Lucrare editată cu avizul I.S.J. Mehedinţi

Autori: Prof.gradul I, Lucian Căpitănescu, I.S.J. Mehedinţi, inspector şcolar general Prof.gradul I, Dumitru Gingu, Liceul Teoretic „Gheorghe Ţiţeica” Prof.definitiv, Adriana Giuică, Grupul Şcolar „Decebal” Referent ştiinţific: Conf. univ. dr.Aurel Faur, Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie Coordonare metodică: Prof.Maria Diaconu, inspector şcolar, specialitatea biologie Redactor Prof. Laurean Crăciunescu, director C.C.D. Coperta: Prof. Dumitru Gingu Revizie text Prof. Ana Miloşev, Liceul Teoretic „Gheorghe Ţiţeica” Rezumat în limba engleză: Prof. Florentina Popa, Grupul Şcolar „Decebal” Tehnoredactare computerizată: Mihai Tudoroniu, informatician C.C.D.

ISBN

Tipografia: Casa Corpului Didactic Mehedinţi

2

Lucrarea urmăreşte formarea şi dezvoltarea deprinderilor de observare şi experimentare ale elevilor. Prezentarea are la bază relaţia comunicare-aprofundare, sinteză-evaluare. Lucrările practice propuse pot fi realizate individual sau în grup, iar bogatul conţinut ştiinţific sporeşte atractivitatea lucrării. S-ar putea aprecia că adevăratele ştiinţe ale naturii au apărut datorită metodei experimentale. Experimentul nu a fost străin de progresele spectaculoase în domeniul cunoaşterii. Însăşi civilizaţia umană este produs al experimentului. Cauzele şi legile naturii le putem cunoaşte, în primul rând, cu ajutorul metodei experimentale. Experimentul permite individului sau grupului să intervină activ în cunoaştere. Experimentul în biologie apare ca expresie a necesităţii de explicare cauzală şi legică a proceselor şi fenomenelor. Experimentul nu ne oferă adevăruri, ci date pentru elaborarea adevărurilor. El permite celui care îl foloseşte să angajeze un dialog activ cu natura. Inspector Şcolar General, Prof. LUCIAN CĂPITĂNESCU

Biologia, ramură de ştiinţă cu caracter prin excelenţă experimental, presupune realizarea unui număr mare de experimente şi observaţii prin care să se consolideze nivelul teoretic de pregătire al elevilor. Elaborarea unui îndrumător de lucrări practice vine în întâmpinarea acestui deziderat, fiind un instrument de lucru util elevilor şi profesorilor din învăţământul preuniversitar. Prezenta lucrare este în conformitate cu curricula şcolară, are o ilustraţie bogată şi atractivă. Suntem convinşi că acest îndrumător de lucrări practice va fi bine apreciat de către toţi cei ce vor să se specializeze în domeniul ştiinţelor biologice. Conf. Dr. AUREL FAUR Universitatea de Vest din Timişoara

3

4 .

Intervenţiile profesorului în activitatea unei grupe se vor face în caz de necesitate sau la cererea elevilor şi nu pentru rezolvarea sarcinilor. atmosfera fizică şi comunicarea adecvată cu elevii în cadrul lecţiilor în care sunt prevăzute lucrări practice. cu ajutorul fişei de lucru (exemplu. rezolvarea prin descoperire cu ajutorul unor lucrări practice a problemei.verificarea rezultatelor. în stabilirea concluziilor. materiale şi aparatură necesare efectuării experimentului. În toate lucrările practice.formate din elevi mai bine sau mai slab pregătiţi. de mare importanţă este să fie stabilite modalităţi de comunicare între membrii grupelor de elevi . Sub aspectul modalităţilor de organizare a experimentului.o lucrare practică de microscopie). prelucrarea datelor obţinute. contribuie la creşterea interesului elevilor pentru obiectul biologie. pentru lume infinită. În cazul lecţiilor de recapitulare şi atunci când experimentul este utilizat în etapa de fixare sau evaluare din cadrul unei lecţii. dar rezultatele obţinute de elevi şi participarea lor activă şi afectivă răsplătesc orice efort. ci pentru a depăşi eventualele blocaje. experimentul cu scop de investigare sau cercetare este desfăşurat în cadrul unei lecţii de descoperire şi cuprinde următoarele etape principale: stimularea interesului pentru efectuarea experimentului (crearea unei motivaţii). Grupele este bine să fie eterogene. punerea unei probleme.Introducere Biologia este cea mai fascinantă dintre ştiinţele care se predau în şcoală Viaţa este subiectul care se studiază cu interes şi plăcere începând cu cei mai tineri discipoli şi continuând în toată ierarhia vârstelor. între grupele de elevi şi profesor pentru a preveni dezordinea. crearea unor situaţii problemă. Programele şcolare prevăd obiectivele şi competenţele care pot fi realizate cu ajutorul lucrărilor practice. De exemplu. Autorii 5 . stabilirea modalităţilor de verificare a ipotezelor (etapa desfăşurării experimentului). Lucrările practice se pot efectua cu aparatura şi instrumentarul existente în şcoli. stabilirea concluziilor. elevii lucrând în ritmul lor propriu. de modalităţile de organizare şi în funcţie de activitatea care predomină. Comunicarea cu elevii se cere să fie tonică. sunt modalităţi de activitate didactică eficiente care permit o formare complexă şi o evaluare mai bună a elevilor. al căror rol şi loc în desfăşurarea procesului didactic îl stabileşte fiecare cadru didactic în concordanţă cu cerinţele programei. dirijarea discretă a activităţilor. o depăşire a tracului. emiterea unor ipoteze. materialele consumabile putând fi procurate din natură şi din comerţ. de cele mai multe ori. dominată de calm şi stăpânire de sine. Pentru individ limitată. stimularea gândirii elevilor pentru a formula ipoteze. acesta se poate desfăşura sub formă de activitate independentă individuală. Efortul depus pentru pregătirea lucrărilor practice este laborios. viaţa ca subiect de studiu în biologie se detaşează de austeritatea şi relativa răceală a obiectului de studiu al celorlalte ştiinţe ale naturii. Mediul de lucru. Tratarea individuală a elevilor. Învăţarea prin încercare şi eroare poate fi temeinică şi creează o mobilizare mai bună a elevilor. Desfăşurarea experimentului pe grupe cu sarcini comune sau pe grupe cu sarcini diferenţiate necesită împărţirea clasei în grupe de elevi. Desfăşurarea experimentului ca activitate independentă individuală necesită material natural. în cadrul acestor echipe elevii lucrează pe rând şi colaborează în găsirea soluţiilor şi realizarea sarcinilor înscrise în fişă. creşterea capacităţii de decizie şi a curajului în rezolvarea sarcinilor. Lucrările practice la biologie prezintă particularităţi metodice în funcţie de obiectul didactic principal urmărit. se poate folosi fişa de lucru care cuprinde probleme şi sarcini de lucru pentru elevi. elevi mai interesaţi sau mai puţin interesaţi în studiul biologiei. chiar dacă elevii merg la o anumită grupă pe un drum greşit. de activitate organizată pe grupe cu sarcini comune sau pe grupe cu sarcini diferenţiate. substanţe.

So let us all le happy for our existence as there is live in ourselves. the most miraculous and the most beautiful phenomenon in the Universe.Foreword Life is the most complex. helps us to know and to cherish the living nature. Florentina Popa 6 . A foolish behavior of man for the environment may turn against him. the science of live. of knowledge of language and of feelings which gives us great advantages in the struggle for existence in comparison with other biological species. as we are gifted with the power of science. to respect it. otherwise he endangers his own existence and evolution. Biology. people. The birth of any creature is a cosmic event because it reflects the handwork of the whole Universe. The knowledge of nature in all its complexity becomes an essential issue for les. Man has to know the living natures.

se leagă cu sfoară şi li se aplică un capişon de hârtie. Vata. Metode care utilizează agenţi chimici: substanţe antiseptice.CLASA A IX-A Metode de sterilizare utilizate în microbiologie Sterilizarea este operaţia de distrugere a microorganismelor prezente într-un mediu sau pe instrumentarul de laborator. Fierberea nu este o metodă completă. Carbonizarea materiei vii se face în etuve la 180o C timp de o oră.în cursul operaţiei are loc degradarea proteinelor microbiene până la calcinarea materialului biologic. seringilor la 100o C timp de 20. sunt distruse numai formele vegetative. sterilizarea cu ajutorul aerului cald. Este folosită la stilizarea laptelui şi a berii. pipete Pasteur. Clasificarea metodelor de sterilizare se face în funcţie de natura operaţiilor efectuate: • • • • Metode care utilizează agenţi fizici: căldura ( uscată. Ansa se sterilizează obligatoriu înainte şi după utilizare. Este o metodă de sterilizare completă: se sterilizează sticlăria de laborator. flambarea. Se face în fierbătoare electrice sau cu gaze şi se recomandă să se folosească apă distilată pentru a evita depunerea sărurilor. Dacă se creşte temperatura la 70o C formele vegetative sunt distruse în 10 minute.BIOLOGIE. Căldura realizează distrugerea formelor vegetative la temperatura de 50. autoclavarea Principul metodelor care se bazează pe căldură. substanţe dezinfectante. încălzirea la roşu. Teoretic obiectele sterilizate pot fi utilizate 24 de ore. cauciuc. Incinerarea constă în arderea materialului biologic în cuptoare speciale sau crematorii. Metode care utilizează căldura umedă: fierberea. Fierberea constă în fierberea instrumentelor chirurgicale. compresele. sporii nu sunt distruşi. mai întâi la baza flăcării. Prin această metodă sunt distruse cadavrele animalelor scoase din exploatare ca şi vata şi tifoanele infectate. idem mânerul ansei şi gâtul eprubetelor şi baloanelor înainte şi după utilizare. pasteurizarea. radiaţii UV. sau în cilindrii metalici. Temperatura nu trebuie depăşită pentru că vata şi hârtia ard producând substanţe inhibitoare pentru microorganisme. Sterilizarea cu aer cald este cea mai eficientă măsură de sterilizare cu căldură uscată. nu şi sporii. Se face prin încălzirea produsului la 56. înainte de sterilizare. La 20o C cu căldură umedă şi la 100o C cu căldură uscată sunt distruşi sporii. Toate eprubetele şi baloanele se astupă cu dopuri de vată învelite în tifon. apoi la vârf.lame de sticlă. Alegerea metodei potrivite depinde de natura materialului care va fi sterilizat (sticlărie. metal). Cunoaşterea metodelor de sterilizare este necesară pentru desfăşurarea corectă şi reuşita oricărei lucrări de microbiologie. Se recomandă adăugarea a 4. pipete gradate. tindalizarea. pansamentele se sterilizează în casonete speciale (cutii de tablă cu pereţi dubli) – peretele intern prezintă orificii şi peste el se află o centură metalică ce astupă orificiile după încetarea sterilizării. Încălzirea la roşu este folosită pentru ansele bacteriologice care sunt menţinute în flacăra becului de gaz până la roşu. Flambarea constă în trecerea prin flacăra becului de gaz de câteva ori a obiectului care se sterilizează.60o C cam în 30 de minute. filtrarea.90o C timp de 30 7 . umedă).5% carbonat de sodiu sau borax care ridică cu câteva grade punctul de fierbere şi împiedecă ruginirea. Obiectele se pregătesc pentru sterilizare astfel: sticlăria să fie bine spălată şi perfect uscată. Există numeroase metode. ultrasunetele. Se recomandă folosirea lor imediată. Controlul sterilizării la etuvă se face amplasând pe lângă materialele de sterilizat. instrumentarul chirurgical.distruge microorganismele hidratate în timp mai scurt şi la o temperatură mai scăzută decât căldura uscată. Nu se pot steriliza seringile cu armătură metalică şi obiectele de cauciuc. tubuşoare de sticlă care conţin zaharoză al cărei punct de topire este de 170o C Dacă zaharoza este caramelizată înseamnă că s-a atins temperatura necesară. Se împachetează în hârtie de ambalaj fiecare obiect în parte. Pasteurizarea este sterilizare incompletă. Căldura umedă are o putere de penetrare mai mare.30 minute. Metode care utilizează căldura uscată: incinerarea. Pipetele se ambalează individual.

detergenţii cationici de tip bromocet 0. acţiune microbicidă. Sterilizarea se face în autoclav care este un cazan de tablă cu pereţii dubli cei interni prezentând orificii prin care trec vaporii. Exemple: formol. acidul boric .5 atmosfere temperatura este de 115o C  La 1 atmosferă temperatura este de 121o C  La 2 atmosfere temperatura este de 134o C Încălzirea se face timp de 20 de minute. Antisepticele substanţe care împiedecă multiplicarea microorganismelor. acţiune microbiostatică. acţionează în concentraţii mici şi pentru timp scurt pot fi aplicate pe ţesuturi vii. casonete cu instrumentarul medical. În intervalul dintre sterilizări se păstrează la temperatura camerei pentru ca sporii rămaşi nedistruşi să evolueze la forme vegetative care vor fi distruse la viitoarea încălzire.. Exemplu. 8 . H2O2 . Aceste substanţe au în general.minute. Tindalizarea este o sterilizare completă. este o sterilizare completă şi sigură. Alcoolul absolut de 96o este un dezinfectant foarte slab.KMnO4 0. Alcoolul etilic de 70o . Este cea mai folosită în practica microbiologică. Încălzirea se face pe baie de apă.  La 0. Se face la sterilizarea mediilor de cultură care conţin diferite substanţe organice: glucide. Cu vapori de apă sub presiune se obţin temperaturi peste 100o C. gelatină. fenol.1%. ser sanguin care se degradează la temperaturi mai mari. obiecte din cauciuc. medii de cultură. Dezinfectanţii sunt substanţe care au în general.1%. Tindalizarea este o pasteurizare repetată de 3 ori la intervale de 24 de ore. tinctura de iod. care distrug microbii de pe diferite obiecte neanimate. Produsele astfel sterilizate se păstrează ambalate ermetic la 4o C până la momentul folosirii pentru a împiedeca germinarea sporilor. cloramina. el acţionează prin coagularea proteinelor.. Autoclavarea este sterilizarea cu vapori de apă sub presiune. culturile microbiene vechi. Materialele sterilizate sunt materialele infectate.

cocobacili. După modul de grupare la sfârşitul diviziunii -coci izolaţi -grupate câte două Diplococcus pneumonie -tetrada .bastonaş. PH şi presiune de oxigen adecvată.celule alungite.în palisadă Corynebacterium diphteriae -streptobacili Lactobacillus sp. .în rozetă Agrobacterium stellatum 9 . între coci şi bastonaşe. aproape izodiametrice. poliedrice. cultivate pe medii corespunzătoare şi în condiţii optime de temperatură. După formă deosebim 5 tipuri: Bacterii sferice. totuşi polimorfismul este limitat. ele încadrându-se într-un anumit tip morfologic şi anumite dimensiuni. aflate în creştere activă. Capetele bacililor pot fi: . reniforme.rotunjite Pot fi: -izolaţi grupaţi câte-doi diplococi tăiate drept ascuţite pişcot .domină forma tipică pentru specia dată.stafilococi Staphylococcus aureus (ciorchine) Bacterii cilindrice ( bacili ). dar sunt şi forme de tranziţie.coci. Convenţional forma bacteriilor se apreciază pe bacterii din culturi tinere.sarcina -streptococ Micrococcus tetragenes (4 celule) Sarcina lutea (8 celule) Streptococcus pyogene (celule în lanţ) .Tipuri morfologice de bază la bacterii Forma bacteriilor este controlată genetic. uşor ovalare. Forma poate fi influenţată şi de condiţiile de mediu.

dar pot trăi şi izolat). bacterii care înmuguresc. grupul Arhebacteriilor. Descoperite în 1980 în Sinai de Walsby. Bacterii pătrate. Sunt importante pentru cercetare. bacterii cu apendici acelulari rezultaţi din produşi de excreţie. Se formează la extremitatea unor bacterii. vor fi folosite ca vaccinuri vii. Aparţin genului Qadra. sferici care nu cresc.relaxate Spirillum volutans Treponema pallidum Leptospira sp. ei se formează printr-o septare neobişnuită a celulelor bacteriene.Bacterii spiralate (elicoidale) După numărul spirelor şi după aspect sunt mai multe subtipuri: -vibrion Vibrio cholerae . Bacillus subtilis. nu cresc şi nu se divid.-grupări neregulate 3. 10 . 5. Salmonella şi Vibrio. bacterii care formează trichoame (lanţuri de bacterii reunite de o teacă polizaharidică comună.sunt corpusculi mici.Escherichia coli. au totuşi metabolism propriu (cu enzime) sunt rezistente la radiaţii ionizante.spirili cu ture de spiră rigide -spirochetele cu ture de spiră flexibile: -strânse . În afara tipurilor de bază sunt şi forme rare de bacterii: bacterii pedunculate. Minicelulele. Aceste minicelule nu au material nuclear.

• Dacă este cazul se filtrează • Sterilizarea mediului printr-o metodă adecvată. anaerobe • Asigurarea temperaturii de dezvoltare de 25. N .sărurile minerale şi vitaminele • PH-ul între 7.5 pentru bacterii şi 5. tindalizare. Mediul de cultură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: • Compoziţia chimică să fie corespunzătoare pentru dezvoltarea microorganismelor • Să asigure sursa de C. Etapele preparării unui mediu de cultură: • Stabilirea compoziţiei chimice a mediului în funcţie de tipul de microorganisme • Cântărirea substanţelor în ordine din reţetă şi dizolvarea lor în ordine în ½ din cantitatea de apă.filtrare.Studiul mediilor de cultură utilizate în bacteriologie Mediul de cultură este un produs nutritiv preparat artificial în laborator în vederea cultivării microorganismelor.3g  Peptonă.6 pentru drojdii • Mediul să fie steril • Umiditatea mediului să fie corespunzătoare • Să se asigure protecţia faţă de lumină • Să se asigure cerinţele pentru oxigen în funcţie de tipurile de microorganisme: aerobe.28oC pentru germenii saprofiţi şi 37oC pentru germenii patogeni. se adaugă restul de apă.5g  NaCl – 5g  Apă distilată până la 1000 ml -mediu solid  Extract de carne 3g  Peptonă –5g  NaCl -5g  Agar – 20g  Apă distilată până la 1000 ml 11 . Cele mai utilizate medii de cultură sunt mediile uzuale sau simple.7.exemplu geloza nutritivă. Mediile uzuale pot fi lichideexemplu bulionul simplu de carne. autoclavare Reţete pentru mediul de cultură: -mediu lichid  Extract de carne.5. sau solide. microaerofile. se corectează PH-ul fie cu HCl 10% fie cu NaOH .

Tehnica de lucru. Însămânţarea unui mediu lichid cu o cultură microbiană dezvoltată pe mediu solid cu ajutorul ansei bacteriene. Sunt mai multe tehnici în funcţie de consistenţa mediului şi de tipul de cultură pe care vrem să o însămânţăm.Tehnici de însămânţare utilizate în microbiologie Însămânţarea este trecerea unei culturi microbiene sub formă de inocul care conţine microorganisme. Se recoltează aseptic în bucla ansei o porţiune de cultură (inocul) . Se omogenizează inoculul cu mediul de cultură prin răsucirea eprubetei între palme . 12 .08. Sunt două variante:  Însămânţarea mediilor solide înclinate cu o cultură microbiană dezvoltată în mediu lichid. Însămânţarea unui mediu lichid cu o cultură microbiană dezvoltată în mediu lichid. apoi se spală peretele eprubetei cu câteva picături din mediul de cultură. pe un mediu de cultură favorabil dezvoltării speciei microbiene. Se introduce ansa în mod aseptic în eprubeta cu mediu lichid. Se introduce ansa în mod aseptic în eprubeta cu mediu înclinat steril. Se omogenizează inoculul în această picătură. Se recoltează aseptic o porţiune de cultură microbiană în bucla ansei.37oC . se depune materialul pe peretele eprubetei. Se obţine o cultură bacteriană în mediu lichid.Pe gâtul eprubetei se notează numele culturii şi data incubării. la nivelul interfeţei cu mediul lichid. Însămânţarea mediilor solide.  Însămânţarea mediilor solide înclinate. cu o cultură microbiană dezvoltată pe mediu solid se face cu ansa bacteriologică Tehnica de lucru. până la fundul eprubetei unde este o picătură de apă de condensare. Însămânţarea în medii lichide 1.se realizează cu pipeta gradată (pentru un volum fix) şi pipeta Pasteur (pentru un volum oarecare) 2. Condiţia esenţială de lucru este asepsia. Dop Sarcina lutea 15.2001 Geloză Temperatura optimă timp de 24 de ore Mediu lichid După inoculare se observă tulburarea mediului de cultură datorită multiplicării celulelor bacteriene. Însămânţarea se face cu pipeta. apoi se trasează pe suprafaţa gelozei striuri în zigzag de la fundul spre gura eprubetei. Se termostatează la temperatura optimă de incubaţie de 28.

indiferent dacă însămânţăm cu un produs solid sau lichid. Sunt două variante în funcţie de obiectul utilizat 13 .inocul picătură de lichid de condensare striuri în zig-zag Se incubează la temperatura de dezvoltare a germenului 24-48 ore cultură bacteriană  Însămânţarea mediilor solide repartizate în plăci (pe geloză plăci) Tehnica de lucru din cultura care trebuie însămânţată se face o suspensie foarte densă în apă fiziologică sterilă.

Mod de lucru: Se recoltează cu pipeta Pasteur o cantitate mică de cultură. Microorganismele 14 . Se notează pe capacul plăcii numele culturii şi se incubează la temperatura optimă 24. Se examinează pe viu: bacili. proprietăţi serologice. Examinarea preparatelor proaspete se face pentru evidenţierea mobilităţii germenilor. se dau puţine detalii de structură. se depune o picătură pe lamă. vas cu amestec sulfocromic. Însămânţarea în pânză se face pentru obţinerea de masă celulară bogată. I. spirili. de patogenitate ca şi reactivitatea germenilor pentru diferiţi coloranţi. apoi un striu marginal.48 ore. În stare vie. apoi lamela la 45o se aşează pe marginea picăturii şi se lasă să cadă uşor fără să prindă aer. se lasă să se scurgă tot volumul de lichid pe suprafaţa gelozei astfel ca să fie acoperită toată inocul exces de inocul mediu suspensie bacteriologică densă în apă fiziologică sterilă suprafaţa cu inocul. proprietăţi biochimice.lamelă se face la microscopul optic cu obiectiv uscat (40x).se obţine o cultură în pânză. spirochete. data şi se incubează la temperatura optimă de dezvoltare 24. leptospire. sau mediu natural. Observarea preparatelor lamă. pentru realizarea tehnicii autobiogramei şi în cazul culturii bacteriofagilor. După incubare se va observa că întreaga suprafaţă a mediului de cultură este acoperită cu un strat uniform de celule. se înclină placa şi cu aceeaşi pipetă se extrage excesul de inocul. Tampon de vată Se notează numele culturii însămânţate. dar pot fi observate şui la microscopul cu fond negru şi la microscopul cu contrast de fază. se presează de pereţii interiori ai eprubetei pentru a îndepărta excesul de inocul pe suprafaţa plăcii cu geloză se trasează striuri foarte apropiate în zig. pipete Pasteur. se trasează din nou striuri foarte apropiate. se roteşte placa cu 90o.activitate tinctorială. dar mobilitatea este un caracter care poate servi la identificarea unei specii de bacterii alături de alte caracteristici studiate: structura. pe preparate proaspete între lamă şi lamelă.. morfologia.48 de ore Metode de examinare a microorganismelor la microscop. culturi microbiene în mediu lichid sau suspensie în apă fiziologică sterilă. -Însămânţarea cu ajutorul tamponului de vată Se îmbibă tamponul în suspensia bacteriană.zag pe toată suprafaţa plăcii întâi pe o direcţie. Materiale necesare: Lame cu lamele curate şi degresate.Tehnica însămânţării în pânză prin inundare: se aspiră cu pipeta 2-3 ml din suspensia bacteriană densă.

ansă bacteriologică. Într-o picătură de apă fiziologic sterilă luată în bucla ansei şi pusă pe lamă se omogenizează o cantitate mică de cultură recoltată în bucla ansei. tipul şi densitatea lor. mişcări pasive. În timpul acestei operaţii iodul formează cu violetul de genţiană un complex iodat cu greutate moleculară mare care la unele bacterii este stabil.datorate înclinării platinei. se usucă la aer. Se înlătură posibilitatea infectării. Frotiul se fixează la flacără. ceea ce constituie un artefact datorat faptului că diferite componente celulare. stative de colorare.Descrierea metodei. eozina Metode de colorare utilizate. microorganismelor. se examinează la microscop cu obiectivul de imersie într-o picătură de ulei de cedru. Colorarea. Fixarea cu agenţi chimici. 15 . Coloraţia Gram. se utilizează coloranţi selectivi care evidenţiază anumite structuri celulare. 3. Etalarea se face cu ajutorul ansei prin mişcări circulare concentrice. Frotiul este fixat la flacără.metanol. Se colorează cu soluţie de violet de genţiană 1% care se menţine pe lamă 1-2 minute. Examinarea frotiurilor permite studierea morfologiei germenilor. Timpii de lucru. lame curate şi degresate. A fost introdusă în practica microbiologică de Gram. apoi se face o spălare abundentă cu apă pentru a opri acţiunea decolorantului. fucsina se menţine pe lamă un minut. Se face cu căldură sau agenţi chimici. Dacă frotiul este făcut din preparat natural se poate constata prezenţa. Uscarea.7 secunde pe lamă. Este o coloraţie cu valoare taxonomică.efectuează mişcări active. Se trece lama cu faţa opusă frotiului prin flacăra becului de gaz de câteva ori. Etalarea. preparatul aderă mai bine la lamă. creion de scris pe sticlă. albastru de metilen.sunt mişcări într-un singur sens. dar în special pe structura diferită a peretelui celular. dar se foloseşte pipeta Pasteur. iodură de potasiu. După examinare preparatul se pune într-un cristalizor cu soluţie desinfectantă. Coloraţia simplă cu fucsina. coloraţia simplă se face în scop orientativ. este o coloraţie diferenţială. Suprafaţa de etalare se măreşte. Soluţia se menţine pe lamă 2-3 minute. Materiale necesare : Culturi microbiene. Dacă e vorba de o cultură pură se poate observa tipul morfologic al germenilor şi confirmarea purităţii culturii. deşi au structuri diferite au afinitate aproape egală pentru coloranţii bazici. Frotiul trebuie să fie subţire şi uniform pentru a împiedica suprapunerea germenilor.diferenţiază toate bacteriile în două grupe: Gram pozitive şi Gram negative. În cursul operaţiei de fixare. sau din cultură lichidă cu pipeta Pasteur. care se bazează pe diferenţele structural biochimice şi biologice. datorită prezenţei flagelilor. Se face la temperatura camerei. Colorarea cu soluţie de fucsina bazică soluţie 1% hidroalcoolică fenicată din care se prepară soluţia de lucru 1/10. Pentru efectuarea frotiului din mediu lichid se procedează la fel. Fixarea este încheiată când lama frige. Se spală cu apă de robinet. Frotiul este un preparat microbiologic etalat pe lame microscopice. 1. nu se recomandă agitarea în aer . II. Înainte de efectuarea frotiului lamele se flambează pe faţa pe care se va efectua frotiul. evidenţierea unor structuri intra şi extraparietale. rostogolire. etanol. Pot fi executate din culturi microbiene dezvoltate pe mediu solid cu ajutorul ansei. germenii sunt omorâţi.  Simple. apoi colorantul se scurge şi preparatul se spală cu apă. în toate direcţiile câmpului. apă distilată.  Diferenţiale. Coloranţii utilizaţi sunt substanţe organice din grupul anilinei. 2. Se datorează reacţiei de combinare între anumiţi coloranţi şi unii constituenţi ai celulelor bacteriene. sau alcool.eter. apă fiziologică sterilă. când se foloseşte acţiunea unui singur colorant. se măreşte şi afinitatea pentru coloranţi. Se controlează temperatura trecând-o pe dosul palmei stângi. Germeni omorâţi prin diferite procedee de fixare şi colorare pe preparate fixe numite frotiuri. Toate bacteriile se colorează în violet. Bacteriile sunt colorate uniform. Preparatele nu se spală. când acţionează 2 sau mai mulţi coloranţi  Speciale sau selective. 4. la altele este instabil. descrierea începând cu caracterul Gram . răsucire. extraşi din gudroanele de huilă sau substanţe chimice de tipul sărurilor cu caracter bazic sau acid: fucsina bazică. Fixarea.înaintare. fucsina acidă. Se utilizează acţiunea a doi coloranţi: fucsină bazică şi violetul de genţiană.clorură mercurică 2 %. Mordansarea cu soluţie Lugol 1:2:300 iod. violet de genţiană. frotiul nu trebuie să depăşească marginile lamei. Decolorarea cu alcool acetonă (3-1) se menţine 5.

Gram –. Pe măsură ce îmbătrânesc îşi schimbă comportamentul. 1/10. Numai culturile tinere permit o coloraţie şi o interpretare corectă. Dacă preparatul este dintr-un amestec de germeni. Celulele la care complexul este instabil se decolorează şi vor fi recolorate cu fucsină în roşu. Bacterii Gram negative.Gram +. Streptococcus. La Gram pozitive şi instabil la Gram negative care trebuie colorate apoi cu un colorant de contrast pentru evidenţiere. altele în roşu. Interpretarea observaţiilor. Preparatul se spală cu apă. se menţine pe lamă un minut. gonococul.unele bacterii vor fi colorate violet. se comportă la fel toate celulele eucariote. Escherichia coli.Bacillus subtilis. 16 . Bacilii sporulaţi. Bacterii Gram pozitive. celelalte rămân colorate în violet .bacteriile Gram pozitiv se colorează ca şi cele Gram negativ. Bacillus aureus. iar după tratarea cu soluţia Lugol se formează un complex iodat stabil. Salmonella.Lactobacillus. Coloranţii bazici au mare afinitate şi reacţionează cu componentele acide din citoplasma bacteriilor. sunt uscate şi se examinează la microscop cu obiectivul de imersie. Proteus. cu excepţia drojdiilor.Neisseria. Coloraţia Gram depinde foarte mult de vârsta culturii bacteriene. Ipoteza acceptată este că un rol esenţial în colorare îl are peretele celular. specii ale genurilor Staphylococcus. bacteriile lactice.Recolorarea cu soluţie de fucsină bazică 1%. Principiul coloraţiei Gram.

▲ Un model al unui virus icosaedric (cu 20 de laturi). Bacteriile se numără printre cele mai mici organisme vii. au loc în citoplasmă. precum şi producerea energiei. Capul său este ca o prismă hexagonală. glicogen. Aceşti Bacillus proteus au fost coloraţi cu argint şi măriţi de aproximativ 2500 de ori pentru a deveni vizibili. Procesele esenţiale ale vieţii. Învelişul exterior constă din molecule proteice. iar miezul are o singură moleculă de ADN sau ARN ▼ ◄ Acest virus bacteriofag T-2 atacă bacterii. Cilii şi flagelii sunt pentru locomoţie.Structura celulei bacteriene Virusuri cili capsulă perete celular citoplasma (conţine acid nucleic. grăsimi şi uneori un pigment flagel ▲ O bacterie tipică. Un tub îngust într-o teacă spiralată iese din baza prismei Din teacă ies şase picioare proteice. Peretele celular este rigid şi capsula este vâscoasă (groasă şi lipicioasă) pentru a preveni uscarea celulei. 17 .

Celula animală şi celula vegetală (după Enciclopedia Encarta) reticul endoplasmatic rugos ribozom por nuclear nucleol înveliş nuclear aparat Golgi centriol lizozom nucleu reticul endoplasmatic neted citoplasmă mitocondrie membrană celulară Celula animală lizozom por nuclear înveliş nuclear nucleu aparat Golgi nucleol ribozom membrană tilacoidală grana cloroplast reticul endoplasmatic rugos reticul endoplasmatic neted vacuolă plasmodesme citoplasmă perete celular mitocondrie Celula vegetală membrană celulară 18 .

sclereide.celulă de parenchim lemnos ◄ Forme de celule animale ◄ 19 .Tipuri de celule eucariote Tipuri de celule vegetale: A. D şi E –colenchim: D în secţiune longitudinală. E.secţiune transversală. F şi H. I.B şi Cfibre sclerenchimatice: A şi B vedere longitudinală. Gparenchim. Csecţiune transversală.

un nucleu (sau mai mulţi). membrana celulară este impregnată cu săruri de calciu. lamelare sau filamentoase. Uneori. Cele mai Scenedesmus quadrispina Coelastrum astroideum multe sunt răspândite în ape dulci. plurinucleare. Clorofitele se caracterizează printr-un aparat vegetativ foarte variat. flagelate. Membrana celulară de cele mai multe ori este celulozică. talul alcătuieşte filamente tubulare (sifonalele). dar foarte puţin diferenţiat. fiind reprezentat prin alge unicelulare. sferice.iar unii pe soluri umede sau pe alte substraturi. La unele alge verzi. stigma. izolate sau reunite in colonii sau cenobii sau pluricelulare. peretele celular este alcătuit în parte şi din substanţe pectice. izolate sau formând colonii sau cenobii. În celulă se află citoplasma. stelaţi. coloniale sau cenobiale. care adeseori se gelifică. Există si cazuri. putând fi: ovale. stelate. în forma de inel etc. Ordinul Volvocales. la unele specii celulozo-pectică. prevăzut de obicei cu un pirenoid. Majoritatea lor conţin în celula un singur nucleu. au câte doi şi au patru flageli egali. iar la altele este înlocuită cu un învelişi subţire citoplasmatic (periplast). care predomină. vacuole etc.Unicelulare. Cloroplastele de forma variată câte una sau mai multe în celulă conţin clorofilele a şi b. dar sunt şi puţine excepţii multinucleate. poliedrice etc. acestea intrând de obicei în alcătuirea păturii externe. Sunt alge unicelulare.de aceea aceste alge au culoarea verde. Cylindromonas fontinalis Platydorina caudata Basichlamys sacculifera Ordinul Chlorococcales. foarte rar mai mulţi. Celula posedă unul sau câţiva cromatofori mari (bandiformi. Celula conţine citoplasma. Membrana celulară adeseori este celulozică. care le permite schimbarea formei.răspândită în mediul acvatic. cloroplast mare în formă de clopot sau cupă. cromatofori. când celula este delimitată de o peliculă citoplasmatică. Clorofitele unicelulare au forme si dimensiuni foarte variate. solitare. atât celulele vegetative cât şi elementele de reproducere. simple sau ramificate. cilindrice. Alcătuirea celulei se aseamănă cu cea de la volvocale. vacuole. cu forte mulţi reprezentanţi. imobile deoarece sunt lipsite de flageli. lenticulari) de culoare verde . Organizarea celulei este asemănătoare celei de la euglenofite. 20 .) sau mai mulţi si mici (ovali. un nucleu. La unii reprezentanţi.de regulă tot umede. simple sau ramificate. mai rare. La aceste alge. pirenoizi etc. Organizarea celulei.Observaţii asupra structurii unor alge unicelulare şi pluricelulare Încrengătura Chlorophyta Algele verzi constituie o grupare polimorfă.

parietal pe care se află pirenoizi. separate printr-o strangulaţie. conţinând câte un cloroplast mare. cilindrică) Celulele lor sunt alcătuite din două jumătăţi simetrice distincte. Creşterea talului se realizează prin diviziunea tuturor celulelor sau numai a celor din partea apicală. filamentos. 21 . 1. Alge pluricelulare cu celule dispuse în serie. stelată. Micrasterias rotata. de formă variată. 2. Cloroplaştii axiali sau parietali. Trăiesc în ape dulci sau marine. Micrasterias denticulata . Celulele sunt uninucleate. Grup mare de alge verzi cu tal pluricelular.unele fiind adaptate la viaţa de uscat. 3. Euastrum oblongum. Micrasterias tropica .Alge unicelulare izolate. Membrana celulei este netedă sau ornamentată. Gloeotila contorta Stichococcus bacillaris Ordinul Zygnematales. Talul filamentos poate fi simplu sau ramificat. prevăzută cu pori şi uneori impregnată cu săruri de fier.formă variată (ovală. La aceste alge se diferenţiază o parte bazala fixata printr-o celula bazala rizopodială şi alta superioară sau terminală. alcătuind filamente simple libere.Ordinul Ulotrichales. uneori lamelar sau cilindric şi întodeauna fixat de substrat. Zygnemopsis decussata Zygnema circumcarinatum Zygopodium ericetorum Ordinul Desmidiales. Cloroplaştii sunt axiali. 4.

se acoperă cu lamela şi se observă la microscop. Material necesar: microscop. Astfel. orez sau fân. transparent. Peretele celular apare ca un înveliş transparent cu porţiuni mai subţiri numite punctuaţiuni. provenite din locurile băltoase. albastru de metil în soluţie de 1%. 22 . b. Examinarea la microscop. bacterii. În aceste condiţii sunt omorâte toate microorganismele din infuzie. de-a lungul peretelui celular. care provin din locuri umede. Unele se pot obţine din infuzii care se pregătesc astfel: se iau paie de orz. lame. cu excepţia sporilor de Bacillus subtilis cu care se hrăneşte parameciul. După colorare cu iod devine vizibil având o culoare galben strălucitor şi aspect granular. Preparatul se analizează mai întâi cu obiectivul mic (7 sau 10). lamele. la unul din capete sau poate avea poziţie parietală. iar apa devine opalescentă. Citoplasma apare ca un strat subţire. pipetă efilată (Pasteur) Mod de lucru. Preparate proaspete cu protozoare Despre celula animală. bulb de ceapă. între pereţii a două celule vecine se află lamela mijlocie. În apă se găsesc acum nenumărate protozoare al căror număr şi varietate cresc pe zi ce trece. paramecii se înmulţesc cu repeziciune. infuzie de fân. prin observarea la microscop a preparatelor din colecţia şcolii sau a celor pe care elevii şi le pregătesc singuri. într-un borcan de sticlă cu o capacitate 500 cm3 se introduc mai întâi 2-3 lame de sticlă. folosim o infuzie sterilă preparată astfel: într-un balon de sticlă se fierbe fânul în apă curată timp de 30 minute. După câteva zile se observă că la suprafaţă se formează o pojghiţă cu un luciu metalic. se văd micile organisme unicelulare: protozoare. Protozoarele se strâng sub pelicula gelatinoasă. alge. este incoloră. se taie mărunt şi se aşează pe fundul unui vas de sticlă într-un strat de 2-3 cm. după colorare este gălbuie. după indicaţiile şi sub supravegherea profesorului. Se aplică picătura de soluţie Lugol la o margine a lamelei. Se astupă balonul cu un dop de vată sterilă. la o temperatură de 20o.Comparaţie între celula vegetală şi animală Studiul celulei se poate face în laborator. În aceste condiţii. Fragmentul epidermic se pune în cutia Petri: Se taie cu foarfecele sub apă o porţiune din acest fragment (circa 5x8 mm) şi se pune într-o picătură de apă pe lamă. elevii pot dobândi o reprezentare satisfăcătoare examinând preparate microscopice cu protozoare. Puteţi apoi să examinaţi preparatul cu obiectivul 20x. coloraţi preparatul pe lamă cu o picătură de iod în iodură de potasiu (soluţie Lugol). dar nu în bătaia razelor de soare. Se ia cu o pipetă o picătură de apă din acest loc. acum în infuzie se găsesc numai parameci. Preparate proaspete din foi de ceapă De la un bulb de ceapă se desprinde cu pensa un fragment din epiderma superioară (partea concavă) a frunzelor cărnoase. în aşa fel încât să fie bine etalat. Este necesar să se studieze paralel celula vegetală şi cea animală. Peste acestea se toarnă apă de baltă. dezvoltate din sporii de rezistenţă ce se găsesc pe paiele de fân. pentru a se vedea asemănările şi deosebirile dintre ele. Cu o pipetă curată. Se poate obţine şi o cultură de amibe. luminat. Epiderma se aşează cu axa longitudinală paralelă cu latura mică a lamei. În câmpul microscopului se observă un ţesut format dintr-un singur strat de celule. se ia din infuzia pregătită anterior o cantitate mică ce conţine parameci şi se însămânţează noua infuzie. Pentru a putea să vedeţi nucleul. apoi un strat de 2-3 cm paie de fân de mlaştină. Se aplică apoi lamela. atâta timp cât infuzia oferă condiţii prielnice de dezvoltare. atâta cât să îmbibe bine tocătura de fân. Se acoperă vasul cu o placă de sticlă şi se aşează la lumină. Dăm mai jos o modalitate de desfăşurare a unei lucrări practice de studiu comparativ al celulei vegetale şi animale. Este invizibil înainte de colorare. ceea ce se poate observa prin formarea la suprafaţa lichidului din balona unei pojghiţe gelatinoase. Pentru a obţine o cultură pură numai de parameci. bisturiu. lăsând-o să cadă uşor peste materialul vegetal. acest bacil se înmulţeşte intens. Nucleul se poate afla în centrul celulei. se pune pe o lamă de sticlă. a. Vasul se ţine descoperit şi la un loc cu o temperatură de 200C. Are aspect granular. şi astfel este asigurată hrana paramecilor. Peste ele se toarnă apă călduţă. După 2-3 zile . În câteva zile. tăiate în bucăţi mici. iar la marginea opusă se absoarbe apa de sub lamelă cu o fâşie de hârtie de filtru. dar ferit de contactul direct cu razele de soare.

