmometru creşte. Această creştere se datorează moleculelor de apă
distilată din cristalizor, care traversează membrana intestinală,
pătrunzând în soluţia mai concentrată. Acest proces fizico-chimic
reprezintă curentul endosmotic (endosmoza). După un timp, datorită
faptului că membrana este permeabilă, substanţa dizolvată din a- apă distilată b- soluţie de
osmometru (zaharoza) difuzează şi ea spre exterior printr-un curent zaharoză
exosmotic (exosmoza), până când se ajunge la echilibrul de
concentraţie. Se observă o scădere a nivelului lichidului în tub.

30

Tehnica evidenţierii cromozomilor

Materiale: Bulbi (seminţe) de ceapă, boabe (cariopse) de secară,, alcool etilic absolut, acid acetic
glacial, acid clorhidric 1N, carmin acetic, reactiv Schif, (fucsină bazică decolorată), lame, lamele, etuvă
termostatată, microscop fotonic.
Mod de lucru:
Pentru obţinerea probelor biologice (radicele) se procedează astfel:
 bulbii de ceapă se suspendă pe gura unor borcane pline cu apă
 boabele de secară (grâu, porumb) se ordonează în cutii Petri, pe hârtie de filtru umectate, la distanţe
de circa 1 cm
 vasele se depozitează într-un loc întunecos. După 3-5 zile bulbii, ca şi boabele, germinează, formând
radicele. În momentul în care acestea au atins lungimea de 0,5- 1 cm, se recoltează şi se prelucrează
pentru obţinerea de preparate.
Prelucrarea probelor biologice prin metoda Feulgen
 se toarnă peste radicele un amestec de alcool etilic- acid acetic glacial în raport de 3 la 1 pentru
fixarea probelor. Operaţia este finită după 12- 24 ore. Probele se ţin la frigider.
 Se îndepărtează fixatorul, iar peste radicele se toarnă acid clorhidric 1N, cald la 600 . probele se ţin în
etuvă la 60o timp de 5 minute, cele de ceapă, respectiv 10 minute cele de secară. Prin acest tratament
acid se distruge (hidrolizează) lamela mijlocie şi în acest fel celulele, devenite libere, pot fi etalate
într-un singur strat.
 Se îndepărtează acidul clorhidric şi se adaugă colorant (fucsina bazică decolorată, reactivul Schif).
După circa 30 minute colorarea probelor biologice este optimală.
Întocmirea preparatului
Pe o lamă se pune o picătură de carmin acetic în care se introduce vârful colorat al radicelei. Se
acoperă cu o lamelă. Peste lamelă se depune o bucată de hârtie de filtru. Se apasă puternic cu degetul
peste hârtia de filtru pentru a extrage excesul de colorant dintre lamă şi lamelă şi pentru a realiza o primă
etalare a materialului biologic. Se continuă etalarea prin bătăi cu un beţişor în lamelă, până când
materialul biologic este uniform distribuit.
Analiza microscopică.
Preparatele întocmite se analizează la microscop. Sunt selectate metafazele în care cromozomii
sunt bine etalaţi şi individualizaţi. Se numără şi se desenează.

INTERFAZĂ PROFAZĂ METAFAZĂ

ANAFAZĂ TELOFAZĂ CELULE- FIICE

31

Studiul meiozei la plante Materiale necesare: Spice de graminee cerealiere (secară. pentru a determina ieşirea în afară a ţesutului microsporogen din sacii polinici. peste lamelă se aşează o hârtie de filtru. lamele. se evită evaporarea completă a colorantului  Materialul de pe lamă. Se presează cu acul spatulat asupra fragmentelor de anteră. microscop. porumb) aflate în stadiul de burduf. orz.  Se scot din fiecare floare fertilă a spiculeţului cele trei stamine (antere).  Se analizează la microscop cu obiectivele 10x şi 20x. Se vor observa diferite faze ale meiozelor I şi II. pentru a facilita golirea sacilor polinici.  Se depun pe o lamă pentru microscop 2 picături de carmin acetic.  Se încălzeşte lama la flacăra unei lămpi cu spirt. conservate în soluţia Carnoy (alcool etilic absolut şi acid acetic glacial 3 la 1). operaţia se repetă de 2-3 ori. până la emisia de vapori.  Se desprinde din spic un spiculeţ care se depune pe colţul lamei. care se introduc în picăturile de carmin şi se secţionează de câte 2-3 ori transversal. imersionat în carmin se acoperă cu o lamelă. se apasă uşor cu degetul pentru extragerea restului de carmin. carmin acetic. grâu. Întocmirea preparatului. Reprezentarea schematică a ciclului meiotic (meioza) 32 . lame.

Structura organelor vegetative-observaţii

epiderma cu peri sugători

scoarţa

exoderma

endoderma

periciclu

fascicul lemnos

măduva

fascicul liberian
Structura primară a
rădăcinii în secţiune
transversală

Presiunea osmotică exprimată în atmosfere

epidermă

scoarţă
Structura
fascicul libero- primară a
lemnos tulpinii de
Ranunculus
repens
(piciorul
stomată
cocoşului) în
secţiune
lacună medulară

33

Structura frunzei

epidermă secţiune
sclerenchim superioară tangenţială
a celulelor
ţesut palisadic în palisadă

colenchim
lemn lacună

liber

stomată

epiderma
inferioară

secţiune
tangenţială a
ţesutului lacunos

lemn

liber
lacună
parenchim
teacă parenchimatică
colenchim

stomată

secţiune
secţiune
longitudinală
transversală

34

parenchim lacunos
parenchim palisadic

Criptă cu peri
protectori

stomată

35

pc- parenchim cortical. cc.exoderma. măduvă de soc. 2. ex.scoarţă.cilindru central. sc. Toma) 36 .păr absorbant. m- parenchim medular meristematic. end.endoderma. rm. pc.secţiune longitudinală. sc. fl (lib). Se examinează cu obiectivul 6x sau 10x.periciclu. pa. Structura organelor vegetative.lucrări practice de microscopie Structura primară a rădăcinii de Ranunculus repens Materiale necesare: Rădăcini de piciorul cocoşului târâtor. per (p). xi. ex. Structura primară a rădăcinii de Ranunculus repens: 1- secţiune transversală.floem. rz. rz.raze medulare primare.rizodermă.xilem (după N. lamă de ras . Întocmirea preparatului: Se include rădăcina în măduva de soc şi se efectuează secţiuni transversale care se aşează pe lama de sticlă într-o picătură de apă. microscop. lamă de sticlă.

pl- parenchim lemnos. sc- scoarţă. apoi se colorează cu albastru de metilen.protofloem. se efectuează secţiuni transversale care se javelizează. scl. 2- fascicul libero-lemnos colateral deschis. lamă de sticlă. ca- celule anexe. ep. Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens Materiale necesare: Tulpină de piciorul cocoşului târâtor. lamă de ras . ct- cuticulă. cb. măduvă de soc. Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens:1.fâşie de pasaj. mf-metafloem.metaxilem. microscop. pf.elemente ciuruite. mx. Întocmirea preparatului: Se include tulpina în măduva de soc. se colorează din nou.cambiu intrafascicular. ec.fragment structural din tulpină.floem. fp. tr-trahee. fl. Se examinează cu obiectivul 6x sau 10x.protoxilem. se spală cu apă. pr.sclerenchim. cu soluţie Lugol şi se aşează pe lama de sticlă într-o picătură de apă.epidermă. Toma) 37 . xl- xylem (după N.

stomate. 7.cameră substomatică 38 .cuticula. 2.epiderma superioară.celule stomatice. 1 Aspectul stomatei la Structura frunzei de ridiche: dicotiledonate: 1. nucleu.ostiolă.ţesut epidermice. microscop. 4- palisadic.ţesut lacunar. 10.sclerenchim. 6- fascicul libero-lemnos. Se examinează la microscop cu obiectivul 6x sau 10x. se acoperă cu lamela. Structura internă a frunzei de ridiche-Raphanus sp. 2. 4. astfel ca să fie prinsă şi nervura principală sau o nervură secundară şi se efectuează o secţiune transversală. 8. 11.epiderma inferioară. 5. crisoidină. Întocmirea preparatului. lame. roşu de Congo. 9. 1. lamele. apă de Javel. Materiale necesare: Frunză matură de ridiche.celule 3. cloroplaste liber. Se montează într-o picătură de apă pe lama de sticlă. 3. Se include frunza în măduva de soc. 6. 5-citoplasmă.lemn. lamă de ras.

Jussteua erecta. se-sac embrionar. si- sinergide (după I. (după I.celulă generativă.nucleu vegetativ.Calliandra laxa.integument intern. 4.polinii de Orchis maculata. 3. ini.secţiune optică prin acelaşi granul de polen. h-hil.polinii de Asclepias floribunda: cg. Grinţescu) ► Granule de polen: Mentha aquatica(1-3). 7. fn-funicul. ns-nucleu secundar al sacului embrionar. ex. Organe de reproducere la plante pistil stamină ovar petale Structura florii sepale ovul receptacul peţiol Structura ovulului la Polygonum divaricatum: an-antipode. ine- integument extern. int.intină.exină. 5.Rhododendron hirsutum. nv. 8. fll-fascicul libero-lemnos. o-oosferă. nu-nucelă. Grinţescu) 39 . cl-calotă. ch-chalază. m- micropil. 6.

din lacuri. La microscop se studiază într-o picătură de apă între lamă şi lamelă. Noi studiem Euglena viridis şi Trypanosoma equiperdum. Observaţii microscopice asupra unor protozoare 1. cea de-a doua fiind parazită. cromatofor paraglicogen nucleu nucleol Euglena viridis 40 . Pentru studierea peliculă animalului efectuaţi preparatul microscopic şi studiaţi desenul alăturat. Clasa Flagelate (Flagellata)– cuprinde protozoare prevăzute cu unul sau mai mulţi flageli. prima fiind specie liberă. smârcuri şi blefaroplast veziculă contractilă fântâni. se colectează de pe fundul stigmă şanţurilor şi al bălţilor. flagel Euglena viridis- infundibul specie foarte comună.

spiralate. Pentru studiul detaliilor se studiază preparatul cu obiectivul cu imersie. se inoculează în mamifere mici (cobai). Din sângele acestora se efectuează frotiuri pe lamă. ascuţite la ambele capete. nucleu membrana ondulată blefaroplast 41 . printre elementele figurate ale sângelui se pot observa paraziţii cu corp foarte mic. La microscop. Se poate obţine în stare vie de la institutele medico- veterinare. flagel Trypanosoma equiperdum. ca nişte virgule îngroşate.

Amoeba proteus este specie comună în apele dulci putând fi colectată de pe partea inferioară a frunzelor plantelor acvatice. vacuolă digestivă ectoplasmă endoplasmă vacuolă pulsatilă nucleu pseudopod Amoeba proteus 42 . Măsoară până la 500 microni. digitiforme din care unul este anterior. mai mare şi aplatizat. hrănindu-se cu organisme mici. Vom studia specia Amoeba proteus. Trăieşte la suprafaţa apelor stagnante şi infuziilor. În câmpul microscopului apare ca o masă vâscoasă. refringentă. care în mişcare îşi schimbă mereu forma prin emiterea de pseudopode scurte. Clasa Rizopode (Rhizopoda) cuprinde protozoare care se deplasează şi se hrănesc cu ajutorul unor pseudopode. vegetale şi animale.

pământ umed. mai gros la o extremitate. Pe latura stângă are o adâncitură. Clasa Ciliofore (Ciliophora) cuprinde protozoare prevăzute cu cili vibratili. formă liberă şi Vorticella microstoma. ape stătătoare. Vom studia speciile Paramoecium caudatum.25 mm lungime. formă fixată. Paramoecium caudatum se găseşte în număr mare în infuzii. de 0. Are corpul oval alungit. ectoplasmă endoplasmă membrană cili vacuolă pulsatilă peristom macronucleu micronucleu membranelă citostom citofaringe vacuolă digestivă Paramecium caudatum 43 .

zonă adorală peristom vestibul macronucleu micronucleu vacuolă pulsatilă citostom vacuolă digestivă mioneme peduncul Vorticella lutea Vorticella microstoma 44 . pietre pe care această specie trăieşte fixată. La microscop apare ca un clopot lung de 0. Vorticella microstoma se obţine din aceleaşi medii ca şi parameciul prin raderea superficială a diferitelor suporturi submerse din apă: frunze.2 mm. crenguţe. sprijinit pe un peduncul.

distrugând în acest fel toată partea cărnoasă. iar apa trebuie schimbată des. lacuri şi uneori în apele care curg lin. se face un preparat lichid în alcool 80% sau formol 4%. Uneori stă întinsă pe suprafaţa pietrelor. Din loc în loc se observă osculi. Spongieri Buretele de apă dulce (Spongilla lacustris). Se încălzeşte conţinutul până la fierbere. Este o specie colonială. sub forma unei pojghiţe subţiri şi moi. deoarece ţesuturile spongierului sunt îmbibate cu multă apă şi se diluează. Pentru a o păstra fixată. 45 . De obicei se întâlneşte înfăşurată ca un manşon în jurul tulpinilor de trestie sau al altor plante acvatice. Trăieşte şi la noi în ţară. Nu se ţine împreună cu alte animale. atunci se numesc monaxoni. Trecerea în acvariu se face sub apă. triaxoni. ale căror extremităţi dau suprafeţei coloniei un aspect rugos. Întodeauna însă prezintă ramificaţii caracteristice. În general. cu nuanţe de brun şi verde. Pentru a face un preparat microscopic. Lichidul conservant se schimbă de mai multe ori. colorată cenuşiu sau galben. Spiculii se studiază la microscop în preparate fixate. tetraxoni. scândurilor şi altor obiecte submerse. oscul Forma corpului la această specie este foarte variată. Spongilla se poate ţine vie în acvariu. se pun într-o eprubetă peste care se toarnă o soluţie slabă de hidrat de potasiu. iar din spiculii rămaşi se face un preparat permanent. îmbracă suportul pe care se fixează. atingând lungimea de aproximativ 20 cm. Scheletul său este format din spiculi silicioşi. trei axe principale. iar cu ajutorul lupei şi pori inhalanţi. sau patru axe principale. se ia o bucăţică dintr-un spongier calcaros şi o altă bucăţică dintr-un spongier silicios. în bălţi. Conţinutul se spală de câteva ori cu apă. pori inhalanţi suport spicul spicul triaxon monaxon spicul tetraxon Spiculii spongierilor pot avea un singur ax. Se aduce animalul cu suport cu tot într-un borcan cu apă şi se pune într-un acvariu dinainte pregătit.

majoritatea se fixează de substrat.Trăiesc individual sau în colonii. endoderm ectoderm mezoglee nematocyst (celulă urzicătoare) celulă glandulară nematocist celulă nervoasă celulă senzitivă Structura unui polip şi a unei meduze (secţiune longitudinală) talpă mezoglee cavitate digestivă ectoderm endoderm orificiu buco-anal tentacul 46 . Capsulele urzicătoare se găsesc în interiorul celulelor urzicătoare. Endodermul delimitează cavitatea internă a corpului (cavitatea gastrică) care are o singură deschidere. Cnidarii sunt animale cu simetrie radiară. Structura. Cnidari. celule mioepiteliale). segmentate şi care prezintă două straturi celulare- ectodermul (stratul extern) şi endodermul (stratul intern). Cnidarii prezintă ţesuturi simplificate alcătuite din diferite tipuri de celule (celule nervoase.orificiul buco-anal. Între cele două straturi se află o lamelă mai mult sau mai puţin structurată. cavitatea digestivă fără pereţi despărţitori. celule digestive. Clasa Hidrozoare (Hydrozoa)-hidre.gameţi. ele folosesc pentru capturarea hranei şi pentru protecţie împotriva altor animale.mezogleea. au mare capacitate de regenerare. ventuze slab dezvoltate. tentacule cu numeroase celule urzicătoare. alternanţă de generaţii.

Formă de clopot sau umbrelă. polipi mici) cenosarc sifonozoid Clasa Antozoare (Anthozoa). polip în formează recife şi atoli. nu polip prezintă alternanţă de generaţii (nu retractat prezintă forma de meduză. de unde le vine şi numele de animale-flori.corali Adesea foarte coloraţi. Sunt exclusiv schelet extensiune marine (madreporarii. La multe specii apare un schelet calcaros în jurul polipului. ci numai cea de polip). braţ bucal tentacul canal circular orificiul pungii subgenitale gonadă orificiul bucal canal radiar simplu canal radiar ramificat ropalie Clasa Scifozoare (Scyphozoa)- meduze. mezoglee gelatinoasă mult mai groasă. alternanţă de generaţii (meduze mari. libere. trăiesc individual sau în colonii. Tentacule parţial cu celule urzicătoare. coralul roşu) canale endodermice 47 . cavitate digestivă cu pereţi despărţitori subţiri (septe).

pe linia mediană. Este de culoare albă. Morfologie externă. Secţiune transversală ochi cili vibratili ramura anterioară rabdite a intestinului nucleu m. Tub digestiv ramurile posterioare ale intestinului Dendrocoelum lacteum are corpul oval alungit. de unde şi numele ce i se dă de planarie albă. bazală musculatura circulară musculatura faringe longitudinală parenchim orificiu bucal Dendrocoelum lacteum- tegumentul Dendrocoelum lacteum. În treimea posteriooară a feţei ventrale. Viermi epiteliu ciliat musculatura longitudinală a corpului lumenul tecii faringiene musc. care este faringele. La extremitatea anterioară este trunchiată transversal şi are patru lobi. de culoare neagră: ochii. Pe partea dorsală a regiunii anterioare se observă două pete mici. turtit dorso-ventral. circ. 48 . lung de aproximativ 3 cm. a faringelui testicule cordoane nervoase cecumii tubului digestiv musculatura dorso-ventrală Dendrocoelum lacteum. rotunde. circulară a corpului lumenul faringelui parenchim musc. se găseşte situat orificiul bucal. Prin transparenţa corpului se observă că de la faringe pornesc trei ramuri digestive longitudinale: o ramură se îndreaptă spre partea anterioară (ramura anterioară) şi două ramuri spre partea posterioară a corpului ( posterioare). în vârful unui tub musculos exertil.

Fasciola hepatica (Distomum hepaticum). Morfologia diverticule externă şi tubul digestiv intestinale Clasa Trematode . orificiu bucal faringe ventuză bucală orificiu genital ventuza ventrală ramurile longitudinale ale tubului digestiv Distomum hepaticum. Prin transparenţa corpului se observă tubul digestiv. Ramurile digestive au o mulţime de diverticule laterale 49 . orificiul excretor. fără orificiu anal. care se termină înfundat. La extremitatea posterioară a corpului se găseşte un por mic. constituit dintr-un faringe şi două ramuri digestive. În apropierea ventuzei bucale se găseşte ventuza ventrală. care are în mijlocul ei orificiul bucal. semănând în ansamblu cu un sâmbure de dovleac. Lungimea corpului este de 20-50 mm. Are corpul oval şi puternic turtit dorso-ventral.. gălbeaza. Aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două ventuze este situat orificiul genital. Ventuza ventrală nu are nici un orificiu şi împreună cu ventuza bucală reprezintă organele de fixare ale acestui parazit de pereţii canalelor biliare ale gazdei. În vârful extremităţii anterioare se găseşte ventuza bucală. mai lat la capătul anterior şi mai îngust la cel posterior.

iar porţiunea terminală a acestuia. numită scolex. cât o gămălie de ac. croşetelor şi al ventuzelor. numită rostru. Partea anterioară a corpului este subţire ca un fir de aţă şi se termină cu o umflătură globuloasă mică. La un studiu mai amănunţit. numită gât. Proglotele din apropierea gâtului sunt cele mai tinere. de culoare albă. făcut pe proglote mature şi mai tinere nefecundate. Pe una din laturi. După scolex urmează o porţiune filiformă. Are corpul lung de 2-4. de forma unei panglici. corpul propriu-zis. numit strobil. La microscop. ramificaţiile uterului proglote proglote tinere mature rostru cârlige ventuze papilă scolex genitală gât canale excretoare Clasa Cestoidee. 50 . iar după aceasta. se pot studia organele interne. Pe cele patru laturi ale scolexului se disting patru ventuze rotunde. care se numesc proglote. în partea anterioară a scolexului. cu diametrul de 1 mm. Cu ajutorul rostrului. puternic turtit dorso-ventral. mici şi mai late decât lungi. se observă o proeminenţă scurtă. lungimea lor întrece până la de două ori lăţimea. unde proglotele sunt mari şi mature. numită papilă genitală. Parazitează în intestinul subţire la om. Taenia solium. panglica. Strobilul este constituit din 800-900 de segmente. iar la baza acestuia două coroane de cârlige. ele devin tot atât de lungi cât sunt de late. Înspre partea mijlocie a strobilului. îngustă. fiecare proglot are câte o ridicătură. rareori 8 m. tenia se fixează temporar de peretele intestinului. în mijlocul căreia se găseşte orificiul genital. nedivizată în segmente.

numită regiune cefalică sau cap. cu uşoare inelaţii. care permit animalului să se lungească sau să se scurteze. Regiunea trunchiului are aspect de butoiaş şi este acoperită de o cuticulă slab dezvoltată. Pe faţa ventrală.5 mm. coroana de cili trece pe marginea posterioară a gurii şi se învârteşte în jurul discului ca o roată. El este scurt. Clasa Rotifere. alături de infuzori. cu cuticula inelată şi se termină cu două prelungiri. conic. împărţit în trei părţi distincte: una anterioară. numită cingulum. Clasa Nematode Ascaris suis (limbricul). Cu secreţia acestor glande se poate fixa temporar pe suport. Pe partea ventrală a extremităţii cefalice se găseşte gura. înconjurat de o coroană de cili. Piciorul sau coada este reprezentat prin extremitatea posterioară. fapt pentru care se numeşte aparat rotator. numită glandă cimentară. numite degete. Mişcarea cililor ajută la antrenarea alimentelor spre orificiul bucal şi la deplasarea animalului dintr-un loc în altul. una mijlocie. Această extremitate are forma unui disc. Prin transparenţa tegumentului se observă şi organizaţia internă. îngustată a corpului. La extremitatea lor se deschide câte o glandă. numită trunchi şi una posterioară numită picior sau coadă. Secţiune transversală prin corp linie mediană dorsală cordon nervos dorsal fibre musculare uterus cu ouă linie laterală canal excretor ovar oviduct epiteliu intestinal lumenul intestinului cuticulă intestin linie mediană ventrală cordon nervos ventral 51 . Are corpul lung de 0. Epiphanes senta trăieşte în ape dulci.

faringe intestin ovar testicul ovar vagin oviduct canal deferent uterus veziculă seminală cloac Ascaris suum. iar cea posterioară îndoită ca un cârlig. Din acesta proemină la exterior doi ţepi. se poate observa un alt por. Examinând cu o lupă extremitatea anterioară. În treimea anterioară a corpului. Masculul are corpul lung de 15-17 cm. Sexele sunt separate şi prezintă un dimorfism sexual accentuat. de culoare albă lăptoasă. la extremitatea anterioară a corpului şi înconjurat de cele trei buze. limbricul porcului. se observă orificiul bucal. numite linii laterale. Ambele extremităţi ale corpului sunt drepte. porul excretor. Orificiul bucal este aşezat ca la mascul. 52 . se poate observa cu lupa porul genital. pe partea ventrală. Pe laturile corpului se observă de la un capăt la celălalt al viermelui două dungi longitudinale de culoare roz. organe de copulaţie care se numesc spiculi. Orificiul anal se găseşte la extremitatea posterioară. ascuţit la ambele capete. La extremitatea posterioară. se distinge orificiul cloacal. Extremitatea anterioară a corpului este dreaptă. cilindric. Femela este mai mare decât masculul. Ceva mai sus înspre partea anterioară. având o lungime 20-25 cm. nesegmentat şi acoperit cu o cuticulă chitinoasă. iar în jurul acestuia trei buze. Are corp lung. subterminal. subterminal.

Pe partea ventrală a capului. dar poartă două prelungiri terminale lungi. Capul este constituit din două părţi. pe sub pietre. filamentoase. Marea Neagră şi în lacurile litorale ale Mării Negre. El este mai îngust şi mai alungit decât segmentele care-l precedă. numit lob cefalic sau prostomiu. care sunt ochii. uşor turtit dorso-ventral. în crăpături de roci sau pe fundul acoperit cu alge. Nu are parapode. este situat orificiul bucal. cefalică sau capul. Fiecare segment poartă pe laturile sale câte o pereche de expansiuni laterale. văzut dorsal cu trompa evaginată căngi antenă cap palp ciri tentaculari trompă parapode faringiană tentacule segmente palpi prostomiu ciri tentaculari parapode trunchi ochi peristomiu parapodii primul inel somatic şanţ intersegmentar Nereis diversicolor. Prima porţiune este îngustă şi alungită. regiunea mijlocie. se disting două prelungiri subţiri şi scurte. fapt ce a sugerat denumirea sa de diversicolor. Trunchiul sau soma este constituit dintr-un număr mare de segmente homonome. palpii. în mijlocul peristomiului. După prostomiu urmează a doua porţiune a capului. în nisip. care sunt organe senzitive. Nereis diversicolor Este un vierme de mărimea unei râme obişnuite. de o parte şi de alta a sa. Morfologia externă Anelide. care dau animalului un aspect inelat. antenele. Segmentele sunt delimitate unul de celălalt prin nişte şanţuri intersegmentare. cu corpul viu şi diferit colorat. mult mai lată. Capul. constituit din trei regiuni distincte: regiunea anterioară. numite parapode. Are corpul cilindric. trunchiul sau soma şi regiunea posterioară sau pigidiul. Pigidiul este ultimul segment al corpului. se observă şi cu ochiul liber câte două puncte proeminente. Trăieşte în Marea Mediterană. 53 . cu ajutorul lor animalul se târăşte sau înoată. La baza prostomiului. Clasa Polichete. Din aceeaşi regiune pornesc două prelungiri mai groase şi mai lungi decât antenele. La extremitatea anterioară a acestuia spre mijloc. La partea posterioară a pigidiului se găseşte orificiul anal. de forma unui triunghi rotunjit. care se numeşte peristomiu. care se numesc ciri anali.

La celule clorogene cavitate celomică fixarea extremităţii anterioare se are grijă ca să se înfigă acul puţin lateral. se aşează râma anesteziată. 54 . Primul lucru care se observă după deschiderea râmei este segmentarea ei internă. în poziţie orizontală. Ambele nefridie capete se fixează de fundul tăvii cu câte un ac cu gămălie. la limita dintre inele se disting membrane subţiri transversale. prostomiu ganglioni cerebroizi faringe nefridii inimi contractile esofag receptacule seminale vezicule seminale glande calcifere ovar oviduct guşă (stomac glandular) canal deferent stomac musculos nefridie vas de sânge dorsal diafragme intestin vas de sânge tiflosolis ventral lanţ nervos Clasa Oligochete. Cu o excretor foarfecă de disecţie se taie lanţ nervos vas de sânge ventral tegumentul cât mai superficial pe linia mediană. Pentru studiul epiteliu intestinal epidermă organizaţiei interne se face musculatură circulară disecţia animalului. numite disepimente. În continuare se prinde cu o pensă marginea tegumentului tăiat. iar cu ajutorul unui bisturiu foarte ascuţit se desprinde cu grijă. Într-o tavă de musculatură disecţie plină cu apă până la longitudinală jumătate. se răsfrânge tegumentul pe fundul tăvii. fără să se deterioreze organele interne. După ce s-a terminat această operaţie. Lumbricus tiflosolis vas de sânge dorsal terrestris.râma Organizaţia internă. şi se fixează pe tavă cu ace de gămălie împlântata oblic. de la clitel până la Lumbricus terrestris-secţiune transversală printr-un segment extremitatea anterioară a corpului. de o parte şi de alta a animalului. pentru a nu deranja orificiu ganglionii cerebroizi. peri cu partea ventrală în jos. care împart interiorul râmei în tot atâtea segmente câte se observă şi la exterior.

aşezate în partea anterioară şi o pereche de tentacule mari situate în urma acestora şi dorsal. Moluşte cochilie pneumostom brâul mantalei tentacule mari ochi tentacul mic cap picior orificiu bucal orificiu genital hermafrodit Clasa Gasteropode. acoperită de manta. Mantaua formează în jurul deschiderii cochiliei o îngroşare cărnoasă. Clausillia). Studiul melcului cu cochilie. La baza tentaculului mare de pe latura dreaptă şi puţin în urma lui se găseşte orificiul genital hermafrodit. Corpul este format din cap. peste care este dispusă cochilia. În vârful fiecărui tentacul mare se observă câte un ochi. peretele extern al columelei are o înfundătură. Pentru a orienta o cochilie se procedează astfel: se aşează cochilia între degetul mare şi cel arătător. numită brâul mantalei. cu apexul în sus. cochilia respectivă se numeşte senestră (Planorbis. se găseşte orificiul bucal. apex apex linie de sutură striuri de columelă creştere ultima spiră apertură ombelic peristom cavitatea holostom cochiliei marginea columelară a ombelic peristomului Studiul cochiliei. Dacă peristomul se găseşte în stânga. Pe cochilia secţionată longitudinal se observă în interior o axă mediană calcaroasă numită columelă. Pe partea dorsală a piciorului se ridică masa viscerală. Capul se continuă cu piciorul în formă de talpă. este o cochilie dextră. şi se învârteşte în jurul axei sale până când peristomul vine în faţa examinatorului. Când peristomul se găseşte asimetric în dreapta cochiliei. Sub tentaculele mici. Pe latura dreaptă a brâului mantalei se află un orificiu numit pneumostom. El poartă o pereche de tentacule mici. La capătul inferior al columelei. numită umbilic. 55 . Capul nu este delimitat net de picior. mărginit de 3 buze. la extremitatea anterioară a capului. ca o pată mică neagră. picior şi masă viscerală. două laterale şi una ventrală.