Într-un borcan de sticlă se introduc boabe de fasole până la o treime din capacitatea sa. se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop cu obiectivele 6x şi 10x. se depune cu ajutorul unei pipete Pasteur. Se identifică cele două alge şi după forma cromatoforilor. care sunt alunecoase la pipăit şi se aşează pe lama de sticlă într-o picătură de apă. Bacteriile se recoltează din pelicula de la suprafaţa borcanului. Se montează pe lama de sticlă un filament de mătasea broaştei. Se poate observa o distribuţie relativ uniformă a bacteriilor în câmpul microscopului. Efectuarea preparatelor microscopice cu Bacillus subtilis Pe o lamă de sticlă flambată în flacăra unei spirtiere. În mod asemănător se procedează şi cu filamente de lâna broaştei. Datorită transparenţei lor. Se aplică lamela şi se examinează la microscop cu obiectivul 10x şi apoi cu 20x.10 zile. ele se pot remarca datorită mişcărilor în valuri pe care le efectuează Efectuarea preparatelor cu alge verzi pluricelulare. Se adaugă apă călduţă până la trei sferturi. iar cu o zi înainte să recolteze alge verzi pluricelulare: mătasea broaştei şi lâna broaştei. iar la suprafaţă se formează o peliculă bogată în bacterii. Pe lamele de sticlă scoase şi puse la microscop se observă amibele. Lichidul din vas se tulbură. Se adaugă şi puţin mâl de pe fund. mătasea broaştei. Modul de lucru. Se acoperă cu lamela. Se aleg filamente de mătasea broaştei. şi pe lamele de sticlă ce au fost aşezate la început. în care se găsesc frunze şi rămurele în descompunere. Cu 3-4 zile înainte de desfăşurarea lucrării elevii vor fi solicitaţi să prepare culturi de Bacillus subtilis. vom găsi amibe pe fundul vasului. alge verzi. unde se află în număr foarte mare.peste conţinutul borcanului se adaugă o cantitate de apă murdară dintr-un şanţ sau baltă. Se observă că bacteriile sunt aşezate numai 23 . ectoplasmă endoplasmă membrană cili vacuolă pulsatilă peristom macronucleu micronucleu membranelă citostom citofaringe Celule din epiderma de ceapă vcuolă digestivă Paramoecium caudatum Bacterii. lame. Se etalează bine preparatele. după 8. în aşa fel încât să nu fie suprapuse talurile. Prepararea culturii de Bacillus subtilis. apoi se ţine la o temperatură de 20o timp de 48 de ore.. în picătura de apă se adaugă o picătură din cultura de Bacillus subtilis. fotosinteza-lucrare de laborator din recapitulare Material necesar: microscoape. o picătură din cultura de Bacillus subtilis. Se lasă preparatul timp de 10 minute la lumină puternică. apoi se examinează la microscop. forma bacteriilor nu este vizibilă. Peste filament. Se desenează imaginile observate pe caiete. cultură de Bacillus subtilis. Efectuarea unor preparate combinate. până când borcanul se umple trei sferturi din capacitatea sa. lamele. truse de disecţie.

24 . cât şi alga verde respiră şi consumă tot oxigenul de sub lamelă. ele au nevoie de oxigen. Se detaşează o frunză de ciuma apei din vârful vegetativ al tulpinii şi se pune pe o lamă de sticlă (cu vârful spre observator) într-o picătură de apă. Bacteriile atrase de oxigen se orientează în jurul filamentului de algă. lenticulară sau sferică. stimulat de lumină şi de căldura degajată de lampa microscopului. după cum sunt privite lateral sau din faţă. La întuneric fotosinteza încetează. ciuma apelor -Elodea canadensis. bacteriile. în celulele situate în zona mediană a frunzei. datorită amplitudinii sale particulare în celulele plantelor acvatice (ex. lamă de sticlă. într-un singur sens sau în mai multe sensuri. cuprins de o permanentă mişcare frenetică cunoscută sub numele de dineză. După câteva minute. frunze de Elodea canadensis sau Valisneria spiralis. sârmuliţa apelor. în special. În preparatul combinat ţinut la lumină. trusă de disecţie. Concluzii . Singura sursă de oxigen sub lamelă este filamentul de mătasea broaştei care face fotosinteză. Bacteriile din specia Bacillus subtilis respiră aerob.Miriophylum spicatum) Material necesar. se acoperă cu lamela. lamele. În această situaţie. se îndepărtează de filamentul de algă şi se îndreaptă spre marginile lamelei unde se dizolvă oxigen din aer. Se desenează pe caiete. dar mai uşor. Modul de lucru. Cloroplastele sunt antrenate într-o mişcare de rotaţie de-a lungul pereţilor celulari. Cloroplastele şi mişcările citoplasmatice în celulele frunzelor de ciuma apelor (Elodea canadensis) Matricea celulară (citosolul) reprezintă compartimentul cel mai frământat al celulei. Celulele având pereţii subţiri. Microscop cu condensator şi iluminare electrică. permit observarea a numeroase cloroplaste de formă ovală. Se observă că bacteriile sunt răspândite uniform sub lamelă. Observaţiile se fac cu obiectivele 20x şi 40x. care sunt mobile. determinând deplasarea componenţilor citosolici şi odată cu aceasta a tuturor organitelor celulare. O dovadă în acest sens este pelicula care se formează la suprafaţa culturii..în jurul filamentului de algă verde. Se lasă preparatul timp de 10 minute la întuneric. Atât bacteriile. oxigenul din apa de sub lamelă este consumat rapid de către bacterii. apoi se examinează din nou la microscop. mărarul de baltă. Dineza poate fi observată în toate celulele vii. Uneori aceste mişcări intracelulare au o mare amplitudine. veţi observa mişcarea citoplasmatică.Valisneria spiralis.

Se acoperă cu lamela. dar în sens invers) a mediului hipertonic cu apa. În consecinţă apa din vacuolă trece în mediul extracelular (fenomen numit exosmoză). portocaliu. Ţesutul respectiv. în fructe. Cu obiectivul mic prindem o porţiune de ţesut cât mai clară. fenomen ce constă în desprinderea (parţială sau totală) a protoplastului de perete. Prezenţa lor poate fi demonstrată prin plasmoliză. ca urmare ele nu pot fi vizionate decât la microscopul electronic. Secţiunile trebuie să fie foarte fine. Întocmirea preparatului: Se desprinde un fragment din epiderma superioară a frunzelor cărnoase ce intră în constituţia bulbului de Allium cepa ( o frunzuliţă de Elodea sau un fragment din frunza de Valisneria) şi se montează într-o picătură de apă. Materiale biologice: Bulbi de Allium cepa. vacuola îşi micşorează treptat volumul. Cromoplaste la morcov. roşu sau în nuanţe intermediare. ci şi fiziologice. Plasmoliza nu poate fi înţeleasă decât prin prisma permeabilităţii selective şi dinamice a acestor citomembrane. Imediat după secţionare se pun în vasul Petri cu apă. lame şi lamele de sticlă. (Daucus carota) Materiale necesare: Rădăcini tuberizate de morcov. brici anatomic (lamă de ras nefolosită). alegem pe cea mai fină. iar pe latura opusă o bucăţică de hârtie de filtru. Mod de lucru: Se fac secţiuni transversale prin rădăcina tuberizată de morcov. frunze de Elodea canadensis. trecând de la forma concavă (incipientă) la cea convexă (finală). iar celula începe să se plasmolizeze. Deplasmoliza se poate realiza prin înlocuirea treptată ( ca mai sus. vas Petri cu apă. 25 . Morfologia cromoplastelor Cromoplastele sunt plastide colorate în galben. creând un mediu hipertonic în jurul materialului biologic. Plasmoliza începe la colţurile celulei şi se extinde treptat.10 nm. Pe una din laturile lamelei se depun 2-3 picături de soluţie concentrată de NaCl ( 1M de KNO3 sau 5-7% de zaharoză). Pe măsură ce apa este absorbită de hârtia de filtru soluţia salină (sau de zaharoză) penetrează între lamă şi lamelă. După ce am efectuat un număr mai mare de secţiuni. frunze şi chiar în rădăcini. Reversibilitatea fenomenului demonstrează că plasmoliza şi deplasmoliza sunt nu numai procese fizicochimice. parenchimul de depozitare. de dimensiunile unei lamele şi o punem pe lamă într-o picătură de apă. se analizează cu obiectivul 40x. Se găsesc în petalele florilor. Se analizează la microscop şi se constată starea de turgescenţă a celulelor. Fenomenul este reversibil dacă plasmoliza a fost indusă de o soluţie fiziologică şi n-a depăşit un prag critic. citoplasmă În câmpul microscopic se vor observa cromoplast nucleu celule poligonale prozenchimatice în care se află câte un nucleu şi numeroase cromoplaste.Evidenţierea plasmalemei şi a tonoplasmei Plasmalema ca şi tonoplasma sunt citomembrane cu grosimi de circa 8. dimensiuni ce se situează cu mult sub puterea de rezoluţie a microscopului fotonic.

Cromoplastele sunt roşiiportocalii. Acesta este amidonul de rezervă. 26 . bisturiu. 9. iod în iodură de potasiu. ac spatulat. caracteristice fiecărei 4 plante. Forma pe care o îmbracă amidonul de hil hil hil rezervă este cea de grăuncioare.la Avena sativa. Cu obiectivul nuclei 40x vom observa un număr mare de celule mezoendocarpice. Mod de lucru: Fructul se spală cu apă de robinet. Cea mai mare cantitate de amidon se găseşte însă în organele plantelor (seminţe. brici anatomic. dreptunghiulară sau paralelipipedică. carotina trece în izomerul său numit licopină. bisturiu.straturi concentrice de depunere. compuse: 8-la Oryza sativa.granule parţiale. Se pune secţiunea pe lamă. 3 Materiale necesare: Cariopse de grâu (Triticum aestivum).Cromoplastele au formă aciculară.. apoi se aşează lamela. Cromoplaste la tomate (Lycopersicum esculentum) Materiale necesare: Fructe coapte de tomate.). Ele sunt înconjurate de citoplasmă abundentă. numeroase cromoplaste şi granule de l amidon. porumb (Zea mays). cu ajutorul unui bisturiu se îndepărtează peretele extern pe o anumită porţiune. care cristalizează sub formă de cristale aciculare. gp. după care se face o secţiune foarte fină prin partea cărnoasă a fructului. tulpini şi frunze normale sau metamorfozate etc. seminţe de fasole (Phaseolus vulgaris). lame şi lamele de sticlă.. de formă sferică sau ovoidală. Incluziuni ergastice Amidonul Amidonul care se formează în cloroplaste este cunoscut sub numele de amidon autohton. lamă şi lamele de sticlă. ovăz (Avena sativa). tubercul de cartof (Solanum tuberosum). în majoritate izolate. care conţin câte un nucleu. Pe măsura maturizării fructului. într-o picătură de apă. Mod de lucru: Cu ajutorul unui bisturiu sau ac spatulat 2 sc 1 6 7 5 gp 8 9 Diferite granule de amidon: simple: 1 şi 4 – la Solanum tuberosum. sc. orez (Oryza sativa). ac spatulat.

Forma granulului compus este ovală sau mai mult sau mai puţin sferică. fasole) sau din ţesutul de depozitare (cartof). 27 .3 şi4) La grâu. Hilul este alungit şi ramificat. tinctura de Alcanna sau OsO4. Colorarea materialului se poate face şi altfel: ţinem o fâşie de hârtie de filtru pe una din laturile lamelei. Hilul se observă mai greu decât în exemplul precedent. granulele sunt sferice. Materiale necesare: Catafile de pe bulbul de ceapă (Allium cepa). orz. conţin o cantitate mai mare de apă. în seminţele plantelor oleaginoase etc. Se amestecă bine cu materialul până când se colorează omogen. La unul din capetele lamei punem o picătură de iod în iodură de potasiu (soluţie Lugol). bisturiu şi ac spatulat. în timp ce pe latura opusă punem o picătură de colorant puternic diluat. Aceste formaţiuni reprezintă grăsimile. Adesea. La ovăz. Strat urile mai întunecate. Sudan III. granulul de amidon este alcătuit din 4 până la 100 de granule parţiale. Ele se găsesc sub formă de corpusculi sferici în celulele muşchilor hepatici. Acesta pătrunde pe sub lamelă colorând în albastru granulele de amidon. dar cele mai multe sunt ovale. brici anatomic sau lamă de ras. apoi se apasă cu degetul pentru omogenizarea materialului dintre lamă şi lamelă. granulele sunt poligonale. de obicei în vacuole. Acestea sunt tot de formă poligonală. Grăsimile Una dintre cele mai frecvente incluziuni ergastice din celulele vegetale o constituie grăsimile. lame şi lamele de sticlă. după care se acoperă cu lamela.2. ovale sau mai mult sau mai puţin sferice. poligonală. roşie (dacă am utilizat tinctură de Alcanna) sau neagră (după tratarea cu OsO4). Acesta se pune pe lamă. foarte mic şi excentric. apoi cu ajutorul lamelei sau al acului spatulat se aduce spre masa de amidon o şuviţă de colorant. Recomandăm ca masa de amidon să nu fie prea densă pentru că granulele se suprapun şi îngreuiază analiza. care alternează cu cele mai deschise la culoare. La porumb. Hârtia de filtru absoarbe apa de sub lamelă. cu hilul aşezat central. Cristalele de oxalat de calciu Cristalele care se întâlnesc frecvent în celulele plantelor sunt formate din oxalat de calciu. Excesul de colorant se îndepărtează cu o bucăţică de hârtie de filtru. după care se acoperă cu lamela. Din categoria granulelor de amidon simplu vom analiza la microscop următoarele tipuri: La cartof. Mod de lucru: Cu ajutorul bisturiului se detaşează un fragment de ţesut endospermatic din sămânţa de dovleac sau de floarea soarelui. granulul este compus din circa 300 de granule parţiale. cu hilul aşezat în centrul granulului. Hilul este sferic. La microscop se observă în celulele separate sau în grupările de celule. peţioluri de begonie (Begonia semperflorens). La fasole se văd granule elipsoidale. Amidonul compus poate fi analizat la următoarele specii: La orez. deoarece aceasta ar îngreuia analiza granulelor de amidon. pe lângă granule simple. se colorează cu unul din coloranţii menţionaţi. care este înlocuită de soluţia de iod în iodură de potasiu. porumb. Colorarea nu trebuie să fie intensă. Masa obţinută se pune pe lamă într-o picătură de apă. tulpini metamorfozate de lintiţă (Lemna trisulca) frunze de viţă de vie (Vitis vinifera). Ele se găsesc ca formaţiuni ergastice. Deasupra lamelei se pune o fâşie de hârtie de filtru. iar a granulelor parţiale. ovăz. de obicei. vom observa granule compuse şi semicompuse (1. granulele au forma variată. Materiale necesare: Seminţe de dovleac (Cucurbita pepo) sau floarea soarelui (Helianthus annuus). numeroase formaţiuni mai mult sau mai puţin sferice de culoare galbenă (dacă am folosit Sudan III).se rade puţin din endospermul de analizat (grâu.

Se desprind de pe bulbul de ceapă câteva catafile (frunze externe de culoare galben-brună). brici anatomic. Mod de lucru: Se vor efectua preparate proaspete sau permanente. Din loc în loc se observă celule mai mici. prin care celulele comunică între ele. 3. 2.stomata. În preparatele făcute.rafide strălucitoare.-cristale prismatice de oxalat de lungi.Tulpinile metamorfozate de lintiţă se secţionează sau se fragmentează. roşu de Congo şi crisoidină. Analizând apical (de sus) epiderma superioară a frunzei bulbului de ceapă observăm că este alcătuită dintr-un singur strat de celule prozenchimatice foarte strâns alipite unele de altele. În cazul peţiolului de begonie şi al frunzei de viţă de vie se fac secţiuni transversale cât mai fine. De-a lungul acestora se pot observa cu obiectivul 40x. Se pune câte o secţiune sau un fragment pe lamă într-o picătură de apă.nucleu. Epiderma şi stomatele la ceapă. executând secţiuni tangenţiale şi transversale prin tipurile de frunze amintite. mm. reniforme care reprezintă stomatele.. lame şi lamele de sticlă. 3. în general. celule din peţiolul de cristale prismatice. după care se acoperă cu lamela. u. În 28 Epiderma şi stomate la Allium cepa: n. uneori se întâlnesc şi cristale concrescute numite macle sau druze.. Begonia sp. ra. La preparatele de begonie se observă la microscop druze de oxalat de calciu de diferite forme şi mărimi. fragmente din frunze de varză (Brassica oleracea). u Se detaşează dintr-o catafilă un fragment şi se pune pe cr lamă într-o picătură de apă glicerinată şi se u acoperă cu lamela. se pun într-o picătură de apă pe lamă şi se acoperă cu lamela. incolore. proaspete sau conservate în alcool.ursini de oxalat de calciu.perete celular. se pun într-o soluţie de 10-15% glicerină în apă şi se fierb în flacăra unui bec Bunsen sau spirtieră. celulozici. se spală şi se colorează. 2. Pereţii celulelor sunt subţiri. calciu. m-macle. Epiderma şi formaţiunile epidermice Materiale necesare:Frunze modificate din bulbul de ceapă (Allium cepa). v. celule dintr-o catafilă de ceapă. Secţiunile se javelizează. u prozenchimatice în care 1 2 3 se pot vedea numeroase Substanţe ergastice solide: 1. se observă fascicule de cristale aciculare numite rafide. m r În catafilele de ceapă se observă celule. celulă din tulpina de Lemna trisulca. punctuaţiuni simple.. cicitoplasmă . De cele mai multe ori cristalele sunt izolate. st. cr.Mod de lucru: 1. fără a lăsa spaţii intercelulare.vacuolă.

fiecare celulă stomatică se află un nucleu înconjurat de citoplasmă. Între cele două celule stomatice se află ostiola. Epiderma şi stomatele la varză. Analizând epiderma apical, vom observa în câmpul microscopului numeroase celule mai mult sau mai puţin heterodiametrice, cu pereţii uşor ondulaţi, subţiri, celulozici. Celulele epidermei sunt strâns unite între ele, fără a lăsa spaţii intercelulare. Stomatele sunt dispuse neregulat printre celulele epidermei. În jurul celulelor stomatice se află trei celule anexe, dintre care una este mult mai mică decât celelalte. Stomata împreună cu celulele anexe alcătuiesc aparatul stomatic. În afara nucleului în celulele stomatice se mai află numeroase cloroplaste.

Stomate în epiderma de la varză: cs- celule stomatice; ca- celule anexe inegale; cecelule epidermice; cl- cloroplaşti

Ţesuturi mecanice sau de susţinere Acestea sunt ţesuturi specializate care au rol de susţinere. Se cunosc două ţesuturi de susţinere: colenchimul şi sclerenchimul. Materiale necesare: fragmente de tulpină de dovleac (Cucurbita pepo), soc (Sambucus nigra), in (Linum usitatatissimum), apă de Javel, roşu de Congo şi crisoidină, lame şi lamele, gelatină glicerinată, brici anatomic. Modul de lucru: Se fac secţiuni transversale prin tulpinile plantelor menţionate, în vederea efectuării de preparate proaspete sau permanente. Colenchimul . Colenchimul angular la dovleac. În secţiuni transversale efectuate prin tulpina de dovleac se observă, de la interior spre exterior, următoarele ţesuturi: pp. epiderma alcătuită dintr-un singur strat de celule relativ mici, acoperită de o cuticulă evidentă. Din loc în loc, unele celule epidermice sunt transformate în peri simpli, rigizi, unicelulari. Imediat sub epidermă, în anumite puncte, se observă un ţesut alcătuit din celule îngroşate numai la unghiurile acestora. v Acesta este colenchimul angular, care intră Fragment de ţesut colenchimatic, din în structura scoarţei. tulpina de dovleac: pp- protoplasmă Colenchimul tabular la soc. Pe secţiuni transversale parietală cu nucleu; v- vacuolă se observă la exterior epiderma unistratificată alcătuită din celule mari, cu pereţii externi uşor bombaţi, protejată la exterior de cuticulă. Urmează câteva straturi de suber, apoi felogenul şi în sfârşit ţesutul mecanic numit colenchim tabular. 29

Acesta este alcătuit din celule heterodiametrice cu pereţii îngroşaţi inegal: pereţii tangenţiali externi sunt mai groşi decât pereţii tangenţiali interni, iar cei radiali sunt uşor îngroşaţi. Sclerenchimul Sclerenchimul la in. În secţiuni transversale efectuate prin tulpină de in se observă de la exterior spre interior următoarele ţesuturi: epiderma unistratificată alcătuită din celule strâns unite între ele, protejate de cuticulă; scoarţa, alcătuită din celule parenchimatice sub endodermul, care nu întodeauna poate fi identificat, se află pachete de celule cu lumen mic, uniform îngroşate. Acestea sunt celule sclerenchimatice, de origine floematică. Ele reprezintă fibrele textile ale inului.

Secţiune transversală prin tulpina de in: ctcuticulă; ep- epidermă; sc- scoarţă; ta- teacă amiliferă; fscfibre sclerenchimatice; fl- floem; xl- xilem

Osmoza Prin osmoză se înţelege difuziunea dintre două soluţii separate de o membrană poroasă. Materiale necesare: osmometru Dutrochet, membrană degresată de intestin, soluţie de zaharoză 10% sau NaCl 20%, cristalizor, grătar-grilaj de sticlă. Mod de lucru:La partea lăţită a osmometrului se fixează cu ajutorul unui fir de aţă, membrana, bine umectată în prealabil. După ce membrana este bine întinsă şi legată, se toarnă în osmometru, printr-o pâlnie, o soluţie osmotic activă de zaharoză. Se va evita umplerea completă a osmometrului. După această operaţie, osmometrul se introduce într-un vas cu apă distilată, în aşa fel încât capătul cu membrana să se sprijine pe grătarul de sticlă. Se notează nivelul lichidului din osmometru cu tuş sau cerneală pe tubul de sticlă. Se va observa, după un timp, că nivelul lichidului din osmometru creşte. Această creştere se datorează moleculelor de apă distilată din cristalizor, care traversează membrana intestinală, pătrunzând în soluţia mai concentrată. Acest proces fizico-chimic reprezintă curentul endosmotic (endosmoza). După un timp, datorită faptului că membrana este permeabilă, substanţa dizolvată din a- apă distilată b- soluţie de osmometru (zaharoza) difuzează şi ea spre exterior printr-un curent zaharoză exosmotic (exosmoza), până când se ajunge la echilibrul de concentraţie. Se observă o scădere a nivelului lichidului în tub.

30

Tehnica evidenţierii cromozomilor Materiale: Bulbi (seminţe) de ceapă, boabe (cariopse) de secară,, alcool etilic absolut, acid acetic glacial, acid clorhidric 1N, carmin acetic, reactiv Schif, (fucsină bazică decolorată), lame, lamele, etuvă termostatată, microscop fotonic. Mod de lucru: Pentru obţinerea probelor biologice (radicele) se procedează astfel:  bulbii de ceapă se suspendă pe gura unor borcane pline cu apă  boabele de secară (grâu, porumb) se ordonează în cutii Petri, pe hârtie de filtru umectate, la distanţe de circa 1 cm  vasele se depozitează într-un loc întunecos. După 3-5 zile bulbii, ca şi boabele, germinează, formând radicele. În momentul în care acestea au atins lungimea de 0,5- 1 cm, se recoltează şi se prelucrează pentru obţinerea de preparate. Prelucrarea probelor biologice prin metoda Feulgen  se toarnă peste radicele un amestec de alcool etilic- acid acetic glacial în raport de 3 la 1 pentru fixarea probelor. Operaţia este finită după 12- 24 ore. Probele se ţin la frigider.  Se îndepărtează fixatorul, iar peste radicele se toarnă acid clorhidric 1N, cald la 600 . probele se ţin în etuvă la 60o timp de 5 minute, cele de ceapă, respectiv 10 minute cele de secară. Prin acest tratament acid se distruge (hidrolizează) lamela mijlocie şi în acest fel celulele, devenite libere, pot fi etalate într-un singur strat.  Se îndepărtează acidul clorhidric şi se adaugă colorant (fucsina bazică decolorată, reactivul Schif). După circa 30 minute colorarea probelor biologice este optimală. Întocmirea preparatului Pe o lamă se pune o picătură de carmin acetic în care se introduce vârful colorat al radicelei. Se acoperă cu o lamelă. Peste lamelă se depune o bucată de hârtie de filtru. Se apasă puternic cu degetul peste hârtia de filtru pentru a extrage excesul de colorant dintre lamă şi lamelă şi pentru a realiza o primă etalare a materialului biologic. Se continuă etalarea prin bătăi cu un beţişor în lamelă, până când materialul biologic este uniform distribuit. Analiza microscopică. Preparatele întocmite se analizează la microscop. Sunt selectate metafazele în care cromozomii sunt bine etalaţi şi individualizaţi. Se numără şi se desenează.

INTERFAZĂ

PROFAZĂ

METAFAZĂ

ANAFAZĂ

TELOFAZĂ

CELULE- FIICE

31

operaţia se repetă de 2-3 ori. lame. conservate în soluţia Carnoy (alcool etilic absolut şi acid acetic glacial 3 la 1). peste lamelă se aşează o hârtie de filtru. Se desprinde din spic un spiculeţ care se depune pe colţul lamei. Se presează cu acul spatulat asupra fragmentelor de anteră. porumb) aflate în stadiul de burduf. care se introduc în picăturile de carmin şi se secţionează de câte 2-3 ori transversal. microscop.  Se încălzeşte lama la flacăra unei lămpi cu spirt. carmin acetic.Studiul meiozei la plante Materiale necesare: Spice de graminee cerealiere (secară. se evită evaporarea completă a colorantului  Materialul de pe lamă.  Se analizează la microscop cu obiectivele 10x şi 20x. pentru a determina ieşirea în afară a ţesutului microsporogen din sacii polinici. Se scot din fiecare floare fertilă a spiculeţului cele trei stamine (antere). pentru a facilita golirea sacilor polinici. lamele. până la emisia de vapori. Se depun pe o lamă pentru microscop 2 picături de carmin acetic. Întocmirea preparatului. imersionat în carmin se acoperă cu o lamelă. grâu. Se vor observa diferite faze ale meiozelor I şi II. orz.    Reprezentarea schematică a ciclului meiotic (meioza) 32 . se apasă uşor cu degetul pentru extragerea restului de carmin.

Structura organelor vegetative-observaţii epiderma cu peri sugători scoarţa exoderma endoderma periciclu

fascicul lemnos măduva fascicul liberian Structura primară a rădăcinii în secţiune transversală

Presiunea osmotică exprimată în atmosfere

epidermă

scoarţă fascicul liberolemnos Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens (piciorul cocoşului) în secţiune

stomată lacună medulară

33

Structura frunzei

sclerenchim

epidermă superioară ţesut palisadic colenchim

secţiune tangenţială a celulelor în palisadă lacună

lemn

liber

stomată epiderma inferioară secţiune tangenţială a ţesutului lacunos

lemn

parenchim colenchim

lacună

liber teacă parenchimatică

stomată

secţiune transversală

secţiune longitudinală

34

parenchim lacunos parenchim palisadic

Criptă cu peri protectori

stomată

35

2.cilindru central. cc. microscop. Toma) 36 . lamă de sticlă. ex.lucrări practice de microscopie Structura primară a rădăcinii de Ranunculus repens Materiale necesare: Rădăcini de piciorul cocoşului târâtor. sc. end. ex. Structura primară a rădăcinii de Ranunculus repens: 1secţiune transversală. Întocmirea preparatului: Se include rădăcina în măduva de soc şi se efectuează secţiuni transversale care se aşează pe lama de sticlă într-o picătură de apă.endoderma. pa. xi. fl (lib). pc.secţiune longitudinală.scoarţă.Structura organelor vegetative. rz.exoderma.xilem (după N.floem. rz. măduvă de soc. per (p). mparenchim medular meristematic. sc.rizodermă. rm. Se examinează cu obiectivul 6x sau 10x.periciclu. lamă de ras .raze medulare primare.păr absorbant. pcparenchim cortical.

fâşie de pasaj. lamă de sticlă. cacelule anexe. cb. 2fascicul libero-lemnos colateral deschis.Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens Materiale necesare: Tulpină de piciorul cocoşului târâtor. ctcuticulă. pf.floem.epidermă. fp. fl. scscoarţă. mf-metafloem. Întocmirea preparatului: Se include tulpina în măduva de soc. plparenchim lemnos.metaxilem.cambiu intrafascicular. ec. ep. pr. cu soluţie Lugol şi se aşează pe lama de sticlă într-o picătură de apă.sclerenchim. scl. se efectuează secţiuni transversale care se javelizează.fragment structural din tulpină. se spală cu apă. xlxylem (după N. lamă de ras . Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens:1. mx. se colorează din nou. măduvă de soc. microscop. tr-trahee. apoi se colorează cu albastru de metilen.elemente ciuruite.protofloem. Toma) 37 . Se examinează cu obiectivul 6x sau 10x.protoxilem.

Materiale necesare: Frunză matură de ridiche.Structura internă a frunzei de ridiche-Raphanus sp. 3. Se examinează la microscop cu obiectivul 6x sau 10x. 1 Structura frunzei de ridiche: 1.ostiolă. Se include frunza în măduva de soc.ţesut palisadic.cameră substomatică Aspectul stomatei la dicotiledonate: 1.epiderma inferioară.celule epidermice. se acoperă cu lamela. microscop. lamă de ras. 5-citoplasmă. Se montează într-o picătură de apă pe lama de sticlă. lame. 5. 7.ţesut lacunar.celule stomatice. 3. 8liber. lamele. 6fascicul libero-lemnos. roşu de Congo. 9. astfel ca să fie prinsă şi nervura principală sau o nervură secundară şi se efectuează o secţiune transversală. 4nucleu. 11.epiderma superioară. 2. apă de Javel. 6cloroplaste 38 .stomate. Întocmirea preparatului.lemn. crisoidină. 2.cuticula. 4. 10.sclerenchim.

5. int. ineintegument extern. nv. 3. sisinergide (după I. ch-chalază. fn-funicul. o-oosferă.secţiune optică prin acelaşi granul de polen. fll-fascicul libero-lemnos.polinii de Asclepias floribunda: cg. ns-nucleu secundar al sacului embrionar. 4. ini. 7. nu-nucelă.Organe de reproducere la plante pistil stamină ovar petale Structura florii sepale ovul receptacul peţiol Structura ovulului la Polygonum divaricatum: an-antipode.integument intern.intină.nucleu vegetativ.exină.polinii de Orchis maculata. Grinţescu) 39 .Calliandra laxa. se-sac embrionar. ex. cl-calotă.celulă generativă. 6. h-hil. (după I. Grinţescu) ► Granule de polen: Mentha aquatica(1-3).Rhododendron hirsutum. mmicropil.Jussteua erecta. 8.

prima fiind specie liberă. cromatofor paraglicogen nucleu nucleol Euglena viridis 40 . La microscop se studiază într-o picătură de apă între lamă şi lamelă. Pentru studierea animalului efectuaţi preparatul microscopic şi studiaţi desenul alăturat. flagel infundibul stigmă blefaroplast veziculă contractilă peliculă Euglena viridisspecie foarte comună. din lacuri. cea de-a doua fiind parazită. se colectează de pe fundul şanţurilor şi al bălţilor. smârcuri şi fântâni.Observaţii microscopice asupra unor protozoare 1. Noi studiem Euglena viridis şi Trypanosoma equiperdum. Clasa Flagelate (Flagellata)– cuprinde protozoare prevăzute cu unul sau mai mulţi flageli.

spiralate.flagel Trypanosoma equiperdum. Din sângele acestora se efectuează frotiuri pe lamă. se inoculează în mamifere mici (cobai). printre elementele figurate ale sângelui se pot observa paraziţii cu corp foarte mic. La microscop. ascuţite la ambele capete. Se poate obţine în stare vie de la institutele medicoveterinare. nucleu membrana ondulată blefaroplast 41 . ca nişte virgule îngroşate. Pentru studiul detaliilor se studiază preparatul cu obiectivul cu imersie.

vacuolă digestivă ectoplasmă endoplasmă vacuolă pulsatilă nucleu pseudopod Amoeba proteus 42 . În câmpul microscopului apare ca o masă vâscoasă.Clasa Rizopode (Rhizopoda) cuprinde protozoare care se deplasează şi se hrănesc cu ajutorul unor pseudopode. vegetale şi animale. care în mişcare îşi schimbă mereu forma prin emiterea de pseudopode scurte. digitiforme din care unul este anterior. Măsoară până la 500 microni. Vom studia specia Amoeba proteus. hrănindu-se cu organisme mici. refringentă. Amoeba proteus este specie comună în apele dulci putând fi colectată de pe partea inferioară a frunzelor plantelor acvatice. Trăieşte la suprafaţa apelor stagnante şi infuziilor. mai mare şi aplatizat.

pământ umed. formă fixată. Paramoecium caudatum se găseşte în număr mare în infuzii. de 0.25 mm lungime.Clasa Ciliofore (Ciliophora) cuprinde protozoare prevăzute cu cili vibratili. ectoplasmă endoplasmă membrană cili vacuolă pulsatilă peristom macronucleu micronucleu membranelă citostom citofaringe vacuolă digestivă Paramecium caudatum 43 . ape stătătoare. mai gros la o extremitate. Vom studia speciile Paramoecium caudatum. Are corpul oval alungit. formă liberă şi Vorticella microstoma. Pe latura stângă are o adâncitură.

Vorticella microstoma se obţine din aceleaşi medii ca şi parameciul prin raderea superficială a diferitelor suporturi submerse din apă: frunze. pietre pe care această specie trăieşte fixată. crenguţe.2 mm. zonă adorală peristom vestibul macronucleu micronucleu vacuolă pulsatilă citostom vacuolă digestivă mioneme peduncul Vorticella lutea Vorticella microstoma 44 . La microscop apare ca un clopot lung de 0. sprijinit pe un peduncul.

lacuri şi uneori în apele care curg lin. trei axe principale. Trăieşte şi la noi în ţară. Spongilla se poate ţine vie în acvariu.Spongieri Buretele de apă dulce (Spongilla lacustris). se face un preparat lichid în alcool 80% sau formol 4%. Nu se ţine împreună cu alte animale. oscul pori inhalanţi suport spicul monaxon spicul triaxon spicul tetraxon Spiculii spongierilor pot avea un singur ax. iar din spiculii rămaşi se face un preparat permanent. deoarece ţesuturile spongierului sunt îmbibate cu multă apă şi se diluează. se pun într-o eprubetă peste care se toarnă o soluţie slabă de hidrat de potasiu. De obicei se întâlneşte înfăşurată ca un manşon în jurul tulpinilor de trestie sau al altor plante acvatice. Se aduce animalul cu suport cu tot într-un borcan cu apă şi se pune într-un acvariu dinainte pregătit. Întodeauna însă prezintă ramificaţii caracteristice. îmbracă suportul pe care se fixează. cu nuanţe de brun şi verde. colorată cenuşiu sau galben. Din loc în loc se observă osculi. sub forma unei pojghiţe subţiri şi moi. Este o specie colonială. Pentru a face un preparat microscopic. iar cu ajutorul lupei şi pori inhalanţi. triaxoni. atunci se numesc monaxoni. Scheletul său este format din spiculi silicioşi. se ia o bucăţică dintr-un spongier calcaros şi o altă bucăţică dintr-un spongier silicios. distrugând în acest fel toată partea cărnoasă. 45 . scândurilor şi altor obiecte submerse. atingând lungimea de aproximativ 20 cm. iar apa trebuie schimbată des. sau patru axe principale. Lichidul conservant se schimbă de mai multe ori. tetraxoni. Se încălzeşte conţinutul până la fierbere. Spiculii se studiază la microscop în preparate fixate. Pentru a o păstra fixată. ale căror extremităţi dau suprafeţei coloniei un aspect rugos. În general. Conţinutul se spală de câteva ori cu apă. Uneori stă întinsă pe suprafaţa pietrelor. în bălţi. Forma corpului la această specie este foarte variată. Trecerea în acvariu se face sub apă.

celule mioepiteliale). tentacule cu numeroase celule urzicătoare. cavitatea digestivă fără pereţi despărţitori. Între cele două straturi se află o lamelă mai mult sau mai puţin structurată. alternanţă de generaţii. endoderm ectoderm mezoglee nematocyst (celulă urzicătoare) celulă glandulară nematocist celulă nervoasă celulă senzitivă Structura unui polip şi a unei meduze (secţiune longitudinală) talpă mezoglee cavitate digestivă ectoderm endoderm orificiu buco-anal tentacul 46 . majoritatea se fixează de substrat.mezogleea. celule digestive. ele folosesc pentru capturarea hranei şi pentru protecţie împotriva altor animale.Cnidari. au mare capacitate de regenerare. Capsulele urzicătoare se găsesc în interiorul celulelor urzicătoare. Cnidarii sunt animale cu simetrie radiară. Cnidarii prezintă ţesuturi simplificate alcătuite din diferite tipuri de celule (celule nervoase.gameţi. segmentate şi care prezintă două straturi celulareectodermul (stratul extern) şi endodermul (stratul intern). Endodermul delimitează cavitatea internă a corpului (cavitatea gastrică) care are o singură deschidere. Structura.Trăiesc individual sau în colonii. Clasa Hidrozoare (Hydrozoa)-hidre. ventuze slab dezvoltate.orificiul buco-anal.

Sunt exclusiv marine (madreporarii. Tentacule parţial cu celule urzicătoare. ci numai cea de polip).braţ bucal orificiul pungii subgenitale gonadă orificiul bucal tentacul canal circular canal radiar simplu canal radiar ramificat ropalie Clasa Scifozoare (Scyphozoa)meduze. libere.corali Adesea foarte coloraţi. polipi mici) cenosarc sifonozoid Clasa Antozoare (Anthozoa). nu prezintă alternanţă de generaţii (nu prezintă forma de meduză. Formă de clopot sau umbrelă. alternanţă de generaţii (meduze mari. coralul roşu) polip retractat polip în extensiune schelet canale endodermice 47 . cavitate digestivă cu pereţi despărţitori subţiri (septe). formează recife şi atoli. La multe specii apare un schelet calcaros în jurul polipului. de unde le vine şi numele de animale-flori. trăiesc individual sau în colonii. mezoglee gelatinoasă mult mai groasă.

de unde şi numele ce i se dă de planarie albă. în vârful unui tub musculos exertil. se găseşte situat orificiul bucal. rotunde. de culoare neagră: ochii. circulară a corpului parenchim Viermi epiteliu ciliat lumenul tecii faringiene lumenul faringelui musc. turtit dorso-ventral. În treimea posteriooară a feţei ventrale.musculatura longitudinală a corpului musc. Tub digestiv ramurile posterioare ale intestinului Dendrocoelum lacteum are corpul oval alungit. Pe partea dorsală a regiunii anterioare se observă două pete mici. La extremitatea anterioară este trunchiată transversal şi are patru lobi. lung de aproximativ 3 cm. 48 . Secţiune transversală ochi cili vibratili ramura anterioară a intestinului rabdite nucleu m. Prin transparenţa corpului se observă că de la faringe pornesc trei ramuri digestive longitudinale: o ramură se îndreaptă spre partea anterioară (ramura anterioară) şi două ramuri spre partea posterioară a corpului ( posterioare). care este faringele. a faringelui testicule musculatura dorso-ventrală cordoane nervoase cecumii tubului digestiv Dendrocoelum lacteum. bazală musculatura circulară faringe orificiu bucal musculatura longitudinală parenchim Dendrocoelum lacteumtegumentul Dendrocoelum lacteum. circ. Este de culoare albă. Morfologie externă. pe linia mediană.

orificiul excretor. fără orificiu anal. Morfologia externă şi tubul digestiv diverticule intestinale Clasa Trematode . Ventuza ventrală nu are nici un orificiu şi împreună cu ventuza bucală reprezintă organele de fixare ale acestui parazit de pereţii canalelor biliare ale gazdei.Fasciola hepatica (Distomum hepaticum). Prin transparenţa corpului se observă tubul digestiv. În vârful extremităţii anterioare se găseşte ventuza bucală. Aproximativ la jumătatea distanţei dintre cele două ventuze este situat orificiul genital. semănând în ansamblu cu un sâmbure de dovleac. Lungimea corpului este de 20-50 mm. constituit dintr-un faringe şi două ramuri digestive. mai lat la capătul anterior şi mai îngust la cel posterior. Are corpul oval şi puternic turtit dorso-ventral. În apropierea ventuzei bucale se găseşte ventuza ventrală. La extremitatea posterioară a corpului se găseşte un por mic.. care se termină înfundat. gălbeaza. care are în mijlocul ei orificiul bucal. Ramurile digestive au o mulţime de diverticule laterale 49 .orificiu bucal faringe orificiu genital ventuza ventrală ventuză bucală ramurile longitudinale ale tubului digestiv Distomum hepaticum.

se pot studia organele interne. Parazitează în intestinul subţire la om. 50 . Are corpul lung de 2-4. nedivizată în segmente. lungimea lor întrece până la de două ori lăţimea. de forma unei panglici. făcut pe proglote mature şi mai tinere nefecundate. cu diametrul de 1 mm. în mijlocul căreia se găseşte orificiul genital. numită rostru. se observă o proeminenţă scurtă.ramificaţiile uterului proglote tinere rostru proglote mature cârlige ventuze scolex gât papilă genitală canale excretoare Clasa Cestoidee. Proglotele din apropierea gâtului sunt cele mai tinere. ele devin tot atât de lungi cât sunt de late. cât o gămălie de ac. Pe cele patru laturi ale scolexului se disting patru ventuze rotunde. La un studiu mai amănunţit. numită gât. fiecare proglot are câte o ridicătură. mici şi mai late decât lungi. iar la baza acestuia două coroane de cârlige. puternic turtit dorso-ventral. La microscop. Pe una din laturi. Partea anterioară a corpului este subţire ca un fir de aţă şi se termină cu o umflătură globuloasă mică. croşetelor şi al ventuzelor. Strobilul este constituit din 800-900 de segmente. Cu ajutorul rostrului. numită scolex. de culoare albă. iar porţiunea terminală a acestuia. unde proglotele sunt mari şi mature. numit strobil. care se numesc proglote. în partea anterioară a scolexului. îngustă. tenia se fixează temporar de peretele intestinului. Taenia solium. Înspre partea mijlocie a strobilului. iar după aceasta. corpul propriu-zis. După scolex urmează o porţiune filiformă. numită papilă genitală. rareori 8 m. panglica.

5 mm. Mişcarea cililor ajută la antrenarea alimentelor spre orificiul bucal şi la deplasarea animalului dintr-un loc în altul. Clasa Nematode Ascaris suis (limbricul). Piciorul sau coada este reprezentat prin extremitatea posterioară. Regiunea trunchiului are aspect de butoiaş şi este acoperită de o cuticulă slab dezvoltată. una mijlocie. numite degete. Pe partea ventrală a extremităţii cefalice se găseşte gura. numită cingulum. Această extremitate are forma unui disc. cu uşoare inelaţii. înconjurat de o coroană de cili. Are corpul lung de 0.Clasa Rotifere. care permit animalului să se lungească sau să se scurteze. numită regiune cefalică sau cap. Epiphanes senta trăieşte în ape dulci. alături de infuzori. El este scurt. Secţiune transversală prin corp linie mediană dorsală cordon nervos dorsal fibre musculare uterus cu ouă linie laterală canal excretor ovar epiteliu intestinal lumenul intestinului intestin cordon nervos ventral cuticulă linie mediană ventrală oviduct 51 . coroana de cili trece pe marginea posterioară a gurii şi se învârteşte în jurul discului ca o roată. numită trunchi şi una posterioară numită picior sau coadă. împărţit în trei părţi distincte: una anterioară. fapt pentru care se numeşte aparat rotator. Prin transparenţa tegumentului se observă şi organizaţia internă. cu cuticula inelată şi se termină cu două prelungiri. numită glandă cimentară. Pe faţa ventrală. Cu secreţia acestor glande se poate fixa temporar pe suport. La extremitatea lor se deschide câte o glandă. îngustată a corpului. conic.

limbricul porcului. organe de copulaţie care se numesc spiculi. Extremitatea anterioară a corpului este dreaptă. pe partea ventrală. iar cea posterioară îndoită ca un cârlig. se distinge orificiul cloacal. Are corp lung. Sexele sunt separate şi prezintă un dimorfism sexual accentuat. La extremitatea posterioară. Masculul are corpul lung de 15-17 cm. Orificiul anal se găseşte la extremitatea posterioară. Ceva mai sus înspre partea anterioară.faringe intestin ovar testicul ovar vagin oviduct canal deferent uterus veziculă seminală cloac Ascaris suum. numite linii laterale. Din acesta proemină la exterior doi ţepi. iar în jurul acestuia trei buze. Ambele extremităţi ale corpului sunt drepte. 52 . la extremitatea anterioară a corpului şi înconjurat de cele trei buze. porul excretor. subterminal. se observă orificiul bucal. de culoare albă lăptoasă. În treimea anterioară a corpului. cilindric. Examinând cu o lupă extremitatea anterioară. Orificiul bucal este aşezat ca la mascul. nesegmentat şi acoperit cu o cuticulă chitinoasă. Pe laturile corpului se observă de la un capăt la celălalt al viermelui două dungi longitudinale de culoare roz. Femela este mai mare decât masculul. având o lungime 20-25 cm. se poate observa un alt por. se poate observa cu lupa porul genital. ascuţit la ambele capete. subterminal.

care dau animalului un aspect inelat. dar poartă două prelungiri terminale lungi. La baza prostomiului. antenele. care se numesc ciri anali. constituit din trei regiuni distincte: regiunea anterioară. Fiecare segment poartă pe laturile sale câte o pereche de expansiuni laterale. 53 . în mijlocul peristomiului. palpii. este situat orificiul bucal. văzut dorsal cu trompa evaginată antenă cap palp ciri tentaculari trompă faringiană parapode căngi tentacule segmente palpi prostomiu ciri tentaculari parapode trunchi peristomiu parapodii primul inel somatic şanţ intersegmentar ochi Nereis diversicolor. uşor turtit dorso-ventral. care sunt ochii. care se numeşte peristomiu. trunchiul sau soma şi regiunea posterioară sau pigidiul. Trăieşte în Marea Mediterană. Nu are parapode. Nereis diversicolor Este un vierme de mărimea unei râme obişnuite. La extremitatea anterioară a acestuia spre mijloc.Capul. Din aceeaşi regiune pornesc două prelungiri mai groase şi mai lungi decât antenele. regiunea mijlocie. se observă şi cu ochiul liber câte două puncte proeminente. Prima porţiune este îngustă şi alungită. Pe partea ventrală a capului. După prostomiu urmează a doua porţiune a capului. filamentoase. în nisip. numit lob cefalic sau prostomiu. cu ajutorul lor animalul se târăşte sau înoată. se disting două prelungiri subţiri şi scurte. Morfologia externă Anelide. fapt ce a sugerat denumirea sa de diversicolor. cefalică sau capul. La partea posterioară a pigidiului se găseşte orificiul anal. Clasa Polichete. El este mai îngust şi mai alungit decât segmentele care-l precedă. mult mai lată. Capul este constituit din două părţi. Trunchiul sau soma este constituit dintr-un număr mare de segmente homonome. numite parapode. în crăpături de roci sau pe fundul acoperit cu alge. Pigidiul este ultimul segment al corpului. de forma unui triunghi rotunjit. de o parte şi de alta a sa. care sunt organe senzitive. pe sub pietre. cu corpul viu şi diferit colorat. Are corpul cilindric. Marea Neagră şi în lacurile litorale ale Mării Negre. Segmentele sunt delimitate unul de celălalt prin nişte şanţuri intersegmentare.

de la clitel până la epiteliu intestinal tiflosolis vas de sânge dorsal epidermă musculatură circulară musculatură longitudinală peri nefridie celule clorogene cavitate celomică orificiu excretor lanţ nervos vas de sânge ventral Lumbricus terrestris-secţiune transversală printr-un segment extremitatea anterioară a corpului. numite disepimente. În continuare se prinde cu o pensă marginea tegumentului tăiat. La fixarea extremităţii anterioare se are grijă ca să se înfigă acul puţin lateral. fără să se deterioreze organele interne. de o parte şi de alta a animalului. Pentru studiul organizaţiei interne se face disecţia animalului. şi se fixează pe tavă cu ace de gămălie împlântata oblic. iar cu ajutorul unui bisturiu foarte ascuţit se desprinde cu grijă. care împart interiorul râmei în tot atâtea segmente câte se observă şi la exterior. Primul lucru care se observă după deschiderea râmei este segmentarea ei internă. se răsfrânge tegumentul pe fundul tăvii. După ce s-a terminat această operaţie. Ambele capete se fixează de fundul tăvii cu câte un ac cu gămălie. 54 . Într-o tavă de disecţie plină cu apă până la jumătate. la limita dintre inele se disting membrane subţiri transversale. se aşează râma anesteziată. pentru a nu deranja ganglionii cerebroizi. cu partea ventrală în jos. Lumbricus terrestris. Cu o foarfecă de disecţie se taie tegumentul cât mai superficial pe linia mediană. în poziţie orizontală.prostomiu ganglioni cerebroizi faringe nefridii inimi contractile esofag receptacule seminale glande calcifere ovar oviduct canal deferent nefridie guşă (stomac glandular) stomac musculos vas de sânge dorsal intestin vezicule seminale diafragme vas de sânge ventral tiflosolis lanţ nervos Clasa Oligochete.râma Organizaţia internă.

Capul nu este delimitat net de picior. Corpul este format din cap. se găseşte orificiul bucal. Pe partea dorsală a piciorului se ridică masa viscerală. Pentru a orienta o cochilie se procedează astfel: se aşează cochilia între degetul mare şi cel arătător. cu apexul în sus. Mantaua formează în jurul deschiderii cochiliei o îngroşare cărnoasă. numită brâul mantalei. cochilia respectivă se numeşte senestră (Planorbis. două laterale şi una ventrală.Moluşte cochilie pneumostom brâul mantalei tentacule mari ochi tentacul mic cap picior orificiu genital hermafrodit Clasa Gasteropode. La baza tentaculului mare de pe latura dreaptă şi puţin în urma lui se găseşte orificiul genital hermafrodit. Pe latura dreaptă a brâului mantalei se află un orificiu numit pneumostom. peste care este dispusă cochilia. La capătul inferior al columelei. apex linie de sutură columelă apex orificiu bucal striuri de creştere ultima spiră ombelic marginea columelară a peristomului apertură peristom holostom ombelic cavitatea cochiliei Studiul cochiliei. În vârful fiecărui tentacul mare se observă câte un ochi. Clausillia). picior şi masă viscerală. Pe cochilia secţionată longitudinal se observă în interior o axă mediană calcaroasă numită columelă. peretele extern al columelei are o înfundătură. acoperită de manta. El poartă o pereche de tentacule mici. şi se învârteşte în jurul axei sale până când peristomul vine în faţa examinatorului. mărginit de 3 buze. aşezate în partea anterioară şi o pereche de tentacule mari situate în urma acestora şi dorsal. 55 . Studiul melcului cu cochilie. Dacă peristomul se găseşte în stânga. Capul se continuă cu piciorul în formă de talpă. Sub tentaculele mici. Când peristomul se găseşte asimetric în dreapta cochiliei. ca o pată mică neagră. numită umbilic. la extremitatea anterioară a capului. este o cochilie dextră.

începând de la peristom şi înaintând spre apex. glanda albuminipară şi glanda hermafrodită. Studiul melcului fără cochilie. se îndepărtează prin tăierea ei cu un foarfece. se face tăind tegumentul pe linia mediandorsală a piciorului. apare masa viscerală . se taie brâul mantalei. canalul glandei hermafrodite şi glanda genitală hermafrodită care este împlântată în pancreas. C. În cazul când cochilia nu se desprinde de masa viscerală. Tăierea se face de-a lungul turelor de spiră. După efectuarea celei de-a doua tăieturi. deşurubând-o încet şi cu mare atenţie. până se izolează hepato-pancreasul. pe linia de sutură. Se constată că sub manta există o cavitate largă. Marginea mantalei eliberată de masa viscerală se răsfrânge spre dreapta şi se fixează cu ace cu gămălie în tava de disecţie. pe un dop de plută înalt cât corpul animalului.D. continuându-se de la dreapta la spre stânga. După îndepărtarea completă a cochiliei. se ţine piciorul melcului în mâna stângă. pentru a nu se distruge masa viscerală. conform liniei indicatoare A-B. ca: hepatopancreasul. A doua incizie. care ocupă aproape în întregime masa viscerală.învârtită de asemenea în spirală şi acoperită de o membrană subţire care este mantaua. inima. se continuă incizia din punctul C spre partea posterioară a corpului. din mijlocul brâului mantalei până la extremitatea anterioară a capului. Acest studiu necesită în primul rând îndepărtarea cochiliei care se poate face în două moduri: a. b. iar cu mâna dreaptă se învârteşte cochilia de la dreapta la stânga.orificiu genital brâul mantalei pneumostom glandă albuminipară hepatopancreas inimă organul lui Bojanus Corpul fără cochilie cu indicarea liniilor de incizie Organizaţia internă. tegumentul se răsfrânge în tava de disecţie cu apă până la jumătate şi se prinde de fundul ei cu ace de gămălie. Prin transparenţa mantalei se pot observa unele organe. intestinul. Cu ajutorul unui foarfece se execută mai multe tăieturi după cum urmează: se introduce foarfeca în pneumostom. iar apoi mantaua în lungul brâului. numită cameră paleală. plămânul. faringe esofag glandă salivară brâul mantalei pneumostom orificiu anal orificiu excretor ureter rectum plămân organul lui Bojanus hepato pancreas auricul pericard ventricul masă viscerală Helix pomatia-organele din cavitatea paleală 56 . După această operaţie. apoi în lungul spirelor.

faringe ganglioni cerebroizi canalele glandelor salivare esofag glande salivare ganglioni pedioşi şi viscerali nervi muşchi retractori ai piciorului orificiu anal orificiu excretor plămân Helix pomatia.Organizaţia internă: aparatul digestiv. ► muşchiul retractor al penisului receptacul seminal glandă albuminipară canalul glandei hermafrodite glandă hermafrodită hepatopancreas intestin secţionat 57 . nervos şi muscular.aparatul reproducător. ◄ canal excretor stomac hepatopancreas intestin orificiu genital masculin şi feminin glande multifide Penis sacul săgeţii vagin oviduct canal deferent esofag secţionat canalul receptaculului seminal inimă organul lui Bojanus flagelul penisului Helix pomatia.

una dreaptă şi alta stângă. striurile de creştere. Se desprinde mantaua pe toată întinderea sa de suprafaţa internă a valvei. rămânând fixată de cealaltă valvă numai prin ligament. De jur împrejurul acestuia. după care muşchii adductori se desprind de cochilie. se ridică valva ca un capac. Anodonta cygnea. Ele sunt prinse una de alta prin intermediul unei fâşii cornoase de culoare brun-negricioasă care poartă numele de ligament. 58 . se desprinde prin acelaşi procedeu cealaltă valvă. Ea are formă ovală. în aşa fel ca lama să pătrundă între cochilie şi manta. convexă spre mijloc. Regiunea de pe valvă în dreptul căreia ele se articulează se numeşte ţâţână. Este constituită din două bucăţi simetrice. Îndată ce această operaţiune a fost efectuată. sub forma unor dungi mai întunecate. Studiul cochiliei.scoica de baltă. cel opus. Cochilia acoperă în întregime corpul scoicii. spre marginea cochiliei şi paralel cu ea. Valvele au câte o porţiune mai proeminentă care se numeşte umbone. Vârful umbonelui se numeşte apex. Capătul mai lăţit şi rotunjit al cochiliei reprezintă partea anterioară. Se introduce vârful unui bisturiu între cele două valve prin regiunea ventrală. mai lată şi rotunjită la un capăt. Deoarece ligamentul se găseşte la exterior se numeşte ligament extern. partea posterioară. Mărimea ei variază între 8 şi 19 cm.impresia muşchiului adductor anterior impresia muşchiului retractor anterior impresia muşchiului retractor posterior impresia muşchiului protractor impresia paleală impresia muşchiului adductor posterior Anodonta cygnea-valva dreaptă văzută pe partea sa internă Anodonta cygnea-văzută la exterior pe partea stângă dorsal apex umbone ligament sifon cloacal sifon branhial anterior ▲ ▼ posterior cochilie picior ventral striuri de creştere Clasa Lamelibranhiate. După eliberarea unei valve. se observă. Pentru a studia suprafaţa internă a cochiliei trebuie detaşată de corpul animalului. ceva mai îngustă la capătul opus. care se numesc valve.

Se continuă această operaţie şi prin corpul animalului. Organizaţia internă văzută pe partea stângă. Organele din cavitatea paleală văzute pe partea stângă. Se răsfrâng lateral lobii mantalei şi se fixează cu ace de fundul tăvii. Cu un bisturiu foarte bine ascuţit. cygnea- muşchi retractor anterior Anodonta cygnea.orificiul glandei genitale ventricul stomac hepatopancreas ganglion cerebroid canal excretor pericard auricul stâng organul lui Bojanus muşchi adductor posterior rectum sifon cloacal anus Anodonta gură sifon branhial ganglion pedios conectiv cerebro pedios glandă genitală intestin conectiv cerebro visceral branhie ganglion visceral Scoica de baltă. în două jumătăţi simetrice. Animalul eliberat de cochilie. muşchi protractor muşchi retractor posterior muşchi adductor posterior sifon cloacal muşchi adductor anterior picior palpi labiali sifon branhial manta lamele branhiale lamă branhială externă lamă branhială internă 59 . se aşează cu partea dorsală pe fundul unei tăvi de disecţie. se taie piciorul în lungul său. obţinând două jumătăţi egale. Se studiază apoi suprafaţa de secţiune a uneia din cele două jumătăţi ale corpului.

4.3. Morfologia externă văzută dorsal 60 .2.5= pereiopode antenă antenulă ochi segmente abdominale uropode telson Astacus fluviatilis.Artropode chelă rostru 1.

Morfologia externă văzută ventral. Un individ femel. 61 .antene antenule orificiu excretor orificiu bucal apendice bucale pereiopode orificiu genital pleopode ouă orificiu anal uropode Astacus fluviatilis.

Un individ mascul.orificiu excretor orificiu bucal apendice bucale pereiopode orificiu genital mascul gonopode pleopode orificiu anal stomată Astacus fluviatilis. Morfologia externă văzută ventral 62 .

ganglioni cerebroizi glandă verde muşchi cardiaci anteriori ai stomacului stomac muşchi mandibulari arteră oftalmică hepatopancreas extremitatea dorsală a testiculelor osteole arteră antenară inimă muşchi cardiaci posteriori ai stomacului canal deferent intestin arteră abdominală muşchi abdominali Astacus fluviatilis. se taier carapacea dorsală a segmentului şase. Disecţie. urmând marginea corpului. până înapoia ochiului.racul. care se înfig în cleştele primei perechi de pereiopode şi în telson. detaşându-le cu un bisturiu de muşchii sau membranele care aderă la ele. pe părţile sale laterale. Cu un foarfece bine ascuţit se fac două incizii în lungul corpului. cea a segmentelor următoare şi în cele din urmă carapacea cefalotoracelui. iar apoi succesiv. Cu ajutorul unei pense se ridică şi se îndepărtează porţiunile dorsale ale carapacei tăiate. Operaţia se începe de la nivelul articulaţiei segmentului şase cu telsonul. cu partea dorsală în sus şi se fixează de fundul tăvii cu ace cu gămălie. 63 . Se aşează racul în tava de disecţie. Cele două incizii longitudinale se unesc printr-o incizie transversală.

Astacus fluviatilis. Apendicele . Aparatul genital mascul 64 Astacus fluviatilis. testicule ovar canal deferent oviduct orificii genitale orificii genitale Astacus fluviatilis. Aparatul genital femel .

65 . Cele trei perechi de picioare articulate sunt prinse de torace.Arahnide –păianjeni. Majoritatea au patru perechi de picioare prinse de cefalotorace. Organizare internă Insectele au corpul format din cap. torace şi abdomen. Aparatul bucal este diferenţiat în funcţie de grup. Au două perechi de aripi. Organizare internă Arahnidele au corpul format din cefalotorace şi abdomen. Nu au antene. reduse la unele specii. majoritatea speciilor au respiraţie traheală Insecte .

majoritatea poartă spini. Structura . Plăcile calcaroase sunt libere sau sudate. Ele prezintă un schelet de origine dermică alcătuit din numeroase plăci calcaroase. 66 . sferic sau aplatizat în formă de stea. cu rol în special în locomoţie (sistemul ambulacrar). Caracteristic echinodermelor este sistemul lor de tuburi. Sistemul ambulacrar este legat printr-unul din aceste cinci canale radiare de placa madreporică (placă ciuruită de numeroşi pori). Acesta este alcătuit dintr-un inel tubular de la care pornesc cinci canale radiare. De la sistemul radiar sau ambulacrar pornesc numeroase tubuşoare elastice prevăzute cu ventuze (picioruşele ambulacrare). Corpul echinodermelor este cel mai adesea cilindric. Structura schematică a unui arici de mare şi a unei stele de mare Echinoderme.Echinoderme.

iar tendonul. Pentru demonstrarea proprietăţilor muşchilor se foloseşte preparatul neuromuscular. apoi se secţionează tendonul sub această legătură. Nervul este flancat de artera şi vena femurală de care trebuie degajat. Acest mod de excitare are avantajul că transmite excitaţia la toate unităţile musculare şi se obţin rezultate mai bune. Se paralizează broasca prin distrugerea axului cerebrospinal şi se fixează cu faţa ventrală pe planşetă. cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont. ciupire. planşetă sau cuvă de disecţie. Se va evita lezarea nervului prin întindere. vată. Se disociază nervul sciatic situat între muşchiul triceps şi semimembranos. ace de disecţie. Cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont se introduce un fir de aţă pe sub tendon şi se leagă strâns. Preparatele neuromusculare sunt ansambluri de unităţi funcţionale reprezentate prin muşchi şi nervii lor motori.BIOLOGIE CLASA A X. instrumente de disecţie. Astfel de preparate sunt denumite “in situ”. Disociem acum muşchiul gastrocnemian inserat la capătul său inferior prin tendonul lui Ahile. nervul se secţionează cât mai aproape de regiunea coccigiană. presare. În acest fel se păstrează inserţia proximală a muşchiului gastrocnemian pe o porţiune de os femural. va constitui todeauna capătul fix al preparatului neuromuscular. n. aşa cum ar fi cazul preparatelor neuromusculare obţinute de la homeoterme. fire de aţă. dispozitiv pentru excitaţie electrică (de la reţea. Se aşează preparatul pe o lamă curată de sticlă şi se acoperă cu un tampon de vată îmbibat cu ser fiziologic. Această articulaţie fixată cu ace în măsuţa miografului. lamă de sticlă. Se îndepărtează tegumentul unui membru posterior. apoi se disociază masa musculară a coapsei în plan axial .A Experienţe de evidenţiere. Preparatele neuromusculare obţinute de la animalele poichiloterme îşi păstrează timp îndelungat viabilitatea fără să fim nevoiţi să asigurăm pe durata experienţei temperatura constantă. baghete de sticlă cu vârful bont. S-a obţinut astfel preparatul neuromuscular gastrocnemian-sciatic. prin firul de aţă conectat la pârghie. cu ajutorul unor ace cu gămălie. egală cu cea corporală.nerv sciatic 67 . Material necesar: broască. Modul de lucru. pentru a evita deshidratarea nervului. respectând relaţiile vasculare şi relaţia nervului cu centrii medulari. După ce a fost izolat. constituie capătul mobil. Pe asemenea preparate excitarea muşchiului se face indirect. ser fiziologic. cu membrele în extensie. Preparatele neuromusculare pot fi detaşate complet din organism sau pot fi lăsate în continuare în organism. de la acumulator sau de la o baterie electrică de buzunar). măsurare şi înregistrare a excitabilităţii neuromusculare Preparate neuromusculare. În acest mod preparatul va rezista un timp oarecare 2 1 n Preparat neuromuscular gastrocnemian-sciatic 1 şi 2 – fire de aţă. adică prin excitarea nervului corespunzător. ace cu gămălie. Ţinându-se de capetele firelor de aţă ale legăturii se ridică muşchiul şi se detaşează prin secţionarea piciorului deasupra şi sub articulaţia tibiofemurală.

adică încărcătura muşchiului depăşeşte tensiunea maximă dezvoltată. cu o baghetă înmuiată în acid clorhidric sau acetic. Tensiunea maximă dezvoltată în condiţii de contracţie izometrică este măsurabilă. se pot distinge: contracţii simple sau secuse. pe acelaşi loc. peretele clasei şi nu-l poate deplasa. Contractilitatea musculară. Alt elev încearcă să deplaseze o greutate pe care nu o poate urni. Când muşchiul care se scurtează are tot timpul o tensiune constantă.  Excitanţi termici. tensiunea musculară se dezvoltă progresiv. Pe un alt preparat neuromuscular se aplică un cristal de NaCl pe suprafaţa de secţiune a nervului şi. acesta nu se mai poate scurta. Contracţia izometrică. timp în care are loc un fenomen de excitaţie. Pentru ca muşchiul să reacţioneze. cheia întrerupătoare şi excitator. În funcţie de tensiunea care se dezvoltă în muşchi în timpul contracţiilor deosebim contracţii izotonice şi contracţii izometrice. urmată de paralizia muşchiului. nu produce modificări ireversibile care ar împiedica repetarea excitaţiei în acelaşi loc.Excitabilitatea musculară. Este proprietatea fiziologică fundamentală caracteristică muşchilor. Suprimarea posibilităţii de transmitere a excitaţiilor de la centrii motori pe traseul unui nerv lezat determină pierderea tonusului muscular. Pentru a obţine o nouă excitare mecanică prin pensare este necesar să pensăm pe traseul nervului alături de locul primei excitări. Se aplică pe suprafaţa de secţiune a nervului un corp metalic cald sau un cristal de gheaţă. Dacă se repetă această pensare în acelaşi loc nu se mai obţine un răspuns din cauză că s-a produs degradarea nervului în locul respectiv. Contracţia izotonică. Instalaţia electrică pentru efectuarea unei excitaţii se realizează astfel: cu sârme subţiri de cupru. În cazul când în muşchi se dezvoltă starea de tensiune maximă. nu se mai poate obţine excitarea nervului. reprezentată prin forţa care se dezvoltă pentru ridicarea propriei greutăţi. Întrerupătorul este folosit pentru stabilirea şi întreruperea circuitului. Dacă intensitatea curentului a atins valoarea medie. se obţine contracţia muşchiului. după puţin timp. Prin aplicarea clorurii de sodiu se produce deshidratarea nervului. izolate se face un circuit electric între sursa de curent. se produce o contracţie izometrică care nu se exteriorizează printr-un lucru mecanic dinamic. muşchiul rămâne la aceeaşi lungimeizometrică. pentru ca să se producă o excitaţie prin aplicarea oricărui excitant. dar înspre muşchi unde nevul este nelezat. se obţine o excitaţie care determină contracţia muşchiului. De fiecare dată vom constata că după o primă pensare. În acest caz el nu dezvoltă nici un fel de tensiune sau dezvoltă una foarte slabă. Capetele terminale ale sârmelor se îndoaie puţin pentru a se aşeza nervul. contracţii susţinute sau tetanosul şi contracţii tonice. adică de fiecare dată când în circuitul electric se produce o variaţie bruscă de intensitate a stimulului.  Excitanţi electrici. deoarece acesta poate fi dozat în intensitate şi durată. la intensitatea maximă. Când însă muşchiul trebuie să efectueze un lucru mecanic se dezvoltă o tensiune corespunzătoare ca intensitate cantităţii de lucru mecanic ce trebuie efectuat. Rezultă că integritatea anatomică şi fiziologică a nervului sunt condiţii esenţiale. Acelaşi efect se obţine prin atingerea suprafeţei de secţiune a nervului. Sursa de curent folosită poate fi şi cea din reţeaua oraşului care se trece printr-un transformator de sonerie de 5-8 volţi. În funcţie de frecvenţa şi intensitatea stimulilor. fără să se poată scurta din cauză că rezistenţa care se opune. nu deteriorează muşchiul în timpul trecerii lui prin ţesutul muscular. 68 . rezultă o contracţie izotonică este cazul contracţiei simple (secusa) a muşchilor. În experienţele de fiziologie se întrebuinţează în mod frecvent curentul electric continuu sau alternativ cu voltaj mic. Şi acest fel de contracţii pot fi experimentate de elevi. Se observă că în ambele cazuri muşchiul răspunde prin contracţie  Excitanţi chimici. de pildă un elev împinge cu mâna şi cu toată puterea de care este capabil. excitantul trebuie să atingă o intensitate prag de excitabilitate. Se observă că determină o contracţie. În ambele cazuri. cu toate că s-a dezvoltat o tensiune maximă. În consecinţă. nu se produce o mişcare. atât la stabilirea cât şi la întreruperea circuitului . Contracţia izotonică se realizează fără efectuarea unui lucru mecanic atunci când muşchiul ridică propria lui greutate. În cazul în care lucrul mecanic depăşeşte ca intensitate tensiunea maximă în muşchi. lungimea fibrelor musculare rămâne aceeaşi.  Excitanţi mecanici. Se pensează cu vârful pensei nervul la extremitatea distală faţă de muşchi.