începând de la peristom şi înaintând spre apex.D. se taie brâul mantalei. apoi în lungul spirelor. orificiu anal dorsală a piciorului. se îndepărtează prin tăierea ei cu un foarfece. multe tăieturi după cum urmează: se introduce foarfeca în pneumostom. glanda Organizaţia internă. până se izolează hepato-pancreasul. deşurubând-o încet şi cu mare atenţie. plămânul. numită cameră masă viscerală pneumostom paleală. C. După hepatopancreas îndepărtarea completă a cochiliei. conform liniei indicatoare A-B. Prin transparenţa mantalei se pot observa unele organe. iar cu mâna dreaptă se învârteşte cochilia de la dreapta la brâul mantalei stânga. canalul glandei auricul hermafrodite şi glanda genitală hepato hermafrodită care este împlântată în pancreas pericard pancreas. Se constată că sub manta brâul mantalei există o cavitate largă. Tăierea se face de-a glandă lungul turelor de spiră. iar apoi mantaua în lungul brâului. continuându-se de la dreapta la spre stânga. inimă apare masa viscerală . din mijlocul orificiu excretor brâului mantalei până la extremitatea ureter anterioară a capului.învârtită de organul lui asemenea în spirală şi acoperită de Bojanus o membrană subţire care este mantaua. După efectuarea celei de-a ventricul doua tăieturi. Studiul melcului fără cochilie. inima. În cazul când cochilia nu se desprinde de masa viscerală. se ţine piciorul melcului în mâna stângă. Acest studiu necesită în primul rând orificiu genital îndepărtarea cochiliei care se poate face în două moduri: a. A doua incizie. Cu albuminipară şi glanda ajutorul unui foarfece se execută mai hermafrodită. b. tegumentul se răsfrânge în tava de disecţie cu apă până la jumătate şi se prinde de fundul ei cu ace de gămălie. Helix pomatia-organele din cavitatea paleală 56 . Marginea mantalei faringe eliberată de masa viscerală se răsfrânge spre dreapta şi se fixează cu ace cu gămălie în tava de disecţie. care Corpul fără cochilie cu indicarea liniilor de incizie ocupă aproape în întregime masa viscerală. se face tăind tegumentul pe linia median. se continuă incizia din rectum plămân punctul C spre partea posterioară a corpului. pe linia de albuminipară sutură. ca: hepatopancreasul. După această operaţie. pentru a nu se pneumostom distruge masa viscerală. organul lui Bojanus intestinul. pe esofag un dop de plută înalt cât corpul glandă salivară animalului.

faringe ganglioni cerebroizi canalele ganglioni pedioşi şi viscerali glandelor salivare nervi esofag muşchi retractori ai glande piciorului salivare orificiu anal Helix pomatia. ◄ canal excretor stomac inimă organul lui Bojanus hepatopancreas intestin orificiu genital flagelul penisului masculin şi feminin glande multifide Penis sacul săgeţii Helix pomatia. ► penisului oviduct canal deferent esofag secţionat canalul receptaculului seminal receptacul seminal glandă albuminipară canalul glandei hermafrodite glandă hermafrodită hepatopancreas intestin secţionat 57 .aparatul vagin muşchiul retractor al reproducător.Organizaţia orificiu excretor internă: aparatul digestiv. plămân nervos şi muscular.

scoica de baltă. 58 . în aşa fel ca lama să pătrundă între cochilie şi manta. Este constituită din două bucăţi simetrice. Mărimea ei variază între 8 şi 19 cm. care se numesc valve. Îndată ce această operaţiune a fost efectuată. impresia muşchiului retractor anterior impresia muşchiului impresia muşchiului retractor posterior adductor anterior impresia muşchiului impresia muşchiului protractor adductor posterior impresia paleală ▲ Anodonta cygnea-valva dreaptă văzută pe partea sa internă Anodonta cygnea-văzută la exterior pe partea stângă ▼ dorsal umbone apex ligament sifon cloacal sifon branhial anterior posterior cochilie picior striuri de creştere ventral Clasa Lamelibranhiate. partea posterioară. Capătul mai lăţit şi rotunjit al cochiliei reprezintă partea anterioară. se desprinde prin acelaşi procedeu cealaltă valvă. De jur împrejurul acestuia. Studiul cochiliei. Ele sunt prinse una de alta prin intermediul unei fâşii cornoase de culoare brun-negricioasă care poartă numele de ligament. ceva mai îngustă la capătul opus. Ea are formă ovală. mai lată şi rotunjită la un capăt. după care muşchii adductori se desprind de cochilie. Vârful umbonelui se numeşte apex. sub forma unor dungi mai întunecate. se observă. Anodonta cygnea. Pentru a studia suprafaţa internă a cochiliei trebuie detaşată de corpul animalului. striurile de creştere. rămânând fixată de cealaltă valvă numai prin ligament. Valvele au câte o porţiune mai proeminentă care se numeşte umbone. una dreaptă şi alta stângă. se ridică valva ca un capac. Se desprinde mantaua pe toată întinderea sa de suprafaţa internă a valvei. spre marginea cochiliei şi paralel cu ea. Deoarece ligamentul se găseşte la exterior se numeşte ligament extern. cel opus. După eliberarea unei valve. Se introduce vârful unui bisturiu între cele două valve prin regiunea ventrală. convexă spre mijloc. Cochilia acoperă în întregime corpul scoicii. Regiunea de pe valvă în dreptul căreia ele se articulează se numeşte ţâţână.

Se răsfrâng lateral lobii mantalei şi se fixează cu ace de fundul tăvii. posterior Animalul eliberat de rectum cochilie. ganglion Bojanus Organizaţia internă cerebroid muşchi adductor văzută pe partea stângă. Cu un bisturiu foarte bine ascuţit. sifon branhial obţinând două jumătăţi ganglion egale. Organele din muşchi adductor muşchi adductor cavitatea paleală anterior posterior văzute pe partea sifon cloacal stângă. auricul stâng Anodonta cygnea- pancreas pericard organul lui Scoica de baltă. se aşează cu sifon partea dorsală pe fundul cloacal anus unei tăvi de disecţie. picior sifon branhial palpi labiali manta lamele lamă branhială externă branhiale lamă branhială internă 59 . în două jumătăţi simetrice. Se studiază apoi pedios suprafaţa de secţiune a conectiv cerebro conectiv cerebro ganglion visceral uneia din cele două pedios visceral jumătăţi ale corpului. Se gură continuă această operaţie şi prin corpul animalului. orificiul glandei genitale ventricul stomac canal excretor hepato. glandă genitală intestin branhie muşchi retractor anterior muşchi retractor posterior muşchi protractor Anodonta cygnea. se taie piciorul în lungul său.

Artropode chelă antenă rostru 1.4.2.3.5= pereiopode antenulă ochi segmente abdominale uropode telson Astacus fluviatilis. Morfologia externă văzută dorsal 60 .

Un individ femel. 61 .antene antenule orificiu excretor orificiu bucal apendice bucale pereiopode orificiu genital pleopode ouă orificiu anal uropode Astacus fluviatilis. Morfologia externă văzută ventral.

orificiu excretor orificiu bucal apendice bucale pereiopode orificiu genital mascul gonopode pleopode orificiu anal stomată Astacus fluviatilis. Morfologia externă văzută ventral 62 . Un individ mascul.

63 . se taier carapacea dorsală a segmentului şase. pe părţile sale laterale. cu partea dorsală în sus şi se fixează de fundul tăvii cu ace cu gămălie. iar apoi succesiv. Operaţia se începe de la nivelul articulaţiei segmentului şase cu telsonul. Cu un foarfece bine ascuţit se fac două incizii în lungul corpului. cea a segmentelor următoare şi în cele din urmă carapacea cefalotoracelui.racul. Se aşează racul în tava de disecţie. ganglioni cerebroizi glandă verde muşchi cardiaci anteriori ai stomacului stomac muşchi cardiaci muşchi mandibulari posteriori ai stomacului arteră oftalmică hepatopancreas arteră antenară extremitatea dorsală a inimă testiculelor osteole canal deferent intestin arteră abdominală muşchi abdominali Astacus fluviatilis. care se înfig în cleştele primei perechi de pereiopode şi în telson. Cele două incizii longitudinale se unesc printr-o incizie transversală. Cu ajutorul unei pense se ridică şi se îndepărtează porţiunile dorsale ale carapacei tăiate. până înapoia ochiului. urmând marginea corpului. detaşându-le cu un bisturiu de muşchii sau membranele care aderă la ele. Disecţie.

Aparatul Astacus fluviatilis. Apendicele . Astacus fluviatilis. testicule ovar canal deferent oviduct orificii genitale orificii genitale Astacus fluviatilis. Aparatul genital mascul genital femel 64 .

Majoritatea au patru perechi de picioare prinse de cefalotorace. reduse la unele specii. Organizare internă Arahnidele au corpul format din cefalotorace şi abdomen. Arahnide –păianjeni. 65 . Au două perechi de aripi. Cele trei perechi de picioare articulate sunt prinse de torace. Aparatul bucal este diferenţiat în funcţie de grup. Nu au antene. Organizare internă Insectele au corpul format din cap. majoritatea speciilor au respiraţie traheală Insecte . torace şi abdomen.

De la sistemul radiar sau ambulacrar pornesc numeroase tubuşoare elastice prevăzute cu ventuze (picioruşele ambulacrare). Caracteristic echinodermelor este sistemul lor de tuburi. 66 . Echinoderme. Structura schematică a unui arici de mare şi a unei stele de mare Echinoderme. majoritatea poartă spini. Structura . sferic sau aplatizat în formă de stea. Acesta este alcătuit dintr-un inel tubular de la care pornesc cinci canale radiare. cu rol în special în locomoţie (sistemul ambulacrar). Corpul echinodermelor este cel mai adesea cilindric. Ele prezintă un schelet de origine dermică alcătuit din numeroase plăci calcaroase. Sistemul ambulacrar este legat printr-unul din aceste cinci canale radiare de placa madreporică (placă ciuruită de numeroşi pori). Plăcile calcaroase sunt libere sau sudate.

cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont. Disociem acum muşchiul gastrocnemian inserat la capătul său inferior prin tendonul lui Ahile. presare. S-a obţinut astfel preparatul neuromuscular gastrocnemian-sciatic. cu membrele în extensie. baghete de sticlă cu vârful bont. Modul de lucru. Cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont se introduce un fir de aţă pe sub tendon şi se leagă strâns. Preparatele neuromusculare pot fi detaşate complet din organism sau pot fi lăsate în continuare în organism. respectând relaţiile vasculare şi relaţia nervului cu centrii medulari. de la acumulator sau de la o baterie electrică de buzunar). Pentru demonstrarea proprietăţilor muşchilor se foloseşte preparatul neuromuscular. Se îndepărtează tegumentul unui membru posterior. iar tendonul. Preparatele neuromusculare obţinute de la animalele poichiloterme îşi păstrează timp îndelungat viabilitatea fără să fim nevoiţi să asigurăm pe durata experienţei temperatura constantă. adică prin excitarea nervului corespunzător. ace de disecţie. Se va evita lezarea nervului prin întindere. Se disociază nervul sciatic situat între muşchiul triceps şi semimembranos. Pe asemenea preparate excitarea muşchiului se face indirect. Acest mod de excitare are avantajul că transmite excitaţia la toate unităţile musculare şi se obţin rezultate mai bune. Preparatele neuromusculare sunt ansambluri de unităţi funcţionale reprezentate prin muşchi şi nervii lor motori. va constitui todeauna capătul fix al preparatului neuromuscular. Ţinându-se de capetele firelor de aţă ale legăturii se ridică muşchiul şi se detaşează prin secţionarea piciorului deasupra şi sub articulaţia tibiofemurală. ace cu gămălie. dispozitiv pentru excitaţie electrică (de la reţea. apoi se disociază masa musculară a coapsei în plan axial .nerv sciatic 67 . aşa cum ar fi cazul preparatelor neuromusculare obţinute de la homeoterme. Astfel de preparate sunt denumite “in situ”.A Experienţe de evidenţiere. Această articulaţie fixată cu ace în măsuţa miografului. ser fiziologic. planşetă sau cuvă de disecţie. Se aşează preparatul pe o lamă curată de sticlă şi se acoperă cu un tampon de vată îmbibat cu ser fiziologic. prin firul de aţă conectat la pârghie. Nervul este flancat de artera şi vena femurală de care trebuie degajat. Se paralizează broasca prin distrugerea axului cerebrospinal şi se fixează cu faţa ventrală pe planşetă. După ce a fost izolat. Material necesar: broască. nervul se secţionează cât mai aproape de regiunea coccigiană. vată. BIOLOGIE CLASA A X. cu ajutorul unor ace cu gămălie. constituie capătul mobil. apoi se secţionează tendonul sub această legătură. pentru a evita deshidratarea nervului. În acest fel se păstrează inserţia proximală a muşchiului gastrocnemian pe o porţiune de os femural. lamă de sticlă. măsurare şi înregistrare a excitabilităţii neuromusculare Preparate neuromusculare. n. instrumente de disecţie. fire de aţă. ciupire. egală cu cea corporală. În acest mod preparatul va rezista un timp oarecare 2 n 1 Preparat neuromuscular gastrocnemian-sciatic 1 şi 2 – fire de aţă.

Excitabilitatea musculară. În ambele cazuri. Suprimarea posibilităţii de transmitere a excitaţiilor de la centrii motori pe traseul unui nerv lezat determină pierderea tonusului muscular. cheia întrerupătoare şi excitator. Tensiunea maximă dezvoltată în condiţii de contracţie izometrică este măsurabilă. În consecinţă. după puţin timp. reprezentată prin forţa care se dezvoltă pentru ridicarea propriei greutăţi. 68 . Capetele terminale ale sârmelor se îndoaie puţin pentru a se aşeza nervul. Întrerupătorul este folosit pentru stabilirea şi întreruperea circuitului. Când muşchiul care se scurtează are tot timpul o tensiune constantă. la intensitatea maximă. Rezultă că integritatea anatomică şi fiziologică a nervului sunt condiţii esenţiale.  Excitanţi electrici. izolate se face un circuit electric între sursa de curent. pentru ca să se producă o excitaţie prin aplicarea oricărui excitant. În cazul în care lucrul mecanic depăşeşte ca intensitate tensiunea maximă în muşchi. În funcţie de tensiunea care se dezvoltă în muşchi în timpul contracţiilor deosebim contracţii izotonice şi contracţii izometrice. Contracţia izotonică se realizează fără efectuarea unui lucru mecanic atunci când muşchiul ridică propria lui greutate. În experienţele de fiziologie se întrebuinţează în mod frecvent curentul electric continuu sau alternativ cu voltaj mic. Contracţia izotonică. lungimea fibrelor musculare rămâne aceeaşi. Instalaţia electrică pentru efectuarea unei excitaţii se realizează astfel: cu sârme subţiri de cupru. atât la stabilirea cât şi la întreruperea circuitului . nu se produce o mişcare. deoarece acesta poate fi dozat în intensitate şi durată. Se aplică pe suprafaţa de secţiune a nervului un corp metalic cald sau un cristal de gheaţă. cu toate că s-a dezvoltat o tensiune maximă. Dacă intensitatea curentului a atins valoarea medie. Pentru ca muşchiul să reacţioneze. rezultă o contracţie izotonică este cazul contracţiei simple (secusa) a muşchilor. În funcţie de frecvenţa şi intensitatea stimulilor. Dacă se repetă această pensare în acelaşi loc nu se mai obţine un răspuns din cauză că s-a produs degradarea nervului în locul respectiv. Prin aplicarea clorurii de sodiu se produce deshidratarea nervului. dar înspre muşchi unde nevul este nelezat. Contracţia izometrică. fără să se poată scurta din cauză că rezistenţa care se opune. cu o baghetă înmuiată în acid clorhidric sau acetic. adică încărcătura muşchiului depăşeşte tensiunea maximă dezvoltată. se pot distinge: contracţii simple sau secuse. urmată de paralizia muşchiului. nu produce modificări ireversibile care ar împiedica repetarea excitaţiei în acelaşi loc. Şi acest fel de contracţii pot fi experimentate de elevi. timp în care are loc un fenomen de excitaţie. acesta nu se mai poate scurta. nu deteriorează muşchiul în timpul trecerii lui prin ţesutul muscular. Contractilitatea musculară. adică de fiecare dată când în circuitul electric se produce o variaţie bruscă de intensitate a stimulului.  Excitanţi termici. Se pensează cu vârful pensei nervul la extremitatea distală faţă de muşchi. muşchiul rămâne la aceeaşi lungime- izometrică. Este proprietatea fiziologică fundamentală caracteristică muşchilor. nu se mai poate obţine excitarea nervului. se produce o contracţie izometrică care nu se exteriorizează printr-un lucru mecanic dinamic. contracţii susţinute sau tetanosul şi contracţii tonice. Sursa de curent folosită poate fi şi cea din reţeaua oraşului care se trece printr-un transformator de sonerie de 5-8 volţi. de pildă un elev împinge cu mâna şi cu toată puterea de care este capabil. Pentru a obţine o nouă excitare mecanică prin pensare este necesar să pensăm pe traseul nervului alături de locul primei excitări. tensiunea musculară se dezvoltă progresiv. Se observă că în ambele cazuri muşchiul răspunde prin contracţie  Excitanţi chimici. se obţine o excitaţie care determină contracţia muşchiului.  Excitanţi mecanici. pe acelaşi loc. De fiecare dată vom constata că după o primă pensare. excitantul trebuie să atingă o intensitate prag de excitabilitate. Când însă muşchiul trebuie să efectueze un lucru mecanic se dezvoltă o tensiune corespunzătoare ca intensitate cantităţii de lucru mecanic ce trebuie efectuat. În acest caz el nu dezvoltă nici un fel de tensiune sau dezvoltă una foarte slabă. Acelaşi efect se obţine prin atingerea suprafeţei de secţiune a nervului. Pe un alt preparat neuromuscular se aplică un cristal de NaCl pe suprafaţa de secţiune a nervului şi. peretele clasei şi nu-l poate deplasa. Alt elev încearcă să deplaseze o greutate pe care nu o poate urni. Se observă că determină o contracţie. În cazul când în muşchi se dezvoltă starea de tensiune maximă. se obţine contracţia muşchiului.

Descrierea membrului posterior la iepure. 69 . Membrele posterioare se fixează pe sol şi exercită o presiune asupra acestuia. Coapsa voluminoasă conţine la interior muşchi dezvoltaţi care se inseră pe peretele rigid al gambei. el este pentru un timp suspendat în aer. Când se contractă muşchii flexori are loc flectarea gambei. Coapsa este cea mai voluminoasă. Articulaţiile la nivelul peretelui rigid sunt suple permiţând mişcările unui segment în raport cu segmentul vecin. dispuse în forma literei Z. Destinderea bruscă a membrelor posterioare la iepure este responsabilă de deplasarea întregului corp al animalului. Saltul la vertebrate Iepurele se deplasează prin salturi. Coapsa este bogată în musculatură. Membrele posterioare flectate. La extremitatea membrului se observă două gheare. Tipuri de aparat locomotor la nevertebrate şi la vertebrate Saltul la nevertebrate Membrele posterioare ale unei lăcuste exercită o presiune bruscă asupra solului şi în urma destinderii bruşte a acestora corpul insectei este proiectat în sus şi înainte. Când se contractă muşchii extensori se produce extensia gambei. În timpul saltului se observă o succesiune de flexiuni şi extensii ale membrelor posterioare. Aterizarea se face pe membrele anterioare care amortizează şocul atingerii solului prin replierea lor cu supleţe. format din segmente articulate între ele. Flexiunile şi extensiile succesive ale membrului posterior care determină efectuarea saltului se datorează contracţiilor muşchilor interni care se inseră pe un schelet extern. Membrele posterioare ale iepurelui sunt mult mai lungi decât membrele anterioare şi sunt pliate în forma literei Z în timpul repausului. Este lung. Pe parcursul efectuării saltului se observă o succesiune de flexiuni şi extensii ale membrelor posterioare. Această extensie brusc propulsează corpul animalului înainte. Iepurele nu atinge solul. se destind brusc. Vom căuta relaţia dintre funcţionarea membrelor posterioare şi alcătuirea lor. Acestea se fixează de neregularităţile substratului şi se evită astfel alunecarea în momentul decolării Secţiune longitudinală a unui membru posterior la nivelul coapsei şi gambe membrană fină şi perete flexibilă chitinos muşchi extensori muşchi flexori ai gambei Fiecare segment este alcătuit la exterior dintr-un perete rigid bogat în chitină care joacă rolul unui schelet extern. Descrierea membrului posterior al lăcustei. pliate.

Când se contractă. Ei se numesc muşchi flexori ai gambei. Studiul membrului posterior care realizează saltul. Muşchii sunt organe active ale mişcării. Mişcările de extensie ale gambei sunt asigurate de muşchii situaţi în coapsă deasupra femurului. oasele sunt organe pasive. muşchi extensori ai gambei muşchi flexori genunchi ai gambei gambă picior Scheletul împarte membrul posterior în segmente care se mişcă la nivelul unei articulaţii. Aceşti muşchi se numesc extensori ai gambei. Când se contractă. ei determină extensia gambei. Mişcările de flectare a gambei pe coapsă sunt asigurate de muşchii coapsei situaţi sub femur. iar articulaţiile permit mişcările unui segment în raport cu altul. 70 . ei apropie oasele gambei de osul coapsei. Aceşti muşchi se inseră pe oasele gambei la un capăt şi pe coapsă şi bazin la celălalt capăt. Aceşti muşchi se inseră pe oasele gambei pe de o parte şi de coapsă şi bazin pe de altă parte.

reunite printr-o membrană fină care conferă supleţea. Înotul şi echilibrul păstrăvului în apă. Dacă se imobilizează înotătoarele unui peşte. Observaţii asupra structurii unei înotătoare. Un păstrăv de 20. Aceste bătăi provoacă ondulări ale corpului care exercită o presiune asupra apei. radii osoase membrană fină O înotătoare este constituită din radii osoase articulate între ele. Înotul rapid este înotul ondulatoriu. Înotătoarele asigură deci. Înotul ondulatoriu la păstrăv 71 . Examinarea unor fotografii succesive ale mişcărilor arată că înotul rapid al păstrăvului este datorat bătăilor apei de către coadă şi înotătoarea codală care lovesc apa lateral în dreapta şi în stânga. Echilibrul în apă este deci un fenomen determinat de mişcările înotătoarelor. prin mişcările lor echilibrul peştelui în apă. Evidenţierea cauzelor supleţei şi comitent a rigidităţii acesteia.30 cm poate parcurge 12 km într-o oră. Musculatura asigură mobilitatea sa. el se întoarce cu partea ventrală în sus. Înotul ondulatoriu.

Coada suplă şi musculoasă este deci. Contracţia muşchilor din partea dreaptă. Observarea unei secţiuni transversale prin coada de păstrăv muşchi coloana vertebrală Coada este constituită din muşchi care se inseră pe o coloană vertebrală în acelaşi timp rigidă şi suplă. modul de dispunere a solzilor. Forma hidrodinamică a corpului. prezenţa mucusului. favorizează alunecarea corpului în apă şi ajută la învingerea rezistenţei mediului acvatic 72 . apoi a celor din partea stângă provoacă bătăile cozii. principalul organ propulsor al păstrăvului .

ansamblu cunoscut sub numele de pigmenţi asimilatori. După fiecare trasare este necesară uscarea hârtiei de filtru. clorofila a de culoare verde. se trasează cu ajutorul unei pipete Pasteur. care se găseşte pe fundul cilindrului. Modul de lucru. alcool metilic. lată de 3 cm şi lungă de 15.5 cm. se repetă operaţia de 10. Cu excepţia pigmeţilor ficobilinici ( ce pot fi extraşi în apă distila) toţi ceilalţi pigmenţi asimilatori pot fi extraşi cu ajutorul unor solvenţi organici (alcool etilic. Se extrag pigmenţii asimilatori din frunze prin una din metodele amintite mai sus obţinându-se un extract de clorofilă brută. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilinici.3 părţi alcool metilic. marcată printr-o dungă portocalie. Pentru separarea pigmenţilor asimilatori din soluţie se procedează în felul următor: pe o fâşie de hârtie de filtru.20 minute pentru ca în interiorul cilindrului să se formeze o atmosferă saturată în vaporii celor trei substanţe din amestec după care prin apăsarea baghetei se introduce capătul inferior al hârtiei de filtru în amestec pe o distanţă de 0. la o distanţă de 2 cm.albăstruie şi clorofila b de culoare gălbuie. adaptate la îndeplinirea procesului de fotosinteză conţin un ansamblu de pigmenţi ce intervin în acest proces.) prin mojarare la rece sau prin fierbere. Separarea pigmenţilor asimilatori prin metoda cromatografiei pe hârtie Plantele fotoautotrofe. Separarea pigmenţilor asimilatori din extractul de clorofilă brută prin metoda cromatografică se bazează pe capacitatea acestora de a fi absorbiţi în mod diferit de către anumite substraturi. o parte acetonă şi 0. acetonă etc. Se introduce apoi hârtia de filtru într-un cilindru de sticlă fixându-se de cârligul baghetei ce străbate dopul cu partea opusă dungii colorate. Se ţine hârtia suspendată deasupra amestecului 15. pentru a obţine o bandă intens colorată. Aceştia se împart în trei grupe şi anume: pigmenţi clorofilieni. o dungă transversală de soluţie de pigmenţi.12 ori. astfel ca hârtia de filtru să nu atingă pereţii cilindrului şi nici amestecul format din 30 părţi benzină. După ce se usucă. care datorită gradului diferit de absorbţie se vor repartiza astfel: la partea superioară carotina. frunze+acetonă+ nisip caroten hârtie cromato. xantofile grafică clorofila a pată de clorofilă clorofila b soluţie de solvent clorofilă pată iniţială 73 . Solventul se va ridica prin capilaritate de-a lungul hârtiei antrenând cu el pigmenţii.20 cm. apoi xantofila de culoare galbenă. la unul din capete.

). Influenţa intensităţii luminii Materiale necesare: Eprubetă mijlocie. Evidenţierea influenţei diferitelor radiaţii ale spectrului asupra intensităţii fotosintezei se poate face cu ajutorul unor filtre de sticlă. tijă scurtă. Influenţa acestor factori se poate evidenţia experimental.40 pe minut. Punerea în evidenţă a influenţei intensităţii luminii asupra intensităţii fotosintezei se face plasând stativul cu eprubeta ce conţine ramura aleasă pentru determinări la distanţe diferite de sursa de lumină (20. lampă reflector. se secţionează oblic cu o lamă de ras astfel încât să aibă o lungime de 6-10 cm după care se introduc cu vârful în jos în câte o eprubetă umplută cu apă. 50 şi 60 cm) şi numărând bulele emise pe minut. Modul de lucru. 40. Influenţa compoziţiei spectrale a luminii Fotosinteza este influenţată de radiaţiile spectrului vizibil pe care plantele le absorb cu ajutorul pigmenţilor asimilatori. pigmenţi caracteristici diferitelor grupe de plante fotoautotrofe. clemă susţinere tuburi. Eprubetele astfel pregătite se introduc într-un stativ şi se aşează la lumina unui bec electric. având grijă ca suprafaţa de secţiune să nu atingă pereţii eprubetelor. postament. Pentru determinare se folosesc ramuri de plante acvatice submerse. tijă scurtă. şi temperatura. Pentru experienţă se alege o ramură care degajă un număr constant de bule. cuprins între 20. creşte în intensitate o dată cu creşterea intensităţii luminii până la o anumită intensitate luminoasă după care rămâne relativ constantă pentru ca la intensităţi mari de lumină intensitatea fotosintezei să scadă. la o distanţă de aproximativ 20 cm de acesta şi se aşteaptă până când încep să se degajă bule de oxigen. plantă acvatică. Modul de lucru. filtre colorate. mufă. numărând de fiecare dată numărul de bule degajate pe minut. Stativul cu eprubeta cu planta aleasă pentru determinări se aşează la 20. După fiecare determinare înainte de a schimba filtrul se verifică dacă în lumina becului ramura degajă numărul iniţial de bule şi numai după aceea se schimbă filtrul cu unul de altă culoare.30 cm de sursa de lumină. ecran din sticlă. de celofan colorat sau cu ajutorul unor soluţii colorate ale căror culori corespund culorilor spectrului vizibil. mufă dublă. concentraţia de CO2. Între sursa de lumină şi eprubetă se intercalează pe rând filtrele colorate. lampă reflector. experienţa trebuie reluată cu o nouă ramură. Se iau ramuri de plante acvatice submerse (Elodea. Modul de lucru: Se ştie că fotosinteza începe la cele mai mici intensităţi de lumină. pentru fiecare dintre aceste distanţe. Ceratophyllum etc. Se va constata că numărul de bule degajate într-un minut scade pe măsură ce stativul este îndepărtat de sursa de lumină datorită scăderii intensităţii luminii. plantă acvatică. stativ pentru eprubete. baghetă din sticlă. pregătite după procedeul prezentat în experienţa anterioară. în condiţii de laborator cu ajutorul plantelor acvatice superioare folosind metoda bulelor. Dacă pe parcursul determinărilor degajarea de bule de către ramură se dereglează sau emisiunea de bule încetează. Influenţa factorilor externi asupra fotosintezei Dintre factorii externi care influenţează intensitatea fotosintezei cei mai importanţi sunt lumina. suport filtru. Materiale necesare: Postament. eprubetă mare. Rezultatele se notează într-un tabel iar la sfârşitul experienţei se pot reprezenta grafic. mufă dublă. 74 . Miriophyllum. 30. tijă lungă.