Flexiunile şi extensiile succesive ale membrului posterior care determină efectuarea saltului se datorează contracţiilor muşchilor interni care se inseră pe un schelet extern. Membrele posterioare se fixează pe sol şi exercită o presiune asupra acestuia. format din segmente articulate între ele. Pe parcursul efectuării saltului se observă o succesiune de flexiuni şi extensii ale membrelor posterioare. Acestea se fixează de neregularităţile substratului şi se evită astfel alunecarea în momentul decolării Secţiune longitudinală a unui membru posterior la nivelul coapsei şi gambe membrană fină şi flexibilă perete chitinos muşchi extensori muşchi flexori ai gambei Fiecare segment este alcătuit la exterior dintr-un perete rigid bogat în chitină care joacă rolul unui schelet extern. Descrierea membrului posterior la iepure. Saltul la vertebrate Iepurele se deplasează prin salturi. Coapsa este bogată în musculatură. Aterizarea se face pe membrele anterioare care amortizează şocul atingerii solului prin replierea lor cu supleţe. el este pentru un timp suspendat în aer. Descrierea membrului posterior al lăcustei. Iepurele nu atinge solul.Tipuri de aparat locomotor la nevertebrate şi la vertebrate Saltul la nevertebrate Membrele posterioare ale unei lăcuste exercită o presiune bruscă asupra solului şi în urma destinderii bruşte a acestora corpul insectei este proiectat în sus şi înainte. se destind brusc. În timpul saltului se observă o succesiune de flexiuni şi extensii ale membrelor posterioare. Destinderea bruscă a membrelor posterioare la iepure este responsabilă de deplasarea întregului corp al animalului. Membrele posterioare ale iepurelui sunt mult mai lungi decât membrele anterioare şi sunt pliate în forma literei Z în timpul repausului. dispuse în forma literei Z. Este lung. Articulaţiile la nivelul peretelui rigid sunt suple permiţând mişcările unui segment în raport cu segmentul vecin. Coapsa este cea mai voluminoasă. La extremitatea membrului se observă două gheare. 69 . Această extensie brusc propulsează corpul animalului înainte. pliate. Când se contractă muşchii extensori se produce extensia gambei. Coapsa voluminoasă conţine la interior muşchi dezvoltaţi care se inseră pe peretele rigid al gambei. Vom căuta relaţia dintre funcţionarea membrelor posterioare şi alcătuirea lor. Când se contractă muşchii flexori are loc flectarea gambei. Membrele posterioare flectate.

muşchi extensori ai gambei muşchi flexori ai gambei genunchi gambă picior Scheletul împarte membrul posterior în segmente care se mişcă la nivelul unei articulaţii. Ei se numesc muşchi flexori ai gambei. 70 . Mişcările de flectare a gambei pe coapsă sunt asigurate de muşchii coapsei situaţi sub femur. ei apropie oasele gambei de osul coapsei. Aceşti muşchi se numesc extensori ai gambei.Studiul membrului posterior care realizează saltul. Aceşti muşchi se inseră pe oasele gambei la un capăt şi pe coapsă şi bazin la celălalt capăt. Când se contractă. Aceşti muşchi se inseră pe oasele gambei pe de o parte şi de coapsă şi bazin pe de altă parte. oasele sunt organe pasive. iar articulaţiile permit mişcările unui segment în raport cu altul. ei determină extensia gambei. Muşchii sunt organe active ale mişcării. Când se contractă. Mişcările de extensie ale gambei sunt asigurate de muşchii situaţi în coapsă deasupra femurului.

radii osoase membrană fină O înotătoare este constituită din radii osoase articulate între ele. Înotul rapid este înotul ondulatoriu. reunite printr-o membrană fină care conferă supleţea. Aceste bătăi provoacă ondulări ale corpului care exercită o presiune asupra apei. Înotul ondulatoriu. Înotătoarele asigură deci. Musculatura asigură mobilitatea sa. Înotul ondulatoriu la păstrăv 71 . Examinarea unor fotografii succesive ale mişcărilor arată că înotul rapid al păstrăvului este datorat bătăilor apei de către coadă şi înotătoarea codală care lovesc apa lateral în dreapta şi în stânga. Observaţii asupra structurii unei înotătoare. Echilibrul în apă este deci un fenomen determinat de mişcările înotătoarelor. prin mişcările lor echilibrul peştelui în apă. el se întoarce cu partea ventrală în sus. Evidenţierea cauzelor supleţei şi comitent a rigidităţii acesteia.30 cm poate parcurge 12 km într-o oră. Un păstrăv de 20. Dacă se imobilizează înotătoarele unui peşte.Înotul şi echilibrul păstrăvului în apă.

Contracţia muşchilor din partea dreaptă. principalul organ propulsor al păstrăvului . Coada suplă şi musculoasă este deci. apoi a celor din partea stângă provoacă bătăile cozii.Observarea unei secţiuni transversale prin coada de păstrăv muşchi coloana vertebrală Coada este constituită din muşchi care se inseră pe o coloană vertebrală în acelaşi timp rigidă şi suplă. prezenţa mucusului. modul de dispunere a solzilor. Forma hidrodinamică a corpului. favorizează alunecarea corpului în apă şi ajută la învingerea rezistenţei mediului acvatic 72 .

Separarea pigmenţilor asimilatori din extractul de clorofilă brută prin metoda cromatografică se bazează pe capacitatea acestora de a fi absorbiţi în mod diferit de către anumite substraturi. clorofila a de culoare verde.albăstruie şi clorofila b de culoare gălbuie. frunze+acetonă+ nisip caroten hârtie cromatografică xantofile clorofila a pată de clorofilă soluţie de clorofilă clorofila b solvent pată iniţială 73 . adaptate la îndeplinirea procesului de fotosinteză conţin un ansamblu de pigmenţi ce intervin în acest proces.3 părţi alcool metilic. Cu excepţia pigmeţilor ficobilinici ( ce pot fi extraşi în apă distila) toţi ceilalţi pigmenţi asimilatori pot fi extraşi cu ajutorul unor solvenţi organici (alcool etilic.20 minute pentru ca în interiorul cilindrului să se formeze o atmosferă saturată în vaporii celor trei substanţe din amestec după care prin apăsarea baghetei se introduce capătul inferior al hârtiei de filtru în amestec pe o distanţă de 0. ansamblu cunoscut sub numele de pigmenţi asimilatori. Solventul se va ridica prin capilaritate de-a lungul hârtiei antrenând cu el pigmenţii.20 cm. După ce se usucă.12 ori. Se extrag pigmenţii asimilatori din frunze prin una din metodele amintite mai sus obţinându-se un extract de clorofilă brută. care datorită gradului diferit de absorbţie se vor repartiza astfel: la partea superioară carotina. marcată printr-o dungă portocalie. o parte acetonă şi 0. lată de 3 cm şi lungă de 15. se repetă operaţia de 10. pentru a obţine o bandă intens colorată. o dungă transversală de soluţie de pigmenţi. apoi xantofila de culoare galbenă.Separarea pigmenţilor asimilatori prin metoda cromatografiei pe hârtie Plantele fotoautotrofe. Se introduce apoi hârtia de filtru într-un cilindru de sticlă fixându-se de cârligul baghetei ce străbate dopul cu partea opusă dungii colorate. Modul de lucru. pigmenţi carotenoizi şi pigmenţi ficobilinici. la o distanţă de 2 cm.) prin mojarare la rece sau prin fierbere. Pentru separarea pigmenţilor asimilatori din soluţie se procedează în felul următor: pe o fâşie de hârtie de filtru. acetonă etc. Aceştia se împart în trei grupe şi anume: pigmenţi clorofilieni. la unul din capete. Se ţine hârtia suspendată deasupra amestecului 15. astfel ca hârtia de filtru să nu atingă pereţii cilindrului şi nici amestecul format din 30 părţi benzină. care se găseşte pe fundul cilindrului. se trasează cu ajutorul unei pipete Pasteur. alcool metilic. După fiecare trasare este necesară uscarea hârtiei de filtru.5 cm.

concentraţia de CO2. creşte în intensitate o dată cu creşterea intensităţii luminii până la o anumită intensitate luminoasă după care rămâne relativ constantă pentru ca la intensităţi mari de lumină intensitatea fotosintezei să scadă. Influenţa intensităţii luminii Materiale necesare: Eprubetă mijlocie. eprubetă mare. mufă dublă. 50 şi 60 cm) şi numărând bulele emise pe minut. Evidenţierea influenţei diferitelor radiaţii ale spectrului asupra intensităţii fotosintezei se poate face cu ajutorul unor filtre de sticlă. clemă susţinere tuburi. Influenţa acestor factori se poate evidenţia experimental. postament. tijă scurtă. cuprins între 20. se secţionează oblic cu o lamă de ras astfel încât să aibă o lungime de 6-10 cm după care se introduc cu vârful în jos în câte o eprubetă umplută cu apă. baghetă din sticlă. Miriophyllum. Influenţa compoziţiei spectrale a luminii Fotosinteza este influenţată de radiaţiile spectrului vizibil pe care plantele le absorb cu ajutorul pigmenţilor asimilatori.30 cm de sursa de lumină. mufă. la o distanţă de aproximativ 20 cm de acesta şi se aşteaptă până când încep să se degajă bule de oxigen. 30. numărând de fiecare dată numărul de bule degajate pe minut. pregătite după procedeul prezentat în experienţa anterioară. Modul de lucru: Se ştie că fotosinteza începe la cele mai mici intensităţi de lumină. 40. Modul de lucru. în condiţii de laborator cu ajutorul plantelor acvatice superioare folosind metoda bulelor. Se va constata că numărul de bule degajate într-un minut scade pe măsură ce stativul este îndepărtat de sursa de lumină datorită scăderii intensităţii luminii. Materiale necesare: Postament. pentru fiecare dintre aceste distanţe. având grijă ca suprafaţa de secţiune să nu atingă pereţii eprubetelor. Modul de lucru.). Stativul cu eprubeta cu planta aleasă pentru determinări se aşează la 20. Ceratophyllum etc. Pentru experienţă se alege o ramură care degajă un număr constant de bule. de celofan colorat sau cu ajutorul unor soluţii colorate ale căror culori corespund culorilor spectrului vizibil. stativ pentru eprubete. Rezultatele se notează într-un tabel iar la sfârşitul experienţei se pot reprezenta grafic. filtre colorate. experienţa trebuie reluată cu o nouă ramură. lampă reflector. Pentru determinare se folosesc ramuri de plante acvatice submerse. Dacă pe parcursul determinărilor degajarea de bule de către ramură se dereglează sau emisiunea de bule încetează. Eprubetele astfel pregătite se introduc într-un stativ şi se aşează la lumina unui bec electric. şi temperatura. mufă dublă. După fiecare determinare înainte de a schimba filtrul se verifică dacă în lumina becului ramura degajă numărul iniţial de bule şi numai după aceea se schimbă filtrul cu unul de altă culoare. Se iau ramuri de plante acvatice submerse (Elodea. tijă lungă. pigmenţi caracteristici diferitelor grupe de plante fotoautotrofe. Punerea în evidenţă a influenţei intensităţii luminii asupra intensităţii fotosintezei se face plasând stativul cu eprubeta ce conţine ramura aleasă pentru determinări la distanţe diferite de sursa de lumină (20. Între sursa de lumină şi eprubetă se intercalează pe rând filtrele colorate.40 pe minut.Influenţa factorilor externi asupra fotosintezei Dintre factorii externi care influenţează intensitatea fotosintezei cei mai importanţi sunt lumina. suport filtru. plantă acvatică. ecran din sticlă. plantă acvatică. 74 . tijă scurtă. lampă reflector.

Modul de lucru: O ramură de Elodea se secţionează oblic la partea bazală şi se introduce cu vârful în jos într-o eprubetă cu apă de conductă. sită cu azbest. Limbul s-a colorat în albastru numai în zonele care au posedat pigmenţi asimilatori (zonele marginale) nu şi în zona centrală lipsită de pigmenţi asimilatori. Se detaşează o frunză de pe o plantă care a fost ţinută în prealabil câteva ore la lumină. Pentru a observa mai uşor eliberarea oxigenului. se introduce într-un pahar Berzelius cu apă şi se fierbe pentru a omorî celulele şi pentru a extrage pigmenţii antocianici. lampă reflector. Punerea în evidenţă a fotosintezei prin metoda bulelor Materiale necesare: Eprubetă mare.150W. Se constată astfel că prin ridicarea temperaturii creşte şi intensitatea fotosintezei.Influenţa temperaturii asupra fotosintezei Materiale necesare: Eprubetă mare. se face o secţionare mai oblică. 75 . După extragerea pigmenţilor asimilatori se spală frunza cu apă şi se trece într-o cutie Petri cu soluţie Lugol care colorează amidonul în albastru. pahar Berzelius. lampă reflector. lampă cu spirt. Modul de lucru: Folosim tot eprubeta cu Elodea care se ţine tot timpul experienţei la aceeaşi distanţă faţă de sursa de lumină. cutie Petri. alcool medicinal. După 2-3 minute prin partea secţionată încep să se degaje bule de gaz. Apa se încălzeşte în paharul Berzelius. tijă lungă. Eliminarea oxigenului se explică astfel: oxigenul care se formează în procesul fotosintezei. termometru. Modul de lucru: Pentru evidenţierea necesităţii prezenţei pigmenţilor asimilatori în procesul de fotosinteză. plantă acvatică. pahar Berzelius. După 2-3 minute se scoate frunza. tijă lungă. mufă dublă. aceste bule mai conţin azot şi chiar dioxid de carbon. mufă dublă. sită cu azbest. clemă susţinere tuburi. ramura se fixează de bagheta de sticlă în aşa fel ca partea secţionată să se găsească la 2-3 cm sub nivelul apei şi să nu atingă pereţii. se folosesc frunze de Coleus. clemă susţinere tuburi. Evidenţierea necesităţii prezenţei pigmenţilor asimilatori pentru desfăşurarea procesului de fotosinteză Materiale necesare: Spirtieră. se spală cu apă şi se etalează pe o foaie albă. secţionarea se face mai puţin oblic. Eprubeta cu ramura se aşează la lumină naturală sau în faţa unui bec de 100. plantă acvatică. trusă de disecţie. baghetă de sticlă. dacă bulele sunt prea numeroase. Dacă degajarea de bule nu are loc după expunerea la lumină. postament. până la temperatura de 35oC şi se toarnă în eprubeta cu Elodea. În afară de oxigen. difuzează în spaţiile intercelulare şi se degajă sub formă de bule prin partea secţionată unde spaţiile intercelulare comunică cu exteriorul. Urmărim degajarea de bule în eprubeta cu apă la temperatura camerei şi apoi degajarea de bule ce are loc la o temperatură între 30-35oC. Frunzele acestor plante se caracterizează prin aceea că în partea centrală a limbului conţin pigmenţi antocianici şi nu pigmenţi asimilatori. Apoi se procedează la extragerea pigmenţilor asimilatori prin fierberea frunzei în alcool. Aceasta ne demonstrează că amidonul se sintetizează la lumină doar în prezenţa pigmenţilor asimilatori. soluţie Lugol.

Urmărind degajarea de bule. o întoarcem cu gura în sus şi introducem repede în interiorul ei un băţ de chibrit care arde fără flacără. tijă lungă.1% carbonat acid de sodiu. Acesta este oxigenul. stativ pentru eprubete. lampă reflector. 2NaHCO3 →CO2 +Na2CO3 +H2O Evidenţierea căilor de conducere a apei în corpul plantelor Materiale necesare: Eprubetă mijlocie.1%. flori albe cu tije. mufă dublă.1%. stativ pentru eprubete. Modul de lucru. Aşezăm eprubeta în faţa luminii şi numărăm bulele degajate într-un minut. 76 . Gazul acumulat în eprubetă. Asimilaţia CO2 în timpul fotosintezei Materiale necesare: Eprubetă mare. cristalizor. Înlocuim apa din eprubetă cu apă fiartă şi răcită. După câtva timp se constată că nervurile petalelor se colorează în roşu. Pâlnia se sprijină pe un suport metalic. Elodea sp. deoarece NaHCO3 prin disociere. O secţiune în peduncul observată la microscop evidenţiază coloraţia vaselor de lemn. Modul de lucru: În vasul anatomic plin cu apă curentă se pun ramuri de Elodea. Soluţia de eozină urcă prin vasele lemnoase şi colorează nervurile petalelor. postament. Experienţa montată se aşează la lumina directă a soarelui sau la lumina reflectorului. Modul de lucru: Se dovedeşte necesitatea CO2 în fotosinteză luând o eprubetă cu apă în care se introduce ramura de Elodea.Evidenţierea oxigenului eliminat în fotosinteză Materiale necesare:Vas anatomic. suport pentru pâlnie. după scurt timp observăm degajarea unui număr mare de bule. Pentru ca fotosinteza să fie mai evidentă şi apa din vas să fie mai bogată în dioxid de carbon se adaugă o cantitate de aproximativ 0.Se iau flori de lăcrămioare sau muşeţel ai căror pedunculi au fost tăiaţi sub apă. se introduc în eprubeta ce conţine eozină 0. plantă acvatică. ramuri tinere de soc. tijă lungă. Prin fierbere apa pierde CO2 dizolvat. Evidenţierea căilor de conducere a apei în corpul plantelor se poate face prin mai multe metode: . o ridicăm din apă. pâlnie transparentă. Pentru a ne convinge că gazul degajat în eprubetă este oxigen acoperim gura eprubetei cu degetul. frunze cu nervuri paralele. Ceratophyllum sau Myriophyllum şi se acoperă cu o pâlnie aşezată cu gura în jos. mufă dublă. eozină soluţie 0. dar întreţine arderea. Observăm că băţul de chibrit arde cu flacără vie. Pentru a fixa eprubeta trebuie ca nivelul apei din vas să treacă peste partea superioară a pâlniei. constatăm că este foarte lentă. lampă reflector. pune în libertate CO2. postament. eprubetă mijlocie. NaHCO3. nu arde. soluţie carbonat de sodiu. Oxigenul care se degajă în urma procesului de fotosinteză se culege în partea superioară a eprubetei. Dacă adăugăm o cantitate mică de NaHCO3. Peste gâtul pâlniei se aşează o eprubetă plină cu apă.

Materiale necesare: Postament. nisip.1. Modul de lucru.4 mugurii se usucă. se lasă ramura intactă Se introduc toate fragmentele în apă şi se schimbă apa zilnic. Se toarnă apă în tubul de sticlă care va trece şi în tubul U pe care cu un marcher se notează nivelul lichidului. dop de cauciuc crestat. tijă lungă.. Evidenţierea rolului forţei de sucţiune a frunzelor în conducerea apei în corpul plantelor Materiale necesare. rumeguş de lemn. grâu. La ramura nr. Pentru a urmări efectul secţionărilor. tub în formă de U cu braţe inegale. Tub scurt. clemă susţinere tuburi. se îndepărtează scoarţa şi măduva 4. mufă dublă. dop de cauciuc cu o gaură. mazăre. cristalizor. ramurile vor avea deasupra secţiunilor muguri. porumb sau lupin) crescute în rumeguş de lemn. După câtva timp se constată că fragmentul de frunză aşezat perpendicular pe suprafaţa apei îşi menţine turgescenţa. drepte şi 77 . apa nu ajunge să alimenteze mugurii şi aceştia se usucă. iar celălalt se ofileşte. nervurile fiind paralele cu apa. Un fragment se aşează la suprafaţa apei. mufă dublă. Mişcările plantelor Evidenţierea geotropismului tulpinilor şi rădăcinilor Geotropismul face parte din categoria mişcărilor de curbare efectuate de organele vegetale pe cale de creştere sub influenţa gravitaţiei. clemă de susţinere. ramură cu frunze. După câtva timp se constată că la fragmentele nr. Se realizează montajul din figură. la partea superioară a tubului. . seminţe de fasole. Orientarea mişcării este determinată de direcţia excitantului şi poate fi pozitivă şi negativă. postament.2. cu nervaţiunea paralelă. iar celălalt fragment se aşează perpendicular pe suprafaţa apei. tijă lungă. 2. În acest caz vasele lemnoase fiind secţionate. se îndepărtează măduva 3. Evidenţierea geotropismului se poate face cu următorul montaj: se iau trei plantule (de mazăre.Se iau cinci fragmente de ramuri de soc la care se fac secţiuni în următoarea ordine: 1.3 şi 5 se deschid mugurii şi chiar se pot dezvolta frunze. cu rădăcinile puternice. în dopul de cauciuc perforat şi prevăzut cu o crestătură se fixează o ramură cu frunze. Modul de lucru. eprubetă mare. pe anumite porţiuni de 2-3 mm se întrerup toate ţesuturile 5. După 1-2 ore se notează din nou nivelul apei. La partea inferioară a tubului de sticlă se montează dopul de cauciuc prin orificiul căruia trece tubul de sticlă în formă de U. se îndepărtează scoarţa.Se iau fragmente de frunză. Diferenţa de nivel reprezintă forţa de sucţiune a celulelor frunzelor. nemaifiind aprovizionat cu apă.

de aceea vârful ei se îndreaptă către pământ (geotropism pozitiv). datorită faptului că fibrele sclerenchimatice suprapuse sunt aşezate perpendicular între ele şi oblic faţă de axa longitudinală a păstăii. Poziţie inversată. tulpina în sus şi rădăcina în jos. La plantele tinere se observă că în decurs de 1-4 ore. Curburile geotropice ale tulpinilor articulate se observă bine la Tradescantia. cutie Petri. se realizează cu ajutorul clinostatului. Se taie segmente tinere din tulpină de graminee. În această poziţie nu are loc nici un impuls geotropic. Rădăcina reacţionează invers. Solzii din apă se strâng. formând în centru un mic muşuroi.planta se aşează cu vârful rădăcinii în sus şi cu tulpina în jos. c. Punerea în evidenţă a factorilor fizici ai naturii şi a legilor care stau la baza producerii şi dirijării acestor fenomene. în această poziţie. ca urmare vârful său se îndreaptă în sus (geotropism negativ). Poziţiile celor trei eprubete vor fi: a. creşte mai puternic decât cea opusă. Poziţia orizontală. Se pune într-un cristalizor nisip umed. organele axiale (rădăcina şi tulpina) se orientează în direcţie verticală. în aşa fel ca să aibă la mijloc un nod. Dacă se îmbibă cu apă. aceştia se curbează spre axă. sub acţiunea gravitaţiei. 78 . cu rădăcina verticală îndreptată cu vârful în jos. Larix) au solzii îndepărtaţi. acoperindu-se. Mişcări prin imbibiţie Mişcările de imbibiţie au loc în ţesuturile moarte ale plantelor. Modul de lucru. Când se pune la uscat păstaia se răsuceşte din nou. Pinus. iar cei din aer rămân îndepărtaţi. excitaţia geică atinge mărimea maximă. păstăi uscate de leguminoase. Se păstrează la întuneric menţinând umed nisipul. faţa sa dinspre Pământ se alungeşte mai puţin decât cealaltă. dar se ţin în condiţii favorabile de creştere. se udă pământul şi se aşează tubul în poziţie orizontală. Cele două laturi din regiunea de creştere a tulpinilor aflate într-o poziţie înclinată faţă de verticală cresc inegal sub efectul excitaţiei gravitaţiei. Dacă o păstaie se scufundă în apă caldă se observă că ea se îndreaptă. Experiment cu tulpini articulate de graminee. ceea ce face ca partea îmbibată să pară mult mai mică. Mărirea şi micşorarea dimensiunii fibrelor vegetale prin îmbibare şi desimbibare este mai accentuată de-a curmezişul decât în lungul lor. Se aşează în trei eprubete mari în care am pus . După o oră paiul curbează în dreptul nodului. b. rumeguş umezit. În acesta se fixează cu un capăt segmente de pai în poziţie orizontală. dar în sens opus. Efectul este bine vizibil dacă se scufundă numai jumătate din con. în dreptul unui nod se produce o curbură în formă de genunchi şi paiul se ridică vertical. Prin îmbibare partea externă a solzului se lungeşte mai mult decât partea sa internă. Se scot din pământ şi se sădesc în tuburi graminee tinere având câteva internoduri . Eprubetele se aşează în trei poziţii diferite. fiindcă are fibrele orientate transversal în timp ce partea internă are fibrele orientate longitudinal. când rădăcina formează cu verticala un unghi de 90o. poziţia normală.lungi de 2-3 cm. Conurile uscate de conifere (Picea. în urma uscării sau umezirii Materiale necesare: Conuri uscate de conifere. În curs de 24 de ore se vor produce curburile geotropice la noduri. Când o tulpină de graminee este orizontală. ca urmare internodul se îndreaptă în sus. Latura dinspre Pământ a tulpinii.de asemenea. Curburi de torsiune au loc la uscarea păstăilor multor leguminoase.

În prezenţa oxigenului se găseşte forma oxidată. care se realizează astfel: cu ajutorul a trei fragmente de pai lungi de 1. Se lasă în repaus 10 minute. iar cel mort nu. Materiale necesare: Broască. După 15 minute. în centrul camerei. se încadrează un spaţiu pe trei laturi ale unui pătrat.lame pentru microscopie. După 15 minute. Pe o lamă curăţată se pregăteşte o cameră de observaţie. la această temperatură enzimele care intervin în procesele metabolice sunt inactivate. Modul de lucru.7%) cu albastru de metilen în concentraţie de 1‰.5 cm. după care se examinează din nou preparatul la microscop. adică redobândirea atomilor de hidrogen pierduţi şi transformarea sa într-o formă incoloră (leucoderivat). întrucât în bulele de aer se găseşte O2 mai mult decât în lichidul cuprins în spaţiul limitat de sub lamelă. se introduce sub lamelă. ser Ringer. Albastrul de metilen este o substanţă care prezintă proprietatea de a putea fi uşor oxidată si redusă. soluţie salină de albastru de metilen în concentraţie de 1%. seringă. termometru. se consideră preparatul corespunzător.2. În acest mod se dovedeşte că ţesutul viu consumă oxigen. ulei vegetal. Se agită şi se lasă în repaus. se produce o uşoară decolorare a albastrului de metilen. infuzie de fân bogată în infuzori. Apoi se adaugă în fiecare eprubetă câte 5 ml dintr-o soluţie izotonică salină (NaCl 0. dar în ultimă analiză el se exprimă prin consum de oxigen şi eliberarea de CO2. din necesitatea de a respira. impregnate cu ceară topită sau parafină. În această experienţă ţesutul viu consumând oxigenul din soluţie. În cameră se introduce lichid de infuzie şi se acoperă cu o lamelă. apoi se îndepărtează tegumentul de pe membrele posterioare. trusă de disecţie. pensă. Se obţine o cameră pătrată având o latură liberă. Fenomenul se numeşte oxitactism pozitiv şi este determinat de posibilitatea unor schimburi respiratorii mai avantajoase decât în restul camerei. lamele.1. 79 . care începe la suprafaţa de contact cu ţesutul şi se extinde în 15-20 minute în toată masa lichidului. Ţesutul mărunţit este viu şi capabil de activitate metabolică. cloroform. baie cu apă. Sub aceste aspecte respiraţia poate fi pusă în evidenţă la diferite ţesuturi animale. se scoate eprubeta din baie şi se răceşte în apă la temperatura camerei. Se constată că infuzorii s-au îngrămădit în jurul bulelor de aer. parafină sau ceară. lampă de spirt. Se sacrifică o broască prin decapitare. eprubetă mijlocie. Se împarte în două părţi egale şi se introduce în câte o eprubetă peste care se toarnă ser Ringer. prin jupuire. cu ajutorul acului seringii. permite reducerea albastrului de metilen. una sau două bule de aer. Se examinează din când în când şi se constată că în eprubeta care a stat la temperatura camerei. întrucât oxigenul molecular desprinde şi captează doi atomi de hidrogen de pe fiecare moleculă de albastru de metilen. apoi una din eprubete se lasă la temperatura camerei. Se depun într-o cutie Petri şi se taie foarte mărunt cu foarfeca. Se agită bine. având grijă să nu se introducă bule aer.Evidenţierea respiraţiei celulare Materiale necesare: Cristalizor. iar cealaltă se scufundă într-o baie de apă având temperatura peste + 50o C. Se prelinge ulei pe peretele eprubetelor în aşa fel ca la suprafaţa lichidului să fie un strat de 1 cm. paie uscate de graminee. Se curăţă instrumentele şi se separă din masa musculară circa 2 g de ţesut. În eprubeta ţinută la temperatura ridicată albastrul de metilen nu se decolorează. Se observă la microscop şi dacă există un număr mare de infuzori. Evidenţierea respiraţiei tisulare Respiraţia în intimitatea ei este un proces complex. Modul de lucru.

intestin. înot. poartă dinţi puternici şi numeroşi. Anterior înotătoarei anale. pentru a nu afecta organele interne. 4. Se observă. Pe laturile corpului se găseşte linia laterală. narine. iar ventral. 3. inima. codală. faringe şi branhii. 24. cu cei doi lobi simetrici susţinuţi de lame dermice. aorta ventrală. Material necesar: Peşte proaspăt. tavă de disecţie. Peretele secţionat se înlătură pentru a pune în evidenţă organele interne. înot. anală. ce porneşte de la orificiul anal în sus. de la cap până la coadă. se întinde un muşchi lateral. celom. Pe faţa dorsală a capului. 13. Muşchii laterali sunt alcătuiţi din benzi transversale numite miomere. Înapoia acestora. Nu se introduce foarfeca prea profund. se inseră înotătoarea anală. se găsesc situate înotătoarele ventrale. genital şi excretor.21. Înapoia operculelor se inseră cele două înotătoare pectorale. a doua cu raze moi. spre vârful botului. înot. 20. 14. 6. 17. prima cu raze ţepoase.. Median şi dorsal se găsesc două înotătoare dorsale apropiate. 19. după o linie curbă. ficat. Ochii situaţi pe laturile capului sunt mari. 11. Coada este alcătuită dintr-un peduncul caudal şi înotătoarea propriu-zisă de tip homocerc. organ principal de orientare al peştilor. de la orificiul anal până la cap. iar cu foarfeca se face o incizie pe linia medioventrală. apoi paralel cu coloana vertebrală până la opercul. . Gura cu poziţie terminală. stomac. vezica urinară. ace pentru fixat. 22. truse de disecţie. 5. 23.Disecţii la vertebrate Tema lucrării: Disecţia la peştii osoşi (Perca fluviatilis -bibanul) Este o specie de apă dulce cu corpul alungit. Se ia peştele cu mâna stângă. vezica biliară. 16. spre partea posterioară a corpului. Se aşează peştele pe latura dreaptă într-o tavă de disecţie. 12. Tehnica de lucru. într-o invaginare comună. Cu ajutorul acelor cu gămălie se fixează peştele de stratul de pe fundul vasului. vezica urinară. turtiţi şi fără pleoape şi glande anexe. separate de pereţi conjunctivi numiţi miosepte. limbă. 80 . coaste. al căror număr este egal cu cel al vertebrelor. vertebre. rinichi. înot. splină. cu poziţie toracică. 2. se găsesc 3 orificii: anal. uşor comprimat lateral. uro-genit. Înainte de a deschide cavitatea corpului. tăind şi centura scapulară. 8. Disecţia la biban: 1. gonadă. 10. cecumi 1 pilorici. ventrală. 18. se găsesc narinele. se secţionează tegumentul de pe flancul expus şi se înlătură pentru a scoate în evidenţă musculatura. Pentru deschiderea cavităţii abdominale se secţionează peretele lateral al corpului. 7. anus. desch. dorsale. că pe fiecare latură a corpului. Pentru a pune în evidenţă branhiile se îndepărtează operculele. 9. Trunchiul este acoperit de solzi ctenoizi. cu fundul acoperit de un strat de ceară de albine în amestec cu parafină şi smoală. 15.

sacii limfatici. Ventral se observă muşchiul drept abdominal. perpendiculare pe prima. muşchiul lungul dorsal. Înapoia ochilor se găsesc membranele timpanice. se găsesc nările. muşchiul latul dorsal. Se fixează cu ace maxilarul superior şi membrele în extensie. de la orificiul cloacal până la mandibulă. începând de la orificiul cloacal până la mandibulă. care se întinde de-a lungul coloanei vertebrale. Membrele anterioare servesc la susţinerea corpului pe sol şi ca frână după un salt. Pereţii laterali ai cavităţii abdominale se răsfrâng de-o parte şi de alta a corpului şi se fixează cu ace de substratul tăvii de disecţie. ci doar în anumite puncte. în formă de evantai. Material necesar. Operaţia nu este dificilă deoarece la amfibieni tegumentul nu aderă pe toată suprafaţa la muşchi. Este de asemenea bine dezvoltată musculatura membrelor posterioare. tavă de disecţie. de–o parte şi de alta a liniei albe. Tehnica de lucru. Pe faţa internă pielea este foarte bine vascularizată. Preparatul se spală cu apă şi tot sub apă se observă organizaţia internă. slab dezvoltate. deschiderile sacilor olfactivi. Membrele posterioare mult mai dezvoltate. Se taie cu grijă centura scapulară pentru a nu atinge inima. sunt adaptate pentru înot şi sărit. care prin contracţie micşorează cavitatea abdominală. stomată pe linia mediană. Broasca se sacrifică prin spinalizare sau prin anestezie cu eter sau cloroform. ce se vor întinde şi de-a lungul picioarelor. Tegumentul broaştei se mişcă uşor faţă de corp datorită prezenţei unui număr mare de saci limfatici. lipsit de coadă. Prin îndepărtarea pielii apare musculatura diferenţiată în muşchi specializaţi pentru realizarea anumitor funcţii. Pe mijlocul acestui muşchi se întinde vena abdominală. către vârful botului. Ele sunt prevăzute cu 5 degete lungi prinse într-o palmatură interdigitală. Gura are deschiderea largă. protejaţi de două pleoape şi de o membrană nictitantă. Cu pensa se prinde tegumentul şi se desprinde uşor de corp. iar pe maxilarul superior se găsesc dinţi numeroşi şi mărunţi. Pe laturile capului se găsesc ochii proeminenţi. Ea rămâne separată de pătura de muşchi prin nişte spaţii. Apoi se mai fac alte două tăieturi transversale. alcătuit din cap şi trunchi. Pentru deschiderea cavităţii corpului se taie cu un foarfece peretele muscular ventral. prevăzute cu patru degete. 81 . turtit dorso-ventral. După sacrificare se aşează într-o tavă de disecţie cu abdomenul în sus.Tema lucrării: Disecţia la broasca de lac ( Rana ridibunda) Broasca de lac are corpul robust. deoarece îndeplineşte şi funcţia respiratorie. ace pentru fixat. Pe faţa dorsală se disting: muşchiul dorsal care acoperă omoplatul. Glandele lacrimale şi Harder sunt prezente. deoarece nu se diferenţiază un gât. cu contur circular. Pe laturile abdomenului se întind muşchii oblici externi. truse de disecţie. care roteşte braţul. precum şi alţi muşchi mai mici şi mai puţin evidenţi. fiind un adductor al braţului. Capul voluminos se prinde direct de trunchi. al cărui tendon se inseră pe humerus. Înainte de a deschide cavitatea corpului se desprinde pielea pentru a pune în evidenţă musculatura. Broaşte vii. Anterior dreptului abdominal se găseşte muşchiul pectoral. Pe faţa superioară a capului. care nu trebuie secţionată pentru a evita hemoragia. În acest scop se face o incizie în tegument pe linia mediană a feţei ventrale a corpului. Membrele anterioare sunt scurte.

11. Tegumentul se răsfrânge lateral şi se fixează cu bolduri. 15. gât. Se fixează membrele cu ace şi se secţionează tegumentul medio-ventral. 5. iar pe partea ventrală de solzi mai mari dispuşi în şiruri longitudinale. intestinul subţire. canal carotidian. Forma solzilor variază chiar la acelaşi animal în diferite regiuni ale corpului. 17. 23. atrii (drept şi stâng). 16. 19. ace pentru fixat. trunchi şi coadă şi este acoperit de solzi epidermici. La limita dintre trunchi şi coadă se găseşte orificiul cloacal. ficat. După sacrificare se aşează animalul cu abdomenul în sus. 10. scoţându-se în evidenţă musculatura ventrală. Tehnica de lucru. Suprafaţa dorsală a capului este acoperită de plăci cornoase al căror număr şi poziţie constituie un criteriu taxonomic. ouă. 8. oviduct. Către vârful botului. Trunchiul alungit este acoperit pe spate de solzi mărunţi. Coada este lungă. artere carotide. orificiul ureterelor. plămân. truse de disecţie. timus. 7. stomac. trahee. ovar. se găsesc nările. ventricul. Membrele sunt bine dezvoltate. tot pe faţa dorsală a capului. La nivelul membrelor se fac secţiuni transversale pe prima. Se secţionează cu atenţie centura pelviană şi scapulară. 3. intestinul gros. 12. Pe partea internă a coapselor se găsesc porii femurali. Material necesar. cilindrică şi acoperită cu solzi dispuşi în verticile. 21. de la cloacă până la mandibulă. vena suprahepatică. Se taie apoi peretele muscular al corpului. o fantă transversală. Se sacrifică animalul prin narcotizare cu cloroform sau eter etilic. 6. cârje aortice(dreaptă şi stângă). pâlnia oviductului. Disecţia la femelă de şopârlă cenuşie (Lacerta agilis) 1.Tema lucrării: Disecţia la şopârla cenuşie (Lacerta agilis) Corpul şopârlei este diferenţiat în cap. Se răsfrâng pe laturi lambourile musculare punânduse în evidenţă organizaţia internă a şopârlei. pe aceeaşi linie de disecţie. deschiderea cloacală. 2. În dreptul gâtului solzii formează un guleraş festonat. Lateral sunt plasaţi ochii protejaţi de două pleoape şi o membrană nictitantă. 18. 4. La partea posterioară a capului se află deschiderile auditive cu membranele timpanice situate mai în profunzimea acestora. 82 . Şopârle vii. orificiul oviductelor. 9. 22. terminate cu 5 degete şi prevăzute cu gheare. 13. 14. vezica urinară. tavă de disecţie. 20. deschiderea rectului. pancreas.

de la orificiul cloacal până la baza ciocului. Se secţionează musculatura pectorală. care este subţire şi aderentă. Se desprind din articulaţie coracoidele şi toracalele (claviculele) şi se 83 . 11. pancreas. dintre care primul orientat posterior. 18. aorta. iar corpul scurt. 23. una în dreptul aripilor. cloacă. pene filiforme. 4. Se taie cu o foarfece tegumentul pe linia medio-ventrală. iar picioarele se extind înapoi şi puţin lateral. trahee. Aripile sunt mari şi ascuţite asigurând un zbor rapid. cili. Tot corpul. 28. este acoperit de pene. mărginit de zone golaşe. pene modificate (ornamentale. 5. pigmentată şi bogată în corpusculi tactili. artera mezenterică. cu excepţia ciocului şi a membrelor posterioare. pori femurali. 22. tectrice). se găsesc nările înguste. rectrice. Tehnica de lucru.apterii. rect. Penele se inseră pe anumite zone ale corpului numite pterii. vezica biliară. Se îndepărtează lateral lambourile de piele şi se fixează cu ace. mai puţin voluminos. trusă de disecţie. 25. 31. La baza cozii. Aripile se întind pe laturi. Antagonist celor doi muşchi care coboară aripile este muşchiul supracoracoid. terminat cu o coadă. o fantă transversală limitată de o proeminenţă tegumentară. os hioid. locul de inserţie şi locul pe care îl au aparţin următoarelor categorii: pene de contur (remige. rinichi. 13. el se inseră cu un capăt pe stern. paralel cu carena. Se mai fac încă două tăieturi transversale pe prima. Se observă musculatura ventrală care poartă amprenta unei adaptări profunde la zbor. o membrană moale. 27. 32. Faţa plantară a degetelor este acoperită cu scuturi cornoase. 20. arc aortic. 3. 16. ovoid. 17. suprarenale. 10. 7. ficat. timus. Gâtul este relativ lung şi mobil. Se desprinde cu grijă pielea. plămân. 19. Cei mai dezvoltaţi muşchi sunt cei pectorali. până ce apare sternul. 8. corp adipos. intestin. 15. atriu. vezica urinară. care au rol în coborârea şi în ridicarea aripilor. Se sacrifică porumbelul prin cloroformizare şi apoi se fixează pe o tavă de disecţie cu abdomenul în sus. iar cu cel opus pe creasta humerală. 21. alta în dreptul membrelor posterioare. la nivelul ceromei. 9. La acţiunea marelui pectoral se adaugă cea a micului pectoral. Înapoia ochiului se găseşte orificiul conductului auditiv extern. 24. care după structura. care se inseră pe coracoid şi humerus. 26. Material necesar: cloroform. 2. puţin vizibil. canalul lui Muller. arteră carotidă. tiroidă. testicul drept. muşchi retractori ai penisului. ventricul.Disecţia la masculul de şopârlă cenuşie (Lacerta agilis) 1. Picioarele sunt scurte şi terminate cu 4 degete prevăzute cu gheare. protejaţi de două pleoape mobile şi o membrană nictitantă transparentă. Tema lucrării: Disecţia la porumbel ( Columba livia) Porumbelul are capul oval. tavă de disecţie. Cu o pensă se prinde sternul şi se ridică uşor. splină. ciocul mic şi drept. 30. 29. mai ales pe partea ventrală a gâtului pentru a nu se rupe guşa. La baza ciocului. Se smulg penele de pe faţa ventrală a trunchiului şi gâtului (exceptând coada şi aripile). penis. Partea bazală a ciocului este acoperită de o ceromă. testicul stâng. 6. care ridică aripile. se află orificiul cloacal. Ochii sunt mari. venă jugulară. Marele pectoral este cel mai activ dintre toţi muşchii. 12. orificiul urinar şi genital mascul. vibrize). fulgi. epididim. iar cu un foarfece se taie coastele. 14. iar celelalte trei orientate anterior. puf. fiind acoperit cu pene modificate. pe faţa inferioară. vena hepatică.

Astfel se pune în evidenţă dispoziţia in situ a tuturor organelor interne. Membrana nictitantă este rudimentară. cu o regiune anterioară (facială) şi o regiune posterioară (cranială) distincte. vena cavă inferioară. într-un vas mai mare de sticlă închis etanş cu capacul. în legătură cu deplasarea în salturi. paratiroide. Se spală bine de sânge cavitatea viscerală până ce apa rămâne clară iar organele se disting bine. 18. Se face apoi o incizie în musculatura abdomenului până la orificiul cloacal. 4. intestin. Tot corpul (excepţie rhinarium) este acoperit de blană formată din peri scurţi şi deşi şi puf moale la bază. Trunchiul alungit se termină cu o coadă scurtă. vena jugulară. 23. ventricul stâng. Membrele sunt inegale. Tehnica de lucru. vena subclaviculară. 19. ace pentru fixat. ochii sunt mari. tiroida. Pe bot poartă vibrize bine dezvoltate (mustăţi). Glandele sudoripare sunt puţin dezvoltate şi prezente numai în zona inghinală. deşi nu este lung. iar la partea superioară a acesteia se disting nările ca două fante. protejaţi de două pleoape mobile. Iepure viu. cele posterioare fiind mai lungi. Orificiul bucal este mărginit de două buze. 7. Disecţia la porumbel.îndepărtează toate aceste părţi scheletice. cloroform. 6. iar la cele posterioare 4 degete. se aşează cu abdomenul în sus într-o tavă de disecţie sau pe o planşetă de lemn. tavă de disecţie. Glandele mamare. stomac triturator(pipotă). esofag. deschiderea cloacală. 10. La membrele anterioare prezintă 5 degete. 9. 13. cu numeroase vase sanguine. 20. ansă duodenală. Tema lucrării: Disecţia la iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus) Iepurele de casă prezintă capul mare în raport cu trunchiul. 21. 16. Membrele se pot fixa de suport cu mici cuie. ea se menţine sub forma unei cute mici în unghiul intern al ochiului. Se udă cu apă blana pe linia mediană a părţii ventrale dând 84 . timus. Animalul sacrificat prin cloroformizare. arteră subclaviculară. fiecare jumătate având pe marginea inferioară câte un lob acoperit de peri. sirinx. trunchi brahiocefalic. pancreas. 3. 3-5 perechi. Cea superioară este despicată. ventricul drept. atriu drept. 5. 8. artera carotidă. Gâtul. guşă. au poziţie abdominală. 22. Material necesar. ficat. dar de dimensiuni mai mici. La vârful botului există o zonă lipsită de peri numită rhinarium. degetul 1 fiind redus. truse de disecţie. 1. Degetele sunt prevăzute cu gheare. 17. care se observă prin transparenţa tegumentului. 15. 14. Buza inferioară prezintă şi ea lobi. atriu stâng. trahee. prezintă o mare mobilitate. 2. 12. 11. Lateral şi posterior se găsesc pavilioanele auditive bine dezvoltate. care poartă pe margini peri lungi (gene).

duoden. 9. stomac. apare o linie albă. Se secţionează apoi musculatura gâtului. Se taie şi claviculele. În acest fel se pune în evidenţă dispoziţia organelor abdominale. 34. Se prinde sternul cu o pensă şi se ridică o dată cu coastele secţionate (la limita dintre partea cartilaginoasă şi cea osoasă). Aceasta este separată de cea abdominală prin diafragmă. 85 . 20. arc aortic. Pe această linie se secţionează peretele muscular al abdomenului. 7. vena şi nervul). 35. De la acest punct se face secţiunea pe limita inferioară a toracelui. vezica biliară. atriul stâng. 10. Lambourile musculare se întind lateral şi se fixează cu ace. 28. 21. 17. artera şi vena renală. 18. 19. Se mai face o secţiune la nivelul membrelor posterioare. ileum. 15. 8. 33. colon. un muşchi circular şi subţire. ureter. Pentru evidenţierea organelor cavităţii toracice se fac două secţiuni oblice prin coaste. 29. 36. Cu pensa se apucă pielea în partea posterioară a abdomenului şi cu o foarfece se face o incizie până la unghiul mandibulei. ductul pancreatic. testicul. vena jugulară externă. rectum. Se jupoaie pielea de pe faţa ventrală şi de pe laturile corpului şi se fixează de suport prin ace. 32. pancreas. dar cu rol deosebit în respiraţie. 27. 22. arterele carotide comune.părul de o parte şi de alta. ventriculul drept. 25. aponevroza fibroasă. anastomoza jugulară. vena cavă anterioară. ficat. 13. vezica urinară. artera pulmonară. splină. 16. 12. vena cavă posterioară. 6. capul epididimului. plămân. Disecţia la iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus): 1. 5. atriul drept. rinichi. 30. 14. apendice vermiform. ventriculul stâng. artera şi vena subclaviculară. cecum. de la orificiul urinar până la xifistren. La nivelul membrelor se fac secţiuni transversale pe prima. canal deferent. 31. 4. scoţând în evidenţă musculatura. 26. Se înlătură aceste părţi osoase lăsând descoperită cavitatea toracică. 24. esofag. Pe linia mediană a părţii ventrale. 3. 11. coarda spermatică(artera. 23. ductul biliar. 2. pilor.

Organizaţia internă la iepure 86 .

tavă de disecţie. locomoţie. se poate recunoaşte modul cum este distribuită substanţa organică. Dacă se cântăreşte osul înainte de calcinare şi după ce toată substanţa organică a fost arsă se constată că osul a pierdut 1/3 din greutatea lui. se spală bine corpul osului cu apă şi se şterge cu o cârpă curată. când. Pe un os lung secţionat longitudinal şi fiert timp½ oră în apă cu NaOH (pentru ca să se de distrugă ţesuturile moi şi măduva roşie din epifize) se observă cu lupa foarte clar textura spongioasă a epifizelor. Se discută despre orientarea lamelelor osoase din epifize şi despre modul în care această orientare este determinată de forţele mecanice ce acţionează asupra osului. Totodată se desprind şi cad picături de grăsime.15%. Pentru o mai bună cercetare a alcătuirii substanţei organice fundamentale-oseina. Prin acest procedeu se îndepărtează substanţele grase. materia osoasă compactă din diafiză. Structura macroscopică a oaselor Material necesar: oase de mamifer luate de la abator.se procedează în felul următor: se ia un os subţire de pasăre. se curăţă bine şi se fierbe timp de 1-2 ore în apă în care se adaugă sodă caustică. atât în starea normală cât şi în cazul unor tulburări patologice ce afectează acest sistem. în compoziţia osului. a căror constituţie corespunde rolului de susţinere. Poate fi spart uşor dacă este lovit cu ciocanul şi prin mojarare poate fi transformat în pulbere. ceea ce înseamnă că 2/3 din greutatea osului o constituie substanţele minerale şi 1/3 substanţele organice. din menaj sau de la animale sacrificate în laborator. ligamentele.ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI-CLASA A XI-A Morfologia. sodă caustică. solide. 2. Se secţionează longitudinal şi transversal părţile cele mai importante ale fiecărui tip de os lung. Material necesar. apărare. făină de os calcinat. despre structura oaselor în raport cu rolul pe care îl au de îndeplinit. prin care trece un tub de sticlă lung de 10 cm cu diametrul 0. molibdat de amoniu 1%. pentru a vedea lumenul canalului medular din diafiză. Identificarea substanţelor organice din os Se ţine la flacără o bucată de os şi se constată că o parte din materia sa constitutivă arde. capsulă de calcinat. lame de sticlă. Osul calcinat îşi păstrează forma. scurt.oseina. prin coloraţia negricioasă caracteristică. mojar cu pistil sau piuliţă. microscop. lat. instrumente de disecţie.Compoziţia chimică a osului. se analizează epifizele cu cartilajele articulare. Prin analize chimice au fost determinate calitativ şi cantitativ diferite substanţe minerale şi organice care intră. soluţie de acid clorhidric 5. a. După aceasta se îndepărtează măduva. sursă de căldură. dar devine extrem de fragil. eprubetă cu dop perforat. se constată că osul compact din diafiză este mult mai dur decât osul spongios epifizar Concluzie. sursă de căldură. Oasele sunt piese dure. Mod de lucru. folosind o lamă metalică. se analizează aspectele morfologice ale diferitelor tipuri de oase. Fragmente de oase degresate de mamifer sau de pasăre. de miel sau de iepure. apă de var. un pahar. acid azotic 5%. Se examinează corpul osului lung cu măduva lui (albă şi roşie). degajând un fum şi un miros caracteristic. 87 . structura şi compoziţia chimică a oaselor 1. Prelungind această ardere într-o flacără puternică sau punând osul pe jăratic încins se ajunge să se distrugă întreaga materie organică. Încercând rezistenţa la presiune. Pentru punerea în evidenţă a componenţilor minerali şi organici se pot face mai multe experienţe. Se examinează acesta. benzină. Materia care arde reprezintă substanţa organică a osului. mojar sau piuliţă. În cursul acestui proces se trece printr-o fază de carbonizare. ferăstrău mic de mână (eventual de traforaj).5 cm. sodă caustică. Mod de lucru: Se curăţă oasele cu ajutorul instrumentelor de disecţie până când se ajunge la periost. spongioasă din epifize şi fibroasă din tăbliile de la suprafaţa unui os lat sau scurt.

fosfat tricalcic. se degresează prin ţinere în alcool. fluorură de calciu şi unele săruri de potasiu. eter. fosfat tricalcic hidratat. După aceasta se ia cu o pipetă efilată de sticlă puţin lichid din fundul eprubetei. în eprubetă se dezvoltă bule de CO2. acesta se găseşte sub formă de carbonat de calciu.S-a demonstrat astfel prezenţa calciului. alcool. iar dacă se introduc într-o flacără ard complet. apoi se aşează pe lamă în câteva picături de apă. fluorură de calciu etc. Astfel. Prin diferite tehnici de laborator pot fi evidenţiaţi ioni de Ca++. foarfece. Se pregăteşte o eprubetă cu dop perforat prin care trece un tub de sticlă recurbat ce se prelungeşte la capătul care rămâne în afară cu un tub de cauciuc sau de material plastic. după care se reînnoieşte soluţia de acid clorhidric. Oase late şi foarte subţiri.oseina (substanţă proteică) şi grăsimi. osul are duritatea sa specifică. Mg++. Apoi cu bisturiul sau cu lama se rade până când osul devine atât de transparent încât se poate citi prin el un text aşezat dedesubt. Osul îşi conservă forma. În această eprubetă se introduc fragmente uscate şi mojarate dintr-un os degresat. Datorită tuturor acestor săruri minerale. carbonat. rămânând numai substanţa organică. în formol 5%. care este şi cea mai subţire din carenă şi se curăţă cu bisturiul sau cu lama ţesutul conjunctiv adiacent şi periostul. prin încălzire uşoară. Se observă cristale de sulfat de calciu (aciculare. care barbotând în apa de var o tulbură. O metodă pentru obţinerea unei secţiuni prin diafiza unui os lung este următoarea: se taie cu fierăstrăul o porţiune mică din diafiză şi. se pune repede dopul şi capătul liber al tubului de cauciuc se introduce în apa de var. Este fosfatul de amoniu care demonstrează existenţa unui fosfat–fosfatul tricalcic-hidratat din compoziţia minerală a osului. îşi face apariţia un precipitat de aceeaşi culoare. Osul este alcătuit din substanţe organice. benzen sau toluen. prismatice. Concluzii. Se lasă în contact cu acesta timp de 12 ore. La filtrat se adaugă o cantitate potrivită de H2SO4 15%.Structura microscopică a osului Material necesar. Se aşează pe o lamă de sticlă. reprezentate prin carbonat de calciu. Sub acţiunea HCl. lame.şi din substanţe anorganice. se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop. Un vârf de cuţit de pulbere de os se pune într-o eprubetă cu puţin HCl 15% pentru dizolvarea sărurilor minerale. Peste pulberea de os se toarnă aproximativ 5 ml HCl 15%. Evidenţierea carbonului. Soluţia obţinută se filtrează şi filtratul se tratează cu o soluţie de molibdat de amoniu. Evidenţierea fosfatului se face astfel: se demineralizează un os cu acid azotic 5%. după ce se curăţă bine de măduvă. macle în formă de fier de lance). periost. Fragmentul de diafiză se polizează cu răbdare pe o piatră fină până se obţine o foiţă osoasă transparentă. aceasta se aşează pe lamă în câteva picături de apă şi se acoperă cu lamela. se acoperă cu lamela şi se examinează la microscop. deoarece se formează carbonat de calciu. în care osul se ţine mai multe ore. Oasele demineralizate pot fi păstrate ca oricare piesă anatomică. Se filtrează. 3. Ele pot fi cu uşurinţă tăiate şi disociate. 88 . fosfat. După alte 12 ore se repetă operaţia. în timp de 36-48 de ore de la începerea experienţei se obţine dizolvarea în acid a tuturor substanţelor minerale din os. orientate în raport cu direcţia acţiunii forţelor mecanice. Mod de lucru: există posibilitatea de a se obţine uşor preparate pentru observarea la microscop a structurii osului. Se taie cu foarfecele porţiunea translucidă. b. iar rezistenţa la tracţiune este determinată de fibrele care intră în constituţia lamelor osoase. Componentele chimice se pot separa prin calcinare şi prin demineralizare cu acizi anorganici slabi. Adăugăm că printre substanţele minerale din os se mai găsesc şi săruri de magneziu. lame de ras sau bisturiu foarte bine ascuţit. La sfârşit se spală preparatul cu apă şi alcool. a marilor solicitări. de exemplu carenă sternală de la o pasăre. Evidenţierea substanţelor minerale din os.Degresarea se poate obţine şi prin extracţie cu benzină. Se obţine colorarea soluţiei în galben şi. lamele. polizor cu piatră foarte fină. Pentru a realiza o subţiere mai grabnică se umezeşte piesa cu o picătură de apă. dacă este un os lung se poate chiar înnoda. În oase. După degresare se spală bine piesa şi se introduce într-un vas de sticlă adecvat în care se găseşte o soluţie de acid clorhidric în concentraţie de 10-15%. Se amestecă şi se lasă câteva minute în repaus. În acest scop se pot utiliza cu succes bucăţi mici cu suprafeţe de 1 cm2 dintr-o carenă de pui de găină. Într-o altă eprubetă se introduce Ca(OH)2. Evidenţierea calciului. dar este foarte flexibil. Evaporându-se soluţia la aer se mai formează numeroase alte cristale caracteristice .

se secţionează epifiza şi o parte din diafiză cu fierăstrăul. Cu ochiul liber sau cu lupa se observă dispoziţia substanţei minerale rămase în epifiză. osteocit. trabecule. lamele osoase. canal central Studiul carbohidraţilor Într-o eprubetă pipetează 10 picături de soluţie de nitrat de argint 1% şi tot atâtea picături de hidroxil de amoniu. Fragmentele foarte subţiri de os pot fi incluzionate în balsam de Canada între lamă ţi lamelă. 8. ele au fost distruse prin autoliză. complet demineralizată. Se curăţă de ţesuturile moi şi se calcinează la o flacără puternică. Pentru a se vedea osteocitele trebuie să se realizeze o secţiune foarte fină într-o porţiune de os care a fost. periost.osteon. 6. 5. Osteocitele nu se văd. Orientarea determină formarea unei structuri adaptate pentru rezistenţă la tracţiune şi presiune în direcţia solicitărilor mecanice. Secţiunea se colorează. venulă. Acesta se prezintă formată din trabecule orientate în evantai şi întretăiate în corpul epifizei. cavitate medulară. După ce precipitatul format în eprubetă s-a dizolvat adaugă glucoză şi încălzeşte soluţia. Ce crezi că s-a format pe pereţii eprubetei? Încearcă să explici fenomenul! 89 . 2. Pentru a observa structura epifizelor se procedează astfel: se ia un os lung. 9. precum şi unele canalicule comunicante dintre osteoplaste. apoi cu benzină. care se pune între lamă şi lamelă cu o picătură de apă. 2 3 4 5 6 7 1 8 9 10 Ţesut osos compact: 1.Examinate la microscop. 3. 7. Piesele se spală cu apă. se lasă câteva zile să se usuce după care se aşează pe lamă în balsam. Observarea la microscop a osteoplastelor se poate face şi într-un fragment subţire de opercul de la un peşte mic. în ambele secţiuni se pot vedea canalele Hawers şi osteoplastele dispuse în rânduri concentrice în jurul canalelor. nerv. dar osteoplastele reproduc fidel forma osteocitelor. 4. în prealabil. arteriolă. 10.

Eprubeta 1 2 3 4 5 6 Soluţie de amidon 3 ml 3 ml 3 ml 3 ml 3 ml Amilază salivară 1 ml 1 ml 1 ml 1 ml 1 ml Baie de apă 37˚C 37˚C 37˚C 20˚C 10˚C Gheaţă Rezultatul probei Lugol Rezultatul probei Fehling După 10-15 minute: Proba Lugol: pipetează pe o sticlă de ceas o picătură din fiecare eprubetă. Concluzii: Cu proba Lugol se pun în evidenţă…………………………………………. Care este pH-ul sucului gastric? b).. Pregăteşte lucrarea de laborator cu ajutorul tabelului de mai jos! Numerotează eprubetele de la 1 la 4.2 şi 3 încearcă să descoperi care sunt condiţiile necesare activităţii amilazei salivare! Pe baza observaţiilor asupra eprubetelor 4. iod-iodură de potasiu. Proba Fehling: într-o eprubetă pipetează 10 picături de soluţie Fehling I. soluţie Fehling I. acid clorhidric 0. 2. şi II. Pe baza observaţiilor anterioare realizează graficele! 90 . Eprubeta Soluţie de pepsină Burete din albuş de ouă HCl 0. 3. Pe baza observaţiilor asupra eprubetelor 1. După câteva minute albuşul se întăreşte. Numerotează eprubetele de la 1 la 6 şi cu ajutorul tabelului pregăteşte lucrarea de laborator! Materiale necesare: soluţie de amidon. 4. Pregătirea buretelui de albuş de ouă: se bate albuşul de ouă şi se aşează deasupra unui vas cu apă caldă. Albuşul de ou întărit este lăsat să se usuce. salivă. 6. 5.Studiul enzimelor a). Cu proba Fehling se pun în evidenţă………………………………………. stativ de eprubete. eprubete. soluţie diluată de carbonat de sodiu.5 şi 6 încearcă să determini care este temperatura optimă pentru activitatea enzimei salivare! c). eprubete..3% şi 10%.este o enzimă prezentă în sucul gastric. burete din albuş de ou. Materiale necesare: soluţie de pepsină. Adaugă la fiecare probă soluţie de iod-iodură de potasiu. stativ. baie de apă. după care adaugă tot atâtea picături de soluţie Fehling II. Din soluţia obţinută pipetează câte o picătură în fiecare din cele 6 eprubete. baie de apă. 1.3% HCl 10% Soluţie diluată de carbonat de sodiu Aşează cele 4 eprubete timp de 40 de minute într-o baie de apă la temperatura de 37˚C Gradul de dizolvare al albuşului de ou 1 3 ml + 3 ml 2 3 ml + 3 ml 3 3 ml + 3 ml 4 3 ml + - Completează propoziţia de mai jos! …………………….

peste care printr-o permanentă amestecare. Hidrosolubile sunt vitaminele B.01 mol. proteinele precipită şi lecitina ajunge în solvent. dar şi în apă. filtrează soluţia într-o eprubetă. Datorită alimentaţiei variate omul primeşte necesarul de vitamine/zi. de atâtea ori. La fel precipită în acetonă. lecitina se dizolvă în etanol (excepţie acetona). KBrO3). Ce boală apare în lipsa vitaminei C? Analiza rezultatelor: soluţia roşie cu vitamina C sub acţiunea bromatului de potasiu devine treptat incoloră. Lipsa vitaminei C produce scorbutul. K. Evidenţierea vitaminei C Într-o eprubetă pune 5 ml suc de lămâie. dar cele hidrosolubile trebuie asigurate zilnic pentru că nu se depozitează în organism 91 . Această operaţiune se repetă. Scrie formula lecitinei! Scrie părţile cu polaritate şi fără polaritate ale moleculei. De ce este etanolul util în extragerea lecitinei? Ce substanţe se găsesc în suspensie? După răcire. E. Sub acţiunea etanolului fierbinte.apă………………………………………………………………. Cum se comportă lecitina în: . după care adaugă KBrO3 (bromat de potasiu) de 0. Ce observi? Vitamina C (acidul ascorbic) are legătură dublă. iar liposolubile vitaminele A.1/4 din gălbenuş pune într-un vas. Lecitina se dizolvă în solvenţi care dizolvă lipidele? Face excepţie lecitina? Ce rol are lecitina în gălbenuşul de ou? Maioneza se prepară prin adaos de ulei.acetonă…………………………………………………………… . iar în apă formează o soluţie coloidală opalescentă. lecitina emulsionează uleiul şi creează o punte între suprafaţa de contact ulei-apă. Peste filtratul rămas puneţi apă distilată. până când se obţine o soluţie transparentă.Activitatea amilazei salivare Activitatea pepsinei din sucul gastric Evidenţierea lecitinei din ou a). Ce fel de solvent este apa? Se dizolvă în ea lecitina? De ce? Să iei în considerare şi mărimea moleculei. Această metodă se foloseşte şi pentru stabilirea cantităţii de vitamina C. pe baie de apă. Lecitina din gălbenuşul de ou fixează atât lipidele fără polaritate cât şi cele cu polaritate. apă.. Când preparăm maioneza. Emulsia conţine…………………………………………… Filtratul conţine…………………………………………… b) Într-o eprubetă pune 2 ml acetonă. torni 15 ml de etanol fierbinte. Ce culoare va avea soluţia? Încălzeşte soluţia la 40-50˚C. Adaugă tot atâta acid acetic glacial peste care 4-5 picături de indicator de metil.D. gălbenuş de ou şi condimente.C. peste care pui câteva picături de filtrat. De ce trebuie uleiul adăugat sub formă de picături? Analiza rezultatelor: datorită existenţei părţilor cu polaritate şi fără polaritate. care sub acţiunea oxidanţilor se oxidează (O2 din aer.

având loc extensia puternică a membrelor. vată. De obicei înainte de imobilizare se spinalizează broasca (distrugerea măduvei spinării) sau se decapitează. Când experienţa necesită integritatea sistemului nervos animalele sunt narcotizate cu uretan sau cloroform şi apoi sunt fixate pe planşetă. broaşte.broasca se ţine cu partea dorsală în palmă. Decapitarea Este necesară pentru a menţine integritatea măduvei: .se pătrunde cu foarfeca în cavitatea bucală şi se secţionează de-a lungul liniei retro-oculare. Şoarecele se prinde de coadă cu mâna liberă. acesta se injectează în sacii limfatici ai broaştei în cantitate de 0. . CH3-COOH. conform necesităţilor de lucru.FIZIOLOGIE Animale de experienţă În cercetările de fiziologie utilizarea animalelor este indispensabilă. soluţie 5%. excitator electric. .~ la 3mm în spatele liniei ce uneşte marginile posterioare ale timpanelor se simte un şanţ transversal ce corespunde cu articulaţia occipito-vertebrală. . . Se folosesc câini. Când se foloseşte uretan 25%. Prinderea animalului. 92 . Şobolanul este prins de pielea cefei cu o pensă Kocker şi cu mâna stângă de coadă.între indexul şi policele mâinii drepte se ţine un ac care este lăsat să alunece pe linia mediană a capului în direcţie caudală. . . cârlig pentru suspendat broasca. care permite înfigerea uşoară a acelor de laborator. Se introduce degetul labei posterioare în soluţie de CH3-COOH 5% şi asistăm la retracţia labei (reflex de flexie). Fixarea se face prin introducerea acelor în membrele anterioare şi posterioare în decubit dorsal sau ventral.se recomandă ca o mână să fie aşezată în faţa animalului. şobolani. Dintre acestea cel mai frecvent se recurge la broaşte. Broasca este un animal uşor de prins: -nu se încearcă prinderea de partea posterioară. .la apropierea mâinii de partea posterioară animalul răspunde prin salturi. Mod de lucru: . iar cealaltă va prinde partea dorsală a broaştei. 1.când se simte o rezistenţă înseamnă că acul nu se află în canal.2-0. apoi se aşteaptă 10-15 minute pentru a trece „şocul operator”. maimuţe. Analiza arcului reflex Materiale necesare: broască. iar degetul arătător prinde mandibula şi o coboară. şoareci. pisici. iepuri. cobai. .se înţeapă cu acul pielea din această regiune până se ajunge în canalul rahidian.prin rotirea acului în canalul vertebral se distruge măduva.în acest moment răspunsul motor la ciupire lipseşte. apoi se orientează acul în direcţie caudală şi se pătrunde în canalul vertebral. iar urmărirea este dificilă. Spinalizarea Se prinde broasca în palma stângă şi cu indexul se flectează capul în unghi de 45 de grade cu trunchiul. . cauzele acestuia fiind traumatismul suferit şi deconectarea măduvei de centrii nervoşi superiori.8 ml. Imobilizarea Broasca se imobilizează pe planşeta confecţionată din lemn moale sau o placă de lemn pe care se lipeşte un strat subţire de plută. Dacă se foloseşte cloroform se creează o atmosferă de cloroform sub un clopot de sticlă.se decapitează broasca şi se suspendă de un stativ cu ajutorul unui cârlig. trusă de disecţie. rezultând că toate elementele arcului reflex sunt intacte.

– se aşteaptă 30 de secunde pentru a fi convinşi că laba nu se mai contractă. bobină de inducţie.sub sciaticul stâng se introduce un tampon de vată îmbibat cu cloroform şi se aşteaptă 5 minute pentru ca acesta să-şi facă efectul (blochează conductibilitatea nervoasă). . . Se spală apoi 15 minute laba anesteziată. – cu ajutorul acului de spinalizat se distrug centrii medulari. excitatoare. se stimulează în continuare până când membrul posterior drept nu se mai contractă.se stimulează tegumentul deasupra nivelului tamponului şi se observă prezenţa reflexului . rezultând reluarea reflexului. Materiale necesare:broască. 1. . . 3.dispariţia reflexului se datorează anestezierii fibrelor senzitive ale nervului sciatic (nerv mixt).2. – cu un excitator de mână se stimulează direct gastrocnemianul drept care fusese obosit. .se notează momentul dispariţiei reflexului. Cu ajutorul acului de spinalizat se distruge măduva şi se constată dispariţia tuturor reflexelor.sub sciaticul stâng se plasează un excitator electric. 3. Ulterior noţiunea de sinapsă a fost extinsă şi la joncţiunile neuro-efectoare (placa motorie). apoi se înfăşoară laba broaştei cu vată îmbibată în cloroform sau novocaină. .se decapitează broasca şi se evidenţiază cei doi nervi sciatici. Mod de lucru: I.după un timp nici această stimulare nu mai declanşează răspunsul reflex pentru că au fost anesteziate şi fibrele motorii ale nervului sciatic. Reflexul nu mai are loc pentru că au fost anesteziaţi receptorii. . se observă că de data aceasta. îşi reia activitatea. 2.se excită sciaticul stâng. cât mai aproape de genunchi se introduce un tampon îmbibat în novocaină. trusă de disecţie. 2. II.în acest caz are loc contracţia gastrocnemianului. redresor. cloroform. Se evidenţiază nervul sciatic pe sub care se trece un fir de aţă fără a-l lega. Oboseala sinaptică Noţiunea de sinapsă a fost introdusă în fiziologie de Sherrington şi se referă la locul de „contact” între două celule nervoase. 93 . care fusese obosit. Explicaţia constă în instalarea fenomenului de oboseală la nivelul sinapselor medulare. . stimulând din minut în minut. 4.se stimulează ambii nervi sciatici prin impulsuri date cu întrerupătorul Morse şi se constată că numai laba dreaptă prezintă contracţii reflexe deoarece sciaticul stâng este scos din funcţiune. 3.se scoate tamponul din partea stângă şi pe măsura restabilirii funcţionalităţii nervului se constată că laba stângă îşi reia activitatea. După ~ 15 minute se îndepărtează vata şi se introduce laba în CH3-COOH 5%. Întreruperea lui duce la dispariţia reflexului.se stimulează sciaticul stâng în continuare. astfel încât laba respectivă se contractă Interpretare: După ce se plasează şi sub sciaticul drept un al doilea excitator. 1. . . prin secţionarea nervului sciatic 4.aceste efecte pot fi obţinute mai simplu. ceea ce arată că la nivelul muşchiului nu s-a instalat fenomenul de oboseală musculară. – se continuă stimularea până ce membrul posterior drept nu mai răspunde deoarece s-a instalat fenomenul de oboseală. soluţie Ringer. .când intensitatea curentului este suficient de mare pentru a determina şi contracţia reflexă a labei drepte. membrul posterior drept. . întrerupător Morse. . sinapsa reprezentând porţiunea cea mai fatigabilă a unui circuit nervos.se îndepărtează la maxim cele două bobine şi apoi se creşte intensitatea curentului electric prin apropierea bobinelor. Concluzie: Condiţia esenţială pentru producerea actului reflex este integritatea arcului reflex. Sub nervul sciatic. .

contracţia musculară. În acest fel se păstrează inserţia proximală a muşchiului gastrocnemian pe o porţiune de os femural. Se paralizează broasca prin distrugerea axului cerebrospinal şi se fixează cu faţa ventrală pe planşetă. Oboseala se datorează epuizării rezervelor de mediator chimic din butonul sinaptic. Prin dispozitivul de înregistrat se asigură înscrierea curbelor caracteristice tipurilor de contracţie. bandă de hârtie. adică recapătă lungimea de la început. Ordinea instalării fenomenului de oboseală este următoarea: . iar tendonul. Preparatele neuromusculare sunt ansambluri de unităţi funcţionale reprezentate prin muşchi şi nervii lor motori. ace de disecţie.miograma. lampă cu motorină. Muşchiul se scurtează repede. în cazul plăcii motorii mediatorul chimic este acetilcolina. Material necesar: O broască. Nervul este flancat de artera şi vena femurală de care trebuie degajat. instrumente de disecţie.. Interpretare: În cazul experimentului II se deduce instalarea fenomenului de oboseală la nivelul plăcii motorii. se produce din nou o variaţie bruscă a intensităţii excitantului. Se disociază nervul sciatic situat între muşchiul triceps şi semimembranos. dispozitiv pentru excitaţie electrică (de la reţea. Acest mod de excitare are avantajul că transmite excitaţia la toate unităţile musculare şi se obţin rezultate mai bune. instrumente de disecţie . Când se ridică degetul de pe întrerupător.la nivelul fibrei musculare. ciupire.la nivelul centrului nervos. care determină o nouă secusă. cu ajutorul unor ace cu gămălie. Această articulaţie fixată cu ace în măsuţa miografului va constitui todeauna capătul fix al preparatului neuromuscular. întrerupător.planşetă sau cuvă de disecţie. baghete de sticlă cu vârful bont. aşa cum ar fi cazul preparatelor neuromusculare obţinute de la homeoterme. Preparatele neuromusculare pot fi detaşate complet din organism sau pot fi lăsate în continuare în organism. . Astfel de preparate sunt denumite in situ. fire de aţă. vată. kinograf. Se aşează preparatul pe o lamă curată de sticlă şi se acoperă cu un tampon de vată îmbibat cu ser fiziologic.pe tot parcursul experienţei nervii sciatici se umectează cu soluţie Ringer. lamă de sticlă. În acest mod preparatul va rezista un timp oarecare. . indiferent dacă se aplică direct sau indirect. Material necesar: Broască. presare.la nivelul plăcii motorii. Preparatele neuromusculare obţinute de la animalele poichiloterme îşi păstrează timp îndelungat viabilitatea fără să fim nevoiţi să asigurăm pe durata experienţei temperatura constantă. Modul de lucru. Preparate neuromusculare. . Disociem acum muşchiul gastrocnemian inserat la capătul său inferior prin tendonul lui Ahile.. Pentru demonstrarea proprietăţilor muşchilor se foloseşte preparatul neuromuscular. pentru a evita deshidratarea nervului. Mai întâi se montează o instalaţie electrică necesară excitării. ser fiziologic. Când se apasă pe butonul întrerupător. sursă de curent continuu. S-a obţinut astfel preparatul neuromuscular gastrocnemian sciatic. Cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont se introduce un fir de aţă pe sub tendon şi se leagă strâns. apoi se secţionează tendonul sub această legătură. constituie capătul mobil. prin firul de aţă conectat la pârghie. respectând relaţiile vasculare şi relaţia nervului cu centrii medulari. nervul se secţionează cât mai aproape de regiunea coccigiană. După ce a fost izolat. Pe asemenea preparate excitarea muşchiului se face indirect. . Se izolează apoi un preparat gastrocnemian-sciatic. Mod de lucru. se produce o variaţie bruscă a intensităţii excitantului ceea ce are ca efect declanşarea contracţiei. ace cu gămălie. de intensitate 94 . Contracţia simplă sau secusa Este contracţia unică a unui muşchi determinată de excitarea lui cu un excitant care acţionează o singură dată. egală cu cea corporală. se stabileşte circuitul electric. de la acumulator sau de la o baterie electrică de buzunar). miograf. Fiziologia muşchilor: preparate neuromusculare. cu ajutorul unei baghete de sticlă cu vârf bont. Se va evita lezarea nervului prin întindere. cu membrele în extensie. Se îndepărtează tegumentul unui membru posterior. apoi se relaxează revenind la starea de repaus. Peniţa înscrie pe suprafaţa de înregistrare o urmă. apoi se disociază masa musculară a coapsei în plan axial. Ţinându-se de capetele firelor de aţă ale legăturii se ridică muşchiul şi se detaşează prin secţionarea piciorului deasupra şi sub articulaţia tibiofemurală. adică prin excitarea nervului corespunzător.

apăsăm brusc pe butonul întrerupătorului de 3-4 ori la intervale rare şi se constată că se obţin tot atâtea secuse. adică un tetanos fiziologic incomplet. Rezultă că muşchiul răspunde prin contracţii atât la stabilirea curentului cât şi la întreruperea lui pentru că.) muşchiul este menţinut în stare de contracţie tot timpul cât durează un travaliu. Demonstrăm tetanosul fiziologic incomplet şi complet folosind curentul continuu de 3-5 volţi. bobină de inducţie asupra muşchiului în timpul B. Dacă urmează excitaţii. provocând minimum 20 excitaţii pe secundă. peniţă 3. Subliniem că pentru obţinerea celei de-a doua secuse nu se întrerupe circuitul înainte ca muşchiul să se fi relaxat complet. Se obţin deci două secuse. distanţate în acelaşi fel. S-a obţinut astfel un tetanos fiziologic complet. S-a obţinut astfel o fuziune incompletă de contracţii. întregul traseu apare ca o linie sinuoasă. după ce peniţa a înscris pe hârtie o mică porţiune de linie dreaptă.perioada de relaxare muşchiul rămâne contractat tot timpul cât se produc aceste excitaţii.d. care se deplasează şi. înregistrate numai în intensitate. pilă electrică următoarele acţionează 6. în ambele cazuri. Kimograful şi înregistrarea secusei şi tetanosului: ce determină o nouă stare de 1. Se măreşte frecvenţa excitaţiilor şi se înregistrează un traseu care prezintă platoul dinţat al tetanosului incomplet. cea de-a doua excitaţie acţionând în timpul fazei de relaxare a muşchiului. nu apar fenomene vizibile. succesiunea rapidă a impulsurilor determină menţinerea totală şi permanentă a muşchiului în stare de contracţie. Pentru înregistrare ne servim de aceeaşi instalaţie cu care am făcut înscrierea unei contracţii simple. 95 . relaxarea nu se mai continuă şi se produce o nouă contracţie. Se măreşte acum şi mai mult frecvenţa excitaţiilor (20.mai mică. Atât timp cât durează acţiunea repetată a excitaţiilor. Deci în tetanosul incomplet. pe miogramă traseul este din nou ascendent. În stările de tetanos complet. care nu se definitivează datorită excitaţiei succesive A. Graficul şi analiza unei secuse musculare fazei de scurtare sau la finele a-b – perioada latentă acestei stări. Dacă excitaţiile se 2. cu condiţia să acţionăm întrerupătorul cu o frecvenţă corespunzătoare. Traseul miogramei în continuare este o linie orizontală. Analizând miograma obţinută în condiţiile de mai sus putem delimita: 1) perioada de contracţie marcată prin traseul ascendent al curbei. dispozitiv electric pentru înregistrarea mare. se observă că b. succesiunea mare a impulsurilor determină menţinerea totală şi permanentă a muşchiului în stare de contracţie. ambele putându-se înregistra succesiv.30 pe secundă) şi se obţine o curbă cu un platou neted al tetanosului complet. În organism datorită frecvenţei mari a impulsurilor nervoase motoare (200-300 pe sec. Pentru înregistrare se aduce peniţa în contact cu hârtia kimografului. 2) perioada de relaxare marcată prin traseul descendent Contracţia susţinută sau tetanosul fiziologic.perioada de contracţie c.c. Singura deosebire este viteza cu mult mai mică de rotire a cilindrului. În concluzie. după prima excitare. cilindru inscriptor contracţie. gastrocnemian de broască petrec cu o frecvenţă mai 4. se produc variaţii bruşte ale intensităţii curentului. se obţin rezultate asemănătoare celor precedente. după fiecare contracţie are loc un început de relaxare. Dacă mai multe excitaţii se succed la intervale mai scurte decât durata unei secuse se obţine o contracţie susţinută prelungită sau tetanică. Atâta timp cât prin muşchi continuă să treacă curent electric de intensitate constantă. cea de-a doua şi timpului 5.