Eprubeta cu ramura se aşează la lumină naturală sau în faţa unui bec de 100. se spală cu apă şi se etalează pe o foaie albă. Se constată astfel că prin ridicarea temperaturii creşte şi intensitatea fotosintezei. dacă bulele sunt prea numeroase. clemă susţinere tuburi. până la temperatura de 35oC şi se toarnă în eprubeta cu Elodea. tijă lungă. În afară de oxigen. lampă reflector. clemă susţinere tuburi. Modul de lucru: Pentru evidenţierea necesităţii prezenţei pigmenţilor asimilatori în procesul de fotosinteză. Modul de lucru: Folosim tot eprubeta cu Elodea care se ţine tot timpul experienţei la aceeaşi distanţă faţă de sursa de lumină. Apoi se procedează la extragerea pigmenţilor asimilatori prin fierberea frunzei în alcool.150W. După extragerea pigmenţilor asimilatori se spală frunza cu apă şi se trece într-o cutie Petri cu soluţie Lugol care colorează amidonul în albastru. Limbul s-a colorat în albastru numai în zonele care au posedat pigmenţi asimilatori (zonele marginale) nu şi în zona centrală lipsită de pigmenţi asimilatori. plantă acvatică. Apa se încălzeşte în paharul Berzelius. sită cu azbest. secţionarea se face mai puţin oblic. Dacă degajarea de bule nu are loc după expunerea la lumină. difuzează în spaţiile intercelulare şi se degajă sub formă de bule prin partea secţionată unde spaţiile intercelulare comunică cu exteriorul. Frunzele acestor plante se caracterizează prin aceea că în partea centrală a limbului conţin pigmenţi antocianici şi nu pigmenţi asimilatori. Pentru a observa mai uşor eliberarea oxigenului. soluţie Lugol. se folosesc frunze de Coleus. Eliminarea oxigenului se explică astfel: oxigenul care se formează în procesul fotosintezei. alcool medicinal. mufă dublă. se face o secţionare mai oblică. Evidenţierea necesităţii prezenţei pigmenţilor asimilatori pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză Materiale necesare: Spirtieră. trusă de disecţie. Punerea în evidenţă a fotosintezei prin metoda bulelor Materiale necesare: Eprubetă mare. lampă cu spirt. Influenţa temperaturii asupra fotosintezei Materiale necesare: Eprubetă mare. termometru. Aceasta ne demonstrează că amidonul se sintetizează la lumină doar în prezenţa pigmenţilor asimilatori. sită cu azbest. După 2-3 minute prin partea secţionată încep să se degaje bule de gaz. aceste bule mai conţin azot şi chiar dioxid de carbon. 75 . pahar Berzelius. cutie Petri. Se detaşează o frunză de pe o plantă care a fost ţinută în prealabil câteva ore la lumină. pahar Berzelius. ramura se fixează de bagheta de sticlă în aşa fel ca partea secţionată să se găsească la 2-3 cm sub nivelul apei şi să nu atingă pereţii. plantă acvatică. Urmărim degajarea de bule în eprubeta cu apă la temperatura camerei şi apoi degajarea de bule ce are loc la o temperatură între 30-35oC. tijă lungă. mufă dublă. se introduce într-un pahar Berzelius cu apă şi se fierbe pentru a omorî celulele şi pentru a extrage pigmenţii antocianici. lampă reflector. Modul de lucru: O ramură de Elodea se secţionează oblic la partea bazală şi se introduce cu vârful în jos într-o eprubetă cu apă de conductă. postament. După 2-3 minute se scoate frunza. baghetă de sticlă.

lampă reflector. lampă reflector. Soluţia de eozină urcă prin vasele lemnoase şi colorează nervurile petalelor. 2NaHCO3 →CO2 +Na2CO3 +H2O Evidenţierea căilor de conducere a apei în corpul plantelor Materiale necesare: Eprubetă mijlocie. Experienţa montată se aşează la lumina directă a soarelui sau la lumina reflectorului. Pentru ca fotosinteza să fie mai evidentă şi apa din vas să fie mai bogată în dioxid de carbon se adaugă o cantitate de aproximativ 0. O secţiune în peduncul observată la microscop evidenţiază coloraţia vaselor de lemn. Modul de lucru. 76 . Modul de lucru: Se dovedeşte necesitatea CO2 în fotosinteză luând o eprubetă cu apă în care se introduce ramura de Elodea.1%. Gazul acumulat în eprubetă. După câtva timp se constată că nervurile petalelor se colorează în roşu. postament. pune în libertate CO2. constatăm că este foarte lentă. Aşezăm eprubeta în faţa luminii şi numărăm bulele degajate într-un minut. deoarece NaHCO3 prin disociere. dar întreţine arderea. frunze cu nervuri paralele. Peste gâtul pâlniei se aşează o eprubetă plină cu apă. pâlnie transparentă. Observăm că băţul de chibrit arde cu flacără vie. flori albe cu tije. Dacă adăugăm o cantitate mică de NaHCO3. Ceratophyllum sau Myriophyllum şi se acoperă cu o pâlnie aşezată cu gura în jos. plantă acvatică. tijă lungă. o întoarcem cu gura în sus şi introducem repede în interiorul ei un băţ de chibrit care arde fără flacără. nu arde.Se iau flori de lăcrămioare sau muşeţel ai căror pedunculi au fost tăiaţi sub apă. stativ pentru eprubete. Pâlnia se sprijină pe un suport metalic. stativ pentru eprubete. Evidenţierea căilor de conducere a apei în corpul plantelor se poate face prin mai multe metode: . Oxigenul care se degajă în urma procesului de fotosinteză se culege în partea superioară a eprubetei. Pentru a fixa eprubeta trebuie ca nivelul apei din vas să treacă peste partea superioară a pâlniei. postament. ramuri tinere de soc.1% carbonat acid de sodiu. Prin fierbere apa pierde CO2 dizolvat. suport pentru pâlnie. Înlocuim apa din eprubetă cu apă fiartă şi răcită. soluţie carbonat de sodiu. după scurt timp observăm degajarea unui număr mare de bule. Urmărind degajarea de bule. o ridicăm din apă. Elodea sp. se introduc în eprubeta ce conţine eozină 0. Modul de lucru: În vasul anatomic plin cu apă curentă se pun ramuri de Elodea. mufă dublă. Acesta este oxigenul. mufă dublă. tijă lungă. cristalizor.1%. Asimilaţia CO2 în timpul fotosintezei Materiale necesare: Eprubetă mare. Pentru a ne convinge că gazul degajat în eprubetă este oxigen acoperim gura eprubetei cu degetul. eozină soluţie 0. eprubetă mijlocie. Evidenţierea oxigenului eliminat în fotosinteză Materiale necesare:Vas anatomic. NaHCO3.

nemaifiind aprovizionat cu apă. ramurile vor avea deasupra secţiunilor muguri. postament. Se toarnă apă în tubul de sticlă care va trece şi în tubul U pe care cu un marcher se notează nivelul lichidului. 2. se lasă ramura intactă Se introduc toate fragmentele în apă şi se schimbă apa zilnic. Diferenţa de nivel reprezintă forţa de sucţiune a celulelor frunzelor.3 şi 5 se deschid mugurii şi chiar se pot dezvolta frunze. Mişcările plantelor Evidenţierea geotropismului tulpinilor şi rădăcinilor Geotropismul face parte din categoria mişcărilor de curbare efectuate de organele vegetale pe cale de creştere sub influenţa gravitaţiei. rumeguş de lemn. drepte şi 77 . La ramura nr. mufă dublă. pe anumite porţiuni de 2-3 mm se întrerup toate ţesuturile 5. În acest caz vasele lemnoase fiind secţionate. grâu. apa nu ajunge să alimenteze mugurii şi aceştia se usucă. tub în formă de U cu braţe inegale. Orientarea mişcării este determinată de direcţia excitantului şi poate fi pozitivă şi negativă. cu rădăcinile puternice. mufă dublă. la partea superioară a tubului. tijă lungă. ramură cu frunze.2. La partea inferioară a tubului de sticlă se montează dopul de cauciuc prin orificiul căruia trece tubul de sticlă în formă de U. După câtva timp se constată că fragmentul de frunză aşezat perpendicular pe suprafaţa apei îşi menţine turgescenţa. Evidenţierea rolului forţei de sucţiune a frunzelor în conducerea apei în corpul plantelor Materiale necesare. nervurile fiind paralele cu apa.Se iau fragmente de frunză. . Pentru a urmări efectul secţionărilor. Modul de lucru. tijă lungă.4 mugurii se usucă. nisip. Tub scurt. se îndepărtează scoarţa. se îndepărtează măduva 3. se îndepărtează scoarţa şi măduva 4. Evidenţierea geotropismului se poate face cu următorul montaj: se iau trei plantule (de mazăre. Se realizează montajul din figură. După câtva timp se constată că la fragmentele nr. în dopul de cauciuc perforat şi prevăzut cu o crestătură se fixează o ramură cu frunze. clemă susţinere tuburi. dop de cauciuc cu o gaură. clemă de susţinere. . Modul de lucru. dop de cauciuc crestat.Se iau cinci fragmente de ramuri de soc la care se fac secţiuni în următoarea ordine: 1. Un fragment se aşează la suprafaţa apei. seminţe de fasole. eprubetă mare.1. cristalizor. cu nervaţiunea paralelă. iar celălalt se ofileşte. iar celălalt fragment se aşează perpendicular pe suprafaţa apei. Materiale necesare: Postament. După 1-2 ore se notează din nou nivelul apei. mazăre. porumb sau lupin) crescute în rumeguş de lemn.

Latura dinspre Pământ a tulpinii. Modul de lucru. datorită faptului că fibrele sclerenchimatice suprapuse sunt aşezate perpendicular între ele şi oblic faţă de axa longitudinală a păstăii. Efectul este bine vizibil dacă se scufundă numai jumătate din con. ca urmare internodul se îndreaptă în sus. Când o tulpină de graminee este orizontală. ca urmare vârful său se îndreaptă în sus (geotropism negativ). Se taie segmente tinere din tulpină de graminee. în urma uscării sau umezirii Materiale necesare: Conuri uscate de conifere. În acesta se fixează cu un capăt segmente de pai în poziţie orizontală. formând în centru un mic muşuroi.lungi de 2-3 cm. Pinus. păstăi uscate de leguminoase. Curburi de torsiune au loc la uscarea păstăilor multor leguminoase. ceea ce face ca partea îmbibată să pară mult mai mică. Prin îmbibare partea externă a solzului se lungeşte mai mult decât partea sa internă. Larix) au solzii îndepărtaţi. Se aşează în trei eprubete mari în care am pus . La plantele tinere se observă că în decurs de 1-4 ore. Poziţiile celor trei eprubete vor fi: a. de aceea vârful ei se îndreaptă către pământ (geotropism pozitiv). Poziţie inversată. Punerea în evidenţă a factorilor fizici ai naturii şi a legilor care stau la baza producerii şi dirijării acestor fenomene. creşte mai puternic decât cea opusă. în aşa fel ca să aibă la mijloc un nod. se udă pământul şi se aşează tubul în poziţie orizontală. fiindcă are fibrele orientate transversal în timp ce partea internă are fibrele orientate longitudinal. b. Dacă se îmbibă cu apă. dar în sens opus. După o oră paiul curbează în dreptul nodului. cutie Petri. Se pune într-un cristalizor nisip umed. Se păstrează la întuneric menţinând umed nisipul. organele axiale (rădăcina şi tulpina) se orientează în direcţie verticală. Eprubetele se aşează în trei poziţii diferite. Rădăcina reacţionează invers. rumeguş umezit. poziţia normală. dar se ţin în condiţii favorabile de creştere. Conurile uscate de conifere (Picea. c. iar cei din aer rămân îndepărtaţi. acoperindu-se. În această poziţie nu are loc nici un impuls geotropic. excitaţia geică atinge mărimea maximă. cu rădăcina verticală îndreptată cu vârful în jos. Când se pune la uscat păstaia se răsuceşte din nou. se realizează cu ajutorul clinostatului. faţa sa dinspre Pământ se alungeşte mai puţin decât cealaltă. în dreptul unui nod se produce o curbură în formă de genunchi şi paiul se ridică vertical. în această poziţie. Mărirea şi micşorarea dimensiunii fibrelor vegetale prin îmbibare şi desimbibare este mai accentuată de-a curmezişul decât în lungul lor. Se scot din pământ şi se sădesc în tuburi graminee tinere având câteva internoduri .planta se aşează cu vârful rădăcinii în sus şi cu tulpina în jos. În curs de 24 de ore se vor produce curburile geotropice la noduri. când rădăcina formează cu verticala un unghi de 90o. Mişcări prin imbibiţie Mişcările de imbibiţie au loc în ţesuturile moarte ale plantelor. Curburile geotropice ale tulpinilor articulate se observă bine la Tradescantia. Solzii din apă se strâng. Experiment cu tulpini articulate de graminee. aceştia se curbează spre axă. 78 . sub acţiunea gravitaţiei. tulpina în sus şi rădăcina în jos. Poziţia orizontală. Cele două laturi din regiunea de creştere a tulpinilor aflate într-o poziţie înclinată faţă de verticală cresc inegal sub efectul excitaţiei gravitaţiei.de asemenea. Dacă o păstaie se scufundă în apă caldă se observă că ea se îndreaptă.

care începe la suprafaţa de contact cu ţesutul şi se extinde în 15-20 minute în toată masa lichidului. trusă de disecţie. Evidenţierea respiraţiei tisulare Respiraţia în intimitatea ei este un proces complex.5 cm. Evidenţierea respiraţiei celulare Materiale necesare: Cristalizor. Se observă la microscop şi dacă există un număr mare de infuzori.1. se introduce sub lamelă. 79 . care se realizează astfel: cu ajutorul a trei fragmente de pai lungi de 1. cu ajutorul acului seringii. Modul de lucru. Se depun într-o cutie Petri şi se taie foarte mărunt cu foarfeca. lampă de spirt. parafină sau ceară. Albastrul de metilen este o substanţă care prezintă proprietatea de a putea fi uşor oxidată si redusă. În acest mod se dovedeşte că ţesutul viu consumă oxigen. seringă. lamele. Fenomenul se numeşte oxitactism pozitiv şi este determinat de posibilitatea unor schimburi respiratorii mai avantajoase decât în restul camerei. eprubetă mijlocie. ulei vegetal. după care se examinează din nou preparatul la microscop. având grijă să nu se introducă bule aer. cloroform. Se obţine o cameră pătrată având o latură liberă. apoi se îndepărtează tegumentul de pe membrele posterioare. iar cel mort nu. După 15 minute. În această experienţă ţesutul viu consumând oxigenul din soluţie. După 15 minute. paie uscate de graminee. iar cealaltă se scufundă într-o baie de apă având temperatura peste + 50o C. în centrul camerei. se scoate eprubeta din baie şi se răceşte în apă la temperatura camerei. Se prelinge ulei pe peretele eprubetelor în aşa fel ca la suprafaţa lichidului să fie un strat de 1 cm. se produce o uşoară decolorare a albastrului de metilen. Se împarte în două părţi egale şi se introduce în câte o eprubetă peste care se toarnă ser Ringer. Modul de lucru. Se examinează din când în când şi se constată că în eprubeta care a stat la temperatura camerei. Sub aceste aspecte respiraţia poate fi pusă în evidenţă la diferite ţesuturi animale. infuzie de fân bogată în infuzori. În prezenţa oxigenului se găseşte forma oxidată. se consideră preparatul corespunzător. întrucât oxigenul molecular desprinde şi captează doi atomi de hidrogen de pe fiecare moleculă de albastru de metilen. ser Ringer. adică redobândirea atomilor de hidrogen pierduţi şi transformarea sa într-o formă incoloră (leucoderivat). una sau două bule de aer. Materiale necesare: Broască. Se constată că infuzorii s-au îngrămădit în jurul bulelor de aer. la această temperatură enzimele care intervin în procesele metabolice sunt inactivate.7%) cu albastru de metilen în concentraţie de 1‰.2. soluţie salină de albastru de metilen în concentraţie de 1%. apoi una din eprubete se lasă la temperatura camerei. În eprubeta ţinută la temperatura ridicată albastrul de metilen nu se decolorează. Se curăţă instrumentele şi se separă din masa musculară circa 2 g de ţesut. Se lasă în repaus 10 minute. Pe o lamă curăţată se pregăteşte o cameră de observaţie. Se agită bine. Se sacrifică o broască prin decapitare. Apoi se adaugă în fiecare eprubetă câte 5 ml dintr-o soluţie izotonică salină (NaCl 0. Ţesutul mărunţit este viu şi capabil de activitate metabolică. termometru.lame pentru microscopie. impregnate cu ceară topită sau parafină. se încadrează un spaţiu pe trei laturi ale unui pătrat. baie cu apă. din necesitatea de a respira. În cameră se introduce lichid de infuzie şi se acoperă cu o lamelă. permite reducerea albastrului de metilen. întrucât în bulele de aer se găseşte O2 mai mult decât în lichidul cuprins în spaţiul limitat de sub lamelă. dar în ultimă analiză el se exprimă prin consum de oxigen şi eliberarea de CO2. pensă. Se agită şi se lasă în repaus. prin jupuire.

uro-genit. faringe şi branhii. vezica urinară. Tehnica de lucru. Se observă. Nu se introduce foarfeca prea profund. Se aşează peştele pe latura dreaptă într-o tavă de disecţie. ficat. ce porneşte de la orificiul anal în sus. coaste. după o linie curbă. 23. aorta ventrală. 5. de la orificiul anal până la cap. 20. apoi paralel cu coloana vertebrală până la opercul. cu fundul acoperit de un strat de ceară de albine în amestec cu parafină şi smoală. narine. Anterior înotătoarei anale. a doua cu raze moi. vezica urinară. splină. 3. gonadă. organ principal de orientare al peştilor.. cu cei doi lobi simetrici susţinuţi de lame dermice. Pentru deschiderea cavităţii abdominale se secţionează peretele lateral al corpului. turtiţi şi fără pleoape şi glande anexe. iar ventral. se inseră înotătoarea anală. stomac. celom. Înapoia acestora. limbă. genital şi excretor. 4. tavă de disecţie. 17. 2. 16. într-o invaginare comună. înot. se întinde un muşchi lateral. de la cap până la coadă. uşor comprimat lateral. 6. 24. 14. se secţionează tegumentul de pe flancul expus şi se înlătură pentru a scoate în evidenţă musculatura. tăind şi centura scapulară. 7. spre vârful botului. vezica biliară. 19. cu poziţie toracică. Median şi dorsal se găsesc două înotătoare dorsale apropiate. se găsesc narinele. 12. Cu ajutorul acelor cu gămălie se fixează peştele de stratul de pe fundul vasului. cecumi 1 pilorici. 11. Muşchii laterali sunt alcătuiţi din benzi transversale numite miomere. înot. Pe faţa dorsală a capului. 9. . pentru a nu afecta organele interne. truse de disecţie. Înainte de a deschide cavitatea corpului. desch. Trunchiul este acoperit de solzi ctenoizi. că pe fiecare latură a corpului. vertebre. Ochii situaţi pe laturile capului sunt mari. separate de pereţi conjunctivi numiţi miosepte. prima cu raze ţepoase. Disecţia la biban: 1. 80 . 10. Înapoia operculelor se inseră cele două înotătoare pectorale. rinichi. 13. 15. înot. al căror număr este egal cu cel al vertebrelor. Gura cu poziţie terminală. 18. poartă dinţi puternici şi numeroşi. se găsesc situate înotătoarele ventrale. Coada este alcătuită dintr-un peduncul caudal şi înotătoarea propriu-zisă de tip homocerc. Disecţii la vertebrate Tema lucrării: Disecţia la peştii osoşi (Perca fluviatilis -bibanul) Este o specie de apă dulce cu corpul alungit. dorsale. inima. se găsesc 3 orificii: anal. ventrală. 8. Pentru a pune în evidenţă branhiile se îndepărtează operculele. intestin. Se ia peştele cu mâna stângă.21. codală. iar cu foarfeca se face o incizie pe linia medio- ventrală. spre partea posterioară a corpului. anus. Material necesar: Peşte proaspăt. ace pentru fixat. Peretele secţionat se înlătură pentru a pune în evidenţă organele interne. înot. anală. 22. Pe laturile corpului se găseşte linia laterală.

Pe faţa internă pielea este foarte bine vascularizată. în formă de evantai. deoarece nu se diferenţiază un gât. Anterior dreptului abdominal se găseşte muşchiul pectoral. Gura are deschiderea largă. Membrele posterioare mult mai dezvoltate. Tehnica de lucru. precum şi alţi muşchi mai mici şi mai puţin evidenţi. turtit dorso-ventral. Pentru deschiderea cavităţii corpului se taie cu un foarfece peretele muscular ventral. muşchiul latul dorsal. Broasca se sacrifică prin spinalizare sau prin anestezie cu eter sau cloroform. Broaşte vii. tavă de disecţie. care prin contracţie micşorează cavitatea abdominală. Preparatul se spală cu apă şi tot sub apă se observă organizaţia internă. Prin îndepărtarea pielii apare musculatura diferenţiată în muşchi specializaţi pentru realizarea anumitor funcţii. Membrele anterioare servesc la susţinerea corpului pe sol şi ca frână după un salt. Se taie cu grijă centura scapulară pentru a nu atinge inima. deschiderile sacilor olfactivi. lipsit de coadă. Înapoia ochilor se găsesc membranele timpanice. 81 . Ele sunt prevăzute cu 5 degete lungi prinse într-o palmatură interdigitală. protejaţi de două pleoape şi de o membrană nictitantă. al cărui tendon se inseră pe humerus. Tegumentul broaştei se mişcă uşor faţă de corp datorită prezenţei unui număr mare de saci limfatici. de la stomată orificiul cloacal până la mandibulă. care nu trebuie secţionată pentru a evita hemoragia. perpendiculare pe prima. Pe laturile capului se găsesc ochii proeminenţi. Pe mijlocul acestui muşchi se întinde vena abdominală. ace pentru fixat. iar pe maxilarul superior se găsesc dinţi numeroşi şi mărunţi. Operaţia nu este dificilă deoarece la amfibieni tegumentul nu aderă pe toată suprafaţa la muşchi. deoarece îndeplineşte şi funcţia respiratorie. pe linia mediană. care se întinde de-a lungul coloanei vertebrale. Pe faţa superioară a capului. Cu pensa se prinde tegumentul şi se desprinde uşor de corp. Pereţii laterali ai cavităţii abdominale se răsfrâng de-o parte şi de alta a corpului şi se fixează cu ace de substratul tăvii de disecţie. slab dezvoltate. Tema lucrării: Disecţia la broasca de lac ( Rana ridibunda) Broasca de lac are corpul robust. Se fixează cu ace maxilarul superior şi membrele în extensie. Pe faţa dorsală se disting: muşchiul dorsal care acoperă omoplatul. cu contur circular. Înainte de a deschide cavitatea corpului se desprinde pielea pentru a pune în evidenţă musculatura. se găsesc nările. către vârful botului. ce se vor întinde şi de-a lungul picioarelor. Ventral se observă muşchiul drept abdominal. Apoi se mai fac alte două tăieturi transversale. sacii limfatici. de–o parte şi de alta a liniei albe. ci doar în anumite puncte. Material necesar. Este de asemenea bine dezvoltată musculatura membrelor posterioare. alcătuit din cap şi trunchi. prevăzute cu patru degete. Pe laturile abdomenului se întind muşchii oblici externi. Membrele anterioare sunt scurte. Ea rămâne separată de pătura de muşchi prin nişte spaţii. sunt adaptate pentru înot şi sărit. muşchiul lungul dorsal. care roteşte braţul. În acest scop se face o incizie în tegument pe linia mediană a feţei ventrale a corpului. începând de la orificiul cloacal până la mandibulă. Glandele lacrimale şi Harder sunt prezente. Capul voluminos se prinde direct de trunchi. După sacrificare se aşează într-o tavă de disecţie cu abdomenul în sus. fiind un adductor al braţului. truse de disecţie.

7. Şopârle vii. oviduct. Material necesar. 22. 13. 82 . Coada este lungă. trahee. Tema lucrării: Disecţia la şopârla cenuşie (Lacerta agilis) Corpul şopârlei este diferenţiat în cap. Pe partea internă a coapselor se găsesc porii femurali. deschiderea rectului. atrii (drept şi stâng). 20. vezica urinară. Forma solzilor variază chiar la acelaşi animal în diferite regiuni ale corpului. Se răsfrâng pe laturi lambourile musculare punându- se în evidenţă organizaţia internă a şopârlei. Se taie apoi peretele muscular al corpului. Lateral sunt plasaţi ochii protejaţi de două pleoape şi o membrană nictitantă. ventricul. 21. se găsesc nările. 16. 11. truse de disecţie. intestinul gros. Trunchiul alungit este acoperit pe spate de solzi mărunţi. Se sacrifică animalul prin narcotizare cu cloroform sau eter etilic. La partea posterioară a capului se află deschiderile auditive cu membranele timpanice situate mai în profunzimea acestora. 9. cilindrică şi acoperită cu solzi dispuşi în verticile. artere carotide. Disecţia la femelă de şopârlă cenuşie (Lacerta agilis) 1. 3. vena suprahepatică. ace pentru fixat. tavă de disecţie. 23. timus. La limita dintre trunchi şi coadă se găseşte orificiul cloacal. 6. 14. Se secţionează cu atenţie centura pelviană şi scapulară. 18. trunchi şi coadă şi este acoperit de solzi epidermici. În dreptul gâtului solzii formează un guleraş festonat. o fantă transversală. Tehnica de lucru. 17. 12. 2. orificiul ureterelor. iar pe partea ventrală de solzi mai mari dispuşi în şiruri longitudinale. Către vârful botului. 4. 10. pe aceeaşi linie de disecţie. gât. 5. pancreas. 19. 15. stomac. cârje aortice(dreaptă şi stângă). ovar. ouă. terminate cu 5 degete şi prevăzute cu gheare. pâlnia oviductului. Membrele sunt bine dezvoltate. tot pe faţa dorsală a capului. scoţându-se în evidenţă musculatura ventrală. de la cloacă până la mandibulă. orificiul oviductelor. Tegumentul se răsfrânge lateral şi se fixează cu bolduri. deschiderea cloacală. canal carotidian. După sacrificare se aşează animalul cu abdomenul în sus. intestinul subţire. La nivelul membrelor se fac secţiuni transversale pe prima. Se fixează membrele cu ace şi se secţionează tegumentul medio-ventral. plămân. Suprafaţa dorsală a capului este acoperită de plăci cornoase al căror număr şi poziţie constituie un criteriu taxonomic. 8. ficat.