La excitarea cu concentraţia slabă de acid sulfuric (0.0.  Legea unilateralităţii.broască decerebrată contracţii ale tuturor b.  Legea iradierii. obţinem flexia întregului membru posterior. La o 2. B.legea coordonării trunchiului. conform legilor lui ca stimul. spălaţi gamba cu apă şi uscaţi-o prin tamponare cu hârtie de filtru.  Legea simetriei. pentru depăşirea şocului spinal. proporţionale cu concentraţia acidului sulfuric folosit.7% se constată că broasca flectează puternic membrul posterior respectiv. 0.legea iradierii 5. Stimulaţi pielea gambei. un curent de inducţie a Pflüger cărui intensitate va fi crescută progresiv.legea generalizării musculaturii membrelor şi 6.legea localizării  Legea generalizării. broasca decapitată se suspendă pe un stativ cu o sârmă introdusă prin planşeul bucal.1.Legile reflexelor Se ia o broască spinală (broasca decapitată cu centrii medulari intacţi). şi concomitent.0. Se obţin reacţii de răspuns tot mai ample.5. După 10 minute. La concentraţii de 0. Utilizând o hârtie de filtru îmbibată cu A. Schema reacţiei În locul acidului se poate folosi. 1 şi 2%.legea unilateralităţii concentraţie de 2% se produc 3. Demonstrarea acid sulfuric 1% se obţin legilor lui Pflüger: a. 96 .5% .1.vas cu apă acidulată extremităţilor. potrivit legilor lui Pfluger:  Legea localizării. După fiecare testare.7. 1. La o. 0. flectează membrul posterior de partea opusă.3. prin aplicarea unor bucăţi de hârtie de filtru îmbibate cu acid sulfuric de concentraţii diferite: 0.3 %) se observă o uşoară schiţă a labei piciorului.legea simetriei convulsii generalizate ale 4.

Sensibilitatea tactilă este cu atât mai fină. cu cât în regiunea tegumentară cercetată sunt prezenţi mai mulţi corpusculi tactili. Se înlocuiesc vârfurile ascuţite ale cursorilor cu butoni metalici.  Determinarea sensibilităţii la contact. ceafă 20 mm. din os. Distanţa cu care se deplasează un cursor se citeşte pe riglă. Un elev serveşte drept subiect. pe fiecare cursor se află şi o gradaţie. buza superioară 1 mm. Pe riglă se găsesc doi cursori. Se capătă senzaţia unei 97 2.5 mm. presiune.contactul unei singure bile cu degetele încrucişate 3. antebraţ 15 mm. Dăm câteva valori medii pentru mai multe regiuni: Vârful limbii= 0.Analizatorul cutanat Analizatorul cutanat este ansamblul morfofuncţional prin care organismul obţine: a) senzaţii tactile. Pentru măsurarea acesteia din urmă. În absenţa esteziometrului poate fi folosit un compas sau un şubler. după cum dorim să măsurăm sensibilitatea tactilă sau la presiune. fiind dependentă de numărul de corpusculi tactili repartizaţi în acea regiune tegumentară. El trebuie să închidă ochii pentru a nu vedea deplasarea cursorilor şi. bărbie 7 mm. sau două butoane metalice.5 cm între vârfurile degetului arătător şi celui mijlociu . Material necesar . Se apasă cu aceşti butoni pe o regiune tegumentară până când subiectul declară că simte presiunea exercitată. coapsă 7 cm. Aceasta poate fi demonstrată prin clasica experienţă a lui Aristotel. aplicate pe o regiune tegumentară în momentul când subiectul percepe două contacte. alţii încapsulaţi. tâmplă 7 mm.teritoriile tegumentare receptoare excitate în (2) sunt suficient de distanţate pentru a determina senzaţia dublă . Se citeşte pe rigla Experienţa lui Aristotel: verticală. atunci când se aplică cele două vârfuri pe o regiune tegumentară. senzaţii termice. Un cursor rămâne la zero. Esteziometrul este un aparat alcătuit dintr-o riglă metalică gradată. obraji 4. Receptorii cutanaţi sunt localizaţi în tegument.5 mm.contactul cu bila având exprimate în mg. buza inferioară 1. situaţi de o parte şi de alta a mânerului şi care pot fi deplasaţi de la mijlocul la extremităţile riglei. Cu cât mai mare este distanţa între cele două vârfuri. Se procedează în felul următor: se aşează o bilă cu diametrul de 0. Regiunile tegumentare au în scoarţa cerebrală zone de proiecţie bine precizate. ale căror raporturi spaţiale reproduc pe acelea ale regiunilor tegumentare luate în consideraţie. cu atât sensibilitatea tactilă este mai mică. frunte 4 mm. degetele alipite Experienţa lui Aristotel. Determinarea sensibilităţii la presiune. de pipăit. să declare câte contacte simte. palma 4 mm. Esteziometria este o metodă de măsurare a sensibilităţii tactile pe suprafaţa tegumentului. Cei specializaţi pentru excitaţiile tactile şi termice se găsesc în epiteliul de acoperire al tegumentului şi mucoaselor. spate 5-6 cm. susţinută de un mâner plasat în mijlocul ei. determinând diferenţieri în gradul de acuitate tactilă şi termică pe diferite suprafeţe tegumentare. În felul acesta se măreşte spaţiul dintre cele două vârfuri şi se citeşte pe riglă distanţa la care se găsesc când subiectul declară că simte două puncte de contact. vârful degetelor 1-2 mm. Receptorii tactili şi termici au o densitate mai mare variabilă dintr-un loc în altul. Determinarea sensibilităţii tactile. celălalt se deplasează progresiv în lungul riglei. dosul mâinii 6 mm.ANALIZATORI 1. care indică valoarea presiunii. Mod de lucru. La capetele inferioare ale cursorilor se pot aplica două vârfuri ascuţite. unii liberi. gradată a cursorului valoarea presiunii 1.5 mm. senzaţii dureroase. Astfel se explorează mai multe regiuni tegumentare pentru a se vedea diferenţele de sensibilitate.

Analizatorul olfactiv Analizatorul olfactiv este ansamblul morfofuncţional prin intermediul căruia se formează senzaţia olfactivă. Dacă subiectul încrucişează cele două degete şi palpează bila. însă prezenţa pe această suprafaţă a unui grăunte cât de mic este simţită. Înlocuind substanţa odorantă. receptorii rămânând totuşi sensibili pentru o nouă substanţă. în aerul inspirat. triturând mărul în cursul masticaţiei. Receptorii tactili se adaptează uşor la presiune. Receptorii olfactivi sunt situaţi în epiteliul senzorial al mucoasei nazale olfactive din cornetul superior. va avea senzaţia a două bile deoarece. Când presiunea se exercită cu aceeaşi intensitate pe o suprafaţă mare de tegument. Prin adulmecare aerul inspirat este antrenat mai intens spre cornetul nazal superior şi astfel excitarea chemoreceptorilor olfactivi se face mult mai repede cu latenţă mai mică. inelul din deget nu se fac simţite. 98 . expiră aerul din cavitatea bucală. După câteva exerciţii reuşeşte să identifice după miros substanţa odorantă. în fiecare zonă corticală. În legătură cu fiziologia analizatorului olfactiv propunem următoarele experienţe:  Se vor pregăti sticluţe cu substanţe odorante : benzen. încălţămintea.  Se va da unui elev să mănânce. Aşa face ca îmbrăcămintea. ci printr-o perfecţionare compensatorie. În primul caz s-a produs oboseala receptorilor olfactivi pentru acea substanţă. Datorită difuziunii aerului expirat în interiorul spaţiului cornetului superior se produce senzaţia olfactivă. În respiraţia curentă aerul atinge doar marginea anteroinferioară a cornetului nazal superior şi astfel. Sensibilitatea de contact şi de presiune are ca excitant un agent mecanic care prin apăsare mai slabă sau mai puternică determină o deformare a tegumentului şi ca urmare excitarea receptorilor tactili Meissner şi de presiune Vater-Pacini.singure bile deoarece proiecţia corticală a regiunii interne a degetului arătător şi cea a regiunii tegumentare externe a degetului mijlociu sunt foarte apropiate. în concentraţia cea mai mică care poate fi percepută şi se va cere unui elev să identifice mirosul. Acest procedeu al degustării este folosit în aprecierea aromelor substanţelor alimentare. Acuitatea tactilă creşte la orbi nu printr-o mărire a densităţii corpusculilor tactili în tegumentul de la vârful degetelor. Explicaţie. de adulmecare. de pildă. În consecinţă de formează senzaţii separate de atingere a bilei. de data aceasta. repetate. de aceea contactele permanente nu sunt percepute. prin coane. De asemenea nu simţim presiunea exercitată de sus în jos când stăm în picioare cu tălpile aşezate pe o suprafaţă netedă. Elevul declară după un timp că nu mai simte mirosul respectiv. Tot aşa dacă într-un vas cu mercur vârâm mâna în metalul lichid. datorită forţei de apăsare. realizată prin exerciţiu care duce la o capacitate de analiză crescută în segmentul cortical al analizatorului cutanat tactil. 2 . ea nu se simte decât la marginea zonei de contact. nu simţim presiunea la suprafaţa de contact cu mercurul. elevul declară că simte mirosul noii substanţe. un măr cu o anumită aromă şi i se va cere să spună dacă simte mirosul deosebit. Observaţie. când ne aflăm cu tot corpul în apă nu simţim presiunea exercitată asupra tegumentului de masa de apă. toluen sau altă substanţă volatilă. Se va observa că acesta. Aşa de pildă. Avem impresia că numai în acel loc se exercită forţa de apăsare. iar aceste două regiuni tegumentare se proiectează pe scoarţă în două puncte diferite. Se va observa că el va face o inspiraţie profundă sau inspiraţii scurte. mai îndepărtate. au fost excitate terminaţiile tactile de pe suprafaţa externă a degetului arătător şi cele de pe suprafaţa internă a degetului mijlociu. spre cavităţile nazale. Excitanţii adecvaţi ai receptorilor olfactivi sunt substanţe chimice ce se găsesc în stare volatilă. Simţim însă presiune şi într-un caz şi în altul la marginile zonei de contact. mucoasa olfactivă nu vine în contact cu aerul proaspăt. deci de deformare a tegumentului şi implicit a excitării receptorilor cu o intensitate mai mare la locul unde se află asperitatea respectivă. Pragul de excitare al receptorilor olfactivi este variabil cu starea fiziopatologică a subiectului şi cu durata de acţiune a substanţei mirositoare.  Se dă unui elev să inspire timp îndelungat aer în care se găseşte o cantitate crescută de substanţe odorante.

potrivindu-se cap la cap. pentru a studia organele anexe. exteroceptorii olfactivi sunt excitaţi de substanţe odorante din mediu. Cu cât suprafaţa tubului poros care vine în contact cu aerul inspirat este mai mare. Secţionând pleoapa superioară în unghiul extern observăm glanda lacrimală. Subiectul este invitat să inspire puternic şi scurt de câteva ori.paravan Porţiunea gradată a tubului de sticlă alunecă în interiorul unui alt tub din material poros sau în interiorul unui tub de cauciuc.5 cm. Mod de lucru. 3. al ochiului vedem pliul semilunar. experimentatorul face să alunece încet tubul poros de pe tubul de sticlă până când subiectul declară că a simţit mirosul substanţei cu care a fost impregnat tubul poros. După 10 minute se utilizează un alt tub poros impregnat cu o altă substanţă şi se cercetează acuitatea olfactivă în raport cu acesta. la intervale de 0. Acest aparat constă dintr-un tub de sticlă lung de Olfactometrul 3 circa 40 cm cu un capăt îndoit Zwaardemacker: pentru a putea fi introdus în 1. In situ putem observa organele de protecţie. Secţionând apoi conjunctiva de jur împrejur se pătrunde în cavitatea orbitală. atunci când dispunem de capul unui mamifer. precum şi în funcţie de starea fiziologică (factori interni). se impregnează tubul poros cu o substanţă odorantă după care se introduce în interiorul lui tubul de sticlă gradat. pleoapele care delimitează fanta palpebrală. Starea de inflamaţie a mucoasei nazale micşorează sensibilitatea olfactivă. Mod de lucru. Sensibilitatea olfactivă variază în funcţie de umiditate. Importanţa biologică a sensibilităţii olfactive constă în decelarea prezenţei în aer a unor substanţe chimice dintre care unele ar putea fi nocive. Analizatorul olfactiv este un analizator chimic.tub de sticlă gradat 2 1 narină. care poate fi palpată cu uşurinţă. Când cele două tuburi se găsesc cap la cap. În acest sens se foloseşte olfactometrul Zwaardemacker sau unul improvizat. Adaptarea la un anumit miros duce la diminuarea acuităţii olfactive pentru acesta. Celălalt capăt prezintă 2. vestigiu al celei de-a treia pleoape existente la păsări. Împreună cu simţul gustului are rol în controlul calităţii alimentelor. După aceasta. Astfel.formată din ţesut fibroelastic.Olfactometria. În unghiul intern. batracieni. Apucând cu pensa o pleoapă şi răsfrângând-o se observă conjunctiva care căptuşeşte faţa internă a pleoapelor şi faţa externă a globului ocular până la limita corneei.Analizatorul optic Analizatorul optic este ansamblul morfofuncţional prin care se formează şi se analizează senzaţiile luminoase. Pentru a scoate afară globul 99 . Se constată că acuitatea olfactivă variază în funcţie de substanţa mirositoare cercetată. Dacă acest al doilea tub este scos din tubul 1 (gradat) se poate citi pe acesta din urmă distanţa cu care tubul 2 depăşeşte tubul 1.tarsul.tub poros gradaţii. Gradul de olfacţie poate fi apreciat prin măsurarea minimului de substanţă odorantă identificabilă. nazal. Se aplică un paravan de hârtie în apropierea capătului îndoit al tubului gradat pentru ca subiectul să nu vadă cu cât alunecă tubul poros în afară. presiune atmosferică (factori externi). aerul inspirat nu vine în contact cu substanţa odorantă din tubul poros şi în consecinţă subiectul nu are nici o senzaţie olfactivă. reptile. 3 . echivalent cu pragul de percepere. Studiul anatomic al organului de simţ se poate face pe ochi de bou luat din abator sau pe ochi neenucleaţi. cu atât numărul particulelor mirositoare antrenate de aer este mai mare şi acuitatea olfactivă este mai mică şi invers. În structura pleoapei se află o lamă scheletică. Metoda de măsurare a acuităţii olfactive este olfactometria. Concluzii. în stările emotive acuitatea olfactivă creşte. temperatură.

fibroasă. Se îndepărtează palma şi i se privesc pupilele . fenomen denumit mioză. spaţiul pupilar creşte.  Procedând ca în cazul precedent se ridică palma de pe un singur ochi. Se observă că şi acest al doilea ochi prezintă 100 . fenomen denumit midriază. Când fibrele musculare radiare se contractă. Începe cu curăţirea lui de grăsime. Examinând spaţiul orbital observăm că este umplut cu grăsime. În repaus acest sistem dioptric are aproximativ 60 dioptrii. ochiul are capacitatea de a regla cantitatea de lumină ce pătrunde în interiorul lui. Astfel s-a deschis camera anterioară din care se scurge umoarea apoasă. în fundul peretelui orbital. iar cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi este mai mare. muşchi până se ajunge la prima tunică. până la cornee şi o îndepărtăm împreună cu aceasta. iar la polul posterior al globului ocular. care astfel este expus direct luminii. umoarea sticloasă sunt medii transparente cu o consistenţă diferită.umoarea apoasă. cu partea internă în sus pentru a fi observat. omogen. cristalinului şi al retinei. dar că ele se micşorează treptat şi destul de repede. Mioza şi midriaza sunt reflexe fotomotorii coordonate de sistemul nervos vegetativ. Când se ajunge la coroidă se încetează secţionarea în profunzime. Această adaptare poartă numele de acomodare şi poate fi demonstrată astfel: Reflexul pupilar pentru dozarea intensităţii luminii Este un reflex fotomotor de acomodare. După îndepărtarea cristalinului apare umoarea vitroasă care formează un corp transparent. opacă bombată şi transparentă anterior. ia cu sine şi pătura pigmentară neagră a retinei (care nu-i aparţine dar care e intim aderentă de coroidă). pe linia ecuatorială. Globul ocular rămâne astfel fără sclerotică şi cornee. spaţiul pupilar se micşorează.corneea transparentă. cu rol de lentilă. Aceasta este o membrană de culoare albă. Mărirea sau micşorarea spaţiului pupilar este determinată de starea de contracţie sau relaxare a fibrelor musculare din iris. pentru care facem o secţiune cu foarfecele. Disecţia globului ocular. evitând pătrunderea în cavitatea globului ocular. denumită capsula cristalinului. Irisul detaşat este pus pe o lamă de sticlă. fără a da posibilitatea luminii să acţioneze direct asupra irisului. străbătută de nervul optic. lambourile scleroticii se detaşează în evantai şi se fixează cu ace pe planşetă. se poate examina fundul ochiului. ţesut conjunctiv.pupila.cenuşie. Luând cristalinul între degete pentru a aprecia gradul de consistenţă la o uşoară presiune se desprinde uşor o membrană fină. la lumină mioză. I se atrage atenţia elevului că la descoperire să privească cu ochii larg deschişi spre sursa de lumină. membrană de culoare brună pe faţa dinspre sclerotică şi neagră pe faţa dinspre retină căci desprinzându-se de retină de care e lipită. Procedăm apoi la îndepărtarea jumătăţii anterioare a scleroticii. La întuneric s-a produs midriază. Concluzie. Acomodarea ochiului Capacitatea ochiului de a vedea obiectele clar în spaţiu se datoreşte proceselor de adaptare care au loc la nivelul irisului. De pe celălalt ochi palma se ridică puţin.sclerotica. Când fibrele musculare circulare se contractă. dacă sursa de lumină este puternică. Cu o foarfece curbă orientată cu vârful în sus. Se văd retina cu pata oarbă şi cu pata galbenă. După golirea camerei posterioare de corpul vitros se poate observa direct retina. cristalinul. Cu un bisturiu ascuţit sau cu o lamă de ras se face o incizie în sclerotică. cele radiare se relaxează. Prin transparenţa cristalinului. se continuă selecţionarea scleroticii pe linia ecuatorială Plecându-se de la marginile secţiunii se fac alte secţiuni orientate spre emergenţa nervului optic. că cei şase muşchi ai globului ocular formează un con prin mijlocul căruia trece nervul optic şi sunt inseraţi la cealaltă extremitate. Verificăm rezistenţa la tracţiune a scleroticii.ocular secţionăm inserţiile muşchilor de pe ecuatorul globului ocular şi nervul optic. dar permiţând observarea ochiului. Se observă ochiul delimitat de coroidă. introdusă în incizia începută cu bisturiul. cu o consecinţă caracteristică. dispuse radiar şi circular. Datorită variaţiei diametrului pupilei. Sclerotica fiind uşor aderentă de coroidă. cele circulare se relaxează. Îndepărtând irisul descoperim faţa anterioară cristalinului. delimitat numai de coroidă. ceea ce conferă variate grade de refracţie şi realizează în ansamblu un sistem dioptric adecvat formării imaginii pe retină. Corneea . Se constată că la început acestea sunt mult mărite. Se desprinde acum cristalinul şi i se examinează proprietăţile optice: se citeşte prin el un text de ziar şi se observă că literele apar foarte mărite. se examinează irisul care are la mijloc un orificiu circular. i se acoperă ochii cu palma şi se ţine astfel 2-3 minute. devenind punctiforme. vasele de sânge.  Este aşezat un elev în faţa unei surse de lumină.

Fenomenul se explică prin acţiunea constrictoare sinergică a muşchilor iridoconstrictori inervaţi de parasimpatic Acomodarea pentru vederea obiectelor situate la distanţe diferite. Privind prin sită de la oarecare distanţă se constată că se poate citi textul. care se comportă tot ca o lentilă convexă. În 101 . Vederea clară a obiectelor situate la distanţe diferite între punctele remotum şi proximum se realizează prin activitatea reflexă a muşchilor ciliari. Mod de lucru. Aceeaşi experienţă se poate face şi mai simplu ţinând un vârf de creion între textul tipărit şi ochi. A treia imagine este mai mică. cu intensitatea necesară focalizării razelor de lumină pe retină. cu faţa spre subiect şi-i priveşte acestuia ochiul. razele ce vin de la el trebuie să focalizeze pe retină. 1I. Concluzii.reflexul pupilar de mioză deşi el nu a fost expus direct acţiunii luminii. 2I. o bucată de tifon sau o sită metalică. puţin lateral faţă de axul ochiului. Prin experienţa următoare se poate face dovada acestui fapt. Cea mai luminoasă este cea reflectată de faţa anterioară a corneei. Material necesar. convexităţile suprafeţelor anterioară şi posterioară ale cristalinului se măresc prin micşorarea razelor de curbură. Ca urmare în acelaşi moment pe retină se formează imagini clare numai pentru obiectele ce se găsesc în acelaşi plan. Sistemul de acomodare al cristalinului funcţionează în mod reflex sub control nervos vegetativ. convergenţa feţelor cristalinului variază focalizând pe retină.imagini formate pe faţa posterioară a cristalinului  Mecanismul acomodării pentru distanţă poate fi pus în evidenţă şi în felul următor: subiectul fixează cu privirea un obiect pe care-l ţine cu mâna sa având braţul întins. iar în faţa lui la o oarecare distanţă se întinde tifonul sau sita.ochiul neacomodat B. caracterele textului se văd difuz şi nu se pot citi. dar nu se distinge clar reţeaua sitei. Se aşează pe planşetă sau pe tablă textul tipărit. Dacă se fixează textul. După observarea celor trei imagini invităm subiectul să privească un obiect apropiat. o lumânare aprinsă şi din partea cealaltă. provocată de bombarea feţei anterioare a cristalinului. restul apar cu imagini neclare. dată de faţa anterioară a cristalinului. cea mijlocie. şi reprezintă imaginea reflectată de faţa posterioară a cristalinului care joacă rolul unei oglinzi concave. un text tipărit. Datorită elasticităţii sale şi activităţii motoare reflexe a muşchiului ciliar. Într-o cameră obscură aşezăm în faţa ochiului unei persoane care priveşte în depărtare.ochiul acomodat 1. apoi o uşoară deplasare înainte a irisului. O planşetă de desen sau tabla clasei. vârful de creion se vede difuz. Ochiul se acomodează pentru distanţe din ce în ce mai mici. Imaginile lui Purkinje: A. care determină modificarea curburii suprafeţei cristalinului. este de asemenea dreaptă. această convexitate fiind mai intensă pentru suprafaţa anterioară. Mai evidentă este micşorarea celei de-a doua imagini. Dacă se fixează însă privirea asupra reţelei sitei. Se comandă subiectului să apropie obiectul din ce în ce mai mult. A doua imagine. În timpul acomodării pentru vederea obiectului apropiat.imagini formate pe faţa anterioară a corneei 2. Observatorul stă într-o parte . răsturnată. dar ceva mai mare şi mai puţin luminoasă şi este reflectată de faţa anterioară a cristalinului. Vom observa trei imagini oglindite ale făcliei lumânării. privim spre pupila respectivă.imagini formate pe faţa anterioară a cristalinului 3.  Cristalinul nu se poate acomoda în acelaşi timp decât pentru o singură distanţă. Două fenomene sunt perceptibile observatorului: mai întâi o variaţie a diametrului pupilar care devine mai mic pe măsura apropierii obiectului. iar dacă se fixează privirea asupra vârfului de creion textul nu se mai vede clar. Demonstrăm aceasta prin următoarele experienţe:  Imaginile lui Purkinje. Se constată că imaginile date de feţele cristalinului s-au micşorat. care se comportă ca o oglindă convexă şi este o imagine dreaptă. din acelaşi unghi. 3I. Pentru ca imaginea unui obiect privit să fie clară. dintre care două sunt drepte şi una răsturnată.

care apoi se astupă. Culori complementare.discul negru se proiectează pe retină în dreptul 4. după care deplasează foarte repede privirea pe fondul alb. Experienţa lui Mariotte pentru punerea în evidenţă a punctului orb. şi anume priveşte iniţial pătratul verde. atunci când deplasăm privirea pe fondul alb. cu lungime mare de undă.verde + violet. La fel se întâmplă şi pentru celelalte culori complementare menţionate mai sus. Culoarea care apare pe fondul alb este complementară culorii privite iniţial. Punerea în evidenţă a petei galbene şi a punctului orb. puternic luminat. se constată că la deplasarea privirii pe fondul alb vede un pătrat de culoare roşie. experimentatorul aranjează flaconul în faţa ochilor subiectului şi comandă acestuia să deschidă ochii pentru a privi prin soluţie un ecran alb. în timp ce reperul din dreapta (discul negru) se vede difuz. elementele fotosensibile ale acestei culori obosesc. Se apropie hârtia cu cele două repere. Se observă că la o distanţă de circa 15 cm de ochi Experienţa lui reperul. Soluţie de alaun de crom 5%. iar în miopie cu lentile divergente. flacon cu pereţii plani de aproximativ 5 cm grosime. portocaliu + albastru. După ce s-a dizolvat alaunul de crom se filtrează soluţia albastră. La polul posterior al ochiului. Este imaginea petei galbene.5 mm mai jos de fovea centrală. elementele fotosensibile retiniene pentru culoarea complementară. ecran alb luminat puternic. ca de exemplu roşu + verde-albastru. adică acelea pentru verde sunt excitate de lumina albă şi ca urmare. este locul pe unde fibrele nervului optic părăsesc globul ocular.hipermetropie şi presbitism se face corectarea forţei de refracţie a cristalinului cu lentile convergente. Explicaţia fenomenului este următoarea: în timp ce se priveşte atent culoarea roşie. O astfel de soluţie nu lasă să treacă prin ea decât radiaţiile albastre.discul negru nu se mai Mariotte: vede deloc. de exemplu cel roşu.pata galbenă datoreşte faptului că la această 2. Acest reper se vede clar. albastru şi galben) cu latura de 2 cm. 102 . Se mai poate obţine lumină albă şi prin amestecul numai al unor culori. Mod de lucru. Mod de lucru. Fenomenul se 1. Pătrate de hârtie de culori pure (roşu. apare lumina verde. Mod de lucru. în depresiunea numită fovea centralis retina are acuitate vizuală maximă. verzi şi pe cele roşii. adică acolo unde lipsesc elementele fotosensibile şi nu se formează imaginea. Sinteza luminii Prin amestecul în proporţii egale a celor şapte culori se poate face sinteza luminii albe. Subiectul declară că vede un punct roşu. galben + albastru-indigo. privindu-se mereu acelaşi reper (cruciuliţa). Printr-o experienţă simplă se pot pune în evidenţă culorile complementare. Dacă procedează invers. Materialul necesar.punctul orb distanţă. Va constata că pe acest fond. Subiectul priveşte intens timp de 5 minute de la o distanţă de 2 m un pătrat colorat. Experimental putem pune în evidenţă rolul acestor două regiuni retiniene astfel: Material necesar. Subiectul ţine ochii închişi timp de un minut. Aici nu se găsesc elemente receptoare şi deci nu se formează imagine. fapt pentru care se numeşte punctul orb. Pe o bucată de hârtie de 20/15 cm se desenează două repere (o cruciuliţă şi un disc negru) la o distanţă de 7.verzuie astfel obţinută şi se umple cu ea flaconul.cruciuliţa petei oarbe. La 3.verzui. se priveşte cu ochiul drept reperul care este aşezat în stânga (cruciuliţa). Ochiul stâng fiind închis. către unghiul intern al orbitei. Acest fapt se demonstrează cu discul lui Newton căruia i se dau 30. care au fost numite culori complementare. îi apare un pătrat de aceeaşi mărime dar de culoare verde. În acelaşi timp.10 cm (reprezintă distanţa aproximativă dintre cele două pupile). imaginea reperului negru 3. Experienţa lui Maxwell pentru punerea în evidenţă a petei galbene. o coală mare de hârtie albă pe care se aşează aceste pătrate. pe fondul albastru. verde . oval sau rotund. aşa că.40 de turaţii pe secundă. galben.

Se proiectează pe ecran prin cele două orificii ale cartonului un fascicul de lumină. Aceasta se F. care trebuie să se găsească la acelaşi nivel cu orificiile de carton.orificiul de pe latura mică a T. vom avea impresia că şi acesta din urmă se deplasează. putând să fie astfel deplasată în arc de cerc. Pe latura mică a T-ului se află un F cu diametrul de 0. determinate de modificările de orientare ale ochilor. Mişcând limba de carton de la dreapta la stânga şi invers cele două orificii a şi b vor fi acoperite alternativ şi astfel în acest timp pe ecran se vede în permanenţă numai un Dispozitiv pentru punerea în evidenţă a rolului deplasării singur punct luminos. Limitarea deplasării se face prin nişte susţinători t şi ť. Viteza de rotaţie trebuie să fie aceea ce dă impresia că spirele se îndepărtează sau se apropie de centru. Discului i se imprimă mişcări de rotaţie uniforme . un carton de 5 cm lăţime. Faptul se explică astfel: ca urmare a persistenţei imaginilor luminoase.Percepţia mişcării Senzaţia de mişcare se produce în condiţii diferite după cum ochiul: . Materialul necesar . se pare că pasărea se îndepărtează sau se apropie. se mişcă trenul de pe linia vecină la care noi privim pe fereastră. deşi în realitate. .percepe deplasarea unui mobil când poziţia sa este fixă şi imaginea se deplasează pe retină. Experienţa se face în cameră obscură. Mişcarea consecutivă Dacă.susţinători pentru limitarea deplasării de o mişcare de dute-vino. Se priveşte discul în Mişcarea mişcare timp de 10 sec. Se poate face următoarea experienţă: se desenează cu tuş pe un disc de carton alb de 30 cm diametru o spirală regulată. o limbă de carton în forma unui T fixată printr-o capsă O.ului datoreşte formării succesive a imaginilor.5 cm. apoi se priveşte cu ambii ochi un obiect consecutivă fix aşezat pe un fond uniform (de pildă o pasăre împăiată). traseul având o grosime de 8 mm..capsă de fixare dau impresia unui singur punct luminos animat t şi ť . Dacă frecvenţa imaginii retiniene în percepţia mişcării: deplasării este de una pe secundă. ochiul compară poziţia imaginii fixe cu cea a imaginii mobile şi o raportează la aceasta. ecran alb. Aparat de proiecţie. Uneori perceperea mişcării este falsă. ducem privirea asupra unui obiect imobil. după ce am fixat cu privirea câteva momente un obiect mobil. de exemplu: avem impresia că se mişcă trenul în care ne găsim şi care staţionează. Se văd două puncte luminoase.când ochiul urmăreşte mobilul în deplasare atunci senzaţia de mişcare depinde de reflexele cu punct de plecare în muşchii oculomotori. După sensul de rotaţie al spiralei. prevăzut cu două orificii a şi b (având diametrul de 2-3 mm) şi menţinut în poziţie verticală. 103 . cele două C.limbă de carton în forma unui T O.cartonul prevăzut cu cele două orificii a şi b puncte luminoase care apar în mod succesiv L. în două puncte retiniene diferite dar apropiate . când într-un sens când în celălalt. Mod de lucru Senzaţia de mişcare produsă prin deplasarea imaginii pe retină.