6. Cu o pensă se prinde sternul şi se ridică uşor. care ridică aripile. pene modificate (ornamentale. arc aortic. La acţiunea marelui pectoral se adaugă cea a micului pectoral. Picioarele sunt scurte şi terminate cu 4 degete prevăzute cu gheare. Faţa plantară a degetelor este acoperită cu scuturi cornoase. Aripile sunt mari şi ascuţite asigurând un zbor rapid. Înapoia ochiului se găseşte orificiul conductului auditiv extern. ovoid. Partea bazală a ciocului este acoperită de o ceromă. arteră carotidă. Se sacrifică porumbelul prin cloroformizare şi apoi se fixează pe o tavă de disecţie cu abdomenul în sus. Se mai fac încă două tăieturi transversale pe prima. 15. splină. Se desprinde cu grijă pielea. 5. 24. iar celelalte trei orientate anterior. corp adipos. 4. Tema lucrării: Disecţia la porumbel ( Columba livia) Porumbelul are capul oval. trahee. protejaţi de două pleoape mobile şi o membrană nictitantă transparentă. pori femurali. Antagonist celor doi muşchi care coboară aripile este muşchiul supracoracoid. 8. 2. este acoperit de pene. iar cu un foarfece se taie coastele. tectrice). cloacă. cu excepţia ciocului şi a membrelor posterioare. el se inseră cu un capăt pe stern. Disecţia la masculul de şopârlă cenuşie (Lacerta agilis) 1. Cei mai dezvoltaţi muşchi sunt cei pectorali. ficat. iar cu cel opus pe creasta humerală. artera mezenterică. Se taie cu o foarfece tegumentul pe linia medio-ventrală. care au rol în coborârea şi în ridicarea aripilor. 32. care după structura. Se observă musculatura ventrală care poartă amprenta unei adaptări profunde la zbor. 10. 20. penis. 26. intestin. ventricul. 3. alta în dreptul membrelor posterioare. fiind acoperit cu pene modificate. 23. La baza ciocului. vibrize). se află orificiul cloacal. o fantă transversală limitată de o proeminenţă tegumentară. puţin vizibil. 22. rinichi. rectrice. mai ales pe partea ventrală a gâtului pentru a nu se rupe guşa. plămân. Se secţionează musculatura pectorală. Tehnica de lucru. tavă de disecţie. Penele se inseră pe anumite zone ale corpului numite pterii. os hioid. Se smulg penele de pe faţa ventrală a trunchiului şi gâtului (exceptând coada şi aripile). rect. vena hepatică. tiroidă. suprarenale. 31. Ochii sunt mari. o membrană moale. până ce apare sternul. 7. fulgi. cili. 14. epididim. 11. 29. 27. 13. muşchi retractori ai penisului. Se desprind din articulaţie coracoidele şi toracalele (claviculele) şi se 83 . 21. mărginit de zone golaşe. iar corpul scurt. 9. Tot corpul. ciocul mic şi drept. Se îndepărtează lateral lambourile de piele şi se fixează cu ace. timus. canalul lui Muller. 12. Aripile se întind pe laturi. Material necesar: cloroform. dintre care primul orientat posterior. se găsesc nările înguste. 19. Gâtul este relativ lung şi mobil. 28. pe faţa inferioară. vezica biliară. una în dreptul aripilor. care se inseră pe coracoid şi humerus. de la orificiul cloacal până la baza ciocului. paralel cu carena. locul de inserţie şi locul pe care îl au aparţin următoarelor categorii: pene de contur (remige. 17. puf. pigmentată şi bogată în corpusculi tactili. testicul stâng. aorta. Marele pectoral este cel mai activ dintre toţi muşchii. pancreas. venă jugulară. terminat cu o coadă. orificiul urinar şi genital mascul. vezica urinară. pene filiforme.apterii. 16. La baza cozii. 18. 25. 30. trusă de disecţie. atriu. care este subţire şi aderentă. testicul drept. iar picioarele se extind înapoi şi puţin lateral. la nivelul ceromei. mai puţin voluminos.

au poziţie abdominală. 3-5 perechi. 4. 23. într-un vas mai mare de sticlă închis etanş cu capacul. Disecţia la porumbel. artera carotidă. protejaţi de două pleoape mobile. ventricul stâng. ochii sunt mari. tavă de disecţie. fiecare jumătate având pe marginea inferioară câte un lob acoperit de peri. Tema lucrării: Disecţia la iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus) Iepurele de casă prezintă capul mare în raport cu trunchiul. Se udă cu apă blana pe linia mediană a părţii ventrale dând 84 . 20. ace pentru fixat. 2. 9. 8. paratiroide. 10. Cea superioară este despicată. Trunchiul alungit se termină cu o coadă scurtă. 11. 18. 13. Membrele sunt inegale. 17. Tot corpul (excepţie rhinarium) este acoperit de blană formată din peri scurţi şi deşi şi puf moale la bază. timus. Glandele sudoripare sunt puţin dezvoltate şi prezente numai în zona inghinală. Se face apoi o incizie în musculatura abdomenului până la orificiul cloacal. 3. care se observă prin transparenţa tegumentului. iar la partea superioară a acesteia se disting nările ca două fante. care poartă pe margini peri lungi (gene). deschiderea cloacală. trahee. intestin. se aşează cu abdomenul în sus într-o tavă de disecţie sau pe o planşetă de lemn. 7. tiroida. La vârful botului există o zonă lipsită de peri numită rhinarium. 19. Lateral şi posterior se găsesc pavilioanele auditive bine dezvoltate. Tehnica de lucru. Material necesar. 14. arteră subclaviculară. în legătură cu deplasarea în salturi. vena subclaviculară. Orificiul bucal este mărginit de două buze. Buza inferioară prezintă şi ea lobi. Membrele se pot fixa de suport cu mici cuie. degetul 1 fiind redus. Iepure viu. sirinx. Astfel se pune în evidenţă dispoziţia in situ a tuturor organelor interne. atriu drept. 12. Pe bot poartă vibrize bine dezvoltate (mustăţi). esofag.îndepărtează toate aceste părţi scheletice. 21. 15. guşă. Glandele mamare. 16. trunchi brahiocefalic. Se spală bine de sânge cavitatea viscerală până ce apa rămâne clară iar organele se disting bine. Gâtul. pancreas. 22. prezintă o mare mobilitate. ficat. cloroform. stomac triturator(pipotă). ventricul drept. cu o regiune anterioară (facială) şi o regiune posterioară (cranială) distincte. vena cavă inferioară. Animalul sacrificat prin cloroformizare. dar de dimensiuni mai mici. 5. cele posterioare fiind mai lungi. iar la cele posterioare 4 degete. cu numeroase vase sanguine. truse de disecţie. Membrana nictitantă este rudimentară. La membrele anterioare prezintă 5 degete. Degetele sunt prevăzute cu gheare. 1. deşi nu este lung. 6. ansă duodenală. atriu stâng. vena jugulară. ea se menţine sub forma unei cute mici în unghiul intern al ochiului.

31. apendice vermiform. ficat. 34. artera şi vena subclaviculară. 13. stomac. ductul biliar. 33. Pe această linie se secţionează peretele muscular al abdomenului. atriul drept. Lambourile musculare se întind lateral şi se fixează cu ace. Se mai face o secţiune la nivelul membrelor posterioare. Pentru evidenţierea organelor cavităţii toracice se fac două secţiuni oblice prin coaste. 27. plămân. 23. 19. de la orificiul urinar până la xifistren. pilor. aponevroza fibroasă. 17. Se înlătură aceste părţi osoase lăsând descoperită cavitatea toracică. vena cavă anterioară. ventriculul drept. Se taie şi claviculele. Aceasta este separată de cea abdominală prin diafragmă. Cu pensa se apucă pielea în partea posterioară a abdomenului şi cu o foarfece se face o incizie până la unghiul mandibulei. arc aortic. În acest fel se pune în evidenţă dispoziţia organelor abdominale. splină. ureter. 2. 16. Pe linia mediană a părţii ventrale. rinichi. 25. duoden. artera pulmonară. 28. arterele carotide comune. 18. ventriculul stâng. 3. 35. rectum. 6. De la acest punct se face secţiunea pe limita inferioară a toracelui. ductul pancreatic. 14. ileum. Se jupoaie pielea de pe faţa ventrală şi de pe laturile corpului şi se fixează de suport prin ace. 5. 85 . un muşchi circular şi subţire. 9. Se prinde sternul cu o pensă şi se ridică o dată cu coastele secţionate (la limita dintre partea cartilaginoasă şi cea osoasă). capul epididimului. 24. 4. vezica urinară. vena cavă posterioară. 29. coarda spermatică(artera. pancreas. anastomoza jugulară. 30. testicul. dar cu rol deosebit în respiraţie. 32. 8. vena şi nervul). 36. 22. 21. La nivelul membrelor se fac secţiuni transversale pe prima. Disecţia la iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus): 1. 20. 11. apare o linie albă. esofag. vena jugulară externă. 26.părul de o parte şi de alta. colon. scoţând în evidenţă musculatura. 12. artera şi vena renală. canal deferent. vezica biliară. atriul stâng. Se secţionează apoi musculatura gâtului. 10. 7. 15. cecum.

Organizaţia internă la iepure 86 .

locomoţie.Compoziţia chimică a osului. Materia care arde reprezintă substanţa organică a osului. apă de var. Poate fi spart uşor dacă este lovit cu ciocanul şi prin mojarare poate fi transformat în pulbere. lat. Osul calcinat îşi păstrează forma. se curăţă bine şi se fierbe timp de 1-2 ore în apă în care se adaugă sodă caustică. Structura macroscopică a oaselor Material necesar: oase de mamifer luate de la abator. a. Pe un os lung secţionat longitudinal şi fiert timp½deoră în apă cu NaOH (pentru ca să se distrugă ţesuturile moi şi măduva roşie din epifize) se observă cu lupa foarte clar textura spongioasă a epifizelor. Se discută despre orientarea lamelelor osoase din epifize şi despre modul în care această orientare este determinată de forţele mecanice ce acţionează asupra osului. sursă de căldură. După aceasta se îndepărtează măduva. Oasele sunt piese dure. Prin acest procedeu se îndepărtează substanţele grase. eprubetă cu dop perforat. spongioasă din epifize şi fibroasă din tăbliile de la suprafaţa unui os lat sau scurt. sursă de căldură. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI-CLASA A XI-A Morfologia. sodă caustică. lame de sticlă. prin care trece un tub de sticlă lung de 10 cm cu diametrul 0. se analizează aspectele morfologice ale diferitelor tipuri de oase. un pahar. Prin analize chimice au fost determinate calitativ şi cantitativ diferite substanţe minerale şi organice care intră. se poate recunoaşte modul cum este distribuită substanţa organică. se analizează epifizele cu cartilajele articulare. structura şi compoziţia chimică a oaselor 1. benzină. mojar cu pistil sau piuliţă. apărare. Fragmente de oase degresate de mamifer sau de pasăre. Prelungind această ardere într-o flacără puternică sau punând osul pe jăratic încins se ajunge să se distrugă întreaga materie organică. se constată că osul compact din diafiză este mult mai dur decât osul spongios epifizar Concluzie. ferăstrău mic de mână (eventual de traforaj). 2. a căror constituţie corespunde rolului de susţinere.se procedează în felul următor: se ia un os subţire de pasăre. microscop. Pentru o mai bună cercetare a alcătuirii substanţei organice fundamentale-oseina. În cursul acestui proces se trece printr-o fază de carbonizare. de miel sau de iepure.15%. ceea ce înseamnă că 2/3 din greutatea osului o constituie substanţele minerale şi 1/3 substanţele organice.oseina. Mod de lucru. dar devine extrem de fragil. Dacă se cântăreşte osul înainte de calcinare şi după ce toată substanţa organică a fost arsă se constată că osul a pierdut 1/3 din greutatea lui. sodă caustică. acid azotic 5%. din menaj sau de la animale sacrificate în laborator. făină de os calcinat. ligamentele. Se secţionează longitudinal şi transversal părţile cele mai importante ale fiecărui tip de os lung. solide. în compoziţia osului. Mod de lucru: Se curăţă oasele cu ajutorul instrumentelor de disecţie până când se ajunge la periost. instrumente de disecţie. folosind o lamă metalică. Pentru punerea în evidenţă a componenţilor minerali şi organici se pot face mai multe experienţe. Se examinează acesta. degajând un fum şi un miros caracteristic. mojar sau piuliţă. pentru a vedea lumenul canalului medular din diafiză. Identificarea substanţelor organice din os Se ţine la flacără o bucată de os şi se constată că o parte din materia sa constitutivă arde. scurt. Încercând rezistenţa la presiune. molibdat de amoniu 1%. materia osoasă compactă din diafiză. 87 . capsulă de calcinat. prin coloraţia negricioasă caracteristică. Totodată se desprind şi cad picături de grăsime. Material necesar. se spală bine corpul osului cu apă şi se şterge cu o cârpă curată. Se examinează corpul osului lung cu măduva lui (albă şi roşie). tavă de disecţie.5 cm. când. despre structura oaselor în raport cu rolul pe care îl au de îndeplinit. soluţie de acid clorhidric 5. atât în starea normală cât şi în cazul unor tulburări patologice ce afectează acest sistem.

Într-o altă eprubetă se introduce Ca(OH)2. Pentru a realiza o subţiere mai grabnică se umezeşte piesa cu o picătură de apă. în care osul se ţine mai multe ore. Evidenţierea carbonului. 88 . Se taie cu foarfecele porţiunea translucidă. Este fosfatul de amoniu care demonstrează existenţa unui fosfat–fosfatul tricalcic-hidratat din compoziţia minerală a osului. osul are duritatea sa specifică. Se pregăteşte o eprubetă cu dop perforat prin care trece un tub de sticlă recurbat ce se prelungeşte la capătul care rămâne în afară cu un tub de cauciuc sau de material plastic. Concluzii. lame de ras sau bisturiu foarte bine ascuţit. eter. lamele. Se observă cristale de sulfat de calciu (aciculare. alcool. După degresare se spală bine piesa şi se introduce într-un vas de sticlă adecvat în care se găseşte o soluţie de acid clorhidric în concentraţie de 10-15%. în formol 5%. Prin diferite tehnici de laborator pot fi evidenţiaţi ioni de Ca++. după care se reînnoieşte soluţia de acid clorhidric.S-a demonstrat astfel prezenţa calciului.Structura microscopică a osului Material necesar. acesta se găseşte sub formă de carbonat de calciu. prin încălzire uşoară. Oasele demineralizate pot fi păstrate ca oricare piesă anatomică. Mod de lucru: există posibilitatea de a se obţine uşor preparate pentru observarea la microscop a structurii osului. lame. Osul îşi conservă forma. carbonat. La sfârşit se spală preparatul cu apă şi alcool.şi din substanţe anorganice. a marilor solicitări. Se aşează pe o lamă de sticlă. Sub acţiunea HCl.Degresarea se poate obţine şi prin extracţie cu benzină. periost. Se obţine colorarea soluţiei în galben şi. fosfat. se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop. O metodă pentru obţinerea unei secţiuni prin diafiza unui os lung este următoarea: se taie cu fierăstrăul o porţiune mică din diafiză şi. Apoi cu bisturiul sau cu lama se rade până când osul devine atât de transparent încât se poate citi prin el un text aşezat dedesubt. se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop. fosfat tricalcic. În acest scop se pot utiliza cu succes bucăţi mici cu suprafeţe de 1 cm2 dintr-o carenă de pui de găină. deoarece se formează carbonat de calciu. Evidenţierea substanţelor minerale din os. fluorură de calciu şi unele săruri de potasiu. Fragmentul de diafiză se polizează cu răbdare pe o piatră fină până se obţine o foiţă osoasă transparentă. care este şi cea mai subţire din carenă şi se curăţă cu bisturiul sau cu lama ţesutul conjunctiv adiacent şi periostul. b. Se filtrează. dar este foarte flexibil. Ele pot fi cu uşurinţă tăiate şi disociate.oseina (substanţă proteică) şi grăsimi. Evidenţierea calciului. Evidenţierea fosfatului se face astfel: se demineralizează un os cu acid azotic 5%. fosfat tricalcic hidratat. apoi se aşează pe lamă în câteva picături de apă. se pune repede dopul şi capătul liber al tubului de cauciuc se introduce în apa de var. foarfece. Peste pulberea de os se toarnă aproximativ 5 ml HCl 15%. reprezentate prin carbonat de calciu. Oase late şi foarte subţiri. Se amestecă şi se lasă câteva minute în repaus. prismatice. Componentele chimice se pot separa prin calcinare şi prin demineralizare cu acizi anorganici slabi. Mg++. de exemplu carenă sternală de la o pasăre. În această eprubetă se introduc fragmente uscate şi mojarate dintr-un os degresat. În oase. Adăugăm că printre substanţele minerale din os se mai găsesc şi săruri de magneziu. în timp de 36-48 de ore de la începerea experienţei se obţine dizolvarea în acid a tuturor substanţelor minerale din os. în eprubetă se dezvoltă bule de CO2. aceasta se aşează pe lamă în câteva picături de apă şi se acoperă cu lamela. Soluţia obţinută se filtrează şi filtratul se tratează cu o soluţie de molibdat de amoniu. orientate în raport cu direcţia acţiunii forţelor mecanice. fluorură de calciu etc. Se lasă în contact cu acesta timp de 12 ore. Evaporându-se soluţia la aer se mai formează numeroase alte cristale caracteristice . Datorită tuturor acestor săruri minerale. La filtrat se adaugă o cantitate potrivită de H2SO4 15%. dacă este un os lung se poate chiar înnoda. benzen sau toluen. se degresează prin ţinere în alcool. iar rezistenţa la tracţiune este determinată de fibrele care intră în constituţia lamelor osoase. rămânând numai substanţa organică. polizor cu piatră foarte fină. După alte 12 ore se repetă operaţia. 3. iar dacă se introduc într-o flacără ard complet. După aceasta se ia cu o pipetă efilată de sticlă puţin lichid din fundul eprubetei. după ce se curăţă bine de măduvă. Osul este alcătuit din substanţe organice. îşi face apariţia un precipitat de aceeaşi culoare. care barbotând în apa de var o tulbură. macle în formă de fier de lance). Un vârf de cuţit de pulbere de os se pune într-o eprubetă cu puţin HCl 15% pentru dizolvarea sărurilor minerale. Astfel.

Acesta se prezintă formată din trabecule orientate în evantai şi întretăiate în corpul epifizei. 7. Piesele se spală cu apă. 4. Se curăţă de ţesuturile moi şi se calcinează la o flacără puternică. Osteocitele nu se văd. osteocit. canal central Studiul carbohidraţilor Într-o eprubetă pipetează 10 picături de soluţie de nitrat de argint 1% şi tot atâtea picături de hidroxil de amoniu. 9. Observarea la microscop a osteoplastelor se poate face şi într-un fragment subţire de opercul de la un peşte mic. Fragmentele foarte subţiri de os pot fi incluzionate în balsam de Canada între lamă ţi lamelă. 10. în prealabil. în ambele secţiuni se pot vedea canalele Hawers şi osteoplastele dispuse în rânduri concentrice în jurul canalelor. 6. Pentru a observa structura epifizelor se procedează astfel: se ia un os lung. arteriolă. cavitate medulară. trabecule. apoi cu benzină. Secţiunea se colorează. periost. complet demineralizată. dar osteoplastele reproduc fidel forma osteocitelor. Examinate la microscop. Pentru a se vedea osteocitele trebuie să se realizeze o secţiune foarte fină într-o porţiune de os care a fost. venulă. 2. ele au fost distruse prin autoliză. precum şi unele canalicule comunicante dintre osteoplaste. 5. care se pune între lamă şi lamelă cu o picătură de apă. se secţionează epifiza şi o parte din diafiză cu fierăstrăul. nerv. 8.osteon. Ce crezi că s-a format pe pereţii eprubetei? Încearcă să explici fenomenul! 89 . lamele osoase. Cu ochiul liber sau cu lupa se observă dispoziţia substanţei minerale rămase în epifiză. Orientarea determină formarea unei structuri adaptate pentru rezistenţă la tracţiune şi presiune în direcţia solicitărilor mecanice. După ce precipitatul format în eprubetă s-a dizolvat adaugă glucoză şi încălzeşte soluţia. 2 4 6 3 5 7 1 8 9 10 Ţesut osos compact: 1. 3. se lasă câteva zile să se usuce după care se aşează pe lamă în balsam.

stativ de eprubete. 1. eprubete. şi II. soluţie diluată de carbonat de sodiu. burete din albuş de ou. Pe baza observaţiilor anterioare realizează graficele! 90 . salivă. Eprubeta 1 2 3 4 5 6 Soluţie de amidon 3 ml . Numerotează eprubetele de la 1 la 6 şi cu ajutorul tabelului pregăteşte lucrarea de laborator! Materiale necesare: soluţie de amidon. Concluzii: Cu proba Lugol se pun în evidenţă…………………………………………. Albuşul de ou întărit este lăsat să se usuce. 4. Care este pH-ul sucului gastric? b). - HCl 10% . Proba Fehling: într-o eprubetă pipetează 10 picături de soluţie Fehling I. 3 ml - Aşează cele 4 eprubete timp de 40 de minute într-o baie de apă la temperatura de 37˚C Gradul de dizolvare al albuşului de ou Completează propoziţia de mai jos! ……………………. acid clorhidric 0. După câteva minute albuşul se întăreşte.2 şi 3 încearcă să descoperi care sunt condiţiile necesare activităţii amilazei salivare! Pe baza observaţiilor asupra eprubetelor 4. soluţie Fehling I.5 şi 6 încearcă să determini care este temperatura optimă pentru activitatea enzimei salivare! c). 2. Pregătirea buretelui de albuş de ouă: se bate albuşul de ouă şi se aşează deasupra unui vas cu apă caldă. - Soluţie diluată de carbonat de sodiu . 1 ml 1 ml 1 ml 1 ml 1 ml Baie de apă 37˚C 37˚C 37˚C 20˚C 10˚C Gheaţă Rezultatul probei Lugol Rezultatul probei Fehling După 10-15 minute: Proba Lugol: pipetează pe o sticlă de ceas o picătură din fiecare eprubetă. 6. Din soluţia obţinută pipetează câte o picătură în fiecare din cele 6 eprubete. baie de apă. 3 ml 3 ml 3 ml 3 ml Amilază salivară . baie de apă.3% 3 ml . Pe baza observaţiilor asupra eprubetelor 1. . 3. Pregăteşte lucrarea de laborator cu ajutorul tabelului de mai jos! Numerotează eprubetele de la 1 la 4. după care adaugă tot atâtea picături de soluţie Fehling II. Eprubeta 1 2 3 4 Soluţie de pepsină 3 ml 3 ml 3 ml 3 ml Burete din albuş de ouă + + + + HCl 0. .. eprubete.3% şi 10%.este o enzimă prezentă în sucul gastric. Studiul enzimelor a). 5. Adaugă la fiecare probă soluţie de iod-iodură de potasiu. 3 ml . iod-iodură de potasiu. Materiale necesare: soluţie de pepsină. stativ. Cu proba Fehling se pun în evidenţă………………………………………..

după care adaugă KBrO3 (bromat de potasiu) de 0. Hidrosolubile sunt vitaminele B. Lecitina se dizolvă în solvenţi care dizolvă lipidele? Face excepţie lecitina? Ce rol are lecitina în gălbenuşul de ou? Maioneza se prepară prin adaos de ulei. Ce observi? Vitamina C (acidul ascorbic) are legătură dublă. iar în apă formează o soluţie coloidală opalescentă. De ce este etanolul util în extragerea lecitinei? Ce substanţe se găsesc în suspensie? După răcire. de atâtea ori. lecitina se dizolvă în etanol (excepţie acetona). pe baie de apă. Sub acţiunea etanolului fierbinte.01 mol. Peste filtratul rămas puneţi apă distilată. Această metodă se foloseşte şi pentru stabilirea cantităţii de vitamina C. KBrO3). care sub acţiunea oxidanţilor se oxidează (O2 din aer. Evidenţierea vitaminei C Într-o eprubetă pune 5 ml suc de lămâie. Scrie formula lecitinei! Scrie părţile cu polaritate şi fără polaritate ale moleculei. Emulsia conţine…………………………………………… Filtratul conţine…………………………………………… b) Într-o eprubetă pune 2 ml acetonă. gălbenuş de ou şi condimente. Ce boală apare în lipsa vitaminei C? Analiza rezultatelor: soluţia roşie cu vitamina C sub acţiunea bromatului de potasiu devine treptat incoloră. Datorită alimentaţiei variate omul primeşte necesarul de vitamine/zi. până când se obţine o soluţie transparentă. filtrează soluţia într-o eprubetă. Lipsa vitaminei C produce scorbutul. apă. peste care printr-o permanentă amestecare. proteinele precipită şi lecitina ajunge în solvent. Activitatea amilazei salivare Activitatea pepsinei din sucul gastric Evidenţierea lecitinei din ou a). Adaugă tot atâta acid acetic glacial peste care 4-5 picături de indicator de metil..apă………………………………………………………………. Lecitina din gălbenuşul de ou fixează atât lipidele fără polaritate cât şi cele cu polaritate. dar cele hidrosolubile trebuie asigurate zilnic pentru că nu se depozitează în organism 91 .acetonă…………………………………………………………… . Ce fel de solvent este apa? Se dizolvă în ea lecitina? De ce? Să iei în considerare şi mărimea moleculei. La fel precipită în acetonă. De ce trebuie uleiul adăugat sub formă de picături? Analiza rezultatelor: datorită existenţei părţilor cu polaritate şi fără polaritate. Când preparăm maioneza.C. peste care pui câteva picături de filtrat. iar liposolubile vitaminele A. torni 15 ml de etanol fierbinte. Cum se comportă lecitina în: . Această operaţiune se repetă.D. Ce culoare va avea soluţia? Încălzeşte soluţia la 40-50˚C. E.1/4 din gălbenuş pune într-un vas. lecitina emulsionează uleiul şi creează o punte între suprafaţa de contact ulei-apă. dar şi în apă. K.

.~ la 3mm în spatele liniei ce uneşte marginile posterioare ale timpanelor se simte un şanţ transversal ce corespunde cu articulaţia occipito-vertebrală.8 ml. Fixarea se face prin introducerea acelor în membrele anterioare şi posterioare în decubit dorsal sau ventral.între indexul şi policele mâinii drepte se ţine un ac care este lăsat să alunece pe linia mediană a capului în direcţie caudală. Dintre acestea cel mai frecvent se recurge la broaşte. Şoarecele se prinde de coadă cu mâna liberă. Dacă se foloseşte cloroform se creează o atmosferă de cloroform sub un clopot de sticlă. . apoi se aşteaptă 10-15 minute pentru a trece „şocul operator”. De obicei înainte de imobilizare se spinalizează broasca (distrugerea măduvei spinării) sau se decapitează. excitator electric.2-0. Mod de lucru: . Imobilizarea Broasca se imobilizează pe planşeta confecţionată din lemn moale sau o placă de lemn pe care se lipeşte un strat subţire de plută.se decapitează broasca şi se suspendă de un stativ cu ajutorul unui cârlig. iar urmărirea este dificilă. broaşte. 1. trusă de disecţie.când se simte o rezistenţă înseamnă că acul nu se află în canal. Prinderea animalului. cobai. maimuţe. CH3-COOH. . rezultând că toate elementele arcului reflex sunt intacte. vată. iar degetul arătător prinde mandibula şi o coboară.în acest moment răspunsul motor la ciupire lipseşte. cauzele acestuia fiind traumatismul suferit şi deconectarea măduvei de centrii nervoşi superiori. cârlig pentru suspendat broasca. iepuri. conform necesităţilor de lucru. . iar cealaltă va prinde partea dorsală a broaştei. şobolani. . pisici.se pătrunde cu foarfeca în cavitatea bucală şi se secţionează de-a lungul liniei retro-oculare. Se introduce degetul labei posterioare în soluţie de CH3-COOH 5% şi asistăm la retracţia labei (reflex de flexie). Analiza arcului reflex Materiale necesare: broască. acesta se injectează în sacii limfatici ai broaştei în cantitate de 0.la apropierea mâinii de partea posterioară animalul răspunde prin salturi.broasca se ţine cu partea dorsală în palmă. . Broasca este un animal uşor de prins: -nu se încearcă prinderea de partea posterioară. Spinalizarea Se prinde broasca în palma stângă şi cu indexul se flectează capul în unghi de 45 de grade cu trunchiul. având loc extensia puternică a membrelor. Decapitarea Este necesară pentru a menţine integritatea măduvei: . . Când se foloseşte uretan 25%.se recomandă ca o mână să fie aşezată în faţa animalului. . Şobolanul este prins de pielea cefei cu o pensă Kocker şi cu mâna stângă de coadă. şoareci. 92 . Se folosesc câini.se înţeapă cu acul pielea din această regiune până se ajunge în canalul rahidian.prin rotirea acului în canalul vertebral se distruge măduva. Când experienţa necesită integritatea sistemului nervos animalele sunt narcotizate cu uretan sau cloroform şi apoi sunt fixate pe planşetă. apoi se orientează acul în direcţie caudală şi se pătrunde în canalul vertebral. care permite înfigerea uşoară a acelor de laborator. soluţie 5%.FIZIOLOGIE Animale de experienţă În cercetările de fiziologie utilizarea animalelor este indispensabilă. .

93 . Concluzie: Condiţia esenţială pentru producerea actului reflex este integritatea arcului reflex. întrerupător Morse. redresor.sub sciaticul stâng se plasează un excitator electric. . bobină de inducţie. . II. Oboseala sinaptică Noţiunea de sinapsă a fost introdusă în fiziologie de Sherrington şi se referă la locul de „contact” între două celule nervoase.se îndepărtează la maxim cele două bobine şi apoi se creşte intensitatea curentului electric prin apropierea bobinelor.se stimulează ambii nervi sciatici prin impulsuri date cu întrerupătorul Morse şi se constată că numai laba dreaptă prezintă contracţii reflexe deoarece sciaticul stâng este scos din funcţiune. . . astfel încât laba respectivă se contractă Interpretare: După ce se plasează şi sub sciaticul drept un al doilea excitator. . 1. excitatoare. care fusese obosit. stimulând din minut în minut. trusă de disecţie.sub sciaticul stâng se introduce un tampon de vată îmbibat cu cloroform şi se aşteaptă 5 minute pentru ca acesta să-şi facă efectul (blochează conductibilitatea nervoasă). sinapsa reprezentând porţiunea cea mai fatigabilă a unui circuit nervos. . Întreruperea lui duce la dispariţia reflexului.dispariţia reflexului se datorează anestezierii fibrelor senzitive ale nervului sciatic (nerv mixt).se scoate tamponul din partea stângă şi pe măsura restabilirii funcţionalităţii nervului se constată că laba stângă îşi reia activitatea. se stimulează în continuare până când membrul posterior drept nu se mai contractă. Ulterior noţiunea de sinapsă a fost extinsă şi la joncţiunile neuro-efectoare (placa motorie). . Mod de lucru: I. se observă că de data aceasta. – cu ajutorul acului de spinalizat se distrug centrii medulari. Se evidenţiază nervul sciatic pe sub care se trece un fir de aţă fără a-l lega. 1. . soluţie Ringer. . 3.se excită sciaticul stâng. 2. Cu ajutorul acului de spinalizat se distruge măduva şi se constată dispariţia tuturor reflexelor. – cu un excitator de mână se stimulează direct gastrocnemianul drept care fusese obosit. 2. 4.se stimulează sciaticul stâng în continuare. Materiale necesare:broască. 3. – se aşteaptă 30 de secunde pentru a fi convinşi că laba nu se mai contractă. Reflexul nu mai are loc pentru că au fost anesteziaţi receptorii. membrul posterior drept.când intensitatea curentului este suficient de mare pentru a determina şi contracţia reflexă a labei drepte.se notează momentul dispariţiei reflexului. . . 3. cloroform. cât mai aproape de genunchi se introduce un tampon îmbibat în novocaină. .după un timp nici această stimulare nu mai declanşează răspunsul reflex pentru că au fost anesteziate şi fibrele motorii ale nervului sciatic. Se spală apoi 15 minute laba anesteziată. prin secţionarea nervului sciatic 4.în acest caz are loc contracţia gastrocnemianului. 2. rezultând reluarea reflexului. Explicaţia constă în instalarea fenomenului de oboseală la nivelul sinapselor medulare. După ~ 15 minute se îndepărtează vata şi se introduce laba în CH3-COOH 5%.se decapitează broasca şi se evidenţiază cei doi nervi sciatici. Sub nervul sciatic. ceea ce arată că la nivelul muşchiului nu s-a instalat fenomenul de oboseală musculară. .aceste efecte pot fi obţinute mai simplu. îşi reia activitatea.se stimulează tegumentul deasupra nivelului tamponului şi se observă prezenţa reflexului . – se continuă stimularea până ce membrul posterior drept nu mai răspunde deoarece s-a instalat fenomenul de oboseală. apoi se înfăşoară laba broaştei cu vată îmbibată în cloroform sau novocaină. .

Fiziologia muşchilor: preparate neuromusculare. contracţia musculară. Interpretare: În cazul experimentului II se deduce instalarea fenomenului de oboseală la nivelul plăcii motorii. constituie capătul mobil. cu ajutorul unor ace cu gămălie.miograma. Preparatele neuromusculare pot fi detaşate complet din organism sau pot fi lăsate în continuare în organism. . . vată. Se paralizează broasca prin distrugerea axului cerebrospinal şi se fixează cu faţa ventrală pe planşetă. ace de disecţie. Prin dispozitivul de înregistrat se asigură înscrierea curbelor caracteristice tipurilor de contracţie. apoi se disociază masa musculară a coapsei în plan axial. cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont. instrumente de disecţie. Modul de lucru. Preparatele neuromusculare sunt ansambluri de unităţi funcţionale reprezentate prin muşchi şi nervii lor motori.pe tot parcursul experienţei nervii sciatici se umectează cu soluţie Ringer. respectând relaţiile vasculare şi relaţia nervului cu centrii medulari. de intensitate 94 . Această articulaţie fixată cu ace în măsuţa miografului va constitui todeauna capătul fix al preparatului neuromuscular. Se aşează preparatul pe o lamă curată de sticlă şi se acoperă cu un tampon de vată îmbibat cu ser fiziologic. ace cu gămălie. nervul se secţionează cât mai aproape de regiunea coccigiană. Disociem acum muşchiul gastrocnemian inserat la capătul său inferior prin tendonul lui Ahile. Contracţia simplă sau secusa Este contracţia unică a unui muşchi determinată de excitarea lui cu un excitant care acţionează o singură dată. Nervul este flancat de artera şi vena femurală de care trebuie degajat. În acest mod preparatul va rezista un timp oarecare. Cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont se introduce un fir de aţă pe sub tendon şi se leagă strâns. Se izolează apoi un preparat gastrocnemian-sciatic. În acest fel se păstrează inserţia proximală a muşchiului gastrocnemian pe o porţiune de os femural. Acest mod de excitare are avantajul că transmite excitaţia la toate unităţile musculare şi se obţin rezultate mai bune. Se disociază nervul sciatic situat între muşchiul triceps şi semimembranos. ser fiziologic. presare.la nivelul plăcii motorii. baghete de sticlă cu vârful bont. Oboseala se datorează epuizării rezervelor de mediator chimic din butonul sinaptic. Se îndepărtează tegumentul unui membru posterior. indiferent dacă se aplică direct sau indirect. prin firul de aţă conectat la pârghie. egală cu cea corporală.la nivelul centrului nervos. Când se apasă pe butonul întrerupător. cu membrele în extensie. După ce a fost izolat. aşa cum ar fi cazul preparatelor neuromusculare obţinute de la homeoterme. Material necesar: O broască. Material necesar: Broască. Muşchiul se scurtează repede.. sursă de curent continuu. dispozitiv pentru excitaţie electrică (de la reţea. instrumente de disecţie . iar tendonul.la nivelul fibrei musculare. Mod de lucru. kinograf. Când se ridică degetul de pe întrerupător. adică prin excitarea nervului corespunzător. Ţinându-se de capetele firelor de aţă ale legăturii se ridică muşchiul şi se detaşează prin secţionarea piciorului deasupra şi sub articulaţia tibiofemurală. se produce din nou o variaţie bruscă a intensităţii excitantului. Astfel de preparate sunt denumite in situ. Pe asemenea preparate excitarea muşchiului se face indirect. ciupire. Pentru demonstrarea proprietăţilor muşchilor se foloseşte preparatul neuromuscular. . se produce o variaţie bruscă a intensităţii excitantului ceea ce are ca efect declanşarea contracţiei. care determină o nouă secusă. Preparate neuromusculare. Mai întâi se montează o instalaţie electrică necesară excitării. pentru a evita deshidratarea nervului. întrerupător. lampă cu motorină. Preparatele neuromusculare obţinute de la animalele poichiloterme îşi păstrează timp îndelungat viabilitatea fără să fim nevoiţi să asigurăm pe durata experienţei temperatura constantă. lamă de sticlă. apoi se relaxează revenind la starea de repaus. în cazul plăcii motorii mediatorul chimic este acetilcolina. Peniţa înscrie pe suprafaţa de înregistrare o urmă. . S-a obţinut astfel preparatul neuromuscular gastrocnemian sciatic. Se va evita lezarea nervului prin întindere. Ordinea instalării fenomenului de oboseală este următoarea: . bandă de hârtie. fire de aţă. apoi se secţionează tendonul sub această legătură. adică recapătă lungimea de la început. miograf. . de la acumulator sau de la o baterie electrică de buzunar).planşetă sau cuvă de disecţie. se stabileşte circuitul electric.

d. bobină de inducţie asupra muşchiului în timpul B. Analizând miograma obţinută în condiţiile de mai sus putem delimita: 1) perioada de contracţie marcată prin traseul ascendent al curbei. care se deplasează şi. Dacă mai multe excitaţii se succed la intervale mai scurte decât durata unei secuse se obţine o contracţie susţinută prelungită sau tetanică. succesiunea rapidă a impulsurilor determină menţinerea totală şi permanentă a muşchiului în stare de contracţie. se produc variaţii bruşte ale intensităţii curentului. Graficul şi analiza unei secuse fazei de scurtare sau la finele musculare a-b – perioada latentă acestei stări. Pentru înregistrare se aduce peniţa în contact cu hârtia kimografului. care nu se definitivează datorită excitaţiei succesive A. Se obţin deci două secuse. cea de-a doua şi 4. Traseul miogramei în continuare este o linie orizontală. provocând minimum 20 excitaţii pe secundă.30 pe secundă) şi se obţine o curbă cu un platou neted al tetanosului complet. Singura deosebire este viteza cu mult mai mică de rotire a cilindrului.) muşchiul este menţinut în stare de contracţie tot timpul cât durează un travaliu. Atâta timp cât prin muşchi continuă să treacă curent electric de intensitate constantă. după fiecare contracţie are loc un început de relaxare. înregistrate numai în intensitate. În stările de tetanos complet. pe miogramă traseul este din nou ascendent. apăsăm brusc pe butonul întrerupătorului de 3-4 ori la intervale rare şi se constată că se obţin tot atâtea secuse. Se măreşte acum şi mai mult frecvenţa excitaţiilor (20. Dacă urmează excitaţii. Rezultă că muşchiul răspunde prin contracţii atât la stabilirea curentului cât şi la întreruperea lui pentru că. cea de-a doua excitaţie acţionând în timpul fazei de relaxare a muşchiului. după ce peniţa a înscris pe hârtie o mică porţiune de linie dreaptă. ambele putându-se înregistra succesiv.perioada de relaxare tot timpul cât se produc aceste excitaţii. în ambele cazuri. Deci în tetanosul incomplet. Kimograful şi înregistrarea secusei şi ce determină o nouă stare de tetanosului: contracţie. peniţă petrec cu o frecvenţă mai 3. se obţin rezultate asemănătoare celor precedente. În organism datorită frecvenţei mari a impulsurilor nervoase motoare (200-300 pe sec. Se măreşte frecvenţa excitaţiilor şi se înregistrează un traseu care prezintă platoul dinţat al tetanosului incomplet. Subliniem că pentru obţinerea celei de-a doua secuse nu se întrerupe circuitul înainte ca muşchiul să se fi relaxat complet. 2) perioada de relaxare marcată prin traseul descendent Contracţia susţinută sau tetanosul fiziologic. întregul traseu apare ca o linie sinuoasă. S-a obţinut astfel un tetanos fiziologic complet. Atât timp cât durează acţiunea repetată a excitaţiilor. după prima excitare. Pentru înregistrare ne servim de aceeaşi instalaţie cu care am făcut înscrierea unei contracţii simple. se observă că b. Demonstrăm tetanosul fiziologic incomplet şi complet folosind curentul continuu de 3-5 volţi.c. nu apar fenomene vizibile. adică un tetanos fiziologic incomplet. În concluzie. pilă electrică 6. relaxarea nu se mai continuă şi se produce o nouă contracţie. 95 . gastrocnemian de broască mare. S-a obţinut astfel o fuziune incompletă de contracţii. succesiunea mare a impulsurilor determină menţinerea totală şi permanentă a muşchiului în stare de contracţie. cu condiţia să acţionăm întrerupătorul cu o frecvenţă corespunzătoare. dispozitiv electric pentru înregistrarea timpului următoarele acţionează 5.mai mică. cilindru inscriptor 2. Dacă excitaţiile se 1.perioada de contracţie muşchiul rămâne contractat c. distanţate în acelaşi fel.

Legile reflexelor Se ia o broască spinală (broasca decapitată cu centrii medulari intacţi). pentru depăşirea şocului spinal.vas cu apă acidulată  Legea generalizării. 0.  Legea iradierii. 96 .1. şi concomitent. spălaţi gamba cu apă şi uscaţi-o prin tamponare cu hârtie de filtru.legea coordonării În locul acidului se poate folosi.  Legea simetriei. Utilizând o hârtie de filtru îmbibată cu A.broască decerebrată extremităţilor. După fiecare testare. b. potrivit legilor lui Pfluger:  Legea localizării. După 10 minute.legea iradierii musculaturii membrelor şi 5.5. 0. La excitarea cu concentraţia slabă de acid sulfuric (0.0. La o.3.legea unilateralităţii concentraţie de 2% se produc 3. proporţionale cu concentraţia acidului sulfuric folosit.7% se constată că broasca flectează puternic membrul posterior respectiv.legea simetriei convulsii generalizate ale 4.  Legea unilateralităţii.3 %) se observă o uşoară schiţă a labei piciorului.legea generalizării trunchiului.legea localizării 2. flectează membrul posterior de partea opusă. prin aplicarea unor bucăţi de hârtie de filtru îmbibate cu acid sulfuric de concentraţii diferite: 0. B. Schema reacţiei conform legilor lui ca stimul. un curent de inducţie a Pflüger cărui intensitate va fi crescută progresiv. broasca decapitată se suspendă pe un stativ cu o sârmă introdusă prin planşeul bucal. Stimulaţi pielea gambei. 1 şi 2%. 6.0. La o 1.7. obţinem flexia întregului membru posterior.1.5% . Demonstrarea acid sulfuric 1% se obţin legilor lui Pflüger: contracţii ale tuturor a. La concentraţii de 0. Se obţin reacţii de răspuns tot mai ample.

obraji 4. Un cursor rămâne la zero. Se capătă senzaţia unei 97 . senzaţii termice. ceafă 20 mm. Se înlocuiesc vârfurile ascuţite ale cursorilor cu butoni metalici. sau două butoane metalice.contactul cu bila având verticală.5 cm între vârfurile degetului arătător şi celui mijlociu . gradată a cursorului valoarea presiunii degetele alipite exprimate în mg. frunte 4 mm. susţinută de un mâner plasat în mijlocul ei. Mod de lucru. Un elev serveşte drept subiect. Se citeşte pe rigla Experienţa lui Aristotel: 1.teritoriile tegumentare au în scoarţa cerebrală zone de proiecţie bine receptoare excitate în (2) sunt suficient de distanţate precizate. alţii încapsulaţi. Cei specializaţi pentru excitaţiile tactile şi termice se găsesc în epiteliul de acoperire al tegumentului şi mucoaselor. fiind dependentă de numărul de corpusculi tactili repartizaţi în acea regiune tegumentară. cu cât în regiunea tegumentară cercetată sunt prezenţi mai mulţi corpusculi tactili. de pipăit. Astfel se explorează mai multe regiuni tegumentare pentru a se vedea diferenţele de sensibilitate. determinând diferenţieri în gradul de acuitate tactilă şi termică pe diferite suprafeţe tegumentare. dosul mâinii 6 mm. 2. Determinarea sensibilităţii la presiune. Receptorii cutanaţi sunt localizaţi în tegument. Aceasta poate fi demonstrată prin clasica experienţă a lui Aristotel. Receptorii tactili şi termici au o densitate mai mare variabilă dintr-un loc în altul. celălalt se deplasează progresiv în lungul riglei. pe fiecare cursor se află şi o gradaţie. La capetele inferioare ale cursorilor se pot aplica două vârfuri ascuţite.  Determinarea sensibilităţii la contact. Cu cât mai mare este distanţa între cele două vârfuri. ANALIZATORI 1. din os. Sensibilitatea tactilă este cu atât mai fină. În absenţa esteziometrului poate fi folosit un compas sau un şubler. după cum dorim să măsurăm sensibilitatea tactilă sau la presiune.5 mm. care indică valoarea presiunii. Esteziometrul este un aparat alcătuit dintr-o riglă metalică gradată.5 mm. atunci când se aplică cele două vârfuri pe o regiune tegumentară. Dăm câteva valori medii pentru mai multe regiuni: Vârful limbii= 0. cu atât sensibilitatea tactilă este mai mică. Determinarea sensibilităţii tactile. Material necesar . bărbie 7 mm. spate 5-6 cm. presiune. coapsă 7 cm. vârful degetelor 1-2 mm. să declare câte contacte simte. situaţi de o parte şi de alta a mânerului şi care pot fi deplasaţi de la mijlocul la extremităţile riglei. El trebuie să închidă ochii pentru a nu vedea deplasarea cursorilor şi. ale căror raporturi spaţiale reproduc pe pentru a determina senzaţia acelea ale regiunilor tegumentare luate în dublă consideraţie. buza superioară 1 mm. Esteziometria este o metodă de măsurare a sensibilităţii tactile pe suprafaţa tegumentului. aplicate pe o regiune tegumentară în momentul când subiectul percepe două contacte. antebraţ 15 mm. Se apasă cu aceşti butoni pe o regiune tegumentară până când subiectul declară că simte presiunea exercitată. palma 4 mm. Se procedează în felul următor: se aşează o bilă cu diametrul de 0.Analizatorul cutanat Analizatorul cutanat este ansamblul morfofuncţional prin care organismul obţine: a) senzaţii tactile. senzaţii dureroase.contactul unei singure bile cu degetele încrucişate Experienţa lui Aristotel.5 mm. unii liberi. Pe riglă se găsesc doi cursori. Pentru măsurarea acesteia din urmă. În felul acesta se măreşte spaţiul dintre cele două vârfuri şi se citeşte pe riglă distanţa la care se găsesc când subiectul declară că simte două puncte de contact. tâmplă 7 mm. Distanţa cu care se deplasează un cursor se citeşte pe riglă. Regiunile tegumentare 3. buza inferioară 1.

Sensibilitatea de contact şi de presiune are ca excitant un agent mecanic care prin apăsare mai slabă sau mai puternică determină o deformare a tegumentului şi ca urmare excitarea receptorilor tactili Meissner şi de presiune Vater-Pacini. Datorită difuziunii aerului expirat în interiorul spaţiului cornetului superior se produce senzaţia olfactivă. de aceea contactele permanente nu sunt percepute. ea nu se simte decât la marginea zonei de contact. Înlocuind substanţa odorantă. Acuitatea tactilă creşte la orbi nu printr-o mărire a densităţii corpusculilor tactili în tegumentul de la vârful degetelor. însă prezenţa pe această suprafaţă a unui grăunte cât de mic este simţită. de adulmecare. Prin adulmecare aerul inspirat este antrenat mai intens spre cornetul nazal superior şi astfel excitarea chemoreceptorilor olfactivi se face mult mai repede cu latenţă mai mică. de data aceasta. În primul caz s-a produs oboseala receptorilor olfactivi pentru acea substanţă. ci printr-o perfecţionare compensatorie. de pildă. Tot aşa dacă într-un vas cu mercur vârâm mâna în metalul lichid. În legătură cu fiziologia analizatorului olfactiv propunem următoarele experienţe:  Se vor pregăti sticluţe cu substanţe odorante : benzen. 2 . va avea senzaţia a două bile deoarece. După câteva exerciţii reuşeşte să identifice după miros substanţa odorantă. deci de deformare a tegumentului şi implicit a excitării receptorilor cu o intensitate mai mare la locul unde se află asperitatea respectivă. În consecinţă de formează senzaţii separate de atingere a bilei. încălţămintea. iar aceste două regiuni tegumentare se proiectează pe scoarţă în două puncte diferite. au fost excitate terminaţiile tactile de pe suprafaţa externă a degetului arătător şi cele de pe suprafaţa internă a degetului mijlociu. Aşa de pildă. Se va observa că acesta.Analizatorul olfactiv Analizatorul olfactiv este ansamblul morfofuncţional prin intermediul căruia se formează senzaţia olfactivă. Avem impresia că numai în acel loc se exercită forţa de apăsare. în fiecare zonă corticală. un măr cu o anumită aromă şi i se va cere să spună dacă simte mirosul deosebit. 98 . receptorii rămânând totuşi sensibili pentru o nouă substanţă. în concentraţia cea mai mică care poate fi percepută şi se va cere unui elev să identifice mirosul. Se va observa că el va face o inspiraţie profundă sau inspiraţii scurte. Dacă subiectul încrucişează cele două degete şi palpează bila. Simţim însă presiune şi într-un caz şi în altul la marginile zonei de contact. Aşa face ca îmbrăcămintea. Când presiunea se exercită cu aceeaşi intensitate pe o suprafaţă mare de tegument.singure bile deoarece proiecţia corticală a regiunii interne a degetului arătător şi cea a regiunii tegumentare externe a degetului mijlociu sunt foarte apropiate. mucoasa olfactivă nu vine în contact cu aerul proaspăt. inelul din deget nu se fac simţite. nu simţim presiunea la suprafaţa de contact cu mercurul. toluen sau altă substanţă volatilă. când ne aflăm cu tot corpul în apă nu simţim presiunea exercitată asupra tegumentului de masa de apă. Receptorii tactili se adaptează uşor la presiune. spre cavităţile nazale. expiră aerul din cavitatea bucală. realizată prin exerciţiu care duce la o capacitate de analiză crescută în segmentul cortical al analizatorului cutanat tactil. mai îndepărtate. Elevul declară după un timp că nu mai simte mirosul respectiv. Observaţie. Acest procedeu al degustării este folosit în aprecierea aromelor substanţelor alimentare. prin coane. triturând mărul în cursul masticaţiei. datorită forţei de apăsare. în aerul inspirat. elevul declară că simte mirosul noii substanţe. Explicaţie. În respiraţia curentă aerul atinge doar marginea anteroinferioară a cornetului nazal superior şi astfel.  Se va da unui elev să mănânce. De asemenea nu simţim presiunea exercitată de sus în jos când stăm în picioare cu tălpile aşezate pe o suprafaţă netedă. Pragul de excitare al receptorilor olfactivi este variabil cu starea fiziopatologică a subiectului şi cu durata de acţiune a substanţei mirositoare. Excitanţii adecvaţi ai receptorilor olfactivi sunt substanţe chimice ce se găsesc în stare volatilă. repetate.  Se dă unui elev să inspire timp îndelungat aer în care se găseşte o cantitate crescută de substanţe odorante. Receptorii olfactivi sunt situaţi în epiteliul senzorial al mucoasei nazale olfactive din cornetul superior.

Secţionând pleoapa superioară în unghiul extern observăm glanda lacrimală. echivalent cu pragul de percepere. se impregnează tubul poros cu o substanţă odorantă după care se introduce în interiorul lui tubul de sticlă gradat. Acest aparat constă dintr-un tub de sticlă lung de Olfactometrul circa 40 cm cu un capăt îndoit 3 Zwaardemacker: pentru a putea fi introdus în 2 1 1. pentru a studia organele anexe. În acest sens se foloseşte olfactometrul Zwaardemacker sau unul improvizat. temperatură. pleoapele care delimitează fanta palpebrală.5 cm. în stările emotive acuitatea olfactivă creşte. Importanţa biologică a sensibilităţii olfactive constă în decelarea prezenţei în aer a unor substanţe chimice dintre care unele ar putea fi nocive. In situ putem observa organele de protecţie. precum şi în funcţie de starea fiziologică (factori interni). Împreună cu simţul gustului are rol în controlul calităţii alimentelor. Se constată că acuitatea olfactivă variază în funcţie de substanţa mirositoare cercetată.paravan Porţiunea gradată a tubului de sticlă alunecă în interiorul unui alt tub din material poros sau în interiorul unui tub de cauciuc. Mod de lucru. Olfactometria. Mod de lucru. Concluzii.tarsul. Studiul anatomic al organului de simţ se poate face pe ochi de bou luat din abator sau pe ochi neenucleaţi. Pentru a scoate afară globul 99 .Analizatorul optic Analizatorul optic este ansamblul morfofuncţional prin care se formează şi se analizează senzaţiile luminoase. 3 . potrivindu-se cap la cap. Starea de inflamaţie a mucoasei nazale micşorează sensibilitatea olfactivă. nazal. al ochiului vedem pliul semilunar. reptile. 3. atunci când dispunem de capul unui mamifer. Sensibilitatea olfactivă variază în funcţie de umiditate. În unghiul intern. Dacă acest al doilea tub este scos din tubul 1 (gradat) se poate citi pe acesta din urmă distanţa cu care tubul 2 depăşeşte tubul 1. După 10 minute se utilizează un alt tub poros impregnat cu o altă substanţă şi se cercetează acuitatea olfactivă în raport cu acesta. Când cele două tuburi se găsesc cap la cap. Subiectul este invitat să inspire puternic şi scurt de câteva ori. aerul inspirat nu vine în contact cu substanţa odorantă din tubul poros şi în consecinţă subiectul nu are nici o senzaţie olfactivă. Cu cât suprafaţa tubului poros care vine în contact cu aerul inspirat este mai mare. Adaptarea la un anumit miros duce la diminuarea acuităţii olfactive pentru acesta. Astfel. În structura pleoapei se află o lamă scheletică. exteroceptorii olfactivi sunt excitaţi de substanţe odorante din mediu.formată din ţesut fibroelastic. batracieni. vestigiu al celei de-a treia pleoape existente la păsări. Secţionând apoi conjunctiva de jur împrejur se pătrunde în cavitatea orbitală.tub poros gradaţii. După aceasta. experimentatorul face să alunece încet tubul poros de pe tubul de sticlă până când subiectul declară că a simţit mirosul substanţei cu care a fost impregnat tubul poros. Apucând cu pensa o pleoapă şi răsfrângând-o se observă conjunctiva care căptuşeşte faţa internă a pleoapelor şi faţa externă a globului ocular până la limita corneei. Celălalt capăt prezintă 2. Analizatorul olfactiv este un analizator chimic. cu atât numărul particulelor mirositoare antrenate de aer este mai mare şi acuitatea olfactivă este mai mică şi invers. Se aplică un paravan de hârtie în apropierea capătului îndoit al tubului gradat pentru ca subiectul să nu vadă cu cât alunecă tubul poros în afară. la intervale de 0. presiune atmosferică (factori externi). Gradul de olfacţie poate fi apreciat prin măsurarea minimului de substanţă odorantă identificabilă.tub de sticlă gradat narină. care poate fi palpată cu uşurinţă. Metoda de măsurare a acuităţii olfactive este olfactometria.

se continuă selecţionarea scleroticii pe linia ecuatorială Plecându-se de la marginile secţiunii se fac alte secţiuni orientate spre emergenţa nervului optic. muşchi până se ajunge la prima tunică. Datorită variaţiei diametrului pupilei. După golirea camerei posterioare de corpul vitros se poate observa direct retina. fibroasă. Se observă că şi acest al doilea ochi prezintă 100 . ochiul are capacitatea de a regla cantitatea de lumină ce pătrunde în interiorul lui. ceea ce conferă variate grade de refracţie şi realizează în ansamblu un sistem dioptric adecvat formării imaginii pe retină.  Procedând ca în cazul precedent se ridică palma de pe un singur ochi. Aceasta este o membrană de culoare albă. că cei şase muşchi ai globului ocular formează un con prin mijlocul căruia trece nervul optic şi sunt inseraţi la cealaltă extremitate. Disecţia globului ocular. În repaus acest sistem dioptric are aproximativ 60 dioptrii. Luând cristalinul între degete pentru a aprecia gradul de consistenţă la o uşoară presiune se desprinde uşor o membrană fină. Această adaptare poartă numele de acomodare şi poate fi demonstrată astfel: Reflexul pupilar pentru dozarea intensităţii luminii Este un reflex fotomotor de acomodare. omogen. Începe cu curăţirea lui de grăsime. pentru care facem o secţiune cu foarfecele. Când fibrele musculare circulare se contractă. dar că ele se micşorează treptat şi destul de repede. Examinând spaţiul orbital observăm că este umplut cu grăsime. Mărirea sau micşorarea spaţiului pupilar este determinată de starea de contracţie sau relaxare a fibrelor musculare din iris. în fundul peretelui orbital. Corneea . Acomodarea ochiului Capacitatea ochiului de a vedea obiectele clar în spaţiu se datoreşte proceselor de adaptare care au loc la nivelul irisului. evitând pătrunderea în cavitatea globului ocular. Se îndepărtează palma şi i se privesc pupilele . iar cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi este mai mare. Verificăm rezistenţa la tracţiune a scleroticii. ţesut conjunctiv. delimitat numai de coroidă. cele radiare se relaxează. De pe celălalt ochi palma se ridică puţin.sclerotica. I se atrage atenţia elevului că la descoperire să privească cu ochii larg deschişi spre sursa de lumină.cenuşie. dispuse radiar şi circular. Se observă ochiul delimitat de coroidă. Astfel s-a deschis camera anterioară din care se scurge umoarea apoasă. Se văd retina cu pata oarbă şi cu pata galbenă. introdusă în incizia începută cu bisturiul. cu rol de lentilă. fără a da posibilitatea luminii să acţioneze direct asupra irisului. iar la polul posterior al globului ocular. devenind punctiforme.ocular secţionăm inserţiile muşchilor de pe ecuatorul globului ocular şi nervul optic. Cu un bisturiu ascuţit sau cu o lamă de ras se face o incizie în sclerotică. lambourile scleroticii se detaşează în evantai şi se fixează cu ace pe planşetă. dacă sursa de lumină este puternică. După îndepărtarea cristalinului apare umoarea vitroasă care formează un corp transparent. vasele de sânge. opacă bombată şi transparentă anterior. cristalinul. denumită capsula cristalinului. Când se ajunge la coroidă se încetează secţionarea în profunzime. La întuneric s-a produs midriază. Îndepărtând irisul descoperim faţa anterioară cristalinului. Globul ocular rămâne astfel fără sclerotică şi cornee. spaţiul pupilar creşte. care astfel este expus direct luminii. membrană de culoare brună pe faţa dinspre sclerotică şi neagră pe faţa dinspre retină căci desprinzându-se de retină de care e lipită. cele circulare se relaxează. la lumină mioză. ia cu sine şi pătura pigmentară neagră a retinei (care nu-i aparţine dar care e intim aderentă de coroidă). Concluzie. spaţiul pupilar se micşorează. Prin transparenţa cristalinului. Irisul detaşat este pus pe o lamă de sticlă. până la cornee şi o îndepărtăm împreună cu aceasta. Se constată că la început acestea sunt mult mărite. cu o consecinţă caracteristică. străbătută de nervul optic. umoarea sticloasă sunt medii transparente cu o consistenţă diferită. se examinează irisul care are la mijloc un orificiu circular. fenomen denumit midriază. cristalinului şi al retinei. fenomen denumit mioză. Mioza şi midriaza sunt reflexe fotomotorii coordonate de sistemul nervos vegetativ. i se acoperă ochii cu palma şi se ţine astfel 2-3 minute.  Este aşezat un elev în faţa unei surse de lumină. pe linia ecuatorială. se poate examina fundul ochiului. cu partea internă în sus pentru a fi observat. Când fibrele musculare radiare se contractă. Cu o foarfece curbă orientată cu vârful în sus. Se desprinde acum cristalinul şi i se examinează proprietăţile optice: se citeşte prin el un text de ziar şi se observă că literele apar foarte mărite.corneea transparentă.pupila. dar permiţând observarea ochiului.umoarea apoasă. Sclerotica fiind uşor aderentă de coroidă. Procedăm apoi la îndepărtarea jumătăţii anterioare a scleroticii.