Proprietăţile salivei. bogat în mucină şi cu o consistenţă vâscoasă. amidon. apoi. timp de 30 minute sau menţinerea la 0o. redobândeşte forţa de hidroliză a amidonului.. Cu o hârtie de turnesol se demonstrează reacţia alcalină a salivei. hârtie de turnesol. Un masaj energic asupra gingiilor stimulează secreţia salivară şi se obţine astfel o salivă fluidă fără spumă. fapt ce demonstrează că amidonul a fost hidrolizat prin contactul mai prelungit cu saliva. după circa o oră. Asupra amidonului crud. într-una din ele se adaugă salivă activă. readusă la temperatura camerei. apoi se excită secreţia glandelor salivare. ci una violacee. care constă în inactivarea salivei prin fierbere (în baia de apă). sărac în mucină şi ca atare de o consistenţă fluidă. apoi se adaugă în fiecare puţină licoare Fehling şi se încălzeşte la fierbere. Adăugând salivă inactivată prin fierbere la soluţia de amidon proaspăt. descompunerea trece prin stadii intermediare.dextrinele. Aceste săruri au rolul de a facilita acţiunea enzimelor. începe în gură şi se face datorită amilazei salivare. acţiunea amilazei salivare este slabă şi întârziată din cauza stratului de celuloză ce acoperă granulele de amidon. Numai eprubeta cu salivă ţinută la 0o. Saliva ce se formează se colectează într-o eprubetă prin pâlnia în care se găseşte vată de sticlă sau tifon. Recoltarea salivei la om se face astfel: se spală bine gura cu apă călduţă. Activitatea enzimei se desfăşoară cu randament optim între 37-40o C şi în mediu alcalin. se introduce 1 ml salivă. Se separă supernatantul cu care se realizează următoarele probe: Se toarnă 5 ml soluţie de amidon într-o eprubetă şi se adaugă o picătură de I +IK. chiar după mai multe ore de contact cu saliva fiartă. mestecând o bucată de gumă. la aceeaşi cantitate de amidon. Într-o altă eprubetă. roşcată sau gălbuie. enzima este distrusă şi hidroliza nu mai are loc. vase de fiert. Se observă aceeaşi coloraţie albastră. în acest caz nu se mai obţine coloraţia albastră. se constată că în acest caz amidonul nu este hidrolizat şi se colorează cu I+IK în albastru. Într-un pahar cu apă se pune o linguriţă de amidon pur şi se amestecă să nu se facă aglomerări. acesta se precipită cu acid acetic 3% şi după ce se agită se filtrează. care rezultă din amestecul lichidului secretat de glandele parotide. Se lasă să se răcească şi să se decanteze 24 de ore. Ca să îndepărtăm mucusul din salivă. Mode de lucru. Se face contraproba. Până la faza finală de maltoză. Saliva este un lichid clar. se realizează prin intermediul enzimei din salivă care are o acţiune hidrolitică asupra amidonului.). Prin fierbere. iar în cealaltă aceeaşi cantitate de salivă inactivată. Descompunerea amidonului în zaharuri mai simple.FUNCŢII DE NUTRIŢIE Acţiunea digestivă a amilazei salivare Procesul de digestie cu efect chimic în gură. pe când în cealaltă. Se produce o coloraţie albastră caracteristică. Concluzie. datorită bicarbonaţilor de sodiu şi fosfaţilor disodici. trecând prin stadii de dextrine. 104 . Se observă că în eprubeta cu salivă activă are loc reducerea licoarei Fehling. Se lasă în contact aproximativ 10 minute. Mai repede are loc reacţia asupra amidonului fiert sau copt. Se toarnă în două eprubete aceeaşi cantitate de soluţie de amidon şi. cu lichidul secretat de glandele submandibulare şi sublinguale. Material necesar. pâlnie şi hârtie de filtru. se agită şi se adaugă o picătură de I+IK. Totul se toarnă peste apă care clocoteşte timp de 5-10 minute. reducătoare. nu. ceea ce dovedeşte că un contact de scurtă durată cu saliva nu modifică structura chimică a amidonului. Saliva se inactivează ireversibil sub acţiunea temperaturilor ridicate şi se inactivează în mod reversibil sub acţiunea temperaturilor scăzute. Eprubete. Prepararea soluţiei de amidon. Se ia altă eprubetă şi se repetă experienţa precedentă cu deosebire că soluţia de I+IK se adaugă mai târziu (după 35 min. pentru aceasta este nevoie să preparăm soluţia de amidon fiert.

dar nu s-a dizolvat. Faptele trebuie interpretate în sensul că stomacul este în primul rând un organ de depozit şi numai în mod secundar un organ de digestie. Se iau două benzi de hârtie de filtru din care una îmbibată cu apă. Se foloseşte ca substrat proteic fibrina care este mai digerabilă la acţiunea pepsinei sau cubuleţe de albuş de ou fiert. deci un început de digestie. Ambele eprubete se ţin la o temperatură între 37 ˚ 40˚ timp de mai multe ore. Toate cele 4 pahare se introduc în baie de apă caldă între 37˚-40˚ şi se ţin 30 de minute. devine translucidă. Mod de lucru: I. fibrina a devenit translucidă. eprubete. Se iau 10-15 cm cubi de sânge proaspăt prin extracţie din vena unui animal.4% şi se lasă în repaus 15-20 de minute. pahare Berzelius. soluţie de NaOH 20%. iar cealaltă cu bilă. un ou. digestia nu are loc. vas de fiert. extract gastric inactivat. în vasul 3 se pun 5 ml soluţie de extract de suc gastric. după care se filtrează printr-un tifon dublu. Se constată că în vasul cu extract activ s-a produs digerarea marginilor cuburilor (fibrinei). Fibrina se poate obţine de la centrele de colectare a sângelui sau se poate pregăti în laborator. sucul gastric poate fi recoltat cu ajutorul sondelor (tuburi subţiri de cauciuc care pot fi introduse în stomac). Pentru a evidenţia acţiunea pepsinei asupra proteinelor se procedează astfel: Materiale necesare: Stomac proaspăt de porc. dar neutralizat cu o bază slabă. Emulsionarea grăsimilor cu ajutorul bilei Materiale necesare: eprubete mijlocii. 105 . vezică biliară de porc sau de vită. Din seringă.4%. fibrină.4%. lame de sticlă. din stomac de porc. Glandele gastrice secretă o proenzimă – pepsinogenul – care devine activă în prezenţa HCl. Inactivarea pepsinei prin căldură în vasul 3 şi absenţa pepsinei în vasul 4 probează că HCl nu este suficient singur pentru a realiza acţiunea hidrolizantă asupra proteinelor. pipetă medicală. ulei. După ce stomacul a fost deschis şi bine spălat se desprinde de pe regiunea fundică o suprafaţă de 10-20 cm pătraţi mucoasă şi se mojarează. Se pune apoi fiecare hârtie într-o eprubetă cu ulei până se realizează contactul cu uleiul. sau extract de mucoasă căreia nu i-am adăugat HCl diluat. Concluzii. din care una se inactivează prin fierbere (în baie de apă). Experienţele de mai sus au demonstrat că mucoasa gastrică conţine enzime proteolitice. Filtratul obţinut după triturarea de mucoasă gastrică se separă în două porţiuni. Folosind extract obţinut din material mojarat. După mojarare se adaugă picătură cu picătură soluţia de HCl 0. apă distilată. În vasul 2 . Într-o eprubetă se toarnă extract gastric nefiert. în vasul 4 se pun 5 ml de apă şi 5 ml HCL 0. În patru păhăruţe se repartizează cantităţi egale de fibrină sau cubuleţe de albuş de ou: în vasul 1 se pun 5ml soluţie de extract de mucoasă gastrică şi 5 ml HCl 0. deoarece în prezenţa HCl pepsina devine proteolitică şi transformă fibrina în polipeptide. Pepsina hidroclorică din extractul de mucoasă are acţiune digestivă asupra proteinelor.4%. chiar dacă se ţine în contact cu proteina la 37 -40˚ timp ˚ îndelungat. pe când în celălalt acestea au rămas intacte. mojar. În două eprubete se introduc câteva cubuleţe de albuş sau fibrină. pepsina nefiind activată nu se observă nici o modificare. Modul de lucru. inactivat prin fierbere. apoi răcit. Este posibilă însă obţinerea unui extract de mucoasă gastrică. fibrina spălată are culoare albă. sângele se varsă într-un pahar şi cu o baghetă de sticlă se agită pentru a aduna filamentele de fibrină. Fibrina se spală sub curent de apă pentru a îndepărta hematiile lizate. labfermentul şi lipaza gastrică. fibrina se umflă. care conţine enzimele secretate de glandele gastrice. Aceste procedee de recoltare sunt greu realizabile în şcoală. hârtie de filtru. în vasul 2 se pun 5 ml soluţie de extract de suc gastric şi 5 ml apă. În vasul 1.Stomacul Acţiunea digestivă a sucului gastric De la om şi de la animale. demonstrăm astfel rolul HCl ca activator al pepsinei. În vasele 3 şi 4. pe când în cea îmbibată cu apă nu pătrunde. se dizolvă. iar în cealaltă.4%. instrumente de disecţie. soluţie de HCl 0. II. şi 5 ml HCl 0. Este bine să se reamintească elevilor şi despre rolul celorlalte enzime gastrice. stativ pentru eprubete. de la animale se recoltează sucul gastric şi prin fistule. Se observă că uleiul pătrunde în hârtia îmbibată cu bilă.

Pe două lame de sticlă se pune câte o bucăţică de hârtie de filtru îmbibată una cu apă. Se lasă să cadă dintr-o pipetă câte o picătură de ulei pe fiecare hârtie. direct din inimă. albastru de metil şi soluţia May-Grunwald-Giemsa. suspensia uneia în cealaltă poate da o emulsie permanentă. Cu câteva picături 106 . Recoltarea sângelui pentru efectuarea unui frotiu se face la om din pulpa degetului. plachetă sanguină Urmează colorarea. Sărurile biliare coboară valoarea tensiunii superficiale a solventului la o valoare apropiată de cea a grăsimii. 3 picătură de sânge. durata de digestie a acestora este de circa 12-15 ore în funcţie de cantitatea consumată la prânz. bună se face cu amestec de eter şi alcool în părţi egale din care se pun deasupra peliculei de sânge câteva picături şi se lasă timp de 15hematie 20 de minute. Mod de lucru. la broască. pe când cealaltă picătură se aplatizează şi se întinde pe suprafaţa hârtiei îmbibată cu bilă. Observarea elementelor figurate. Frotiul de sânge. Cu acul sterilizat prin flambare sau fierbere 30 de minute se face o înţepătură. nemaifiind diferenţe mari de tensiune superficială între cele două lichide în contact. În două eprubete se pune puţin ulei şi apă. Pentru studiul morfologic al elementelor figurate ale sângelui se fac frotiuri pe lame şi se cercetează la microscop. astfel pelicula aderă de lamă şi globulele îşi păstrează leucocit forma . O colorare Frotiu de sânge de om mai bună se obţine folosind coloranţi specifici. Grăsimile compacte (slănina) nu pot fi scindate de lipază decât în partea lor de contact. la păsări. aproape de capătul ei. în poziţie oblică (cu un unghi de 30-40˚) şi printr-o mişcare de translaţie rapidă. ca urmare. ceea ce conferă o suprafaţă mai mare de contact cu enzima specifică. 1 şi 2 – lame de sticlă. cobai şi alte animale mici de laborator. Stadii succesive de întindere a unui Fixarea mai frotiu de sânge(I. Sângele Recoltarea sângelui. din creastă sau membrana interdigitală (la palmipede). Materiale necesare: Vată. La iepure. II şi III). absorbind prin acul unei seringi. cealaltă cu bilă. Astfel. Se aşează marginea şlefuită cu picătura de sânge pe suprafaţa unei alte lame. cum este soluţia May-Grunwald-Giemsa. În una din ele se mai adaugă 5-6 ml bilă şi se agită. Concluzie. ac sterilizat. lame şi lamele. Se observă formarea unei emulsii temporare în eprubeta fără bilă şi a unei emulsii durabile în eprubeta cu bilă. emulsiile grăsimilor se menţin.. care aderă de marginea lamei. dar uşoară. Prin acţiunea tensioactivă a sărurilor biliare.lipaza pancreatică şi intestinală. apoi se aplică marginea şlefuită a unei lame de sticlă lângă picătura de sânge. sângele este împins prin spaţiul capilar de la contactul celor două lame. Primele picături de sânge se şterg cu tamponul de vată. din pavilionul urechii. alcool. Întinderea trebuie făcută într-un strat cât mai subţire ca globulele să nu se suprapună. Se usucă frotiul prin agitarea lamei în aer. Cea mai simplă colorare se face cu soluţie de albastru de metil (1%). eter. Se dezinfectează pulpa degetului cu tampoane de vată îmbibate în alcool şi eter. Picătura de ulei de pe hârtia îmbibată cu apă îşi menţine forma.

Determinarea aglutinogenelor Metoda utilizează serurile hemotest O (alfa. Grupa sanguină OI AII BIII ABIV Aglutinogen (în eritrocite) A B A. B (alfa).de soluţie se acoperă lama. Se pune o picătură pe lamă. Metode de determinare 1.. beta). seringă. În plasmă sunt prezente simultan substanţe de natură globulinică denumite anticorpi (alfa) şi β α (beta) sau aglutinine. Materiale necesare: seruri hemotest.. nu pot exista cuplurile A cu α şi B cu β pentru că are loc aglutinarea hema tiilor. se priveşte la microscop. eter.AB Donează la O. SE fac observaţii la microscop şi se văd leucocitele a căror citoplasmă este plină cu granule de carmin.A O. ducând la hemoliză. Se pot obţine preparate bogate în leucocite în modul următor: se injectează în sacii limfatici dorsali ai unei broaşte o suspensie concentrată de carmin. Pe baza repartiţiei aglutinogenilor şi aglutininelor au fost stabilite cele 4 grupe sanguine ale sistemului ABO. de preferinţă cu obiectivul de imersie. vată. 2. se şterge lama pe faţa ei inferioară.A.AB A. Determinarea aglutininelor prin metoda Simoniu cu ajutorul eritrocitelor-test. anucleate. se ţin pe preparat 2-3 minute.A. spirt medicinal.AB AB Grupa sanguină este ereditară şi nu se schimbă nici în cazul transfuziilor masive de sânge.B. Se vor identifica diferitele feluri de leucocite.B. nucleate.B Aglutinină (în plasmă) α. Determinarea aglutinogenelor prin metoda Beth-Vincent cu ajutorul serurilor hemotest. cu o seringă. cele de broască de formă eliptică. iar grupa AB este primitor universal. Denumirea grupei vine de la aglutinogen. A fost pusă în evidenţă astfel şi acţiunea fagocitară a leucocitelor. se încadrează cu vaselină şi se aplică lamela.β β α Primeşte de la O O. În câmpul microscopic. biconvexe. apoi se spală cu apă curată la robinet. se lasă să se usuce în suport. Se realizează astfel o “cameră umedă“ în care se poate păstra câtva timp limfa. Grupa O este donator universal. unul cu sânge de om sau alt mamifer şi altul cu sânge de broască sau alt vertebrat.pe suprafaţa unei lame cu godeu bine degresată cu alcool şi eter se aplică cu pipete diferite câte o picătură de ser hemotest de la stânga spre dreapta în ordinea următoare: 107 . lame simple. Mod de lucru: . A (beta). Niciodată în acelaşi sânge nu pot coexista aglutinogenul cu aglutinina corespunzătoare. la care globulele roşii sunt nucleate şi de forme diferite şi astfel să se studieze comparativ. lame cu godeu. mai mari.AB B. eritrocitele de om apar de forma unor discuri biconcave.B O. Leucocitele sunt mai puţine. Determinarea grupelor sanguine Grupele sanguine au fost descoperite în anul 1901 de Landsteiner şi Moss. cu contur neregulat şi nucleu colorat în mov. Ei au constatat că în membrana eritrocitelor există substanţe de natură mucopolizaharidică cu valoare de antigene denumite aglutinogene A şi B. În cazul transfuziei nu trebuie să se întâlnească aglutinogenul donatorului cu aglutinina corespunzătoare din sângele primitorului. Transmiterea ei se face în conformitate cu legile lui Mendel. după aspectul nucleului. După câteva ore se secţionează tegumentul cu un foarfece şi se recoltează limfa din saci. pipete Pasteur. Este bine să se facă două preparate. ace.

deoarece prin evaporare apar erori de interpretare. în dreapta BIII. 108 .folosirea unor seruri hemotest vechi . dacă aglutinarea nu are loc în nici una din cele 3 picături. . . . sângele aparţine grupei OI 2. prima picătură se şterge şi din a doua picătură se recoltează cu ajutorul unei lame microscopice 3 picături de sânge cu ajutorul colţurilor lamei.se amestecă picătura de sânge în picătura de ser hemotest. Erori ce pot falsifica rezultatele: . dacă aglutinarea are loc în toate cele trei picături sângele aparţine grupei ABIV.se aşteaptă 3-4 minute.nu se păstrează raportul 1/20 între cele două picături. .în stânga OI.trebuie procedat în aşa fel încât picătura de sânge să fie aproximativ 1/20 din picătura de ser.citirea se realizează imediat după realizarea combinaţiilor. dacă aglutinarea are loc în prima şi a doua picătură. menţinând lamele la temperatura camerei şi apoi se face citirea. 4. sângele aparţine grupei AII 3. la mijloc AII. Interpretarea rezultatelor Sunt posibile 4 combinaţii: 1.se degresează pulpa degetului şi se înţeapă cu acul de seringă. . dacă aglutinarea are loc în prima şi a treia picătură şi lipseşte în mijloc. sângele aparţine grupei BIII. ele rămânând uniform colorate în roz. lipsind în picătura a treia. deci nu se lasă să se învechească combinaţia.

Diametrul unui capilar fiind extrem de mic. planşetă ce prezintă un orificiu cu un diametru de circa 2 cm. Se umezeşte cu ser fiziologic şi se observă la microscop. Se umectează cu ser şi se observă la microscop. La broască. Se luminează puternic şi se observă cum circulă sângele în arteriole. hematiile se deplasează una câte una lent şi la o ramificaţie trebuie chiar să se deformeze pentru a trece mai departe. Se poate lucra cu acelaşi animal schimbându-i doar poziţia pe planşetă. Se etalează cu grijă ansa deasupra orificiului şi se fixează pe margine cu ace înfipte în peretele intestinului. În limbă se poate remarca densitatea capilarelor cu mult mai mare decât în membrana interdigitală. Se observă la microscop. Mod de lucru: .după spinalizare broasca se aşează în decubit ventral. Dacă se aplică o picătură de ser Ringer cu adrenalină sau acetilcolină. observându-se şi deformarea acestora. Se observă că plămânul se umple cu aer şi se exteriorizează prin incizia laterală. Degetele se fixează etalate deasupra orificiului cu ace cu gămălie introduse în laţuri de aţă legate pe fiecare deget. La capăt este conectat cu un tub de cauciuc prin care se suflă încet. structura lui şi densitatea extrem de mare a reţelei capilare. deci uşor de urmărit în deplasarea lor de către coloana de lichid circulant. măduva lăsându-se intactă. . după 5 minute. În capilare cu lumenul mic (sub dimensiunile hematiilor). Materiale necesare: Microscop. La o broască spinală se face o incizie laterală la baza membrului anterior. astfel ca membrana să se găsească în dreptul obiectivului.vasoconstricţie sau vasodilatare. Se introduce prin incizie o pensă şi se apucă o ansă intestinală care se trage în afară. Se umezeşte membrana cu apă şi se potriveşte planşeta pe măsuţa microscopului. Se introduce în laringele broaştei capătul unui tub de sticlă. având extremitatea piciorului posterior în dreptul orificiului. timp necesar pentru trecerea şocului spinal şi restabilirea tonusului vascular. iar membrana iterdigitală dintre degetele 3-4 se aplică pe orificiul planşetei cu condiţia să nu fie prea întinsă pentru a nu stânjeni circulaţia. hematiile au formă eliptică. Observarea circulaţiei în mezenter. Se face o incizie laterală în peretele abdominal drept. se imobilizează o broască pe planşetă. circulaţia sângelui în acesta se vede numai la microscop în membrane subţiri ca: membrana interdigitală la broască. În plămân se poate identifica grosimea peretelui pulmonar. arteriale şi venoase cu traseu paralel. Cu ajutorul unor fâşii de tifon umede. însă cu deplasarea în sens contrar a coloanei de sânge. Se pot observa vase de calibre diferite. în sensul că în dreptul orificiului să se etaleze limba. tifon. Se pregăteşte o broască spinală prin distrugerea encefalului. . vată. astfel ca membrana interdigitală să poată fi întinsă deasupra orificiului. instrumente de disecţie.se va observa circulaţia sângelui în artere (cu viteză mare). viteza de curgere a sângelui se modifică în funcţie de intensitatea reacţiei vasomotorii. În vasele de calibru mai mare se observă deplasarea sângelui cu viteză mai mare în regiunea axială a vasului şi cu mult mai lentă pe lângă pereţii vasului. 109 . peste care s-a aşezat o lamă de sticlă. venule şi mai ales în reţeaua capilară.. ser fiziologic. în mezenter şi în plămâni. la nivelul limbii. sunt mari şi nucleate. Observarea circulaţiei în plămânul de broască. Se aranjează preparatul astfel ca plămânul să vină în dreptul orificiului plutei. iar la nivelul capilarelor deplasarea eritrocitelor ca nişte monede. De remarcat că viteza de curgere în vasele arteriale este cu mult mai mare decât în cele venoase. Se fixează pe o planşetă cu faţa dorsală în sus.Observaţia circulaţiei capilare Capilarele reprezintă segmentul vascular prin care are loc schimbul de substanţe între sânge şi ţesuturi. De observat modul de distribuire a vaselor arteriale şi de confluere a vaselor venoase. de ordinul micronilor. Coloana de sânge la nivelul capilarelor este atât de subţire încât nu se identifică decât prin deplasarea evidentă a hematiilor. Observarea circulaţiei în membrana interdigitală. ace.se poate observa circulaţia capilară şi în limbă. broască. după ce aceasta s-a fixat cu un ac pe suprafaţa orificiului planşetei. cu faţa dorsală în sus. Observarea circulaţiei în limba de broască.

incizia începe de la baza arterei pulmonare şi merge paralel cu şanţul anterior (în care se găseşte artera coronară anterioară) până aproape de vârful ventriculului. Se vor observa şanţurile longitudinal şi transversal cu ramurile arterelor coronare. Se observă: structura peretelui inimii cu endocardul. Se examinează părţile externe ale ventriculelor şi se compară cu descrierea din manual. În ventricule se vor observa orificiile de comunicare cu atriile şi cu arterele respective. Capilarele sunt vase cu calibrul cel mai mic în care sângele circulă foarte încet. din cauza lumenului mic al acestor vase. iar de acolo.Concluzii. Modul de lucru. de la vârful ventriculului spre baza sa. valvulele atrioventriculare şi valvulele sigmoide. viteza sângelui e mai mare decât în vene. Se trece apoi la secţionarea inimii deschizând pe rând fiecare cameră. până la baza ventriculului corespunzător. Structura inimii Materiale necesare: o inimă de viţel. Atriul stâng se deschide printr-o incizie care începe între rădăcinile drepte şi stângi ale venelor pulmonare şi merge. ser fiziologic pentru homeoterme. făcând prima incizie paralelă cu acelaşi şanţ anterior. Pentru ventriculul stâng se procedează similar. elementele figurate fiind antrenate în mişcare de presiunea sângelui. începând de la mijlocul spaţiului dintre cele vene cave. Atenţia elevilor trebuie să fie îndreptată cu deosebire asupra aparatelor valvulare: valvulele tricuspidă şi bicuspidă cu corzile lor tendinoase. miocardul. făcând un unghi de aproape 60o cu prima incizie. muşchii papilari şi valvulele sigmoide. iar eritrocitele trec chiar câte una. cordoanele tendinoase. În atrii se vor observa orificiile prin care acestea comunică cu venele şi cu ventriculele respective. Ridicând şi aici lamboul se poate vedea interiorul. Se va compara grosimea miocardului atrial cu a celui ventricular şi a miocardului celor două ventricule. 110 . de asemenea. Ventriculele se deschid prin secţiuni în formă de V cu vârful în jos. alcool. Incizia atriului drept trebuie să meargă rectiliniu. Pentru ventriculul drept. În artere. Se vor examina la microscop lame cu ţesut miocardic. trusă de disecţie. şi epicardul său. În acest mod s-a decupat peretele anterior al ventriculului drept şi apucând cu pensa de vârful lamboului se ridică pentru a se putea observa interiorul cavităţii: muşchii papilari. Sângele circulă sub forma unui curent continuu. vată.. se îndreaptă din nou în sus. până la baza ventriculului corespunzător. microscop. iar a doua. de porc sau oaie (este necesar ca trunchiurile marilor vase să fie secţionate cât mai departe de inimă).

Culoarea variază. Frecvenţa acestor revoluţii cardiace este de 15-30 de minute. Activitatea inimii durează în afara organismului cca. II. Automatismul cardiac este proprietatea inimii de a-şi menţine activitatea ritmică în afara relaţiilor sale cu organismul. canulă Straub sau pipetă instilatoare. 5. având la vârf un steguleţ Se poate urmări alternanţa stărilor de contracţie – sistolă – şi de relaxare – diastolă. se fixează pe planşetă cu faţa ventrală în sus şi membrele în extensie. Izolarea inimii de broască: 1-ventriculul. 3. se prinde cu pensa apendicele xifoid şi se taie cu foarfecele de o parte şi de alta claviculele. degajând inima.serfină Se prinde vârful inimii cu o serfină şi metalică. 30 de minute datorită existenţei în structura sa a unui 111 . Pipăind inima se pot percepe modificări de consistenţă din timpul sistolei şi al diastolei. Se va remarca venos şi fixat cu firul de aţă (4) confluarea marilor vase venoase în sinus şi delimitarea lui faţă de atrii prin „linia albă” Când se ridică vârful inimii se observă o fâşie de ţesut conjunctiv care se secţionează cu un foarfece fin pentru a înlesni astfel răsturnarea ventriculului peste atrii şi menţinerea lui în această poziţie timp mai îndelungat. pentru a se îndepărta întregul plastron sternal.vârful canulei de sticlă introdus în sinusul se orientează rostral. având două atrii şi un ventricul şi un sinus venos în care se deschid venele. Materiale necesare: Broaşte de talie mai mare. Trebuie să se evite secţionarea venei abdominale şi a arterelor brahiale. 2. pe când cel stâng. biuretă. în sistolă ventriculul este palid şi roz în diastolă. 2. 4.pârghie amplificatoare. placă de plută şi instrumente de disecţie. deoarece conţine sânge arterial. temperatură. Sinusul venos se contractă în acelaşi ritm cu inima. I.serfină.fir de aţă. Inima broaştei este tricamerală. frecvenţa se modifică (10 accelerându-se la cald şi moderându-se la rece. Mod de lucru. Diferenţa de culoare se datorează faptului că în cordul de broască nu există o vascularizaţie coronară. inima se conectează prin intermediul unui fir de aţă legat de vârful ei cu o pârghie uşoară din pai. 6. Se poate pune în evidenţă pe cordul izolat. Observarea activităţii inimii de broască „in situ” Se paralizează o broască prin distrugerea măduvei spinării. în ser fiziologic pentru a evita deshidratarea.furcă. secţionând crosele aortice şi vasele venoase. În cazul când nu dispunem de o serfină. Cu o pensă fină se apucă membrana pericardică şi se secţionează. de aici iau naştere impulsurile care se propagă la atrii şi apoi la ventricul. După izolare se pune inima pe o sticlă de ceas. Atriul drept este de culoare mai închisă deoarece conţine sânge venos. steguleţ. Picurând pe inimă ser cald (28-30˚) sau ser rece ˚). dependentă de Instalaţie pentru demonstrarea contracţiilor cordului de broască.axul care fixează numeroşi factori. oxigenat. 3. De fapt. pahar Berzelius. Se palpează cu vârful degetului ventriculul pentru a intui gradul de duritate al miocardului în timpul sistolei şi diastolei.Observarea activităţii cardiace Explorarea funcţională a inimii în laborator se face foarte uşor pe inimă de broască. de culoare mai deschisă. 1-inimă. Se face o incizie a tegumentului pe linia mediană. De la o broască spinalizată se detaşează inima de corp. sticle de ceasornic. între care variaţiile de pârghia. ser Ringer.

Creşterea forţei de contracţie proporţional cu volumul de lichid perfuzat se face pe seama forţei de rezervă a inimii şi ne demonstrează că presiunea ce se exercită pe faţa internă a cavităţii cardiace constituie un excitant. Se fixează canula pe suport cu ajutorul unei cleme.sistem excitoconductor. Cordul izolat poate fi menţinut în stare de activitate timp îndelungat. firele de aţă se fixează pe peretele de sticlă al canulei cu o bucăţică de leucoplast. în caz contrar. Mecanica respiratorie. deoarece forţa cu care presează lichidul depăşeşte forţa de contracţie. cu condiţia de a fi perfuzat cu ser Ringer.30˚ şi notăm frecvenţa contracţiilor în unitatea de timp. prin a cărui izolare se produce oprirea activităţii cardiace. 25-30˚). Firul de aţă introdus în prealabil sub peretele sinusului este înnodat acum deasupra vârfului canulei. Astfel întregul perete sinusal este legat de vârful canulei. Fixarea inimii pe canulă se face astfel: Se sacrifică o broască şi i se descoperă inima. precum şi amplitudinea contracţiei. Aceasta se face prin trecerea aerului atmosferic în spaţiul alveolar şi din spaţiul alveolar în atmosferă. accelerate (polipneice). precum şi de impulsurile nervoase. în peretele sinusului. Activitatea ritmică poate fi influenţată în sensul unei reduceri adăugând ser rece (la 5˚) sau intensificări prin adăugarea de ser cald (cca. 15˚. deci cu debit mic. Se lasă să curgă în canulă lichid Ringer dintr-o biuretă sau un alt rezervor cu un debit de 20 de picături pe minut. Respiraţia Organele respiratorii asigură trecerea O2 din aerul alveolar în sânge şi a CO2 din sânge în aerul alveolar. prin intermediul căreia lichidul de perfuzie pătrunde în cavităţile inimii. în afara locului de unire a acestuia cu atriile. 112 . apoi prin experienţele pe care le propunem în continuare. Variaţia de presiune în sensul unei sau al unei creşteri în spaţiul alveolar este realizată de prin mişcările efectuate de pereţii cutiei toracice. Concluzii: Inima are o activitate ritmică. capabil să genereze impulsurile necesare determinării contracţiilor succesive. Din canulă Lichidul trece în inimă şi apoi este expulzat prin crosele aortice. acesta trebuie să fie conectat cu o canulă Straub. Când volumul de lichid perfuzat este redus la 2-3 picături pe minut. ritmicitatea şi amplitudinea contracţiilor sunt influenţate de factori termici şi de presiune. amplitudinea şi frecvenţa cardiacă scad. Se secţionează crosele aortice şi vasele venoase sub nivelul ligaturii. ca urmare a contracţiei muşchilor inspiratori şi expiratori. Vârful canulei trebuie să conţină soluţie Ringer. În cazul când se foloseşte pipeta instilatoare. Prin această incizie se introduce vârful unei canule Straub sau al unei pipete instilatoare de sticlă procurată de la farmacie. Se face o incizie în formă de V cu vârful foarfecelui (prin ciupire). automată. Vom observa că frecvenţa şi forţa de contracţie se schimbă în raport direct cu volumul de lichid perfuzat până la o anumită limită maximă când inima se gonflează.25˚. cu deschiderea în sus. inima alunecă în afară şi cade de pe canulă. dacă se primeneşte din când în când serul care o scaldă. forţate (dispneice) şi suprimate (apneice) sunt coordonate de centrii nervoşi. Pentru realizarea unei perfuzii a cordului izolat. pentru a evita formarea de coaguli. inima este detaşată din corp şi rămâne fixată de canulă. 20˚. Modificăm debitul de perfuzie reducând sau crescând numărul de picături pe minut. Se observă şi se cronometrează contracţiile ritmice şi regulate ale inimii izolate de organism. Vom constata o accelerare de ritm la temperaturi ridicate (tahicardie) şi încetinirea de ritm la temperaturi scăzute (brahicardie). Reprezintă ansamblul proceselor prin care se asigură primenirea aerului alveolar. Deplasarea aerului este condiţionată de variaţiile de presiune dintre aerul atmosferic şi cel alveolar. Activitatea durează timp îndelungat. După ce ventriculul a fost răsturnat peste atrii. Se are în vedere ca legătura să nu depăşească limita liniei albe unde este localizat ganglionul Remak. după nevoile acestuia în oxigen. în diferite condiţii fiziologice ale organismului. Respiraţiile normale (eupneice) . se introduce pe sub sinus un fir de aţă. Amplitudinea şi frecvenţa celor două faze (inspiraţia ţi expiraţia) în diferite situaţii pot fi studiate în primul rând prin autoobservare. Perfuzăm inima cu soluţie Ringer cu debit constant variind numai temperatura:10 ˚.

25. Se manevrează în acelaşi fel şi se obţin rezultate similare. se micşorează presiunea. Prin gâtul sticlei trece. tub (V) care serveşte pentru a Aparatul Donders se compune face un vid parţial. Partea de jos a clopotului este închisă de o membrană de cauciuc ce are în mijlocul ei. • Experienţei descrise i se poate crea o variantă: în cazul când lipsesc plămânii naturali putem lua două balonaşe de cauciuc. în timpul expiraţiei şi inspiraţiei liniştite. Mod de lucru. Se mai pot face referiri la accelerarea de ritm în cazul temperaturilor ridicate. De tub se prinde traheea tubului (T). Se măsoară perimetrul toracic al unui elev direct peste cămaşă sau bluză. ridicarea şi coborârea sticlei micşorează sau măreşte presiunea internă. Atragem atenţia elevilor că analogia acestui clopot de sticlă cu cavitatea toracică nu este perfectă deoarece in situ între cele două foiţe pleurale un spaţiu real aşa cum există între plămâni şi peretele clopotului din experienţa noastră. la apneea reflexă provocată de un jet de apă rece proiectat neaşteptat pe tegument şi la modificările respiraţiei în timpul strănutului. vomei. Se stabilesc următoarele corelaţii: 113 . dop prin care trec e tubul (T) diafragmei în mecanica respiraţiei corespunzător traheii şi un alt şi rolul ţesutului elastic pulmonar. un ceasornic cu secundar sau cronometru. Frecvenţa şi amplitudinea au crescut. aceasta revine. se procedează în acelaşi fel la măsurarea perimetrului toracic în inspiraţie şi în expiraţie şi la înregistrarea ritmului respirator.30 pe minut – polipnee compensatorie. în afară. de care este fixat un balon de cauciuc sau plămân. un cârlig de care se poate trage. iar prin calcul se stabileşte durata unei respiraţii complete. tusei.inspiraţie Donders completează înţelegerea 1.expiraţie • Experienţa cu aparatul B. în plămâni intră atunci aer din atmosferă şi ei se dilată.Material necesar. pe care le prindem la capătul bifurcat al tubului de sticlă ce trece prin dop. • În lipsa unui clopot utilizăm o sticlă căreia i s-a tăiat fundul. Subiectul este invitat apoi să execute un efort fizic susţinut pentru o scurtă durată de timp (să ridice de mai multe ori o greutate. care este urmată de imediat de o accelerare a frecvenţei la 20. deglutiţiei.). Se vor observa mişcările ritmice ale peretelui abdominal şi se vor explica aceste fapte. Apneea voliţională după expiraţie poate dura circa 20 s. O experienţă uşor de efectuat. iar după inspiraţie poate fi prelungită până la 30 s. Se arată că fenomenele observate în acest mod sunt analoage fenomenelor care au loc în procesul respiraţiei. balonaşul se umflă si se dezumflă. În acest caz membrana de cauciuc a fost înlocuită cu nivelul apei. A. Presiunea în cavitatea clopotului şi în plămâni creşte peste valoarea presiunii atmosferice. ca şi în cazul precedent tubul. Cu privire la ritmul şi profunzimea respiraţiilor se va cere elevilor ca la situaţii identice. clopot de sticlă 2. urmată de alungirea diametrului sagital.iepure sau cobai. spaţiul în clopot creşte. În această experienţă nu se demonstrează forţa de adeziune dintre cele două foiţe pleurale. Introducem parţial sticla cu fundul într-un vas cu apă. plămânii sunt comprimaţi şi aerul intrat în ei este evacuat până la egalarea presiunii (vezi fig. Un metru de croitorie. este cea care pune în evidenţă apneea şi polipneea. Trăgând în jos membrana de cauciuc. manometru 5. Demonstrarea mecanicii Experienţa lui Donders: respiratorii cu aparatul Donders. balonaşe de cauciuc cărui gât trece un dop străbătut de conectate la capătul bifurcat al un tub. să alerge timp de câteva minute pe culoar etc. să compare acestea pe organismul propriu şi organismul unor persoane înaintate în vârstă. Un elev este invitat să-şi reţină pentru un moment respiraţia – apnee.). Se produce în acest fel anoxia ţesuturilor. membrană de cauciuc rolului fiziologic al muşchiului 3. sughiţului. Se cronometrează numărul de respiraţii pe minut. Membrana de cauciuc are rolul diafragmei. dintr-un clopot de sticlă prin al 4. care priveşte relaţia dintre ritmul respirator şi presiunea parţială a gazelor respiratorii în atmosfera intraalveolară. iar tragerea ei în jos reprezintă contracţia în cursul inspiraţiei. împreună cu plămânii disecaţi de la un mamifer. Se vor crea discuţii în legătură cu aceste observaţii şi se vor face referiri la respiraţia la înălţimi (pe munţi sau în atmosfera înaltă) şi în adâncuri (scafandrii. mineri). Dând drumul membranei de cauciuc.

difuzează în aerul alveolar. printr-un tub de sticlă sau prin pipetă aer de la sfârşitul unor expiraţii profunde. prin ridicarea cutiei toracice şi contracţia diafragmului. ca urmare a coborârii coastelor şi a boltirii în sus a diafragmului. tub de sticlă sau pipetă. În acest timp se degajă bule de gaze) CaCO3 + H2O Ca(OH)2+ CO2 CO2 CaCO3 + 2HCl CaCl2 + H2CO3 H2O • se experimentează în acelaşi mod folosind în locul Ca(OH)2 hidroxid de sodiu sau potasiu. Ca şi în cazul precedent.inspiraţia. plămânii sunt comprimaţi. Tubul scurt al unui flacon şi tubul lung al celuilalt sunt unite printr-un tub în T legat cu tub de cauciuc. iar în timpul expiraţiei se închide clema dinspre vasul 1.1. soluţia se limpezeşte deoarece precipitatul se dizolvă. plămânii fiind obligaţi să urmeze pereţii cutiei toracice şi aerul din afară intră. Ţesutul elastic din parenchimul pulmonar are rolul de a facilita distensia plămânului în inspiraţie şi revenirea la forma iniţială în expiraţie. Aceasta nu este însă suficient decât cu menţinerea tensiunii superficiale între cele două pleure. • Cu o pipetă se introduc într-o eprubetă curată circa 10 ml de apă de var limpede. Se lasă în repaus şi se observă că se depune la fund un precipitat alb de carbonat de calciu. eprubete . Mod de lucru. fenolftaleină. spălător pentru aerul inspirat din cameră 3. Supapele lui Müller sunt formate din două flacoane de sticlă albă în care se pune apă de var şi se astupă cu dopuri. Ca urmare scade presiunea intrapulmonară. modifică ritmic cele trei axe ale cavităţii toracice. pahare Berzelius. capacitatea toracică se măreşte. prin care trec dopuri de sticlă sau de plastic ce se montează ca în figură. se observă că ea se decolorează în mod treptat devenind până la urmă incoloră. Din experienţa următoare ne vom da seama mai bine că aerul expirat conţine cu mult mai mult dioxid de carbon decât aerul inspirat. Soluţia se colorează în roşu caracteristic. demonstraţia supapelor lui Müller se efectuează o dată cu studiul schimbului de gaze la nivel pulmonar. acid clorhidric în soluţie de 10%. Braţul liber al tubului în Supapele lui Müller prin T se prelungeşte cu un tub de cauciuc prin care se demonstrează care subiectul respiră. Concluzii. Se constată că apa de var se tulbură foarte repede. În timpul inspiraţiei se închide clema dinspre vasul 2. prin contracţiile şi relaxările lor. Identificarea prezenţei bioxidului de carbon în aerul expirat Bioxidul de carbon care rezultă din catabolizarea substanţelor organice este transportat pe cale sanguină de la ţesuturi la plămâni. creşte presiunea intrapulmonară şi aerul este eliminat. În acest caz nu se observă un precipitat şi de aceea pentru a putea urmări efectiv CO2 eliminat se adaugă în soluţia alcalină un indicator (fenolftaleină). iar de aici se elimină o dată cu aerul expirat. hidroxid de sodiu în soluţie de 20%. prin micşorarea spaţiului cutiei toracice.cleme 4. iar celălalt pătrunde în apa de var până aproape la fund. spaţiul toracic se micşorează. 2. Modificarea într-un sens şi în celălalt a volumului toracic modifică presiunea intraalveolară şi determină inspiraţia şi expiraţia. expirat: Unul din flacoane (1) serveşte ca vas 1 şi 2 vase spălătoare.. Pe traseul tubului în prezenţa CO2 în aerul T se pun două cleme care au rol de supape. fapt care denotă că acidul carbonic eliminat a neutralizat tot hidroxidul. unul nu ajunge în lichid.expiraţia. Se barbotează în apa de var. –tubul prin care se care trecând prin vas se purifică de CO2 iar inspiră şi se expiră celălalt (2) ca vas spălător pentru reţinerea CO2 conţinut în aerul expirat. • Supapele lui Müller. Se vede că din cele două tuburi care străbat fiecare dop. Demonstrarea prezenţei CO2 în aerul expirat se poate face astfel: Material necesar: Cilindrii gradaţi. însă după ce începe barbotarea aerului expirat.. Muşchii respiratori toracici şi diafragmul. apă de var. Subiectul face câteva inspiraţii şi expiraţii 114 . Se adaugă acid clorhidric picătură cu picătură.