Imaginile lui Purkinje: A. După observarea celor trei imagini invităm subiectul să privească un obiect apropiat.  Cristalinul nu se poate acomoda în acelaşi timp decât pentru o singură distanţă. Pentru ca imaginea unui obiect privit să fie clară. Ca urmare în acelaşi moment pe retină se formează imagini clare numai pentru obiectele ce se găsesc în acelaşi plan. Concluzii. Două fenomene sunt perceptibile observatorului: mai întâi o variaţie a diametrului pupilar care devine mai mic pe măsura apropierii obiectului. Mai evidentă este micşorarea celei de-a doua imagini. În 101 . o lumânare aprinsă şi din partea cealaltă. 1I. Se aşează pe planşetă sau pe tablă textul tipărit. Aceeaşi experienţă se poate face şi mai simplu ţinând un vârf de creion între textul tipărit şi ochi. Vederea clară a obiectelor situate la distanţe diferite între punctele remotum şi proximum se realizează prin activitatea reflexă a muşchilor ciliari. un text tipărit.imagini formate pe faţa posterioară a cristalinului  Mecanismul acomodării pentru distanţă poate fi pus în evidenţă şi în felul următor: subiectul fixează cu privirea un obiect pe care-l ţine cu mâna sa având braţul întins. Material necesar. Dacă se fixează textul. 3I. dar ceva mai mare şi mai puţin luminoasă şi este reflectată de faţa anterioară a cristalinului.ochiul acomodat 1. privim spre pupila respectivă. Prin experienţa următoare se poate face dovada acestui fapt.ochiul neacomodat B. 2I. această convexitate fiind mai intensă pentru suprafaţa anterioară.imagini formate pe faţa anterioară a cristalinului 3. reflexul pupilar de mioză deşi el nu a fost expus direct acţiunii luminii. cu intensitatea necesară focalizării razelor de lumină pe retină. Ochiul se acomodează pentru distanţe din ce în ce mai mici. cu faţa spre subiect şi-i priveşte acestuia ochiul. din acelaşi unghi. Fenomenul se explică prin acţiunea constrictoare sinergică a muşchilor iridoconstrictori inervaţi de parasimpatic Acomodarea pentru vederea obiectelor situate la distanţe diferite. iar în faţa lui la o oarecare distanţă se întinde tifonul sau sita. şi reprezintă imaginea reflectată de faţa posterioară a cristalinului care joacă rolul unei oglinzi concave. provocată de bombarea feţei anterioare a cristalinului. Dacă se fixează însă privirea asupra reţelei sitei. iar dacă se fixează privirea asupra vârfului de creion textul nu se mai vede clar. apoi o uşoară deplasare înainte a irisului. dar nu se distinge clar reţeaua sitei. Datorită elasticităţii sale şi activităţii motoare reflexe a muşchiului ciliar. puţin lateral faţă de axul ochiului. Demonstrăm aceasta prin următoarele experienţe:  Imaginile lui Purkinje. A treia imagine este mai mică. dintre care două sunt drepte şi una răsturnată. care determină modificarea curburii suprafeţei cristalinului. Se comandă subiectului să apropie obiectul din ce în ce mai mult. cea mijlocie. Observatorul stă într-o parte . caracterele textului se văd difuz şi nu se pot citi. În timpul acomodării pentru vederea obiectului apropiat. care se comportă ca o oglindă convexă şi este o imagine dreaptă. răsturnată. A doua imagine. razele ce vin de la el trebuie să focalizeze pe retină. Într-o cameră obscură aşezăm în faţa ochiului unei persoane care priveşte în depărtare. Cea mai luminoasă este cea reflectată de faţa anterioară a corneei. este de asemenea dreaptă. Mod de lucru. Se constată că imaginile date de feţele cristalinului s-au micşorat. vârful de creion se vede difuz. o bucată de tifon sau o sită metalică. restul apar cu imagini neclare.imagini formate pe faţa anterioară a corneei 2. convexităţile suprafeţelor anterioară şi posterioară ale cristalinului se măresc prin micşorarea razelor de curbură. Vom observa trei imagini oglindite ale făcliei lumânării. Sistemul de acomodare al cristalinului funcţionează în mod reflex sub control nervos vegetativ. O planşetă de desen sau tabla clasei. care se comportă tot ca o lentilă convexă. Privind prin sită de la oarecare distanţă se constată că se poate citi textul. convergenţa feţelor cristalinului variază focalizând pe retină. dată de faţa anterioară a cristalinului.

verde . Culori complementare.pata galbenă datoreşte faptului că la această 2.verzui. apare lumina verde. în timp ce reperul din dreapta (discul negru) se vede difuz. se priveşte cu ochiul drept reperul care este aşezat în stânga (cruciuliţa).hipermetropie şi presbitism se face corectarea forţei de refracţie a cristalinului cu lentile convergente. Pătrate de hârtie de culori pure (roşu. care apoi se astupă. ecran alb luminat puternic. Acest reper se vede clar.discul negru nu se mai Mariotte: vede deloc.10 cm (reprezintă distanţa aproximativă dintre cele două pupile). experimentatorul aranjează flaconul în faţa ochilor subiectului şi comandă acestuia să deschidă ochii pentru a privi prin soluţie un ecran alb. Experimental putem pune în evidenţă rolul acestor două regiuni retiniene astfel: Material necesar. oval sau rotund. O astfel de soluţie nu lasă să treacă prin ea decât radiaţiile albastre. Subiectul declară că vede un punct roşu. Soluţie de alaun de crom 5%. Va constata că pe acest fond. galben. Fenomenul se 1. Experienţa lui Maxwell pentru punerea în evidenţă a petei galbene. aşa că. Experienţa lui Mariotte pentru punerea în evidenţă a punctului orb. şi anume priveşte iniţial pătratul verde. puternic luminat. Culoarea care apare pe fondul alb este complementară culorii privite iniţial. imaginea reperului negru 3. iar în miopie cu lentile divergente. Este imaginea petei galbene. fapt pentru care se numeşte punctul orb. La 3. Se apropie hârtia cu cele două repere. pe fondul albastru. Subiectul ţine ochii închişi timp de un minut. atunci când deplasăm privirea pe fondul alb. După ce s-a dizolvat alaunul de crom se filtrează soluţia albastră. flacon cu pereţii plani de aproximativ 5 cm grosime. în depresiunea numită fovea centralis retina are acuitate vizuală maximă. îi apare un pătrat de aceeaşi mărime dar de culoare verde. ca de exemplu roşu + verde-albastru. către unghiul intern al orbitei.5 mm mai jos de fovea centrală. o coală mare de hârtie albă pe care se aşează aceste pătrate. Se mai poate obţine lumină albă şi prin amestecul numai al unor culori. Ochiul stâng fiind închis. Materialul necesar. adică acolo unde 4.verde + violet.cruciuliţa lipsesc elementele fotosensibile şi nu se formează imaginea. Mod de lucru. privindu-se mereu acelaşi reper (cruciuliţa). este locul pe unde fibrele nervului optic părăsesc globul ocular. La polul posterior al ochiului. galben + albastru-indigo.discul negru se proiectează pe retină în dreptul petei oarbe. elementele fotosensibile ale acestei culori obosesc. verzi şi pe cele roşii. adică acelea pentru verde sunt excitate de lumina albă şi ca urmare. Mod de lucru.40 de turaţii pe secundă. elementele fotosensibile retiniene pentru culoarea complementară. după care deplasează foarte repede privirea pe fondul alb. se constată că la deplasarea privirii pe fondul alb vede un pătrat de culoare roşie. de exemplu cel roşu. La fel se întâmplă şi pentru celelalte culori complementare menţionate mai sus. albastru şi galben) cu latura de 2 cm.punctul orb distanţă. Printr-o experienţă simplă se pot pune în evidenţă culorile complementare. cu lungime mare de undă. Explicaţia fenomenului este următoarea: în timp ce se priveşte atent culoarea roşie. Aici nu se găsesc elemente receptoare şi deci nu se formează imagine. Subiectul priveşte intens timp de 5 minute de la o distanţă de 2 m un pătrat colorat. Sinteza luminii Prin amestecul în proporţii egale a celor şapte culori se poate face sinteza luminii albe. În acelaşi timp. Se observă că la o distanţă de circa 15 cm de ochi Experienţa lui reperul.verzuie astfel obţinută şi se umple cu ea flaconul. Acest fapt se demonstrează cu discul lui Newton căruia i se dau 30. Dacă procedează invers. Mod de lucru. 102 . care au fost numite culori complementare. Punerea în evidenţă a petei galbene şi a punctului orb. Pe o bucată de hârtie de 20/15 cm se desenează două repere (o cruciuliţă şi un disc negru) la o distanţă de 7. portocaliu + albastru.

103 . Se proiectează pe ecran prin cele două orificii ale cartonului un fascicul de lumină. Uneori perceperea mişcării este falsă. vom avea impresia că şi acesta din urmă se deplasează. Experienţa se face în cameră obscură. Discului i se imprimă mişcări de rotaţie uniforme .percepe deplasarea unui mobil când poziţia sa este fixă şi imaginea se deplasează pe retină. Percepţia mişcării Senzaţia de mişcare se produce în condiţii diferite după cum ochiul: . Materialul necesar . Se poate face următoarea experienţă: se desenează cu tuş pe un disc de carton alb de 30 cm diametru o spirală regulată. se pare că pasărea se îndepărtează sau se apropie. deşi în realitate.ului datoreşte formării succesive a imaginilor.limbă de carton în forma unui T puncte luminoase care apar în mod succesiv O. o limbă de carton în forma unui T fixată printr-o capsă O. Faptul se explică astfel: ca urmare a persistenţei imaginilor luminoase. ochiul compară poziţia imaginii fixe cu cea a imaginii mobile şi o raportează la aceasta.. Aceasta se F. un carton de 5 cm lăţime. Se priveşte discul în Mişcarea mişcare timp de 10 sec. După sensul de rotaţie al spiralei. Limitarea deplasării se face prin nişte susţinători t şi ť. Mişcarea consecutivă Dacă. putând să fie astfel deplasată în arc de cerc.capsă de fixare dau impresia unui singur punct luminos animat t şi ť . care trebuie să se găsească la acelaşi nivel cu orificiile de carton. . în două puncte retiniene diferite dar apropiate . ducem privirea asupra unui obiect imobil. Pe latura mică a T-ului se află un F cu diametrul de 0. apoi se priveşte cu ambii ochi un obiect consecutivă fix aşezat pe un fond uniform (de pildă o pasăre împăiată). Dacă frecvenţa imaginii retiniene în percepţia mişcării: C. traseul având o grosime de 8 mm.când ochiul urmăreşte mobilul în deplasare atunci senzaţia de mişcare depinde de reflexele cu punct de plecare în muşchii oculomotori.susţinători pentru limitarea deplasării de o mişcare de dute-vino. Se văd două puncte luminoase. Viteza de rotaţie trebuie să fie aceea ce dă impresia că spirele se îndepărtează sau se apropie de centru. de exemplu: avem impresia că se mişcă trenul în care ne găsim şi care staţionează. prevăzut cu două orificii a şi b (având diametrul de 2-3 mm) şi menţinut în poziţie verticală. când într-un sens când în celălalt. Mod de lucru Senzaţia de mişcare produsă prin deplasarea imaginii pe retină. Mişcând limba de carton de la dreapta la stânga şi invers cele două orificii a şi b vor fi acoperite alternativ şi astfel în acest timp pe ecran se vede în permanenţă numai un Dispozitiv pentru punerea în evidenţă a rolului deplasării singur punct luminos. cele două L. după ce am fixat cu privirea câteva momente un obiect mobil. se mişcă trenul de pe linia vecină la care noi privim pe fereastră.cartonul prevăzut cu cele două orificii a şi b deplasării este de una pe secundă.orificiul de pe latura mică a T. Aparat de proiecţie. ecran alb.5 cm. determinate de modificările de orientare ale ochilor.

Mai repede are loc reacţia asupra amidonului fiert sau copt. chiar după mai multe ore de contact cu saliva fiartă. 104 .). se agită şi se adaugă o picătură de I+IK. FUNCŢII DE NUTRIŢIE Acţiunea digestivă a amilazei salivare Procesul de digestie cu efect chimic în gură. se introduce 1 ml salivă. Saliva se inactivează ireversibil sub acţiunea temperaturilor ridicate şi se inactivează în mod reversibil sub acţiunea temperaturilor scăzute. pâlnie şi hârtie de filtru. ci una violacee. care constă în inactivarea salivei prin fierbere (în baia de apă). Totul se toarnă peste apă care clocoteşte timp de 5-10 minute. acesta se precipită cu acid acetic 3% şi după ce se agită se filtrează. Asupra amidonului crud. se realizează prin intermediul enzimei din salivă care are o acţiune hidrolitică asupra amidonului. Cu o hârtie de turnesol se demonstrează reacţia alcalină a salivei. . după circa o oră. trecând prin stadii de dextrine. sărac în mucină şi ca atare de o consistenţă fluidă. care rezultă din amestecul lichidului secretat de glandele parotide. nu. . Aceste săruri au rolul de a facilita acţiunea enzimelor.. Se toarnă în două eprubete aceeaşi cantitate de soluţie de amidon şi. Într-o altă eprubetă. Până la faza finală de maltoză. Adăugând salivă inactivată prin fierbere la soluţia de amidon proaspăt. Prepararea soluţiei de amidon. se constată că în acest caz amidonul nu este hidrolizat şi se colorează cu I+IK în albastru. Se toarnă 5 ml soluţie de amidon într-o eprubetă şi se adaugă o picătură de I +IK. . în acest caz nu se mai obţine coloraţia albastră. începe în gură şi se face datorită amilazei salivare. amidon. Material necesar. descompunerea trece prin stadii intermediare. Prin fierbere. datorită bicarbonaţilor de sodiu şi fosfaţilor disodici. Numai eprubeta cu salivă ţinută la 0o. reducătoare. enzima este distrusă şi hidroliza nu mai are loc. pentru aceasta este nevoie să preparăm soluţia de amidon fiert. ceea ce dovedeşte că un contact de scurtă durată cu saliva nu modifică structura chimică a amidonului. Se separă supernatantul cu care se realizează următoarele probe: . fapt ce demonstrează că amidonul a fost hidrolizat prin contactul mai prelungit cu saliva. Saliva este un lichid clar. apoi. Eprubete. Se ia altă eprubetă şi se repetă experienţa precedentă cu deosebire că soluţia de I+IK se adaugă mai târziu (după 35 min. apoi se adaugă în fiecare puţină licoare Fehling şi se încălzeşte la fierbere. Concluzie. redobândeşte forţa de hidroliză a amidonului. Recoltarea salivei la om se face astfel: se spală bine gura cu apă călduţă. Descompunerea amidonului în zaharuri mai simple. acţiunea amilazei salivare este slabă şi întârziată din cauza stratului de celuloză ce acoperă granulele de amidon. Se face contraproba. Se lasă în contact aproximativ 10 minute. Activitatea enzimei se desfăşoară cu randament optim între 37-40o C şi în mediu alcalin. Ca să îndepărtăm mucusul din salivă. la aceeaşi cantitate de amidon. mestecând o bucată de gumă. Se lasă să se răcească şi să se decanteze 24 de ore. timp de 30 minute sau menţinerea la 0o. readusă la temperatura camerei. roşcată sau gălbuie. Mode de lucru. pe când în cealaltă. într-una din ele se adaugă salivă activă. Într-un pahar cu apă se pune o linguriţă de amidon pur şi se amestecă să nu se facă aglomerări. Saliva ce se formează se colectează într-o eprubetă prin pâlnia în care se găseşte vată de sticlă sau tifon. .dextrinele. hârtie de turnesol. cu lichidul secretat de glandele submandibulare şi sublinguale. apoi se excită secreţia glandelor salivare. iar în cealaltă aceeaşi cantitate de salivă inactivată. Un masaj energic asupra gingiilor stimulează secreţia salivară şi se obţine astfel o salivă fluidă fără spumă. Se observă aceeaşi coloraţie albastră. bogat în mucină şi cu o consistenţă vâscoasă. Se produce o coloraţie albastră caracteristică. vase de fiert. Proprietăţile salivei. Se observă că în eprubeta cu salivă activă are loc reducerea licoarei Fehling.

Filtratul obţinut după triturarea de mucoasă gastrică se separă în două porţiuni. labfermentul şi lipaza gastrică. soluţie de NaOH 20%. Concluzii. chiar dacă se ţine în contact cu proteina la ˚ 37 -40˚ timp îndelungat. Faptele trebuie interpretate în sensul că stomacul este în primul rând un organ de depozit şi numai în mod secundar un organ de digestie. Se iau 10-15 cm cubi de sânge proaspăt prin extracţie din vena unui animal. După ce stomacul a fost deschis şi bine spălat se desprinde de pe regiunea fundică o suprafaţă de 10-20 cm pătraţi mucoasă şi se mojarează. Stomacul Acţiunea digestivă a sucului gastric De la om şi de la animale. Se observă că uleiul pătrunde în hârtia îmbibată cu bilă. 105 . sucul gastric poate fi recoltat cu ajutorul sondelor (tuburi subţiri de cauciuc care pot fi introduse în stomac). fibrină. deoarece în prezenţa HCl pepsina devine proteolitică şi transformă fibrina în polipeptide. care conţine enzimele secretate de glandele gastrice. în vasul 4 se pun 5 ml de apă şi 5 ml HCL 0. apoi răcit. Aceste procedee de recoltare sunt greu realizabile în şcoală. în vasul 2 se pun 5 ml soluţie de extract de suc gastric şi 5 ml apă. Într-o eprubetă se toarnă extract gastric nefiert. Din seringă. sau extract de mucoasă căreia nu i-am adăugat HCl diluat. Inactivarea pepsinei prin căldură în vasul 3 şi absenţa pepsinei în vasul 4 probează că HCl nu este suficient singur pentru a realiza acţiunea hidrolizantă asupra proteinelor. Emulsionarea grăsimilor cu ajutorul bilei Materiale necesare: eprubete mijlocii. lame de sticlă. În patru păhăruţe se repartizează cantităţi egale de fibrină sau cubuleţe de albuş de ou: în vasul 1 se pun 5ml soluţie de extract de mucoasă gastrică şi 5 ml HCl 0. fibrina spălată are culoare albă. demonstrăm astfel rolul HCl ca activator al pepsinei. din stomac de porc. În vasul 1. dar neutralizat cu o bază slabă.4%. Se foloseşte ca substrat proteic fibrina care este mai digerabilă la acţiunea pepsinei sau cubuleţe de albuş de ou fiert. Folosind extract obţinut din material mojarat. În două eprubete se introduc câteva cubuleţe de albuş sau fibrină. pe când în celălalt acestea au rămas intacte. Mod de lucru: I. stativ pentru eprubete.4%. II. vas de fiert. mojar. digestia nu are loc. în vasul 3 se pun 5 ml soluţie de extract de suc gastric. de la animale se recoltează sucul gastric şi prin fistule. se dizolvă. Este posibilă însă obţinerea unui extract de mucoasă gastrică.4%. Se constată că în vasul cu extract activ s-a produs digerarea marginilor cuburilor (fibrinei). Experienţele de mai sus au demonstrat că mucoasa gastrică conţine enzime proteolitice. sângele se varsă într-un pahar şi cu o baghetă de sticlă se agită pentru a aduna filamentele de fibrină. hârtie de filtru. şi 5 ml HCl 0. un ou.4%. Fibrina se spală sub curent de apă pentru a îndepărta hematiile lizate. Pepsina hidroclorică din extractul de mucoasă are acţiune digestivă asupra proteinelor. inactivat prin fierbere. apă distilată. Se pune apoi fiecare hârtie într-o eprubetă cu ulei până se realizează contactul cu uleiul. după care se filtrează printr-un tifon dublu. Pentru a evidenţia acţiunea pepsinei asupra proteinelor se procedează astfel: Materiale necesare: Stomac proaspăt de porc. În vasul 2 . deci un început de digestie. eprubete. pipetă medicală. După mojarare se adaugă picătură cu picătură soluţia de HCl 0. Este bine să se reamintească elevilor şi despre rolul celorlalte enzime gastrice. În vasele 3 şi 4. extract gastric inactivat. instrumente de disecţie. .4% şi se lasă în repaus 15-20 de minute. dar nu s-a dizolvat. Fibrina se poate obţine de la centrele de colectare a sângelui sau se poate pregăti în laborator. devine translucidă. fibrina se umflă. fibrina a devenit translucidă. Ambele eprubete se ţin la o temperatură între 37̊ - 40˚ timp de mai multe ore. pahare Berzelius. iar în cealaltă. pepsina nefiind activată nu se observă nici o modificare. Glandele gastrice secretă o proenzimă – pepsinogenul – care devine activă în prezenţa HCl. vezică biliară de porc sau de vită. ulei. Toate cele 4 pahare se introduc în baie de apă caldă între 37˚-40˚ şi se ţin 30 de minute. Modul de lucru. pe când în cea îmbibată cu apă nu pătrunde. din care una se inactivează prin fierbere (în baie de apă). Se iau două benzi de hârtie de filtru din care una îmbibată cu apă. iar cealaltă cu bilă. soluţie de HCl 0.

Recoltarea sângelui pentru efectuarea unui frotiu se face la om din pulpa degetului. lame şi lamele. Cu câteva picături 106 . Cea mai simplă colorare se face cu soluţie de albastru de metil (1%). Observarea elementelor figurate.. La iepure. 1 şi 2 – Fixarea mai lame de sticlă. la broască. apoi se aplică marginea şlefuită a unei lame de sticlă lângă picătura de sânge. Pentru studiul morfologic al elementelor figurate ale sângelui se fac frotiuri pe lame şi se cercetează la microscop. În una din ele se mai adaugă 5-6 ml bilă şi se agită. absorbind prin acul unei seringi. . sângele este împins prin spaţiul capilar de la contactul celor două lame. la păsări. ac sterilizat. . Se aşează marginea şlefuită cu picătura de sânge pe suprafaţa unei alte lame. astfel pelicula aderă de lamă şi globulele îşi păstrează leucocit Stadii succesive de întindere a unui forma . albastru de metil şi soluţia May-Grunwald-Giemsa. aproape de capătul ei. Pe două lame de sticlă se pune câte o bucăţică de hârtie de filtru îmbibată una cu apă. frotiu de sânge(I. suspensia uneia în cealaltă poate da o emulsie permanentă. direct din inimă. Materiale necesare: Vată. care aderă de marginea lamei. în poziţie oblică (cu un unghi de 30-40˚) şi printr-o mişcare de translaţie rapidă. bună se face cu amestec de eter şi alcool în părţi egale din care se pun deasupra peliculei de sânge câteva picături şi se lasă timp de 15. hematie 20 de minute. Prin acţiunea tensioactivă a sărurilor biliare. II şi III). ceea ce conferă o suprafaţă mai mare de contact cu enzima specifică. Grăsimile compacte (slănina) nu pot fi scindate de lipază decât în partea lor de contact. Sângele Recoltarea sângelui. eter. pe când cealaltă picătură se aplatizează şi se întinde pe suprafaţa hârtiei îmbibată cu bilă. Mod de lucru. alcool. 3 picătură de sânge. Cu acul sterilizat prin flambare sau fierbere 30 de minute se face o înţepătură. În două eprubete se pune puţin ulei şi apă. Picătura de ulei de pe hârtia îmbibată cu apă îşi menţine forma. emulsiile grăsimilor se menţin. O colorare Frotiu de sânge de om mai bună se obţine folosind coloranţi specifici. plachetă sanguină Urmează colorarea. Se dezinfectează pulpa degetului cu tampoane de vată îmbibate în alcool şi eter. cealaltă cu bilă. Astfel. durata de digestie a acestora este de circa 12-15 ore în funcţie de cantitatea consumată la prânz. Sărurile biliare coboară valoarea tensiunii superficiale a solventului la o valoare apropiată de cea a grăsimii. Primele picături de sânge se şterg cu tamponul de vată. ca urmare. Întinderea trebuie făcută într-un strat cât mai subţire ca globulele să nu se suprapună. Frotiul de sânge. cobai şi alte animale mici de laborator. Concluzie. din pavilionul urechii. Se usucă frotiul prin agitarea lamei în aer. din creastă sau membrana interdigitală (la palmipede). dar uşoară. cum este soluţia May-Grunwald-Giemsa. Se observă formarea unei emulsii temporare în eprubeta fără bilă şi a unei emulsii durabile în eprubeta cu bilă. Se lasă să cadă dintr-o pipetă câte o picătură de ulei pe fiecare hârtie. nemaifiind diferenţe mari de tensiune superficială între cele două lichide în contact.lipaza pancreatică şi intestinală.

spirt medicinal.AB BIII B α O. O. α. Transmiterea ei se face în conformitate cu legile lui Mendel. apoi se spală cu apă curată la robinet. Grupa O este donator universal. anucleate. Determinarea grupelor sanguine Grupele sanguine au fost descoperite în anul 1901 de Landsteiner şi Moss. Determinarea aglutinogenelor Metoda utilizează serurile hemotest O (alfa. lame cu godeu. Pe baza repartiţiei aglutinogenilor şi aglutininelor au fost stabilite cele 4 grupe sanguine ale sistemului ABO. eritrocitele de om apar de forma unor discuri biconcave. SE fac observaţii la microscop şi se văd leucocitele a căror citoplasmă este plină cu granule de carmin. ace. A (beta). Leucocitele sunt mai puţine.A A. cu contur neregulat şi nucleu colorat în mov. Metode de determinare 1. Grupa sanguină Aglutinogen Aglutinină Primeşte de la Donează la (în eritrocite) (în plasmă) OI .B . În plasmă sunt prezente simultan substanţe de natură globulinică denumite anticorpiα (alfa) şi β (beta) sau aglutinine.A. unul cu sânge de om sau alt mamifer şi altul cu sânge de broască sau alt vertebrat. Niciodată în acelaşi sânge nu pot coexista aglutinogenul cu aglutinina corespunzătoare. vată. se ţin pe preparat 2-3 minute. În cazul transfuziei nu trebuie să se întâlnească aglutinogenul donatorului cu aglutinina corespunzătoare din sângele primitorului. Denumirea grupei vine de la aglutinogen.AB AB Grupa sanguină este ereditară şi nu se schimbă nici în cazul transfuziilor masive de sânge. beta). la care globulele roşii sunt nucleate şi de forme diferite şi astfel să se studieze comparativ. iar grupa AB este primitor universal. cu o seringă. Se pune o picătură pe lamă. Ei au constatat că în membrana eritrocitelor există substanţe de natură mucopolizaharidică cu valoare de antigene denumite aglutinogene A şi B. nucleate.AB AII A β O.AB ABIV A. Mod de lucru: . 2. pipete Pasteur.B. B (alfa). După câteva ore se secţionează tegumentul cu un foarfece şi se recoltează limfa din saci. se priveşte la microscop. biconvexe. Determinarea aglutininelor prin metoda Simoniu cu ajutorul eritrocitelor-test. se încadrează cu vaselină şi se aplică lamela.A. Se realizează astfel o “cameră umedă“ în care se poate păstra câtva timp limfa.pe suprafaţa unei lame cu godeu bine degresată cu alcool şi eter se aplică cu pipete diferite câte o picătură de ser hemotest de la stânga spre dreapta în ordinea următoare: 107 . se lasă să se usuce în suport. cele de broască de formă eliptică. lame simple. Determinarea aglutinogenelor prin metoda Beth-Vincent cu ajutorul serurilor hemotest.B. Este bine să se facă două preparate. Se pot obţine preparate bogate în leucocite în modul următor: se injectează în sacii limfatici dorsali ai unei broaşte o suspensie concentrată de carmin. după aspectul nucleului. eter.. nu pot exista cuplurile A cu α şi B cu β pentru că are loc aglutinarea hema tiilor. ducând la hemoliză. Se vor identifica diferitele feluri de leucocite.β O O. mai mari.. seringă.B B.de soluţie se acoperă lama. Materiale necesare: seruri hemotest. de preferinţă cu obiectivul de imersie. A fost pusă în evidenţă astfel şi acţiunea fagocitară a leucocitelor. În câmpul microscopic. se şterge lama pe faţa ei inferioară.

deoarece prin evaporare apar erori de interpretare.se amestecă picătura de sânge în picătura de ser hemotest. în stânga OI. sângele aparţine grupei BIII. 4. sângele aparţine grupei AII 3. deci nu se lasă să se învechească combinaţia. .folosirea unor seruri hemotest vechi . prima picătură se şterge şi din a doua picătură se recoltează cu ajutorul unei lame microscopice 3 picături de sânge cu ajutorul colţurilor lamei. . lipsind în picătura a treia.se aşteaptă 3-4 minute. ele rămânând uniform colorate în roz. în dreapta BIII. dacă aglutinarea are loc în prima şi a treia picătură şi lipseşte în mijloc. Interpretarea rezultatelor Sunt posibile 4 combinaţii: 1. sângele aparţine grupei OI 2.se degresează pulpa degetului şi se înţeapă cu acul de seringă. .nu se păstrează raportul 1/20 între cele două picături. .citirea se realizează imediat după realizarea combinaţiilor. la mijloc AII. Erori ce pot falsifica rezultatele: . menţinând lamele la temperatura camerei şi apoi se face citirea. dacă aglutinarea are loc în toate cele trei picături sângele aparţine grupei ABIV.trebuie procedat în aşa fel încât picătura de sânge să fie aproximativ 1/20 din picătura de ser. dacă aglutinarea are loc în prima şi a doua picătură. dacă aglutinarea nu are loc în nici una din cele 3 picături. . 108 .

vasoconstricţie sau vasodilatare. Materiale necesare: Microscop. În limbă se poate remarca densitatea capilarelor cu mult mai mare decât în membrana interdigitală. . Observaţia circulaţiei capilare Capilarele reprezintă segmentul vascular prin care are loc schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi. Dacă se aplică o picătură de ser Ringer cu adrenalină sau acetilcolină. În vasele de calibru mai mare se observă deplasarea sângelui cu viteză mai mare în regiunea axială a vasului şi cu mult mai lentă pe lângă pereţii vasului. ser fiziologic. timp necesar pentru trecerea şocului spinal şi restabilirea tonusului vascular.se poate observa circulaţia capilară şi în limbă. hematiile au formă eliptică. Se etalează cu grijă ansa deasupra orificiului şi se fixează pe margine cu ace înfipte în peretele intestinului. observându-se şi deformarea acestora. Observarea circulaţiei în limba de broască. deci uşor de urmărit în deplasarea lor de către coloana de lichid circulant. Se introduce prin incizie o pensă şi se apucă o ansă intestinală care se trage în afară. la nivelul limbii. În capilare cu lumenul mic (sub dimensiunile hematiilor). însă cu deplasarea în sens contrar a coloanei de sânge. Degetele se fixează etalate deasupra orificiului cu ace cu gămălie introduse în laţuri de aţă legate pe fiecare deget. 109 . de ordinul micronilor. Se umezeşte cu ser fiziologic şi se observă la microscop. La o broască spinală se face o incizie laterală la baza membrului anterior. Observarea circulaţiei în plămânul de broască. Se observă că plămânul se umple cu aer şi se exteriorizează prin incizia laterală. planşetă ce prezintă un orificiu cu un diametru de circa 2 cm. Se poate lucra cu acelaşi animal schimbându-i doar poziţia pe planşetă. instrumente de disecţie. iar membrana iterdigitală dintre degetele 3-4 se aplică pe orificiul planşetei cu condiţia să nu fie prea întinsă pentru a nu stânjeni circulaţia. Observarea circulaţiei în membrana interdigitală. Se face o incizie laterală în peretele abdominal drept. iar la nivelul capilarelor deplasarea eritrocitelor ca nişte monede. în mezenter şi în plămâni. . ace. Se fixează pe o planşetă cu faţa dorsală în sus. viteza de curgere a sângelui se modifică în funcţie de intensitatea reacţiei vasomotorii.se va observa circulaţia sângelui în artere (cu viteză mare). Se aranjează preparatul astfel ca plămânul să vină în dreptul orificiului plutei. Observarea circulaţiei în mezenter. circulaţia sângelui în acesta se vede numai la microscop în membrane subţiri ca: membrana interdigitală la broască. În plămân se poate identifica grosimea peretelui pulmonar. cu faţa dorsală în sus. Diametrul unui capilar fiind extrem de mic. structura lui şi densitatea extrem de mare a reţelei capilare. astfel ca membrana să se găsească în dreptul obiectivului. vată. tifon.. Se pot observa vase de calibre diferite. după 5 minute. venule şi mai ales în reţeaua capilară. se imobilizează o broască pe planşetă. La capăt este conectat cu un tub de cauciuc prin care se suflă încet. măduva lăsându-se intactă. peste care s-a aşezat o lamă de sticlă. Se pregăteşte o broască spinală prin distrugerea encefalului. hematiile se deplasează una câte una lent şi la o ramificaţie trebuie chiar să se deformeze pentru a trece mai departe. Se introduce în laringele broaştei capătul unui tub de sticlă. Cu ajutorul unor fâşii de tifon umede. astfel ca membrana interdigitală să poată fi întinsă deasupra orificiului. după ce aceasta s-a fixat cu un ac pe suprafaţa orificiului planşetei. De observat modul de distribuire a vaselor arteriale şi de confluere a vaselor venoase. sunt mari şi nucleate. Se umezeşte membrana cu apă şi se potriveşte planşeta pe măsuţa microscopului. Coloana de sânge la nivelul capilarelor este atât de subţire încât nu se identifică decât prin deplasarea evidentă a hematiilor. Mod de lucru: . arteriale şi venoase cu traseu paralel. Se observă la microscop. Se luminează puternic şi se observă cum circulă sângele în arteriole. De remarcat că viteza de curgere în vasele arteriale este cu mult mai mare decât în cele venoase. broască. Se umectează cu ser şi se observă la microscop. La broască. în sensul că în dreptul orificiului să se etaleze limba.după spinalizare broasca se aşează în decubit ventral. având extremitatea piciorului posterior în dreptul orificiului.

Atriul stâng se deschide printr-o incizie care începe între rădăcinile drepte şi stângi ale venelor pulmonare şi merge. valvulele atrioventriculare şi valvulele sigmoide. până la baza ventriculului corespunzător. cordoanele tendinoase. trusă de disecţie. până la baza ventriculului corespunzător. Structura inimii Materiale necesare: o inimă de viţel. Ventriculele se deschid prin secţiuni în formă de V cu vârful în jos. de asemenea. În acest mod s-a decupat peretele anterior al ventriculului drept şi apucând cu pensa de vârful lamboului se ridică pentru a se putea observa interiorul cavităţii: muşchii papilari. Pentru ventriculul stâng se procedează similar. iar de acolo. 110 . iar a doua. făcând un unghi de aproape 60o cu prima incizie. Incizia atriului drept trebuie să meargă rectiliniu. iar eritrocitele trec chiar câte una. începând de la mijlocul spaţiului dintre cele vene cave. Modul de lucru. Atenţia elevilor trebuie să fie îndreptată cu deosebire asupra aparatelor valvulare: valvulele tricuspidă şi bicuspidă cu corzile lor tendinoase. Pentru ventriculul drept. Se vor examina la microscop lame cu ţesut miocardic. făcând prima incizie paralelă cu acelaşi şanţ anterior. incizia începe de la baza arterei pulmonare şi merge paralel cu şanţul anterior (în care se găseşte artera coronară anterioară) până aproape de vârful ventriculului. din cauza lumenului mic al acestor vase. alcool.. de la vârful ventriculului spre baza sa. miocardul. Concluzii. Se vor observa şanţurile longitudinal şi transversal cu ramurile arterelor coronare. de porc sau oaie (este necesar ca trunchiurile marilor vase să fie secţionate cât mai departe de inimă). Ridicând şi aici lamboul se poate vedea interiorul. muşchii papilari şi valvulele sigmoide. se îndreaptă din nou în sus. În atrii se vor observa orificiile prin care acestea comunică cu venele şi cu ventriculele respective. Se trece apoi la secţionarea inimii deschizând pe rând fiecare cameră. Se va compara grosimea miocardului atrial cu a celui ventricular şi a miocardului celor două ventricule. Sângele circulă sub forma unui curent continuu. În artere. şi epicardul său. Capilarele sunt vase cu calibrul cel mai mic în care sângele circulă foarte încet. În ventricule se vor observa orificiile de comunicare cu atriile şi cu arterele respective. microscop. ser fiziologic pentru homeoterme. Se examinează părţile externe ale ventriculelor şi se compară cu descrierea din manual. vată. viteza sângelui e mai mare decât în vene. elementele figurate fiind antrenate în mişcare de presiunea sângelui. Se observă: structura peretelui inimii cu endocardul.

se prinde cu pensa apendicele xifoid şi se taie cu foarfecele de o parte şi de alta claviculele. pe când cel stâng. Se va remarca confluarea marilor vase venoase în sinus şi delimitarea lui faţă de atrii prin „linia albă” Când se ridică vârful inimii se observă o fâşie de ţesut conjunctiv care se secţionează cu un foarfece fin pentru a înlesni astfel răsturnarea ventriculului peste atrii şi menţinerea lui în această poziţie timp mai îndelungat. pentru a se îndepărta întregul plastron sternal. Materiale necesare: Broaşte de talie mai mare. 2. Picurând pe inimă ser cald (28-30˚) pârghia. în ser fiziologic pentru a evita deshidratarea. 6.furcă. 3. steguleţ. 1-inimă. 2. oxigenat. Automatismul cardiac este proprietatea inimii de a-şi menţine activitatea ritmică în afara relaţiilor sale cu organismul. Pipăind inima se pot percepe modificări de consistenţă din timpul sistolei şi al diastolei. Observarea activităţii cardiace Explorarea funcţională a inimii în laborator se face foarte uşor pe inimă de broască. între care variaţiile de broască. degajând inima. sticle de ceasornic. Se poate pune în evidenţă pe cordul izolat. sau ser rece ˚). dependentă de Instalaţie pentru demonstrarea contracţiilor cordului de numeroşi factori. inima se conectează prin intermediul unui fir de aţă legat de vârful ei cu o pârghie uşoară din pai. 3. secţionând crosele aortice şi vasele venoase. Sinusul venos se contractă în acelaşi ritm cu inima. biuretă.fir de aţă. Se palpează cu vârful degetului ventriculul pentru a intui gradul de duritate al Izolarea inimii de broască: 1-ventriculul. de aici iau naştere impulsurile care se propagă la atrii şi apoi la ventricul. 30 de minute datorită existenţei în structura sa a unui 111 . placă de plută şi instrumente de disecţie. Diferenţa de culoare se datorează faptului că în cordul de broască nu există o vascularizaţie coronară. Observarea activităţii inimii de broască „in situ” Se paralizează o broască prin distrugerea măduvei spinării. canulă Straub sau pipetă instilatoare. Frecvenţa acestor revoluţii cardiace este de 15-30 de minute. în sistolă ventriculul este palid şi roz în diastolă. Inima broaştei este tricamerală. De fapt.serfină. 4. I.vârful canulei de sticlă introdus în sinusul Se prinde vârful inimii cu o serfină şi venos şi fixat cu firul de aţă (4) se orientează rostral. având două atrii şi un ventricul şi un sinus venos în care se deschid venele. Culoarea variază.axul care fixează temperatură. II. Atriul drept este de culoare mai închisă deoarece conţine sânge venos. Cu o pensă fină se apucă membrana pericardică şi se secţionează. metalică.serfină miocardului în timpul sistolei şi diastolei. având la vârf un steguleţ Se poate urmări alternanţa stărilor de contracţie – sistolă – şi de relaxare – diastolă.pârghie amplificatoare. Mod de lucru. deoarece conţine sânge arterial. se fixează pe planşetă cu faţa ventrală în sus şi membrele în extensie. În cazul când nu dispunem de o serfină. de culoare mai deschisă. pahar Berzelius. Se face o incizie a tegumentului pe linia mediană. Trebuie să se evite secţionarea venei abdominale şi a arterelor brahiale. ser Ringer. Activitatea inimii durează în afara organismului cca. 5.(10frecvenţa se modifică accelerându-se la cald şi moderându-se la rece. După izolare se pune inima pe o sticlă de ceas. De la o broască spinalizată se detaşează inima de corp.

precum şi amplitudinea contracţiei. deoarece forţa cu care presează lichidul depăşeşte forţa de contracţie. Pentru realizarea unei perfuzii a cordului izolat. inima alunecă în afară şi cade de pe canulă. Se observă şi se cronometrează contracţiile ritmice şi regulate ale inimii izolate de organism. în caz contrar. 25-30˚). Respiraţia Organele respiratorii asigură trecerea O2 din aerul alveolar în sânge şi a CO2 din sânge în aerul alveolar. Modificăm debitul de perfuzie reducând sau crescând numărul de picături pe minut. ca urmare a contracţiei muşchilor inspiratori şi expiratori. accelerate (polipneice). în afara locului de unire a acestuia cu atriile. Concluzii: Inima are o activitate ritmică. Activitatea ritmică poate fi influenţată în sensul unei reduceri adăugând ser rece (la 5˚) sau intensificări prin adăugarea de ser cald (cca. dacă se primeneşte din când în când serul care o scaldă. deci cu debit mic. Reprezintă ansamblul proceselor prin care se asigură primenirea aerului alveolar. Deplasarea aerului este condiţionată de variaţiile de presiune dintre aerul atmosferic şi cel alveolar. amplitudinea şi frecvenţa cardiacă scad. În cazul când se foloseşte pipeta instilatoare. ritmicitatea şi amplitudinea contracţiilor sunt influenţate de factori termici şi de presiune. forţate (dispneice) şi suprimate (apneice) sunt coordonate de centrii nervoşi. pentru a evita formarea de coaguli. Mecanica respiratorie. 20˚. 112 . inima este detaşată din corp şi rămâne fixată de canulă. Vom constata o accelerare de ritm la temperaturi ridicate (tahicardie) şi încetinirea de ritm la temperaturi scăzute (brahicardie). apoi prin experienţele pe care le propunem în continuare. se introduce pe sub sinus un fir de aţă. după nevoile acestuia în oxigen. prin intermediul căreia lichidul de perfuzie pătrunde în cavităţile inimii. capabil să genereze impulsurile necesare determinării contracţiilor succesive. Amplitudinea şi frecvenţa celor două faze (inspiraţia ţi expiraţia) în diferite situaţii pot fi studiate în primul rând prin autoobservare. Fixarea inimii pe canulă se face astfel: Se sacrifică o broască şi i se descoperă inima. Se fixează canula pe suport cu ajutorul unei cleme. Cordul izolat poate fi menţinut în stare de activitate timp îndelungat. în peretele sinusului. Vârful canulei trebuie să conţină soluţie Ringer. Din canulă Lichidul trece în inimă şi apoi este expulzat prin crosele aortice. Creşterea forţei de contracţie proporţional cu volumul de lichid perfuzat se face pe seama forţei de rezervă a inimii şi ne demonstrează că presiunea ce se exercită pe faţa internă a cavităţii cardiace constituie un excitant. Vom observa că frecvenţa şi forţa de contracţie se schimbă în raport direct cu volumul de lichid perfuzat până la o anumită limită maximă când inima se gonflează. în diferite condiţii fiziologice ale organismului. Astfel întregul perete sinusal este legat de vârful canulei. Prin această incizie se introduce vârful unei canule Straub sau al unei pipete instilatoare de sticlă procurată de la farmacie. Când volumul de lichid perfuzat este redus la 2-3 picături pe minut. Se are în vedere ca legătura să nu depăşească limita liniei albe unde este localizat ganglionul Remak. prin a cărui izolare se produce oprirea activităţii cardiace. Variaţia de presiune în sensul unei sau al unei creşteri în spaţiul alveolar este realizată de prin mişcările efectuate de pereţii cutiei toracice. firele de aţă se fixează pe peretele de sticlă al canulei cu o bucăţică de leucoplast. 15˚. cu condiţia de a fi perfuzat cu ser Ringer. Aceasta se face prin trecerea aerului atmosferic în spaţiul alveolar şi din spaţiul alveolar în atmosferă. precum şi de impulsurile nervoase.sistem excitoconductor. automată. După ce ventriculul a fost răsturnat peste atrii. Se secţionează crosele aortice şi vasele venoase sub nivelul ligaturii. Perfuzăm inima cu soluţie Ringer cu debit constant variind numai temperatura:10 ˚. Se lasă să curgă în canulă lichid Ringer dintr-o biuretă sau un alt rezervor cu un debit de 20 de picături pe minut. Firul de aţă introdus în prealabil sub peretele sinusului este înnodat acum deasupra vârfului canulei.30˚ şi notăm frecvenţa contracţiilor în unitatea de timp. cu deschiderea în sus. Activitatea durează timp îndelungat. Se face o incizie în formă de V cu vârful foarfecelui (prin ciupire). Respiraţiile normale (eupneice) . acesta trebuie să fie conectat cu o canulă Straub.25˚.

balonaşul se umflă si se dezumflă. ridicarea şi coborârea sticlei micşorează sau măreşte presiunea internă. A. Atragem atenţia elevilor că analogia acestui clopot de sticlă cu cavitatea toracică nu este perfectă deoarece in situ între cele două foiţe pleurale un spaţiu real aşa cum există între plămâni şi peretele clopotului din experienţa noastră. iar tragerea ei în jos reprezintă contracţia în cursul inspiraţiei. Un elev este invitat să-şi reţină pentru un moment respiraţia – apnee. clopot de sticlă rolului fiziologic al muşchiului 2. Cu privire la ritmul şi profunzimea respiraţiilor se va cere elevilor ca la situaţii identice. iar după inspiraţie poate fi prelungită până la 30 s. Un metru de croitorie. dop prin care trec e tubul (T) corespunzător traheii şi un alt şi rolul ţesutului elastic pulmonar. de care este fixat un balon de cauciuc sau plămân. să alerge timp de câteva minute pe culoar etc. De tub se prinde traheea conectate la capătul bifurcat al tubului (T).). în afară. spaţiul în clopot creşte. Se măsoară perimetrul toracic al unui elev direct peste cămaşă sau bluză. Se manevrează în acelaşi fel şi se obţin rezultate similare. deglutiţiei. Se cronometrează numărul de respiraţii pe minut. Presiunea în cavitatea clopotului şi în plămâni creşte peste valoarea presiunii atmosferice. un cârlig de care se poate trage. Se vor crea discuţii în legătură cu aceste observaţii şi se vor face referiri la respiraţia la înălţimi (pe munţi sau în atmosfera înaltă) şi în adâncuri (scafandrii. Mod de lucru. balonaşe de cauciuc un tub. Membrana de cauciuc are rolul diafragmei.30 pe minut – polipnee compensatorie. se procedează în acelaşi fel la măsurarea perimetrului toracic în inspiraţie şi în expiraţie şi la înregistrarea ritmului respirator.).expiraţie • Experienţa cu aparatul B. Prin gâtul sticlei trece. plămânii sunt comprimaţi şi aerul intrat în ei este evacuat până la egalarea presiunii (vezi fig. împreună cu plămânii disecaţi de la un mamifer. un ceasornic cu secundar sau cronometru. iar prin calcul se stabileşte durata unei respiraţii complete. Se stabilesc următoarele corelaţii: 113 . în timpul expiraţiei şi inspiraţiei liniştite. Introducem parţial sticla cu fundul într-un vas cu apă. O experienţă uşor de efectuat. Frecvenţa şi amplitudinea au crescut. manometru cărui gât trece un dop străbătut de 5. Subiectul este invitat apoi să execute un efort fizic susţinut pentru o scurtă durată de timp (să ridice de mai multe ori o greutate. Apneea voliţională după expiraţie poate dura circa 20 s.inspiraţie Donders completează înţelegerea 1. ca şi în cazul precedent tubul. Se mai pot face referiri la accelerarea de ritm în cazul temperaturilor ridicate. mineri). Se vor observa mişcările ritmice ale peretelui abdominal şi se vor explica aceste fapte. este cea care pune în evidenţă apneea şi polipneea. care priveşte relaţia dintre ritmul respirator şi presiunea parţială a gazelor respiratorii în atmosfera intraalveolară. la apneea reflexă provocată de un jet de apă rece proiectat neaşteptat pe tegument şi la modificările respiraţiei în timpul strănutului. aceasta revine. Partea de jos a clopotului este închisă de o membrană de cauciuc ce are în mijlocul ei. în plămâni intră atunci aer din atmosferă şi ei se dilată. În această experienţă nu se demonstrează forţa de adeziune dintre cele două foiţe pleurale. Material necesar. • În lipsa unui clopot utilizăm o sticlă căreia i s-a tăiat fundul. să compare acestea pe organismul propriu şi organismul unor persoane înaintate în vârstă. sughiţului.25. tub (V) care serveşte pentru a Aparatul Donders se compune face un vid parţial. Trăgând în jos membrana de cauciuc. vomei. se micşorează presiunea. Se arată că fenomenele observate în acest mod sunt analoage fenomenelor care au loc în procesul respiraţiei. În acest caz membrana de cauciuc a fost înlocuită cu nivelul apei. dintr-un clopot de sticlă prin al 4. urmată de alungirea diametrului sagital. membrană de cauciuc diafragmei în mecanica respiraţiei 3. Demonstrarea mecanicii Experienţa lui Donders: respiratorii cu aparatul Donders. Dând drumul membranei de cauciuc. tusei. Se produce în acest fel anoxia ţesuturilor.iepure sau cobai. pe care le prindem la capătul bifurcat al tubului de sticlă ce trece prin dop. • Experienţei descrise i se poate crea o variantă: în cazul când lipsesc plămânii naturali putem lua două balonaşe de cauciuc. care este urmată de imediat de o accelerare a frecvenţei la 20.

prin micşorarea spaţiului cutiei toracice. Braţul liber al tubului în T se prelungeşte cu un tub de cauciuc prin Supapele lui Müller prin care subiectul respiră. Din experienţa următoare ne vom da seama mai bine că aerul expirat conţine cu mult mai mult dioxid de carbon decât aerul inspirat. Se constată că apa de var se tulbură foarte repede.expiraţia. expirat: Unul din flacoane (1) serveşte ca vas 1 şi 2 vase spălătoare. spaţiul toracic se micşorează. 2. iar de aici se elimină o dată cu aerul expirat. În timpul inspiraţiei se închide clema dinspre vasul 2. creşte presiunea intrapulmonară şi aerul este eliminat. hidroxid de sodiu în soluţie de 20%. printr-un tub de sticlă sau prin pipetă aer de la sfârşitul unor expiraţii profunde. demonstraţia supapelor lui Müller se efectuează o dată cu studiul schimbului de gaze la nivel pulmonar. În acest timp se degajă bule de gaze) CaCO3 + H2O Ca(OH)2+ CO2 CO2 CaCO3 + 2HCl CaCl2 + H2CO3 H2O • se experimentează în acelaşi mod folosind în locul Ca(OH)2 hidroxid de sodiu sau potasiu. Ca urmare scade presiunea intrapulmonară. Identificarea prezenţei bioxidului de carbon în aerul expirat Bioxidul de carbon care rezultă din catabolizarea substanţelor organice este transportat pe cale sanguină de la ţesuturi la plămâni. însă după ce începe barbotarea aerului expirat. plămânii fiind obligaţi să urmeze pereţii cutiei toracice şi aerul din afară intră. plămânii sunt comprimaţi. difuzează în aerul alveolar. Se vede că din cele două tuburi care străbat fiecare dop. spălător pentru aerul inspirat din cameră 3. capacitatea toracică se măreşte. tub de sticlă sau pipetă. Se lasă în repaus şi se observă că se depune la fund un precipitat alb de carbonat de calciu. Ca şi în cazul precedent. Demonstrarea prezenţei CO2 în aerul expirat se poate face astfel: Material necesar: Cilindrii gradaţi. • Supapele lui Müller. Subiectul face câteva inspiraţii şi expiraţii 114 . pahare Berzelius. 1. Tubul scurt al unui flacon şi tubul lung al celuilalt sunt unite printr-un tub în T legat cu tub de cauciuc. ca urmare a coborârii coastelor şi a boltirii în sus a diafragmului. Ţesutul elastic din parenchimul pulmonar are rolul de a facilita distensia plămânului în inspiraţie şi revenirea la forma iniţială în expiraţie. apă de var. Muşchii respiratori toracici şi diafragmul. se observă că ea se decolorează în mod treptat devenind până la urmă incoloră. modifică ritmic cele trei axe ale cavităţii toracice. Modificarea într-un sens şi în celălalt a volumului toracic modifică presiunea intraalveolară şi determină inspiraţia şi expiraţia. eprubete . prin care trec dopuri de sticlă sau de plastic ce se montează ca în figură. prin contracţiile şi relaxările lor.inspiraţia. unul nu ajunge în lichid. acid clorhidric în soluţie de 10%. • Cu o pipetă se introduc într-o eprubetă curată circa 10 ml de apă de var limpede. Se barbotează în apa de var.. Soluţia se colorează în roşu caracteristic. Supapele lui Müller sunt formate din două flacoane de sticlă albă în care se pune apă de var şi se astupă cu dopuri. iar în timpul expiraţiei se închide clema dinspre vasul 1. Se adaugă acid clorhidric picătură cu picătură. fenolftaleină. soluţia se limpezeşte deoarece precipitatul se dizolvă. Pe traseul tubului în care se demonstrează prezenţa CO2 în aerul T se pun două cleme care au rol de supape. iar celălalt pătrunde în apa de var până aproape la fund. Mod de lucru. fapt care denotă că acidul carbonic eliminat a neutralizat tot hidroxidul.. În acest caz nu se observă un precipitat şi de aceea pentru a putea urmări efectiv CO2 eliminat se adaugă în soluţia alcalină un indicator (fenolftaleină). Aceasta nu este însă suficient decât cu menţinerea tensiunii superficiale între cele două pleure. prin ridicarea cutiei toracice şi contracţia diafragmului. –tubul prin care se celălalt (2) ca vas spălător pentru reţinerea inspiră şi se expiră CO2 conţinut în aerul expirat. Concluzii.cleme care trecând prin vas se purifică de CO2 iar 4.

Concluzia care se desprinde este că aerul expirat conţine mai mult CO2 decât aerul inspirat. În acest timp (circa20. Subiectul trebuie să manevreze pensele de pe tuburile de cauciuc şi să respire. un cilindru gradat de 1. Se 6. 2. Faptul este adevărat dacă s-a avut grijă ca volumele de aer inspirat şi expirat să fie aproximativ egale. 115 . în prealabil. prin tubul Y. care a înlocuit partea de aer consumat. flacăra păleşte şi apoi se stinge. un tub Y sau în T (din sticlă Experienţă prin care se demonstrează sau metal). în respiraţie: Mod de lucru : 1. apoi se potriveşte gura acestuia în apă şi este menţinut în poziţie verticală de un ajutor. Ridicând încet cilindrul şi introducând în el o lumânare aprinsă se constată că flacăra acesteia păleşte şi se stinge imediat din cauza lipsei de oxigen.pensă nazală introduc capetele libere ale tuburilor de 8. după câteva secunde. se tulbură mult mai mult în comparaţie cu apa de var din flaconul 1. Elevii vor observa că după 2. Se ia un castron cu apă şi se aşează pe suprafaţa acesteia dopul cu lumânarea aprinsă. prin care trece aerul expirat. în care scop i se va pensa nasul. tub în y absorbant.obişnuite prin supapele lui Müller. se fac 5. cilindru gradat • Se face instalaţia ca în figură.30 s) se urcă apă în interiorul cilindrului. Punerea în evidenţă a consumului de oxigen Materiale necesare: o cratiţă cu capacitatea de 2 l. tub de cauciuc Se introduce soluţia de NaOH în vasul pentru inspiraţie 3. tub de cauciuc pentru închiderea aplică pensele pentru dirijarea circuitului circuitului închis al aerului. un capăt de lumânare. astfel încât să nu comunice cu atmosfera. • Demonstraţia consumului de oxigen se mai poate face simplu şi concludent după cum urmează: Se ia un cilindru de 1 l.3 respiraţii apa de var din flaconul 2. tub de cauciuc verifică etanşeitatea sa şi a tuburilor de pentru expiraţie sticlă sau de metal care trec prin el. soluţie de NaOH 40%. Se va acorda o atenţie deosebită manevrării penselor spre a evita aspirarea de soluţie caustică (NaOH) din vasul absorbant şi spre a se asigura reţinerea în această soluţie a întregii cantităţi de CO2 expirat. pense consumul de oxigen pentru rufe. trei tuburi de cauciuc. Se pregăteşte un dop de plută având diametrul ceva mai mic decât al gurii cilindrului. Se lipeşte pe dop. gradată. Atunci (la sfârşitul unei expiraţii) se închid ambele pense de pe tuburile de cauciuc şi se scoate din gura subiectului tubul Y. care rămâne limpede sau se tulbură foarte puţin. Se aplică bine dopul şi se 4. Se constată că subiectul simte în scurt timp că nu mai are aer. Se pune apă în cratiţă. iar în expiraţie închide pensa (2) şi trebuie să forţeze trecerea aerului prin vasul absorbant al bioxidului de carbon şi să-l pompeze în cilindrul gradat. Se demonstrează că partea din aer consumat era reprezentată de oxigen. castron cu apă cauciuc în cilindrul gradat până aproape de mijloc. Se acoperă cu cilindrul gradat şi se observă că. la mijloc.vas cu NaOH legăturile tuburilor de cauciuc cu vasul pentru absorţia CO2 absorbant prin intermediul tubului Y.2 l (eventual o sticlă oarecare cu gâtul larg). un vas absorbant (poate fi înlocuit cu un borcan pentru chimicale). Se parafinează hârtia. Volumul de apă ne indică volumul de aer înlocuit. Se 7. I se atrage atenţia că în timpul inspiraţiei trebuie să asigure venirea aerului din cilindru prin deschiderea pensei de pe tubul de cauciuc direct (2). care a fost consumat. Se observă că în timpul experienţei a pătruns o cantitate oarecare de apă în cilindru. numai pe gură. Se lipeşte în lungul lui o bandă de hârtie care a fost. deschizând cealaltă pensă.

apoi aerul se elimină printr-o expiraţie forţată în tubul spirometrului.pentru atleţi C. Măsurătoarea capacităţii vitale se face cu spirometrul. Dacă în urma 3.= I x 25 . Determinarea sa reprezintă un real interes practic deoarece rezistenţa organismului la diferite activităţi fizice şi în special cele sportive este condiţionată de o capacitate vitală normală. prin bucală 6.V.riglă gradată determinării capacităţii vitale reale (C.V. = I x 20. Mod de lucru: Se efectuează o inspiraţie forţată. Material necesar. Spirometru.indicator calcul se stabileşte în procente % minusul de 6. Capacitatea vitală variază în funcţie de talie.tub de cauciuc care se adaptează la cavitatea cm3 între C. Valoarea acestui volum de aer reprezintă capacitatea vitală care.) s-au 4.) pe care trebuie să o aibă o persoană în funcţie de înălţime şi sex: . care însumează aerul respirator curent + aerul inspirator de rezervă sau complementar + aerul expirator de rezervă. alcool.R.clopot metalic standard este de 160 x 20 =3200 cm3. Capacitatea vitală 2.V. după care se calculează capacitatea vitală standard (C.V.pentru femei C.vas cu apă feminin are înălţimea de 160 cm. aceea a fiziologului West. sex.contragreutate pentru echilibrarea clopotului găsit 3000 cm3 înseamnă că există o diferenţă de 200 5.(3200 – 3000= 200) .6% 116 . antrenamentul realizat prin exerciţii de respiraţie. = I x 29 în care I este înălţimea în centimetri. grad de dezvoltare al aparatului respirator.V. şi C.S. Dăm mai jos o formulă.V.pentru bărbaţi C.V. . Măsurarea capacităţii vitale Sub denumirea de capacitate vitală se înţelege cantitatea maximă de aer pe care o poate expira o persoană care la sfârşitul unei inspiraţii forţate.S.R. Valoarea standard se compară apoi cu valoarea reală obţinută prin determinarea capacităţii vitale la aparat şi se apreciază în procente la sută plusul sau minusul faţă de acest standard. de exemplu: o persoană de sex Spirometru : 1.