I se atrage atenţia că în timpul inspiraţiei trebuie să asigure venirea aerului din cilindru prin deschiderea pensei de pe tubul de cauciuc direct (2). care a fost consumat. care a înlocuit partea de aer consumat. Se constată că subiectul simte în scurt timp că nu mai are aer. trei tuburi de cauciuc. tub de cauciuc Se introduce soluţia de NaOH în vasul pentru inspiraţie absorbant. 115 . apoi se potriveşte gura acestuia în apă şi este menţinut în poziţie verticală de un ajutor. flacăra păleşte şi apoi se stinge. 2. prin tubul Y. tub de cauciuc sticlă sau de metal care trec prin el.pensă nazală 8. Se aplică bine dopul şi se 3. iar în expiraţie închide pensa (2) şi trebuie să forţeze trecerea aerului prin vasul absorbant al bioxidului de carbon şi să-l pompeze în cilindrul gradat. Se demonstrează că partea din aer consumat era reprezentată de oxigen. castron cu apă cauciuc în cilindrul gradat până aproape de mijloc.vas cu NaOH legăturile tuburilor de cauciuc cu vasul pentru absorţia CO2 absorbant prin intermediul tubului Y. astfel încât să nu comunice cu atmosfera. care rămâne limpede sau se tulbură foarte puţin. Ridicând încet cilindrul şi introducând în el o lumânare aprinsă se constată că flacăra acesteia păleşte şi se stinge imediat din cauza lipsei de oxigen. Concluzia care se desprinde este că aerul expirat conţine mai mult CO2 decât aerul inspirat. • Demonstraţia consumului de oxigen se mai poate face simplu şi concludent după cum urmează: Se ia un cilindru de 1 l. la mijloc. gradată. Se observă că în timpul experienţei a pătruns o cantitate oarecare de apă în cilindru. tub în y verifică etanşeitatea sa şi a tuburilor de 4. Punerea în evidenţă a consumului de oxigen Materiale necesare: o cratiţă cu capacitatea de 2 l. în prealabil. după câteva secunde.obişnuite prin supapele lui Müller. un tub Y sau în T (din sticlă Experienţă prin care sau metal). Se circuitului introduc capetele libere ale tuburilor de 7. se tulbură mult mai mult în comparaţie cu apa de var din flaconul 1. Faptul este adevărat dacă s-a avut grijă ca volumele de aer inspirat şi expirat să fie aproximativ egale.3 respiraţii apa de var din flaconul 2. Se lipeşte pe dop. consumul de oxigen Mod de lucru : în respiraţie: 1. un cilindru gradat de 1.30 s) se urcă apă în interiorul cilindrului. tub de cauciuc aplică pensele pentru dirijarea circuitului pentru închiderea închis al aerului. Volumul de apă ne indică volumul de aer înlocuit. Se parafinează hârtia. se fac pentru expiraţie 5. Atunci (la sfârşitul unei expiraţii) se închid ambele pense de pe tuburile de cauciuc şi se scoate din gura subiectului tubul Y. cilindru gradat • Se face instalaţia ca în figură. Se pune apă în cratiţă. Se va acorda o atenţie deosebită manevrării penselor spre a evita aspirarea de soluţie caustică (NaOH) din vasul absorbant şi spre a se asigura reţinerea în această soluţie a întregii cantităţi de CO2 expirat. pense se demonstrează pentru rufe. Se lipeşte în lungul lui o bandă de hârtie care a fost. deschizând cealaltă pensă.2 l (eventual o sticlă oarecare cu gâtul larg). în care scop i se va pensa nasul. Elevii vor observa că după 2. Se ia un castron cu apă şi se aşează pe suprafaţa acesteia dopul cu lumânarea aprinsă. Se 6. Subiectul trebuie să manevreze pensele de pe tuburile de cauciuc şi să respire. soluţie de NaOH 40%. Se acoperă cu cilindrul gradat şi se observă că. prin care trece aerul expirat. Se pregăteşte un dop de plută având diametrul ceva mai mic decât al gurii cilindrului. În acest timp (circa20. un capăt de lumânare. un vas absorbant (poate fi înlocuit cu un borcan pentru chimicale). numai pe gură.

Determinarea sa reprezintă un real interes practic deoarece rezistenţa organismului la diferite activităţi fizice şi în special cele sportive este condiţionată de o capacitate vitală normală.S. şi C.(3200 – 3000= 200) . aceea a fiziologului West.V.V. = I x 29 în care I este înălţimea în centimetri.6% 6. de exemplu: o persoană de sex Spirometru : feminin are înălţimea de 160 cm. Material necesar. Spirometru. care însumează aerul respirator curent + aerul inspirator de rezervă sau complementar + aerul expirator de rezervă. . după care se calculează capacitatea vitală standard (C.pentru femei C.R.R.V. Valoarea acestui volum de aer reprezintă capacitatea vitală care.contragreutate pentru echilibrarea clopotului găsit 3000 cm3 înseamnă că există o diferenţă de 200 5.indicator 116 .pentru bărbaţi C. prin bucală calcul se stabileşte în procente % minusul de 6.V.V.V. grad de dezvoltare al aparatului respirator. Dacă în urma 2.tub de cauciuc care se adaptează la cavitatea cm3 între C.S. apoi aerul se elimină printr-o expiraţie forţată în tubul spirometrului. Capacitatea vitală variază în funcţie de talie.= I x 25 . Dăm mai jos o formulă. Valoarea standard se compară apoi cu valoarea reală obţinută prin determinarea capacităţii vitale la aparat şi se apreciază în procente la sută plusul sau minusul faţă de acest standard. Mod de lucru: Se efectuează o inspiraţie forţată. Măsurătoarea capacităţii vitale se face cu spirometrul.clopot metalic determinării capacităţii vitale reale (C. Capacitatea vitală 1. sex.V.vas cu apă standard este de 160 x 20 =3200 cm3.Măsurarea capacităţii vitale Sub denumirea de capacitate vitală se înţelege cantitatea maximă de aer pe care o poate expira o persoană care la sfârşitul unei inspiraţii forţate.) s-au 3.) pe care trebuie să o aibă o persoană în funcţie de înălţime şi sex: .pentru atleţi C.riglă gradată 4. = I x 20. antrenamentul realizat prin exerciţii de respiraţie. alcool.

trusă de traforaj. 1. 1.A.T.A.T. Se realizează circa 30-40 de copii pentru fiecare bază azotată. Decuparea modelului fiecărei baze azotate şi colorarea modelelor: A-galben.G.G.G. Efectuarea a 30-40 de copii. Calbastru.G.C.C.A.2 117 .G.C.A. reprezentând radicalul fosforic. Modelarea componentelor ADN-ului 5.A.T.C. stabiliţi o succesiune de baze azotate pentru una din catenele dublei elice ( de exemplu A. Desenarea pe carton sau pe placaj a modelului adeninei. Stabiliţi legătura dintre modelul bazei azotate şi acela al dezoxiribozei cu ajutorul sârmei. sârmă de cupru sau aluminiu de diferite grosimi. stabiliţi cu ajutorul decupajelor bazelor azotate succesiunea de pe catena complementară ( în cazul de mai sus ea va fi: T. Mod de lucru: 1. –fig.T. 3.T.A.G. 1 2.A).A. Folosind fig.C. folosindu-vă de sârme mai groase decât cele folosite la legăturile dintre celelalte componente.A. purine). Efectuarea a 30-40 de copii. pirimidine şi 10 cm pentru.A.T.G.T. timinei şi citozinei – dimensiunea 5-10 cm (5 cm pt.C.A. ace cu gămălie.A.T.A. aşa cum se vede în fig. 7. Sârmele le prindeţi în modelul bazelor azotate la locul potrivit. patru culori diferite. Legaţi bazele azotate la cele două catene complementare prin punţi de hidrogen (duble între A şi T şi triple între C şi G).CLASA A XII-a Genetică Modelarea structurii dublu catenare a ADN-ului Materiale necesare: carton sau placaj. compas.T. Pe principiul complementarităţii. Desenarea modelului dezoxiribozei sub forma unui hexagon ca cel din figură. T-negru.T).T. 10 cm purină 5cm pirimidină 4cm dezoxiriboză 2cm radical fosforic Fig. G-roşu. 4.T.T.G. 6. Desenarea unui pătrat cu latura de 3-4 cm. 2 8. făcând un orificiu în cele două modele la locul potrivit conform Fig.C. guaninei.G.C.T. echer.T. cu stabilirea poziţiei carbonului 3’ şi 5’ (care apare ca o prelungire a hexagonului la unul din capetele sale ascuţite).C.A.A.

Stabiliţi legătura dintre modelul dezoxiribozei şi acela al radicalului fosforic.9. ca şi soluţiile tehnice folosite sunt variabile în funcţie de ingeniozitatea şi posibilităţile fiecărui experimentator. urmărind regula ca la o catenă această legătură să fie de la carbonul 5’ la carbonul 3’. 118 . Toate materialele indicate. sugerând sensul opus al celor două catene complementare. iar la catena complementară de la 3’ la 5’.

Cromozomul Y a suferit în cursul evoluţiei mamifer4lor o continuă degradare genetică. hârtie de filtru. pentru etalarea celulelor. ac spatulat păstrat în condiţii aseptice. moarte) şi prelevând un strat de celule vii. se apasă puternic peste lamelă cu degetul mare. mascul. Din această cauză şi la femela mamiferelor unul din cei doi cromozomi X a suferit o heterocromatinizare (inactivare genică). determinismul cromozomial al sexului este de tip Drosophila: XX pt. La bărbaţi nu se identifică cromatina sexuală în cazurile normale Leucocit polimorfonuclear cu corpuscul Barr 119 . heterocromatic apare în nucleul interfazic sub forma unui corpuscul oval sau triunghiular lipit de membrana internă a nucleului şi este numit cromatină sexuală sau corpuscul Barr. Rezultă că femela mamiferelor. În cazurile normale. Se pune materialul pe o lamă microscopică împreună cu o picătură de carmin-acetic. Nucleul apare colorat în roşu. Materiale necesare: soluţie carmin-acetică. Se aplică lamela. Acest cromozom X. Se lasă 2-3 minute. la femeie se identifică în interiorul nucleului un corpuscul mic. inclusiv la om. îndepărtând primul strat de celule epiteliale (care sunt descuamate. ar prezenta un număr mai mare de gene decât sexul mascul. Se colectează mucoasa bucală prin raclarea peretelui lateral al cavităţii bucale cu un ac spatulat steril sau cu o lamă microscopică sterilă. Mod de lucru. Această situaţie ar fi incompatibilă cu existenţa normală a speciilor. El poartă doar gena sau genele care determină transformarea progonadei în testicul. care este corpusculul Barr.Evidenţierea cromatinei sexuale La mamifere. având doi cromozomi X. femelă şi XY pt. mai puternic colorat decât restul nucleului. lame şi lamele microscopice. heterocromatinizându-se. Se îndepărtează excesul de carmin.

care apare ca un punct negru prin transparenţa tegumentului.1) În celulele obişnuite ale corpului drosofilei se află câte 8 cromozomi care formează patru perechi (I-IV). Se presează puternic cu degetul mare pentru etalare. ac spatulat. larve de drosofilă în stadiul III (înainte de împupare). De asemenea. hârtie de filtru. 2 Evidenţierea cromozomilor uriaşi Materiale necesare: lame şi lamele microscopice. la mascul) fig. Glandele salivare sunt plasate în partea anterioară a corpului larvei legate de armătura bucală. lamă de spirt. femele.1 Fig. 3 perechi de autozomi şi o pereche de heterozomi (cromozomi ai sexului) (XX la femelă. Mod de lucru: Se folosesc larve în stadiul III de Drosophila sau Chironomide.2 XY 120 . în glandele salivare de la II larvele musculiţei de oţet ( Drosophila melanogaster) au fost descrişi cromozomii uriaşi IV sau politeni (fig. Astfel în ovocitele de triton. Se aplică lamela. care sunt mai mari decât cele mascule.3 mişcare de smulgere se detaşează această parte anterioară a corpului care se pune într-o picătură de carmin-acetic în care stă circa 3 minute. apoi hârtia de filtru. Se înlătură excesul de carmin şi apoi se examinează la microscop. deci în meioză. au fost descrişi cromozomii plumoşi sau în perie de sticlă de lampă care prezintă o axă centrală din care pornesc bucle I laterale. 3) Se recomandă această insectă întrucât larvele sale pot fi uşor procurate. La nivelul cromozomului uriaş de Chironomus se pot evidenţia foarte uşor şi pufele (dezlânări locale ale cromozomului la nivelul cărora se sintetizează ARN-ul ribozomal) III Fig. Printr-o Fig.Tipuri particulare de cromozomi În afara tipurilor obişnuite de cromozomi au mai fost descrise şi unele tipuri particulare. Cu ajutorul acului spatulat se face o incizie înapoia acestui punct negru. soluţie carmin-acetică. Cele mai frumoase imagini se obţin la cromozomii uriaşi de la Chironomus (fig.

Structura şi morfologia cromozomilor. Cariotipul La debutul diviziunii cromozomul prezintă două subunităţi structurale longitudinale numite cromatide, libere pe toată lungimea lor, fiind unite numai la nivelul unei constricţii primare numită centromer. Unii cromozomi pot prezenta şi constricţii secundare la nivelul cărora se organizează nucleolul la sfârşitul diviziunii, ca şi formaţiuni heterocromatice, la un Fig.1 capăt, numite sateliţi. (fig.1) Cea mai constantă morfologie a cromozomilor se întâlneşte în metafază, când aceştia ating cel mai înalt grad de contractare-condensare. În interiorul cromatidei se află două filamente spiralate numite cromoneme răsucite reciproc helicoidal şi prezentând din loc în loc îngroşări ca nişte mărgele numite cromomere. După poziţia centromerului (fig. 2), cromozomul poate fi: - metacentric (centromerul este situat la mijlocul cromozomului, rezultând două metacentric braţe egale); submetacentric - submetacentric (centromerul este deplasat faţă de centru, rezultând două acrocentric braţe inegale); telocentric - acrocentric (centromerul este deplasat Fig.2 spre un capăt al cromozomului rezultând un braţ foarte lung şi unul foarte scurt, izodiametric); - telocentric (centromerul este plasat pe capătul cromozomului acesta având un singur braţ) Materiale necesare: preparate citologice cu cromozomi de Allium şi Mesocricetus sau oricare altă plantă sau animal, microscop binocular cu obiectiv de imersie (x 90), ulei de imersie, micrometru ocular şi micrometru obiectiv, cameră clară, foarfece, pastă de lipit, riglă de măsurat. Mod de lucru: -Se vizualizează lamele microscopice cu preparate la obiectiv 40. Se aleg cele mai bune metafaze (fără cromozomi suprapuşi, dar cu cromatide bine îndepărtate, în urma acţiunii colchicinei). Se vizualizează la obiectiv de imersie. -Se numără cromozomii, se desenează la camera clară cromozomii din placa metafazică aleasă. -Se măsoară cromozomii cu ajutorul micrometrului ocular după o prealabilă stabilire a echivalenţei între scala micrometrului ocular şi a micrometrului obiectiv (de exemplu 10 gradaţii din micrometrul ocular intră în 8 gradaţii ale micrometrului obiectiv). Dacă nu dispunem de micrometru ocular şi obiectiv cromozomii se măsoară pe desenul realizat la camera clară cu ajutorul riglei de măsurat, asemenea operaţie servindu-ne numai pentru împerecherea cromozomilor, nu însă şi pentru aprecierea dimensiunii cromozomilor. -După desenarea la camera clară şi măsurarea fiecărui cromozom se stabileşte tipul morfologic pentru fiecare cromozom şi se scrie lângă el, folosind simbolurile: m = metacentric; sm – submetacentric; t – telocentric; ac – acrocentric; st – subtelocentric. -Se detaşează fiecare cromozom din placa metafazică desenată; folosind foarfecele, decuparea făcându-se cu păstrarea unui spaţiu de câţiva milimetrii de jur împrejurul cromozomului. -Se împerechează cromozomii, mai întâi, considerând lungimea totală a lor şi poziţia centromerului şi mai apoi, considerând raportul dintre braţe pentru a stabili poziţia precisă a centromerului. -Se lipesc cromozomii în perechi după dimensiune şi morfologie, alcătuindu-se astfel cariotipul. Studiul cariotipic al speciilor ne ajută să evidenţiem înrudirea sau neînrudirea dintre ele, precum şi modificările 121

care au loc la nivelul materialului genetic sub influenţa diferiţilor factori nocivi. De asemenea, ne ajută să elucidăm căile pe care a mers evoluţia speciei considerate. Studiul cariotipului uman , ne ajută la stabilirea cu certitudine a naturii unor maladii ereditare care au la bază modificări în numărul şi structura cromozomilor (trisomia 21 – un cromozom suplimentar la perechea 21, sindroame cu defecte fizice şi psihice remarcabile – sindrom Klinefelter, sindrom Turner).

Cariotip normal

Fig.3

Cariotip patologic

122

Cariotipul uman a fost descoperit în 1956 de Tjia şi Lenon cu ajutorul şocului hipotonic. Cariotipul este aranjarea după mărime şi morfologie a cromozomilor. Cromozomii umani sunt repartizaţi în 7 grupe A-G la care se adaugă perechea de cromozomi de sex. Grupele cuprind cromozomii astfel: A→1-7; B→4-5; C→6-12; D→13-15; E→16-18; F→1920; G→21-22; perechea de sex.

123

CARIOTIPUL UMAN ▲ 124 .

orz.greutatea rădăcinii şi concentraţia de zahăr la sfecla triploidă şi tetraploidă sunt mai mari decât la plantele diploide. . procurate de la laboratoarele de chimie sau genetică.01. dispunerea radiară a cromozomilor în metafază şi apariţia de cromozomi retardatari – întârziaţi (care nu migrează spre poli în anafază sau telofază). substanţe chimice mutagene (dietilsulfat. După tratarea radicelelor cu substanţa mutagenă. evidenţiindu-le mai bine pe acestea. 125 . Cele mai comune sunt fragmentarea cromozomilor. raticide. b.Studiul acţiunii unor agenţi mutageni asupra materialului genetic la plante şi la animale Materiale necesare: dotare standard pentru aplicarea metodei Feulgen sau Giemsa. . diverşi agenţi poluanţi (SO2). fixate în alcool acetic 3:1. apariţia de cromozomi inelari.1. acţionând statmochinetic şi determinând poliploidizarea.). Se administrează animalelor de laborator în hrană sau se tratează radicelele de ceapă sau seminţele de secară. astfel: . 0. Determinarea gradului de ploidie la plante Prin metode directe: Se fac preparate citologice şi se numără direct cromozomii în metafază. Pe o lamă microscopică se pune epidrma într-o picătură de soluţie de iod în iodură de potasiu. Mod de lucru: Se folosesc soluţii apoase 0. grâu. Microscopice. S-a constatat că există o corelaţie directă între gradul de ploidie şi anumite caractere morfologice sau productive. acestea se scot din fiolele în care s-a realizat tratamentul şi după o atentă spălare cu apă de robinet şi apă distilată sunt folosite în efectuarea preparatelor citologice. pe de o parte. timp de 1-24 de ore. 0. şi gradul de ploidie pe de altă parte. Se numără cloroplastele şi se măsoară cu ajutorul micrometrului ocular diametrul lung al stomatelor la 50-100 de stomate. etc.5-1% de dietilsulfat. cu asemenea soluţii.001.culoarea frunzelor este mai închisă la plantele poliploide decât la cele diploide corespunzătoare. Macroscopice. 1%. Pe seama cromozomilor întârziaţi pot apărea la sfârşitul diviziunii micronuclei pe lângă nucleii-fii obişnuiţi. care colorează amidonul din cloroplaste. Există o corelaţie directă între numărul de cloroplaste şi numărul de stomate.formele autotetraploide au un număr mai mic de fructe şi de seminţe per plantă decât formele diploide corespunzătoare. Numărul de stomate pe unitatea foliară este mai mic la formele poliploide comparativ cu cele diploide corespunzătoare. în diluţii succesive: 0. Mod de lucru: Cu ajutorul unei pense se desprinde epiderma inferioară a frunzelor de sfeclă de zahăr diploidă. triploidă şi tetraploidă. etilmetansulfonat etc. colchicină în concentraţie de până la 2%. în care se evidenţiază modificări în structura materialului genetic şi în comportamentul cromozomilor în mitoză. picnoza. pesticide. Prin metode indirecte: a. Se aplică lamela.

astfel încât marginile laterale să formeze un U este dominantă faţă de incapacitatea de îndoi astfel limba. “Vârful văduvei” – părul de pe frunte extins în centrul ei ca un triunghi – dominant faţă de linia dreaptă a părului pe frunte 13. Chelia prematură sau regulată este moştenită ca un caracter dominant care se manifestă în jurul vârstei de 34 de ani.Exerciţii de caracterizare genetică Stabilire spectrului genetic individual (experimentatorul trebuie să-şi cunoască bunicii şi eventual străbunicii – pot culege date de la părinţi . Elevii pot să aprecieze situaţia lor. compas. Mod de lucru: Se alcătuieşte o hartă privind caracteristicile individuale ereditare ale fiecărui individ după modelul din figură. Caracterul nu se manifestă decât extrem de rar la femei (este un caracter limitat de sex). echer. Se iau în considerare următoarele caractere individuale: 1. Păr creţ dominant faţă de cel neted 5. judecând pe cea a părinţilor. Culoarea părului: păr blond recesiv faţă de cel închis. Daltonismul (confuzia culorilor) recesiv faţă de vederea normală 7. dată fiind dominanţa caracterului. 8. Capacitatea de a îndoi limba. 126 . Materiale necesare: o coală de hârtie. Prezenţa gropiţei în obraz este dominantă faţă de absenţa acesteia 12. rude). păr roşu recesiv faţă de culorile mai închise 3. Direcţia de orientare a părului: vârtej în direcţia mersului acelor de ceasornic dominant faţă de vârtejul în sens invers 4. bunici. Culoarea ochilor: culoarea albastră este recesivă faţă de alte culori 2. Capacitatea de a degusta unele substanţe precum tioureea sau feniltiocarbamida este dominantă faţă de incapacitatea de a degusta aceste substanţe 11. Lobul aderent al urechii este recesiv faţă de cel liber sau pendul 9. Posibilitatea de a da degetul mare pe spate dominantă faţă de condiţia opusă cu ligamente strânse 10. riglă. Prezenţa părului pe segmentul mijlociu al degetelor (altele decât arătătorul) dominantă faţă de absenţa părului 6.

EDP. Editura Economica Preuniversitaria.EDP.. Bucureşti.. Popescu I.R. EDP. şi col. Bucureşti. Stoica E. EDP.. Bucureşti.Lucrări practice de Biologie vegetală. Bucureşti. EDP.. şi col . 1998 Grinţescu I. 1989 Andrei M.A. EDP R.Zoologia vertebratelor. 1983 Gavrilă L..Lucrări practice de zoologia nevertebratelor. EDP R.Trusă de Biologie pentru elevi.Zoologia nevertebratelor. EDP. 1983 Olteanu F.. Editura ALL Educaţional (traducere de Vasilescu S.Bibliografie selectivă 01 02 03 04 05 06 07 08 09 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 Anghel I. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Paris.. Bucureşti. Ciolac Russu A. Toma N. 1994 Raicu P-Genetica. 1981 Popovici L.. Bucureşti. col. Editura Mirton. Bucureşti. Societatea de Ştiinţe Biologice. 1992 Stoica M.Metodica predării ştiinţelor biologice.. – Biologie pentru grupele de performanţă..... Bucureşti. 2004 Cotuna D-Fiziologie.-Practicum de Biologie (vol. 1974 Tavernier R. 1990 Matic Z.. 1981 Pârvu C. 1999 127 .. 1997 Pârvu C.I şi II). Întreprinderea Didactica. Popescu A..-Îndrumar pentru cunoaşterea naturii.-Lucrări practice de Anatomie şi Fiziologie animală. Moruzi C. 1983 Ceuca T. et.. Bucureşti. Anghel I. Dărăbanţu C.liceu. Editura Academiei R. Bucureşti. -Compendiu de Biologie.Universul Plantelor-mică enciclopedie.A.S. Bucureşti..-Botanica.1981 Ciurchea M. EDP. EDP.Microbiologia produselor alimentare.Atlas Botanic .. Editura Enciclopedică. şi col .Biologie. Valenciuc N. Cluj Napoca 2003 Lepşi I.-Biologie-Geologie.Toma I. Bucureşti. Manual pentru clasa a IX-a. Bucureşti.Protozoologie. 1988 Wilkinson R. 1965 Matic Z. 1965 Marinescu J. Editura Dacia Educaţional. Bordas. Drăgănescu C. Bucureşti. 1985 Kerekeş A.). Timişoara.. Mihăilescu I. Ion I. Bucureşti..

......... Structura frunzei……………………………………………………………………………………. Introducere…………………………………………………………………………………………… Cuvânt –limba engleză…………………………………………………………………………….. Ţesuturi mecanice sau de susţinere………………………………………………………………… Osmoza………………………………………………………………………………………………............ Influenţa intensităţii luminii………………………………………………………………………… Influenţa compoziţiei spectrale a luminii…………………………………………………………… Influenţa temperaturii asupra fotosintezei…………………………………………………………... Morfologia cromoplastelor…………………………………………………………………………. 128 3 5 6 7 9 11 12 14 17 18 19 20 22 23 24 25 25 26 28 29 30 31 32 33 34 36 36 37 38 39 40 45 46 48 55 60 66 67 67 68 69 71 73 74 74 74 75 75 75 76 76 ..…... Studiul meiozei la plante……………………………………………………………………………... Epiderma şi formaţiunile epidermice……………………………………………………………….................. Tipuri de celule eucariote…………………………………………………………………………… Observaţii asupra structurii unor alge unicelulare şi pluricelulare……………………………… Comparaţie între celula vegetală şi animală……………………………………………………….. Tipuri morfologice de bază la bacterii…………………………………………………………..... Structura organelor vegetative.. Cloroplastele şi mişcările citoplasmatice în celulele frunzelor de ciuma apelor………………...... Structura primară a tulpinii de Ranunculus repens……………………………………………….. Artropode …………………………………………………………………………………………….............. Moluşte ………………………………………………………………………………………………..... Cnidari.. alge verzi. măsurare şi înregistrare a excitabilităţii neuromusculare…………....CUPRINS Argument ……………………………………………………………………………………………. Organe de reproducere la plante…………………………………………………………………… Observaţii microscopice asupra unor protozoare………………………………………………….... Influenţa factorilor externi asupra fotosintezei…………………………………………………….............. Tipuri de aparat locomotor la nevertebrate şi la vertebrate……………………………………… Înotul şi echilibrul păstrăvului în apă……………………………………………………………….....A………………………………………………………………………. fotosinteza…………………………………………………………………….. Biologie clasa a IX-a..... Studiul mediilor de cultură utilizate în bacteriologie……………………………………………..... Structura internă a frunzei de ridiche-Raphanus sp………………………………………………. Evidenţierea necesităţii existenţei pigmenţilor asimilatori………………………………………. Incluziuni ergastice…………………………………………………………………………………......... Spongieri……………………………………………………………………………………………..... Tehnica evidenţierii cromozomilor…………………………………………………………………........... Bacterii.... Echinoderme…………………………………………………………………………………………...... Viermi ………………………………………………………………………………………………............ Punerea în evidenţă a fotosintezei prin metoda bulelor…………………………………………… Evidenţa oxigenului eliminat în fotosinteză………………………………………………………… Asimilaţia CO2 în fotosinteză………………………………………………………………………......... Separarea pigmenţilor asimilatori prin metoda cromatografiei pe hârtie………………………............ Tehnici de însămânţare utilizate în microbiologie………………………………………………… Metode de examinare a microorganismelor la microscop………………………………………… Structura celulei bacteriene………………………………………………………………………… Celula animală şi celula vegetală………………………………………………………………….... Experienţe de evidenţiere... BIOLOGIE CLASA A X.... Structura organelor vegetative-observaţii………………………………………………………….lucrări practice de microscopie………………………………… Structura primară a rădăcinii de Ranunculus repens……………………………………………... Evidenţierea plasmalemei şi a tonoplasmei……………………………………………………….....Metode de sterilizare utilizate în microbiologie………………………….... Excitabilitatea musculară……………………………………………………………………………......

........ Mişcările plantelor…………………………………………………………………………………… Evidenţierea geotropismului tulpinilor şi rădăcinilor…………………………………………….. Evidenţierea respiraţiei celulare……………………………………………………………………... Recoltarea sângelui. Studiul enzimelor……………………………………………………………………………………..... Măsurarea capacităţii vitale………………………………………………………………………… CLASA A XII-a………………………………………………………………………………………... Mişcări prin imbibiţie……………………………………………………………………………….. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI-CLASA A XI-A………………………………………….... Mişcarea consecutivă………………………………………………………………………………… FUNCŢII DE NUTRIŢIE…………………………………………………………………………… Acţiunea digestivă a amilazei salivare……………………………………………………………… Stomacul……………………………………………………………………………………………… Emulsionarea grăsimilor cu ajutorul bilei…………………………………………………………. structura şi compoziţia chimică a oaselor……………………………………………... Percepţia mişcării……………………………………………………………………………………. Studiul carbohidraţilor………………………………………………………………………………..... contracţia musculară……………………....… Legile reflexelor………………………………………………………………………………………. Identificarea prezenţei bioxidului de carbon în aerul expirat…………………………………….... Disecţia la iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus)………………………………………………... ANALIZATORI………………………………………………………………………………………..... Animale de experienţă………………………………………………………………………………....... Punerea în evidenţă a consumului de oxigen……………………………………………………….. Analizatorul optic…………………………………………………………………………………….………………………………………………………… Disecţia la porumbel (Columba livia)………………………………………………………………. Structura inimii ……………………………………………………………………………………… Observarea activităţii cardiace……………………………………………………………………… Respiraţia……………………………………………………………………………………………...... Evidenţierea cromatinei sexuale……………………………………………………………………..... Analiza actului reflex………………………………………………………………………………… Oboseala sinaptică…………………………………………………………………………………… Fiziologia muşchilor: preparate neuromusculare......... Evidenţierea respiraţiei tisulare……………………………………………………………………. Disecţia la broasca de lac ( Rana ridibunda)... Structura microscopică a osului……………………………………………………………………....... Observaţia circulaţiei capilare………………………………………………………………………...... Disecţii la vertebrate…………………………………………………………………………………...... Frotiul de sânge………………………… Determinarea grupelor sanguine…………………………………………………………………….............. Modelarea structurii dublu catenare a ADN-ului…………………………………………………...... Acomodarea ochiului………………………………………………………………………………… Reflexul pupilar pentru dozarea intensităţii luminii………………………………………………........... Olfactometria…………………………………………………………………………………………....... Culori complementare………………………………………………………………………………... Sângele………………………………………………………………………………………………... Disecţia la peştii osoşi (Perca fluviatilis –bibanul. Morfologia........ Analizatorul cutanat…………………………………………………………………………………....Evidenţierea căilor de conducere a apei în corpul plantelor……………………………………… Evidenţierea rolului forţei de sucţiune a frunzelor în conducerea apei în ………………………. Evidenţierea lecitinei din ou…………………………………………………………………………......................................... Analizatorul olfactiv…………………………………………………………………………………... Punerea în evidenţă a petei galbene şi a punctului orb……………………………………………...... Evidenţierea vitaminei C……………………………………………………………………………........... Observarea elementelor figurate...... Disecţia la şopârla cenuşie (Lacerta agilis)....... 129 75 76 77 77 78 79 79 80 80 81 82 83 84 87 87 88 89 90 91 91 92 92 93 94 96 97 97 98 99 99 100 100 101 102 102 103 103 104 104 105 105 106 106 107 109 110 111 112 114 115 116 117 117 119 ... Acomodarea pentru vederea obiectelor situate la distanţe diferite………………………………..

120 120 121 124 125 126 127 128 130 ... Structura şi morfologia cromozomilor. Cuprins ……………………………………………………………………………………………….. Cariotipul………………………………………………… Studiul acţiunii unor agenţi mutageni asupra materialului genetic la plante şi la animale……. Determinarea gradului de ploidie la plante………………………………………………………… Exerciţii de caracterizare genetică…………………………………………………………………... Bibliografie ………………………………………………………………………………………….Tipuri particulare de cromozomi…………………………………………………………………… Evidenţierea cromozomilor uriaşi…………………………………………………………………..

Master your semester with Scribd & The New York Times

Special offer for students: Only $4.99/month.

Master your semester with Scribd & The New York Times

Cancel anytime.