C.T. –fig. 2 8.G. Folosind fig.T. purine). 4.A).C. 1 2.A.G. 6. 3.C.T.C. aşa cum se vede în fig. Efectuarea a 30-40 de copii. compas. 7.G.G. Desenarea pe carton sau pe placaj a modelului adeninei.G.T. 1.A. pirimidine şi 10 cm pentru. Legaţi bazele azotate la cele două catene complementare prin punţi de hidrogen (duble între A şi T şi triple între C şi G). folosindu-vă de sârme mai groase decât cele folosite la legăturile dintre celelalte componente. Decuparea modelului fiecărei baze azotate şi colorarea modelelor: A-galben. Desenarea unui pătrat cu latura de 3-4 cm. G-roşu. Se realizează circa 30-40 de copii pentru fiecare bază azotată. stabiliţi o succesiune de baze azotate pentru una din catenele dublei elice ( de exemplu A. sârmă de cupru sau aluminiu de diferite grosimi.A. cu stabilirea poziţiei carbonului 3’ şi 5’ (care apare ca o prelungire a hexagonului la unul din capetele sale ascuţite). Modelarea componentelor ADN-ului 5.A. T-negru. Sârmele le prindeţi în modelul bazelor azotate la locul potrivit. 10 cm 5cm 4cm 2cm purină pirimidină dezoxiriboză radical fosforic Fig.T.A. ace cu gămălie.A. Efectuarea a 30-40 de copii. 1.2 117 . Pe principiul complementarităţii.T.T.T. C- albastru.C.A.T.T.T.C. trusă de traforaj.T.C. guaninei. echer.A.T).A. reprezentând radicalul fosforic.A.C. stabiliţi cu ajutorul decupajelor bazelor azotate succesiunea de pe catena complementară ( în cazul de mai sus ea va fi: T.T.T. CLASA A XII-a Genetică Modelarea structurii dublu catenare a ADN-ului Materiale necesare: carton sau placaj.G.A.A. patru culori diferite. timinei şi citozinei – dimensiunea 5-10 cm (5 cm pt. Stabiliţi legătura dintre modelul bazei azotate şi acela al dezoxiribozei cu ajutorul sârmei. Desenarea modelului dezoxiribozei sub forma unui hexagon ca cel din figură.G.C.G.A.A. Mod de lucru: 1.G. făcând un orificiu în cele două modele la locul potrivit conform Fig.

Stabiliţi legătura dintre modelul dezoxiribozei şi acela al radicalului fosforic. urmărind regula ca la o catenă această legătură să fie de la carbonul 5’ la carbonul 3’. iar la catena complementară de la 3’ la 5’.9. 118 . ca şi soluţiile tehnice folosite sunt variabile în funcţie de ingeniozitatea şi posibilităţile fiecărui experimentator. sugerând sensul opus al celor două catene complementare. Toate materialele indicate.

pentru etalarea celulelor. mai puternic colorat decât restul nucleului. Din această cauză şi la femela mamiferelor unul din cei doi cromozomi X a suferit o heterocromatinizare (inactivare genică). femelă şi XY pt. având doi cromozomi X. ac spatulat păstrat în condiţii aseptice. Nucleul apare colorat în roşu. ar prezenta un număr mai mare de gene decât sexul mascul. Rezultă că femela mamiferelor. mascul. Materiale necesare: soluţie carmin-acetică. la femeie se identifică în interiorul nucleului un corpuscul mic. îndepărtând primul strat de celule epiteliale (care sunt descuamate. Se pune materialul pe o lamă microscopică împreună cu o picătură de carmin-acetic. El poartă doar gena sau genele care determină transformarea progonadei în testicul. Mod de lucru. În cazurile normale. Se lasă 2-3 minute. Acest cromozom X. La bărbaţi nu se identifică cromatina sexuală în cazurile normale Leucocit polimorfonuclear cu corpuscul Barr 119 . se apasă puternic peste lamelă cu degetul mare. Cromozomul Y a suferit în cursul evoluţiei mamifer4lor o continuă degradare genetică. Evidenţierea cromatinei sexuale La mamifere. hârtie de filtru. care este corpusculul Barr. determinismul cromozomial al sexului este de tip Drosophila: XX pt. Se îndepărtează excesul de carmin. heterocromatinizându-se. moarte) şi prelevând un strat de celule vii. Această situaţie ar fi incompatibilă cu existenţa normală a speciilor. Se aplică lamela. lame şi lamele microscopice. Se colectează mucoasa bucală prin raclarea peretelui lateral al cavităţii bucale cu un ac spatulat steril sau cu o lamă microscopică sterilă. heterocromatic apare în nucleul interfazic sub forma unui corpuscul oval sau triunghiular lipit de membrana internă a nucleului şi este numit cromatină sexuală sau corpuscul Barr. inclusiv la om.

Printr-o mişcare de smulgere se detaşează această parte Fig.2 XY la mascul) fig. De asemenea. Cele mai frumoase imagini se obţin la cromozomii uriaşi de la Chironomus (fig. au fost descrişi cromozomii plumoşi sau în perie de sticlă de lampă care prezintă o axă centrală din care pornesc bucle I laterale. Glandele salivare sunt plasate în partea anterioară a corpului larvei legate de armătura bucală. Astfel în ovocitele de triton. La nivelul cromozomului uriaş de Chironomus se pot evidenţia foarte uşor şi pufele (dezlânări locale ale cromozomului la nivelul cărora se sintetizează ARN-ul ribozomal) 120 . hârtie de filtru. Se aplică lamela.1) III Fig. Mod de lucru: Se folosesc larve în stadiul III de Drosophila sau Chironomide. 3 perechi de autozomi şi o pereche de heterozomi (cromozomi ai sexului) (XX la femelă. lamă de spirt.3 anterioară a corpului care se pune într-o picătură de carmin-acetic în care stă circa 3 minute. care apare ca un punct negru prin transparenţa tegumentului. deci în meioză. Se presează puternic cu degetul mare pentru etalare. Fig. 3) Se recomandă această insectă întrucât larvele sale pot fi uşor procurate. Tipuri particulare de cromozomi În afara tipurilor obişnuite de cromozomi au mai fost descrise şi unele tipuri particulare. soluţie carmin-acetică. apoi hârtia de filtru. femele. Cu ajutorul acului spatulat se face o incizie înapoia acestui punct negru. Se înlătură excesul de carmin şi apoi se examinează la microscop. care sunt mai mari decât cele mascule. ac spatulat. 2 Evidenţierea cromozomilor uriaşi Materiale necesare: lame şi lamele microscopice.1 În celulele obişnuite ale corpului drosofilei se află câte 8 cromozomi care formează patru perechi (I-IV). în glandele salivare de la II larvele musculiţei de oţet ( Drosophila melanogaster) au fost descrişi cromozomii uriaşi IV sau politeni (fig. larve de drosofilă în stadiul III (înainte de împupare).

Structura şi morfologia cromozomilor. Cariotipul

La debutul diviziunii cromozomul prezintă două subunităţi structurale longitudinale numite
cromatide, libere pe toată lungimea
lor, fiind unite numai la nivelul unei
constricţii primare numită
centromer. Unii cromozomi pot
prezenta şi constricţii secundare la
nivelul cărora se organizează
nucleolul la sfârşitul diviziunii, ca
şi formaţiuni heterocromatice, la un
Fig.1 capăt, numite sateliţi. (fig.1)
Cea mai constantă morfologie a cromozomilor se întâlneşte în metafază, când aceştia ating cel mai
înalt grad de contractare-condensare.
În interiorul cromatidei se află două filamente spiralate numite cromoneme răsucite reciproc
helicoidal şi prezentând din loc în loc îngroşări ca nişte mărgele numite cromomere.
După poziţia centromerului (fig. 2), cromozomul poate fi:
- metacentric (centromerul este situat la
metacentric mijlocul cromozomului, rezultând două
braţe egale);
submetacentric - submetacentric (centromerul este
acrocentric deplasat faţă de centru, rezultând două
braţe inegale);
telocentric Fig.2 - acrocentric (centromerul este deplasat
spre un capăt al cromozomului
rezultând un braţ foarte lung şi unul foarte scurt, izodiametric);
- telocentric (centromerul este plasat pe capătul cromozomului acesta având un singur braţ)

Materiale necesare: preparate citologice cu cromozomi de Allium şi Mesocricetus sau oricare
altă plantă sau animal, microscop binocular cu obiectiv de imersie (x 90), ulei de imersie, micrometru
ocular şi micrometru obiectiv, cameră clară, foarfece, pastă de lipit, riglă de măsurat.

Mod de lucru:
-Se vizualizează lamele microscopice cu preparate la obiectiv 40. Se aleg cele mai bune metafaze (fără
cromozomi suprapuşi, dar cu cromatide bine îndepărtate, în urma acţiunii colchicinei). Se vizualizează la
obiectiv de imersie.
-Se numără cromozomii, se desenează la camera clară cromozomii din placa metafazică aleasă.
-Se măsoară cromozomii cu ajutorul micrometrului ocular după o prealabilă stabilire a echivalenţei între
scala micrometrului ocular şi a micrometrului obiectiv (de exemplu 10 gradaţii din micrometrul ocular
intră în 8 gradaţii ale micrometrului obiectiv). Dacă nu dispunem de micrometru ocular şi obiectiv
cromozomii se măsoară pe desenul realizat la camera clară cu ajutorul riglei de măsurat, asemenea
operaţie servindu-ne numai pentru împerecherea cromozomilor, nu însă şi pentru aprecierea dimensiunii
cromozomilor.
-După desenarea la camera clară şi măsurarea fiecărui cromozom se stabileşte tipul morfologic pentru
fiecare cromozom şi se scrie lângă el, folosind simbolurile: m = metacentric; sm – submetacentric; t –
telocentric; ac – acrocentric; st – subtelocentric.
-Se detaşează fiecare cromozom din placa metafazică desenată; folosind foarfecele, decuparea făcându-se
cu păstrarea unui spaţiu de câţiva milimetrii de jur împrejurul cromozomului.
-Se împerechează cromozomii, mai întâi, considerând lungimea totală a lor şi poziţia centromerului şi mai
apoi, considerând raportul dintre braţe pentru a stabili poziţia precisă a centromerului.
-Se lipesc cromozomii în perechi după dimensiune şi morfologie, alcătuindu-se astfel cariotipul. Studiul
cariotipic al speciilor ne ajută să evidenţiem înrudirea sau neînrudirea dintre ele, precum şi modificările

121

care au loc la nivelul materialului genetic sub influenţa diferiţilor factori nocivi. De asemenea, ne ajută să
elucidăm căile pe care a mers evoluţia speciei considerate.
Studiul cariotipului uman , ne ajută la stabilirea cu certitudine a naturii unor maladii ereditare care
au la bază modificări în numărul şi structura cromozomilor (trisomia 21 – un cromozom suplimentar la
perechea 21, sindroame cu defecte fizice şi psihice remarcabile – sindrom Klinefelter, sindrom Turner).

Cariotip
normal

Fig.3

Cariotip
patologic

122

Cariotipul uman a fost descoperit în 1956 de Tjia şi Lenon cu ajutorul şocului
hipotonic. Cariotipul este aranjarea după mărime şi morfologie a cromozomilor. Cromozomii
umani sunt repartizaţi în 7 grupe A-G la care se adaugă perechea de cromozomi de sex.
Grupele cuprind cromozomii astfel: A→1-7; B→4-5; C→6-12; D→13-15; E→16-18; F→19-
20; G→21-22; perechea de sex.

123

CARIOTIPUL UMAN ▲ 124 .

substanţe chimice mutagene (dietilsulfat. etc. colchicină în concentraţie de până la 2%. orz. Determinarea gradului de ploidie la plante Prin metode directe: Se fac preparate citologice şi se numără direct cromozomii în metafază. Mod de lucru: Se folosesc soluţii apoase 0. . apariţia de cromozomi inelari. pe de o parte. timp de 1-24 de ore. triploidă şi tetraploidă.5-1% de dietilsulfat.001.1. După tratarea radicelelor cu substanţa mutagenă. Microscopice. fixate în alcool acetic 3:1. procurate de la laboratoarele de chimie sau genetică. Mod de lucru: Cu ajutorul unei pense se desprinde epiderma inferioară a frunzelor de sfeclă de zahăr diploidă.). raticide. 0. pesticide. Există o corelaţie directă între numărul de cloroplaste şi numărul de stomate. Macroscopice. Pe seama cromozomilor întârziaţi pot apărea la sfârşitul diviziunii micronuclei pe lângă nucleii-fii obişnuiţi. b. Numărul de stomate pe unitatea foliară este mai mic la formele poliploide comparativ cu cele diploide corespunzătoare. 1%. care colorează amidonul din cloroplaste. grâu. în care se evidenţiază modificări în structura materialului genetic şi în comportamentul cromozomilor în mitoză. Prin metode indirecte: a. Se aplică lamela.greutatea rădăcinii şi concentraţia de zahăr la sfecla triploidă şi tetraploidă sunt mai mari decât la plantele diploide. picnoza. Pe o lamă microscopică se pune epidrma într-o picătură de soluţie de iod în iodură de potasiu. astfel: . diverşi agenţi poluanţi (SO2). etilmetansulfonat etc.culoarea frunzelor este mai închisă la plantele poliploide decât la cele diploide corespunzătoare. Cele mai comune sunt fragmentarea cromozomilor. în diluţii succesive: 0. dispunerea radiară a cromozomilor în metafază şi apariţia de cromozomi retardatari – întârziaţi (care nu migrează spre poli în anafază sau telofază). Se administrează animalelor de laborator în hrană sau se tratează radicelele de ceapă sau seminţele de secară. Studiul acţiunii unor agenţi mutageni asupra materialului genetic la plante şi la animale Materiale necesare: dotare standard pentru aplicarea metodei Feulgen sau Giemsa. acţionând statmochinetic şi determinând poliploidizarea. evidenţiindu-le mai bine pe acestea. acestea se scot din fiolele în care s-a realizat tratamentul şi după o atentă spălare cu apă de robinet şi apă distilată sunt folosite în efectuarea preparatelor citologice. 0.01. 125 . Se numără cloroplastele şi se măsoară cu ajutorul micrometrului ocular diametrul lung al stomatelor la 50-100 de stomate.formele autotetraploide au un număr mai mic de fructe şi de seminţe per plantă decât formele diploide corespunzătoare. şi gradul de ploidie pe de altă parte. S-a constatat că există o corelaţie directă între gradul de ploidie şi anumite caractere morfologice sau productive. cu asemenea soluţii. .

Prezenţa părului pe segmentul mijlociu al degetelor (altele decât arătătorul) dominantă faţă de absenţa părului 6. bunici. Daltonismul (confuzia culorilor) recesiv faţă de vederea normală 7. rude). Capacitatea de a degusta unele substanţe precum tioureea sau feniltiocarbamida este dominantă faţă de incapacitatea de a degusta aceste substanţe 11. Se iau în considerare următoarele caractere individuale: 1. Prezenţa gropiţei în obraz este dominantă faţă de absenţa acesteia 12. Materiale necesare: o coală de hârtie. 126 . echer. 8. Caracterul nu se manifestă decât extrem de rar la femei (este un caracter limitat de sex). Capacitatea de a îndoi limba. judecând pe cea a părinţilor. dată fiind dominanţa caracterului. “Vârful văduvei” – părul de pe frunte extins în centrul ei ca un triunghi – dominant faţă de linia dreaptă a părului pe frunte 13. riglă. Chelia prematură sau regulată este moştenită ca un caracter dominant care se manifestă în jurul vârstei de 34 de ani. Lobul aderent al urechii este recesiv faţă de cel liber sau pendul 9. Păr creţ dominant faţă de cel neted 5. Culoarea ochilor: culoarea albastră este recesivă faţă de alte culori 2. astfel încât marginile laterale să formeze un U este dominantă faţă de incapacitatea de îndoi astfel limba. Culoarea părului: păr blond recesiv faţă de cel închis. Exerciţii de caracterizare genetică Stabilire spectrului genetic individual (experimentatorul trebuie să-şi cunoască bunicii şi eventual străbunicii – pot culege date de la părinţi . compas. Posibilitatea de a da degetul mare pe spate dominantă faţă de condiţia opusă cu ligamente strânse 10. păr roşu recesiv faţă de culorile mai închise 3. Mod de lucru: Se alcătuieşte o hartă privind caracteristicile individuale ereditare ale fiecărui individ după modelul din figură. Direcţia de orientare a părului: vârtej în direcţia mersului acelor de ceasornic dominant faţă de vârtejul în sens invers 4. Elevii pot să aprecieze situaţia lor.

1994 17 Raicu P-Genetica. şi col. Bordas.Zoologia vertebratelor. 1985 08 Kerekeş A..Microbiologia produselor alimentare. 1981 14 Pârvu C..EDP. Ion I. col. Bucureşti. Popescu A. EDP. şi col . Întreprinderea Didactica. 1990 11 Matic Z. Bucureşti. Editura Mirton. Editura Dacia Educaţional.S. EDP R.. Bucureşti. et. Societatea de Ştiinţe Biologice..). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1997 15 Pârvu C. Manual pentru clasa a IX-a. Paris.liceu.. Valenciuc N.A. 1983 05 Gavrilă L. 1983 13 Olteanu F. Bucureşti.. Bucureşti.Toma I.. Editura Academiei R. -Compendiu de Biologie.-Botanica.. Bucureşti.Trusă de Biologie pentru elevi.-Practicum de Biologie (vol. Bucureşti.. Editura Enciclopedică. 2004 06 Cotuna D-Fiziologie. Anghel I. 1981 16 Popovici L. 1983 04 Ceuca T. 1965 12 Matic Z. EDP. 1988 20 Wilkinson R. 1989 02 Andrei M. Ciolac Russu A.-Biologie-Geologie..-Îndrumar pentru cunoaşterea naturii.Lucrări practice de zoologia nevertebratelor. Bucureşti.I şi II). Bibliografie selectivă 01 Anghel I...Protozoologie. EDP. 1999 127 ..1981 03 Ciurchea M.. Drăgănescu C.Zoologia nevertebratelor. Bucureşti. Editura ALL Educaţional (traducere de Vasilescu S.R. EDP. Bucureşti. Bucureşti. 1974 19 Tavernier R. Dărăbanţu C. şi col . Editura Economica Preuniversitaria. Mihăilescu I. EDP. EDP R.Metodica predării ştiinţelor biologice. – Biologie pentru grupele de performanţă. EDP.Universul Plantelor-mică enciclopedie.Atlas Botanic . Stoica E. 1965 10 Marinescu J. 1992 18 Stoica M.-Lucrări practice de Anatomie şi Fiziologie animală.. Bucureşti. Bucureşti..Biologie. Cluj Napoca 2003 09 Lepşi I. Bucureşti.. Popescu I. Toma N. Timişoara. Bucureşti. Moruzi C. 1998 07 Grinţescu I.A.. EDP..Lucrări practice de Biologie vegetală...

.. 67 Excitabilitatea musculară……………………………………………………………………………............... 68 Tipuri de aparat locomotor la nevertebrate şi la vertebrate……………………………………… 69 Înotul şi echilibrul păstrăvului în apă………………………………………………………………...... 76 128 .............Metode de sterilizare utilizate în microbiologie………………………….. 71 Separarea pigmenţilor asimilatori prin metoda cromatografiei pe hârtie………………………....... alge verzi..A……………………………………………………………………….................. 23 Cloroplastele şi mişcările citoplasmatice în celulele frunzelor de ciuma apelor………………......... 6 Biologie clasa a IX-a. fotosinteza……………………………………………………………………..lucrări practice de microscopie………………………………… 36 Structura primară a rădăcinii de Ranunculus repens…………………………………………….... 38 Organe de reproducere la plante…………………………………………………………………… 39 Observaţii microscopice asupra unor protozoare…………………………………………………. 40 Spongieri……………………………………………………………………………………………...... 75 Punerea în evidenţă a fotosintezei prin metoda bulelor…………………………………………… 75 Evidenţa oxigenului eliminat în fotosinteză………………………………………………………… 76 Asimilaţia CO2 în fotosinteză………………………………………………………………………. 32 Structura organelor vegetative-observaţii…………………………………………………………....... CUPRINS Argument ……………………………………………………………………………………………. 22 Bacterii. 24 Evidenţierea plasmalemei şi a tonoplasmei………………………………………………………........ 25 Incluziuni ergastice…………………………………………………………………………………......................... 33 Structura frunzei……………………………………………………………………………………..... 46 Viermi ………………………………………………………………………………………………. 30 Tehnica evidenţierii cromozomilor…………………………………………………………………. 7 Tipuri morfologice de bază la bacterii…………………………………………………………........ 60 Echinoderme…………………………………………………………………………………………... 3 Introducere…………………………………………………………………………………………… 5 Cuvânt –limba engleză……………………………………………………………………………............. 34 Structura organelor vegetative...... 18 Tipuri de celule eucariote…………………………………………………………………………… 19 Observaţii asupra structurii unor alge unicelulare şi pluricelulare……………………………… 20 Comparaţie între celula vegetală şi animală………………………………………………………... 74 Influenţa intensităţii luminii………………………………………………………………………… 74 Influenţa compoziţiei spectrale a luminii…………………………………………………………… 74 Influenţa temperaturii asupra fotosintezei…………………………………………………………. 45 Cnidari... 36 Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens………………………………………………. 55 Artropode ……………………………………………………………………………………………... 75 Evidenţierea necesităţii existenţei pigmenţilor asimilatori………………………………………........ 48 Moluşte ………………………………………………………………………………………………... 73 Influenţa factorilor externi asupra fotosintezei…………………………………………………….. 67 Experienţe de evidenţiere.. 9 Studiul mediilor de cultură utilizate în bacteriologie……………………………………………. 11 Tehnici de însămânţare utilizate în microbiologie………………………………………………… 12 Metode de examinare a microorganismelor la microscop………………………………………… 14 Structura celulei bacteriene………………………………………………………………………… 17 Celula animală şi celula vegetală…………………………………………………………………... 31 Studiul meiozei la plante……………………………………………………………………………..... 37 Structura internă a frunzei de ridiche-Raphanus sp………………………………………………...…....... 25 Morfologia cromoplastelor………………………………………………………………………….... 66 BIOLOGIE CLASA A X..... 26 Epiderma şi formaţiunile epidermice……………………………………………………………….. 28 Ţesuturi mecanice sau de susţinere………………………………………………………………… 29 Osmoza………………………………………………………………………………………………......... măsurare şi înregistrare a excitabilităţii neuromusculare………….

....... 97 Analizatorul olfactiv…………………………………………………………………………………. 84 ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI-CLASA A XI-A…………………………………………....... 89 Studiul enzimelor…………………………………………………………………………………….. 81 Disecţia la şopârla cenuşie (Lacerta agilis). 80 Disecţia la broasca de lac ( Rana ridibunda).. 105 Sângele……………………………………………………………………………………………….. contracţia musculară…………………….. 88 Studiul carbohidraţilor………………………………………………………………………………........... 96 ANALIZATORI……………………………………………………………………………………….... 114 Punerea în evidenţă a consumului de oxigen………………………………………………………......………………………………………………………… 82 Disecţia la porumbel (Columba livia)………………………………………………………………............. Frotiul de sânge………………………… 106 Determinarea grupelor sanguine……………………………………………………………………. 78 Evidenţierea respiraţiei celulare…………………………………………………………………….... 103 Mişcarea consecutivă………………………………………………………………………………… 103 FUNCŢII DE NUTRIŢIE…………………………………………………………………………… 104 Acţiunea digestivă a amilazei salivare……………………………………………………………… 104 Stomacul……………………………………………………………………………………………… 105 Emulsionarea grăsimilor cu ajutorul bilei…………………………………………………………............... 102 Percepţia mişcării…………………………………………………………………………………….. 117 Modelarea structurii dublu catenare a ADN-ului………………………………………………….. 79 Evidenţierea respiraţiei tisulare…………………………………………………………………….. 98 Olfactometria…………………………………………………………………………………………....Evidenţierea căilor de conducere a apei în corpul plantelor……………………………………… 75 Evidenţierea rolului forţei de sucţiune a frunzelor în conducerea apei în ………………………. 92 Analiza actului reflex………………………………………………………………………………… 92 Oboseala sinaptică…………………………………………………………………………………… 93 Fiziologia muşchilor: preparate neuromusculare.... 109 Structura inimii ……………………………………………………………………………………… 110 Observarea activităţii cardiace……………………………………………………………………… 111 Respiraţia……………………………………………………………………………………………......... 83 Disecţia la iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus)………………………………………………...... 91 Animale de experienţă………………………………………………………………………………... 115 Măsurarea capacităţii vitale………………………………………………………………………… 116 CLASA A XII-a………………………………………………………………………………………............ 117 Evidenţierea cromatinei sexuale……………………………………………………………………..... Observarea elementelor figurate.. 100 Acomodarea pentru vederea obiectelor situate la distanţe diferite………………………………. 119 129 .. 102 Culori complementare………………………………………………………………………………....... structura şi compoziţia chimică a oaselor…………………………………………….......................... 101 Punerea în evidenţă a petei galbene şi a punctului orb……………………………………………..… 94 Legile reflexelor……………………………………………………………………………………….. 106 Recoltarea sângelui. 76 Mişcările plantelor…………………………………………………………………………………… 77 Evidenţierea geotropismului tulpinilor şi rădăcinilor……………………………………………....... 79 Disecţii la vertebrate………………………………………………………………………………….......... 107 Observaţia circulaţiei capilare………………………………………………………………………. 87 Morfologia.... 112 Identificarea prezenţei bioxidului de carbon în aerul expirat……………………………………...... 87 Structura microscopică a osului……………………………………………………………………... 90 Evidenţierea lecitinei din ou…………………………………………………………………………........ 80 Disecţia la peştii osoşi (Perca fluviatilis –bibanul.... 99 Acomodarea ochiului………………………………………………………………………………… 100 Reflexul pupilar pentru dozarea intensităţii luminii………………………………………………..... 97 Analizatorul cutanat………………………………………………………………………………….. 91 Evidenţierea vitaminei C……………………………………………………………………………................ 99 Analizatorul optic…………………………………………………………………………………….... 77 Mişcări prin imbibiţie……………………………………………………………………………….....

126 Bibliografie ………………………………………………………………………………………….. 127 Cuprins ………………………………………………………………………………………………. 120 Structura şi morfologia cromozomilor.. 128 130 . 124 Determinarea gradului de ploidie la plante………………………………………………………… 125 Exerciţii de caracterizare genetică…………………………………………………………………..... Cariotipul………………………………………………… 121 Studiul acţiunii unor agenţi mutageni asupra materialului genetic la plante şi la animale…….Tipuri particulare de cromozomi…………………………………………………………………… 120 Evidenţierea cromozomilor uriaşi………………………………………………………………….